Page 1

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

noiembrie-decembrie 2014

foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări

SĂRBĂTORILE CREŞTINE ŞI BUCURIA LOR LITURGICĂ 1. Introducere. Sărbătorile creştine se înscriu în şirul celor mai mari daruri primite de la Dumnezeu, care bucură, îmbogăţesc şi înfrumuseţează considerabil viaţa noastră. Să observăm, însă, că frumuseţea şi bogăţia lor este dublă: şi materială, şi spirituală. Materială, în sensul că mesele sunt mai îmbelşugate decât în zilele de rând, trupul dispune de ore mai multe de odihnă şi somn, iar paleta distracţiilor este cât se poate de generoasă. Spirituală, întrucât sufletului i se oferă un răgaz binecuvântat pentru tihnă, linişte şi reculegere, timp mai mult pentru rugăciune şi lectură acasă, dar mai ales bucuria comuniunii liturgice în Sfintele Lăcaşuri. De aceea, dacă bucurăm trupul cu cele ce omeneşte e firesc, să nu uităm de suflet şi de bucuriile după care tânjeşte şi le aşteaptă. 2. Intenţii. În cateheza de faţă nu vom detalia aspecte ale bucuriilor materiale, pe care toată lumea le cunoaşte (şi, în bună măsură, nu le ratează!), ci le vom evoca pe cele din sfera spirituală, accesibile tuturor, dar trăite doar de către creştinii practicanţi. 3. Ce este de folos, aşadar, să ştim?

Concret: semnificaţia cuvântului „sărbătoa­ re”; principalele sărbători din cursul anului; originea şi semnificaţia lor; cum trebuie ţi­ nute ca să fie de folos sufletesc şi ce înseamnă „bucurie liturgică”. a. Etimologia. Cuvântul „sărbătoare” provine din limba latină, adj. „servator,oris” însemnând „păzitor”, după cum verbul „servo,-are” înseamnă „a păzi, a păstra, a veghea, a respecta”. Înţelegem, aşadar, că a „sărbători” înseamnă a „păzi”, a „păstra”,

ori a „veghea” ceva, adică o datină, un obicei, un eveniment. b. Calendarul – ghidul creştinului. În loc de explicaţii teoretice complicate, invităm pe cei interesaţi să privească atent cum sunt plasate sărbătorile în calendar. Pentru o înţelegere corectă este nevoie, totuşi, de câteva îndrumări. Este un fapt elementar ca toţi cei care ne numim creştini să ştim care sunt şi ce semnificaţie au sărbătorile creştine, deoarece este foarte trist să fie întrebat cineva în zi de Crăciun, ori de Paşti etc., ce înseamnă sărbătoarea respectivă şi să ridice din umeri, ori să dea răspunsuri năucitoare… S-au văzut atâtea reportaje televizate în acest sens, de un trist umor în rândurile compatrioţilor noştri!

Anul XVI, nr. 4 (120)

Părinţii Bisericii au împărţit sărbătorile în patru categorii, după obiectul şi importanţa lor: 1. Sărbătorile domneşti, numite şi praz­ nice împărăteşti, care au în atenţie persoanele Sfintei Treimi şi lucrarea Lor în istoria mântuirii (ca, de ex.: Naşterea Domnului, Botezul Dom­nu­lui, Învierea Domnului, Pogo­râ­rea Sfân­tului Duh etc.); 2. Sărbători în cinstea Maicii Domnului (Naşterea, Intrarea în Biserică, BunaVestire, Adormirea); 3. Sărbătorile Sfinţilor Îngeri şi ale Sfintei Cruci (8 noiembrie, 14 septembrie etc.); 4. Sărbătorile Sfinţilor mai însemnaţi (cu ţinere), trecuţi cu roşu în calendar (ca, de pildă: Sf. Dumitru – 26 oct., Sf. Nicolae – 6 dec., Sf. Gheorghe – 23 apri­ lie etc.), la care se adaugă un număr important de sfinţi români (locali), trecuţi cu roşu în calendar îndeosebi în mitropoliile, ori episcopiile unde au vieţuit, ori unde se păstrează Sfintele lor Moaşte


2 (Cuv. Dimitrie Basarabov – 27 oct., la Bucureşti; Sf. Mc. Filofteia – 7 dec., la Curtea de Argeş, Sf. Mc. Ioan cel Nou – 2 iunie, la Suceava etc.). O menţiune aparte trebuie făcută cu privire la ziua Duminicii: este ziua săptămânală de odihnă a creştinilor, care aminteşte de Învierea Domnului şi de Pogorârea Sf. Duh, evenimente care au avut loc în această zi. Ea a fost ţinută dintru început de creştini, pe aceste temeiuri, totodată spre a se deosebi de evrei, care ţineau sâmbăta şi care nu L-au recunoscut pe Hristos şi nici nu au crezut în Învierea Lui. c. Originea şi semnificaţia săr­bătorilor creştine. Iniţial, creştinii au avut modele de sărbători la iudei (Paştele, Cincizecimea etc.) şi în lumea greco-romană (Floralia, Rosalia etc.). Însă, chiar dacă unele denumiri s-au păstrat, originea şi conţinutul sărbătorilor creştine sunt legate de evenimentele sfinte petrecute în viaţa Mântuitorului, a Maicii Sale, a Sfinţilor şi a Bisericii, în general. De aceea, este important să ştim semnificaţia fiecărei sărbători în parte, propriu-zis, ce eveniment comemorează şi ce Persoană (Personalitate) sfântă evocă. Altfel, riscăm să rămânem înafara sărbătorii, aşa cum s-ar întâmpla, de pildă, să credem că ţinem zilele naţionale (1 decembrie, 24 ianuarie, 1-2 mai etc.) fără să ştim, practic, ce semnificaţii au ele în istoria poporului român. d. Cum trebuie ţinute sărbătorile creştine? Răspunsul îl avem în ceea ce neau învăţat bunicii şi părinţii noştri. Adică, şi material şi spiritual. „Material” însemnând să nu lucrăm în zi de sărbătoare, respectând porunca a 4-a din Decalog (decât în cazul în care avem un serviciu care presupune „foc continuu”, ca în spitale, în armată etc.). „Spiritual”, să participăm la slujbele Bisericii din acea zi, aşa cum ne îndeamnă porunca I din şirul celor „nouă porunci bisericeşti”: „Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie, în fiecare Duminică si sărbătoare”. Aici intră în discuţie un fapt trist, dar întâlnit frecvent, din păcate. Acea categorie de „creştini fără biserică”. Adică, semeni deai noştri, botezaţi, cununaţi, care primesc preoţii în casele lor (cu „botezul”, de pildă), care îşi fac cruce, au icoane pe pereţi, mărturisesc chiar că sunt creştini, dar… spun că au „credinţa în suflet” şi că la biserică nu pot merge, dintr-un motiv sau altul. Este, în fapt, o mare şi gravă autoînşelare. Nu poate fi nimeni creştin fără biserică, fără Sfânta Liturghie, fără spovedanie şi împărtăşanie etc. Aşa cum nu poate exista militar fără cazarmă, medic fără spital, profesor

fără şcoală, cioban fără stână, agricultor fără ogor. „Creştinul fără biserică” se lipseşte de tot ce are mai frumos şi mai sfânt creştinismul: Biserica şi darurile ei. Aşadar, în zi de sărbătoare, aşa cum îi dăm trupului cele cuvenite, trebuie să-i dăm şi sufletului cele dorite, după cuvântul Mântuitorului: „Pe unele să le faceţi, pe celelalte să nu le lăsaţi” (Matei 23, 23). Sau, după un alt cuvânt: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!” (Matei 22, 21). Dimineaţa, creştinul adevărat, cu biserică, îşi spală trupul, se îmbracă în straie curate, merge la slujbă şi se integrează în atmosfera liturgică a duminicii, ori a sărbătorii respective. După slujbă, are vreme destulă, apoi, pentru tot ce omeneşte se cuvin: o masă bună, odihnă, o plimbare, un spectacol ori altă distracţie. Va simţi în suflet o bucurie deplină, a sufletului şi a trupului, nu doar o saturaţie trupească a celui rupt de cele sfinte. E o mare diferenţă între bucurie şi saturaţie! Acest din urmă cuvânt, legat eminamente de trup şi pântece, vine din latinescul „satur”, care înseamnă „sătul, plin”… e. Bucuria „contagioasă” a copiilor. Vasile Băncilă (1897-1979), scriitor şi filozof creştin, reprezentant strălucit al elitei interbelice, fost profesor la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi, un timp, la clasa Marelui Voevod Mihai, are, între cărţile publicate, una intitulată „Duhul sărbătorii”. Odată cu descrieri foarte interesante privind sărbătoarea, ca eveniment social în sine, V. Băncilă îndeamnă cititorii să ia aminte la… copii şi la felul în care receptează şi trăiesc ei zilele festive. Iată ce spune, la un moment dat: „Sărbătoarea nu implică numai o metafizică şi o morală, ci şi o pedagogie. S-a spus că nu viaţa este pentru şcoală, ci şcoala pentru viaţă. Dar maximul vieţii este sărbătoarea, deci şcoala trebuie să fie pentru sărbătoare... Din fericire, valorificarea sărbătorii în şcoală e înlesnită de două împrejurări. Cea mai însemnată este copilul însuşi. Acesta, întrucât nu este pervertit, e o fiinţă însetată de sărbătoare – ceea ce am văzut că este ceva plin, iar nu o simpla zi liberă: o zi de lucru poate fi sărbătoare, iar o zi liberă poate fi negaţia sărbătorii; copilul are o mare capacitate festivă. Copilului îi place natura, trăieşte divinul, se dăruieşte, jubilează...” (Băncilă, 1996, p. 90). 4. Din cele descrise până aici orice creş­ tin trebuie să ştie cel puţin care sunt sărbă­ torile principale din Biserica noastră, ce sem­ nificaţie au şi faptul că bucurie sufletească

deplină se poate avea doar prin participarea la Sfânta Liturghie din acea zi.

5. Bucuria creştinului „cu biserică” se aseamănă cu bucuria ascultătorilor înţelepţi ai parabolelor lui Iisus. Mai precis, cu

ascultătorii care le „înţelegeau”. În excepţionala carte, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, filozoful Andrei Pleşu îi descrie, în pagini de rară frumuseţe, pe cei care înţelegeau cu adevărat parabolele, în vremea când El vorbea: erau cei cu inima deschisă şi sinceri, ataşaţi de Iisus şi învăţătura Lui. Întrebându-ne azi, cine sunt cei care înţeleg cu adevărat semnificaţia sărbătorilor creştine, răspunsul este similar: cei ataşaţi de Hristos şi Biserica Sa, practic, cei integraţi liturgic, cărora le sunt dragi sfintele slujbe, mai mult decât orice altceva pe lume. 6. În sens mai larg, trebuie să realizăm că sărbătorile creştine reprezintă, pe de o parte, prilejuri minunate de a retrăi bucu­ ria acelor evenimente, cu gândul la faptele care s-au petrecut, dar mai ales la frumuseţea clipelor când vom întâlni Persoanele Sfinte, părtaşe acelor fapte. 7. Concluziile se desprind de la sine. Creştinul care ţine cu adevărat la acest nume, mai sfânt decât oricare alt nume pe pământ (pentru că vine de la numele lui „Hristos”, pe filiera limbii latine: „Crestus”), se va strădui să fie mereu „cu biserică”, mereu integrat liturgic în sânul poporului drept-credincios. Făcând aşa, se va bucura deplin de frumuseţea sărbătorilor, conştient de valoarea identităţii sale de creştin şi a darurilor sfinte primite, începând cu Taina Botezului. De aceea, nu întâmplător, academicianul creştin Simion Mehedinţi, cel mai de seamă geograf şi etnolog al nostru, întreabă retoric: poţi fi om deplin, fără să fi creştin? Şi, tot el, conchide, în aceeaşi notă genială: un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus. Câteva repere bibliografice: Pr. prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, ed. Ins. Biblic, Bucureşti, 1985; Pr. acad. Simion Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic (3 volume), Bucureşti, 1898, 1899, 1901 (reed. în două volume, 1994); Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996; Simion Mehedinţi, Parabole şi învăţături din Evan­ ghelie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002; Idem, Poţi fi om deplin fără să fii creştin?, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti, 1922; Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poves­ te, Ed. Humanitas, 2012.

Preot Vasile Gordon


3

Tăria de caracter și compromisul în alegeri

În România, cel puțin o dată la câțiva ani, în preajma alegerilor locale, parlamentare sau prezidențiale, lumea îmi pare o arcă izolată în infinit care are la bord o grămadă de nebuni care cred, simultan și fiecare în alt punct al ambarcațiunii, că eliminarea celor de alături este soluția pentru problemele lor. Cunosc legiuni de oameni, altfel foarte cultivaţi şi extrem de inteligenţi, pe care accesul la funcţie i-a smintit. Instalaţi în scaun au devenit importanţi, s-au umflat în guşă şi afişează un fel de eroism cu care îşi duc crucea de demnitar. După funcţie – că toate sunt trecătoare – apare o depresie frustrantă care nu-i mai părăseşte. Şi, în anumite cazuri, o ambiţie vanitoasă pentru o altă funcţie, încă şi mai mare. Promiscuitatea politică a unor contemporani este cu atât mai degradantă și condamnabilă cu cât, știind că sunt la putere pentru interesul lor personal și nu pentru cel național, cultivă în partide, în administrația națională și locală, în relațiile instituționale servilismul, discursul dublu, minciuna, lăcomia, aroganţa, oportunismul, corupția, șantajul, imoralitatea, infracțiunea. Se mai întâmplă uneori ca setea de avere să îi arunce deodată în puşcărie pe tată și fiu, pentru că la noi lăcomia se transmite în familie ca un grad nobiliar. Până acum, extrem de puțini dintre cei care s-au urcat în copacul puterii din România au reuşit, în măsura în care au vrut desigur, să se păstreze departe de braţele caracatiţei. Nu e de mirare că unii politicieni anchetați de DNA sunt cuprinși de paranoia. Dacă răsfoiești un ziar lângă ei, fac criză: se tem că e foșnet de dosare! În orice țară occidentală, un mare dosar de corupție ar fi generat un val de indignare, care ar fi de/re-structurat clasa politică în mod fundamental. Deturnarea banului public într-un mod flagrant pentru îmbogățirea unui grup mic de oligarhi aflați la vârful statului și, mai ales, caracterul transpartinic al acestor afaceri perpetuate sub toate guvernările ar trebui să fie dovada cea mai clară că ne confruntăm cu un sistem putred care secătuiește de vlagă fizionomia unei națiuni. Pentru mulți dintre „demnitarii” întorși cu cheița de la centru, România a

încetat demult să mai fie o țară, întrucât ea este mai mult o pradă. Și, cu toate acestea, nici o mișcare de protest nu a fost declanșată, nu au apărut nici un fel de „indignați“ care să iasă zgomotos în stradă. O posibilă cauză este că ne-am adaptat la o cultură a corupției în care marile dosare nu reprezintă decât o confirmare a stării de fapt. Implicarea lui Dumnezeu în campania electorală poate constitui oricând subiectul unei teze de doctorat. Pentru prima oară în istoria postcomunistă, chestiunea credinţei religioase devine subiect major de marketing politic pentru cel mai mare partid din România. Tarabele politice îşi ţipă marfa în dispreţ faţă de credinţa în valorile creştine de bază. Dacă aceşti „negustori” ar crede, asta s-ar vedea, s-ar simţi imediat în discursul lor public, în vertebrarea lor morală, în privirea clară, cinstită. Nimic nu e mai trist decât să vezi cum credinţa în Dumnezeu nu e decât pe buze, nu şi în inimă. Când inima vorbeşte, ea nu poate minţi, ca gura. Identificarea credinţei şi expunerea ei ca armă electorală în spaţiul public al campaniei electorale mi se pare un act dezgustător, anti-democratic şi, finalmente, un act laş. În cele din urmă, cea mai josnică for­ mă de campanie politică este invocarea lui Dumnezeu în spațiul pervertit al politicii românești. Ușurința cu care o fac politicienii e dovada culpei morale, a vanității, a inconștienței de sine. Cu toate acestea, toți demnitarii care fac apel la divinitate nu cred că au simțit fiorul pe care îl simte creștinul cu frica de Dumnezeu care duce o viață curată ritmată de o credință trăită, nu doar proclamată. Ortodoxia (în sensul ei de credinţă dreaptă) trebuie dublată de ortopraxie (făptuire dreaptă), fără de care credinţa nu are valoare. Biserica nu ar trebui să fie total dezinteresată de deciziile politicului, întrucât acestea privesc şi pe credincioşi. Iar când politicul sprijină cultele, sprijină de fapt proiecte de utilitate publică a acestora, beneficiarul final fiind tot credinciosul. Potrivit legilor României, „cultele religioase sunt factori ai păcii sociale” (Legea 489/2006, art. 7, alin. 1), nu motive pentru învrăjbirea populației. Consider că reprezentanții Bisericii sunt datori

să atragă atenția puterii seculare atunci când aceasta este lacomă și nedreaptă cu poporul. Face parte din misiunea lor apostolică, de slujitori ai dreptății și adevărului. Episcopii și preoții nu pot tăcea când politicienii corupți îngenunchează o națiune sau când se conturează o legislaţie nu doar anticreştină, ci şi antiromânească care va afecta fiinţa acestui neam. Prin tăcerea lor, legitimează agresi­ unea împotriva propriilor credincioși. Este mai autentică şi mai slujitoare o Biserică bogată dar umilă, aşezată sub călcâiul politic, decât una săracă dar curată? Ne putem juca oare cu declaraţiile după cum sună punga cu arginţi? Din nefericire, nu prea am auzit o condamnare a corupției și nedreptății celor puternici pronunțată de către clerici. În schimb, am văzut cultivarea puternicilor zilei, bazată uneori pe supraexpunere și o gesticulație exagerată, indiferent cât de imorali și corupți sunt. Există destui clerici care se bucură astăzi de mulţimea de credincioşi români, dar plâng după clădiri. Tare îmi e teamă că pe viitor va fi invers. În faţa unui astfel de fenomen, păstorii spirituali demni și integri ai poporului au obligaţia – cu atât mai mult în condiţii de libertate – de a se face auziţi în viaţa publică a cetăţii, după modelele biblice ale unui Ilie Tesviteanul, Ioan Botezătorul sau Iisus Nazarineanul, cei care au anticipat şi instituit vocaţia pro­ fetică a Bisericii. (continuare în pagina 6)


4

În Tinda Crăciunului, în casa Domnului, la poalele bradului... Copil iubit, copil umil Curat ca roua de april De-atâta vreme tu petreci La ușa inimilor reci...

Se știe deja că, în luna decembrie a fiecărui an, părinții devin ajutoarele lui Moș Crăciun. Dar oare, câți dintre noi au observat că, dintre „ajutoarele moșului”, în prima linie se află nu părinții, ci... copiii? Nu sunt oare copiii ajutoarele Sfântului Dumnezeu, spre îmblânzirea inimilor noastre bătătorite? Oare nu sunt pruncii noștri mai aproape de Pruncul Preasfânt, decât reușim noi să fim? Oare nu copiii ni-L vestesc astăzi pe Fiul Cel Unul-Născut? Și nu a unora ca acestora este Împărăția Cerurilor, ce ni L-a dăruit pe Însuși Împăratul cerului și al pământului? Oare nu cumva noi avem de învățat de la ei cum să întâmpinăm Nașterea Domnului, cu evlavie, smerenie și bucurie?... Tot copiii sunt cei care ne-au chemat în Tinda Crăciunului și în acest an, să fim părtașii bucuriei de a-și folosi mâinile și mintea, entuziasmul și talentul, energia și frăgezimea. Toate pentru a se apropia, prin serioasă joacă, de cele de Sus... În cadrul Atelierului de cusături, prin mâini-

le copiilor, Sărbătoarea Nașterii Domnului, alături de Sfântul Nicolae și de toată oastea cea cerească, au poposit, smerit... în casa Domnului, la poalele bradului, pe tablouri din pâslă. Tablouri pictate și prea-frumos cusute, pe care durerea acu-

lui cu ață, în loc să le răpună, le-a adus la viață. Acestea, sub călăuzirea darnică a doamnei profesor și artist plastic, Lidia Stareș, care de atâția ani vine în întâmpinarea copiilor din parohie, cu timpul, talentul și sufletul dumneaei.


5

Ca de la copii la Sfânt Copil, ca de la prunci la Sfântul Prunc, micuții s-au adunat în casa Domnului, în Tinda Crăciunului, să-I meșterească Pruncului daruri pe măsura lor. Minunate decorațiuni din hârtie (oare știți ce secrete ascunde hârtia, când se lasă blând sacrificată de foarfece și creion?) au prins formă în cadrul Atelierului de podoabe. Colaje voioase, migăloase și atent lucrate - ca niște instantanee ale iernii - au pus la treabă degetele neastâmpărate și freamătul din suflet, cu ocazia Atelierului de felicitări. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos S-a lăsat zugrăvit cu dragoste - Prunc mângâiat de privirea pruncilor și de culorile lor - în cadrul Atelierului de pictură pe sticlă. Iar ceata Sfinților I-a urmat pilda, dându-se și ei pe mâna copiilor, care și-au pictat duios sfinții prieteni pe sticla de icoană... În liniștea înserării, tradiții și colinde străvechi au umplut văzduhul în Atelierul de patrimoniu, sub ochii mari ai copiilor care au ascultat și au cântat cu nesaț. Cu același nesaț cu care au compus delicate poezii și delicioase povești, ce se rostesc numai la Praznic Împărătesc. Căci, să știți: sub îndrumarea doamnei Cornelia (Coca) Bloss, actriță cunoscută și suflet bogat, care și în acest decembrie

a ales să își dedice talentul regizoral, cu largă inimă, Pruncului Sfânt și pruncilor noștri, copiii au rânduit un spectacol de poezii, colinde și povești, pentru care s-au pregătit și au repetat cu vrednicie... Însuflețiți de prezența caldă a coristei noastre, răbdătoarea Mihaela Petrescu și de gazda și prietena noastră, preoteasa Laura Tudose. Cosmina Dragomir (profesor și doctor în arte plastice și decorative, mamă a cinci copii și autoarea primului Ma­ nual de arte vizuale și abilități practice) ne împărtășește emoțiile trăite odată cu experiența acestor ateliere: „Am ajuns aici (chemată să întâlnesc copiii și să mă joc cu ei) dintr-un motiv absolut irațional, și nici acum nu știu de ce, exact, am încuviințat. Cred, în final, că am ajuns aici pentru că acești copii îmi lipseau. Întâlnesc ziua sute de copii și noaptea dorm lângă cinci, iar frumusețea lor adunată crește ca un cireș uriaș; invadează cu ramuri noi creierul și dă dependență. Am râvnit întâlnirea cu copiii și am primit, în dar, neveștejirea frumuseții și a adevărului pur. Cum să povestesc cum m-am simțit între pruncii dumneavoastră?! Este imposibil, pentru că atunci când te găsești iubit, nu te mai simți. E ceva de ne simțit, precum plutirile, precum regăsirile. Precum odihni-

rile. M-au luat ca pe o grefă, în brațele și spinările lor. Mi-au strigat numele și mi-au alungat oceane de lacrimi, care așteptau drenaj în subsolul tălpilor. E un fel de prăpastie a bucuriei, aceasta... Cu toate că am venit doar de câteva ori: sfâșiată de oboseala săptămânii, rupându-mi timpul pe care de fapt nu-l am acasă, rugându-i pe ai mei să aștepte singuri unii cu alții, că le aduc dulciuri, moriști și elicoptere... pentru că pruncii dumneavoastră, ca și aceia ai mei, mă odihnesc.” Cu adevărat, copiii, alături de îngeri, ne sprijină de câte un umăr, atunci când ne împleticim pe cale. Copiii ne energizează atunci când obosim pe drumul lăuntric - și uneori atât de aspru - către Betleemul iubirii... Copiii ne dezmorțesc, îmbrățișând fără teamă crivățul din sufletele noastre. Tot ei ne trezesc la Viață, picurând prezență printre gândurile noastre împrăștiate. Ei poartă în ochi lumina întreagă a Praznicului Împărătesc și duc în suflet îmbrățișarea Pruncului Sfânt. Iar glasul lor îngână sfinte colinde, într-un cor cu îngerii... „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Eva Alexandra Piroşcă


6 Pentru că tema anunțată în titlu este una în care se dorește adecvarea şi „traducerea” mesajului evanghelic la realităţile lumii de azi, propun să cercetăm în ce măsură un cleric este îndreptăţit să ia atitudine în faţa autorităţii politice. Pe acest subiect, găsim în epistolele noutestamentare următoarele: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă” (Romani 13, 1-2); „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine”(I Petru 2, 13-14). Aşadar, o atitudine cuminte, docilă, ba chiar de supunere faţă de autoritatea statală. Să înţelegem, de aici, că noi, cei din Biserică, nu avem dreptul deloc să comentăm sau să ne împotrivim unor decizii ale conducerii statului? Lucrurile necesită a fi clarificate şi nuanţate. Mai întâi că îndemnurile de mai sus ale celor doi apostoli, Pavel şi Petru, sunt destinate unor comunităţi creştine ce abia se închegau în cadrul unei lumi păgâne, care se închina la idoli. Îndemnul la supunere este unul care căuta să-i calmeze pe aceşti proaspăt convertiţi, atrăgându-le atenţia că nu este rostul lor de a face „revoluţii” lumeşti, ci doar de a contribui la coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Când însă au fost puşi în situaţia de a alege între a mărturisi pe Hristos sau a se închina la idolii veneraţi de „stăpânire”, opţiunea a fost clară: înfruntarea unor astfel de autorităţi şi alegerea morţii muceniceşti! De la Sfântul Ioan Botezătorul şi de la Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul mai învăţăm, în plus, încă un lucru. Atunci când poporul se declară a fi dreptmăritor de Dumnezeu, conducătorii pot fi (şi chiar trebuie) cer­ taţi pentru abaterile de la credinţă. Sf. Ilie, spre exemplu, a certat pe regele Ahab că a construit, la îndemnul soţiei sale păgâne, Izabela, un templu închinat zeului Baal ( III Regi 16, 28-32), arătând poporului care este, de fapt, credinţa cea adevărată, în Dumnezeul cel viu. Din aceste exemple observăm că asumarea profetică a rolului pe care-l au oamenii lui Dumnezeu și actualizarea discursului lor nu lipsesc

în istorie. Paradoxal, profeții Vechiului Testament ori Sfinții Părinți ai primelor veacuri de după Hristos – adesea invocați de creștinii majoritari – erau uluitor de vii și de bine racordați la lumea în care trăiau. Nu sunt de partea celor care cred că religia, în general, şi ortodoxia, în particu­ lar, ar trebui să stea într-un colţişor privat, cu mânuţele la spate, şi să se uite cuminte cum leii partidelor se sfâşie în arenă. Nu. Aceasta este viziu­nea stângii, încă de la revoluţia fran­ce­ză: cre­dinţa e o chestiune strict privată, via­ţa publică e obligatoriu laică. O min­ciu­nă sfruntată pentru cei care cred că laicismul agresiv e neutru. În realitate, atunci când trimiţi religia la colţ, locul ei public va fi ocupat de altceva. Aşa că or­todoxia, ca şi orice altă credinţă a ro­mânilor, trebuie să aibă un loc în viaţa ce­tăţii şi chiar şi în politică. Trebuie să fie în stare să-şi urmărească o agendă, la fel cum şi secularii o au pe a lor. Iar oa­menii politici îşi pot declara credinţa în public, aşa cum îşi afirmă, uneori, ateis­mul. Cu o condiţie – să fie sinceri cu re­li­gia lor, şi decenţi! Nu ai voie să-ţi foloseşti credinţa ca armă politică. Ea nu trebuie confiscată în folosul unei persoane sau al unui clan. Aş îndrăzni să spun că o credinţă trebuie (întotdeauna) slujită. Adică întrupată. Te lupţi pentru prezenţa ei publică? Dove­deşte asta prin fapte! Fii fără pată, îngăduitor cu ceilalţi, decent în discurs, calm în dezbateri, echidistant în jude­ căţi, intolerant cu răul, arată, adică, prac­t ic, idealurile pe care le slujeşti. Dacă spui că eşti ortodox şi te comporţi ca un hoț de buzunare, în cele din urmă vei pângări şi ortodoxia, şi lupta politică. „Credinţa, dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”, spune Sfântul Apostol Ia­cov (2,17). E însă urât şi pe­riculos să tratezi creştinismul şi valorile lui cu indiferenţă, ca apoi să-ţi aduci aminte de el, pios şi cu lacrimi în ochi, doar când îţi foloseşte scopurilor electo­rale. Caragiale ar păli de invidie. Poate că păcăleşti electoratul o dată, dar româ­nii ştiu că orice minciună iese până la urmă la iveală. Aici sau... dincolo, că tot vor­birăm despre Dumnezeu. Pentru ca răul să triumfe – spunea Edmund Burke, filosoful scoţian mult pomenit în ultimul timp – e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. Acest adevăr îl confirmă Sfânta Scriptură: „cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are”

(Iacov 4,17). După cum se vede, mulți români au înţeles foarte bine acest lucru. Biserica nu este o fecioară intangibilă şi neprihănită care se supără şi se retrage în sine ori de câte ori oamenii răi şi nepoliti­ coşi spun lucruri urâte despre ea şi familia sa. Va trebui să avem curajul să spunem că Biserica nu poate privi cu mâinile în sân la ce se întâmplă în spaţiul public, că are datoria şi dreptul de a-şi spune părerea privitor la organizarea cetăţii pământeşti şi la cei care vor administra această cetate. Dar Biserica, ca şi societatea în întregul ei, va trebui să înveţe că: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Dacă BOR îşi pune toate eforturile în a susţine un candidat, va trebui să fie sigură că acel candidat este demn de încrederea credincioşilor. În caz contrar, Biserica va pierde enorm din încrederea populaţiei pe care o avea. Nu susţinerea politică pentru un candidat e problematică, ci susţinerea unui candidat care nu reprezintă valorile bisericii, care nu le-a susţinut niciodată până în acea campanie şi care nu a ştiut nici măcar să le mimeze în cele câteva luni de convingere a electoratului. Ca parte a creştinătăţii, ortodoxia nu discriminează oamenii, ci îi integrează în comunitatea bazată pe smerenie şi iubirea aproapelui. În creştinism, autenticitatea credinţei se confirmă în preocuparea de a-l cuprinde pe celălalt în cercul vieţii tale. Pentru a fi cât mai precis, introducerea temei „eu sunt mai ortodox decât tine” este un gest al celor fără Dumnezeu: este un gest de diviziune (în contrast cu rolul istoric al BOR, acela de cult unificator), este un gest egoist (pentru a obține voturi, în contrast cu generozitatea apărată și predicată de Biserică), este un gest de om disperat care, atunci când nu a reușit în niciun domeniu pe care l-a condus, se aruncă precum o hienă să devoreze unicul spațiu rămas nepoluat de politica toxică din România: spațiul credinței veritabile. Înţeleptul Solomon a rostit o remarcabilă cugetare care pare a fi foarte potrivită acestei perioade agitate: „Când drepţii domnesc, se bucură poporul, iar când stăpânesc cei fără de lege, suspină“ (Pildele 29, 2). Carevasăzică, stă în puterea poporului de va voi să suspine ori să se bucure. Preot Vasile Crețu


7

De vorb` cu enoriaşii noştri

În acest număr: INTERVIU CU DOMNUL VASILE POPESCU Dumneavoastră, stimate domnule Vasile Popescu, sunteţi originar din Argeş, iar soţia, doamna Steliana Popescu, din Prahova. Cum vedeţi astăzi situaţia locurilor natale?

Constat, din păcate, o mare schimbare în ceea ce priveşte viaţa localnicilor. Înainte de anul 1989, gospodăriile din locurile noastre de obârşie erau bine întreţinute, terenurile agricole bine exploatate şi chibzuite, pădurile nedefrişate, producţia agricolă şi animalieră satisfăcătoare nevoilor localnicilor. După anul 1989 însă, observăm sate părăsite de localnici, terenuri agricole lăsate în paragină, păduri defrişate, natalitatea în scădere îngrijorătoare. Vă dau şi un exemplu din viaţa bisericilor de acolo: dacă preotul comunei (fratele mamei, Dumitru Tache Ionescu) avea patru parohii în păstorire, astăzi sunt slujite „prin corespondenţă”: preoţii care vin stau o perioadă scurtă, după care pleacă. Ce să mai vorbim de restul aspectelor? Ştim că veniţi cu mare drag la biserica Sfântul Ilie – Gorgani. De când veniţi aici şi care sunt aspectele care vă determină să participaţi la slujbele din biserica noastră şi ce credeţi că ar mai trebui îmbunătăţit?

În anul 1980, împreună cu soţia mea, Steliana, ne-am mutat în raza Parohiei. Sunt, aşadar, 34 de ani de când păşim pragul Bisericii Sf. Ilie – Gorgani! Am fost mereu ataşaţi de biserică, şi pentru faptul că ducem cu noi o moştenire personală frumoasă: bunicul a fost preot (Stancu Marinescu, ctitor al bisericii din localitatea Ciomăgeşti, jud. Olt, alături de fam. Armand Călinescu, care deţinea acolo o moşie). La fel, în familia noastră mai avem unchi şi nepoţi care slujesc altarului. Ne-am bucurat, aşadar, să ne găsim la această biserică un loc unde să ne simţim ataşaţi de această moştenire „slujitoare”, de care am vorbit. În ceea ce priveşte lucrurile de îmbunătăţit, ne dorim foarte mult să fie definitivate lucrările de restaurare şi consolidare începute la biserică. Credem că. prin ajutorul şi contribuţia enoriaşilor, acest fapt va fi dus la bun sfârşit. Un alt aspect la care ne gândim este acela de a menţine mai mult ordinea şi disciplina credincioşilor pe timpul slujbei şi după (în deosebi la parastase). Ar trebui o implicare

mai activă a preoţilor în acest proces, dar, Întemeierea familiei să fie consolidată nucredem că şi membrii Consiliului Parohial mai prin iubire adevărată. Pe cei care vor să îşi întemeieze o familie îi îndemnăm să se pot să îşi aducă aportul. asigure dacă se potrivesc unul altuia prin Vă rugăm spuneţi-ne câteva cuvinte legusturi, aspect fizic, intelectual şi aptitudini. gate de profesia d-voastră şi a soţiei, dar şi Să nu se lase influențați de bârfe. Să aibă dedespre copiii şi nepoţii pe care-i aveţi. plină încredere în Dumnezeu şi să participe, Acum suntem pensionari, dar eu am în limita posibilităţilor, la sfintele slujbe de lucrat ca ofiţer, iar soţia ca angajat civil, duminică, cât şi de sfintele sărbători. În caz amândoi în cadrul Ministerului de Interne. de supărări, necazuri, neînţelegeri în famiAvem o singură fată, Raluca-Elena, de pro- lie, soţii să apeleze la duhovnicul de care fesie economist, căsătorită George-Adrian, aparţin. Să nu neglijeze părinţii. Tuturor le ofiţer, de la care avem două nepoţele: cea recomandăm să fie supuşi şefilor de serviciu mare, Bianca-Ioana, în gimnaziu, iar cea şi să nu fie răzbunători faţă de subalterni. Să aibă o conduită demnă în societate şi mică, Daria-Maria, în şcoala primară. familie. Să sprijine în limita posibilităţilor Vă rugăm să adresaţi câteva sfaturi pe cei nevoiaşi prin milostenie şi să nu fie familiilor mai tinere, dar şi celor încă necăbârfitori… sătoriţi. În primul rând, considerăm că soţii trebuie să aibă încredere deplină între ei.

Interviu realizat de Constantin Gordon


8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII ianuarie

PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII februarie

† Joi, 1 ianuarie, Tăierea împrejur a Domnului şi Sf. Vasile cel Mare (Anul Nou), h. 9.00–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Duminică, 4 ianuarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie † Marţi, 6 ianuarie, B otezul Domnului, h. 8.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi Sfinţirea cea Mare a apei; h. 18.00: Vecernie mare cu Litie † Miercuri, 7 ianuarie, Soborul Sf. Ioan Botezătorul, h. 8.30: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastas (dezlegare la peşte) • Sâmbătă, 10 ianuarie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie

† Duminica Vameşului şi a Fariseului, 1 februarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie; h. 18.00: Vecernie cu Litie † Luni, 2 februarie, Întâmpinarea Domnului, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 4 februarie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 6 februarie, h. 17.30: Acatistul Întâmpinării Domnului şi spovedanii • Sâmbătă, 7 februarie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie

† Duminica după Botezul Domnului, 11 ianuarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 14 ianuarie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 16 ianuarie, h. 17.30: Acatistul Sf. Antonie cel Mare şi spovedanii • Sâmbătă, 17 ianuarie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminica celor 10 leproşi, 18 ianuarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 21 ianuarie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 23 ianuarie, h. 17.30: Acatistul Sf. Proroc Ilie şi spovedanii • Sâmbătă, 24 ianuarie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminica lui Zaheu, 25 ianuarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 28 ianuarie, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice • Joi, 29 ianuarie, h. 17.30: Vecernie cu Litie † Vineri, 30 ianuarie, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, h. 8.30–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastas; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 31 ianuarie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie

† Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor, 8 februarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie • Miercuri, 11 februarie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 13 februarie, h. 17.30: Acatistul Sfântului Ilie şi spovedanii • Sâmbăta morţilor – moşii de iarnă, 14 februarie, h. 8.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, 15 februarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul sec de carne) • Miercuri, 18 februarie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 20 februarie, h. 17.30: Acatistul Maicii Domnului şi spovedanii • Sâmbătă, 21 februarie, h. 18.00: Vecernie (nu se fac parastase!) † Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, 22 februarie, h. 8.30: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul sec de brânză); h. 18.00: Vecernia iertării • Luni, 23 februarie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Marţi, 24 februarie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Miercuri, 25 februarie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Joi, 26 februarie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sfântului Andrei Criteanul • Vineri, 27 februarie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.00: Liturghia Darurilor înainte‑sfinţite; h. 19.00: spovedanii • Sâmbăta Sfântului Teodor, 28 martie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu: 0751.071.546; cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro

Bp 120  

Buletinul Parohiei Sf. Ilie Gorgani

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you