SEMNE ZODIACALE
II. I-a plăcut să meargă desculţ pe iarbă Igor Vieru a fost şi ca bărbat unul deosebit, de aceea aş vrea să vorbesc mai întâi despre felul lui de a fi. El a fost flăcău tot timpul prin ţinuta sa, cu un fizic frumos, pornit să placă tuturor celor din jurul său. În atelier, deseori îl vedeam lucrând într-o cămaşă albă ca zăpada, cu mânecile un pic răsuflecate. Era o privelişte demnă şi ea de a fi transpusă pe pânză. Ceilalţi, cum lucrăm? De obicei, într-o haină special menită pentru orele din atelier, pe care o pui pe tine atunci când începi a picta şi o dezbraci când ziua de muncă s-a terminat. Vieru şi în asta era altfel decât ceilalţi. Şi acest lucru spune multe despre personalitatea lui. Adesea mă invita la Cernoleuca. Ultima dată am fost pe când era bolnav. Soţia tocmai se afla în curte şi mi-a spus că doarme. I-am zis să nu-l trezească, pentru că, o ştiam, suferinţele îi răpeau somnul şi avea nevoie de odihnă. El însă, deşi vorbeam cu voce şoptită, nu ştiu cum a auzit, s-a ridicat din pat şi a bătut în geam. M-am uitat — îşi lipise faţa de sticla geamului şi încerca să zâmbească. Era slăbit, cu pletele crescute lungi. Tocmai atunci, în poartă s-a oprit o maşină din care a ieşit un bărbat. Când a intrat în curte, în mâinile lui am observat o pereche de foarfece. Igor ajunsese în uşă
caracter liric. El vedea viaţa în felul său, irepetabil, lumea înconjurătoare, cu o puritate ce venea direct din sufletul lui, şi aceasta, desigur, se imprima în fiece lucrare. Cernoleuca a fost universul în care a apărut pe lume şi, indiferent unde s-ar fi aflat după aceea, a rămas acolo cu întreaga sa fiinţă. Desigur, noi toţi cei născuţi la ţară — artişti, scriitori, pictori — cântăm satul de baştină, pe care îl considerăm cel mai frumos din Moldova. Nu cunosc însă pe altcineva care să fi pictat vatra părintească, natura, cu atâta dragoste cum a făcut-o Igor Vieru. Într-un timp, a început chiar să scrie. În “Gânduri în pragul casei” citim: “Şi veşnic e copacul pentru omenire prin magica lui poezie”, frază după care vorbeşte ca un poet despre părul din fundul grădinii, despre agudul de lângă drum, despre salcâmul din poartă, despre ulmul din mijlocul satului, despre steja-
şi, văzându-l, i-a zis: “Gata, s-a terminat cu tunsul! Sergiu m-a văzut aşa, urât…” Vedeţi dumneavoastră, în starea în care se afla, vroia totuşi să arate frumos. Ca şi mulţi alţi pictori din generaţiile precedente, iniţial, Igor Vieru s-a inspirat de la dascălii mai în vârstă — Grigorescu, Luchian, Tonitza…–, însă foarte curând s-a îndepărtat de ei pentru a cauta şi a găsi eul său într-un stil romantic. Lucrările lui se deosebeau de ale altora printr-un pronunţat
rul, cel care se mai păstrează şi astăzi în pâlcul de pădurice dintr-un fost mare codru de prin părţile Lipnicului, la poalele căruia şi-a manifestat virtuţile Ştefan cel Mare. Despre nucul din pridvor zice: “…e nucul de pretutindeni. Rotund, duios de rotund, ca un ghem rostogolit la poale de deal rotund. E copacul din noi, până într-atât e din noi, încât, privindu-l, ne vine dor de noi înşine şi ne transformăm în cântec şi vers. Chit că blândeţea lui umbreşte fie un scrânciob de
92 / MOLDOVA / Iulie–august / #03
grigore vieru
A început să picteze Cernoleuca de tânăr, zile de-a rândul cutreierând împrejurimile satului. În majoritatea lor, acele peisaje sunt făcute pe cartonaşe de dimensiuni mici.