Issuu on Google+


Revista „Moldova” la 45 de ani

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 1


CUPRINS

REVISTA „MOLDOVA” LA 45 DE ANI

4 5

RAPSOZI

Semn şi semnal Ion PUIU

Scut şi efigie

Dacă anul 1966 ar fi avut 8 mii de zile Mihai ŞTEFAN POIATĂ

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

16

Iuliu CÂRCHELAN

18

AUGURIADA Versuri de Aureliu BUSUIOC

ANA ROPOT

UNUL CARE NE-A IUBIT Aurel DAVID, un talisman al culturii naţionale

31

O carte de eseuri rămasă neterminată

Gheorghe VRABIE

Iurie COLESNIC

34

Parte a spiritului nostru

35

Aici am debutat ca şi poet

Uniunea Scriitorilor din Moldova

Vladimir BEŞLEAGĂ

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

38

46

Vatră cu lună

2 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Versuri de Aureliu BUSUIOC

Frate bun cu toţi copacii

68

Ion BĂLTEANU

Eu voi rămâne. Colinda soarelui în cârjă. Pălăria demnităţii noastre

72

Pavel PROCA

Alexandru GROMOV

84

AUGURIADA

86

Versuri de Aureliu BUSUIOC

Trei, doamne, şi toţi buni!

88

Sergiu CUCIUC

Ion GUŢU: sacrificiul ca destin

96

Ion GĂINĂ

nostalgia zborului Ludmila COTOMAN

100

Un ochi ce ne vede şi ne mângâie de 45 de ani

101

O revistă care a făcut istorie

Titus JUCOV

sandu GRECU

UNUL DINTRE AI NOŞTRI Gheorghe OPREA

Leo BUTNARU

AUGURIADA

REVISTA „MOLDOVA” LA 45 DE ANI Versuri de Aureliu BUSUIOC

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

62 66

98

CĂUTĂTORI DE LUMINĂ

40

Anatol GUGEL

SEMNE ZODIACALE

REVISTA „MOLDOVA” LA 45 DE ANI

AUGURIADA

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

24

36

Vitalie RUSU

LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ

o prinţesă romană din Moldova pe Drumul Mătăsii

Anatol CIOCANU

Fericirea de a fi trist. Şi noi eram o ceată tristă

54

OAMENI ŞI ARBORI

GENERAŢIA ÎN BLUGI

20

leonid RĂILEANU

UN TALENT POLIVALENT Pavel PROCA

LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ

6

La fel de bun ca şi primul

48

102

Mihail Gheorghe CIBOTARU

104

AUGURIADA Versuri de Aureliu BUSUIOC


IN MEMORIAM

106

Liubomir IORGA – un om care dă viaţă celorlalţi

110

Dincolo de nisipuri

serafim SAKA

Fănuş NEAGU

DEBUT LA „MOLDOVA”

114

VALICĂU Ecaterina VIŞNEVSCHI

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

116

Vitalie TULNIC

118

Un altar în care ne regăsim

119

O carte de căpătâi pentru sufletele noastre

REVISTA „MOLDOVA” LA 45 DE ANI Ghenadie JALOBa

Vladimir BELEAEV

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

121

Anastasia RUSU-HARABA

CONCRESCENŢE

122 126

Un om cu suflet de nai Anastasia RUSU-HARABA

AUGURIADA

Adresa redacţiei: Republica Moldova, mun. Chişinău, str. Puşkin, 22, Casa Presei, etaj 5, birouri nr. 526, 535, 541; Tel.: 23-50-07, 23-74-63, 23-25-49; E-mail: moldova.aeterna@gmal.com www.moldova-aeterna.md

Versuri de Aureliu BUSUIOC

LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ

128

Reînvierea lui Stere

134

Mănăstirea Hâncu a împlinit 333 de ani

Iurie COLESNIC

Lidia CODREANCA Fotografiile din acest număr al revistei ne-au fost puse la dispoziție de maestrul Mihai Potârniche

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

138

Mihail Ion CIUBOTARU

SENS ŞI CONTRASENS

140

Cel mai important într-un spectacol e ca publicul să fie unul inteligent Nina JOVMIR

UNUL DINTRE AI NOŞTRI

144

Leo BORDEiANU

ALTĂ ARTĂ

146

Jucăm fotbal, deci, existăm Nicolae ROŞCA #03 / iulie–august / MOLDOVA / 3


Revista „Moldova” la 45 de ani

Ion Puiu, pictor, poet, dramaturg, scenograf

SEMN ŞI SEMNAL

Pentru noi, studenţii moscoviţi de la G.I.T.I.S., de la V.G.I.K. şi de la Institutul de Literatură „M. Gorki”, revista „Moldova” a fost un fulger la bobotează. Fulger urmat de trăsnete prevestitoare de „dezgheţ” gazetăresc. Peste negreaţa fotografiilor cernite din ziarele moldoveneşti a apărut un curcubeu. Rubricile permanente — „Rampa”, „O carte pe lună”, „Dintre sute de catarge”, „Vernisaje” — susţinute cu dragoste de cuvântul scris şi de artă de către Ion Vatamanu, Serafim Saka, George Meniuc, Vlademir Beşleagă, Liviu Damian, Anatol Gugel şi prietenul meu dintotdeauna Anatol Ciocanu, ne adunau grămăjoară pe toţi noi, studenţii moscoviţi, la nesfârşite cenacluri literare improvizate ad-hoc.

Chiar în primul an de viaţă literară şi jurnalistică a revistei am publicat, mai bine zis, mi-au publicat un mănunchi de versuri şi o jerbă de desene în tuş. După 1966 nu m-am mai despărţit de REVISTA MEA. Între copertele ei mi-am admirat schiţele şi machetele de scenografie, tablourile şi pânzele fantasmagorice, toate în culori, ca în revistele „capitaliste”. Cu regretatul camarad de bucurii şi suferinţe Iacob Burghiu zdrănţuiam cu privirile înfometate desenele în alb-negru ale „Soarelui în cârjă”, cărţulie scrisă şi ilustrată de doi învăţăcei moldoveni, ajunşi să facă studii în „străinătăţi amare”.

Cu trecerea anilor, am avut marele noroc să-mi citesc (şi să-mi citească!) şi câteva interviuri, dialoguri, portrete de creaţie, recenzii la piesele mele, montate la Teatrul „Vasile Alecsandri”, meşteşugit închegate de acelaşi neostenit Anatol Ciocanu şi mai tinerii Andrei Vartic, Ion Mânăscurtă. După anii ”90 revista „Moldova” a cam dispărut — cel puţin pentru mine. S-a volatizat între numeroasele tipărituri, multe dintre ele fără „înfăţoşare” şi identitate.

4 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Dar să vezi minune: cu un an în urmă îmi pune Titus Jucov pe masă un „jurnal colorat”.

Încep a-l răsfoi cu prudenţă. Apoi îmi agăţ ochelarii pe coromâsla nasului şi încep a citi. AUGURIADA m-a frapat. Portretele, eseurile, dialogurile, confesiunile, vernisajele m-au şocat. Fotografiile lui Mihai Potârniche m-au aruncat în anii ante-pensie. Deşi încă „june şi vivace”, vorba unui amic cu gura spartă, am întinerit şi mai mult. Am întinerit alături şi împreună cu „Moldova”. E un semn şi semnal foarte bun, cred eu, pentru începutul unui nou veac al acestei minunate reviste a inimilor noastre.


Revista „Moldova” la 45 de ani

Pavel Proca, scriitor, critic de artă

SCUT ŞI EFIGIE

Produsul minţii omeneşti nu poartă şi eticheta costului său pecuniar. Valoarea comercială nu este obligatoriu egală cu valoarea artistică. Adevărata cultură se poate face în orice împrejurări, dacă nu te menţii cu încăpăţânare în firidele obişnuinţei.

Probabil, sunt cu toţii de acord — până şi aceia dintre noi, specialişti în a căuta mereu nod în papură cu orice preţ, preţ substanţial, fiindcă activitatea lor pare să fie destul de remunerată — că avem o „Moldovă” bună. De calitate, imparţială, prosperă. Aici poate spune ce vrea, cine vrea, cum vrea, despre cine vrea. Cu o singură condiţie: să respecte cititorii. „Moldova” nu vrea revoluţii, răzbunări, propagandă, ideologie, atac la persoană. În „Moldova” nu se ticluiesc ode la faptele şi isprăvile triumfătoare ale mai-marilor sau mai-micilor cinovnici şi la mersul victorios al lucrurilor în economia politică. Lozincăria şi panglicăria lipseşte cu desăvârşire. În rest, ai tot dreptul de a parastisi ce crezi despre cine crezi fără oprelişti. „Moldova” e ospitalieră, generoasă, gata oricând să primească pe oricine care poate mânui cu har condeiul. Destule talente se opresc la „Moldova” şi, har Domnului, nemulţumite nu pleacă de aici (nu fac aluzii la onorarii). Noul ei redactor, Nicolae Roşca a izbutit să găsească în rândul oficialităţilor adepţi întru spirit şi cuget care l-au ascultat, l-au înţeles,

i-au oferit, probabil, un fond bugetar ce s-a dovedit, de fapt, minimal sau chiar subminimal pentru câte ar dori să facă. Până la urmă cu bani mici a făcut o „Moldovă” mare. În această stare de frenezie artistică şi imponderabilitate financiară „Moldova” apare la vreme şi în pas cu vremea. Făcând doi paşi înainte, „Moldova” nu a făcut şi doi paşi înapoi. Nu trece prin lumea noastră cea de toate zilele ca printr-un deşert. Puţini credeau că o mână de redactori bine şcoliţi şi experimentaţi (îţi ajung degetele de la o mână ca să-i numeri) vor fi în stare să reînvie, într-un timp record, o cogeamite „Moldovă”. Necredincioşii s-au înşelat amarnic. Coperta „Moldovei” rămâne şi după jumătate de veac efigie a jurnalismului autohton, înnobilându-şi aura. Rămâne în continuare un simbol de nobleţe şi eleganţă artistică. Fără probe, fie şi indirecte, de antipatie, vanitate, egoism. Este vorba de o formă de libertate interioară ce-şi găseşte expresie concretă în arta scrisului nostru. Cu bună dreptate, destui colaboratori ai „Moldovei” merită aleasa titulatură — Cava-

ler cu roză la butonieră. La „Moldova” s-a oficializat o anumită ierarhie literar-artistică în vârful căreia s-au impus veritabile personalităţi scriitoriceşti care au demonstrat pe parcursul a cinci decenii rigoare, vigoare, prodigiozitate întru susţinerea valorilor naţionale. Duceau scutul nevăzut, dar sesizabil, al rezistenţei în faţa abjectului lit. În această jumătate de secol au trecut atâtea peste voi, cei plecaţi, şi peste noi, cei rămaşi... Experienţele crâncene trebuie să ne înveţe să regândim termenii oricărui dialog. Să învăţăm, mai întâi, să fim liberi de propriile noastre limite omeneşti. Să ne considerăm necesari, dar nu de neînlocuit. Să nu ne emoţionăm doar apăsând întruna pe claviatura crizei şi penuriei. Să fim liberi de scepticism care e duşmanul din umbră al oricărui intelectual. Să nu-i uităm pe acei care au înnobilat breasla jurnalismului. Pe acei care trebuie, după scurgerea anilor, onoraţi cu nobilul rang de CAVALER CU ROZĂ LA BUTONIERĂ. Ajută-ne, Doamne, să ne plătim faţă de ei datoria...

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 5


Literatură & Publicistică

Mihai ŞTEFAN POIATĂ

Ecranul dintre noi şi noi

DACĂ ANUL 1966 AR FI AVUT 8 MII DE ZILE…

6 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică Abia azi am putea alege evenimentele la care am fi dorit să asistăm ori să participăm, dacă atunci, în 1966, am fi ştiut că Dumnezeu şi Sf. Petru şi-au planificat o vizită pe pământ, iar Ei, la rândul lor, s-ar fi lăsat convinşi să-şi schimbe itinerarul în funcţie de preferinţele şi capriciile noastre.

Anul 1966. Pentru unii a fost un început, dar aceştia sunt încă tineri, şi doar cei mai temerari şi-au legitimat intrarea în istorie: actriţa franceză Sophie Marceau, cântăreaţa engleză Samantha Fox sau boxerul american Mike Tyson, campion mondial la categoria supergrea. Pentru alţii, 1966 a fost un sfârşit: a murit celebra poetă Ana Ahmatova, bucurându-se doar un singur an de titlul doctor honoris causa, decernat în 1965 de către Universitatea Oxford din Regatul Unit, a fost doborât de un cancer pulmonar creatorul faimosului Mickey Mouse, Walter Elias Disney, regizor, producător, animator, scenarist şi antreprenor american, câştigător de 22 de ori al premiilor Oscar, a decedat fulgerător Serghei Koroliov, proiectant şi constructor de rachete, "părintele cosmonauticii sovietice", cel care cinci ani mai devreme lansase primul om în cosmos. Deşi pierderile au fost irecuperabile, iar naşterile doar promiţătoare, s-ar putea crede că 1966 a fost totuşi un an ca mulţi alţii. Doar noi, cei din fosta R.S.S. Moldovenească, ne ambiţionăm să considerăm că a fost un an neobişnuit. Pentru că în 1966 Dumnezeu şi Sf. Petru… au coborât pe pământ. #03 / iulie–august / MOLDOVA / 7


Literatură & Publicistică dacă aş fi cunoscut limba englezĂ şi aş fi avut posibilitatea să comunic cu John Lennon şi Paul McCartney, sau cu managerul lor, i-aş fi rugat să facă un turneu şi în U.R.S.S. (în speranţa că ar fi putut ajunge şi la Chişinău). Astfel autorităţile ar fi aflat cât de mare este numărul tinerilor contaminaţi de muzica ”dăunătoare” a grupului ”Beatles”.

D

eşi presa de partid (ba nici cea capitalistă) n-au oglindit acest eveniment, avem suficiente argumente care să confirme miraculoasa întâmplare. Ceea ce ne preocupă este altceva: oare ce le-o fi trezit curiozitatea de au lăsat treburile cereşti şi au coborât printre noi, păcătoşii? Drept pretext pentru pogorârea pe pământ a lui Dumnezeu şi a Sf. Petru a servit nevoia de a căuta un paznic care să străjuiască poarta Raiului, dar este greu de crezut că această misiune nu a putut fi încredinţată unui funcţionar cu o poziţie mai modestă în ierarhia cerească. Un motiv mult mai convingător ar fi fost niş-

Dacă aş fi avut ocazie, aş fi dorit să-i însoţesc prin S.U.A. pe membrii grupului ”Beatles” în ultimul turneu, iar la 29 august 1966, să fiu prezent la ultimul lor concert, în Candlestick Park din San Francisco. te evenimente care s-au întâmplat contrar voinţei Domnului (dacă e posibil aşa ceva) sau mai degrabă nişte evenimente ieşite din comun. Ajunşi la această presupunere, ar trebui să deschidem o paran-

8 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

teză ca să facem şi o a doua presupunere: ceea ce este neobişnuit pentru un muritor de rând, ar putea trece neobservat pentru ochiul atotvăzător al Celui de Sus, iar ceea ce este neobişnuit pentru El, noi nici nu am vedea, iar dacă am vedea, nu am fi în stare să înţelegem. Dar, fiind creaţi după chipul şi asemănarea Lui, nutrim totuşi speranţa că uneori Dumnezeu se bucură de bucuriile noastre, aşa cum se întristează de ceea ce ne umbreşte sufletele şi tot aşa şi-ar dori uneori şi El să vadă ceea ce ne-am dori să vedem şi noi, dacă am avea această posibilitate. Spre deosebire de Cel de Sus, noi, cei de jos, adică locuitorii R.S.S. Moldoveneşti, am aflat despre evenimentele întâmplate în 1966 mult mai târziu: şi despre moartea Anei Ahmatova, şi despre existenţa lui Walt Disney, şi despre apariţia albumului lui Adriano Celentano ”Il ragazzo della via Gluck”, şi despre procesul intentat scriitorilor-disidenţi I.Daniel şi A.Sineavski. Abia azi am putea alege evenimentele la care am fi dorit să asistăm ori să participăm, dacă atunci, în 1966, am fi ştiut că Dumnezeu şi Sf. Petru şi-au planificat o vizită pe pământ, iar Ei, la rândul lor, s-ar fi lăsat convinşi să-şi schimbe itinerarul în funcţie de preferinţele şi capriciile noastre. Eu, subsem-


Literatură & Publicistică

În schimb, aş fi avut norocul să-l întâlnesc pe Michelangelo Antonioni. Deloc întâmplător faptul că am invocat numele regizorului italian în acest context muzical britanic, deoarece membrii grupului ”The Yardbirds” urmau să evolueze în noul film al lui Antonioni, ”Blow up”.

În primăvara lui 1966 Antonioni şi-a făcut apariţia în capitala britanică pentru a alege locaţiile de filmare, iar în lunile următoare aş fi avut şansa să asist şi la filmări.

natul, dacă aş fi avut această nevisată ocazie, aş fi dorit să-i însoţesc prin S.U.A. pe membrii grupului ”Beatles” în ultimul turneu, iar la 29 august 1966, să fiu prezent la ultimul lor concert, în Candlestick Park din San Francisco. Aş fi dorit , de asemenea, să pot cumpăra discul lor ”Revolver” sau măcar single-ul cu piesele «Eleanor Rigby» şi «Yellow Submarine». Iar dacă aş fi cunoscut limba engleză şi aş fi avut posibilitatea să comunic cu John Lennon şi Paul McCartney, sau cu managerul lor, i-aş fi rugat să facă un turneu şi în U.R.S.S. (în speranţa că ar fi putut ajunge şi la Chişinău). Astfel autorităţile ar fi aflat cât de mare este numărul tinerilor contaminaţi de muzica ”dăunătoare” a grupului ”Beatles”. Dar, înainte de a pleca în turneu, aş fi profitat de faptul că am ajuns în Anglia şi nu aş fi ratat ocazia de a ajunge pe stadionul ”Wembley”, unde, în 1966, s-a desfăşurat cea de-a opta ediţie a Campionatului Mondial de Fotbal. Ar fi fost fantastic să asist măcar la confruntarea finală dintre echipele Angliei şi a Germaniei de Vest, să văd şi să simt ce înseamnă să te afli pe un stadion cu 98 mii de spectatori. O dorinţă firească, deoarece a fost primul turneu final mondial din istorie transmis în culori, dar noi nici în alb-negru nu l-am putut urmări,

deoarece pe atunci chiar şi televizorul albnegru era o raritate prin casele colhoznicilor moldoveni. Ajuns la Londra, ar fi trebuit să fac tot posibilul pentru a cumpăra «Green Green Grass of Home», cel mai vândut album al lui Tom Jones. Din păcate, prin 1966 încă nu auzisem de ”The Yardbirds” şi ”John Mayall's Bluesbreakers” şi nici de celebrul ghitarist Eric Clapton, care a activat în aceste formaţii şi anume în 1966, împreună cu Jack Bruce (bas, vocal) şi unul dintre cei mai valoroşi

pe stadionul ”Wembley”, în 1966, s-a desfăşurat cea de-a opta ediţie a Campionatului Mondial de Fotbal

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 9


Literatură & Publicistică

În ce ne priveşte pe noi, nu am cutezat nici să ne gândim la tenisul de la Wimbledon, nici să visăm că vom avea vreodată posibilitatea să vedem tenisul din filmul lui Antonioni.

baterişti din Europa, Ginger Baker, creează primul super-grup din lume (din muzicanţi deja consacraţi), pe care l-au numit ”Cream” şi în acelaşi an lansează albumul” Fresh Cream”. Dar chiar să-i fi cunoscut pe aceşti muzicieni, nu aş fi avut posibilitatea să cumpăr albumul lor, deoarece a apărut în vânzare abia în decembrie 1966, iar subsemnatul s-ar fi aflat în Londra doar în prima jumătatea a anului. În schimb, aş fi avut norocul să-l întâlnesc pe Michelangelo Antonioni. Deloc întâmplător faptul că am invocat numele regizorului italian în acest context muzical britanic, deoarece membrii grupului ”The Yardbirds” urmau să evolueze în noul film al lui Antonioni, ”Blow up”. În primăvara lui 1966 Antonioni şi-a făcut apariţia în capitala britanică pentru a alege locaţiile de filmare, iar în lunile următoare aş fi avut şansa să asist şi la filmări. Mi-aş fi dorit în mod deosebit să văd ”pe viu” două scene: con-

Pe atunci totul era scurtat şi ”re-montat”, redactat, revăzut, înlocuit sau… interzis. În pofida politicii autoritare restrictive, în 1966 noi, moldovenii, nu ne-am opus, nu am contestat şi nu am protestat.

10 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

certul grupului ”The Yardbirds”, în timpul căruia Jimmy Page şi Jeff Beck, ajunşi într-o stare de exaltare supremă, distrug ghitara şi o aruncă spectatorilor şi, desigur, tenisul imaginar din celebra scenă finală, în care personajul central Tomas se lasă molipsit de jocul fără rachete şi fără mingi, improvizat de nişte clovni hoinari, şi atunci când "mingea" zboară afară din teren, şi, urmărită de privirile mimilor-tenisişti, se ”rostogoleşte” până la picioarele lui Tomas, acesta o ”ridică” şi o aruncă jucătorilor. Cât de surprinzătoare asemănarea dintre tenisul imaginar al lui Tomas, care încearcă să evadeze dintr-o realitate pe care n-o înţelege şi acest voiaj imaginar al subsemnatului, care încearcă să reconstituie şi să înţeleagă o realitate ce a trecut pe lângă noi, parcă inexistentă, şi să recupereze nişte evenimente, care pentru cei aflaţi dincoace de ”cortina de fier” erau de neimaginat, cum ar fi, de exemplu, destinul filmu-


Literatură & Publicistică

Mai întâi, a încercat Vlad Ioviţă, care a scris scenariul ”Se caută un paznic”, inspirat din povestea lui Ion Creangă ”Ivan Turbincă”, apoi a încercat Gheorghe Vodă, care şi-a asumat regia, iar împreună cu ei au mai ”încercat” operatorul Pavel Balan, pictorul-scenograf Vasile Covrig, compozitorul Eugen Doga şi actorul Mihai Volontir

lui ”Blow up”: conceput de un regizor italian, realizat în Marea Britanie, inspirat din povestirea unui scriitor argentinian (”Balele diavolului” de Julio Cortázar), lansat în Statele Unite (unde a fost nominalizat la Oscar pentru regie şi scenariu) şi devenit celebru un an mai târziu, în Franţa („Palme d’or” la Festivalul de la Cannes). Şi dacă m-am referit la ”surprinzătoarea asemănare”, nu pot trece cu vederea şi… profunda deosebire dintre ”tenisul imaginar” al lui Tomas şi ”voiajul imaginar” al subsemnatului. Fiindcă protagonistul filmului lui Antonioni, spre deosebire de noi, are posibilitatea de a alege: sau tenisul imaginar, sau tenisul real. Ba mai mult, Tomas, dacă ar fi fost un personaj real, şi-ar fi putut permite mai întâi să se lase molipsit de tenisul imaginar al clovnilor, iar a doua zi să savureze tenisul real, fiind pre-

zent la confruntarea finală de la Wimbledon, în care spaniolul Manuel Santana l-a învins pe americanul Dennis Ralston. În ce ne priveşte pe noi, nu am cutezat nici să ne gândim la tenisul de la Wimbledon, nici să visăm că vom avea vreodată posibilitatea să vedem tenisul din filmul lui Antonioni. Să fi fost o întâmplare stupidă că filmele celebre lansate în 1966 nu au ajuns în Moldova, am fi trecuto cu vederea, dar nici filmul lui Akira Kurosawa, ”Rashomon” (1950), nici ”À bout de souffle” („Cu sufletul la gură”) de Jean-Luc Godard (1959), care au fost realizate înainte de 1966, nici „Moarte la Veneţia” de Luchino Visconti (1971), nici, „Amarcord” de Federico Fellini (1973), care au apărut câţiva ani mai târziu, nu au ajuns pe ecranele cinematografelor din Moldova. Chiar şi filmul sovietic ”Andrei Rubliov”, dramă istori-

că realizată de Andrei Tarkovsky în anul pe care îl evocăm, 1966, a fost lansat pe ecrane abia în 1971, cu un tiraj de doar 277 de copii, într-o variantă scurtată şi remontată. Pe atunci totul era scurtat şi ”remontat”, redactat, revăzut, înlocuit sau… interzis. În pofida politicii autoritare restrictive, în 1966 noi, moldovenii, nu ne-am opus, nu am contestat şi nu am protestat. Scriu ”moldovenii”, fiindcă nu ar fi îndrăznit nimeni să utilizeze sintagma ”românii basarabeni” sau ”românii din R.S.S. Moldovenească”. Aşadar, nu ne-am împotrivit şi n-am dezaprobat, ci dimpotrivă, noi ne-am bucurat. Pentru că Dumnezeu şi Sf. Petru au coborât pe pământ. Deşi nu erau cei adevăraţi, ci întruchipaţi de actorii Ion Sandri Şcurea şi Ion Ungureanu, deşi nu au coborât, ci au fost coborâţi de către nişte tineri care încă nu ştiau ce se poate şi ce nu

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 11


Literatură & Publicistică

Şi iată că se produce miracolul. Loteanu lansează primele vedete cinematografice: Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu. După debutul cinematografic al lui Eugen Doga, urmează muzica la peste 200 de filme.

se poate, prin coborârea lor, Dumnezeu şi Sf. Petru parcă ne-ar fi binecuvântat să fim aşa cum ne-a fost predestinat de Sus, şi nu aşa cum ni se ordona de jos. Sau, cel puţin, să încercăm. Mai întâi, a încercat Vlad Ioviţă, care a scris scenariul ”Se caută un paznic”, inspirat din povestea lui Ion Creangă ”Ivan Turbincă”, apoi a încercat Gheorghe Vodă, care şi-a asumat regia, iar împreună cu ei au mai ”încercat” operatorul Pavel Balan, pictorul-scenograf Vasile Covrig, compozitorul Eugen Doga şi actorul Mihai Volontir — toţi debutanţi şi toţi reveniţi acasă cu premii de la Festivalul cinematografic de la Riga. Filmul ”Se caută un paznic” este lansat pe ecrane un an mai târziu, dar Gheorghe Vodă şi Vlad Ioviţă reuşesc să-şi înscrie în biografia de creaţie şi anul 1966: primul, realizând împreună cu A.Busuioc (scenariul), Pavel Balan (imaginea) şi Dumitru Fusu (comentariul) filmul documentar ”De-ale toamnei”, iar Vlad Ioviţă şi Serafim Saka (scenariul) reuşesc o bijuterie cinematografică ce va intra în antologia documentarului naţional: documentarul ”Fântâna”.

În 1966 studioul ”Moldova-film” anticipează succesul de la Riga cu alte două lungmetraje de ficţiune remarcabile: Emil Loteanu, după proba profesională din ”Aşteptaţi-ne în zori”, ne surprinde şi ne înduioşează cu poemul cinematografic ”Poienile roşii”, iar Valeriu Gagiu, după ce se face remarcat cu scenariul filmului ”Omul

Devine un eveniment literar primul volum de poezie pentru maturi semnat de Grigore Vieru şi intitulat extrem de modest — ”Versuri.” Apare de sub tipar romanul lui Vasile Vasilache ”Povestea cu cocoşul roşu”, iar Iacob Burghiu debutează cu volumul de proză ”Soare în cârjă”. merge după soare”, îşi face şi debutul regizoral cu ”Gustul pâinii”, un film curajos, de o tensiune dramatică surprinzătoare, în care anii colectivizării îşi găsesc o expresie cinematografică viguroasă şi emoţionantă. ”Încercările” cineaştilor nu au fost nici primele, nici ultimele. A fost suficient să reuşească unul că au urmat şi alţii. Se adunase în noi, prima generaţie postbelică de inte-

În 1966 filmul ”Ultima lună de toamnă”, creat după scenariul lui Ion Druţă aduce în ţară primele distincţii de la festivalurile cinematografice internaţionale.

12 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică

”Mugurel” a luat naştere în urma scindării Ansamblului de tineret, pornit la drum de Isidor Burdin şi preluat mai apoi de Lucian Cocea. În prima parte a programului ansamblul interpreta muzică populară, iar în partea a doua — de estradă.

lectuali, o masă critică de energie şi informaţie, care trebuia să-şi găsească expresie şi să justifice speranţele şi sacrificiul părinţilor, care au acceptat benevol să renunţe la ajutorul nostru, ştiind că ţarina şi plugul vor rămâne doar în grija lor, dar şi însufleţiţi de ambiţia de a da o replică destinului: să aibă copiii ceea ce le-a lipsit părinţilor, să facem carte, de care ei nu prea avuseseră parte. Şi iată că se produce miracolul. Loteanu lansează primele vedete cinematografice: Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu. După debutul cinematografic al lui Eugen

Doga, urmează muzica la peste 200 de filme. În 1966 filmul ”Ultima lună de toamnă”, creat după scenariul lui Ion Druţă aduce în ţară primele distincţii de la festivalurile cinematografice internaţionale. Devine un eveniment literar primul volum de poezie pentru maturi semnat de Grigore Vieru şi intitulat extrem de modest — ”Versuri.” Apare de sub tipar romanul lui Vasile Vasilache ”Povestea cu cocoşul roşu”, iar Iacob Burghiu debutează cu volumul de proză ”Soare în cârjă”. Chiar şi pentru subsemnatul, anul 1966 devine unul decisiv, dar nu prin ”trece-

rea” din clasa a noua într-a zecea, ci datorită faptului că a fost inaugurată secţia de jurnalism a Facultăţii de Filologie de la Universitatea de Stat, astfel oferindu-i-se şansa de a-şi valorifica vocaţia care mocnea în el, iar mult mai târziu, în 2011, făcând posibilă apariţia acestor rânduri în revista ”Moldova”. Dar cele mai răsunătoare evenimente (la propriu şi la figurat) se produc la Filarmonica de Stat, conducă de Alexandru Fedco. Valeriu Negruţi organizează ansamblul ”Mugurel”, care îi lansează pe Anasta­ sia Istrati, Vasile Marin, Ion Bas, iar peste

Apreciind prestanţa acestor solişti, putem afirma cu certitudine că ”Mugurelul” şi-ar fi justificat existenţa chiar dacă lansa o singură cântăreaţă — pe Maria Drăgan.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 13


Literatură & Publicistică

Dar cele mai răsunătoare evenimente (la propriu şi la figurat) se produc la Filarmonica de Stat, conducă de Alexandru Fedco. Valeriu Negruţi organizează ansamblul ”Mugurel”, care îi lansează pe Anasta­sia Istrati, Vasile Marin, Ion Bas, iar peste doi ani — pe Valentina Cojocaru.

doi ani — pe Valentina Cojocaru. Apreciind prestanţa acestor solişti, putem afirma cu certitudine că ”Mugurelul” şi-ar fi justificat existenţa chiar dacă lansa o singură cântăreaţă — pe Maria Drăgan. Ţinuta distinsă, frumuseţea cuceritoare, simţul artistic ales şi vocea cutremurătoare a acestei fete din Bălăureşti promiteau un destin artistic, care să ne ducă faima în toată lumea. ”Mugurel” a luat naştere în urma scindării Ansamblului de tineret, pornit la drum de Isidor Burdin şi preluat mai apoi de

Ah, ar zice unii, de ce oare anul 1966 nu a durat mai mult, măcar vreo 8 mii de zile, ca să ajungem, aşa cum eram pe atunci, până prin 1987, când a început deşteptarea noastră naţională şi mişcarea pentru democratizarea vieţii noastre!? Lucian Cocea. În prima parte a programului ansamblul interpreta muzică populară, iar în partea a doua — de estradă. Aşadar, ”prima parte” s-a transformat în ansamblul ”Mugurel”, iar ”cea de a doua parte” urma să se transforme într-o mică forma-

14 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

ţie de estradă. Din ansamblul de tineret făcea parte şi Mihai Dolgan, care în 1966 stătea la cumpănă — să-şi continue studiile la ”Ştefan Neaga” ori să activeze în continuare la Filarmonică. Anume atunci vine un impresar de la Penza, unde colectivul de tineret fusese în turneu, şi îi propune lui Mihai Dolgan să facă un ansamblu, în care ar avea posibilitatea să experimenteze. Dar directorul Filarmonicii, Alexandru Fedco, când află de intenţiile pretinsului impresar, îl cheamă pe Dolgan şi-i zice „Măi Mişule, de ce să pleci tu acolo, dacă poţi face şi aici ceea ce doreşti”. Şi Mihai Dolgan, năucit de jazz, înaripat de Isidor Burdin şi provocat de Marino Marini şi ”Beatles”, a purces să facă ceea ce îşi dorea. Astfel a apărut grupul ”Noroc” — primul mesager al rock-ului în fosta Uniune Sovietică. Ruşii pretind că primul ansamblu rock a apărut la Leningrad şi că acesta a fost „Poiuşcie ghitarî”. Deşi ambele grupuri au prezentat primele concerte în anul 1966, trebuie să facem o precizare de principiu şi să nu confundăm ansamblul lui Alexandr Vasiliev, care prezenta cântece de compozitori sovietici în aranjamente pentru componenţă instrumentală de grup


Literatură & Publicistică

directorul Filarmonicii, Alexandru Fedco, când află de intenţiile pretinsului impresar, îl cheamă pe Dolgan şi-i zice: „Măi Mişule, de ce să pleci tu acolo, dacă poţi face şi aici ceea ce doreşti”. Şi Mihai Dolgan, năucit de jazz, înaripat de Isidor Burdin şi provocat de Marino Marini şi ”Beatles”, a purces să facă ceea ce îşi dorea. Astfel a apărut grupul ”Noroc” — primul mesager al rock-ului în fosta Uniune Sovietică.

rock, şi „Noroc”-ul lui Mihai Dolgan, care s-a lansat cu un „produs muzical” propriu, original, sincronizat sub toate aspectele cu muzica rock din Occident. Iată doar o mică parte din evenimentele care s-au întâmplat în 1966. Pentru a le oglindi, pentru a le face cunoscute, pentru a promova numele protagoniştilor acestor evenimente era nevoie de o publicaţie nouă. Şi ea nu s-a lăsat aşteptată. Astfel a apărut revista ”Moldova”. Să fi fost şi ea binecuvântată de Dumnezeu şi Sf. Petru? Puţin probabil. Dacă Domnul ar fi coborât cu adevărat pe pământurile Moldovei, poate ne-ar fi sugerat că nesăbuinţele noastre ne vor cere anumite sacrificii şi că vor deveni profetice versurile cântecului interpretat de Maria Drăgan despre … sărmana turturică, care… ...zboară, zboară până pică. Unde vede-o apă bună, ea zboară ca o nebună. Unde vede-o apă rea, ea o tulbură şi-o bea. Am zburat şi noi ca nişte nebuni şi am tulburat apele, pe care mai apoi le-am

băut, tulburi şi amare: peste un an filmele ”Se caută un paznic” şi ”Gustul pâinii” sunt interzise, moare de tânăr Vasile Covrig, este frânt destinul lui Vlad Ioviţă, părăsindu-ne şi el la doar 48 de ani neîmpliniţi, sunt nevoiţi să plece de la ”Moldova-film” Gheorghe Vodă, Serafim Saka şi Vasile Vasilache, se stinge fulgerător Maria Drăgan, în 1970 este desfiinţat grupul ”Noroc”, membrii lui fiind nevoiţi să ia calea pribegiei, în 1969 ”se stabileşte cu traiul la Moscova” Ion Druţă, în 1972, fiind învinuit de naţionalism, este constrâns să părăsească republica Ion Ungureanu, după filmul ”Lăutarii” (1971), îşi găseşte refugiul în Moscova şi Emil Loteanu. Ah, ar zice unii, de ce oare anul 1966 nu a durat mai mult, măcar vreo 8 mii de zile, ca să ajungem, aşa cum eram pe atunci, până prin 1987, când a început deşteptarea noastră naţională şi mişcarea pentru democratizarea vieţii noastre!? Ah, vor exclama alţii, ce noroc am avut că anul 1966 a fost anume aşa cum a fost, căci anume pe atunci a început anul 1987.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 15


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Iuliu CÂRCHELAN Actualul Secretar General de Redacţie al revistei „Moldova”, Iuliu Cârchelan, are şi un alt nume: i se mai zice „Omul-Enciclopedie”. Pentru că este Om şi pentru că este Enciclopedie. Sigur, lumea îi mai cunoaşte şi alte, multiple, manifestări ale sale – cele de poet, prozator, jurnalist, traducător, redactor... Însă toate sunt cuprinse şi se regăsesc în definiţia cea esenţială: Omul-Enciclopedie. Adică, Iuliu Cârchelan.

PĂSĂRILE LUMINII — POEŢII Păsările luminii — poeţii Se zbat între cer şi pământ Cântând adevărul, izvor nesecat al vieţii, Şi cad răpuşi de trădare, Minciună Şi fals legământ. Păsările luminii — poeţii Sparg azurul cu rimele-aripi-săgeţi Şi culeg din liniştea dimineţii Candoare şi forţă Pentru alte noi vieţi. Păsările luminii — poeţii, Arbori cu braţele-ntinse Peste codri şi mări, Descifrează viitorul înalt ca profeţii În mugurii-prunci ai eternei, Din noi, — primăveri. Păsările luminii — poeţii, Celeste firi, ai cuvântului magi,

16 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Imperii de dor, de cântec şi de blândeţe, Închină poeme mamei şi tatei — Icoane-ale inimii dragi. Păsările luminii — poeţii, Umbre plăpânde, cu ochi ca de sfânt, Luptă cu peniţele strâmbe, Cu analfabeţii, Care-au ciuntit limba acestui pământ. Păsările luminii — poeţii, Icari porniţi către culmi Râvnite de neam şi popor, Marcaţi cu dulcele har al Providenţei, Se rup din tării — Luceferi în zbor. Păsările luminii – poeţii Ard ca lumânările-n zori. Din lacrima lor — durere, foc şi tristeţe — Răsar pe pământ Ale Binelui Flori...


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

TRIPTIC

O lacrimă fierbinte de durerea copiilor plecaţi de-acasă la munci străine..

COPII... I Copii ai câmpurilor salbe Şi-ai primăverii care vine, Voi, toporaşi şi ierburi-nalbe, Regrete, lacrimi şi suspine!

II Copii ai câmpurilor cânt Şi-ai primăverii care vine,-Uitaţi de casă, legământ, Plecând la munci în ţări străine...

III Copii ai câmpurilor flori Şi-ai primăverii blânde şoapte,-Vi-e dor, vă-ntreb eu, uneori De cei rămaşi aici, departe?

Cu ce-aş putea să-alung tristeţea Ce vă-nsoţeşte din născare, Când mame-şi surpă tinereţea Muncind din greu peste hotare,

Au nu fiindcă la hotar Vă-aşteaptă cu „colaci” vecinii, Ori pentru că n-aveţi habar Cât costă ziua cea de mâine?

Aş vrea să ştiu – pe înserat, Când vă întoarceţi de la muncă, Vi-e dor de horele din sat Jucate de copii în luncă?

Şi cum aş îndulci lumina Din ochii vlăguiţi de plânsul Buneilor care vă-alină Durerea-n suflete, surâsul,

Sau, poate, tot speraţi că noi, Cei de-am rămas aici, la roată, Vom scoate neamul din nevoi Şi-i vom croi o nouă soartă?

Vă este dor, poate visaţi Livada, nucul cel din poartă, Cu care aţi crescut ca fraţi Şi-aţi împărţit aceeaşi soartă?

Ce-ar trebui să fac eu oare Ca să vă-adun pe toţi acasă, Şi, împreună — mic şi mare — Să facem ţara mai frumoasă?

Nu poate fi nimic mai sfânt În viaţă ca meleagul unde Cu primul pas, primul cuvânt Ţi-ai înălţat în soare fruntea!..

De mamă, tată vi e dor, Şi greu pe inimă vă-apasă Canalul Mânecii, Bosfor, Înstrăinându-vă de casă?

Au credeţi că vi-e dat de soartă Să-i tot îmbogăţiţi pe alţii, Când cei rămaşi aici, la vatră, O duc mai rău decât argaţii,

De-ar fi să fie pentru toţi O şcoală bună-nstrăinarea,— Părinţi, copii şi chiar nepoţi N-ar evada în lumea mare,

Părinţii vă aşteaptă-n prag De dimineaţă până-n seară,-Fetiţa lor, băiatul drag Sunt alinare pentru ţară!

Când Basarabia Română Pe zi ce trece-mbătrâneşte, Iar Europa cea Bătrână Cu voi mereu întinereşte?!..

N-ar risipi din hat în hat Lumina patriei orfane Ce i-a crescut, i-a legănat Cu drag de ţarină şi oameni...

Să ştiţi, suntem de mult vânduţi, Şi ţărişoara ni-e vândută. De parcă-am fi schilozi şi sluţi, Ne-mproaşcă toţi cu-a lor valută!

O naţiune şi-un popor Atât vor dăinui în lume, Cât vor avea un viitor Ornat de-al fiilor bun nume!..

Credite, legi, proiecte mii – Păianjenii ne fac comândul,— Până-ntr-o zi când vor veni Să ia cea mai rămas – pământul!...

N-a fost să fie-aşa în lume Şi nici nu poate fi vreodată Fără copii – ţară-minune – Şi fericită, şi bogată!...

CE LEGE? ...Iar au secat izvoarele-n pădure Şi Casa cea de Flori a fost distrusă. Copacii cad răpuşi de grea secure,— Ce vrere şi de cine ni-e impusă?! Schimonosind ades realitatea, Trăim doar cu iluzia că-odată Vom fi scutiţi de datorii, păcate,— Ce farsă şi de cine e jucată?! Privim cu jind bătrâna Europă Şi ne-ntâlnim pe Internet de-a muta, Ne modelează lumea interlopă,Ce râvnă şi de cine-i susţinută?! Ieri am scăpat de-o uniune mare, Azi alta ne aşteaptă-n prag de-a gata.

Noi coduri, noi programe-n derulare,Ce şansă şi de cine-i dejucată?! Copiii noştri-n loc să-nveţe carte Pierd timpul zilnic la computatoare Cu Harry Poter, pochimoni de noapte,Ce-absenţă şi de cine-i plânsă oare?! Avem şi tineri, dar nu-i vezi pe schele Ori lângă strung. De, munca-i grea ispită! Prin baruri, discoteci îşi ies din piele,Ce viaţă şi de cine-i chiulangită?! Toţi vor jurişti sau programişti să fie, Storc banii cât şi pot din mamă, tată. Mulţi uită de părinţi, de omenie,— Ce boală şi de cine e clonată?!

Umblăm cu traista-n băţ prin ţări străine După onoruri, ranguri şi morminte, Acasă cresc gunoişti şi ruine,— Ce mofturi şi de cine-s sforăite?! Vai, au secat izvoarele-n pădure, Şi Casa cea de Flori e devastată, Copaci şi oameni cad sub grea secure,Ce vreme şi de cine-i ignorată?! Ce lege şi de cine-i rânduită Să spulbere speranţe, doruri, vise, Când omenirea – plebe rătăcită Se-ntoarce azi de unde ieri pornise?!

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 17


Literatură & Publicistică

Auguriada

CUVÂNTUL Mi-aş vrea cuvântul muzicii asemeni: Nu înţeles anume – bănuit, În propria simpleţe tăinuit, Ca spicul greu în bobul care-l semeni. Şi peste vreme l-aş mai vrea suit, Cu sensul pur al cântecului gemeni, Ca să mi-l aflu cântec printre semeni, Cum bobu-acela-n spicul pârguit. Şi l-aş mai vrea... Cuvântul meu durut! Tu poţi să taci, dar mizica se toarce! Ea creşte, cheamă, geme, speră, sparge, Şi n-are nici sfârşit, nici început... Cuvântu-ntâi din cântec s-a născut, În cântece cândva îl vom întoarce.

18 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Aureliu BUSUIOC


Literatură & Publicistică

Auguriada

DATORII Oricât aş da, nu voi plăti vreodată Măcar pe jumătate datoria, Păduri, ce mi-aţi întors copilăria Spre cântec, de-aţi aflat-o-nsingurată. Şi-acu de cânt, greu voi găsi tăria Să torn şi eu în voi cântarea toată Ce mi-aţi crescut-o-n piept nemăsurată, Să-mi fie plânsul azi şi bucuria. Luăm din plin, restituim în rate, Când iarba şi pădurea-s cămătarii, Sau unduirea apelor curate... Doinesc stejari în noi ca lăutarii. Ci-e datorie fiece cântare Sub frunţile acestea inspirate!

Aureliu BUSUIOC #03 / iulie–august / MOLDOVA / 19


GENERAŢIA ÎN BLUGI

Ana ROPOT

O prinţesă romană din Moldova pe Drumul Mătăsii

20 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Metamorfoze


GENERAŢIA ÎN BLUGI

După ce în 2009, aflându-se în China la studii, a cucerit titlul Miss Fujian-Tulou, publicaţiile internaţionale Global Times, XinHua şi China Daily au plasat-o pe moldoveanca Ana Ropot în categoria vedetelor, ea devenind imaginea acestei regiuni turistice cunoscute în toată lumea. Apropo, la acest concurs au participat 2000 de fete de pe întregul glob, inclusiv o frumoasă blondă din Rusia. Au urmat filmări în diferite clipuri, talk-show-uri, emisiuni televizate, Ana demonstrând, în afară de chipul său deosebit, inteligenţă, erudiţie plus cunoaşterea a şase limbi, chineza vorbind-o perfect. În 2010, trăieşte încă o poveste – devine Miss Laowai, ceea ce înseamnă că a fost recunoscută cea mai frumoasă tânără străină care locuieşte în China. Presa chineză a scris că moldoveanca a cucerit publicul prin mai multe calităţi, dar cel mai mult acesta a fost impresionat de faptul că Ana a interpretat o melodie la un instrument tradiţional chinezesc – gujen. Ce a mai urmat, spune ea însăşi: “Am trăit cinci ani în China ca-n filme, pentru ca mai apoi să ajung să joc un rol într-un adevărat film de lungmetraj”. Despre faptul că unul dintre cei mai cunoscuţi regizori din China, Li Xiao Long, preconizează să toarne o peli-

culă cinematografică cu un subiect istoric, Legenda Drumului Mătăsii, au anunţat mai multe canale TV. Cu totul pe neaşteptate, o profesoară de la universitate i-a sugerat să meargă la castingul de selectare a actriţei pentru rolul unei prinţese romane. “De ce credeţi că trebuie s-o fac?”, s-a mirat fata noastră. “Pentru că te-am cunoscut bine în aceşti ani. Tu poţi câştiga orice ţi-ai propune! Miss Fujian-Tulou şi Miss Laowai ai câştigat?!”. A avut dreptate doamna profesoa-

ră: a fost acceptată pentru acest rol! Astfel, moldoveanca Ana Ropot a devenit prinţesa romană Gaia, principalul personaj feminin al acestei istorii care, potrivit legendei, a avut loc cu 2300 de ani în urmă. În fruntea unei caravane, ea a pornit pe Drumul Mătăsii, confruntându-se cu numeroase încercări şi primejdii. Premiera filmului va avea loc în toamnă la Beijing, la Chişinău pelicula va fi demonstrată în cadrul Săptămânii Culturii Chineze în Moldova. Anastasia RUSU-HARABA

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 21


GENERAŢIA ÎN BLUGI Deci, după un an preuniversitar, cât am studiat aprofundat limba chineză, m-am cufundat într-o mare de 11 mii de studenţi, dintre care zece mii din China şi o mie din 86 de ţări ale lumii.

UNIVERSUL CHINEZ A INFLUENŢAT DECISIV CURSUL VIEŢII MELE… Această inexplicabilă atracţie faţă de Ţara Dragonului Roşu am simţit-o de mică. În copilărie, părinţii mi-au cumpărat un costumaş deosebit pentru acele vremuri, confecţionat în China. Îl văd şi acum în faţa ochilor: în culori negru-roş, cu guleraş alb şi cu trei trandafiri foarte frumoşi brodaţi pe el. Când îl îmbrăcam, toţi cei care mă vedeau, ziceau că seamăn leit cu o fetiţă chineză. Mai târziu, fiind elevă la Şcoala de Arte Plastice “Şciusev”, am avut în program lecţii despre istoria şi cultura Chinei, la care pur şi simplu sorbeam fiece cuvânt. Îmi plăcea să desenez ieroglife. Acasă, am citit tot ceea ce am putut găsi despre China în biblioteca tatălui meu. După toate acestea, e şi firesc că în 2006, într-o bună zi pentru mine, aflând informaţia că Guvernul Chinei oferă burse pentru tineri din Moldova,

mi-am zis: de ce n-aş pretinde şi eu la una? Încercarea mi-a adus noroc: am fost admisă ca studentă la BISU (Beijing International Studies University), specialitatea managementul turismului internaţional. Şi iată-mă aterizând pe aeroportul din Beijing, după 12 ore de zbor cu avionul, cu gâdilici în burtă de nerăbdare să văd lumea de aici, dar, totodată, ţinând strâns valiza în mâini, de parcă aş fi fost gata s-o iau înapoi spre casă… A fost neaşteptat să aflu că instituţia se află într-o suburbie a capitalei şi nu în centru, cum e la Chişinău. La cămin, în odaia ce mi-a fost repartizată, nimic neobişnuit — două paturi, două mese de studii, două scaune, două dulapuri, un televizor — şi doar copacul de dincolo de geam, despre care mai apoi am aflat că este cel

mai bătrân dintre toţi cei care se înalţă pe teritoriul universităţii, parcă ar fi fost dinro poveste. Eram pentru întâia oară în viaţă atât de departe de ai mei… Obosită, m-am întins pe pat, am cuprins perna şi am plâns până am adormit. Prima dimineaţă în China mi-a pus în faţă şi prima încercare. Deoarece, clar lucru, eram flămândă, am hotărât să merg la alimentara din apropierea căminului. Chiar la intrare, m-au frapat movilele de ouă albe, roze, galbene, cafenii, verzi, negre. (Mai târziu aveam să ştiu că pentru chinezi ele sunt un deliciu. Le conservează, îngropându-le în pietre de ghips, boţuri de lut, pământ, pentru o perioadă îndelungată — de la câteva săptămâni şi chiar ani, în funcţie de componenţa solului, timp în care ele se transformă într-un gel). Printre rafturi-

În cei cinci ani cât m-am aflat la Beijing, am reuşit să cunosc China ca pe propria grădină cu flori. Am cutreierat provinciile ei de la nord la sud şi de la est la vest, gustând din ambrozia cerească a acestor locuri.

22 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


GENERAŢIA ÎN BLUGI le încărcate cu produse bizare, cu forme, culori şi mirosuri de care nu văzusem şi nu simţisem până atunci, m-am pierdut cu firea, mai ales că nu puteam înţelege nici inscripţiile de pe etichete, acestea fiind, desigur, în chineză. Venind la cantina universităţii, nu m-am putut descurca nici aici. Tot ceea ce am văzut, nu semăna cu nimic din bucătăria noastră. Am luat ceva la întâmplare, pentru ca, după ce am mâncat şi nu prea mi-au plăcut, să aflu că erau meduze înăbuşite. Şi deoarece bunica Eugenia de la Hlijeni, la care plecam în vacanţa de vară şi care era o gospodină excelentă, a avut răbdarea şi înţelepciunea să mă înveţe şi pe mine a face sarmale, plăcinte şi multe altele, am hotărât să-mi gătesc eu ce va fi posibil în condiţiile de aici, chiar dacă asta-mi cerea nişte eforturi. Când a fost posibil, am frecventat nişte cursuri specializate, ca să cunosc bucătăria localnicilor, pentru că au şi ei bucate pe gustul europenilor, doar că trebuie să le ştii şi să le alegi anume pe ele, să zicem, aceleaşi ouă despre care vă vorbeam şi pe care, acum, le consum şi eu uneori. După acele cursuri, în repetate rânduri, i-am frapat pe chinezi cu faptul că le cunosc bine bucătăria naţională. La fel cum i-am frapat cu ceea ce cunosc despre cartof, pentru ei o cultură exotică, pe care abia nu demult au început s-o cultive. De necrezut, dar m-au invitat să particip la o emisiune televizată despre cartof, în care le-am povestit chinezilor tot ce ştiu despre cartof, la o plantaţie le-am demonstrat cum poate fi recoltat, iar după aceea, toată echipa, am mâncat în faţa lor cartofi fierţi… Asta mai târziu, când de acum cunoşteam bine chineza şi puteam conversa liber cu oricine, inclusiv în faţa camerei de luat vederi. Apropo, ulterior, această experienţă mi-a prins bine! La fel cum mi-au prins bine lecţiile de hipism şi arte marţiale de la tabăra sportivă de vară din Sadova, Călăraşi, unde m-am odihnit în vacanţe de mai multe ori. Deci, după un an preuniversitar, cât am studiat aprofundat limba chineză, m-am cufundat într-o mare de 11 mii de studenţi, dintre care zece mii din China şi o mie din 86 de ţări ale lumii. Aflându-mă în acest inimaginabil conglomerat de culturi, am început să percep mai bine şi să preţuiesc tot mai mult frumuseţea tradiţiilor şi obiceiurilor noastre, tot ceea ce ţine de Moldova. Mă cuprind fiorii de fiece dată când surprind ceva ce-mi aminteşte de casă. Am trăit sentimente răvăşitoare în oraşul Kunming, unde a avut loc Expo-99 International şi unde pavilioanele tuturor ţărilor prezente atunci la expo-

ziţie, peste 100, au rămas ca elemente ale unui muzeu enorm. Astfel, la nouă ani după expoziţie, am fost uimită descoperind aici o părticică de “acasă”: o fântână tradiţională cu cumpănă, împrejmuită cu un gard de nuiele, apoi şi o mică livadă ţărănească, o vie minusculă cu câteva soiuri de viţă de vie şi un mic beci cu sticle de vin moldovenesc, desigur, de mult timp goale şi totuşi prezentând interes pentru vizitatori. În cei cinci ani cât m-am aflat la Beijing, am reuşit să cunosc China ca pe propria grădină cu flori. Am cutreierat provinciile ei de la nord la sud şi de la est la vest, gustând din ambrozia cerească a acestor locuri. Fiecare provincie, ba chiar şi fiecare localitate este unică. Mi-a plăcut mult Yunanul, unde convieţuiesc 50 dintre cele 56 de minorităţi naţionale din China. M-au impresionat Pădurea de Piatră, Muntele Shangrila şi orăşelul pe apă Lijiang. Am rămas frapată şi de munţii din Giulin, cu forma căciulii lui Guguţă. În satele din această regiune mun-

toasă am văzut femeile cu cel mai lung păr din lume, de aproape doi metri. Ele au şi o manieră aparte de aranjare a părului, după care poţi afla dacă sunt căsătorite sau nu şi dacă au copii sau nu au. Datorită specialităţii pe care am studiat-o, am călătorit şi prin 16 ţări din Europa şi Asia. Am văzut oameni şi locuri uimitor de frumoase. Şi totuşi, chiar şi în cele mai exotice părţi ale lumii, mereu îmi răsărea în faţă Chişinăul meu drag, părinţii de care îmi e dor mereu, şi Hlijenii cu bunica Eugenia… M-am simţit mereu o prinţesă romană, pornită cândva pe Drumul Mătăsii. E un drum pe care păşesc şi azi.

Datorită specialităţii pe care am studiat-o, am călătorit şi prin 16 ţări din Europa şi Asia. Am văzut oameni şi locuri uimitor de frumoase.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 23


UNUL CARE NE-A IUBIT

Gheorghe VRABIE

Omul din Spaţiu

AUREL DAVID,

UN TALISMAN AL CULTURII NAŢIONALE

În 1944 moare şi mama.

1944 — 1946

1944

În anul 1935 se stinge din viaţă în mod tragic tatăl pictorului.

În perioada 1946–1948 se află în colonia de muncă corecţională din satul Soloneţ, lângă Soroca, fiind pedepsit pentru o infracţiune minoră.

Începând cu anul 1948 şi până în 1954 îşi face studiile la Şcoala Republicană de Arte Plastice (timp de 6 ani, termenul şcolii fiind de 5).

24 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

În anul 1969 efectuează o călătorie de documentare în Suedia.

1984

Din 1964 se consacră, aproape în exclusivitate, creaţiei. A activat un răstimp scurt în calitate de redactor artistic principal la Editura Enciclopedică „Gh.Asachi”.

1969

Din 1955 şi până în 1960 este student la Institutul de Arte Plastice „V.Surikov” din Moscova, la facultatea de pictură.

În 1960 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) din R.Moldova. Activează în calitate de inspector superior la Sectorul de Artă Plastică de la Ministerul Culturii şi predă, concomitent, disciplinele de specialitate la Şcoala Republicană de Arte Plastice.

1964

...1984

1960

1955—1960

1934...

1948—1954

Între anii 1944 şi 1946 locuieşte la bunica sa în satul Bardar (Hânceşti).

1946—1948

Vede lumina zilei, pe care avea să o exprime cu atâta har, la 18 iunie 1935. S-a născut într-o familie de intelectuali din Chişinău: tatăl, Alexandru David, era ziarist şi cercetător literar, iar mama, Mitrodora Handru, profesoară de limba română. (Există şi versiunea profesorului Vladimir Ciubucciu, specialist în genealogie, care consideră că Aurel David a venit pe lume în anul 1934, la 18 iunie, ora 10.50, la maternitatea Spitalului Central din Chişinău).

1935

1934

Aurel David

În 1984, la 18 iulie, se trece din viaţă, în mod tragic, la Chişinău. Post-mortem, i-a fost conferit Premiul de Stat. Numele său îl poartă o stradă din mun. Chişinău şi una din orăşelul Ialoveni. În Şcoala din Bardar există o cameră-muzeu dedicată personalităţii şi creaţiei sale.


UNUL CARE NE-A IUBIT Majoritatea lucrărilor realizate de Aurel David sunt „văzute” în contrajur.„Contrejour (fr.), termen fără echivalent românesc, desemnează lumina ce vine aproximativ din spatele modelului, acesta fiind reprezentat în tablou mai mult ca siluetă”.

MOARTE ÎNVĂLUITĂ DE MISTER Cu câteva săptămâni înainte de trecerea sa în nefiinţă, Aurel David i s-a confesat unui prieten: — Cred că vor să mă lichideze fizic! — Cine? — Nişte oameni răi... Ei consideră că întreaga mea creaţie este profund naţionalistă şi antiumană ca formă, conţinut, mesaj şi filozofie... Iar mie îmi zic „Naţionalistul”... Deşi prietenul a insistat să afle cine sunt acei „oameni răi”, David a refuzat să mai discute despre asta, iar peste puţin timp a căzut vestea cea tristă: pictorul a murit. Moartea lui chiar a fost suspectă din toate punctele de vedere (era în floarea vârstei şi nu suferea de nici o patologie cât de cât periculoasă), însă nu trebuie să uităm că era anul 1984, amiaza răufamatei perioade „de stagnare” în tot ce însemna „viaţa sovietică”. Prin urmare, nimănui nu i-ar fi putut veni în minte să se apuce de vreo investigaţie pe cont propriu, atâta timp cât lucrul ăsta nu era aprobat de autorităţi. Mai târziu, peste ani, întrebarea a reapărut: cine vor fi fost acei „oameni răi”, care i-au dorit moartea minunatului pictor Aurel David? Nu se poate spune că David avea un caracter „de catifea”, pentru că nu l-a avut. Din contra, uneori era dur, dar nu într-atât, încât să-şi facă duşmani. Cu toate acestea, era cineva, care nu ascundea că îl urăşte pe David. Esre vorba despre pictorul Ilia Bogdesco. Ceea ce nu înseamnă că Bogdesco l-ar fi asasinat pe David — pur şi simplu, îl detesta. Între ei s-a iscat un conflict, şi la originile lui s-a aflat chiar David. Bogdesco realizase o lucrare de artă monumental–decorativă în satul Ordăşei. În centrul satului a fost ridi-

cat un monument în memoria participanţilor la cel de-al II-lea Război Mondial. Monumentul reprezenta o construcţie patrulaterală, având cca 5m înălţime, lăţimea fiecărei laturi fiind de cca 1,5m. Pe fiecare latură erau amplasate figuri umane, simbolice, reprezentând Patria, Ostaşul, Victoria, Gloria şi diferite elemente decorative. Autorul a folosit tehnica picturii murale practicată în epoca medievală în Moldova, prin care au fost pictate în interior, dar şi în exterior, mănăstirile Probota, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa etc., capodopere de arhitectură şi artă plastică monumentală. La predarea lucrării, autorul a solicitat o sumă de bani, care lui Aurel David i s-a

În creaţia lui David mai există şi o altă imagine a copilăriei. Concepţia şi interpretarea acesteia este însă într-un izbitor contrast cu pictura intitulată „Stăpân nou la poarta veche”. părut exagerat de mare. În calitatea sa de conducător al Fondului Plastic, a refuzat să-i dea bani lui Bogdesco. Acela a avut o reacţie virulentă: „Ce-ţi bagi surla unde nu ai treabă!” David i-a răspuns: — Bogdesco nu este un specialist în domeniul picturii murale; că, în scurt timp, ploile, soarele şi vântul vor distruge tot ce a făcut el. Şi dacă lucrurile stau aşa, pentru ce să-i dau banii? Conflictul a luat amploare. David a făcut nişte fotografii şi, însoţindu-le de scrisori în care explica situaţia, le-a expediat la Uniunea Artiştilor Plastici şi la Ministerul Culturii de la Moscova. La Chişinău a venit o comisie de la Centru, care a examinat cazul şi l-a

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 25


UNUL CARE NE-A IUBIT “Amiază” reprezintă o stare de plenitudine a naturii şi a firii omeneşti, fiind totodată, împreună cu linogravura “Arborele Eminescu”, apogeul muncii creatoare a artistului plastic Aurel David, capodopere realizate în clipele sale siderale.

obligat pe Bogdesco să refacă lucrarea. El s-a conformat... În acelaşi an, la Chişinău, a avut loc Congresul Uniunii Artiştilor Plastici, care şi-a ţinut lucrările în sediul Teatrului Dramatic. Aurel David a încercat să vorbească de la tribună, însă nu i s-a permis... Instantaneu, în prejma lui au apărut nişte oameni suspecţi, care nu aveau nimic în comun cu arta plastică. Iar peste câteva zile a fost găsit înecat în cada de baie din atelierul său de creaţie din strada Dimo, sectorul Râşcani al Chişinăului... Am făcut parte din grupul de persoane care au fost mandatate să intre în atelier, după vizita miliţianului de sector, care a investigat cazul, — grupul respectiv trebuia să inventarieze lucrările şi obiectele de valoare. Îmi amintesc de o foaie de hârtie, în pătrăţele, ruptă dintr-un caiet de matematică, pe care erau scrise câteva fraze referitoare la cele constatate de miliţian. Am reţinut fraza următoare: „На поверхности воды плавали каловые массы...” Un medic mi-a spus că aşa ceva se poate întâmpla doar în cazul unei morţi violente. De exemplu, dacă victima ar fi fost ţinută de cineva cu capul sub apă... Însă misterul dispariţiei lui Aurel David aşa şi nu a fost elucidat până azi.

26 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

VREMURI VITREGE S-a păstrat o fotografie de epocă, o scenă funerară, o imagine, în care se vede multă lume îndurerată, adunată în jurul sicriului cu corpul neînsufleţit al ziaristului Alexandru David, tatăl lui Aurel. La căpătâiul defunctului pot fi văzute două femei cu chipurile sfâşiate de durere, una mai în vârstă, bunica lui, şi alta mai tânără, cu un copilaş în braţe — mama sa. În ansamblul imaginii cu lume îmbrăcată în cenuşiu şi negru se evidenţiază acest copilaş în alb... Peste vreo nouă ani Aurel David îşi va pierde şi mama, răpusă, probabil, de suferinţe şi griji, rămânând orfan de ambii părinţi. La înmormântarea mamei, înainte de a se bate în cuie capacul sicriului, din picioarele defunctei au fost scoase ghetele care i-au fost date copilului... De acum înainte Aurel David va simţi în fiinţa şi în inima sa povara unui gol imens... Trăind la bunică-sa în satul Bardar, el mai făcea, probabil, uneori şi câte o şotie. Într-o zi s-a băgat într-o cadă mare, plină cu apă, care se afla în curte, vrând să se scalde. Era cât pe ce să se înece, dar l-a salvat bunica. Probabil, din cauza unor astfel de probleme a fost dat la orfelinat într-un sat din

apropierea oraşului Călăraşi. Uneori, cu câte vreun camarad de orfelinat dezerta, vagabondând prin sate. Voia să-şi schimbe numele din Aurel David în Saşa Krasnopolski... Reţinut mereu de miliţie, era întors la orfelinat. În 1946 a ajuns la colonia de muncă corecţională din satul Soloneţ. Într-o zi se pomeni singur în atelierul de muncă. Îşi aminti de maică-sa, care îi citea versuri de Eminescu. A început să plângă. Găsind nişte hârtie şi materiale, începu să deseneze... Aptitudinile sale pentru desen au fost remarcate de către învăţătorul de muncă, acesta orientându-l să meargă la Şcoala Republicană de Arte Plastice, situată pe atunci în strada „Serghei Lazo” din Chişinău. A studiat şase ani, repetând unul. Se împrieteni cu colegul său de şcoală, Filimon Hămuraru, care îl duse la el acasă. Locuia pe strada Munceşti, departe de centrul oraşului şi de Şcoala de Arte. Deşi familia era numeroasă (nouă copii), mama lui Filimon îl acceptă şi pe dânsul. Însă mai târziu băieţii au fost repartizaţi la căminul şcolii, vizavi de stadionul „Dinamo”. Chiar în prima noapte, cineva le-a furat merindele din valiză. Aurel zise: — Am să-l prind! — Cum? a întrebat Filimon. — Ai să vezi!


UNUL CARE NE-A IUBIT Lucrarea intitulată „Mama!” reflectă o stare specifică, mai generalizată a lucrurilor. În cazul dat, este strigătul copilăriei ucise a pictorului Aurel David. E chipul copilăriei înfometate, dezbrăcate, desculţe...

Mama

Într-o noapte, înainte de culcare, Aurel îşi puse centura, prinse de ea un curmei pe care îl agăţă de mânerul valizei băgată sub pat. Se culcară şi adormiră. Când, după miezul nopţii, hoţul a început să tragă valiza de sub pat, Aurel simţi mişcarea şi dădu alarma. Tâlharul a fost prins şi pedepsit exemplar. Numele tâlharului era Pantiuşin...

„DUIOŞIE” Tema copilăriei a fost abordată şi tratată de David în mai multe lucrări, fiind reflectată într-o cheie optimistă, majoră. Există în creaţia sa un subiect intitulat „Duioşie”, în care este exprimată dragostea şi gingăşia mamei faţă de copil şi nevoia copilului de afecţiunea părintească. Acest subiect s-a materializat în câteva variante, fiind cunoscute două în pictură, una pe fundal liliachiu, iar alta pe fundal verde. Acest subiect a mai fost transpus şi într-o versiune realizată în ceramică glazurată. Compoziţia şi atmosfera acestei lucrări ne duc cu gândul la icoanele pe care este reprezentată Fecioara Maria cu Pruncul — tema eternă a maternităţii. Într-o pânză de dimensiuni mai mari, pictată în ulei,

e reprezentată o tânără familie: mama şi tatăl, ostaş lăsat la vatră (personajul fiind îmbrăcat în uniformă militară), stând de veghe lângă pătucul copilului. Aceste două lucrări sunt legate de biografia autorului, personajele avându-i ca tipaje pe soţia artistului şi fiul său, Alexandru. Lucrarea intitulată „Mai, 1945” redă o atmosferă mai puţin idilică. Tabloul reprezintă scena lăutului: o mamă bătrână, încărunţită, pe chipul căreia anii şi grijile au lăsat urme adânci, spală într-o cadă largă de lemn capul fiului său, ostaş demobilizat, întors de pe front. Personajul masculin, dezbrăcat până la brâu, poartă pantaloni bufanţi şi cizme din „kirză”. Cu ambele mâini ţinându-se de gardina căzii, el stă aplecat peste aceasta. Faţa nu i se vede, dar detaliile spun că ar fi vorba aici de un autoportret. În viaţa personală a pictorului interveniseră schimbări radicale. Acest tablou a fost pictat de un autor care a suferit mult de singurătate. Tema maternităţii a fost tratată într-o cheie simbolico-metaforică, procedeu prin care noţiuni vaste, abstracte sunt reflectate codificat. Astfel, a fost realizat tabloul intitulat „Dimineaţa”. Chipul mamei e configurat din ramuri de salcie înfrunzite, primăvăratice, simbolizând natura. Cu nişte mâini,

tot ca nişte ramuri înfrunzite, ea ţine în braţe un prunc ce se alimentează de la o sferă luminoasă care simbolizează soarele. Acest subiect este în consonanţă cu preocupările oamenilor de creaţie ai anilor 60–70: artişti plastici, muzicieni, scriitori, cineaşti, care promovau în lucrările lor ideea comuniunii omului cu natura.

„MAMA” În creaţia lui David mai există şi o altă imagine a copilăriei. Concepţia şi interpretarea acesteia este însă într-un izbitor contrast cu pictura intitulată „Stăpân nou la poarta veche”. E vorba de lucrarea „Mama”, realizată în manieră de „afiş” — gen ce necesită modalităţi de expresie specifice, folosirea unui limbaj laconic, o economie riguroasă de mijloace. În domeniul afişului, Aurel David a făcut doar incursiuni. În afară de această lucrare, aceluiaşi gen aparţine şi cunoscutul afiş cu subiect antirăzboinic, intitulat „Nu vrem lacrimi!” Lucrarea intitulată „Mama!” reflectă o stare specifică, mai generalizată a lucrurilor. În cazul dat, este strigătul copilăriei ucise a pictorului Aurel David. E chipul copilăriei înfometate, dezbrăcate, desculţe...

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 27


UNUL CARE NE-A IUBIT Starea deplorabilă în care se află în prezent sculptura “Blestemul” reflectă şi starea în care se află opera sa, majoritatea lucrărilor fiind risipite nu se ştie pe unde, păstrarea lor făcându-se în condiţii necorespunzătoare.

Blestemul

„CONTRAJURUL”

Majoritatea lucrărilor realizate de Aurel David sunt „văzute” în contrajur.„Contrejour (fr.), termen fără echivalent românesc, desemnează lumina ce vine aproximativ din spatele modelului, acesta fiind reprezentat în tablou mai mult ca siluetă”. Tablourile „Răsăritul”, „Amiază”, „Arşită”, „Culesul strugurilor”, — pânze în ulei; „Plugarul universului” — mozaic din cioburi de sticlă colore; „Doi”— linogravură monocrom��; „Florile–soarelui”, „Arborele Eminescu” — linogravuri policrome — şi alte lucrări ale lui David sunt exemple elocvente de opere de artă, culorile, compoziţiile şi tonurile cărora au fost organizate şi construite în contrajur. În astfel de lucrări, mai ales în pictură, autorul parcă priveşte lumea dintr-un spaţiu dominat de umbră, umbra acoperind în cadrul compoziţiilor un spaţiu de cca două treimi. Datorită acestui procedeu, porţiunile acoperite cu tonuri şi culori mai luminoase capătă un farmec şi o strălucire deosebită, iar din atmosfera generală a lucrării se degajă o puternică doză de dramatism. Aceste relaţii contrastante de culori şi de tonuri, caracteristice multor lucrări realizate de Aurel David, au o încărcătură simbolică; spaţiile luminoase şi însorite, jinduite de artist, sunt foarte aproape, dar autorul, iar împreună cu el şi spectatorul, se află

28 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

în interiorul zonelor tenebroase, din care parcă ar vrea să evadeze pentru a răzbate către libertate şi lumină...

„COBORÂTOR DIN SPIRITUALITATEA RURALĂ” Sursa ideală de inspiraţie pentru pictorul Aurel David, din care si-a alimentat creaţia, sursă ce corespundea perfect psihologiei şi sensibilităţii sale artistice, concepţiei despre ierarhia valorilor, despre frumuseţe, armonie şi adevăr, a devenit lumea satelor. Istoria artei universale cunoaşte o tradiţie bogată şi îndelungată a legăturilor artiştilor plastici cu mediul rural, datorită cărora au fost realizate opere de artă valoroase cu chipuri de ţărani, personaje integre şi pitoreşti, de o deosebită ţinută şi puritate morală, de o expresivitate fizică şi spirituală aparte. Prin anii 60 ai secolului trecut, un număr important de scriitori, de asemenea, au căutat puncte de sprijin în lumea satelor, unde s-a născut şi a sălăşluit veşnicia. A rezultat fenomenul literar cunoscut sub denumirea „proză rurală”, promovat la noi de: Ion Druţă, Vasile Vasilache, Ion C.Ciobanu, iar în Rusia — de Vasili Belov, Vasili Bâkov, Vasili Şukşin, Valentin Rasputin, Fiodor Abramov ş.a.

Aurel David nu a fost tributar al doctrinei curentului sămănătorist. Provenit dintr-o familie de intelectuali, s-a simţit în apele sale atât printre intelectuali, cât şi printre ţărani. El a creat tablouri cu chipuri feminine, expresive, elogiind femeile simple de la ţară, dar şi un ciclu de portrete cu personaje de la oraş, printre care se remarcă portretele scriitorilor contemporani realizate într-o viziune realistă: Petrea Darienco, Liviu Damian, Ion Bolduma, Alexei Marinat, Spiridon Vangheli. Într-o viziune simbolico-metaforică au fost create portretele lui Mihai Eminescu, Alexandru Donici sau cele ale lui Aleksandr Puşkin şi Lev Tolstoi. Viziunea sa creatoare, modul de interpretare a realităţii demonstrează un diapazon vast de interpretare ce cuprinde expresia figurativă, directă, marcată de un realism cu ţinută poetică, lirică, precum şi o modalitate simbolico-metaforică, frecvent întâlnită în opera sa prin forme concrete, noţiuni cuprinzătoare şi vaste despre spaţiu şi timp, despre destinul omului contemporan. Aurel David s-a manifestat în diferite genuri de artă plastică,însă este, mai întâi de toate, un pictor îndrăgostit de culoare, dotat cu un simţ rafinat al acesteia, o calitate ce şi-a pus amprenta pe lucrările sale din toate domeniile. Pe de altă parte, pictorul a fost dotat şi cu un simţ monumental al


UNUL CARE NE-A IUBIT spiridon vangheli

ion bolduma

Aurel David s-a manifestat în diferite genuri de artă plastică,însă este, mai întâi de toate, un pictor îndrăgostit de culoare, dotat cu un simţ rafinat al acesteia, o calitate ce şi-a pus amprenta pe lucrările sale din toate domeniile.

formei, considerând că epoca în care trăim este o epocă marcată de arta monumentală, ceea ce i-a permis să elaboreze un limbaj plastic laconic, expresiv, adecvat acestui timp grăbit.

„UN VERDE NE VEDE…” În lucrările lui David omul este “văzut” cuminte, ştiindu-şi locul şi menirea sa în raporturile cu mediul ambiant şi cu natura. Echilibrul, contrastul şi densitatea picturii din tabloul lui Aurel David “Amiază” provin dintr-o paletă cromatică elaborată ingenios în registrul verde al spectrului din diferite nuanţe combinate cu ocru,stronţiu şi galben de cadmiu, pe de o parte, iar pe de alta, cu cobalt violet şi cobalt albastru–deschis până la culorile reci, întunecate — azuriu–berlinez, ultramarin şi indigo… Ochiul artistului experimentat, spre deosebire de ochiul unui nespecialist, distinge o mulţime de nuanţe, amplasate în diferite segmente ale spectrului, în mod special , în partea verde a acestuia. Natura însăşi produce şi foloseşte o varietate impresionantă de nuanţe verzi, începând cu afluxul clorofilei, primăvara devreme, prin nuanţe gingaşe fine ale verdelui crud din mugurii pomilor şi din firele ierbii, până toamna târziu, când, odată cu refluxul acesteia, veşmân-

tul naturii îşi schimbă gama cromatică în culori aurii, purpurii şi maronii. Versul “Un verde ne vede”, folosit şi în calitate de titlu de carte de către poetul Grigore Vieru, datorită forţei sale sugestive, s-a născut, probabil, din contactul strâns cu natura, din dragostea şi admiraţia pentru podoaba verde a plaiului natal, datorită spiritului de observaţie şi sensibilităţii deosebite ale poetului. Pentru tabloul “Amiază” s-ar potrivi perfect un astfel de titlu, atât de puternică şi pătrunzătoare este această “mare” de verdeaţă, exprimând dragostea artistului plastic pentru triumful culorilor verzi, cărora în această lucrare le-a dedicat o odă elogioasă, elaborată cu mijloacele artelor plastice. În folclorul românesc culoarea verde este amplasată în primul vers, care declanşează discursul poetic. Covorul românesc foloseşte deseori fundalul colorat în diferite nuanţe de verde, făcând aluzie la câmpiile verzi pe care munceşte ţăranul, pe care îşi mână turmele păstorul, reprezentând un fundal pe care sunt reprezentate celelalte elemente compoziţionale ale imaginilor.

capodoperă reprezentativă a şcolii naţionale contemporane de artă, este tabloul “Amiază” (ulei pe pânză, realizat în anul 1964). Prin anii 60 atmosfera socială de la Chişinău devenise mai relaxată, datorită “dezgheţului hruşciovist. Comunicabilitatea, temperamentul, caracterul dinamic al lui Aurel David, dragostea de viaţă şi de oameni, predilecţia pentru pictura în plainair l-au saturat cu idei, — concepţiile, planurile şi proiectele creatoare roiau, pur şi simplu, în imaginaţia sa. Prin urmare, capodopera “Amiază”, trebuia să se producă firesc, fără “chinurile naşterii”, lăsând impresia unui tablou pictat a la prima. “Amiază” reprezintă o stare de plenitudine a naturii şi a firii omeneşti, fiind totodată, împreună cu linogravura “Arborele Eminescu”, apogeul muncii creatoare a artistului plastic Aurel David, capodopere realizate în clipele sale siderale. Într-un tablou cu un subiect simplu, de dimensiuni medii, proporţiile căruia tind spre proporţiile secţiunii de aur, autorul a focalizat şi a condensat valori estetice cu semnificaţii de o intensitate şi expresivitate emoţională deosebită.

ÎNDRĂGOSTIT DE CULOARE

“BLESTEMUL”

Una dintre lucrările cele mai importante ale lui Aurel David, care este totodată şi o

La ieşirea din municipiul Chişinău, pe Calea Orheiului, poate fi văzut un monument

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 29


UNUL CARE NE-A IUBIT Sursa ideală de inspiraţie pentru pictorul Aurel David, din care si-a alimentat creaţia, sursă ce corespundea perfect psihologiei şi sensibilităţii sale artistice, concepţiei despre ierarhia valorilor, despre frumuseţe, armonie şi adevăr, a devenit lumea satelor.

RoDul

reprezentând două braţe gigantice, legate cu sârmă ghimpată, cu pumnii strânşi, ridicaţi în sus… Este “Blestemul” lui Aurel David, lucrare concepută ca un însemn ridicat în amintirea unor oameni, ale căror vieţi au fost curmate prin violenţă. Lucrarea a fost confecţionată din beton armat şi acoperită cu un înveliş din foi de cupru ciocănit şi forjat. Modelul lucrării a fost elaborat în atelierul autorului. Pentru a putea fi scos, David a făcut o spărtură în peretele din spate al atelierului. Aurel David avea un autoturism marca “Moskvici”, de culoare ocru-pal, pe care îl folosea şi la transportarea materialelor pentru lucrările sale de artă monumental-decorativă. Atelierul nu se potrivea pentru profilul său de activitate, stăpânul aducându-i anumite modificări, ca să obţină spaţiu pentru depozitarea materialelor: smaltă, plăci de ceramică glazurată, bucăţi de sticlă colorată pentru mozaicuri şi vitralii. El a ridicat podelele atelierului cu vreo doi metri, atelierul având iniţial cca 6 metri înălţime. Pentru a culege mozaicurile pe cartoane, a făcut o ieşire prin tavan pe acoperiş, unde efectua această operaţie… În caz de ploaie, lucrarea era acoperită cu polietilenă care era prinsă cu cărămizi, ca să n-o ia vântul… Poziţia ultimului său atelier îl nemulţumea mult, acesta aflându-se chiar la intrarea pe teritoriul complexului de ateliere din str. Dimo. Fiecare ins, la intare şi la ieşire, putea să se împiedice de el…

30 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Orice lucrare de artă originală, realizată de un artist plastic autentic, comportă, de obicei, şi un caracter personal, legat de biografia şi destinul autorului. De când cunosc lucrarea intitulată “Blestemul”, avatarurile autorului ei, nu mă pot debarasa de gândul că protestul, exprimat prin aceste mâini cu pumnii strânşi, legate cu sârmă ghimpată, ridicate în semn de protest, simbolizează, totodată, şi mâinile artistului plastic Aurel David, împiedicat de împrejurări neprielnice şi de o categorie de ignoranţi să-şi realizeze integral opera, să-şi materializeze ideile şi proiectele creatoare. Starea deplorabilă în care se află în prezent sculptura “Blestemul” reflectă şi starea în care se află opera sa, majoritatea lucrărilor fiind risipite nu se ştie pe unde, păstrarea lor făcându-se în condiţii necorespunzătoare. Unele lucrări de artă monumental-decorativă sunt deteriorate de seismele care au zguduit Chişinăul, aceste stricăciuni fiind vizibile în mozaicurile “Plugarul universului” şi panoul de la Casa Uniunii Scriitorilor. Dar acest caz aparte simbolizează şi starea generală a lucrurilor în care s-au pomenit cultura şi arta din cauza indiferenţei şi incompetenţei. Sculptura “Blestemul”, ca şi alte lucrări ale lui Aurel David, are un caracter emblematic, care marchează timpul şi spaţiul în care a fost concepută şi materializată.


UNUL CARE NE-A IUBIT

Iurie COLESNIC

tezaur

O CARTE DE ESEURI RĂMASĂ NETERMINATĂ... Aurel David a fost un preţuitor deosebit al cuvintelor potrivite şi un bun prieten al scriitorilor. Mâinile lui s-au ostenit să lase pe un perete al Casei Uniunii Scriitorilor o lucrare mozaicală — soră dreaptă cu fantezia şi alintată frumos de Poezie. Pânzele şi stampele pictorului parcă au fost alese anume drept loc de întâlnire a vremurilor un pic mai vechi (ca cele ale Renaşterii) cu cele ce mai au a se lăsa pe aceste plaiuri. Acolo, în imaginara galerie, stau alături Eminescu şi Puşkin, Tolstoi şi Donici, Damian şi Zadnipru. Portretele lor sunt într-un fel nişte monografii. Ori poate-s o încercare de a afla pentru taina celor scrise alte echivalente grafice? Chipul lui Eminescu a fost conceput nu ca o simplă imagine fotografică şi nici ca o izohelie a înfăţişării fotogenice, cum uneori au încercat s-o facă unii artişti plastici. La Poet s-a ajuns prin miracolul operei, prin topiri, forjări, perspective, ciopliri, disecări — şi tot aşa până s-a răzbătut la inima gândului, la cristalul esenţei. Astăzi suntem muritorii şi admiratorii unui poem grafic: Eminescu-Arbore. O pânză valorând cât un eseu. Pereţii caselor noastre ar părea orfani fără flăcările celor două frunze ce s-au desprins de pe geana Poetului. Puşkin, marele rapsod rus, deşi a trăit şi el puţin, a ştiut să-şi presoare din plin viaţascânteie cu peripeţii şi evenimente. A găsit timp să pozeze pictorilor contemporani, nu s-a sfiit să zugrăvească pentru eternitate vreo cincizeci de autoportrete. La o adică, dacă cineva s-ar încumeta să adune la un loc toate lucrările poetului, ar avea nevoie de o sală enormă. Deci, un pictor ce riscă să-şi ia drept model chipul lui Puşkin are toate şansele să nu mai fie original. Deprinşi încă de pe băncile şcolii cu profilul

multînzestratului nepot al fostului arap al lui Petru, rămânem surprinşi, descoperind încă o faţă a poetului în lucrarea pictorului moldovean. Iar săgeata copacului ce-a stră-

Pentru Aurel David scriitorul nu mai este un om împresurat de ciudăţenii, ci unul râvnind să fie mai aproape de pământ, mai aproape de răsuflarea sănătoasă, întremătoare a bulgărelui. puns stânca parcă ar cita poezia Bradul de Bogdan-Pertriceicu Hasdeu. Aurel David a ştiut să altoiască pe schiţa unui autoportret puşchinian o istorie întreagă legată de realitate şi mit, înscrisă-n istoriile literare drept perioada basarabeană. Pentru cine are răbdarea s-o contemple, lucrarea apare ca o perfectă nuvelă biografică. Profilul lui Alexandru Donici a fost imprimat pe dunga colorată a unui curcubeu — lampa de lucru a fiecărui poet. Prin acest portret pictorul a vrut să ne sugereze că sub veşmântul modest de nobil scăpătat au convieţuit de minune epitetele şi parabolele lui Esop, La Fontaine, Krâlov, Asachi şi, bineînţeles, cele ale Autorului Anonim. Donici a fost un creator de o rară fineţe — „un cuib de înţelepciune”, cum l-a caracterizat marele său urmaş. De aici şi iluzia de spectru, care parcă străbate chipul fabulistului reconstituit din cristale, după nişte

Aurel David a ştiut să altoiască pe schiţa unui autoportret puşchinian o istorie întreagă legată de realitate şi mit, înscrisă-n istoriile literare drept perioada basarabeană.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 31


UNUL CARE NE-A IUBIT Alexei Marinat editase deja romanul "Urme pe prag", un roman în care dincolo de-o frumoasă istorie de dragoste, un splendid paravan romantic, autorul scria despre crimele staliniştilor care au mutilat destine omeneşti, care în moara uriaşă a GULAGULUI au măcinat şi oameni, şi vise…

legi asemănătoare cu cele ale cubiştilor, dar care de astă dată simbolizează firesc inteligenţa şi înţelepciunea. Curcubeul vălură ca panglica unei gimnaste pornit dintr-un infinit spre altul, de la alb la negru ori poate de la întuneric spre lumină. Iar cele şapte culori? Ele nu sunt decât un semn de egalitate. Zămislind stampa despre L.N.Tolstoi, Aurel David purcede iarăşi în căutarea unei metafore, unui simbol al creatorului. Norocul le-a surâs lui I.Repin, lui L.Pasternac — ei l-au cunoscut personal pe celebrul scriitor, l-au vizitat de mai multe ori la Iasnaia Poleana. Şi poate îngăduinţei lui Tolstoi datorăm acea lucrare răsărită de sub pensula lui Repin, unde făuritorul nemuritorului roman Război şi pace răstoarnă brazdă proaspătă... Pentru Aurel David scriitorul nu mai este un om împresurat de ciudăţenii, ci unul râvnind să fie mai aproape de pământ, mai aproape de răsuflarea sănătoasă, întremătoare a bulgărelui. Tolstoi este un cugetător care răstoarnă brazdele spiritului. Timpul a cerut tot ce se părea a fi de prisos în căutările şi faptele geniului. Plugarul Tolstoi trăieşte. Eminescu, Puşkin, Donici, Tolstoi — tuspatru văzuţi prin prisma simbolului. De ce? Răspunsul vine aproape de la sine. Între pictor şi modelele sale stă lentila magică a Timpului. Şi dacă faci abstracţie de el, de forţele lui de convergenţă şi de divergenţă, până la urmă Cronos îţi poate juca festa, propunându-ţi nişte pseudomodele. Nu l-am cunoscut personal pe talentatul artist plastic, nu ştiu cum arăta când

32 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

era mistuit de flacăra creaţiei, nici în viaţa de toate zilele. Însă, urmărind atent rodul muncii lui, mi-am dat seama că soarta a răpit din rândurile noastre nu doar un pictor, ci şi un gânditor. Un înţelept cu rădăcinile în sat, în adânc de secole, în truda generaţiilor de ţărani pentru care scurgerea clipelor era măsurată de clepsidra boabelor de grâu. Acei filozofi populari, care mai pot fi întâlniţi şi astăzi prin satele noastre, căci nimic nu există fără rădăcini şi nu-i lucru ori fiinţă să nu aibă steaua sa. Deşi s-a aflat cu ochii aţintiţi spre cărările fără de sfârşit ale istoriei, David a fost şi a rămas un copil al generaţiei sale. De aici îşi are genealogia portretul poetului Liviu Damian. E portretul contemporanului văzut, citit de un contemporan. E o lucrare ce are, cred, forţa unui document pentru generaţiile ce vor urma. E un portret cum mai rar se întâlneşte, e o developare a Eului poetic conceput după formula lui L.Damian: "Poetul stă-n picioare de ţară când vorbeşte"... Poetul se sprijină pe un trunchi de copac. Iarăşi o cheie-simbol. Arborele e una din miile de feţe ale naturii pe care el o ocroteşte cu scutul sufletului şi o cântă cu verbul. Braţul proptit pe o tulpină materială, concretă, schiţează nuanţa permanentului sprijin pe adevăr, fără de care orice mesaj liric n-are şanse de supravieţuire. Şi mai are lucrarea un element care nu cere nici un fel de explicaţii — focul din pieptul poetului, starea permanentă din inima-i de jăratic.

Pe când tristeţea poetului transnistrean Petrea Darienco e alta. El, care ocupa posturi de stat foarte importante, scria schiţe şi versuri, dar nu se simţea sigur de sine. Poezia lui era frumoasă doar în traducere. Taina limbii materne rămânea zăvorâtă pentru el…


UNUL CARE NE-A IUBIT Chipul lui Eminescu a fost conceput nu ca o simplă imagine fotografică şi nici ca o izohelie a înfăţişării fotogenice, cum uneori au încercat s-o facă unii artişti plastici. La Poet s-a ajuns prin miracolul operei, prin topiri, forjări, perspective, ciopliri, disecări — şi tot aşa până s-a răzbătut la inima gândului, la cristalul esenţei. Astăzi suntem muritorii şi admiratorii unui poem grafic: Eminescu-Arbore.

Petru Zadnipru e descifrat de pictor ca un cavaler al veşnicei tristeţi. Cu acel surâs tainic, ca şi cum în fiecare clipă este măcinat de gândul: de ce — Moldovenii când se strâng / Şi-n petreceri se avântă / La un colţ de masă plâng / La alt colţ de masă cântă… Pe când tristeţea poetului transnistrean Petrea Darienco e alta. El, care ocupa posturi de stat foarte importante, scria schiţe şi versuri, dar nu se simţea sigur de sine. Poezia lui era frumoasă doar în traducere. Taina limbii materne rămânea zăvorâtă pentru el… Şi cu totul altfel e prezentat Ion Bolduma, poetul de un lirism sclipitor, de-o ardere internă eseniană şi rămas conştient la instrumentele lui poetice cu care pornise cândva pe drumul lung şi coturos al literaturii. Destin greu, complicat, nedevelopat, aşa cum poate fi doar mahna unui om care simte şi nu poate mărturisi tot ce simte şi tot ce gândeşte. Era timpul când putea-i gândi la multe, dar să spui şi să scrii foarte puţin din ce ştii, ce vezi, ce gândeşti… Alexei Marinat editase deja romanul Urme pe prag, un roman în care dincolo de-o frumoasă istorie de dragoste, un splendid paravan romantic, autorul scria despre crimele staliniştilor care au mutilat destine omeneşti, care în moara uriaşă a GULAGULUI au măcinat şi oameni, şi vise… Aurel David l-a privit pe A. Marinat ca pe un om care poate şi este în drept să spună tot adevărul. Un adevăr pe care însuşi scriitorul l-a însuşit nu din cărţi, nu din povestirile altora, ci pe viu , din experienţa puşcăriei comuniste prin care i-a fost dat să treacă… Portretele din anii 60-80 ai sec. XX sunt realizate într-o manieră realistă. Portrete de contemporani pe care nu are sens să-i prezinţi metaforic. Însuşi timpul pe care ei îl trăiesc este o metaforă. Aceasta e concluzia autorului. Aşa cum umbra dintr-un minunat portret al scriitorului Spiridon Vangheli este o

pasăre. Este acea misterioasă pasăre care sălăşluieşte în fiecare autor şi este gata să-şi ia zborul la prima chemare, la primul îndemn de a merge spre necunoscuta şi ademenitoarea Ţară a poveştilor, a creaţiei pure… Privind lucrările lui Aurel David, rămâi învăluit de uimire. Nici un element de prisos în obişnuita împărţire în detalii de primă şi secundă importanţă. Cea mai mică atingere de pensulă, de peniţă îşi are rostul ei de netăgăduit şi parcă ar fi potrivită cu respiraţia artistului. Te minunează forţa de concentrare a ideilor pe o palmă de pânză. E un procedeu care poate fi asemuit numai lazerului. Mai trec o dată cu ochii peste impresionantele portrete, izvorâte din inima lui Aurel David şi scrise în limba universală a liniei şi culorii, ca şi cum aş răsfoi o carte vie…

Deşi s-a aflat cu ochii aţintiţi spre cărările fără de sfârşit ale istoriei, David a fost şi a rămas un copil al generaţiei sale. De aici îşi are genealogia portretul poetului Liviu Damian. E portretul contemporanului văzut, citit de un contemporan.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 33


Revista „Moldova” la 45 de ani

Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova

PARTE A SPIRITULUI NOSTRU

Se împlinesc patruzeci şi cinci de ani de la fondarea revistei „Moldova”. Apărută într-un peisaj cultural dominat de ideologia comunistă, revista a alimentat, prin contribuţia colaboratorilor săi şi prin materialele inserate în pagini: publicistică, literatură, arte, pedagogie, medicină, creaţie populară etc., o stare de spirit necesară la acea vreme pentru a ridica nivelul de cultură şi civilizaţie al cititorului.

În condiţiile unor restricţii ideologice, revista a reuşit să propună cititorilor o nouă viziune şi un nou conţinut, de un caracter profund, al structurii morale şi estetice, conturând o subtilă şi surprinzătoare legătură sufletească şi spirituală între colaboratorii revistei şi cititori. Începând cu primul număr, apărut în iulie 1966, revista a adunat în jurul ei un contingent numeros de cititori, mai ales pe acei pentru care simţirea naţională, limba, istoria, cultura neamului, faptele de vitejie ale strămoşilor erau parte din sufletul şi conştiinţa lor. Având un nivel intelectual elevat şi o deschidere spre toate sferele culturii, revista „Moldova” şi-a asigurat în decursul anilor un public select, bine instruit, venit din rândurile intelectualilor: scriitori, ziarişti, actori,

cineaşti, artişti plastici, profesori, medici, studenţi, bibliotecari, agricultori, toţi acei dornici să-şi cultive un gust şi un spirit pe potrivă. Paginile revistei au găzduit nume de personalităţi importante ale culturii autohtone şi universale. Aici şi-au făcut debutul literar, şi-au publicat operele majoritatea scriitorilor de azi. Pentru tinerii scriitori era de mare prestigiu să-şi publice lucrările în paginile acestei reviste. Faptul era considerat drept o recunoaştere a talentului lor, totodată, şi un gest de susţinere şi încurajare întru obţinerea obiectivului visat — calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Ulterior, „Moldova” şi-a întrerupt de câteva ori apariţia. Dificultăţile de ordin economic, dar şi cele politice au defavorizat activitatea editorială, colaboratorii ei căutându-şi loc de muncă în altă parte.

34 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

În prezent revista „Moldova” încearcă să revină la formula anilor şaizeci-şaptezeci, fiecare număr nou apare într-o ţinută poligrafică, lingvistică, literară corespunzătoare, încât avem certitudinea că pe viitor ea va putea deveni o revistă care să adune din nou în jurul ei intelectualitatea de creaţie, o revistă care să contribuie la depăşirea crizei de cultură, să restabilească echilibrul necesar dintre valorile umane şi cele de cultură, contribuind, totodată, şi la redobândirea şi conştientizarea identităţii românilor basarabeni. Adresăm colectivului redacţional, tuturor celor care susţin apariţia revistei urări de sănătate, inspiraţie, perseverenţă, iar publicaţiei — cale lungă şi rodnică întru dăinuirea noastră ca neam. La mulţi ani, revista „Moldova”!


Revista „Moldova” la 45 de ani

Vladimir BEŞLEAGĂ, scriitor

aici am debutat ca și poet Cum mai curg zilele, cum fug anii, cum se duce viaţa! Aflu că vara aceasta revista „Moldova” trece un prag de vârstă. Mi-amintesc zilele când, aflând despre fondarea unei noi publicaţii, m-am bucurat enorm. Tot atunci am schimbat câteva vorbe cu dl Nicolae Dorofeev, primul ei redactorşef, care trăia şi el un moment de emoţie, ca şi noi, scriitorii... Ţin minte că aveam unele îndoieli: oare va fi o revistă aşa cum o visăm noi? Dar, recunosc, de la chiar primele numere apărute, cu bunul ei gust şi înalta ţinută literară, ne-a îndreptăţit aşteptările. Ca să vedeţi: „Moldova” mi-a publicat primul grupaj de... versuri... Primul interviu

tot la solicitarea „Moldovei” l-am susţinut. Ambele, graţie iniţiativei poetului Anatol Ciocanu, fidelul colaborator al revistei... Au urmat alte texte. Alţi redactori... Iar zilele trecute, scotocind prin vechile hârtii, am dat peste poemul neuitatului prieten Liviu Damian „Cavaleria de Lăpuşna”, care a apărut în formă de carte pliantă întrun număr al „Moldovei” de odinioară... Urez colectivului nou de redacţie noi succese, iar revistei ani mulţi înainte!

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 35


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Anatol CIOCANU Din 1966 şi până în 1990 a lucrat la revista „Moldova” în calitate de şef de sector Literatură, Cultură, Artă

COROANE DE LUMINĂ

Coroane de lumină voi pune tuturor plopilor, Când vei trece pe sub ramurile grele, Te vei pierde ca şi pe-o Cale a Robilor Înveşmântată-n tinere inele. Vor fi în sărbătoarea vârstei tale Ramurile-n vânt, rădăcinile-n pământ, Câte-un imn de libertate Îi voi învăţa să-ţi cânte vibrând-murmurând... Şi sora lor vei fi, şi muză, şi stăpână, Crescându-le dorul de-albastrul mister Către viitorimile, în care-au să rămână Cu sufletul sevelor dilatat către cer. Învaţă de la ei demnitatea De-a sta în faţa furtunilor drepţi şi sonor, Când îşi dăruie respiraţia frunzelor Ca pe nişte neauzite şoapte de dragoste – Tuturor! Coroană de lumină le voi pune – De invidie teilor! – Acestor străjeri, acestor ostaşi Pe care nici fulgerele zeilor Nu-i îngenunchează-n curaj!

36 / MOLDOVA / IANUARIE–FEBRUARIE/ Iulie–august / #03 #01


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

CONTRA NOPŢII

Că te-oi chema, că te-oi iubi, că te mai cânt – Au cui pe lumea asta de-i mai pasă? Aş vrea să-ţi port durerea pe pământ Şi orice mahnă-aş vrea să-ţi scot din casă.

NUFĂR ALB ŞI FRAGED

Şi-au ascuns argintul ploaia şi zăpada, Moina-mi cade-n suflet numai cu tăgada, Chipul tău de-atuncea, tânăr şi-nflorit – Nufăr alb şi fraged – Cum l-am mai iubit...

C-aş vrea s-aud, s-aud la nesfârşit Cum cântă trandafirul gurii tale, Cum peste pasul meu care-a greşit Mâinile tale spulberă petale.

Mulţi şi grei mi-s anii – herghelii în zare, De-unde-aud ecouri şi-urme văd sprinţare, Înapoi privirea face drum cerşit – Nufăr alb şi fraged – Cum l-am mai iubit!

Femeile pământului întreg Să te urască-aş vrea, să-ţi poarte pică Şi-n siguranţa asta să-nţeleg Că nici de-naltul Dumnezeu n-ai frică.

Nu ne-a fost destinul ambilor tovarăşi, Scoica lui e-n şoapte-nstrăinată iarăşi, Dar pe-un mal de mare-atunci mi l-a vrăjit – Nufăr alb şi fraged – Cum l-am mai iubit...

Că nu-i păcat să-ţi smulg din ceruri flori, Că te sărut cu uşile deschise, Şi că-n lumina tinerilor zori Eu îţi promit imperii nepermise

Cerul o culoare-acum de-şi mai desface, Tânăr curcubeul nu mi-l mai întoarce, Nu-i izvoru-n care drag s-a oglindit – Nufăr alb şi fraged – Cum l-am mai iubit!

De codri şi de ape, şi minuni... De-oi fi sfârşit de-această dăruire Doar tu-ai să-ncerci de-a pururi să mă-mbuni Chiar de s-o face noapte-n omenire...

Precum plopii, nalţii, creşte-mi-or băieţii, Călăreţii fi-vor, purtătorii vieţii – Crede-mi-or vreodată, de-oi vorbi şoptit: Nufăr alb şi fraged – Cum l-am mai iubit!

SPERANŢA

E-o pasăre în zbor speranţa – Cum ne mai poartă-n visuri ea! Şi trecem mărilor distanţa La mal ajungem şi la stea. Hai, pasăre, ne du departe – Mai arde sufletul în noi Şi poate-o dragoste mai arde De-a ne întoarce înapoi. Măria Ta, Domniţă-a noastră, Cum ne încântă chipul tău Sub apa cerului albastră Ne-ascunzi părerile de rău. Copiii tăi suntem sub stele, Copii avizi şi visători, Prin zile bune ori mai rele Ne dai curaj de-atâtea ori, Şi tot de-atâtea ori, speranţă, Din nou ne umpli de curaj Şi-e iar pe lume dimineaţă Şi iarăşi toate ne sunt dragi! Ne poartă tu, speranţa noastră, Prin veacul marilor răscruci, Dar nu uita, Pasăre-albastră, Tot tu acasă să ne-aduci...

LA PLECARE

Atunci Voi biciui marea cu pescăruşi, Voi ţintui pustiile cu stele, Când ochii tăi departe vor fi duşi Pentru-a trăda darul privirii mele! Atunci Voi momi vrăjitoarele-n cor Paşii tăi de pământ să se frigă Şi-amurgul permanent, dogoritor, În ochii tăi nicicând să nu se stingă. Atunci Stejarii cei mai vrednici voi chema, Osoase mâini din ramuri să le crească Vai, mângâierea lor s-a inversa Într-o pedeapsă grea şi omenească! Atunci Eu ierbilor din lunci le voi da foc Şi voi închide gura la izvoare, Şi setea ta de moarte-am s-o invoc Spre-a nu putea atinge nici o floare... Atunci Mă voi preface-n aerul ce-l treci Incandescent să te cuprindă toată Şi nu-mi vei mai scăpa în veci Şi-n braţe îmi vei arde, condamnată! #03 / iulie–august / MOLDOVA / 37


Auguriada

AM VRUT CÂNDVA... Am vrut cândva s-o fur pe Mona Lisa ca să mă-mbăt de zâmbetu-i doar eu. Dar m-am temut s-o fur pe Mona Lisa, — ea stă zâmbind şi astăzi în muzeu.

Aureliu BUSUIOC

Am vrut cândva să bat un om nemernic, un foarte bun prieten, un intrus. Dar m-am temut să bat un om nemernic, el umblă nebătut, cu fruntea sus. Şi-am vrut să cânt un cântec pentru oameni, un cântec neştiut, nemaicântat. Dar n-am cântat un cântec pentru oameni, căci cutezanţa lui m-a-nspăimântat. Şi am cântat un cântec pentru tine, şi tu m-ai ascultat şi m-ai crezut. Dar n-am cântat un cântec pentru tine, căci l-am minţit întreg şi m-am temut. Eu m-am temut de lume şi de tine, eu m-am temut de-un cântec bărbătesc, iar de-am furat, eu m-am furat pe mine şi m-am temut de viaţă s-o trăiesc.

38 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Auguriada

BALADĂ În nopţile fără de veghe, Cu somnul ca piatra de greu, O taină ca lumea de veche Îmi zbuciumă visul mereu. Şi când la fereastra închisă Ca fluturii zorii se zbat, Se duce şi taina cu visul Şi nu ştiu ce vis am visat. Iar ziua cu zgomot şi soare În gânduri, în suflet, în trup, Rămâne-acea taină şi doare Şi n-o pot cunoaşte s-o rup... Şi zbucium mi-e viaţa întreagă, Şi tângă mi-e ceasul târziu. O taină străveche mă leagă Şi nu ştiu de-aş vrea ca s-o ştiu. Mi-e dor de uitare şi tihnă, Dar taina mă cheamă mereu Din nopţile fără odihnă, Cu visul ca viaţa de greu...

Aureliu BUSUIOC

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 39


CĂUTĂTORI DE LUMINĂ

Gheorghe OPREA,

CONFESIUNI POSTVERNISALE

Maestru în Artă

Vatră cu lună În calitatea mea de muzeograf, sunt şi regizorul acestui miraculos spectacol de pictură (sau de grafică, sculptură, arte decorative) care se numeşte expoziţie. Cum îl regizez? Studiez lucrările prezentate de autor, mă familiarizez cu ele, încerc să le văd într-un tot întreg, într-un ansamblu armonios, aşa încât lucrările să poată străluci în toată splendoarea lor. Ca să fie aşa, e nevoie să găsesc pentru fiecare lucrare un loc anume, al ei. Deşi nu este un lucru uşor, mă încăpăţânez să-l descopăr, sincer dorind să-i ajut pe colegii mei să se vadă pe sine şi altfel. Un artist plastic are nevoie să fie „altfel”, pentru identificarea celuilalt „ego”. În atelier nu-l poate sesiza; acolo e altă lumină, alte umbre, în general, e altă atmosferă, domină dispoziţia de lucru, şi aproape că nu te gândeşti cât de bine îţi reuşeşte ceea ce faci. În sala de expoziţii, de multe ori se întâmplă să-l surprind pe autor rămânând mai multă vreme în faţa uneia dintre lucrările sale, de parcă o vede pentru întâia oară. E clipa bucuriei lui, dar şi a bucuriei mele! Îmi exercit — profesia? vocaţia? meseria? — mai bine de trei decenii: întâi la Catedrala “Naşterea Domnului” din Parcul Central, închisă în anii sovietici şi transformată în muzeu, apoi la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei. Vă imaginaţi câte lucrări au trecut prin faţa ochilor mei şi câţi kilometri am traversat, umblând de colo până colo prin sală în căutarea unui loc anume? 40 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Сu propriile mele expoziţii e la fel. Dar, amenajând-o pe ultima, personală, cea de la sfârşitul lui martie curent, am trăit emoţii mai multe şi mai mari decât oricând altă dată. De ce? Pentru că, la cei 65 de ani pe care i-am împlinit, am îndrăznit să apar în faţa lumii un alt Gheorghe Oprea decât cel pe care îl cunoştea ea. La această expoziţie am prezentat lucrări în alt stil decât până acum. Elena Bontea a zis că acesta-i suprimatism, Mihai Ţăruş — că sunt picturi în stil abstract, dar, de fapt, sunt două curente foarte apropiate. Oricum, i-am uimit pe mulţi cu această metamorfoză. Am auzit atâtea laude la adresa mea, încât m-am simţit chiar incomod. Dar ceea ce a spus Tudor Zbârnea m-a făcut să tresar. El a zis: “Oprea e un tăcut, nimeni nu ştie ce are în capul lui…”. Cândva, exact aşa mă gândeam eu despre Andrei Sârbu… Dacă ar fi fost sămi mai doresc ceva în ziua vernisajului, ar fi fost să aud ce-ar fi zis mama… Pentru că, de fapt, primii paşi în arta plastică i-am făcut împreună cu ea; ea m-a introdus şi m-a orientat în diversitatea de culori şi forme existente în jurul nostru… Dintre copiii pe care i-au avut părinţii mei, am supravieţuit doar eu. Eram pen-


CĂUTĂTORI DE LUMINĂ Pentru mine, vatra este, de fapt, mama. Şi încă tot ceea ce ţine de căldură – căldură în sensul direct al acestei noţiuni, dar mai mult în sensul de căldură sufletească. Iar cea mai mare şi cea mai profundă căldură sufletească o poate dărui doar mama. De aceea, când am început să pictez, îmi răsăreau în faţa ochilor şi mama, şi covoarele pe care le ţesea, şi vatra…

tru mama şi băiat, şi fată, adică de ajutor la toate. Mama ţesea covoare. Şi eu o ajutam la vopsit lâna, la depănat, la bobinat lâna pe ţevile de stuf sau cucută. Nu ştiu de ce, totdeauna se sfătuia cu mine ce culoare ar fi mai bine să aleagă pentru modelul pe care-l ţesea, iar eu, nu ştiu cum, simţeam care culoare se potriveşte mai bine. Şi mama era tare bucuroasă, mă lăuda că am ales tocmai ceea ce trebuia. Acelaşi lucru se întâmpla şi la şcoală. Odată am mâzgălit ceva pe tablă cu creta, după care la lecţiile de desen învăţătoarea totdeauna mă ruga să desenez tema.

Chiar de la primele mele expoziţii, critica de specialitate mi-a remarcat predilecţia faţă de un element ce ţine de interiorul şi exteriorul casei ţărăneşti. Este vorba despre vatră. Adică, despre cuptoraşul la care se gătesc bucatele; cuptorul în care se coace pâine; aşa-numita lejancă, o prelungire a sobei sau a cuptorului, pe care se poate dormi, ş.a.m.d. Noi, ca şi majoritatea dintre săteni, le aveam şi în casă — pentru vreme rece şi urâtă, şi în curte — pentru vară. Eu le îngrijeam împreună cu mama. Le lipeam cu lut, le muruiam, le făceam brâie de culoare albastră (adăugam în var sinea-

Dintre copiii pe care i-au avut părinţii mei, am supravieţuit doar eu. Eram pentru mama şi băiat, şi fată, adică de ajutor la toate. Succesiune

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 41


CĂUTĂTORI DE LUMINĂ

lă, ca să obţinem acest albastru, şi trebuia să fie nici prea şters, dar nici prea aprins). Pe urmă, când a apărut moda florilor, mama mă punea să pictez flori pe vatră, pe frontonul casei şi încă pe unde mai credea ea că le-ar sta bine. Ţin minte, făceam nişte experienţe cu gura paharului — trăgeam cu creionul împrejurul ei sau numai pe o jumătate şi, în baza acestor contururi, improvizam ceva ce-mi părea mie că ar fi interesant. Mama stătea alături şi se supăra tare când eram cam neglijent în ceea ce făceam. Parcă-i aud glasul: “Să nu faci de mântuială nici un lucru! Mai bine nu te apuca…”. Pe urmă am ajuns să pictez flori şi prin casele rudelor. Într-o verandă, s-au păstrat până astăzi. Când le-am văzut recent — treceam pe alături cu maşina şi le-am întrezărit prin geamuri — am rămas uimit. Rudele mele nu

mai mult în sensul de căldură sufletească. Iar cea mai mare şi cea mai profundă căldură sufletească o poate dărui doar mama. De aceea, când am început să pictez, îmi răsăreau în faţa ochilor şi mama, şi covoarele pe care le ţesea, şi vatra… Coloritul acestor covoare a pus totală stăpânire pe mine îndată ce m-am dedicat picturii. M-am chinuit mult, căutând modalitatea prin care aş fi putut să-l aplic. Intuiam că ar fi nevoie de anumite forme, pentru ca el să fie cât mai organic, la fel ca şi în pânza covorului. Am încercat şi una, şi alta, dar simţeam că nu e, nu e…ceea ce vreau. Până la urmă, am ajuns la vatră. Când am început să pictez cuptoraşe în colorit de covor, mi-am zis: asta e ceea ce căutam! Mi s-ar putea reproşa că nici în trecut, nici acum, gospodinele noastre nu au avut obişnuinţa să preia de

calea lactee

mai sunt în viaţă, astăzi în casa lor trăiesc oameni străini, dar iată că şi aceştia au găsit de cuviinţă să păstreze florile. Probabil, le sunt dragi sau, poate, le amintesc de ceva, le trezesc sentimente frumoase… Pentru mine, vatra este, de fapt, mama. Şi încă tot ceea ce ţine de căldură — căldură în sensul direct al acestei noţiuni, dar

42 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

pe un covor nişte nuanţe de culori în care să vopsească vetrele. E adevărat, dar în artă e altceva, regulile ei sunt altele decât cele din viaţa reală. Iată cum am dibuit şi am găsit tema care, ulterior, a devenit principală în creaţia mea, pe care nu a mai avut-o nimeni până la mine şi, la drept vorbind, nici până acuma

nu o prea are. Temă ce a făcut să mă deosebesc de ceilalţi pictori, să am, cum se zice, faţa mea în arta plastică de la noi. Şi mai este ceva, la fel de important pentru mine. De atunci încoace, îmi este foarte uşor să găsesc subiectul pentru tabloul la care voi lucra mâine, pentru cel la care voi lucra poimâine, şi tot aşa. Cei ce n-au reuşit să intu-


CĂUTĂTORI DE LUMINĂ iască tema lor, se chinuie, pentru că este foarte greu să stai în atelier şi să inventezi ceva ce ţi-ar exprima plenar viziunea artistică. De aceea şi apar în cadrul unor expoziţii lucrări, în dreptul cărora poţi citi inscripţia: Fără titlu. Am fost întrebat în repetate rânduri, ce ar putea să însemne asta? Chiar autorii n-au ştiut ce vor să spună? Indiscutabil, spectatorul, îndeosebi cel nu prea iniţiat în artă, are nevoie de o sugestie, — cel puţin să ştie cum se intitulează lucrarea, pentru a putea percepe mai lesne mesajul ei. Uneori, mai e nevoie şi de explicaţii suplimentare, de aceea, în timpul expoziţiilor, mulţi dintre artiştii plastici vin să se afle în sală o oră-două, pentru ca, în caz de necesitate, să dea aceste explicaţii. Eu, să zicem, a trebuit să le dau cu privire la lucrarea Calea Lactee, pe care mi-au inspirit-o versurile marelui Eminescu. “Bine, dar unde-s stelele, domnule?”, m-a întrebat un vizitator al expoziţiei. Stelele, într-adevăr, lipsesc. Ca

cuptor în verde

naturĂ statică cu crizanteme artist plastic, am avut intenţia să arăt intersectările de zbor al stelelor, iar paralel şi acele găuri negre care, posibil, le înghit pe multe din ele. Lumea lor este pe de-a dreptul miraculoasă. Pe cer sunt stele mai noi şi mai vechi, mai mari şi mai mici, unele strălucesc puternic, altele doar pâlpâie, unele abia se nasc, altele au trăit de acum milioane de ani şi mor, unele sunt mai aproape, altele sunt foarte departe de noi. Aşa cum a scris Eminescu: La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit /Luminii să ne-ajungă. / Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, /Iar raza ei de-abia acum / Luci vederii noastre… Printre altele, denumirile pe care le punem la tablouri au istoria lor, deseori destul de curioasă. Bunăoară, cu mai mulţi ani în urmă, am pictat o lucrare pe care am intitulat-o Podul moşneagului. De unde a venit denumirea? Odată mergeam cu autobuzul din Târnova spre un sat învecinat. La un moment, îl aud pe şofer întrebând: “Coboară cineva la Podul moşneagului?”. Un pasager a răspuns că da, coboară. După ce omul a coborât, m-am apropiat de şofer să-l

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 43


CĂUTĂTORI DE LUMINĂ întreb despre ce fel de pod este vorba, că nu se vede nici unul, e doar şosea asfaltată. El mi-a explicat râzând că, cine ştie când, cică, pe acest loc curgea un pârâiaş, peste care un moşneag ce trăia prin apropiere a făcut un pod, ca nimeni să nu-şi ude picioarele trecând apa. Moşneagul s-a trecut de mult pe cealaltă lume, pârâiaşul a secat, au venit alte vremuri şi aici a fost durată o şosea asfaltată, iar numele acestui loc a rămas să trăiască. Pe mine povestea asta m-a impresionat grozav de tare şi mai târziu am pictat acel pod, aşa cum mi-am imaginat că ar fi putut să fie. Sau altă poveste. Fiindcă îmi place poezia, ba uneori chiar îndrăznesc să scriu şi versuri, îi citesc pe mulţi poeţi de la noi şi această lectură îmi sugerează teme, astfel luând naştere o lucrare sau alta. Pe Ioan Mânăscurtă îl cunoaştem ca pe un scriitor de formaţie abstractă. Păi, fiul acestuia, Călin, are o gândire şi mai abstractă. Am citit o poezie de-a lui cu un titlu năstruşnic — Păşea

pe câmpuri un pian şi am simţit dorinţa să-i găsesc expresia plastică. Cei care au vizitat ultima mea expoziţie, au văzut-o. Mai am o lucrare inspirată de o poezie, şi anume Greul pământului de Constantin Dragomir. Cu câţiva ani mai devreme, la prima ei lectură, am făcut o variantă în stil realist, pe care mi-au furat-o din atelier împreună cu alte vreo treizeci de lucrări. Ce să-i faci, se mai întâmplă în viaţa noastră şi sălbăti-

Omagin lui andrei sârbu

cii de acest fel… M-am întristat mult atunci, dar un pic mai târziu mi-am dat seama că, deşi am rămas fără atâtea lucrări, experienţa pe care am dobândit-o lucrând la ele timp de câţiva ani nu mi-o poate fura nici cel mai viclean hoţ, — e bunul meu pe vecie. Şi mi-am zis că la Greul pământului pot reveni. Ceea ce am şi făcut. Acum am prezentat şi această lucrare, în cu totul alt stil decât cea furată, unul abstract, ca să sincronizeze cu celelalte picturi expuse. Constantin Dragomir a rămas impresionat, iar eu — mulţumit că el a rămas impresionat de lucrarea mea cu titlul poeziei lui… Pentru că, după cum am spus, e pictată în cu totul altă cheie decât cea dintâi, într-un stil abstract, de aceea e necesar ca spectatorul să fie capabil a se detaşa de ceea ce cunoaşte, să se teleporteze în alte dimensiuni. Doar cu această condiţie va fi posibil să perceapă că acele regulate sau neregulate configuraţii şi linii din tablou semnifică multiplele misiuni pe care le îndeplineşte pământul pentru a menţine perpetuarea vieţii. Ca oricare artist plastic, prin fiecare lucrare încerc să spun ceva — şi mie însumi, şi spectatorului. Uneori mai desluşit, alteori codificat. Cum e, de fapt, şi însăşi via-

vatră de vară

44 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


CĂUTĂTORI DE LUMINĂ ţa: uneori — pe înţelesul tuturor, alteori — doar al unora; cunoaştem că pot fi şi situaţii pe care le poţi înţelege în mai multe feluri, în funcţie de experienţa de viaţă, imaginaţie etc., dar şi situaţii cu totul înceţoşate. Pe lângă sfinţi este un omagiu adus lui Nicolae Sulac. Am fost prieteni apropiaţi timp de mai mulţi ani, însă, când era în viaţă, n-am reuşit să-l pictez. Nu vroia să pozeze. După ce a decedat, am simţit că trebuie s-o fac. Uşor de zis… M-am frământat multă vreme, căutând o modalitate pe potriva unei asemenea personalităţi. Am găsit-o… într-un petic de covor. Într-o zi, l-am văzut aruncat într-un colţ al curţii noastre. Când m-am apropiat ca să-l văd mai bine, m-am cutremurat, observând pe pânza lui figura unui bărbat cu o vioară în mâini, iar în jurul lui — ornamente, flori stilizate. Vorba e că tatăl meu cânta la vioară… Bineînţeles, am adus peticul în atelier, l-am curăţat cât s-a putut de bine, după care l-am întins

am hotărât să pictez alături şi portretul meu. Lucrarea însă părea neterminată. Şi atunci, fiindcă Nicolae se află în lumea celor drepţi, i l-am aşezat alături pe Sfântul Nicolae, iar alături de mine — pe Sfântul Gheorghe. De aceea am şi numit lucrarea aşa cum am numit-o. Din peticul de covor mai rămăsese un fragment — cel cu vioristul. De fiecare dată, când mă uitam spre dânsul, în urechi îmi răsuna: “Tata… Tata… Tata…”. Apoi s-a adăugat şi: “Mama.. Mama… Mama…”. Şi mi-a venit ideea să desprind din petic figura vioristului, ca şi cum acesta ar fi tata, iar alături de dânsul să aşez câteva flori stilizate, tot din acel petic, ele simbolizând-o pe mama. Împrejurul lor am pictat varianta miniaturală a câtorva lucrări la care ţin în mod deosebit. Unele — pentru că au câştigat nişte premii, altele — pentru că nu le mai am, ele fiind achiziţionate de Ministerul Culturii sau de colecţionari particu-

pe lângă sfinți

natură statică autumnală

într-un colţ. Subconştientul a preluat imaginea lui, urmând să-şi facă partea sa de muncă, eu peste un timp sesizând mai profund decât până atunci similitudinea noţiunilor muzică populară şi covor tradiţional. Şi, deoarece Nicolae Sulac a fost interpret de folclor musical, i-am pictat portretul, aplicând şi câteva ornamente din acel petic de covor. Fiindcă am vrut să rămânem prieteni şi după moartea lui,

lari. Aceste lucrări au şi nume de acasă: Haraba, Peisaj cu tractor, Clopotniţă, Pridvor, Vatră, Podul moşneagului, Cloşcă cu pui. Astfel, ca şi cum aş fi vrut să le arăt părinţilor mei cu ce am ajuns eu în lume. Pentru că… se zice că părinţii ne urmăresc întotdeauna, chiar şi atunci când nu sunt în viaţă. Aşa se spune… Şi noi, cei care rămânem pe pământ după părinţii noştri, ar trebui să ne purtăm ca nişte

oameni cumsecade, să nu uităm nici pe o clipă că ei, de unde sunt, ne văd, deci, văd ce facem. Ca ei, acolo, să nu se căineze: “Uite de ce năzbâtii s-a apucat băiatul meu!” Dacă ne-am gândi mai des la asta, multe lucruri nu le-am face, multe vorbe nu le-am spune…Am trăi altfel… Am fi altfel… Lucrarea am numit-o Succesiune. Bineînţeles, şi la această expoziţie am venit cu vetrele mele, vreo cinci lucrări cu acest subiect. Una am numit-o Vatră cu lună, amintindu-mi de serile când, din diferite cauze, mama cam întârzia cu cina. Pentru că eu, de fapt, nu m-am îndepărtat de copilărie. Mai ales în ultimii ani, în pictura pe care o fac, mă întorc în copilărie mult mai des şi mult mai profund. Poate de aceea că acolo, de fiecare dată, îi găsesc pe mama şi pe tata?! Imagini foto: Iurie Foca, Mihai Turculeț

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 45


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Leo BUTNARU Între anii 1996 şi 1997 a exercitat funcţia de redactor-şef al revistei „Moldova”

FIOR DE NOUTATE

regina (mare sau – oarecare) sau poate chiar Fecioara Maria simţi un fior de noutate de parcă cineva ar fi strigat-o simplu pe numele-i de fetiţă

IATĂ – BRUSC! – MAI JOS... ...iată un text poate că un poem din secolul curent (electric) o mică verbocentrală de produs curent estetic e drept nu totdeauna – şi lumină acum parcă – da pentru că ideea e clară ceea ce nu înseamnă că deja s-ar putea pune problema înlocuirii hidrocentralelor centralelor electrice atomice sau termice cu verbocentralele iată brusc! – mai sus un text poate că un poem...

46 / MOLDOVA / IANUARIE–FEBRUARIE/ Iulie–august / #03 #01


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

CUM CITEŞTE SFÂNTUL Cum citeşte un sfânt? Întâi de la privirea lui se aprinde primul cuvânt care cu flăcăruia sa luminează următorul cuvânt ce se aprinde şi el în continuare de rând luminând şi aprinzând al treilea cuvânt ce-l luminează şi-l incendiază pe următorul...

Anume aşa citeşte un sfânt cuvânt cu cuvânt ce se aprind pe următorul cuvânt luminând aprinzând... Anume aşa – luminează aprinde arde cuvânt după cuvânt fără a lăsa urme scrum de sens mai rarefiat mai dens încât nimeni nu ştie ce a citit totuşi un sfânt...

CHIAR CU RISCUL DE A…

un crin îşi spulberă spre o păpădie polenul dens-auriu spunându-i acesteia: – ce zici dacă ne-am preamări sentimentele chiar cu riscul de a – de ce nu? – exagera niţel? în timp ce păpădia adie a antigravitaţie dar mai ales adie a adio cu ea însăşi

TAINICA SEMIOTICĂ

Ca în amnioticul uterin pruncii înoată de-a valma în agheasma în care sunt botezaţi întru comuniune cosmică sau doar ritualică pur şi simplu părându-se ciudat poate chiar monstruos doar că pe spate şi pe burtici pruncii din cristelniţa lumii au semne punctiforme de zaruri.

CARTEA

exact precum spune Geneza – turnul se înălţa şi furnicarul de fii ai lui Noe căra tăbârcea cărămidă mortar mortar cărămidă şi turnul mai creştea cu un metru cu o sută de metri şi furnicarul bipezilor se înălţa cu stive de cărămizi cu tărgi de mortar – precum spune până la un punct Geneza Testamentul... ...şi doar un biet rătăcit cu o carte în mână se pomenise în iureşul de furnicătoare râvnă şi toţi ceilalţi care cărau mortar cărămidă cărămidă mortar prinseră a hohoti prinseră a râde până la lacrimi de naivitatea ăluia care urca şi el bietul cu o carte în mână... ...astfel că Domnul Dumnezeu s-a înfuriat şi pedepsi pentru îndrăzneala lor nesăbuită de a râde de cel ce suia cu o carte în mână şi Domnul Dumnezeu a dărâmat turnul nelăsând cărămidă pe cărămidă mortar între cărămizi bineînţeles cartea rămăsese nu doar întreagă ci şi binecuvântată...

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 47


RAPSOZI

Leonid RĂILEANU, muzicolog, doctor în studiul artelor

Profesionişti

LA FEL DE BUN CA ŞI PRIMUL Cu mai mulţi ani în urmă, în timpul unei emisiuni televizate, un telespectator a telefonat în studio şi i-a zis: “Domnule Ciuhrii, de ce ai stricat “Fluieraşul”? Că era orchestră ca lumea. Asta, parcă e alta decât cea condusă de Lunchevici…”. Pot doar să presupun ce a simţit atunci Sergiu Ciuhrii, dar la chip a rămas neschimbat. Fiind un om cu un extraordinar simţ al umorului, a răspuns cu o glumă. Însă în clipa următoare a devenit serios şi a răspuns la întrebarea telespectatorului. Vorbea simplu şi pe-nţeles despre folclor şi tradiţii, despre varietatea şi diversitatea lor stilistică, încercând să-l convingă că fiecare om poate găsi în acest nesecat izvor de valori ceva ce i se potriveşte mai mult simţirii lui.

48 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


RAPSOZI

În 1995, când a preluat conducerea “Fluieraşului”, după trecerea în nefiinţă a legendarului Serghei Lunchevici, mulţi au zis că Ciuhrii ăsta comite o obrăznicie curată! Cum naiba să te încumeţi să iei bagheta de la unul ca Lunchevici! Lunchevici nu poate fi continuat, pentru că Întemeietorul l-a conceput într-un singur exemplar... Adevărul e că Ciuhrii n-a insistat să i se încredinţeze „Fluieraşul”. Motivul era cel evident: un Mare Artist, cum a fost Lunchevici, ar fi putut să fie înlocuit, exclusiv, tot cu un Mare Artist. Iar Ciuhrii nu s-a considerat niciodată mai important decât este şi nici n-a râvnit să se înscrie în detaşamentul magnificilor. Era conducătorul artistic al Orchestrei “Mărţişor”, avea un colectiv bunicel şi nu suferea de nimic — nici de foame, nici de lipsă de glorie. Însă, pe de altă parte, el înţelegea că, odată cu plecarea lui Lunchevici, a luat sfârşit o epocă, una marcată de puternica personalitate a neîntrecutului viorist şi dirijor, iar Ansamblul „Fluieraş” trebuia să-şi urmeze cursul vieţii. Oricum, în fruntea lui va veni cineva. Şi-atunci, de ce n-ar fi el acela, care ar perpetua legenda „Fluieraş” — într-o altă manieră, într-o altă stilistică de exteriorizare?.. Însă a ezitat: când l-au invitat la Ministerul Culturii şi i s-a propus

să preia „Fluieraşul”, n-a stat mult pe gânduri şi... a refuzat. Timp de trei luni după aceea, l-au contactat ba ministrul, ba viceministrul, pentru a-l convinge să accepte. Într-o zi le-a spus direct: “Dar îl voi avea mereu în faţă pe Lunchevici, nu vă daţi seama că mi-ar fi greu?!”. Dintre toate motivele refuzului, acesta era principalul — factorul psihologic al situaţiei. Cu Lunchevici au fost prieteni, a învăţat de la el multe lucruri utile; timp de 20 de ani, a colaborat cu Orchestra “Fluieraş”, scriind pentru ea, la rugămintea marelui dirijor, nenumărate melodii populare. La început a fost un extraordinar Solo pentru nai, scris special pentru Petrea Zaharia, după care Lunchevici a început să-l bombardeze cu propuneri, unele mai tentante decât altele, cerându-i să scrie chiar şi un vals. Şi l-a scris. Un Vals pentru orchestră de muzică populară — vă imaginaţi?! Şi Lunchevici l-a inclus în repertoriu! Deci, Sergiu Ciuhrii nu era un om străin pentru “Fluieraş”. Şi totuşi refuza să vină în fruntea lui. Pentru dânsul era ca şi cum ar fi trebuit să devină stăpân în casa cuiva, aşezată şi rânduită aşa cum fostului stăpân îi părea mai bine, mai frumos, şi el nu era sigur că n-ar fi vrut să schimbe ceva sau chiar să aducă în această casă nişte lucruri noi…

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 49


RAPSOZI

Violonista CArolina Saevschi

solistul marin ganciu

acordeonistul andrei porcesco

Cei de la minister nu l-au lăsat în pace. Au mizat anume pe faptul că a fost prieten cu Serghei Lunchevici, dar şi pe argumentul că, dintre toţi specialiştii în domeniu, anume Sergiu Ciuhrii era considerat cel mai indicat la postul de dirijor şi director artistic al Orchestrei “Fluieraş”. Şi aveau dreptate. În plus, îndrăznesc să afirm că el cunoştea folclorul muzical, tradiţiile lăutăreşti chiar mai bine decât Serghei Lunchevici, care, fiind născut la Chişinău, a auzit muzica populară doar pe la cârciume sau alte localuri de acest gen din oraş. Pe când Sergiu Ciuhrii, apărut pe lume în pitorescul sat Moara de Piatră din părţile Drochiei — de altfel, sat care ni l-a dat şi pe cunoscutul instrumentist Victor Copacinschi, care a evoluat mai mulţi ani în calitate de ţambalagiu la “Fluieraş” — a fost de mic cu urechea aplecată spre muzica populară autohtonă, primul cântec auzindu-l chiar din gura mamei. A cunoscut şi orchestrele de

lăutari existente pe atunci la nordul Moldovei. A învăţat de sine stătător, la auz, să cânte la chitară, baian şi armonică. Chiar dacă s-a dus să înveţe la şcoala de mecanizare a agriculturii din Cuhureşti, după care s-a făcut tractorist în satul de baştină, de muzică nu s-a îndepărtat. Când a împlinit douăzeci de ani, şi-a asumat curajul să organizeze un cor la Casa de Cultură din localitate. Pe atunci, la nordul Moldovei, arta corală mai exista, spre deosebire de alte părţi, aşa că el a avut posibilitatea să închege o formaţie de mai mare dragul cu un repertoriu din cântece vechi auzite de la bătrâni, dar şi de la corişti. Anume acel cor, mă gândesc, l-a ajutat să perceapă că, din toate câte-i sunt dragi pe lume, muzica este cea mai dragă. Aşa că a lăsat tractorul şi a venit la Şcoala (astăzi Colegiul) “Ştefan Neaga”, specialitatea dirijor coral, specialitate la care se putea intra fără a avea o pregătire muzicală. Cu alte cuvin-

te, Ciuhrii s-a apropiat de muzică altfel decât Serghei Lunchevici. Serghei Lunchevici a studiat la conservator vioara clasică, pregătindu-se pentru o carieră în domeniul muzicii clasice. Altceva e că destinul i-a reorientat intenţiile, oferindu-i şansa de a se manifesta în cadrul unei orchestre de muzică populară. Dar n-a fost preocupat de compoziţie, calul lui de bătaie îl constituia măiestria interpretativă. (Aici îmi asum o scurtă digresiune şi o fac din simplul motiv că foarte puţini sunt acei care cunosc istoria „Fluieraşului”. Eu, în virtutea preocupărilor, am descoperit că orchestra a fost întemeiată imediat după cel de al doilea război mondial, iar primul dirijor a fost compozitorul Vladimir Baronciuc. Mai târziu, în această postură s-au produs Gheorghe Târţău şi David Fedov. Actuala denumire, cea de „Fluieraş”, o are din 1957, iar în 1958 în fruntea ei vine Serghei Lunchevici. De aici încolo, în lungul segment temporal de până la 1995,

Violonistul vladimir serbușcĂ

50 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Trompetistul anatol cetulean


RAPSOZI

Violonistul mihail bârlădean

țambalagiul andrei mustea, Artist al Poporului

“Fluieraş”, împreună cu dirijorul său, dar şi cu renumiţii solişti: Tamara Ciobanu, Gheorghe Eşanu, Maria Bieşu, Nicolae Sulac, Zinaida Julea, cu o echipă de dansatori, parcurge un strălucit drum de creaţie artistică, de ascensiune profesională, devenind un etalon al succesului în arta noastră naţională). Sergiu Ciuhrii a rezistat în faţa insistenţelor ministerului timp de trei luni, până la urmă lăsându-se convins să accepte. Acceptând însă, nici nu s-a gândit să schimbe ceva în ceea ce a făcut Serghei Lunchevici, considerând că ar comite o crimă. Pe de altă parte, multe s-au schimbat, au venit alte timpuri care dictau alte cerinţe. În primul rând, se cerea o reînnoire a programelor. Şi el a scris mai multe piese pentru noul repertoriu al noului “Fluieraş”. Dar ce piese au fost! Specialiştii în domeniu sunt unanimi în ideea că, prin noile sale lucrări, Ciuhrii a păstrat stilul de exprimare de pe timpul lui Lunchevici, însă şi-a impus şi pro-

priul său stil. Altfel nu se putea. Oricine ar fi venit la “Fluieraş”, nu ar fi putut (chit că nici nu a trebuit) aranja lucrurile în maniera lui Lunchevici, pentru că nu există gândiri şi viziuni muzicale absolut identice. Iată ce crede reputatul compozitor Constantin Rusnac despre aliajul de la „Fluieraş”, care a rezultat din confruntarea celor două identităţi atât de puternice — Lunchevici şi Ciuhrii: — „Fluieraşul”, deşi a pierdut din strălucirea impetuoasă a stilisticii luncheviciene, în schimb, şi-a cultivat multe caracteristici noi, acestea apropiindu-l mai mult de coloritul rustic, pe care Ciuhrii îl cunoaşte mai bine. Explicaţia este că Ciuhrii e mai aproape de rădăcini, de specificul neaoş al creaţiei noastre populare. ...Mi-am făcut studiile tot la “Ştefan Neaga”, cam în aceeaşi perioadă, în care a studiat şi Sergiu Ciuhrii. Îl ţin bine minte, pentru că se deosebea de alţii. Deşi stu-

Sergiu Ciuhrii nu era un om străin pentru “Fluieraş”. Şi totuşi refuza să vină în fruntea lui. Pentru dânsul era ca şi cum ar fi trebuit să devină stăpân în casa cuiva, aşezată şi rânduită aşa cum fostului stăpân îi părea mai bine, mai frumos, şi el nu era sigur că n-ar fi vrut să schimbe ceva sau chiar să aducă în această casă nişte lucruri noi…

solista natalia munteanu, Maestru în Arte dia dirijatul coral, era un instrumentist. Umbla mereu cu chitara în spate. Pe la anul II, a organizat un trio instrumental cu alţi doi colegi din şcoală: contrabasistul Gică Scripcaru şi acordeonistul Mihai Dolgan. În scurt timp, tot Chişinăul vorbea despre dânşii: „Ce băieţi talentaţi!” Erau foarte solicitaţi şi în ipostaza de instrumentişti, şi în cea de acompaniatori. Ţin minte, în cadrul unui concert au acompaniat-o pe Maria Bieşu, care a interpretat atunci cunoscutul cântec popular “Struguraş de pe colină”… Pe atunci, în muzică apăruse mai multe curente şi formaţii de tip nou. La noi — Şico Aranov, Ansamblul “Bucuria”, peste hotare şi-au început activitatea faimoşii Beatles. Muzica populară începe să se demodeze, mai ales în mediul tinerilor. Aşa că, după absolvirea şcolii, Sergiu Ciuhrii nu şi-a putut găsi un loc aici, acasă. Şi-a luat chitara în spate şi a plecat la nordul U.R.S.S.. În alte vremuri, mulţi dintre

trompetistul sergiu tiron

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 51


RAPSOZI

Chiar dacă s-a dus să înveţe la şcoala de mecanizare a agriculturii din Cuhureşti, după care s-a făcut tractorist în satul de baştină, de muzică nu s-a îndepărtat. Când a împlinit douăzeci de ani, şi-a asumat curajul să organizeze un cor la Casa de Cultură din localitate.

ai noştri erau duşi cu de-a sila în Siberia, iar Ciuhrii s-a dus de bună voie tocmai pe insula Sahalin. Acolo, s-a angajat la o filarmonică şi timp de doi ani a concertat prin mai multe oraşe din regiune cu alţi câţiva muzicieni, interpretând muzică de diferite genuri, inclusiv muzică populară moldovenească. Muzica noastră plăcea. Ar mai fi rămas, chiar s-ar fi putut stabili definitiv acolo, pentru că acolo, în condiţii mai dure de viaţă decât pe la noi, oamenii erau nu ştiu cum altfel... mai buni... Dacă nu l-ar fi măcinat dorul de acasă… Revine la Chişinău. Îşi găseşte loc de muncă la Casa Republicană de Creaţie Populară, unde are norocul să activeze alături de fraţii Ştefan şi Petru Stoianov, foarte buni cunoscători ai folclorului muzical bulgar şi celui moldovenesc, să meargă împreună cu ei în expediţii, în căutare de cântece vechi. A mers apoi şi de unul singur, şi nu doar pentru că făcea parte din obligaţiunile de lucrător al acestei instituţii, ci pentru că devenise de-a-ntregul captivul acestui gen. Tocmai în acea perioadă, o altă legendă a muzicii folclorice de la noi, excentricul Isidor Burdin, înfiinţează la Politehnică un taraf de instrumentişti, o formaţie absolut nouă pentru acele timpuri, cu intenţia să reînvie vechea artă lăutărească. Fapt care îi reuşeşte. Şi asta pentru că însuşi Isidor Burdin era un muzician remarcabil şi un foarte bun organizator, dar şi pentru că “ama-

52 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

torii” erau, de fapt, un grup de împătimiţi de muzica instrumentală populară, pe care i-a “înfiat” administraţia instituţiei în cauză. Desigur, nu se putea ca Sergiu Ciuhrii să nu-şi tragă piciorul prin acest colectiv, ca să exerseze împreună cu băieţii de aici. Isidor Burdin i-a propus să studieze ţambalul, şi el l-a studiat, sub nemijlocita lui supraveghere, devenind membru al formaţiei. Ulterior, taraful şi-a continuat activitatea sub auspiciul Casei de Cultură a Tineretului din Chişinău, unde activa Ansamblul de Dansuri Populare “Mărţişor”, care nu avea orchestră. Voia întâmplării face ca acel “Trio”, la care s-a alăturat şi tânăra soţie a lui Sergiu Ciuhrii, Olga, vocalistă, să le vină în ajutor. În trei, acompaniau dansatorii, iar în pauzele c��nd trebuia să-şi mai tragă un pic suflarea ori să-şi schimbe costumaţia, interpretau, în patru, câte o melodie populară. Acest divertisment a scos în evidenţă talentele lui Sergiu Ciuhrii şi, până la urmă, este invitat ca dirijor al colectivului dat. Din 1970, timp doar de câţiva ani, “Mărţişorul" şi-a conturat propria imagine, cucerind multe premii şi locuri de frunte la diferite manifestări artistice, multe laude pentru ceea ce a reuşit să realizeze. În 1975, secţia Cultură orăşenească, satisfăcută de activitatea colectivului, a decis ca orchestra să fie separată de dansatori. În felul acesta, a început biografia “Mărţişorului” cu Sergiu Ciuhrii în frunte. Amintindu-şi

acele vremuri, Sergiu Ciuhrii spune că era îndrăgostit de munca pe care o făcea, chiar dacă îi cerea eforturi şi timp, pe care trebuia să le împartă cu studenţia, deoarece, dându-şi seama că mai are nevoie de ceva carte în ale muzicii şi dirijatului, se înscrisese la Institutul de Arte “G. Musicescu”. Este necesar, cred, să spun, deoarece puţini cunosc acest lucru, că nu o făcea pentru salariu. Mult timp, nici nu l-a avut, abia mai târziu au început să-i plătească 35 de ruble lunar… Cu “Mărţişorul" a concertat în 24 de ţări ale lumii. Odată, proaspăt întorşi din Spania, îmi mărturisea: “Ştii cum ascultă cei de peste hotare doinele noastre, fie la voce, fie la nai sau la alt instrument? Cu suflarea întretăiată! În sală, oricât de mare ar fi, domneşte o tăcere totală!”. “Mărţişor” a fost şi locul unde a luat naştere laboratorul de creaţie al lui Sergiu Ciuhrii — compozitorul. Chiar de la primele aranjamente folclorice sau lucrări originale create de el aici, începe să fie solicitat nu numai de “Fluieraş”, ci şi de “Mugurel”, “Joc”, “Lăutarii”, de Orchestra Radioteleviziunii moldoveneşti, de colective corale. Şi el scrie pe nerăsuflate, o melodie după alta, de parcă le-ar fi avut pregătite mai dinainte. I-am auzit pe unii dându-se cu părerea că prelucrările folclorice nu sunt altceva decât o imitare şi că cei ce le fac nu pot pretinde că ar fi com-


RAPSOZI Tocmai în acea perioadă, o altă legendă a muzicIi folclorice de la noi, excentricul Isidor Burdin, înfiinţează la Politehnică un taraf de instrumentişti, o formaţie absolut nouă pentru acele timpuri, cu intenţia să reînvie vechea artă lăutărească.

pozitori. Nu e chiar aşa! Oricine are dreptul să ia un motiv, o frază, chiar şi un cântec popular şi să-l dezvolte, în felul acesta plăsmuind o creaţie proprie. Pentru că folclorul nu este o dogmă. Un adevărat creator, îl poate înnobila. Dacă vreţi să ştiţi, şcoala componistică rusă a devenit una dintre cele mai progresiste în lume anume pentru că s-a bazat pe folclor. Aici vine să mă susţină şi cunoscutul etnomuzicolog Andrei Tamazlâcaru. Potrivit dânsului, Sergiu Ciuhrii este cu desăvârşire compozitor. Mulţi îl definesc ca fiind dirijor. Şi-l văd dirijor. Care, însă, mai prelucrează şi

În 2000, Sergiu Ciuhrii editează volumul de creaţii corale Plopule, copac frumos — parte înregistrate în timpul expediţiilor folclorice, parte — scrise de dânsul. Pe strune de vioară şi Melodii de pe colină sunt două culegeri de partituri pentru orchestrele de muzică populară. Compania de Stat “Teleradio-Moldova” deţine înregistrări pe bandă magnetică a 500 de lucrări semnate de Sergiu Ciuhrii. Lucrările lui nu sunt bazate pe folclor, ci inspirate din folclorul autentic, specificul căruia îl cunoaşte la perfecţie. În tot ceea ce a scris, a ales tempoul cel mai corect, cel care exprimă veridic felul de a fi în cântec al ţăranului nostru.

Să vii după Lunchevici la “Fluieraş” este, de bună seamă, un act de curaj. Dar, oricât de banal ar suna, este şi o responsabilitate. Şi dacă Sergiu Ciuhrii şi-a asumat acest curaj, el şi-a asumat şi responsabilitatea. piese populare, în timp ce evoluează ca şi dirijor la “Fluieraş”. În tot restul timpului, este compozitor pursânge, care în ultimele patru-cinci decenii a creat un produs muzical pentru întreaga Moldovă — pentru orchestre, coruri, interpreţi vocalişti, interpreţi instrumentişti — partituri originale, extraordinar de frumoase. Cel mai mult au avut de câştigat corurile, care, până la el, interpretau cântece absolut străine spiritului nostru naţional.

Să vii după Lunchevici la “Fluieraş” este, de bună seamă,, un act de curaj. Dar, oricât de banal ar suna, este şi o responsabilitate. Şi dacă Sergiu Ciuhrii şi-a asumat acest curaj, el şi-a asumat şi responsabilitatea. Lunchevici a devenit Lunchevici la “Fluieraş”. Ciuhrii a venit la “Mărţişor” deja format ca şi dirijor, ca şi compozitor, când aranjamentele, prelucările şi lucrările originale semnate de el făceau parte din repertoriul tuturor orchestrelor de muzică popu-

lară de la noi, inclusiv renumitele “Folclor” şi “Lăutarii”. După 15 ani încheiaţi, de când a preluat „Fluieraşul”, iată ce povesteşte maestrul despre relaţia sa cu colectivul — 17 instrumentişti, 2 solişti şi 8 perechi de dansatori: — I-am rugat să-mi spună deschis ce nu le place în munca mea. Le-am spus că va trebui să colaborăm în toate şi că tot ce vom face va fi o operă colectivă, însă această operă va fi gestionată pe tot parcursul de conducătorul artistic al formaţiei. Adică, de mine. Sunt fericit să constat că „Fluieraşul” chiar a redevenit un colectiv de creaţie bine structurat şi bine organizat... ...În ultimii ani, Ciuhrii avea un vis: să pregătească un concert folcloric, interpretat de cor şi acompaniat de o orchestră de muzică populară. Noii săi colegi au zis că e o idee bună şi... au purces la repetiţii. Iar nu demult legendarul “Fluieraş”, alături de Corala “Moldova”, au prezentat acest concert la Casa Radio. A fost un spectacol de zile mari! Iar sufletul lui Lunchevici, prezent mereu acolo unde evoluează „Fluieraşul”, a fremătat de bucuria pe care i-o dă artistului actul creaţiei autentice. Iar asta înseamnă că a aprobat şi El lucrarea lui Ciuhrii... Pentru a împlini chipul dirijorului, compozitorului şi profesorului Sergiu Ciuhrii, vom mai spune că Dumnealui este Lucrător Emerit al Culturii din Republica Moldova, Artist al Poporului şi Cavaler al Ordinului „Gloria Muncii”.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 53


UN TALENT POLIVALENT

Vitalie RUSU

Rememorări

FERICIREA DE A FI TRIST Despre autorul acestor două tablete-nuvele s-a cunoscut şi mai înainte că este un talent polivalent — actor, regizor, realizator tv şi om de omenie, însă puţini au ştiut că este şi un bun povestitor. Altul în locul lui şi-ar fi adunat de mult confesiunile pe care le-a făcut de-a lungul anilor în faţa paginilor imaculate, de fiecare dată când s-a pomenit singur în faţa destinului, şi le-ar fi editat într-o carte aparte. Fiindcă merită. Rusu nu s-a grăbit să o facă. Dar niciodată nu e târziu. E bine totuşi că le-a încredinţat revistei noastre, iar noi vom avea grijă să le aducem la judecata dumneavoastră. Fiindcă e corect să se ştie: Rusu e mai mult decât se ştia!..

54 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


UN TALENT POLIVALENT Eram un cerc restrâns de “internaţionalişti ca şi conţinut şi multinaţionalişti ca formă”. Saşa Diduh, “haholul”, ne destăinuia enigmele de la “Taganka”, taine pe care le cunoştea sau, în cel mai rău caz, le dibuia. Îl compătimeam pe Iuri Liubimov şi propuneam sumedenii de forme şi formule ce ar fi salvat faimosul teatru.

De o săptămână sunt surghiunit în apartamentul bălţean al lui Ion Puiu (fiindcă la Chişinău încă nu are casă). Dorm, visez, mănânc, beau. Filozofez şi tratarisesc cu amfitrionul despre teatru, viaţă, nemurire, neuitând şi de Univers. Cărţile mă pândesc de peste tot. Mai exact, de pe podele-duşumele. Puiu încă nu şi-a făcut rost de “stenkă” — setul de mobilă, la care râvneşte orice muritor: nu are nici bani şi nici relaţii la magazinele de mobilă. Aşa încât, dacă s-ar întâmpla o minune şi, într-o bună zi, i-ar da cineva nişte parale (să zicem că i-ar achiziţiona Ministerul Culturii o piesă de teatru sau un tablou), tot nu ar avea ce face cu dânsele. Adică, tot fără setul de mobilă ar rămâne. ...De pe pereţi mă pândăresc dacii, zimbrii, mănăstirile şi clopotele pictorului, atârnate intr-o “dezordine ordonată”. Lenca, soţia “zugravului şi scribului” deocamdată bălţean şi mama celor doi feciori ai lor, e într-un talmeş-balmeş continuu: spală, calcă, aleargă la piaţă şi la magazine, găteşte, deretică, iar spală, iar calcă, iar se porăie la bucătărie. Are timp să fugă şi la repetiţii, să joace spectacole în deplasare ( Teatrul “Alecsandri” încă nu are sediu), să ducă un copil la şcoală şi altul la creşă, să-i probozească şi să jelească talentul lui Puişor, care nu-i “adu-

ce nici bani, nici fericire”... Se culcă târziu, se scoală devreme, şi doar eu cu Ion nu simţim nici într-un fel “scurgerea implacabilă a preţiosului timp”. Îl irosim netrebnic în discuţii şi dezbateri aprinse. Ne încrucişăm spadele gândurilor ascuţite, înjurăm de mama focului şi condamnăm cu vehemenţă, dar în surdină, “societatea (orânduirea) cea crudă şi nedreaptă”. De fapt, tot ce făptuim noi pe malul Răutului nu e decât o continuare searbădă a fostei noastre vieţi artistice moscovite. Ducem dorul metropolei, teatrelor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor şi camarazilor de cămin de pe strada Volghin. Ajunsesem şi noi, aidoma surorilor cehoviene, “la Moscova, la Moscova, la Moscova…” (noi — da, ele, bietele, incă nu). Făceam stagiere teatrală. Eu — regie la “Maiakovski”, Ion — scenografie la “Mossoviet”. Serile ne strângeam în jurul unui ceainic cu uncrop (savuram şi alte băuturi, nu ascund, dar mai rar, fiindcă bursa era destul de pirpirie) şi puneam U.R.S.S.-ul la cale. Eram un cerc restrâns de “internaţionalişti ca şi conţinut şi multinaţionalişti ca formă”. Saşa Diduh, “haholul”, ne destăinuia enigmele de la “Taganka”, taine pe care le cunoştea sau, în cel mai rău caz, le dibuia. Îl compătimeam pe Iuri Liubimov şi

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 55


UN TALENT POLIVALENT

propuneam sumedenii de forme şi formule ce ar fi salvat faimosul teatru. Cu părere de rău, nu ajungeam niciodată la un numitor comun, pentru că Tolea Kostriţki, balerinul bielorus, era lipsă la deliberări. Mereu grav bolnav de dragoste, amor, iubire şi încă de ceva, esenţial, pe deasupra. Nu mânca, nu bea(ceai!), nu fuma. Un mort viu, vorba lui Alecsandri. Fredona în dulce delir “belâi aist letit…” şi se canonea cum că, uite, iar e impus de soarta hâdă să-şi înşele consoarta. Şi nu ar vrea, nici în ruptul capului, să facă acest pas mârşav, dar cum să nu-l facă dacă “diva aia” de la teatrul de operă i-a adulmecat “manierismul libertin şi aerul de boem” din Minsk? Într-adevăr, bielorusul e un bărbat super: are ceva din Jean Marais, Luis de Funes și Bourvil (de la ultimii doi — nasul). Un hidrid francez şocant. Îl compătimim în colectiv. Cu această tristă ocazie başkirul Tan Anikeev scoate din sân (nu din geantă) o sticlă de coniac. Başkirul nu vorbeşte aproape deloc. Sâsâie ceva nu ştiu în ce limbă. Dar îl înţelegem perfect: “O golim?” Mai încape vorbă! Aşa e başkirul nostru: nu se salută nici când vine, nici când se duce. E o fantomă blândă, cuminte şi mărinimoasă. Când se întâmplă să ne vadă şi să-l vedem — tace. Tot timpul tace. Tace şi când vorbeşte.

56 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Valera Bartosik, rusul din Vologda, ne priveşte misterios prin dioptriile lentilelor, ne cercetează cu atenţie, scoate dintr-o taşcă o mapă şi o trânteşte triumfător pe masă. Cât pe ce să răstoarne ceainicul. Spun minciuni. Cât pe ce să răstoarne sticla lui Tan. Asta ne mai lipsea! Rusul are nişte relaţii la Ministerul Federal al Culturii şi ne tot bombardează cu opuri dramaturgice interzise de “glavlit”, adică de cenzură. Mai bine spus, interzise tot de Ministerul Culturii, dar de astă dată nu de cel federal, ci de cel unional. Aşaii în Uniunea Sovietică: “Moi dom ne adres, ne uliţa, moi dom Sovietskii Soiuz…” Scoate raritatea din copertele mapei. E destul de terfelită, dovadă că a colindat prin multe cămine studenţeşti şi bucătării moscovite. Bartosik trage perdelele la geamuri, ne face semn să controlăm dacă e zăvorâtă uşa, mai scoate două lumânări de stearină pe jumătate folosite, deschide robinetul şi dă drumul la apă. Un fel de bruiaj pentru cei din coridor şi din camerele vecine. “Pentru ce şi cine faci mascarada?” îl întreabăm nedumeriţi. Şopteşte sâsâit, ca başkirul: “Pentru regie… Dacă se află ce vom citi la “masa cea de taină”, ne papă Siberia!” De emoţie, Puiu dă să bea coniacul direct din şip. Încă bine că a uitat să scoată dopul,

De fapt, tot ce făptuim noi pe malul Răutului nu e decât o continuare searbădă a fostei noastre vieţi artistice moscovite. Ducem dorul metropolei, teatrelor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor şi camarazilor de cămin de pe strada Volghin.


UN TALENT POLIVALENT

Făceam stagiere teatrală. Eu — regie la “Maiakovski”, Ion — scenografie la “Mossoviet”. Serile ne strângeam în jurul unui ceainic cu uncrop (savuram şi alte băuturi, nu ascund, dar mai rar, fiindcă bursa era destul de pirpirie) şi puneam U.R.S.S.-ul la cale.

altfel rămâneam fără licoare... Tadjicul Muzafar nu participă la evenimentul istoric. Doarme de trei zile şi trei nopţi. Din când în când dă semn de viaţă, deschide televizorul, ascultă ştirile şi iar se trânteşte în culcuş. Aşteaptă ceva important. Foarte important. Dar nu ne spune ce anume. Doarme şi bea ceai până se umflă. A fost şi la teatru de câteva ori. Povesteşte mereu (şi prin somn) ce mare actor e Armen Goncearov de la “Maiakovski”. Numai că el, cu asemenea actor, ar fi făcut un spectacol şi mai bun. Îl susţinem în unanimitate (în somn, desigur)... Ion Puiu a scos, în sfârşit, dopul sticlei. Rusul din Vologda ne dă de înţeles că nu-i place descoperirea scenografului moldovean. Dă a pagubă din mână şi anunţă cu glas de conspirator profesionist: “Dramă, Rakovâi korpus. După romanul omo-

nim de Alexandr Soljeniţân”. Bielorusul uită de diva de la operetă şi-şi aminteşte de partizanii lui Maşerov. Ucraineanul spune ceva urât despre “muscali”. Tadjicul tresare prin somn. Noi, cei doi moldoveni aproape români, devenim, în subconştient, mândri că a sosit multaşteptata clipă să fim botezaţi “martirii neamului”. Ne îmbrăţişăm şi aproape că lăcrimăm. Bartosik e dârz ca Gastello. Scoate dopul nefericitei garafe, trage o duşcă, îşi agaţă dioptriile de greabănul nasului şi ne duce, grămăjoară, voluntari, “în Siberiile de gheaţă…” Când forfota Moscovei matinale dădu buzna prin geam, văzui că din lumânări rămăsese doar o masă de strearină topită. Se trezi şi tadjicul să “vază şi să auză” ştirile, dar ne vazu pe noi, întinşi pe duşumele şi ascultând cum Valera (rosianul) citeş-

te sub masă, cu o lanternă în mână (actul doi al regiei!), calvarul “pohodului na Sibir”. Apa curge din robinet. Lectura e pe sfârşite. Din cameră se aude vocea crainicului, care anunţă solemn că tancurile sovietice au intrat victorios în Afganistan. Peste câteva zile tadjicul a luat drumul spre casă: orăşelul lui natal, Kuleab, e la hotar cu ţara în care începuse războiul. Seara din ajunul plecării de adio ne-am adunat în jurul ceaunaşului cu pilaf. Aceiaşi camarazi şi nu prea aceiaşi. Bielorusul Anatoli, ucraineanul Olexandr, başkirul Tan, tadjicul Muzafar, doi moldoveni aproape români (aşa vom fi mereu!) şi rusul Valera, care ne privea buimac şi vinovat prin dioptriile aburite... Printre noi tocmai trecuseră şenilele blindatelor “victorioase” …

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 57


UN TALENT POLIVALENT

Vitalie RUSU

ŞI NOI ERAM O CEATĂ TRISTĂ...

58 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

evocări


UN TALENT POLIVALENT

Rătăcesc pe coridoarele Teatrului „Ginta Latină”. Aici activează şi Teatrul „Alexei Mateevici”, în trupa căruia m-a angajat Andrei Vartic. Uşa unui birou sare din ţâţâni şi în prag se înalţă un „tobultoc” de haiduc. A întunecat cu dimensiunile sale toată „perspectiva” (cum se exprimă un prieten comun); nu se vede nimic nici înainte, nici înapoi. Matahala ezită un pic, apoi se deplasează în stânga, dând drumul unei raze de lumină să se şupurească prin crăpătura uşorului. Mai face un pas şi, scuzându-se parcă de tunetul vocii de corifeu antic, mă salută amical: „Noroc, tatalie!” (o abreviatură de la „tata” şi „Vitalie”, — aşa mă botezase nepoţica).

E Ionică Popescu. Doar el îmi dă bineţe cu porecla nepoatei. I-a plăcut. Zice că numai copiii au fantezie inepuizabilă, din care cauză a şi îmbrăţişat arta păpuşărească. Vrea să fie un veşnic puradel. Într-un târziu, trece pragul de parcă ar păşi peste hotarele unui stat inamic, îşi şterge, cu o batistă cât un şal bătrânesc, şiroaiele de sudoare, aruncă pălăria de paie, mare cât un oboroc, mă cercetează cu hâtrenie, mijeşte ochii de culoarea fundului ceaunului, hohoteşte, bate darabana pe burtă şi răcneşte: „Hai, bădie, la filmare!” Îl privesc năuc. Habar nu am de scenariu, de regizor, de echipă, unde se filmează ceea ce trebuie să se filmeze... Nu ştiu nimic. Tabula rasa. Încerc să par calm şi icnesc magistral: „Când?” Popescu se scarpină la ceafă. Îşi masează cu pumnii rotulele genunchilor, oftează tragic, devine tare pesimist, fixează un punct în neant şi-mi şopteşte cu aer de complice: „Nu ştiu... Dar nu importă... principalul e să nu afle absolut nimeni... Va fi o echipă mică de tot... ” Îşi caută pălăria, o trânteşte, ca pe o scârtă de paie, pe creştet şi începe „monologul” vieţii artistice: mizerie, laşitate, trădare, talent, film, dramaturgie, regie... Sunt ochi şi urechi. Îmi place felul lui de a vedea lucrurile, de a le diseca, de a le întoarce pe faţă şi pe dos, ca pe nişte straie scumpe, rămase moştenire de la părinţi. De a le număra în mâini ca pe nişte mătănii ca

apoi, brusc, să le împrăştie pe podele. Din când în când, trage câte o înjurătură cu înfrumuseţări neaoşe. În gând le trage. Sfiindu-se parcă de sine, nu de prezenţa mea. Zice: „Trebuie să găsim de urgenţă parale, tatalie!”, apoi face o pauză shakespeareană. Viaţa se scurge monoton prin holurile teatrului, fost cândva „aghitpropul” cece-ului, de parcă nu a auzit de problema banilor lui Popescu. Ce să faci? Fiecare cu ale lui! Boris Bechet, ca umbra tatălui lui Hamlet, atârnă undeva în aer. În preajma noastră. Nu-l vedem, dar îl simţim. Pe dânsul îl „pipăim”. Banii, neavând miros, sunt şi imperceptibili. Înţeleg că Popescu a pus ceva la cale. Ceva „strategic”. Arhisecret. Ceva ce ţine de magia albă, magia neagră, magia tărcată. E o taină sacră şi, de o află Boris, s-a dus dracului misterul. Mi se spovedeşte că i-ar trebui un costum de ţigancă. La gât i-ar trebui. Din neant apare Bechet. Se plimbă alene, fumează, îşi mută taşca de pe un umăr pe altul. Şi ne iscodeşte cu privirea: „Ce-aţi pus la cale? Încap şi eu în ceata voastră?” Tăcerea e de aur, când nu ai bani. Mai bine zis, când ai şanse să pui mâna pe ei. Boris nu mai rabdă şi ne roagă, nu doar cu privirile, să-l luăm şi pe el. Şi el e sărac. Şi el e actor bun. Habar nu are (ca şi mine) unde, când, la ce, dar vrea să fie cu noi. Strâng din umeri. Bechet e gata-gata să leşine (cu accentul pe silaba a doua). Curiozitatea îl dă gata. Nu crede că nici eu nu „sunt în temă”.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 59


UN TALENT POLIVALENT

Îşi caută pălăria, o trânteşte, ca pe o scârtă de paie, pe creştet şi începe „monologul” vieţii artistice: mizerie, laşitate, trădare, talent, film, dramaturgie, regie...

Popescu se îmbunează şi vrea să-i divulge planul, pe care nu-l cunoaşte până la capăt. Salvarea vine din partea opusă a coridorului. Se aude vocea lui Vartic: „Borea, intră iute la contabilitate!” Ce s-a întâmplat mai departe, nu pot explica, deşi am citit câte ceva despre fenomenele paranormale. Bechet s-a dizolvat. S-a evaporat. A devenit abur de cafea. Abur, nu zaţ. „Omul invizibil” a intrat în peretele contabilităţii. Doar geanta-i materială rămăsese în hol. Făcea eforturi zadarnice să-şi urmeze stăpânul evaporat. O mână a ieşit prin perete şi i-a făcut vânt genţii înăuntru. Amândoiambii întră în contabilitate. Peretele s-a strâns la loc. Rămasem iar în doi cu Popescu. Am mai zăbovit în aşteptarea lui Boris sau măcar a genţii, dar zadarnic. Din contabilitate nu fuge nimeni de bună voie. Îl privesc pe Ion şi Ion pe mine: bogaţi în idei şi săraci în bani.

60 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Ne aşezăm pe o banchetă în hol. Popescu îmi divulgă planul diabolic de „acaparare financiară”. E simplu. Dar „genial”. Mircea Snegur (pe atunci preşedinte de ţară) face o vizită de lucru la o Asociaţie agricolă putred de bogată. Noi doi, deghizaţi în ţigani (de fapt mai mult eu decât el), dăm buzna peste preşedinte şi îl convigem să finanţeze un „film epocal”. Adică, nu pe preşedintele ţării, ci pe şeful asociaţiei, care, în închipuirea noastră, jenându-se de prezenţa înaltului oaspete, va scoate din haznaua întreprinderii vreo 200.000 de lei pentru viitoarea „peliculă naţională”. Film care clocea în căpuşorul lui Popescu. Al regizorului Popescu. Cireaşa cea mare de pe tortul festiv era Vitalie Rusu. Ţigancă, nu ţigan! Împopoţonat în fuste, bluze, panglici, cercei, mărgele, baticuri, toate multicolore ca şi ideile lui Ionică. „Dar ce fac cu barba, domnule regizor?” „Îţi pun un văl de mireasă, hulubiţo!”. Mascarada o pregăteam pentru bodygu-

arzii lui Mircea Snegur. Cum puteau ei să-şi pună mintea cu o perechiuşă de romi îndrăgostiţi? Îndrăgostiţi înde ei şi îndrăgostiţi de preşedinte, care-i om de omenie, gospodar cu dragoste de minorităţile naţionale. Cum să fie altfel, odată ce le-a dat găgăuzilor republica lor, limba lor, tradiţiile lor, constituţia lor naţională? Noi, romii, nu cerem separatism. Nouă ni-e bine cu Soroca noastră şi cu constituţia voastră, dar avem nevoie, uite-aşa, de nişte bănuţi pentru folosul ţării independente şi indivizibile. Cam aşa era scenariul nostru de „aghitbrigadă”. Când am ajuns la Asociaţia agricolă, sabantuiul era în toi. Afară — ţipenie, nici chiar paza de corp. Dăm buzna în anticameră. Secretara se făcu la faţă de culoarea vălului meu de mireasă. Se sforţează să iasă de după masă, însă Popescu i-o ia înainte. Încins cu un chimir de două schioape, cade în genunchi şi începe să-i sărute mâinile de la palme până la coate şi viceversa. „Nu


UN TALENT POLIVALENT Rămasem iar în doi cu Popescu. Am mai zăbovit în aşteptarea lui Boris sau măcar a genţii, dar zadarnic. Din contabilitate nu fuge nimeni de bună voie. Îl privesc pe Ion şi Ion pe mine: bogaţi în idei şi săraci în bani.

plecăm până nu dăm bineţe cu bulibașul tău, domnişoară, mâncaţi-aş ochii... de te împotriveşti chem tot alaiul ţigănesc, care aşteaptă semnalul în curte... Mireasa e gravidă în luna a...zecea şi de nu-l pupă pe şefu — naşte aici...” Îmi veni şi mie rândul „la rol” şi, mai cu ofuri, mai cu ahuri, îi dau de înţeles că iatăiată scap plodul din mine. Apăru, naiba ştie de unde, un militar cu retevei de cauciuc în mână. Dar în loc să ne ia la îmblătit, ne ruga cu lacrimi în ochi să ne facem pomană cu dânsul. Să nu dăm buluc în sala de banchete – îl dau afară din slujbă şi el vrea

să facă carieră, că aman bine îl mai prinde uniforma „militară”... Popescu scoate din chimir cinci lei şi-i bagă în tocul pistolului. Apoi mă înhaţă în braţe şi iese triumfător din anticameră. Aşa m-a purtat până în lanul de păpuşoi de soi – fala Asociaţiei agricole. Acolo a răcnit ca un zimbru înjunghiat, m-a trântit cu putere într-o brazdă şi a luat-o la goană. M-am pornit după scenaristul-regizor. L-am găsit. Stătea lungit între hlujdani şi plângea cu sughiţuri. „Ştii cum se va numi filmul nostru, dacă găsim gologani? „Actorul şi punctum!” Ce profesie nătângă,

Doamne... Umilit, flămând, bătut; merge şi tot merge... Unde se duce?... ” — În eternitate, Ionică! i-aş răspunde azi. Atunci însă am tăcut. Vroiam un singur lucru: să se facă noapte şi să urlu la lună... EPILOG. La filmările „Meşterului Manole”, Ionică Popescu, regizorul şi scenaristul, şi-a zidit soţia în murul bisericii. Era gravidă. Îl purta sub inimă pe Nichituş. Ultimele cuvinte ale Meşterului erau: „Mă doare...” Când a fost să plece dintre noi, de pe scena ultimului său spectacol şi ultimului rol, colegii şi camarazii au lăcrimat: — Ne doare, Ioane!..

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 61


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Anatol GUGEL: “Astăzi, pentru mine fiecare zi e o duminică…” În perioada cuprinsă între anii 1966-1983 a exercitat funcţia de redactorşef adjunct al revistei “Moldova”, iar din 1983 şi până în 1985 a fost redactor de secţie

MEDITAŢII Timpul nu e doar cel calendaristic, pentru că, de fapt, calendarele sunt convenţionale, – timpul, în primul rând, e cel ce se află în noi înşine, în interiorul nostru. Fiecare om îşi are timpul său, propriu lui, numai lui. Şi acest timp îi dictează şi faptele, şi acţiunile, şi gândurile, şi tot ce face el e în raport cu acest timp şi tot ceea ce rămâne în urma acestui timp. Timpul e, de fapt, aura omului. Şi aura aceasta se reflectă la artist în ceea ce face artistul, adică în pictură, în sculptură, în scris… Avem pilda milenară a Galateei, care spune totul. Adică, aura însufleţeşte ceea ce plăsmuieşte omul. Şi o poezie, fără reflexul aurei, nu e poezie; este o simplă versificare, un mănunchi de rime, de cuvinte rimate. Dar o poezie adevărată

62 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

este însufleţită, ea deţine însuşi suflul poetului, păstrat în moleculele ei nepătrunse. Pentru că, la urma urmei, există un cuvânt şi un al doilea cuvânt, un revers al cuvântului primar, după cum există doi ochi, dar şi un ochi al treilea, care e cel fundamental, atunci când vorbim despre un artist. Există şi cea de a treia ureche – să ni-l amintim pe Beethoven! Mai există şi un al cincilea anotimp, un al şaselea simţ, şi aşa mai departe… Nu-mi vine să cred, dar m-am trezit din senin… longeviv. Am ajuns să trăiesc săptămâni în care zilele se numesc la fel: duminică… Cineva spunea că a scrie e a ţine timpul pe loc. E destul să pui pixul jos, şi timpul va începe a curge din nou. Poate de aceea şi noua mea carte pe care o finisez, Testamentul

unui nou-născut, — versuri, eseuri, amintiri — este şi o prezenţă inedită. De ce am ales un astfel de titlu? În primul rând, îmi plac titlurile metaforice (alte cărţi le-am numit: Scoică sarmatică, Ostroave verzi, Am fost odată ca niciodată)… Ele sunt şi succinte şi exhaustive. Iar, în al doilea rand, azi privesc lumea din jur, cu toate problemele ei, altfel decum o priveam mai ieri. Parcă, cu ajutorul unei magice lentile, e mai transparentă, mai aproape de mine. Ea se înscăunează în conştiinţă ca un alt mod de a fi. Ai senzaţia că te-ai născut din nou, dar pentru ultima dată… Neschimbat însă rămâne acel credo pe care nu l-ai violat niciodată: să fii cinsit şi sincer cu tine însuti!


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

AMINTIRI FEREASTRA CU TREI MUŞCATE Ştiţi cine e moşneguţul, încă în toată firea, care merge domol pe ulicioara cu bătrânii nucari, căzând pe gânduri? Oare sunt chiar eu, iar noua mea realitate trebuie s-o accept fără crâcnire? Spun cei înţelepţi că timpul, vai ce necruţător e! Şi totuşi, e incredibil de darnic, anume el, cu cereasca-i beatitudine îmi dă o părticică din nemărginirea sa. Şi deodată, tresar. Se profilează, ce incredibilă arătare! O fereastră, o fereastră cu trei muşcate… O deschid nerăbdător — dau buzna, ameţindu-mă, miroznele salcâmilor înfloriţi. Casa părintească? Am apucat cu adevărat un Chişinău patriarhal, cu ghivece la ferestre, cu trăsuri de tot felul, cu tramvaie multicolore, cu vestitul Circ Kludskz, care poposea cu elefanţii lui, de obicei, în vacanţe, pe terenul viran de lângă Liceul “A. Russo” (azi Universitatea de Stat). Pe atunci erau două licee pentru fete şi patru — pentru băieţi. În Liceul “A. Donici” (în toamna lui 1939 fuzionat cu Liceul “B.P.Hasdeu”) învăţam eu. Iată-i şi pe profesori — Ilica, apoi

Bordea la română, Malenda la franceză, Orza la germană, Răpeanu la latină. Cu imensa-i pălărie neagră aplecată într-o parte, Bordea străbătea coridorul liceului, urmărit de muzica stanţelor ştiute pe de rost. Cu voce catifelată, fredona: “Plângea caterincafanfară lugubru în noapte târziu…” Mă ia prin surprindere: “Mai scrii versuri? Dar proză?”. Bănuieşte că în sinea mea port umbra primului vers tipărit? Apăruse “Licuriciul” cu o dată magică, martie 1940, cu două poezii, “Copiii cu ochii umezi” şi “Acceleratul”, cu semnătura A. Gugel, elev în clasa VIII ”a”. Acel vis grotesc cu scrâşnete de fum, al cărui “zgură îmi intra în ochi”, nu s-a spulberat încă? În genere, viaţa literară românească dintre cele două războaie mondiale fusese o perioadă efervescentă cu remarcabile idei, curente, modele. Oare de ce tânjesc după acea fugară, abia perceptibilă, nălucă a debutului? Poate de aceea că într-o viaţă de poet se petrec multe începuturi şi are loc un unic debut? Mă însoţeşte o magică oglindă retrovizoare pe strada centrală

Alexandru cel Bun. Cafenele la tot pasul, prăvălii cu articole de modă, afişe de tot felul. Mă urc în tramvai să nu scap cumva ultimul film cu Loretta Young de la “Expres” (azi Filarmonica). Şi dintr-odată, — nu dură decât o clipă! — dispăru de pe ecran şi tramvaiul, şi celebra actriţă, şi pălăria neagră a profesorului. Se pierdu într-o negură deasă şi fereastra, şi muşcatele cu năluciri de petale albe şi roşii. Ah, unde sunteţi, flori care nu se ofilesc nicicând?! Acum ştiţi cine e moşneguţul, încă în toată firea, care merge domol pe ulicioara cu nucarii bătrâni. Iată-l, rezemat de copac, urmăreşte cu ochii, — răscolindu-i-se anii, — un cârd de cocori. Anii cei mulţi, cei de aproape şi cei de prea departe, se transformă într-o fantastică sumedenie de zile şi nopţi — 32000 la număr! Şi zecile de mii de zile ies de-a rostogolul la suprafaţă, copleşindu-te, ca şi când ar încăpea, virtual, într-o carte cu file codificate, în care fila cea din urmă lipseşte. Mai lipseşte…

VERSURI Într-un articol al său, Mihai Cimpoi m-a numit lirosof. Adică, sunt un poet lirosof. Şi continuu să scriu în stilul acesta al lirosofiei. La vârsta aceasta am înţeles, de fapt, ce e arta, ce e poezia, ce e viaţa în genere…

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 63


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

FRUNZE ŞI ILUZII Ca rotocoale lungi de fum În aer se topesc iluzii. Ah, câte le-am pierdut pe drum Fără să fac nişte concluzii! Nu le aleg, nici nu le chem. – Confuze-afluxuri de iluzii, Dar să le-alung nu pot, mă tem, – Tot vin efluvii şi iluzii. Nu ştiu de ce, dar le compar Cu crengi în stare de efuzii. Uscate, frunzele dispar Ca ruginite, vechi iluzii…

CEL DE-AL CINCILEA ANOTIMP Încotro ne ducem, ţânc stângaci şi străbunic stângaci cu toane şi tichie? Vom ajunge pân”la vârcolaci pe un fir de die-păpădie? Oare i-om vedea pe căpcăuni, cocoţaţi pe nişte ţâmburluce? Hai să ne jucăm printre minuni de-a ija-mija! Deci, ne ducem să culegem stele din adânc. Străbunicul se preschimbă-n ţânc, ţâncul – în străbunic deopotrivă, când aievea smulgem din arhivă

UNICAT Curg zilele cât ai clipi. Dar fiece zi e o minune, Descălecată din tării, Mereu în nouă versiune. De–aceea e şi unicat, Un unicat neperimat. Şi pentru că e-un mod de-a fi, Un paradox ca să te mire – E şi prezent, şi presimţire A tot ce-a fost, ce va veni. E fiece zi un unicat, Un unicat…multiplicat.

64 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

basmul, răsfoindu-i, rând pe rând, fiecare buche şi crăiţă. Străbunicul se supune, blând, firului plăpând de luminiţă, basmului, străfulgerat de timp. Amândoi, cu mâinile întinse, ne lansăm prin spaţii necuprinse spre cel de-al cincilea anotimp.


Literatură & Publicistică

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 65


Auguriada CÂNTECE CU GURA-NCHISĂ Cântări trecute,

Aureliu BUSUIOC

I

cântece ce-aţi fost! S-a stins încet frumosul vostru rost, V-aţi destrămat ca negura pe văi, ca zvonul alb de tineri zurgălăi, ca doruri, poduri simple peste mări, cântări trecute, vesele cântări! Cântări trecute, aprige cântări, cu cerul spart în cele patru zări, cu inimile – uşi deschise-n prag, cu zilele ca mierea într-un fag, cu nopţile dormite de cu zi şi nebăuta sete de-a trăi... II Mai ştii copacul cela de pe şes? Ne întâlneam la umbra lui ades, ades făceam din ochi la câte-o stea, iar steaua ne clipea din ochi şi ea, şi-apoi pleca privirile pieziş, şi vântul ne pândea de prin frunziş, şi-apoi sărea, smintit, din ram în ram să ducă-n lume vorba ce vorbeam, şi lumea ne-a aflat şi ne-a ştiut... Şi tu n-ai mai venit şi te-ai temut. III Se lasă greu cântările-n amurg. Şi curg zăpezi de sunete, tot curg. Şi dorurile-şi sting bătaia-n vad, ca lebede din negură ce cad, şi inima se bate tot mai drept... Şi nu ştiu ce-i cu inima din piept.

66 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Auguriada

DOINĂ Mereu mă-ntorc, pământul meu, la tine Şi-n mine ce-ai turnat un strop de har, Mă-ntorc precum beţivul la pahar Ca să mai sorb din dorul tău de bine.

Aureliu BUSUIOC

Şi aş fugi de tine de-n zadar Când graiul tău cu străluciri latine Duios şi liber dăinuie în mine, Când îmi doineşte versu-i de cleştar. Pământul meu, muncitul meu pământ Cu brazda tristă-a văilor pe frunte, Din hău de ani spre alte zile – punte, Nu plânset torni în suflete, ci cânt. Căci numai cântul e născut să-nfrunte, Şi m-am deprins, pământul meu, să cânt.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 67


OAMENI ŞI ARBORI

Ion BĂLTEANU, preşedintele Uniunii Meşterilor Populari din Republica Moldova

BRĂŢARA DE AUR

Frate bun cu toţi copacii Un copac, fie că e de o specie mai comună ori una mai rară, îl poţi tăia pentru lemne de foc şi face cald în casă toată iarna, primăvara uitând de el, ca şi cum nici n-ar fi fost. O mămăliguţă, o ciorbă şi alte bucate gătite la un cuptoraş de vară, tot la foc cu lemne, se mănâncă de două-trei ori pe zi, potolind foamea omului, căruia nici nu-i pasă ce fel de copac a ars în vatră. Altul este destinul unui arbore tăiat de un meşter. Meşterul îi va găsi alte rosturi, prelungindu-i viaţa în alte formule. În mâinile lui, lemnul copacului va deveni pentru om — şi la propriu, şi la figurat — şi casă, şi masă. Într-o variantă mai simplă, pur utilitară, dar şi în alta, mai complexă, în care meşterul îşi va transpune, de rând cu abilităţile, şi sufletul său... Ce e lemnul, în general? Poate fi ceva din care va rămâne doar scrum, dar şi ceva ce-ţi poate mângâia privirea şi sufletul ani la rând, chiar şi o viaţă întreagă.

68 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


OAMENI ŞI ARBORI

Alexandru a început ca un simplu tâmplar. Mai tÂrziu, a încercat să confecţioneze mobilier la comandă, întocmai aşa cum i se cerea să-l facă. Dar, în general, el nu e omul căruia trebuie să i se spună ce se vrea de la dânsul.

N

oi suntem, de fapt, purtătorii memoriei genetice a tuturor generaţiilor precedente, chiar dacă nu conştientizăm acest lucru. Şi atunci când cu un individ se întâmplă ceva deosebit, ceva care îi reactivează memoria, acesta descoperă nişte capacităţi tainice, pe care n-a bănuit că le are... Aşa am putea explica faptul că meşteri avem mulţi şi de tot felul, pe când meşteri buni avem foarte puţini. Dintre aceşti puţini face parte şi Alexandru Vrânceanu, născut la Sireţi, Străşeni, într-o familie de ţărani pe vremuri numiţi răzeşi, cărora le-a plăcut să muncească nu doar pentru pâinea cea de toate zilele, ci şi pentru suflet. Despre asemenea ţărani se spune că nu-şi ghidează viaţa uitîndu-se în curtea vecinilor. Alexandru Vrânceanu se trage deci din oameni deprinşi să se aprofundeze în pro-

priul suflet, să afle ce ar vrea el. Şi fac exact ceea ce le cere sufletul. El zice: — De la tata le-am învăţat pe toate... Tatăl său a îngrijit via, a cultivat porumb şi fasole, dar şi-a construit şi o casă, apoi şi un beci pe lângă ea, apoi şi toate celelalte cu priceperea şi mâinile proprii, fără a plăti meşteri străini. În felul acesta a lucrat în el memoria genetică, despre care vorbeam mai sus. Iar fiul său a dorit să facă şi ceva studii. Aşa că a venit la Chişinău, s-a înscris la Şcoala profesională nr. 17 de la Combinatul de mobilă „Codru”, devenind meşter şcolit. Deşi meseria o învaţă mulţi, viaţa îi cerne, alegându-i pe cei mai înzestraţi şi mai insistenţi. Un ales a fost şi Alexandru Vrânceanu, despre care pot spune cu toată certitudinea că este frate drept cu tâmplăria. Cazul lui e tocmai al unui meşter înzestrat cu de toate, unul care înnobilează tot

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 69


OAMENI ŞI ARBORI

Curios din fire, Alexandru Vrânceanu a dorit să încerce îmbinarea lemnului cu alte materiale. Cel mai potrivit s-a dovedit a fi metalul. Deci, s-a apucat şi de forjerie, demonstrând că cineva care doreşte ceva, uneori chiar reuşeşte.

pe ce pune mâna. După cum spune înţeleapta zicală, Dumnezeu i-a dat, iar el pune în torbă aceste daruri. Ferice de cei ce pot înmulţi darurile primite... Îmi place nespus cum lucrează. El nu selectează lemnul, nu scoate inima din copac pentru o anume bucăţică, cea mai bună, pe celelalte socotindu-le rele. Unii meşteri spun că lemnul acesta are noduri, cioturi, are cutare şi cutare, că-i putred sau verde, îi caută metehne sau defecte pentru ca să-l rebuteze definitiv. Ăştia dintr-un copac, dacă scot două-trei scânduri, poţi zice că au făcut ceva. Alexandru Vrânceanu întrebuinţează absolut orice fel de lemn. Oricât de scorţos şi scorburos ar fi un copac, îl foloseşte în totalitate, fără a rebuta măcar o surcică. El găseşte frumuseţea în orice formă şi meştereşte ceva din ea, scoţând în

70 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

evidenţă această frumuseţe. Te minunezi când vezi cât de reuşit exploatează un defect sau rebut al naturii. În urma lui nu rămân deşeuri. Lui chiar îi place să utilizeze lemnul pe care alţi meşteri îl găsesc numai bun de rebut. Pentru dânsul nu contează că-i margine de buştean, că scândura e corojită, ba mai are şi încovoituri, găuri — fantezia şi bogata lui imaginaţie îl ajută să facă din rău — bun, să transforme un defect al lemnului într-o virtute a lui. Alexandru a început ca un simplu tâmplar. Mai târziu, a încercat să confecţioneze mobilier la comandă, întocmai aşa cum i se cerea să-l facă. Dar, în general, el nu e omul căruia trebuie să i se spună ce se vrea de la dânsul. Sunt meşteri care lucrează bine, fac totul cum li se spune, pentru că îi interesează doar câştigul. Alexandru Vrânceanu pro-

pune varianta sa, una pe care o consideră cea mai potrivită pentru un caz sau altul. Când vine un client, care nici nu prea ştie ce vrea, el îşi asumă iniţiativa şi-i spune: „Uite cum ar putea fi...”. Dacă nu-i convine, face o nouă schiţă, o poate face şi pe a treia, pe a patra, însă pe toate anume aşa cum vede el interiorul respectiv sau mobila respectivă. Astfel, tot ce face, poartă pecetea unui stil, unui individualism foarte specific lui. Fiind o personalitate multilaterală, versată, cu o bogată imaginaţie, îi place să facă schiţe, să elaboreze un design, să modeleze. Având şi o viziune de arhitect, poate proiecta foarte interesant spaţiul. Deci, din capul locului a pornit bazându-se pe principiile designului, iar acesta dictează să fie luate în considerare absolut toate detaliile ce ţin de obiectul comandat de client. Doar aşa poţi organiza un spaţiu concret, creând


OAMENI ŞI ARBORI

Fiind o personalitate multilaterală, versată, cu o bogată imaginaţie, îi place să facă schiţe, să elaboreze un design, să modeleze. Având şi o viziune de arhitect, poate proiecta foarte interesant spaţiul.

în interiorul lui un ansamblu. Şi el organizează interiorul, amplasând în cadrul lui piesele sale de lemn astfel ca să fie în armonie cu celelalte obiecte. De sus până jos, pe toate le uneşte într-un tot întreg. Casele acestea noi, moderne, îi impulsionează spiritul creativ, îi inspiră proiecte neordinare, îl ajută să se manifeste plenar. Din 1993, este membru al Uniunii Meşterilor Populari , iar din 1996 — şi al Asociaţiei Arhitecţilor din Republica Moldova. Este şi un pionier în ceea ce priveşte reînvierea stilului rustic de mobilă, de multă vreme dat uitării, deoarece ţine de tradiţia secolelor XYI-XYII, când mobila se făcea din bardă. Meşterii de atunci nu aveau sculele de astăzi. Ei tăiau un copac, trunchiul îl despicau o dată, şi încă o dată, scândura o trăgeau la cuţitoaie şi o îndreptau pe cât era posibil, după care luau barda în mâini

şi meştereau tot de ce avea nevoie omul în casa şi în curtea sa. Actualul stil rustic nu e o invenţie a omului contemporan. Nu este nici o revenire la ceva drag altădată. Mulţi trăitori ai secolului XXI doresc să revină anume într-un asemenea anturaj. E şi acesta un zvâcnet al genelor, o chemare a memoriei. Curios din fire, Alexandru Vrânceanu a dorit să încerce îmbinarea lemnului cu alte materiale. Cel mai potrivit s-a dovedit a fi metalul. Deci, s-a apucat şi de forjerie, demonstrând că cineva care doreşte ceva, uneori chiar reuşeşte. Lemnul şi metalul sunt două materiale foarte interesante din perspectiva unui creator. Sunt două stihii opuse, care pot fi îmblânzite. După mine, doar un om foarte înzestrat poate reuşi să le pună alături, să le extragă din antagonismul lor profund şi să le încadreze, firesc,

într-o ipostază artistică. Lucrând cu aceste două materiale, Vrânceanu a amenajat şi case de locuit, şi localuri distractive, şi încăperi cu destinaţie specială, şi cafenele, şi restaurante, şi baruri, şi hoteluri, şi beciuri, şi crame, ba chiar şi curţi în care s-a dorit o atmosferă deosebită, dar a mai creat numeroase şi diferite piese pentru expoziţii. Lucrărilor elaborate special pentru expoziţii le lipseşte factorul utilităţii. Originale întotdeauna, ele îţi răsfaţă ochiul, te încântă, te provoacă, te ajută să concepi frumosul. Sunt lucrări despre care poţi spune că au o personalitate. Această personalitate le-o imprimă creatorul lor, căruia, în iulie 2005, printr-un decret al preşedintelui Republicii Moldova, i-a fost conferit Titlul Onorific de Meşter-Faur, ceea ce înseamnă recunoaşterea la gradul superlativ a măiestriei sale.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 71


Literatură & Publicistică

Pavel PROCA

îl cunoașteți? de ce nu-l cunoașteți? o să-l cunoașteți!

EU VOI RĂMÂNE... Născut într-o idee, dramaturgul teribilist, nedisciplinat mondial, muşcă aprig şi cu gingiile. Încăpăţânat şi neajutorat de norocul chior, caută veşnicile înserări ale sufletului omenesc. Robustul simţ teatral şi cinematografic evită simplificările şi teoretizările. Îndrăzneala de a-şi lega soarta de dezmoşteniţii de soartă îl duce în Teatrul „Esinencu”, în care el lasă oamenii să se joace cu viaţa, nu cu rolurile. Descifrarea omului mărunt, amărât, adesea batjocorit e piatra de temelie şi totodată de preţ a edificiului satirelor sociale (nu socialiste!). Eroii lui Esinencu par a fi nişte personaje-obiecte, uitate ca nişte geamantane jerpelite pe peronul gărilor jegoase. Omul haotic, cu un grăunte de turbare sub pălărie, este eroul central al satirelor sale. 72 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică Eroii lui Nicolae Esinencu nu conştientizează principii şi valori. Nu ajung la consens şi nu se pupă. Îndrăcit merg va-banc şi nu au aşi ascunşi în mânecă. Personaje reale într-o ireală corabie a lui Noe.

Nicolae Esinencu răstoarnă furios valorile pretins clasice, creând pe scenă veritabile spaţii subminatoare. Într-o lume, ermetic închisă şi matematic încheiată la toţi nasturii, dramaturgul dă foc, fără germeni de îndoială, fondului şi formei tradiţionale. Eroii săi nu mişună pur şi simplu. Eroii săi vieţuiesc altfel şi altundeva. În Azilul de noapte al lui Gorki.

P

iesele sale sunt vârteje scenice periculoase ca ochiurile de apă — trag la fund actorii cu tot cu regizori şi scenografi. Tirania amănuntului contemporan îl măguleşte. Plinul comod de odinioară nu-l interesează. Fumoarul (în regia lui Victor Ignat la fostul Academic), Grand Prix (în regia lui Ion Cibotaru la Vasile Alecsandri), Oameni de paie (în regia lui Andrei Vartic la Alexei Mateevici), SRL-Moldovanul (în regia lui Sandu Grecu la Satiricus), Tabachera, Cantora, Parul (nemontate de nimeni nici pe o aşchie de scenă) sunt fantezii neromantice, dezlipite de oglinda veneţiană a vieţii noastre, cea de toate zilele. În satirele lui Esinencu doar prin autor se pot strecura personajele cu probleme direct înfipte în destine omeneşti. Actorii îşi scot capul prin „oamenii de paie” pentru a vedea lumina zilei. Cuirasa de luptă a dramaturgului este satira şi sarcasmul. Descărcarea eroilor de zorzoanele sentimentalismului dulceag sufocă şi copleşeşte. Omul anatomic apare în toată goliciunea sa. Fenomenul Esinencu e surprinzător.

E caracteristic temperamentului de scriitor teribil: Oriunde dau, dau peste mine. Lucrând cu materie anorganică, a izbutit să intre într-un făgaş ce-l duce spre experimente scenice neordinare. Spre o morală de dincolo de legile moralei. Spre măştile sociale.

Eroii lui Esinencu îşi măsoară patria cu sârma ghimpoasă. Respectând rigorile genului satiric, sfărâmând din start miturile anacronice, dramaturgul se aruncă benevol în plasa burlescă a teatrului monstruos. În dramaturgia lui Nicolae Esinencu masca e decretată legitimă. Mascat se intră în mănăstire. Mascat se intră în biserică. Mascat se intră în guvern şi parlament. Mascaţi, oamenii de bună-credinţă îşi fac cruce cu ambele mâini. Galeria cetăţenilor unionali (nu unionişti) de la început de veac şi mileniu. Mânuitor abil al dialogului, îndeosebi al dialogului mut, autorul nu caută frumuseţe în teatru. Autorul caută naturaleţe

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 73


Literatură & Publicistică

Dramaturgia lui Esinencu e cascada continuă, îmbelşugată, uneori hidoasă a conflictelor cotidiene. A ceea ce auzim, vedem şi ne facem a nu pricepe.

în teatru. Drumul duce de la abstractizări la concretizări. Rupând zigzagurile tradiţiei, fuge de umanitatea monotonă. Împinge efectele dezgolite până la cele mai mici detalii. Masca acoperă viaţa. Ipocrizia moravurilor trosneşte din încheieturi. Lovitura de teatru, realismul dur încleştat de fapte, produc nelinişti aducătoare de furtuni. Spărgând genul solemn, romanţios, educativ şi revoluţionar al teatrului patetic, personajele dezmoştenite se strâng în cele patru colţuri ale întâmplărilor năuce. Eroii lui Nicolae Esinencu nu conştientizează principii şi valori. Nu ajung la consens şi nu se pupă. Îndrăcit merg va-banc şi nu au aşi ascunşi în mânecă. Personaje reale într-o ireală corabie a lui Noe. Eroii lui Esinencu îşi măsoară patria cu sârma ghimpoasă. Respectând rigorile genului satiric, sfărâmând din start miturile anacronice, dramaturgul se aruncă benevol în plasa

74 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

burlescă a teatrului monstruos. Revizuind drastic valorile perene, împietrite în urzeli eterne, caută bezmetic grobiene mijloace de expresie. Întruna se urcă pe casă, ca să vadă de unde poate veni viitorul. Cu un singular simţ al realului construieşte zănatic scene fanteziste. Acest veritabil cinematograf teatral păstrează fatale surprize pentru regizorii şi actorii deprinşi cu fabule dramaturgice şcolăreşti. Stăpân pe antena vremii, atent să nu-i calce nimeni pe idee, pentru că ideile sunt pentru semănat, Nicolae Esinencu sare din avion fără paraşută. Dramaturgul anapoda e ca o balanţă, ale cărei capete ating ritmic două nivele. Două lumi diferite ca înălţime. Lumea timpului şi lumea omului. Exponenţii blestemului unui neam la început realist de secol brutal. Farsa socială esinenciană trebuie privită sub un alt unghi. Sub unghiul caricaturii imense a colectivităţii amorale. A colecti-


Literatură & Publicistică vismului amorf. Ceea ce noi considerăm excentricitate, Esinencu consideră realitate. Realităţile dramaturgului sunt ungherele de surpriză ale spectatorilor. Totul se zbate, mocneşte, trăieşte în cuprinsul perimetrului Esinencu: Trenul din care ai fost aruncat

amintiri şi tendinţe contradictorii, lucrează atent la algebra omenească a partiturilor scenice. Situaţiile melodramatice, amabile, confortabile şi convenabile preferinţelor noastre sunt considerate de Esinencu realităţi îndoielnice. Imaginaţia sau evenimen-

cu nu fuge de tradiţii. Esinencu îşi are tradiţiile sale netradiţionale. Materialul lexical neobişnuit, încărcat de plasticitate, maximă intesitate, aluzie şi alegorie se contopeşte într-un stil teatral precis şi concis. Cu început şi sfârşit. Nemilos cu

În satirele lui Esinencu doar prin autor se pot strecura personajele cu probleme direct înfipte în destine omeneşti. Actorii îşi scot capul prin „oamenii de paie” pentru a vedea lumina zilei. Cuirasa de luptă a dramaturgului este satira şi sarcasmul.

nu a fost trenul tău. Pamfletele naturaliste (impudoarea nu-l sugrumă!), construite pe evenimente modeste, aduc în scenă nebunii ce nu există şi nebuni care pot exista. Legând ficţiunea de observaţia tăioasă a cruzimii satirice, condensează aproape forţat eroii şi acţiunile într-un dramatism grotesc: „De fapt, trăim într-o groapă”. Asumându-şi — din mândria şi nobleţea profesiei — rolul de experimentator şi oblicitor al contrastelor dintre psihologic şi social, autorul permite personajelor, în variate forme, dar cu aceeaşi mentalitate, să se găsească şi să acţioneze în toate piesele sale. Galeria personajelor teribiliste. Nicolae Esinencu nu are mania piesei moralizatoare. Mania piesei de costum şi dans. Nu-şi dichiseşte eroii în VIP-magazine. În dramaturgia lui farsa sinistră, nudă, e dominantă. Grotescul e favorita categorie estetică a scriitorului. Dibuind prin liane de

tul banal (Moş Ion şi-a pierdut conducătorul) e materialul-prim din care-şi urzeşte propriul teatru. Teatru care nu place tuturor teatrelor. Depinde câtă literatură cunosc directorii de scenă. Drama omului străzii e asemenea tragediei acului nesigur al busolei magnetizate: simpla deviere la stânga sau la dreapta schimbă nu doar o direcţie, ci şi o lume întreagă. Selecţionarea specificului şi pronosticarea consecinţelor dau o definitorie structură dramatică pieselor într-o limitată întindere în timp şi spaţiu. Liniile conflictuale, în aparenţă simple, sunt complicate. Şchiopătând prin ele, destui actori şi regizori îşi frâng gâtul. Particularizările şi generalizările simpliste duc regizorii la eşecuri garantate. Dramaturgia lui Esinencu e cascada continuă, îmbelşugată, uneori hidoasă a conflictelor cotidiene. A ceea ce auzim, vedem şi ne facem a nu pricepe. Esinen-

alţii, nemilos cu sine, e milostiv cu eroii săi ciudaţi, deşănţaţi la prima vedere. Tunul de lemn al lui Nicolae trage salve cu obuze nucleare! — constata regretatul tunar Vasile Tăbârţă. Nelipsita poantă imprevizibilă izvorăşte din sursa parodicului. Din veşnicul conflict dintre vecinul care vrea să intre pe brânci în Europa şi vecinul care veşnic mulge capra. Râsul dramaturgului e conştient. Lipsit totalmente de amuzament. Bătut de nădejde în cuiele persiflării. În faţa pieselor lui Coliţă, cum îl numea graţios Serafim Saka, eşti ca în faţa cetăţii ce trebuie luată cu asalt. Dacă-ţi permite, de pe metereze, dramaturgul. Îl cunoaşteţi? Nu-l cunoaşteţi? De ce nu-l cunoaşteţi? O să-l cunoaşteţi! Altminteri nici că se poate, fiindcă (păzea!): — Limba să mi se taie, capul să mi se taie — eu voi rămâne Esinencu Nicolae!

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 75


Literatură & Publicistică

Pavel PROCA

Creaţia, între cadenţe şi valenţe

COLINDA SOARELUI ÎN CÂRJĂ Uneori între cuvinte, alteori între pumnale, cu ochii legaţi de verbul A IERTA, a sărutat COLINDA cu gura inimii şi a deprins de la munţii bucovineni să crească nu spre a fi luat în seamă, ci spre a citi, de unul singur, cifrele romane pe lespezi de calvar. Sta adunat în propria-i umbră pentru a-i cunoaşte mai bine pe cei din lumina stelelor. Fără zăranie de egoism, fără înfumurare, străin fanfaronadei — că asta-i boala noastră mare! — cult, mărinimos şi nobil, avea un singur cusur: în el dăinuia ţăranul. Cel din Carpaţi. Cel din câmpia Sorocii. Cel din ghiolurile Dunării.

76 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică Laudele îl stânjeneau. Înjurăturile îl mobilizau. Speranţa a fost pentru dânsul calea regală întro epocă grăbită şi pragmatică. Ancorat de temele plângerii noastre. Împresurat în el însuşi de citire în stele. Hipnotizat de imaginile filmice în care vedea defectele noastre. Încerca să ni le corecteze.

C

oborât din COLINDĂ — filmul de licenţă, blagoslovit cu entuziasm nesupravegheat de pedagogul său, regizorul Igor Talankin de la fostul V.G.I.K. — a uitat că-l cheamă cum îl cheamă şi, fumându-şi ţigara până dincolo de unghii, simţea cum îi sfredeleşte sufletul colţii unui burghiu. Veşnic ostatic între două virgule din hrisoavele cronicăreşti, iscodea prin cânturi şi prin crezuri, topind zgura de pe cuvintele uitate, sorbind roua din lăute. Zbura bezmetic cu o singură aripă — a doua i-a fost împuşcată netrebnic de scribul romanului realismului socialist, Călin de la Crasna — presimţea glasuri în stoguri de tăcere, lumina auzul, apoi verbul, apoi doina şi balada. Era ca o corabie în larguri, ce avea în loc de catarge cumpene de fântâni cu ciuture pline ochi cu apă neîncepută, smulse din

picturile camaradului de bucurii şi năpaste, Ion Puiu. S-a înălţat ca un bulgăre zburător, căutând mereu aripi de Pasăre-Împărat, fără a îmbrăca masca adaptării la mediu. Striga cu gura plină de pământ prin răstigniri de gânduri: Mă închin celui care m-a trădat, mă închin că m-a-nşelat. A căzut din toate cărţile pe care le-a scris, începând cu acel Soare în cârjă din 1966. A căzut din toate filmele pe care le-a trăit, începând cu acea Colindă din 1968. Bătea năprasnic toaca în jurul bisericii de cuvinte. Săpa în piatra albă a hârtiei psalmul despre un Hristos care umbla cu crucea în spate prin Piaţa Marii Adunări Naţionale, căutând Golgota Neamului. Pornit din rădăcina omeniei sale, se condamna în filmele — Vlad Ioviţă, Balada

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 77


Literatură & Publicistică

Burghiu a fost un început de Sisif zăicănean, care-şi clădea de unul singur dealul, chitindu-l să fie cât mai abrupt şi mai povârnit ca nu cumva, Doamne fereşte, să-l învinuiască un oarecine de lenevie.

lemnului, Pământul nu uită, Mama, Surorile, Paralela 47 — la o ardere cuminte şi înţeleaptă a cugetului şi sufletului: De mult nu mai concurez cu nimeni... Sunt un pix ce scrie cuvintele pe lespezi de soare-asfinte... Prietenii mă privesc trist, îi dezamăgesc şi trenul meu a plecat şuierând din gara lor... Fiinţă zămislită din vis pentru vis, buturugă cioturoasă, îndoită şi înnodată, de stejar fulgerat de trăsnet, un copil mare cu barbă ninsă (Andrei Ţurcanu), care a anticipat coborârea absurdului postmodernist (Ion Hadârcă), Iacob Burghiu a fost totdeauna liber de trufie, vanitate, răzbunare, de a ocupa un loc străin la masa ierarhilor vremii. Laudele îl stânjeneau. Înjurăturile îl mobilizau. Speranţa a fost pentru dânsul calea regală într-o epocă grăbită şi pragmatică. Ancorat de temele plângerii noastre. Împresurat în el însuşi de citire în stele. Hipnotizat de imaginile filmice în care vedea defectele noastre. Încerca să ni le corecteze. Le proiecta

78 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

în minte, le dubla şi le tripla. O punte de înţelegere între bine şi rău: Carul Mare, Carul Mic, cerul încăput într-o lacrimă de lut. În cei patru ani cât a fost prim-viceministru al culturii, mâna dreaptă a lui Ion Ungureanu, în ceilalţi trei ani, cât a fost consilier prezidenţial, amicii şi inamicii dădeau buzna în biroul lui după puzderii de titluri onorifice, decoraţii şi apartamente. Toţi s-au ales cu câte ceva. Doar Burghiu a rămas până la sfârşit în cele trei odăi de la etajul nouă, din sectorul Botanica, fostul laborator de creaţie şi procreaţie al fârtatului Nicolae Esinencu. Sălaşnă în care toamna şi primăvara, pe timp ploios, din tavan se prelingeau picături poluate, mucezindu-i dacii din tablourile lui Puiu. Şomer sovietic — aştepta câte un cincinal pomană de la „Moldova-film”, ca până la urmă, în bătaie de joc, să i se arunce scenarii scheletice pe care nu doreau să le

filmeze nici debutanţii. Şomer democrat — vin ai noştri, pleacă-ai noştri, noi rămânem tot ca proştii — ajunsese cu cerşitul unei solde la uşa Uniunii Scriitorilor. Sărăcia şi mizeria materială, nu subnutriţia intelectuală, i-au fost mediul prielnic romantismului şi romanţiozităţii vieţii. Fericirea lui de totdeauna era egală cu voinţa de a fi chibzuit şi liber-cugetător. Gândind şi rostindu-se fără prudenţă, ocolind nărăvaş ticăloşia şi prostia cu alură de naturaleţe, negând categoric îndestularea prin trădare şi neghiobia belicos-revoluţionară, deţinea capacitatea de a pricepe firea lucrurilor, de a fi sincer şi tandru chiar în faţa abjecţiilor. Iacob Burghiu nu a fost un regizor potcovit politiceşte. Nu pretindea la exclusivitate, şi filmele sale erau metaforice: vânturi solare spre o mioară, spre un colind. Aşa cum Caragiale şi-a creat geniala moftologie, Burghiu şi-a creat galeria persona-


Literatură & Publicistică Gândind şi rostindu-se fără prudenţă, ocolind nărăvaş ticăloşia şi prostia cu alură de naturaleţe, negând categoric îndestularea prin trădare şi neghiobia belicos-revoluţionară, deţinea capacitatea de a pricepe firea lucrurilor, de a fi sincer şi tandru chiar în faţa abjecţiilor.

jelor anapoda, care înţelegeau lumea pe dos. Fără falsă tragedie. Fără obsesie patriotardă. Comicul său era tragicul depăşit — adevăratul histrion trece prin tragic ca printr-un purgatoriu. Moralitatea modernă de şarlatan văduvit de existenţă autonomă, cu tendinţe de autopercheziţionare şi sinceritate ca formă de agresiune, îl băga în boale: iar mă doare „stomacul”, măi băieţi! Iacob nu vorbea despre politic. Vorbea despre omenesc. Peliculele, mai toate clasate de cenzură la Categoria a patra (Colinda a fost interzisă până la începutul anilor’90), sfidau regimul nu prin replici şi mizanscene antisovietice. Sfidau prin apolitic. El vedea lumea prin valori universale, chiar arhaice la prima vedere. Filme pastorale, nu păşuniste. Ţesute din imagini şi mister, ele nu se încadrau în tam-tamul realismului socialist. Eroii lui Iacob Burghiu greşeau fără a fi vinovaţi. Nu urau şi nu se răzbunau. Aveau curajul de a pune întrebări şi de a încerca să răspundă la întrebări. Ajungeau în zbaterile lor sfâşietoare până la delir. Bănuind că i se poate întâmpla orice şi oricând, îşi ocrotea fiecare clipă a bucuriei ca pe un dar special dat de destin. Râdea zeflemitor de cei care respinseseră cu furie corurile elogioase la adresa vechiului

regim, dorindu-şi cu orice preţ alte coruri, la fel de elogioase, la adresa noului regim. Râdea de acei care, dorindu-se mondiali, nu erau în stare să treacă pragul naţional. Şi-a străbătut cariera cu greutate, descoperindu-se cine este prin ceilalţi, supravieţuind fără a trăda sora lume într-o lume colonizată şi clonată care cânta non-stop: Cine-a pus rahat pe clanţă? Cine, oare, putea să-l pună?.. Zodia i-a fost zaraf hapsân. Pasăreacioclu i-a înghiţit lacom năzuinţele şi s-a trezit într-un mileniu străin unde, cum se exprima Burghiu: „Nici singurătatea nu-mi mai aparţine”. Burghiu a fost un început de Sisif zăicănean, care-şi clădea de unul singur dealul, chitindu-l să fie cât mai abrupt şi mai povârnit ca nu cumva, Doamne fereşte, să-l învinuiască un oarecine de lenevie. Mai apoi a cioplit cu răbdare şi migală pietroiul colţuros, mare şi greu cât un păcat din Săptămâna Patimilor, pe care l-a aburcat pe coama propriului munte ca pe un monument al îndărătniciei şi îndârjirii. Fost actor la Vasile Alecsandri pe timpul lui Boris Harcenco, fost actor la Luceafărul pe timpul lui Ion Ungureanu, deţinea intuiţia întregului şi preţuia fierbinţeala aplauzelor şi libertatea cuvântului. Nu s-a pus niciodată

în poară cu cei cu o sută de metri sub nivelul neghiobiei omeneşti. Până la urmă i-a rămas viţa, i-a rămas sămânţa şi izvorul lui Vlad Ioviţă ce susură şi astăzi singuratic şi orfan în filele îngălbenite, părăsite în teascul maşinii de scris în fatala zi de 2 iunie 2003. ...Iacobaş Burghiu a rămas tot Iacobaş Burghiu şi în secolul al XXI-lea: un deal străvechi pe creştetul căruia colindă un gorun de la stânga la dreapta, de la o tâmplă la altă tâmplă, pomenindu-l întruna pe cel care s-a furat pe sine de acasă şi a purces în altă lume la braţ cu soarele în cârjă... NOTA BENE: Scrie Vladimir Beşleagă în epilogul ultimului volum de proză, Soră lume: „Simbolizând poezie, candoare, durere, omenie, adevăr — lumina este căutată şi adunată bulgăraş cu bulgăraş, ca argintul viu, în diferite zone ale vieţii, acolo unde ea umple toată lumea cu apă fără început şi sfârşit”. Scrie Victor Teleucă în epilogul ultimului volum de versuri, Rup spice duminica: „Dacă ai citit această carte, interceptezi farmecul cuvântului care nu se pronunţă, ci se încearcă mereu ca o dispută a dragostei în afara timpului, pe hotarul dintre cel care vine şi cel care pleacă...”.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 79


Literatură & Publicistică

Pavel PROCA

Râsul lui petru cărare presupune încredere în om. râzînd de cineva, el îi surîde cuiva. rîsul său nu este numai contra. rîsul său e și pentru

PĂLĂRIA DEMNITĂŢII NOASTRE

Râsul lui Petru Cărare era un LUX care punea permanent în gardă fosta cenzură. Toreador al condeiului caustic, creator de idei neverosimile, nu de lozinci revoluţionare, răsfăţat de muză şi prigonit de inchiziţia ideologică, totalmente frustrat de renumita comandă socială din ugerul căreia se alăptau binemersi scribii progresişti, vede lumea, ne vede pe noi prin lentilele lornionului caragialean. Cărare nu copie o realitate caducă. Cărare radiografiază structura societăţii, sintetizând zeflemeaua, parodia, şarja, caricatura psihologică la maximum. 80 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică Cu cât un individ este mai cult, cu atât plânge şi se plânge mai rar. Şi râde mai des. Petru Cărare ştie când şi unde trebuie să declanşeze râsul: râsul în biserică e o blasfemie, râsul în teatru e o bucurie.

U

cenic la clasici, ieşit din gambeta lui nenea Iancu — precum scriitorii ruşi au ieşit din mantaua lui Gogol — tăios şi sarcastic (Caţavenci din toată republica — uniţi-vă!), nu a comis joc dublu şi nu a trişat. Opera sa e exemplu notabil de literatură de valoare, izvodită din literatura de valoare. Producând în serie imagini incisive, aplecat cu blândeţe asupra faunei mondene, a colecţionat cu tămâie şi otravă gafe şi enormităţi, inclusiv pe ale sale, întru a completa galeria palavragiilor şi gogomanilor socialişti în formă şi internaţionalişti în conţinut. Din cauza atenţiei neîncetate, până la obsesie, pe care i-au acordat-o arhivigilenţii redactori, numele său era acoperit cu un văl de legendă. Or, succesul imens nu l-a strivit. Îmi stăruie în memorie o replică halucinantă din „Străinul”, spectacol jucat patru stagiuni la Teatrul „Vasile Alecsandri”. Un venetic („Veneticul” era titlul iniţial al satirei, interzis categoric de „lit”) ticluieşte un scenariu „optimist” pentru înmormântări vesele şi fericite. Ducând mortul la groapă, alaiul cântă, dansând nebuneşte: „Am trăit cât

am putut,/ Tare bine ne-a părut, /Iar acuma cine moare–/ Încă şi mai bine-i pare: / Să murim la timp şi fără pierderi!”. S-a învechit, oare, în mileniul trei tâmpenia mileniului doi? Prietenia cu Petru Cărare preţuieşte mai mult decât caratul pentru aur. Urmaşul fidel al lui Păstorel Teodoreanu niciodată nu a încălcat codul prieteniei. Condiţia amiciţiei e una: să nu-i ţii predici şi să nu-l moralizezi. E suspect de îngăduitor cu camarazii. Nu are nimic împotrivă ca alţii să-i speculeze slăbiciunile. Dar numai în scris. Atacul la persoană îl transformă fulgerător în tigru şi hienă. Personaj de carte i-a surâs soarta să fie. Erou central. Nu neapărat pozitiv. Pozitivismul îi produce frisoane. Dezlănţuind furtuni de râs, Cărare se îneacă de atâta râs. Râsul e un protest. O contestaţie. Un act

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 81


Literatură & Publicistică Trăindu-şi spăsit eşecul ideologic, nu eşecul literar, Petru Cărare se topeşte de admiraţie, ascultând neghiobiile neghiobilor profesionişti. Neghiobi reali mai proşti decât Farfuridi şi mai canalii decât Caţavencu.

polemic. Un fenomen cultural şi artistic. E tribună şi tribunal totodată. Râsul lui Petru Cărare presupune încredere în om. Râzând de cineva, el îi surâde cuiva. Râsul său nu este numai contra. Râsul său e şi pentru. CONTRA, tot ce-i stinghereşte încrederea în omenie, şi PENTRU, tot ce favorizează omenia. Râde în hohote, când înţelege că se mai poate drege ceva undeva: „Dacă vrei să nu te taie — nu fi oaie!”. Cu cât un individ este mai cult, cu atât plânge şi se plânge mai rar. Şi râde mai des. Petru Cărare ştie când şi unde trebuie să declanşeze râsul: râsul în biserică e o blasfemie, râsul în teatru e o bucurie. Egal doar cu sine în sensul echilibrului demnităţii îşi slobozeşte condeiul în răspăr, anulând injuria şi asigurând civilitatea discursului polemic. Lucrează în adâncimea mecanismului comic, desfăşurând verbul parodic în expresii alegorice, aluzive. Râsul lui Petrică nu este nici fiziologic, nici patologic. E râsul

82 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

intelectual, izgonit din şedinţele parlamentarilor. Posedând temeinic harul parodiei şi spontaneitatea improvizaţiei satirice (epigrame cu caracter atemporal: (Acolo, unde şef e Boul, / Nu-i stă-mpotrivă nici ecoul), sugerează uimitor, aproape în manieră de circ, natura tranzitorie a oricărui lucru, a oricărei fiinţe. Râzând de alţii, Petru Cărare râde, în primul rând, de sine: Pălăria gândurilor mele /A căzut mai ieri în gavanos, /Când am vrut să-mi scutur nişte stele /Cu prăjina versului, / De jos. Inventându-şi limbajul şi unealta scrisului, a reuşit să depăşească adaptarea sa la natură, adaptând natura la nevoile sale: Eu sunt vorbitor, iar vorbitorul care nu spune nimic e un mut veşnic. Şi-a transformat experienţa în expresie, câştigând puţin şi pierzând mult, graţie ironiei cifrate cu care isteţii se înţeleg între ei sub nasul proştilor. Natura omului e caricaturală în intenţii. Ridicolul e pretutindeni. De

aceea Petru Cărare nu scorneşte nimic. Pur şi simplu, vede şi simte mai bine decât noi. Văzul şi simţul l-au surghiunit în anii ’60 la Teleneşti. Mai departe de capitala civilizaţiei (la renumitul kilometru 101). Dar nici acolo nu s-a bocit de lipsa dispoziţiei prielnice scrisului. Nu s-a văicărat nici când i-au fost arestate Săgeţile. Scoase, ziua în amiaza mare, din toate librăriile. Fără cartea lui Cărare Luminiţele au rămas în întuneric. A încercat să dea sens lumii, care fără râs nu are nici un sens. Îmi stăruie în memorie o replică bezmetică din „Străinul”. Veneticul îl ispiteşte pe un bătrânel, cam câţi ani are. „Inculpatul”, fudul nevoie mare, se laudă cum că de şase ani e pensionar. Tontologul îşi iese din ţâţâni: „Nu ţi se pare, moşulică, că ai cam întins-o mătăluţă cu pensia statului nostru bun la inimă?” S-a învechit, oare, tâmpenia mileniului doi în mileniul trei?


Literatură & Publicistică

Inventându-şi limbajul şi unealta scrisului, a reuşit să depăşească adaptarea sa la natură, adaptând natura la nevoile sale: Eu sunt vorbitor, iar vorbitorul care nu spune nimic e un mut veşnic.

Trăindu-şi spăsit eşecul ideologic, nu eşecul literar, Petru Cărare se topeşte de admiraţie, ascultând neghiobiile neghiobilor profesionişti. Neghiobi reali mai proşti decât Farfuridi şi mai canalii decât Caţavencu. Lumea din afara lui Cărare este lumea dinăuntru a cărţilor lui Cărare. Lumea din Stele verzi, lumea din Soare cu dinţi, lumea din Peniţa şi bărdiţa, lumea din Oglinzi, lumea din Carul cu proşti, lumea din satirele Umbra domnului, Portretul, Străinul. Toate la un loc sunt lumile personale ale comediografului din Zaim. De-a lungul anilor cenzura, redactorii, editurile s-au arătat nesăbuit de consecvente cu opera sa, autorul căzând frecvent opticii prostiei ticăloase. Un criminal de drept penal era un sfânt pe lângă naţionalistul epigramist. Dramatică soartă a omului spiritual! A-l învinui pe Cărare de cinism e ca şi cum ai învinui medicul că diagnosticul lui a provocat moartea pacientului.

Îmi stăruie în memorie un furt literar. Acţiunea satirei „Portretul” se desfăşoară într-o „casă de stat”. Odată cu schimbările cinovnicilor, un portret rămâne mereu agăţat pe peretele unui birou: nimeni nu ştie cine-i individul din ramă, toţi se tem să-l arunce la gunoi. Nici un teatru nu a îndrăznit să monteze piesa. Şmecherul Leonid Zorin i-a şterpelit fabula (cunoştea piesa de la un seminar unional de dramaturgie), a compus o comedie în versuri care s-a jucat cu succes pe scena Teatrului Mossovet din Moscova. În literatură nu există genuri inferioare. Există executanţi-meseriaşi. Şi înverşunaţi propagatori ai sentimentalismului socialist. Opera lui Petru Cărare nu se adresează sentimentului melodramatic. Literatura lui se adresează judecăţii. Comediile verosimile ale umoristului slobod la baierele gurii, scrise cu dragoste de neam şi cu hula în duşman înveselesc sufletul cititorului şi spectatorului, uşurându-le calvarul vieţii. Rostul lor e tocmai acela, de a alunga tristeţea

şi spaima vieţii decente. Ne fac să nu credem cumva, Doamne fereşte, că tonţii, fiind caraghioşi, sunt inofensivi şi naivi: Poţi să intri-n casa mea Orişicând ai vrea, Doar că-ntâi în uşă bate Şi întreabă de se poate. Şi în mileniul trei avem neapărată nevoie de peniţa lui Petru Cărare. Pentru a învinge în nesfârşitele bătălii cu noi înşine. Râzând, el ne cuminţeşte, vorba lui Caragiale: „De ce ai devenit, dom’le şi dumneata ca ceilalţi?Eu te credeam mai domn, dom’le!” Fără spirit critic, orişice societate e ameninţată de moarte spirituală. Toate despotismele au urât şi au persecutat râsul. RÂSUL lui Petru Cărare nu este o excepţie. Îl văd aievea, fumând întruna ca eroul său, moş Scridonuţă, mijind mehenghi printre rotocoalele de fum: „Vreţi democraţie? Mofturi! Vouă vă trebuie linişte, tihnă, posturi, principii, valori şi termeni rezonabili. Atât!” Rezon, monşer...

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 83


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Alexandru GROMOV În perioada 1966–1996 a exercitat funcţia de Secretar general de redacţie şi redactor de limbă la revista „Moldova”

LĂCAŞUL (Fragment din povestirea fantastică „Naufragiu pe Tlogra”) Clipeşte des, ca un om buimac şi înspăimântat, se stinge, se aprinde iarăşi. Se repetă de nenumărate ori – în faţă, la stânga, la dreapta, în spatele meu, nesfârşit şi neostoit, acest semnal de alarmă, ultima răsuflare a lui „Arhimede”, astronava noastră, şi a unei lumi care a fost cândva a mea. — Da, e tot ce-ai putut vedea, copilă a Zărilor. Restul l-am văzut noi... E iar vocea de sub bolţile albe ale Lăcaşului. Dar unde a fost până acum? Unde am fost eu? —Ai fost aici, şi ai fost departe. Printre noi şi printre ai tăi... Printre ai mei... Mi se răvăşesc

84 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

gândurile, aleargă îndărăt, spre acele zile şi nopţi, spre acea ultimă zi... — Nu face asta, rosteşte domol vocea, şi în cuvintele ei citesc mai mult decât un simplu avertisment. Parcă s-a întors spre mine, s-a apropiat şi-mi vorbeşte pe şoptite, înţelegătoare şi inimoasă. – Nu face asta. N-ai să vezi decât ce-ai mai văzut odată, nimic mai mult. Nimic... Dau sin cap, înţelegătoare şi eu. Se topeşte, se şterge de pe perete focul nemilos al semnalului. În locul lui izbucneşte un fulger scurt, orbitor. Fără să vreau, închid pe o clipă ochii.Când îi deschid din nou, îl văd în faţa mea pe Okera-Ull.

I-am zâmbit. Dar nu-mi răspunde. Pare preocupat de ceva, chiar alarmat. Parcă nu mă observă, nici nu-şi dă seama că sunt aici, alături de el... Şi abia acum înţeleg că nici nu sunt. Mai bine zis, el nu este. E doar imaginea lui, proiectată pe peretele alb. Treptat, pricep totul. Pentru ca, până în cele din urmă, să nu mai pricep nimic. Fulgerul acela sunt eu. Mai bine zis, aparatul individual de salvare, cu care m-am catapultat, automat, de pe bordul navei. Pentru mine, el a fost ultima frântură din „Arhimede”... Îmi revin şi, cu toată stăpânirea de sine, de care sunt capabilă, văd


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

scena întocmai aşa cum, cu un răstimp în urmă, au văzut-o cei de pe Tlogra. Şi cum o ştiu de la Okera-Ull. Se afla în zbor de recunoaştere, undeva la extremitatea sistemului solar, din care face parte Tlogra – la o margine de câmp a Luminătorului-cel-Mare, cum îi spune aici. M-a descoperit printr-o adevărată minune, căci sistemul meu de semnalizare cu comandă programată era defectat. Pur şi simplu, a surprins prezenţa unui corp străin, s-a luat după el şi l-a interceptat. Peste câteva zile, eram pe Tlogra... Nu ştiu cum s-o numesc: călătorie în trecut? În viitor? În basm?... În jurul nostru, o iarbă deasă, cu sclipet argintiu, revarsă o aromă fină. În înalt, arbori uriaşi, nemaivăzuţi şi nemaiînchipuiţi, îşi leagănă lin coroanele stufoase. — Ai să vezi, peste câteva zile o să-i recunoşti pe toţi. Uite — Născătorul–de–furtună. Îi spune aşa, pentru că primul simte apropierea vântului, se înfioară, îi trezeşte pe ceilalţi... Iar acesta-i Strai-de-Spumă. Aşa-i că seamănă? Seamănă, cum să nu semene. Aici, toate seamănă şi nu seamănă. În acea zi, când mi-am dat seama că mă aflu într-o altă lume, o lume pe care n-o văd prin obiective şi ecrane, ci cu ochii mei, mă aşteptam la orice: să întâlnesc cine ştie ce monştri, desişuri de fier şi mecanisme vii, tentacule dotate cu inteligenţă sau vietăţi capabile să genereze energie electrică... Într-o clipă, toate cele citite sau auzite până atunci mi-au trecut pe dinaintea ochilor, şi toate mi s-au învălmăşit în minte...

În locul lor, am găsit o fiinţă cu chip palid şi ochi mari, plini de înţelegere omenească. Şi, împreună cu ea, am găsit o pădure. Prima pădure din viaţa mea. Născătorul-de-Furtună... Strai-de-Spumă... Iar acolo, departe în urmă, --un oraş viu şi mort în acelaşi timp, un Okera-Ull îngândurat şi aproape mut... Care e lumea lui? Care e Tlogra cea adevărată? Pentru mine, Tlogra pe care mă aflu acum are ceva din acea grădină cu şoaptă de frunze şi susur de izvor. Grădina copilăriei mele... Atât de firească şi, în acelaşi timp, fabricată în întregime. Fiindcă până şi acel pârâiaş nu fremăta de fapt, ci funcţiona. Pentru ca să poată curge, a trebuit să fie creat un năstruşnic sistem de gravitaţie artificială... Nu, aici totul e altfel. Şi Okera-Ull e altul. Are această pădure ceva ce n-a fost nicicând. Şi nici n-a putut să fie. — Hai, deprinde-te, mă îndeamnă el voios, deprinde-te câte puţin cu neaverea noastră. De unde în Străfundurile-Înalturilor aveai câte un soare la tot pasul, acum trebuie să te mulţumeşti cu unul pe tot cerul. Soarele Tlogrei e şi el uriaş, pe măsura capacităţilor, sau aşa-mi pare mie? Orbitor, cu reflexe roşietice, îşi revarsă darnic luciul arămiu de la o zare la alta. Dar nu e o lumină dogoritoare, ci mai curând, aş zice, răcoroasă, aducătoare de prospeţime. — Linişte! face pe neaşteptate Okera-Ull, ducând degetul la buze. Linişte! Să vedem dacă-ai să recunoşti o voce!

Neînţelegătoare, îmi rotesc privirile. Trag cu urechea. Şi, deodată, parcă încep să desluşesc... O rup la fugă val-vârtej de-a dreptul prin iarbă. Se dau la o parte copacii, se deschide un luminiş şi dincolo de el mă aşteaptă un pârâu. Nu mai ştiu se ce face cu mine. Mă descalţ din zbor, pantofii se dau de-a dura prin văzduh. Câteva clipe rămân nemişcată, cu gleznele mângâiate de atingerea apei. Şi-mi fac vânt înainte. Nu ştiu, poate că m-aş fi prăbuşit printre pietre, m-aş fi lovit rău, luată de şuvoi. Mi-am dat seama de asta abia într-un târziu, pe celălalt mal. Stau întinsă pe iarbă, cu faţa la soare, udă leoarcă. Şi fericită. La picioarele mele, apa îşi îngână cântecul molcom, fără de răgaz. Alături, Okera-Ull, ud şi el, răsuflă zgomotos, mai zgomotos decât s-ar cădea. M-o fi scos el din apă, nu zic, dar de ce, mă rog, să pufăie aşa? Stau cu ochii închişi, ca dusă de pe lume. Şi dintr-o dată parcă dispare totul: pădurea, pârâul, Okera-Ull. E o altă boltă deasupra-mi şi alt glas decât cel al apei. — Spune-mi, rostesc sugrumat, vocea aceea din Lăcaş a cui e? Ştiu că n-o să-mi răspundă îndată. Aştept răbdătoare, plină de-o tainică speranţă. — Spune, repet aproape neauzit, spune, ne vrea binele? Din voioşia gălăgioasă de adineaori n-a mai rămas nici urmă. Răspunde aproape fără nici o expresie, ca vocea de sub bolţile albe: — E Mintea-fără-de-Moarte.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 85


Literatură & Publicistică

Auguriada

BASM Se deapănă crâmpeie de poveste În liniştea poienii înserate. Nu-s galbenii comorii fermecate Bănuţii păpădiilor aceste? Şi oare-n străluciri nenumărate Se-aprind înalţi luceferi peste creste? Crăiţa pune sfeşnice-n ferestre S-o vadă Făt-Frumos de s-a abate. Ascultă, a trecut deasupra noastră Vâslind alene Pasărea măiastră Şi n-am ştiut că-i ea, să-i rup o pană... Şi n-o să treacă iară niciodată. Şi iar ai să te duci nesărutată Cu basm cu tot, crăiţă din poiană.

86 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Aureliu BUSUIOC


Literatură & Publicistică

Auguriada

NEMURIRE Am să mor, probabil, într-o seară, Cum se moare mai întotdeauna. Lângă geam vor sta , întâia oară, Fiul meu, o tânără şi luna. Pasul greu al orelor va tace, Iz de tei va bate în ferestre, Eu mă voi găti de moarte-n pace, Ca voinicul cela din poveste. Tânăra va strânge-n pumn o floare, Fiul va-ndrăzni o şoaptă poate, Şi va creşte-o umbră de chemare Pe mătasea buzelor uscate. Luna va păzi sărutu-ntâiul, Teiul va şopti dintâi un nume. Mă va prinde-n braţe căpătâiul Şi va fi atâta pace-n lume! Şi va cade noaptea albă, lină Peste lungul drumul meu al vieţii, Şi în clipa ultimă şi plină Voi trăi întâia tinereţe.

Aureliu BUSUIOC

Ochii, pentru ultima lor oară Au să se închidă ca o carte... Am să mor, probabil, într-o seară, Pentru viaţa asta fără moarte.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 87


SEMNE ZODIACALE

Sergiu CUCIUC, maestru emerit în artă

triptic. istoria unei vieți (I)

TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI BUNI!

88 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Personalităţi


SEMNE ZODIACALE El a ştiut să observe şi să analizeze ce se întâmplă în arta europeană, ce se expune în muzeele din Europa.

Uneori mă întreb, ce ar zice Mihai Grecu dacă ar fi să apară cumva printre noi, acum, când totul se permite, când artiştilor plastici li se dă libertate în tot ce fac?! Mă tem că nu ar găsi ceva care să-l fascineze, în sensul bun al cuvântului. Pentru că această deplină libertate de care ne bucurăm de mai mult timp, n-aş zice că ne-a condus către mari şi importante rezultate. El n-a avut parte de libertate. Toţi cei din generaţia lui au lucrat, fiind încorsetaţi de restricţiile unui regim ideologizat. Şi dacă Hruşciov îi scotea din sălile de expoziţii pe cei mai talentaţi pictori din Rusia, acest lucru trebuia să se repete pretutindeni în Uniunea Sovietică, inclusiv în Moldova. Şi la noi venea un funcţionar de sus să vadă expoziţia în ajunul vernisării ei, iar după ce făcea jurîmprejurul sălii, arăta cu degetul şi zicea scurt: “Asta — jos!”, “Asta — jos!”, “Asta — jos!”… Fără să dea nici un fel de explicaţii. În felul acesta, erau scoase - ca să nu ajungă să le vadă spectatorii — cele mai valoroase lucrări. Ţin minte câte suspiciuni a trezit o lucrare a Valentinei Rusu-Ciobanu, care se numea “Sete”. Imediat a urmat întrebarea: “Despre ce fel de sete este vorba?” Funcţionarul-controlor avea teamă ca nu cumva cuiva de sus să i se năzară ceva. Şi ce putea să i se năzară aceluia? Bineînţeles, un dor de ţară, o sete de ţară… Deci, jos lucrarea!

I. Rege în împărăţia culorilor La expoziţiile personale ale lui Mihai Grecu se venea ca la teatrul unui actor, pentru că într-adevăr puteau fi comparate cu un spectacol. La una din ele, poate se mai ţine minte, fiecare lucrare era însoţită de versuri, pentru că el a scris şi versuri, acum se cunoaşte acest lucru. Erau versuri cu un profund conţinut filozofic, în consens cu lucrările sale. Priveai tabloul, citeai versurile…, citeai versurile, priveai tabloul…

Pe Grecu îl putem numi, cu o bună cunoaştere a tot ce a făcut în anii când a activat în arta noastră plastică, un rege în împărăţia culorilor. Spectacol în care, involuntar, te includeai şi tu, minunându-te de frumuseţea lui… Realizându-şi lucrările, pe care noi le numim tablouri, el a fost dramaturg, regizor şi pictor. Iată prin ce se explică faptul că tot ceea ce prezenta la expoziţii, era extrem

de interesant, deseori ieşit din comun şi ca idee, şi ca limbaj. Nu se întâmpla să fie două lucrări asemănătoare. Fiecare lucrare avea limbajul ei, culoarea ei, de aceea se întipăreau pentru multă vreme în memorie. Imaginea a două tablouri semnate de Mihai Grecu — Natură statică cu flori albe şi Fetele din Ciadâr-Lunga — le-am văzut de mult, la o expoziţie vernisată la Muzeul de Arte Plastice. De atunci şi până acum le am pe retina ochiului. E suficient să pronunţ titlul uneia din ele şi imediat îi văd imaginea. Pe Grecu îl putem numi, cu o bună cunoaştere a tot ce a făcut în anii când a activat în arta noastră plastică, un rege în împărăţia culorilor. Un rege asemeni căruia n-a fost până la el şi nici după el, din păcate. Nu-i pun această coroană eu, toată lumea cunoaşte acest adevăr. Dar există şi un paradox. La o analiză mai profesională, putem zice că era zgârcit la culori, le evita pe cele aprinse. Pe de altă parte, simţea atât de bine cum să îmbine o culoare cu alta, astfel ca ele, împreu-

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 89


SEMNE ZODIACALE nă, să sune cât mai armonios! Acest simţ nu ţi-l cultivă nici cea mai prestigioasă academie din lume. Cred că Însuşi Dumnezeu şi-a trecut palma peste ochii lui şi i-a dat o dublă vedere a tot ceea ce privea… Dar şi Grecu îşi modela permanent paleta. De acum fiind membru al Uniunii Artiştilor Plastici, deja fiind format, putea să plece la Leningrad (Sankt-Petersburgul de astăzi) şi să stea acolo o lună-două, pentru a merge la Ermitaj ca să trăiască zi de zi miracolul comunicării cu vechii maeştri, îndeosebi cu impresioniştii şi postimpresioniştii, şi să înveţe de la ei ceea ce găsea el de cuviinţă că ar trebui să înveţe.

şi, astfel, să creeze lucrări cu o gamă cromatică unică, specifică doar lui. El a ştiut să observe şi să analizeze ce se întâmplă în arta europeană, ce se expune în muzeele din Europa. Pentru artiştii plastici din fosta U.R.S.S., mare fală şi culmea fericirii era să se expună la Manejul de la Moscova, fie şi cu un singur tablou. Grecu a fost mai rece decât alţii faţă de acest lucru, cu toate că mai des şi mai obiectiv era apreciat la Moscova şi nu la noi. La noi, de regulă, era criticat. Tocmai pentru că era mai bun decât alţii. El însă nu reacţiona cum ar fi fost de aşteptat, rămânea calm, — cel puţin, în aparenţă — pen-

creangă și eminescu

recruții de la văleni

A fost revoluţionarul care a făcut să se întâlnească pe pânză două elemente chimice antagoniste: vopselele de ulei şi cele de email. Până la el, nu a făcut-o nimeni. Dar el iată de ce a făcut-o. Aceste elemente, când se întâlnesc, se declanşează o reacţie cu nişte rezultate vizuale foarte curioase. Şi fiindcă el, după cum am zis, a fost un experimentator, a dorit să le vadă. Iar după ce le-a văzut, a ştiut să folosească aceste rezultate, să experimenteze cu ele

90 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

tru că, în calitate de artist, ajunsese la un nivel oarecare, era acceptat, apreciat — chiar dacă nu de toată lumea — de multă lume, în primul rând, de cea care percepea valoarea lui ca artist. De fapt, prin felul lui de a fi, el nici nu avea nevoie de dragoste sau de apreciere. Şi totuşi, o ştiu, deseori l-a durut această rea invidie, mai ales când era vorba de nişte lucruri sfinte pentru el. N-a arătat-o însă niciodată. Aşa-i era firea. De aceea a şi rezistat. Şi, fiindcă în aceas-

tă urâtă atmosferă nu şi-a pierdut încrederea în sine, a reuşit să creeze atâtea opere, şi toate de valoare… Deloc nu mă pot împăca cu faptul că mulţi îl califică drept abstracţionist. Ba e departe de a fi! Din tot ceea ce a pictat, doar ciclul Cosmos poate fi considerat nonfigurativ, pentru că aşa o fi fiind acolo sau aşa şi-a închipuit el că ar putea fi. În rest, totul e de acasă, de la Butuceni, Taşlâc, Cetatea Albă şi alte locuri cunoscute şi dragi lui din copilă-


SEMNE ZODIACALE rie. Nu mai vorbesc de obiectele din tablourile sale — mese de piatră, ciuture, colaci de fântână, vase pentru vin–, dar şi de naturile statice, şi de flori, pe care, oricât ar părea de necrezut, le-a pictat mult. Îi plăcea mai ales să picteze flori uscate, pe care le numea obosite. Le aranja în buchete atât de frumos, de parcă acest lucru l-ar fi făcut o femeie. Nici portretele pictate de el nu se încadrează în stilul abstract. Să ne amintim doar de “Eminescu în ospeţie la Creangă” — stăpânul casei desculţ, cu o pisică realistă! — în braţe, ascultându-l atent pe oaspetele său şezând – foarte natural! — pe scaun în poza picior peste picior… N-a fost bogat niciodată şi n-a încercat de dragul banului să facă compromi-

are celălalt, şi eu nu puteam pricepe de ce mă întreabă, pentru că el, la vârsta lui, era mai tânăr decât toţi tinerii din jur — după toate ale lui, după energia care pur şi simplu ţâşnea din el. De aceea, nici nu pot spune că l-aş fi cunoscut bătrân sau, cum zic astăzi, moşneag. Chiar dacă avea mai mulţi ani decât mine. El n-a fost moşneag, pentru că, de fapt, n-a fost bătrân… Mai degrabă a fost ceea ce astăzi se exprimă printr-o frază banală – om cu mare experienţă. Iar o experienţă în mai multe domenii o poţi avea după mulţi ani de viaţă şi, desigur, de muncă. El şi-a căutat limbajul său în artă şi, în pofida tuturor impedimentelor, l-a găsit. L-a căutat ca şi cum ar fi croit o pârtie printr-un desiş ghimpos, ceilalţi rămânând să

Deloc nu mă pot împăca cu faptul că mulţi îl califică drept abstracţionist. Ba e departe de a fi! Din tot ceea ce a pictat, doar ciclul "Cosmos" poate fi considerat nonfigurativ, pentru că aşa o fi fiind acolo sau aşa şi-a închipuit el că ar putea fi.

triptic. istoria unei vieți (II)

triptic. istoria unei vieți (III)

suri. Dacă se întâmpla să facă schimbări în vreun tablou, le făcea nu pentru ca să placă celor care ar fi hotărât destinul acestuia — să fie expus sau nu, să fie achiziţionat pentru muzeu sau nu —, ci pentru că, la moment, vedea acest tablou niţel altfel decât până atunci. Şi niciodată din considerentul că s-ar fi terminat cartofii în casă şi ar fi avut nevoie de bani pentru a cumpăra alţii… Într-o vreme, când vorbeam cu dânsul, uneori mă întreba câţi ani are acela, câţi ani

se uite de la o parte ce face. Şi când îl vedeau aproape de capătul pârtiei, porneau fuga după el. Iar el, văzându-i ţinându-se din urma lui, o lua în cu totul altă direcţie, printr-un nou desiş… Acum prea mulţi zic că ar fi fost ucenicii lui, că ar fi învăţat de la dânsul multe de toate. Nu este adevărat. El ţinea la tineret, şi tineretul ţinea la el. El îi ajuta pe unii tineri, dar cum o făcea? Pe bună dreptate, se poate considera ucenic al lui doar Dumitru Pei-

cev şi, într-o oarecare măsură, Andrei Sârbu. Ceilalţi să stea mai la o parte de Grecu şi să fie mai rezervaţi în declaraţiile lor. El a fost, de fapt, un singuratic. Întotdeauna a încercat să fie de sine stătător, să nu depindă de nimeni, să nu se deprindă cu cineva. El a ştiut să se ţină bine şi să facă ceea ce considera el că trebuie să facă. Eu cred că este un rar şi fericit caz, ca destin, când omul pleacă în lumea celor drepţi conştient de faptul ce a lăsat în urma sa lumii în care a trăit.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 91


SEMNE ZODIACALE

II. I-a plăcut să meargă desculţ pe iarbă Igor Vieru a fost şi ca bărbat unul deosebit, de aceea aş vrea să vorbesc mai întâi despre felul lui de a fi. El a fost flăcău tot timpul prin ţinuta sa, cu un fizic frumos, pornit să placă tuturor celor din jurul său. În atelier, deseori îl vedeam lucrând într-o cămaşă albă ca zăpada, cu mânecile un pic răsuflecate. Era o privelişte demnă şi ea de a fi transpusă pe pânză. Ceilalţi, cum lucrăm? De obicei, într-o haină special menită pentru orele din atelier, pe care o pui pe tine atunci când începi a picta şi o dezbraci când ziua de muncă s-a terminat. Vieru şi în asta era altfel decât ceilalţi. Şi acest lucru spune multe despre personalitatea lui. Adesea mă invita la Cernoleuca. Ultima dată am fost pe când era bolnav. Soţia tocmai se afla în curte şi mi-a spus că doarme. I-am zis să nu-l trezească, pentru că, o ştiam, suferinţele îi răpeau somnul şi avea nevoie de odihnă. El însă, deşi vorbeam cu voce şoptită, nu ştiu cum a auzit, s-a ridicat din pat şi a bătut în geam. M-am uitat — îşi lipise faţa de sticla geamului şi încerca să zâmbească. Era slăbit, cu pletele crescute lungi. Tocmai atunci, în poartă s-a oprit o maşină din care a ieşit un bărbat. Când a intrat în curte, în mâinile lui am observat o pereche de foarfece. Igor ajunsese în uşă

caracter liric. El vedea viaţa în felul său, irepetabil, lumea înconjurătoare, cu o puritate ce venea direct din sufletul lui, şi aceasta, desigur, se imprima în fiece lucrare. Cernoleuca a fost universul în care a apărut pe lume şi, indiferent unde s-ar fi aflat după aceea, a rămas acolo cu întreaga sa fiinţă. Desigur, noi toţi cei născuţi la ţară — artişti, scriitori, pictori — cântăm satul de baştină, pe care îl considerăm cel mai frumos din Moldova. Nu cunosc însă pe altcineva care să fi pictat vatra părintească, natura, cu atâta dragoste cum a făcut-o Igor Vieru. Într-un timp, a început chiar să scrie. În “Gânduri în pragul casei” citim: “Şi veşnic e copacul pentru omenire prin magica lui poezie”, frază după care vorbeşte ca un poet despre părul din fundul grădinii, despre agudul de lângă drum, despre salcâmul din poartă, despre ulmul din mijlocul satului, despre steja-

şi, văzându-l, i-a zis: “Gata, s-a terminat cu tunsul! Sergiu m-a văzut aşa, urât…” Vedeţi dumneavoastră, în starea în care se afla, vroia totuşi să arate frumos. Ca şi mulţi alţi pictori din generaţiile precedente, iniţial, Igor Vieru s-a inspirat de la dascălii mai în vârstă — Grigorescu, Luchian, Tonitza…–, însă foarte curând s-a îndepărtat de ei pentru a cauta şi a găsi eul său într-un stil romantic. Lucrările lui se deosebeau de ale altora printr-un pronunţat

rul, cel care se mai păstrează şi astăzi în pâlcul de pădurice dintr-un fost mare codru de prin părţile Lipnicului, la poalele căruia şi-a manifestat virtuţile Ştefan cel Mare. Despre nucul din pridvor zice: “…e nucul de pretutindeni. Rotund, duios de rotund, ca un ghem rostogolit la poale de deal rotund. E copacul din noi, până într-atât e din noi, încât, privindu-l, ne vine dor de noi înşine şi ne transformăm în cântec şi vers. Chit că blândeţea lui umbreşte fie un scrânciob de

92 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

grigore vieru

A început să picteze Cernoleuca de tânăr, zile de-a rândul cutreierând împrejurimile satului. În majoritatea lor, acele peisaje sunt făcute pe cartonaşe de dimensiuni mici.


SEMNE ZODIACALE

copii, fie o masă cu sfătoşi”. Şi să conchidă: “…Om şi pom nu e numai o rimă, ci şi o soartă. Amândoi cu odrasle şi vlăstare şi amândoi înzestraţi cu bucuria cunoaşterii anotimpurilor…”. Copacii îl fermecau. Nu se sătura să-i privească şi să-i asculte. Iată de ce, în picturile lui, parcă-i auzi cum freamătă, parcă le vezi ramurile şi frunzele mişcându-se în bătaia vântului… Când artiştii plastici au primit ateliere pe strada Dimo, i s-a propus etajul II sau III, el însă a cerut etajul I, de care cei mai mulţi se fereau. De ce? Ca să poată ieşi mai repede în curte… Din necesitatea permanentă a acestei şi a altor trăiri a ales să lucreze mai mult la Cernoleuca, unde în orice clipă putea ieşi în curte, să calce desculţ pe iarbă verde. Îi era total străin modul de viaţă de la oraş, unde mai că nu-i cunoşti pe vecinii de scară şi nici ei nu prea arată că ar vrea să te cunoască. Şi mai era ceva: făcea parte din generaţia de artişti plastici până la sfârşi-

tul zilelor legaţi sufleteşte de pământul pe care s-au născut. A început să picteze Cernoleuca de tânăr, zile de-a rândul cutreierând împrejurimile satului. În majoritatea lor, acele peisaje sunt făcute pe cartonaşe de dimensiuni mici. Pe timpuri, în jurul satului erau mai multe mori de vânt. Astăzi nu mai sunt, însă el a reuşit să le picteze înainte ca ele să dispară, are un ciclu întreg. Aceste studii de la începuturile carierei sale artistice le-am văzut mai întâi în casa lui din sat. Ocupă un perete întreg, pe care eu l-am numit iconostas. Atâta farmec şi sinceritate e în aceste mici cartonaşe, încât nu te saturi să le priveşti. Când l-am văzut prima dată, am înţeles de ce ne uimea pe toţi, fiindcă rar cine reuşeşte aşa ceva: Igor Vieru putea să înceapă de cu seară o lucrare şi până dimineaţă s-o termine. După ce a făcut acea mulţime de schiţe din natură, în subconştientul lui s-au aşezat atâtea lucruri, atâtea obiecte,

atâtea imagini din realitate, încât el, având o memorie vizuală excelentă, la momentul cuvenit trebuia doar să le ia de acolo şi să le transpună pe pânză. Acest perete-iconostas l-a văzut Ion Druţă în timpul unei vizite la Cernoleuca. A stat îndelung în faţa lui şi pot doar să-mi închipui câte sentimente i-au trezit în suflet… Şi nu-i de mirare, că la amândoi le plăcea să meargă desculţi prin iarba verde… Igor Vieru a încercat să împace şi a împăcat — poate numai lui acest lucru i-a reuşit atât de bine! — pictura cu grafica, mai ales cu cea de carte. Avea un stil al său, lucra cu peniţa şi în guaşă, aşa încât toate editurile de la noi îi solicitau colaborarea. El a ilustrat ca nimeni altul lucrări de Eminescu, Caragiale, Creangă, alţi clasici. Are chiar un minunat ciclu de linogravuri, care se numeşte “Inima cântă”. Apropo, una din aceste lucrări am văzut-o reprodusă pe frontonul unei case ţărăneşti din apropierea oraşului Bălţi. La 40 de ani, a primit o scrisoare de la Mihai Grecu

griji de primăvară

Vierule, dragă! Din puţinul ce-l ştiu despre Tine, vreau să trag concluzia că niciodată nu voi fi înşelat. Mă bizui pe nişte lucruri care sunt pentru mine de importanţă capitală în viaţă, în artă. Primul este că, deşi sunt cu aproape un deceniu mai mare ca Tine, ne-am adăpat la acelaşi izvor al frumuseţii. În al doilea rând, pentru că romantismul individualist exaltat, pe care l-am simţit până mai ieri la Tine, a căpătat un caracter din ce în ce mai colectivist. Dragostea Ta de toţi oamenii simpli şi muncitori, dragostea Ta de artă şi tradiţiile ei, — toate acestea le porţi în sufletu-ţi romantic… Aceste calităţi sunt chezăşia dezvoltării în arta noastră. Când ai douăzeci de ani, aceste cuvinte te cutremură, le pronunţi şi nu le simţi bine conturul. Pentru cel ce are patruzeci şi un suflet ca al Tău, sunt realităţi ce se înfăptuiesc zi de zi, din ce în ce mai inteligent şi mai insistent – cu gândul, cu vorba şi cu fapta, cu toată fiinţa. Din puţinul ce-l cunosc despre Tine, aşa te-am văzut când ai împlinit cei patruzeci de ani ai tăi. Al tău coleg, Mihai Grecu Chişinău, 1963 #03 / iulie–august / MOLDOVA / 93


SEMNE ZODIACALE Igor Vieru a încercat să împace şi a împăcat — poate numai lui acest lucru i-a reuşit atât de bine! — pictura cu grafica, mai ales cu cea de carte. Avea un stil al său, lucra cu peniţa şi în guaşă, aşa încât toate editurile de la noi îi solicitau colaborarea.

După 40, s-a apropiat de simbolism — un simbolism frate drept cu spiritul nostru naţional. Să ne amintim de acel bătrân cu un miel în braţe şi cu glugă dintr-un sac pe cap din tulburătorul tablou “Griji de primăvară”, apoi despre “Drăgaica”, “Ceva despre ape şi cai”, dipticul “Meşterul Manole”… Ca să adăugăm aici şi o serie de portrete ale unora dintre scriitorii noştri (le puteţi vedea la Muzeul Literaturii Române “Mihail Kogălniceanu”), care nu sunt, ca în alte cazuri, lucrări făcute la comandă — sunt opere de artă în deplinul înţeles al acestei noţiuni. Pe una din ele o cunoaşte foarte multă lume, pentru că e un portret al poetului Grigore Vieru. Cu toate că în ultimul timp mulţi s-au “aruncat” să-i imortalizeze chipul şi în pictură, şi în sculptură, vreau să vă spun că portretul acesta nu e doar una din cele mai reuşite lucrări de gen ale lui Igor Vieru, ci şi unul din cele mai reuşite portrete din câte au fost făcute până astăzi ale poetului Grigore Vieru. Puţină lume cunoaşte prima variantă, care a fost cumpărată de galeria de arte din Plovdiv (Bulgaria). S-a dus dintre noi la sfârşit de mai. Iarba din curtea casei era verde şi deasă ca niciodată până atunci…

nuanțe de galben

III. Cea mai dragă poveste a ei Ziceam mai sus că nu cunosc pe altcineva care să-şi fi cântat locul de baştină atât de frumos, ca Igor Vieru. Aici însă trebuie să recunosc că am greşit, fiindcă există pictoriţa Eleonora Romanescu. Ea, ca şi Igor Vieru, se simte bine în mai multe genuri – în portret, compoziţie, natură statică, peisaj. Totuşi, dacă m-ar întreba cineva care gen îi este mai apropiat, aş zice că e peisajul. Le face bine şi pe celelal-

94 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

te, însă peisajul îl face bine în mod deosebit, fiindcă… şi domnia-sa face parte din generaţia care nu este indiferentă faţă de lumea din jur, faţă de petecul de pământ pe care i-a fost dat să vadă lumina zilei. În cazul ei — Leuşenii de prin părţile Teleneştilor. Şi iată că ea, ani şi ani la rând, povesteşte altora, în culori, cea mai dragă poveste a vieţii sale. Este o necesitate a sufletului. Pentru că ce înseamnă, de fapt, o pictură reuşită? Un

mesaj pornit din inima autorului spre inima celor care vor privi lucrarea. Eleonora Romanescu vrea ca frumuseţea pe care o vede şi o admiră ea să fie văzută şi admirată şi de alţii. “Natura îmi pozează totdeauna şi atâta cât doresc eu”, zice pictoriţa, explicând predilecţia sa pentru genul peisajului. Acum vreo trei ani, a avut o expoziţie la şcoala de la Leuşeni. Apropo, aceasta îi poartă numele. La vernisarea acelei expo-


SEMNE ZODIACALE Ea, ca şi Igor Vieru, se simte bine în mai multe genuri — în portret, compoziţie, natură statică, peisaj. Totuşi, dacă m-ar întreba cineva care gen îi este mai apropiat, aş zice că e peisajul.

ziţii am fost invitat şi eu. Profitând de ocazie, am mers după aceea la o plimbare prin sat şi, colindându-l, ochii mei recunoşteau locuri pe care le-am văzut pe pânzele ei. Mergeam şi observam: uite-aici a pictat Eleonora, uite colo a pictat Eleonora… Până la urmă, mi-am dat seama de ce e atât de îndrăgostită ea de aceste locuri. Nu numai pentru că aici e baştina ei. De bună seamă, e un sat deosebit. Am mers printre casele înşirate pe un povârniş, pe cărăruşile şi drumuleţele dintre dânsele, am dat şi peste o fântână pe care am observat-o de departe, pentru că avea cumpănă veche – uite că s-a păstrat şi o asemenea fântână prin acele locuri! Dacă mie, unui străin, văzând-o, mi-a fremătat inima în piept şi mi-a amintit de satul meu, imaginaţi-vă ce sentimente trăieşte Eleonora Romanescu în mijlocul acestor fermecătoare privelişti! Odată i-am zis: “Dacă ai fi trimisă pe lună, cred că şi acolo ai picta Leuşenii tăi…” Apropo — aş vrea să se ştie – o bună parte din lucrările expuse atunci ea le-a dăruit şcolii din sat. Lucrări ale unei renumite pictoriţe pe pereţii unei şcoli de la ţară - e un lucru, cred, nu chiar atât de des întâlnit. Cu o asemenea comoară spirituală nu se prea pot lăuda chiar nici şcoli din capitala ţării… În legătură cu acest gest al pictoriţei, m-am gândit că, poate, cineva din elevii de acolo, privind minunatele peisaje, va dori şi el să imortalizeze pe pânză frumuseţea satului?! Timp de mai mulţi ani, Eleonora Romanescu vedea peisajul cumva de sus, ca o pasăre, panoramic, cu multe văi şi dealuri, în

dimensiuni mari. În ultimul timp pictează realitatea aşa cum o vede, stând cu picioarele pe pământ, realist, şi nu ascunde că este o adeptă a realismului — dar nu socialist! — pe care-l aduce, ca o cântare, în faţa spectatorului. Natura în pânzele ei nu e falsă. Peisajele sunt calde, le poţi distinge cu uşurinţă de altele, le poţi recunoaşte după irepetabila ei viziune şi manieră. În acest iunie, a avut o expoziţie personală la sala “Constantin Brâncuşi”. M-am bucurat sincer, ştiind mai bine ca alţii cât de mult înseamnă pentru dânsa această expoziţie. Pentru că cei din generaţiile noastre se mai gândesc şi la anii pe care-i au, şi la vremelnicia omului pe pământ. Nu oricui îi dă Dumnezeu să ajungă la 85 de ani. Ei – i-a dat. Pe lângă vârstă, i-a dat încă ceva, deosebit de necesar omului, mai ales unuia de vârstă mai înaintată: o vivacitate care o menţine mereu activă, mereu dispusă să muncească. Bunăoară, această expoziţie jubiliară a ţinut s-o panoteze ea însăşi – adică, să plaseze lucrările aşa cum a considerat că le va sta cel mai bine în cutare sau cutare loc. De regulă, o face un lucrător al muzeului, dar, indiscutabil, autorul o face altfel, el are viziunea sa. Este o muncă enormă! Ce-i drept, a ajutat-o şi nepotul Octavian, însă greul muncii ea l-a făcut! Unii dintre cei prezenţi la vernisare şi-au exprimat uimirea de faptul cât de multe lucrări au văzut în sală. Aşa este: erau multe. Întotdeauna am invidiat, în sensul bun al cuvântului, capacitatea de muncă a Eleonorei Romanescu. Şi nu numai în pictură.

La Râşcova, unde mulţi dintre artiştii plastici au vile, suntem cu ea vecini. Ei bine, în curtea ei domneşte o ordine ideală. Ea mă critică pentru că nu fac bine ceea, nu fac deloc cealaltă, şi tot aşa… Mie, bineînţeles, mi-e ruşine, dar pentru mine asta nu contează atât de mult, ca pentru dumneaei. La ea totul e, cum se zice, lună — şi pe dinăuntru, şi pe dinafară! Ea nu numai că ştie lucrările în livadă, în vie, în florărie — ea le face pe toate de una singură şi la timpul cuvenit! Curăţat copacii, ciupit lăstarii la viţa de vie, stropit şi aşa mai departe… Cu alte cuvinte, chiar dacă are apartament în oraş, are atelier în oraş, are rude în oraş, a rămas să fie pentru totdeauna omul pământului. Ea însăşi zice despre sine că este omul care stă întotdeauna cu picioarele pe pământ. Iar florile, ierbile, copacii din pământ cresc… Iar văile, ponoarele, dealurile, codrii, râurile pământul îl împodobesc… Imagini foto: Iurie Foca

primăvara în grădina părintească

peisaj de la leușeni

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 95


SEMNE ZODIACALE

ion găină, scriitor

predestinație și mit

ION GUŢU: sacrificiul ca destin

Ion GuȚu

• S-a născut la 12 aprilie 1963 în Taraclia, Căuşeni.

Studii de specialitate: Şcoala-internat de Arte Plastice din Chişinău (actualmente: Liceul-internat de Arte Plastice “Igor Vieru”) — 1974–1981; Academia de Arte Vizuale “Ion Andreescu” din Cluj (facultatea Arte Plastice) — 1989–1995.

• Activităţi: pictor-scenograf la Casa de

Cultură a Feroviarilor (Teatrul “Contemporanul”); maistru la specialitatea Sculptură şi Ceramică a Facultăţii de Pictură şi Grafică a Universităţii Pedagogice de Stat “Ion Creangă” din Chişinău; profesor de arte plastice în instituţii preuniversitare din România.

• Membru stagier al Uniunii Artiştilor Plas-

tici din Republica Moldova. Unul din animatorii Societăţii artiştilor plastici basarabeni “Bobart” (Cluj, România).

• Din 1983 până în 1994, participă la 11

expoziţii de grup (Moldova, România). Unica expoziţie personală, In memoriam, a fost organizată în toamna lui 2010 la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi” de la Chişinău.

• La 23 martie 1999 se stinge din viaţă la Cluj şi este înmormântat la cimitirul Mănăştur din Cluj-Napoca.

• În 2010, pe fațada casei unde a copilărit a fost dezvelită o placă comemorativă.

96 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


SEMNE ZODIACALE Ion Guţu a umblat pe pământ purtat de un vis. Ştia bine ce avea de făcut şi nu vroia să iasă din armonia liniilor şi a formelor înainte de a ajunge să-şi împlinească acest vis, chiar dacă, pentru asta, destinul i-a cerut să nu-şi cruţe viaţa.

Ion Guţu a pornit de mic prin lume. Poate pentru că l-a chemat, providenţial, Arta. Sau, poate, pentru că a ales să poarte, oriunde s-ar duce, căldura spaţiului spiritual basarabean, care i-a predestinat nu doar un nume, ci şi o nemurire. A plecat devreme de acasă,— dar şi dintre noi, ceilalţi, — ca să se alăture la cutezanţa şi dorul de nemărginire al legendarului Icar, la iubirea de neam a poetului Alexei Mateevici, la dragostea de doină a rapsodului Nicolae Sulac, dar şi la valorile altor personalităţi originare din sudul Basarabiei, care deja se aşezaseră la locul lor de cinste de la Binecuvântata Masă a Tăcerii Veşnice. Ion Guţu a umblat pe pământ purtat de un vis. Ştia bine ce avea de făcut şi nu vroia să iasă din armonia liniilor şi a formelor înainte de a ajunge să-şi împlinească acest vis, chiar dacă, pentru asta, destinul i-a cerut să nu-şi cruţe viaţa. Prin

creaţia sa a făcut ca excepţionalul avânt al lui Icar să se suprapună armonios cu versurile Limbii noastre, ambele exprimând nemaipomenit de clar şi curat aspiraţiile tinerilor de pretutindeni, dar mai ales a celor care au manifestat în centrul Chişinăului în aprilie 2009. În cei doar 36 de ani neîmpliniţi, a reuşit să intuiască şi să perceapă esenţele operei multor mari artişti şi gânditori, să se apropie cu grijă de miturile noastre fundamentale, ca, până la urmă, să-şi trăiască dramatic propriul mit, prin care a rămas în artă, a rămas printre noi. Vor veni, cred, mai devreme sau mai târziu, timpuri când insula de la Constanţa, unde se înalţă emblematica lui sculptură, Legenda despre Icar, va deveni loc de contemplare pentru oamenii de cultură europeni sau, pur şi simplu, o oază spirituală pentru toţi cei dornici de a-şi apropia sufletul de sublim.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 97


SEMNE ZODIACALE

Ludmila COTOMAN

valori

nostalgia zborului Sunt oameni despre care nu poţi vorbi. Sunt oameni despre care nu poţi să nu vorbeşti. Sunt artişti, a căror operă este marcată de o singură întâmplare, de un singur loc, de un singur nume, uneori chiar de o singură poezie. Întreaga creaţie a artistului plastic Ion Guţu a fost marcată de poezia „Limba noastră” a poetului Alexei Mateevici. Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni... Fiecare om e o formă de încăpăţânare, adică o idee. C. Noica

98 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

...Începutul anilor '90. Renaşterea naţională era în plin avânt. Din întâmplare, sau poate nu, în clipa în care a intrat pe uşă Ion Guţu (pe atunci deţineam funcţia de şef al sectorului Creaţie de la Uniunea Artiştilor Plastici, care îşi avea sediul pe strada A. Mateevici nr. 103). Tocmai răsfoiam, pagină cu pagină, cărţulia recent apărută: Alexei Mateevici. „Limba noastră” (Chişinău, Literatura artistică, 1989). O ediţie inedită, prezentarea grafică aparţinând graficianului Sandu Macovei, şi apărută în veşmântul ei firesc — grafia latină. Ion Guţu venise cu o veste bună — urma să sculpteze bustul poetului Alexei Mateevici. Timid de felul său, aproape blând cu toată lumea, mi-a spus cu glas abia şoptit: „Nu ştiu cu ce să încep...”. „Cu începutul”, am zis, după care au urmat lecturi în glas tare. Am recitit împreună poezia Limba noastră, de ne-au prins

zorii unei zile de toamnă bacoviană. Ne bucurau în mod deosebit literele, care ni se păreau atât de măreţe, atât de frumoase, mult mai caligrafice; nişte semne grafice care pentru noi nu erau doar litere, ci nişte însemne cu mai multe sensuri, cu mai multe alte valenţe. Apoi, a urmat o altă întâlnire, tot la sediul Uniunii Artiştilor Plastici. De astă dată, şi cu regizorul Alecu Deleu, care în acea perioadă lucra la documentarul Binecuvântarea. Ion Guţu i-a mărturisit regizorului despre căutările sale. Anume aici şi anume atunci a apărut ideea de a-l surprinde cu camera de luat vederi pe sculptorul Ion Guţu în atelierul său de creaţie, modelând în lut chipul poetului Alexei Mateevici. În paralel cu aceste imagini, regizorul filmează botezul unui prunc. Au coincis căutările, s-au suprapus frământările şi în spaţiu, şi în timp. Anume din aceas-


SEMNE ZODIACALE tă fericită contopire a celor două interferenţe — arta plastică şi cea cinematografică, — a fost plăsmuită o veritabilă cronică a istoriei, un adevărat document al timpului. Pe atunci, poezia Limba noastră era doar imnul Limbii, nu şi al Ţării! Ion Guţu făcea primii paşi, căuta forme, selecta materia, modela lutul zile în şir până să ajungă la chipul poetului Alexei Mateevici. Era totul numai căutare, numai zbucium, numai poezie, numai lacrimă... Şi abia mai apoi am realizat că acea lacrimă avea să însemne purificare, — purificarea firească ce precede înălţarea... Era cu mult înainte de zbor. Pornise pe drumul lung al pribegiei. Nu l-am mai văzut de atunci niciodată. Într-un târziu am aflat ceva despre dânsul... Trebuie să fi fost mult prea târziu. Târziu în timp şi sus în spaţiu! Îşi luase zborul... Iar atunci când zborul i-a fost frânt, Ion Guţu s-a transformat el însuşi într-un imn — Imnul căutărilor de sine... Aşa l-am cunoscut pe Ion Guţu. Timid de felul său, cu ochi trişti, dar visători, cu chip blând, marcat de imaginea fizică a lui Hristos şi cu suflet de poet. De altfel, întreaga sa creaţie este o poezie afectuoasă, plină de visare, aşa cum aceste teme nu au mai avut parte niciunde în altă parte să fie reflectate în sculptura românească. El nu acceptă ideea unor despărţiri definitive între genuri şi nici pe aceea a separării fabulosului de real. Pentru el, fantasticul poate fi la fel de real ca şi realul însuşi; o logică riguroasă a artelor plastice desface resorturile misterului şi le aşază sub semnul suveran al lirismului. Pentru că, în peisajul variat al sculpturii noastre actuale, lemne şi metale (sau combinaţii ale lor) atât de personale sunt doar cele ale lui Ion Guţu. Locul lui în arta contemporană e clar circumscris, şi el înseamnă, mai presus de orice, consecvenţa cu el însuşi a unui artist care crede fără şovăire în valorile tradiţiei şi în poezia infinită a realităţii.

Cele mai multe lucrări sunt realizate în metal şi exprimă o irepresibilă nostalgie a zborului. Tema înălţării şi plutirii în spaţiu este explicită, fiind materializată plenar în compoziţia sculpturală Legendă despre Icar, — lucrarea sa de sinteză, atât din punct de vedere artistic, cât şi, mai ales, filozofic-conceptual —, dovadă a cunoaşterii şi pătrunderii în esenţa substratului mitologic-folcloric al civilizaţiei popoarelor sud-est-europene. Ideea zborului este nemijlocit legată de fiinţele aerului, pentru care desprinderea de forţele gravitaţionale este o condiţie de viaţă. Dar Ion Guţu nu s-a oprit la găsirea unor echivalenţe pentru realitatea plutirii libere în spaţiu, trăită ca un ideal al purificării. Pentru el, este la fel de importantă aspiraţia către înălţimi, chiar dacă această aspiraţie nu se va împlini niciodată. Înălţare şi sacrificiu, desprindere de sine şi sfâşiere, iată ceea ce exprimă în esenţă această lucrare . Parcă pentru a spori şi mai mult dramatismul creaţiei, dar şi al vieţii sale, Ion Guţu şi-a ales drept loc de înălţare o insulă pe malul mării, — la Constanţa, departe deacasă, acolo unde serile sunt solitare cu cei însinguraţi în suflet şi destin, totodată, reamintind că orice visător, orice zburător este un virtual Icar şi că năzuinţa spre lumină este mereu pândită de prăbuşire. Ion Guţu este el însuşi un visător. Era prea legat de prezent, de aici şi acum. Pentru că, în fond, tot ceea ce se întâmplă — chiar şi în gând — se întâmplă mereu în prezent. În piatră sau în lemn, în metal sau inox, însemnele sculpturale care poartă acest nume surprind din realitatea unei ruine nu materia prăbuşită, învinsă de timp, ci martorul de rezistenţă, al cărui verticalitate reaminteşte de trecutele aspiraţii, de visele cândva turnate în diverse materii şi diferite forme. Ion Guţu a plecat spre culmile tăcerii, înfiripându-şi aripile de vultur solitar din chiar

seva Limbii noastre (bustul poetului Alexei Mateevici) şi din Zborul lui Icar, acel străvechi mit care îi caracterizează atât de sugestiv sufletul zbuciumat (compoziţia sculpturală Legendă despre Icar; Constanţa, România). Aşa a vrut destinul. Artistul nu a avut prea multe de ales. Şi nu i-a rămas decât să fie victima propriei sale arte. P.S. Când totul se scufundă în amurg, iar din obscurul stelelor abia de se mai desluşeşte o rază de lumină, prin tuburile de inox, parcă mai aud şi acum pescăruşii, fredonând doina de jale a fiului ră-tă-ci-tor, — triste ecouri din dramatica şi sfâşietoarea romanţă: De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă?...

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 99


Revista „Moldova” la 45 de ani

Titus Jucov, prim-regizor al Teatrului Republican „Licurici”

UN OCHI CE NE VEDE ŞI NE MÂNGÂIE DE 45 DE ANI... Probabil, am simţit inconştient că fotbalul e o artă. Mai mult chiar: are ceva asemănător cu teatrul. Un meci bun e foarte bine regizat. Jocul pe teren e mizanscenat ca şi jocul în scenă. Partenerii au nevoie de comunicare, de pauze, de improvizaţii momentane, ca şi actorii. De unul singur nu faci nimic. Devenind „fanul” unei echipe îndrăgite, „microbist” cum se spune astăzi, nu mi-am trădat idolii. Mă bucuram nespus, când câştigau. Sufeream până la lacrimi, când pierdeau. Eram cu dânşii, când îi părăseau antrenorii. Scrâşneam din dinţi, când era cumpărat un portar sau un atacant de forţă. Înjuram patronii bogaţi, care transformau sportul în mezat. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre revista „Moldova”. Sunt un fan incurabil al ei. Pri-

100 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Sunt un admirator condamnat al fotbalului. Nu ştiu de unde mi se trage această „lângoare”. Poate din copilărie, când băteam mingea pe toloaca satului, habar neavând încă de frumuseţea regelui sportului. Poate vine din anii studenţiei moscovite, când alergam cu gura căscată la toate meciurile locale şi internaţionale.

mele numere le-am văzut şi răsfoit încă la Bălţi, elev fiind. Actorii Teatrului „Vasile Alecsandri”, în mare parte poeţi autodidacţi, o citeau până o făceau ferfeniţă. Visau în dricul zilei să fie publicaţi în paginile ei. De la Iulian Codău, Mihai Ciobanu, Anatol Rusu, Mihai Gârnu împrumutau „ogoniokul” moldovenesc şi-l citeau din scoarţă-n scoarţă. Ajuns la Moscova, abonam „Moldova”. Dacă nu aveam bani pentru abonament, o găseam la Ion Puiu, Iacob Burghiu, Pavel Pelin, Vitalie Baltag... Revenind la fotbal şi fani, ţin să vă spun că de aproape o jumătate de secol sunt fanul „Moldovei”. Aplaudam frenetic, când o vedeam înălţându-se. Mă întristam amarnic, când o vedeam coborându-se. De schimbat, însă, n-am schimbat-o niciodată. Ajuns la „Licurici”, mi-a fost dat să mă întâlnesc şi

să colaborez cu traducătorii, criticii şi cronicarii revistei îndrăgite: cu Anatol Ciocanu, Alexandru Gromov, Larisa Turea, Mihail Gheorghe Cibotaru... Mai ţin minte până azi multe din rubricile ei permanente... Chiar acum, când potrivesc la calculator aceste însăilări de cuvinte, am în faţă nr. 8 din 1986. De pe ultima copertă, color desigur, mă privesc în ochi Valentina Rusu-Ciobanu şi Glebus Sainciuc. În interviul din pagina 28 zice distinsa doamnă: „Ochiul ce ne vede ne este mângâiere şi îndemn”. Zice şi maestrul: „Dragostea-i din dor şi chin, din bucurie şi mahnă”. Parcă sunt spuse anume pentru mine. Pentru actorii mei. Pentru Teatrul „Licurici”. Sănătate, „Moldova”! Mult succes, Nicolae Roşca, şi noroc!


Revista „Moldova” la 45 de ani

Sandu GRECU, Artist al Poporului, preşedinte al Uniunii Teatrale din Republica Moldova

O REVISTĂ CARE A FĂCUT ISTORIE Au trecut patru decenii şi jumătate de când în Moldova din stânga Prutului a apărut o revistă ce-i poartă cu cinste numele. O revistă de înaltă ţinută literară şi artistică, ce a oglindit pe parcursul anilor, alături de alte compartimente, şi viaţa culturală a meleagului nostru, inclusiv viaţa teatrală. A făcut-o întotdeauna cu profesionalism şi cu dragoste de artă. În timpurile sovietice, când nu se făcea atâta risipă de hârtie ca acum, când nu

oricine putea deveni „om de cultură” graţie banului şi când, în pofida tuturor relelor generate de cenzură, aceasta ţinea totuşi de un criteriu important — cel valoric! – revista „Moldova” a reuşit să-i găzduiască în paginile sale pe cei mai de seamă intelectuali basarabeni, având astăzi la activ un trecut de care nu are de ce să-i fie ruşine, indiferent cine anume şi în ce perioadă i-a stat la cârmă.

În multitudinea de publicaţii de care beneficiem astăzi, îi dorim revistei „Moldova” să-şi păstreze semnele distinctive dintotdeauna: calitate, frumuseţe, profunzime. La ceas jubiliar, îi dorim revistei longevitate, iar colaboratorilor ei — inspiraţie, curaj civic, prosperitate, noi şi frumoase realizări în ceea ce fac pentru oamenii acestui pământ. La mulţi ani, „Moldova”!

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 101


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Mihail Gheorghe CIBOTARU Cel mai longeviv redactorşef al revistei „Moldova”. a deţinut această funcţie nu mai puţin de 20 de ani (din 1975 şi până în 1994), ceea ce explică multe lucruri... Pe lângă faptul că a schimbat aproape întreaga echipă de creaţie pe care a moştenit-o, a subordonat revista, cu o uşurinţă cel puţin aparentă, unor capricii şi tendinţe de sorginte politică, atât de caracteristice ultimilor decenii de dominaţie sovietică – decadenţa morală, detaşarea de valorile autentice ale fenomenului cultural naţional...

GAVRIL AL ZOIŢEI (Povestire)

102 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Puţini, probabil, îl mai ţin minte. Poate doar foştii lui vecini. Şi foştii colegi de şcoală. Nu ştiu de ce, dar mie el mi s-a întipărit în memorie mult mai adânc decât alţii. N-am fost prieteni, nici măcar colegi de clasă n-am fost. Dar parcă-l văd şi acum: josuţ şi slab, cu faţa mică, ascuţită, împroşcată din belşug cu pistrui cafenii, cu ochi iuţi ca de şoarece, îmbrăcat în tunica tătâne-său, care în lungime îi ajungea la călcâie, ca orice paltonaş ori sumănel făcut pentru copleşi, cu perspectivă de creştere, iar în lărgime puteau să încapă încă vreo trei de-alde Gavril. Mânecile le avea suflecate cam pe jumătate şi totuşi, pentru a-şi scoate degetele la iveală — să apuce străistuţa cu caiete şi cărţi, să se aplece să ia o piatră de jos, pentru a se îndârji ameninţător la cei care-i dădeau târcoale cu obrăznicie — trebuia să facă o anumită sforţare, devenind în acest moment şi mai prăpădit, şi mai ridicol. Nu-mi amintesc să fi dat în cineva cu piatra, deşi nu era zi să nu tăbărască băieţii asupra lui. El însă se răsucea iute, ca un titirez, printre vlăjganii mult mai răsăriţi ca dânsul. Atunci mânecile suflecate ale tunicii se dezvălătuceau cât erau

de lungi şi anume cu ele Gavril se apăra cu isteţime, rotindu-se sprinten, de parcă ar fi fost un pui de vârtecuş. Băieţilor le plăcea această încăierare inegală şi îl acostau anume. Cei mari stăteau de o parte şi-i întărâtau: — Gavrile, te dai bătut? — Ionele, te temi de Gavril? — Nu te lăsa, Petrică! — Zii, Gavrile! Râdea de rând cu ei şi Iacob, fratele mai mare al lui Gavril. Niciodată nu sărea să-l apere. Le lua pe toate drept glumă, drept joacă, chiar şi atunci când vedea bine că frăţiorul e obijduit. Şi poate anume asta-i potolea pe bătăuşi. Felul de a se purta, adică atitudinea lui Iacob, pe mine mă mira. Aveam şi eu frate mai mic, şi chiar de-l smotream şi-l pedepseam acasă, adesea fără nici un motiv, doar aşa, din simplă prioritate, că eram adicătelea mai mare şi-i veneam „bade”, dacă vedeam că cineva îl obijduieşte, săream ca o cloşcă înfuriată, fără să mă gândesc la urmări. Pentru a-mi apăra frăţiorul, eram gata să mă încaier cu oricine, chiar şi cu acei cărora le purtam frica. De ce Iacob râdea nepăsător, când Gavril lua bătaie? Nu ţinea la dânsul? Nu-l durea durerea lui?


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Această stranie comportare am înţeles-o mai târziu. Mama le era venită la noi de aiurea, adusă fiind de tatăl lor împotriva dorinţei părinţilor şi rudelor lui, din care cauză aceştia s-au şi lepădat de el. Cu alte cuvinte, se poate spune că această familie era străină în satul nostru — nici rude, nici prieteni acătării. Şi-apoi, dintre toţi săracii satului această familie era cea mai săracă — nici tu vită, nici tu pasăre-n ogradă, casa — o bojdeucă scundă, cu temelia intrată-n pământ, cu ferestre cât palma, cu acoperiş de paie. Toţi se fereau de dânşii. Trăind într-un sat mare, rămâneau mereu străini. La noi în sat nu se ştia de numele Zoiţa şi credeam că li se zicea băieţilor aşa nu după numele mamei, ci fiindcă ea, mama lor, ar fi fost o... zoioasă, din care cauză şi fusese poreclită astfel. Şi Iacob, şi Gavril se simţeau izolaţi, nimeni nu vroia să le fie prieten, îi porecleau, îi strâmbau, dacă era cazul, săreau fără multă socoteală să le tragă câte o palmă sau să-i trântească la pământ. Ei însă vroiau să aibă prieteni, să se vadă laolaltă în droaia neastâmpăraţilor gălăgioşi, porniţi pe joacă şi hârjoană. Şi, când cineva îi obijduia, ei nu se supărau făţiş, ci luau insulta drept glumă şi zâmbeau împăciuitor, prieteneşte. Dar ajunşi acasă (trăiau chiar peste drum de şcoală), îl vedeam pe Iacob cum îi cerceta frăţiorului cu atenţie zgârieturile, îl mângâia, îi vorbea ceva — cuvinte de încurajare, se vede, — şi tot atunci se luau la trântă, şi Iacob numaidecât cădea la pământ şi se zbătea, chipurile, din răsputeri să se elibereze de sub mânuţele celea firave ale frăţiorului, care nu mai putea de bucuria izbânzii. În anul de cumpănă de după război au rămas orfani. Mai întâi, le-a murit sora mai mare, pe urmă şi părinţii, şi într-o bună zi nu i-am mai văzut nici pe fraţi. Faptul se trecuse, de parcă nici nu fusese – nimeni nu simţea lipsa lor, nimeni nu întreba de ei, nu se interesa ce s-a întâmplat cu dânşii. Se presupunea că s-au prăpădit şi ei pe undeva. Bojdeuca lor şubredă, cu ograda pustie, năpădită de bălării, s-a ţinut câţiva ani ca prin minune, de parcă îşi aştepta cu credinţă nestrămutată stăpânii, apoi, într-o toamnă târzie, răzbătută până în adâncul temeliei de ploile ciobăneşti fără de sfârşit, s-a prăbuşit în tăcere, transformându-se curând într-o simplă moviliţă de pământ, năpădită şi ea de buruieni şi sălbăticie.

Dar într-o vară — trecuseră ani mulţi la mijloc — venind în ospeţie la ai mei, m-am întâlnit chiar lângă şcoală cu un tânăr de statură mijlocie, bine legat fiziceşte, în cămaşă albă, cu mânecile suflecate până mai sus de coate, şi în pantaloni gri, la dungă. Strada era pustie şi el, păşind încet, fără grabă, ca tot omul care trebuie să-şi omoare cumva vremea, cerceta cu privirea curtea şcolii. Când m-a auzit apropiindumă, s-a înturnat repede, de parcă anume pe mine mă şi aştepta. M-au privit doi ochi vioi, luminaţi de o bucurie neascunsă. Tânărul mi-a zâmbit cu atâta prietenie şi sinceritate, încât m-a pus la încurcătură: mă cunoaşte sau mă confundă cu cineva? Mi-a întins mâna şi m-a salutat, zicându-mi pe nume. Şi ochii vioi, ��i nasul ascuţit, pistruiat, şi obrajii rumeni, pistruiaţi şi ei, chiar şi părul roşcat, cam ciufulit şi neascultător, parcă-mi erau cunoscute şi totuşi cât m-am căznit, n-am reuşit să-l recunosc pe acest flăcău zâmbăreţ, care continua să-mi strângă mâna şi să mă privească cu curiozitate. — Trec anii şi întunecă memoria, aşa-i? A rostit el cu o undă de tângă în voce. A zâmbit nostalgic, apoi, parcă pentru a mă îndreptăţi, adăugă: drept, că nici noi nu mai suntem cei de odinioară...Mă uit la ograda şcolii — parcă-i cea de altădată, dar e alta şi ea. Duzii cei mari de lângă cărare lipsesc. Şi perjarii cei bătrâni... Şi învăţătorul nostru Dumitru Davidovici Usatâi, cică, nu mai este... Vorbea corect, dar avea un anume accent, de parcă ar fi învăţat limba din cărţi. Am stat o vreme tăcuţi, cu privirile rătăcite prin curtea pustie a şcolii, unde ne zburdase cândva copilăria. Încercam să-mi răscolesc amintirile, să-l descopăr printre puştanii gălăgioşi de odinioară pe tânărul de lângă mine, care acum stătea tăcut şi îngândurat. El parcă îmi citi în suflet şi-mi întinse o mână de ajutor: — Ţii minte cum mi-ai luat odată apărarea? Şi a zâmbit nostalgic. — Mie nimeni niciodată nu-mi lua apărarea, a continuat el. Nici chiar fratele. Dar odată tu mi-ai luat-o... Nu-ţi aminteşti? Da eu am să ţin minte toată viaţa. Era iarnă şi băieţii se băteau cu omăt. Se băteau ei înde ei, dar pândeau portiţa şi, cum cineva o deschidea, năpădeau asupra lui cu bulgări. Mă aşteptau

mai cu seamă pe mine. Iar eu stăteam în drum, tupilat sub gard, până va trece vreun învăţător ca să merg alături de dânsul. Numai astfel scăpam. Dar în ziua aceea învăţătorii veniseră mai devreme şi aşteptările mele erau zadarnice. Mă temeam că iară o să întârzii la lecţii, şi Dumitru Davidovici iară o să mă certe că, deşi trăiesc chiar sub coastele şcolii, vin cu întârziere. Când am văzut-o pe Lina, fetiţa cea mărunţică şi drăguţă, lângă portiţă, m-am bucurat. „Intră, îi zic, la tine n-au să sară”. Şi, cavalerul de mine, — ţup-ţup din urma ei. Dar băieţii stăteau de-a gata. Atunci, dintre toţi, te-ai repezit tu spre noi, desfăcându-ţi sumănelul şi încercând să ne ţii dos, strigând din răsputeri la războinici să înceteze. Pe urmă, a venit şi fratele Linei... Îţi aminteşti? Abia atunci l-am recunoscut. Da, era el, Gavril. Apărarea i-o luasem Linei, nu lui. Pe dânsul, poate, nici nu-l observasem atunci. Abia la recreaţie băieţii au început să mă zădăre: „Ce, te-ai făcut prieten cu al Zoiţei şi-i ţii parte?”. — Gavril! L-am privit încă o dată din cap până-n tălpi, simţind în suflet o bucurie nestăvilită, de parcă m-aş fi întâlnit cu cel mai bun prieten de copilărie. Pe unde eşti? Ce faci? Am aflat că lucrează la o uzină mare din Ural, că încă-i holtei, dar chiar la toamnă se însoară. Acum se află în concediu şi a hotărât să treacă şi pe acasă. Mi-am întors instinctiv privirea către locul unde fusese cândva casa lor. Acum nici moviliţa ceea de moloz nu se mai zărea. O spălaseră şi o împrăştiaseră ploile, o băgaseră în pământ vitele, care-şi găseau aici de păscut vara. — O duc bine acolo, încercă parcă să se dezvinovăţească Gavril. Am leafă bună, locuinţă, prieteni. Dar gândul adesea îmi zboară încoace. S-ar părea că nimic nu mai are ce mă lega de locurile acestea... N-am pe nimeni din ai mei aici. Nici măcar mormintele părinţilor şi al surorii nu ştiu unde-s! Dar ceva mă trage, mă cheamă, înţelegi? Încercam să-l înţeleg. Da, nimic nu-i rămăsese aici — nici casă, nici fraţi, nici prieteni. Nimic-nimic. Şi totuşi ceva-i rămăsese. Ceva sau cineva care-l aştepta, care-l chema. Cine? Oare nu chiar copilăria, anii cei trăiţi la baştină?!

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 103


Literatură & Publicistică

Auguriada BOLERO Un pian la fereastra deschisă şoptea sacadat din Ravel. Era o întindere ninsă, lumină în geamul acel, şi casa era, doar aceea, cu ochiul a cuget deschis şi sunetul mic, ca un greier, iar noaptea – o masă de scris... Pe-abrupte cărări andaluze gitane săltau legănat şi-aveau însemnate pe buze subtile-mbieri la păcat.

Aureliu BUSUIOC

Şi capre sub frunze ca fierul de lauri atotsunători tăiau figurine pe cerul cu veştede turme de nori. Zăpada pictată pe stradă gemea sub călcâi cătinel... Păşea ca un grand pe zăpadă cu turma de capre Ravel. Era o întindere ninsă. Şi-un foc pâlpâind ca un vis curgea din fereastra deschisă în sufletul nostru deschis.

104 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică

Auguriada

UMBRE Fiecare om cu umbra lui. Doar în zilele cu umbră generală, ca un semn de mare procopseală – nimeni nu e umbra nimănui. Eu sunt gata chiar şi azi să schimb pentru-o zi senină — zece sumbre. Mă prefer cu soare-n ochi şi nimb, şi cu umbre-alături, cu penumbre... Umbra, chiar de face trei pitaci, poţi s-o porţi cu multă demnitate, uneori s-o tipăreşti pe spate, ori, mărinimos, s-o-ntrebi: „Ce faci?”. Dar în sumbrul fără de hotar însemnat de-o zi neînsorită, fără umbra ta şi solitar, unde afli un zâmbet? O ispită? Cui să-i spui că nu eşti foarte mic, călător fără sosire-n spaţii?

Aureliu BUSUIOC

Doar un colţ de soare şi ...nimic: nici destin, nici vis, nici ecuaţii.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 105


IN MEMORIAM

Serafim SAKA

dialog

LIUBOMIR IORGA — UN OM CARE DĂ VIAŢĂ CELORLALŢI

Vestea despre trecerea în nefiinţă a celui care a fost scriitorul şi omul de cultură Serafim Saka a venit pe neaşteptate, aşa cum vin mai toate veştile de acest fel. Revista „Moldova” tocmai lucra la reeditarea debutului lui Saka în paginile sale, inserând dialogul de mai jos, realizat în 1974, care ar fi trebuit să vadă lumina tiparului doi ani mai târziu, în 1976, în cartea de interviuri „AICI ŞI ACUM” (33 de confesiuni sau profesiuni de credinţă). După cum se ştie, în 1976 cenzura a interzis includerea acestei lucrări în volumul „AICI ŞI ACUM”. Însă marele Bulgakov a avut dreptate: manuscrisele nu ard! Iar manuscrisele valoroase rămân actuale chiar şi după ce se cerne multă vreme peste dânsele. Vă veţi convinge că acest dialog al său cu marele artist Liubomir Iorga a fost şi mai este o lucrare valoroasă, care va rezista în timp... 106 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


IN MEMORIAM — Cei de la sud fac totul cu mare tragere de inimă, mult suflet, dedare şi consum... Aşa că toată munca mea este pusă pe calea gândurilor, simţirii şi a nervilor... Fac ceea ce alţii n-au avut timp să facă.

În semn de respect pentru Serafim Saka şi pentru opera sa, revista „Moldova” va publica şi alte dialoguri cu scriitori, oameni de cultură, savanţi etc., pe care cenzura le-a considerat nepotrivite pentru timpurile când au fost scrise. — De unde ţi se trage acest nume — Liubomir, dragă Iorga? — Tatăl meu a fost cununat, adică nănaşul lui şi-al meu a fost Vasile Peremski. Polonez. De la el mi se trage numele. El m-a botezat Liubomir. — Nume rar. — Dacă nici ca mine nu prea întâlneşti! A presimţit el, când mi-a pus numele, cu ce poamă de om o să aibă de-a face. Dacă-mi ziceau altfel, poate mă zbăteam şi mai tare. — Mai tare? — În sensul că m-aş fi zbânţuit mai mult şi-aş fi făcut mai puţin. Numele meu are şi un pic de pace–mir (slav.) — aşa că, zbânţuit-zbânţuit, dar până la urmă mă astâmpăr şi mă apuc de lucru. Şi lucrez ca un nebun. De fapt, toată vremea lucrez, numai că, spre deosebire de altă lume, vorbesc despre altceva. — Despre ce altceva? — Despre cântec, despre suflet, despre viaţă, despre... — Despre? — Ce, nu ştii? — Nu. — Şi despre fete, pe când eram mai tânăr. — Da acum nu mai eşti? — Sunt, dar nu prea. — Câţi ani ai? — Vreo patruzeci şi trei, dacă nu mă înşel. Dar sunt mult mai tânăr, nici nu-i simt. — Da clase?

— Ce clase? — Câte clase ai la cei patruzeci şi trei de ani? — Cu clasele stau mai bine. Am zece. Trei ale mele şi şapte ale mamei. — Cum vine asta? — Că n-am câte mi-ar fi trebuit... — După ce ai cucerit simpatia noastră, a celora de-acasă, ai plecat în lume să faci acelaşi lucru şi cu străinii. Cu polonezii, cu nemţii, cu francezii... Spune-mi, te întorceai cu sentimentul că ai reuşit? — Da, mă întorceam. În Polonia, de exemplu, din 12 concerte, la 7 mi s-au înmânat nişte semne biruitoare, Că, adică, am plăcut. Am avut şi interviuri. La televiziunea din Cracovia. Cu un academician, mare om în arta populară. — Despre ce ai vorbit la televiziunea din Cracovia? — Academicianul mă întreba şi eu răspundeam... Am vorbit despre Moldova, despre muzica noastră, despre instrumentele pe care le confecţionăm noi la Chişinău. Despre multe şi frumoase. După interviu, am cântat la toate instrumentele pe care le aveam cu mine. — Câte instrumente aveai cu tine? — Vreo zece. Câte unul din toate câte le-am făcut. Asta e mult? Nu cred, mai am eu multe de dezgropat. Tot acolo, la televiziunea din Cracovia, am cântat pentru prima oară la un instrument care se numeşte iorgafon. — Iorgafon, ai zis?

— Am zis. Dacă nu mă crezi, citeşte Enciclopedia sovietică moldovenească, acolo scrie despre acest instrument făcut de mâna mea. — Şi cum arată acest instrument confecţionat de dumneata? — Foarte simplu arată. E dintr-o plantă, o tărtăcuţă căreia prin părţile noastre i se mai spune tidvă, tigvă sau cătrună. Creşte pe garduri şi se agaţă de copaci. Oamenii le taie să scape de ele, da ele cresc, cresc şi se agaţă de ce se nimereşte. În coadă îi montez un bâzoi de cimpoi şi suflu. — Şi ce iese? — Iese un sunet aparte, ceva între cornul englezesc şi cimpoiul moldovenesc. Şi mai are ceva. — Ce are? — Are multă caraghioşenie. Că-mi seamănă. Când îi pun căciulă şi seamănă a om... Ei, dar de-astea, comedii muzicale, am făcut eu multe în viaţa mea. — Cât de multe? — De exemplu, un melesteu cu fluier la capăt... — Melesteu cu fluier sau fluier cu melesteu? — Cu un capăt mesteci mămăliga, iar din celălalt, cât fierbe, cânţi. Ca să-ţi fie mai vesel. Un fel de mămăligă muzicală. Concert pentru mămăligă şi fluier! — Şi ce-ai făcut cu ele, cu fluierelemelesteie? — Le-am dăruit scriitorilor de Ziua Poeziei, într-un an.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 107


IN MEMORIAM — În Polonia, de exemplu, din 12 concerte, la 7 mi s-au înmânat nişte semne biruitoare, Că, adică, am plăcut. Am avut şi interviuri. La televiziunea din Cracovia. Cu un academician, mare om în arta populară.

— Căror scriitori? — Ana Lupan, Aureliu Busuioc, Ion Bolduma, Gheorghe Malarciuc... Acum mă gândesc să fac ceva cu amortizorul maşinii, chiar am să-i fac nişte găuri de fluier, ca în loc de huruială să scoată sunete muzicale. Eu, cum văd o ţeavă, îndată îmi vine să fac fluier din ea. Aşa că o să cânte şi maşina. — Maşina cui? — A mea. Ce, nu-i timpul să am şi eu maşină? Cu toate că la tata acasă n-am avut nici cal barem. Când am urcat prima dată la volan, am zis „ţuşi” în loc de „de”. — Ce înseamnă „ţuşi”? — Un fel de claxon pentru măgari. „Ţuşi, talan!”. Eu sunt de la sud, de la Vadul-luiIsac, iar la sud, precum ştii, sunt multe oi şi mulţi asini, care ţin loc de cai. Mănâncă puţin şi nu fac mofturi la mâncare. Dacă-i dai scai, e mulţumit, ca şi ţiganul când îi dai cozonac în ziua de paşti. Ş-apoi trage cât doi boi. Numai să nu-l superi, că se încăpăţânează şi nu face un pas, gata! — Chiar gata? — Trebuie să-l rogi frumos. Te uiţi ţintă în ochii lui şi, dacă dă din urechea dreaptă, înseamnă că te-a înţeles. Numai să nu-i spui „ţuşi”, că se încăpăţânează din nou... Ş-apoi luncile alea ale Prutului, Doamne! Acum sunt bomboane cât frunză şi iarbă şi de tot felul, da pe când eram eu copil, nu erau. Era, în schimb, papură. Multă şi foarte dulce. Primăvara o pândeam şi, de cum ieşea din apă, ne năpusteam asupra ei, smulgeam foltanele şi o mâncam foc. Iarna-i mâncam rădăcina, mogâldan se mai cheamă, făceam câte-o cobză, adică pântece, că puteai să baţi toba... — De la băiatul Iorga, acel care acum 23 de ani venea într-o pereche de galoşi fără

108 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

ciorapi la Chişinău şi Iorga, care se plimbă acum într-o maşină confortabilă în scurtele pauze pe care le are între atelierul de confecţionare a instrumentelor muzicale populare şi călătoriile întreprinse prin lume ca interpret la propriile sale instrumente, este şi totuşi nu cred să fie prea mare asemănare. — Mai întâi, să-mi spui de unde ştii în ce am venit eu încălţat acum 23 de ani la Chişinău? — Ştiu chiar de la dumneata. Era într-o primăvară. Te-am întâlnit în stradă, mergeai cu două crengi de iasomie, rupte din grădina lui Siminel în mână, şi, pentru că-ţi era greu la inimă, — asta am aflat-o de la alţii, — umblai pe străzile capitalei şi dăruiai, în dreapta şi în stânga, câte un mugure mirositor trecătorilor. — Nu trecătorilor, ci fetelor. — Şi ele sunt nişte trecători. — Da, dar nu ştii chiar totul. — Totul vreau să aflu de la dumneata. — Acum douăzeci şi trei de ani, când am venit la Chişinău, piaţa gării abia se construia. Eu venisem cu trenul, dragă-doamne, şi bine am făcut, că altfel poate nici nu mi-aş fi amintit. Păşeam, vasăzică, prin bulhacele celea din faţa gării şi deodată mă trezesc fără un galoş. Bag mâna, dar mâna-i mai scurtă ca piciorul, şi nu-l găsesc. Atunci îl scot şi-l arunc la naiba şi pe-al doilea. Îmi răsuflec pantalonii şi o iau desculţ prin plin oraş spre Filarmonică, dând „bună ziua” — în dreapta şi în stânga — la toată lumea. — Fetelor, mai ales. — Da de unde? Îmi mai ardea atunci de fete?! Dădeam „bună ziua” la toţi care-mi păreau mai grăsani, cu genţile mai pântecoase, crezând că-s şefi. Căutam un om milostiv la suflet, care să mă întrebe – al

cui eşti, măi băiete? Dar nu m-a întrebat nimeni! Abia la Filarmonică, după ce le-am demonstrat tot de ce eram în stare, m-au întrebat cum mă cheamă. — Ce le-ai demonstrat? — Le-am dansat „Tănănica”! După asta, m-a luat Roman Rohman, mare baletmaistru, şi m-a făcut dansator. — Câţi ani i-a trebuit ca să te facă dansator? — Mulţi. Dansul vine, ca tot ce-i artă, încet. — Dar te întrebam — ce a rămas şi ce s-a schimbat în cei douăzeci şi trei de ani de când ai plecat de-acasă? — Unde să rămână? — În felul de a fi al lui Liubomir Iorga. — A rămas tot ce-a fost. Plus însuşirea artei coregrafice, ca dansator şi solist al Ansamblului de dansuri populare „Joc”, plus zece ani de experimentări şi căutări, privind instrumentele muzicale populare. La toate astea mai adaugă câteva colective de amatori — din satele Ciocâlteni, Măşcăuţi — ajunse mai apoi colective populare de amatori. Desigur, cel mai scump şi cel mai interesant pentru mine rămâne munca la redescoperirea şi confecţionarea instrumentelor muzicale strămoşeşti. Pe măsură ce le pătrundeam tainele confecţionării, învăţam să cânt la ele. Acum ştiu să cânt la toate. — Cum se numeşte cel mai vechi instrument muzical popular pe care l-ai confecţionat? — Tilincă. — După câţi ani de acoperire, ca să zic aşa? — Ani? Veacuri!.. O simplă ţeavă din soc sau trestie, dar cu mari secrete pe care le-am descoperit după mulţi ani de probe şi căutări.


IN MEMORIAM — Desigur, cel mai scump şi cel mai interesant pentru mine rămâne munca la redescoperirea şi confecţionarea instrumentelor muzicale strămoşeşti. Pe măsură ce le pătrundeam tainele confecţionării, învăţam să cânt la ele. Acum ştiu să cânt la toate.

— După câţi ani? — Mai întâi, am descoperit desenul într-o carte veche de prin 1894, foarte veche şi umblată din mână în mână, încât nu se mai putea desluşi bine desenul şi explicaţiile. M-am adresat la Muzeul de cercetare a ţinutului natal. M-a ajutat s-o scot la capăt un om bun şi un mare entuziast — Pugacevschi. Dar asta-i o poveste lungă. Un lucru îţi pot spune: ani de zile am încercat fel de fel de dimensiuni. În carte scria doar atât: lungimea — două şchioape mari şi două degete curmeziş. — Degete de muzicant? — Lungi. Instrumentul, ca de altfel orice instrument muzical, este o mare construcţie, foarte fină şi foarte precisă. Trebuie să-l faci nici mai mare, nici mai mic, nici mai gros, nici mai subţire. Întocmai cum l-au făcut cei care l-au confecţionat prima dată. — Cine l-au făcut prima dată? — Dacii. — Aş vrea să ştiu, dacă mai ţii minte, pe ce contai când ai venit acum douăzeci şi trei de ani la Chişinău? Bani, din câte am aflat, nu aveai deloc, prieteni sau rude —

şi mai puţine. Pe deasupra, mai erai şi un băiat naiv. — De ce naiv? — Să dai „bună ziua” la toată lumea, nimeni să nu-ţi răspundă şi să nu–ţi pierzi curajul — asta întrece orice măsură! — Vroiam să mă fac artist. Artist, cum nu dorea tata să mă vadă. — Dar ce vroia tata să te vadă? — Om mare. Profesor, adică învăţător. — Ce înseamnă artist pentru dumneata? — Înseamnă... Un om care dă viaţă la ceilalţi. — Să vorbim despre micul atelier de mari instrumente muzicale populare de la Chişinău. — Mic, dar creşte... A şi crescut între timp. Am început acum zece ani cu Ion Vizitiu de la nişte braţe de crengi aduse de la ţară de prin gardurile oamenilor. Garduri vechi şi lemn bun, uscat. Făceam fluiere, la început simple, pe urmă, mai complicate, şi tot aşa, până la fluiere îngemănate. Vreo şase feluri. Azi confecţionăm: naiuri, cavale, cimpoaie, cobze, cobze-contrabas, ţambale, tilinci... Şi, desigur, iorgafoane. De toate, — vreo

zece feluri. Confecţionăm în temei pentru Moldova, dar şi pentru alte republici şi chiar pentru ţări străine. — Ai putea să-mi spui câte fluiere, câte naiuri, câte cimpoaie — şi ce mai meştereşti — au ieşit din mâinile dumitale în cei zece ani? — Nu, n-aş putea. În orice caz, multe, chiar foarte multe şi, cu toate acestea, nu ajung. Lumea doreşte să cânte. Toţi vor să cânte! — Să cânte, ai zis? — Da, lumea trăieşte bine şi-şi cântă avuţia. Dacă ne-ar durea ceva, am plânge, ne-am boci... Pentru aceste sentimente nu-i nevoie de nici un instrument. Dar vezi c-avem nevoie de tot felul de instrumente, iar asta înseamnă că avem poftă să cântăm. Nici nu s-a pomenit vreodată să avem atâtea formaţiuni de muzică populară câte avem astăzi... — Mai e lemn din care se fac instrumente populare? — E, şi foarte mult. Doar să piară tot socul să nu mai fie cu ce cânta. Dar socul creşte la noi ca şi cucuta. Chiar aici, în sectorul Râşcani, nu departe de crescătoria de cai, sunt vreo două hectare de soc. Am obţinut şi un permis de la Trustul de înverzire şi amenajare a teritoriului cu drept de a tăia la orice oră de zi şi an. Şi nişte băieţi buni care-mi ajută să-l aleg pe cel mai bun şi cel mai muzical. — Şi ultima întrebare: e greu să fii Liubomir Iorga? — Chiar e greu. Dar ştii de ce? — Dacă-mi spui... — Nu mi-e deloc uşor să fac toate acestea. Nu uita, eu sunt de la sud, iar cei de la sud au un fel al lor de a fi şi de a vedea lucrurile. — Toţi au un fel al lor, dar în fond toţi suntem la fel, — oameni. — Cei de la sud fac totul cu mare tragere de inimă, mult suflet, dedare şi consum... Aşa că toată munca mea este pusă pe calea gândurilor, simţirii şi a nervilor... Fac ceea ce alţii n-au avut timp să facă. Alţii vor face mai bine, vor perfecţiona. De n-ar uita tot ce am avut bun şi frumos de-a lungul vremurilor... — Îţi mulţumesc din suflet şi-ţi doresc mult succes!

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 109


IN MEMORIAM

Fănuş NEAGU (1932–2011)

descoperind râul...

DINCOLO DE NISIPURI

A fost o vreme când mi-am câştigat existenţa muncind la nişte mari publicaţii bucureştene. Acolo, în clipele de relaxare, m-am întâlnit de nenumărate ori cu marele Fănuş Neagu. Cel mai des ne întâlneam la Casa „Sadoveanu”, care la acea vreme era şi sediu al Uniunii Scriitorilor, şi restaurant, în care oamenii alde noi îşi cheltuiau onorariile... ...Nea Fănuş apărea pe neaşteptate, mă localiza din priviri şi mă anunţa cu un gest al mâinii: „Vin!”. Însă înaintea lui „venea” mereu o sticlă de votcă. Îi plăcea tăria. Cât timp dura idila asta, dar niciodată mai mult de 30 de minute, vorbea numai el. În trei ani, cât m-am aflat acolo, cred că se vor fi adunat cel puţin vreo 500 de monologuri. Acum mă gândesc că ar fi bine să le descifrez şi să le adun într-o carte... Nicolae ROŞCA

110 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


IN MEMORIAM Când au bătut clopotele, satul s-a mutat pe malul gârlei. Bărbaţii au tăbărât cu sapele şi cu târnăcoapele să spargă movilele de pământ care astupau intrarea în şanţuri. Femeile n-au coborât, se îngrămădiseră sub un oţetar şi ţineau copiii lângă ele, fiindcă valurile puteau să-i tragă în vâltoarea lor, din care nu mai e scăpare.

E

ra în 1946, an de secetă cumplită. Şuşteru nu mai văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbracă faţa casei, le fărâmă între degete şi-şi umplu luleaua. Avea ochii cârpiţi de somn, fiindcă, deşi era trecut de amiază, abia se sculase din pat. „Al dracului, se gândi, pierzi o noapte la priveghi şi nu-ţi mai vii în fire pe urmă două zile”. Nevasta, soacra, copiii lipseau de acasă. „Sunt duşi după mâncare, îşi zise, s-au împrăştiat prin sat ca făina orbilor”. Şi ieşi în drum, mic şi slab, cu cămaşa atârnându-i peste pantaloni. Avea poftă să mănânce o legătură de lăptuci: dormind, visase c-a plouat şi că i-a înverzit grădina de zarzavat ca în anii cei buni. De două veri, de când ţinea seceta, nu se deştepta o dată fără să poftească de mâncare un lucru de care nu putea să facă rost. „Se vede treaba, îşi zicea, că visele se nasc în stomac şi urcă să moară în gură. Bine-ar fi, zău, să nu le aibă omul deloc”. — Şuştere, dă, mă, şi mie să trag un fum. Îl strigase dascălul satului. Despre dascăl toată lumea zicea că şi-a pierdut minţile din pricina foamei. Ziua întreagă şedea pe marginea şanţului cu picioarele adunate sub el, mesteca măcriş dacă avea, şi îngâna întruna, uitându-se la cerul gol de nori, un rând dintr-o carte de rugăciuni: Dumnezeule care dormi în pădurea de dafini... — Nu-i tutun, mă, îi răspunse Şuşteru, e o buruiană, pute şi te ustură pe gât. Privi uliţa în lung. În dreptul primăriei, o femeie aduna baligă într-o roabă ca să lipească prispa casei. Sub salcâmul de lângă podişca dată cu var, un câine se scutura de purici. La fierărie potcoveau un cal. Mirosea a copită arsă. Şuşteru coti încet după colţul gardului şi coborî la râu. Se opri la şanţurile prin care

altădată venea apă în grădina lui de zarzavat. Erau goale. Mâlul de pe fundul lor se uscase, crăpase. Albia râului se întindea în sus ca o omidă cenuşie. Nisipul şi petele galbene de lut pietrificat luceau pustii în soare. Rădăcini putrede atârnau în peretele malului dinspre sat. Dincolo, pe izlaz, aliorul se încolăcea de căldură. Pe un muşuroi de ţărână, alături de o tufă neagră de mărăcini, ţistuia un hârciog. Departe, pe vârful unei movile, se zărea un călăreţ. Şuşteru zgârie cu vârful piciorului o cruce în nisip şi râse. Când era copil şi făcea o cruce pe pământ, zicea că dedesubt gâlgâie un izvor. Prost mai era în tinereţe! În fiecare an, în prima săptămână de primăvară, se ducea pe izlaz cu un ţăruş să scoată brânduşi. Le vedea: albe, în două foi, ca stropii de lapte

Şuşteru zgârie cu vârful piciorului o cruce în nisip şi râse. Când era copil şi făcea o cruce pe pământ, zicea că dedesubt gâlgâie un izvor. căzuţi din şiştar – şi se repezea să le culeagă pe toate. Maică-sa îi zicea la plecare: — Câte brânduşi ai să aduci acasă, atâţia pui au să scoată cloştile noastre. Şi el o credea. Călăreţul zărit înainte pe movilă se apropia în goană mare de sat. — E nebun, zise Şuşteru, vânturând mâinile, omoară calul dacă-o ţine tot aşa până la pod. Observându-l, călăreţul cârmi spre el şi strigă, arătând cu braţul îndărăt, că vine gârla. A plouat la munte şi vine gârla. Vine Buzăul.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 111


IN MEMORIAM Ajunseră la prima moară, aşezată pe un grind pleşuv. Iazul din faţa ei era gol. Mânară înainte. Ziceau că apa a fost tăiată mai sus. O parte din ei — vreo şapte la număr — coborâră şi-o luară pe lângă cai.

Şuşteru nu înţelese pe dată ce i se spune, parcă îi luase minţile, şi, când se dezmetici, celălalt era departe, se pierdea pe sub arcadele podului vopsit în roşu, dispărea ca o nălucă, în fulgerările apei morţilor. Şezu o clipă, căutând cu privirile înfrigurate în susul albiei, pe linia malului, şi i se păru că-l loveşte în faţă răcoarea apelor pornite de la munte. Atunci sări şanţul şi urcă podul în fugă, mai mult de-a buşilea, suflând greu pe gură. O mânecă a cămăşii îmbâcsită de sudoare, îi atârna de încheietura mâinii ca un pansament desfăcut. O smulse şi o aruncă. Dascălul ieşi înainte, apărându-se de muşte cu o creangă de salcâm. — Dascăle, strigă Şuşteru, vine gârla, mă! Trebuie să dau luntrea la apă şi să curăţ şanţurile. Peste o săptămână mâncăm lăptuci. Într-o jumătate de ceas, Şuşteru a scos luntrea din şopron şi a târât-o prin praful uliţei până dincolo de râu. În vremea aceasta au prins să bată clopotele bisericii. Bang-bang — clopotul mare; ding-ding — clopotul mic. Toaca nu suna. Toaca se bate numai la soboruri bisericeşti. Când au bătut clopotele, satul s-a mutat pe malul gârlei. Bărbaţii au tăbărât cu sapele şi cu târnăcoapele să spargă movilele de pământ care astupau intrarea în şanţuri. Femeile n-au coborât, se îngrămădiseră sub un oţetar şi ţineau copiii lângă ele, fiindcă valurile puteau să-i tragă în vâltoarea lor, din care nu mai e scăpare. Nu se ştie de ce aveau credinţa că gârla pornind de la munte, se lasă la vale însoţită de un vânt rău, aspru, ca de îngheţ, şi se înfiorau

112 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

dinainte, ca jivinele plăpânde când simt că se apropie iarna grea. Două dintre ele rostogoliră cu mâinile până-n gura vadului un pietroi mare, cât o buturugă, ca să fie acolo pentru spălat rufele. Jos, într-o groapă, un bătrân întindea cârlige de undit, legate de o sfoară prinsă de un ţăruş înfipt în buza malului. În fiecare cârlig atârna câte o jumătate de râmă ca momeală. O fată se pieptăna, răsfirându-şi părul castaniu în lumina soarelui, şi zicea un cântec trist ce aducea a bocet. În toiul lucrului, bărbaţii se opreau o clipă şi-şi suflecau pantalonii până mai sus de genunchi, ca să nu li se ude mai târziu îmbrăcămintea. Atâta mai aveau, ce era pe ei, restul boarfelor le schimbaseră pe mălai la bogătanii şi morarii din satele de sus. Isprăvind de curăţat şanţurile, Şuşteru trecu la vecini să ceară tutun. Căpătă cât să-şi umple luleaua de două ori. Dascălul se ţinea în urma lui la un pas. Şuşteru îi întinse să tragă un fum. Pe urmă plecă mai departe, călcând încet pe marginea albiei, smucind mereu cămaşa să-şi acopere braţul gol, înroşit de soare. Când dădu peste moşul ce întindea cârlige, se făcu foc de supărare şi începu să ţipe la el să le ia de acolo, să nu sperie peştele din prima zi. — Ei, gata, am înţeles, zise bătrânul liniştit, le iau. Da urli degeaba. Tu nu ştii că peştele merge numai în susul apei? Întâi să ajungă Buzăul la Siret, şi pe urmă vine peştele aici. — Asta aşa e, recunoscu Şuşteru, uitasem. Poţi să le laşi. — Le las, răspunse bătrânul, că, cine ştie, poate tot pică vreun baboiaş. În groapa asta am prins odată un somn cât un porc.

— Pune mâna şi scoate-le, răcni Şuşteru, înfierbântându-se din nou. Să n-avem vorbe. Se însera. Soarele dădea la orizont. Lumea, tot pe mal, nu se mişca, dar începuse să-şi piardă răbdarea. În câteva locuri femeile aprinseră focuri. Cădea noaptea. Bărbaţii porniră spre Şuşteru să-l întrebe ce e cu gârla, că nu vine, nu se vede. — Dacă nu se vede, răspunse Şuşteru, aşezat pe marginea luntrii, se-aude. Pune urechea la pământ şi ascultă. Cinci inşi se trântiră numaidecât în nisip, pe burtă. Şuşteru strigă la femeile de pe mal să nu mai facă zarvă şi trecu în rând cu cei cinci. Nimic. Pământul, uscat până la un stânjen în adâncime, era tăcut. Bolovanii n-au glas. Cei rămaşi în picioare aşteptau încordaţi. Le sticleau ochii în cap. Bărbile, vinete ca magiunul de prune, îi făceau fioroşi. Şuşteru se ridică anevoie. — Adineauri s-auzea, vorbi el. Venea aşa ca un bubuit de departe. Îl fulgeră o idee: Staţi! Să ştiţi că morarii din satele de sus ne-au tăiat apa. Hoţii de morari au pus mâna de-au săpat şanţuri mari, şi acum apa curge în iazurile lor. N-o să vină la noi nici într-o săptămână, dacă nu mergem să-i luăm de păr. Oamenii se uitară unul la altul în tăcere. Şuşteru părea să aibă dreptate. Îşi aduceau aminte că morarii le-au făcut greutăţi cu apa în toţi anii. — Ne-au luat boarfele pe nimica toată, ne-au lăsat goi puşcă, zise Şuşteru, şi-acum ne taie şi apa. Lăsară sculele ce le aveau şi se repeziră în sat să încalece caii. Trebuia să aducă gârla, altfel piereau.


IN MEMORIAM Într-un sfert de ceas se formă o ceată de vreo douăzeci de călăreţi. Cei de pe mal le strigară să ia cu ei topoarele şi cazmale. Îşi închipuiau că o să iasă cu bătaie. Şuşteru dădu pinteni şi ceata porni, răzleţită la început, apoi strângânduse ca o unitate de cavalerie în aşteptarea semnalului de atac. Drumul era greu. Copitele se înfundau în nisip. Un cal se poticni şi necheză. Stăpânul îi dădu în cap cu pumnul. În faţă răsărise luna. Era galbenă şi vălurită ca obrazul unei bătrâne. Nisipul scânteia. Dunga lui albicioasă, ca de sidef, se isprăvea în lună. Sau poate de-acolo curgea în albia râului. Şuşteru călărea în frunte. Satele din sus erau

lumină. După dogoarea zilei, câmpul răsufla fierbinte şi caii năduşiseră, că adunai spuma de pe şoldurile lor cu palma. Oamenii îi îndemnau stăruitor – uneori cu blândeţe, bătându-i încet pe bot, alteori cu vorbe aspre, din gât, croindu-i cu coada cazmalelor. Ajunseră la prima moară, aşezată pe un grind pleşuv. Iazul din faţa ei era gol. Mânară înainte. Ziceau că apa a fost tăiată mai sus. O parte din ei — vreo şapte la număr — coborâră şi-o luară pe lângă cai. Cei din faţă simţiră că i-au pierdut şi grăbiră în trap până la un colţ al malului, de unde începea o pădure de plopi pe o limbă de pământ îngustă. Acolo Şuşteru suci în loc calul lui

cotea dintr-odată la dreapta, ca mai încolo, la vreo sută de paşi, răzgândindu-se, s-o apuce mult la stânga, tăind prin izlaz. Se năpustiră în galop printre malurile abrupte până la stăvilar, unde descălecară. Iazul, ca şi cel dinainte, era gol, iar jgheaburile – pline până la jumătate cu ţărână. Nici un fir de apă nicăieri. Oamenilor nu le venea să creadă. Clătinându-se, trecură podul ce ducea în moară. Un viţel culcat pe cărare mugi prin somn. Înăuntru lătră un câine. Auziră şi-o tuse înfundată, hârâită, şi un zgomot de zăvoare. Stăpânul se speriase, îi credea hoţi. Se întoarseră la cai fără a scoate o vorbă. Şuşteru rupse cel dintâi tăcerea:

Se însera. Soarele dădea la orizont. Lumea, tot pe mal, nu se mişca, dar începuse să-şi piardă răbdarea. În câteva locuri femeile aprinseră focuri. Cădea noaptea. Bărbaţii porniră spre Şuşteru să-l întrebe ce e cu gârla, că nu vine, nu se vede.

departe. Până la cel mai apropiat dintre ele, pe drum drept, pierdeai un ceas. Ceata, ţinând pe lângă mal, făcea multe ocoluri. Nu străbătuseră calea jumătate, când doi cai, stinşi de oboseală, slăbiţi din pricina foamei, căzură şi dădură ochii peste cap. Oamenii se opriră, îi ridicară şi-i duseră pe mal. — Beliţi-i aici, le zise Şuşteru stăpânitor, şi nu lăsaţi să alunece stârvurile devale, că ne spurcă apa. Ceata, fărâmiţată, porni mai departe la pas pe sub cerul albastru înalt, având în faţă, culcat pe muchia unui deal golaş, obrazul lunii. În dreapta şi în stânga, nici o

mărunt, flocos şi făcu numărătoarea. Mai era cu el jumătate din ceată şi, până la satul următor, după judecata lui, mai aveau de mers un ceas, dacă nu şi mai bine. Cu puţin înainte de miezul nopţii, ceata ajunse la moara a doua. O văzură de departe. Era ascunsă între sălcii bătrâne, cu acoperişul ţuguiat, învelit cu tablă. Alături, pe un dâmb, stătea o casă cu geamurile oarbe. Un cârd de raţe trecu pe deasupra lor, măcăind, şi se pierdu în câmpie. — Vin de pe iaz, zise Şuşteru, s-au scăldat până acum. Oamenii puseră caii ureche la ureche. Topoarele le ţineau la piept. Albia râului

— N-au ţinut apa aici. Mai în sus, la morile celelalte, acolo să mergem. Patru inşi se desprinseră din ceată şi o cotiră în jos. Topoarele le atârnau înfipte la brâu. Ceilalţi îl însoţiră pe Şuşteru până la locul unde albia râului se vedea întinzându-se drept înainte – o dâră de cretă ce nu se mai termina nicăieri. Atunci îl părăsiră şi ei. Şuşteru nu-i chemă. Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiaşi deal, ridică braţul fără mânecă şi lovi calul pe gât cu dârlogii. Simţea mereu în faţă răcoarea valurilor...

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 113


DEBUT LA „MOLDOVA”

Ecaterina Vișnevschi

„amintirea e parfumul sufletului...” george sand

VALICĂU În ultimul timp mă mai înţeleg doar cu perna mea. Din moalele ei învie în noapte un... ursuleţ. Un ursuleţ mic şi ghiduş, de culoarea cafelei cu lapte. Mi-l cumpărase mama în copilărie şi nu regretase că mi-l cumpărase, deoarece plătise pe el doar trei ruble patruzeci şi cinci de copeici (bani vechi). Ursuleţul era dintr-un material incert — ceva mai solid decât buretele. Când îl luai în mână, simţeai că-l poţi manipula.

O

dată, când eram plecată la scăldat, bunica i l-a dat unui copil de un an şi jumătate, care i-a rupt năsucul cu dinţii abia răsăriţi. Copilul acesta, care era verişorul meu, şi-a întărit pe socoteala lui dinţii, iar eu am rămas fără ursuleţ. În locul bumbului întunecat, ce-i ţinea loc de nas, se deschidea acum o „rană” de culoare albă. O colorasem cu tuş negru, să nu se observe, dar nu trecu mult timp la mijloc şi îmi pieri pofta să mă mai joc cu el. Ursuleţul a fost jucăria preferată a copilăriei mele. Ieşeam cu el la „verandă” — aveam o verandă cimentuită de jur- împrejur chiar şi pe dinăuntru şi, ţinându-l strâns la piept, ca să nu răcească, mă culcam în patul tare ce semăna mai mult a pat de puşcărie. Mama venea din bucătăria de vară pâna la mijlocul ogrăzii cu cuţitul într-o mână şi cu un cartof curăţat pe jumătate în alta şi, nu ştiu de ce, părea foarte amuzată când mă vedea cu el. Poate de aceea că eram deja mare, treceam în clasa a şasea... Când mă jucam cu ursuleţul, n-o mai auzeam nici chiar pe Meri Hophen, interpreta mea preferată. Adică o auzeam, dar nu-i dădeam atenţie.

114 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Erau şi urşi mai pretenţioşi prin magazinele noastre (albaştri, galbeni sau cafenii), dar mama n-avea bani să-mi ia o jucărie atât de preţioasă. Aceştia costau mult — 17,28 şi chiar 33 de ruble. Când ursuleţul „cafea cu lapte” fu dat uitării (trecusem deja în clasa a şaptea), mama m-a luat cu ea la club să-mi arate la preţ de numai 20 de copeici un film indian — „Zita şi Ghita”, la oră târzie. Nu-mi mai amintesc cu exactitate conţinutul; subiectul lui s-a învălmăşit cu subiectele altor zeci şi sute de filme vizionate în anii ce s-au scurs de atunci. (Mai apoi, am vizionat împreună „Romeo şi Julieta”). Ţin minte numai senzaţia de încântare ce fremăta în făptura mamei. Această senzaţie dogoreşte şi acum din perna mea... Apoi, în viaţa mea a apărut Valicău. Valicău era porecla unui ţigan din satul nostru (numele lui propriu-zis fiind Vladimir). Valicău era cu un an mai mare decât mine, dar învăţam în aceeaşi clasă şi odată, în vacanţa de vară ( după ce terminasem clasa a şaptea) m-a surprins la club singură, fără mama. Venisem să vizionez un film, dar şi în speranţa să-l întâlnesc acolo pe Victor, un


DEBUT LA „MOLDOVA” De mult am plecat şi eu din sat, de mult nu l-am mai văzut pe Valicău. Îmi amintesc de el doar atunci când îmi potrivesc perna sub cap.

băiat din vecini, de care îmi plăcea. Îl aşteptam şi priveam mai mult înspre uşă decît la ecran. Victor însă nu venea. În locul lui a intrat Valicău — înalt, grebănos, cu pielea de un cafeniu-mat. M-a observat dintr-o dată, cum numai am întors ochii spre el, şi s-a aşezat în spatele meu. Respira nemulţumit şi reprobaţionant. Simţeam că mă condamnă şi că are a-mi reproşa ceva. Dar ce? Nici el nu părea prea interesat de subiectul filmului. Tot tropăia din picioare şi comenta neîncetat cele demonstrate pe ecran. Când, nedumerită de reacţiile lui, întorceam capul să-l privesc, el mă sfredelea cu ochii şi se hlizea, tuşind semnificativ. După ce s-a sfârşit filmul, Valicău s-a oferit să mă conducă până acasă. Întrucât Victor, băiatul de care îmi plăcea, se vede că avea alte gânduri, îl dădui imediat uitării. Valicău, comparativ cu el, îmi părea mai ingenios. Şi mai de nădejde. Era un ţigan foarte cuminte. M-a cuprins de după umeri de cum am ieşit din curtea clubului, de parcă eram sora lui dreaptă şi începu să mă distreze, povestindu-mi verzi şi uscate. Celelalte perechi, care treceau pe lângă noi, îşi întorceau privirile nedumerite (le mira, probabil, o atât de mare intimitate chiar de la prima întâlnire), dar însoţitorul meu îi saluta pe toţi atât de gălăgios şi bine dispus, de parcă sfărâmase o nuntă. Era o noapte înstelată, cu lună nouă; ţârâiau chiriecii, iar Valicău mă purta agale prin sat, de pe o stradă pe alta, tot povestindu-mi istorii şi bancuri, din care învăţam să râd. Duhnea de la el a ceapă şi a ţuică, şi asta mă cam speria. Cât a durat drumul până aca-

să, Valicău mă ţinea strâns de după umeri, astfel încât nu puteam să mă uit prin părţi. Un braţ al lui îmi atârna pe umeri, ca o cobiliţă. — Te temi de mine? mă întreba. Nu te teme, că te duc până acasă. Dacă vrei, îl scol chiar şi pe taică-tău din somn la miez de noapte... În dreptul hudiţii ce ducea spre biserica satului, Valicău m-a strâns la pieptul lui şi m-a sărutat. N-am prea înţeles ce-a vrut de la mine. Ce l-a apucat de m-a sărutat? Deşi nu-mi era frică de dânsul, ţin minte ca şi acum că mă speriasem de moarte. Prima dorinţă a fost să mă smulg din braţele lui şi să fug acasă. Mă simţeam ofensată. Dar un coleg de clasă, care trecea pe alături, a insistat să-l las să mă conducă „până acasă”. Rămâneau în urmă pomi doldora de rod, cântau cocoşii de miez de noapte, iar Valicău, pe măsură ce ne apropiam de casa părinţilor mei, devenea tot mai descurajat. Trecuse cu palavrele la teme mai dramatice — acum povestea despre război. Asta mă făcea să fiu mai îngăduitoare cu dânsul. Am trecut pe lângă cimitir şi aici mi-am dat seama că Valicău cam înţepenise. Tremuram în braţele lui. Târziu şi, oarecum, din întâmplare, am ajuns şi pe strada noastră. La câţiva paşi de poartă, Valicău îşi luă braţul de pe umerii mei: simţise ceva. Am întors capul spre poartă şi...am pierdut graiul. După gard mă aştepta tata, care se făcea că leagă o sârmă de un par. Era prima dată când mă aştepta de la club. Simţise şi el ceva...

— Matale esti, tată? m-am prefăcut nevinovată. Eu sunt cu Valicău... — Îl văd. Dar ce caută el prin mahalaua noastră? Valicău nici n-a catadicsit să-i răspundă. A spus „bună seara”, şi-a ridicat braţul drept, fluturându-l în zarea nopţii ca pe un drapel de catarg. Şi a plecat. De mult am plecat şi eu din sat, de mult nu l-am mai văzut pe Valicău. Îmi amintesc de el doar atunci când îmi potrivesc perna sub cap. Parcă mi-ar ţine-o un braţ vânjos, braţul acelui ţigan. Uneori mi-o smulg de sub cap şi o strâng în neştire la piept, cum strângeam în copilărie ursuleţul acela de burete... Însă îmi dau seama că toate s-au întâmplat de mult şi din toate câte le-am avut odată, am rămas doar cu perna..

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 115


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Vitalie Tulnic La sfârşitul anilor 60 a colaborat la revista „Moldova”, susţinând rubrica „Cronica gusturilor”

Dactilografa

Litere... Litere... Toată ziua le-au ciugulit degetele de pe clape. Ieşind din odaia pătrată, fata a zâmbit: i s-a părut deodată că stâlpul din colţ e un „T” uriaş, şi în rolul unui nostim erou de poveste duce portocale de neon copiilor din oraş... Fiindcă fata are şi ea un copil cu două puncte albastre-albastre, ce râd când o văd şi o întreabă mereu de ce nu-i vin la geam păsări măiestre! La capătul străzii fata tresare, şi mâinile ei se deschid, fremătând, spre semnul de exclamare la capătul străzii aşteptând!

116 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Inima Mamei Desigur, voi credeţi că ea e aici – În partea stângă, La piept. Inima mea e atât de departe! În seara asta Şi eu o aştept. Nu mi-e gândul să-i fac Vreo primire aleasă, Ţin la ea – că-i a mea, Dar de ce să o răsfăţ?! Ştiu că pe unde umblă Are un scaun la masă Şi o vorbă cuminte Şi cuvintele rare de-nvăţ. Mă bucur că ştie să stăruiască, Mă bucur Că o las tuturor. Şi numai când văd copacul Cu care începuse să crească, Mi se face, în dreptul inimii, dor.


Cuiul

Bat în perete primul cui şi prind de el un vechi portret al mamei... Şi iată-mă din nou înconjurat de cunoscute amintiri şi gânduri: tot ce a fost nedespărţit de mine, tot ce-am găsit cu cale să păstrez să-mi populez locuinţa nouă. Cuiul rătăcit pe-un fund de cufăr, de cine ştie unde şi de când, a legat zilele între ele ca o punte subţire... Mâine, coborând scările, n-am să mă simt stingher şi străin: din geam mă va petrece floarea roşie a unei întâlniri îndepărtate. Pe rafturi mirosind a brad Esenin şi cu Lorca o să-aştepte să le aduc tumultul de afară şi-un fir de vânt, rostogolit sub cer. Întors târziu acasă, o să-mi pară că-n lipsa mea mâinile mamei au şters cu grijă varul de pe sticle că ochii ei au cercetat, gospodăreşte, totul şi negăsind altcum a mulţumi zidarilor bătrâni şi celor tineri, a destupat garafa cu rubine şi le-a turnat câte-un pahar la fiecare...

Întâmpinare

Lăsaţi şi astăzi uşile deschise... Văzduhul este plin de presimţire Că vor cădea la noapte Mari fulguiri de vise Ce îşi aşteaptă marea împlinire. Oraşul va fi alb în noaptea asta Asemenea minunilor polare. Pe-acoperişul caselor adaste Cocorii albi, Cu penele muiate-n ploi de soare. Să nu ne strice vraja un cuvânt... Surprinşi aşa De veşnica minune A primenirii firii Pe pământ.

Trezirea viorilor

I Când s-au născut pădurile — Lăute nu erau, Iar stelele — prea reci şi prea departe. Catarge verzi smerite îngenuncheau Sub mări albastre, mări fără de moarte... Apoi Se-ncumentară stejari fremătători Ca să coboare munţii Şi viaţa — S-o vadă mai de-aproape. Şi-au priceput cărunţii Că-ntr-înşii zac viori, Corăbii mari şi albe Ce pot să-nfrunte ape... II Păduri... păduri... Verzi pelerini prin timp... V-am urmărit pe harta ţării mele Şi v-am văzut — Ba ghioage lungi cu ghimpi, Ba ascunzişuri Cu făclii de stele. Nu v-am văzut trudite, Nici aţipite, nu!

Cartea poştală

Semnalul. Şi trenul încet s-a pornit… În gară mulţimea se-agită. Părea că plecăm pe o singură zi — Aşa îmi zâmbeai liniştită. Apoi, aducându-ţi aminte, mi-ai spus Aproape strigând de durere: — Să nu uiţi să-mi scrii... Două rânduri... Ţi-am pus O carte poştală în carte.

Limba mea

Şi parcă nu-i prea sunătoare – Cuvinte vechi, cuvinte mici... Dar cearcă bobul mic de soare În dreptul frunţii să-l ridici! Ai să găseşti un soare mare..

...Atunci ca şi tine la fel mă gândeam Că vremea va trece îndată, Şi cartea poştală neatinsă va sta În foile cărţii uitată. Dar astăzi – doar câteva zile-au trecut – Şi dorul mă poartă spre tine, Chiar pagini întregi de m-aş pune să-ţi scriu Totuna îmi par că-s puţine. În două-trei rânduri ce pot să adun Din dragostea mea arzătoare! ...De-atâta şi cartea poştală mai stă,— Îţi scriu azi a câta scrisoare? #03 / iulie–august / MOLDOVA / 117


Revista „Moldova” la 45 de ani

Ghenadie Jaloba, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova

un altar în care ne regăsim Este mai mult decât meritoriu faptul că, pe toată durata celor 45 de ani de existenţă în contextul presei de la noi, „Moldova” a abordat mereu în aria sa tematică diversele aspecte ale vieţii plaiului nostru, prin ceea ce colaboratorii ei au demonstrat că ea îndreptăţeşte numele ce-l poartă. În fiecare număr de revistă — fie unul din seria veche, fie altul din seria nouă, cea care din 2004 şi până astăzi apare într-o altă formulă grafică şi poligrafică, — un loc de seamă îl ocupă cultura şi arta naţională. Pentru mine, în calitatea mea de artist plastic, dar şi pentru colegii de breaslă, contează enorm faptul că, graţie revistei „Moldova”, cititorii au posibilitate să cunoască pagini noi din istoria şi dezvoltarea artelor plastice, să se documenteze asupra numeroaselor expoziţii ce se vernisează la Chişinău, şi nu numai la Chişinău, să se familiarizeze cu succesele artiştilor plastici din republică şi de peste hotare, să afle despre tinerele noastre talente. Colaborarea între Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova şi revista „Moldo-

118 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

va” este benefică, deoarece la etapa actuală revista UAP, „Atelier”, nu apare. În această situaţie, cei care sunt interesaţi de evoluţia artelor pot afla noutăţi din domeniu prin intermediul revistei „Moldova”. Remarcabil este şi faptul că publicaţia aduce prinos de recunoştinţă înaintaşilor artelor noastre plastice, maeştri ai penelului care au pus bazele artei naţionale, în pofida enormelor dificultăţi din perioada regimului sovietic, care îi impunea să plătească tribut aşanumitului realism socialist. Aici îi am în vedere pe regretaţii Mihai Grecu, Igor Vieru, Vale-

riu Puşcaş, Serghei Ciocolov, pe contemporanii Valentina Rusu-Ciobanu, Glebus Sainciuc, Eleonora Romanescu, Sergiu Cuciuc, Gheorghe Vrabie şi mulţi, mulţi alţii – nume notorii în arta plastică a Republicii Moldova. Toţi cei care astăzi reprezentăm Uniunea Artiştilor Plastici, îi dorim revistei „Moldova” să fie, ca şi până acum, demnă de numele ce-l poartă şi, în calitate de popularizatoare a valorilor neamului, să trăiască mulţi ani înainte, împreună cu cei care o plăsmuiesc, întru binele cititorilor ei, deci, întru binele ţării.


Revista „Moldova” la 45 de ani

Vladimir Beleaev, preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Republica Moldova, Maestru în Artă.

O CARTE DE CĂPĂTÂI PENTRU SUFLETELE NOASTRE De fiecare dată când iau în mâini un nou număr al revistei “Moldova”, mă bucur sincer că avem o publicaţie care, exprimându-ne astfel, a pus în capul mesei arta şi cultura naţională. Este o prioritate nespus de importantă şi extrem de necesară la ziua de astăzi, când societatea noastră se dovedeşte a fi mai mult preocupată de construcţia a ceea ce acum se numeşte economie de piaţă, deoarece, axându-ne, în temei, pe dobândirea valorilor materiale, marginalizăm tot ceea ce ţine de spirit. Iar oamenii care activează în domeniul culturii şi artei — regizori, actori, compozitori, interpreţi, artişti plastici etc., — creează valori necesare anume spiritului nostru.

“Moldova” e un bun prieten al tuturor acestora, ea se mândreşte cu succesele lor, face tot posibilul să le cunoască cât mai multă lume, inclusiv de peste hotare. Se ştie că muzica este una dintre constantele ce ne caracterizează ca popor în rândul altor naţiuni. Ea ne reprezintă, fiind o componentă a matricii naţionale. În ultimii un an-doi am găsit în paginile revistei mai multe materiale cu tema respectivă: bunăoară, admirabila prezentare a Primadonei Operei Naţionale, Maria Bieşu, a mai multor festi-

valuri internaţionale, cum ar fi “Invită Maria Bieşu”, “Mărţişor”, “Regina Vioară”, a corului condus de Ilona Stepan, a Orchestrei de Cameră a Sălii cu Orgă, a renumitului violoncelist Ion Josan, dar şi a tânărului, nu mai puţin renumitului violonist, Ilian Gârneţ. Consider că, prin aceste materiale, revista “Moldova” aduce o reală contribuţie la propagarea artei naţionale. Îi dorim să reuşească să o facă cu acelaşi succes mulţi ani înainte!

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 119


IMSP Clinica Universitară de Asistenţă Medicală Primară a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie

„Nicolae Testemiţanu”

Clinica Universitară de Asistenţă Medicală Primară este una din cele mai moderne instituţii medicale de tip ambulatoriu din ţară. Creată în cadrul Parteneriatului Alianţei Internaţionale Americane de Sănătate dintre Şcoala de Medicină din Virginia de Est, SUA şi USMF „Nicolae Testemiţanu” în 2003, Clinica a venit să spargă viziuni şi concepte vechi, asumându-şi curajul de a crea altele noi, înţelese, acceptate şi dorite de societate. A devenit doar în 7 ani un centru model în domeniu, susţinând reformele desfăşurate de către Ministerul Sănătăţii, procesul didactic din mediul Universitar, şi convingând societatea că medicina de familie se poate realiza cu succes şi în Republica Moldova. Înzestrată cu personal medical profesionist, cu echipament şi tehnologii moderne, Clinica a implementat programe inovatoare, care au sporit accesibilitatea populaţiei la servicii medicale, au îmbunătăţit calitatea lor şi au mărit satisfacţia pacienţilor. Clinica include: • Secţii medicină de familie; • Secţie specialişti şi ecografie; • Departament modern de obstetrică şi ginecologie; • Laborator clinic; • Centrul de Medicină Tradiţională Chineză.

MD 2004 mun. Chişinău, strada 31 August 1989, 137A www.clinica.md tel/fax: +373 22 238690 +373 22 238732 clinica@mednet.md


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Anastasia RUSU-HARABA E la „Moldova”din 1968. Între anii 1995–2004 a exercitat funcţia de redactor-şef adjunct

O RUŢĂ A “MOLDOVEI” sau UN EXEMPLU DE FIDELITATE ŞI DĂRUIRE Când a apărut fenomenul Ruţei în teatrul nostru, mulţi s-au gândit că marele Druţă ne sugerează să descoperim câte o “mamă-Ruţă” în fiecare localitate moldavă. În situaţia în care se afla atunci ţara noastră sub aspect spiritual, salvarea ar fi putut veni doar de la aceste eroice femei cu constituţia profund patriarhală, care, pe lângă uriaşa povară a propriilor destine, erau condamnate să ducă în spate, asemeni legendarei furnici druţiene, şi patrimoniul micului univers, în care ele, Ruţele satelor noastre, erau soţii, mame, bunicuţe, vraci, bucătărese…

Şi revista “Moldova” şi-a avut o Ruţă a sa. Este Anastasia Rusu, cea care a fost recrutată în chiar primele săptămâni, imediat după lansare. De atunci nu s-a mai despărţit de “Moldova”. Iar revista, se ştie, a avut trasee de-a dreptul glorioase, dar au fost şi unele cu mai puţin noroc. Ei bine, iată atunci, când revista intra, cu tot cu statutul său de legendă, în zonele traseelor cu mai puţin noroc, bărbaţii îşi găseau alte preocupări, iar Rusu-Ruţa era singura care ştia ce trebuia să se întreprindă pentru a o menţine pe linia de plutire. În definitiv, nici nu se poate spune cu exactitate ce a făcut această femeie

firavă pentru revistă, în cele mai dramatice momente ale existenţei ei, în schimb e simplu să se înţeleagă ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi detaşat şi ea de destinul „Moldovei”... Nu, ea a rămas mereu alături, chiar au fost situaţii în care, negăsindu-se în preajmă nici o mână, dar mai ales nici un cap de bărbat, îşi asuma toate rolurile şi funcţiile posibile şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al propriilor farmece, n-a lăsat să se stingă focul din vatra „Moldovei”. E la post şi azi. Iar asta înseamnă că focul din vatra noastră mai mocneşte... Nicolae ROŞCA

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 121


CONCRESCENŢE

Anastasia RUSU-HARABA

UN OM CU SUFLET DE NAI

122 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

ai noștri tineri


CONCRESCENŢE

Pe data de 5 mai i-a telefonat un camarad de la Chişinău şi, cu o voce plină de entuziasm, i-a strigat în receptor: “Felicitări, amice!”. “Cu ce prilej?”, s-a mirat el. Prietenul s-a arătat şi el mirat: “Păi, mâine concertezi cu orchestra domnului Gheorghe Mustea! Ţi-am văzut numele pe afiş!”. Încă un ghinion pe capul lui! Ar fi trebuit să fie anunţat din timp. Chiar se înţelesese cu maestrul Mustea încă în februarie. Dar până la începutul lunii mai nu avusese nici o veste, de aceea a şi plecat. La 5 mai se afla în Ucraina şi nu putea să vină acasă. Seara avea programat un concert la Kiev, iar a doua zi trebuia să meargă la Luţk, în calitate de membru al juriului unui concurs internaţional al tinerilor interpreţi la instrumente de suflat. Nu putea deci să vină la Chişinău. Aşa că vestea pe care i-o comunicase camaradul la telefon, nu l-a bucurat, pentru că îşi dorise mult să cânte împreună cu Gheorghe Mustea. Se cunosc bine, în primul rând, ca naişti. Cu orchestra pe care o dirijează celebrul compozitor, Iulian Puşcă a înregistrat o baladă pe care Gheorghe Mustea a scris-o pentru nai şi taraf, dar, eventual, a făcut şi o variantă pentru nai şi orchestră, alegându-l anume pe dânsul, Iulian Puşcă, s-o interpreteze. O lucrare extraordinar de frumoasă, pe care s-au înţeles s-o prezinte şi la concertul jubiliar al maestrului. Dar… s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat…

Tatăl lui s-a amărât poate chiar mai mult decât dânsul, pentru că fiul nu a putut să evolueze în acest spectacol. I-a văzut această amărăciune în ochi la întoarcerea din Ucraina, imediat ce a deschis uşa casei. Dar nu i-a reproşat nimic, l-a consolat doar, spunându-i că nu poţi fi concomitent în mai multe locuri, nu le poţi reuşi pe toate câte ai vrea, chiar dacă viaţa îţi oferă multe şanse. Iulian este convins că Dumnezeu i l-a scos în cale pe cel mai genial dintre profesorii de nai — pe Ion Negură. Este sigur că în Europa nu există un al doilea ca Negură al nostru. Datorită dumnealui, încă de pe când era elev la “Ciprian Porumbescu”, dar şi după aceea, a putut să participe la multe concerte şi concursuri, ceea ce, pe lângă premii şi menţiuni, i-a permis să se dezvolte altfel decât dacă s-ar fi limitat să meargă doar la ore şi la examene. Concertele şi concursurile îţi formează ţinuta scenică, sentimentul de responsabilitate, îţi perfecţio-

nează nivelul de interpretare. Şi, în ultimă instanţă, îţi fac un nume, lucru la care, fireşte, visează oricine îşi vede viitorul în scenă. Aşa se face că astăzi, la auzul numelui lui Iulian Puşcă, mulţi melomani exclamă: “E un naist de la Dumnezeu!”. Spre stupoarea multora, prin 2004 abandonează studiile la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi pleacă în Europa. Nici el nu ştia exact ce căuta în lumea mare, dar mulţi critici ziceau că l-au ameţit succesele scenice, că, în loc să stea cuminte la Chişinău şi să-şi ducă la capăt studiile, a pornit în pribegie. Aşa şi nu prea! Da, a abandonat studiile. Că-i bine sau nu prea, e discutabil. Cu ce s-a ales, în schimb? Cu multe de toate. În primul rând, a acumulat niţică experienţă de viaţă, care, dacă stai să chibzuieşti, este dramul de înţelepciune acumulată direct de la viaţă … A cutreierat aproape toată Europa, a fost în majoritatea republicilor ex-sovietice, în Coreea de Nord. A avut

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 123


CONCRESCENŢE

Iulian este convins că Dumnezeu i l-a scos în cale pe cel mai genial dintre profesorii de nai — pe Ion Negură. Este sigur că în Europa nu există un al doilea ca Negură al nostru.

concerte în multe ţări, a comunicat cu multă lume, a aflat multe lucruri noi despre nai, dar şi despre viaţă în ansamblu. Aşa a ajuns să înţeleagă că “viaţa e cea mai înţeleaptă profesoară şi îţi dă cele mai bune lecţii. Trebuie doar să o iei în serios”. — Profit de orice situaţie, din care am de învăţat ceva. Iau din mediul ce mă înconjoară — natură, oameni, evenimente — tot ceea ce simt că-mi poate fi de folos mie ca om, dar şi ceea ce aş putea exprima la nai. Când merg la un concert sau lucrez cu cineva, parcurg coridoarele Conservatorului din Kiev şi aud sunetele unei trompete, fixez în memorie tot ce-mi place, apoi încerc să mă exprim prin intermediul naiului. De Conservatorul din Kiev îl leagă mai multe amintiri. Când a fost în Coreea de Nord, prin 2004, l-a cunoscut pe ucraineanul Olesi Juravcik. Acesta cântă la toate instrumentele tradiţionale ucrainene de suflat, dar şi la nai. Fireşte, naiul i-a împrietenit. Iar la Chişinău, la o ediţie a Festivalu-

124 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

lui “Mărţişor”, a cunoscut-o pe pianista ucraineană Erika Vasilieva. Aceşti doi i-au făcut punte de legătură cu ţara vecină, în care merge de multe ori pentru a concerta alături de noii săi prieteni. Cum ziceam mai sus, ia lecţii de la viaţă, de fiecare dată în împrejurări pe care ea i le oferă, lui rămânându-i să chibzuiască, să perceapă ce ar avea de făcut. Mai bine zis, ce ar putea să facă într-o situaţie sau alta. Una dintre aceste situaţii a fost cu totul ieşită din comun… Iulian Puşcă s-a născut doar cu o jumătate de braţ stâng. Medicii pun anomalia asta pe seama catastrofei de la Cernobâl. Părinţii lui au fost în Ucraina la puţin timp după explozie, rămânând acolo mai multă vreme şi, desigur, consumând produse alimentare, apă, respirând aerul otrăvit… Oricare ar fi fost cauza acestei nenorociri, el a luat viaţa în serios şi şi-a zis că se poate trăi din plin şi cu o mână lipsă…. La vârsta de patru ani devine “cel mai mare artist” de la grădiniţă, iar când a împlinit şapte ani, tatăl îi pune

în mână — în mâna dreaptă şi unica, — un nai luat cu împrumut de la un coleg de serviciu (pe atunci tata era profesor la Şcoala de muzică din Ştefan-Vodă). Naiul este unicul instrument la care Iulian poate să cânte în condiţia sa fizică, pentru că restul instrumentelor muzicale i-ar solicita ambele mâini sau, mai bine zis, mai multe degete. Tatăl, fiind el însuşi muzician, a înţeles acest lucru mai bine decât oricine. Când a socotit că a venit momentul potrivit, l-a îndemnat pe fiu să încerce. Acesta a încercat, demonstrând şi un curaj extraordinar. Peste puţin timp i s-a destăinuit tatălui: “nu-i greu deloc să cânţi la nai”.Degrabă de tot tata i-a cumpărat un nai, să fie numai al lui. A început să-l studieze la şcoala de muzică. Cel mai greu a fost să caute şi să găsească o poză comodă şi pentru dânsul, şi pentru instrument. Mai târziu, deja la Liceul “Ciprian Porumbescu” din Chişinău, a continuat să caute poziţia optimă, prinzând


CONCRESCENŢE Iulian Puşcă s-a născut doar cu o jumătate de braţ stâng. Medicii pun anomalia asta pe seama catastrofei de la Cernobâl. Părinţii lui au fost în Ucraina la puţin timp după explozie, rămânând acolo mai multă vreme şi, desigur, consumând produse alimentare, apă, respirând aerul otrăvit…

din zbor fiecare frază a lui Ion Negură, care între timp îi devenise profesor. În scurt timp s-a contopit cu naiul. Iar de la o vreme, nimeni nu mai observa că nu are o mână…Fiindcă în momentul în care îşi atingea buzele de tuburile naiului, în tot universul nu exista nimic mai mult decât muzica lui Iulian! Şi dacă muzica asta este zeiască, ce importanţă are dacă o generează un om cu şapte mâini sau doar cu o mână! Apropo, la liceu chiar i se zicea “omul cu şapte mâini” — pentru că se descurca în toate. Însă cea mai autentică şi mai exactă apreciere a manifestării sale este cea pe care i-a stabilit-o un admirator: “omul — suflet-de-nai”. Sau — mai concis: “sufletul naiului”. Aşa este: Iulian Puşcă nu are nici mâini, nici picioare, nici ochi, nici plămâni…nimic nu are, fiindcă în totalitatea sa este un zeu al naiului. El nu are nevoie, ca şi muritorii de rând, de atâtea lucruri pentru a putea scoate sunetele divine din nai; Iulian se atinge de tuburi doar cu gândul, şi naiul începe să cânte de la sine, ca în minunatele mituri greceşti de demult. Devenind el însuşi un mit, tânărul nostru confrate întru slujirea muzelor a demonstrat că zeii au făcut şi mai fac parte din

lumea asta reală. El ştie că în lume este un singur rege al naiului — Gheorghe Zamfir. Toţi ceilalţi sunt robii naiului. Rob al acestui instrument divin se consideră şi pe sine, cu toate că mulţi admiratori ai săi sunt de altă părere... Desigur, înainte de toate tânărul Iulian este un om ca şi noi toţi şi, atunci când nu ţine naiul lângă inimă, se bucură de lucruri şi plăceri trecătoare. A fost profund impresionat că pretutindeni este ovaţionat şi tratat ca un om deplin şi niciodată nu i s-au făcut aluzii la ceea ce cred unii că ar putea fi un defect fizic. Câţiva ani buni a evoluat, ca solist, în Germania, Belgia, Grecia împreună cu alţi câţiva instrumentişti din Moldova, apoi şi cu orchestre simfonice din aceste ţări. A fost ovaţionat pretutindeni. A ridicat în picioare sute de mii de spectatori. A adunat munţi de buchete de flori. — Zeul! i se striga din sală. Eşti zeul naiului! Se ruşina un pic: cum ar putea fi el zeul unui instrument muzical, făurit în anticele laboratoare din Olimp?! Însă lumea muzicală este de altă părere. Şi se pare că are dreptate. Cu toate acestea, succesul nu l-a îmbătat pe Iulian. Când l-am întâlnit ultima dată, avea în buzunar bilet de plecare spre Irlanda. Mi-a zis că se duce să mai facă ceva stu-

dii. Dar cine i-ar putea completa cunoştinţele, mai ales la nai, dacă cel mai bun profesor din lume este Ion Negură, care locuieşte şi activează la Chişinău?! Însă acolo, la Dublin, locuieşte sora lui, violonistă de specialitate. De la dânsa a aflat că în învăţământul de acolo există un alt sistem de instruire, diferit de cel de la Bologna, implementat recent şi în Republica Moldova. La conservator, de exemplu, studentul este instruit preponderent în materie muzicală, iar în calitate de profesori activează dirijori, compozitori, critici, care îl învaţă pe student nu să cânte corect la un anume instrument muzical, ci să interpreteze corect muzica la orice instrument. Iulian simte că ar avea nevoie de asemenea lecţii. Pentru a putea beneficia de acestea, la Dublin îl aşteaptă un examen sever — o audienţă de 45 de minute, timp în care va interpreta la nai un program de lucrări clasice dintre cele mai serioase. Nu l-am mai văzut de atunci. Respectiv, nu ştiu dacă a reuşit să-i convingă pe irlandezi să-l lase să acceadă la şcoala ceea din Dublin. Ştiu însă că sufletul lui se zbuciumă frumos, ca o miraculoasă muzică născută de un nai fermecat: — În primul rând, aş vrea să am o diplomă europeană. Nu e motivul principal, dar e unul dintre motive, unul serios!”.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 125


Literatură & Publicistică

Auguriada COPILUL Copilul ce mai zace viu în mine din când în când se-nduplecă şi vine. Sfios şi firav mângâie o floare, uimit adânc de formă şi culoare, şi-i rupe ne-nţeleasa frăgezime cu puerilă teamă şi cruzime. Pe forfota furnicilor robace el stă plecat un prânz întreg în pace, iar slab şi mic, privind de jos la gâde, primeşte pumnii aprigi şi surâde. Copilul viu ce zace-n mine încă ia cu asalt şi chiote vreo stâncă, ascultă-n vârf de n-au strigat nimica de peste vreme mama sau bunica, şi bate-n palme albe şi zdrelite de bucuria spaimei biruite. Copilul viu ce-mi tace viu în sânge nu a-nvăţat să plângă şi nu plânge.

Aureliu BUSUIOC

...Aş vrea să-l prind, să stau cu el o clipă, să râd cu el de-a timpului risipă, să-mpart cu el o vorbă sau o glumă, dar parcă am picioarele de humă, iar de-l îndemn şi-l văd de parcă vine, copilul mai adânc se-ascunde-n mine...

126 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică

Auguriada

MĂRTURISIRE În viaţa asta bucurie am strâns cât şi obidă-am strâns, dar nu m-am plâns în poezie, şi nu că n-am avut de plâns! Ci c-am ghicit menirea poate şi rostul unui zâmbet greu, şi-am înţeles că nu se poate să-mi plâng în lume ce-i al meu, să las pe-a veseliei masă o lacrimă de om lovit, nu c-ar fi fost neînţeleasă, ci c-ar fi fost de nedorit. Şi orice vers l-am scris să fie măcar un pic, dar zâmbitor: a râde – orişicine ştie, iar plânsul nu-i al tuturor!

Aureliu BUSUIOC

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 127


Literatură & Publicistică

Iurie COLESNIC

revocări

REÎNVIEREA LUI STERE De ce totuşi Stere a rămas ca o enigmă pentru oamenii politici şi la fel de enigmatic pentru criticii şi istoricii literari? În opera lui politică parcă ar rămâne ceva nespus, nerostit, neaccentuat. Parcă mai este un acord care mai are a răsuna, există o aşteptare, o ivire a minunii. Aceeaşi senzaţie o au literaţii care încearcă să descopere mobilul acestei erupţii vulcanice în literatura română care se cheamă „În preajma revoluţiei”. Cred că politicianul Stere, mai bine-zis conturul lui politic definitiv trebuie să-l căutăm şi să-l descoperim în opera lui literară. Respectiv, germenii literaturii lui sunt răsădiţi în preocupările lui politice.

128 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică Sunt trei romancieri în romancierul Stere: unul al condiţiei umane propriu-zise, cel de-al doilea al condiţiei subumane (al lumii penitenciarelor şi satelor siberiene) şi cel de-al treilea al condiţiei supraumane (al firilor morale superioare). Arta romanescă steristă excelează atât în toate aceste trei sfere cât şi în relaţiile dintre ele, în aşezarea lor în contratema ce dă naştere contrapunctului simfonic.

O

dată ce politicienii au studiat doar opera politică, lăsând în afară interesele operei literare, ei n-au reuşit să sintetizeze adevăratul portret politic al lui Constantin Stere, ci numai l-au conturat şi l-au argumentat. Nuanţarea lipseşte, este ca un portret negru-alb, pe când Stere prezintă o erupţie de nuanţe. Respectiv, acelaşi lucru s-a întâmplat cu criticii şi istoricii literari, care au căutat să-l descopere pe Stere numai în opera lui literară, fără să aibă curajul a privi în ansamblu personalitatea lui. Nu mă refer la studiile în care se trece în revistă activitatea lui politică, ci la faptul că în momentul când a intuit limita evoluţiei politice, când dincolo de această limită se contura clar eşecul politic, el a făcut joncţiunea fantastică cu literatura. Şi în momentul când se părea că omul politic Stere e mort, de fapt în scena opiniei publice se urcă un scriitor de primă mărime, care îl umbreşte pe omul politic. În concluzie, Constantin Stere trebuie privit ca o personalitate integră. Orice încercare de a-l fragmenta va duce inevitabil la concluzii neobiective. Este un paradox că în literatura interbelică, aproape concomitent, au apărut doi mari romancieri: Liviu Rebreanu din Ardeal şi

Constantin Stere din Basarabia. Două provincii alipite, revenite la matcă, au adus cu ele specificul românesc şi problemele cu care s-au confruntat pe parcursul asupririi străine. Era o tematică cu totul nouă pentru literatura română. Unul descria relaţiile din Imperiul Habsburgic, celălalt se ocupa de viaţa basarabenilor din Imperiul ţarist. Procesul îndelung de acumulare a conştiinţei naţionale, până la urmă, s-a afirmat prin conştientizarea propriei valori, unirea Basarabiei, unirea Ardealului, au fost nişte procese izvorâte din conştiinţa poporului. Vanea Răutu trebuia să vină în literatură, era chipul basarabeanului care primul trecuse Prutul şi se integrase în sistemul politic românesc. Era o experienţă unică în viaţa acestui personaj. Şi tot ea era o lecţie pentru istoria formării României Mari. În literatura basarabeană romanul lui Stere a cunoscut un precedent. Mă refer, în primul rând, la romanul lui D.C.Moruzi, adică romanele sociale: Pribegi în ţara răpită (Iaşi, 1912), Înstrăinaţii (1910). Concomitent, remarcăm faptul că după romanul lui Stere În preajma revoluţiei a apărut un roman foarte apropiat ca tehnică literară, Ultimul om de prisos de Gheorghe Bezviconi, ceea ce demonstrează că în literatura de peste Prut el s-a manifestat

ca un fenomen firesc, făcând parte integră din mediul în care a răsărit. În O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, 1997), criticul Mihai Cimpoi face o observaţie principială de la care trebuie să pornim atunci când analizăm romanul–fluviu În preajma revoluţiei. Este punctul de pornire pentru a descifra şi personalitatea autorului: Sunt trei romancieri în romancierul Stere: unul al condiţiei umane propriu-zise, cel de-al doilea al condiţiei subumane (al lumii penitenciarelor şi satelor siberiene) şi cel de-al treilea al condiţiei supraumane (al firilor morale superioare). Arta romanescă steristă excelează atât în toate aceste trei sfere cât şi în relaţiile dintre ele, în aşezarea lor în contratema ce dă naştere contrapunctului simfonic. Autorul a explicat simplu geneza apariţiei romanului său: “Ce v-a îndemnat să scrieţi În preajma revoluţiei?” „Bătrâneţea. Tinerii trăiesc cu nădejdea, bătrânii cu amintirile…” Însă firea lui complexă nu-i permite să ne dea o relaţie direct proporţională cu o relatare care parcă se impune de la sine. În alt interviu, el parcă s-ar contrazice:

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 129


Literatură & Publicistică Este un paradox că în literatura interbelică, aproape concomitent, au apărut doi mari romancieri: Liviu Rebreanu din Ardeal şi Constantin Stere din Basarabia. Două provincii alipite, revenite la matcă, au adus cu ele specificul românesc şi problemele cu care s-au confruntat pe parcursul asupririi străine. Era o tematică cu totul nouă pentru literatura română. Unul descria relaţiile din Imperiul Habsburgic, celălalt se ocupa de viaţa basarabenilor din Imperiul ţarist.

„Memoriile mele… Nu le pot face. Eu n-am jucat în viaţa publică un rol aşa de însemnat, încât să merit a întreţine publicul cu persoana mea. Apoi, mai cred că nişte memorii cinstite nu pot fi decât acelea care se publică în cincizeci de ani de la moartea scriitorului şi de la epoca la care ele se referă. Altfel, memoriile devin nişte instrumente de jignire sau de linguşire, nişte necuviinţe pe care eu nu le pot comite. Chiar Jean-Jacques Rousseau, care spunea despre Confesiunile sale că sunt o carte cu care se va duce „înaintea lui Dumnezeu”, nu s-a putut sustrage de la unele aprecieri defavorabile… …Aşa că memorii eu nu voi scrie…”. (Romanul românesc în interviuri... O istorie autobiografică. Antologie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic. Bucureşti, 1988, vol.III, partea II.). Dar, pe de altă parte, dacă ne gândim bine, acceptăm ideea că o asemenea experienţă unică de viaţă nu se putea pierde fără urmă în neant. Ea venea în contradicţie chiar cu principiul său împrumutat, ca postulat, de la Kant: Nici o picătură de energie morală nu se pierde în univers. Atunci, evident că C.Stere nu putea să nu-şi scrie memoriile, în el sălăşluia duhul mărturisirii, dar spiritul lui opozant nu putea proceda direct, rectiliniu şi formula de roman a fost salvatoare.

130 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

A merge în pas cu timpul ori poate chiar înaintea lui, — acesta era crezul lui. Memoriile publicate peste 20-50 de ani ar fi produs o explozie fără participarea memorialistului, el însă era curios să cunoască rezultatele, să verifice efectul imediat al celor scrise. Aşa a apărut romanul În preajma revoluţiei. Ion Codreanu este unul dintre martorii care confirmă caracterul autobiografic al romanului: „Sunt şi eu descris de către Stere în unul din cele opt volume masive, care compun romanul neterminat sub titlul În preajma revoluţiei. Eu figurez sub numele de Ioniţă Cornea. Când l-am văzut pe Stere ultima oară, bolnav greu, la sanatoriul “Regina Maria” din Bucureşti, mi-a spus cu o voce slabă: “Moş Ioane, tocmai când trebuie să te descriu mai bine pe Dumneata şi viaţa Dumitale, în volumul al nouălea, iată că autorul moare şi nu poate să-şi termine lucrarea”. I-am răspuns: “Constantin Egorovici, tu nu vei muri şi nici nu trebuie să mori”, amintindu-i de o nuvelă a lui Anton Cehov, care avea drept subiect îmbolnăvirea unui scriitor care nu-şi poate termina opera începută şi, de pe patul suferinţei, s-a rugat lui Dumnezeu să-l facă sănătos, ca să-şi termine lucrarea. Dădeam a înţelege prin aceasta că se va face şi dânsul sănătos. A dat însă din cap, având aerul să spună că-şi cunoaşte boala

şi ştie că nu are leac” (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4). „Şi totuşi Răutu nu sunt eu! afirma categoric C.Stere. N-am avut roman cu Ilenuţa, nici soţia mea n-a murit. Vanea Răutu era un revoluţionar rus. La întoarcere din exil în Basarabia, el găseşte decăderea gospodăriei moşiereşti şi înlocuirea elementului dinainte cu elementul venetic, arendaş-armean… El trece în România şi parcă ar cădea pe o nouă planetă: totul e altfel… Va urma răscoala ţăranilor în România, suprimarea ei,… războiul Mondial. După război, Răutu moare, împuşcat de patrioţii români. Dictez într-o lună un volum de roman. Dacă voi trăi, în trei-patru luni îl voi termina. Rolul în războiul Mondial era mult mai complicat… Eu sunt român; tatăl meu nici nu vorbea ruseşte. Răutu însă era revoluţionar rus, lupta împotriva imperialismului rusesc şi nici într-un caz nu vroia să meargă alături de Rusia ţaristă, văzând în distrugerea ei victoria idealului său. Deşi educat în Rusia, era cetăţeanul lumii!” (Constantin Stere. Impresii // Din trecutul nostru, nr. 7-8,


Literatură & Publicistică A merge în pas cu timpul ori poate chiar înaintea lui, — acesta era crezul lui. Memoriile publicate peste 20-50 de ani ar fi produs o explozie fără participarea memorialistului, el însă era curios să cunoască rezultatele, să verifice efectul imediat al celor scrise.

1934, material nesemnat, dar scris de Gheorghe Bezviconi). L. Leoneanu, unul dintre stenografii care au participat la înregistrarea textului romanului, dictat de către autor, care avea senzaţia că se află la catedră, consemna într-un interviu: „… D.Stere mi-a dictat Preludiile. …Plimbându-se prin casă, la început nervos, sub năvala ideilor, vedeam cum faţa i se înseninează cu încetul, accentuând din ce în ce în expresie inspiraţia. Prima frază pornea mai greu, celelalte urmau apoi ca un cântec prins în siguranţa glasului unui artist…” (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică. Antologie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic.-Bucureşti, 1988, vol.III, partea II.). Pornit de pe tărâmul memorialisticii, trecut treptat pe tărâmul ficţiunii, rătăcind adesea prin lumea satiricului şi a şarjei, acest roman totuşi ne aduce în faţă o impresionantă galerie de personalităţi reale care au existat aievea. Descifrarea personajelor şi găsirea corespondenţilor reali a fost preocuparea cititorilor chiar din momentul apariţiei primului foileton din roman şi continuă şi astăzi. Gheorghe Bezviconi scria în articolul Vanea Răutu la Liceul Regional: „Acum 70 de ani Vanea Răutu soseşte la Chişinău. Totuşi, autorul, născut abia în 1865, povesteşte întâmplă-

rile de mai târziu, când el însuşi devine elev al Liceului Regional. Educaţia sa, ca şi a majorităţii copiilor de boiernaşi de pe vremuri, se începe la pensionul pastorului R.Phaltin, la care Răutu face cunoştinţă cu viitorii săi profesori liceali: Ivan Feodorovici Kemritz (l. franceză), Adolf Fridrihovici Wintzgerode (l. germană) şi Ivan Semeonovici Liviţki (la dl Stere zis: Malcenco), cunoscut poet urcrainean, profesor de limba rusă. La Liceul Regional („B.P. Hasdeu”) dl Stere studiază, împreună cu regretatul Gh. Const. Grossu (Saşa Lungu), venerabil notar, decedat în 1932, şi pe a cărui soră autorul o ia de soţie. Petrea Stan este Petre Stanevici, fratele magistratului F.M.Stanevici. Stan, suferind de oftică, moare în 1886. Coleg cu ei mai era venerabilul Andrei Hrist. Gheorghiu, decanul baroului din Chişinău. Director al liceului, între anii 1881–1904, era Vasile Lvovici Soloviev, care figurează sub numele de Orlov. Tipurile profesorilor negativi: Şimanski (l.rusă) — Alexandru Nikiforovici Şimanovski, mai apoi vicedirector al băncii oraşului din Chişinău; Scaenitz (l. latină) şi Slovic (l. greacă) — ar trebui să fie slavii din Austria, Lavrentie Mateevici Lescovetz, licenţiat la Viena, şi Frantz Iacovlevici Rebetz, supus aus-

triac. Însă, după afirmaţia autorului, prototipul lui Slovic era profesorul Laşcu… (Din trecutul nostru, nr. 7-8, 1934) . De la apariţia romanului în foiletoane în 1931, şi până în zilele noastre continuă discuţia despre gradul de ficţiune şi de memorialistică ce se conţine în roman şi cine prevalează. Una este clar: ieşenii s-au supărat pe autor pentru descrierea Ciubăreştilor, în care ei şi-au recunoscut urbea. Iar criticii care întotdeauna au bune relaţii cu realitatea imediată au şi întocmit liste de personaje care pot fi uşor recunoscute: (Vasile şi Sica Credinţă = Ion şi Sofia Nădejde; Vasile şi Margot Gârlă = soţii Baltă; Ciorbagioglu=G.Ibrăileanu; A.Vădrăşcan = D.Pătrăşcanu; Raul Dionide = Georges Diamandy; N.Şoltuz = N.Quinezu; Al. Temistoclide = Al. Philippide; Jean Lascaride = I.Cantacuzino; Gherasie Bivolaru = Al. Bădărău; Aurel Cernea – Dim. Greceanu; Demetru Jonea, = N.Gane; D.Crăsneanu = Ionel Brătianu; Knix = Leopold Hax; Ilie Turcu = Ion Botez; Sidonia Alexe = Izabela Sadoveanu-Andrei; Gh. din Suceava = Gheorghe din Moldova; M. Pădureanu = M.Sadoveanu; Gr. Popologeanu = G. Topârceanu; Dionisie Partenie = M.Sevastos; M.Nastia = M.Pastia; Gh. Chiriuţă = Niţă Piţurcă; Gh. Războiu-Vrânceanu = C.Dobrogeanu-Gherea; Bran Caroţi = V.Morţun; Toni Baclava =

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 131


Literatură & Publicistică Cred că aduc o contribuţie preţioasă publicând aici Epilogul vastului roman social, aşa cum mi l-a comunicat Roman scurt timp după moartea regretatului său părinte. Trimisesem prietenului meu o scrisoare de condoleanţe, în care, între altele, îl rugam să-şi ia sarcina de a da o formă definitivă şi de a publica manuscrisele ce, desigur, au rămas în urma lui C.Stere.

Toni Bacalbaşa; Miron Osmanli = I.L. Caragiale; Cristophor Arghir = N.Iorga; Nitza Vasilescu = Take Ionescu; T.T.Fluor = P.P.Carp; Carol Peters = Petre Poni; Filip Dresu = N.Fleva; Petre Răşinar = Octavian Goga; Anibal Ionescu = Stelian Popescu; Mircea Ionescu din Argeş = Barbu Ştefănescu Delavrancea; Octavian Petrovici = Aurel Popovici; Leonida Cipacea = Eugeniu Carada; Ipolit Mircescu = Titu Maiorescu;, Nazarie Mreană = Gh. Panu; Hariton Spirescu = Spiru Haret etc. etc.). (Din cărţile Z.Ornea – Viaţa lui C. Stere, vol. 2, 1991; C.Stere – În preajma revoluţiei, 1991). Romanul a rămas neterminat, şi autorul a luat cu sine destinul eroilor. Totuşi, epilogul romanului a fost salvat printr-un miracol. Aurel Ştefanelli a fost fiul lui Theodor Ştefanelli, prietenul şi colegul lui Mihai Eminescu. Soarta a făcut ca el să ajungă primar al Sorocii, de unde la începutul lunii august 1940 a fost arestat. În fişa lui biografică completată la N.K.V.D. şi inclusă în dosarul nr.1038, deschis la 30 iunie 1940 şi încheiat la 9 septembrie a aceluiaşi an, ne mărturiseşte mai multe curiozităţi, dar pe noi ne interesează îndeosebi două momente: data naşterii — 1 ianuarie 1891 — şi faptul că la rubrica „Profesiunea” a scris avocat, iar la punctul următor, prin care era întrebat de locul serviciului, a răspuns: primar al oraşului Soroca şi apărător. Deci, dintre toate posturile pe care le-a ocupat, Aurel Ştefanelli a preferat să se menţioneze numai două, deşi a activat în parlamentul ţării (1932–1933), a fost prefect de Soroca (1938). Cum era şi firesc, în acea vreme, mult polarizată, a făcut parte din două partide.

132 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Din 1931 până în 1938 a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar din 1938 — al Partidului Renaşterii Naţionale. Istoria acestei biografii are nişte răsuciri clasice. Avocatul Aurel Ştefanelli, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, a apărat în procese comuniştii, dar ei n-au ţinut cont de gentileţea lui şi l-au băgat în GULAG. Astfel, fostul primar şi potenţialul scriitor s-a pomenit în Siberia, în Ivdel-lag, unde la 31 ianuarie 1945 i-a fost cusută în dosar ultima filă cu nota nr. 56819, care spune că la 30 ianuarie 1945 Aurel Ştefanelli a murit. Este important faptul că în cazul prietenului său, Roman C.Stere, Aurel Ştefanelli a procedat foarte corect, salvând pentru posteritate epilogul romanului lui Constantin Stere În preajma revoluţiei. Îndemnat parcă de un resort interior, el publică în revista Viaţa Românească, nr. 4–5 din 1937, un material literar deosebit de valoros, cu un comentariu la obiect. „În numărul din urmă al Vieţii Româneşti, închinat în întregime memoriei lui C.Stere, a apărut un articol datorită bunului meu prieten Roman C.Stere în care acesta publică: Sfârşitul romanului În preajma revoluţiei, aşa cum l-a schiţat grăbit defunctul C.Stere în câteva cuvinte şi câteva note fugare cu creionul. Simţea că se apropie, nemilos, sfârşitul, care nu-i mai dădea răgazul să închege în roman materialul abundent ce urma să formeze volumul 9 şi ultimul din seria romanelor sale. Cred că aduc o contribuţie preţioasă publicând aici Epilogul vastului roman social, aşa cum mi l-a comunicat Roman scurt timp după moartea regretatului său părinte.

Trimisesem prietenului meu o scrisoare de condoleanţe, în care, între altele, îl rugam să-şi ia sarcina de a da o formă definitivă şi de a publica manuscrisele ce, desigur, au rămas în urma lui C.Stere. Făceam acest demers ştiind că Roman C.Stere are talent de scriitor şi că numai o modestie dusă la exces sau un spirit exagerat de autocritic au împiedicat manifestarea sa pe terenul literaturii româneşti, tot aşa cum ştiam că numai la insistenţa unui consacrat scriitor român el a consimţit să publice câteva schiţe bune, sub pseudonim însă. Răspunsul la demersul meu este scrisoarea de mai jos a lui Roman C.Stere. Cer iertare bunului meu prieten pentru această indelicateţe de a publica scrisoarea fără a-i avea consimţământul. Multă vreme am vrut s-o ţin numai pentru mine, ca un document preţios şi ca o dovadă de afecţiune din partea lui. Este un crâmpei rupt din sufletul său şi nu ar trebui tocmai eu să-l divulg. Îmi dau seama că pentru mine această scrisoare aduce lumini vii în ultimele momente de creaţie ale lui C.Stere. Încheierea dramatică a operei marelui dispărut trebuie să devină bun comun al tuturor admiratorilor săi. De aceea, cu strângere de inimă, dar şi cu conştiinţa împlinirii unei dorinţe, public aici scrisoarea: „Dragă frate Aurel Feodorovici, Am lipsit vreo zece zile de acasă şi la întoarcere am găsit scrisoarea cea bună pe care mi-ai trimis-o. Îţi mulţumesc. Am să-ţi răspund, începând de la coada scrisorii.


Literatură & Publicistică De la apariţia romanului în foiletoane în 1931, şi până în zilele noastre continuă discuţia despre gradul de ficţiune şi de memorialistică ce se conţine în roman şi cine prevalează. Una este clar: ieşenii s-au supărat pe autor pentru descrierea Ciubăreştilor, în care ei şi-au recunoscut urbea. Iar criticii care întotdeauna au bune relaţii cu realitatea imediată au şi întocmit liste de personaje care pot fi uşor recunoscute:

Închipuieşte-ţi că patru zile înainte de moarte, bătrânul a avut acelaşi gând ca şi Mata. A chemat pe doctorul care îl asista şi l-a pus să scrie pe o bucată de hârtie, pentru că el nu mai putea mânui condeiul: „Manuscrisele mele să le ieie băiatul meu cel mai mare şi să vadă ce poate scoate din ele”. Această încredere m-a mişcat, cum poţi să-ţi închipui, până într-adânc. După moarte, am căutat cu toţii, cei de aproape, manuscrisele şi, spre surprinderea tuturor celor pentru care voinţa lui a fost un lucru sfânt, nu am putut găsi nimic din materialul pregătit în vederea volumului ultim, deşi auzisem că avea un capitol în întregime scris, iar lui Jică, fratele al doilea, îi spusese că avea gata cam un sfert din volum. Ce s-a făcut cu acest material, până acuma rămâne un mister. Cu vreo trei luni înainte de moarte, într-o zi când suferinţele se arătau mai îndurătoare şi bătrânul începuse a spera din nou că-şi va putea termina volumul al nouălea, dar mai avea destulă speranţă că va putea pune pe hârtie epilogul proiectat, m-a chemat şi mi-a schiţat planul acestuia. Iată, aproape neschimbate, vorbele lui din Epilog: Au trecut mulţi ani de când nu mai există Ion Răutu. A fost uitat de toţi. Numai ideile pe care le sămănase şi lozincele aruncate de el în luptă îşi croiesc drumuri cotite, şi din când în când izbucneau la lumină în unghere răzleţe de ţară. Dar de fiinţa lui fizică nu-şi mai aducea nimeni aminte. Şi numai într-o seară de toamnă, nepoţii lui Ion Cornea din Năpădeni, care îşi făcu-

seră obişnuinţa să urmărească pe bătrân pretutindenea prin gospodărie, cotrobăind printr-un cotlon, au scos la iveală un pietroi de formă ciudată şi un hârb de mărime neobişnuită. Nici Ion Cornea nu mai ştia de unde le avea, dar, zgândărât de întrebările copiilor, se aşeză pe prispă şi, privind asfinţitul, prinse a descâlci firele amintirilor. Îşi mai aduse aminte că petroiul şi hârbul acela nimeriseră la el de când cu vânzarea celui din urmă petec din moşia Răuteştilor. Îşi mai aduse aminte că mai avea ceva. Şi scotocind pe o grindă din casa veche, găsi o carte colbăită. O scutură de stâlpul prispei şi o deschise. Pe întâia pagină desluşi o însemnare de mână, cu slovele spălăcite de vreme: „Nici o picătură de energie morală nu se pierde în zadar!” Şi, dedesubt, o semnătură îndesată. Moş Ion închise o clipă ochii şi, dintr-odată, din străfundurile amintirii, i se înfăţişă năvalnic un chip de luptător: Ion Răutu. Frate Aurel Feodorovici, De câte ori îmi rememorez acest epilog, mă simt cu totul zdruncinat. Cred că ţi-am răspuns la scrisoare. Mai mult nu mai pot continua. Cu dragoste, R.C.Stere”. Conştient că va reveni pe soclul pe care îl merită, recunoscând doar un singur judecător onest şi obiectiv — propria-i conştiinţă, C.Stere a scris profetic, parcă vizând generaţiile noastre.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 133


Literatură & Publicistică

Lidia CODREANCA

Ghid spiritual

MĂNĂSTIREA HÂNCU A ÎMPLINIT 333 de ANI Mănăstirea Hâncu, situată pe o frumoasă colină împădurită, pe apele Cogâlnicului, se găseşte la o depărtare de 55 kilometri de Chişinău. A fost întemeiată în anul 1677 de către marele stolnic Mihalcea Hâncu drept mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a fost scăpat din robia turcească. Fiind vândut turcilor, în 1674, de către domnitorul Dumitraşcu Cantacuzino, Mihalcea Hâncu a fost răscumpărat de către fiul său, Dumitraşcu Hâncu. Una din legende spune că mănăstirea a fost construită la cererea fiicei lui Mihalcea Hâncu. Ea a dorit să se călugărească, fugind de căsătorie şi a fost ocrotită de însăşi Preacuvioasa Parascheva.

134 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Literatură & Publicistică În 1817 în mănăstire exista o bibliotecă cu 69 de exemplare de cărţi religioase, pe parcursul anilor numărul lor creşte, aşa încât la sfârşitul sec.al XIX-lea în bibliotecă se găseau nu doar cărţi vechi, ci şi manuscrise, zapise şi hrisoave domneşti.

M

ănăstirea a fost fondată ca schit de maici. La început s-a numit Vladnic, după denumirea locului pe care a fost ridicată. Prima stareţă a schitului a fost monahia Parascheva, fiica lui Mihalcea Hâncu. Mănăstirea a fost devastată de mai multe ori de tătarii din Bugeac. Din cauza invaziilor tătăreşti, la mijlocul sec.al XVIII-lea, mai exact, la sfârşitul războiului ruso-turc din 1735–1739, maicile au părăsit schitul. La sfârşitul anilor 60 ai sec.al XVIII-lea, la rugămintea nepotului lui Mihalcea Hâncu, Lupul Hâncu, ieromonahul Varlaam de la mănăstirea Vărzăreşti cu câţiva fraţi a venit şi a restabilit locaşul, reparând biserica din nuiele şi chiliile. A ridicat un gard de lemn în jurul mănăstirii. A împodobit împrejurimile schitului cu grădini şi livezi. Astfel, de la 1763, a devenit schit de călugări. Până în 1772 acesta a fost devastat încă o dată de tătari, de data asta fiind incendiat. Într-un document din 31 martie 1772 pentru prima dată schitul este numit al Hâncului şi nu Vladnic, ca până atunci. Urmaşii lui Mihalcea Hâncu au susţinut material schitul, făcându-i diverse donaţii. În 1795 stareţul Iezechiil a reconstruit biserica de vară din lemn cu ajutorul credincioşilor. S-a adresat domnitorului Moldovei Alexandru Moruzi cu rugămintea să li se permită a aduce de peste hotarele ţării 3-4 ascultători, care să fie eliberaţi de bir şi de alte dări, deşi şi până la acea dată ascultătorii schitului Hâncu erau scutiţi de plata impozitelor.

Schitul a continuat să-şi stăpânească moşia dăruită de Mihalcea Hâncu până în anul 1804, când slugerul Ştefan Catargiu încearcă să pună stăpânire pe pământul schitului, dar conflictul este soluţionat de către Divan în favoarea călugărilor. În 1808 spătarul Panaiot Catargiu a încercat să strâmtoreze schitul, pentru a-l deposeda de tot pământul pe care îl avea. Astfel, începe un îndelungat conflict cu proces de judecată la Divan. În 1809 stareţul Vasian a încercat să aplaneze conflictul, invitându-l pe Catargiu la schit. Acela a rămas neînduplecat, ba chiar a scris o petiţie la Dicasteria Duhovnicească în care îi defăima pe monahi că ascund în schit dezertori militari. A urmat intervenţia Exarhului şi Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, care a trimis la Iaşi pe stareţul Vasian şi pe doi călugări la interogare. Ei au demonstrat că fugarii au fost primiţi la schit

de către fostul stareţ Iezechiil, care deja decedase. Acest conflict pentru domeniile mănăstirii a continuat şi în perioada ţaristă. Din şirul mare de stareţi pe care i-a avut mănăstirea, se evidenţiază stareţul Dosoftei (1832–1843), care a activat pe timpul mitropolitului Dimitrie Sulima. A fost protopop al mănăstirilor din Basarabia, a alcătuit „Instrucţiuni privind buna rânduială călugărească”. A desfăşurat mari lucrări de construcţie: în anii 1833–1835 a construit biserica de vară din piatră în locul celei de lemn. În anii 1839–1841 a ridicat un palat de piatră, în care au fost instalate Biserica de iarnă Adormirea Maicii Domnului, trapeza, arhondăria şi câteva chilii destinate stareţului şi monahilor. Aceste construcţii s-au păstrat şi până azi. A mai construit o clădire cu trei pridvoare, ce includea 12 chilii pentru fraţi. Mănăstirea mai avea 6 case separate cu câte 4 chilii fiecare, o brutărie, hambare,

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 135


Literatură & Publicistică

În anii 1945-1949, la mănăstire s-au perindat 7 stareţi, iar din 1949-1950 încă 4 stareţi. Teognost este ultimul stareţ al mănăstirii din perioada sovietică. Mănăstirea nu mai putea rezista impozitelor impuse de autorităţile sovietice.

ateliere de tâmplărie, fierărie, 5 fântâni arteziene cu ţevi subterane din lut ars. În acea perioadă mănăstirea era una dintre cele mai mari şi mai vestite din Basarabia. În 1817 în mănăstire exista o bibliotecă cu 69 de exemplare de cărţi religioase, pe parcursul anilor numărul lor creşte, aşa încât la sfârşitul sec.al XIX-lea în bibliotecă se găseau nu doar cărţi vechi, ci şi manuscrise, zapise şi hrisoave domneşti. În anii 1876–1888 la mănăstirea Hâncu a funcţionat o şcoală pregătitoare pentru copiii din satele învecinate. În 1884 pe lângă mănăstire a fost deschis un orfelinat pentru copii. La începutul sec.al XX-lea se evidenţiază doi stareţi: Erax (1903–1905), moldovean, care continuă cu fidelitate acţiunile stareţului Dosoftei. Instalează 10 clopote în clopotniţa Bisericii de vară Sfânta Cuvioasa Parascheva, cel mai mare cântărind 120 de puduri, construieşte un arhondaric pentru oaspeţi. Iar stareţul Sava (1906–1911) devine foarte cunoscut printre creştini, pentru că avea darul tămăduirii sufletelor şi propovăduia cu mare tragere de inimă adevărata credinţă creştină. În perioada sovietică, mai exact în 1944, pe timpul stareţului Iachint, începe prigoana monahilor de la Hâncu. La 25 martie 1944 stareţul se refugiază în România, împreună cu câţiva monahi şi cu o foarte mică parte a averii mănăstireşti, care a fost restituită Uniunii Sovietice în conformitate cu clauzele armistiţiului sovieto-român. La 29 aprilie 1944, 18 călugări au fost arestaţi şi duşi în oraşul Brăila. La 5 iunie s-au întors la mănăstire, dar au găsit-o devastată. Situaţia devine şi mai complicată. Monahii nu mai pot strânge roadele din vii şi livezi, acestea fiind confiscate.

136 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

În anii 1945–1949, la mănăstire s-au perindat 7 stareţi, iar din 1949–1950 încă 4 stareţi. Teognost este ultimul stareţ al mănăstirii din perioada sovietică. Mănăstirea nu mai putea rezista impozitelor impuse de autorităţile sovietice. La 17 martie 1947 stareţul Nicodim, într-o cerere adresată secretarului Comitetului Central al partidului comunist, menţiona că în mănăstire îşi duc traiul 36 de călugări, dintre care mai mult de jumătate au peste 60 de ani şi că din cauza roadelor mici mănăstirea nu a putut îndeplini planul de predare către stat. Într-o altă cerere stareţul se plângea că în mănăstire lipseşte cu desăvârşire grâul alimentar, cartofii şi crupele, că un călugăr a murit de foame şi cerea un împrumut de alimente. Trecând prin foamete, fără nici un ajutor din partea statului, decât un împrumut de seminţe, fără livadă şi păşune, monahii de la Hâncu au supravieţuit totuşi şi au lucrat pământul lăsat lor. După noul val de prigoană, mănăstirea, deşi avea minimumul necesar de bunuri materiale pentru existenţă, din cauza poverii impozitelor şi a dărilor către stat, a fost nevoită să-şi încheie existenţa. În august-octombrie 1950 este desfiinţată. Cei 27 de monahi au fost transferaţi la mănăstirea Hârbovăţ, luând cu sine şi cărţile religioase din bibliotecă. Pământurile şi averea rămasă au fost naţionalizate. În 1946 pe teritoriul mănăstirii deja se afla căminul lucrătorilor gospodăriei auxiliare a sanatoriului de tuberculoză din Vorniceni. În anii 1960–1980 aici a funcţionat sanatoriul „Codrii” pentru tratarea bolilor pulmonare. În 1978 complexul monastic Hâncu a fost repartizat gratuit Institutului de Medicină din Chişinău. Aici a fost organizată o staţiune de odihnă pentru studenţii şi

lucrătorii institutului. Biserica de vară a fost transformată în club pentru distracţia studenţilor, iar cea de iarnă — în depozit. În anii 1985–1986 complexul monastic a fost complet restructurat. S-a mai construit o cantină, 5 case de tip vilă, un drum de acces, nişte bazine şi o conductă de apă. S-a înfiinţat şi un complex de producere şi de cultivare a plantelor medicinale, un câmp experimental pentru facultatea de farmaceutică. În septembrie 1990 mănăstirea a fost reînfiinţată, ca locaş monahal de călugări, cu stareţul Marcu. În 1992 stareţ este numit ieromonahul Vartolomeu. În luna iulieaugust 1992 comunitatea de călugări de la mănăstirea Hâncu este desfiinţată. Iar în toamna aceluiaşi an 1992 la Hâncu se întemeiază mănăstirea de maici. Prima ascultătoare a mănăstirii este Zinaida Cazacu, cu studii teologice, care la 25 august 1993 se călugăreşte cu numele Parascheva. La 27 octombrie 1993 ea este numită stareţă a mănăstirii Hâncu. Duhovnic al mănăstirii este numit ieromonahul Petru. Constituirea oficială a comunităţii monahale de maici are loc la jumătatea lunii iunie 1993, iar în iulie comunitatea a intrat în posesia ansamblului monastic. În toamna anului 1992 a început restaurarea mănăstirii. În 1993 a fost încheiată reparaţia Bisericii de iarnă Adormirea Maicii Domnului. În 2006–2008 a fost efectuată o reparaţie capitală a aceleiaşi Biserici de iarnă, fiind căptuşită cu teracotă, înzestrată cu sistem centralizat de încălzire, împodobită cu un nou iconostas, sculptat în lemn. Tot în 1993 a început restaurarea Bisericii de vară cu hramul Sfânta Cuvioasa Parascheva, care a durat 2 ani. În 1997, în clopotniţa bisericii de vară, care rămăsese fără nici un clopot, au fost


Literatură & Publicistică La începutul sec.al XX-lea se evidenţiază doi stareţi: Erax (1903-1905), moldovean, care continuă cu fidelitate acţiunile stareţului Dosoftei. Instalează 10 clopote în clopotniţa Bisericii de vară Sfânta Cuvioasa Parascheva, cel mai mare cântărind 120 de puduri, construieşte un arhondaric pentru oaspeţi.

instalate 6 clopote. În 1998 sunt reparate cele două corpuri vechi de chilii, este reparată arhondăria şi trapeza. În primăvara anului 1997 începe construcţia unui corp de casă locativ modern pentru maici cu 60 de chilii, care durează 3 ani. În perioada anilor 1995–1997 mănăstirea Hâncu a administrat schitul din Secăreni (Lăpuşna), din Bocancea (Bălţi), din Pripiceni-Curchi (Orhei), acordând ajutor financiar şi material la reparaţii. La 27 octombrie 2000 este sfinţit locul şi pusă piatra de temelie a noii Catedrale Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, cu două nivele, cu o suprafaţă de 40x50m şi înălţimea de 49m. În 2007 pentru noua catedrală au fost aduse din oraşul Voronej, Federaţia Rusă, 11 clopote, cel mai mare cu greutatea de 3000 kg. În 2008 au fost aduse de la Odesa 6 cruci, care au fost aurite la mănăstire.

Este încheiată construcţia unui frumos palat administrativ, o clădire monumentală în stil clasicist, care e în perfectă armonie cu palatul construit în anii 1839-1841, aici se găseşte Stăreţia. Mănăstirea mai are o bogată bibliotecă, cu un fond de 2200 de volume, un muzeu cu relicve din istoria ei şi un punct medical. Este bine îngrijit şi cimitirul mănăstirii. Astăzi mănăstirea Hâncu cunoaşte cea mai frumoasă perioadă de înflorire a sa. Comunitatea ei este de 100 de vieţuitori, care se găsesc sub îndrumarea aceluiaşi neobosit duhovnic, de la redeschiderea ei, din 1992, azi Episcopul Petru, vicar al Mitropoliei Moldovei, şi stareţa, egumena Parascheva. Dintre vieţuitorii săi, 8 sunt călugări care oficiază serviciul divin şi restul sunt maicile, 52 la număr, şi 33 de surori de ascultare. Mănăstirea are o stare materială foarte bună: 56 ha de pământ, 6 ha de livadă, 4,5 ha de viţă de vie, fermă cu 3 cai, 3 asini, 300 de oi, 50 de vaci, 100 de porci, 100 de iepuri, 300 de păsări, 93 de stupi de albine, mijloace de transport: 2 autovehicule, 2 tractoare, 4 automobile, o macara, un excavator, un camion. Pe teritoriul mănăstirii sunt 5 izvoare cu apă tămăduitoare, o mică fabrică de îmbuteliere a apei carbogazoase. Din veniturile mănăstirii este întreţinută nu numai comunitatea monahală, ci şi săracii care beneficiază de hrană, şi orfelinatul „Preafericitul Iosif” din Chişinău, unde sunt îngrijiţi şi educaţi 60 de copii orfani şi semiorfani, cu vârsta de la 2 la 17 ani. Orfelinatul de pe lângă mănăstirea Hâncu este o casă de copii particulară, deschisă în 1995 de către duhovnicul Petru. În timpul vacanţei de vară copiii sunt aduşi la mănăstire, cazaţi în căsuţele construite special pentru ei, îngrijind cu drag de menajeria mănăstirii.

Maicile şi surorile mănăstirii îşi fac ascultarea, prin rotaţie, nu numai la bucătărie, prescurărie şi la trapeză, unde se pregătesc bucate pentru întreaga comunitate monahală, ci şi în secţia de îmbuteliere a apei, în atelierele mănăstirii, la ţesutul covoarelor, prosoapelor, veşmintelor preoţeşti şi călugăreşti, a plapumilor, precum şi pe pământurile mănăstirii, îngrijind de semănături, de grădina de zarzavaturi, de livezi, de vii şi de stupurile de albine. Conform statutului mănăstirii, la fiece zi întâi a fiecărei luni sunt schimbate toate ascultările. Orice ascultare este îmbinată cu rugăciunea. La mănăstire ziua începe la ora 5.00. Sfânta Liturghie este oficiată zilnic. Aici rugăciunea nu se întrerupe nici ziua, nici noaptea. Se citeşte Psaltirea neadormită. Acatistele zilei. Carne nu se mănâncă. În prima şi ultima săptămână a Postului Mare se ţine post negru, numai cu prescură şi agheasmă. Aici se păstrează cu mare sfinţenie părticele din moaştele Sf. Cuvioase Parascheva şi ale Sf. Mare Mucenic Pantelimon. La 27 octombrie 2010, de ziua hramului, mănăstirea Hâncu a serbat 333 de ani de la fondare. A fost o sărbătoare de pomină. Cu oaspeţi din toată republica şi de peste hotarele ei. Duhovnicul mănăstirii, episcopul Petru, prin darul său tămăduitor de suflete, pe parcursul anilor, s-a făcut cunoscut nu numai aici în Moldova, ci şi în Ucraina, în Federaţia Rusă, unde are fii duhovniceşti. Iar mănăstirea, prin aspectul său cu adevărat înfloritor şi modern, atrage pelerini din multe ţări europene. În ziua hramului său, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, aici s-au adunat şi cele mai superbe buchete de flori. Astăzi mănăstirea Hâncu este o adevărată oază spirituală a moldovenilor de pretutindeni.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 137


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

MihaiL Ion CIUBOTARU Între anii 1965 şi 1977 a exercitat funcţia de Secretar General de redacţie al revistei „Moldova.

REGE PRIBEAG Excelenţei Sale regelui Mihai al României

Rege bătrân pornit mereu spre casă, cu casa-n spate-acasă-ncă ne-ajuns, la ţara ta din pătimire scoasă ca să mai vezi că patimi sunt de-ajuns, rege drumeţ cu pasul şi cu gândul şi cu mai toţi modernii telegari prin gări pe unde nu-şi dau rând de-a rândul evrei plecaţi sau şi români fugari, puterea totdeauna rai promite şi totdeauna sunt avizi de rai, şi pân’ la urmă iadul se comite, şi nu în moarte, ci aici, în trai, când înşişi sorţii de izbândă-s minimi şi-ncrederea-ncă nu s-a recules,

pe steaguri cu spărtură drept în inimi simbolurile-s lipsă cu-nţeles, şi nu putem să te chemăm la cină, de taină cina noastră fără sfori, tu trebuia să mori pe rădăcină, ori să dai spaţii, nevoind să mori, la gând, la duh, la tălpi te arde focul şi avionul tău de Otopeni, şi trenul tău de Bucureşti, şi jocul de-a vigilenţa între consângeni, şi-n scopul binefacerii totale, cum ţi-ar şopti îndemnul tău regal, porneşti spre casa maiestăţii tale în sfânt pelerinaj spiritual.

P. S. Bătrân monarh de dincolo de ţară! Dar chiar destinul tău azi mi-ar părea Un trist răvaş citit pe dinafară De-un biet popor cu-o dramă mult mai grea.

138 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


Centrul de Medicină Tradiţională Chineză

Centrul de Medicină Tradiţională Chineză a fost creat în baza Acordului de cooperare în domeniul economic şi tehnic între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Populare Chineze şi are trei direcţii de activitate: acupunctura, terapia manuală, fitoterapia chineză, fiecare conţinând câte două componente — activitate clinică şi instruirea specialiştilor din aceste domenii prin intermediul catedrelor vizate ale USMF „Nicolae Testemiţanu”. Serviciile medicale vor fi acordate de trei medici specialişti în medicina tradiţională din R.P.Chineză, delegaţi în Republica Moldova pe o perioadă de 2 ani, cât şi specialişti autohtoni în domeniile indicate. mun. Chişinău, str. Testemiţanu 26, tel.+373 22 205585, centrul-chinez@mednet.md


SENS ŞI CONTRASENS

Nina JOVMIR

schiţă de portret

CEL MAI IMPORTANT ÎNTR-UN SPECTACOL E CA PUBLICUL SĂ FIE UNUL INTELIGENT Mihai Agafiţa, Maestru în Artă, prim-dirijor al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” (Republica Moldova), prim-dirijor al Orchestrei Simfonice din Cluj (România).

— Domnule Mihai Agafiţa, sunteţi un tânăr muzician care, în doar 14–15 ani, a reuşit să se proiecteze distinct în aria vieţii muzicale din ţara noastră, şi nu numai, în calitate de dirijor de muzică simfonică. Este anume cariera pe care v-aţi dorit-o? — Nici nu m-am gândit la ea. Dar de mic îmi plăcea să cânt. Nu puteam să fac nimic fără ca să mai şi cânt. Într-o zi mă jucam pe scara blocului în care locuiam şi, totodată, îngânam ceva. Acuma, încercaţi să vă imaginaţi următorul tablou: în clipele acelea, de mine se apropie un bărbat cu o vioară în mâini şi începe să cânte împreună cu mine, adică să mă acompanieze. — Ca într-o poveste… — A fost, să zicem aşa, o întâmplare neîntâmplătoare, pusă la cale poate chiar de ursitoarele mele. Pentru că, după aceea, violonistul a mers la părinţii mei şi i-a îndemnat să mă înscrie neapărat la şcoala de muzică. Mai târziu, am aflat că bărbatul se numea Dumitru Haisan. — Era profesor de vioară la Colegiul Pedagogic din Călăraşi, nu-i aşa?! Îl cunosc. Cu ani în urmă, am absolvit şi eu această instituţie… — Aşa este. Dar a fost şi director al şcolii de muzică. Părinţii mei au dat ascultare sfatului dumnealui, aşa că am devenit elev al acestei şcoli şi, timp de opt ani, am studiat vioara anume în clasa lui Dumitru Haisan... Până astăzi continui să-i fiu recunoscător pentru acel acompaniament pe scară şi pentru tot ceea ce a făcut pentru mine după aceea. — Dar, din câte ştiu, ulterior v-aţi îndepărtat de vioară, ca să faceţi un lucru cu totul neaşteptat: studii la dirijat orchestră jazz şi la chitară... — Nu e chiar aşa; pe toate acestea le-am făcut paralel cu lecţiile de vioară. Dar, e adevărat, în scenă mă vedeam doar cu chitara. A fost o influenţă a muzicii rock. Ca şi majoritatea adolescenţilor de atunci, eram gata s-o ascult ore în şir, atât de mult îmi plăcea. Iar muzica rock înseam-

140 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


SENS ŞI CONTRASENS — La Institutul de Stat al Artelor, cum se numea pe atunci actuala Academie de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, am venit cu ideea să mă fac, după cum am spus, chitarist. Dirijatul a venit peste mine fără să mă întrebe de-l vreau sau nu-l vreau. Pur şi simplu, obiectul în cauză făcea parte din program.

Este considerat unul dintre cei mai talentaţi tineri dirijori din Europa. În cei cincisprezece ani de activitate, a dirijat peste 300 de concerte simfonice, opere şi balete, cu orchestre din Republica Moldova, România, Spania, Finlanda, Statele Unite ale Americii, Rusia, Ucraina, Bielarus. A avut turnee în Grecia, Portugalia, Italia, Franţa, Monaco, Malta, Tunisia, prezentând lucrări de diverse genuri şi stiluri, de la baroc până la contemporane. A evoluat cu renumiţii solişti muzicieni, precum Dana Borsan, Cristina Anghelescu, Daniel Podlovschi, Csiky Boldizsor, Florin Croitoru, Perenyi Mikiss, Anatoli Krastev, Marko Ylonen, Raimonda Scheibfeld, Patricia Kopatchinskaja, Thomas Pandolfi, Mihai Ungureanu, Boris Andranov, Vinicu Moroianu, Marjorie Bodley; dintre ai noştri — cu Maria Bieşu, Mihail Munteanu, Ilian Gârneţ, Constantin Moscovici, Iurie Mahovici, Anatol Lapicus. O performanţă a carierei dirijorale a constituit-o şi seria de concerte, împreună cu celebra cântăreaţă spaniolă Isabel Pantoja, în cele mai mari oraşe din Spania, dintre care trei — la Barcelona. Primăvara aceasta, în cadrul Festivalului Internaţional „Mărţişor–2011”, a dirijat un concert simfonic cu partiţii solo interpretate de cunoscutul pianist rus Alexei Nabiulin.

— Este încă un hazard al destinului meu. Dirijatul simfonic fiind şi el, pur şi simplu, unul dintre obiectele programului de studii, până la urmă, l-am îndrăgit, lucru neaşteptat chiar şi pentru mine. Şi în acest punct al biografiei mele, destinul mi-a purtat de grijă şi a făcut posibil să plec la Bucureşti, unde activează, de mai multă vreme, renumitul nostru dirijor şi pedagog Dumitru Goia.

nă şi chitară. De aici a şi pornit dorinţa mea de a studia acest instrument în modul cel mai serios. Şi aici norocul a fost alături de mine, pentru că am avut parte şi de un profesor foarte bun — Vladimir Labanov. — Iar cu dirijatul cum a fost? — La Institutul de Stat al Artelor, cum se numea pe atunci actuala Academie de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, am venit cu ideea să mă fac, după cum am spus, chitarist. Dirijatul a venit peste mine fără să mă întrebe de-l vreau sau nu-l vreau. Pur şi simplu, obiectul în cauză făcea parte din program. Se studia în mod obligatoriu timp de doi ani, după care se făcea o selecţie şi, cine era considerat apt pentru această specialitate, continua s-o studieze, cu careva perspective pentru viitor, ceilalţi rămânând doar cu instrumentul de bază. — Şi dumneavoastră, după aceşti doi ani, aţi fost găsit apt... — Dar ştiţi cine mi-a fost dascăl la specialitatea dirijat orchestră jazz? Pavel Goia, un om şi un profesionist extraordinar! Apropo, e fratele mai mare al celor doi renumiţi Goia, Dumitru şi Vasile. Nu ştiu de ce despre dumnealui nu se scrie aproape nimic, deşi, după mine, ar merita-o, pentru că ceea ce face în domeniul pedagogiei muzicale este o muncă foarte valoroasă. Păi, iată, să nu fi fost dumnealui, cu neobişnuitul său dar de a trezi interes, ba chiar şi pasiune pentru dirijat, deloc nu sunt sigur că mi s-ar fi aprins dragostea faţă de această, de altfel, foarte dificilă profesie.

— Fiind născut în anul 1973, puteţi cunoaşte doar teoretic faptul că, pe timpuri, în mod oficial, jazzul era considerat un gen reacţionar. Exista chiar şi o lozincă: “Cine jazz azi va cânta, mâine Patria-şi va trăda”… Prin anii 1950-60, cei pasionaţi de jazz erau dezaprobaţi, stigmatizaţi... Societatea îi ţinea drept un fel de ciori albe... Oricât de talentaţi ar fi fost, aveau foarte puţine şanse de a se afirma în acest segment al muzicii… — Slavă Domnului că nu am apucat acele vremuri... — Ştiu că aţi reuşit chiar şi să faceţi imprimări de muzică jazz… — Într-adevăr, am reuşit să lansez un CD cu duete de jazz clasic — vioară şi chitară. Eu îl acompaniez pe un violonist foarte bun, originar din Drochia, care a studiat vioara la Conservatorul din Bucureşti, unde am fost colegi. Vorba e de Marian Moraru. — L-am admirat într-un concert din stagiunea precedentă, interpretând sub bagheta dumneavoastră “Anotimpurile” de Astor Piaţola. A plăcut foarte mult. Se pare că lucrarea a fost în premieră la Chişinău… — Premieră absolută la Filarmonica Naţională „Serghei Lunchevici”, ceva cu totul nou pentru publicul chişinăuian. Astor Piaţola este un compozitor extrem de interesant, unicul care a îmbinat jazzul cu tangoul, creând un stil inconfundabil. Pentru mine a fost o mare bucurie că am reuşit să-l aduc la Chişinău pe Marian Moraru, ca să prezen-

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 141


SENS ŞI CONTRASENS — Opera îmi place mult, însă am dirijat doar fragmente, la fel precum şi fragmente de balet. Dacă aş avea prilejul, cu plăcere aş dirija un spectacol integral. Însuşi teatrul mă îndoiesc însă că m-ar atrage, deoarece în munca de acolo găsesc un fel de monotonie. La filarmonică e un cu totul alt ritm de activitate.

tăm împreună această minunată piesă. Pentru că, la fel ca mulţi alţi buni instrumentişti de-ai noştri, şi el lucrează peste hotare — în prezent, este concertmaistru secund într-o orchestră foarte prestigioasă din Spania. — Sunt curioasă să aflu care a fost traseul de la jazz şi chitară la dirijatul simfonic? — Este încă un hazard al destinului meu. Dirijatul simfonic fiind şi el, pur şi simplu, unul dintre obiectele programului de studii, până la urmă, l-am îndrăgit, lucru neaşteptat chiar şi pentru mine. Şi în acest punct al biografiei mele, destinul mi-a purtat de grijă şi a făcut posibil să plec la Bucureşti, unde activează, de mai multă vreme, renumitul nostru dirijor şi pedagog Dumitru Goia. Acolo, am hotărât să fac dirijat simfonic în modul cel mai serios şi să învăţ această meserie “da cappo”, conştient de faptul că e o profesie atât de complexă, încât nu poate fi studiată „la repezeală”, într-un andoi. Ca absolvent al unei instituţii de învăţământ superior, aş fi putut face direct masteratul, dar am găsit mai potrivit s-o iau de la început, deci, să fac a doua facultate, după care şi masteratul, tot sub îndrumarea maestrului Dumitru Goia, la specialitatea „Stilistica dirijorală”. — O pregătire profesională impresionantă... În domeniul muzicii se ştie că, cel care a fost învăţăcelul lui Dumitru Goia, este un specialist de performanţă. Totuşi, aţi găsit de cuviinţă să mai faceţi şi şcoala dirijorului Patrick Strub... De ce? — Ar fi fost un mare păcat să ratez şansa de a frecventa lecţiile de master-class ale acestui extraordinar dirijor, organizate la Sala cu Orgă de la Chişinău de către Ambasada Germaniei în colaborare cu Institutul „Goethe” din Berlin. Aşa că, în 2004-2005, le-am frecventat cu mult folos pentru cari-

142 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

era mea. În general, comunicarea cu acest mare muzician este totdeauna benefică. Ori de câte ori vine la noi ca dirijor invitat, dacă sunt „acasă”, asist la repetiţiile lui cu orchestra, după care purtăm discuţii pe marginea lucrărilor dirijate, şi asta mă îmbogăţeşte nespus de mult. — Aveţi un idol în domeniul dirijatului? — În primul rând, pe maestrul Dumitru Goia. Îl consider un dirijor desăvârşit. Are o tehnică dirijorală extraordinară, ştie să construiască o lucrare în timp şi s-o transmită publicului într-o formulă admirabilă. Bineînţeles, aş vrea să ating şi eu asemenea performanţe... În plus, ţin s-o spun şi pe asta, dumnealui este o personalitate neordinară nu doar în aspect profesional; face parte din categoria de oameni cărora, de regulă, pentru vastele lor cunoştinţe în toate domeniile, li se zice „enciclopedie vie”. Sunt impresionat şi de măiestria unor asemenea mari dirijori, precum Evgheni Mravinski, Herbert von Karajan. Pe de altă parte, visul meu e să am propria personalitate în dirijatul simfonic. — A dirija înseamnă a insufla viaţă unor inimi, care se pot numi diferit, de exemplu, Beethoven, Bach, Vivaldi... Acestea sunt ferecate în nişte mici semne negre, ce-l aşteaptă pe vrăjitorul cu numele dirijor. Care vă sunt predilecţiile repertoriale şi ce stiluri preferaţi? — N-ar fi bine şi, de fapt, nici n-aş putea să fac o listă de preferinţe. În toate epocile, au activat atât de mulţi compozitori talentaţi, care ne-au lăsat lucrări nemuritoare! Îl ador pe Mozart, dar îmi plac extrem de mult şi Şostakovici, şi Stravinski, şi Prokofiev. Îmi plac şi compozitorii secolului XVIII, însă dirijez şi multe creaţii din secolul XIX, bunăoară, de Brahms, Ceaikovski… Sunt un om fericit — am la dispoziţie atât

de multă muzică bună din întreg patrimoniul universal! — Scriitorul francez Honore de Balzac se confesa prietenilor săi în felul următor: “Adeseori îmi descarc amarul în muzică. Beethoven şi Mozart au fost frecvent confidenţii tainelor inimii mele...” Dumneavoastră pe cine dintre compozitori îi aveţi drept confidenţi? — Muzicianul pe care îl consider un filozof al muzicii este Iohannes Brahms, un compozitor foarte profund şi care foarte exact redă acele trăiri pe care le am şi eu ca muzician şi om. — Aţi avut ocazia să dirijaţi creaţii de Iohannes Brahms ? — Desigur. Brahms are patru simfonii, toate extraordinare, lucru pe care nu-l contestă astăzi nimeni. Eu am dirijat două din acestea, a treia şi a patra, dar sper să am posibilitatea să le dirijez şi pe celelalte două. Am mai dirijat Concertul lui pentru vioară, apoi şi Concertul nr. I pentru pian. — Dumitru Capoianu, compozitor, dirijor şi maestru de sunet din România, spunea: ”Un dirijor trebuie să fie acea fiinţă umană, care e în stare să înţeleagă exact, complet şi complex ce i s-a transmis prin partitură şi apoi să recompună muzica în faţa orchestrei aşa cum şi-a închipuit-o compozitorul. Dirijorul este sau ar trebui să fie un al doilea compozitor al aceleiaşi muzici”. Dumneavoastră sunteţi de acord cu aceste spuse? — Eu consider că muzica este cea mai spirituală dintre toate artele, dar e o artă cifrată — n-o poţi vedea, n-o poţi pipăi... Compozitorii şi-au expus sentimentele doar pe hârtie… Pentru un necunoscător, ele nu înseamnă nimic. Un dirijor sau un interpret trebuie să le descifreze, şi fiecare o face în baza cunoştinţelor obţinute pe par-


SENS ŞI CONTRASENS — Muzicianul pe care îl consider un filozof al muzicii este Iohannes Brahms, un compozitor foarte profund şi care foarte exact redă acele trăiri pe care le am şi eu ca muzician şi om.

cursul anilor, dar şi a propriilor sentimente, aşa încât, până la urmă, într-un fel sau altul, îşi pune propria sa amprentă pe însăşi creaţia unui sau altui compozitor. Este un lucru inevitabil. — Dirijorul Arturo Toscanini nu dorea să angajeze femei în orchestră, argumentând astfel : ”Dacă sunt frumoase, sustrag muzicienii, iar dacă sunt urâte, mă enervează pe mine!” Dumneavoastră ce aţi avea de zis la acest capitol? — Într-adevăr, pe timpurile lui Toscanini marile orchestre erau alcătuite doar din muzicieni bărbaţi. Fiindcă astăzi trăim altfel de timpuri, n-aş împărtăşi această idee, deoarece elementul feminin contează la fel ca şi cel masculin, şi nu numai în muzică, ci şi în viaţă în genere. E un fel de plus şi minus care trebuie să existe unul alături de altul, pentru a fi elementele unui tot întreg, ale Universului în general... — Preferaţi să dirijaţi cu baghetă sau fără? Unii dirijori, bunăoară, Carl Schur mărturiseşte că preferă bagheta, îndeosebi când este vorba de un ansamblu mare sau de o orchestră simfonică, motivând că la dirijarea cu baghetă se câştigă în precizie şi se face economie de gesturi. — În această privinţă n-aş putea spune că am nişte reguli foarte stricte. Când eram student, îmi notam în partitură „cu baghetă” sau „fără baghetă”. Acuma pot să dirijez una şi aceeaşi lucrare cu, dar şi fără baghetă. Cum s-ar spune, mă pot descurca şi aşa, dar şi altfel. În majoritatea cazurilor dirijez însă cu bagheta. Doar când am nevoie ca orchestra să sune mai moale sau mai plin, mut bagheta în mâna stângă sau chiar o las pe pupitru şi dirijez fără ea. — Am citit la cunoscutul nostru pedagog şi scriitor Aurelian Silvestru următoarea frază: “Când eşti tânăr, vrei să ai succes, iar când

ajungi să ai succes, nu mai vrei decât să fii tânăr”. Aceasta e o regulă, pe când dirijorul Mihai Agafiţa este o fericită excepţie: e tânăr, dar şi un dirijor de succes. Cui o datoraţi? — Domnului, care m-a înzestrat cu acest har, părinţilor, care m-au susţinut şi mă susţin în continuare în tot ceea ce fac, profesorilor mei, în primul rând, maestrului Dumitru Goia, dar şi doamnei Svetlana Bivol, directoarea Filarmonicii Naţionale, care m-a încurajat în a face studii anume în dirijatul simfonic, confirmându-mi certitudinea că este specialitatea pe care aş putea s-o realizez mai bine decât oricare alta. — Alături de cele enumerate, aş adăuga şi efortul personal. Că acesta contează în activitatea dumneavoastră, m-am convins în repetate rânduri, când v-am admirat la pupitrul dirijoral. M-au impresionat mai ales evoluările din cadrul Festivalului Internaţional de Muzică Nouă, pe care-l consider o probă serioasă a capacităţilor unui dirijor. — Ar mai putea fi numit Festivalul Muzicii Secolului XX. Iar secolul XX, fiind mai tensionat decât precedentele, şi muzica scrisă pe parcursul lui a fost la fel, uneori chiar disonantă. De aceea şi solicită o atitudine specială atât de la orchestră, cât şi de la dirijor. — V-aş ruga să-mi satisfaceţi o curiozitate. Acum câţiva ani, la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, un dirijor de peste hotare a plasat muzicienii în orchestră niţel altfel decât suntem obişnuiţi, în mijloc aşezând violoncelele, iar în părţi — viorile. Când l-am întrebat de ce a procedat aşa, mi-a răspuns că în acest mod amplasa instrumentele în orchestră însuşi Hector Berlioz, urmărind să obţină o anume sonoritate. — Este vorba despre un amplasament clasic. Cel pe care-l cunoaştem astăzi e unul mai modern, schimbările fiind făcute pe la începutul secolului 20. În general, acest lucru ţine

de tradiţia fiecărei orchestre. De exemplu, în vestita orchestră din Sankt-Petersburg, dirijată de Evgheni Mravinski, instrumentele sunt plasate exact cum o făcea Hector Berlioz. Dar amplasamentul modernizat are şi plusurile sale. El ţine cont de acustica sălii, chiar şi a scenei, pentru că muzicienii trebuie să se audă unul pe altul, astfel ca să poată crea un ansamblu productiv. — Vă place opera? Aţi dirijat opere? Nu aţi simţit vreodată dorinţa să activaţi la Teatrul de Operă şi Balet? — Opera îmi place mult, însă am dirijat doar fragmente, la fel precum şi fragmente de balet. Dacă aş avea prilejul, cu plăcere aş dirija un spectacol integral. Însuşi teatrul mă îndoiesc însă că m-ar atrage, deoarece în munca de acolo găsesc un fel de monotonie. La filarmonică e un cu totul alt ritm de activitate. Permanent prezentăm publicului programe noi, şi lucrul acesta ne mobilizează, dictându-ne o atitudine specială faţă de ceea ce facem. — Ce aţi spune despre publicul în faţa căruia evoluaţi? — Fireşte, şi pentru mine, şi pentru muzicienii din orchestră este important ca în sală să se afle cât mai mulţi spectatori. Mai important însă este ca publicul să fie unul inteligent, altfel spus, să perceapă în mod adecvat muzica pe care o interpretăm pentru el. În acest sens, numărul spectatorilor devine o noţiune relativă. Dacă în sală sunt prezenţi doar câteva zeci de oameni, dar, după concert, câţiva din aceştia vor povesti unor prieteni sau cunoscuţi despre concertul la care au fost, îndemnându-i şi pe ei să meargă la filarmonică, să asculte acolo o muzică minunată, faptul în cauză ar însemna, poate, mai mult decât o sală plină. — Vă mulțumesc și vă urez să aveţi cât mai mulţi spectatori inteligenţi...

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 143


UNUL DINTRE AI NOŞTRI

Leo Bordeianu Între anii 2003–2009 a exercitat funcţia de Secretar General de redacţie la revista „Moldova”

Toamna ca o mănăstire În toamnă intru ca-ntr-o mănăstire, sub bolţile-i de-un alb rarefiat. Poiana-i translucidă în neştire o traversez eu cel plin de păcat. Şi capu-mi plec spre apa cristalină, şi inima mi-e dureros fior. Aştept din cer iertare şi lumină de parcă-n clipa asta am să mor. Şi mă înalţ cu frunza care cade, şi gustul zborului îl simt intens. Purtat de a luminilor cascade, văd clar al vieţii noi supremul sens.

Îndepărtaţi de Patria Cerească

Îndepărtaţi de Patria Cerească, N-o preţuim pe cea de pe pământ Şi-ncătuşaţi de pofta cea trupească, În ţări străine ne găsim mormânt. Nu căutăm în suflete, – acolo Ne-aşteaptă Dumnezeu între lumini. Robiţi de lume, ne hrănim cu golul Săpat în noi de necurate mâini. Dacă am şti de Patria cerească, Ne-am îngriji de cea de pe pământ Şi-am face totul ca în ea să crească Cununa mântuirii ca un cânt.


Literatură & Publicistică

Toamna

bate toamna bunul meu prieten gândul meu şi gândul tău orologii argintate zornăie în oase dulce parcă-ar vrea să ne trezească parcă-ar vrea să ne apună parcă-ar fi necunoscutul multrâvnitul Dumnezeu toate au sfârşit şi toate nu sunt decât începutul unor noi febrile gânduri şi tristeţi nelămurite nu ne-a mai rămas atâta toamna colorează-n galben mai întâi păstrându-şi roşul pentru clipa deznădejdii nu admitem nici o milă ce-i al nostru ne ajunge pentru azi şi pentru mâine răvăşit dar verde încă toamna nu-i numai din brume frunze cad frumoase frunze am putea dar încă nu e timpul plânsului să plângem

Cernere

Trebuia să zăbovesc sub cortul paradiziac al copilăriei, să gust din incertitudinea şi din zbuciumul tinereţii, să trec prin mai multe şcoli, să citesc şi să recitesc, să scriu şi să rescriu, să mă las convins şi să conving, să adun şi să împrăştii, să urmăresc spectacolul şi să particip la el,

Purgatoriul toamnei

Doamne, iar s-a întomnat şi iar te-am pierdut în viscolul frunzelor. Sângerezi ca acum două mii de ani, iar eu văd doar roşeaţa curgând din arţari în umbre.

să fiu pradă şi vânător, vânător şi pradă, să vorbesc foarte mult şi foarte mult să tac, să mă limpezesc în mai multe rânduri,

Printre răzvrătiţii arbori lunec, Doamne, orb ca niciodată şi vorbesc în van. Rugina curge-n sol de pe piroane, tristeţea mea însă-i din alt hotar.

să-mi fac iluzii şi să mă deziluzionez, să sper şi să-mi pierd speranţa, să cern în neştire zăpada anilor,

Sunt un plasture, Doamne, neaplicat pe pământul negru. Tu, Însă,-n măreţia Ta mă rabzi ca pe-un tăciune-n acest foc proiectat pe ceruri.

ca până la urmă să înţeleg că totul nu e decât goană după vânt, deşertăciune a deşertăciunilor.

Pe scara raiului Chiar şi destrupaţi, cât de mult îi încovoiem treptele. Chiar şi destrupaţi, cât de grei suntem pe subţirile-i trepte. Chiar şi destrupaţi, abia desluşim conturul treptelor de lumină.

Ca o icoană

Peisajul autumnal cu căderi implacabile ale frunzelor, cu orizonturi largi, înecate în ceaţă, cu fiorul învăluitoarelor ploi, mă priveşte din rama-i de aur ca o icoană lăcrimândă a Maicii Domnului.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 145


ALTĂ ARTĂ

Nicolae ROŞCA

O artă nouă

JUCĂM FOTBAL, DECI, EXISTĂM În secolul XX omenirea a descoperit, în sfârşit, care este cea mai importantă (dar importantă din absolut toate punctele de vedere) şi cea mai plăcută îndeletnicire a sa. Desigur, era fotbalul. Cu toate că acest sport a fost descoperit cu multe secole mai înainte (desigur, tot de englezi), statutul de îndeletnicire majoră i-a revenit în secolul trecut, când toată lumea a înţeles că fără fotbal viaţa, în sensul ei modern, aproape că este lipsită de sens. Aşa că s-au apucat cu toţii să joace fotbal, iar sportul-rege a devenit ceva mai mult decât un fenomen social foarte complex, evoluând de la o subcultură valabilă pentru toate popoarele lumii — la o religie la fel de accesibilă şi valabilă pentru toţi reprezentanţii regnului uman... A fost nevoie însă atunci, la început, să ne îndemne cineva — unul mai ortoman în îndeletnicirea asta — să ne dedicăm sportului-rege. Spre norocul nostru, chiar s-a găsit unul, care a existat în fotbal şi pentru fotbal de la prima sa suflare. Era legendarul „Ze Maria”, alias Pavel Ciobanu.

E

oarecum firesc că şi moldovenii s-au apucat să joace fotbal. Mai târziu decât alţii, mai anevoie decât cei din jurul nostru şi din lumea mare, dar a venit ziua când naţiunea a înţeles că trebuie să joace fotbal. A fixat mingea la centru, a adunat câte 11 băieţi de o parte a terenului de fotbal şi câte 11 de cealaltă parte, şi — cineva a fluierat începutul unui meci, care durează, iată, de aproape 20 de ani...

146 / MOLDOVA / Iulie–august / #03


ALTĂ ARTĂ „Ze Maria” i se zicea, pentru că mulţi vedeau o asemănare în stilul de joc al conaţionalului nostru cu cel al marelui brazilian. Lumea venea atunci la Stadionul Republican ca să-l vadă şi să-l admire pe „Ze”.

Nu zic că n-am fi jucat fotbal şi mai înainte de perestroika, pentru că am jucat şi atunci, însă acela era totuşi un alt fel de fotbal. Fotbalul jucat în prezent în Moldova este profund naţional şi ne reprezintă, tot aşa cum ne-a reprezentat odinioară arta cinematografică, dansul popular, opera naţională sau, dacă vreţi, muzica lui Burdin sau a lui Blajinu... Fiindcă nu poate exista o creaţie colectivă a unui popor, care să nu indice asupra calităţilor principale ale acestui popor. Iar fotbalul este o artă – colectivă şi profund naţională. Şi dacă prestăm un fotbal bun, înseamnă că suntem un popor bun. Dacă nu — nu... Nu e nimic trist în chestia asta, fiindcă nu avem pretenţia că am fi cei mai buni sau cu mult mai buni decât alţii. Suntem aşa cum suntem. Ne depăşesc brazilienii? Ei, ăştia îi depăşesc pe toţi! Ne întrec şi nem-

ţii? Dar cum nu ne-ar întrece, că doar sunt nemţi! Iar noi mai suntem încă moldoveni şi punctum!.. Ce e bine în toată treaba asta e că ne-am apucat în sfârşit să jucăm fotbal. Jucăm cum ne pricepem, însă jocul în sine — nu neapărat cel de performanţă, ci banala bătaie a mingii pe toloacă — indică asupra unui lucru deosebit de important: suntem! Altfel zis — jucăm fotbal, deci, existăm! A fost nevoie însă atunci, la început, să ne îndemne cineva — unul mai ortoman în îndeletnicirea asta — să ne dedicăm sportului-rege. Spre norocul nostru, chiar s-a găsit unul, care a existat în fotbal şi pentru fotbal de la prima sa suflare. Era legendarul „Ze Maria”, alias Pavel Ciobanu, puştiul de la Reni, pe care Dumnezeu l-a născut cu mingea la picior, dar şi cu un cap pe umeri încărcat de înţelepciune...

UN MARE FOTBALIST ŞI UN MARE PATRIOT

„Ze Maria” i se zicea, pentru că mulţi vedeau o asemănare în stilul de joc al conaţionalului nostru cu cel al marelui brazilian. Lumea venea atunci la Stadionul Republican ca să-l vadă şi să-l admire pe „Ze”. Aproape că nu ne interesa dacă vor câştiga sau ba — pur şi simplu ne era drag jocul prestat de Ciobanu, acest om în aparenţă leneş, dar care întrecea în gândire şi în acţiune o echipă întreagă. Odată cu apariţia lui Pavel Ciobanu în fotbalul nostru experţii au avut convingerea să spună că acest sport capătă trăsături naţionale. Adică, începea să devină o artă naţională. „Ze” devenise zeul microbiştilor şi lider printre marii prestatori de atunci ai fotbalului — Ion Caras, Anatolie Teslev, Nicolae Ciubotaru şi toţi ceilalţi idoli ai tribunelor.

#03 / iulie–august / MOLDOVA / 147


ALTĂ ARTĂ

Ei bine, chiar ei, dar mai ales „Ze Maria”, adică Pavel Ciobanu, i-au mobilizat pe moldoveni să participe la această acţiune de renaştere naţională, care în termeni oficiali se numea „practicarea fotbalului la scară naţională”. Dar e simplu să zici „i-au mobilizat”, însă nu a fost deloc simplu să-i şi mobilizeze. Măcar şi pentru faptul că pe atunci nu existau încă cele peste o sută de stadioane amenajate din banii Federaţiei

148 / MOLDOVA / Iulie–august / #03

Moldoveneşti de Fotbal. Vă daţi seama ce înseamnă o sută de stadioane pentru un stat care îşi caută, de câteva sute de ani, propria sa identitate? Eu cred că un astfel de stadion cu toată infrastructura de rigoare face cât un lăcaş sfânt... Nu în sensul că sătenii nu s-ar mai duce şi la biserică, după ce se antrenează pe stadion. Din contra... Însăşi Federaţia Naţională de Fotbal este o creaţie a lui Pavel Ciobanu, care este

ctitorită de dânsul de 20 şi ceva de ani. Este cea mai performantă federaţie sportivă de la noi, care are şi cel mai important suport social la scară naţională. Asta înseamnă că fotbalul este practicat în fiecare sat, în fiecare cătun, în fiecare mahala. Şi mai înseamnă că visul de aur al lui „Ze Maria”, acela de a transforma fotbalul naţional într-o artă profund naţională, începe să prindă contur.



revista moldova