Obiceiurile de peste an ale junilor

Obiceiurile de peste an ale Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovul vechi Tradiţii ancestrale româneşti şi influenţe multiculturale

proiect finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional - Braşov 2012 -

Dragă cititorule,

Obiceiuri de peste an ale Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovul Vechi.

Tradiţii ancestrale româneşti şi influenţe multiculturale

Autor: Agenţia Metropolitană Braşov ISBN 978-973-0-13657-9

© Agenţia Metropolitană Braşov

nul dintre obiectivele majore pe care Agenţia Metropolitană pentru Dezvoltare Durabilă Braşov şi le-a asumat, în calitate de Asociaţie de Dezvoltare Intercomunitară, este acela de a promova tradiţiile, cultura şi, implicit, potenţialul turistic al Zonei Metropolitane Braşov în scopul atragerii de vizitatori şi transformării Braşovului în „capitala turismului românesc”.

Proiectul cultural „Obiceiurile de peste an ale Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovul vechi. Tradiţii ancestrale româneşti şi influenţe multiculturale”, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, se încadrează în strategia de promovare a zonei şi a tradiţiilor locale, contribuind la atingerea obiectivului de valorificare a vechilor obiceiuri, spectaculoase atât din punct de vedere al istoricului acestora, cât şi datorită modului în care au fost păstrate din generaţie în generaţie.

Comunitatea braşoveană se mândreşte cu simbolurile sale reprezentate de către Junii din Şchei şi Braşovechi, însă cei mai mulţi ştiu doar că pot fi admiraţi, în Duminica Tomii, în cadrul măreţei defilări călăre prin Şchei şi în Cetate. În afară de această manifestare, cele şapte societăţi ale Junilor din Şchei şi Braşovechi organizează numeroase alte serbări, mai puţin cunoscute braşovenilor, cum ar fi: mersul cu strochitu’, aruncarea în ţol, jocurile strămoşeşti, maialurile, balurile şi altele asemenea. Aceste evenimente sunt spectaculoase şi permit cunoaşterea ritualurilor, simbolurilor şi costumelor specifice Junilor, care reprezintă o parte însemnată a patrimoniului imaterial al comunităţii braşovene.

Această broşură, dedicată Obiceiurilor Junilor, urmăreşte popularizarea şi promovarea la nivelul publicului braşovean, al elevilor şi turiştilor a bogatelor tradiţii ale şcheienilor. Analiza diacronică a obceiurilor Junilor, prin prezentarea unor citate extinse din izvoarele şi lucrările mai vechi, dar şi descrierea obiceiului în perioada recentă permit observarea modului în care tradiţiile specifice Şcheiului au evoluat şi influenţele care s-au exercitat asupra lor, fie din partea Bisericii, fie din partea altor factori de natură externă (saşi, munteni, greci ş. a.).

Introducerea în conţinutul broşurii a unor fragmente din lucrările unor autori ca Pitiş, C. Muşlea, I Muşlea ş. a. asigură accesul tuturor celor interesaţi de tradiţiile Junilor la informaţii excelente oferite de către aceşti însemnaţi fii ai Şcheiului, dar ale căror opere nu sunt reeditate şi sunt dificil de găsit în biblioteci.

Prin abordarea propusă, broşura realizată în cadrul proiectului „Obiceiurile de peste an ale Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovul vechi. Tradiţii ancestrale româneşti şi influenţe multiculturale” defineşte o parte atractivă a identităţii culturale şi istorice a Braşovului, aducând în atenţia comunităţii şi a turiştilor unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri pe care Braşovul le-a menţinut de-a lungul timpului.

DAVID DRAGOŞ FLORIN DIRECTOR GENERAL AGENŢIA METROPOLITANĂ BRAŞOV

3

Titlu de capitol

pagina

1.

Tradiţiile românilor din Şcheii Braşovului Originea Românilor şi începuturile cartierului Şchei Teorii privind obiceiurile junilor şi originea defilării călare „Hainele româneşti” ale şcheienilor

5 5 7 9

2.

Urcatul pe Coasta Prundului în ziua de Blagoveştenii

17

3.

Parastasul Junilor în Duminica Floriilor

20

4.

Duminica Paştilor

24

5.

Stropitul fetelor din a doua zi de Paşti

28

6.

Marţea cu plăcinte

34

7.

Aruncarea în ţol

35

8.

Ziua de călări Miercurea Paştilor Duminica Tomii

38 38 45

9.

Masa Junilor Albiori de la “ăle două cruci”

57

10.

Jocul strămoşesc în Şcheii Braşovului Jocul de la Şargu Jocul Junilor din Varişte Jocul Junilor Curcani de la Crucea Muşicoiului Jocul Dorbanţilor de la Crucea Dreptăţii

58 61 68 72 74

11.

Maialurile Junilor

77

12.

Banchetul Junilor şi îngroparea vătafului

81

13.

Obiceiurile Junilor Braşovecheni

84

14.

Înmormântarea Junilor

87

15. Abstract

88

16. Vocabular

95

17. Note

96

18.

98

Steagurile Junilor

Tradiţiile românilor din Şcheii Braşovului Originea românilor şi începuturile cartierului Şchei entru a desluşi cititorului ce este cu adevărat românesc sau are o origine străină, alogenă, în datinile junilor şi ale Şcheienilor, pare foarte potrivit a recurge la o prezentare a principalelor teorii privind originea locuitorilor din Şchei, şi a obiceiurilor lor.

La o prima lectură a surselor istorice şi literare privind Şcheii şi locuitorii săi se pot observa două teorii opuse: 1. originea bulgărească şi vlahă (sud-dunăreană) a șcheienilor; 2. autohtonia românilor din Şchei pe aceste meleaguri şi punerea elementelor slave din toponimie, onomastică şi ritualuri pe baza convieţuirii cu slavii care în timp au fost asimilaţi; Originea bulgărească a fost susţinută mai ales de către cronicarii străini, dar şi de reprezentanţii cronisticii româneşti din Şchei, Popa Vasilie şi Radu Tempea. Această teză a aşezării bulgarilor în Şchei se regăseşte şi în hronologiile scrise în inventarele Bisericii Sf. Nicolae de la 1717, 1842 şi 1862.

Cercetătorii din prima jumătate a secolului al XX-lea ca - N. Sulică, Candid Muşlea, Sterie, şi Nicolae Iorga susţin la rândul lor aşezarea Şcheilor lângă Braşov, diferă însă data şi anume în loc de 1392, care apare ca an al venirii bulgarilor în Braşov pentru a ajuta la zidirea Bisericii Sfânta Maria, apare anul 1292. Ei însă nu-i consideră pe românii din Şchei bulgari, considerând că etnonimul se datorează originii transalpine a unora dintre ei (Muntenia era numită în unele surse Bulgaria).

C. Muşlea considera că numele de „Şchei” era utilizat în vechile cronici pentru „Bulgari” sau „slavi” , dar cum sub numele de Bulgari erau adesea denumiţi muntenii sau „Valahii”, atunci acest termen ar putea să fie sinonim cu „Şchei”1.

Iată ce relatează Candid Muşlea despre aşezarea românilor în Şchei, pe care îi numeşte, cu ghilimele de rigoare, bulgari: „Fie că au venit la 1292, fie în 1392, „Bulgarii” n-au putut să se aşeze în faţa oraşului (vechiu!), căci acolo saşii aveau un câmp întins pe care cultivau cânepă sau in. Credem însă că, prea obişnuiţi cu toate urgiile şi jafurile, ei s-au simţit mai bine în apropierea codrului[...] şi de aceea s-au aşezat mai spre vest de cetatea „Brassovia 2[...]”

Acelaşi ilustru cărturar susţine că noii veniți, chiar dacă proveneau din sudul Dunării sau Muntenia, s-au aşezat între românii „ care romanizaseră puţinii slavi care mai rămăseseră în aceste părţi, de la care au moştenit numiri de locuri şi străzi.”

Saşii susţineau că populaţia din Şchei avea origini bulgăreşti, astfel îi numeau pe şcheieni „Belger”, iar Şcheiul era numit „Belgerey”, nume preluat şi de maghiari sub forma de „Bolgárszek”.

Thomas Tartler susţine că Bulgarii au fost chemaţi ca zilieri la zidirea Bisericii Negre3, iar Joseph Franz Teutsch în Collectanea4 leagă începutul locuirii aşezării Şcheilor tot de momentul zidirii Bisericii Negre şi de venirea Bulgarilor la cererea Magistratului.

Julius Teutsch admite existenţa românilor în zonă în momentul construirii Bisericii Negre şi faptul că aceştia „ s-au amestecat cu Bulgarii veniţi pentru zidire[...]5”.

Stabilirea doar prin intermediul izvoarelor scrise a originii şi a datei aşezării românilor în Şchei este imposibilă, dar se poate admite existenţa lor pe aceste meleaguri anterior anului 1392 şi faptul că nu erau de origine bulgară, deşi printre ei puteau să fi existat elemente slave autohtone şi sud-dunărene.

5

Şcheii Braşovului s-au constituit în timp ca o comunitate românească prin asimilarea străinilor, iar evoluţia aşezării atestă faptul că au existat cateva nuclee de locuire care s-au unificat în timp.

Un prim nucleu pare să fi fost aşezarea medievală din Cutun-Coastă al cărui plan îl dă Gustav Treiber1, care totodată şi delimitează aşezarea între Valea Coastei, Pe Coastă Barac, Valea Morilor adică zona cuprinsă azi între străzile Curcanilor, Barac, Vasile Saftu (până la Casa cu Sfinţi), Pajiştei până la intersecţia cu Anton Pan; Ineu, Junilor, Gheorghe Sion, Parângului.

Această aşezare a cărei formă este aproape sferică se bucura de apă potabilă şi se poate să fi avut un nucleu și mai vechi apărut în legătură cu refugiul care putea fi oferit, în vremuri de restrişte, de fortificaţia de pe Tâmpa.

O altă aşezare poate fi Capul Satului din Pajiştea Mare, cu o cetate de refugiu Între Chetrii, cercetată din punct de vedere arheologic, ale cărei origini coboară până în epoca bronzului şi prima epocă a fierului, Hallstadt. Atunci aceste teritorii se aflau sub stăpânirea marelui neam al tracilor, din care spre anul 800 s-a conturat în planul civilizaţiei materiale ramura nordică a dacilor (Cultura Basarabi).

Fortificaţia dintre „Chetri” a servit ca adăpost dacoromanilor din zonă în perioada mileniului întunecat şi a fost utilizată probabil şi de regele Solomon în secolul al XIX-lea în condiţiile luptei pentru reluarea tronului şi a colaborării cu pecenegii.

Existenţa unei aşezări a rămas în memoria locuitorilor din Varişte prin păstrarea toponimului „Capul Satul”, desigur este vorba despre satul care începea probabil la intersecţia străzilor Podul Creţului (Valea Morilor), Pe Tocile şi Varişte.

Un alt nucleu al Şcheiului este constituit din Cacova, zona cuprinsă între Coasta Prundului şi Calea Vacilor unde s-au aşezat românii izgoniţi din satele Crizbav şi Apaţa pentru a face loc coloniştilor aduşi aici de Coroana maghiară.

Din unirea acestor trei nuclee se constituie aşezarea numită Şchei, Belgerey, Bolgarsek sau Bulgaria, o aşezare cu populaţie majoritar românească, având ca religie confesiunea creştină ortodoxă.

Teorii privind obiceiurile junilor şi originea defilării călare

Biserica Sfântul Nicolae (1898)

6

n fiecare an, în Şcheii Braşovului se perpetuează obiceiuri străvechi, a căror origine se pierde în negura vremurilor. Aceste obiceiuri adună şi azi în Braşov, prin frumuseţea şi varietatea lor, o mulţime însemnată de spectatori, alcătuită pe de o parte din publicul local, iar pe de altă parte din turişti sau oaspeţi veniţi din diverse colţuri ale ţări şi chiar ale Lumii.

Ceea ce animă şi inspiră atâţia oameni de diverse ocupaţii şi etnii de a lua parte la serbările junilor din Şchei în perioada Paştilor, este - cu siguranţă - splendoarea nemaiîntâlnită a acestor obiceiuri ancestrale, exprimată prin ritualuri, muzică şi costume care par desprinse din vremuri de mit şi de legendă.

Cel mai cunoscut şi mai îndrăgit eveniment al junilor este “Ziua de călări” din Duminica Tomii care, fără îndoială, constituie cea mai spectaculoasă serbare a comunităţii româneşti din Şchei şi Braşovechi.

Probabil că parada călare din Duminica Tomii nu are egal în ceea ce priveşte fastul şi somptuozitatea cu nici o altă manifestare a vreunei comunităţi româneşti din întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. De altfel unicitatea obiceiului a fost enunțată încă din secolul al XIXlea de către diverşi istorici şi cărturari, care au ţinut să lase însemnări despre juni, publicând relatări mai scurte sau mai lungi, cum ar fi de exemplu “Serbarea St. Pasci la Brasiovu” de Jeronim G. Bariţiu, care consemnează faptul că serbarea junilor este “unică în feliulu seu la totu

7

poporulu romanescu”2.

Protagoniştii şi totodată păstrătorii acestor datini sunt Junii din Şchei, organizaţi în şase grupuri sau cete, alcătuite din bărbaţii tineri şi bărbaţi însuraţi din această veche suburbie a Braşovului, care se dezvoltase din satul care fusese o mică aşezare a românilor din proximitatea laturii de apus a cetăţii Corona. În anul 1922, junilor din Şcheii Braşovului li s-a alăturat un grup de juni numiţi “braşovecheni”. Acest grup era şi este încă format din bărbaţi însuraţi şi neînsuraţi din partea nordică a Braşovului (Braşovechi şi Stupini). Prin urmare se poate afirma cu justeţe faptul că Junii Braşovecheni participă deja de 90 de ani la perpetuarea ieşirii de călări spre locul numit Pietrele lui Solomon sau “Între Chietrii”.

Lipsa de informaţii din surse documentare mai vechi, dar mai ales penuria izvoarelor scrise care să vorbească direct de Juni a dat ocazie inventării unor explicaţii mai mult sau mai puţin fanteziste privind originea şi vechimea Junilor.

Cert este că singura informaţie mai veche despre Juni îi aminteşte pe aceştia în 1728 ca fiind “o rânduială din bătrâni3”.

G. I. Pitiş susţinea într-o notă din Sărbătoarea Junilor de Paşti că nu există nicio tradiţie la români din Şchei privind defilarea călare: “Străini nepricepitori au mai scris în timpul din urmă, ici-colea câte ceva fără nici o valoare. Pot afirmă cu siguranţă că la românii din Schei nu există nici o tradiţiune populară despre originea acestui obicei. Dacă totuşi circulă cîteva versiuni relative la naşterea serbării Junilor nu trebuie să se pună temei pe ele; ele sunt plăsmuiri ale străinilor care au căutat să-şi explice originea acestui obicei, fie pentru a-şi satisface curiozitatea, fie împinşi de interes4 […]”

Fr. Stenner , arhivarul oraşului Braşov, a încercat să explice în mod forţat originea paradei junilor punând-o în legătură cu un eveniment istoric petrecut în timpul lui Mihai Viteazul.5 Trei profesori, fii ai Şcheilor şi cercetători de mare valoare, Nicolae Sulică şi Sterie Stinghe şi Constantin Lacea, considerau obiceiul junilor ca fiind o reminiscenţă a unei vechi organizări militare.6 Ion Muşlea susține că de la “un obicei cum nu se poate închipui mai liber la origine, ceata feciorilor din Şchei, ajunge cu timpul , o “societate cu regulament7 ”. Iar în acest fapt el vede rezultatul unei triple influenţe în ceeea ce priveşte organizarea internă a cetei, dar şi organizarea evenimentelor şi anume influenţa Bisericii, influenţa organizării militare din Muntenia, influenţa săsească prin intermediul organizaţiilor de calfe şi a cetelor de feciori din satele săseşti.

Dorind să demonstreze faptul că obiceiurile junilor sunt o rămăşiţă a timpurilor în care Şcheiul era un sat cu sărbători şi o viaţă specifică, Muşlea cercetează obiceiurile junilor începând cu constituirea grupului în perioada cuprinsă între Blagoveştenii şi Paşti, sărbătorile tinerilor şi originea lor sătească şi concluzionează că nici măcar defilarea călare nu ar reprezenta altceva decât o rămăşiţă a unei vechi întreceri voiniceşti8.

Principalul argument este faptul că saşii nu ar fi acceptat în nici un chip existenţa unei organizaţii militare româneşti, de aici ideea că armele sunt doar însemne ale şefiei, iar gradele junilor sunt inspirate din organizarea militară austriacă.

Considerăm că întreg ansamblul obiceiurilor junilor, cu excepţia “Zilei de Călări”, aminteşte de viaţa de sat a Şcheiului din alte vremuri; astfel sărbătorile de aici sunt specifice satelor transilvănene din secolul al XIX-lea: ceata de juni, stropitul fetelor, aruncarea în sus a şefilor, jocul strămoşesc, maialul, banchetul, căsătoria, îngroparea şi colindatul în Noaptea de Ajun.

Obiceiul din Miercurea Paştilor este însă unic, el pare a fi o creaţie a junilor unicitatea lui fiind remarcată atât de autorii străini cât şi de cei români.

Sterie Stinghe şi Nicolae Sulică consideră că acesta este un argument pentru susţinerea ipotezei unei organizări militare a şcheienilor a cărei rămăşiţă să fie ceata junilor, este însă dificil 8

de probat această teorie.

Dacă examinăm evenimentele din viaţa satului tradiţional românesc din Ardeal, vom vedea numeroase exemple de întovărăşiri ale tinerilor şi feciorilor, al căror scop este organizarea unor sărbători sau petreceri în timpul sărbătorilor creştine mai însemnate.

Pretutindeni tinerii îşi aleg un conducător, numit de obicei vătaf. Acesta are adesea un locţiitor. Saşii cunosc şi ei fenomenul organizaţiilor de feciori, aşa numitele Bruderschaft, care reprezintă o asociaţie a tinerilor „confirmaţi”, aflată în strânsă legătură cu biserica. Aceste asociaţii organizează jocul satului în tot cursul anului, se adună la mese comune, ies cu toţii călare la Sânziene, la reparatul fântânilor de pe câmp şi la alte evenimente ca: „alegerea unei crăiese de mai”, pregătirea pomului şi a coroanei de Rusalii9.

Activităţile de cărăuşie, pescuitul, comerţul, creşterea animalelor şi cultivarea poamelor împreună cu câteva domenii de mică industrie, dar mai ales aflarea în proximitatea marelui centru comercial şi meşteșugăresc care era Braşovul, a permis şcheienilor şi celor nou veniţi în aşezarea lor să prospere şi să se implice în activităţi care au crescut faima şi renumele cartierului şi locuitorilor săi.

Mulţi dintre şcheieni ne sunt cunoscuţi ca grămătici la Cetate, agenţi diplomatici ai Magistratului, negustori din Gremiul grecesc, preoţi şi cărturari.

Această comunitate a ridicat cu sprijinul domnitorilor din Ţările Române una dintre cele mai vechi şi frumoase biserici ortodoxe din Ardeal, Biserica Sf. Nicoalae, a pus bazele primei şcoli româneşti, a creat un centru de tipărire a cărţilor de învăţătură necesare clerului şi credincioşilor. În ceea ce priveşte planul spiritualităţii se observă faptul că românii au păstrat cu sfinţenie tradiţia ortodoxiei răsăritene, fiind neclintiţi în faţa tentativelor de convertire la confesiunile protestante sau la Unirea cu Biserica Romei.

Conservatorismul şcheienilor nu era generat de existenţa unei lipse de încredere în străini sau de rezistenţa la schimbare. Şcheiul era în anumite momente invadat de străini, veniţi în scopuri comerciale, aflaţi în tranzit spre alte aşezări, aflaţi la şcoală sau refugiaţi din calea urgiilor vremurilor de demult.

Prin Şchei puteau fi văzuţi negustori greci, aromâni şi albanezi, agenţi diplomatici din Ţările Române şi alaiuri domneşti sau boiereşti, mai ales în momentele în care muntenii şi moldovenii se refugiau dincoace de munţi. Prin urmare, în secolele XVI-XIX în Şchei convieţuia alături de autohtoni, o populaţie alogenă cu un aer cosmopolit, iar aşezarea avea un caracter cvasi-urban.

„Hainele româneşti” ale şcheienilor ste de ajuns a arunca o singură privire asupra hainelor tradiţionale cu care junii şi femeile din Şchei ies la evenimente şi sărbători pentru a remarca faptul că nu se aseamănă cu costumul popular românesc din zonele învecinate din Transilvania decât în mică măsură, deşi numele cu care şcheienii îşi denumesc portul de sărbătoare este acela de „haine româneşti.” Şcheiul nu era însă un sat locuit numai de păstori sau de cultivatori de poame.

Se cuvine să amintim cititorului faptul că mulţi dintre ei erau neguţători specializaţi în mărfuri răsăritene „mătase, indigo, cafea, zahăr, şi altele asemenea10. Cifrele de afaceri erau ale unor asemenea negustori, dar existau şi asociaţii de neguţători ca Gremiul despre care aflăm că era compus în mare parte din neguţători români, restul fiind bulgari (30), câțiva greci şi albanezi 11. De exemplu în anul 1845 neguţătorii români din Braşov numai în Moldova şi Ţara Românească, cu toată concurenţa eneglezească şi rusească „învârtesc un comerţ de peste un

9

milion de florini de argint „numai din prăvăliile pe care le-au deschis în numitele Prinţipaturi...12” Călătoriile pe care le-au făcut românii din Şchei, în Muntenia, Moldova, Imperiul Otoman, Rusia, Austria pe de o parte şi venirea în Şchei în diverse ocazii a numeroşi străini au creat o atmosferă cosmopolită şi au influenţat în planul civilizaţiei materiale populaţia din Şchei şi aceasta se vede mai ales în planul vestimentaţiei, unde odată cu păstrarea unor vechi elemente din hainele româneşti specifice Transilvaniei (cămaşa lungă până la genunchi, cioareci, opinci, şerpar, pălărie şi sarică), au fost adoptate piese noi de vestimentaţie prin preluarea unor tipuri şi modele din Europa răsăriteană şi Orient.

Este de ajuns o simplă enumerare a acestora pentru a vedea cât de cosmopolit era portul şcheienilor odinioară; astfel femeile purtau pe cap un „gimbir” de stofă13, unele aveau un conci de metal pe sub basma” Hainele femeilor din Şchei erau foarte elegante şi se numeau în funcţie de lungime şi model giubea, ghiordii, tivilichii, scurteică, malotea14.

Majoritatea lor provin din moda orientală sau sunt inspirate de costumele femeilor din alaiurile boiereşti din Braşov15 sau ţinutele de duminică sau de zi cu zi ale femeilor din mediul orăşenesc braşovean. Cămaşa scurtă se numea ciupag, iar rochiile erau fără mâneci, nu potrivite pe trup, de la brâu mai largi, aşa că erau încreţite la piept cu „guri” (fir de cel rău cusut pe pânză groasă)16.

Tot din mediul urban săsesc a fost preluat şi portul cizmelor negre, galbene sau roşii de către femei şi purtarea pantofilor (conduri) pe care până şi fetele îi purtau încă de pe la 1830.

Hainele pe care bărbaţii le purtau peste cămaşă şi cioareci erau zăbunul, dulămiţa, ilicul, cojocul , chiurcul, dar şi laibăr (vesta) şi şpenţăl (haina)17 care după nume şi croi atestă influenţa săsească asupra modei tradiţionale româneşti.

Chiurcul era o haină lungă până la pământ îmblănită pe interior cu miel, iar la guler şi înainte cu „vulpi”.

După nume pare a fi de origine turcească, după numele unei mantale otomane lungă şi îmblănită care se numea „Cürk”18.

O altă haină bărbătească este „haina cu vulpi”, spenţălul îmblănit ca şi chiurcul, căruia i se mai dă şi numele de „becheş”, numirea aceasta pare să fi fost luată de la haina scurtă îmblănită pe care o poartă secuii19.

Gh. Bariţiu în Gazeta Transilvaniei din 1889, în „Portul naţional la poporul român din Transilvania” scria astfel despre portul bărbătesc din Şchei: „ Până în anul 1848 locuitorii români, fruntaşii din Săcele şi locuitorii din suburbia Braşovului se purtau în togă lungă de pănură albă curată, tivită cu negru şi la mânece cu refrec îndoit; aşa îmbrăcaţi mergeau la sfânta biserică, la solemnităţi familiale, la autorităţi publice şi cu alte ocaziuni.... Un port mai demn nici că se mai poate20!” În zilele noastre din întreg portul femeilor din Şchei s-a păstrat doar sumna, ciupagul, laibărul, brâul cu paftele din argint, nu se mai vede niciunde o ghiordie, o scurteică, sau malotea, iar de tivilichii sau giubele nici nu se mai poate vorbi. Încă din perioada interbelică se auzeau voci care deplângeau dispariţia unor piese ce alcătuiau costumul românesc al femeilor din Şchei.

Portul tradiţional al bărbaţilor s-a conservat în mai mare măsură, datorită faptului că era utilizat în Ziua de Călări.

Astfel s-au păstrat cămăşile lungi cu „creţe” sau cu clini la spate, cămăşile cu fluturi ale albiorilor şi roşiorilor, ciorecii de dimie, cizmele, şerparul şi chimirul, pălăriile şi căciulile, laibărul şi şpenţelul. Nu se mai văd chiurcul, dulamele, zabunul, saricile, zagara şi gheba au dispărut cu desăvârşire.

Chiar şi aşa românii din Şchei au încă cele mai spectaculoase „haine româneşti” din întreg spaţiul românesc, mărturii ale unor vremuri prospere pe care le-au trăit strămoşii noştri.

10

Român din Schei în port de sărbătoare.

Desen în creion, secolul al XVIII-lea

Româncă din Schei cu şorţ, sumnă, giubea şi gimbir. Desen în creion, secolul al XVIII-lea

Femeie din Schei înveşmântată cu scurteică (perioada interbelică)

Femeie din Schei cu “salbă mare” şi ghiordea

11

Femeie şi bărbat din Şchei în port de sărbătoare

June tânăr şi tânără din Şchei în haine româneşti

Bărbaţi din Şchei înveşmântaţi cu zăbun sau becheş (1903)

Şcheience în haine româneşti, în faţa Liceului Şaguna (perioada interbelică) Epitrop la Biserica Sfânta Treime, înveşmântat cu ghiurc (1934)

Foto: Colecţie Gonţea Ovidiu 12

Şcheian în port de duminică

Foto: Colecţie Alexandru Stănescu, Candid Muşlea, Istoria Sfintei Biserici Sfântul Nicolae

13

Naşă şi mireasă în haine româneşti (perioada interbelică)

Laibăr cu sponce de argint

Tineri căsătoriţi şi naşii lor în haine româneşti

Cingătoare sau brâu cu paftale de argint

Foto: Colecţia Gheorghe Gârneţ 14

Foto: Family Studio Photography 15

Urcatul pe Coasta Prundului de Blagovestenii

Femeie în port de sărbătoare

Femeie cu sumnă cu şurţ şi giubea lucrată de mână

Grup de juni şi femei din Şchei (2011)

rima manifestare a Junilor are loc la începutul primăverii în ziua de 25 martie în care creştinii din toată lumea serbează „Bunavestire”, iar păgânii echinocţiul şi instalarea primăverii astonomice.

Obiceiul vechi animă comunitatea din Şchei, care se bucură auzind surla pe care o percepe ca pe un semn al faptului că iarna se îndepărtează, în timp ce primăvara dă primele semn că se apropie, cu întregul său convoi de semnificaţii şi ritualuri.

Urcatul pe Coastă îi are ca protagonişti pe tineri din Şchei, mai precis pe Junii Tineri care cu acest prilej merg pe Coasta Prundului împreună cu surlaşul şi reiau ritualuri ancestrale ca hora şi aruncarea buzduganului.

Dacă vremea este bună atunci îi însoţesc şi familiile care se aşează la picnic pe Coasta Prundului în zona numită „la Cururi.” În după-amiaza zilei de Bunavestire un grup de tineri, majoritatea juni, se îndreaptă spre cărarea care, pornind de la începutul străzii Podul Creţului, urcă pe latura de sud a Coastei Prundului, după ce anterior au fost la slujba care are loc în cele două biserici ale Şcheilor Sfântul Nicolaie din Piaţa Unirii şi Sfânta Treime de pe Tocile (str.Vasile Saftu).

Evenimentul este aşteptat cu foarte multă emoţie şi bucurie de către populaţia Şcheilor, acum ca şi în trecut, după cum atestă şi Gh. I Pitiş în excelenta sa descriere, care merită să fie redată şi aici măcar pentru faptul că este fidelă şi suficient de amănunţită pentru a reda nu numai evenimentul în sine, dar şi starea de spirit pe care acesta o provoca în rândul băştinaşilor din Şchei: [...] Trecuse de amiază; lumea ospătată şi veselă părea totuşi că aşteaptă ceva; şi trecând în sus sau în jos pe vreuna din uliţele de pe Tocile, ai fi putut să auzi pe câte cineva întrebând: „Au trecut?” ori „N-au mai ieşit?”, apoi ai fi auzit strigăte de „Iacătă-i, veniţi de-i vedeţi?”, chemându-şi fiecare pe ai săi din casă, ca să vie să-i vadă. În acelaşi timp ai fi putut vedea în mijlocul cutărei curţi, sau cutărei curţi vreun bătrân cu ochii stinşi şi plini de lacrimi, şi gârboviţi de ani, stând cu faţa către Coastă, apoi făcându-şi cruce şi zicând cu glasul apăsat: „Mulţmescu-ţi Doamne, că m-ai învrednicit să mai aud odată sfânta surlă!1” Surla este un instrument de suflat vechi, de provenienţa orientală sau muntenească, utilizat pentru a produce niste sunete stridente şi tânguitoare de către un om din partea locului care îndeplineşte funcţia de „surlaş”. Acesta însoţeşte grupul tinerilor care azi în frunte cu lăutarii şi cu şerjile urcă pe cărarea anevoioasă care-i duce spre Crucea de pe Coasta Prundului. În trecut urca cu junii doar surlaşul, fără alţi muzicanţi, iar acesta, după cum ne informează Pitiş, ducea cu sine şi un cimpoi la care urma să cânte muzica de joc imediat ce-şi îndeplinea „oficiul de a cânta să se audă în tot Şcheiul2”.

Azi junii sunt însoţiţi de muzicanţi care cânta la vioară şi la cobză hora junilor, brâul şi la cererea tinerilor mai cântă şi alte cântece de joc sau de petrecere (de ex. sârba). În timp ce muzicanţii încep „hora junilor” tinerii se prind în horă şi rând pe rând câte unul se desprinde pentru a arunca buzduganul, până când toţi până la ultimul au efectuat acest gest cu semnificaţie ritualică. Odată cu îndeplinirea întregului ritual junii se îndreaptă spre locul de pe coastă numit „la Cururi” unde se află aşezaţi deja membrii celorlalte grupuri de juni din Şchei şi anume: Bătrânii, Curcanii, Albiorii, Dorobanţii, Roşiorii, care aveau propriile locuri numite „mesele junilor.”

Foto: Family Studio Photography 16

17

Junii tineri primesc din partea celorlalţi juni participanţi la „Urcarea pe Coastă” mici donaţii, pe care le păstrează în aşa-numitul „biscăn” sau „biţcăn”- o cutiuţă din tablă foarte asemănătoare cu o puşculiţă, prin formă şi utilizare.

De asemenea ei sunt îmbiaţi să guste din bucatele şi băutura pe care le-au adus cu sine ceilalţi juni.

De obicei se aduce doar peşte prăjit sau fript, iar ca băutură rozol (rachiu moale) şi vin; în vremea din urmă se pot vedea, pe mese sau pe păturile celor care stau pe pajişte de lângă drum, alături de preparatele şi conservele de peşte, diverse alte preparate cum ar fi zacusca, chifteluţele, şniţele şi chiar prăjituri.

Băutura adusă s-a diversificat la rândul ei astfel că în afară de vin şi rozol au început să fie consumată berea şi pălinca de prune. În trecut Junii tineri urcau de pe Coasta Prundului până la troiţa de la Pietriş unde mai făceau o horă şi aruncau buzduganul şi acolo1 Urcau pe Coasta Prundului şi la Pietriş chiar şi dacă vremea era defavorabilă, iar familiile şi prietenii îi aşteptau acasă.

Dacă timpul era frumos se petrecea până târziu când se întuneca, iar veselia, jocurile şi cântecele lor se auzeau în tot Şcheiul. Unul dintre aceste cântece s-a păstrat datorită etnografului Pitiş care l-a cules şi la redat în lucrarea pe care am menţionat-o mai sus: Foaie verde salbă moale” Colea-n săptamâna mare Colţul ierbii creşte tare, Codru-nfrunzeşte pe poale.

Surlaşul junilor

Surlaşul junilor

Foaie verde mărăcine! Înfrunzeşte codre bine, Căz ca mâne intru-n tine Cu mulţi voinicei ca mine.

Mai sloboade-ţi poalele!

Să-mi acoperi armele: Armele mi-au ruginit De când nu le-ai coperit!

Până codru frunza-şi ţine,(bis) Toţi voinicii trăiesc bine (bis) Dacă codru frunza-şi lasă, Pleacă voinicii pe-acasă La copii şi la nevastă (bis)

Junii tineri jucând o sârbă (2012)

Foto: Cristi Milea 18

Surla are forma unei trompete de dimensiuni mai mici cu şase găuri.

Instrumentul este confecţionat din alamă şi are o poveste interesantă, dat fiind faptul că de-a lungul timpului au existat mai multe teorii privind originea surlei şi modul în care aceasta a ajuns în Şchei.

Pitiş aflase de la un informator de al său câte ceva despre surlă şi surlaş: „Mai înainte vreme am pomenit de ieşeau feciorii la Florii şi Blagoveştenii pe Coasta Prundului fără surlaş, că surlaşul era de la sate, era Mihai din Copăcel de lângă Făgăraş, din Ţara Oltului, de nu venea decât la Paşti, de mergea cu feciorii, care se puneau cu Junii.2 Însă se pare că se îndoia de aceasta informaţie pentru că făcuse cercetări în satul respectiv 19

şi descoperise că oamenii nu auziseră de surlă, prin urmare era foarte puţin probabil ca acesta să fi fost adusă de la Copăcel.

Muşlea crede că surla a apărut pe fondul influenţelor venite dinspre Muntenia, unde instrumentul este atestat înainte de impunerea meterhanelei turceşti, iar românii din Şchei l-au preluat în urma contactelor avute în Braşov-Şchei cu alaiurile domneşti. În perioada interbelică instrumentul a fost ţinut ferecat în casa de bani a Bisericii Sf. Nicolaie şi era încredinţat junilor de două ori pe an, adică de Blagoveştenie şi în săptămâna Paştilor.3

Parastasul Junilor din Duminica Floriilor

uni şi dreptmăritori creştini, Junii din Şchei şi din Braşovechi au dedicat ziua de Florii pe de o parte celebrării marelui praznic al Intrării Domnului Iisus în Ierusalim prin participarea la liturghie, iar pe de altă parte au dedicat această duminică cinstirii şi pomenirii junilor care au păşit pe lumea cealaltă şi care, departe de a fi uitați se regăsesc în pomelnicul fiecărei societăţi a junilor.

Este demn de a fi menţionat faptul că, prin tradiţie, grupurile de juni participă la liturghie şi la slujba de pomenire a junilor decedaţi în parohiile în care se află din punct de vedere teritorial, în sensul că la Biserica Sf. Nicolae participă grupurile Junilor Tineri, Junilor Curcani şi Junilor Roşiori, în timp ce Junii Bătrâni, Junii Albiori şi Dorobanţii participă la slujba de pomenire a junilor decedaţi la Biserica Sfânta Treime – Pe Tocile. Însă Dorobanţii şi Albiorii participă şi la pomenirea morţilor din Biserica Sfântu Nicolae, alternând de la un an la altul prezenţa la una sau la cealaltă dintre biserici.

Junii braşovecheni ţin parastasul junilor decedaţi din rândurile lor în Biserica Adormirii Maicii Domnului din Braşovechi.

Cheltuielile pentru organizarea parastasului se acoperă din resurse proprii de către fiecare grup sau societate, prin organizarea unei chete în interiorul grupului, de organizare ocupânduse doar şerjile, aflate sub coordonarea vătafului, care tododată are şi sarcina dificilă de a se ocupa, în seara din ajunul Duminicii Floriilor, de facerea colivei din 12 kg. de grâu. Utilizând cu parcimonie sumele încasate de la membrii, şerjile cumpără şi alte bucate sau băuturi necesare parastasului.

Fiecare grup de juni are propria sa tradiţie în ceea ce priveşte agapa frăţească prilejuită de parastas.

Unele grupuri au parte de o masă frugală după tradiţie, în timp ce în altele are loc un festin cu gustări care conţin pe lângă peşte şi ale preparate mai consistente. În Duminica Floriilor membrii din fiecare grup de juni se îmbracă în frumoasele lor haine româneşti şi se îndreaptă spre casa vătafului, unde şerjile împart diverse sarcini membrilor privind ducerea tăvii cu colivă şi a coşului cu pomană la Biserică, iar sutaşul veghează bunul mers al coloanei spre Biserică.

Dacă în vremurile dinainte membrii tuturor societăţilor de juni îmbrăcau haine româneşti pentru participarea la serviciul divin din Biserică, în ultima vreme la unele grupuri purtarea hainelor româneşti în această sfântă zi este opţională, ca de exemplu în cadrul Grupului Junilor Roşiori unde s-a impus ca o tradiţie purtarea „hainelor de duminică,” moderne, în locul vechilor „haine româneşti”.

După săvârşirea Sfintei Liturghii din Duminica Floriilor şi sfinţirea ramurilor de salcie, începe slujba de pomenire a junilor decedaţi, preotul citind cu glas tare numele tuturor junilor care au fost înscrişi în pomelnicele fiecărei Societăţi.

Pe masa din faţa altarului sunt aşezate tăvile cu colivele decorate fiecare cu simbolul sau iniţiale grupurilor de juni.

20

Odată încheiată slujba de pomenire, junii ies în curtea Bisericii, unde unii dintre membrii grupurilor numiţi de şerji, împart colivă. După ce fiecare june primeşte un pahar de vin şi un păhărel de colivă se îndreaptă fie spre chiliile din curtea Bisericii Sf. Nicolae, unde-şi au sediul trei dintre grupurile din Şchei (Curcanii, Roşiorii şi Dorobanţii), fie spre casa vătafului. Între timp, soţiile junilor implicate în organizarea mesei de parastas au avut grijă să pregătească masa, pe care au pus preparate specifice, peste toate tronând însă peştele, făcut prăjit, căci este zi cu dezlegare la peşte.

De obicei sunt prezenţi şi preoţii, care au statut de invitaţi de onoare.

Atunci bucatele de pe mese sunt binecuvântate, masa începe întotdeauna cu o scurtă rugăciune de mulţumire.

Nu întotdeauna au existat preparate de mai multe feluri la un parastas al junilor, în alte vremuri penuria alimentelor de bază şi cumpătarea i-au determinat pe unii vătafi să nu ofere mai mult de o porţie de colivă şi un pahar de vin în amintirea decedaţilor, dar şi acelea au fost la fel de bine primite de către colegi.

Parastasul ortodox continuă de fapt o veche tradiţie păgână şi anumea „banchetul funebru”, la care participau în antichitate rudele şi prietenii, care beau şi se ospătau oferind din timp în timp libaţii şi ofrande defunctului şi celor din Lumea Umbrelor.

Românii numeau acest tip de banchet „commendatio” şi credeau că avea rolul de a-i uşura starea defunctului în Lumea Tenebrelor sau Tartar. Din varii motive Biserica creştină a tolerat acest obicei - iniţial păgân - şi astfel acesta a cunoscut o largă răspândire în spaţiul Ortodoxiei răsăritene, chiar dacă nu este propriu lumii slave. Acest fapt este atestat şi de păstrarea termenului latin pentru parastas şi anume „commendatio” în forma „comândare”, care reprezintă şi azi în nordul ţării ideea de masă dată pentru pomenirea morţilor.

21

Junii Roşiori în drum spre locuinţa vătafului

Junii Roşiori în faţa Bisericii Sfântul Nicolae (2012)

Foto: Cristi Milea 22

Slujba de pomenire a Junilor decedaţi (2012)

Rugăciunea şi binecuvântarea bucatelor la parastas în chilia Roşiorilor (2011)

Foto: Cristi Milea 23

Duminica Paştilor

ceastă zi de sărbătoare pentru întreaga creştinătate a fost aleasă încă din vechime pentru a marca momentul în care se constituia „compania Junilor” şi reprezintă până şi astăzi ziua în care băieţii vor „să se puie cu junii tineri”.

Apar în faţa comunităţii şi a celorlalte grupuri, este ziua în care preotul paroh de la Sfântul Nicolae înmânează şerjilor Junilor Tineri buzduganele şi îi scrie în listă pe cei nou veniţi în grupul Junilor Tineri.

Obiceiul a evoluat şi a devenit mult mai complex prin apariţia mai multor grupuri de juni în timpul ultimului secol, astfel că pentru a-l observa în mod diacronic va fi prezentat mai întâi prin spusele informatorului lui Pitiş, apoi va fi descris în amănunt obiceiul de astăzi. „ În ziua de Paşti feciorii care vroiau să se pună cu Junii, de pe la trei după-amiază se strângeau de mergeau la biserică şi după biserică, după ce ies de la vecernie, se duc la protopop. Pe câţi au mai fost puşi cu Junii din anul trecut, protopopul îi are scrişi pe hârtie şi vine cu hârtia în curte de-i citeşte pe nume. Şi cum sunt scrişi din anii trecuţi aşa-i rânduieşte şi el. Cel dintâi este vătaful, al doilea este armaşul mare, al treilea este armaşul mic şi după armaşul cel mic este sutaşul; după sutaş vin ceilalţi Juni scrişi pe foaia din anii trecuţi, şi după ce-i citeşte pe toţi întreabă cine vrea să se mai înscrie şi îi scrie şi pe aceia din urmă, pentrru că toţi Junii câţi scrişi la protopop pe listă afară de vătaf şi de armaşi se zice că sunt „Juni de cumpanie”. Dar sunt Juni şi cu ziua de se tocmesc cu vătaful cu cât se poate înţelege să plătească pe zi. Şi stau cât vor: o zi, două, trei, şi la care se pun cu ziua, le dă de mâncare şi de băutură şi ei răspund cu cât s-au înţeles. Feciorii care au fost Juni de cumpanie şi s-a întâmplat peste ani de-au murit ori s-au însurat, pe aceia îi şterge din foaie şi înaintează pe cei ce vin după ei. Dacă un June de cumpanie într-un an nu se pune fie că nu vrea el ori că e împiedecat, că e luat în cătane ori din altă pricină, atunci el trebuie să-şi plătească junia, adică să ţină şi el parte dreaptă la cheltuielile Junilor, că dacă nu-şi plăteşte junia, îşi pierde rândul, şi când vrea să se mai pună îl scrie la urmă. Câte unii feciori după ce-au ajuns vătafi, apoi au stat de-au feciori şi au vătăşit câte trei şi patru ani. Şi şede frumos când Junii au vătaf voinic şi cuminte care ştie să-i poarte bine că plac la toată lumea. De aceea cam pe la 1837 Popasu, când era protopopul în Braşov, a făcut regulă de nu s-a mai licitat vătăşia, că cum era de se licita ajungeau vătafi şi armaşi toţi cei mai bogaţi. De la Popasu s-a început cu scrisul pe hârtie, de se ajungea la vătăşie pe rând, apoi fie bogat ori nu, fie voinic ori ba. Dar la oameni tot le mai place când sunt Junii voinici, că dacă e câte unul printre ei mai pricăjit, mai mărunţel, îi zice că e „scârba Junilor”.

Când protopopul citeşte numele vătafului şi îi spune că e vătaf este obicei că toţi Junii se duc la el şi-l apucă de-l ridică în sus de trei ori şi tot aşa se face şi su armaşul mare şi cu cel mic. Apoi Junii după ce i-au citit şi i-au scris pe toţi, se fac roată aşa cum sunt puşi pe listă, îşi iau pălăriile din cap şi cântă: „Cristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte au călcat şi celor din mormânturi viaţă le-au dăruit”, şi le mai zic încă de trei ori: „Şi celor din morminte viaţă le-au dăruit”; apoi zice vătaful: „Cristos a înviat”, şi Junii ceilalţi răspund cu toţii: „Adevărat c-au înviat”; vătaful zice „Cristos aneste”, Junii: „Adevărat că este”; vătaful: „Cristos vă scris”, Junii: „Voisâna vă scris”, şi întotdeauna aşa fac când cântă „Cristos a înviat”. Într-o vreme demult, demult am apucat Junii cântând „Cristos a înviat” pe greceşte, că aşa era pe-atunci obiceiul, că şi în biserică la Sfântul Nicolae din Prund se cânta într-o strană greceşte şi în alta româneşte. [...] Dar popa Voina Pitiş cel bătrân, unchiul părintelui Bonifaciu, le-a spus că nu se cade să cânte greceşte căci ei sunt români, şi că să cânte româneşte, că aşa trebuie.

După ce cântă „Cristos a înviat” acolo în curte la protopop, (Junii) se prind la horă şi lăutarii le zic o horă pe care le-o zic numai lor, de-i zice „Hora Junilor”; şi cum joacă hora se desprinde vătaful, îşi lasă pălăria la un alt June şi merge în mijlocul horei de aruncă în sus de trei ori buzduganul, şi dacă vrea îl prinde, dacă nu, îl lasă să cadă jos, mai ales dacă nu ştie să-l prindă,

Sutaşul Junilor Tineri aruncând buzduganul în Piaţa Prundului

Hora Junilor în Piaţa Prundului

Foto: Cristi Milea 24

25

că un buzdugan trage până la două kilograme [..].

După vătaf aruncă buzduganul armaşii şi după ei toţi ceilalţi Juni pe rând, cum sunt scrişi pe foaie la protopop şi cum se şi prind totdeauna la horă. Apoi tac lăutarii şi Junii merg cu toţii la protopop de-i sărută mâna şi îi mulţumesc, iar protopopul îi învaţă să fie de treabă, să umble pe calea cea bună, să nu se pună împotrivă cu nimenea, să nu se bată; le dă sfaturi să asculte de vătaf, că el e căpetenia lor şi în lipsa lui să asculte de cei doi armaşi; iar vătafului îi dă grijă să fie cuminte şi să ţie între Juni cea mai bună rânduială. După aceea Junii îşi iau sănătate de la protopop şi se duc cu lăutarii la crucea din Prund şi cu ei merge toată lumea, care venise să se uite cum „se pune cu Junii”, şi la cruce în Prund Junii cântă „Cristos a înviat” şi joacă şi aruncă buzduganul de-i ajunge rândul de câte două-trei ori până se înserează, şi dacă înserează se duc pe acasă.”

Din descrierea dată de Pitiş rezultă câteva aspecte esenţiale, cum ar fi influenţa Bisericii asupra obiceiului, punerea junilor tineri sub autoritatea protopopului sau a preotului de la Sf. Nicolae, practicarea unor ritualuri vechi ca „hora” şi „aruncarea buzduganului,” dar şi cântarea Troparului Învierii la troiţe şi menţinerea în plan lingvistic a unor urme din vremea când în comunitatea românească din Şchei limbile slavă şi greacă erau utilizate în serviciul religios din Biserică.

Candid Muşlea în cartea dedicată istoriei Bisericii Sfântul Nicolae ne relatează pe scurt modul în care era sărbătorită prima zi de Paşti de către populaţia Şcheiului, care se aduna la o petrecere la troiţele de pe coastele şi dealurile cartierului: „ [...] în dimineaţa zilei întâi de Paşti, Costenii (locuitorii cartierului Coasta) şi puşcă până la amiazi cu treascurile (înainte vreme şi cu pistoalele şi carabinele, iar azi şi cu dinamita). Mai sus, la crucea Dreptăţii le răspund Păjiştenii, fac acelaşi lucru, în timp ce pe dealul din faţă, Coasta Prundului, le răspund Tocilenii, iar de la Crucea de la Pietris Cacovenii 1.”

Petrecerea zgomotoasă a şcheienilor în ziua de Paşti a atras atenţia autorităţilor vremii, care în anul 1821 au intervenit printr-un ordin care interzicea „puşcatul” şi chiar ieşirea călare din Miercurea Paştilor: „Comandamentul oraşului ordonă: Cunoscut fiind faptul că credincioşii ortodocşi la Paştile lor, şi mai ales la Înviere, împuşcă în suburbii şi în împrejurimile oraşului[...] în împrejurările actuale puşcatul este strict onterzis. Comandamentul va trimite patrule prin suburbii, care vor aresta pe toţi cei care vor împuşca. De astădată se interzice totodată în Şchei şi Sărbătoarea brazilor (Tannenfest) din Miercurea Paştilor”2.

Documentul constituie încă o dovadă a vechimii obiceiurilor junilor şi a modului în care se petrecea de Paşti. Reacţia autorităţilor nu a fost exagerată, dat fiind faptul că în primăvara acelui an avea loc răscoala pandurilor lui Tudor Vladimirescu şi în Braşov, Şchei şi împrejurimi se aflau refugiaţi mulţi boieri şi oameni avuţi din Ţara Românească3.

Azi Junii Tineri după ce-şi îndeplinesc de dimineaţă obligaţiile tradiţionale specifice grupului lor şi plecând, încolonaţi, în spatele şerjilor de la troiţa de pe Coasta Prundului se îndreaptă spre celelalte troiţe unde îi aşteptă membrii celorlalte grupuri de juni. Primul popas se va face la Crucea de la Pietriş, unde sunt aşteptaţi de Junii Roşiori. În Duminica Paştilor, Roşiorii desfăşoară la rândul lor activităţi tradiţionale, ca de altfel toţi membrii celorlate grupuri de juni, însă fiecare grup se îndreaptă spre locul din proximitatea troiţei pe care o are în grijă. De exemplu, Junii Bâtrâni se duc la Crucea din Varişte (Pajiştea Mare), Junii Roşiori petrec amiaza şi după-amiaza la Pietriş lângă drumul Poienii, Junii Curcani se adună la Crucea Moşicoiului, Dorobanţii la Crucea Dreptăţii de lângă Fântâniţa Popii, Junii Albiori la „ăle două Cruci”, iar Braşovechenii la „Crucea de pe Cloşca”.

Totul începe însă dimineaţă, când junii se adună toţi în Prund, începând cu orele 9, toţi sunt îmbrăcaţi potrivit momentului şi praznicului din întâia zi a Paştilor, adică în „haine de duminică”. Când a sosit şi ultimul venit, fiecare grup în frunte cu stegarul şi cu lăutarii, tocmiţi anume pentru această zi, se îndreaptă spre casa vătafului. La alte grupuri de juni se merge pe rând la fiecare şarjă începând cu armaşul mic4, la fiecare şarjă sunt întâmpinaţi cu salutul tradiţional 26

de Paşti „Christos a înviat!”, la care junii răspund cu „Adevărat că a înviat!”, apoi junii sunt invitaţi să servească ouă roşii, o tărie şi vin. De obicei masa se face în curtea casei, doar în caz că este vreme urâtă se face masa în casă. Din bucatele aşezate pe masă nu lipsesc tradiţionalele ouă roşii, drobul şi cozonacul, iar la început junii sunt îndemnaţi să guste o tărie, de obicei pălincă sau rachiu.

Pe la orele 11 Roşiorii se îndreaptă spre Crucea de la Pietriş, urcând în alai de sărbătoare pe Cacova cu stegarul şi şerjile în frunte. Pe drum are loc o scurtă oprire la crucea de la Şargu, unde aşezaţi în semicerc, în faţa troiţei, junii cântă „Christos a înviat din morţi”, după aceasta vătaful strigă „Christos a înviat,” iar junii răspund într-un glas „Adevărat că a înviat!”.

Vătaful strigă apoi în limba greacă „Hristos aneste!”, la care junii răspund cu „Adevărat că este!” şi în al treilea rând vătaful strigă: „Christos văscris!”, iar junii răspund cu „Adevărat că e scris!”.

Acest mod de a anunţa Învierea în trei limbi este unic în spaţiul românesc, obiceiul se pierde însă în vremurile demult trecute, acum câteva sute de ani, reprezentând o rămăşiţă a timpurilor în care înrâurirea limbilor slavă şi greacă, era atât de puternică în viaţa culturală şi bisericească, încât mulţi dintre neguţătorii şi meşteşugarii din Şchei le cunoşteau şi le utilizau în viaţa de zi cu zi.

Astfel în expresia „Christos aneste!” se poate recunoaşte „Hristos anesti!”, care este utilizat şi azi în neogreacă, iar în formula „Hristos văscris” se răspundea cu formula „Băcsâna că-i scris!” o coruptelă din expresia slavă a expresiei „Voisâna voscris!”.

După aceasta Junii Roşiori urcă spre Crucea de la Pietriş unde ajung cam în jurul amiezii, acolo se prind în hora junilor, vătaful intră în mijlocul horei, strigă „Christos a înviat!”, după care aruncă buzduganul în sus de trei ori, introduce în biţcăn o mică donaţie pentru grup şi se îndreaptă spre coada horei, unde-şi ocupă locul după sutaş. Şerjile şi ceilalţi juni pe rând, în ordinea vechimii, urmează exemplu vătafului intrând în mijlocul horei şi repetând acelaşi ritual într-o atmosferă de mare solemnitate. După ce aruncă absolut toţi junii, vătaful opreşte hora şi junii se aşază la mese, în timp ce Comitetul pregăteşte donaţia pentru Junii Tineri.

Junii Tineri sunt primiţi cu „marşul de întâmpinare”, ei cântă „Christos a înviat”, joacă „hora junilor” şi aruncă buzduganul, însă nu introduc bani în biţcăn, pentru că sunt invitaţi pentru a primi o donaţie nu ca să doneze ei bani pentru un alt grup.

Gazdele le oferă apoi donaţia din partea grupului pentru activităţile următoare, iar vătaful îi învită la masa pusă anume pentru Junii Tineri de către acesta. După aceasta Junii Tineri se îndreaptă spre cărarea de pe Coasta Prundului pentru că trebuie să meargă să îndeplinească acelaşi ritual şi celelalte grupuri de juni. Astfel ei se încolonează în ordine câte doi şi pleacă însoţiţi de acordurile aceluiaş marş cu care fuseseră întâmpinaţi la sosire. Junii tineri se îndreaptă spre Varişte, unde la Troiţa din Pajiştea Mare sunt aşteptaţi de către Junii Bătrâni şi de acolo „după Gradini”, unde la locul numit „ăle două cruci” sunt aşteptaţi de către Junii Albiori, urcând apoi spre Crucea Dreptăţii la Junii Dorobanţi, apoi mergând la Crucea Moşicoiului la Junii Curcani.

După ce au ajuns şi la ultimul grup de juni, Junii Tineri se îmbracă în „hainele româneşti” şi se duc în Prund, la orele după-amiezii.

După ce participă la Vecernie, preotul de la Sfântul Nicolae le înmânează buzduganele şerjilor (vătaful şi armaşil), după care aceştia îşi pun rujile la pălărie, iar restul junilor panglicile tricolore la pălărie. Se joacă hora şi fiecare dintre ei aruncă buzduganul de trei ori, după care fiecare june merge spre casă pentru a se pregăti cum se cuvine pentru următoarea zi, Lunea Paştilor, în care se duc la fetele din Şchei cu „strochitu.”

27

Stropitul fetelor din a doua zi de Paşti eşi se spune că femeile şi fetele şcheienilor nu sunt implicate în evenimentele care se desfăşoară pe parcursul Săptâmânii Patimilor şi a Săptâmânii Luminate, totuşi una dintre activităţile Junilor Tineri din Săptâmâna Mare le este dedicată în întregime şi anume stropitul sau „strochitu’”.

Obiceiul stropitului nu este unul autentic românesc, el nu este cunoscut peste Carpaţi, fiind specific numai transilvănenilor, fie ei unguri, secui, saşi sau români.

Originea acestui obicei se pierde în negura timpurilor, dar se pare totuşi că a fost specific secuilor şi că odinioară fetele erau stropite cu apa, nu cu parfum, obicei păstrat încă în unele comunităţi din Secuime. În timp, obiceiul a evoluat, găleata sau cofa cu apă fiind înlocuite cu sticluţe cu parfum, pe care băieţii sau, în cazul şcheienilor, junii tineri le poartă pentru a „stropi” fetele din casele pe care le vizitează cu ocazia acestui obicei. În Şchei obiceiul stropitului fusese odinioară interzis pe la 17401, ceea ce a dus probabil la o abandonare parţială a acestuia. Acest obicei a fost reluat probabil în secolul al XIX-lea, când apare atestată aşa numita „aruncare în apă”2. Această expresie constituie indicarea unui obicei uitat, dar este totodată dovada existenţei în Şchei a obiceiului cunoscut în atâtea sate româneşti ca „udatul fetelor”3. O asemănare interesantă este dată şi de faptul că în secuime, atât ungurii cât şi românii merg la udat organizaţi în cete, însoţite de lăutari, întocmai ca junii.

Etnograful Pitiş relatează despre mersul la stropit al junilor ca despre un eveniment obişnuit, binecunoscut în Şchei, prin urmare se poate admite că în a doua parte a secolului al XIX-lea nu se putea vorbi despre acest obicei ca despre unul pe cale de dispariţie sau pe cale de a fi abandonat4.

Semnificaţiile obiceiului sunt multiple, pe lângă funcţia de loisir, „strochitul” are şi o însemnată funcţie socială permiţând tinerilor şi fetele să se întâlnească şi să se cunoască. În trecut, cu ocazia acestui obicei tinerii îşi căutau şi alegeau fetele cu care urmau să iasă apoi la jocul strămoşesc.

Spre deosebire de modul în care este practicat obiceiul stropitului în oraşul Braşov azi, unde copiii vizitează casele vecinilor stropind cu parfum fetele şi femeile din respectivele case, în Şchei stropitul este un eveniment care se desfăşoară în cadrul organizat al grupului Junilor Tineri. În 1940, etnograful I. Muşlea în al său studiu de folclor privind obiceiul junilor braşoveni descria momentele importante din cadrul obiceiului stropitului la Junii din Şchei: adunarea junilor în Prund, acţiunea de strângere de fonduri prin „oferirea buzduganului „pe disc”, împărţirea în trei grupuri (câte unul pentru fiecare şarjă), mersul prin Şchei pe la casele cu fete mari, adunarea la vătaf seara şi mersul în grădina lui Ţimăn la „masa junilor”, unde avea loc o scurtă petrecere la care se juca hora şi se arunca buzduganul, urmată apoi de revenirea în Piaţa Prundului la troiţa lui Ilie Birt, jucatul horei în piaţă şi petrecerea nocturnă de la vătaf de acasă.

Aceleaşi momente principale sunt păstrate şi azi în cadrul obiceiului, cu o excepţie notabilă - nu se mai ţine petrecerea de la „masa junilor” din grădina Ţimănului, pentru că aceasta a fost transformată în cimitir în ultimii treizeci de ani, prin urmare nu mai există nici masa junilor.

Grup de Juni Tineri în ziua de stropit (perioada interbelică)

Junii Tineri la stropit în Prund (1983)

Foto: Colecţia Societăţii Junilor Roşiori, Colecţia Constantin Chicuş 28

29

Hora Junilor Tineri în Piaţa Prundului

Junii Tineri mergând cu muzicanţii pe la casele fetelor

Foto: Cristi Milea 30

Junii completează însă acest moment cu vizite la casele fetelor, iar locul de întâlnire numai este casa vătafului pentru petrecerea din Ţimăn, ci este Piaţa Prundului, unde grupurile de juni ajung uneori seara târziu sau chiar noaptea (pe la orele 11.00). Toţi junii ocolesc Troiţa, se aşază în jurul acesteia şi cântă „Christos a înviat,” după care se joacă hora şi alte jocuri pe care le cunosc junii, cum ar fi brâul sau sârba. Seara se încheie târziu cu o petrecere ca în vremurile dinainte. În ceea ce priveşte ţinuta junilor, aceasta nu diferă faţă de trecut, dar şpenţălul este tot mai puţin purtat de către tineri, pe de o parte din cauza faptul că sunt tot mai puţine şpenţăle, iar pe de alta din motive de comoditate.

Fetele vizitate de juni prind cu „bongoşe” flori pe laibărele sau şpenţălele băieţilor, şi acestea sunt păstrate până seara tărziu când junii ajung acasă.

Ouăle roşii şi cozonacul, precum şi rozolul sau vinul au rămas ca bucate tradiţionale pe mesele şcheienilor, dar alături de acestea au apărut şi alte bucate „la modă” la un moment dat cum ar fi „şerbetul cu apă”, dulceaţa cu un pahar cu apă, şi în ultimii douăzeci de ani platourile cu sandvişuri. O problemă a organizării celor trei grupuri de tineri în vederea mersului la stropit în ultimii ani a fost găsirea muzicanţilor care să-i însoţească pe armaşi şi vătaf, iar surlaşul nu participă la „stropit”. Pe drum, junii se opresc la fiecare cruce întâlnită în drum şi cântă Troparul Învierii, îşi fac semnul sfintei Cruci, iar vătaful strigă „Christos a Înviat!” în trei limbi, română, neogreacă şi slavonă, iar junii îi răspund cu formulele prezentate mai sus.

Pentru a oferi cititorului o mărturie despre cum era organizat „strochitu” de către juni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, redăm întreg fragmentul privind Lunea Paştilor din lucrarea etnografului Pitiş1: „A doua zi de Paşti, adică în Lunea Paştilor, Junii se îmbracă frumos, că au să meargă pe la fete după ouă. Altă dată se îmbrăcau după cum era portul pe atunci, de umblau unii şi cu opinci; dar acum umblă cu cizma ori şi cu papuci (ghete) şi cu cioareci şi cu cămaşă albă şi călcată, scoasă peste cioareci şi cu şpenţăle, pe piept cu ceaprazuri şi cei cu dare de mână cu nasturi de argint, la unii suflaţi cu aur. Acum şpenţălele sunt răscroite nemţeşte, dar mai înainte vreme ele erau făcute sadea adică croite dintr-una. În cap sunt Junii cu pălării şi mai ales cu pălării de mătase şi păroase2.

După ce se gătesc frumos în Lunea Paştilor de dimineaţă se rânduiesc de merg la biserică, unii în Prund şi alţii la biserica de pe Tocile, şi când ies oamenii şi muierile din biserică, Junii stau pe la uşi cu pălăriile de strâng crăiţari, care cât vrea să le dea, apoi se strâng cu toţii la vătaf ori în vreo cârciumă, cum e la Sterică din Prund, de-i zicea mai nainte „La dulap”, că era dulapul de se dădeau oamenii în el, şi acolo armaşii îşi cer din feciori pe care-i vor şi pe care nu i-au luat armaşii îi ia vătafii că el trebuie să ia ce nu iau armaşii şi se fac aşa trei părţi şi împart şi pe lăutari în trei, dar pe surlaş îl ia întodeauna vătaful şi se rânduiesc care pe unde să meargă întâi: unii pe Tocile, alţii pe Cacova şi alţii pe Costiţă, şi după ce isprăvesc pe la un loc, merg şi prin celelalte locuri. Şi cât umblă după ouă, lăutarii le cântă marşul: „Marşul Junilor când vin după ouă”. Şi se duc după ouă pe la case pe unde sunt fete, pe la gazde bune, pe la rude, aşa ceva, pe la case pe unde vor şi pe unde-i primeşte, că dacă n-are de gând să-i lase, închide poarta şi dacă încearcă şi văd că-i închisă, merg mai departe. Unde-i lasă, când intră în casă, dă: „Cristos a înviat” şi cei din casă le mulţumesc şi-i poftesc la masă să şadă şi le aduc pe tavă ouă roşii câte patru, câte cinci, ori câte şase perechi şi Junii le iau pe toate şi le pun în cârpe, că au cârpe mari legate-n colţuri, le pun oăle-n ele de le duc acum băieţii, dar mai înainte vreme le duceau tot din Juni.Unde este fată mare, apoi fata mare duce Junilor ouăle pe tavă şi Junii, dacă sunt mai poznaşi, încep către fată să zică ba că cutare ou nu e înroşit bine, ba că cutare nu e fiert bine, ba că celălalt e cu pui în el, de văd şi ei ce răspunde fata, că fetii i de face ruşine cât o ţin să ia ouăle de pe tavă şi Junii o ţin înadins de se uită bine la ea de o văd bine. La gazde mai bune îi cinsteşte cu colac şi cu rozol ori cu vin, cum era mai înainte că acum s-a scornit de-i cinsteşte cu dulceaţă, că zice că e mai „indilicatŭ”. Şi cât stau Junii în casă de iau cinste, lăutarii cântă hora şi la unele case, unde le place Junilor, se şi joacă căte-o horă, apoi îşi iau sănătate şi merg mai departe şi la plecare se despart cu câte o glumă de râd.

31

Juni Tineri jucând sârba în curtea unde au fost invitaţi cu stropitul

Aşa umblă Junii întruna după ouă de la unsprezece dimineaţa şi până pe la patru ceasuri după-amiaza şi după ce isprăvesc de umblat, se strâng cu toţii la vătaf şi de-acolo se duc în grădina lui Ţimăn. Pe drum le cântă lăutarii marşul şi junii merg la rând şi câte doi, apoi când merg la locul unde e petrecerea ori că merg în Prund, ori la vătaf sau la armaşi şi trec pe lângă o cruce, se opresc dinaintea ei cântă şi uneori aruncă şi buzduganul. Că cruci sunt în multe răspântii, dar mai mare e crucea din Pajiştea a mare, făcută cu de la unul de la altul, că era Maniu Bădiţoi om de treabă, era înălbitor de înălbea pânza de la pânzari şi de la cine îi da şi purta grijă de cruce şi aprindea candela la zile mari. E apoi crucea de lângă biserica de pe Tocile, apoi Crucea Căpitanului, pe care aşa am pomenit-o; pesemne a fost un căpitan de-l chema Ilie Birţ; şi apoi e crucea din Prund, de ţine de biserica Sfântu Nicolae, la crucea din Prund cântă mai mult ca oriunde, că şi când pleacă şi seara când se întorc, Junii trebuie să dea pe-acolo şi seara şi joacă şi aruncă buzduganul.

Grădina lui Ţimăn e lângă biserica de pe Tocile şi acum a ajuns în stăpânirea bisericii; mai înainte fusese a lui Ţârcă şi înainte de Ţârcă a fost a lui Butoiu Prişcu, care a dat locul de l-au cumpărat cu de la unul de la altul, de s-a făcut pe la 1814 o biserică de lemn, că şi mai înainte era de se îngropa acolo. În grădina lui Ţimăn, ca şi pe Coasta Prundului şi între Chetrii şi sub Poalele Dosului, Junii au masa lor săpată în pământ de-i zice „masa Junilor”. Dacă nu-i vreme bună, Junii de dus tot se duc până la masa lor de cântă „Cristos a înviat”, că asta e datoria lor, să se ducă. Dar dacă e vreme bună, la Juni le duc de mâncare şi aduc şi un butoi de vin de la vătaf şi stau la masă şi petrec şi le cântă lăutarii; Junii pretutindenea şi când se pun la masă, şi când se scoală cântă „Cristos a înviat” cu pălăriile în mână. Când e vreme bună, cu Junii merge şi lume de prin toate părţile, până şi de prin cetate şi până şi străini, şi lumea care vine îşi ia şi de mâncare şi de băutură, de-şi întinde masa pe iarbă verde. Şi bărbaţii şi feciorii vin cu pistoale de slobozesc focuri din toate părţile de răsună locul.

După ce se scoală de la masă, Junii merg unde-i locul mai potrivit şi joacă şi aruncă buzduganul.

La hora Junilor şi mai ales în Prund, se poate prinde şi altă lume şi poate să arunce buzduganul, dar numai bărbaţii şi feciorii, că muierile stau numai de se uită. Şi cine joacă şi aruncă buzduganul trebuie să plătească câte trei-patru crăiţari ori câte-o băncuţă, ori cîte două, ori câte are plăcere.

Mai înainte vreme pe feciorii care nu erau puşi cu Junii, nu-i lăsau nici să joace, nici să arunce buzduganul şi numai pe oamenii însuraţi îi lăsau să arunce de câte trei ori, că atunci numai cine nu-l prindea trebuia să dea câte un crăiţar. Dar la Juni era slobod şi să nu-l prindă, măcar că-mi aduc aminte ca prin vis, că se zicea că mai înainte vreme vătaful şi armaşii erau datori să-l prindă, că de aceea erau vătaf şi armaşi.

Din grădina lui Ţimăn pleacă Junii şi cu ei şi lumea pe la şase seara şi joacă întâi la crucea de lângă biserica Sfânta Treime, apoi la cea din Prund şi seara merg Junii la vătaf.

Dacă Junii ajung la vătaf, dau bună seara şi cântă „Cristos a înviat” şi apoi lăutarii le cântă oţâră şi le pune masă şi se-adună şi din neamurile Junilor şi se mănâncă şi bea şi se scoală de la masă iar cu „Cristos a înviat” şi pun şi lăutarilor de mănâncă şi apoi le zic de joc şi joacă care până când vrea până la zece, la unsprezece, la douăsprezece noaptea, apoi se duce fiecare pe-acasă”.

Grupul Junilor Tineri plecaţi la stropit pe Cacova de Sus

Foto: Cristi Milea 32

33

Marţea cu plăcinte n ultimii doi ani a fost reluat un vechi obicei al junilor care fusese abandonat în ultima vreme din varii motive, este vorba de „Marţea plăcintelor”.

Marţi, în a treia zi de Paşti, Junii Tineri se adună la vătaf, merg în Prund împreună cu muzicanţii tocmiţi pentru această zi, acolo în faţa Bisericii joacă hora şi aruncă buzduganul, după care se îndreaptă spre Crucea de pe Coasta Prundului. În trecut obiceiul constă în urcarea pe Coasta Prundului împreună cu familiile, unde după ce aveau loc hora şi aruncarea buzduganului junii tineri se ospătău cu mai multe feluri de plăcinte cu brânză şi cu fructe, şi beau din vinul oferit de vătaf. Acest obicei este la linia de demarcaţie dintre o serbare câmpenească şi o strângere de fonduri în sensul modern al cuvântului.

Descrierea obiceiului apare atât la Pitiş, cât şi la Voina şi I. Muşlea, dar preferăm din nou versiunea etnografului Pitiş pentru detaliile interesante şi frumuseţea exprimării: „ Marţi după Paşti, de pe la două după-amiază, Junii se duc de la vătaf la crucea din Prund şi de acolo pe Coasta Prundului. De e vreme bună, la Junii de companie le aduc mumânile câte-o sticlă goală şi plăcinte pe tavă, plăcintă cu brânză ori cu griş cu lapte, ori cu orez cu lapte, ori cu tăiţei cu lapte şi uscăţele, cu gura paharului, periniţe, ouă roşii, boboanţe, ori şi portocale. Şi vătaful îşi taie de la fiecare fecior din plăcintă jumătate ori mai puţin, de o ia pentru el şi din ce-a rămas, fiecare fecior taie bucăţi şi le aşază pe tavă şi sticla o umple cu vin din butoi şi se pun câte doi ori trei, câţi sunt de mulţi şi îşi iau câte un lăutar-doi şi umblă pe la mese pe la oameni, în grădina Jepului şi la Gheorghiţă al Florii în grădină, pe la neamuri, prieteni, la cunoscuţi, le dă „Cristos a înviat” şi le întinde tava de-şi iau ce poftesc de pe ea şi le dau de închină şi vinul din sticlă şi cei de la masă pun în loc pe tavă altceva: ouă, portocale, care ce are; apoi Junii merg la altă masă şi tot aşa şi cât umblă, lăutarii le zic întruna „marşul Junilor”. Seara se coboară mai întâi în Prund şi de acolo se duc la armaşul cel mare de le face masă.”

Această activitate având loc cu o zi înainte de călări, avea, între altele, scopul de a asigura un surplus de fonduri pentru ziua următoare, ieşirea la horă în Prund şi aruncarea buzduganului asigurau probabil parte de promovare a evenimentului, iar pe Coasta Prundului vatăful oferea o petrecere şi un mic protocol participanţilor, care ştiau la rândul lor că plăcintele şi fructele oferite nu erau gratis, fiind un mijloc de a aduna bani într-un mod elegant.

Vătaful devine astfel personajul principal şi primul sponsor al evenimentului, în sensul că vinul era oferit de el junilor şi tot vătaful era cel care oferea plăcinte publicului şi famiilor adunate sus pe Coasta Prundului. Însă din întreaga desfăşurare a evenimentului rezultă faptul că erau toţi junii implicaţi în organizarea şi susţinerea evenimentului împreună cu familiile lor. În sprijinul acestei afirmaţii stă faptul că deşi vătaful este cel care oferă participanţilor prăjituri, fructe şi plăcinte din tavă, totuşi nu el este acela care a adus plăcintele, el doar ia de la fiecare june câte o jumătate din plăcintă din tava pe care a adus-o de acasă. Armaşul mare este şi el implicat în organizarea evenimentului, fâcând seara o masă confraţilor întru junie.

Azi la reluarea obiceiului partea de strângere de fonduri prin oferirea plăcintelor a fost aproape abandonată, oferirea buzduganului bărbaţilor din public asigurând probabil venituri mai mari şi fără mari eforturi. Totuşi, sus pe Coasta Prundului, junii tineri îşi împart încă plăcintele aduse de acasă cu vătaful şi încă le oferă lumii adunate acolo.

34

June Tânăr aruncat în ţol

Foto: Cristi Milea

Aruncarea în ţol n fiecare joi din Săptămâna Mare Junii se duceau în Groveri la „plăcinte”, apoi acasă la armaş unde avea loc „aruncarea în ţol”, junii care nu erau aruncaţi în ţol joi, erau aruncaţi a doua zi în Prund în faţa Bisericii, seara, căci junii mergeau acolo pe înserat ca să mai joace o dată hora junilor şi să arunce buzduganul. În timpul petrecerii de la armaş avea loc „îngroparea vătafului” care era legat pe o scară, dus la „Podul Dracului” unde era atârnat deasupra văii urât mirositoare şi i se făcea o „parodie” de slujbă de înmormântare, „oficiată” de juni mai cu experienţă şi cu ceva talent actoricesc.

După ce se învoia vătaful să ofere grupului călăreţilor o anumită cantitate de băutură, junii se întorceau, cu mare veselie, la petrecere.

Azi, „aruncatul în ţol” are loc în ziua de joi în Piaţa Unirii (Prund) în faţa Bisericii Sf. Nicolae, unde Junii Tineri acompaniaţi de lăutari joacă „hora junilor” şi aruncă buzduganul pe rând începând cu vătaful, apoi rând, pe rând sunt aruncaţi în ţol. Ţolul este o bucată de material textil gros cu întăritură menit să-i ţină chiar şi pe cei mai voinici dintre juni.

35

Grupul Junilor Tineri (2012)

Juni Tineri pregătind ţolul

Hora Junilor în faţa Bisericii Sfântul Nicolae

Aruncarea în ţol a unui june în Prund

Foto: Cristi Milea 36

Foto: Cristi Milea 37

„Ziua de călări” 1. Miercurea Paştilor a origini „defilarea” călare a Junilor avea loc în Miercurea Paştilor, obiceiul a fost interzis de către regimul comunist în anul 1948, când au fost desfiinţate Societăţile Junilor din Şchei şi Braşovechi. Modernizarea societăţii şi caracterul ateu al Statului au determinat mutarea obiceiului în ziua de duminică, în Duminica Tomii. Duminica era singura zi liberă din săptămână în timpul „democraţiei populare”. Până în 1967 junii au defilat „per pedes” la 1 mai sau cu alte ocazii la cererea puternicilor zilei.

Deşi astăzi defilarea în Miercurea Paştilor a rămas un deziderat neîmplinit, junii în amintirea vremurilor trecute urcă spre Pietrele lui Solomon, unde organizează un picnic sau o masă câmpenească în locurile rezervate pentru fiecare grup. Înainte, Miercurea era momentul cel mai mult aşteptat datorită defilării călăre, era momentul în care bătrâna aşezare prindea viaţă, pe străzile „suburbiului” se revărsa un potop de lume şi se auzeau răsunând strigăte şi fluierături ale junilor care dis de dimneaţă încercau să se acomodeze cu caii, iar se auzeau împuşcături de pe coastele şi dealurile Şcheiului. Izvoarele scrise care descriu acest obicei sunt relativ numeroase, dar puţini au fost cei care au descris obiceiul în amănunt şi au oferit informaţii utile, dintre acestea se pot cita câteva lucrări, articole din presă şi studii ştiinţifice care sunt întradevăr folositoare. Dintre lucrările care tratează „Ieşirea călare a Junilor din Miercurea Paştilor”, cea mai utilă este a lui G. I. Pitiş, pentru că deşi nu abundă în interpretări ştiinţifice, ne oferă o descriere extraordinar de amănunţită a evoluţiei obiceiului pe parcursul unui întreg veac, secolul al XIX-lea.

Practic în secolul al XIX-lea s-a constituit marea tradiţie a Junilor din Şchei, din care vechii juni, tinerii, sau cum li se mai spune „Junii Tineri”, constituie doar o parte, pentru că în decursul timpului bărbaţii însuraţi din Şchei şi din Braşovul vechi şi-au constituit grupuri de juni care au imitat atât organizarea, cât şi obiceiurile tinerilor, formând Societăţile Junilor Bătrâni, Albiori, Curcani, Roşiori, Dorobanţi şi Braşovecheni. Braşovechenii fiind românii din partea nordică a Braşovului, care începând cu perioada interbelică au fost invitaţi să participe la „defilarea călare Între Chetri.”

Pentru a prezenta diacronic tradiţiile legate de mersul „Între Chetri” a Junilor, considerăm că este absolut necesară redarea felului în care decurgea obiceiul din Miercurea Paştilor înainte de secolul al XX lea după descrierea lui G.I. Pitiş, precum şi descrierea făcută de I. Muşlea în studiul său despre Juni. În perioada stalinistă regimul comunist a interzis perpetuarea acestei tradiţii şi chiar după reluarea defilării călare a Junilor în anul 1967, obiceiul nu s-a mai ţinut Miercuri, fiind aleasă ca zi Duminica Tomii, prin urmare el va fi discutat în capitolul rezervat sărbătorii din această zi.

Relatarea despre ziua de călări pe care o realizează Pitiş în „Sărbătoarea Junilor la Paşti.

Obicei particular al Românilor din Şchei” conţine informaţii utile privind diversele momente ale obiceiului, traseul urmat de Juni, apariţia unor grupuri noi în alaiul junilor, locurile rezervate diverselor grupuri de juni „Între Chetri”, datini şi superstiţii.

38

Traseul ovestirea pe care Pitiş o pune pe seama unui informator în etate de peste 90 de ani, permite stabilirea cu exactitate a traseului urmat de Juni pe parcursul întregii zile.

Totul începea dis de dimineaţă când junii îşi pregăteau caii şi se adunau la vătaf cu lăutarii şi surlaşul, de und coborau în Prund la Crucea lui Ilie Birt, de un porneau spre Pietrele lui Solomon. „Junii cu lăutari şi cu surlaşi cu tot merg călări şi după ce-şi gătesc caii, se adună pe la unu-două după-amiază la vătaf, de acolo merg în Prund la Cruce şi de acolo pornesc încet şi tot în rânduială Între Chetri şi surlaşul şi lăutarii cântă şi lumea iese la poartă de-i vede când trec1.”

Pe drumul lor spre Pietrele lui Solomon, Junii erau însoţiţi de o mulţime mare de lume „ [..]După ce trec Junii se porneşte lumea Între Chetri de parcă curge ca un potop şi care pe jos, care călare” . În această mulţime cu un caracter eterogen se aflau negustori bogaţi, rude, prieteni, bărbaţi cu soţiile şi fiicele lor femei. Unii îi urmau pe Juni călare, ca de exemplu “negustori şi bătrâni care mergeau Între Chetri tot călări”, fie în căruţe, fie pe jos după cum reiese din următorul pasaj „mergeau şi muieri Între Chetri, dar muierile mergeau pe jos şi duceau şi de mâncare. Astăzi merg pe jos prea puţintei că şi muierile dacă merg, merg în căruţe.”

Când Junii ajungeau între Chetri intrau prin Valea cu apă sau prin Putredă, cel puţin în timpul în care scrie Pitiş (1894): „Între Chetri se intră prin două locuri: ori prin Valea Putredă’ ori pe Valea cu apă, dar pe Valea cu apă acum e drum şi pentru căruţe şi trăsuri”.

Pe valea Putredă intrau Junii Bătrâni şi Albiorii, grupuri care deja erau constituite şi recunoscute ca atare în epocă, în vremea în care scria Pitiş se constituise deja şi grupul Junilor Curcani, rezultat din scindarea în două părţi a grupului Junilor Bâtrâni prin plecarea din acesta a bătrânilor din partea de sud-est a Şcheilor, cuprinsă între Curcanilor şi Pajişte.

Plecarea dintre Chetri avea loc seara „[...] către şase seara (junii) încep să pornească dintre Chetri de vale şi merge care cum vrea până pe malul Morii. Acolo îi opreşte până se adună toţi şi îi pune în rând Armaşul ăl mic, şi dacă vede că nu se înţelege, se duce şi Armaşul ăl mare şi apoi şi Vătaful, că de el trebuie să asculte”.

Oprirea în Malul Morii avea ca scop aşezarea în ordine a junilor de către şerji şi restabilirea disciplinei pentru că urma ultima parte a drumului, cea mai spectaculoasă, pentru că junii urmau să ajungă la Porţile Braşovului, unde-i aşteptau saşii ieşiţi din Cetate şi muzica militară. În faţa gimnaziului românesc defilarea se transforma într-o cavalcadă, însoţită de un vacarm asurzitor produs de pistoalele cu care junii trăgeau în aer. Până acolo însă junii coborau prin Şchei fiind aplaudaţi şi felicitaţi de românii care ieşeau pe la porţi. În Piaţa Prundului Junii ocoleau Troiţa şi coborau pe uliţa Furcoaie (Ctin. Brâncoveanu) spre Cetate, trecând prin faţa mulţimii adunate în faţa Porţilor Cetăţii ca să-i vadă: „Junii trec din uliţa Furcoaie, pe drumul din faţa zidurilor cetăţii şi pe dinaintea porţilor cetăţii şi apucă spre Tâmpa pe drumul ce duce la crucea Muşicoiului şi tot drumul când trec pe dinaintea cetăţii sloboade care mai de care din pistoale de bubuie pământul.” În această parte a Şcheiului petreceau seara braşovechenii cu fetele lor care jucau în Groaveri în faţa actualului liceu Andrei Şaguna, iar saşii din Cetate ieşeau în număr mare ca sa vadă defilarea junilor: „Dar când trec Junii, toată cetatea iese de se uită, de este o îmbulzeală, de se calcă om pe om”2 .

39

Când junii ajungeau în Groaveri sus spre Tâmpa, erau onoraţi de fanfara militară: „De o vreme încoace pe Juni în Groaveri, cam pe sub Tâmpa, îi aşteaptă şi muzica militară de le cântă când trec”1. Acest act de bunăvoinţă al autorităţilor militare apare menţionat prima oară în anul 1867, adică la începutul instaurării Regimului Dualist, când colonelul Wirth oferise junilor muzica.

Totuşi, lucrurile nu au fost mereu aşa de linişitite, astfel chiar Pitiş ţine să precizeze acest fapt: „Până bine de curând, când veneau Junii dintre Chetrii se închideau porţile cetăţii şi păzeau cătane şi jandari, că se zicea că dacă vor intra Junii în cetate i vor ocoli de trei ori Sfatul, atunci cade în mâna Românilor...”

Odată ajunşi pe sub Tâmpa, junii se îndreaptă spre ultima etapa a „zilei de călări” urcând spre Crucea Muşicoiului: „[...] Junii apucă la crucea Muşicoiului şi care cum ajunge ocoleşte crucea şi cum sunt tot cârduri-cârduri se fac roată cu caii şi cântă: „Christos a înviat” şi se coboară de vale în Prund şi se împart de duc brazi la vătaf şi la armaşi de-i cinsteşte.”

Din obiceiul încheierii sărbătorii cu masa oferită de vătafi şi de armaşi a rezultat un alt obicei păstrat doar la Albiori şi Braşovecheni până în zilele noastre „masa călăreţilor”, care azi în a doua duminică după Duminica Tomii se constituie un moment de distracţie, dar şi o analiză a modului în care a decurs „mersul Între Chetri” şi s-a respectat disciplina în cadrul grupului pe timpul defilării călare. În perioada interbelică traseul se schimbase în felul următor: la coborâre se intra în cetate şi se mergea până la Casa Sfatului, care era înconjurată de trei ori după care se urca spre Crucea Muşicoiului.

Apariţia noilor grupuri de juni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Intrarea spre Pietrele lui Solomon prin Valea cu Apă

Foto: Colecţia Alexandru Stănescu 40

n opinia lui Pitiş grupurile nou apărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt constituite în vederea participării la serbarea din „Miercurea Paştilor”. El leagă geneza acestor grupuri de juni de participarea la defilarea călăre şi de necesitatea de organizare apărută în urma acestei activităţi. Prin urmare, Pitiş descrie modul în care simpli particulari, care mergeau călare Între Chetri, au ajuns să se asocieze în grupuri, să-şi aleagă şefi, să utilizeze însemne specifice junilor şi căpeteniilor acestora (buzdugane şi lente).

Pe de o parte călăreţii au fost obligaţi să se asocieze pentru că era dificil să se aventureze singuri în „potopul de lume” care se revărsa înspre Pietrele lui Solomon, pe de altă parte a apărut necesitatea păstrării discplinei în noul grup creat, astfel au apărut şerjile şi însemnele acestora. „Când negustorii români au început să se mute în cetate, au lăsat obiceiul, de nu mai mergeau Între Chetri cu Junii şi de-atunci au ieşit mai la lumină „bătrânii”, cum le zicea la oamenii însuraţi din Schei, că ei de dus se duceau şi mai înainte. De la un timp încoace pentru ziua de Miercurea Paştilor au început şi bătrânii să-şi aleagă vătafi şi armaşi şi să-şi facă şi ei un fel de companie, de le zice şi lor „Junii ăi bătrâni” şi uneori se fac cât mai multe rânduri de pe Coastă şi de pe Tocile şi merg şi ei cu lăutari. De câţiva ani cei bătrâni de pe Coastă poartă numele de „curcani” pentru că sunt toţi în cap cu căciuli negre şi la căciuli cu pană de curcan şi cu ruje.

După anul 1860 au început de merg Între Chetri şi „Junii ăi albi” de sunt cu căciuli negri în cap şi tot ca curcanii, numai că sunt îmbrăcaţi cu cămăşi cusute şi cu fluturi şi cu şerpare frumoase şi late; încolo sunt ca şi ceilalti cu cioareci şi cu cizme şi acum îşi aleg şi ei vătaful”.

Mimentismul despre care vorbeşte Pitiş în treacăt, nu a existat decât în mică măsură pentru că „hainele româneşti” reprezentau ţinuta de sărbătoare sau de duminică a Şcheienilor, ele fiind purtate deopotrivă de bărbaţii însuraţi şi de tineri. În privinţa organizării şi disciplinei, ele erau cunoscute şi de „bătrâni”, pentru că în mod sigur aceşti călăreţi care îi însoţesc pe Junii Tineri nu sunt nişte necunoscători ai obiceiului, provenind din aceleaşi zone ale Şcheiului ca Junii Tineri.

41

Defilarea călare a junilor din Miercurea Paştilor

(desen de FRANZ NEUHAUSER, Laviu Prima jumătate a secolului al XIX-lea) Muzeul de Artă Braşov Nr. inv. 2764

Ei pot fi rude ale junilor sau chiar foşti juni intraţi în rândul bărbaţilor căsătoriţi.

Modul în care este explicată apariţia în cadrul obiceiului Junilor a acestor grupuri noi este cât se poate de concis, el ilustrează însă un fapt însemnat: preţuirea acordată junilor şi obiceiurilor junilor de Paşti de către şcheieni.

Numai dragostea faţă de vechile obiceiuri ale junilor a dus la perpetuarea obicieului de către cei care în mod normal nu erau şi chiar dacă au fost Juni Tineri. Amploarea pe care a luat-o obiceiul Junilor se datorează în mare măsură „veteranilor”, adică grupurilor nou apărute Bătrânilor, Albiorilor şi Curcanilor, cărora li se vor adăuga în primele decenii ale secolului al XXlea alte trei grupuri de juni: Roşiorii şi Dorobanţii din Şchei, desprinse din grupurile Albiorilor, respectiv Curcanilor şi un ultim grup Braşovechenii proveniţi din nordul Braşovului. Aceştia din urmă în mod bizar, deşi apar atestaţi ca „juni”, într-un document pe la mijlocul secolului al XIX –lea, vor imita în ceea ce priveşte ţinuta şi obiceiurile grupul Junilor Bătrâni din Şchei, evoluând spre formarea unui grup alcătuit în majoritate din veterani sau bărbaţi însuraţi. În perioada interbelică, I. Muşlea observa faptul că „În ziua de Miercuri apar, alături de Junii pe care i-am văzut toată săptâmâna, o mulţime de călăreţi care-şi zic şi ei Juni, fără ca să fie de fapt”1 El considera aceste grupuri de Juni de istorie recentă, „că ei se comportă în cursul zilei ca nişte Juni adevăraţi: purtând buzdugane, aducând brazi, cântând pe la Cruci Troparul Învierii2.”

De fapt această delimitare strictă între Junii Tineri şi restul grupurilor de Juni formate din „bătrâni”, îi folosea lui Muşlea ca un argument în favoarea tezei sale că Junii Tineri reprezintă o rămăşiţă a vechii cete a feciorilor întâlnită la foarte multe popoare indoeuropene, ceata înzestrată cu puteri magice, care practică ritualuri ancestrale menite să grăbească Renaşterea vegetaţiei, un rest de epocă păgână modelat întrucâtva de Biserică şi influenţă în unele aspecte de ritualurile de iniţiere preluate de la alte „frăţii” sau „Bruderschaft-uri” din Sud-Estul Transilvaniei.3 Datini şi superstiţii in relatarea lui Pitiş reiese că Junii cunoşteau faptul că sunt o confrerie care avea îndatoriri în plan magic, ca şi căluşarii pe alte meleaguri, astfel ei îndeplineau anumite ritualuri menite să aducă primvăra, să grăbească revenirea vegetaţiei. Urcatul pe Coastă de Bunavestire, Cântatul cu surla, Stropitul fetelor în Lunea Paştilor, Mersul călare Între Chetrii sunt practici la origini magice, aducătoare de noroc şi prosperitate.

Junii participă la toate aceste datini îndeplinind ritualuri străvechi pe înălţimi ca odinioară strămoşii lor dacii. Aceste ritualuri constau mai ales în hora Junilor şi aruncarea buzduganului spre cer, ele erau îndeplinite de către juni pe orice vreme după cum ne relatează informatorul lui Pitiş bătrânul Duţu Stinghe: „Eu am apucat de în Miercurea Paştilor a nins si era frig şi Junii s-au dus îmbrăcaţi cu săricile. Când cu ciuma a mare din Braşov la 1813 ori la 1814 de era foamete, erau numai trei Juni, era vătaful Ion Maniu, armaşul mare era Ion Urzică şi armaş mic Teodor Urzică, alţii nu mai erau şi aşa au fost vreo doi-trei ani tot numai ei, că dacă s-ar fi lăsat şi ei s-ar fi fierdut obiceiul Junilor. Dar Între Chetri tot s-au mai dus câte unul altul şi cât a ţinut foametea4.” În alt loc acelaşi informator afirma că junii se duc să îndeplinească ritualurile pe orice vreme: „Dacă vremea este bună, merge şi lumea cu feciorii, şi lumea se duce cu mâncare: cu peşte prăjit în ulei şi cu vin ori cu rachiu, şi-şi întinde masa prin grădini pe iarbă. Dacă vremea nu este bună, dacă plouă ori ninge, feciorii de dus tot se duc, măcar de s-ar duce doi-trei cu surlaşul. Aşa este obiceiul şi aşa se făcea în fiecare an.”

Unele obiecte purtate de juni sunt şi ele aducătoare de noroc, ca de exemplu presânile, care pierdute de pe cai în timpul defilării sunt aruncate peste casă ca să poarte noroc [...] „când vătaful stă departe de armaşi, oamenii aleargă cu cai, ba alţii se iau şi la întrecere şi cum erau mai înainte gătiţi cu presâne şi la cai, li se dezlegau presânele şi cine le găsea le arunca pe casă, că se zicea că e bine.5”.

44

2. Duminica Tomii uminica a doua după Paşti a devenit în ultimele decenii cel mai însemnat eveniment din cadrul serbărilor şi evenimentelor organizate de Juni. În această zi are loc parada călare a junilor prin cartier şi în cetate şi „mersul Între Chetri. ” Dis de dimineaţă pe la orele şapte încep să se audă pe uliţele pietruite ale Şcheilor zgomotele produse de căruţele care aduc caii necesari junilor pentru această zi.

Unii proprietari şi căruţaşi duc caii în Prund, majoritatea însă îi duc la casele junilor care i-au închiriat. Junii ies din case oferă o tărie şi o gustare celor care le-au adus cai şi încep să se ocupe de pregătirea cailor pentru marea defilare care-i aşteaptă. Unii juni împletesc cozile şi coama cailor, alţii le dau copitele cu cremă de pantofi neagră, le aşază şaua, căpăstru şi scăriţele şi-i împodobesc cu şalangurile din piele pregătite de cu seară. Odată terminată împodobirea cailor, junii intră în casele lor, unde soţiile sau mamele le-au pregătit frumoasele haine româneşti pentru „ziua de călări”.

Când sunt complet echipaţi, junii încalecă pe cal şi spre orele 9 ale dimineţii se îndreaptă spre şerji împreună cu stegarul, luând şerjii în ordine inversă astfel că la vătaf ajunge grupul constituit în întregime cu armaşul mare şi armaşul mic în frunte. Fiecare şarjă şi preşedinţii au la porţi brazi şi cruci din lemn vopsite tricolor, prin acestea casa fiecărui vătaf sau armaş iese în evidenţă din şirul caselor aliniate pe frontul străzii.

Vătaful îi întâmpină pe juni cu urarea „Christos a înviat!”, la care junii răspund cu „Adevărat că a înviat” apoi sunt îmbiaţi să mănânce din gustările pe care soţia şi rudele vătafului le-au pregătit (sandvişuri, prăjituri de casă, cozonac etc.) sau să bea nişte rozol ori vin. După ce gustă din bucate aşezaţi în şa, junii cu vătaful în frunte coboară spre Piaţa Unirii pe drum oprindu-se la troiţele întâlnite în drum unde cântă Troparul Învierii, apoi pe la orele 11 ale dimineţii ajung în Piaţa Unirii, fiecare venind întotdeauna dinspre o anumită stradă.

Cel mai lung drum călare îl au de făcut Braşovechenii, care se adună întâi pe la şerjii lor din Braşovechi şi Stupini, apoi pe drumul lor spre Şchei se opresc la fiecare troiţa pentru a cânta Troparul Învierii şi la Biserica din Braşovechi. În Prund fiecare grup înconjoară troiţa căpitanului Ilie Birt, iar în dreptul troiţei junii se opresc, îşi descoperă capul şi întorşi cu faţa spre Răsărit cântă Troparul Învierii, după care se încolonează în spatele vătafului şi al şerjilor şi în frunte cu stegarul coboară spre Cetate pe strada Brâncoveanu în aplauzele mulţimi care a venit să-i admire. Deşi această defilare a junilor este o tradiţie binecunoscută braşovenilor, puţini sunt însă cei care reuşesc să-i deosebească pe juni sau pot face diferenţa între uniformele purtate de fiecare grup de călăreţi sau juni. Prin urmare se cuvine ca fiecare grup sa aibă parte de o prezentare scurtă a istoriei sale si a costumului specific.

Ordinea de marş a grupurilor este următoarea: Junii Tineri, Junii Bătrâni, Junii Curcani, Junii Dorobanţi, Junii Braşovecheni, Junii Roşiori, Junii Albiori.

45

Junii Tineri călare, în Piaţa Prundului (1906)

Junii Tineri unii Tineri sunt primul grup constituit şi probabil reprezintă o reminiscentă a vechii cete de feciori, păstrând obiceiuri si ritualuri ancestrale. Astăzi, ei poartă o cămaşă albă, cu crețuri, lungă până la genunchi, peste care pun un „flanel” cu mâneci, acoperit de un „laibăr” (vestă) şi de un „şpențăl” (jachetă) de culoare închisă negru sau vânăt, cu nasturi de argint. Cioarecii sunt tot albi, din dimie fină, iar în picioare poartă cizme. Pe cap poartă pălării din catifea, împodobite cu panglici tricolore pe care şi le pun începând cu Duminica Paştilor. În cadrul defilării din „Ziua Călări”, Junii Tinerii constituie primul grup, în faţa lor mergând de obicei fanfara militară.

Cei trei conducători ai Junilor Tineri sunt vătaful, armaşul mare şi armaşul mic. Ei se deosebesc de restul Junilor prin faptul că pălăriile lor sunt împodobite cu „ruji” (cocarde), trei ruji roşii pentru vătaf, două galbene pentru armaşul mare şi una albastră pentru armaşul mic.

De asemenea, ca distinctiv, şerjile junilor mai poartă lentele (panglici late) pe umărul drept în jos, pentru vătaf roşie, respectiv galbenă şi albastră pentru armaşi. Sutaşul poartă o lentă tricoloră. Spre deosebire de bătrâni şi celelalte grupuri care poartă laibăr şi şpenţăl, Junii Tineri nu poartă spenţăl în “Ziua de Călări”, au însă un flanel luat peste cămaşă sub laibăr.

Foto: Colecţia Alexandru Stănescu 46

Junii Bătrâni între Chetri

Junii Bătrâni ocietatea Junilor Bătrâni este constituită din bărbaţi căsătoriţi originari din zona Pe Tocile, Varişte, Podul Creţului. Din surse documentare rezultă faptul că în trecut Junilor Bătrâni li se spunea “ăi bătâni”, juni fiind consideraţi doar tineri care formau Compania Junilor. Cu siguranţă “ai bătâni” erau foşti juni, unii dintre ei erau rudele celor junilor care participau la “Ziua de Călări”, majoritatea urcau clare, iar femeile cu trăsuri.

Necesitatea organizării defilării călare în siguranţă a determinat în cele din urmă constituirea grupului “Junilor Bătrâni”, care a preluat modelul de organizare şi simbolurile Junilor Tineri (buzduganele). Dar introduseseră în obicei, ca o noutate, purtarea steagurilor în a doua parte a secolului al XIX-lea. În privinţa portului Junii bătrâni poartă aşa-numitele “haine româneşti” pe care le au şi tinerii, diferenţa constând în faptul că poartă un “şpenţăl” peste lăibăr, şi o lentă tricolor, şi nu îmbracă panglică tricoloră, la pălărie.

Societatea Junilor Bătrâni a fost înfiintaţă după anul 1877. Iniţial, Junii Bătrâni proveneau din rândurile bărbaţilor căsătoriţi din mai multe zone ale Şcheiului, dar în 1879, Junii Bătrâni din zonele Coastă şi Pajiştei au format un grup distinct numit Junii Curcani, care au adoptat ca semn distinctiv căciula unui regiment de dorobanţi din timpul războiului de independenţă. Societatea Junilor Bătrâni organizează parastasul Junilor la Bisercia Sfânta Treime şi Jocul Tinerilor din Varişte (Pajiştea mare).

Foto: Uniunea Junilor din Scheii Braşovului şi Braşovechi 47

Junii Curcani în faţa Crucii de la Ştim sau Grui

Junii Curcani ocietatea Junilor Curcani s-a constituit în anul 1879, având membri din rândul bărbaţilor căsătoriţi, care locuiau în partea Şcheiului cuprinsă între străzile „Pe Coastă” şi Valea Morilor. Junii Curcani au un port asemănător cu cel al Junilor Bătrâni, dar în loc de pălării, aceştia poartă niște căciuli negre „cu ţoc”, împodobite cu pene de curcan prinse sub bărbie cu o curea fină. Căciulile curcanilor imită căciula cu care apare reprezentat în picturi Mihai Viteazul, care apare şi pe steagul companiei. Parastasul Junilor Curcani decedaţi are loc la Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului.

Junii Curcani ţin parastasele în Biserica Sfântul Nicolae şi organizează jocul strămoşesc în ziua Sfinţiilor Petru şi Pavel la Crucea Muşicoiului, a două cruce ca vechime din Şchei, impresionantă troiţă datând din anul 1671. În cadrul defilării călăre din Duminica Tomii, Junii Curcani constituie al treilea grup, urmând alaiul Junilor Tineri şi Junilor Bătrâni.

Foto: Colecţia Florin Clipea 48

Junii Dorobanţi între Chietri

Junii Dorobanţi ocietatea Junilor Dorobanţi era constituită din bărbaţii din zona străzilor Pajiştei, Fântâniţei, Valea Tei, Vasile Saftu, Ilie Birt. Acest grup s-a constituit prin scindarea grupului Junilor Curcani, prin despărţirea Păjiştenilor de Costeni (1923), când Păjiştenii au pus bazele unui grup distinct. Costumul este asemănător cu cel al Junilor Bătrâni, singura deosebire fiind că poartă o căciulă sură cu ţoc, model Mihai Viteazul, pe care apare stema Țării Româneşti.

Parastasul Junilor Dorobanţi este organizat “anual” în mod alternativ, la cele două Biserici ale Românilor din Şchei, Sfântul Nicolae şi Sfânta Treime.

Maialurile şi jocul strămoşesc sunt organizate în ziua de Sfânta Maria Mare sau în prima dumincă după această sărbătoare, în capătul Pajiştei la „Crucea Dreptății” în proximitatea „Fântâniţei Popii”. În cadrul defilării călare din Duminica Tomii, Junii Dorobanţi ocupă al patrulea loc imediat după Junii Curcani, fiind urmaţi de Junii Braşovecheni. Ei pot fi distinşi de restul grupurilor prin steag şi prin căiula cu ţoc de culoare sură.

Foto: Uniunea Junilor din Scheii Braşovului şi Braşovechi 49

Junii Braşovecheni Între Chetri - Imagine de grup (2012)

50

Junii Roşiori Între Chetri (2012)

Junii Braşovecheni

Junii Roşiori

ocietatea Junilor Braşovecheni s-a constituit în anul 1922, moment în care au obţinut de fapt statutut juridic. În cadrul societăţii s-a păstrat un statut al junilor din Braşovechi datând din anul 1851, acesta era similar cu al junilor din Şcheii Braşovului. Cu toate acestea, ei nu au participat la “Ziua de Călări” până în perioada interbelică. Este interesant faptul că deşi par a avea o organizaţie de juni, Societatea Junilor Braşovecheni a imitat organizarea şi portul Junilor Bătrâni, inclusiv lenta tricoloră, singura diferenţa constând în purtarea unei căciuli “cu ţugui” în locul pălăriei specifice Junilor Bătrâni.

Parastasul Junilor Braşovecheni decedaţi este organizat în Duminca Floriilor la Biserica “Sfânta Adormire” din Braşovul Vechi.

Maialul Junilor Braşovecheni avea loc în luna mai la „Foişorul” din Braşovechi (strada Cloşca), pe un platou pe care se află o cruce cu capela zidită din 1910.

Jocul Braşovechenilor avea loc în “Ziua de Călări”, însă după invitarea Braşovechenilor la defilarea călare, din Miercurea Paştilor jocul nu s-a mai organizat din cauza suprapunerii celor două evenimente. Junii Braşovecheni ocupă al cincelea loc în cadrul paradei călare urmând imediat după Junii Dorobanţi, ei sunt urmaţi de grupul Junilor Roşiori.

ocietatea Junilor Roşiori a fost fondată în anul 1908, prin desprinderea din rândul Junilor Albi sau Naţionali. Această companie a Junilor Roşiori grupează bărbaţi căsătoriţi din zona Şcheiului numită „Cacova”, adică partea cuprinsă între Coasta Prundului şi Calea Vacilor, colţul Putinarilor. În cadrul defilării călare spre Pietrele lui Solomon, Junii Roşiori ocupă locul al şaselea, fiind urmaţi de către Albiori. Ei pot fi distinşi de Junii Albiori prin faptul că deşi poartă veştminte asemănătoare ca: cioareci de dimie, şerpar, cizme. Există mici deosebiri, mai întâi cămaşa largă şi lungă până la genunchi împodobită cu fluturi (paiete) ca la Albiori, dar este brodată mai ales cu motive vegetale (viţa de vie şi pomul vieţii) şi peste cămaşa roşiorii poartă „laibărele” din dimie albă, cusute cu ibrişin negru, ele sunt prevăzute cu găitane. Pe cap în locul căciulilor albe cu ţoc specifice Junilor Albiori, Roşiorii poartă potcapul de roşior cu „pompon roşu”.

Junii Roşiori organizează parastasul membrilor decedaţi la Biserica Sfântul Nicolae din Prund şi un maial în ziua de “Sântilie” sau în duminica următoare acestei sărbători. Locul de desfăşurare a maialului Junilor Roşiori este la Pietriş, pe drumul Poienii, în proximitatea Crucii lui Furnică ridicată în 1930 pe locul unei alte cruci mai vechi.

Foto: Mihai Moraru

Foto: Cristi Milea 51

Junii Naţionali Albi. Poza de grup între Chetri

Junii Albiori unii Albiori, erau numiţi încă din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea „ăi alghi”, portul lor era fiind constituit din veşminte albe de in (cămaşă) şi dimie albă

(cioareci).

Junii Albiori, numiţi Junii Naţionali Albi, s-au constituit în anul 1860 probabil pentru a participa la “Ziua de Călări”. Iniţial grupul era constitui din bărbaţi care făceau parte din breslele măcelarilor sau erau negustori din Şcheii Braşovului.

Hainele româneşti ale Albiorilor diferă de cele ale Junilor Tineri şi ale Bătrânilor prin faptul că nu poartă laibăr, şpenţăl şi pălărie.

Cămaşa de pânză albă, este lungă până la genunchi, în spate are “12 creţe”, ea este încinsă cu un şepar şi împodobită cu paiete (fluturi) şi cu broderii cu arnici roşu reprezentând motive naţionale. Albiorii mai purtau cioareci de dimie fină, iar în picioare cizme sau opinci. Pe cap, Junii Albiori poartă căciuli albe cu ţoc, dar înainte de anul 1935 purtau încă vechiul tip de căciuli negre asemănătoare cu ale Junilor Curcani.

Peste cămasă se poartă o lentă tricoloră şi ca semn distinctiv, vătaful poartă o lăibărică albă cu găitane negre şi broderii de ibrişin.

Parastasul Junilor Albiori care au decedat este organizat în mod alternativ la cele două Biserici ortodoxe din Şchei.

Odată pe an, în luna iulie, Junii Albiorii organizează “Masa Călăreţilor” în locul numit “ăle două cruci” de pe strada “După grădini”.

Traseul urmat de juni este următorul: Piaţa Prundului, C-tin Brâncoveanu, str. Bariţiu, Piaţa Sfatului, Mureşenilor, Eroilor, Primărie, Republicii, Apollonia Hirscher, str. Porţii, Poarta Şchei, Prundului, pe Tocile şi Podul Creţului.

Junii Tineri, odată ce au trecut de Poarta Şchei, se îndreaptă spre mormântul lui Andrei Mureşianu din Groaveri, unde cântă „Deşteaptă-te române”, apoi revin pe strada Prundului reluându-şi locul în fruntea coloanei. „Între Chetri” junii se îndreaptă spre locurile rezervate fiecărui grup, unde îşi leagă caii de stănoage şi se asigură că au apă şi fân, apoi se îndreaptă spre platoul unde-i aşteaptă familia şi prietenii cu masa pusă. Junii nu se aşează la mese imediat, mai întâi se aşează în cerc cântă „Troparul Învierii”, joacă hora Junilor şi aruncă buzduganul pe rând. Fiecare june îl aruncă de trei ori, înainte însă, îi salută pe colegi cu „Hristos a Înviat”, la care aceştia îi răspund cu „Adevărat că a înviat”. După ce a aruncat buzduganul şi sutaşul, care încheie hora junilor, hora se sparge. Acesta este momentul pentru a face poza de grup şi pentru înmânarea plăţii proprietarilor pentru cai.

Junii se alătură famiilor la locurile pe care le au la mese, închină un pahar de pălincă şi continuă să petreacă pe fondul muzical asigurat de lăutarii, anume tocmiţi pentru această zi de către fiecare grup.

Este obiceiul ca şerjile să viziteze fiecare grup ca să le ducă salutul junilor. Dacă vin oficialităţi la mesele junilor sau preşedinţi ai Societăţilor de Juni, ei sunt primiţi cu marşul de întâmpinare, iar vătăful îi cinsteşte cu vin, pălincă, bucate gătite şi prăjitură. Serbarea având un caracter popular, mulţimea vizitatorilor şi a prietenilor este îndemnată să se prindă în hore, sârbe şi breze alături de juni şi soţiile lor.

Petrecerea de la Pietrele lui Solomon continuă până spre seară, când pe la orele şase, junii călări încolonaţi ca la sosirea între Chetri îşi aşteaptă rândul pentru a pleca spre Piaţa Prundului.

Ordinea plecării este identică cu ordinea venirii, adică primii din coloană vor fi Junii Tineri, Junii Bătrâni, Junii Curcani, Junii Dorobanţi, Junii Braşovecheni, Junii Roşiori şi Junii Albiori. Pe drum se cântă diverse melodii populare, iar mulţimea iese pe la Porţi pentru ai vedea pe Juni coborând spre Prund. Odată ajunşi în Prund, Junii înconjoară troiţa lui Ilie Birt şi pleacă fiecare spre casă sau se adună la vătaf acasă ori la colegi, după cum s-au înţeles.

Foto: Uniunea Junilor din Scheii Braşovului şi Braşovechi 52

53

Hora Junilor Tineri Între Chetri

Hora Junilor Dorobanţi Între Chetri

Junii Tineri jucând sârba Între Chetri

Hora Junilor Roşiori Între Chetri

Foto: Cristi Milea 54

Foto: Cristi Milea 55

Masa Junilor Albiori de la „ăle două Cruci” unii Albiori iniţial erau un grup constituit din bărbaţii mai înstăriţi (mai ales măcelari) din zonele pe Tocile şi Cacova. Ei erau purtătorii unor veştminte în mod voit naţionale, imaginate sau create în condiţiile care au generat „primăvara popoarelor” sau „Revoluţia de la 1848,” adică romantismul, naţionalismul, nostalgia după trecutul glorios.

Obstinaţia cu care acest grup a făcut paradă în hainele naţionale, se vede şi din faptul că Albiorii se numesc şi sunt denumiţi „Juni Naţionali,” iar aceasta constituie o aluzie la costumul naţional de inspiraţie romantică pe care l-au adoptat. Junii Albiorii fac o masă, similară cu „masa călăreţilor” pe str. După grădini în locul numit „Ăle două Cruci” în luna iulie fie în apropierea sărbătorii „Sântilie”, fie într-o altă zi de odihnă însorită din această lună.

Această masă este plătită de Societatea Junilor Albiori şi de către şerji. Masa constituie un moment bun pentru a discuta despre „Ziua de Călări” şi despre bunul mers al asociaţiei, dar este şi un bun prilej de a petrece până seara târziu în compania fraţilor într-ale juniei în acordurile muzicii cântate de lăutari.

Masa Junilor Dorobanţi Între Chetri (1937)

Grupul junilor albiori în 1906 pe platoul din faţa Cetăţii (azi Parcul Titulescu) Foto: colecţia Edm. Vass.

Junii Bătrâni şi Juni Albiori Între Chetri – amintire din 1967

Foto: colecţia Ovidiu Gonţea 56

57

Jocul Strămoşesc în Şcheii Braşovului ocul strămoşesc reprezintă una dintre cele mai frumoase şi spectaculoase tradiţii din Şchei, el reprezintă o ultimă rămăşită din perioada în care comunitatea românească din Şchei mai păstra încă multe din trăsăturile caracteristice din satul transilvănean tradiţional.

Jocul strămoşesc reprezenta, mai ales în trecut, o sărbătoare în care era implicat tot poporul din Şchei, inclusiv fetele şi famiile lor, întocmai ca “Ziua de Stropit” din Lunea Mare.

Fetele şi rudele lor sunt cele care trebuie convinse să vină la joc de către tineri sau băieţi.

Participarea aceasta prespunea mai mult decât efortul fetelor de a învăţa să “joace” şi să aibă purtări alese. Era necesar un mare efort financiar din partea familiei, care trebuia să-i asigure fetei aşa-numitele “haine româneşti”, adică o sumnă, o cămaşă de borangic cu “pumni”, un laibăr, accesorii scumpe din metal preţios (cingătoare din argint aurit, salbă) care transformau hainele de sărbătoare ale femeilor din Şchei, într-una din cele mai fastuoase ţinute femine din spaţiul Europei Centrale şi de Est. Pretutindeni în spaţiul românesc jocul constituie o adevărată instituţie cu rol sociocultural, specifică satului tradiţional. Chiar dacă activitatea centrală este dansul, termenul “dans” este înlocuit cu termenul joc, acest fapt aducând cu sine un întreg convoi semantic, mult mai bogat din punct de vedere al semnificaţiilor şi valenţelor sale decât dansul. Admiterea tinerilor şi a fetelor la jocul strămoşesc marca, în spaţiul tradiţional transilvănean, momentul ieşirii din copilarie şi primul pas spre vârsta maturităţii. Aceasta tranziţie era realizată prin intermediul unui anumit tip de protocol social, prin care tinerii trebuiau să dovedească o capacitate deplină de integrare în comunitatea maturilor.

Jocul strămoşesc devenea astfel un mijloc şi totodată o vatră în care se forjau prieteniile în vederea căsătorie. Acest aspect al jocului fiind aproape inexistent azi, din cauză că accentul este pus pe ideea de integrare în colectivitate şi de păstrare a tradiţiilor. Din această perspectivă devine evident faptul că participarea la un astfel de eveniment public presupune cunoaşterea de către tineri a momentelor evenimentelor, a întregului repertoriu de jocuri şi mai ales cunoaşterea şi păstrarea etichetei.

Constituie un miracol faptul că s-a păstrat instituţia jocului strămoşesc într-o comunitate cu caracter cvasiurban, considerată vreme de secole, chiar de către saşi, a fi un suburbiu al Braşovului (Obere Vorstadt). Şcheii reprezintă o comunitate în care de cel puţin trei sute de ani ocupaţiile sunt specifice spaţiului urban (meşteşuguri, comerţ, servicii) prin urmare rezistenţa unor astfel de instituţii pare de necrezut, ea poate fi pusă doar pe seama conservatorismului specific populaţiilor montane şi pe dragostea şcheienilor faţă de tradiţiile înaintaşilor. În prezent, deşi în alte părţi jocul a devenit o tradiţie practicată de ansambluri profesioniste în scopuri turistice, în Şchei, jocul strămoşesc şi-a păstrat vitalitatea şi unele funcţii specifice.

Aceasta se datorează faptului că jocul este încă organizat de către membrii comunităţii, grupaţi pe zone în funcţie de domiciliu şi de către tineri sau juni.

Funcţia de protocol social sau de mijloc prin care tinerii îşi fac intrarea în viaţa socială a comunităţii este principala motivaţie a organizării, dublată de interesul junilor pentru păstrarea fabuloaselor tradiţii locale.

Jocurile pe care tinerii şi fetele care vor să participe la joc trebuie să le cunoască sunt: hora junilor, brâul, breaza, ardealeana, sârba şi braşoveanca. Se pare că în trecut s-a încercat introducerea unor dansuri apreciate şi binecunoscute în întreg spaţiul ardelenesc cum ar fi bătuta şi căluşul, însă fie că n-au fost pe placul şcheienilor, fie că n-au fost jucate decât în anumite ocazii şi în cele din urmă au dispărut. De altfel nici măcar dansul “Romana” elaborat de Mureşianu pentru elita comercială şi culturală braşoveană, un dans de societate, care conţinea paşi din dansurile tradiţionale binecunoscute de către şcheieni, nu a reuşit să se impună ca un dans în

58

comunitatea conservatoare a Şcheilor. În mediul tradiţional transilvănean jocul este sinonim cu “hora duminicală”, care se organiza în după amiaza zilei de duminică. Această manifestare cu un caracter profund tradiţional a fost dublată de balul de sâmbată seara la începutul secolului al XX-lea şi de discotecă în ultimul sfert al secolul al XX-lea.

Jocul strămoşesc din Şchei nu mai este prin urmare sinonim cu “jocul satului” sau cu hora satului (hora duminicală) pentru că se desfăşoară numai la anumite sărbători, de fapt o dată pentru tinerii din fiecare zonă a cartierului.

Primul joc era organizat în vechime, în Pajiştea Mare, pentru tinerii şi fetele din zona “pe Tocile”-Varişte, acest joc avea loc în a doua zi de Rusalii. Dar azi, în Pajiştea Mare sau Varişte jocul strămoşesc este organizat de către Societatea Junilor Bătrâni şi la el participă mai ales tinerii din zona Pe Tocile-Varişte.

Jocul strămoşesc din Varişte are loc azi în prima zi de Rusalii spre deosebire de timpurile trecute. Poate una dintre cauze este aceea ca acum preoţii de la Sfânta Treime nu mai fac procesiuni împreună cu credincioşi în prima zi de Rusalii la Crucea din Varişte.

Celelalte jocuri aveau loc la alte mari sărbători religioase: în 29 iunie de “Sânchetru” se organiza jocul pentru tinerii şi fetele de pe Coastă la Crucea Moşicoiului, jocul este organizat de către Junii Curcani. În 20 iulie de “Sântilie”, se organiza “Jocul de la Şargu” sau “Jocul tinerilor din Cacova”, acesta era organizat de populaţia din zona Cacovei. În 15 august de “Sfânta Maria Mare” Junii Dorobanţi organizau “Jocul de la Crucea Dreptăţii” de la Fântâniţa Popii. Acest joc se organiza o dată la doi ani pentru că alterna cu Maialul Dorobanţilor, într-un an organizându-se jocul şi în următorul maial.

Junii Braşovecheni organizau şi ei jocuri în trecut în “Ziua de Călări”, când profitând de marea sărbătoare a Şcheienilor, “Ţuţele” cum erau numite fetele din Braşovechi ieşeau la joc pe platoul din faţa Şcoalelor Centrale Greco-Ortodoxe (Colegiul Naţional Şaguna). În mod evident, fetele erau însoţite de feciorii din Braşovechi, care neavând drept de a participa la defilarea călare, puteau participa la joc. Însă după 1922, când Braşovechenii au început să participe la “Ieşirea călăre între Chetrii”, nu s-a mai putut ţine jocul, din cauză că feciorii au început să meargă alături de ceilalţi Juni Între Chetrii.

Organizatorii jocului stabileau data şi programul evenimentului, stabileau cine putea participa şi supravegheau buna desfăşurare acestuia. Tot organizatorii erau cei care angajau şi plăteau muzica. Formaţia sau taraful erau plătite de către un comitet, care fie strângea banii înainte, fie percepându-se o taxă de intrare prin intermediul cocardelor, sau prin chetă făcută în timpul jocului, când şerjile ofereau buzduganul bărbăţilor din audienţă dornici să încerce să-l arunce.

Cu câteva zile înainte de data jocului, fetele şi tinerii fac repetiţii la casa vatafului şi stabilesc ordinea perechilor, fetele confecţionează ghirlande din hârtie colorată pentru pavoazarea locului unde va avea loc jocul.

Pavoazarea locului unde va avea loc jocul este sarcina tinerilor sau junilor, care cu o zi înainte aduc din pădure un brad cinci-şase metri înălţime, pe care-l înfig într-o groapă săpată în pământ. Apoi îl decorează cu ghirlande de hârtie colorată realizate de către fetele care participă la joc, iar în vârful bradului se leagă un steag tricolor şi un buchet de flori. Organizatorii se ocupă şi de montarea scenei pentru muzicanţi şi eventuala decorare a acesteia cu steaguri sau panglici tricolore.

Duminica, pe la orele nouă, toate perechile se adună la casa vătafului unde sosesc şi lăutări. Tineri şi fetele sunt înveştmântăţi în haine de duminică, adică pantaloni negri şi cămăşi albe, respectiv fuste negre şi cămăşi albe. La vătaf se formează o coloană din feciori şi fete care ţinându-se de braţ pornesc spre piaţa Prundului. În frunte sunt perechile formate din vătaf şi armaşi şi stegarul.

59

Acompaniaţi de lăutari, tinerii ajung în Prund, unde se joacă hora şi se aruncă buzduganul.

Acest moment din cadrul jocului este menit a promova evenimentul în cadrul comunităţii, ştiut fiind faptul că duminica dimineaţa o bună parte dintre şcheieni merge la Biserica Sf. Nicolae.

Din acest motiv fetele aduc cu ele cocarde pe care le prind la reverul trecătorilor, care astfel sunt invitaţi să participe la serbare. În acest timp tinerii, feciorii, încep a juca şi alte dansuri pe care le cunosc ca brâul sau sârba.

După ce socotesc că au stat suficient în Piaţa Prundului, tinerii pleacă crucea unde va avea loc jocul. Ei păstrează ordinea venirii şi merg încolonaţi cu şerjile şi muzicanţi în faţă, întocmai ca la sosirea în faţa bisericii Sf. Nicolae.

Odată ajunşi pe platoul din faţa crucii, în care are loc jocul perechile se prindeau hora junilor, după care ieşeau din platou în ordinea venirii în sunetele marşului. Perechile merg la casele lor sau unele case stabilite de organizatori, ca loc în care tinerele se pot schimba în “hainele româneşti”.

Vreme de un ceas durează aşteptarea perechilor care se întorc pe rând înveştmântate în frumoasele haine româneşti, în acordurile marşului şi în sunete, de aplauze fiecare pereche înconjoară bradul de trei ori pentru a-şi etala ţinuta după care fiecare pereche îşi ia locul lângă celelalte perechi.

Odată terminată defilarea perechilor, vătaful porneşte hora junilor la care participă şi fetele, însă ele nu aruncă buzduganul, doar se uită la feciorul cu care au venit la joc, iar după ce acesta isprăveşte încercarea aruncării buzduganului, se desprind din horă şi se îndreaptă spre coada acesteia la braţul cu tânarul care constituie o pereche. Apoi jocul continuă cu alte dansuri ca breaza, ardeleana, braşoveanca, sârbe, iar băieţii joacă brâul aşa cum se joacă în Şchei, adică într-un mod diferit faţă de brâul de Făgăraş care este şi el cunoscut în zona Braşovului.

Petrecerea continuă până seara pe la orele 3-4 ale după-amiezii, când în acordurile marşului fiecare pereche părăseşte platoul în care are loc jocul în acelaşi mod în care a venit încercuind bradul de trei ori în aplauzele mulţimi şi acordurile marşului.

Perechile se întorc spre seară pe la orele 4-5, schimbate în haine elegante de banchet sau de bal, băieţii cu pantaloni de stofă negri şi cămăşi albe, iar fetele cu rochii de bal moderne pe care au prinsă în spate funda de mătase pe care o purtaseră şi la hainele româneşti dar pe partea din faţă. Fiecare pereche înconjoară bradul de trei ori în timp ce rudele şi prieteni îi aplaudă.

Această parte a jocului constituie de fapt balul care urmează de obicei după. La aceasta este invitată toată mulţimea prezentă şi adesea se încinge o petrecere care continuă până la lăsarea întunericului seara târziu sau până la ora la care sunt tocmiţi muzicanţii.

Jocurile Junilor din Şchei se aseamănă unele cu altele, dar nu întrutotul, diferenţele fiind generate de existenţa unor tradiţii diverse în ceea ce priveşte fiecare structură organizaţională.

Astfel se disting câteva momente însemnate ale evenimentului care sunt prezente la toate jocurile ca: adunarea la vătaf, promovarea jocului în faţa bisericii Sf. Nicolae din Prund prin hora junilor, urcarea la cruce, hora junilor şi aruncarea buzduganului, coborârea după pereche şi schimbarea în haine româneşti, jucarea horei şi celorlalte dansuri cerute în mod tradiţional (breaza, ardeleana, sârba, braşoveanca), schimbarea în haine de bal şi continuarea petrecerii până târziu.

Banii adunaţi în biţcăn sunt folosiţi pentru plata muzicanţilor şi pentru organizarea unui banchet pentru perechile participante.

60

Jocul de la Şargu umit de cacoveni “Jocul tinerilor din Cacova” sau “Jocul de la Şargu” acesta eveniment tradiţional al Şcheilor a cunoscut în timp anumite modificări în ceea ce priveşte data şi locul desfăşurării. Azi are loc în a doua duminică după Duminica Tomii, dar aflăm din documente că iniţial jocul se desfăşura la Crucea de la Pietriş în ziua de Sântilie, zi în care azi se desfăşoară maialul Junilor Roşiori. Se pare că din anumite motive jocul a rămas doar pe platoul de la Şargu, unde este amintit şi de I. Muşlea în studiul său din 19301.

Jocul era organizat de tinerii din Cacova cu ajutorul famiilor din zonă, prin urmare Societatea Junilor Roşiori nu se implica în mod oficial.

O particularitate deosebită consta în faptul că putea participa oricare tânăr din zonă chiar şi cel care nu s-a pus cu junii tineri vreodată, condiţia fiind ca să fie din zona Cacovei şi să nu fie căsătorit. Pregătirea jocului începea cu câteva săptămâni înainte când se constituia un comitet de organizare alcătuit din câţiva tineri din Cacova. Aceştia aveau grija să aducă în ziua dinaintea Jocului un brad şi să-l decorere după obicei cu ghirlande de hârtie colorată, cu flori şi cu un steag în vârf. În rest, jocul este similar cu celelalte jocuri, având acelaşi momente. Ceea ce diferă este faptul că tinerii din Cacova se adună dimineaţă la vătaf, îmbrăcaţi în haine româneşti specifice junilor rosiori adică cioareci, cămaşă lungă până la genunchi, cusută cu motive vegetale şi împodobită cu “fluturi”sau paiete, şerpar sau chimir cu motive naţionale şi cu tricolor, căciuli negre de astrahan ca ale curcanilor pe care înainte le purtau atât albiorii cât şi roşiorii.

Grupul tinerilor pleacă încolonat împreună cu vătaful, restul şerjilor şi muzicanţii în piaţa Prundului unde joacă hora şi aruncă buzduganul. Dupa aceasta se întorc sus în Cacova în locul numit „la Şargu“ sau „la Micloş”, unde joacă hora din nou şi aruncă din nou buzduganul începând cu vătaful şi terminând cu sutaşul. În trecut se urca până la Pietriş unde avea loc prima parte a jocului reprezentată de hora junilor, care odată terminată, era urmată de plecarea tinerilor împreună cu muzicanţii spre Şargu. Acum odată ce se termină hora de la Şargu, tinerii pleacă la casele în care îi aşteaptă la rândul lor fetele gătite în haine româneşti. Înainte junii jucau hora neîntrerupt, desprinzându-se din horă pe rând, începând cu sutaşul, ei aşteptau să-l vadă pe ultimul plecat revenind cu perechea sa, pentru ca apoi un alt tânăr să se desprindă din horă şi să plece după perechea sa de la joc.

Fetele sunt îmbrăcate în haine româneşti, îşi împodobesc părul cu un aranjament floral compus din acelaşi flori, pe care le prind cu bongoşe şi la pieptul tânărului cu care ies la joc.

Hora junilor continua până când sosea şi ultimul june plecat după perechea sa. Odată venit şi ultimul tânăr, vătaful oprea hora şi începeau alte jocuri tradiţionale care se joacă şi azi ca ardeleana, breaza, brâul etc. Jocurile durează până spre orele 15-16, când perechile pleacă în aplauzele mulţimii spre casele fetelor, unde perechile îşi schimbă hainele româneşti cu haine moderne de bal sau banchet.

Revenind pe platoul de la Şargu, fiecare pereche este primită de lăutari în acordurile marşului, iar mulţimea aplaudă perechile care intrând, ocolesc bradul de trei ori, ca la prima lor venire de dimineaţă în haine haine româneşti.

Jocul continuă până pe înserat, când muzicanţii se retrag odată cu căderea întunericului.

Azi petrecerea continuă şi după plecarea muzicanţilor cu ajutorul unor instalaţii de sonorizare proprii care sunt aduse anume pentru această parte a serii. Şerjile tinerilor şi organizatorii se retrag într-o curte sau într-o casă din vecinătate, unde numără banii adunaţi în biţcăn, iar după acesta îi plătesc pe muzicanţi, scad cheluielile de organizare şi păstrează restul ca fond pentru organizarea banchet pentru tinerii care au participat la joc.

61

Alaiul tinerilor din Cacova coborând în Prund

Hora Tinerilor din Cacova şi aruncarea buzduganului în Piaţa Unirii

Foto: Cristi Milea 62

Tineri cacoveni la Pietriş, la jocul din 1971. Tineri din Cacova la Şargu (2010)

Tinerii din Cacova la Şargu – imagine de grup

Foto: Cristi Milea 63

Perechi de tineri cacoveni jucând breaza

Tânăr scoţând la joc două fete

Hora Junilor la Şargu Tinerii din Cacova jucând brâul

Foto: Cristi Milea 64

Foto: Cristi Milea 65

Fetele şi tinerii din Cacova jucând ardeleana pe perechi

Hora Junilor la Jocul de la Şargu

Braşoveanca

Foto: Cristi Milea 66

Tineri din Cacova în haine de bal pentru ultima parte a jocului (1971)

Foto: Colecţia Vasile Bideţ, Cristi Milea 67

Jocul Junilor din Varişte escriind jocul din Pajiştea Mare, E. R. Prişcu1 ne oferă informaţii interesante privind jocul aşa cum era în urmă cu peste o sută de ani: „ de Rusalii, după-amiază, feciorii se duc cu vătaful în pădure după brad. A doua zi, dimineaţa se adună feciorii la vătaf şi cu lăutarii în frunte se duc pe Tâmpa. Acesta este un obicei vechi de când s-a pomenit jocul la cruce. Pe la 1112 vin feciorii la brad, cântând marşul junilor. După ieşirea din biserică se începe jocul până pe la 1½ -2 ore joacă numai feciorii jocuri voiniceşti, când apoi întâi vătaful se duce de-şi aduce o fată pe care o are dragă sau o rudenie, iar dacă se întoarce, pleacă altul şi aşa până sunt scoase la joc toate fetele care au fost invitate. Jocul se începe cu o horă. Se încinge o horă mare în care zeci de perechi joacă tradiţionala „horă a junilor”. După aceea urmează alte jocuri naţionale”.

Locul ales pentru joc este pe platoul din dreptul Crucii din Varişte sau din Pajişte Mare, aflată în îngrijirea Societăţii Junilor Bătrâni.

Crucea din Varişte care face mândria tocilenilor este numită şi crucea din Pajiştea-Mare, inscripţia ei, atestă faptul ca a fost ridicată în anul 1816, noiembrie 13 „în zilele Înălţatului Împăratului Franz I, cu blagoslovenia preaosfinţitului episcop de legea grecească Vasile Moga, prin osârdia şi ajutoriul Cinstitului Părinte Voina Pitiş, paroh Sfintei Biserici cei noao şi cu ajutoriul creştinilor de aicia, care cât s-au îndurat. Nov. 132” Ea a fost renovată de Petru Chicomban, la anul 1884 şi apoi de „Societatea Junilor Bătrâni” la 1 Iulie 1924. Într-o însemnare pusă de Părintele Voina Pitiş în globul bisericii din Tocile şi scrisă pe pergament îmbibat din greu în ulei, acest ctitor al Bisericii Sfintei Treimi scrie la 21 mai 1825: „După acestea toate, la anu 1816, în Pajeşti, pă Tocile, unde se înălbesc pânzele, unde la anu 1756, când au fost ciumă în Braşov, era ridicată o cruce de lemn, şi un preot Datcu dela Stupini, moşu Părintelui Simion, în crucea aceasta au fost slujind sfânta letughie, că era trasă linie mai pă jos, unde au şi murit preotul de ciumă, în locu acela am ridicat o cruce de piatră1...”

Prin urmare crucea datează din 1756,” iar înainte de aceasta a fost - mai mult ca sigur – o alta si mai veche, cum s-a întâmplat aproape cu toate”2.

Azi jocul din Varişte este similar celorlate jocuri organizate în cartier urmând aceleaşi momente: adunarea la vătaf dimineaţă, hora hunilor din Prund în faţa Bisericii, Hora junilor pe platoul din faţa Troiţei din Varişte, Mersul Junilor după fete, venirea perechilor în haine româneşti, hora junilor şi aruncarea buzduganului, jucarea celorlalte dansuri tradiţionale (breaza, ardeleana, brâul, sârba şi braşoveanca), plecarea perechilor şi revenirea lor în haine civile, în haine de bal, începerea „balului” sau a petrecerii de seară. Jocul din Varişte este singurul joc în care tineri sunt înveştmântaţi în hainele româneşti specifice Grupului Junilor Tineri: cămaşă albă lungă până la genunchi, laibăr, cizme cu carâmbul tare, pălărie cu panglică tricoloră. La celalalte jocuri poartă hainele româneşti ale celorlalte grupuri cu căciulile specifice, cu flanel şi şpenţăle peste laibăr. Fetele sunt îmbrăcate în „hainele româneşti” despre care ne realatează E. R. în articolul, din care redăm doar un crâmpei anume ales pentru a ilustra frumuseţea şi bogăţia costumului feminin din Şchei „ Fetele care sunt de măritat sunt îmbrăcate în haine mai bogate, de borangic cu iie subţire de mătase, cu pumni cusuţi în fir de aur, lăibăr de mătase cu sponce de argint sau de aur, copci care se pun la laibăr numa de înfrumuseţare, salbe de galbeni mici şi mari”.

Alaiul Junilor Tineri coborând din Varşişte în Prund

Junii Tineri în ziua de Rusalii, în Piaţa Prundului. Poză de grup (2010)

Foto: Cristi Milea 68

69

Vătaful Junilor Tineri de la Jocul din Varişte aruncând buzduganul

Hora Junilor în faţa Troiţei din Varişte

Junii Tineri în faţa Crucii din Varişte, în ziua de Rusalii

Perechi de tineri şi fete la Jocul din Varişte

Foto: Cristi Milea 70

Foto: Cristi Milea 71

Jocul de la Crucea Muşicoiului ocul strămoşesc de la crucea Muşicoiului este organizat de către Junii Curcani pentru tinerii de „pe Coastă” care reprezintă zona cuprinsă între străzile CurcanilorPrundului-Saftu până la interesecţia cu Pajiştei.

Platoul din proximitatea Crucii unde are loc jocul se află pe dealul Goriţa, în locul numit la Cruce permiţând participanţilor să aibă o perspectiva deosebită asupra imprejurimilor şi oraşului.

Crucea Moşoiului este una dintre cele mai vechi cruci din Şchei, datând din anul 1761.

Această cruce, considerată de Candid Muşlea a doua cruce din Şchei în ordine cronologică3, este sculptată din piatră de un meşter priceput, fiind decorată cu litere în relief inscripţii şi picturi.

Crucea este înconjurată de o capelă de zid, ridicată în 1902 de Nicolae Stinghe Oaie, în locul alteia mai vechi. Inscripţia de pe cruce este deosebit de frumoasă frumoasă şi relativ bine conservată, ea a fost scrisă în limba slavonă, scrisul fiind scos în evidenţă prin roşu de minium de plumb. În 2006 a fost renovată din nou de Junii Curcani şi în 2011 de către Primăria Braşovului.

Inscripţia în slavonă este următoarea: „Prin Tine, Maică, este ştiut s-a mântuit Cel după asemănare”4. Inscripţia în limba română, cu caractere chirilice, „Cu vrearea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, într-una Sfântă Troiţă nedespărţită [s-a ridicat], această sfântă şi dumnezeiască cruce întru numele Sfintei Propodobneai Paraschivei ca să fie întru pomenire de veci m[esea]ţa dech[emvrie] 24. vleat 7180 (=1771) 5”. În partea dreaptă a crucii se află inscripţia, „Pomeni Gospodi: Stoica, Rada, cead, Radul i lina, cead, Băilă, Comstantin, Neacşa, cead, Iano, Rada, cead, Stana, Radul, Marina, 1710 Iunie 26”.6 În partea stângă a crucii, inscripţiua este „Popa Radu, Paraschiva cead i, Ileana, 1703 Ianuarie 127”. În spatele crucii este scris cu caractere latine: „Această cruce este renovată de domnul Nicolae Stinghe Oaie şi soţia sa Elena. A 1902. Gheorghe Birt zugrav”.

Muşlea considera că această cruce a avut un rol mult mai important decât s-ar crede şi amintea faptul că aceasta era una din cele patru cruci oficiale la care parohii bisericii erau obligaţi să iasă o dată pe an în procesiune (în duminica întâia după Sânpetru). Probabil de la procesiunea din această zi de sărbătoare a apărut tradiţia ţinerii jocului de Sânpetru.

Tot la Cruce se întâlneau costenii, în prima zi de Paşti (duminica), pentru a trage cu chiuşorul. În legătură cu această cruce există legenda potrivit căreia acolo șcheienii l-ar fi omorât pe un trădător, iar Ieronim Bariţiu susţinea că a auzit despre faptul că la „Crucea Muşicoiului” e îngropat un steag foarte scump, de cine, nu se ştie; steagul acesta, când va sosi momentul favorabil pentru români, are să se dezgroape si destinzându-l, ei se vor lupta în contra inamicilor fiind siguri că vor reieşi încoronaţi de victorie1. În ziua de Sânpetru la Crucea Muşicoiului are loc jocul tinerilor de pe Coastă. Uneori sunt admişi şi tineri din zonele învecinate din Şchei, dat fiind faptul că mulţi sunt rude sau prieteni cu cei de pe Coastă. Organizarea jocului este similară cu ceea ce se petrece la alte jocuri, astfel cu o zi înainte de joc în faţa Crucii este amplasat un brad de vreo 4-5 metri înălţime, care este adus de către tineri şi fixat în pâmânt. Bradul este decorat cu ghirlande şi flori şi steag în vârf. Jocul este similar cu jocul din Varişte şi de la Crucea Dreptăţii prin urmare considerăm că descrierea lui ar fi redundantă. Ceea ce diferă însă este faptul că la Cruce Muşicoiului tinerii trebuie să adopte ţinuta completă a Junilor Curcani, adică tot hainele româneşti dar cu căciula tipică de „June Curcan” cu care tinerii vin la Joc, în rest au cămaşă albă lungă până la genunchi sau cu sumna, cioareci, flanel, laibăr, şpenţăl şi cizme cu carâmbul tare.

Tineri de pe Coastă la jocul de la Crucea Muşicoiului

Grup de tineri şi fete participanţi la Jocul Curcanilor

Foto: Colecţie Florin Clipea 72

73

Jocul Junilor Dorobanţi de la Crucea Dreptăţii ocul strămoşesc al Dorobanţilor se organizează în prima duminică după sărbătoarea de Sfânta Marie, la troiţa Crucea Dreptăţii de la Fântâniţa Popii în anul când nu se organizează maial2. Momentele organizării acestui eveniment deosebit din viaţa Junilor Dorobanţi şi a Pajiştenilor sunt aceleaşi ca le celelalte jocuri şi anume pregătirea perechilor şi a locului, adunarea la vătăf a perechilor în prima duminică după sărbătoarea Sfintei Maria Mare, „mersul” în Prund, jucarea horei şi aruncarea buzduganului, urcarea la Crucea Dreptăţii, hora şi aruncarea buzduganului, schimbarea în haine româneşti şi revenirea la joc, continuarea jocului cu dansurile cerute de tradiţie şi până seara când are loc petrecerea sau balul în haine moderne de ocazie sau de bal.

Pentru jocul Dorobanţilor există o relatare excelentă din punctul de vedere al structurării şi surprinderii momentelor evenimentului, al acurateţei detaliilor şi interpretării semnificaţiilor jocului pe care a scris-o Florin Aurelian Nistor în a sa monografie a Junilor Dorobanţi publicată de curând.

Pentru a ilustra diversele momente ale jocului de la Crucea Dreptăţii redăm câteva scurte fragmente din lucrarea monografică asupra Junilor Dorobanţi a domnului Florin Nistor3.

Organizarea jocului: „ [...] Cu cel puţin trei săptămâni înainte de data fixată pentru joc, Junii Dorobanţi umblă prin Schei pentru a-i invita pe feciorii dornici să iasă la joc [...]. Tot din vreme, Junii Dorobanti se îngrijesc să aducă din pădure un brad de patru-cinci metri înălţime, pe care îl aşează în locul special făcut pe platoul de lângă cruce. Feciorii sunt adunaţi din vreme la cruce, unde în prezența Junilor Dorobanţi, se aleg şerjile şi stegarul.. După împodobitul bradului, fetele şi feciorii fac repetiţii la casa vătafului, pentru ca dansurile breaza, ardeleana, brașoveanca şi brâul, care se dansează ca prin Schei, dar şi hora junilor, să se lege armonios în ziua jocului, când vine multa lume să-i vada4.

Adunarea la vătaf duminica dimineaţa: „[...]Pe la nouă dimineața, tinerele perechi se adună la casa vătafului, împreună cu lăutarii şi Junii Dorobanţi. Fetele sunt îmbrăcate în cămăşi albe şi fuste negre, iar baieţii la randul lor, cu pantaloni negri şi camaşi albe. După ce închină un pahar de rozol, se încolonează în frunte cu stegarul şi şerjile, fiecare fată luând la braţ pe băiatul ales pentru joc şi însoţiţi de Junii Dorobanţi şi acompaniaţi de lăutari, pornesc spre Prund.

Ajunşi în faţa bisericii Sfântul Nicolae, tinerii se prind de mâini şi în frunte cu şerjile, încep dansul ritualic al horei junilor. Fiecare fecior aruncă buzduganul, iar apoi îşi conduce fata la braţ, spre celălalt capăt al horei şi tot aşa, până ce aruncă buzduganul toţi feciorii. În timpul dansului, numai feciorii aruncă buzduganul, conduc şi încheie hora neterminată .

Dacă vremea este prielnică, feciorii, care în mare parte sunt membri la Junii Tineri, încing un brâu şi o sârbă, în timp ce fetele prind cocarde în pieptul privitorilor, învitându-i sus la cruce1 Urcarea tinerilor spre Crucea Dreptăţii: „ [...]După aproape un ceas de petrecut în Prund, perechile de tineri urcă încolonaţi pe strada Pajistei, spre Crucea Dreptaţii, în acompaniamentul muzicii. La Cruce se prind de mâini şi dansează hora, iar dupa un mic repaus, purtaţi de marşul muzical, dar şi de aplauzele mulţimii, pereche dupa pereche, în frunte cu şerjile şi stegarul, tinerii înconjoară bradul de trei ori. După acest moment, tinerii coboară coasta şi merg să se schimbe în haine româneşti. Între timp, lăutarii se străduiesc să întreţină atmosfera caldă şi antrenantă, chiar dacă uneori vremea este mai racoroasă.”2

Tineri Dorobanţi şi fete scoase la joc în faţa Bisericii Sfântul Nicolae (2010)

Participanţii la jocul de la Crucea Dreptăţii, organizat de Junii Dorobanţi

Foto: Cristi Milea 74

75

Jocul în haine româneşti, prezentarea dansurilor: breaza, ardeleana, sârba, braşoveanca: „ [...] La întoarcere, fetele poartă panglici prinse în fundă la brâu, care contrastează cu fusta.

Feciorii, care le ţin la brat, sunt îmbrăcaţi cu cămăşi albe, lungi până la genunchi, drepte în faţă şi cu pliuri (clini) la spate, în laibăre, cu cioareci şi cizme cu carâmb înalt şi tare. [...] După ce fiecare pereche înconjoară bradul de trei ori, în ritmul marşului cântat de lăutari, la un semn al vatafului, se prind în hora junilor. Dansurile continuă cu ardelene şi breze, iar atunci când fetele se opresc pentru un răgaz, feciorii se întrec dansând brâul şi sârbe, încercând care mai de care să câştige admiraţia multimii, dar mai ales a fetei care îl însoteşte3.

Petrecerea de la sfârşitul jocului: „Pe la orele cinci ale după-amiezii, perechile de tineri, coboară coasta în ritmul marşului, urmand să se schimbe în haine elegante de oraș. Fetele pastrează la ţinuta funda de la costumul românesc (care este prinsă acum la spate, la baza gâtului), în timp ce feciorii care sunt şerji, păstrează lentele, pe care le poarta peste hainele de oraș. Odată reveniţi la cruce în hainele noi, perechile repetă ritualul, dupa care toţi invitaţii sunt îndemnaţi la dans.

Petrecerea ţine până spre seara, când primii coboară perechile de tineri, însoţite de aplauze şi nelipsitul marş.4

Sosirea vătafului Tinerilor Dorobanţi la joc

76

Maialurile Junilor a origine maialul este o sărbătoare câmpenească specifică saşilor, chiar şi numele de maial fiind preluat de la aceştia, o parte din organizarea acestor maialuri fiind influenţată de modul în care anumite organizaţii săseşti organizau petrecerile de la iarbă verde pentru membrii lor (fanfara, alaiul cu steaguri, etc.).

Denumirea petrecerii atestă faptul că se ţinea în luna Mai când vremea permitea ţinerea unor astfel de evenimente în aer liber. Locul în care ţineau aceste maialuri era adesea cel avea loc şi jocul strămoşesc, existau şi excepţii ca de exemplu Maialul Reunit organizat de Junii Bătrâni în Poiana Mică sau Maialul comun al Junilor Curcani şi Dorobanţi din Şaua Tâmpei din a doua zi de Rusalii.

Junii Roşiori şi Dorobanţii au început la un moment dat să organizeze maialul în locul în care avea loc şi jocul.

Aceasta a determinat o suprapunerea a acestui tip de petrecere peste joc şi adesea înlocuirea jocului, dacă jocul avea loc în aceeaşi zi.

Astfel în cazul jocului de la Crucea Dreptăţii care avea loc în aceaiaşi zi cu maialul (Sf. Maria Mare) s-a decis ca cele două evenimente să fie organizate în mod alternativ1, adică întrun an jocul şi în anul următor maialul, în cazul Jocului de la Şargu despre care aflăm că iniţial avea loc de Sântilie (20 iulie), maialul s-a impus ca dată în locul jocului, acesta fiind mutat în a doua duminică, după Duminica Tomii şi astfel au ajuns Tinerii din Cacova să ţină jocul înaintea Tinerilor din „Capul satului” şi înaintea Tinerilor Curcani de pe Coastă. Maialul Junilor Braşovecheni avea loc în luna mai.

Maialul Reunit al Junilor din Poiana Mică era organizat de către Junii Bătrâni care-i invitau pe Junii aparţinând celorlalte grupuri să li se alăture. Fiecare grup ajunge în Poiana Mică, după o defilare prin Şchei cu steaguri şi cu lăutarii în frunte. Odată ajunși în Poiana Mică Junii jucau hora şi aruncau buzduganul, apoi îşi aşezau masa pe pături la umbra brazilor şi împreună cu prietenii şi cu familia luau parte la petrecere până seara târziu.

Maialul trebuie perceput ca o serbare câmpenească şi o acţiune de strângere de fonduri pentru activităţile curente ale grupurilor de juni, muzica bună şi bufetul contribuie la crearea unei atmosfere deosebite până seara târziu când junii şi familiile lor se retrag la casele lor.

Foto: Cristi Milea

77

Defilarea grupurilor de juni prin Schei, în frunte cu stegarii şi şerjile Hora Junilor

Grup de scheieni la maialul reunit din 1937 Sosirea în Poiana Mică a junilor participanţi la Maialul Reunit

Foto: Cristi Milea 78

Foto: Cristi Milea, Colecţia Alexandru Stănescu 79

Banchetul junilor şi îngroparea vătafului

Hora Junilor Roşiori în faţa Troiţei de la Pietriş

unii organizează banchetul în lunile septembrie-octombrie, după ce s-au încheiat manifestările tradiţionale ale tuturor grupurilor.

Câte un comitet instituit pentru organizare banchetului se ocupă de găsirea restaurantului, de stabilirea meniului şi a costului acestuia şi de trimiterea invitaţiilor.

Banchetele se desfăşoară după un anumit tipic şi au, pe lângă caracterul de loisir sau distracţie şi o componentă tradiţională, datorită organizării în cadrul lor a unor ritualuri ancestrale ca Hora Junilor şi Îngroparea vătafului.

Ziua preferată pentru banchet este sâmbata, iar petrecerea începe pe la orele 3 ale amiezii când junii încep să sosească la restaurant însoţiţi de soţiile lor. Ei sunt întâmpinaţi chiar de la intrare cu un pahar de şampanie şi trandafiri pentru doamne şi domnişoare. Fiecare pereche se aşează la masa unde-şi vede numele scris sau la masa indicată de către organizatori. Banchetul începe cu Hora Junilor şi continuă cu jocuri tradiţionale ca sârbele, Breaza, Ardeleana şi cu dansuri de societate ca tangoul sau valsul.

Masa este compusă din mai multe feluri, primul dintre acestea fiind o gustare acompaniată de o tărie, urmează apoi mâncare de peşte, friptura şi desertul.

Spre seară, Junii organizează “Îngropare a vătafului” care este dus pe scară într-un loc din Şchei numit “Podul dracului”. Pe drum, coloana junilor este organizată ca un cortegiu funebru, iar doi dintre juni, anume aleşi, se îmbracă în popă, respectiv dascăl şi cântă un simulacru de slujbă de înmormântare, presărat cu picanterii la adresa defunctului şi a neamului său. În cele din urmă, vătaful promite să dea o anumită cantitate de băutură pentru a fi dezlegat şi dat jos de pe scară astfel sfârşindu-se acest vechi ritual.

Reîntorşi la restaurant, junii continuă banchetul şi joacă diverse dansuri sau cântă muzică populară transilvăneană, până noaptea târziu.

Şcheieni jucând sârba la Maialul Roşiorilor

Foto: Cristi Milea 80

81

“Cortegiul funerar” în faţa restaurantului

Sosirea junilor la Podul Dracului

Vătaful dus pe scară spre “Podul Dracului”

Ţinerea pe scară vătafului la Podul Dracului

Foto: Cristi Milea 82

Foto: Cristi Milea 83

Obiceiurile Junilor Braşovecheni u obârşia în unul dintre cele mai vechi cartiere ale Braşovului, după cum ne arată şi numele Junii Braşovecheni, aceștia apar la o jumătate de secol după înfiinţarea Bisericii Române (1783) cu hramul Sf. Adormire din Braşovul Vechi în anul 1851.

Apartenenţa la România Mare a deschis Junilor Braşovecheni oportunitatea legală de a crea o Societate, fapt ce se realizează în 1922 sub denumirea de „Societatea Junilor Braşovecheni”.

Tot din 1922, Junii Braşovecheni se alătură celorlalte Societăţi de Juni din Şcheii Braşovului prin participarea activă, călare, la Sărbătoarea Junilor de la Pietrele lui Solomon. În perioada interbelică, Junii Braşovecheni au adunat fonduri pentru un aşezământ cultural în Braşovechi, organizând serbări câmpeneşti şi baluri în anii 1927, 1928, 1929 și 1930, al căror venit a fost destinat fondului de construcţie a Casei Culturale din Braşovechi. (Actuala clădire a Operei Braşov).

Balul Unirii De la înfiinţarea Societăţii Junilor Braşovecheni (1922), anual Junii au organizat un bal, uneori chiar două, cu precădere în perioada iernii (noiembrie- ianuarie) sub denumirea de “Balul Junilor”. Primul bal menţionat în anul 1922, a fost organizat pe data de 26 Noiembrie de “Lăsatul Secului” la Şcoala Săsească din Strada Lungă, acest Bal având şi “Program Artistico-Teatral”. În cadrul acestui Program, Junii Braşovecheni ofereau publicului momente coregrafice populare precum: Hora, Căluşarul, Bătuta ş.a. ; jucau piese de teatru ; organizau şezători şi tombole etc.

Astăzi, balul organizat de Junii Braşovecheni poartă numele de “Balul Unirii” şi se desfşoară anual în jurul datei de 24 ianuarie serbând Unirea Mică. A fost aleasă acestă denumire deoarece din anul 1977 pe una din feţele steagului Societăţii Junilor Braşovecheni este înfăţişat chipul lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite ale Valahiei şi Moldovei.

Cele şapte ediții organizate s-au bucurat de un succes din ce în ce mai mare, publicul, care deseori a atins chiar 700 de persoane, putând admira, din nou, după 60 ani pe Junii Braşovecheni jucând Căluşarul şi Hora.

Horă

Maialurile Junilor Braşovecheni Asemeni balurilor, Maialurile Junilor fost organizate anual, încă de la înfiinţarea Societăţii, în 1922.

Primul Maial a fost organizat pe data de 11 iunie 1922 în Stejeriş. Însăşi denumirea de Maial indică organizarea acestor serbări în aer liber în lunile mai-iunie când la fel ca odinioară Junii Braşovecheni, joacă Hora Junilor, aruncă buzduganul gătesc în ceaune, se distrează împreună cu familiile şi prietenii antrenând întreaga comunitate cu scopul transmiterii tradiţiilor moştenite.

Junii Braşovecheni pe platoul de la Foişor

Foto: Cristi Milea, Uniunea Junilor din Șcheii Braşovului şi Braşovechi 84

85

Masa Călăreţilor la Junii Braşovecheni in Istoricul Societăţii Junilor Braşovecheni se constată că, în anul 1931, este organizat acest eveniment pentru prima oară la întoarcerea junilor Braşovecheni dintre Chetri, seara.

Nu este menţionat locul de desfăşurare însă, conform tradiţiei moştenite, cel mai probabil, evenimentul avea loc la domiciliul vătafului. În cadrul acestei întruniri a călăreţilor pe lângă, ospăţul oferit de vătaf, s-a împământenit obiceiul de a discuta eventualele manifestări nedorite ale unor călăreţi din acea zi şi, în acelaşi timp, încurajarea şi felicitarea celor cu purtare ireproşabilă.

Atât în trecut, cât şi acum Masa Călăreţilor începe şi se termină prin a cânta Troparul Învierii Domnului pe linia melodică specifică junilor, iar la mijlocul manifestării trebuie obligatoriu să se joace Hora Junilor Astăzi, Masa Călăreţilor se desfăşoară la două săptămâni după Sărbătoarea Junilor şi în cadrul ei momentul critic sau de mulţumire este manifestat între membrii prin vizionarea înregistrării video a Sărbătorii Junilor din anul respectiv. Ospăţul are loc la un restaurant elegant, unde, pe fondul muzicii populare, al degustării de vinuri alese de Şerji şi a servirii meniului împreună cu membrii ai familiilor junilor, se menţine vie tradiţia organizării Mesei Călăreţilor prilej de socializare între membrii Societăţii Junilor Braşovecheni.

Jumătate din cheltuielile de organizare sunt suportate astăzi de Societatea Junilor Braşovecheni, iar cealaltă jumătate de cele patru şerji în mod egal. Totuşi, după anul 1968 foarte mulţi vătafi la „ieşirea din Şerji” au organizat Junilor Braşovecheni, pentru cinstea pe care au primit-o de la aceştia, un alt moment festiv numit Masa Vătafului. Vătaful primeşte de la Junii Braşovecheni cadouri cu valoare sentimentală ce ii vor aminti peste ani de calitatea de vătaf. În mod tradiţional, Junii Braşovecheni organizează în cadrul acestui eveniment “Îngroparea Vătafului”.

Înmormântarea Junilor upă ce au găsit ocazii numeroase încă din timpul vieţii pentru a petrece împreună, Junii sunt cei care stau alături de membrii grupurilor lor şi în ceasurile de cumpănă sau în momentul trecerii spre viaţa veşnică.

Junii participă la slujbele religioase organizate pentru defunct, priveghi şi la înmormântare onorând memoria celui care le-a fost tovarăş.

Comitetul grupului de juni din care a făcut parte defunctul se implică în organizarea înmormântării alături de rudele acestuia. Astfel, se stabileşte cu o zi înainte cine poartă sicriul, cine poartă crucea; doi juni trebuie să poarte capacul siciriul, alţii vor duce coroanele. În caz că defunctul a fost June călăreţ, atunci în mod obligatoriu un june poartă de dârlogi calul pe care acesta a fost ultima dată Intre Chetri, sau un alt cal îmodobit cu şalanguri, dar cu şaua pusă invers şi acoperită cu o husă neagră de doliu. Cortegiul funerar porneşte astfel spre Biserică având în frunte pe bărbaţii care poartă prapurii şi pe junii care duc capacul sicriului, crucea, coroanele şi pe defunct. În timp ce sicriul este depus în biserică şi are loc o slujbă de pomenire, Junii asigură „garda la sicriu,” stând câte unul în fiecare colţ al acestuia, toţi sunt învesmântăţi în portul de sărbătoare complet şi îşi pălăriile sau căciulile în mână.

Când defunctul este dus la groapă, după ce are loc ritualul îngropării, junii îşi iau rămas bun de la de fostul lor coleg păstrând un moment de reculegere la mormântul acestuia.

Grupul Junilor Roşiori în drum spre casa unui june decedat

Foto: Cristi Milea

Masa călăreţilor braşovecheni (2012)

86

87

Abstract The traditions of Şcheii Braşovului very year, in Şcheii Braşovului neighbourhood there are perpetuated ancient customs with origin dating back to historical times.

Both performers and keepers of those customs are the Juni of Şchei, organized in six groups or crews, constituted of young men and married men living in this ancient suburb of Braşov. The braşovechenii (inhabitants of the ancient part of Brasov) joined the Junii of Schei 90 years ago, constituting a juni group called the Society of Junii Braşovecheni.

Countless foreign and Romanian chroniclers of Schei wrote about the origins and the antiquity of the neighborhood’s inhabitants, connecting the beginnings of the settlement to the arrival of the Bulgarians at the end of the XIIIth century, but also in the XIVth century.

During the last centennial, the archaeological researches proved the fact that in Schei there used to be, at the epoch of the realm of Dacia two distinct settlements, one in the south, the stronghold of Pietrele lui Solomon (The Solomon’s Rocks) and a citadel erected on Rathenberg Hill (Paticel) with a secular extension on the slope bordering Goriţa and Păticelul called Cutun and Coastă. Şcheii Braşovului has been constituted in time as a Romanian community settlement through the assimilation of the foreigners, and the settlement’s evolution attests the fact that there were several inhabitation centers that gathered in union (the settlement on the Coastă and Cutun, The Stronghold of the Solomon’s Rocks and Capul Satului-Village Extremity and Cacova).

Known for their commerce and sheep hoarding practices, the inhabitants of Schei did not neglect the spiritual life; some of them were active scholars at the Stronghold or priests and teachers at the Şchei’s School. Some of them were diplomatic agents in the services of the Braşov’s Magistrate.

This community erected with the support of the rulers of the Romanian Provinces one of the most ancient, beautiful and biggest orthodox church of Transylvania, The Saint Nicholas Church, laid the foundations of the first Romanian school, created a centre for printing the teaching books necessary to the clergy and the parishioners, in the XVth century.

The journeys made by the Romanians living in Schei in Great Wallachia, Moldavia, The Ottoman Empire, Russia, Austria, as well as the arrival in Schei in various occasions of countless foreigners influenced the population of Schei, in what regards the material civilization, a fact noticeable especially in the apparel plan; along with the conservation of the old Romanian clothes, specific to Transylvania (long to the knees shirt, peasant pants, peasant sandals, money belt, heat and pouch), new clothing items have been adopted through the acquisition of certain models from the Oriental Europe, the Orient, or by imitating the clothes worn by the women of the boyars’ corteges came to Braşov1 such as “giubea”, “ghiordii”, “tivilichii”, “scurteică”, “malotea”.

The clothes men used to wear over the shirt and the peasant trousers were “zăbunul”, “laibărul” (the waistcoat) and “penţălul” (the coat) the name and the cut of the last two attesting the Saxon influence upon the Romanian traditional fashion. “Chiurcul” was a long to the ground coat, furry inside with lambskin, and to the collar and foreside with „foxes”, a name that seems to have a Turkish origin, after the name of a long furry ottoman overcoat called „Cürk”2. Another male coat is the „coat with foxes”, the furry “spenţăl” „becheş”, which name seems to be taken from the furry short coat worn by the Saxon men3.

As far as the customs described and treated by various authors are concerned, we consider that Ion Muslea, in his study concerning the habits of the Romanians living in Şchei Braşovului, accomplished one of their most coherent analysis, managing to prove the fact that including the „ieşirea Junilor călare între Chetri”-„the outing of Juni on horseback between the Rocks” on the Easter Wednesday constitutes a reminiscence of the ancient customs dating back to the epoch when Schei used to be a village, and

88

the youth crew used to have its own feasts and specific initiation rite, which suffered by tours a triple influence due to the Church, the Saxons and the Romanians natives of Great Wallachia.

As far as the Thraco-Dacian-Gaetic roots are concerned, it can be considered that various elements of the ancient Dacia (otherwise specific to all the Indo-Europeans) are conserved in certain rituals as long as they can be considered as also existing within the customs of other communities of Transylvania such as the round-dance, the lay dog, the bailiff ’s burial, the throwing on carpet, etc.

The climbing on the Strand Coast on Annunciation Day The first event of the Juni takes place at the beginning of the spring on March 25th, when the Christians all over the world celebrate „The Annunciation”, while the pagans mark the Equinox and the beginning of the astronomic spring.

The ancient custom animates the community of Schei, which rejoices at the sound of the clarion interpreted as a sign of the winter’s withdrawal, while the spring, with its entire cortege of significations and rituals, gives the first signs of its approach.

The protagonists of the Coast’s climbing are the young inhabitants of Schei, namely the young Juni, gathering on this occasion on the Strand’s Coast along with the clarion blower to celebrate ancestral rituals such as the round-dance and the mace’s throwing. If the weather is fine, their families join them to picnic on the Strand’s Coast in the area called „la Cururi.”

The Juni’s Memorial service on Palm Sunday

As fervent and devout Christians, the Juni of Schei or of Braşovechi dedicate the Palm Sunday both to the celebration of the great repast of the Entrance of Our Lord into Jerusalem through the participation at the holy service of the liturgy and, on the other side they dedicate this Sunday to the celebration and the remembrance of the Juni who passed away and which, far from being forgotten, are remembered in the long list of departed pertaining to each Juni’s society.

On Palm Sunday, the members of each group put their beautiful Romanian clothes and head towards the “vătaf ’s” (bailiff ’s) house, where the “şerji” (the bailiff ’s lieutenants) distribute the members various charges concerning the carrying of the plateau with funeral wheat porridge, the panel with the giveaway twists to the church, while “sutaşul” (the bailiff ’s helper in maintaining the order) watches over the file’s moving towards the church.

Once celebrated the remembrance religious service, Juni exit the church’s courtyard, where some of the groups’ members named by the “şerji” distribute the funeral wheat porridge. After each of the Juni members receives a glass of wine and some wheat porridge, they head either towards the monks’ cells carved in the Saint Nicholas Church’s courtyard, where three of the Schei’s groups (Curcanii, Roşiorii and Dorobanţii), have their seat, or towards the bailiff ’s house.

The Easter Sunday This holly day celebrated by the entire Christendom has been chosen since the remotest times to mark the moment when „The Juni’s Company” was constituting and continues to represent nowadays the day when the boys who want to „defy the young Juni” step in front of the community and the other groups, it is the day when the parson of Saint Nicholas Church gives to the “şerji” of the young Juni the maces and registers on a list of the newcomers into the Young Juni group.

89

The Sprinkling This custom throws its origins in times out of memory, but seems however to have been specific to the Saxons and that the girls used once to be sprinkled with water, instead of perfume as occurs today, a custom still conserved in the communities living in the region inhabited by Saxons. The custom suffered some changes in time, the bucket or the water pot being replaced by little perfume bottles that the boys or the young Juni of Schei wear to „sprinkle” the girls living in the houses they visit. While celebrating this custom, they receive painted red eggs, brandy, cake from their hosts, while the girls hang flowers on the traditional clothes they are wearing.

The Juni scour the Schei neighbourhood till the nightfall, divided in three groups, in marry and boisterous corteges, singing traditional songs, accompanied by fiddlers. Late in the evening they arrive in Prund Square (the Strand), where the crowd of friends, relatives and the general publics are waiting for them. After they stop at the Triptych where they sing „Hristos a Înviat din Morţi!” („Christ has resurrected!”), they gather in the round-dance and throw the mace, starting with the bailiff. The evening ends with a party at the bailiff ’s house.

The Tuesday with pies On Tuesday, the third Easter day, the young Juni gather at the bailiff ’s, they go in Prund Square along with the fiddlers hired for that day; in front of the church they dance the round-dance and throw the mace then head towards the Cross on Prundului’s Coast. The custom used once to be celebrated by climbing the Prund Coast together with their families, where the round-dance and the mace’s throwing used to take place; the young Juni wined and dined several kinds of cheese and fruits and drink the wine offered by the bailiff. This custom is the demarcation line between a pastoral feast and a fundraising in the modern sense of the word.

The Easter Wednesday At it’s origins, the „procession” on horseback of the Juni used to take place on the Easter Wednesday; the custom was suppressed by the communist regime in 1948, when the Juni’ societies were abolished.

Although the procession on the Easter Wednesday remained nowadays an unaccomplished desideratum, as remembrance of the ancient times, Juni climb towards The Solomon’s Rocks, were they organize a picnic or a pastoral dinner in the spots reserved for each group.

Aruncarea în ţol (The Throwing on carpet) Every Thursday of the Holly Week, Juni used to go to Groveri „to eat pies”, then at “armaşul’s” house, where „ aruncarea în ţol” („the throwing on carpet”) used to take place. The Juni who were not thrown on carpet on Thursday, were thrown in the evening of the next day in Prund, in front of the Church, as Juni used to go there at nightfall to dance once again the Juni’s round-dance and throw the mace.

Nowadays, „the throwing on the carpet” takes place on Thursday in the Union Square (Prund) in front of the Saint Nicholas Church, where the Young Juni, accompanied by the fiddlers, dance „the Juni’s round-dance” and throw the mace by turns starting with the bailiff then, by turns, they are thrown on carpet. The carpet (ţolul) is a piece of thick reinforced textile material able to sustain even the sturdiest among the Juni.

90

The Thomas Sunday The Thomas Sunday has become during the last decades the most important event within the feasts and the events organized by the Juni because this is the day when the Juni’s parade on horseback through the neighborhood and then into the ancient stronghold. After this takes place, the Juni are going for a celebration to the place called “Between the Rocks”.

Early in the morning, about seven o’clock, the paved streets of Schei start to resound with the noises of the carts or the horses that the Juni will ride during the day. Some horse owners take the horses in Prund, but most of them take the horses at the houses of the Juni who hired them. As soon as they finish adorning the horses, Juni go home where their wives and mothers prepared them beautiful Romanian traditional clothes for the „riding day”.

Fully equipped, the Juni mount on horses and about 9 o’clock in the morning head towards the vătaf ’s (bailiff) house, where the group arrive completely constituted, guided by the “armaşul mare” and “armaşul mic” (the big and the little bailiff ’s lieutenants). Here the bailiff welcomes them with the wishing „Christos a Înviat!” („Christ has risen”) to which the Juni answer „Adevărat că a Înviat” („Indeed he is risen!”) then they are invited to taste the snacks prepared by the wife and relatives of the bailiff (sandwiches, homemade cookies, cake, etc.) or to drink some “rozol” (brandy) or wine. After tasting the meals while still on horseback, Juni, guided by the “vătaf ” descend towards The Union (Prund) Square, halting at the triptychs they found on their way, where they sing the Resurrection hymn; then about 11 o’clock in the morning they reach the Union Square, each of them coming always from a different particular street. In Prund Square, each group surrounds the triptych of captain Ilie Birt; in front of the triptych they halt and, oriented towards East, they sing the Resurrection hymn, then they gather in parade behind the bailiff and the ‘şerji’; leaded by the flag bearer, they descend towards the ancient Stronghold on Brâncoveanu Street, applauded by the crowds gathered to admire their parade.

The marching order of the groups is the following: The Young Junii, The Old Junii, Junii Curcani, Junii Dorobanţi, Junii Braşovecheni, Junii Roşiori, Junii Albiori.

The route followed by Juni is the following: Prund Square, C-tin Brâncoveanu Street, Bariţiu Street, The Council Place, Mureşenilor Street, Eroilor Street, The City Hall, Republicii Street, Apollonia Hirscher Street The Gate Street, Poarta Şchei Street, Prundului Street, pe Tocile Street and Creţului bridge.

Once reaching Poarta Schei Street, they head towards the tomb of Andrei Mureşianu, where they sing „Deşteaptă-te române” (today this is also the official Romanian anthem) returning then on Prundului Street and retaking their places in front of the parade file.

On „Între Chetri” („Between the Rocks”) Juni head towards the spots reserved to each group, where they halter their horses on the stable bars, give them water and hay, heading then towards the plateau where their families and friends have already prepared the tables. Juni don’t seat immediately at the table; they gather first on circle and sing „The Resurrection Hymn” then start dancing the Juni’s round-dance and throw the mace by turns; each of them throws it three times, but only after they saluted their colleagues with „Christ has risen!” and the others have answered them „Indeed he is risen!”. Each of them turns then towards East and throws the mace. After the ‘sutaş’ closing the Juni’s round-dance throws at his turn the mace, the Juni’s round-dance breaks; this is the right moment to take a group picture and pay the horses’ owners for their steeds. Afterwards, the Juni join their families on the tables set for them in special spots, toast a glass of brandy and continue to party accompanied by the fiddlers hired especially for this day by each group. According to the custom, the “şerji” visit each group to bring them the Juni’s salute. The local authorities or the presidents of the Juni’s Societies coming at the Juni’s tables are welcomed with the welcoming brass-band march and the bailiff offer them wine, brandy and cakes.

The feast has a popular character and the crowd is invited to join Juni and their families in the round-dances or other Romanian folk dances. The party continues till late in the evening when around 6 o’clock, Juni on horseback gather in parade line in the same way as at the arrival in the Between the

91

Rocks area waiting their turn for the march towards Prund Square; the departure order is identical to the arrival one, namely the first in line will be the Young Junii, followed by The Old Junii, Junii Curcani, Junii Dorobanţi, Junii Braşovecheni, Junii Roşiori and Junii Albiori. On their way they sing folk songs and the crowd comes out at the gates to see the Juni descending towards Prund. Once arrived in Prund, Juni surround the triptych in the area and each goes then home or gather at the bailiff ’s or at the fellows, as they established previously.

The Table of Junii Albiori of „ăle două Cruci” („those two Crosses”) “Junii Albiori” used to be initially a group constituted by rather prosperous men (especially butchers) from the areas “pe Tocile” and “Cacova”; they used to wear clothes intentionally national, designed and created in the conditions that generated „the nations’ spring” or the „Revolution of 1848”, such as the romanticism, the nationalism and the nostalgia for the glorious past.

The ostentation with which this group made parade of the national clothes is revealed as well by the fact that Junii Albiori are also called „the national Juni”, and this constitutes an allusion to the national outfit of romantic inspiration they have adopted. Junii Albiori set a table, similar to the „riders’ table” on După grădini (Behind the gardens) Street in the spot called „Ăle două Cruci” („Those two Crosses”) in July in the eve of the feast „Sântilie” (Saint Elijah), or in other sunny holiday of this month.

This table is paid by the Society of Junii Albiori and by the “şerji”; the setting up of this table is a good opportunity to discuss the riding day or the administrative matters of the association but also an occasion to party untill late in the evening in the company of Juni’s brotherhood, accompanied by the fiddlers’ music.

The ancestral dance of Şcheii Braşovului The ancestral dance represents one of the most beautiful and spectacular traditions of Schei and the last remnant of the period when the Romanian community living in Scheii Brasovului neighborhood still used to conserve lots of the features characteristic to the society of the traditional Transylvanian village. The acceptance of the youths and the girls to the ancestral dance used to mark, in the traditional Transylvanian area, the moment of exiting the childhood and the first step towards the maturity age.

This transition used to be accomplished through a certain kind of social protocol, through which the youths had to make proof of their full capacity of integration into the grownups community. The dances the young boys and girls wishing to be accepted to the Juni’s dance must know are Juni’s round-dance, “brâul”, “breaza”, “ardealeana”, “sârba” and “braşoveanca”. The dancing area is decorated a day before with a fir tree about 5-6 meters high, brought from the woods. The fir tree is decorated with colored paper garlands, the tricolored flag and a flowers bouquet on top. In Şchei neighborhood, four different dances are performed: the dance of Varişte, oganized by the elders Juni, the dance of Şargu organized by the Youths of Cacova, the Dance of Muşicoiului Cross organized by Junii Curcani, Jocul de la Crucea Dreptăţii (The Dance of the Justice’s Cross) organized by Junii Dorobanţi.

“Maialurile Junilor” (The Juni’s Pastoral Feasts) At the origin, the “maial” used to be a pastoral feast specific to the Saxon; even the name “maial” is borrowed from them; a part of the organization of these feasts is influenced by the manner in which certain Saxon communities used to prepare the outdoor parties for their members (the brass-band, the parade with flags, etc.).

The name of the feast attests the fact that it used to be organized in May, when the weather allowed this kind of outdoors events. The spot which used to host these pastoral feasts was often the same as those hosting the ancestral dance; there were also exceptions, such as “Maiaul Reunit” (The Reunited

92

Feast) organized by the Old Juni in Poiana Mică (Small Glade) or the Common Maial of Junii Curcani and Dorobanţi of Şaua Tâmpei (Tâmpa Mount’s Saddle) in the second day of the Pentecost.

The Reunited Maial of the Juni in Poiana Mică was organized by the Old Juni who used to invite the Juni pertaining to the other groups to join them. Each group reached Poiana Mică after a parade through Schei with flags and leaded by the fiddlers. Once arrived in Poiana Mică, Juni used to dance the round-dance and throw the mace; then they set the meals on blankets under the fir trees, along with their friends and families and party untill late in the evening.

Nowadays, there are three traditional pastoral feasts, organized by the Society of Junii Roşiori, the Society of Junii Braşovecheni and the Juni’ Union of Şcheii Braşovului and Braşovechi.

The Juni’s banquet and the bailiff ’s burial The Juni organize the banquet in the months of September-October after the ending of all the traditional events of each group. The banquets follow a specific protocol and besides their entertaining and pleasure characteristics they also have a traditional component through the organizing of certain ancestral rituals within the groups such as the Juni’s round-dance and the bailiff ’s burial.

The favorite day for the banquet was the Saturday and the party begins at 3 o’clock in the afternoon when the Juni start gathering at the restaurant accompanied by their wives. The banquet is opened by the Juni’s round-dance and continues with traditional dances such as sârba, breaza, ardeleana and society dances such as the tango or the waltz, and the party gradually takes possession of all the participants.

The menu is constituted by several meals, the first of them a snack accompanied by shots of brandy, followed by the roasted fish, steak and the dessert.

In the evening, the Juni organize „The bailiff ’s burial”; the man is carried tied on a ladder in a spot of Schei called „The devil’s bridge”; on the way the Juni’s file is organized as a funeral procession; two of them, namely chosen, dressed as priest and cantor celebrate a simulacrum of burial service, interrupted by saucy moments about the departed and his family. At the end, the bailiff promises to offer a great amount of booze in exchange of being untied and released from the ladder, a moment that puts an end to this ancestral ritual.

Once returned at the restaurant, the Juni continue the banquet and party, dancing various traditional dances and singing altogether Transylvanian folk songs untill late in the night.

The costumes of “Junii Braşovecheni” Having their origin in one of the most ancient neighborhoods of Brasov, as their name reveals, “Junii Braşovecheni” make their apparition half a century after the establishment of the Romanian Church (1783) dedicated to the Assumption, located in Braşovul Vechi (The Old Brasov) in 1851.

Their appurtenance to Romania opened for “Junii Braşovecheni” the legal opportunity to create a Society, a fact accomplished in 1922 under the name of Society of Junii Braşovecheni. In the same year, 1922, Junii Braşovecheni joined the other Juni’ Societies of Şcheii Braşovului by attending, on horseback, the Juni’ Feast at the Solomon’s Rocks.

The Union Ball Since the establishment of Junii Braşovecheni Society (1922), Juni have organized each year a ball, sometimes even two, mostly during winter (November-December) under the name „The Juni’ Ball”.

The first ball mentioned since 1922 has been organized on November 26th on the occasion of Shrovetide at the Saxon School on Lunga Street.

Nowadays, the ball organized by Junii Braşovecheni is called the „Union’s Ball” and takes place every year around December 24th, to celebrate the Little Union. The seven editions organized since then

93

had a growing success; after 60 years, the audience, which number reaches on occasions 700 persons, could admire again the Junii Braşovecheni dancing “Căluşarul” and “Hora”, two traditional dances.

The Pastoral feasts of Junii Braşovecheni Like the balls, the Juni’ Pastoral Feasts (Maialuri) are being organized every year since the establishment of the Society in 1922. The first Maial was organized on June 11th 1922 at Stejeris (The Oakery). The name Maial indicates the organization of those feasts outside in glades in May-June; as “Junii Braşovecheni” used to do once, the participants dance the Juni’ Round-dance, throw the mace, cook in tin kettles, party along with their families and friends, involving all the community, with the purpose to transmit the traditions inherited.

The Riders’ Table at Junii Braşovecheni’ The history of the Society of Junii Braşovecheni shows that the event is organized for the first time in 1931 in occasion of the Junii Braşovecheni’s return from the area “Între Chietri”, in the evening.

The event used to take place at the bailiff ’s house. Both in the past and nowadays, the Riders’ Table starts and ends by the intonation of the Resurrection Hymn; at mid-party the participants must imperatively dance the Juni’s Round-dance.

Nowadays, the Riders’ Table takes place two weeks after the Juni’s Feast and is hosted by an elegant restaurant. Here, accompanied by the fiddlers’ folk music, Juni drink the wines chosen by the “serji” and taste the savory meals along with their families, maintaining vivid the tradition of the Riders’ Table.

After 1968, most of the bailiffs, in occasion of exiting the charge, organized for the Junii Braşovecheni, returning the honor of being entrusted with this charge, another festive moment called the Bailiff ’s Table.

Vocabular

Armaş = unul dintre şerji cu o funcţie al cărui nume atestă influenţa militară din Muntenia, unde armaşul mare purta buzduganul Domnitorului la ceremonii.

Prapori = steaguri bisericeşti Rozol = rachiu; Sumna = fustă; Sutaş = un dintre şerjile junilor având rolul de a vechea la discplina grupului de călăreţi şi de a păstra ordinea în timplu deplasării în coloană; Şalanguri = ornamente din piele şi aplice din alama cu ciucuri din lână colorată în culorile naţionale; Şerji = conducătorii aleşi ai fiecărui grup de juni (vătaful, armaşii şi sutaşul); termenul provine din vocabularul militar austriac (chargé= subofiţer); Vătaf = conducătorul ales al fiecărui grup de juni, de obicei îşi exercită atribuţiile pe perioada unui an;

Vocabulary

The Juni burial After having found in their lifetime countless occasions to party together, Juni use to support the members of their groups in the difficult moments or their families if one of them passes away.

Junii attend the religious services organized for the departed - the death watches and the funeral, honoring the memory of their departed companion.

If the departed was a horse rider, the tradition requires that a Juni’ member holds the reins in procession of the horse the departed mounted the last time when he was in the area “Între Chetri”, adorned with ‘şalanguri’, but with the saddle put backwards and covered with a black funeral canvas. The funeral procession moves then towards the Funeral Chapel, leaded by the men bearing the ‘praporii’(burial flags) and the juni carrying the casket lid, the cross and the casket with the departed.

While the casket is left into the church or into the funeral chapel and the priest celebrates a short remembrance service, Juni mount the „guard at the coffin”, sitting at its four corners. Later, when the departed is carried towards the grave, Juni celebrate the funeral ritual and pay respect to the memory of their companion by a recollection moment at his tomb.

94

Prapori = flags şalanguri = the ornaments for the horses, confectioned by leather ribbons and latten stainless accessories and wool fringes in the national colours (red, yellow and blue) şerji = the captainship of each group, constituted by the bailiff, the two armaşi and the sutaş (from the French charge - under officer in the Austrian army) Sutaş = one of the şerji, he is similar to the centurion of the Roman army, which mission was to watch over the marching in formation of the century; the sutaş’s role is to close the marching file and help the bailiff in maintaining the order.

Rozol = brandy Armaşul mare = he is one of the leaders of the Juni’s group, he has the rank of lieutenant or locum tenens of the bailiff Armaşul mic = represents a lieutenant of the bailiff or of armaşul mare, being similar to the sergeant major or one of the şerji Vãtaf = the elected leader of each group of Juni; he leads the Juni’s group for a period of one year;

95

Note Bibliografice Candid C. Muşlea, Biserica Sf. Nicoale din Şcheii-Braşovului, Vol I, Braşov, 1943, p. 20. ibidem p. 18.

3 Quellen, IV, p. 98.

4 Collectanea, p. 351.

5 Julius Teutsch, Die Salomonfest bei Kronstadt, în Bericht des Burzenländer sächsichen Museum in Kronstadt, Brasov, 1913, p. 19.

6 Gustav Treiber, Die Anfage der Stadt Kronstadt, în Das Burzenland, Band III, Braşov, 1928, p. 50-51.

7 În Familia, III, 1867, p. 253-254. Ion Muşlea, Obiceul Junilor Braşoveni - studiu de folclor, Cluj, 1930.

8 Apud Sterie Stinghe, Întemeierea oraşului Braşov şi originea românilor din Şcheii Braşovului, p.13. nota 1; 9 Gh. Pitiş Obiceiul particular al Junilor de Paşti, Braşov, 1894, nota 3. p. 6.

10 Fr. Stenner, Die „Juni” oder das Reiten mit Tannen der rümänischen Jugend, în Kronstädter Zeitung, 1983, nr. 13; 11 Nicolae Sulică, Câteva reflexiuni asupra originii românilor braşoveni, în Gazeta Transilvaniei, 1898, nr. 187-194.

Vezi şi Sterie Stinghe, op.cit p. 14. sqq; Vezi şi Constantin Lacea, Sunt în Transilvania aşezări de Români veniţi din sudul Dunării sau nu sunt? în Dacoromania, IV, Cluj, 1926, p. 14-17.

12 I. Muşlea, Obiceul Junilor Braşoveni. Studiu de folclor, Cluj, 1930, p. 42.

13 ibidem, p. 43.

14 ibidem, p. 39.

15 D. Z. Furnică, Din trecutul româensc al Braşovului. Documente comerciale 1741-1860, Bucureşti , 1937, p. 42.

16 ibidem, loc. cit.

17 ibidem, p. 43.

18 I. G. Pitiş, Nunta în Schei, Gazeta Transilvaniei, 1888, nr. 65 (foileton nr. 66-67; 69-72).

19 Candid Muşlea, op. cit. p.37.

20 ibidem, p. 44. „ Ştergarele, care nu se poartă decât în Braşov şi Scăele, au putut fi preluate chiar după costumele vechilor jupânese şi domniţe care purtau o maramă subţire, adusă în jurul chipului şi întoarsă pe creştet cunună.”

21 ibidem,. p. 43.

22 ibidem, loc. cit.

23 ibidem, loc. cit.

24 ibidem, loc. cit.

25 Ghe. Bariţ, Portul naţional la poporul român din Transilvania” în Gazeta Tranilvaniei, An XX,. 1889, nr. 9, p.76.

26 Gh. Pitiş, op. cit., p.

27 Candid Muşlea, op. cit. p. 9.

28 Gh. I. Pitiş, op.cit. p. 4 29 ibidem.. p 24.

30 Candid Muşlea , op.cit. p. 56.

31 Candid Muşlea, op.cit. vol. II, p. 383-384.

32 ibidem, p. 248.

33 I. Lupaş, Cum trăiau în Braşov boierii refugiaţi din Ţara Românească în cursul revoluţiunii lui Tudor Vladimirescu? în Ţara Bârsei, IV, 1932, p. 200-202 susţine că în Braşov fuseseră primiţi peste doiprezece mii de refugiaţi, o cifra considerabilă ţinând cont de mărimea comunităţii locale.

34 Fl. Aurelian Nistor, Junii Dorobanţi. Studiu monografic, 2012, Braşov, p. 94.

35 Orban, A Szekelyföld leràsa, IV, p. 291. apud I. Muşlea, op. cit., p.42.

36 I. Muşlea, op. cit., p. 42 37 ibidem, loc. cit.

38 Gh. I . Pitiş, op. cit., p. 15 sqq.

39 ibidem, p. 16-25.

40 Fetrul era materialul preferat (n. a.)

41 G. I. Pitiş, op. cit., p. 5.

42 ibidem, p. 38.

43 I. Muşlea, op. cit., p.18. nota 6.

44 ibidem, p. 31.

45 ibidem. p. 32.

46 ibidem, p. 64.

47 G. I. Pitiş, op.cit., p. 27.

48 ibidem, p. 39.

49 I. Muşlea, op. cit. p. 44.

50 apud I. Muşlea, op. cit. p.43. E. R. Prişcu, Jocul de la crucea din Pajiştea cea mare, în Deşteptarea, III (1907), nr. 3.

1 2

96

Candid C. Muşlea, op. cit. p. 402. ibidem, loc. cit.

53 ibidem, loc. cit.

54 ibidem, p. 381.

55 ibidem, loc. cit.

56 ibidem, loc. cit.

57 ibidem, p. 382.

58 ibidem, oc. cit.

59 apud, Candid Muşlea,. op .cit. p. 383.

60 Florin-Aurelian Nistor, op .cit. p. 129. sqq.

61 ibdem, loc. cit.

62 ibidem. p. 130-131.

63 ibidem, p. 132.

64 ibidem, loc. cit.

65 ibidem, p. 135.

66 ibidem, p. 136.

67 ibidem, p. 129.

68 Candid Muşlea, op. cit., p. 44. „Ştergarele, care nu se poartă decât în Braşov şi Săcele, au putut fi preluate chiar după costumele vechilor jupânese şi domniţe care purtau o maramă subţire, adusă în jurul chipului şi întoarsă pe creştet cunună.”

69 ibidem, p. 43.

51 52

70

ibidem .loc. cit.

97

98

Surlaşul Junilor

Stegar - June Tânăr

Stegar - June Dorobanţ

Stegar - June Roşior

Stegar - June Bătrân

Stegar - June Curcan

Stegar – June Albior

Stegar – June Braşovechean

99

MATERIAL ELABORAT ÎN CADRUL PROIECTULUI “Obiceiurile de peste an ale Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovul vechi.

Tradiţii ancestrale româneşti şi influenţe multiculturale“ AGENŢIA METROPOLITANĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ BRAŞOV Asociaţia “Uniunea Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovul Vechi” Inspectoratul Şcolar al Judeţului Braşov Primăria municipiului Braşov Consultant de specialitate Dr. Alexandru Stănescu

ISBN 978-973-0-13657-9