Buletin parohial 114 by constantin gordon

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

noiembrie–decembrie 2013

foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări

Anul XV, nr. 6 (114)

Pelerinajele la moaştele sfinţilor: inutilitate sau dor după sfinţenie? Există astăzi, în societatea românească, anesteziată masiv de ştirile de la televizor care ne întreţin sentimentul de nesiguranţă, un soi de somnolenţă morală, în care omul simplu cade încet şi uneori ireversibil. Suntem copleşiţi de tot felul de griji, iar feţele multora dintre noi au preluat, parcă, din cenuşiul zidurilor care ne înconjoară. Nervozitatea şefilor de la birou, perspectiva pierderii locului de muncă, înghesuiala din autobuze, chipurile mohorâte ale trecătorilor ne sporesc pesimismul şi ne amplifică senzaţia de neputinţă, de capitulare în faţa greutăţilor. Poate că mulţi au sentimentul unui eşec, iar alţii se simt părăsiţi de Dumnezeu, pentru că El nu le răspunde prompt cu o minune la problemele lor de viaţă. Credinţa acestor oameni este direct proporţională cu numărul de minuni trecute sau viitoare consumate în existenţa lor. Mai sunt şi oameni care ştiu că Domnul cunoaşte suferinţa şi credinţa fiecăruia. Pentru aceştia din urmă, deşi se pare uneori că Dumnezeu întârzie, totuşi El vine, dar nu când doresc şi cum doresc ei, ci când doreşte El şi când consideră El că este necesar pentru ei. Aceiaşi oameni ştiu că răbdarea de a transmite salutul de toamnă sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu se poate învăţa doar la pelerinaj. De ce acum? Pentru că, dintre toate definiţiile pe care teologia le propune cu privire la pelerinaj, una îmi pare a fi fundamentală: răbdare dobândită pe calea spre Împărăţia cerurilor.

Orice creştin, după ce şi-a încheiat pelerinajul, revine la creştinismul său cotidian, crescând pentru marele pelerinaj care este plecarea spre Înviere. Pentru românul dreptcredincios, luna octombrie a fiecărui an este luna marilor pelerinaje de la Iaşi şi de la Bucureşti. Cu buchete de flori şi busuioc în mâini, cu lumânări şi pomelnice lungi cât neamul fiecăruia, tăcuţii pelerini îngroaşă rândul care urcă domol spre racle. Răbdătorilor închinători pare să nu le mai trebuiască nimic în aceste zile: nici somn în paturi moi, nici mese pline, nici alte preocupări cotidiene. Chiar dacă ei ştiu că trebuie să îşi asume şi să învingă multe dificultăţi exterioare (vânt, ploaie, frig) sau cazne

sufleteşti (aşteptare, foame, sete, oboseală), se lasă cu totul purtaţi de dorul sfinţilor, de dragul Domnului şi de conştiinţa propriilor păcate şi neputinţe. La unii ca aceştia vezi lacrimi de bucurie în vremea minunatelor slujbe de Priveghere la ceas de seară; unii ca ei se împărtăşesc la Liturghie, în ciuda faptului că privitorii de la televizor ai pelerinajului îi consideră nişte habotnici, nişte oameni lipsiţi de perspective, nişte victime colaterale ale tranziţiei postcomuniste. Pelerinii plini de credinţă şi răbdare sunt de fapt cei care ne spală oraşul cu (continuare în pagina 2)

2 lacrimile şi paşii lor, care calcă pe grija noastră cea lumească şi o îmblânzesc ruşinându-ne comoditatea şi credinţa de vitrină. Mulţi nu înţeleg psihologia pelerinului care stă ceasuri întregi la rând pentru câteva secunde petrecute la racla sfântului. Pentru unii, încă mai pare o nebunie, o reminiscenţă comunistă, o inutilitate sau o absurditate. Ca drept dovadă, majoritatea reportajelor care apar în massmedia tabloidizată pun accent pe spectaculosul facil şi nu fac decât să reia de la an la an aceleaşi stereotipuri uzate: îmbulzeală mare pe Dealul Patriarhiei, prilej de profit pentru comercianţii de obiecte religioase, s-au îmbrâncit şi au leşinat pentru două sărmăluţe etc. Referitor la numărul impresionant de oameni care participă în ultimii ani la pelerinajele din cele mai mari oraşe ale Moldovei şi Munteniei, un sociolog a spus că singura explicaţie raţională este aceea că societatea românească este într-o criză atât de profundă, încât Biserica Ortodoxă a rămas singura ei plasă de protecţie. Pe de altă parte, acelaşi specialist afirmă că pelerinajele sunt benefice societăţii contemporane deoarece aşteptarea la rând pentru a ajunge la sfintele moaşte este o formă de terapie colectivă. Pelerinajul leagă, uneşte, taie pasiunile, egalizează oamenii. Rândul de aşteptare egalizează poziţia socială. Pelerinul nu mai e doctor sau inginer, nu mai e om simplu sau ţăran, nu mai e cerşetor sau etnic minoritar. Din acest punct de vedere, pelerinajul este un formidabil exerciţiu de smerenie. Rândul de aşteptare creează cu adevărat o comunitate. Oamenii se simt bine atunci când se duc la pelerinaj deoarece, pentru câteva momente, rândul şi atmosfera de acolo îi fac să intre într-o comuniune care în viaţa reală nu prea există. După 10-15 ore de stat împreună, între oameni se creează nişte legături deosebite. Aici este România reală, România profundă. Cea care are probleme, care suferă, care rabdă, care mulţumeşte pentru daruri, care nu este singură, care se roagă în tăcere şi învinge, în care mai există speranţă. Prin urmare, pelerinajele nu sunt doar forme de expresie ale religiozităţii populare, nici excursii pioase, ci ele sunt mai degrabă un răspuns tainic la anumite întrebări ale omului şi un mod de

a fi pentru că aici şi acum învăţăm să ne rugăm stăruitor. De altfel, un pelerinaj lipsit de rugăciune este ca o mâncare binecuvântată lipsită de sare. Deşi mai puţin vizibil, pelerinajul la mănăstirile sau bisericile care păstrează moaştele unui sfânt se desfăşoară neîncetat, pe tot parcursul unui an. Însă întâlnirea cu sfinţii în chiar ziua lor de prăznuire e tulburătoare şi înălţătoare pentru că ajută pelerinul sosit de departe să intre în duhul sărbătorii, să se apropie şi mai mult, în rugăciune, de Dumnezeu, să-şi găsească liniştea şi pacea sufletească de care are atâta nevoie. Pelerinul este un căutător de Dumnezeu şi de sfinţenie, căci Mântuitorul Hristos îi îndeamnă pe toţi creştinii: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Luca 12,31), iar, pe de altă

parte, spune: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36). Aşadar, pelerinul caută în lumea aceasta ceva care nu se află în lumea aceasta. Caută sfinţenia ca fiind sensul ultim şi cel mai profund al existenţei sale pământeşti. Caută în lumea aceasta Împărăţia lui Dumnezeu care nu este din lumea aceasta, dar se arată în arvună în lumea aceasta prin cele şapte Sfinte Taine şi prin lucrarea sfinţilor Bisericii. Ei sunt ca o arvună, ca un fel de profeţi pregustători ai păcii, bucuriei şi sfinţeniei din Împărăţia lui Dumnezeu care este dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Pr. Vasile Creţu

În dialog cu enoriaşii parohiei noastre

Interviu cu doamna preoteasă Laura Tudose Încheiem seria interviurilor dedicate doamnelor preotese ale Parohiei Sf. Ilie Gorgani cu Laura Tudose, soţia părintelui paroh Silviu Tudose. Prezentă în biserica noastră de la vârsta de 9 ani, a cântat în corul bisericii şi chiar l-a dirijat, în special în Ajunul Crăciunului, la concertele de colinde. În ultimii ani, a organizat, alături de alţi credincioşi, mai multe ateliere de creaţie, colinde şi tabere pentru copiii parohiei.

V-aţi născut în ultima decadă a perioadei comuniste; aşadar, aţi urmat şcoala şi aţi copilărit atât înainte, cât şi după Revoluţie. Ce amintiri aveţi din acele timpuri şi cât de mult s-a schimbat situaţia faţă de ziua de astăzi? Sunt copiii mai fericiţi în zilele noastre?

Amintirile mele legate de perioada comunistă sunt destul de vagi și, în general, sunt asociate cu anii copilăriei, când jocul era principala mea activitate. Îmi amintesc cum ne adunam toți copiii de pe Strada Sapienței și cele învecinate și făceam tot felul de expediții în blocurile ceaușiste încă nelocuite. Pe atunci părinții sau bunicii (sau bonele!) nu supravegheau jocul nostru, nu ne controlau, nu ne sunau pe mobile să vadă unde suntem, cu cine și ce facem. Domnea o mai mare siguranță: mai puține mașini, poate mai puțini infractori, chiar și mult mai puțini oameni grăbiți pe străzi. Era doar lumea noastră. Acum, ca părinte, nu îmi las copiii singuri pe stradă să se joace. Îi însoțim și urmărim peste tot, chiar și în propria curte. Paza bună trece primejdia rea, spune proverbul, dar nu vom ști, decât mai târziu, dacă am procedat spre binele lor. Teama, de fapt, nu este a lor, ci a noastră, care suntem bombardați de toate știrile negative care reflectă mai mult sau mai puțin adevărul. Dar, da, vremurile s-au schimbat! Fericirea însă cred că este dată de echilibrul și dragostea din familie, ceea ce nu ar trebui să se schimbe, indiferent de vremurile în care trăim. Doisprezece ani de studiu muzical (aţi urmat cursurile liceului de muzică Dinu Lipatti, la secţia instrumentală − pian), licen-

ţiată în teologie şi limba engleză. Cum se reflectă parcursul dvs. educaţional în viaţa pe care o aveţi, în condiţiile în care majoritatea absolvenţilor de facultate (în special în zona umanistă) sunt nevoiţi, astăzi, să apeleze la reconversie profesională?

Niciodată nu mi-am făcut planuri mari de viitor. Da, am studiat muzica și pianul, dar abia în liceu mi-am dat seama că nu sunt potrivită pentru o carieră muzicală și am vrut să mă îndrept spre ceva „mai concret”, credeam eu. Cu toate acestea, simt că muzica nu m-a părăsit niciodată și o simt ca pe un reper la care mă întorc mereu când am nevoie. La Facultatea de Teologie, unde am studiat și Limba și Literatura Engleză, am întâlnit oameni extraordinari, prieteni pe viață. A fi profesor nu a fost o opțiune, ci un dat, un drum pe care am pornit și pe care acum cred că voi păși mereu. Îmi place ceea ce fac, deși am momente când îmi este foarte greu. Simt și eu lipsa de respect de care se tot vorbește la adresa profesorilor, dar mai știu că omul poate face diferența, așa cum și eu (și câți alții!) am fost influențată de cei care mi-au fost dascăli. În ultimii ani, aţi organizat multe activităţi pentru copiii din parohia noastră (ateliere de creaţie, colinde, tabere). La ce alte proiecte v-aţi mai gândit pentru viitor?

Am crescut în această comunitate, de aceea îmi vine greu să vorbesc despre mine unor oameni care mă știu de mică. Mi se pare și acum ciudat ca oameni cu părul alb să-mi zică „săru’ mâna”. Poate şi de aceea mă simt mai apropiată de copii. Ideea organizării unor ateliere nu-mi aparţine, dar am primit-o cu mult entuziasm în momentul în care mai multe persoane din biserică s-au gândit că am putea să îi apropiem pe copii în acest fel. Nu am făcut un proiect, în adevăratul sens al cuvântului, ci am încercat să fac în aşa fel încât să nu treacă sărbătoarea Naşterii sau a Învierii, fără să le oferim copiilor posibilitatea de a fi împreună într-un cadru diferit decât ceea ce văd la televizor sau au la şcoală, after-school etc. Mă bucur că îi văd crescând împreună, în biserică, legând prietenii care ştiu că vor dăinui peste ani. Nu ştiu ce ne rezervă viitorul, dar cred că şi tinerii din biserică ar trebui implicaţi

mai mult în viaţa bisericii noastre. Deja există un grup de tineri care ne ajută când avem nevoie, de hram sau atunci când facem curăţenie, mai ales acum, când trecem printr-o perioadă mai grea. Având experienţa creşterii a 3 copii, predând la catedră de ani buni unor copii şi adolescenţi, care credeţi că sunt cele mai eficiente metode prin care aceştia asimilează cel mai bine ceea ce dvs. vreţi să transmiteţi (fie lecţii, sfaturi sau lucruri simple, precum legarea şireturilor)?

Deşi am trei copii şi sunt profesoară de câţiva ani, nu aş putea să dau sfaturi în acest sens. Şi eu învăţ „din mers”, de la alții mai în vârstă, dar și de la copii. Ca părinte, am încercat să fiu alături de ei, să fiu prezentă în tot ceea ce fac, chiar dacă de multe ori greșesc și eu. Există acum teama de anturaj, de ceea ce copiii aud și văd în afara familiei sau la televizor, dar eu sunt mai optimistă: ca profesor, întotdeauna am văzut diferența dintre un copil crescut cum se cuvine și unul care nu are „cei șapte ani de acasă”. Păstrând această notă optimistă, aș încuraja pe viitorii părinți și profesori să nu-și piardă credința și entuziasmul și să își facă „meseria” cu drag.

Rostul şcolii ABC în educaţia pastoral liturgic copiilor I. În loc de introducere: „Visez la o şcoală în care să nu se predea nimic!”

(Constantin Noica). Aceste cuvinte, rupte din context, pot părea lipsite de sens şi „tact pedagogic”. În context, însă, vădesc o deosebită valoare pedagogică. Despre ce este vorba? Într-o plachetă dedicată magistrului său de suflet, cu titlul „Ce am învăţat de la Constantin Noica?”, Andrei Pleşu evocă această mărturisire stranie a cunoscutului filosof, anume că, între altele, visa la o şcoală în care să nu se predea nimic… Iată cuvintele lui Noica, scrise prin 1940, dar şi contextul expresiei: Visez la o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic! Să trăieşti liniştit şi cuviincios într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo, spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii: totul trebuie învăţat dinafară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit, din când în când, e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Contextul este mai larg şi merită a fi cunoscut, pentru o mai bună înţelegere a metodei la care visa Noica. Pentru cateheza de faţă am preluat doar un minimum al pledoariei, ca să dăm „tonul” câtorva simţăminte privind şcoala românească, în care transpiră copiii şi nepoţii noştri. Dacă e adevărat cât de mult contează „cei 7 ani de acasă”, la fel de adevărat este că, pentru realizarea cuiva în viaţă, contează enorm şi cei… 8-10-12 sau mai mulţi ani de efort pe băncile şcolii. „Realizarea” sau „împlinirea” pot fi posibile, însă, numai dacă profesorii ştiu să fie şi pedagogi (mijlocitori), iar elevii/studenţii ştiu şi vor să fie receptivi şi harnici. II. Tema catehezei de faţă trebuie să fie în atenţia noastră în toată vremea, dar mai ales la fiecare început de an şco-

lar, pentru reîmprospătarea energiilor ce se cer unei şcoli vii, în care utilul să se armonizeze mereu cu plăcutul. III. Tratăm subiectul vizând următoarele puncte: şcoala, factor de educaţie, între alţi factori esenţiali; semnificaţii etimologice sugestive; drepturi ale elevilor, dar şi îndatoriri - Şcoala trebuie să funcţioneze în relaţie strânsă cu ceilalţi factori de bază ai educaţiei: familia şi Biserica. Cuvântul „factor” este de sorginte latină (din aceeaşi familie cu vb. facio – a face) şi înseamnă „făcător, autor, creator, fabricant”, pe scurt în cazul nostru, toţi cei implicaţi în a face educaţie. Se poate observa foarte uşor faptul că un copil care se bucură de un mediu sănătos în familie, totodată este ataşat de Biserică (participă la slujbe, se spovedeşte, se împărtăşeşte etc.), este mai receptiv la şcoală şi cu şanse mai mari să obţină rezultate bune; - Ca instituţie, şcoala cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se desfăşoară procesul educaţional. Ea poate fi de stat (publică) şi particulară. În cazul nostru, vorbim mai ales despre şcoală ca instituţie publică, care presupune o dublă obligaţie: una din partea statului (aceea de a asigura la nivel optim cadrul juridic, material etc.), alta din partea şcolii (aceea de a răspunde cu rezultate concrete încrederii acordate, investiţiilor financiare etc.). În general vorbind, pentru ca rezultatele şcolare să fie cele scontate, profesorilor şi elevilor trebuie să li se asigure o bază logistică adecvată: clădiri salubre, săli de clasă corespunzătoare, materii de învăţământ bine structurate şi în deplină armonie cu profilul şcolii, manuale aduse la zi, programă analitică alcătuită pe criterii strict pedagogice etc. O dată cu acestea, toţi factorii responsabili trebuie să asigure în şcoală un mediu familial sănătos, o

atmosferă primitoare, în care spiritul academic să nu elimine căldura prieteniei şi a bunei convieţuiri. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Direcţiunea, diriginţii, profesorii, pedagogii ş.a., trebuie să aibă în vedere tot timpul că şcoala nu este un loc al constrângerii şi siluirii, ci al stimulării iniţiativei şi interesului pentru ştiinţă şi moralitate. Este instructiv, credem, să observăm că, etimologic, termenul „şcoală”, ce provine din latinescul schola (care la rându-i se trage din grecescul σχολή), pe lângă sensul de „şcoală, studiu”, înseamnă, timp liber, tihnă, răgaz, destindere (vezi de ex. dicţionarele Bailly sau Lampe), fapt ce sugerează caracterul de loc al tihnei sufleteşti al şcolii care trebuie oferit, atât de către profesori, cât şi de către elevi. Tot în cadrul etimologic, să ne amintim că la romanii din antichitate şcoala purta şi numele de ludi (joc, distracţie), profesorul având numele de ludi magister (cel care-i învaţă pe copii anumite jocuri), sens asociabil şi astăzi, mai ales copiilor din clasele primare, care vin la şcoală să înveţe, desigur, dar care simt permanent şi nevoia jocului, a distracţiei (în înţelesul pedagogic al cuvântului), a destinderii etc., pentru că sunt copii, iar copilăria nu trebuie reprimată cu brutalitate în vreun fel sau altul. Chiar şi elevii mai mari sau studenţii păstrează în fiinţa lor semnele copilăriei, astfel că sensul de „ludi” al şcolii nu trebuie eliminat în totalitate nici în cazul lor.

Trebuie avut în vedere, totodată, că elevii nu sunt doar nişte receptori pasivi ai cunoştinţelor, nici doar tocilari şi emiţători mecanici, care trebuie să reproducă docili cele predate, ci sunt factori esenţiali ai educaţiei, parteneri de dialog, suflete capabile să gândească şi să creeze. Adesea se spune grăbit: „Cutare e un copil rău!”. Acestor etichetatori grăbiţi le răspunde Simion Mehedinţi: nu există copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună. De aceea, elevii trebuie socotiţi prieteni, demni de cel mai înalt respect, nu subalterni obligaţi să suporte orice cuvânt, capriciu, sau atitudine dictatorială. Toate cele pomenite până aici, şi altele asemenea, privind baza materială şi atmosfera plăcută din orice şcoală se constituie în drepturi elementare pentru toţi copiii, mici şi mari. În acelaşi timp, orice om, indiferent de vârstă, are şi îndatoriri pe acest pământ, nu doar drepturi… - Îndatoririle de bază ale celor chemaţi să înveţe pot fi concentrate în două atitudini-virtuţi: receptivitate şi hărnicie. Practic, trebuie să fie receptivi, ascultători faţă de profesori, ca faţă de proprii părinţi, îmbrăcaţi decent, cuviincioşi în vorbire şi atitudini, demni în exprimarea eventualelor nemulţumiri. Nu să vorbească necontrolat, ca „din turmă”, sabotând ora, refuzând învăţătura şi nelăsând nici pe alţii să înveţe. Parabola Semănătorului se poate aplica şi aici: nu-i întotdeauna vina celui care

seamănă, dacă recolta va fi slabă (sau nu va fi deloc!), pentru că pământul este pietros sau plini de spini. Elevul trebuie să conştientizeze (nu înaintea profesorului, desigur, dar o dată cu el) că orice învăţătură bună are menirea să-l ridice, să-l înalţe spre demnitatea de om deplin, să ajungă la „starea bărbatului desăvârşit”, potrivit dezideratului suprem formulat de Sfântul Apostol Pavel (Ef., 4, 13). Însuşi cuvântul „elev”, intrat în vocabularul nostru prin filieră franceză (élève – elev; élever – a ridica), provine din latinescul „elevare”, care înseamnă a ridica de la pământ, a înălţa dintr-o stare.... Altfel spus, învăţătura, mai ales cea creştină, are menirea de a-l ridica pe copil din starea biologică, vegetativă, la demnitatea omului chemat spre desăvârşire. Tot în cadru etimologic, amintim că arhid. prof. Nicolae Balcă (predecesor al părintelui Galeriu) asocia cuvântul student cu germanicul die Stunde, care înseamnă oră. De aceea, părintele Balcă spunea: studentul trebuie să-şi chivernisească bine timpul, orele. Dacă e mai liber decât elevul, e liber pentru studiu! Elevii şi studenţii sunt datori, aşadar, să răspundă cu respect, bună purtare, recunoştinţă şi conştiinciozitate, mâinii întinse din partea educatorului, ofertă a dragostei şi responsabilităţii, pentru plinirea lor ca oameni, nu mai puţin pentru prezentul şi viitorul neamului din care fac parte. IV. Recapitulăm (sintetizăm): şcoala nu e factor al educaţiei singular şi exclusivist, ci în permanentă conlucrare cu familia şi Biserica; şcoala – un loc al învăţării, dar şi al tihnei/destinderii; elevii/studenţii sunt parteneri de dialog, nu simpli receptori, iar profesorii sunt mijlocitori între ştiinţă şi sufletul (mintea) lor; drepturile şcolarilor nu trebuie să excludă îndatoririle lor. V. Asociem mintea copiilor şi a tinerilor cu un recipient (vas), care nu poate primi mai mult decât permite canalul (gura) de umplere. J. A. Comenius, marele pedagog ceh, într-un capitol al „Didacticii Magna”, intitulat „Principiile predării şi învăţării lesnicioase”, spune la un moment dat: Dacă se toarnă cu forţa într-un vas cu deschizătura mică (cu care se poate compara sufletul copiilor), iar nu picătură cu picătură, cât poate intra, cea mai mare parte a lichidului va da, desigur, pe de lături şi mult mai

puţin va intra înăuntru, decât ar intra dacă s-ar turna picătură cu picătură. Nebun este acela care vrea să predea elevilor atât cât doreşte el şi nu atât cât pot ei înţelege. Puterile copilului trebuie ajutate şi nu apăsate, iar formatorul tineretului trebuie să fie asemenea unui medic, numai slujitorul naturii, nu şi stăpânul ei... VI. Generalizând datele prioritare privind şcoala şi educaţia este instructiv să avem cunoştinţe, fie şi sumare, despre istoria şi evoluţia învăţământului, în ţară şi în lume, pentru că atunci vom şti să valorificăm tradiţia în beneficiul prezentului şi în pregătirea viitorului. Vom înţelege, astfel, cuvintele pertinente ale lui Simion Mehedinţi, unul dintre cei mai importanţi educatori pe care i-a avut România: „Şcoala e veche ca omenirea, iar a educa înseamnă, întâi de toate, a integra pe copil în viaţa neamului său”. Iar viaţa neamului înseamnă o ţară cu identitate bine definită, familii sănătos constituite, Biserica străbună, pe scurt, întreg patrimoniul spiritual şi material moştenit de la înaintaşi. VII. Aplicarea concretă a principiilor, metodelor şi mijloacelor legate de educaţia copiilor/tinerilor în şcoală depinde, în concluzie, de toţi factorii implicaţi/responsabili: profesori, părinţi, dar elevii (studenţii) beneficiari ai eforturilor care se fac pentru formarea lor. Profesorii, o dată cu munca de predare-ascultare să aibă conştiinţa ca sunt pedagogi şi educatori; părinţii, pe lângă sprijinul material firesc, să le ofere tot suportul moral, la fel de firesc; elevii/ studenţii să ştie că numai prin receptivitate, moralitate, hărnicie şi perseverenţă pot să devină oameni împliniţi, material şi spiritual. Pr. Vasile Gordon

Câteva repere bibliografice: J. A. Comenius, Didactica Magna. Trad.I. Antohi, Bucureşti, 1970. Simion Mehedinţi, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, E. A., Bucureşti, 1992. Şt. Bârsănescu (coordonator), Istoria pedagogiei, Bucureşti, 1969. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Bucureşti, 2004.. Andrei Pleşu, Ce am învăţat de la Constantin Noica… (http://bit.ly/1cmk0FU)

Am văzut Raiul

Trăim într-o lume în care teama de moarte este un sentiment pe care ne este greu să-l mărturisim. Ascundem moartea ca şi cum ar fi ceva ruşinos şi murdar. Nu vedem în ea decât absurditate, suferinţă inutilă, scandal insuportabil, în timp ce ea este un moment culminant al existenţei noastre. Raportarea la moarte este, de multe ori, eludată în această perioadă de sărăcie spirituală, în care presaţi de existenţă, parcă am încerca să nu ne mai gândim la această taină. Ştim că vom muri într-o zi, dar nu putem şti când şi cum, există în noi acest sentiment pe care ne este teamă să-l mărturisim. Conştientizăm faptul că într-o zi trebuie să părăsim lumea aceasta, dar, când auzim de cineva care a murit, suntem impresionaţi şi atunci ne punem multe întrebări printre care şi aceasta: care este sensul vieţii mele? Am văzut Raiul, titlul unei cărţi apărută recent, este un examen al vieţii, o mărturie despre viaţa unui om înainte şi după un mo-

ment de răscruce, când totul se poate schimba. Este o mărturie a bucuriei pe care ne-o poate da pocăinţa. Pocăinţa este, sau ar trebui să fie, o cotitură a vieţii, o răsturnare a gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, deşi nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi. De cele mai multe ori, o astfel de schimbare are o cauză fizică. Nu ne gândim zilnic la păcat, poate nu regretăm ani mulţi din viaţa noastră greşelile pe care le-am făcut, dar se poate întâmpla ceva dureros cu noi sau cu cei din jurul nostru care să ne aducă schimbarea. Atunci începem să vedem imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri pentru trecutul nostru. Cartea doamnei doctor Ada Mihaela Calciu, credincioasă din biserica noastră, este o lecţie de viaţă, o invitaţie la reflecţie asupra uneia dintre cele mai profunde experienţe umane. Lumina pe care o răspândeşte este intensă, iar puterea ei vine tocmai din simplitatea prezentării unor evenimente. A aduce mărturie, a reactualiza un moment dureros din viaţa unui om care „a văzut Raiul”, dar nu moartea, ne poate ajuta să alungăm angoase şi să ne întărim credinţa în Hristos cel răstignit şi înviat. Mesajul pe care ni-l transmite autoarea este că trecerea din viaţa aceasta în cea de dincolo poate face o persoană să devină ceea ce este chemată să devină, cu alte cuvinte poate fi o împlinire. După lectura acestei cărţi, vom înţelege că trecerea în viaţa de dincolo pe care o vom cunoaşte şi noi într-o zi trebuie să ne ajute să nu mai trăim superficial şi să încercăm să intrăm în intimitatea şi profunzimea creaţiei lui Dumnezeu. Pentru aceasta, este nevoie de o lucrare constantă cu sine, pentru sine, cu lumea pe care s-o transformăm într-o lume personală. În neputinţa şi suferinţa trupului, omului i se arată slăbiciunile firii sale pământeşti, caracterul efemer al existenţei sale. Experienţa pe care a avut-o autoarea, suferinţa fizică pe care o va purta până la sfârşitul acestei vieţi, vedem că sunt leacuri ale mândriei şi prilej de smerenie. Ele o scot din alipirea şi împovărarea cu cele pământeşti anterioare evenimentului major prin care a trecut şi o ridică ulterior la o existenţă mai înaltă. De aceea, pregătirea pentru viaţa veşnică devine o lucrare, care se extinde de-a lungul întregii vieţi, întemeiată pe credinţă, nădejde şi multă dragoste. Este curăţire de răutate, de păcate şi de patimi, adică de tot ce ne poate ţine alipiţi de trup; este o osteneală pe care medicul Ada Mihaela şi-a asumat-o după accident, de când încearcă să se alipească de Dumnezeu, împlinindu-i poruncile. Din gândurile aşternute în această carte, mai vedem că anii care au trecut după accident au fost ani de strădanie constantă, prin participarea la slujbe, convorbiri cu mari duhovnici, spovedanie aproape săptămânală, milostenie, arătându-ne cum cineva se poate întoarce în lume, dar mai ales cum se poate întoarce la „Dumnezeu Cel care îngăduie boala nu ca să ne înjosească, ci pentru a ne face mai buni, mai înţelepţi şi supuşi voii Sale, pentru că acestea sunt temeiurile mântuirii noastre”, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi mulţumim pentru mărturia adusă şi vă invităm să citiţi această minunată carte. Pr. Emanoil Băbuş

Biserica Sfântul Ilie Gorgani – analiză tipologică Lucrările de restaurare, conservare şi consolidare care se află încă în desfăşurare la biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti ne-au permis să identificăm o serie de particularităţi şi trăsături care, până de curând, ne-au lăsat să credem că acest obiect este o făurire unică, o arhitectură proprie spaţiului nostru sacru. Însă, după descoperirea bisericii din Crevedia Mare, am realizat că gradul de specificitate al monumentului bucureştean nu este atât de ridicat precum susţineam iniţial. Deşi în disonanţă cu sentimentele noastre, firesc ataşate de locuri, am început să mergem pe calea demistificării bisericii Sfântul Ilie Gorgani, urmând ca, nu puţin surprinşi, să fim nevoiţi să racordăm tipologia sa la un circuit deosebit de interesant, subiect al unui studiu tipologic, prezentat de curând la SIMPOZIONUL NAŢIONAL „MONUMENTUL – TRADIŢIE ŞI VIITOR” MUZEUL UNIRII, IAŞI, OCTOMBRIE 2013. Astfel, biserici din România, cum sunt cele de la Crevedia Mare din judeţul Giurgiu şi Şuţeşti din Brăila sau fosta Biserică a Mânăstirii Sărindari, pe locul căreia s-a construit Cercul Militar, intră în dialog profund cu rudele lor îndepărtate din Bulgaria, pe care ne dorim să le descoperim împreună în episoadele următoare. Arh. ing. Aurora TÂRŞOAGĂ, stud. arh. Veneta ZHECHEVA YORDANOVA Bansko, Bulgaria

8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII noiembrie

PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII decembrie

• Vineri, 1 nov., h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbăta Morţilor, 2 nov., h. 8.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie

† Duminică, 1 dec., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 4 dec., h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri şi spovedanii • Joi, 5 dec., h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Vineri, 6 dec., Sf. Ier. Nicolae, h. 8.30–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastas; h. 17.30: Acatistul Sf. Ier. Nicolae şi spovedanii • Sâmbătă, 7 dec., h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminică, 3 nov., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 6 nov., h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri catehetice • Joi, 7 nov., h. 17.30: Vecernie cu Litie † Vineri, 8 nov., Soborul Sf. Arh. Mihail şi Gavriil, h. 8.30–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase; h. 17.30: Acatistul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil • Sâmbătă, 9 nov., h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 10 nov., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 13 nov, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 15 nov.; h. 17.30: Taina Sf. Maslu; h. 19.00: spovedanii

• Sâmbătă, 16 nov., h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 17 nov., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 20 nov., h. 17.30: Vecernie cu Litie; h. 19.00: spovedanii † Joi, 21 nov., Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Vineri, 22 nov., h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sfântului Maslu: h. 19.00: spovedanii • Sâmbătă, 23 nov., h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 24 nov., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 27 nov., h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri şi spovedanii • Vineri, 29 nov., h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Vecernie cu Litie; h. 19.00: spovedanii † Sâmbătă, 30 nov., Sf. Ap. Andrei: h. 8.30–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminică, 8 dec., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 11 dec., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri şi spovedanii • Vineri, 13 dec., h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sfântului Maslu: h. 19.00: spovedanii • Sâmbătă, 14 dec., h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 15 dec., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 18 dec., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri şi spovedanii • Vineri, 20 dec., h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sfântului Maslu: h. 19.00: spovedanii • Sâmbătă, 21 dec., h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 22 dec., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Marţi, 24 dec., Ajunul Crăciunului, h. 17.30: Vecernie şi seară de colinde † Miercuri, 25 dec., NAŞTEREA DOMNULUI, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Joi, 26 dec., Soborul Maicii Domnului, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Vineri, 27 dec., Sf. Arhidiacon Ştefan, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Duminică, 29 dec., h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Marţi, 31 dec., h. 23.30: Rugăciune de mulţumire (Anul Nou)

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu 0751.071.546; cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro