„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)
ianuarie – februarie 2012
ABC liturgic
foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări
Anul XIV, Nr. 5 (103)
MOLITVELE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE Rostul lor, atitudini şi practici greşite
Preliminarii. Din primii ani de preoţie am constatat că între cele mai frecvente slujbe şi rugăciuni solicitate de credincioşi, fie în biserică, fie pe la casele lor, se numără „Molitvele Sfântului Vasile”. Cauzele solicitării erau diferite, însă opinia că ele pot „rezolva” automat anumite probleme şi neajunsuri era unanimă. Din câte auzim şi vedem azi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Există un anumit segment de credincioşi, atât la sate, cât şi la oraşe, care văd în aceste molitve o specie de super-rugăciuni, deasupra cărora nu se mai poate pune nimic. Altfel spus, dacă molitvele Sfântului Vasile nu alungă „răul”, ori nu aduc „binele”, altceva e de prisos să se încerce. În rândurile preoţilor există, exceptând categoria celor cu o poziţie echilibrată, două atitudini extreme: unii refuză cvasitotal să le citească, alţii le citesc ca şi cum ar bea apă, convinşi că pun în lucrare cea mai bună „reţetă” liturgică. Primii refuză din teama că satana s-ar răzbuna pe el, ori pe cineva din familia lui. Iar cei care le citesc „pe bandă rulantă” dau apă la moară acelor creştini care consideră că molitvele deţin supremaţia între slujbe şi rugăciuni. În plus, aceiaşi preoţi subestimează puterea satanei, care ştie să speculeze credulitatea şi ignoranţa celor care consideră că molitvele în discuţie pot fi aşezate în topul ierarhiei slujbelor bisericeşti. Din cauza acestor atitudini extremiste, dar şi pentru faptul că în conţinutul lor se găsesc cuvinte înfricoşătoare de blestem, în acest an au avut loc dezbateri la nivelul ierarhiei superioare bisericeşti, socotindu-se că nu e potrivit să se mai citească în ziua de 1 ianuarie, întrucât ar contrasta cu atmosfera de bucurie liturgică, specifică acestei sărbători. Există deja o hotărâre sinodală în acest sens, potrivit căreia preoţii sunt îndemnaţi ca în locul molitvelor, după Sfânta Liturghie să se săvârşească Te-Deum‑ul, ca slujbă festivă de mulţumire (v. Lumina, 29 martie 2011). II. Tema catehezei are ca obiectiv principal oferirea unor scurte lămuriri, prin care să atenţionăm că aceste molitve îşi au locul şi rostul lor între rugăciuni, dar nu sunt mai importante decât Sfânta Liturghie şi Taina Spovedaniei, fără de care nimeni nu poate spera să elimine răul din viaţa lui şi nici să primească binele pe care îl aşteaptă. III. Tratarea temei se va axa pe următoarele: denumire, autorul lor, încadrarea liturgică, timpul şi locul citirii, scop, efecte, atitudini şi practici greşite.
Sf. Vasile cel Mare – icoană a bisericii Sf. Ilie‑Gorgani
- denumire: cuvântul „molitvă” (popular, molitfă) vine din slavonescul „molitva”, care înseamnă „rugăciune”; - autorul molitvelor despre care vorbim (practic, trei rugăciuni) este Sfântul Vasile cel Mare (330-379), episcop al Cezareii Capadociei. Trebuie să amintim aici că şi de la Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) ne-au rămas trei molitve, cu idei asemănătoare (practic, cuvinte de alungare a Satanei şi a lucrărilor lui). Întrucât în vremea lor creştinismul se confrunta puter(continuare în pagina a 2‑a)
2
ABC liturgic
MOLITVELE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE Rostul lor, atitudini şi practici greşite
(urmare din pagina 1)
nic cu o sumedenie de lucruri şi lucrări păgâne, adesea satanice, aceşti Sfinţi Părinţi au socotit de cuviinţă să compună şi astfel de molitve, care, pe alocuri, conţin expresii de blestem la adresa tuturor acestor lucrări rele. - d.p.d.v. liturgic, aceste molitve se înscriu în categoria ierurgiilor şi se găsesc în cartea numită „Molitvelnic”, pe care o întrebuinţează numai preotul. După scop şi efecte, ierurgiile se împart în: exorcisme, curăţiri şi dezlegări, binecuvântări şi sfinţiri. Molitvele se încadrează în şirul exorcismelor (exorcismele = rugăciuni şi rânduieli pentru eliberarea de sub înrâurirea şi puterea nefastă a diavolului). Termenul „exorcism” vine din grecescul „exorkizo” – „a scoate duhul necurat prin conjurare/jurare” (gr. orkos = jurământ). În acest sens, traducerea mai potrivită ar fi nu „te blestem pe tine, diavole…”, ci „te conjur”, „te jur”… să pleci etc. - molitvele Sfântului Vasile se citesc, potrivit unei tradiţii nu foarte vechi, după Sfânta Liturghie, în ziua de 1 ianuarie (pr. prof. E. Branişte, Liturgica Specială…, p. 443; pr. prof. N. Necula, Tradiţie şi înnoire…, p. 311), dar şi la sfârşitul altor slujbe (Sfeştanie, Vecernie, Sf. Maslu). Conform practicii corecte, nu se citesc niciodată singure, ci numai împreună cu altă slujbă, atât în biserici, cât şi pe la casele credincioşilor. - scopul şi efectele citirii lor au fost deja anticipate prin definiţia dată exorcismelor şi prin explicaţiile etimologice. Fiind, aşadar, rugăciuni (molitve) şi, totodată, exorcisme, ele au ca scop invocarea lui Dumnezeu, pentru ca El să-l alunge pe satana, dimpreună cu toate lucrările lui, din acei oameni chinuiţi. În molitva a 2-a, de pildă, diavolul este „blestemat” să plece din spaţiul omenesc: du-te în pământ fără de apă, pustiu, nelucrat, unde om nu locuieşte!. - atitudini şi practici greşite. Pe de o parte, preoţii care au reţineri în a le citi, din tema de a nu păţi ceva, ar trebuie să gândească la fel şi în ceea ce priveşte săvârşirea Sfintei Liturghii, slujbă de înfricoşătoare taină şi răspundere. Altfel, dacă cineva spune că nu e pregătit suficient şi că e nevrednic a citi molitvele, cum îndrăzneşte, în aceeaşi stare fiind, să oficieze Sfânta Liturghie? Categoric, şi preotul
care citeşte molitvele, şi credinciosul pentru care se citesc, trebuie să se îngrijească de starea sufletului, cu post, rugăciune etc. Dar, cu atât mai mult pentru săvârşirea Sfintei Liturghii! În acelaşi timp, să recunoaştem, oricât s-ar pregăti cineva, fie pentru Liturghie, fie pentru molitve, ori alte slujbe, niciodată nu va putea spune că e vrednic… Pe de altă parte, în cazul săvârşirii abuzive, pentru motive adesea închipuite, molitvele pot fi bagatelizate. În aceste cazuri, se alimentează şi impresia că diavolul ar fi prezent peste tot, mult mai mult decât este în realitate. Noi trebuie să ştim că viaţa noastră şi mediul ce ne înconjoară se află sub ocrotirea lui Dumnezeu, nu sub stăpânirea satanei. E adevărat că lucrările satanice sunt prezente în lume, cel mai adesea datorită păcatelor omeneşti. Iar când această prezenţă devine evidentă şi periculoasă, trebuie să luăm măsurile ce se cuvin, între care şi citirea acestor molitve. IV. Recapitulăm câteva enunţuri, pentru a le fixa mai bine şi pentru a constitui teme de reflexie: molitvele nu trebuie socotite mai importante decât Liturghia şi Sfintele Taine, dar nici ignorate atunci când se impune citirea lor; nu există două categorii de preoţi: unii „vrednici”, „cu har”, care le pot citi, iar alţii „fără har”… Cei care se consideră nevrednici a citi molitvele să nu săvârşească nici Liturghia! Părintele Argatu, cunoscutul duhovnic de la Cernica, spunea: „Dacă de frică nu foloseşti harul preoţiei şi predai armele cu care trebuie să lupţi, atunci treci în rândul mirenilor şi lasă locul aceluia care poate lupta şi apăra turma încredinţată… Cea mai mare greşeală pentru un preot este să se arate în faţa diavolului fricos şi fără putere. În loc să se teamă diavolul de puterea preoţiei pe care o poartă preotul, se teme preotul de falsa putere pe care o are diavolul. Exact cum s-ar duce un lup la stână şi, în loc să fie alungat de cioban şi de câinii care păzesc stâna, fug toţi de frica lupului!”. V. Asocierea molitvelor cu anumite slujbe reprezintă o soluţie binevenită: în biserici, seara, după Vecernie, sau Acatist; pe la casele credincioşilor, după Sfeştanie, ori după „Rânduiala pentru cei ce sunt tulburaţi de duhuri necurate”. Părintele Argatu mai recomanda: „Cel mai bun moment pentru citirea moliftelor este duminică la amiază, după terminarea Sf. Liturghii, pentru că atunci preotul este pregătit şi împărtăşit”.
VI. Generalizând importanţa liturgică a molitvelor, e bine să reţinem că ele constau în trei rugăciuni rostite sub formă de blestem asupra puterii diavolului. Prima este adresată lui Dumnezeu-Tatăl; a doua conţine formule de blestem în care este vizat diavolul; a treia se adresează celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, pentru a se izgoni răul, sub diversele lui forme de manifestare. În acelaşi timp, pentru ca în locul răului să fie aduse roadele Duhului Sfânt: „… insuflă Duhul Tău cel paşnic, ca păzit fiind de el, să facă roade de credinţă, de fapte bune, de înţelepciune, de curăţie, de înfrânare, de dragoste, de bunătate, de nădejde, de blândeţe, de îndelungă răbdare, de îngăduinţa, de smerenie, de pricepere...”. Iată că molitvele nu sunt doar înfricoşătoare, prin întrebuinţarea formulelor de blestem, ci şi izvor de linişte şi pace, prin invocarea calităţilor omului duhovnicesc. VII. Aplicarea corectă a învăţăturilor prezentate până aici se poate face doar dacă preotul şi credincioşii evaluează obiectiv rolul şi rostul molitvelor: să nu se exagereze importanţa lor, dar nici să fie subestimate în vreun fel. Citindu-le şi citindu-li-se, să nu fie neglijată, în acelaşi timp, starea sufletească: pregătirea prin post şi rugăciune; totodată, citirea şi ascultarea lor în deplină smerenie. Cât de binevenite sunt, în acest sens, sfaturile Cuv. Paisie Aghioritul: Exorcismele trebuie să se citească cu durere, cu smerenie, nu cu mândrie. Atunci când preoţii citesc cu voce tare şi cu mândrie „Ieşi, duhule necurat!”, diavolul se sălbăticeşte, se mânie şi poate exploata egoismul celui îndrăcit, spunându-i: „Ia te uită, te face de râs înaintea lumii; ia şi dă-i câteva popii ăstuia…”. Şi atunci cel îndrăcit începe să-l bată pe preot. Şi astfel nu fuge diavolul, ci fuge părintele cu molitfelnicul… Odată, un preot a spus unui îndrăcit: „Îţi poruncesc, duhule necurat, să pleci din omul acesta!”. „Ei, pentru că mi-ai poruncit, nu plec!” – îi răspunse diavolul prin gura celui îndrăcit. De aceea le spun preoţilor ca, atunci când citesc exorcisme, niciodată să nu strige…”. Din acest îndemn se subînţelege că preotul va citi molitvele cu toată smerenia, având conştiinţa că nu el, ci Dumnezeu îi porunceşte satanei şi El îl alungă, iar credincioşii vor asculta cu aceeaşi smerenie şi conştiinţă că numai Dumnezeu este stăpânul adevărat al vieţii lor şi a tot ce-i înconjoară. Preot Vasile GORDON
3
Răspundem cititorilor Vă rog să ne explicaţi unele versete din Psaltire, pentru care nu am găsit înţelesul, şi anume: - în Psalmul 119, versetul 5: „Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit, că locuiesc în corturile lui Chedar!” - ce reprezintă corturile lui Chedar? - în Psalmul 136, ultimele 3 versete - cine sunt fii lui Edom?
Psalmul 119 este primul din rândul celor 15 psalmi numiţi „cântare a treptelor”. Sunt psalmi de pelerinaj, pentru că a merge spre Ierusalim se spunea „mă urc la Ierusalim”; de aceea pelerinajul este văzut ca un urcuş (pe trepte). Cel care se roagă îşi deplânge soarta: „Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit, că locuiesc în corturile lui Chedar”. Aceasta este însă varianta Septuagintei (greacă), pe când în textul ebraic se întâlneşte o altă variantă: „Vai de mine, că locuiesc la Meşec, că locuiesc în corturile lui Chedar”. Sub numele de Meşec era cunoscută o populaţie din Turcia de astăzi, la sud de Marea Neagră, fiind menţionată de hitiţi şi de asirieni. Chedar reprezintă un trib arab. În Fac. 25:13, Chedar este al doilea fiu al lui Ismael. Ca arabi, chedariţii duceau o viaţă semi-nomadă sau nomadă, locuind în corturi şi ducându-şi traiul din creşterea animalelor. Corturile lor negre din păr de capră sunt lăudate pentru frumuseţe în Cântarea cântărilor: „Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă, ca sălaşurile lui Chedar” (Cânt. 1:4). În Is. 21:16-17, profetul adresează Chedarului o serie de avertismente, în cadrul „profeţiei despre Arabia” (v. 13). În Is. 42:11 Chedar este asociat cu pustiul, având totuşi cetăţi şi sate. Mai degrabă însă în acest text îi sunt atribuite satele („curţile” sau „gospodăriile”). În Ier. 49:28 Chedar este
menţionat printre „fiii Răsăritului”, nume generic care îi cuprinde pe locuitorii pustiului siro-palestinian şi arab, iar în Iez. 27:21 se arată produsele cu care Chedarul face negoţ: „Arabia şi toate căpeteniile din Chedar făceau negoţ cu tine; miei, berbeci şi ţapi îţi dădeau în schimb pentru mărfurile tale”. Revenind la Ps. 119:5, putem concluziona că în varianta ebraică, textul „locuiesc în Meşec, locuiesc în corturile lui Chedar” face aluzie la diaspora evreilor de după 586 î.Hr., când templul din Ierusalim a fost distrus şi a început exilul babilonian. Depărtarea de patrie este asemănată cu depărtarea „la capătul lumii”, Meşec fiind la capătul lumii cunoscute, în extremitatea nordică, iar Chedar în extremitatea sudică. În varianta greacă opoziţia nord-sud nu mai există, accentul căzând pe locuirea în corturi. Se deplânge astfel situaţia din exil, în care evreii au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele din cetăţile Iudei şi să stea în exil, în condiţii mizere. O echivalare modernă a expresiei „locuiesc în corturile lui Chedar” ar fi „stau ca într-o tabără de refugiaţi”. „Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: „Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!”” (Ps 136:7). Fiii lui Edom sau edomiţii sunt o populaţie înrudită cu fiii lui Israel. În Fac. 25 Isav (sau Esau) şi Iacob (cel care se va numi Israel) sunt fraţi gemeni, născuţi din Isaac. Isav se va numi şi Edom (Fac. 25:30), fiind părintele edomiţilor, după cum Iacob-Israel va fi părintele fiilor lui Israel. Edomiţii locuiau o zonă muntoasă şi deşertică la sud de Marea Moartă, în
zona muntelui Seir. De altfel în cuvintele profetice Seir poate fi folosit în loc de Edom, ca de exemplu în Iez. 25:8: „Pentru că Moab şi Seir zic: Iată şi casa lui Iuda este ca toate neamurile” (aluzia este evidentă la cele două popoare vecine, moabiţi şi edomiţi). Edomiţii nu se închinau lui Iahve, Dumnezeul Israelului, ci zeul Qos sau Qaus, care apare şi în nume teoforice edomite. Un important centru religios edomit a fost descoperit la Khirbet Qitmit, în pustiul Neghev, în sudul Israelului. La jefuirea Iudei de către babilonieni se pare că au participat şi grupuri de edomiţi. Acest act de agresiune a fost aspru criticat de profetul Avdie (Obadia) în scurta sa carte. Edomul a folosit prilejul prăpădului venit peste fratele său, Israel, participând la jaf. „În vremea când tu erai de faţă, cei străini se făceau stăpâni pe avuţia lui şi cei de altă lege veneau în porţile lui şi asupra Ierusalimului au aruncat sorţi, şi tu erai ca unul dintre aceia!” (Avd. 11). Exact la acelaşi eveniment se referă şi Ps. 136:7. După 586 î.Hr., profitând de eliminarea dinastiei davidice de către babilonieni, de distrugerea Ierusalimului şi a templului, grupuri de edomiţi s-au infiltrat în sudul Iudeii, formând o enclavă edomită care se va numi în perioada elenistică Idumeea. Regele Irod cel Mare, de exemplu, în timpul căruia S-a născut Mântuitorul, nu era iudeu de neam, ci idumeu (edomit). AleXANDRU MIHĂIlĂ profesor de Vechiul Testament la facultatea de Teologie din București
4
Tinda Crăciunului, pridvorul Bucuriei!
Ş
i în acest an, începutul postului Naşterii Domnului ne-a găsit, pe cei mai mulţi, captivi în vâltoarea zilei, cu sentimentul că suntem biruiţi de lupta cu cele ale zilei, cu scurgerea ameţitoare a timpului, cu alarma de ceas de dimineaţă, cu fuga după autobuz, cu traficul insuportabil, cu locurile de muncă nesigure, cu salariile prea mici, cu ratele nesfârşite la bancă, cu agendele abundând în termene limită, cu maşina de spălat, cu gătitul, cu fuga spre şcoală sau spre grădiniţă, cu vizita la medicul pediatru, cu temele copiilor, cu sentimentul că uneori dăm mult şi primim puţin, şi din nou cu alarma de ceas…
Î
ntre aceste coordonate „oscilăm” şi noi, câţiva dintre enoriaşii bisericii noastre când am primit în căsuţa de e-mail un mesaj intitulat Cu timp sau fără timp!, trimis de prietena noastră, preoteasa Laura Tudose. Personal, am avut ezitări să-l deschid imediat pentru că intuiam, cumva, ce „solie” poartă, iar gândul că o altă reponsabilitate s-ar putea insinua pe lista mea îmi cauza o oarecare nelinişte, din teama că nu le‑aş putea împlini pe toate. Apelul Laurei era fără echivoc: Praznicul Naşterii Domnului se apropie, iar noi trebuia să ne organizăm cât mai repede pentru ca, şi în acest an, copiii din biserica noastră să poată poposi în Tinda Crăciunului, un loc în care micuţii pot separa Bucuria Naşterii Domnului de bucuriile mercantile de Crăciun. Aşadar, cu niciun chip copiii nu pot fi lipsiţi de această trăire şi bucurie autentică! Mesajul a avut efectul unei treziri la cu totul altă realitate, adică la cea care conta cu adevărat. Ne-a luat ceva timp să armonizăm programele fiecăruia dintre cei implicaţi pentru ca prima întâlnire de lucru să aibă loc. A urmat, apoi,
5
etapa de organizare cu identificarea coordonatorilor atelierelor, stabilirea tipurilor de ateliere şi a resursele materiale necesare, fixarea unui calendar de activităţi, găsirea unor voluntari dornici să ofere o parte din creativitatea, energia şi timpul lor, mai mult sau mai puţin liber şi, în fine, deşfăşurarea propriu-zisă a atelierelor...
A
mâni. Din acest pridvor al bucuriei, am pornit într-o împreună-călătorie până în zări depărtate, tocmai spre Viflaim, pentru a trăi cea mai mare dintre bucurii şi a ne închina Întrupării Pruncului Izbăvitor. Vom avea prilejul să vedem cum toată Creaţia lui Dumnezeu aduce obolul său Prea-dulcelui Prunc: cerul trimite în dar o stea călăuzitoare, pământul descoperă Maicii Domnului peştera în care va naşte pe Mesia, iar omul - prin cei trei crai de la Răsărit - pune la picioarele Pruncului Iisus jertfă de aur, tămâie şi smirnă. Urmându-le cuvenita pildă, ne vom strădui ca, aidoma magilor, să cercetăm vistieriile noastre şi să aducem Dumnezeului nostru cel întrupat daruri de preţ şi bineplăcute Lui, precum fapta noastră cu roadă bună, înţesată de dragoste, milostenie, răbdare...
stfel, au luat naştere cinci ateliere ale dibăciei şi hărniciei, împărţite pe grupe de vârstă, după cum urmează: Din darul hârtiei, coordonator Alina Dumitraşcu; Atelier lui Bricoliţă şi Podobiţă, coordonator Ramona Neagoe; Atelierul lui Peticel voioşel, coordonator Petruţa Băniţă; Atelierul lui Firicel hărnicel şi Trăistuţa fermecată de el, coordonator dna Lidia Stareş şi Atelierul lui Fetruşel născocel, coordonator dna Lidia Stareş. opiii ne sunt tovarăşi de drum De asemenea, nelipsite şi în acest an sunt şi, pe lângă prinosul lor de cuserile de poveste cu Rostiri pentru suflet, minţenie şi hărnicie, vor pregăti coordonator dna Coca Bloos şi Dalbă coPruncului Mântuitor daruri-mici comori, lindiţă, coordonator Laura Tudose. tocmite din hârtie, fire, fetru, postav şi n momentul în care aştern aceste rân- multe peticele colorate, cusute cu multă duri, Tinda Crăciunului şi-a deschis dragoste. Deopotrivă, Îi vor cânta Domlarg porţile încă de acum două săptă- nului prunc şi colindiţă duioasă, aşa cum
Î
C
un frumos imn ne învaţă: Cerul şi pământul în cântec răsună / Îngeri şi oameni cântă împreună. Şi pentru că drumul este lung şi osteneala se adună, la vremea cuvenită ne vom odihni cu toţii şi vom asculta rostiri pentru suflet - poveşti şi basme grăite minunat de un înţelept povestaş. Poftiţi, aşadară, în Tinda Crăciunului unde copiii noştri cei frumoşi, cu chip senin, din basme scoşi, am plăsmuit sârguincioşi minuni pentru Pruncul Hristos!
N
u în ultimul rând, mulţumim şi cu acest prilej tuturor celor care ne-au ajutat să pornim în călătoria noastră alături de micii noştri prieteni, în care ei înşişi devin vestitori ai Naşterii Fiului lui Dumnezeu.
A
şadar, se apropie Praznicul cel dumnezeiesc! Să avem inimile primenite pentru că Hristos Domnul va bate şi la uşa sufletelor noastre, cerându-ne: „Deschide uşa, creştine!” Hristos Se naşte, slăviţi-L! Iosefina SÎRBU
6
În dialog cu enoriaşii parohiei noastre
Astăzi, de vorbă cu d-na prof. Mariana Hanganu învăţat, şi continuu să învăţ, lecţia smereniei. Fără să-mi fie duhovnic, decât ocazional, profesorul care m-a călăuzit în această lecţie a fost Pr. Prof. Vasile Gordon. Atât de mare i‑a fost contribuţia, încât şi astăzi, uneori, mă surprind gândind, în momentele de cumpănă sau de purtare mai nevolnică, ce ar spune Părintele Vasile?! Şi parcă amintindu-mi tot ce am învăţat de la dânsul, găsesc rezolvarea cea bună sau îmi modific purtarea. Da, putem învăţa până la adânci bătrâneţi. Într-un fel, aceasta ne menţine tinereţea spiritului. Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre obârşia dvs. şi despre activitatea profesională pe care o desfăşuraţi. Stimată doamnă Mariana Hanganu, sunteţi foarte ataşată de sfintele slujbe din biserica noastră şi cu familia reprezentaţi o prezenţă discretă, dar constantă. De câţi ani frecventaţi această biserică şi ce anume vă atrage aici?
Într-adevăr, la biserica Sf. Ilie‑Gorgani venim de mulţi ani, mai întâi în formaţie completă, până la plecarea din ţară a fiicei noastre, în 1998, apoi, până la moartea tatălui meu, survenită anul trecut în decembrie, am continuat să participăm la sfintele slujbe noi şi părinţii mei. Acum venim doar eu şi soţul meu. Mama, având 87 de ani, se deplasează mai greu, aşa că urmăreşte slujba la televizor. Pentru mine această biserică înseamnă foarte mult. M-a adus aici, în primul an de facultate - era în 1965 -, fratele cel mai mare al mamei, avocatul Gheorghe Vrânceanu‑Peştera, cel care, închis fiind la Aiud până la amnistierea din 1965, a avut marea şansă a vieţii să fie coleg de celulă cu monahul Sandu Tudor. Îmi povestea deseori despre el şi îmi spunea că, dacă va avea vreun regret când va părăsi lumea acesta, cu siguranţă acela va fi că nu a putut trăi bucuria şi transfigurarea pe care o vedea pe chipul monahului Sandu Tudor când acesta se ruga. În anii de facultate am venit mai rar la biserică, deşi era în drumul meu zilnic. Apoi m-am depărtat cu locuinţa, dar m-am apropiat cu sufletul şi am început să particip la slujbe. A fost şi o perioadă de câţiva ani de absenţă din ţară, timp în care nu am venit deloc. Părintele Alexie mi-a fost duhovnic până la venirea Pr. Emanoil Băbuş. Mă gândesc la această biserică ca la ultima mea universitate, pentru că aici am învăţat multe din cele neînvăţate, dar, mai presus de toate, am
Despre obârşia mea, ce să vă spun? Ca lingvist, atenţia îmi este atrasă de faptul că folosiţi un cuvânt încărcat de semnificaţii, fiindcă acest cuvânt, obârşie, este de origine slavă, unde însemna „partea de sus”, „înălţime”. În limba noastră, a căpătat sensul de „început”, „izvorul unei ape în munţi sau dealuri”. Mai târziu, cuvântul se întrebuinţează cu sensul figurat de „naştere”, „origine”, dar acest sens se folosea, aşa cum apare el la scriitorii noştri clasici, doar pentru originile ilustre. La Alecsandri există, dacă nu mă înşel, exprimarea aceasta: „unde ţi-e dovada de ‘naltă obârşie?”. Obârşia mea a fost comună, doar ziua naşterii a fost deosebită: m-am născut în ziua Intrării Maicii Domnului în Biserică, în Constanţa, în anul 1947. Am fost singurul copil al părinţilor mei, iar naşterea mea a fost o bucurie mare pentru ei, în ciuda vremurilor grele pe care le trăiau. Bunicul dinspre mamă, mic proprietar de pământuri în zona Medgidia, era în închisoare, primul lui băiat, la fel. Fraţii mai mici, daţi afară din şcoli. Eu însămi, mică fiind, asistam cum din casa bunicilor mei se încărcau în camioane, din ordinul unui perceptor de la Sfatul popular, cum i se spunea pe atunci primăriei, mobile, aşternuturi, veselă. Iar turmele de animale erau luate şi mânate, după ce o voce puternică striga: „Azi, până aici !” În primii ani de şcoală am înţeles că făceam parte din clasa exploatatoare, dar în mintea mea de copil nu înţelegeam cum exploatau bunicii mei, când eu auzisem pe atâţia oameni spunând că nu ar fi ieşit din iarnă fără „bucatele” împrumutate de la bunicul meu, grâne care nu se mai înapoiau niciodată. Totuşi, am avut o copilărie care, chiar dacă, din punct de vedere material, nu era
bogată, era fabuloasă ca spirit. Atunci, în copilăria dintâi, am privit nesfârşitul câmpiei, am urmărit obsedant linia orizontului unde marea se unea cu cerul, am imaginat atâtea poveşti cu zâne, cu eroi luptători care aveau simţul dreptăţii, atunci am cunoscut miracolul de a putea trăi de unul singur înconjurat de personajele născocite de tine. Am fost un copil timid şi cuminte, cred eu, iar timiditatea în public m-a urmărit toată viaţa. Am crescut cu oameni mari şi printre oameni mari. În lungile plimbări pe care le făceam cu bunicul de mână, am învăţat sintagma „om de omenie”, greu de înţeles pentru copilul care eram, dar repetată mereu am înţeles că includea aproape un mic tratat de morală care m-a călăuzit toată viaţa. Din partea tatălui, Valeriu Ploae, am moştenit rigoarea. Bunicul patern a fost militar, subofiţer care avea sub comanda sa o mică unitate militară de hidroaviaone, înfiinţată în Constanţa cam pe la 1920. De la el a moştenit tatăl meu – şi a instaurat mai târziu în propria familie – disciplina şi ordinea, simţul datoriei şi al onoarei. M-am născut în casa construită de bunicul patern, pe care nu l-am cunoscut, dar, curând, părinţii mei au avut propria casă în zona veche a oraşului, la intersecţia străzilor Călăraşi cu Ştefan Mihăileanu. Vecinii casei noastre au fost Şcoala nr. 11 şi biserica Sfinţii Constantin şi Elena. Este şi astăzi o biserică frumoasă, mare, construită din piatră; la vremea aceea însă mi se părea uriaşă. Biserica aceasta, la care tatăl meu nu lipsea de la slujba de duminică, mi-a marcat în dangăt de clopot şi rugăciune toate sărbătorile de peste an. Deşi la şcoală aveam diverse activităţi special puse pentru a ne împiedica participarea la slujbe, vecinătatea bisericii ne aducea aproape slujbele. Am locuit în această casă, cu o curte mică plină cu trandafiri şi zorele toată tinereţea mea. Aici s-a jucat şi fetiţa noastră. Într-un târziu, când părinţii mei şi-au dat seama că nu ne vom întoarce să locuim în Constanţa, au vândut-o şi au cumpărat un apartament mai mic. Întrebarea despre activitatea mea profesională sună a bilanţ. Dar e binevenită. Mă face să privesc în urmă. În ciuda atâtor bilanţuri profesionale, curriculum vitae, cum se spune acum, pe care le-am făcut de-a lungul anilor, retrospectiva pe care mi-o propuneţi, chiar dacă doar schiţată, are în vedere şi componenta de suflet, niciodată prezentă în celelalte. Pe măsură ce depăşeşti vârful şi
7 începe coborâşul curbei existenţiale ai tot mai des sentimentul retrospectivei şi apare întrebarea firească dacă ai folosit bine talanţii primiţi. Pot să spun acum, la finalul carierei, că, din punctul meu de vedere, tot ce am realizat a fost sub dezideratul meu. N-am avut un program nerealist, adică mi‑am evaluat bine puterile, poate a fost puţin ambiţios, dar, cum spunea părintele meu duhovnic la spovedania din urmă cu un liant bine măsurat, această ambiţie a fost creatoare. Se putea însă şi mai mult. Mereu alte priorităţi mi-au lăsat în şantier lucrări începute. Am împlinit anul acesta 41 de ani de activitate, având cartea de muncă în acelaşi loc, Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Am fost în paralel profesor la diverse facultăţi şi instituţii. Deşi am absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română, cum se intitula pe atunci Facultatea de Filologie, destinul meu profesional s-a schimbat brusc, fiind trimisă, ca bursieră a Institutului de Înaltă Cultură de la Lisabona, să studiez şi să mă specializez în limba portugheză. Şederea a fost rodnică profesional, cultural, dar şi uman. La întoarcere am redeschis, împreună cu lectorul portughez venit de la Lisabona, Carlos Lelis, lectoratul de limbă portugheză care funcţionase în facultate din perioada de dinainte de război, dar care fusese închis odată cu retragerea ambasadei portugheze din România, în 1947. Am predat limba portugheză la facultate, la Ministerul Comerţului Exterior, la Casa Americii Latine, oriunde au existat doritori să înveţe această limbă şi să cunoască istoria şi civilizaţia Portugaliei. Concomitent, am elaborat, în cadrul planului de lucru al Institutului, lucrări de lingvistică romanică comparată, iar pe cont propriu am tradus câteva opere importante din literatura portugheză şi spaniolă. Scriitorii pe care am ales să-i traduc au fost aceia a căror operă aş fi scris-o dacă eram scriitor, adică trebuia să existe o afinitate de idei între mine şi scriitorul respectiv. Din această cauză nu am tradus mult, dar, probabil, suficient încât să am bucuria să mă văd răsplătită cu diploma Pedron de Honra din partea statului spaniol, distincţie care se acordă străinilor care aduc servicii culturale, în cazul meu difuzarea limbilor şi literaturilor portugheze, galiciene şi spaniole. Datorită profesiei, aţi intrat în legătură cu mulţi tineri, în special studenţi. Cum ar trebui ei încurajaţi pentru a fi ajutaţi să răzbească în viaţă?
Depinde ce înţelege fiecare prin a răzbi în viaţă. Sunt sigură că aţi vrut să spuneţi să reuşească în viaţă, deşi în contextul social şi economic în care ne aflăm este mai adecvată prima exprimare. Este trist că în ziua de astăzi tot mai mulţi tineri înţeleg prin a reuşi
în viaţă obţinerea de cât mai multe beneficii materiale, cu alte cuvinte, o căpătuială rapidă şi, uneori, cu compromisuri. Nu am învăţat şi nici nu i-am îndrumat niciodată pe studenţii mei pe o astfel de cale. Am fost apropiată de ei, respectându-le ideile despre viaţă şi modul cum înţeleg să le pună în aplicare. Şi nu toţi aveau idei bune. Atunci începea lupta cea mai grea. Încercam pe cât posibil să le vorbesc despre oamenii mari ai acestui neam, desigur cel mai adesea, scriitori care constituiau obiectul nostru de studiu, încercând să le arăt de ce au rămas mari în pofida trecerii timpului. I-am învăţat să-şi caute modele. Este, dacă vreţi, o interpretare morală a fenomenului literar. Vedeţi, un pictor, ca să ajungă pictor, un an de zile copiază maeştri. Aşa şi în viaţa obişnuită, ai nevoie de modele care să-ţi contureze şi să-ţi îndrepte personalitatea. Cei care au menirea de formare a tinerilor nu suntem noi, profesorii din facultate, ci profesorii din liceu pentru că în această perioadă se conturează orizontul real al tânărului. Ceea ce urmează în universitate, mai ales în cazul filologiei, se poate învăţa şi în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriuzisă; acolo înveţi să vorbeşti corect româneşte pentru că nu toţi avem cunoaşterea aceasta. Vedeţi şi auziţi cum se vorbeşte astăzi la radio şi la televizor. Meseria de profesor cere, ca şi în cazul altor meserii, devoţiune şi implică răspundere. Cineva numea aceasta pedagogie superioară şi ea se manifesta şi în propria atitudine şi în propriul comportament al profesorului. Eşti responsabil pentru studenţii sau elevii tăi. Marii profesori pe care i-a avut neamul acesta, mă gândesc la Maiorescu, Iorga, Vianu, Simion Mehedinţi, Zoe Dumitrescu Buşulenga aveau profesoratul ca pe un apostolat, iar exemplaritatea nu era doar intelectuală. Pe Zoe Dumitrescu Buşulenga am avut-o profesor. Generaţia mea şi cele de după noi îi datorează mult. Şi numai faptul că ne-a deschis ochii asupra frumuseţii psalmilor şi a Cuvântului de la început, cu trimitere la Evanghelia lui Ioan, a însemnat enorm într-o epocă proletcultistă. Doamna profesor Buşulenga, alături de Martha Bibescu au fost modelele mele pe care nu le-am atins, dar spre care am tins mereu. De fapt, acesta este şi rolul modelului. Este adevărat, modele noastre au reuşit în viaţă şi pentru că societatea era altfel alcătuită. Dar poţi tu, ca profesor, să nu înveţi pe studenţi că adevărata valoare şi reuşită a omului se clădeşte cu trudă pe parcursul întregii vieţi?! Că ea se cheamă onoare, virtute, bună conduită, instruire?! Nu le poţi garanta şi reuşita în cercurile aşa zis înalte ale societăţii în care trăim. Dar poate nici nu este nevoie de o astfel de reuşită. Aţi văzut unde a descoperit Dan Puric omul frumos? La ţară, la oraş, umblat prin şcoli sau, de cele mai multe ori, neumblat; omul frumos este cel
care crede în valorile perene date la începutul lumii noastre de Mântuitorul. Admirăm la dvs., între altele, atmosfera creştinească pe care o întreţineţi în familie. Se observă imediat armonia şi buna înţelegere care exista în familia dvs. Ne puteţi spune care este „reţeta” ?
Mă bucur că spuneţi acest lucru. Pentru că eu şi soţul meu ne-am străduit de când ne-am căsătorit să trăim în pace, înţelegere şi armonie. N-a fost uşor, dar a fost posibil şi ne bucurăm că realizarea noastră este vizibilă şi pentru cei din jur. În căsătorie oamenii vin cu personalităţile lor, cu obişnuinţele şi preferinţele lor. Are mai puţină importanţă specialitatea fiecăruia. Important este caracterul şi felul cum tratează fiecare problema onoarei, dacă ea este fundamentală, dobândită sau ignorată. Pentru acest din urmă caz nu există reţetă. Căsătoria la care cei doi ajung printr-o afectivitate mai mare sau mai mică este, până la urmă un pact, o înţelegere, un act. Prin unirea religioasă, în cadrul bisericii a celor doi, comuniunea lor capătă însă un sâmbure de divinitate. De aceea se zice că ceea ce Domnul leagă, omul nu poate să dezlege. Unirea celor doi se face pentru totdeauna. Noi, eu şi soţul meu, Nicolae Hanganu, ne-am căsătorit în 1974. Căsătoria religioasă a fost la Mânăstirea Cernica unde călugării au celebrat o slujbă frumoasă de care ne amintim cu drag. Eram diferiţi ca specialitate. Soţul meu este inginer constructor. Eu îi vorbeam despre Blaga, el îmi răspundea cu structura de rezistenţă a materialelor. Dar am făcut o echipă bună de la început. Si tot în spirit de echipă ne-am crescut şi copilul, o echipă mai lărgită la care au aderat şi părinţii şi unchii noştri. Au fost şi momente sau perioade mai grele. Părintele Arsenie Papacioc de la Mânăstirea din Techirghiol ne-a ajutat. După câteva întrebări, mi-a dat sfatul pe care îl urmez şi acum: roagă-te mult! Cel mai important lucru într-o căsnicie ni s-a părut punerea în acord. Amândurora ne place muzica. Şi pe vremea când locuiam la doi paşi de Ateneu mergeam des la concerte. Acolo am înţeles că instrumentiştii aceia cântau ca şi cum ar fi fost unul pentru că nimeni nu ieşea în evidenţă nici fizic, nici sonor. Aceasta era, simplificând grosolan lucrurile, armonia. Punerea în acord, câştigarea armoniei se face greu, cu renunţări şi de la unul şi de la celălalt. Şi aşa cum membrii unei orchestre cântă de la început şi până la sfârşit cu grija de a respecta nota, durata şi înălţimea ei ca să nu strice melodicitatea, tot aşa şi în căsnicie cauţi cu grijă toată viaţa armonia ca să nu strici frumuseţea vieţii în doi. A consemnat Alina MARINESCU
8 Programul liturgic al lunii ianuarie † Duminică, 1 ian., Tăierea împrejur a Domnului şi Sf. Vasile cel Mare (Anul nou), h. 9.00–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - 3, 4 şi 5 ianuarie: vizitarea caselor cu Botezul † Vineri, 6 ian., Botezul Domnului, h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi Sfinţirea cea Mare a apei; h. 18.00: Vecernie mare cu Litie (harţi) † Sâmbătă, 7 ian., Soborul Sf. Ioan Botezătorul, h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminică, 8 ian., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 11 ian., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 13 ian., h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbătă, 14 ian., h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminică, 15 ian., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 18 ian., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 20 ian., h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbătă, 21 ian., h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminică, 22 ian., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 25 ian., h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 27 ian., h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii - Sâmbătă, 28 ian., h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare cu Litie † Duminică, 29 ian., h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie; h. 18.00: Vecernie mare cu Litie † Luni, 30 ian., Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase
Programul liturgic al lunii februarie - Miercuri, 1 febr., h. 17.30: Vecernie Mare cu Litie † Joi, 2 febr., Întâmpinarea Domnului, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie; - Vineri, 3 febr., h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi spovedanii - Sâmbătă, 4 febr., h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminica Vameşului şi a Fariseului, 5 febr., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 8 febr., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri (harţi) - Vineri, 10 febr., h. 17.30: Slujba Acatistului (harţi) - Sâmbătă, 11 febr., h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminica Fiului risipitor, 12 febr., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 15 febr., h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 17 febr., h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbăta morţilor – Moşii de iarnă, 18 febr., h.8.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, 19 febr., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul secului de carne) - Miercuri, 22 febr., h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri (dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte) - Vineri, 24 febr., h. 17.30: Taina Sf. Maslu (dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte) - Sâmbătă, 25 febr., h. 8.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminica Izgonirii lui Adam din rai, 26 febr., h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul secului pt. Postul Sf. Paşti); h. 18.00: Vecernia iertării - Luni, 27 febr., h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul (I) - Marţi, 28 febr., h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul (II) - Miercuri, 29 febr., h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul (III)
Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; email: silviu_75@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; email: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; email: emil_babus@yahoo.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; email: constantingordon@yahoo.com; Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresa web: www.gorgani.ro