„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)
septembrie-octombrie 2014
foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări
Anul XVI, nr. 3 (119)
CUM ROSTIM LA CREZ? din SUMAR „…S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”, ori „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”? Considerăm necesară această dezambiguizare, deşi diferenţa de rostire „Maria Fecioara”, ori „Fecioara Maria” pare nesemnificativă. Desigur, din punct de vedere dogmatic şi filologic, rostirea diferită nu reprezintă o greşeală. Ambele formule exprimă adevărul biblic (şi dogmatic) că Iisus Hristos S-a întrupat şi din Maria, a cărei feciorie a rămas neatinsă, prin lucrarea proniei dumnezeieşti. Dar, din punct de vedere liturgic, în biserica noastră (poate şi în alte biserici) se creează câteva clipe de confuzie: unii creştini zic „din Fecioara Maria”, alţii „din Maria Fecioara”. De aceea, pentru uniformitate şi pentru a elimina confuziile neplăcute este bine să rostim conform topicii textului grecesc, redată întocmai şi în celelalte limbi considerate sacre (latina şi slavona): καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου; ex Maria Virgine; и Марúи Дéвы. De altfel, în toate cărţile de slujbă şi în toate cărţile de rugăciuni, oricine poate constata, expresia aşa este redată: „şi din Maria Fecioara”. Trebuie să mai precizăm că la Sf. Ilie-Gorgani majoritatea rostim în prezent (inclusiv, noi, preoţii) „… şi din Fecioara Maria”, pentru că aşa am moştenit de la preoţii şi credincioşii înaintaşi. E posibil ca şi dânşii să fi moştenit această inversare de cuvinte de la înaintaşii lor. De aceea, nefiind vorba de implicaţii dogmatice, am considerat multă vreme că nu-i delicat să „stricăm” moştenirea, adoptând principiul „tradiţia bate tipicul”. Ne dăm seama, acum, că această rostire creează, totuşi, disconfort liturgic şi, posibil, sminteală pentru creştinii veniţi mai de curând, ori care vin ocazional. Încheiem, de aceea, cu îndemnul ca de acum înainte să rostim şi noi aşa cum e transcris în cărţi, recunoscând, totodată, că aceste precizări trebuia să le facem mai demult. Preot VASILE GORDON
Domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, contemporanul nostru? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 2 Pot fi de folos mântuirii boala şi suferinţa? . . . . p. 4 Canonul dat de preotul duhovnic poate fi schimbat de altul? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 7
2
Domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, contemporanul nostru? Sfinţenia nu este un articol de drogherie cu care să-ţi parfumezi înfăţişarea cuvioasă, nare nimic de-a face cu gesturi spectaculoase, mâini ridicate patetic spre cer, bărbi pieptănate cu grijă sau odăjdii scumpe, strălucitoare, ca veşmintele imperiale de altădată. Sfinţenia, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, nu este o şosea lată, pavată cu laude și omagii, ci este calea cea strâmtă pe care o urmează cei preocupaţi de imaginea lui Dumnezeu din ei şi nu de propria lor imagine. Este calea dreptei credinţe şi a dreptei făptuiri, la care se adaugă, de cele mai multe ori, curajul și demnitatea de a-l mărturisi jertfelnic pe Dumnezeul cel Viu și Adevărat. Pentru că în 2014 comemorăm 300 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni, mi-am propus, în spaţiul oferit de acest buletin parohial, să prezint sumar câteva aspecte relevante din viaţa Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu, plecând de la convingerea că istoria nu este o simplă înșiruire de nume, ani și bătălii, nu este o vizită într‑un muzeu al vestigiilor trecutului, ci este o desfășurare ciclică a unor evenimente care au un important rol pedagogic și terapeutic pentru noi, cei care încercăm să ne cunoaștem identitatea spirituală și naţională. Originea nobilă și arta conducerii. Constantin Brâncoveanu s-a născut în ziua de 15 august a anului 1654, la Brâncoveni, în fostul judeţul Romanaţi (astăzi în judeţul Olt), din părinţii Matei (zis şi Papa Brâncoveanu), boier din neamul lui Matei Basarab, şi Stanca, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. La un an după naşterea sa, tatăl său a fost ucis de turci în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor din Bucureşti. Astfel, mama sa a fost nevoită să-i crească singură pe cei trei băieţi şi o fată, ajutată de către rudele sale, printre care şi stolnicul Constantin Cantacuzino, cel care avea să joace un rol determinant în formarea politică a tânărului Constantin. Înclinaţia spre cultură o moşteneşte de la unchiul său, Şerban Cantacuzino, cel care îl ajută să înveţe mai multe limbi de circulaţie internaţională: slavonă, turcă, greacă, latină, şi poate, în mai mică măsură, maghiară, germană, italiană. Constantin Brâncoveanu a fost crescut şi educat în mediul intelectual al familiei sale materne, Cantacuzino, vechi şi ilustru neam constantinopolitan, cu pretenţii de descendenţă din marea familie imperială bizantină a Cantacuzinilor şi împământenit de ceva vreme în Ţara Românească, prin înrudirile cu vechile familii românești. Pe lângă educaţia aleasă, viitorul domnitor a primit de la unchii lui şi accesul către arta conducerii.
Este o teorie la care ţin, chiar dacă nu se încadrează în rigorile actuale ale corectitudinii politice. Este foarte greu, dacă nu imposibil, să fii un maestru în arta conducerii de la prima generaţie. Pe timpuri, ca şi azi, e nevoie de mai multe generaţii pentru ca o familie să dea mari conducători. Dacă geniul artistic nu are nevoie neapărat de sedimentarea aceasta pe parcursul mai multor generaţii, adică poate să apară, de exemplu, într-o familie de oameni simpli sau săraci, cu oamenii politici, cu marii dregători, e altă poveste. Acolo este nevoie de o tradiţie, pe care Brâncoveanu a avut-o şi prin familia lui paternă, vechi neam boieresc autohton, şi prin familia maternă. Astfel, tânărul Constantin Brâncoveanu are o evoluţie importantă şi rapidă pe scara socială. Datorită corectitudinii şi devotamentului său, ajunge Mare Logofăt, adică boierul cel mai de seamă din divanul domnesc. La vârsta de 34 de ani, în urma morţii unchiului său, Şerban Cantacuzino, întâmplată la 29 octombrie 1688, a fost ales domn al Ţării Româneşti în aceeaşi zi, de sfatul boierilor, fără ca el să fi fost de faţă. Constantin Brâncoveanu a moştenit de la părinţii şi de la socrii săi o avere însemnată, pe care a sporit-o prin calităţile lui de bun gospodar, devenind la sfârşitul domniei sale unul din cei mai bogaţi oameni din sud-estul Europei, numit de turci Altân-Bey, adică „prinţul aurului”. Mazilirea domnitorului. Aflând de avuţiile pe care le deţinea Constantin Brâncoveanu, sultanul turc, Ahmed al III-lea, căuta să pună mâna pe acestea. Şi nu era singurul duşman înverşunat; marele vizir Gin Ali Paşa nu putea să-l agreeze deloc pe domnul Ţării Românești, hotărând mazilirea voievodului la puţin timp după ce se instalase în această demnitate. Motivul invocat pentru prinderea familiei Brâncovenilor a fost trădarea. Este vorba de lupta dintre Rusia şi Turcia din anul 1711, care avut loc la Stănileşti, un târg de pe valea Prutului. În această bătălie s-a confruntat armata rusească, condusă de ţarul Petru cel Mare, căruia i s-a alăturat domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, cu armata otomană, condusă de marele vizir Mehmed Paşa. Constantin Brâncoveanu nu s-a angajat în lupta de la Stănileşti, deşi fusese invitat de Petru cel Mare să o facă. Domnitorul muntean şi-a adunat însă armata în tabăra de la Urlaţi, pentru a se adăuga creştinilor, în cazul în care aceştia ar fi fost biruitori. Creştinii au fost însă înfrânţi, iar ruşii au trebuit să cedeze turcilor cetatea de Azov, precum şi alte teritorii din nordul Mării Negre. O altă urmare
a acestei înfrângeri a fost înăsprirea atitudinii turcilor faţă de Ţările Române. Începutul anului 1714 avea să-i aducă domnitorului Constantin Brâncoveanu o mare tristeţe, întrucât fiica cea întâi născută, Stanca, avea să sfârşească tragic, în noaptea de 9 spre 10 martie. Tot în această perioadă, familia domnească se pregătea de nunta celui de-al treilea fecior, Radu, cu fiica fostului domn al Moldovei, Antioh Cantemir. Cu toate că domnul muntean trimisese din timp la Constantinopol daruri însemnate pentru marele vizir pentru a primi aprobarea acestuia în vederea căsătoriei fiului său, în ziua de 24 martie 1714, marţi, în Săptămâna Mare, a sosit la Bucureşti un reprezentant al sultanului. Acesta, fără a descoperi intenţia Porţii, anunţasecă era doar în trecere. Totuşi, a doua zi, fiind primit cu mare alai de domn şi de sfatul boierilor, Mustafa Aga împlineşte gestul simbolic al mazilirii aruncându-i o năframă de mătase neagră pe umăr. Citindu-se porunca sultanului, Brâncoveanu a fost acuzat de trădare faţă de Poartă şi, drept urmare, trebuia să fie dus la Constantinopol alături de întreaga sa familie. S-au luat măsuri după acest eveniment de a izola întreaga familie domnească. Deja a doua zi, reprezentanţii turci anunţau voinţa poruncii otomane de a fi ales alt domn. Boierii, cu excepţia Cantacuzinilor, nu doreau un alt domn. Eforturile lor însă nu au avut nici un rezultat ci, dimpotrivă, s-a produs o rumoare generală în urma căreia trimisul turc numeşte domn pe Ştefan Cantacuzino. Acesta este uns voievod al Ţării Româneşti, în timp ce Brâncoveanu era închis în camera sa. Actul trădării devenise realitate. La ieşirea din palatul domnesc, tristul alai era însoţit de noul domn Ştefan Cantacuzino (1714-1716), cu capul descoperit, căruia fostul voievod i-a adresat următoarele cuvinte: „Fiule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facăse voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”. Această profeţie se va împlini doi ani mai târziu… În noaptea de înviere a anului 1714, după ce i-au fost confiscate toate moşiile din ţară, familia voievodului mazilit Constantin Brâncoveanu a trecut Dunărea şi, după aproape trei săptămâni de drum, a ajuns la Istanbul, unde domnitorul cu ceilalţi bărbaţi din familia lui, în loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, a fost dus direct la închisoarea „Cele şapte turnuri”.
3 Ianache Văcărescu nu era ginerele lui Constantin Brâncoveanu, aşa cum se mai afirmă şi astăzi în unele prezentări, ci sfetnicul şi vistiernicul său de taină, iar executarea lui alături de membrii familiei domnitorului s-a datorat atât apropierii lui de acesta, cât mai ales faptului că el cunoştea toate tainele legate de averea Brâncovenilor. Medalia comemorativă și deznodământul tragic al intrigilor. Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu şi profesorul de limbile latină şi italiană al fiilor săi, reproduce nouă capete de acuzare care au fost trimise de boieri către Poarta Otomană împotriva domnitorului român. Dintre ele, trei ne reţin atenţia în mod special pentru a vedea ce urmări grave au avut minciuna, intriga, trădarea, ridicolul și absurdul grotesc: „Că sub pretextul de a schimba aerul, locuia şase până la şapte luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube atât supuşilor săi, cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania” (al patrulea); „Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda” (al optulea); „Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la doi până la zece galbeni una” (al nouălea). Referitor la cel din urmă capăt de acuzare, Del Chiaro reproduce aversul (capul domnitorului Brâncoveanu) şi reversul (stema Ţării Româneşti) monedei de aur, dar justifică şi emiterea ei. Principat sub suzeranitate turcească, Ţara Românească nu avea dreptul de a bate monedă de circulaţie. Banul respectiv era, de fapt, o medalie comemorativă pregătită pentru sărbătorirea de către domnitor a împlinirii vârstei de 60 de ani: „În ziua Adormirii Maicii Domnului, în anul 1714, intrând în al 60-lea an de vârstă şi al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea zi un banchet solemn, la sfârşitul căruia avea să ofere floarei nobilimii sale medaliile”. Ziua de 15 august 1714 avea să fie, însă, Botezul sângelui pentru domnitor şi familia sa. Cei care au uneltit împotriva lui Constantin Brâncoveanu, anume unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul acestuia, Ştefan, care i-a urmat la tron domnitorului martir, au plătit amarnic trădarea lor. La 21 ianuarie 1716, adică la mai puţin de un an şi zece luni de domnie, Ştefan Cantacuzino a fost la rândul lui mazilit, iar 5 zile mai târziu a fost dus împreună cu tatăl său şi cu soţia sa la Istanbul. Cu toate că el însuşi se grăbea să ajungă acolo, convins fiind că va fi reabilitat, în noaptea de 6 spre 7 iulie din acel an, desigur după multe suferinţe, a fost sugrumat de turci împreună cu tatăl său. Lui Ştefan Cantacuzino i-a urmat la tron Nicolae Mavrocordat, care domnise mai întâi în Moldova, acesta din urmă fiindprimul domn fanariot,
unul dintre cei mai cruzi voievozi pe care i-a avut Ţara Românească. Obstacole externe în procesul canonizării.Pentru prima dată, canonizarea voievodului martir a fost cerută de Biserică şi de teologii ei în 1914, anul în care au fost identificate moaştele martirilor la biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti. Mai târziu, în anul 1934, ea a fost cerută din nou, astfel că patriarhul Miron Cristea a săvârşit parastasul domnitorului în ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, purtând sicriul cu osemintele sale pe străzile Capitalei ca pe un odor de mare preţ, având convingerea că această procesiune se face pentru ca toţi credincioşii să-i dea cuvenita cinste. În perioada interbelică, marele istoric Nicolae Iorga a luptat pentru canonizarea Brâncovenilor, dar începerea celui de-al doilea război mondial a amânat acest lucru. În 1950 s-au început demersurile pentru canonizarea mai multor sfinţi, printre care şi martirii Brâncoveni. În plin regim comunist, de prigoană a Bisericii Ortodoxe, la iniţiativa Patriarhului Justinian aveau să fie canonizaţi, între anii 1955-1956, mai mulţi sfinţi români, dar din listă a fost „omis” grupul Brâncoveanu-Antim Ivireanu. Ce se întâmplase? Patriarhia de la Constantinopol a făcut referire la anatemele care erau îndreptate asupra celor doi: Brâncoveanu şi Antim. Pe de altă parte, nici Biserica Rusă nu era prea încântată, dat fiind faptul că Brâncoveanu era socotit trădător al ţarului, iar Antim, georgian de origine, era socotit străin de neamul românesc. Patriarhul Justinian era ameninţat cu scoate-
rea din scaun şi surghiunirea dacă ar fi cutezat să-i canonizeze, iar conducerii de la Bucureşti i se cerea de către Kremlin stoparea misticismului bolnăvicios român… Lucrurile aveau să cunoască o evoluţie pozitivă prin implicarea Patriarhului Justinian. Între anii 1962-1966, acesta a ameliorat raporturile ecumenice şi frăţeşti cu Patriarhul Atenagora al Constantinopolului. În această perioadă, Patriarhia Ecumenică a ridicat anatema aruncată sub ameninţarea iataganului turcesc, acum trei sute de ani, asupra lui Brâncoveanu şi a Mitropolitului Antim. Canonizarea Sfinţilor Brâncoveni avea să aibă loc în anul 1992, în Duminica Tuturor Sfinţilor, în ziua de 20 iunie, când Sfântul Sinod, chemând în ajutor pe Milostivul Dumnezeu, a hotărât în chip sobornicesc ca aceştia să fie cinstiţi ca sfinţi în întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel, până la sfârşitul veacurilor, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi şi sfetnicul Ianache sunt prăznuiţi în fiecare an în data de 16 august. Pentru recunoaşterea sfinţeniei Brâncovenilor a luptat şi Î.P.S. Gherasim Cristea al Râmnicului, cel care a propus canonizarea acestora în anul 1991. Nu întâmplător, Dumnezeu a rânduit ca trecerea sa la Domnul să aibă loc în anul 2014, la 300 ani de la moartea martirică a Voievodului român şi a celor dimpreună cu el. Cum se păstrează stabilitatea unei ţări sau despre mentalităţile de ieri și de azi. Deşi se aflau sub influenţa Imperiului Otoman, Ţările Române au păstrat o largă au-
(continuare în pagina 5)
4
Pot fi de folos mântuirii boala şi suferinţa? ● Şi da, şi nu! Da, în cazul în care suferinţa este purtată cu demnitate, discreţie şi nădejde, dar şi fără de cârtire, cu gândul smerit că ea ne ajută să ne apropiem şi mai mult de Dumnezeu, totodată, să fim mai sensibili la suferinţele semenilor noştri, din familie, de la serviciu şi din tot locul. Nu, în cazul opus, când ne lăsăm pradă fricii, angoasei şi tristeţii, manifestând revoltă, iritare, mânie şi deznădejde, chiar şi invidie, uneori, faţă de cei care sunt sănătoşi. În acelaşi registru comportamental negativ intră, adesea, văicăreala în dreapta şi stânga, devenind pisălogi şi agasanţi, uitând că fiecare dintre cei din jur are propriile suferinţe, mai mici sau mai mari. Astfel de atitudini nu ajută mântuirii, ci sporesc suferinţa, îmbolnăvind (otrăvind) şi sufletul. Primită şi privită aşa, boala devine, practic, o suferinţă zadarnică. În loc să întărească virtutea, alimentează păcatul. Iar cu sufletul bolnav, trupul are foarte puţine şanse de vindecare, ba chiar deloc, în anumite cazuri. În schimb, „dacă sufletul e sănătos – spune Sf. Ioan Gură de Aur – boala trupească nu-i poate pricinui omului nici o pagubă”. Am făcut aceste precizări dintru început, pentru că în aceste manifestări şi atitudini de la „da” şi „nu” stă esenţa răspunsului la întrebarea din titlu. Mai departe, în sprijinul răspunsului corect, vom evidenţia câteva temeiuri biblice, însoţite de câteva mărturii şi mărturisiri culese de la Sfinţii Părinţi, dar şi din experienţele unor enoriaşi. ● De ce o astfel de temă? Pentru că face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Atât în familie, cât şi în jurul nostru, în general, întâlnim semeni bolnavi, uneori foarte grav, apăsaţi de suferinţe de tot felul. Dorind să-i ajutăm, nu e suficient doar să-i ducem la doctor, să le procurăm medicamente, ori să le creăm condiţii îmbunătăţite de hrană şi confort. Este necesar, mai ales, să-i sprijinim sufleteşte, în sensul conştientizării importanţei comportamentului demn, jertfelnic, discret şi optimist, pe parcursul oricărei boli şi suferinţe. ● În acest scop, considerăm relevante următoarele: răspuns la întrebarea „de ce îngăduie Dumnezeu boala şi suferinţa?”; transformarea suferinţei în binefacere; sensul înalt şi mântuitor al suferinţei; bucuria în suferinţă. Pe scurt, desigur, datorită spaţiului publicistic restrâns. - Dumnezeu nu dă boala, dar o îngăduie. Sănătatea, nu boala, corespunde stării fireşti a omului. Dumnezeu aşa l-a creat: sănătos trupeşte şi sufleteşte. Ce s-a întâmplat în istorie, apoi, se ştie. În locul virtuţii (ascultării), omul a ales păcatul. Iar păcatul a devenit poartă pentru toate relele, inclusiv pentru boli şi suferinţe, care nu sunt de la Dumnezeu, dar le îngăduie, aşa cum Semănătorul îngăduie să crească la un loc grâul cu neghina, urmând să le despartă de cele bune doar la vremea secerişului (judecăţii; a se vedea pilda „neghinelor” − Matei 13, 24-30). A dori sănătatea este un lucru bun. Mai mult: avem datoria să ne îngrijim de ea, nu doar sufleteşte, ci chiar trupeşte. „Trupul vostru este templu al Duhului Sfânt!”− scrie Sf. Ap. Pavel (I Co 6, 19). Şi tot el: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi!” (I Co 3, 17). Dar, după cum bogăţia materială, bună şi folositoare în sine, poate deveni uneori o primejdie în calea mântuirii, la fel şi sănătatea. Mulţi creştini mărturisesc că atunci când erau
deplin sănătoşi, totodată, fără griji materiale, au uitat de Dumnezeu cu totul, deşi recunoşteau teoretic că de la El izvorăsc şi sănătatea şi celelalte bunuri. Abia când a survenit un necaz şi-au adus aminte că au şi suflet, nu doar trup. Abia atunci au păşit în biserică, abia atunci au plecat genunchii la rugăciune… Foarte realist se exprimă în acest sens episcopul Grigorie Comşa de Arad (1889-1935), însuşi purtător al unei grele suferinţe (trece la Domnul la numai 46 de ani!): “Dumnezeu trimite necazurile, pentru ca omul să-şi dea seama că nu pământul este ţara lui adevărată. Dumnezeu vede când lucrurile pământeşti pot să devină o primejdie pentru om şi atunci îi trimite nenorociri ca să se dezmeticească. Într-adevăr, prin necazuri învaţă pe om la tărie. Arborii mari, prin bătaia vânturilor se întăresc. Aurul nu se scoate din topitoare până nu se curăţă deplin...”. Nu întâmplător, Sf. Ioan Gură de Aur compară greutatea suferinţelor cu amăreala medicamentelor, pe care le primim de la doctori, ştiind că ne fac bine. Aşa să primim şi „leacurile” amare de la Dumnezeu, Care ne tămăduieşte temeinic şi ne mântuieşte; - boala şi suferinţa pot aduce reale binefaceri, atunci când sunt primite cu smerenie şi bunăcuviinţă. Să ne amintim de Dreptul Iov şi de numele bun pe care l-a câştigat, dimpreună cu multe daruri, în urma purtării suferinţelor (şi ce mari suferinţe!) cu răbdare, smerenie şi fără de cârtire, zicând mereu: „Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). De aceea, Sf. Ap. Pavel vede în suferinţă chiar o sursă a răbdării: „Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare!” (Ro 5, 3). De pildă, răbdarea de a-l asculta mai atent pe celălalt, ori răbdarea de a zăbovi mai mult la rugăciune. „Niciodată nu m-am rugat mai mult, ca atunci când am fost în spital!” (ori de când am căzut bolnav!) – ne mărturisesc adesea credincioşii. Şi chiar mai mult: „Părinte, nu aş fi ştiut de Liturghie, Spovedanie şi de Împărtăşanie, de nu m-aş fi îmbolnăvit. Îi mulţumesc Domnului că mi-a dat această suferinţă, că altfel aş fi stat departe de Sfântul Potir!” O altă virtute care poate creşte, chiar din momentul declanşării bolii, este cumpătarea. Medicii înşişi recomandă regim şi echilibru, sub toate aspectele: şi la mâncare, la băutură, la vorbire, la efort etc. Boala devine, astfel, un fel de „barometru”, sau „beculeţ roşu”, care avertizează asupra pericolelor mai mari, dacă nu suntem cumpătaţi. Chiar şi modul de a gândi este reevaluat, la vreme de suferinţă. Încetăm a mai gândi rău despre alţii, dar şi despre noi înşine. Gândirea optimistă, cu nădejde – în limbaj creştin, favorizează vindecarea. De aceea, Sf. Grigorie de Nazians numeşte vremea suferinţei „prilej de filozofare” (amintim că „filozofie” înseamnă „iubire de înţelepciune”); - există, însă, un sens şi mai înalt al suferinţei, pe care l-au experimentat Părinţii Bisericii, după pilda lui Hristos: să te doară suferinţele semenilor. Să nu te mai gândeşti la durerile proprii, ci la ale celor din jur şi să le simţi în inima ta, ca şi cum ar fi ale tale. Să ne amintim ce spune Scriptura despre Iisus: „Om al durerilor, cunoscător al suferinţei… Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Isaia 53, 3, 4; Matei 8, 17). Pe urmele Mântuitorului, Sf. Ap. Pavel avea să spună: „Mă bu-
5 cur de suferinţele mele pentru voi…” (1, 24). Să te bucuri în suferinţe pare ceva nefiresc. Adevărat! Nefiresc, pentru că această bucurie te ridică deasupra firii. Despre aceeaşi bucurie vorbeşte şi Sf. Ap. Petru: „Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare!” (I, 4, 13). De aceea, Părinţi ai Bisericii, ca Varsanufie, Isaac Sirul şi alţii, îndeamnă ca cei bolnavi să facă nu doar rugăciuni de cerere (fireşti, pentru vindecare), ci şi de mulţumire pentru că, iată, prin suferinţe ne pot veni atâtea binefaceri, inclusiv simţăminte de bucurie, cu totul deosebite! ● Nu facem apologia bolii, nici a suferinţei, prin cele evidenţiate până acum. Dimpotrivă, aşa cum am arătat, repetăm datoria expresă de a ne îngriji de sănătate. Pe de altă parte, însă, când boala şi suferinţa vin asupră-ne, trebuie să le transformăm în mijloace de întărire a virtuţilor, până, iată, la bucuria cea mai presus de fire. ● Comportamentul demn, echilibrat şi discret trebuie avut şi când suntem sănătoşi, totodată, fără probleme şi griji materiale. „Succesul şi dezastrul” să le priveşti la fel, îndeamnă poetul Rudyard Kipling („De poţi” – „If”). Şi tot el: „Să te poţi plimba cu regii, fără a te-ngâmfa!”. Sau cum frumos mărturiseşte Mitropolitul Bartolomeu Anania: „M-am străduit ca atunci când am fot pe culmile succesului să nu ameţesc, iar când am fost în fundul prăpastiei să nu disper!”. Creştinul e creştin şi om, senin şi echilibrat, şi atunci când e sărac, şi atunci când e bogat; şi când e sănătos, şi când e bolnav; şi în vreme de glorie, şi când e marginalizat, ori părăsit de toată lumea. ● Cum definim boala şi suferinţa? Din punctul de vedere strict medical, boala este un proces patologic, care afectează echilibrul organismului; suferinţa – o durere fizică sau morală. Însă, din punct de vedere creştin, boala şi suferinţa pot fi definite căi de sfinţenie, prin mai marea
apropiere de Dumnezeu şi semeni. Relaţionarea cu cei din jur este, în cazul bolii, mult mai plină de afecţiune decât în condiţii de sănătate. Membrii familiei, rudele, prietenii, cunoscuţi devin mai sensibili, fac vizite bolnavului, îl ajută cu tot ce pot, ori îi transmit mesaje încurajatoare şi, mai ales, se roagă mai mult pentru el (ea). ● Concluziile (învăţămintele) pot fi extrase de fiecare dintre noi, în funcţie de propriile suferinţe, ori ale celor din imediata apropiere. În cele din urmă, comportamentul ideal în vremea bolii şi a suferinţei este cel avut de creştinii îmbunătăţiţi, bărbaţi şi femei, atât din rândurile sfinţilor, cât şi a celor din jurul nostru. Suportând, uneori, dureri inimaginabile, dar având gândul mereu la Jertfa Mântuitorului şi la martirajul sfinţilor, astfel de creştini reuşesc să rămână, totuşi, senini, răbdători şi optimişti. Lor li se potrivesc spusele Sf. Macarie Egipteanul: cei care poartă suferinţele cu răbdare, până la sfârşit, dobândesc aceleaşi cununi şi au aceeaşi îndrăznire către Dumnezeu ca şi mucenicii. Trebuie să precizăm, totuşi, la final, că nu boala, nici suferinţa în sine, sunt izvor de virtuţi, ci atitudinea smerită, răbdătoare, discretă şi demnă a celui ce le poartă. Preot VASILE GORDON
Repere bibliografice: Ep. Grigorie Comşa, De la leagăn până la moarte, Arad, 1927 Jean Claude Larchet, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, Sophia, Bucureşti, 2004 Jean Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Sophia, Bucureşti, 2008
(urmare din pagina 2) tonomie: am avut domnitori, boieri, ne-am putut păstra credinţa şi Biserica, adică ne-am păstrat identitatea şi statalitatea. Nu trebuie să uităm că domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu a urcat pe tron într-un moment în care nu numai Ţara Românească, ci întreaga zonă, era într-o foarte mare tensiune politică generată de cele trei imperii: Otoman, Habsburgic‑Austriac şi Rus. El avea săşi conducă ţara timp de 25 de ani (în această perioadă s-au schimbat 4 sultani la Istanbul, 10 Patriarhi Ecumenici şi 12 domnitori în Moldova!), fiind una dintre cele mai lungi domnii din această provincie, depăşită doar de cea a lui Mircea cel Bătrân. Prin diplomaţie, mărinimie şi înţelepciune, a încercat să nu provoace niciun război, păstrând echilibrul cu aceste trei puteri antagonice. Pe tot parcursul domniei sale, Constantin Brâncoveanu a trebuit să plătească sume din ce în ce mai mari de bani pentru a înlătura suspiciunile Porţii faţă de el, căci la Istanbul mai mulţi pretendenţi la tronul Ţării Româneşti au ţesut mereu intrigi împotriva lui. Astfel, în anul 1699, turcii i-au acordat domnia pe viaţă, iar în anul 1703, când a trebuit să se prezinte la Adrianopol în faţa sultanului Mustafa al II-lea, i-a fost reconfirmată domnia pe viaţă, un lucru foarte rar în acea vreme dominată de instabilitate. Tocmai
această instabilitate naşte nevoia de durabil, de a lăsa ceva în urmă care să dăinuiască, să impresioneze, să emoţioneze. Constantin Brâncoveanu ţinea la ascendenţa bizantină imperială, se considera urmaş al osului domnesc al Basarabilor, era uns al lui Dumnezeu, era protector
al creştinilor din Imperiul Otoman, cel mai bogat şi mai puternic om din Ţara Românească, dar, în acelaşi timp, era şi rob al sultanului. Simţea, probabil, cu foarte multă tărie paradoxul acesta: fastul aşezat alături de umilinţă. Este interesant că, deşi Constantin Brâncoveanu domneşte într-o epocă frământată şi sfârşitul lui este aşa de tragic, stilul brâncovenesc pare să ne vorbească despre o lume senină şi foarte conştientă de sine, sigură şi zâmbitoare. O arhitectură, o artă deschisă şi către ceilalţi, dar şi către ea însăşi, o marcă identitară validă şi azi. Tăria în credinţă și demnitatea Brâncovenilor, unitatea de grup a martirilor, curajul și statornicia în faţa morţii sunt cutremurătoare şi pilduitoare. Brâncovenii au cunoscut mărirea şi au gustat din toate bucuriile şi bunătăţile pământeşti. Când au avut bani, i-au investit în lucruri durabile, consolidând şi modernizând ţara, luminând poporul cu ştiinţa de carte, slăvindu-L pe Dumnezeu prin înălţarea de biserici, cinstindu-i pe înaintaşi. Când li s-a smuls mărirea lumească şi agoniseala pământească, atunci când părea că li s-a luat tot, inclusiv viaţa, ei au rămas cu credinţa. Deci, tot bogaţi. De la vlădică la opincă, avem cu toţii ce învăţa de la Sfinţii Brâncoveni, întrucât măcar o parte din urcușurile, căderile și intrigile de atunci sunt comparabile, nu de puţine ori, cu mentalităţile, moravurile și metehnele noastre contemporane. Preot VASILE CREŢU
6
De vorb` cu enoriaşii noştri Pentru acest număr al Buletinului, cu doamna Cristina-Teodora Bârzu, membră a Comitetului Parohial Doamna CRISTINA-TEODORA este o enoriaşă nelipsită de la toate slujbele oficiate în biserica noastră, atât cele din duminici şi sărbători, cât şi cele de peste săptămână. O prezenţă întotdeauna discretă, deosebit de cuviincioasă, plină de receptivitate şi solicitudine, faţă de tot ce se întâmplă în cadrul parohiei. Ne-au impresionat întotdeauna aceste calităţi, la care se adaugă multe altele, între care modestia şi deosebita purtare de grijă pentru educaţia fiicei, AncaMaria, acum căsătorită şi la casa ei. În cele ce urmează, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări. De când veniţi la biserica noastră şi ce v-a atras aici?
Pe când încă mai lucram, am fost întrebată de un distins geolog de ce merg mereu la aceeaşi biserică. I-am răspuns în felul următor: Mergeţi să vedeţi ce ordine şi disciplină este, să ascultaţi în linişte Sfânta Liturghie, cântările la strană, predica şi o să înţelegeţi de ce este o biserică deosebită, de ale cărei slujbe şi atmosferă devii pe nesimţite dependent. Vin aici din anul 1984. Era toamna târziu, când se înserează devreme. Împreună cu o colegă de serviciu veneam pe jos dinspre institutul unde lucram, către staţia de metrou Izvor. Ridicând privirea, în întunericul care ne înconjura, am zărit lumina care răzbătea prin uşa transparentă a bisericii. Am intrat încet, cu grijă ca să nu deranjăm şi am rămas impresionată de slujba care se desfăşura într-o atmosferă liniştită, primitoare, dar şi de glasul părintelui Alexie Olescu, care răspândea pace şi bunătate. Aţi fost, aşadar, fiica duhovnicească a părintelui Alexie Olescu. Care anume dintre sfaturile preacurceniciei sale v-au marcat în mod deosebit?
Întrebarea îmi răscoleşte multe amintiri. Atrasă de slujba care îmi plăcuse iniţial, am început să vin uneori miercurea şi vinerea seara. Timpul liber care îmi rămânea după orele de serviciu mi-l împărţeam între treburile gospodăreşti, aprovizionare şi supravegherea lecţiilor fiicei mele, Anca‑Maria. Duminica nu veneam la biserică. Într-o zi, părintele Alexie mi-a spus că mă vede la
slujbele din timpul săptămânii, dar nu şi duminica, şi atunci i-am spus motivul pentru care lipseam. Cu blândeţe m-a îndemnat să încerc să vin măcar două duminici dintr-o lună, explicându-mi cu răbdare importanţa slujbei. Şi aşa încet, tare încet, am început să vin duminica la Sfânta Liturghie. Era blând şi delicat şi mi-a fost alături, mie şi fiicei mele, în clipele când aveam nevoie de încurajare. Păstrez imaginea părintelui Alexie stând lângă pangar şi spunându-mi − întrun moment mai dificil din viaţa mea − cu un glas care alunga grija: nu vă las eu! Şi acum, când duminica seara merg la Schitul Darvari, la slujba Paraclisul Maicii Domnului, mă apropii plină de evlavie şi emoţie cu fruntea de picioarele Sfântului Alexie, pictat la intrare, pe peretele din stânga. Şi în aceste momente, un gând se îndreaptă spre părintele Alexie, căruia îi mulţumesc pentru grijă. Care este obârşia d-voastră şi ce profesie aţi avut?
Sunt născută în Craiova, judeţul Dolj. În Bucureşti am venit în jurul vârstei de 1-2 ani, când tatăl meu, medic internist, a reuşit la concursul pentru ocuparea postului vacant de la spitalul C.F.R. 1, Witting. Tata s-a născut în comuna Pungeşti, jud. Vaslui, şi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, pe care a terminat-o ca şef de promoţie. Era bun cunoscător de muzică clasică, cânta şi la vioară, dar şi de muzică populară autentică. Citea cu interes revistele de specialitate, dar era atras şi de geografie, literatură, pictură. A urmat cursurile de istoria universală a picturii. Pe noi, copiii, ne învăţa o mulţime de lucruri: să recunoaştem instrumentele dintr-o orchestră în timp ce aceasta cânta, să deosebim costumele populare după specificul lor, practic cărei regiuni a ţării aparţin. Fiind iubitor de natură, ne arăta copacii şi plantele, numindu-le pe fiecare. Mama, născută în Craiova, a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie, împreună cu sora ei mai mică. Rămânând orfane de timpuriu de ambii părinţi, mama şi sora ei au fost nevoite să lucreze pe perioada facultăţii ca laborante în spital, ca să se poată întreţine financiar. Am şi o soră cu 8 ani mai mare, care m-a înconjurat mereu cu o dragoste protectoare şi plină de generozitate. În ceea ce priveşte profesia, am lucrat timp de 40 ani la Institutul de Proiectări Căi Ferate din Ministerul Transporturilor,
Secţia Geotehnică, la început ca desenator tehnic şi apoi ca tehnician, având marele privilegiu de a fi în mijlocul unui colectiv de excepţie, atât din punct de vedere profe sional, cât şi al calităţilor umane. Le datorez mult şi păstrez telefonic legătura cu ei. Tot în acest institut, la Secţia de Arhitectură lucra şi soţul meu în calitate de tehnician arhitect. Fiind bolnav, a murit tânăr, când fata noastră Anca-Maria era în liceu. Era absolvent al Liceului de Arte Plastice şi avea mult talent la desen şi pictură. A abordat şi tehnica icoanelor pe sticlă. Anca are, în Olanda, ţara în care locuieşte acum, tablouri pictate de tatăl ei. Spuneţi-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre fiica dvs., Anca-Maria.
Fiica mea, Anca-Maria, este licenţiată a Facultăţii de Psihologie şi Sociologie din Bucureşti şi acum locuieşte în Olanda, împreună cu soţul ei, Nico. Masteratul – pe care l-a făcut în Olanda şi pe care l-a absolvit cu calificativul CUM LAUDE − a avut ca temă: Trăsăturile de temperament şi personalitate ale copilului şi părinţilor în relaţia dintre ei, adică modul şi măsura în care relaţia dintre părinţi şi copii este influenţată de trăsăturile de temperament şi personalitate ale acestora. Acum este psiholog de sănătate, iar după ce va termina specializarea pe care o face acum, va fi terapeut cognitiv-comportamental. Este şi terapeut EMDR, o tehnică folosită iniţial numai pentru tratamentul traumelor simple sau complexe, dar care ulterior a fost extinsă şi la alte cazuri. La început a lucrat cu copii care sufereau de autism, cu copii cu probleme de concentrare, dar şi cu părinţii lor, învăţându-i cum să-şi ajute copiii aca-
7 să. Mare bucurie avea când vedea progresele copiilor şi mulţumirea părinţilor! Îşi iubeşte profesia şi pune mult suflet pentru pacienţii ei. Nu pot să nu amintesc faptul că noua ei familie din Olanda i-a fost alături tot timpul, susţinând-o, încurajând-o şi bucurându-se de toate realizările ei. Cununia religioasă cu soţul ei, Nico, a făcut-o în biserica Sf. Ilie-Gorgani şi ceva vreme − în micuţa localitate din Olanda în care trăiesc − s-a vorbit de frumuseţea slujbei
şi de cât de sincer impresionaţi au fost toţi participanţii la acest eveniment. Tot la biserica Sf. Ilie-Gorgani, Anca-Maria şi Nico au fost naşii de cununie ai prietenilor lor şi pe urmă naşii de botez ai copiilor acestora. În luna noiembrie, Anca-Maria şi Nico revin la noi la biserică cu emoţie şi bucurie ca să-şi boteze prunca. Şi de această dată vor fi însoţiţi de un mic grup de olandezi, familie şi prieteni, dornici să le fie aproape în acest moment important.
Vă rugăm, în final, un sfat–două pentru tinerii din biserica noastră.
Eu nu sunt în măsură să dau sfaturi. Este însă o pildă frumoasă pentru mine, ca părinte, faptul că tot mai mulţi tineri participă la slujbă, împreună cu copilaşii lor, pe care îi împărtăşesc. Meritul aparţine părinţilor, desigur, dar şi preoţilor slujitori ai bisericii. Interviu realizat de CONSTANTIN GORDON
Canonul dat de preotul duhovnic poate fi schimbat de altul?
R
ăspunsul la o astfel de întrebare trebuie să pornească negreşit de la posibilitatea ca un creştin să ajungă, după ce s-a spovedit la un preot, sub epitrahilul altuia, tot pentru spovedanie. Există momente, de forţă majoră, când cineva se poate spovedi la alt duhovnic, cu binecuvântarea celui pe care îl are deja. De exemplu, atunci când se află la o distanţă geografică mare sau în primejdie de moarte şi nu poate ajunge prea curând la propriul duhovnic. Ar fi de menţionat aici o practică nefirească, şi anume aceea a spovedirii pelerinilor care vin la o mănăstire de către duhovnicii vieţuitori acolo, fără ca aceştia să aibă binecuvântarea propriului duhovnic. Părinţii din mănăstiri ar trebui să cerceteze mai întâi dacă pelerinii au duhovnic şi dacă acesta a binecuvântat ca ei să se spovedească la mănăstirea respectivă. În caz contrar, credinciosul greşeşte, dar şi părintele care spovedeşte şi canoniseşte fără discernământ, uneori după aşa-zisa „pravilă”, fii duhovniceşti ai altor preoţi, care vor da seama pentru ei înaintea Dreptului Judecător. În privinţa schimbării duhovnicului, ştim că ea nu este recomandată, dar poate fi făcută atunci când acesta pleacă la cele veşnice, când el sau credinciosul se mută într-o localitate îndepărtată sau dacă amândoi ajung la concluzia că e mai bine să se întâmple aşa, pentru ca Taina Pocăinţei să fie cu adevărat un moment de lepădare de un trecut păcătos şi de schimbare în bine a vieţuirii. Aşadar, schimbarea duhovnicului, dacă are un motiv întemeiat, nu constituie un păcat. Pot apărea însă probleme pentru conştiinţa creştină în momentul în care cel care se spovedeşte se aşază sub epitrahilul noului duhovnic având deja un canonpe care l-a hotărât vechiul duhovnic. Ce e de făcut într-un astfel de caz? Într-un fel, situaţia este asemănătoare cu aceea în care un bolnav schimbă medicul curant pentru boala de care suferă. Onest este, în acest caz, ca el să-l informeze pe noul
medic de felul în care a încercat să se vindece de boală până în prezent şi de tratamentul prescris de medicul de dinainte. La fel de onest este ca şi noul medic să ţină seama de tratamentul prescris de colegul său, neconsiderând din start că acesta este total greşit şi de neaplicat în cazul bolnavului respectiv. Dacă cercetăm colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe, vom întâlni câteva care se referă într-o oarecare măsură la întrebarea noastră. Ele vorbesc doar despre dreptul episcopului locului de a micşora sau mări epitimiile stabilite de sfintele canoane, în special pentru cei care au săvârşit păcate grave, care i-au exclus din Biserică, numai dacă manifestă o pocăinţă sinceră şi îşi schimbă viaţa. Canonul 32 apostolic stabileşte rânduiala ca nimeni să nu dezlege afurisenia stabilită de un episcop, atâta timp cât acesta trăieşte, pentru a fi păstrată rânduiala în Biserică şi pentru a opri o eventuală imixtiune a vreunui episcop în eparhia altuia.Afurisenia este privită şi astăzi ca îndepărtare a cuiva de la comuniunea cu Biserica, în special de la primirea Sfintei Împărtăşanii. Dacă cel mai greu canon sau epitimie este oprirea de la Sfânta Împărtăşanie, atunci Canonul 32 apostolic putea reprezenta, într-un fel, unpunct de plecare pentru a oferi un răspuns la întrebarea noastră: un canon dat de un duhovnic poate fi schimbat de altul numai dacă cel dintâi trece la cele veşnice. Ar mai fi însă două cazuri în care răspunsul la întrebarea din titlu poate fi afirmativ. Primul este acela în care cineva se află pe patul de moarte şi vine să îl spovedească şi să-l împărtăşească alt preot decât duhovnicul lui. În acest caz, dacă bolnavul se pocăieşte sincer, poate fi dezlegat de canonul primit de la duhovnic, pentru ca nu cumva „să fie lipsit de cea mai de pe urmă şi trebuitoare merinde” (cf. Canonul 13 al Sinodului VI ecumenic). Tot în canonul acesta se precizează că, dacă cel care e împărtăşit pe patul de moarte scapă cu viaţă, îşi reia împlinirea canonului după aceea.
Cel de al doilea caz este cel în care canonul a fost stabilit de duhovnic pe nedrept sau într-un mod cu totul nerealist.Concret, este vorba de situaţia în care, dintr-o neînţelegere, cineva a primit de la duhovnic un canon pentru fapte pe care nu le-a săvârşit. Dacă duhovnicul nu vrea să accepte că a procedat greşit, credinciosul poate merge la un altul, care să ia hotărârea potrivită, după ce cercetează cazul cu foarte mare atenţie şi discernământ. De asemenea, atunci când duhovnicul hotărăşte canoane nerealiste şi imposibil de împlinit, credincioşii pot beneficia de înţelepciunea altuia care, cu aceeaşi atenţie, să îndrepte lucrurile. Bunăoară, unui credincios cu grave probleme de sănătate, la o vârstă înaintată şi cu mobilitatea extrem de redusă nu i se pot da sute de metanii pe zi sau postirea aspră perioade îndelungate. De asemenea, pot fi întâlnite „asprimi” exagerate ale canoanelor prescrise de unii duhovnici unor tinere familii, îndeosebi în perioada posturilor, care au drept consecinţă, de cele mai multe ori, săvârşirea unor păcate mult mai grave decât cele mărturisite. Şi exemplele ar putea continua… În concluzie, recapitulăm spunând că un canon stabilit de un duhovnic poate fi schimbat de un altul în următoarele cazuri: 1. Dacă duhovnicul trece la cele veşnice. 2. Dacă cel care se spovedeşte se află pe patul de moarte. 3. Dacă epitimia a fost stabilită pe nedrept sau într-un mod nerealist şi aberant. Atunci când noul duhovnic ţine seama de rolul de medicament pe care îl are canonul sau epitimia pentru credinciosul care vine la Taina Pocăinţei şi nu desconsideră lucrarea duhovnicului anterior, va fi luminat de Dumnezeu să ia hotărârea înţeleaptă, pentru ca atât el, cât şi credinciosul să ajungă la mântuire. Preot SILVIU TUDOSE
8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII OCTOMBRIE
PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII NOIEMBRIE
• Miercuri, 1 octombrie, , h. 17.30: Slujba Agheasmei; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 3 octombrie, h. 17.30: Acatistul Sfântului Prooroc Ilie şi spovedanii • Sâmbătă, 4 octombrie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii
• Sâmbăta morţilor (Moşii de toamnă), 1 noiembrie: h. 8.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie
† Duminică, 5 octombrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 8 octombrie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 10 octombrie, h. 17.30: Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi spovedanii • Sâmbătă, 11 octombrie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 12 octombrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Luni, 13 octombrie, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Marţi, 14 octombrie, Sf. Cuv. Parascheva: h. 8.30: Utrenia, Sfânta Liturghie şi parastas • Miercuri, 15 octombrie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 17 octombrie, h. 17.30: Acatistul Maicii Domnului şi spovedanii • Sâmbătă, 18 octombrie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 19 octombrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 22 octombrie, , h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 24 octombrie, h. 17.30: Acatistul Sf. Prooroc Ilie şi spovedanii • Sâmbătă, 25 octombrie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie cu Litie † Duminică, 26 octombrie, Sf. Mare Mucenic Dimitrie: h. 8.30: Utrenia, Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie cu Litie † Luni, 27 octombrie, Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou: h. 8.30: Utrenia, Sfânta Liturghie şi parastas • Miercuri, 29 octombrie, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 31 octombrie, h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii
† Duminică, 2 noiembrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 5 noiembrie, h. 17.30: Slujba Agheasmei; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 7 noiembrie, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Sâmbătă, 8 noiembrie, Soborul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, h. 8.30: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastas † Duminică, 9 noiembrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 12 noiembrie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 14 noiembrie, h. 17.30: Acatistul Maicii Domnului şi spovedanii • Sâmbătă, 15 noiembrie: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 16 noiembrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 19 noiembrie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Joi, 20 noiembrie, h. 17.30: Vecernie cu Litie; h. 19.00: spovedanii † Vineri, 21 noiembrie, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie; h. 17.30: Taina Sfântului Maslu; h. 19.00: spovedanii • Sâmbătă, 22 noiembrie: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 23 noiembrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 25 noiembrie, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 28 noiembrie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sfântul Maslu; h. 19.00: spovedanii • Sâmbătă, 29 noiembrie: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Duminică, 30 noiembrie, Sf. Apostol Andrei, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie
Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu: 0751.071.546; cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro