Buletin parohial 116

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

martie-aprilie 2014

foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări

Oră de religie ABC pastoral sau oră de „etică“? liturgic I. „Duşmanii omului, casnicii lui” (Matei 10, 36). Nu vom spune o noutate, amintind că în decursul ultimilor 20 de ani predarea religiei în şcoli a fost contestată adesea de anumiţi conaţionali, invocându-se mai ales câteva motive aparent convingătoare, ca de pildă: România este un stat „laic”; să luăm exemplu de la ţările „civilizate”; copiii nu trebuie siluiţi; în locul acestei ore mai bine una de matematică sau engleză etc. „Contestatarii”, e adevărat, nu sunt mulţi, nici dintre personalităţile marcante, dar sunt totuşi români de-ai noştri, „casnici” adică, care se consideră chiar buni patrioţi, luptă împotriva „discriminării” şi pledează în Parlamentul naţiunii pentru tot felul de „drepturi ale minorităţilor”, între care şi cele ce privesc grupurile LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali), despre care am scris în paginile Buletinului nu cu multă vreme în urmă. Mai mult, fac şi un lobby interna­ţional asiduu, fiind încurajaţi de parlamentari occidentali preocupaţi la fel de mult de „minorităţi” şi drepturile lor, dar după o logică străină de Dumnezeu şi învăţătura creştină. Cât despre „majorităţile” din România, nici un cuvânt! Aşa s-a ajuns la o reală „discriminare pozitivă”, când majoritatea trebuie adesea să plece capul în faţa anumitor minorităţi favorizate de ­Bruxelles şi Occident, pe varii subiecte. Socotim, de aceea, o datorie pastorală să prezentăm şi unul din drepturile majorităţii covârşitoa-

re a românilor, drept câştigat cu jertfa celor căzuţi în decembrie ’89, care, îngenunchiaţi în faţa tancurilor şi a gloanţelor, rosteau emoţionaţi „Tatăl nostru” şi strigau cu ultimele puteri „Dumnezeu există!” şi „Dumnezeu este român!”.

II. Un astfel de subiect se impune acum, când un anume politician, „casnic” de-al nostru, tulbură din nou apele ţărişoarei noastre, parcă tot mai năpăstuită din cauza incompetenţei şi imoralităţii unor astfel de politicieni fără Dumnezeu.

Nici mai mult nici mai puţin, „casnicul” propune înlocuirea orelor de Religie cu ore de… Etică. Nu-i dăm numele. Ar fi prea mult să-l pomenim aici, pentru că în fond, cu toată gălăgia lui intens mediatizată, nu-i altceva decât „un neica nimeni”, despre care nu cred că se poate spune cinstit ca a făcut vreun bine ţării, dar rău, vede toată lumea, a făcut destul! Motivul pentru care acordăm atenţie, totuşi, propunerii lui aberante este că, profitând de o anumită confuzie din societatea românească, individul poate reuşi să facă prozeliţi, mai ales printre părinţii şi copiii mai puţin ataşaţi de valorile noastre spirituale.

III. Tratăm tema cu următorii paşi: scurt istoric al orei de religie; cadrul legislativ; exemple din ţările occidentale; importanţa ei covârşitoare.

1. Istoria orei de Religie în şcoala românească începe o dată cu şcoala propriu-zisă. Mai întâi în tinda şi pronaosul

Anul XV, nr. 8 (116)

din SUMAR Olga Greceanu, pictor şi predicator al Bisericii . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 3 Valoarea timpului în iureşul vieţii noastre . . . p. 4 “Umblaţi ca fii ai Luminii” . . . . . . . . . . . . . . . . p. 6

bisericii, adesea în curtea ei, când era vreme bună, mai apoi într-o casă (clădire) ce ţinea tot de parohie. Primii învăţători, se ştie, preotul şi cântăreţul din comunitate.

Mai ales cântăreţul, care poartă numele de „dascăl” până în ziua de azi, în anumite zone ale ţării. Primele manuale de Citire au fost, practic, cărţile bisericeşti, cel mai adesea Ceaslovul şi Psaltirea. Religia se învăţa, astfel, odată cu Citirea. Iar după dezvoltarea învăţământului, începând cu secolul al 18-lea, Religia figura în catalog ca prima dintre materii, urmată de Citire, Aritmetică, Istorie etc. Şi aşa a rămas până în anul 1948, când ciuma comunistoatee s-a întins peste România, vreme de o jumătate de veac. În decursul timpului, înainte de fatidicul 1948, personalităţi de marcă ale României au evidenţiat importanţa Religiei în planul de învăţământ, ca de pildă istoricul Nicolae Iorga, care,pe vremea când era Ministru al Cultelor şi Artelor, a rostit în Parlament aceste memorabile cuvinte, deosebit de actuale: „Învăţământul religios în şcoala primară chiar, este în aceste timpuri, când moralitatea laică se dovedeşte incapabilă de a da cheagul sufletesc societăţii, o necesitate de neînlăturat... De aceea am primit ideea de a se face învăţământul religios în însăşi şcoala primară...” (Monitorul Oficial, 69/1932), tot el spunând că „şcoala însăşi (continuare în pagina 2)

2 pleacă de la creştinism, de la lecţia de catehism din pridvor, de la educaţia celor «chemaţi», a «catehumenilor»…”. În anul 1990 şi următorii, nu s-a făcut altceva decât un act reparatoriu: orei de Religie i s-au redat drepturile furate de atei; 2. Cadrul legislativ privind ora de Religie s-a plămădit treptat, începând din septembrie 1990, când s-a încheiat primul Protocol între Ministerul Învăţământului de atunci (azi îi spune „Ministerul Educaţiei Naţionale”) şi Secretariatul de Stat pentru Culte (Protocol Nr. 15.0052/11.09.1990), până aproape de zilele noastre. Articolele de lege în vigoare azi asigură dreptul studierii Religiei, dar nu obligă irevocabil. Iată ce prevede Lega a Învăţământului (1/2011): Cap. I, Dispoziţii Generale, Art. 18: (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.

3. Exemple din ţările UE. Între „argumentele” pentru înlocuirea orei de Religie, duşmanii credinţei invocă situaţia din ţările „avansate”. Numai că, voit sau nu, ignoră, de fapt, realitatea: dintre statele membre ale Consiliului Europei, în puţine dintre ele religia nu este predată obligatoriu în şcolile publice. Chiar la CEDO, când s-a ridicat problema predării Religiei (9 oct. 2007) s-a afirmat că nu se consideră o problemă caracterul obligatoriu al orei de Religie, consemnându-se faptul că, sub o formă sau alta, este materie obligatorie în 25 de state europene. Pentru materialul de faţă am solicitat informaţii directe de la doi preoţi ortodocşi şi o profesoară (tot ortodoxă), care locuiesc în trei dintre statele care ade-

sea sunt invocate ca model de civilizaţie în România. Nu doar că sunt persoane avizate, dar au proprii copii care învaţă Religia în aceste ţări. Astfel, părintele Visarion Ipati (Klagenfurt, Austria) ne-a transmis că Religia este obligatorie la cl. I-XII, o oră pe săptămână şi chiar două, în anumite locuri. Părintele Dr. Ciprian Burlăciou (Munchen, Germania) ne-a relatat la fel: obligatorie la cl. I-XII, cu uşoare diferenţe specifice anumitor landuri. Prof. Monica Papazu (Randers, Danemarca): se fac ore de Religie obligatorii, fie cu profesor specializat, fie cu preotul (sau pastorul, pentru luterani). Toţi trei mi-au spus însă că în planurile de învăţământ există şi…

Etică, pentru care pot opta cei care nu vor să înveţe Religia. Iată că Occidentul oferă şi această variantă, atee, după opinia celor trei (şi a noastră). Acum: de ce am lua mereu din Occident ce-i mai rău, când se poate lua exemplul cel bun?!

4. Importanţa orei de Religie este recunoscută de o majoritate covârşitoare a creştinilor ortodocşi. Bunăoară, cercetarea națională realizată în cadrul Institutului de Științe ale Educației, arată că pentru 85% dintre tinerii din România credința religioasă constituie o valoare fundamentală, cu o importanță decisivă în viața proprie (a se vedea: M. Cuciureanu și S. Velea, coordonatori, Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România, Bucureşti, Ed. Didactică și Pedagogică, 2012).

IV. Fixăm acum elementele relevante: legea actuală permite, dar nu obligă irevocabil predarea Religiei; majoritatea ţărilor europene au ora de Religie obligatorie; sondajele din România, din ultimii 20 de ani, arată opţiunea unei majorităţi covârşitoare pentru predarea Religiei.

V. Asociem ora de Religie cu o cale/ scară ce ne duce la Dumnezeu. Însuşi cuvântul „religie” semnifică acest fapt. Scriitorul creştin Lactanţiu (sec. III-IV) indică verbul „religare” (a uni, a lega) ca sursă etimologică pentru „religio”, de unde provine cuvântul românesc (vezi Divinae Institutiones, IV, 28). Aşadar, religia, ca manifestare a credinţei şi ora de Religie, ca mijloc de educaţie, ne unesc cu Dumnezeu, Adevărul Absolut. Iar celor care se declară credincioşi, dar afirmă că religia îngrădeşte libertatea copilului, le amintim că adevărata libertate nu se poate trăi decât în adevăr, după cuvântul Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi!” (In 8, 32).

Care Adevăr? Cel despre care Hristos Însuşi grăieşte: „Eu sunt Calea, Adevărulşi

Viaţa!” (In. 14, 6). Iar Etica, propusă în locul Religiei, poate fi asociată cu un drum ce nu duce nicăieri. Un drum fără identitate. Aşa cum erau în comunism, să ne amintim, „Etica şi echitatea socialistă”, sau „Educaţia cetăţenească”, surori bune, de pildă, cu „nechezolul” (în loc de cafeaua naturală) şi „Cântarea României” (în locul spectacolelor de artă autentică). Desigur, Etica în sine propune lecţii de comportament civilizat, de moralitate etc., dar fără Dumnezeu. Iar experienţa eticii atee, ştim bine, a făcut ravagii asupra caracterului multora ce au trăit în comunism şi consecinţele se resimt din plin şi acum.

VI. Generalizând, notăm cuvintele testamentare ale Părintelui Galeriu, cel care, îndată după „Revoluţie”, a pledat cu toată puterea lui de convingere pentru reintroducerea Religiei în şcoală, opinând că „credinţa religioasă nu reprezintă o achiziţie evolutivă în istoria omenirii, ci un dat originar, căci ea începe odată cu omul…

Astfel, educaţia religioasă a copiilor este o necesitate fundamentală. Asupra noastră apasă o răspundere grea în faţa lor şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, Care a spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Mt. 19, 14; vezi art. pr. C. Galeriu, „Ora de religie în trecut şi astăzi”, Alt. Banatului, 4-6/1995, p. 12).

VII. Aplicarea testamentului lăsat de părintele Galeriu, dar şi de cei care s-au jertfit în decursul timpului pentru credinţă este acum în datoria noastră, a tuturor: părinţi, bunici, profesori, politicieni etc.

Inclusiv a veghea la modul viclean în care se încearcă modificarea Legii Învăţământului: ora de Etică, obligatorie, ora de Religie, facultativă, propunându-se ca text: „Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de Religie, ca disciplină facultativă, conform confesiunii proprii, la solicitarea scrisă a părinţilor ori a acelora dintre elevi care au împlinit vârsta de 16 ani”.

Am subliniat ultimele cuvinte pentru a se observa mai bine viclenia. Drept încheiere, amintim remarca unui alt părinte luptător pentru respectarea orei de Religie, mitropolitul Bartolomeu Anania: „E importantă Matematica? Dar Româna, Istoria etc.? Dacă da, să ne imaginăm câţi părinţi şi elevi ar refuza să facă aceste discipline, dacă ar fi întrebaţi…”.

Pr. Vasile GORDON

3

Olga Greceanu, pictor şi predicator al Bisericii

te. Încă de la început, lucrările ei orientate către pictura murală, au avut subiecte religioase, istorice sau simbolice. În ultimii ani ai vieţii, artista s-a dedicat exclusiv lucrărilor de zugrăvire a lăcaşurilor de cult.

Prima femeie care predică în Biserică. În perioada conducerii comuniste, Olga

Pe 4 august 1890, a văzut lumina zilei una dintre cele mai strălucitoare personalităţi ale laicatului ortodox român din secolul XX, Olga Greceanu. S-a născut la Mănăstirea Nămăieşti din judeţul Argeş, unde părinţii ei, Ana şi Henry Şeşevski, veniseră pentru a se refugia din calea căldurii dogorâtoare din Bucureşti. În 1896 este înscrisă la Institutul Pompilian, unde urmează şase clase ce vor fi continuate de cursuri superioa­re la Institutul Şeşevski din Bucureşti. În 1911 îşi începe studiile universitare în Liège, urmând în paralel şi cursurile Academiei de Arte Frumoase. În 1930, primeşte invitaţia directorului Sfântului Sinod, instituţie care avea sediul în curtea Mănăstirii Antim, de a picta sala mare de şedinţe; de asemenea, tot aici va lucra şi mozaicurile din interiorul bisericii, în 1949, dar şi frescele din holul clădirii Sfântului Sinod (1960). Artista trece la cele veşnice pe 16 noiembrie 1978 şi este înmormântată în cimitirul ­Bellu în cadrul unei slujbe cu un sobor de opt preoţi condus de către arhimandritul Sofian Boghiu, care i-a fost mulţi ani şi duhovnic.

Slujind lui Dumnezeu prin pictură. În lucrarea sa, „Specificul naţional în pictură”, Olga Greceanu afirmă că elementul de bază al specificului naţional românesc a fost creştinismul primar, astfel încât arta bizantină a devenit corespondentul Ortodoxiei. Şi-a manifestat convingerea că expresia supremă a artei plastice o reprezintă pictura religioasă, însufleţită de înalte idealuri, transpuse prin linii şi culori. În acest sens, pentru a pătrunde înţelesurile imaginilor sfinte pe care le picta, a studiat îndelung textele sfin-

Greceanu a fost intenţionat trecută în umbră, ignorată chiar. Cărţile ei au fost ascunse, iar picturile aflate în instituţiile publice au fost acoperite cu var. În toată această vreme, s-a refugiat în umbra Bisericii, continuând să-L slujească pe Hristos şi întărind credinţa bucureştenilor prin cuvântările ei.

Impresionat de fervoarea şi cultura artistei, şi „având cunoştinţă de dragostea, bunăvoinţa şi râvna creştinească, arătate faţă de casa Domnului şi dovedite prin fapte” (formularea se regăseşte în actul ierarhic prin care patriarhul Justinian îi oferă Olgăi Greceanu înalta binecuvântare), patriarhul Nicodim, şi mai apoi patriarhul Justinian, i-au acordat dreptul de a ţine cuvântări în biserici, după predică, în cadrul cărora explica credincioşilor textele biblice ori semnificaţia praznicului zilei. Ea însăşi mărturiseşte în autobiografia sa că se ocupa îndelung cu interpretarea Evangheliei şi predica în fiecare după-amiază la bisericile unde era invitată: „Sufletul meu câştigase enorm în acele vremuri, ca apropiere de Dumnezeu. Eram cu totul absorbită de exegeza ce predicam şi de descoperirile ce făceam, de legăturile ce găseam între o pericopă şi alta, de rostul unui cuvânt peste care altădată trecusem mai uşor, şi aproape că în restul zilei nu mai puteam fi atentă când se vorbea de altceva ce nu era cuprins în Evanghelie”.

Olga Greceanu şi legătura duhovnicească cu Mănăstirea Antim. Olga

Greceanu participa cu evlavie la slujbele Mănăstirii Antim din Bucureşti. Ea a fost şi singura femeie acceptată în grupul ortodox „Rugul Aprins”, luând parte constant la conferinţele publice desfăşurate duminică după-amiază la Mănăstirea Antim. Dovedind interes aprins faţă de mişcarea de spiritualitate românească de la Antim, nu

de puţine ori chiar Olga Greceanu adresa întrebări celor care conduceau dialogurile.

„De atunci Biblia mi-a stat mereu deschisă pe masă”. Pelerinajul pe care l-a făcut

la Ierusalim în 1932 a umplut sufletul Olgăi Greceanu de râvnă în a mărturisi şi celorlalţi pe Iisus şi dragostea Lui pentru lume. Astfel se naşte ceea ce avea să fie Dicţionarul Biblic Ortodox, o adevărată „Enciclopedie teologică ortodoxă” cum îl numeşte chiar artista. Această operă, la care a lucrat vreme de aproape 30 de ani, încheiată undeva prin 1963, reprezintă suma experienţelor teologice ale unei femei care a adâncit credinţa ortodoxă într-o mare smerenie şi dăruire.

Alcătuirea acestui dicţionar a prilejuit Olgăi Greceanu aprofundarea Scripturii, motiv pentru care mărturiseşte că „de atunci Biblia mi-a stat mereu deschisă pe masă”.

Cinstea de care s-a bucurat în timpul vieţii, fiind pictor autorizat al Patriarhiei (din 1968), şi singura femeie din Biserica Ortodoxă Română care a primit binecuvântarea de a-L mărturisi prin viu grai pe Hristos în spaţiul liturgic, ne pecetluieşte chipul luminos al caracterului ei care ne rămâne zugrăvit în conştiinţa noastră. Olga Greceanu, această personalitate de aur a laicatului ortodox, artistă şi slujitoare strălucită a amvonului, rămâne în conştiinţa Ortodoxiei româneşti o icoană smerită ce a slujit Biserica prin iubire aşezată în cuvinte şi a mărturisit credinţa prin exemplul propriei vieţi şi opere.

Drd. Ionuţ VIŞAN

4

Valoarea timpului în iureşul vieţii noastre Timpul fuge ireversibil şi, dacă îi întrebăm pe oameni ce gândesc despre trecerea zilelor, cei mai mulţi vor spune că ele ne scapă ca printre degete. Aşa se face că trăim pe fugă, mâncăm pe fugă, iubim pe fugă, dormim pe fugă. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteză, toate se fac pe repede-înainte în ritm ameţitor. Nu ajungem bine într-un loc şi deja ne gândim la cum arată următorul. Între dimineaţă şi seară e sprintul. Ne trezim că trec anotimpurile peste noi. Anii, fug şi ei. Mulţi dintre noi ne ducem viaţa în birouri rigide, în zgomotul tastelor şi al aparatelor de aer condiţionat, închişi în faţa calculatoarelor, despre care ne amăgim că ar fi ferestre spre lume. Visăm pe google, râdem pe facebook, ne dăm întâlnire pe mess. Ne trăim iubirile în sms-uri şi ne amăgim c-am fi fericiţi. Adeseori devenim roboţi rigizi, prizonieri în propriile vieţi, de parcă dacă ne-am opri, am pierde trenul. Unde e răbdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e detaşarea?

Avem electrocasnice pentru toate activităţile cotidiene dintr-un cămin. Avem lifturi care ne urcă mai repede etajele. Toate sunt menite să ne uşureze viaţa, să ne ofere secunde preţioase. Şi, cu toate astea, avem tot mai puţin timp. „N-am timp” este, de departe, şlagărul vremurilor noastre şi boala oamenilor moderni. N-avem timp de zâmbit sau de sperat, n-avem timp de clădit caractere sau de şlefuit personalităţi, n-avem timp şi resurse de educat copiii şi tinerii, n-avem timp să mai citim o carte sau să ne plimbăm în parc. Îi sunăm pe cei dragi în grabă, poate din automatism, ca apoi să-I repezim, spunându-le „n-am timp!”. Avem timp doar cât să ne plângem că n-avem timp. În schimb, uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte pe care ni le oferă viaţa.

Uităm să privim cerul, să admiram pomii, florile, clădirile frumoase. Uităm să ne bucurăm de o cină alături de familie şi de prieteni, de muzică, de un film frumos, de o slujbă tihnită din biserică. Uităm să trăim pentru că suntem prea ocupaţi să existăm.

Uităm de lucrurile cu adevărat importante, dar ne amintim toate nimicurile pe care credem că nu ar trebui să le uităm. Uităm să fim veseli, pentru că-i lăsăm pe alţii să ne indispună. Uităm gesturile frumoase făcute de alţii pentru noi. Dar nu le uităm pe

cele urâte. Uităm să fim fericiţi cu ceea ce avem, pentru că suntem prea concentraţi pe ceea ce nu avem. Uităm să ne vizităm părinţii sau bunicii, cât mai sunt şi câţi mai sunt. Uităm să dăruim, pentru că suntem prea preocupaţi să adunăm. Uităm să renunţăm la ură, la orgoliu, la invidie şi la toate sentimentele negative. Uităm să ne amintim de momentele frumoase trăite şi invocăm mereu amintirile triste. Uităm să legăm prietenii şi să le menţinem. Uităm să zâmbim, să privim cu duioşie, să mângâiem, să îmbrăţişăm. Uităm să iertăm.

Uităm să iubim. Uităm să ţinem companie unui singuratic sau unui suflet îndurerat. Şi toate acestea sub pretextul „nu am timp”. Dar avem timp să uităm.

Sfânta Scriptură relatează că lumea a fost creată de Dumnezeu din nimic: „La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”, acest început fiind înţeles şi ca început al creaţiei, dar şi al timpului. Este momentul „zero” în care necreatul devine creat, ceea ce nu este începe să existe, purtând în sine amprenta timpului cu toate consecinţele sale: mişcare, devenire, schimbare, moarte. De aici, înţelegem că tot ceea ce este creat are un început şi, implicit, un sfârşit. Întru acest început al creaţiei, voinţa divină se manifestă şi devine lucrătoare în timp, astfel că timpul este o formă a existenţei create, în vreme ce veşnicia aparţine în mod propriu lui Dumnezeu. În ce priveşte esenţa lui, nu ştim ce este timpul, însă ştim cum se manifestă şi îi recunoaştem amprenta pe care o pune el în creaţie, anume prin durată, schimbare, devenire, trecerea de la o stare la alta, putând fi caracterizat ca având în sine mişcarea, deşi nu se confundă cu ea. Astfel că timpul este modul de existenţă al creaturii, iar veşnicia, modul de existenţă al lui Dumnezeu, două moduri de existenţă distincte, dar nu opuse. Biblia menţionează trei termeni ai temporalităţii: cronos, kairos şi eon. Dacă primii doi se referă la viaţa lumii şi la modul ei de existenţă, experiată de creatură, eonul are în vedere viaţa veşnică, eternitatea proprie lui Dumnezeu. În gândirea biblică, kairos şi cronos sunt complementari.

Cronos este timpul uman, măsurabil din punct de vedere fizic, marcat de nestatornicia firii umane, plin de căderi şi

ridicări. Pentru om, cronosul este preludiul morţii, clipa, luna, anul fiind măsura morţii progresive. Dacă timpul este legat de materie, sufletul nemuritor nu este supus naşterii şi morţii, el putând să devină prin mişcare, înălţat sau decăzut după cum ştie să folosească timpul ce i s-a dat de Dumnezeu. Timpul cronologic nu se poate repeta, ceea ce denotă o linie dreaptă irepetabilă.

Prezentul este oglinda veşniciei pentru că nu are durată, nu poate fi cuantificat.

Kairos este timpul nemăsurabil, umanizat şi spiritual, în care Dumnezeu lucrează în sfinţii Lui şi realizează în oameni zidirea Trupului Fiului Său, adică a Bisericii. Kairos este timpul raportat la veşnicie, deschis experienţei atemporale şi supratemporale. Prin el, viaţa umană accede la viitor şi la trecut, pătrunde prin iubire în toată creaţia, uneşte în rugăciune viii şi morţii şi luminează istoria trecută, prezentă şi viitoare. Kairos este timpul unirii omului cu Dumnezeu, căci el reprezintă pătrunderea luminii necreate în creaţie şi răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu.

Omul se uneşte cu Dumnezeu în dialog prin ritmul de viaţă al slujbelor liturgice ale Bisericii.

Eonul este folosit mai ales pentru a indica timpul ca durată şi exprimă atât timpul acestei lumi – „Veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 11,3), cât şi veşnicia lui Dumnezeu (Romani 16,26). Sfânta Scriptură defineşte eonul ca fiind timpul nelimitat sau veşnicia dumnezeiască. Totuşi, veşnicia nu desfiinţează timpul, ci coexistă cu el. Dacă s-ar considera că cele două realităţi sunt antagonice, legătura între Dumnezeul Cel veşnic Viu şi omul vremelnic s-ar destrăma, fără doar şi poate, iar dialogul dintre Dumnezeu şi om ar fi imposibil. După cădere, omul a conştientizat faptul că menirea sa nu era aceea de a muri în timp, ci de a înveşnici timpul prin întoarcerea sa cu faţa spre Creatorul său. Hristos afirmă în Evanghelia Sa că „vine ceasul şi acum este” sau „vine ceasul şi a şi venit”, ceea ce înseamnă că prin El, timpul a căpătat deja amprenta veşniciei încă din această viaţă pământească. Iar acest lucru îl poate realiza tot omul care crede Cuvântului celui Viu şi se întoarce la Dumnezeu prin credinţă.

Prin urmare, timpul nu este doar unitatea cu care se măsoară mişcarea şi de-

5

Roata vieţii

venirea, ci însuşi cadrul în care se desfăşoară viaţa şi urcuşul duhovnicesc, iar de întrebuinţarea pe care i-o dăm noi înşine depinde, pentru viitor şi pentru veşnicie, starea bună sau rea a fiecăruia. Timpul nu se măsoară numai cu anii, ci mai ales cu roadele. Este important ca omul să dorească nu numai să trăiască mult, ci să trăiască frumos, să vieţuiască creştineşte. Nu doar să adăugăm la vârsta noastră cât mai ­mulţi ani trăiţi fără folos, ci să întrebuinţăm cât mai bine şi cât mai înţelept fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă de trăit. Într-o viaţă de numai câţiva ani, în câteva zile ori chiar în câteva clipe, omul poate dobândi fericirea veşnică sau o poate pierde pentru totdeauna.

Pentru un creştin, timpul vieţii este vremea pentru sfinţire şi mântuire. În acest sens, Sfântul Ioan Hrisostom, spune: „De va pierde cineva aur sau argint, poate va afla în locul lui altul, dar cel ce pierde timpul vieţii sale în nelucrare sau în nero-

dire, altul nu mai poate afla”. Aşadar, creştinul nu fuge de timp, de trecut sau de istorie, pentru că istorianu se transformă în neant ca în vechile religii sau în curentele sincretiste moderne. Ci trecutul, prezentul şi viitorul se vor transforma în Eshaton, adică în Împărăţia lui Dumnezeu, în bucurie veşnică sau în tristeţe veşnică. Orice om ar trebui să privească cu încredere, cu optimism, dar şi cu gravitate fiecare clipă a vieţii sale, gândindu-se că fiecare secundă este o şansă pentru ridicare, pentru iertare, dar şi pentru rodire.E păcat să trăim doar ca să omorâm timpul, această comoară de la Dumnezeu. Dacă ne lăsăm antrenaţi de comoditate şi confort, atunci răspunsul în faţa lui Hristos este: anii mei sunt pentru mine, nu şi pentru Tine.

Am citit undeva o istorioară numită „Valiza timpului” în care se spunea că un om îmbătrânise şi îşi aştepta moartea.

L-a visat pe Dumnezeu apropiindu-se cu o valiză în mână: „Fiul meu, e timpul să

mergem…”. Omul a întrebat: „De ce aşa curând? Aveam atâtea planuri…”. „Îmi pare rău, fiule, dar acum e momentul plecării tale.” „Ce ai în valiză, Doamne?” întrebă omul. „Ceea ce ţi-a aparţinut.” „Ce mi-a aparţinut? Vrei să spui lucrurile mele, hai­nele, casa?” „Nu. Lucrurile materiale pe care le-ai folosit cât ai trăit pe pământ nu‑ţi aparţineau. Ele sunt doar ţărână acum”. „Atunci poate talentele, calităţile mele?”. „Nu, cu acestea ai fost înzestrat de la părinţi”. „Atunci, poate banii mei?”. „Nu, aceia aparţineau circumstanţelor fericite pe care ţi le-am oferit ca să-I câştigi”. „Atunci, poate trupul meu?”. „Nu, ştii prea bine că din pământ a fost făcut trupul şi în acelaşi pământ se va întoarce”. „Sigur că în valiză e sufletul meu”, spuse omul. „Nu, nici sufletul nu ţi-a aparţinut. Sufletul tău îmi aparţine doar Mie”. Surprins şi, în acelaşi timp, nerăbdător, muribundul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu şi o deschise. Era goală. Cu o lacrimă de dezamăgire, omul Îl întrebă pe Dumnezeu: „Cum? Nu am avut niciodată nimic?”. „Ba da, fiule, ai avut timpul de a face cele bune. Fiecare din momentele pe care le-ai trăit ţi-au fost date nu spre irosire, ci spre dobândirea veşniciei. La judecată vom vedea cum ai chivernisit timpul şi aşa scurt al vieţii, spre bine sau spre rău”.

Toţi avem o maşină a timpului. Câteodată, ne duce înapoi; atunci avem amintiri. Câteodată, ne duce înainte; atunci avem vise. În iureşul nebunesc al vieţii de azi, n-ar fi rău să recuperăm obiceiul de a „opri în loc” timpul, adică de a ieşi, din când în când, din goana lui. Nu pledez, fireşte, pentru trândăvie. Pledez pentru refuzul lăcomiei de a „folosi” fiecare clipă, de a trăi într-o nesănătoasă foame de timp, abandonând răgazurile, contemplativitatea şi nemişcarea. „Mulţumeşte şi zilei care nu ţi-a dat nimic!” – spunea Constantin Noica. Nu ştii niciodată ce poţi primi în schimbul timpului „pierdut”, în schimbul unui pas înţelept făcut, la răstimpuri, în afara lui. Goetheanul „Opreşte-te, clipă!” asta înseamnă: transformă timpul care curge în timp care stă, în timp care îţi lasă libertatea de a te întâlni cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Pentru că îl căutăm pe Dumnezeu în timp ce ne căutăm pe noi înșine, căutarea de sine devine cea mai înaltă realizare a existenței noastre.

Pr. Vasile CREŢU

6

„UMBLAȚI CA FII AI LUMINII!” (Efeseni, 5)

C

ălătoriile sunt, de cele mai multe ori, prilejuri de petrecere plăcută a timpului pe care, iarăși de cele mai multe ori, le confundăm cu vacanțele, concediile etc., perioade de timp în care ne odihnim activ și în care ni se cere puțină „participare a minții”. Și totuși cele mai frumoase călătorii sunt acelea în care mintea se deschide iureșului nebănuit de fapte și întâmplări, de locuri neștiute dar bănuite, despre care am citit cândva sau recent. Sunt călătorii în care parcurgi sute de kilometri de muzee, biserici, castele, fortărețe, așa numitele itinerarii plastice, în care cunoști, admiri și înveți sute de opere de artă sau, îndrăgostit de istorie, înveți să descoperi într-un oraș modern urmele orașelor vechi, medievale sau antice. Este de neuitat experiența pe care orice călător o poate face în Viena, capitala occidentală cea mai apropiată geografic de locurile noastre, când, dând la o parte „straturile” moderne ale orașului contemporan, descoperi sau intuiești Viena medievală, cea a Ringului, arteră circulară închisă de Dunăre, în mijlocul căreia se înalță Stephanplatz cu impunătoarea construcție a Domului închinat Sfântului Ștefan și care aduce, prin anumite elemente, cu biserica Sf. Mihail din Cluj.

Poți să stai cu orele în jurul acestei enorme catedrale, descifrându-i bio­grafia arhitecturală care se întinde pe mai multe secole; a început ca o construcție romanică, s-a dezvoltat bogat în goticul târziu și a sfârșit înglobând multe elemente renascentiste.

Sau deschizi, vizitând Parisul, imensa antologie de artă − cum a fost numit muzeul Luvru − unde sunt expuși toți marii pictori europeni; parcurgându-l poți realiza o imagine aproape completă a întregii istorii a artelor. Sau Porta Nigra de la Trier – unicul monument laic rămas aproape intact de la romani. Nici Roma nu se poate lăuda cu o asemenea poartă, fortăreață și palat în același timp. Sau scolastica universitate de la Evora de pe tărâmuri lusitane. Sau minunata catedrală de la Santiago de Compostela, ridicată iarăși timp de secole, în cinstea Sf. Iacob devenit apoi sfântul protector al Spaniei. Sau câte și mai câte minunate locuri pe care mintea le poate cuprinde dar viața noastră, o singură viață de călător, nu.

Sunt și călătorii de căutare a sănătății în locuri în care medici mai știutori de carte

Porta Nigra de la Trier

sau mai responsabili față de actul medical ne ajută să redevenim trăitori în parametrii noștri obișnuiți. Sunt și călătorii în care vrem să ajutăm pe semenii noștri, aproapele de departe geografic. Ambele tipuri nu ne cere un efort al minții nici de recunoaștere, nici de memorizare și poate nici de desfătare sau extaz spiritual. Si totuși suferind putem ajunge la cotele bucuriei. Am citit undeva că „omul, dacă nuşi trăieşte viaţa în parametrii veşniciei, se blochează în mărunţişuri vremelnice, iar în situaţiile cruciale riscă să-şi piardă sensul, să fie complet debusolat. Pătruns de simţul vieţii dumnezeieşti, omul trăieşte veşnicia ca fiind mai reală decât vremelnicia şi astfel îşi păstrează dispoziţia lăuntrică netulburată de incidenţele fireşti ale cotidianului”. Vorbele acestea mi le-am amintit într-o dimineaţă când, departe de țară dar nu și departe de o parte din cei dragi, în ciuda ploii de afară şi a frigului, am simţit o bucurie, dar o altfel de bucurie: era o dragoste de viaţă, de lume, de oameni pe care nici în tinereţea mea nu o încercasem. Şi toată ziua am tot căutat să aflu ce îmi produsese starea aceea. Pentru că realitatea îmi era potrivnică aproape în toate: eram într-un mediu străin atât lingvistic cât și cultural și religios. Și cu toate că eram lângă cei dragi, aveam motive să fiu tulbura-

tă, înfricoşată şi chiar temătoare. Şi totuşi nu eram. Şi n-am aflat atunci răspunsul.

Era ca un dar. Îl primisem şi atât. Dar de atunci am căutat mereu să aflu ce a generat acea stare de bine. Uneori mă aflu în ea şi mă bucur de două ori. Bucuria asta, pe care eu o numesc „gratuită”, vine de undeva şi deşi pare că vine din mine, esteca un dar pe care îl primesc. Şi nu mi-am dat seama decât în ziua când aici, în biserica noastră s-a citit din Apostol pericopa care conține și cuvintele pe care le-am ales ca titlu al rândurilor de față. Atunci am realizat că, de fapt, toate despovărările vin când, așa cum povățuiește Sf. Apostol Pavel în scrisoarea către efeseni, umbli în lumină, Catedrala Sfântul Ştefan din Viena

7 în lumina lăuntrică a sufletului tău, atunci când, cu tot frigul și toamna de afară, sufletul tău esteplin de o căldură care se revărsă în dragoste și prietenie față de cei din jur cărora, în necunoașterea limbii, nu poți decât să le zâmbești, când celor atât de apropiați ție le pui la dispoziție tot timpul, puterea și priceperea ta, nedorind nimic în schimb,cu alte cuvinte, când te lepezi de tot ce consideri că ar fi al tău ca să capeți în schimb o stare de bine mai adevărată și mai folositoare. Este folositoare pentru că este bucuria împărtășirii cu Dumnezeu în cadența învățăturilor religiei în care am fost înomeniți și îndumnezeiți totodată.

Se poate întâmpla, cum mi se întâmpla și mie atunci, ca pentru o perioadă scurtă să nu poți participa la Sf. Liturghie. Ai la dispoziție doar o carte de rugăciuni de la tine, de acasă, câteva iconițe, copii după icoanele din biserica noastră și … atât. Și totuși poți căpăta un suflet care să-ți fie inundat de bucuria că poți ajuta și iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți sau poate mai mult decât pe tine însuți. Ceea ce este minunat este această stare de fraternizare cu toți din jurul tău, semeni pe care nu-i cunoști și, mai mult decât atât, nu poți nici măcar să le vorbești. Se poate ca starea de bine dobândită să nu fie numai un merit personal, ci și, ca într-un reflex al oglinzilor convexe, să primești influențe ale celor în mijlocul cărora trăiești. Oricum, sentimentele despre care vă povestesc le trăiam, iar din ele se nășteau bucuria și pacea. Sigur, nimic din toate acestea nu înlocuiesc participarea la Sf. Liturghie sau la Taina Spovedaniei sau a Împărtășaniei.

Dar poți să împlinești sfatul Sf. Apostol Pavel, să umbli în lumină cu smerenie, ceea ce înseamnă mult pentru că obții buVeneţia: Basilica di San Marco

Catedrala de la Santiago de Compostela

curia. Ceea ce am citit ulterior în cărţile religioase mi-a confirmat trăirea. În starea de smerenie pe care o capeţi prin spovedanie şi împărtăşire, prin participarea la sfintele slujbe însoțite de fapte bune, omul nu mai este nemulţumit, răzvrătit, temător. Pentru că el nu mai caută să aibă, ci să fie. Iar a fi în fire înseamnă să fii părtaş al preaplinului dumnezeiesc. Frumos spune Constantin Noica că „firea uită de ființă” sau, aș îndrăzni să adaug, uitarea de ființă desăvârșește ființa. Aici era izvorul bucuriei mele pe care nu-l ştiam. Poate nu poți să te spovedești nici să te împărtășești pentru o perioadă de timp, dar trebuie neapărat ca în tot acest timp și în toate zilele vieții să umblăm ca fii ai luminii, adică buni, iertători, smeriți și îndelung răbdători. În scrisoarea pe care Sf. Apostol Pavel o scrie efesenilor se dă o atenţie adâncă dispoziţiei lăuntrice a fiecăruia dintre noi, pentru că nu în orice stare noi primim revărsarea

dumnezeiescului har în noi, ci prin fapte bune și trăiri lăuntrice corecte. Atunci simțim prefacerea pentru că tot „ce atinge Sfântul Duh se sfinţeşte şi se preface”, iar schimbarea se manifestă în noi prin trezirea sufletului spre bucurie şi pace lăuntrică. Intrăm în fire, adică în ființa în devenire, în prefacere spre bine și spre folos lăuntric. Făcându-ne mici și neînsemnați devenim atât de mari! De aceea este important să umblăm ca fii ai luminii. Cum spun Sfinții Părinți, nu există nici o bucurie mai mare decât aceea din prea plinul dumnezeiesc şi nimic, dar absolut nimic, în afara lui.

De vreme ce intenționez să le încre­ din­țez tiparului, rândurile de față sunt poate lipsite de haina smereniei, dar sunt cu siguranță o pledoarie pentru iubirea și smerenia din care se naşte bucuria.

Mariana HANGANU

8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII Martie

PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII Aprilie

• Sâmbătă, 1 martie, h. 9.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie

• Miercuri, 2 aprilie, h. 17.30: Denie – Canonul cel Mare şi spovedanii • Vineri, 4 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denia Acatistului Bunei Vestiri şi spovedanii • Sâmbătă, 5 aprilie, h. 9.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză), 2 martie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sfânta Liturghie; h. 18.00: Vecernia Iertării • Luni, 3 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Marţi, 4 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Miercuri, 5 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Joi, 6 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Vineri, 7 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.00: Liturghia Darurilor înainte-sfinţite; h. 19.00: spovedanii • Sâmbăta Sf. Teodor, 8 martie, h. 9.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Ortodoxiei, 9 martie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 12 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice şi spovedanii • Vineri, 14 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 15 martie, h. 9.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sf. Grigorie Palama, 16 martie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 19 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice şi spovedanii • Vineri, 21 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 22 martie, h. 9.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sf. Cruci, 23 martie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Luni, 24 martie, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Marţi, 25 martie, Buna Vestire, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia (dezlegare la peşte) • Miercuri, 26 martie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi a icoanelor; h.

18.30: dialoguri catehetice şi spovedanii • Vineri, 28 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 29 martie, h. 9.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii †D uminica Sf. Ioan Scărarul, 30 martie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare

† Duminica Sf. Cuv. Maria Egipteanca, 6 aprilie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 9 aprilie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice şi spovedanii • Vineri, 11 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.00: Liturghia Darurilor înainte-sfinţite, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul; h. 19.00: spovedanii † Sâmbăta lui Lazăr, 12 aprilie, h. 8.30: Sfânta Liturghie şi parastas (dezlegarea sărindarelor); h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Floriilor, 13 aprilie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (dezlegare la peşte); h. 18.00: Denie • Lunea Mare, 14 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denie şi spovedanii • Marţea Mare, 15 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denie şi spovedanii • Miercurea Mare, 16 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denie şi spovedanii • Joia Mare, 17 aprilie, h. 8.30-12.00: Vecernia unită cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Vinerea Mare, 18 aprilie, h. 12.00: Vecernie (Slujba scoaterii Sf. Epitaf); h. 18.00: Denia Prohodului Domnului • Sâmbăta Mare, 19 aprilie, h. 8.00: împărtăşirea bătrânilor şi a copiilor; h. 23.00: Slujba Canonului Sâmbetei celei Mari (†) Duminica Învierii, Sfintele Paşti, 20 aprilie, h. 23.50: Slujba Învierii (afară); 0.30‑4.00: continuarea Utreniei Învierii şi Sf. Liturghie (în biserică); h. 12.00: Vecernia, cu citirea Sf. Evanghelii în mai multe limbi (†) Luni, 21 aprilie, Sfintele Paşti, h. 9.00-12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (†) Marţi, 22 aprilie, Sfintele Paşti, h. 9.00-12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Miercuri, 23 aprilie, Sf. Mare Mc. Gheorghe, h. 8.30-12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Vineri, 25 aprilie, Izvorul Tămăduirii, h. 8.30-12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi Sfinţirea Apei • Sâmbătă, 26 aprilie, h. 18.00: Vecernie † Duminica Sf. Apostol Toma, 27 aprilie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 30 aprilie, h. 17.30: Slujba Sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu 0751.071.546; cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro