Page 1

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

iulie – august 2013

foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări

Anul XIV, nr. 14 (112)

SFINŢII - PRIETENII LUI DUMNEZEU ŞI AI OAMENILOR I. Să vorbim cu sfinţii, nu doar despre sfinţi. Calendarul ortodox ni se înfăţişează ca o Biserică plină de slavă, zidită nu din pietre, cărămizi, ori beton armat, ci din nume dragi, suflete vii ale celor care, pământeni fiind, s-au străduit să devină cetăţeni ai cerului, în comuniune cu Preasfânta Treime, Maica Preacurată şi Sfinţii Îngeri. Desigur, a vorbi şi a scrie despre ei nu e tocmai uşor, cu toate că li s-a dedicat un noian de sinaxare, cărţi, predici, studii ş.a. Vrem, de aceea, să ne propunem (şi să propunem cititorilor) să şi vorbim cu ei, având, şi-n această privinţă, o mulţime de mijloace. Cum se poate vorbi cu sfinţii? În aceeaşi manieră în care vorbim cu Dumnezeu: prin rugăciune. Să ne amintim, astfel, de cea mai simplă, dar şi cea mai completă definiţie a rugăciunii: „Vorbirea minţii cu Dumnezeu” (Evagrie Monahul). În aceeaşi logică, se poate spune, desigur: „Vorbirea cu Dumnezeu şi cu sfinţii”. Iar creştinul care se roagă este numit „teolog”, de acelaşi smerit monah Evagrie: „Dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog!” (Theos – Dumnezeu; logos – cuvânt, ştiinţă, vorbire). Rugăciunile prin care se poate vorbi cu sfinţii sunt cuprinse în cărţile de slujbă şi în cele de rugăciuni şi chiar „online”, pe internet. Participarea la Vecernii, Utrenii, Liturghii, Acatiste etc., în zilele de pomenire, sunt tot atâtea mijloace de a vorbi tainic cu sfinţii. Iar acasă, în faţa icoanelor ce-i reprezintă, ne folosim de Cartea de rugăciuni şi de Acatistier. Avem, bunăoară, în acatistele sfinţilor o minunată versificare a vieţii lor, deodată cu reliefarea faptelor virtuoase pe care le-au săvârşit. Nu în ultimul rând, versuri, condace şi rugăciuni prin care-i rugăm să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi, pentru feluritele doleanţe pe care le avem. E bine să ştim că, pe lângă acatistele separate, pentru fiecare sfânt, există şi un Acatist al tuturor sfinţilor, în care sunt pomeniţi, cronologic, patriarhii, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, cuvioşii ş.a., în acelaşi mod pe care îl întâlnim în calendar. Iar puterea lor de mijlocire derivă din statutul de prieteni ai lui Dumnezeu, dobândit prin împlinirea cuvântului Mântuitorului: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“ (Ioan 15, 14). Ştim, în cest sens, că sfinţii au împlinit în mod exemplar poruncile Lui! II. Tema catehezei noastre vizează importanţa pentru mântuire a comunicării şi comuniunii noastre cu sfinţii, ca prieteni ai lui Dumnezeu, pentru a deveni şi prieteni ai noştri. III. Tratarea îşi propune următoarele: câteva temeiuri pentru

cinstirea lor; obiecţiunea unor eterodocşi; mărturie de suflet. 1. Temeiurile cinstirii sfinţilor sunt evidente, dar numai pentru cine vrea să le recunoască. Pentru sectari, de pildă, niciun temei sau argument, chiar de-ar veni din cer, nu are valoare. De ce? Pentru că ei nu tâlcuiesc Scriptura, ci o răstălmăcesc, încadrându-se, din nefericire, în rândurile celor vizaţi de Sf. Ap. Petru, care spune că în Scripturi „sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, spre a lor pierzare!” (II Pt. 3, 16). Din perspectivă ortodoxă, recunoaştem temeiuri în Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi (prezentare selectivă). (continuare în pagina 2)


2 a. În Sfânta Scriptură citim: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui” (Ps. 150, 1); „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 36). Sfinţii, încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac. 20, 7). Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor, Sfinţii Apostoli, de asemenea etc. Trebuie să ştim şi faptul că sfinţii vor judeca lumea: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” – întreabă Sf. Ap. Pavel (I Co 6, 2). Iar în Apocalipsă citim: „Cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (5, 8). b. Sfinţii Părinţi se exprimă în acelaşi sens, fără echivoc. De exemplu, în „Aşezămintele Sfinţilor Apostoli” citim că creştinii sunt îndemnaţi ,,să se adune la mormintele sfinţilor mucenici pentru a le cânta Psalmi, a le săvârşi Liturghii şi a nu lucra în zilele morţii lor, ca în zilele Sărbătorilor şi Duminicilor”; Sf. Vasile cel Mare (†379) cheamă în ajutor pe sfinţi: ,,Primesc şi pe Sfinţii Apostoli şi pe Mucenici şi-i chem ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, ca prin ei, adică prin mijlocirea lor, sa-mi fie milostiv, iubitorul de oameni Dumnezeu şi să-mi dăruiască iertare de păcate; Sf. Ioan Damaschin (†749), în capitolul Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor din Dogmatica sa, afirmă: ,,Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prietenii lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu … Se cuvine a le aduce daruri, a ţine zilele rânduite pentru pomenirea lor fiindcă ei au avut într-înşii pe Cel ce este vrednic de închinare, adică pe Dumnezeu, precum fierul înfierbântat în foc este arzător nu prin firea lui, ci pentru că a primit în sine foc”. Iar Părinţii întruniţi la Sinodul al VII-lea ecumenic (787), au emis un document din care cităm: „Domnul, apostolii, profeţii ne-au învăţat că trebuie să cinstim şi să lăudam pe Sfânta Maica a lui Dumnezeu, pe sfinţii îngeri, apostoli, profeţi, martiri, pe sfinţii părinţi şi pe toţi sfinţii, şi că trebuie să recurgem la solia lor, care poate să ne facă plăcuţi lui Dumnezeu, dacă trăim în chip virtuos. Aşadar, de vreme ce sfinţii s-au unit cu Hristos şi s-au sfinţit printr-Însul, ei pot să ne ajute a ne uni cu El, prin solirile lor”. 2. Obiecţiunea cea mai frecventă a unor eterodocşi este că sfinţii nu trebuie cinstiţi ca mijlocitori către Dumnezeu, întrucât se „încalcă” Scriptura: „Unul este Dumnezeu, unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cel ce S-a făcut om, Iisus Hristos” (I Tim. 2,5). Înţelesul de „mijlocitor”, aici, are sensul de „Mântuitor”. Într-adevăr, numai Hristos poate mântui, fiind vorba de mântuirea obiectivă, generală. Dar pentru mântuirea subiectivă, personală, sfinţii ne sunt de mare ajutor. Scriptura e plină de mărturii din care vedem cum au mijlocit sfinţii pentru oameni: Moise şi alţi prooroci, de nenumărate ori; Sf. Apostol Pavel, când spune „totdeauna în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie” (Filip.1,4) etc. etc. 3. Mărturie de suflet. Sfinţenia nu este ceva supra-adăugat omului, ci împlinirea umanului, spune profesorul Nichifor Crainic (1889-1972), fost întemniţat politic. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să fie conştient de resursele nelimitate pe care Dumnezeu le-a sădit în firea noastră şi de faptul că sfinţenia poate fi dobândită de orice om. Iată ce spune Crainic, mai departe: „Dintre toate piedicile care stau în calea progresului duhovnicesc, cea mai mare este ignorarea omului de sine însuşi. Trăind în condiţiile mediocre ale înţelepciunii lumeşti, omul nu cunoaşte nici dimensiunile puterilor cu care e înzestrat, nici bogăţia harurilor dumnezeieşti ce-l aşteaptă să i se adauge în fiecare clipă. Abia când eşti smuls din obişnuinţa vieţii mediocre şi eşti pus în condiţii excepţionale,

constaţi că muşchii tăi sunt de zeci de ori mai puternici decât ai crezut, că poţi fi în stare de o stăpânire de spirit uimitoare; că poţi îndura dureri pe care le-ai crezut cu neputinţă… Feluritele încercări de război (sau de închisoare, n.n.), bunăoară, descoperă oamenilor o putere de a suporta mizeriile nemăsurate şi de necrezut!” (Sfinţenia – împlinirea umanului…, p. 77). IV. Recapitulăm (şi fixăm) noţiunile „cheie”: a vorbi cu sfinţii, prin slujbe, acatiste, rugăciuni; prieteni cu Dumnezeu; noian de temeiuri biblice şi patristice pentru cinstirea lor; mijlocitori pentru mântuirea noastră; sfinţenia, ca împlinire a omului. V. Asociem chipul sfântului, cu cel al eroului şi al geniului, dar cu anumite nuanţări. Harismaticul Petre Ţuţea (1902-1991), pătimitor vreme de 12 ani în închisorile comuniste, mărturiseşte: „Sfinţii sunt creştini absoluţi! Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consuma făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat - aşa cum este şi geniul - dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar in timp şi în spaţiu”. Iar raportul dintre sfânt şi geniu, se vede mai ales din următoarea afirmaţie: „Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni!” (322 de vorbe memorabile; selecţie). VI. Generalizând atributul sfinţeniei, apelăm la diagnosticarea excelentă a profesorului Teodor M. Popescu (1893-1973), în consens cu a lui N. Crainic: „Sfinţenie şi fericire există numai împreună, pentru că nu poate fi fericire fără sfinţenie, nici sfinţenie fără fericire… Dar sfinţenia nu e legată de o anumită stare, de învăţătură, avere, sau darul de a face minuni. Un credincios smerit şi simplu, un om sărac, cu casă grea, deci şi căsătorit, tânăr sau bătrân, bărbat ori femeie, au fost şi pot fi sfinţi cu viaţa lor, alături de slujitori ai Bisericii, de călugări, împăraţi, ofiţeri, ierarhi învăţaţi, bogaţi făcători de bine, car, după puterea, râvna şi harul lor, au păzit poruncile şi s-au sfinţit în iubirea de Dumnezeu şi oameni, care stă la temelia tuturor poruncilor şi faptelor sfinţeniei…” (Meditaţii teologice, p. 142). VII. Aplicarea învăţăturilor despre sfinţi se poate face utilizând „reţeta” Fericitului Augustin, care ne dă răspunsul la întrebarea „cum pot deveni sfinţii, prietenii lui Dumnezeu, prietenii noştri?”: „Dacă iubim pe sfinţi, să-i imităm. Sfinţii mucenici au urmat lui Hristos până la a-şi da propriul sânge, până la a suferi, după pilda Lui, cele mai mari chinuri. Dar ei nu sunt singurii, după ei izvorul sfinţeniei nu a secat. Deci, în grădina Domnului (Biserica) nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor. Să învăţăm dar, de la aceşti sfinţi cum, fără a înfrunta suferinţele martiriului, un creştin trebuie să imite pe Hristos” (Teologia Dogmatică, Bucureşti 1991, p. 288). Preot Vasile Gordon Câteva repere bibliografice: Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti, 1938; Pr. Dr. I. Zegreanu, Teologie Dogmatică, Bucureşti, 1991; Pr. Dr. G. Remete, Dogmatica, Alba-Iulia, 1997; Prof. Dr. T. M. Popescu, Meditaţii teologice, Bucureşti, 1997; Prof. Dr. N. Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului, Trinitas-Iaşi, 1993; **** 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Humanitas, 1993.


3

În dialog cu enoriaşii parohiei noastre

În acest număr, ne vorbeşte doamna preoteasă Carmen Băbuş Doamna preoteasă Carmen Băbuş s-a alăturat parohiei noastre, împreună cu Părintele Emanoil, în anul 1997. Prezenţa dumnealor a adus comunităţii Sf. Ilie-Gorgani un spor de bucurie şi de statornicie, pe care dânşii o împărtăşesc şi astăzi. Vă prezentăm un mic dialog pe care l-am avut cu doamna profesoară Carmen Băbuş.

te, am completat aleatoriu limbile străine, nerespectând ordinea dată. Aşa se face că în loc de franceză am intrat la sârbă. Am cunoscut astfel dascăli de renume, şi oameni deosebiţi totodată, iar această limbă mi-a fost de folos la prima noastră parohie din Belfort. L-am ajutat pe soţul meu în transcrierea şi pronunţarea ecteniilor, iar puţina practicare a limbii m-a apropiat de soţiile sârbilor care au construit biserica rusă din această parte a Franţei. Nu voi uita niciodată cum harul rugăciunii comune, intense, depăşeşte barierele lingvistice şi individualismul etniei, determinându-ne să fim mai întâi creştini şi apoi buni ortodocşi.

Doamnă preoteasă, povestiţi-ne despre obâr­ şia şi formarea dumneavoastră profesională.

M-am născut într-un sat gălăţean, înfiinţat de Costache Conachi, unul dintre primii noştri poeţi culţi. Boier generos, a cununat şi a făcut zestre la zeci de tineri din comunele din sudul Moldovei. În satul meu, a construit şcoala şi biserica în vârful unor dealuri, poziţionate faţă în faţă. În oglinda cerului, una vedea chipul celeilalte. Din grădina bunicilor materni, cocoţată în nucul bătrân, îmi plăcea în copilărie să privesc aceste două repere. Biserica şi şcoala, aşezate pe culmile cele mai înalte ale satului, cum cerea buna tradiţie, mi-au determinat ochiul să devină privire ascensională. Am studiat la şcoala gimnazială din sat, unde învăţaseră străbunicii, bunicii şi părinţii. La şcoala din deal, am prins chiar băncile vechi, asemănătoare cu ceea ce poţi vedea acum la MŢR. Am urmat apoi liceul de filologie-istorie din Galaţi, Universitatea din Bucureşti, specializarea română-sărbocroată şi la Universitatea din Grenoble, franceza (FLE). Am luat repartiţie la Şcoala din Plătăreşti-Cucuieţi, unde am făcut naveta în primii patru ani de activitate. Am predat la Şcoala nr. 85 şi la Anastasia Popescu, apoi m-am titularizat la Şcoala nr. 56. Am colaborat 15 ani şi la Institutul Francez. Aţi crescut în perioada comunistă. Cum v-aţi ataşat de Biserică, în acele condiţii?

Educaţia religioasă am primit-o, fireşte, de la mama mea Elisabeta, dar şi de la bunicuţele care m-au învăţat colindele şi poeziile religioase, scoase din volume sau manuale în perioada comunistă. Toată adolescenţa, mama şi-a petrecut-o la Mânăstirea Vladimireşti, în chilie cu monahia Mihaela, iar ca duhovnic l-a avut pe părintele Ioan Iovan. La 5 ani de la închiderea mânăstirii, şi după o perioadă de detenţie, mama s-a căsătorit şi a avut trei copii, eu fiind cea mare. Ca un arc peste timp,

Aţi venit în parohia noastră, alături de părintele Emanoil, în anul 1997. Cum vă amintiţi primul contact cu parohia Sf. Ilie‑Gorgani?

fiind studentă la Bucureşti, l-am avut şi eu duhovnic pe părintele Ioan. Îmi aduc aminte cu fiori cum cozile de la Mânăstirea Plâmbuita pentru binecuvântarea Sfinţiei Sale le întreceau pe cele ce le făceam pentru mâncare la Alimentara sau pentru o carte bună. Părintelui şi învăţătorului Comşa de la biserica satului i s-au alăturat părintele Ioan şi Grigore Băbuş, întâlniri de preţ, prinos de lumină şi har pentru mine. Din copilărie v-aţi apropiat şi aţi trăit în mediul bisericesc. Mai târziu, aţi studiat limba sârbă la facultate. V-aţi fi gândit atunci că, peste ani, veţi ajunge să vă căsătoriţi cu un preot care să slujească într-o comunitate sârbească, în Franţa?

Când eram de vreo 5 ani, în toiul unor discuţii ale celor mari, m-am trezit spunând că nu mă voi mărita niciodată cu un preot. Era poate Providenţa, nu făceam decât o afirmaţie prin negaţie. Aşa cum, la vârsta majoratului meu, bunica mi-a spus pe patul de moarte că voi cunoaşte un teolog şi să mă mărit cu el. Semne la care am fost atentă?! Coincidenţe sau sincronicitate, nu ştiu. Am aflat peste ani că Dumnezeu este opusul întâmplării, şi că înţelegem mai târziu ce nu putem pricepe la un moment dat. În acest sens, evoc un episod minunat din viaţa mea. Când am dat admiterea la faculta-

Terminând studiile, a trebuit să ne întoarcem acasă, să lăsăm prima parohie înlăcrimată după soţul meu şi să venim la Gorgani. Ţin minte că era de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel când am sosit la biserică, şi primele chipuri pe care le-am întâlnit au fost preoteasa Zenobia, doamna Ioana de la pangar şi Laura - actuala preoteasă. După puţin efort de acomodare (n-am fost obişnuită cu un lăcaş aşa de mare), am înţeles încă o dată că Biserica sunt oamenii, nu zidurile. Şi iată că au trecut exact 16 ani de când ne-am întors, şi fiecare sărbătoare devine un prilej de bucuroasă revedere a enoriaşilor dragi. Andrei şi Mihail, băieţii dvs. şi ai părintelui Emanoil, au crescut în biserica noastră şi au slujit-o ca paraclisieri. Cum se descurcă acum, ajunşi la vârsta studenţiei?

Băieţii noştri au optat momentan pentru studii superioare un picuţ mai departe de casă. Cum Andrei şi-a găsit o comunitate frumoasă la Lyon şi face parte din comitetul parohial, sperăm ca şi Mihail să-i urmeze exemplul, acum când se desprinde de noi, zburând cu propriile-i aripi. Din propria dvs. experienţă, care credeţi că ar fi reperele pe care să le recomandaţi şi celorlalţi, în special celor tineri?

Cum menţionam la începutul dialogului, reperele care îmi jalonează viaţa sunt Biserica şi Şcoala. Nu voi fi niciodată tot atât de recunoscătoare Cerului pentru câte binecuvântări primesc locuind în acestea.


4

Părintele Justin a plecat la Domnul Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a fost înmormântat în data de 20 iunie 2013. Despre viaţa şi suferinţele părintelui s-au scris şi se vor scrie nenumărate rânduri. În cele ce urmează, însă, vă prezentăm două mărturii ce descriu, într-un mod foarte personal, ultimele clipele petrecute în preajma părintelui Justin.

Sărbătoare la Petru-Vodă 16.06.2013, ora 23:37 (Duminica),

mesaj de la Costel Condurache, din Cluj: „Părintele Justin a plecat la Domnul în seara asta, la ora 22:37. Dumnezeu să-l odihnească!” Tăcere, nedumerire, telefoane…mă hotărăsc să plec la înmormîntare. 17.06. (luni), mesaj de la Mioara Dobrotă, de la Petru-Vodă − de la sursă deci: „Duminică, pe la 21:30 („ora mănăstirii” n.n.), clopotele ne-au spus că Părintele a plecat la Domnul! Joi, ora 9 liturghie, ora 12 înmormîntare)”. Aveam toate datele; marţi, la ora 14, este stabilită plecarea. 18.06. (marţi) Plecăm, cinci persoane, într-o maşină mică, spre Moldova. Pe drum aflăm că ne vom opri şi ne vom odihni noaptea mai întîi la Sihăstria. Ideea a fost a doamnei Maria Petrof, conducătoarea micului nostru grup, organizatoarea de pelerinaje şi, cumva, „de-a casei” la Sihăstria. Iată de ce ţin să povestesc despre această oprire: Sihăstria, pentru mine, nu este nici un toponim, nici minunat loc de pelerinaj. Pentru mine este o parte din copilăria mea, acel colţ de rai pierdut în urmă cu vreo treizecişicinci de ani. Mergeam acolo, cu familia, în fiecare vară: plecam dimineaţa, pe jos, din Văratec, prin Poiana Ţigăncii, pe la Agapia Nouă, Agapia Veche, Sihla, iar noaptea ajungeam la Sihăstria, osteniţi şi înfometaţi. Desigur, prima dată mergeam la părintele Cleopa. Doamne, îi strălucea faţa de bucurie cînd ne vedea! După zeci de ani, mă întorceam în aceleaşi locuri unde, deşi s-au schimbat destule, parcă timpul încremenise în loc, iar eu eram fetiţa fără griji care asculta poveştile părintelui Cleopa despre Ieru-

salim, ori Vămi… Vrem să mergem şi la mormînt, deşi este noapte, tîrziu de tot. După ce urcăm treptele încadrate de brazi înalţi pînă la stele, ceea ce văd îmi taie răsuflarea: nu există cruce (şi toate la fel, ca la soldaţi!) la care să nu se fi aprins candela; părea o mare de licurici în bezna tăcută şi caldă sau, mai degrabă, o armată de sufletelumini ce-mi străjuie neamul. Cu atîtea certitudini, amintiri, mirosuri de demult, emoţii şi lacrimi de bucurie şi nostalgie, am realizat că acea zi, în care plecasem mai devreme, era darul neaşteptat al părintelui Justin pentru mine. Şi al părintelui Cleopa. Şi al tatălui meu… 19.06. (miercuri) La cinci dimineaţa sîntem în picioare, odihniţi, iar într-o oră sîntem deja la Petru-Vodă. Putem intra pînă sus, unde era deja amenajată şi o parcare pe dealurile din faţa mănăstirii. Puţină lume, la ora aceea. Aşa că intru în biserică, mă închin şi la icoane, şi la moaştele sfinţilor de la Aiud, apoi merg să îi sărut mîna părintelui, să văd pentru ultima oară încă un prieten drag, din închisoare, al tatălui meu, cu care urmează să se întîlnească. Îmi trec atîtea gînduri, stînd la rîndul care trecea repede…mi se pare incredibil că pot să trec să îi sărut mîna de cîte ori, poate, nu am apucat s-o fac alte dăţi,

cînd reuşisem să iau binecuvîntare. Arăta ca un avva din Pateric. Îi sărut mîna cu sfială şi cu grabă, şi simt un miros diafan, ca de mir. Mă gîndesc la faptul că, probabil, părintele a fost spălat (nu îmbălsămat, asta ştiu) cu miruri speciale. Se zvonise/aflase că deja izvorîse mir, că degetele îi sînt ca ceara, ca la sfinţi etc., dar eu sînt nu Toma Necredinciosul, ci Scepticul. Chiar avusesem pe drum o discuţie în legătură cu semnele şi minunile pe care nu ţin să le văd la tot pasul, dar care, dacă se fac, sînt spre întărirea credinţei celui care se îndoieşte. Şi totuşi mîna părintelui este caldă, mai caldă decît gura mea, şi moale. Nu este jilavă şi rece ca la un mort. Şi pentru că mă tem că mi se pare, mai trec de cîteva ori să-i sărut dreapta: este tot aşa, moale, dar parcă ceva mai rece. Asta-i mărturia mea. În rest, de pe la prînz, „mi s-a cam rupt filmul”, căci a început să se adune tot mai multă lume, nu ca un puhoi, ci ca un furnicar; erau vlădici, sute de preoţi, călugări, maici, mii de mireni. Clopotele au bătut mereu, slujbele s-au ţinut continuu, iar pînă a doua zi, la înmormîntare, s-au făcut trei Liturghii. Ce am observat: nu plîngea absolut nimeni, parcă toţi erau veniţi la un hram, sau sfinţire de biserică. Atunci am înţeles, în acele momente, palpabil, că părintele Justin ne mai învăţa ceva,


5 şi anume că într-adevăr „sfinţii sînt vii”. 20.06. (joi) Ultima Liturghie, slujba de înmormîntare ca la un Patriarh, iar mulţimea stătea şi privea tăcută, de aproape sau de departe, ca Zaheu, ori ca un lan de grîu ce aşteaptă Secerătorul. Ileana VOICESCU

Despre Părintele Justin, de la noi, pe care ne-a unit! Mărturisiri Ar trebui să modificăm dicţionarele. Ar trebui să adăugăm un nou sens verbelor „a fi”, „a iubi”, „a (se) dărui”. Un nou sens. Şi o singură imagine. Mâinile Părintelui Justin. Mâini sfinte după care plâng astăzi sute de maici, sute de călugări, zeci de bătrâni cărora le-a oferit un cămin, zeci de copii cărora le-a salvat copilăria, mii de oameni cărora le-a schimbat viaţa, mii de morți cărora le-a dăruit lumina, sute de eroi a căror jertfă nu a fost uitată... Un Neam întreg... Cât de multe pot face două mâini, lucrând întru Domnul... Joi. Noapte. La Petru Vodă. Oare chiar te odihneşti, în sfârşit, Părinte? După ce ai dus atâtea cruci? („atâtea ­cruci, atâtea cruci / tu cum poți oare să le duci?” – Maica Teodosia) În ceruri azi e bucurie. Cei părtași întru Veșnicie s-au reîntâlnit. Pe pământ? Ne simţim fără de viaţă, ne dorim să fi fost mai buni, să fi făcut mai mult, ne simțim singuri şi îl căutăm deznădăjduiți cu dorul. Ne întrebăm cum de viaţa își mai poate urma cursul firesc, acum că el nu mai e. Dar ne înghițim lacrimile, căci ne dăm seama că el încă trăieşte. Ne reamintim că dragostea e mai puternică decât moartea. Ne reamintim că el ne-ar vrea tari, viteji, luptători. Că ne așteaptă să punem fiecare din noi umărul şi să săltam. Așteaptă crini răsăriți din rugăciunile inimilor noastre. Şi fapte bune crescute din semințele pe care le-a sădit în noi cu atâta iubire. Așteaptă să mergem cu curaj şi credință numai înainte. Așteaptă să nu uităm nici o clipă că ei toți pășesc nevăzuți alături de noi.

Nu știu, şi nu pot, şi nu sunt eu vredrugăm, gândul tău bun dinŢaratinereții fără de bătrânețe şi a vieții fără de moar- nică să mă rog pentru tine, Părinte! Nu te. Nu ne lăsa, Părinte. Te rugăm, nu ne știu, efectiv, ce să spun. Cum să mă aprolăsa! pii cu inima mea mică de Domnul, să înPentru că nu știu şi nu pot să mă drăznesc să cer eu ceva pentru tine? Când mereu a fost invers? Pot numai atât: să rog... Îl rog să îți dea, de s-ar putea înmulțit, Inima mea este astăzi undeva departe când vei avea nevoie mai mult, tot ce de lume. Undeva unde nu ai semnal la mi-ai dăruit mie. Așez la picioarele Lui, telefon. Unde stelele se adună toate dea- nădăjduind să îți folosească de îți va fi supra capului tău şi parcă îţi vorbesc. Iar cândva frig, sau foame, sau întuneric, cerul limpede parcă te lasă să îl atingi cu sau durere, sau singurătate, sau dor, ceea mâna. Dacă nu cu mâna, sigur cu inima. ce mi-ai dăruit cândva, şi pentru mine a Cu inima care, în colţul acesta tainic de fost tot. Căci îmi pare că, dacă ar lua de rai, parcă ţi-a luat foc. E vie, arde, vorbeşacolo, din ce ne-ai dăruit, nu s-ar termina te, te mustră, te mângâie, plânge, tresaltă bucuroasă, se lasă cuprinsă de o iubire niciodată. Şi cred că, dacă toți oamenii cum n-a mai simțit niciodată – pentru pe care i-ai binecuvântat ar face ceea ce prieteni, pentru necunoscuți, pentru fac eu, s-ar strânge atâta lumină, încât să vrăjmași, pentru pământ, pentru cer, nu îți fie niciodată întuneric. Atâta căldupentru tot ce până ieri îți era străin, iar ră, încât să nu îți fie niciodată frig. Atâta iubire, încât să nu te simți niciodată sinazi face parte din tine. gur. Te iubim, Părinte, şi îngenunchem Inima mea este îngenunchiată azi în cu inimile în faţa mâinilor tale blânde, faţa unui bătrân cu părul alb şi barba să le sărutăm drept mulţumire că ne-ai albă, cu ochii albaştri, cu privirea blândă, fost şi că ne eşti, nădăjduind că nu ne vei cu chip coborât parcă dintr-o poveste. lăsa, în ciuda nevredniciei noastre. Şi Îl Am uitat şi cum mă cheamă, şi ce vroiam să întreb, şi ce mă frământa, şi ce mă du- rugăm pe Domnul să primească de la noi rea, şi tot ce nu mai are acum nici o im- singurul lucru pe care îl putem dărui − portanţă. Lângă mine, în mine, cu mine, toată iubirea şi recunoștința noastră, atât peste tot în jurul meu, e numai Iubire. de mici faţă de tot ce ne-ai dăruit! SunO Iubire cum n-am mai simţit nicioda- tem mici şi nevrednici, dar suntem mulți. tă, care arde fără să mistuie şi topeşte în Atât de mulți cei pe care i-ai ajutat şi i-ai acelaşi timp tot: răutăţi, micimi, foame iubit. Nu e mult ce putem noi da, însă sau sete sau somn. Mă cuprinde ruşinea poate va lua Domnul din ce Îi punem la pentru tot ce nu sunt şi aş putea fi. Pen- picioare: mângâieri să îți aline durerile, tru tot ce vreau şi nu ar trebui. O rușine stropi de apă să îți aline setea, iubire să ce plânge cu lacrimi de sânge pentru că te învelească de îți va fi frig, mâini calde sunt atât de mică, deşi Cineva mi-a dat care să te mângâie pe frunte. De te vei tot să pot fi atât de mare. Că mă cred atât simți singur, să te ţină de mână. De-ţi de mare, când sunt de fapt atât de mică. va fi dor, să îți aducă în inimă cerul de Îmi vine să intru în pământ, cu tot cu de- acasă. Să îţi șoptească la ureche că nu a fectele, păcatele şi vrerile mele meschine, fost în zadar. Să îți spună, de te vei întreîmi iau foc obrajii de rușine, iar inima... ba vreodată dacă a meritat, că în inimi Ce să mai zic… e-n flăcări ce ar putea aprinde o lume. Deodată însă o liniște plâng azi multe semințe curate, pe care tu adâncă învăluie fiecare fibră a sufletului, le-ai sădit cu atâta iubire. Semințe curate a trupului, a inimii mele. Simt o atingere ce vor să înflorească într-o zi. Spre a îți binefăcătoare pe cap. Iubirea m-a binecu- mulțumi. Că le-ai învăţat şi le-ai arătat vântat. Şi în lumea mea s-a făcut lumină. ce înseamnă A Iubi. Îți mulțumim! Îți Acum sunt iertare, sunt pace, sunt liniște mulțumim că Ai Fost. Şi că ne-ai aminadâncă, sunt tot. Sunt numai iubire. Şi tit şi nouă cine suntem. Nu ne rămâne mă simt atât de aproape de Dumnezeu, acum decât să fim! cum nu am mai fost niciodată.

Dumnezeu să îl odihnească acum, în sfârșit, căci a luptat destul pentru Inima mea este astăzi îngenunchiată noi. A suferit destul pentru Neam. Îți mulțumim, Părinte! Şi mai trimite-ne, te pe urmele pașilor lui. La Petru-Vodă.

Alexandra Svet, în numele grupului „neamunit”


6

Peregrin în ţara mea:

MÂNĂSTIREA VĂLENI

Se spune că cine a stat într-o mănăstire, trei luni măcar, va rămâne cu suflet de călugăr pentru tot restul vieţii. Puţini dintre noi au acest noroc. Dar pot fi mângâiaţi de o şedere mai scurtă, repetată şi repetabilă; atunci în sufletul lor se aprinde pentru totdeauna dorul de sfinţi şi de Dumnezeu. Mânăstirea Văleni, aşezată în paradisul terestru de la răscrucea drumurilor de pe Topolog cu cele dinspre Ţara Loviştei şi Valea Argeşului, oferă nu numai un loc peisagistic de o frumuseţe aparte, dar şi popas de rugăciune adâncă şi căutare de sine. Pentru un asemenea loc dăruit de Dumnezeu a fost nevoie de „o mie şi una de binecuvântări” pe care maica Eliodora le primeşte în toamna anului 1989 de la Episcopul Calinic al Argeşului şi Muscelului, când a fost rânduită spre ascultare în această mânăstire, binecuvântări reînnoite în 1995, când devine stareţă a acestei mânăstiri spre „a rostui cele bune şi de folos în activităţile duhovniceşti şi

materiale ale obştii”, cum spune însăşi maica stareţă. Anii au trecut şi, deşi i se pare că parcă a fost ieri intrarea pe poarta mânăstirii, timpul scurs a fost rodnic. De mare folos i-a fost tot bagajul material şi spiritual primit de la înaintaşii săi în ascultarea stăreţiei, dar mai ales lucrarea obştii de maici şi măicuţe, dublată de vieţuirea înaltă şi binecuvântată şi ea pe măsura locului şi a sufletelor trăitoare aici. Ca să convingă pe cei care n-au trecut pragul mânăstirii şi ca să mângâie pe cei care-i duc dorul, maica stareţă Eliodora Papuc a scris şi editat o istorie monografică, bogat ilustrată, a mânăstirii pe care, în amintirea binecuvântării primite dintru început, a intitulat-o chiar aşa, 1001 binecuvântări. Ce este, sau mai bine zis, cine este Mânăstirea Văleni? Din cuprinsul cărţii amintite aflăm că este ctitoria unuia dintre fiii boierului Grădişteanu, rudă cu domnitorul Matei Basarab. Acest fiu, pe numele laic Zaharia, devine călugăr cu numele Zosim; el

a construit în 1664, pe un teren moştenit de la părinţi, o bisericuţă din lemn cu hramul Sfânta Treime, hram păstrat până astăzi în ciuda vicisitudinilor prin care biserica a trecut de atunci şi până în anii sfârşitului de secol XX. Pe lângă biserică a funcţionat, de la început, şi o şcoală gratuită de grămătici cu durata de 4 ani destinată instruirii copiilor săraci. Terenului moştenit i s-au adăugat, prin danii sau cumpărări, multe alte terenuri, moşii întinse, astfel încât pe locul generos şi bogat în toate începe să se formeze şi să vieţuiască o obşte de călugări. Vremurile vitrege din anii următori nu au fost prielnice nici mânăstirii. În timpul războiului ruso-turc, mânăstirea este devastată, iar călugării sunt nevoiţi să fugă peste munţi în Transilvania. Războiul de Independenţă de mai târziu i-a adus pe clerici şi pe credincioşi deopotrivă în luptă pentru câştigarea independenţei naţionale, fapt apreciat mai târziu prin decernarea decoraţiei Crucea Comemorativă „Elisabeta” acestei mânăstiri. Încă din 1811 aşezământul de cult devenise mănăstire de monahii, aduse aici de la schiturile ruinate din împrejurimi. Mânăstirea cu obştea proaspăt închegată a fost pusă sub îndrumarea directă a Episcopiei de Argeş. Măicuţele şi stareţele care le-au condus au organizat cum nu se poate mai bine viaţa în mănăstire. Astfel, în 1868 se începe construirea unei noi biserici din cărămidă în spatele bisericuţei din lemn ridicată de călugărul Zosim. Pe locul unde a fost altarul primei biserici arde în continuu, de atunci şi până în zilele noastre, o candelă, botezată azi de măicuţe „temeiul mântuirii sufletului”. Biserica a păstrat acelaşi hram, iar construirea ei s-a încheiat în 1885. Între 1887 şi 1888 bisericii i se adaugă o bolniţă cu hramul „Învierea lui Lazăr”, iar în subsolul bisericii, sub sfântul altar, se amenajează un osuar. Pictura acestei biserici este realizată de vestitul zugrav Ilie Petrescu împreună cu fiul său, Costin Petrescu, binecunoscutul pictor de mai târziu. Din 1886 mânăstirii i se adaugă un atelier de ţesătorie, dotat de Ministerul Culturii şi Instrucţiunii de atunci cu războaie de ţesut şi o maestră (Elena Şuţu) în arta ţesătoriei. Ei îi urmează, în îndrumarea lucrului la atelierul de ţesătorie, Parascheva Topârceanu, mama poetului George Topârceanu, de fel din Săliştea Sibiului, dar stabilită pentru totdeauna


7 în Argeş. Poetul însuși frecventează ultimele clase primare în Văleni, petrecând multe vacanțe în casa pe care mama sa o are în incinta mânăstirii și care există până astăzi sub numele „casa Topârceanu”. Cu siguranţă că frumoasele balade scrise mai târziu au fost inspirate şi de raiul „fruntariilor ţinuturilor argeşene” aflate „la limita cetăţii de piatră a Făgăraşului”. Casa-atelier, o construcţie impunătoare, aşezată pe partea dreaptă a aleii care duce spre biserică, datează din 1930; a fost renovată în 2008. În aceeaşi clădire se mai află atelierele de croitorie, trapeza, biblioteca, depozitul de carte veche şi cancelaria. Încă din 1885 începuseră lucrările pentru aducerea apei din izvorul de pe Valea Surlei în incinta mânăstirii. Fântâna, frumos decorată în stilul locului, renovată în 1936, răcoreşte şi azi pe credincioşii care trec poarta mânăstirii. În aprilie 1941, şubrezită de cutremurul din 1940, biserica se prăbuşeşte; şapte ani mai târziu se pune piatra de temelie a noii biserici, care se sfinţeşte în noiembrie 1955. Decretul din 1959, prin care se desfiinţează multe mânăstiri, dă o lovitură dură întregii vieţi spirituale a ortodoxiei româneşti. La Văleni suferinţa a fost mare nu numai pentru faptul că multe monahii au trebuit să se întoarcă la viaţa laică, dar s-a distrus cea mai mare parte a bogatului inventar viu şi de obiecte al mânăstirii. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, statul de atunci cerea celor trei măicuţe rămase în mănăstire după aplicarea decretului să achite către secţia financiară impozite imposibil de plătit. Peste zece ani mânăstirea reînvie sub stăreţia monahiei Taisia Bârdici, dar despre viaţa de obşte organizată şi aşezată se poate vorbi după alţi zece ani, când maicile risipite prin decretul amintit încep treptat să se întoarcă în mănăstire. În ciuda lipsurilor, se amenajează şi se fac construcţii noi. Din 1995 stăreţia este încredinţată monahiei Eliodora Papuc. Acum se construiesc bucătăria şi trapeza, precum şi o clădire pentru activităţile administrativ-gospodăreşti. În 1997 este terminat turnul clopotniţă ale cărui lucrări începuseră cu un an înainte; se încheie lucrările de alimentare cu apă potabilă a mânăstirii. Concomitent s-au făcut lucrări de renovare a întregului ansamblu mânăstiresc, cea mai importantă fiind refacerea picturii bisericii. Vechea

pictură a bisericii, refăcută ultima oară în 1955, a suferit de-a lungul vremii deteriorări, astfel încât culorile intermediare şi cele deschise abia se mai zăreau, pereţii fiind întunecaţi de vremuri şi de fumul lumânărilor. Noua pictură este o sinteză armonioasă între stilul bizantin şi cel românesc într-o îmbinare caldă, cu o cromatică bogată care păstrează desenul vechii picturi, îmbogăţindu-l şi, pe alocuri, chiar depăşindu-l. Figurile sfinţilor sunt calde şi luminoase, iar trupurile hieratice, surprinse parcă în zbor sau abia atingând pământul. Toată pictura pe un fond albastru deschis pare că surprinde mărturisirea adevărului întrupării şi înomenirii lui Dumnezeu şi, deopotrivă, pe cel al îndumnezeirii tuturor sfinţilor. Simţi, trecând pragul bisericii, că te laşi în odihna binecuvântată a iubirii lui Dumnezeu. Viaţa de obşte a mânăstirii a fost reorganizată şi ea. Buna rânduială domneşte peste tot, deşi mânăstirea are doar 23 de suflete, dintre care 11 măicuţe tinere care îngrijesc tot atâtea maici bătrâne, unele trecute de 80 de ani. Lor li se adaugă preotul mânăstirii. Aceste 11 măicuţe tinere aleargă ca nişte albine şi rânduiesc cu drag şi spor totul; gospodăria mânăstirii este mare: atelier de ţesut, animale, păsări, moară, eleşteu cu peşti, grădini de zarzavat. Înconjurând pe trei laturi biserica, chiliile măicuţelor şi maicilor vieţuitoare aici sunt căsuţe ţărăneşti din lemn acoperite cu şiţă, având în faţă frumoase cerdacuri dăltuite de meşterii locului în adevărate bijuterii de arhitectură tradiţională, specifică zonei Argeşului. Mânăstirea are însă nu numai locuri unde măicuţele se nevoiesc la muncă, ci şi locuri spre luminarea minţii şi a sufletului. Biblioteca mânăstirii are un număr impresionant de cărţi, carte veche – ţinută în locuri care să nu poată fi deteriorată –, dar şi cărţi care pot fi consultate oricând. Aici a scris maica stareţă Eliodora cartea de care am amintit la începutul acestor rânduri şi publicată în 2012 la Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului; tot aici s-a documentat şi a scris maica Cristofora cartea Iosif – întâiul episcop al Argeşului şi cărţile lui, publicată în 2009. Într-una din încăperile chiliei, măicuţa Antonia a organizat cu multă dăruire o expoziţie dedicată patriarhului de vrednică pomenire, Teoctist, conţinând fragmente extrase din documentele vremii în care este evocată, de-a lungul anilor, figura marelui ierarh

român. Locul nu ajunge pentru a scrie totul despre hărnicia şi dăruirea măicuţelor sau despre frumuseţea, greu de egalat, a locului. Când toate au fost gata, în ziua de hram, biserica a fost sfinţită din nou. A fost o sărbătoare frumoasă, un praznic bogat şi o bucurie deopotrivă împărtăşită de ierarhi bisericeşti, monahii, dar şi de credincioşi. Am părăsit pentru o zi zbuciumul care ne cuprinde zilnic şi am păşit, ca printr-o poartă de rai, în altă lume. Lumina şi bucuria care au răzbătut de la această slujbă au fost de mare folos, mângâiere şi întărire celor prezenţi. Şi ştim toţi, cei care păşim mai des sau mai rar pragul mânăstirii, că liniştea luminoasă pe care măicuţele de aici o poartă în suflet atât în timpul rugăciunii, cât şi al lucrului ne dă şi nouă putere. * Şi iar şi iar, dorul de sfinţi şi de Dumnezeu te îndeamnă să urci dealul povârnit şi să deschizi cu sfială poarta mânăstirii, căutând potolirea (sau întâlnirea) dorului… Atunci este ca o găsire a lui acasă, târziu dar întemeiat, ca o lunecare uşoară pe linia orizontului, acolo unde frunzele copacilor o desenează pe îndepărtatul albastru. Acolo unde s-o fi odihnit poate şi privirea vajnicului călugăr Zosim după ce terminase înălţarea bisericuţei din lemn. Şi te întrebi: ce doruri neostoite l-or fi măcinat pe Zaharia Grădişteanu, fiu de boier mare, rudă a domnului Matei Basarab, să lase în urmă lumea îndestulată în care trăia, să-şi ia partea de moştenire care i se cuvenea şi s-o dăruiască lui Dumnezeu şi nouă, oamenilor? De atunci au trecut secole şi atâţia şi atâţia oameni vin, se închină şi mărturisesc dorul şi nevoia de sfinţi şi de Dumnezeu aici, pe pământul, odinioară doar al lui şi al familiei lui. Nu ştim dacă a murit tânăr ori bătrân călugărul Zosim, nici unde îi este mormântul, ştim numai că s-a dăruit pe sine şi tot ce îi aparţinea pentru ca noi să urcăm dealul, să deschidem poarta mânăstirii, să ne umplem de pacea locului şi pentru toate să-i aducem slavă lui Dumnezeu. Dormi în pace, vrednicule Zosim, căci truda ta a fost spre pururea lauda numelui lui Dumnezeu şi al tău în veac! Mariana Hanganu


8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII iulie • Miercuri, 3 iulie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 5 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii • Sâmbătă, 6 iulie, h. 9.00‑11.00: Sfânta Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 7 iulie: h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 10 iulie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 12 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii • Sâmbătă, 13 iulie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 14 iulie: h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 17 iulie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 19 iulie, h. 17.30: Vecernie Mare cu Litie şi Acatistul Sf. Proroc Ilie † Sâmbătă, 20 iulie, Sf. Proroc Ilie Tesviteanul – hramul bisericii, h. 8.00‑12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase † Duminică, 21 iulie: h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 24 iulie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 26 iulie, h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 27 iulie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 28 iulie: h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 31 iulie, h. 17.30: Slujba sfințirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice (începutul Postului Adormirii Maicii Domnului)

PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII august • Vineri, 2 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi spovedanii • Sâmbătă, 3 august, h. 9.00‑11.00: Sfânta Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 4 august: h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Luni, 5 august, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Marţi, 6 august, Schimbarea la Faţă, h. 8.15‑12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (dezlegare la peşte) • Miercuri, 7 august, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: spovedanii • Vineri, 9 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Paraclisul Maicii Domnului şi spovedanii • Sâmbătă, 10 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 11 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 14 august, h. 17.30: Vecernie Mare cu Litie şi spovedanii † Joi, 15 august, Adormirea Maicii Domnului, h. 8.15‑12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase • Vineri, 16 august, h. 17.30: Acatistul Sf. Martiri Brâncoveni şi spovedanii • Sâmbătă, 17 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 18 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 21 august, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 23 august, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii • Sâmbătă, 24 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 25 august: h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 28 august, h. 17.30: Vecernie Mare cu Litie şi spovedanii † Joi, 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, h. 8.15‑12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase (post) • Vineri, 30 august, h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 31 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu 0751.071.546; cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro

Buletin parohial 112 iulie august 2013 mic  

buletin parohial

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you