„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)
iulie-august 2014
foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări
Anul XVI, nr. 2 (118)
Hramul bisericii – prilej de comuniune şi fapte bune Apariţia prezentului număr al Buletinului parohial are loc la puţină vreme după prăznuirea de peste an a Sfântului Marelui Proroc Ilie, ocrotitorul nostru, al tuturor. Ca de fiecare dată, ne-am străduit să întâmpinăm cum se cuvine această zi, aducând în dar Sfântului câte puţin din osteneala noastră, ca mulţumire pentru tot ajutorul, ştiut sau neştiut, conştientizat sau nu, pe care ni-l oferă permanent. Astfel, în ajunul sărbătorii, am cântat pentru prima dată în biserica noastră slujba Paraclisului Sfântului Ilie, o alcătuire a lui Iosif imnograful, accesibilă acum şi în limba română, datorită protopsaltului Sabin Preda, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cel care l-a tradus cu măiestrie, oferindu-ne o rânduială de rugăciune care a pătruns imediat la inima celor care îl iubesc pe Sfântul Ilie. Sperăm ca acest paraclis să fie cântat de aici înainte mai des în biserica noastră. În ziua praznicului am avut bucuria prezenţei unui număr foarte mare de credincioşi, biserica fiind arhiplină. Ne gândeam că mulţi vor alege alte biserici din Bucureşti, cu hramul Sfântului Ilie, „fugind” cumva de condiţiile mai grele în care slujim acum, fiind încă în desfăşurare şantierul de consolidare şi restaurare. Alături de cei „ai casei”, au venit totuşi la noi, fapt pentru care le mulţumim. Între cei care au avut dragostea să fie la noi în această zi, ca de fiecare dată, a fost şi domnul academician Emilian Popescu, care ne-a încântat din nou cu vocea dumnealui clară şi plăcută, la citirea Apostolului. De asemenea, în sfântul altar, ca protos al Sfintei Liturghii, a fost părintele profesor Liviu Vidican-Manci, directorul Seminarului Teologic din Cluj, care a rostit şi un frumos şi încurajator cuvânt de învăţătură. Sfânta Liturghie a fost transmisă în direct la Radio România Actualităţi, bucurându-ne de încrederea
celor de acolo, în special a domnului redactor Remus Rădulescu. La final, am reuşit, prin darul dumneavoastră, solicitat în duminicile precedente hramului, să oferim o mică milostenie celor care au avut dragostea să fie împreună cu noi. Mulţumim lui Dumnezeu şi Sfântului Ilie că ne-au ajutat să fim şi în acest an împreună! Preot SILVIU TUDOSE
2
Criza valorilor şi teama de celălalt
S
ocietatea de astăzi se confruntă cu o gravă criză a modelelor, care se propagă, în special, la nivelul copiilor şi tinerilor. Criza modelelor nu semnifică neapărat absenţa acestora, ci lipsa modelelor autentice, în acord cu valori consacrate, precum binele, frumosul, morala, respectul faţă de sine şi de celălalt, decenţa, demnitatea, onestitatea, loialitatea, dragostea, altruismul, credinţa, puterea de sacrificiu etc. Paradoxal, valorile care au vocaţia de a alcătui un modus vivendi ideal devin, astăzi, anti-valori, în raport cu tabla axiologică actuală. Prinde tot mai mult contur un model generic de viaţă construit pe anti-valori: minciuna, corupţia, înşelăciunea, vulgaritatea, violenţa de toate tipurile etc. În general, ele reprezintă negarea celor tradiţionale, într-un joc elucubrant de schimbare a semnului: plus devine minus şi minus devine plus. Pe baza acestor anti-valori, la nivelul individului sau al grupurilor, se profilează noi modele mentale, spirituale, morale şi comportamentale. „Cultura” străzii tinde să substituie familia, şcoala şi Biserica în rolul lor educativ şi mijlocitor de modele existenţiale. Strada constituie mediul vast în care se manifestă, cu o fascinaţie aparte şi cu efecte substanţiale, greu de cuantificat, o instituţie veche, şcoala vieţii, care „educă“ şi edifică din mers, în cheie anarhică şi antisocială. Fascinaţia răului și urâtului nu poate găsi un teren mai bun de manifestare decât strada. Şcoala vieţii captivează mult mai mult pe tinerii avizi, instinctiv, de formare şi maturizare, decât şcoala propriu-zisă. A doua sursă puternică de „educaţie“ şi modele o reprezintă mass-media, care recuperează, promovează şi consacră „valorile“ difuzate la nivelul străzii. Buletinele de ştiri lipsite de scandal nu au nici cel mai mic haz. Genul direct, descurcăreţ, înstărit şi slobod la gură aduce întotdeauna rating în detrimentul bunului simţ şi normalităţii. Din cele peste 10.000 de ştiri pe care un om obişnuit le citeşte sau le aude într-un an, foarte puţine îl ajută să ia o decizie într-o problemă importantă din viaţa lui. De pildă, pentru telespectatorul harnic, cea mai grozavă zi este mâine. Mâine o să facem sport, o să muncim cu sârg, o să începem să citim o carte, n-o să mai mâncăm după şapte seara... Dar nu ştiu cum se face că, atunci când se trezeşte, este mereu astăzi. Mass-media ne hrănește zilnic cu probleme banale şi sfaturi care nu au nicio utilitate în viaţa cotidiană şi, mai rău, nu necesită gândire. Majoritatea ştirilor vorbesc despre lucruri pe care nu le putem influenţa. Spre deosebire de lectura unei cărţi, a unui articol lung dintr-o revistă, ştirile sunt cantităţi nelimitate de flash-uri care acţionează asupra creierului nostru la fel ca bomboanele viu colorate pentru copii. Cei mai mulţi consumatori de ştiri, chiar dacă obişnuiau să fie consumatori de carte, şi-au pierdut capacitatea de a absorbi articole lungi sau cărţi. După patru-cinci pagini, obosesc, îşi pierd concentrarea, devin neliniştiţi şi asta doar pentru că structura creierului s-a modificat. Deoarece omul e o simplă rotiţă în angrenajul societății, se pare că cineva are nevoie de noi blazaţi şi înregimentaţi, în autobuz sau în metrou, la serviciu, acasă şi fără timp de gândire, consumatori pasivi de ştiri irelevante pentru viaţa noastră. Nicio strategie nu pare interesată să stăvilească ori să reteze răul imens pe care unele canale de comunicare, în special televiziunile comerciale şi presa tabloidă, îl fac tinerilor. Modelul uman pe care îl lansează canalele de televiziune poate fi conturat generic astfel: analfabetul agresiv, animalul social cu şarm, luxos şi luxuri-
ant, cu accesorii şi maşini exorbitante, senin şi promiscuu, ancorat în zona instinctelor primare. Să recunoaştem, un model irezistibil pentru tineri! O altă sursă de posibile modele pentru generaţiile de tineri este mediul politic autohton, cu disputele sale suburbane, îmbibat de scandaluri, corupţie, demagogie, nerespectarea angajamentelor şi promisiunilor, promovarea intereselor de clan, atitudini sfidătoare, toate acestea configurând „modele“ în viaţă şi în carieră. De altfel, politica este ca spălatul unei ferestre; nu contează de care parte eşti, murdăria este mereu de cealaltă parte. Aşadar, în România de azi, succesul şi recunoaşterea sa nu seamănă deloc cu succesul şi recunoaşterea impuse de bunul simţ şi de educaţia clasică. Într-o familie normală, noul „model“ mediatic, cel al parvenitului arogant, intră în contradicţie cu exemplul parental şi cu valorile predate în şcoală. S-a creat, astfel, o prăpastie de dispreţ între o majoritate tăcută, care păstrează o nostalgie a decenţei, şi o minoritate poleită, care domină spaţiul public prin audienţă. Mulţi români nu suferă propriu-zis organic, ci se îmbolnăvesc din cauza problemelor sociale, iar ele se reflectă într-o suferinţă organică. Un fapt observabil în fiecare zi: pentru un „provincial“ sosit temporar în „Micul Paris“, „şarpele uman“ care se îndreaptă în fiecare dimineaţă spre serviciu, în autobuze, metrou sau cu maşinile personale are o doză de agresivitate demnă de un oraş sub asediu. Aparent apatic, reacţionează rapid la orice sursă de nervi, hrănindu-se parcă din energia acestora. Goana după salarii mari, performanţă şi prestigiu social, timpul liber tot mai scurt, aglomeraţia, dar şi grijile privind facturile din ce în ce mai mari favorizează apariţia unui comportament deviant: ton certăreţ, priviri aprige, gesturi obscene, claxoane insistente, îmbrânceli şi o lipsă crasă de bunăcuviinţă. Pentru bucureşteni, irascibilitatea a devenit o reprezentaţie cotidiană, deja emblematică prin omniprezenţa ei. În clocotul oraşului, mulţi oameni – altminteri, binevoitori şi politicoşi – se trezesc înjurând, apostrofând sau ripostând agresiv. Ne place gâlceava tot mai mult. E ca un drog. Liniştea ne face rău, e toxică şi ne strică ritmul cardiac. Nici dacă s-ar da gratis, nu ne-am înghesui să o colecţionăm. Cum am ajuns să nu ne mai îngăduim reciproc şi să ducem până în pânzele albe propriile resentimente? Cauzele agresivităţii crescute, pe care locuitorul sau un simplu vizitator al oraşului o resimte în Bucureşti, sunt foarte complexe şi ţin atât de infrastructura urbei, cât şi de dificultatea de a te informa şi orienta rapid, deopotrivă cu nivelul foarte redus al educaţiei comunitare. La noi, politeţea a devenit o bizarerie demodată care se stinge, încetul cu încetul, sub nevoia imperioasă de a reacţiona
3 la presupuse jigniri sau încălcări ale spaţiului personal. Însuşi apelul la calm e un afront. Trăind în Bucureşti, înconjuraţi, deseori, de răutate gratuită şi de suspiciune bolnăvicioasă, ne-am dezobişnuit să le mai acordăm semenilor noştri prezumţia de normalitate. Trăiesc de câţiva ani într-un apartament şi pot spune că viaţa la bloc nu este deloc lipsită de monotonie. O şedinţă a unei asociaţii de proprietari se aseamănă foarte mult cu un talk-show televizat, pentru că stilistica dialogului e mai spectaculoasă şi mai elocventă decât substanţa lui propriu-zisă. Lucrurile pendulează între comic, stupefiant şi întristător. Numitorul comun al tuturor dezbaterilor e absenţa cronică a unei minimale culturi a comunicării, a bunelor maniere, a exerciţiului logic şi a calmului interior. Chiar dacă participanţii sunt diferiţi ca educaţie sau ca temperament, rezultatul confruntării dintre ei arată jalnic. O primă problemă este tendinţa generală a vorbirii în cor. Se întâmplă frecvent ca cei chemaţi să peroreze simultan, acoperindu-se unul pe altul, străduindu-se să câştige pe bază de decibeli, să aibă mereu şi definitiv dreptate, să câştige toate seturile meciului. Caracteristică pentru psihologia vorbitorilor este siguranţa de sine dusă până la autism. Nu există registrul interogaţiei asumate, al dubiului, al tăcerii. Se poartă certitudinea fermă, siguranţa de sine indemolabilă: niciun argument nu o poate relativiza. În cel mai bun caz, ea se transformă în furie şi în ofensă demolatoare la adresa „adversarului“. În general, nu se practică – nici măcar de faţadă – atenţia faţă de interlocutor. E limpede că, în timp ce alţii vorbesc, fiecare se gândeşte deja la ce va spune când îi va veni rândul. În momentul de faţă, Biserica Ortodoxă e o forţă care îi poate strânge pe oameni în jurul ei. O forţă e şi clasa politică, o forţă e şi presa, o forţă e şi sistemul bancar, o forţă sunt şi fotbaliştii. Sunt multe forţe, dar toate acestea îşi definesc puterea prin eliminarea celorlalţi. Biserica e unica forţă care îşi defineşte puterea prin faptul că integrează. În plină epocă a competiţiilor de tot felul bazate pe rivalitate şi excluziune, multe biserici parohiale şi mănăstiri oferă sentimentul apartenenţei la o familie de credincioşi rugători şi mărturisitori. Pe de altă parte, legătura românilor cu Biserica lor este, astăzi, una trainică şi puternică. Indiferent de explicaţiile analitice care se pot da (cum sunt cele care ţin de precaritatea economică, dezamăgirea provocată de oamenii politici, de corupţie sau de forma de guvernare), afluenţa spre biserici nu este o curiozitate de moment sau o formă de entuziasm menită să expire. De altfel, regimul comunist, cu sărăcia, monotonia şi teroarea lui generase nemulţumiri şi adversităţi infinit mai mari. Biserica n-a constituit nici atunci o alternativă la frustrările politico-economice. Tocmai faptul acesta arată că îmbisericirea locuitorilor unei ţări nu este în mod obligatoriu expresia unei reacţii compensatorii, de genul: fiind dezamăgit de viaţa socială şi politică, mă consolez întru cele duhovniceşti. Un adevărat credincios cu conştiinţă eclesială trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi (familia, colegii de serviciu, vecinii etc.) şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, spiritul civic, politeţea, curtoazia şi bunul simţ – acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, de înţelegere, de bunăvoinţă, de simpatie, orice purtare brutală cu oamenii este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul”. Teama de celălalt este unul dintre motoarele violenţei care macină secolul nostru. Pentru a depăşi această atitudine trebuie doar să
ne ascultăm şi să ne privim în ochi. O parabolă orientală spune despre un om că mergea singur prin pustiu. La un moment dat, a văzut ceva mişcându-se spre el. „Precis e un animal! O să mă mănânce!”. Dar, neavând unde să se ascundă, a mers mai departe. Apropiindu-se, a văzut că, în faţa lui, este, de fapt, silueta unui om. „Cu siguranţă, este un tâlhar care o să mă omoare pentru ca să-mi fure tot ce am!”, s-a îngrozit şi mai tare omul gata să se lupte cu cel din faţa lui. Ajungând la doar la câţiva paşi de celălalt a realizat, privindu-l ochi în ochi, că este chiar fratele său pe care nu-l mai văzuse de mulţi ani. Din această istorisire învăţăm că putem face călătoria prin deşertul lumii de azi fără să ne temem. Este posibil să dăm peste o bestie, care ne poate face rău, este posibil să dăm peste un tâlhar asemănător celui care l-a bătut pe călătorul din parabola samarineanului milostiv, dar dacă ne vom găsi faţă-n faţă cu fratele nostru, cu un om demn de a fi iubit, nu va fi o întâlnire minunată care să fi meritat drumul nostru prin pustiu? Prin urmare, relaţiile interumane sunt piatra de încercare a unei credinţe adevărate: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). Preot VASILE CREŢU
4
Copiii, îngerii văzuți Am vizitat și în această vară, împreună cu câțiva copii din parohia Sfântul Ilie-Gorgani, Mănăstirea Tisa-Silvestri din județul Bacău. Aici totul este mai curat, mai liniștit, mai în firescul rânduit de Dumnezeu decât în Bucureștiul nostru cotidian. Tonurile de verde ale pădurii îți odihnesc privirea, păsările zvâcnind în roiuri vesele spre cer, printre norii pufoși de lână, sau fluturii ca o rochiță a rândunicii unduită de vânt îți bucură sufletul. Chiar și clopotele sau toaca bisericii care se aud încă de la revărsatul zorilor, pentru că aici slujbele zilnice − Utrenia și Sfânta Liturghie − încep de foarte devreme, au darul să te readucă, fără stridențe, la ritmul zilei. Suntem pentru a doua oară la această mănăstire din inima Moldovei, unde regăsim aceeași pace a locului binecuvântat pe care este înălțat așezământul monahal, departe de sat, la marginea unei păduri dese, înconjurată din toate părțile de dealuri molcome. Ici-colo, câte o turmă de oi, câteva văcuțe sau cai la păscut întregesc tabloul idilic.
Gesturi mici, dar emoționante Maicile ne copleșesc și de această dată cu ospitalitatea cu care ne-au obișnuit și cu dorinţa de a aduce copiilor bucurie. Ne pregătesc reţete gustoase, tradiţionale sau necunoscute nouă, mai toate gătite cu ingrediente din gospodăria mănăstirii: miere de salcâm, proaspăt scoasă din stup, lapte dulce sau prins, brânză de toate felurile, smântână cremoasă, ouă parcă de la găinile de aur. Aici, gălbenușul ca șofranul colorează sănătos toate mâncărurile și le face mai savuroase. Copiii au și ei contribuția lor la colectarea ingredientelor: adună ouăle din cuibar sau mulg vaca. Maica Maria este foarte încântată să le arate cum curge laptele din ugerul plin al văcuțelor, sau le dă să bea direct din găleată spuma caldă și cu un miros atât de îmbietor. Se amuză copios de reacțiile copiilor, în special de cele ale lui Costa, atunci când laptele îi desenează mustăți albe pe față. La masă, gospodarii noștri își povestesc cu entuaziasm experiențele, iar cei mai mari îi contrazic pe cei mici atunci când vine vorba despre mulsul vacilor duminica. Ștefan afirmă savant că în zi de sărbătoare nu se lucrează, prin urmare nici maica, nici copiii nu pot merge la muls. Toți ceilalți sunt de acord.
Nici anul acesta nu au lipsit activitățile care dezvoltă îndemânarea, spiritul practic, dar și pe cel creativ. Coordonați de doamna Lidia Stareș, artist la Muzeul Țăranului Român și enoriașă a bisericii noastre, copiii au croit și cusut trăistuțe și au construit o căsuță cu pereți din nuiele și sfoară. Deși inițial, croitul și cusutul au fost destinate fetelor, iar împletitul de nuiele băieților, în final, cu toții au lucrat și la unele și la cealaltă. Băieții au dovedit chiar mult talent la cusut, brodând o cruce pe unul dintre săculeți, alături de numele Mănăstirii Tisa-Silvestri și l-au oferit maicii starețe Teoctista.
Nu a fost singurul gest cu care ne-au impresionat copiii. La revenirea din una dintre peregrinările pe dealuri, Ionică a cules cateva flori galbene pe care le-a agățat în poarta mănăstirii, pentru doamna preoteasă și pentru doamna Stareș care urmau să intre pe acolo, iar Natalia și Ioana ne ofereau frecvent flori manufacturate de ele din plastelină.
Aer curat, soare, mult verde În afara orelor dedicate lucrului la obiectele create de ei, copiii au avut o mulțime
5
de preocupări. Pentru că s-au aflat în vacanță într-un cadru natural frumos și liniștit, sigur că preferate au fost activitățile în aer liber. Copiii s-au jucat fie cu mingea, fie și-au confecționat arcuri și săgeți, fie și-au făcut culcuș în cușca câinelui care păzea grajdurile mănăstirii, îmbogățindu-și podoaba capilară cu fire de paie și împrumutând din mirosul jilav al animalelor. De altfel, această ispravă le-a adus și cea mai mare încântare, dovedind o dată în plus că murdăria este bună. Au mai colindat dealurile din împrejurimi, culegând flori, ciulini sau plante pentru ceai și pentru vopsit în culori naturale. În explorările lor, au găsit câteva tufe de fragi și au savurat micile, dar foarte parfumatele, fructe, pe care leau decretat cele mai gustoase din lume.
Pentru că suntem la mănăstire, nu au lipsit „ascultările”. Micii pelerini au ajutat la aranjatul și strânsul mesei, au spălat prin rotație vasele sau au curățat mazăre, unii pentru prima oară în viața lor. Antonia a făcut chiar o pasiune pentru această îndeletnicire. Odată ajunsă acasă, ne-a anunțat că vrea să o roage pe mama
ei să îi cumpere multă mazăre pe care să o desfacă din teci. Copiii au participat și la slujbele oficiate în biserică. Oricât de târziu adormeau seara, se trezeau în fiecare dimineață la Sfânta Liturghie pentru a lua împărtășania, sau mergeau la Sfântul Maslu, care aici are loc seara, de la ora 22.00. Deși mănăstirea nu este aproape de sat, iar ora de desfășurare destul de înaintată, totuși un număr impresionant de oameni, adulți și copii, iau parte în fiecare vineri la acestă slujbă binefăcătoare. Mulțumim întregii obști a mănăstirii Tisa-Silvestri pentru dragostea cu care ne-a înconjurat: părintelui Pimen Costea, care a fost și duhovnicul copiilor în acest pelerinaj, maicii starețe Teoctista, care i-a ascultat cu multă înțelegere și răbdare, maicii Maria care cu o bucurie mereu nouă îi ducea aproape în fiecare seară pe copii pe deal la muls vacile sau maicii Matroana, care ne-a surprins mereu cu tot felul de mâncăruri, dintre cele mai savuroase și mai variate. Se spune că ochiul curat vede doar curăția. Am simțit și noi acest lucru pe parcursul șederii la Tisa. De câte ori întâlneau copiii prin curtea mănăstirii, indiferent de năzbâtiile la care asistau, un surâs plin de dragoste și blândețe poposea pe chipul monahiilor. De parcă ar fi văzut îngeri. Iar micuții le întorceau de fiecare dată zâmbetul curat. RALUCA IONELA UNGUREANU
6
În ce condiţii şi cât de des primesc Sfânta Împărtăşanie copiii?
R
ăspunsul la întrebarea din titlu are nevoie de o scurtă incursiune în istoria Bisericii primelor veacuri, când creştinii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Sfântă Liturghie. După secolul al IV-lea, evlavia faţă de primirea Sfintei Împărtăşanii a scăzut, Sfinţii Părinţi fiind nevoiţi să vorbească şi să scrie împotriva împărtăşirii rare, considerată chiar una din cauzele îmbolnăvirii. De exemplu, Sfântul Macarie Egipteanul îi spunea unei femei pe care tocmai o vindecase de demonizare: „Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta ţi s-a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni nu te-ai apropiat de Preacuratele Taine” (Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul, în PSB, vol. 16, Bucureşti, 1992, p. 27). În epoca apostolică, Sfintele Liturghii erau săvârşite seara, după agapă (masa frăţească), având modelul Cinei celei de Taină (cf. Luca 22, 20 sau 1 Corinteni 1, 25). Foarte curând, după secolul al II-lea, agapele s-au mutat după Sfânta Liturghie, îndeosebi cu scopul de a-i ajuta pe cei săraci. Ulterior au apărut canoane care interziceau agapele organizate în biserică (Canonul 28 Laodiceea – 343), ceea ce adus la separarea lor de Sfânta Liturghie, având loc în încăperi special amenajate sau în case particulare. Tot în această perioadă, s-a generalizat practica împărtăşirii pe nemâncate sau cu ajunare, aşa cum consemnează Canonul 41 al Sinodului
de la Cartagina, din 419: „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat, exceptându-se o singură zi la an, întru care se săvârşeşte Cina Domnului (…)”. Acest canon ne arată că practica generală era aceea a primirii Sfintei Împărtăşanii pe nemâncate, rămasă
valabilă şi astăzi, atât pentru clerici, cât şi pentru credincioşi. Interesant este că, pe lângă consemnarea practicii generale, canonul de la Cartagina ne arată îngăduinţa Bisericii acelei vremi pentru o excepţie: obiceiul unor creştini, care în Joia Mare slujeau Liturghia după o cină specială. Totodată, în colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe, în privinţa ajunării înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii mai întâlnim două canoane: Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei (†385) şi Canonul 9 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul (†818), ambele vorbind tot de excepţii de la rânduiala ajunării. Iată textul acestora: „Dacă cineva ajunând pentru a se împărtăşi, spălându-şi gura sau în baie a înghiţit apa nevrând, se cuvine a se împărtăşi?” Răspuns: Da; fiindcă satana aflând prilej de a-l opri de la împărtăşire, mai des va face aceasta” (Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei). „Se cuvine să se dea dumnezeiasca împărtăşanie celui bolnav în primejdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare” (Canonul 9 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul). Am expus aceste informaţii legate de atitudinea Bisericii primelor veacuri faţă de ajunarea care precedă primirea Sfintei Împărtăşanii, consemnată în canoane şi în rânduielile liturgice, deoarece o considerăm ajutătoare în oferirea unui răspuns cât mai echilibrat întrebării din titlu.
7 Ne ajută ceea ce am scris până acum să înţelegem că, în privinţa copiilor mici, poate fi făcută o derogare de la regula ajunării, ei primind Sfânta Împărtăşanie şi dacă au mâncat cu câteva ore înainte. Impunerea ajunării pentru sugari sau pentru copiii de doi-trei ani este absurdă şi nerealistă. Dacă pentru cel bolnav canoanele fac o derogare de la obicei, acelaşi lucru poate fi făcut şi pentru copiii care nu pot înţelege rostul ajunării, ca parte a pregătirii pentru împărtăşire. În condiţiile respectării cu stricteţe a rânduielii ajunării, riscăm ca cei mici să nu se împărtăşească niciodată în timpul Sfintei Liturghii, ci numai în afara ei, cu Dumnezeieştile Taine păstrate pe Sfânta Masă (care sunt, de altfel, „pentru cei bolnavi”, aşa cum scrie în Liturghier). În ce priveşte cea de a doua parte a întrebării, referitoare la frecvenţa cu care pot fi împărtăşiţi copiii, credem că nu pot fi impuse reguli inventate, de genul: „nu mai repede de 40 de zile”. În condiţiile în care aceştia au o viaţă curată, nestricată încă de păcate, pentru care, de altfel, nici nu se spovedesc, considerăm că, botezaţi fiind, se pot împărtăşi la fiecare Sfântă Liturghie la care participă. Împărtăşirea lor cât mai deasă constituie cel mai mare dar pe care îl pot mijloci pentru ei părinţii sau naşii. Ştim că s-a împământenit obiceiul ca, la Sfânta Spovedanie, copiii să vină după ce împlinesc şapte ani, considerându-se că aceasta este vârsta la care încep să conştientizeze ce înseamnă păcatul şi consecinţele lui. Experienţa ne arată că vârsta ar putea fi şi mai mică, în funcţie de temperamentul şi de condiţiile în care trăiesc copiii respectivi. În privinţa vârstei de la care ar trebui să primească Sfânta
Împărtăşanie cu ajunare, considerăm că ea depinde, de asemenea, de firea copilului, dar şi de disponibilitatea părinţilor de a-l ajuta să înţeleagă de ce ajunăm înainte de primirea Sfintelor Taine. Lucrul acesta se poate face treptat, cu mult tact, astfel încât, după
câţiva ani de viaţă, copilul să vină la Sfânta Liturghie nemâncat, bucuros că va primi Sfânta Împărtăşanie, nevăzând în această rânduială un chin de care vrea să scape cât mai repede. Preot SILVIU TUDOSE
Mulţumim domnului Liviu Belega şi familiei sale pentru sprijinul financiar acordat, cu ajutorul căruia s-a editat şi tipărit prezentul număr al Buletinului Parohial. Dumnezeu și Sfântul Ilie să le răsplătească darul!
8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII AUGUST
PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII SEPTEMBRIE
• Vineri, 1 august, h. 17.30: Paraclisul Maicii Domnului şi spovedanii • Sâmbătă, 2 august, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii
• Miercuri, 3 septembrie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 5 septembrie, h. 17.30: Acatistul Sf. Proroc Ilie şi spovedanii • Sâmbătă, 6 septembrie: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie
† Duminică, 3 august, h. 8.15: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Marţi, 5 august, h. 17.30: Vecernie cu Litie; h. 19.00: spovedanii † Miercuri, 6 august, Schimbarea la Faţă: h. 8.15: Utrenia şi Sfânta Liturghie; h. 17.30: Acatistul Schimbării la Faţă; h. 18.30: spovedanii (dezlegare la peşte) • Vineri, 8 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sfântului Maslu; h. 19.00 spovedanii • Sâmbătă, 9 august, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 10 august, h. 8.15: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 13 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: spovedanii • Joi, 14 august, h. 17.30: Vecernie Mare cu Litie; h. 19.00: spovedanii † Vineri, 15 august, Adormirea Maicii Domnului: h. 8.15: Utrenia, Sfânta Liturghie şi parastas; h. 17.30: Vecernie cu Litie (dezlegare la peşte) • Sâmbătă, 16 august, Sfinţii Martiri Brâncoveni, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 17 august, h. 8.15: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 20 august, h. 17.30: Vecernie • Vineri, 22 august, h. 17.30: Acatistul Maicii Domnului • Sâmbătă, 23 august: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 24 august, h. 8.15: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 27 august, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor • Joi, 28 august, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Vineri, 29 august, Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul: h. 8.15: Utrenia, Sfânta Liturghie şi parastas; h. 17.30: Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul (zi de post) • Sâmbătă, 30 august: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 31 august, h. 8.15: Utrenia şi Sfânta Liturghie
† Duminică, 7 septembrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie; h. 18.00: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Luni, 8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului, h. 8.30: Utrenia, Sfânta Liturghie şi parastas • Miercuri, 10 septembrie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 12 septembrie, h. 17.30: Acatistul Sfintei Cruci şi spovedanii • Sâmbătă, 13 septembrie: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie (zi de post) • Miercuri, 17 septembrie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 19 septembrie, h. 17.30: Acatistul Sfintei Cruci şi spovedanii • Sâmbătă, 20 septembrie: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 21 septembrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 24 septembrie, h. 17.30: Slujba Sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice • Vineri, 26 septembrie, h. 17.30: Taina Sfântului Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 27 septembrie: h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 28 septembrie, h. 8.30: Utrenia şi Sfânta Liturghie
Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu: 0751.071.546; cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro