„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)
martie – aprilie 2013
ABC pastoral liturgic
foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări
Anul XIV, nr. 12 (110)
Îngropăm morţii sau îi ardem?
I. Puterea exemplului.
Nu cu multă vreme în urmă, a trecut la cele veşnice binecunoscutul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu. În marea grabă de a-i evalua viaţa şi faptele, mass-media autohtonă s-a împărţit repede în două: pentru unii a fost o mare personalitate, pentru alţii doar unul din „braţele” de nădejde ale comunismului, prin care istoria ţării a fost proiectată pe ecrane potrivit indicaţiilor „preţioase” ale dictaturii. Încă în viaţă fiind, Nicolaescu şi-a exprimat opţiunea să fie incinerat, dorinţă care i-a fost îndeplinită întocmai. Vrând să preîntâmpine acest act necreştinesc, Patriarhia Română a încercat să-şi ofere bunele oficii pentru o înhumare demnă, cu sfântă slujbă, dar sora actorului, foarte tânăra lui soţie şi alţi prieteni „devotaţi” au refuzat categoric. Aşa că, în salve de pistol mitralieră şi cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru compatriot a fost mistuit în flăcările cuptorului de la Crematoriul „Cenuşa”. Cu prilejul acestui eveniment, atât înainte, cât şi după sinistra ceremonie, mai toată suflarea românească a
comentat copios, în presă, la televiziuni, de la „divanurile” mahalalelor, până în cel mai îndepărtat colţişor al patriei, conturându-se pe alocuri şi opinia că opţiunea actorului pare a fi una justă şi justificată. Nu puţini au fost însă şi creştinii ataşaţi de Biserică şi tradiţiile ei, care s-au întrebat de ce învăţătura ortodoxă susţine înhumarea şi dacă, într‑adevăr, sunt sau nu argumente suficiente în acest sens. Puterea exemplului asupra maselor, atunci când vine dinspre celebrităţi, este colosală! Şi-au mai anunţat deja şi alţi conaţionali cu oarecare notorietate opţiunea pentru „Cenuşa”, între care şi simpaticul Mihai Bendeac, care a şi declarat public că vrea sicriu închis şi „nici un picior de popă!”. Viorel Lis, fost primar al Capitalei, de asemenea, pentru că, spune domnia sa, „pământul mi se pare prea rece!” (l-am întreba, totuşi, în aceeaşi cheie a logicii: cuptorul de la „Cenuşa” nu-i prea fierbinte?). Voci şi opţiuni pentru „Cenuşa” în rândurile compatrioţilor, unii creştini ortodocşi chiar, s-au (continuare în pagina 2)
Şantierul de consolidare şi restaurare continuă Au început lucrările la acoperişul bisericii
N
e propunem şi în acest număr al Buletinului Parohial să vă informăm despre stadiul lucrărilor de consolidare şi restaurare a bisericii noastre, demarate anul trecut. În partea de sud a bisericii a fost definitivată cercetarea arheologică, sub coordonarea dlui prof. Gheorghe Mănucu-Adameşteanu, fapt care a permis identificarea soluţiilor de consolidare a stâlpilor de lemn şi a peretelui de vest, la marginea căruia s-a descoperit o fisură destul de pronunţată. Osemintele găsite în urma săpăturilor vor
fi reînhumate tot în această zonă, într-o criptă care va fi amenajată special pentru acest lucru. Astfel, de-a lungul coloanelor din lemn de stejar, care nu aveau practic fundaţie, s-a turnat o centură de beton armat, cu o grosime de 40 cm, care să preia greutatea ce se descarcă pe aceştia. Sub primii stâlpi de la intrare a fost descoperită o fundaţie locală din beton, turnată în anul 1973, atunci când a fost refăcut cafasul bisericii şi pangarul. (continuare în pagina 7)
2
ABC pastoral liturgic
Îngropăm morţii sau îi ardem? (urmare din pagina 1)
mai auzit. Cei care n-au treabă cu picioarele „popilor”, ori cu „răceala pământului” invocă alte justificări: la crematoriu e mai ieftin, e şi „popă” acolo (deşi mulţi nu ştiu că e „răspopit”), e mai „curat”, nu trebuie să-mi mai bat capul cu locul la cimitir etc. II. Tema catehezei de faţă, cât se poate de actuală, iată, în condiţiile pomenite anterior, este, aşadar, punctul de vedere ortodox asupra celor două practici contrastante, incinerarea şi înhumarea. III. Tratarea acestei teme, deosebit de vaste, este nevoită să se limiteze doar la câteva semnalări doctrinare, biblice şi canonice de bază, datorită spaţiului publicistic restrâns, însoţite însă de trimiteri bibliografice reprezentative şi accesibile, pentru toţi cei care doresc să extindă cercetarea. Propriu-zis, semnalăm următoarele: repere biblice şi patristice; scurt itinerar istoric al incinerării; consideraţii canonice, liturgice şi morale; concluzii 1. Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbeşte în sens pozitiv numai despre îngroparea morţilor, iar despre ardere doar ca pedeapsă. Tradiţia îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facere 3,9). Toţi drepţii Vechiului Testament au fost îngropaţi. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt fiind îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) este cel mai important temei din punct de vedere creştin. Iar
a-L urma pe Hristos, a-I imita viaţa şi faptele, înseamnă şi a ne îngropa ca Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El. Îngroparea şi învierea cu Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia dintre noi. Acesta este, de fapt, simbolismul scufundării şi ridicării pruncului în/din apa cristelniţei, de trei ori – în numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos şi învierea cu El. De aici, o primă observaţie: cel care optează pentru incinerare îşi neagă propriul botez. Altfel spus, îşi neagă identitatea de creştin. Părinţii Bisericii şi toţi scriitorii creştini pledează numai pentru înhumare/înmormântare. Niciodată pentru incinerare. Bunăoară, apologetul creştin Minunciu Felix (sec. II) notează: „Noi ne folosim de un obicei vechi şi bun, acela al îngropării” (D. Octavius, XI, 4). Pentru Tertulian, alt scriitor creştin (sec. III) arderea trupului mort constituie chiar un act de cruzime: „Alta este raţiunea acestei pietăţi, pentru care nu ardem pe morţii noştri, nu ocrotitoare a rămăşiţelor sufletului (care nu poate fi nimicit, n.n.), ci adversară a cruzimii faţă de trupul omenesc” (Despre suflet, LI). Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XV) invocă porunca Creatorului: „Trupul îl aşezăm în mormânt şi îl dăm pământului, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Pentru sfârşitul nostru…, PG, 155, 686D). Iar Sf. Ioan Hrisostom, urmând Sf. Ap. Pavel, leagă moartea
şi învierea omului de simbolismul minunat al seminţei: „Să nu-i plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul nu suspină văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci tremură, când vede că rămâne tare; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii: putrezirea. Aşa şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa stricăcioasă şi se sădeşte omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că Apostolul numeşte însămânţare îngroparea, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor…” (Omilia la I Corinteni, PG, XLI, 3). 2. Din punct de vedere istoric, cele mai îndepărtate dovezi vin din paleolitic: la babilonieni, perşi, egipteni etc. se practica înhumarea. Incinerarea apare semnalată abia în neolitic, la vechii indieni, de pildă, ai căror urmaşi o practică şi astăzi. La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri grave. Spre exemplu, în cartea Levitic citim: „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (20,14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma şi Gomora au fost nimicite cu foc, tot datorită nelegiuirilor (Cartea Facerii 19). Avem şi un caz aparent „controversat”, al regelui Saul: locuitorii Iabeşului i-au ars trupul mort pentru a nu fi profanat de filisteni, dar i-au îngropat, apoi, oasele, după cuviinţă (I Regi, cap. 31). Este o măsură de precauţie care la creştini nu a „prins”, totuşi: să ne amintim că în vremea persecuţiilor creştinii îşi îngropau morţii, riscând pedepse şi chiar profanări ale mormintelor. Înhumării, datorăm şi păstrarea Sfintelor Moaşte, ale atâtor sfinţi, care constituie un tezaur de mare preţ al Bisericii noastre. Incinerarea mai este cunoscută şi din surse legendare: trupul lui Hercule a fost ars pe un rug pregătit de el în-
suşi, Hercule considerând că un erou nu poate fi îngropat ca orice muritor de rând. Puterea exemplului va funcţiona şi aici: gestul său va fi imitat şi în cazurile altor „eroi”. În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile 18-19, mai ales în urma propagandei ateiste revoluţionare franceze. La începutul secolului al 20-lea, bolşevicii atei vor prelua ideea, prin incinerare voind să arate că odată cu moartea trupului, viaţa omului s-a încheiat cu totul! Aceasta e, de fapt, raţiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinţei în viaţa veşnică şi înviere. 3. Consideraţii canonice, liturgice şi morale. Trebuie să precizăm că Părinţii Bisericii nu au fixat canoane şi pedepse pentru cei care vor să-şi incinereze morţii, respectând până azi libertatea de opţiune. Dar s-a văzut nevoită săşi retragă asistenţa religioasă şi să recomande combaterea acestei practici. La noi, bunăoară, în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă trupurile morţilor”. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a nu săvârşi slujbe de prohodire celor care au optat pentru această practică necreştină (ultima, în 2012). Din punct de vedere etic, aşa cum bine remarcă teologul grec, G. Mantzaridis, prin arderea trupului este anulată identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, deşi uscate, păstrează această identitate. Cenuşa nu! Întrun sens apropiat se exprimă şi părintele Stăniloae: pe faţa celui decedat rămân imprimate caracteristicile sufleteşti personale. Aşadar, slujba se oficiază numai persoanei ce nu şi-a pierdut (ori nu i-a fost luată) identitatea. Trebuie să amintim aici şi de rolul şi rostul mormântului pentru cel plecat, pentru familie, dar şi pentru comunitate. Mormântul devine un loc sacru, străjuit
3 tărească mereu convingerile în acest sens. Pentru „libercugetători” şi fără o identitate creştină bine definită, nici un argument de ordin moral-religios nu va fi persuasiv. Există însă şi o categorie de buni şi respectuoşi creştini, mai puţin familiarizaţi cu normele credinţei, care pot cădea uşor pradă unor „argumente” eterodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate, spunându-le: orice creştin care păşeşte pe calea dreptei-credinţe, trebuie să respecte, în mod egal, toate bunele rânduieli. Pe un om, dacă îl cheamă Ioan, de pildă, înseamnă că e Ioan 100%. Nu doar 75%, să zicem, iar restul de 25% l-ar chema altfel. De aceea şi creştinul ortodox se cade a fi 100% ortodox, nu în procente incomplete. VII. Aplicarea bunelor învăţături şi rânduieli în cazul înhumării se înscrie în şirul dovezilor credinţei neştirbite. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rânduielile, nu selectiv, ori după capricii şi opţiuni hazardate. Când spunem, cum ne învaţă Marele Pavel, „un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4,5), prin cuvântul „credinţă” mărturisim implicit că dorim ca toate hotărârile şi faptele noastre să fie conforme cu învăţăturile de credinţă ortodoxe ale Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi. Pr. Vasile Gordon
Câteva repere bibliografice: de o cruce, la care se oficiază, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru: aprind candela, lumânări, aduc şi cultivă flori etc. IV. Recapitulăm (sintetizând) noţiunile „cheie”: puterea exemplului; pilda lui Hristos; sămânţa care „putrezeşte”; identitate; Sfintele Moaşte; mormântul – loc sacru. V. Asociem barbaria incinerării cu apostazia (lepădarea
credinţei), dar şi cu schisma (abatere de la rânduiala şi disciplina creştină). Fiind, totodată, o renegare a propriului botez, incinerarea se aseamănă cu eutanasia, adică moarte, înainte de moarte: refuzând rânduiala creştinească, respingi asistenţa religioasă pentru suflet. Se refuză, de fapt, mântuirea. Cel care optează pentru ardere se aseamănă cu cel care solicită să fie eutana-
siat (omorât). Până la urmă, incinerarea e soră bună cu sinuciderea. Dar şi cu crima, în cazul celui ce i se aplică incinerarea fără să fi cerut cât a fost în viaţă. VI. Generalizând, ne dăm seama de faptul că argumentele pe care le-am invocat pentru înhumare pot avea audienţă doar la creştinii ataşaţi de valorile spiritualităţii ortodoxe, predispuşi să-şi în-
****Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952 Hotărâri ale Sf. Sinod privind înhumarea în BOR, Agenţia de ştiri Basilica, 3.ian. 2012 Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Incinerarea morţilor în teologia ortodoxă, în ST, 7-8/1962, p. 221-241 Pr. Prof. D. Stăniloae, Incinerare, „Telegraful Român”, 3, 14 ian. 1940, p. 1 Prof. G. Mantzaridis, Arderea morţilor, www.crestinortodox.ro/ morala/arderea-mortilor Jean Cl. Larchet, Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, Bucureşti, 2012
4
Peregrin în ţara mea Cu urmele verii lăsate în colierul de scoici, amestecate cu nisipul mării, semn de aducere aminte al vacanţei care tocmai trecuse, ne-am aşternut la drum într-o zi de început de toamnă, căutând nu atât răcoarea formelor de relief mai înalte, cât mai ales, o anume biserică. Nu aveam prea multe cunoştinţe despre ea, ştiam doar numele părintelui paroh cu a cărui predică ne îndulcisem în urmă cu ceva timp când slujise în biserica noastră şi … atât. Lăsam în urmă oraşul din câmpie cu apele lui adormite - sleeping waters”, cum îi spusese pe vremuri lordul Thompson of Cardington atunci când destinul i s-a încrucişat curios cu istoria noastră – şi întrezăream prin geamul maşinii cum se profilau în depărtare dealurile încă verzi în lumina de aur a unui început de toamnă binecuvântat cu lumină şi roade. După vreo oră şi ceva de mers, am intrat în oraşul de la deal; cele două turle albe ale bisericii, cu acoperişul lor negru auster, proiectat pe seninul uriaş al cerului şi sprijinit pe verdele foşnitor al copacilor, au apărut în dreapta şoselei. Până la biserică mai era cale de câteva minute … Şi am ajuns. În parcare, câteva maşini. Uşa şi poarta bisericii, închise. Am rămas locului preţ de câteva minute pentru a respira aerul locului şi a gusta pacea văzduhului. Obişnuiţi cu forfota bisericilor din oraşele mari, tăcerea ce plutea în jur ni s-a părut stranie, dar binefăcătoare. Părea că Însuşi Dumnezeu se odihnea în cer şi pe pământ. Misterul porţilor închise ni s-a lămurit curând, când un enoriaş grăbit, dar nu repezit, a deschis cu grijă poarta, a intrat, a închis-o uşor la loc cu zăvorul şi a pornit în acelaşi ritm spre uşa bisericii din faţă; a cotit apoi la stânga după ce a rămas câteva minute în faţa uşii pe care n-a deschis-o. Am urmărit traseul, misterios pentru noi, şi am văzut cum, după alte câteva minute, omul nostru o ia la dreapta şi dispare din orizontul privirilor noastre. Ne-am hotărât să-l urmăm, refăcându-i drumul. Şi am descoperit: lângă uşa închisă, pe o măsuţă din dreapta ei, erau aşezate lumânările, frumos rânduite; alături, o înştiinţare – pentru cei care nu ştiau, ca noi – în care era scris preţul lumânării şi locul unde se pot pune banii. Nimeni nu supraveghea măsuţa unde, într-o ordine şi curăţenie desăvârşite, plecau lumânările şi se adunau banii, depozitaţi printr-o fantă, în sertarul din lemn al măsuţei. În stânga, ceva mai
departe, era lumânărarul; acolo puteai aprinde şi aşeza lumânările într-un stativ, ingenios conceput: lumânările puteau fi aşezate cu baza în interiorul unor cercuri din fier, fixate pe bare din acelaşi material, aşezate în trepte. Când flacăra lumânării ajungea jos, la cercul de metal, se stingea automat şi trebuia să cadă pentru ca o altă lumânare, aşezată ulterior pe cercul de metal, să-i ia locul. Am închis uşa lumânărarului, am ocolit biserica prin faţă, aşa cum văzusem că a făcut şi omul dinaintea noastră, şi luând-o uşor spre dreapta, o privelişte nebănuită şi neasemuită a apărut în faţa noastră. Este greu de descris în cuvinte … era ca şi cum, după ce ai trecut de biserica veche, o cortină de ani a fost trasă şi ai pătruns misterios în vremurile desăvârşirii. Aici totul era perfect: de la tăpşanele de iarbă, parcă special aşezate asimetric care se odihneau, de o parte şi de alta ale unei cărări pietruite, până la clădirile care formează ansamblul arhitectural într-un tot în care parcă cerul se uneşte cu pământul, văzduhul cu respiraţia noastră, iar privirea este pironită spre punctul central al peisajului: biserica maiestuoasă la care deşi ajungi coborând, intri în ea urcând vreo 10 trepte; două uşi din lemn, frumos meşteşugite de artiştii lemnari ai locului, uşi larg deschise, te îmbie să intri. Biserica a cărei fundaţie a fost pusă în 1995 pentru demisol şi în 2000 pentru parter are hramul Pogorârea Sfântului Duh şi a fost construită cu 3 m mai jos faţă de biserica veche, cea de lângă poarta de la intrare, care are hramul Sfântul Nicolae, şi la 44 m distanţă în plan faţă de aceas-
ta. Datorită diferenţei de nivel, coborând aleea lungă ce duce la biserică, intri în locaşul de cult – aşa cum am mai amintit -, urcând câteva trepte. De aici şi impresia de neaşteptat ca şi cum, pe măsură ce cobori, urci ca să-l întâlneşti pe Dumnezeu. Biserica, bine încadrată în peisaj, creează o relaţie specială între om şi Dumnezeu: singuratic sau în grup, omul caută, coborând cărarea, găseşte drumul, iar la baza treptelor pe care le urcă, în lumina binecuvântată, în aerul sfinţit şi în ritmul rugăciunilor psalmodiate sau şoptite, se apropie de Dumnezeu. De abia după ce pătrunde în pridvorul brâncovenesc, el respiră aerul casei lui Dumnezeu. Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, picturalul acesta plutea, în momentul intrării noastre, pe fundalul sonor al unei rugăciuni (Psalmul 50) rostită cadenţat de un cor mixt. Fusesem preveniţi că uşile bisericii se închid la nouă şi jumătate. Şi chiar dacă nu se închideau – cum s-a întâmplat în această duminică – mare folos tot nu aveai dacă întârziai pentru că enoriaşii atunci când duceau acatistul Sfintei Liturghii la altar, nu băteau, nici nu sunau la uşa laterală a altarului, nici nu ajungeau până acolo, ci lăsau acatistul lor pe măsuţa din spatele icoanei aşezată oarecum în mijlocul bisericii; preotul, la fiecare cădelniţare lua acatistele lăsate de enoriaşi şi cum ultima cădelniţare era înainte de scoaterea cinstitelor daruri, riscai să-ţi rămână acatistul necitit până în momentul solemn amintit. Intrarea noastră în biserică a fost şi mai emoţionantă pentru că s-a făcut, întâmplător, în timpul rugăciunii amintite, psalm de o frumuseţe covârşitoare, cân-
5 tată de corul bisericii căruia i se alăturau armonios vocile enoriaşilor. Era un cor viguros în care cântul başilor bărbăteşti se împletea cu vocile sopranelor ad-hoc. Cântând „în ceata de ucenici şi ucenice”, cum zice poetul Nichifor Crainic, fiecare îşi poate odihni privirea pe icoanele murale, pictate în culori calde, dar bogate, ilustrând figuri hieratice şi familiare. Răspunsurile corului la rugăciunile de mulţumire nu sunt tânguitoare, Amin-ul este scurt, puternic şi poate tocmai din această pricină, pare mai din adâncul inimii. Şi iată că ajungem în momentul culminant al Sfintei Liturghii, Jertfa. Corul slăbeşte din intensitate, iar vocea preotului din altarul, proiectat deschis spre naosul bisericii, se înalţă puternică, enoriaşii putând auzi întreaga rugăciune a Sfintei Jertfe, spusă de preot în altar. Este singurul moment al slujbei când toţi enoriaşii cad, parcă la o comandă, în genunchi, într-o poziţie dreaptă de la mijloc în sus, fără sprijin în mâini, o poziţie de umilinţă şi pioşenie, îndurerată dar demnă în acelaşi timp. Apoi, o armată de evlavioşi, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, după ce a adus slavă lui Dumnezeu, după ce a mulţumit şi a suferit jertfa pe cruce, îşi ia, la îndemnul preotului, propria cruce şi devine o armată luptătoare. Sfatul din predica părintelui pătrunde adânc în suflet: „nu aştepta binele de la alţii, începe tu să faci binele, acum!” Marea bucurie a Sfintei Liturghii continuă. „Şi iată potirul la gură te-aduce, Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce”, iar enoriaşii pregătiţi, se încolonează frumos, îşi aprind lumânările şi se apropie cu smerenie de potirul preotului Sărbătoarea slujbei îţi încălzeşte sufletul şi-l bucură pentru întreaga săptămână. O pace adâncă coboară din înalt, iar oamenii ieşind din biserica care le-a fost casă
şi suflet pentru câteva ore, se răspândesc pe tăpşanele – încă înverzite – sau pe cărarea pietruită care duce spre ieşirea din curtea bisericii. Şi aşa cum se întâmplă şi la biserica noastră, vorbesc unii cu alţii, schimbă noutăţi ca într-o familie unită. Mai rămânem puţin şi admirăm locul şi descoperim biserica de la subsol, construită pentru a adăposti enoriaşii în zilele când cea de sus devine neîncăpătoare. Cu nimic mai prejos decât biserica de la parter, ea oferă, printr-un sistem acustic sincronizat, posibilitatea de a asculta sfânta slujbă celebrată în biserica de sus. Alături, dar tot la subsol, se găseşte biblioteca cu două săli depozitoare de cărţi şi o sală de lectură, având aproape 5000 de volume, vechi şi noi, aşezate într-o ordine desăvârşită. Părăsim cu greu locul în care parcă simţi că s-a născut veşnicia, dar tot în ansamblul bisericesc mai sunt şi alte locuri vrednice de interes. Dintr-un fânar şi un grajd alăturat, ambele datând din 1842, a fost amenajată, prin strădania preotului şi a prezbiterei, o grădiniţă de copii după programul Waldorf, dotată cu toate utilităţile, dar şi cu locuri de joacă şi creaţie, castele şi o minunată căsuţă a Sfintei Vineri. Aici învaţă să se facă oameni mari 23 de copii. De toţi se ocupă cu grijă şi devotament prezbitera Laura. Străbătând curtea am mai admirat crama casei parohiale în curs de reamenajare şi declarat monument de artă, Casa Praznicar cu o sută douăzeci de locuri, o veritabilă sala de concerte, decorată în interior cu o expoziţie permanentă de relicve descoperite în săpăturile din incinta locului. În anul 2008, realizând săpături pentru consolidarea fundaţiei casei parohiale, s-au descoperit relicve preţioase printre care şi un mormânt datând din epoca Bronzului Mijlociu. (continuare în pagina 7)
6
În dialog cu enoriaşii parohiei noastre
Pentru acest număr, cu D-l Emilian Gheorghe
Pr. VG: Domnule Emilian, de ani buni vă vedem în biserica noastră, mai ales la slujbele din duminici şi sărbători, întotdeauna de la începutul Utreniei. Cum reuşiţi să fiţi atât de matinal? EG: Trebuie să spun că mai sunt enoriaşi prezenţi de la începutul Utreniei, pe unii dintre aceştia îi găsesc în biserică, veniți de la distanțe destul de mari, ceea ce este un lucru de apreciat, „meritul” meu fiind mai mic, eu locuind, relativ, aproape. Totuși, pentru a completa răspunsul, aș menționa faptul că îmi propun de fiecare dată (și am reușit până acum) să fiu prezent încă de la începutul fiecărei slujbe din Sfânta Biserică, fiind consecvent principiului că orice activitate trebuie începută totdeauna atunci când s-a stabilit, și nu când poți, după cum ai timp disponibil sau în funcție de starea de spirit din ziua respectivă. Sigur, sunt de înțeles situațiile în care trebuie să avem grijă de copii, de bătrâni, de bolnavi sau în alte situații deosebite, care nu ne permit să ajungem la timp, de la începutul slujbei; dar nu pentru o oră de somn în plus… În acest context, trebuie menționată im portanța participării la Utrenie, deoarece aceasta este o slujbă de mulțumire către Dum nezeu, pentru pacea și odihna nopții care a trecut și a zilei care începe: este o jertfă de mulțumire Celui Ce aduce lumina și a risipit întunericul înșelăciunii și ne-a dat lumina dreptei credințe. Dacă nici în biserică nu reușim să ne facem timp să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de noi, în afara acesteia, cu atât mai puțin… Pr. VG: Cum ați ajuns la biserica noastră? EG: Pot spune că, față de alți enoriași cu „vechime” de zeci de ani, eu particip la slujbe în această biserică „numai” de 12 ani, de când m-am mutat în apropiere. Este bună întrebarea, deoarece destul de aproape sunt câteva biserici cu „nume” și „tradiție”: Biserica Mihai Vodă; lângă aceasta, Biserica din Str. Sapienţei; Biserica Domnița Bălașa și, nu foarte departe, Mănăstirea Antim. La toate acestea am participat la slujbe, uneori particip și acum, însă biserica mea „de suflet” de 12 ani a devenit Biserica Sfântul Ilie-Gorgani. Decizia alegerii nu a fost dificilă și argumentele opțiunii mele au fost determinate de modul de desfășurare a slujbelor, la vremea aceea de dumneavoastră, părinte profesor Vasile Gordon, și de părintele profesor Emanoil Băbuș, de ordinea și atmosfera de liniște din biserică, de pictura care ți se pare apropiată, de interiorul bisericii care este un mediu propice pentru a te reculege și a te ruga. Aprecierilor mele de început în decursul anilor li s-au adăugat și altele, motiv pentru
educația noastră, sprijinul și încurajarea permanentă de a învăța și educația religioasă primită, în mod deosebit de la mama.
Pr. VG: Ce școli ați urmat și ce profesie aveți? EG: În București, am urmat cursurile școlii elementare, ale liceului și Academia de Studii Economice, Facultatea Economia Industriei. Ca economist stagiar, am lucrat câțiva ani la o întreprindere mai mică, după care am fost promovat la Comitetul de Stat al Planificării și, apoi, la Ministerul Economiei. În prezent sunt pensionar.
care consider bună alegerea mea. În ultimii ani, pe lângă dumneavoastră și părintele Emanoil Băbuș, au venit părintele Silviu Tudose, în prezent parohul bisericii (o vreme cântăreț la strană, apoi diacon) și, mai târziu, părintele Vasile Crețu, fapt care a făcut ca activitatea în biserică să fie mai diversă. Aș remarca, pe lângă modul exemplar de desfășurare a Sfintei Liturghii, dar și a celorlalte slujbe, pregătirea atentă și prezentarea documentată a predicilor. Trebuie menționată și atitudinea caldă și apropiată față de enoriași a tuturor părinților bisericii, toți cadre universitare, pe care îi apreciez foarte mult. O mențiune în plus pentru părintele profesor Emanoil Băbuș, duhovnicul meu, de la care, atunci când a fost cazul, și mai ales la Sfânta Spovedanie, am primit cele mai bune sfaturi și încurajări, pentru care, și pe această cale, îi mulțumesc. Pr. VG: Ce obârșie aveți? Unde v-ați născut și cine au fost părinții d-voastră? EG: Tatăl meu, Petre, s-a născut în județul Teleorman, iar mama, Maria, s-a născut în județul Alba. S-au cunoscut în orașul Roșiorii de Vede, la un frate al tatălui meu și Dumnezeu a făcut ca tatăl și mama mea să întemeieze o familie, după care s-au mutat în București. Au avut împreună doi copii: o soră mai mare (care este și în prezent profesoară) și subsemnatul, născut în anul 1946. Școlile absolvite leau permis să aibă servicii bune la acea vreme, iar noi, copiii, să nu resimțim greutățile acelor timpuri. Copilăria, a mea și a surorii mele, a fost frumoasă, lipsită de griji materiale. Trebuie să amintesc, pentru perioada copilăriei și a adolescenței, grija ambilor părinți pentru
Pr. VG: Vorbiți-ne, acum, despre familia dvoastră. EG: Împreună cu soția, de profesie inginer chimist, Bunul Dumnezeu a făcut să avem o familie frumoasă, grijile noastre fiind comune majorității familiilor cu copii mari. Avem un singur copil, un băiat, absolvent a două facultăți (Farmacie și Management), care, în prezent, face un doctorat în Politici de sănătate și economia sănătății, în Marea Britanie. Așa cum și noi am fost încurajați de părinți să învățăm și să depășim condiția lor, la fel am procedat si noi cu el, considerând că este normal să procedăm așa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, rezultatele sunt pe măsură, mulțumindu-I lui Dumnezeu și pentru acest lucru. Ca o particularitate, aș menționa faptul că alegerea bisericii „de suflet” a mea nu a coincis întru totul cu opțiunea soției, poate și pentru faptul că ea s-a făcut la momente diferite, însă soția vine mai des la Biserica IlieGorgani decât merg eu la Biserica Domnița Bălașa, unde participă ea, de obicei, la slujbe. Dumnezeu va rândui și acest lucru, dacă vrea El. De asemenea, și băiatul, în Marea Britanie, merge la slujbele duminicale de la Parohia ortodoxă din orașul Birmingham, fiind implicat în activitățile acesteia. Pr. VG: Ca om credincios și cu experiența vieții, vă rugăm un sfat pentru mai tinerii noștri creștini. EG: Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem realiza nimic bun. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne sporească credința, nădejdea și dragostea și să nu uităm niciodată să-I mulțumim pentru toate. Măcar o dată pe zi, să ne facem timp să „vorbim” cu Dumnezeu prin rugăciune. Orice fapta bună, cât de mică, este apreciată de Dumnezeu. Să ne străduim să facem cât mai multe fapte bune; Dumnezeu nu rămâne niciodată „dator” și ne răsplătește mai mult decât merităm noi.
Interviu realizat de pr. Vasile Gordon
7
Şantierul de consolidare şi restaurare continuă Au început lucrările la acoperişul bisericii (urmare din pagina 1) Fisura din zidul de vest a fost injectată cu beton, iar în partea decopertată a zidului s-a reţesut zidăria şi s-a efectuat o subzidire. Ea va continua în viitor de-a lungul întregii lature vestice, pentru a întări zidul respectiv, fisurat, se pare, din cauza turlei mari de beton, care apasă pe el. Latura de sud se amenajează acum în vederea turnării pardoselii de beton armat, pe care urmează să fie amplasat sistemul de încălzire în pardoseală şi dalele de piatră finale. Când şapa de beton va fi uscată, vom redeschide această zonă, pentru a fi folosită în timpul sfintelor slujbe. În paralel, a fost construit în interior un eşafodaj din lemn, care să permită inter-
venţia asupra şarpantei. Practic, se creează un pod de lemn, care izolează interiorul locaşului de cult şi face posibilă desfăşurarea programului liturgic în condiţii de siguranţă. El a fost ignifugat şi va fi demontat în momentul în care acoperişul refăcut, cu noul sistem de boltire, cu ferme de lemn lamelat, va fi finalizat. Lemnul eşafodajului va fi folosit ulterior pentru amenajarea podului bisericii. În exterior a început construirea acoperişului provizoriu, absolut necesar pentru lucrările care se vor face. Acestea sunt principalele noutăţi legate de lucrările executate acum la biserica noastră. Sperăm ca ele să continue
în bune condiţii, iar Dumnezeu să ne ajute să le finalizăm cât mai repede.
Vă îndemnăm şi acum să sprijiniţi efortul deloc uşor la care ne-am angajat. Proiectul acesta nu poate deveni realitate fără jertfelnicia noastră, a tuturor, atât spirituală, cât şi materială. Fără să acordăm o atenţie prea mare formelor, avem convingerea că de felul cum arată lăcaşul de cult depinde în foarte mare măsură şi creşterea nivelului duhovnicesc al comunităţii care slujeşte lui Dumnezeu în el. De ce să ne lipsim de o astfel de şansă?
Peregrin în ţara mea (urmare din pagina 5) Şi aşa, cu sufletul îmbucurat de slujba duminicală, cu mintea îmbogăţită de atâtea cunoştinţe noi, cu pacea care s-a pogorât peste noi şi care ne înfrăţeşte cu toţi oamenii locului – oameni destoinici şi frumoşi, simţindu-ţi astfel stirpea perpetuă – admirând nestăvilit frumuseţea locului, te surprinzi murmurând: „Podgorii bogate şi lanuri mănoase, Pământul acesta, Iisuse Cristoase, E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine, Tu viaţa de-a pururi a neamului meu” Lăsând în urmă raiul acesta, coborând pe şoseaua ce ne întorcea în oraşul din câmpie, am avut încă o dată convingerea: România profundă există. Mariana Hanganu
P.S. Pentru cei care n-au descoperit din rândurile noastre biserica şi locul care ne-a produs atâta bucurie, mărturisim că este vorba de ansamblul bisericesc de la Biserica Sf. Nicolae din Câmpina a Părintelui Parinteului Petru Moga, iar în duminica în care am participat, părintele Moga a slujit Sfânta Liturghie împreună cu Părintele Silviu Tudose, parohul bisericii noastre.
8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII martie • Vineri, 1 martie, h. 17.30: Slujba sfințirii apei şi spovedanii • Sâmbătă, 2 martie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminica întoarcerii Fiului Risipitor, 3 martie, h. 8.15– 12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 6 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 8 martie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii • sâmbăta morţilor – moşii de iarnă, 9 martie, h. 8.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, 10 martie, h. 8.15– 12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul sec de carne) • Miercuri, 13 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 15 martie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii • Sâmbătă, 16 martie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, 17 martie, h. 8.15– 12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul sec de brânză); h. 8.00: Vecernia iertării • Luni, 18 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul • Marţi, 19 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul • Miercuri, 20 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul • Joi, 21 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul • Vineri, 22 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.00: Liturghia Darurilor înainte-sfinţite; h. 19.00: spovedanii • Sâmbăta Sf. Teodor, 23 martie, 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Ortodoxiei, 24 martie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare; h.18.00: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Luni, 25 martie, Buna Vestire, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia (dezlegare la peşte) • Miercuri, 27 martie, h. 17.30: Slujba sfințirii icoanelor; h. 8.30: dialoguri şi spovedanii • Vineri, 29 martie, h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 30 martie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sf. Grigorie Palama, 31 martie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare
PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII aprilie • Miercuri, 3 aprilie, h. 17.30: Slujba sfințirii apei; h. 18.30: dialoguri şi spovedanii • Vineri, 5 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 6 aprilie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sfintei Cruci, 7 aprilie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 10 aprilie, h. 17.30: Vecernie cu Litie; h. 19.00: dialoguri şi spovedanii • Vineri, 12 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 13 aprilie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sf. Ioan Scărarul, 14 aprilie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 17 aprilie, h. 17.30: Denie – Canonul cel Mare şi spovedanii • Vineri, 19 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denia Acatistului Bunei Vestiri şi spovedanii • Sâmbătă, 20 aprilie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Cuv. Maria Egipteanca, 14 aprilie, h. 8.15– 12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Luni, 22 aprilie, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Marţi, 23 aprilie, Sf. Mare Mucenic Gheorghe, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Darurilor înaintesfinţite, a Sf. Grigorie Dialogul • Miercuri, 24 aprilie, h. 17.30: Vecernie şi spovedanii • Vineri, 26 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.00: Liturghia Darurilor înainte-sfinţite; h. 19.00: spovedanii • Sâmbăta lui Lazăr, 27 aprilie, h. 8.30‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase (dezlegarea sărindarelor); h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Floriilor, 28 aprilie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (dezlegare la peşte) † Lunea Mare, 29 aprilie, h. 17.30: Denie şi spovedanii † Marţea Mare, 30 aprilie, h. 17.30: Denie şi spovedanii
Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu 0751.071.546 cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro