Numărul 15 Revista A.V.A by Netca Malina

Fondator: Mălina Netcă Redactor șef- adjunct: Anca Șerpe Maya Ianolia Liliana Mandu Corectori: D. Moise Ioneta Almăjanu-Anton Denisa Balosin Promovare: Adrian Dragomir Laura Hozoc Design: Anna E. Puiu Fotografi: Lavinia Humeniuc Alexandra Horheana Sergiu Pruteanu

Vrei să-ți expui creațiile?

Îți place să pictezi?

Compui și nu te publică?

[ Nu ne rezervăm dreptul de autor asupra materialelor primite. Fiecare colaborator are dreptul de a folosi atât numele său sau un pseudonim. Revista A.V.A nu va răspunde de materialele ce se dovedesc a fi plagiate. Autorul în cauză va oferi explicații, el fiind singurul răspunzător. ]

Scurt istoric: Revista A.V.A a fost fondată pe

data de 17 aprilie 2013. Atunci ea lua pentru prima dată contact cu publicul și aștepta cu nerăbdare un feedback. Din fericire am primit doar încurajări și sfaturi, astfel a început să fie o apariție lunară, numărul colaboratorilor crecând cu fiecare număr. Această revistă s-a născut din dorința de a avea la un loc toate domeniile culturii și de a-i aduce mai aproape pe făuritorii lor. Revista A.V.A își dorește să pătrundă în inimile voastre prin originalitate și creativitate, de aceea ea este caracterizată prin diversitate și naturalețe. Dorim să împreunăm cât mai multe forme de artă și dacă se poate cât mai multe culturi. CULTURA ADUCE OAMENII APROAPE Noi așa credem. Tu? ISSN 2344 - 32XX ISSN-L 2344- 32XX

COLABORATORI Lăcrămioara Maftei, Pașcani Andreea Ilie, Timișoara Sebastian Andro, Iași Marius Mig, Constanța Mariana Huza, Tg Mureș Cristian Cruți, București Camelia Boldu, Brașov George Adrian Popescu, Dăbuleni Marius Robu, Craiova Claudia Mitra, Botoșani Iulian Petrescu, Arad Valeria Macovei, Suceava Viorina Pop, Lăpuș Mihai Horga, Roman George Gîtlan, Buftea Liliana Terziu Boian, București Gabriela Ana Bălan, Bârlad Luca Cipolla, Italia Lidia Caciora, Craiova Sofia Lungu, București _______________________ Ana Maria Vidoni Mihaela Oancea, București Nu vă faceti griji, toate materialele vor fi Oșvar Ionuț Laurențiu, Reșița publicate! Nu ignorăm Daniela Dumitrescu, Vaslui pe nimeni. Fiecare are dreptul să se facă Maria Heller, Cluj Napoca auzit și se va face. Corina Șteflea, București Așteptăm cu mare interes să vă alăturați Mircea Toma, București echipei A.V.A , fie Bianca Călin, Grecia printr-un simplu gând, fie prin susținere sau D.H. Mihăiță Macoveanu, Slobozia chiar prin publicarea materialelor voastre în aceste Ecaternia Cișmaru, București Mihaela Ciubotariu, Botoșani pagini. Ami Totorean, Timișoara Fă și tu asta ! Andreea Ilie, Timișoara Trimite materialele tale pe adresa David Boia, Roșia Montană netca.malina@gmail.com Lucaci Nazarel, Iași Camelia Bucur Oana Heller, Cluj Napoca

Vocea A.V.A Respectă-te pe tine și apoi vei fi respectat și de ceilalți 6

10 Doine pământești 14 De vorbă cu...

Să nu mă chemi -14 Mama – 14 Crâmpeie de singurătate – 15 Dor de-al meu părinte – 15 Astăzi – 16 Dați drumul la câini – 16 Neputința florilor de tei – 17 Mi-e dor – 17 Pact pentru femeie – 17 Nu mai cred jurămite – 18 Te caut – 18 Coloana infinitului – 19 Îaintea tăcerii a fost cuvântul – 19

CUPRI

Visele coborau pe scara cerului – 19 Ce mică e lumea – 20 Ultimul om – 20 Oarecare – 21 În număr – 21 Ce e omul pe pîmânt – 21 Poezii bilingve – 22 L’albero di Zaccheo / Pomul lui Zaheu – 22 Ti amo / Te iubesc – 22, 23 Peur/ Frica – 23 Micii colecționari –

Proză scurtă –

În bucătăria mea mică -26 Aritmetica singurătății – 27

INS Recenzii

– 28 Căutând-o pe Alaska - 28 Iubitul meu virtual - 31 Zâmbește și descoperă – 33 Gânduri pe alese – 34 Îngerul copilăriei mele -34 Mi-e frică să trăiesc, mi-e groază să mor – 36 Comorile noastre

literare – 38 Viața bate filmul –

Dependent de artă –

44 Blog, blogger, blogging – 47 Epigrame și fabule –

Impresii de lectură–

49 Lansare de carte – 50

Mărturii culturale –

Spiritualitate – Județele României – centre de cultură – 54 În vizită pe la... –

55 Un tânăr, o experiență, un succes –

Recomandări – Citate –

Respectă-te pe respectat ș

Respectul de sine? Să te respecţi fără a te compromite în faţă celorlalţi! E greu să fi obiectiv faţă de ţine însuţi, poate este şi mai greu să ai încredere mereu în forţele proprii, să îţi respecţi deciziile până la final, însă toate acestea îţi stabilesc poziţia în societate, toate aceste lucruri spun despre ţine că eşti un om vertebral care îşi respectă cuvântul până la final. Încrederea în sine că şi respectul nu se dobândeşte prin naştere, sunt calităţi ce ţi le însușești pe parcursul anilor, ele ne sunt insuflate, însă depinde de noi să le cultivăm pe mai departe. Ele sunt direct proporţionale cu provocările survenite de-a lungul anilor, tăria noastră de caracter îşi spune cuvântul în respectarea criteriilor de viaţă deja instalate sau dobândite. Înainte să iubim lumea cu sufletul pur, curat, este necesar să ne iubim pe noi înşine, dacă noi nu putem face acest lucru ce aşteptări să avem de la cei din jurul nostru? Respectul de sine înseamnă să nu te iubeşti într-un mod egoist recunoscându-ţi calităţile şi defectele acceptându-te aşa cum eşti, acest lucru aduce cu sine o schimbare în ochii celorlalţi. De multe ori, cei de lângă ţine te pot vedea cu alţi ochi întrecându-ţi aşteptările, acest lucru sporeşte considerabil încrederea în forţele proprii, însă aceste lucruri nu trebuie să conducă ulterior la infatuare. Cea mai grea luptă este lupta cu tine însuţi şi cu proprii demoni, însă puterea considerabilă de izbândire reiese din rezervele proprii pe care le cultivăm prin ceea ce se cheamă: respect. Îmi respect propria persoană şi nu vreau să ajung în acelaşi anturaj că şi X, sau îmi respect îndeajuns propria persoană pentru a nu ajunge să trăiesc în acelaşi mediu că şi Y, mă respect pe mine însumi pentru a-mi păstra mândria şi verticalitatea în ceea ce priveşte propriile mele alegeri şi decizii. Este mai uşor să îţi recunoşti propriile greşeli făcute

tine și apoi vei fi și de ceilalți

în urmă alegerilor tale sau este mai frustrant să trăieşti cu povara alegerilor făcute în urmă sfaturilor celor în jurul nostru? Eu una cred cu tărie că ce nu te omoară, te întăreşte, iar din propriile greşeli înveţi foarte multe, sunt bine-venite şi sfaturile celor din jurul meu, dar în orice direcţie o iau, raportul dintre propriile decizii şi sfaturile primite face că balanţă să se încline înspre prima direcţie, astfel că regretele sunt mai minime în cazul unui eventual eşec. Să te respecţi pe ţine însuţi înseamnă să te cunoşti în primul rând, nu ai cum să ajungi la un respect suprem faţă de propria-ţi persoană când totul îţi pare învăluit într-o ceaţă densă. În momentul în care îţi trasezi liniar propria hartă a sufletului, a propriului EU şi convingerea autocunoașterii de sine este pe deplin asimilată în conştiinţa ta, poţi afirmă cu certitudinea împlinită că eşti pe drumul cel bun: un om cu convingeri proprii, cu o poziţie bine conturată în societate, cu principii etice şi morale de invidiat şi cu un profund respect faţă de ţine însuţi şi faţă de cei ce te înconjoară. Tot secretul constă în a te împrieteni cu tine, însuţi ! Liliana Mandu, București Ca să fim respectați, trebuie mai întâi să ne respectăm noi înșine! „Respectul de sine creşte dacă îţi repeţi ţie însuţi că te placi, într-adevăr.” Respectul de sine este un mijloc de a te iubi pe tine însuţi. De multe ori cerem unora şi altora să ne iubească, să ne îndrăgească, cerem să fim apreciaţi şi respectaţi, dar noi…noi o facem cu noi înşine ? Noi ne iubim, ne respectăm dorinţele sufletului ori de câte ori ni se cere, ne apreciem suficient de mult pentru a le cere şi altora să o facă? Cu siguranţă răspunsul este negativ. De cele mai multe ori ne lăsăm duşi de val, trăim haotic şi încercăm să facem cât mai multe lucruri, utile, spunem noi, fără să ne mai gândim că şi noi avem nevoie de

noi. Sunt momente şi întâmplări ale vieţii când realizăm cu adevărat dacă ne respectăm sau nu. Din prea bun simţ sau demnitate umană ne umilim în faţa unor persoane care nu merită acest lucru din partea noastră. Din păcate, în ziua de astăzi nu se mai ţine cont de vârstă, de poziţie socială, de educaţie, de statut…fiecare vorbeşte cum vrea, se poartă cum vrea şi te cataloghează după bunul său plac. Am citit undeva, nu mai ştiu unde exact, o frază care suna cam aşa: „Mă respect prea mult ca să-ţi permit să-mi vorbeşti aşa !” Mi-a plăcut foarte mult acea expresie şi am avut multe de învăţat de la ea. Nu trebuie să ne asociem niciodată cu persoane pe care nu le găsim potrivite cu caracterul nostru doar pentru complezenţă sau din politeţe. Mereu trebuie să căutăm persoane care să ne echilibreze, să ne impulsioneze să fim mereu noi înşişi, să ne respectăm şi să respectăm. Odată ce permitem unei singure persoane să ne jignească, conştienţi fiind de faptul că nu merităm acest lucru, evident că nu ne respectăm pe noi. Respectă şi vei fi respectat ! Da, respectă-te pe tine însuţi apoi cere şi altora să te respecte ! Lăcărmioara Maftei, Pașcani

Despre respect, se poate spune, că a devenit o calitate rară. Indiferent unde mă găsesc ( în tren, pe stradă, în tramvai etc. ) aud mereu, în general de la persoanele vârstnice, că tinerii din ziua de azi nu mai au respect. DEX-ul da următoarea definiție pentru respect: atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva; deferentă, venerație. Acum să o adaptăm la viața de zi cu zi. Pentru a fi respectat trebuie să respecți, în primul rând. Este o afirmație în Biblie de care doresc să mă folosesc acum, și anume iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, cu alte cuvinte, respectă-ți aproapele că pe tine însuți. Cum să ne respectăm ? Răspunsul este să avem principii bine determinate. Noi, oamenii, am fost înzestrați cu capacități extraordinare, iar nefolosindu-le înseamnă să nu respectăm ceea ce avem, să nu ne pese de calitățile noastre. De exemplu, un

foarte bun matematician renunță să se perfecționeze în domeniu deoarece preferă să joace poker. Inevitabil, oamenii nu vor putea să aprecieze un asemenea fapt. În schimb, vor avea respect pentru cel care perseverează și își cunoaște prioritățile. Un alt lucru care spune multe despre o persoană este furtul / copiatul. A copia înseamnă să nu te respecți pe tine( capacitatea și inteligența), colegii și profesorul. Personal, nu pot avea respect pentru cineva care își câștigă meritele trișând. Este lipsă de respect pentru profesor ca om și, mai apoi, față de toată munca acestuia depusă pe parcursul unui semestru/ un an. Prin definiție respectul ne trimite la slujirea aproapelui, la ascultare, iar dacă aceste calități nu se regăsesc în caracterul unei persoane, nu ne putem aștepta la respect din partea ei, ci la trădare, nepăsare, bătaie de joc s.a. În concluzie, pentru a primi respect este nevoie de priorități puse în practică. Când începi să construiești o casă, vor vedea toți. De asemenea, vor începe să cârtească, să râdă crezând că nu vei reuși, dar când casa va fi gata vor aprecia. Sunt mulți care cred că principiile sănătoase nu duc niciunde, dar vor respecta alegerea de a trăi cu dreptate și adevăr.

Almăjanu - Anton Ioneta, Timișoara

Să vorbim în ziua de azi despre respectul față de noi, față de cei din jur e un subiect tabu căci fiecare îl va percepe în mod diferit. Cu toții ne dorim respect dar foarte puțini suntem capabili să-l oferim altora. Respectul înseamnă în primul rând răbdare și apoi calm. Nu poți fi respectuos dacă nu ești răbdaător cu cei din jur, nu te poți respecta dacă nu îți oferi un minim de timp să te analizezi ca apoi să vezi dacă e cazul să te critici sau să fii dur cu tine. Personal sunt de părere că respectul nu ține de vârstă: cine nu trebuie respectat mai mult doar pentru că e mai bătrân. Și copiii și bătrâni merită același grad de respect. Nu trebuie să avem studii superioare pentru a oferi respect, nu trebuie să fi citit mult pentru a putea spune un cuvânt frumos sau pentru a saluta prietenos. Respectul se învață pe parcursul vieții însă trebuie știut că a respecta nu presupune a ține capul plecat.

Reporter: Bună Andreea! Te rog frumos să le spui cititorilor Revistei A.V.A câte ceva despre tine. Andreea Ilie: M-am născut intr-o familie de artiști, tatăl meu fiind trompetist amator, mama mea fiind muzeograf si fratele meu un foarte bun trompetist talentat, aș putea spune chiar geniu, fiind plecat de mic cu bursă la Londra unde mai târziu a urmat Royal Academy of Music si masterul la Cambridge. Fiind fată și cu mari dorințe de a ajunge cântăreață, părinții mei m-au înscris la liceul de muzică și astfel am urmat cariera visurilor mele.. Reporter: Poți te rog să ne dezvălui de unde se trage pasiunea pentru scris? A. I. : Cărțile au fost pentru mine un magnet, întotdeauna. Am descoperit prin citit și studiat mirajul cuvintelor. De aici ți prin experiența acumulată mi-am propus să transmit ce cunosc. Reporter: Vorbește-ne puțin despre evoluția ta din punct de vedere artistic. A. I. : După cum am spus am urmat liceul de muzică 4 ani, apoi conservatorul și masterul 6 ani, studiind în paralel canto cu o foarte bună mezzosoprană Lucia Papa, cunoscută atât aici cât și peste hotare ca fiind una din cele mai bune mezzosoprane și o foarte bună profesoară! În anul 2 de facultate am intrat în corul Filarmonicii Banatul unde am progresat mult, primind aici și părți solistice de care m-am bucurat de fiecare dată. Reporter: Tu ești foarte cunoscută, cum ți se pare această lume, a artiștilor? A. I. : Lumea artistică este ca și triunghiul bermudelor. Te apropii prea tare de muzică ești absorbit de ea.

Andreea Ilie s-a născut pe data de 21.11.1984 la Timișoara. A urmat Master-ul canto din cadrul Facultății de muzică a Universității de Vest și de 4 ani este mezzosoprană la Filarmonica Banatul.

Reporter: Ai scos de curând un video-

Reporter: Mai ai și alte pasiuni înafară

A. I. : Mi-a plăcut dintotdeauna

Reporter: Ești de părere că tinerii din

clip foarte frumos, cu siguranță cititorii noștri ar fi încântați să afle puțin povestea lui. A. I. : Povestea este a unui tânăr cavaler care rănit în agonia lui visează la o lume ideală și luptă ca aceasta să devină realitate....bineînțeles piesa Nella Fantasia compusă de marele compozitor italian Ennio Moricone poate fi înțeleasă în mai multe feluri, însă viziunea în regia lui Ionuț Trandafir m-a atras imediat și am acceptat fiecare îndrumare a sa. de muzică?

modellingul, încă de la vârsta de 16 ani am participat la prezentări de modă, fotoshootinguri și pot zice ca da e o pasiune care va rămâne întodeauna acolo... Îmi place deasemenea să călătoresc mult. Îmi place să descopăr fiecare țară în elementul său... ziua de azi luptă pentru visele lor? A. I. : Nu știu daca neapărat tinerii lupta dar cred că sunt mult mai dezvoltați în ale cunoașterii și îi ajută foarte mult media care e acum, ca să își dea seama de ceea ce vor să realizeze pe viitor.

Reporter: Dacă nu ai fi devenit artistă, ce

meserie a-i fi vrut să practici? A. I. : Mi-ar fi plăcut să fiu actriță la Hollywood.

Reporter: Consideri că a fi artist este un mod de viață? A. I. : A fi artist e foarte greu,cei care sunt cunosc despre ce vorbesc și când spun asta, spun turnee, zile, luni plecați de acasă, pe drum, pe autocare, nopți nedormite...ore întregi de repetiții, dar și mari satisfacții sufletești pe care doar un artist le poate simți cu adevărat. Reporter: Aș vrea să adresezi un mesaj sau un sfat cititorilor noștri . A. I. : Iubiți arta de calitate!

Mama Să nu mă chemi ! Ce vrei tu de la mine? O umbră, și-ncă pală, Ce fierbe-ntr-o bucată de lut inert, secat... Ce-ai găsi tu în mine? O ființă crudă, goală, Un demon trist și rece cu ochiu-nveninat... Nu cere acea clipă, nu aștepta o vreme În care prins la sânu-ți, să te sărut cu dor! De-a mea suflare-ți jur, amarnic te vei teme Când ți-aș sorbi ființa din sete de amor! Cristian Cruți, București

Cum aș putea să îți arăt, Ce-nsemni tu, pentru mine? De-aș atinge-al lumii capăt Și tot nedemn, de tine. Tu, strălucești în univers, Mai aprig că un soare, Fără de tine, totu-i șters, Scăldat e, în paloare. Nici Dumnezeu de-ar încerca, Tandrețea sa eternă, Nu ar putea, n-ar egala, Iubirea ta maternă. Fără de tine, viața mea, N-ar fi-ntalnit suflare, Nici toată profunzimea, Nici sunet, nici culoare. Pentru că tot ce sunt eu azi, Sunt, datorită ție, De la tristețe la extaz, Ce-a fost și va să vie. În sacrificiu ai trăit, Nimic să îmi lipsească Și viața ta mi-ai dăruit, Cu dragoste orbească. Când lumea, mare îmi părea Și eu, cuprins de teamă, Mă regăseam în vocea ta, În cântul tău de mamă. Cu lacrimi stăvilite-n ochi, Cu inimă deplină,

Ți-ai fi trecut sufletu-n foc, Simți-de-ai că m-alină. În inimă te-am așternut Ca roua-n dimineață Și-ascult cum bate hotărât Și freamată, semeață. Cum aș putea să-ți mulțumesc, Să simți, de bună seamă, Să simți ce aprig te iubesc, Femeie, ce-mi ești mamă? Sebastian Andro, Iași

CRÂMPEIE DE SINGURATATE În visul meu, iubito, deși sunt încă treaz, Mi-ai încrustat durerea în suflet și pe chip, Și mi-ai pictat tristețea în lacrimi pe obraz, Așa cum marea croșetează valuri în nisip. Și cu fiecare stea, se stinge înc-un Soare, Iar cu fiecare noapte, mai moare înc-o zi, Dar rolul tău – aceeași sublimă nepăsare, Căci în piesa ta se joacă aceleași fantezii. Și dacă pașii-ți soarta abia îi mai îndrumă Din când în când pe strada sufletului meu, Odată cu cortina, nefast iubirea se consumă, Adio, dară, zeie, de azi sunt propriu-mi zeu!

DOR DE-AL MEU PĂRINTE ! E linişte şi totul pustiu în jur îmi pare ... Şi lacrimi de tristeţe, curg, dorul să-mi aline Genunchi-mi plec şi-n a mea rugăciune Odihnă-n pace-ţi cer, iar mie... mângâiere! Mi-e atât de dor de tine şi inima mă arde ! Aş vrea pământul rece să-mi facă o cărare ... Să-mi văd al meu părinte şi ochii ce-am iubit Să mai sărut odată, mâinile ce m-au crescut ! Dar moartea n-are milă e rece e haină Desparte oameni dragi, un gol... lasă in urmă Să ne iubim părinţii să-i preţuim cât îi avem in viată ! Căci vine clipa crudă şi moartea nemiloasă...

E dureroasă clipa şi sufletu-ţi sfâşie... când, Ei vor fi departe ...rămân o amintire e crud Dar ăsta e destinul !... Străinul e străin ! Părintele pe veci iubire şi alin !

Mariana Huza, Tg. Mureș

Marius Mig, Constanța

Astăzi Astăzi de albastru, mâine gri intens Și din tot creem sufletul imens. Viața ne îmbină într-un singur sens Numai fă viraje, treci pe contrasens. Astăzi sunt în gri, mâine sunt în roz Poleiez iubirea și o pictez cu bronz Păși noștri urcă și apoi coboară Că așa-i în viață… gânduri, vise zboară. Astăzi sunt în roz, mâine sunt în negru Și totul se ascunde în verdele codru Licăresc în taină stele pe cer, Vrând să ne aducă un zâmbet efemer. Camelia Boldu, Brașov

Dați drumul la câini Daţi drumul la câini la câini mari la câini negri la câini lupi obligatoriu negrii obligatoriu lupi să sfâşie carnea ce încă mai ştie de tine de mine de noi de filozofica adâncire în iubire de ancestrala lor nevoie de amor Daţi drumul la câini să sfâşie să muşte să rupă bucăţi de carne cu sânge de sânge cu carne să împrăştie vântul ce a purtat vise să alunge stolul cu porumbeii să risipească zării buburuzele flămânde iubirea să nu îşi mai strige steaua noaptea parfumul fierbintea-i unduire celui ce nu a învăţat să svârle piatra de râu George Adrian Popescu, Dăbuleni

NEPUTINȚA FLORILOR DE TE IUBESC Florile de tei vor parcă Să-ți înlocuiască vocea, Mireasma lor se străduiește Să imite glasu-ți care Mă strânge la piept, mă doare, Îmi lipsește, mă iubește... Multe-s, dar florile de tei nu pot, Văd bine, Să mă iubească singure...de tot, Ca tine. Marius Robu, Craiova

Mi-e dor Mi-e dor de lumină. De lumină în sufletul meu. De aceea voi îmbrăca Straiul întunecat de Cenuşăreasă a inimilor. Am să cerşesc. Am să cerşesc în Calea Lactee Mă voi ruga stelelor după o fărâmă de strălucire. Am să cerşesc florilor, Le voi cădea în genunchi Pentru un strop auriu de nectar. Am să le cer păsărilor din curcubeu, un ciob. Voi cerşi mării sclipirea nisipurilor. Voi cerşi ochilor tăi, Vară, O picătură de dragoste. Atât. Va reuşi să împrăştie cenuşa din inima mea. Claudia Mitra, Botoșani

Pact pentru femeie Te văd în toate femeile. Ieri ai fost la fel. De dragul tău, Fac pact cu îngerii Norii de ceaţă Legându-mi ochii n-am să te mai văd. destram pământul pentru tine femeie. Iulian Petrescu, Arad

NU MAI CRED JURĂMINTE

Te caut

Nu mai cred în jurăminte Sună frumos,dar sunt eterna amăgire Mă dor aducerile aminte A clipei efemere de dulce fericire.

Cu fiecare gând oriunde și oricând te caut De-a lungul zilelor și-n frumusețea lor te caut Cum caută un om în umbra unui pom, răcoarea Cum cerul uneori își caută în zori, culoarea Cum cauți însetat izvorul mult visat, te caut Cum caută spre far în noapte-un marinar, te caut Ca să știu te mereu și să te simt mereu Ecoul viu al sufletului meu Și în privirea ta să râdă bucuria mea Ca omul ce drum spre stele visa Și azi visul și l-a trăit Eu spre iubirea din inima ta Îmi port dorul nesfârșit Cu fiecare gând oriunde și oricând te caut De-a lungul zilelor și-n frumusețea lor te caut Cum caută un om la umbra unui pom, răcoarea Cum cerul uneori își caută în zori, culoarea Te caut... Cum caută spre far în noapte un marinar te caut Ca să simt te mereu și să te știu mereu Ecoul viu al sufletului meu Și în privirea ta să râdă bucuria mea

Nu mai cred nici în romanțe Sunt iubiri fără speranțe Doruri ce se sting parcă uitate Pierzându-se în zare, undeva departe. Nu mai cred în tine,nu mai cred în noi Cuvinte nerostite pe buze ne-au rămas Ochii ce plâng nu întorc timpul înapoi Suspinele-s regrete fără glas. Nu mai cred în șoapte de amor Iubirile se nasc și mor Nimic nu-i veșnic pe pământ Toate se risipesc în vânt.

Viorina Pop, Lăpuș

Valeria Macovei, Suceava

Visele coborau pe scara cerului

COLOANA INFINITULUI Cum făcuşi Brâncuşi Că, Hobiţei cea natală Dăduşi faimă mondială? Când cioplişi Coloana ta Gândişi cumva Să-nveşniceşti Clepsidre mândre Suprapuse Prin care Timpul se scurse Din cer, în pământ Sau poate, să-nalţe Al omului, gând Spre infinit În univers?... Al meu vers Asta Te-ntreabă acuşi Constantin Brancuşi... Oricum Ce gândişi- izbutişi Artă făcuşi!

m-am înfăşurat în cearceafurile asfinţitului corăbiile norilor s-au înecat în cascadele din rai prin arterele mele curge prea mult nichita miresele coboară din nunţile toamnei târzii în miresmele avalanşei nocturne de stele încălţate în conduri din ierburi foşnitoare respir parfumul doamnelor channel 5 risipit indecent şi suprim prematur suspinul frunzelor care curg pe aleile de argint din pădurea mestecenilor îngerii spun o poveste uitată în cer ştiută doar de menestrelii care plâng necontenit pe o margine de timp nedefinit visele coborau pe scara cerului Liliana Terziu Boian, București

Mihai Horga, Roman

Înaintea tăcerii a fost cuvântul mi-am dat toate cuvintele la o parte și nu te-am găsit unde-mi ești rătăcito afară plouă ca într-un poem trist

cu subînțelesuri eu nu mai înțeleg nimic îmi strâng ochii sub pleoape și tac... George Gîtlan, Buftea

CE MICĂ E LUMEA! Mergem grăbiți,vorbim țipând, Ne încruntăm, zâmbim formal... Jignim pe-oricine, amenințăm, Ce mică e lumea, totu-i banal! Avem o slujbă, ne plângem toți Că-s bani puțini, muncă e grea... Acum punem piedici, acum ocolim. Am spus eu asta? Ce mică e lumea! Bârfa e-n topuri, râdem de-oricine, N-avem respect, n-avem valori... De-aceea sefimea amenință ‘bine’! Ce mică e lumea! Râdem de noi!

ULTIMUL OM Recunoaște! Tu ești ultimul om, aici și acum Suferind pentru ceva ce nu ai avut niciodată Pentru ceva ce niciodată nu o să ai! Te simți diferit? O altă față în mulțime Una preocupată de propriile probleme Te mai recunoști în oglindă? Era bine înainte?E bine acum? Există măcar bine pentru tine? Era rău înainte sau acum, Nici nu mai știi cine ești!

Ah,ba da! Ești acel nimeni ajuns nicăieri Ești acel om! Suntem frustrați, suntem chiar orbi, Te crezi diferit Mândria e prima pe lista din zi... Crezi că nimeni nu trece prin ce ai trecut tu, Nu mai încăpem în haine de ‘noi’, Că tu ești singurul care poartă coroana, Ce mică e lumea! De suntem...n-am fi! Singurul care crede că nu simte nimic,dar de Sofia Lungu, București fapt simte tot Dar poate ai dreptate! Poate ești ultimul om, Ultimul îndeajuns de naiv încât să creadă că se poate minți Că nu poate simți NIMIC! Suficient de fraier ca să creadă în vise, Și destul de stupid încât să creadă că va reuși... Îmi place ideea să știu Că sunt unic,că nu mai e nimeni ca mine Și atunci... Mă mai întrebi cine sunt?! Da!Sunt naiv și fraier și stupid dacă tu vrei Sunt ultimul om! Ana - Maria Vidoni

Oarecare

CE E OMUL PE PĂMÂNT...

Poate dacă mă consideram artist Se explica de ce de multe ori, sunt trist. Dar fiind un oarecare, Rămâne doar o-ntrebare. Nu mă cunosc, nu ştiu cine sunt; Sunt un oarecare ce caută fericirea pe Pământ. Am zile când simt că m-am pierdut, În amintiri, în clipe ce demult au trecut. Trăiesc în continuare şi sper în fiecare zi Că-ntr-o zi oarecare, o să pot iar zâmbi. Dar mereu când am zâmbetul pe faţă, Ajung la pământ, de parc-aş fi pe gheaţă...

Ce e omul pe Pământ... Doruri spulberate-n vânt, Un ochi plânge,altul râde, Ori el de necaz se-ascunde.

Oșvar Ionuț Valeriu, Reșița

În număr Înfiorată de talazurile Înălţate din genuni, Închidea pleoapele Încercând să-şi găsească identitatea În intervalul dintre yin şi yang, În durerea celor trei ceasuri de pe Golgota, În preceptele celor patru stâlpi ai destinului, În taina celor cinci cărţi sacre, În mirabilul celor şase zile ale creaţiei, În simbolistica pitagoreicului şapte, În toate cele opt direcţii ale rozei vânturilor, În lecţia celor nouă fericiri evanghelice. Înaintând, a descoperit În număr puterea crengii de aur Întinse de indivizibilul Unu.

Mihaela Oancea, București

Ce e omul pe Pământ... Zâmbet ,lacrimi ,vorbe ,cânt, Adevărul și minciuna, Întuneric și lumina. Ce e omul pe Pământ... Nu există un cuvânt Pentru cel ce pleacă-n moarte Și acela ce se naște. Ce e omul pe Pământ... Epigon ,demon și sfânt ,Prieten, dușman, iubit, Început fără sfârșit.

Daniela Dumitrescu, Vaslui

L’albero di Zaccheo

Poezii b Pomul lui Zaheu

Inciampai sulle radici Mă împiedicai de rădăcini e lo vidi și-l văzui pe el tra caligine-fumo da panchine e tombini, prin negură-fum din bănci și guri de canal, mi sorrideva ed invitava, îmi zâmbea și mă invita, avrei voluto un fico, forse parlare, aș fi vrut o smochină, oare să vorbesc, ma rosso in volto, dar roșu la față, come ammettere cum să admit di non saper distinguere un albero că nu știu să recunosc un copac in mezzo alla foresta? în mijlocul pădurii? Oh Zaccheo, quale dio ricorda? O Zaheu, ce fel de zeu îşi aminteşte? Qui non ci sono bestie feroci Aici nu există fiare sălbatice ch’io possa salir con te sulla pianta ca să mă pot urca cu tine în copac e giocare insieme a nasconderci? și să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea? Due volti Două chipuri e intorno quante voci.. și în jur ce de voci.. Andiamo a casa che il maestro ci aspetta Să mergem acasă că maestrul ne așteaptă e l’incenso sta finendo di bruciare. și tămâia se termină de ars. Luca Cipolla, Italia

Ti amo Ti amo fino al cielo. Indietro mi perdo. Ti amo anche quando tu non mi ami. Cosi tanto che alla mia nascita, due cuori tengo in mano. Ti amo, che bello, suona l’eco ritornato dalla luna.

Gabriela Ana *trad de Deni

bilingve Peur

Frica

Je ne veux pas de larmes, Je ne veux pas souffrir, Je te veux dans mes armes, Je ne veux pas courir.

Nu vreau o lacrimă, Să sufăr eu nu vreau, Te vreau lâng-a mea inimă, Să mă ascund nu vreau.

T’es mon amour caché Et personne te connais Mieux que je sais Et j’aime pas bavarder.

Secretul meu amor, De nimeni cunoscut, Doar eu ştiu ş-al meu dor, Nu spun nimic, n-am vrut.

T’es mon souffle à moi, T’es mon cœur, t’es mon âme, Je veux courir vers toi, J’ai peur courir en vanne

Doar tu eşti al meu aer, Inima mea, sufletul meu, Spre tine alerg, nimic nu cer, Simt frică, îmi e greu.

Lidia Caciora, Craiova

Te iubesc Te iubesc până la cer Înapoi mă rătăcesc Te iubesc şi când tu nu Mă iubeşti Atât de mult încât la naşterea mea Două inimi ţin în mână te iubesc ce frumos sună ecoul întors de pe lună

a Bălan, Bârlad isa Bălan, Italia

Personajele din lumea o minunată galerie de rom

„ La început a

Oanei și a Mariei Heller artă descrisă în paginile manului

fost minciuna ”

În bucătăria mea mică Stăteam în bucătăria mea mică. Fereastra era larg deschisă iar de afară îmi intra în carne și direct în oase, un aer rece de primăvară timpurie. Ploaia mi se așezase pe tâmple încă de după-amiază. Ochii îmi stăteau forțat deschiși și degetele îmi pulsau. Mă sufocam încetișor; de asta și deschisesem fereastra. Era noapte, înaintată dar deloc întunecată. Lumina din noapte mă atrăsese în bucătărie. Nu puteam să adorm. Cerul era luminat, chiar și așa, acoperit de nori. Parcă undeva ardea ceva iar focul acela lumina. Parcă blocul din fața mea îmi bloca vederii, un incendiu. Dacă aș fi putut vedea unde ardea. Eram atentă la orice zgomot. Mașini. Roți. Cum sună roțile mașinilor pe drumurile ude, noaptea? Atunci când vântul adie domol și doar câteva becuri mai stau aprinse prin apartamente. Atunci când eu n-am somn și cu încordare

ascult dacă începe din nou să plouă. Dar nu mai ploua. Iar ele sunau ca și cum ar vesti întâmplări din alte lumi, sunete pe care nu le cunosc, mâini care nu m-au mai atins și vor, ochi care privesc repede în jos și n-apuc să-i privesc. Auzeam și voci. În trecere. Cunoșteam limba dar nu o înțelegeam. Din roți și-astfalt, voce de om și pași se naște lumina din cer, noaptea? Unde ardea? Mă uitam la ferestrele de la blocul vecin. Când venisem în bucătărie erau cinci becuri. Acum mai erau încinse doar trei. Lumea mergea la culcare. Îmi mutasem atenția la vopseaua de pe pereții din

bucătăria mea mică. Mi se părea amuzant că atunci când veneam din cameră în bucătărie zăream mereu niște gândaci defilinând fără nicio jenă dar care de fiecare dată când îmi prelungeam șederea în bucătărie nici în ruptul capului nu binevoiau a se mai arăta. Pesemne că intuiau o primejdie. Simțeam frigul acum. Puteam să respir. Mirosul de umed. Vroiam să dorm. Am împins fereastra care rămăsese pe jumate deschisă. Mai auzeam doar o jumătate de roată. Tot trei becuri. O singură pernă. Corina Șteflea, București

ARITMETICA SINGURĂTĂȚII Uneori , ploaia e chiar singurătatea mea despletită în stropi nepăsători Vino să-i numărăm împreună.

Mircea Toma, București

„Looking for Alaska” e una dintre cărțile pe care le-am citit, în mare parte, din cauza autorului. John Green e unul dintre autorii mei preferați și o persoană pe care o apreciez și o respect enorm de mult. Deși am început să îl urmăresc de prin august 2013, ca și autor l-am cunoscut o dată cu „Sub aceeași Stea”, pe care am citit-o prin octombrie și care, după doar câteva capitole, a devenit cartea mea preferata. În momentul în care am pus mâna pe Kindle, pe 4 martie, am fost entuziasmată și nerăbdătoare să văd ce ne-a pregătit John, dar și puțin sceptică. Am auzit că pe unii i-a dezamăgit, și nu vroiam să fie și cazul meu. Din fericire, n-a fost. Am adorat „Looking for Alaska”. Am adorat fiecare pagină, fiecare cuvânt și fiecare moment petrecut „alături” de cartea asta. E o carte briliant, care-și merită toate laudele. Mi se pare complet greșit să comparăm „Looking for Alaska” cu „The Fault in our Stars” . Da, sunt scrise de același autor și ambele au un event tragic în ele. Dar, personal, consider că sunt 2 cărți total diferite. În timp ce „The Fault în Our Stars” se axează un pic mai mult pe povestea de dragoste dintre doi adolescenți care s-au născut sunt o stea greșită, „Looking for Alaska” este o carte cu și despre adolescenți, despre un puști timid, care începe să descopere viața o dată cu plecarea lui la un liceu departe de casă. Cred că toți ne putem regăsi în Pudge sau în carte, pentru că toți am trecut sau trecem prin jenantele etape ale adolescenței. „Looking for Alaska”ne arată transformarea unui puști timid, pasionat de ultimele cuvinte ale personalităților, într-un adolescent cu viața înainte, îndrăgostit și mai experimentat dinainte. Personal, iubesc cărțile de genul ăsta. Mi se pare ceva fascinant în atmosfera cărților astea, dar îmi place, mai ales, felul în care se transformă personajele. Îmi place să citesc despre aventurile lor și, de multe ori,după ce termin cartea, îmi place să citesc primul capitol și ultimul, ca

să îmi dau seama mai bine de schimbare. Să fiu sinceră, dintotdeauna mi-am dorit să locuiesc, pe timpul facultății, într-un internat, să am o colegă de cameră cu care să mă înțeleg foarte bine și să trăiesc toată experiența asta. Ei, am trăit-o, într-un fel, citind „Looking for Alaska”. Cartea asta îți arată tot ce se întâmplă în școală, te face să trăiești toată experiența asta de liceu. Te face, practic, să trăiești, fiorii primei dragoste, gustul primului fum de țigară, sentimentul primei beții. Am adorat sentimentul ăsta de entuziasm și de nerăbdare pe care mi l-a adus cartea asta. Eram mereu curioasă să văd prin ce mai trec personajele, ce mai spune Alaska și Colonelul. Am adorat felul în care m-am „transpus” , într-un fel, în carte, cum uitam de mine și de lumea din jurul meu și, pentru câteva ore, eram alături de Pudge și de Colonel, ascultând-o pe Alaska și încercând să o deslușesc. E o carte care se simte foarte… reală. John Green are un fel special de a-și aduce cărțile și personajele la realitate, de a le face să pară reale. Green știe cum să facă lumea din jurul tău să dispară și toată atenția ta să se concentreze la carte. Trebuie să recunsc că, deși eram foarte nerăbdătoare să parcurg cartea asta, la început mi-a fost puțin greu să mă atașez de personaje și de carte. Nu știu dacă era din cauza cărții sau din cauza mea, din cauză că eram prea speriată să fiu tristă pentru zile întregi din cauza unei cărți. Am făcut și o pauză de câteva zile, ca să citesc altceva, dar imediat ce am citit respectiva carte, am revenit la „Looking for Alaska” . O lăsasem la 15%, dar imediat ce m-am apucat din nou de citit, am fost extrem de prinsă de acțiune și de personaje. Știți, e un pic greu de crezut că asta e prima carte a lui John Green. Adică, vocea lui are o notă de siguranță în ea și e atât de frumoasă și de…sinceră, încât e un pic greu de crezut că asta e prima carte a unui autor. Am găsit în „Looking for Alaska”, tot ce îl reprezintă pe John Green: umor, sarcasm, citate inteligente, lecții de viață, dramă, personaje extrem de deștepte și o tragedie.

Pudge este un puști timid, penibil uneori și extrem de neexperimentat. Nu știe cum să sărute o fată, nu știe cum să fumeze, cum să bea, cum să se furișeze. Dar, este extrem de deștept și de simpatic. Mi-a plăcut extrem de mult de el, pentru că mereu avea ceva deștept de spus și mereu avea câte o remarcă interesantă. Până la sfârșitul cărții, Pudge se transformă extrem de mult. Devine mult mai activ social, învață cum să trateze o fată (ei, cât de cât!), fumează, mai și înjură, dar rămâne la fel de deștept și poate mult mai interesant. Am citit multe recenzii în care Pudge era descris ca un personaj plictisitor. Personal, cred că el este unul dintre cele mai interesante personaje despre care am citit vreodată. Are o personalitate foarte interesantă și spune niște lucruri care

trebuie notate în jurnal. Cât despre Alaska… nu citești despre o fată că ea în fiecare zi. Deși este extrem de misterioasă, mi-a plăcut de ea de la început. E ceva fermecător la ea, ceva ce te face să citești în continuu, în dorința de a o cunoaște mai bine. Alaska e un mister, unul extrem de greu de deslușit. Este frumoasă, deșteaptă, ironică, dramatică, și face tot ce un adolescent cu inimă frântă ar face. Cartea este extrem de bine scrisă și cred că toți adolescenții ar trebui să o citească. Transmite un mesaj important: niciodată nu e prea târziu pentru un nou început. Întotdeauna putem trece mai departe. Viața merge înainte. Întotdeauna există o salvare. Deși cartea asta este pentru adolescenți, nu cred că adulții nu ar putea să o citească. Dimpotrivă. Sunt sigură că mamei mele i-ar plăcea de Pudge și de Alaska la fel de mult cât i-a plăcut de Hazel și de Gus. Nu e o carte ușor de descris. Vă spun sincer, nu pot descrie ce înseamnă „Looking for Alaska” sau cât de frumos e scrisul sau cât de frumoase sunt citatele. E o carte pe care trebuie să o citești, să o experimentezi și să o simți pe piele singur. Toți trebuie să o citim. Sunt sigură că ne poate ajuta pe toți, că ne poate învăța câte ceva. Am fost extrem de intrigată de titlurile capitolelor. Cartea e împărțită în două părți: înainte și după. Titlurile capitolelor arată ceva de genul: „zece zile inainte” (în prima parte) și „zece zile dupa” (în a doua parte). În prima parte, eram extrem de curioasă să văd ce se va întâmpla și, deși încercam să ghicesc ce va urma, nu am ghicit. Ei, am ghicit doar o parte

din Întâmplare. Dar Întâmplarea, așa cum am numit eu tragedia, am așteptat-o. Eram sigură că se va întâmpla ceva de genul ăsta, dar tot m-a luat pe nepregătite, tot a durut ca un pumn în stomac. Sentimentele personajelor, de după Întâmplare, sunt extrem de bine creeate și redate. Simțeam, practic, tristețea din aer și sentimentele de durere ale lui Pudge. Aproape că mi-a venit să plâng, deci vă sfătuiesc să vă pregătiți de asta dacă vreți să citit cartea. Personajele sunt extrem de bine conturate, specifice lui John Green. Sunt interesante, tragice, amuzante, deștepte. Te atașezi repede de ele și te simți foarte apropiat/ă de toți imediat. Lara. Am adorat-o pe Lara. Mi s-a părut extrem de interesant faptul că John a ales să creeze un personaj român, iar toate referirile la România m-au făcut să zâmbesc. Am adorat totul la „Looking for Alaska”, de la copertă, până la ultimul personaj. Acțiunea e extrem de captivantă, plină de momente amuzante, de scene profunde și de tragedie. Sunt sigură că toți veți fi captivați de aventurile lui Pudge și de încercarea lor de a descoperi ce e cu Alaska și ce s-a întâmplat cu ea. Recomand „Looking for Alaska” pentru frumusețea ei, pentru lecțiile pe care toți le putem învăța, pentru personajele interesante și pentru…ei bine, pentru John Green. Dacă vă place vocea lui, atunci sunt sigură că „Looking for Alaska” este o carte care vă va plăcea. Aș putea descrie cartea asta ca pe o carte briliantă, pentru că este. Cred că asta este un must-read, pentru că sunt atât de multe lecții de viață,

încât e greu să nu spui că nu ai rămas cu nimic din ea, oricât de puțin ți-ar fi plăcut. „Looking for Alaska” spune povestea captivantă a unei găști de adolescenți și ne arată toate dramele prin care unii pot trece. O carte din care putem învăța și în care ne putem regăsi. Cu siguranță, o recomand! Bianca Călin, Grecia

Se spune că nu există perfecţiunea şi nici băiatul perfect. Se spune, dar a dovedit cineva asta? Dacă aveţi vreun dubiu în privinţa acestor cuvinte aţi putea să le întrebaţi pe Lane şi Vivi pentru că ele chiar au încercat să creeze un băiat perfect. Oare au reuşit? Răspunsul la această întrebare îl puteţi afla din cartea IUBITUL VIRTUAL pe care o găsiţi la editura Leda, scrisă de autoarea Kate Brian sau mai bine zis Kieran Scott deoarece acesta este numele ei real. Este autoarea a peste 25 de romane ce au ajuns cunoscute de mulţi cititori şi eu vreau să vă zic câteva cuvinte despre cartea IUBITUL VIRTUAL. Un rezumat ar suna cam aşa: Shawn iubitul lui Isabelle o părăseşte pe aceasta cu doar o lună înainte de balul de absolvire. Lane şi Vivi, prietenele ei cele mai bune se hotărăsc să facă ceva în legătură cu marea tristeţe pe care i-a provocat-o Shawn, prietenei lor. Motivul este binele prietenei lor. Din căteva mişcări pe tastatura calculatorului, creează pe My Space, un site de socializare, pagina unui băiat perfect “Brandon”. Rolul acestui băiat este acela de a o face pe Isabelle să zâmbească şi să nu se mai gândească la fostul iubit. Singura defecţiune mică la planul lor bine gândit este faptul că acest tânăr numit Brandon nu există în realitate. Cel puţin nu încă.

Cum fetele au avut grijă să se gândească la tot, în peisaj apare Jonathan. Acesta este un băiat incredibil de atrăgător de la alt liceu care ar trebui să joace rolul lui Brandon. Totuşi uneori atunci când credem că ne merge cel mai bine totul se schimbă într-o secundă. Aşa este şi în această poveste. Nu ai cum să îi spui lui Cupidon în cel fel să îşi împartă săgeţile şi tocmai de aceea Vivi se îndrăgosteşte de Jonathan, iar Shawn face tot ce poate ca să reia relaţia cu Isabelle şi colac peste pupăză se pare că Marshall, fratele lui Vivi are şi el anumite sentimente pentru cineva. Putem spune despre Vivi şi Lane că sunt două prietene adevărate pentru Isabelle? Ei bine, este adevărat că au minţit-o pe prietena lor, dar asta a fost pentru binele ei. Nu zic că sunt de acord cu minciunile, însă dacă Isabelle ar fi ştiut adevărul nu ar fi vorbit nici o secundă cu aşa-numitul Brandon şi probabil că ar fi suferit destul de mult timp după acel Shawn care nu o merită nici măcar un pic. De multe ori cei din jurul nostru trebuie să ne deschidă ochii că să vedem şi noi greşelile pe care suntem pe cale sa le facem şi Vivi cu Lane chiar asta au vrut să facă. Să îi deschidă ochii prietenei lor. Aş putea să vă zic dacă au reuşit sau nu, dar atunci unde mai este misterul? Dacă veţi citi această carte sunt absolut sigură că nu o să fiţi dezamăgiţi. Acţiunea este captivantă şi autoarea a avut grijă să nu ne putem plictisi. O dată ce începi să citeşti nu se poate să nu îţi doreşti să afli ce se va mai întâmpla, cum se va termina cartea. Se va întoarce Isabelle la Shawn? Vivi şi Jonathan vor fi împreună şi cum rămâne cu Lane şi cu băiatul pe care îl place? Dar Marshall ce rol are în această poveste? Multe întrebări ar putea fi puse, dar răspunsul lor se află în această carte care deşi nu este cea mai nouă apariţie, asta nu a împiedicat pe nimeni să îi răsfoiască paginile cu drag chiar şi astăzi.. D.H.

“Este absolut perfect De-ar fi şi real… “

Perle, Pe rleeee, P Perleeee oftiți la eee Profesorul: - Cine a fost Nichita Stănescu? Elevul: - O autoare foarte cunoscută

Profesorul - Deci, ați înteles lecția? Elevii: -Nu, da puteți trece mai departe, că oricum nu ne place!

Profesorul: - Alin, ce ocupație au părinții tăi? - Păi tata este avocat. - Și mama? - Moldoveancă !

- Maria, e a cincea oară când întârzii săptămâna asta. Știi ce înseamnă asta? - Da, probabil ca este vineri!

Descoperă că... Europa a fost numită după Europa, o zeiţă din mitologia greacă. Cartea Recordurilor – Guiness Book – inregistreaza recordurile de varsta incepand cu 1955? Astfel, primul om care a detinut acest record in istoria Guiness Book a fost Betsy Baker, in varsta de 113 ani atunci, care a si decedat pe 24 octombrie acelasi an. Imediat după moarte, corpul lui Charlie Chaplin a fost furat din locul unde era înmormântat, iar văduvei sale, Oona Chaplin, i-au fost ceruţi bani pentru ca trupul decedatului să-i fie înapoiat.

Îngerul copilăriei mele Acolo, departe de zgomotul urban, de oameni şi de tot altceva, lângă cel ce avea să-mi mângâie, în somn, chipul printre cearceafuri albe, cu iubire, căldură şi har divin, mi-am petrecut cele mai frumoase momente din viaţă. Acolo şi doar acolo, mă găsiţi hoinărind prin praf, cu braţele întinse fiind gata să îmi iau zborul de copil fermecat către înaltul cerului, printre luceferi cu aripi aprinse, lucind ca rupte din soare. Rânduri închinate, cu eternă preţuire, bunicului meu, Cristea Damaschin! Cred că sunt prea matură pentru vârsta care îmi îmbracă tainic viaţa într-o mantie plină de primăveri, veri, toamne şi ierni. Nu cred că sunt pregătită să cresc, de fapt, cunosc prea mulţi copii cu riduri adânci şi barbă, copii prinşi în trupuri greoaie de oameni mari, dependenţi de viciile vieţii de adult. Cred că am pierdut cumva sentimente frumoase pe drumul vieţii. Scurse de atât de mult timp în care au fost exploatate la maxim, fără a primi în dar alte sentimente care să le încarce bateriile epuizate şi bolnave, au ales să alunece în taina spre pământul udat de rouă caldă,

privind stelele şi visând la o eternitate în care zboară laolaltă. Toate, sentimente şi stele, luminează cerul nocturn, pentru fiecare călător că-şi croieşte drumul greu spre cine ştie ce destinaţii. Şi locul lor a rămas gol şi a atras alte sentimente, de data aceasta negative. Sunt sentimente de care m-am legat involuntar, în nopţi reci. Şi le-am purtat cu mine prin parcuri, pe străzi sau la vreo petrecere. Şi apoi, nu au mai vrut să plece. S-au obişnuit cu mine şi plimbările mele şi au rămas imortalizate în fiinţa mea de atât de mult timp. Şi de atunci am uitat de mine. Am uitat că trebuie să am grijă de sufletul meu şi le-am permis multora să-mi intre în inimă, adăpostiţi de căldură şi siguranţa sa. Astfel am învăţat să trăiesc pentru alţii, să înţeleg că unii au nevoie de tine un timp, apoi îşi fac bagajele, nu înainte de a lua o parte din sufletul tău. Şi pleacă. Apoi locul le este luat de alte suflete şi scenariul se repetă crud. Apoi, când ne aşteptăm cel mai puţin apar ei, acei câţiva care îţi sunt alături mai mult timp, poate o viaţă, poate câţiva ani, dar care lasă şi părţi în sufletul lor ca şi tribut

pentru ceea ce îţi iau. De ceva timp scriu pentru alţii, trăiesc pentru alţii, iubesc pentru alţii. Nu primesc nimic în schimb. Sentimentele frumoase au plecat odată cu acei călători care înnoptau în sufletul meu. Au fost adoptate şi m-au părăsit fără să privească în urmă. Au fost adoptate de aceia care au ales să plece. Îi văd trecând pe stradă, ţinând de mână o fericire, un zâmbet, o sclipire, o îmbrăţişare, un sărut, toate ale mele. Şi îmi fac în ciuda! Şi râd, sunt fericite. Râd de mine sau de ceea ce mai am....sau nu mai am. Avem nevoie de bucurii, de trăiri intense, de amintiri frumoase şi visuri împlinite. Fără ele suntem nimic! Este ca şi cum am merge în deşert şi când simţim că ne este sete, deschidem geanta, căutăm acea sticla pusă de acasă pentru fix aceste momente şi realizăm că nu avem apă, ci nisip. Nu putem să ne îmbătăm cu apă rece, să credem că oricând vrem batem din palme şi suntem fericiţi. Dacă nu lupţi, nu eşti fericit. Dragostea si fericirea cer sacrificii. Cine spune că nu s-a sacrificat din iubire ori minte ori nu a iubit cu adevărat. Am fost de prea multe ori singură şi am aşteptat în van, pe o bancă udă, la lumina unui felinar bătrân, înconjurată de sunetele nopţii şi de luna îmbrăţişată strâns de nori grei de plumb. Aş vrea să mă ridic şi să plec la drum, să îmi iau inima în

dinţi şi să desfac acele contracte absurde de donaţie, închiriere şi adopţie. Pe cine minți? Sentimentele nu le poţi arunca cât colo când te saturi de ele. Nu poţi să oferi la nesfârşit fără ca inima să fie sătulă să pompeze în vene iubire. Nu poţi iubi singur, nu poţi iubi pentru doi. Nu poţi aduce zâmbete unde este nevoie de lacrimi cum nu poţi trimite ploaia peste un sat inundat. Încă doare, probabil am ieşit prea devreme din sala goală de spital unde căldura insuportabilă şi mirosul de vechi planează batjocoritor. Sigur nu sunt complet vindecată de durerile trecutului. Acele amintiri chinuitoare care au încercat să mă otrăvească în seara aceea rece de iunie în care tot universul mi-a devenit potrivnic. Voi pleca la drum, singură, cum am fost de atât de multe ori. Îmi voi aduna tot curajul de care dispun şi voi cere ceea ce îmi aparţine de drept. Voi lua rucsacul vechi de drumeţii şi-l voi umple cu cele necesare pentru drum. Două cărţi cumpărate la început de an şi care încă zac în cutiile însemnate strategic cu sigla firmei de curierat, le voi rupe însetată de lectură cartonul care nu le permite să respire şi le voi pune cu grijă în rucsacul bătrân. Apoi, voi deschide larg frigiderul şi voi lua cele patru tablete de ciocolată amăruie în care au fost îmbălsămate bucăţi de alune de pădure şi le voi pune peste cele două

cărţi. Un cartuş nedesfăcut de ţigări va zâmbi ademenitor de pe masa din sufragerie. Niciodată nu am fumat mult, în general doar de supărare sau în momente de dezamăgire. Acum ele îmi vor fi tovarăşe de drum iar fumul lor îmi va străbate cald gâtul intrând ameninţător până în plămâni, înnegrindu-i. În cele din urmă, acestora li se vor adăuga agenda aceea plină de însemnări în cea-

suri târzii din noapte, un pix şi gândurile pline de speranţă că sentimentele mele vor vrea să revină acasă. Pe drumuri reci şi necunoscute voi păşi cu încredere, culegând fiecare gând bun şi povaţa spusă de cei care vor avea răbdare să mă asculte si sa-mi îndrume pașii spre reușită. Şi într-o zi, mă voi întoarce acasă, îmbrăţişată de toată frumuseţea întâlnită Mihăiță Macoveanu, Slobozia pe drum.

Mi-e frică să trăiesc, mi-e groază să mor

Sună telefonul. E Puiu, vărul meu drag. E duminică şi e liber şi el. Vorbeşte rar, calm şi senin, de parcă toate ar fi doar la locul lor. Dar nu mă mir. A trecut şi el de prima tinereţe şi n-a trecut degeaba. Ştie, înţelege şi simte mai multe decât s-ar bănui, văzându-l atât de calm. Dar, nu e calm, e doar resemnat. Imi spune despre moartea unui amic, sfârşit cu puţin înainte de a ieşi la pensie. E intrigat de aceste fapt şi nu numai. Îl doare că amicul sau a luptat cu multe inechităţi , a primit destule osânde de la semeni, de la societate. Familia l-a nedreptăţit, pentru că el şi-a dorit să fie împăciuitor, să nu pună mai presus de “vocea sângelui”, dorinţa de îmbogăţire. Poate că a fost considerat “mai prost’ din acest motiv. Ar fi murit în spital, internat pentru o tensiune periculos de mare, infectat apoi de nu ştiu ce bacterie. Când medicii i-au stabilizat tensiunea, omul spunea că e nerăbdător să iasă la pensie, ca să-şi vadă ţara, să-şi revadă

rudele, să aibe timp să citească, să meargă la teatru. Spera să-şi ia o bicicletă, fiindcă nu şi-a mai permis să-şi cumpere o altă maşină, după ce Dacia l-a părăsit, obosită şi ruginită. A ajuns la morgă, învins de de o simplă tensiune, care nu l-a paralizat, dar datorită căreia s-a internat pentru prima oară în viaţă, unde şi-a şi găsit sfârşitul. La capelă nu era singur, mai erau câţiva “vecini de apartamanet”. Stătea cuminte, cu mâinile adunate pe piept, aşa cum stătuse de puţine ori în timpul vieţii. Muncise mult, sărmanul. Acum se liniştise, deşi nu părea împăcat cu ceea ce I se întâmplase. Noi, cei ce eram la priveghi, ne ştergeam lacrimile, stingheriti de jalea care ne cuprinse.Dacă ne-ar putea vedea, trişti şi intrigaţi de felul în care s-a sfârşit, de chipul în care a trăit! Onestitatea lui l-a transformat într-o ţintă uşor de atins de toţi cei lacomi, nemiloşi şi vicleni. A iubit lumea, copiii, animalele, cinstea şi bi-

sericile. A botezat, a cununat, a ajutat tinerii proaspăt căsătoriţi, bătrânii din azile. Acum, stătea cuminte, aşteptând să se reantoarca în pământul pe care îl iubea şi îl respectase. Spunea că el este cel ce ne păstrează rădăcinile, cel ce ne hrăneşte şi în cele din urmă, ne primeşte în măruntaiele lui, că să ne adăpostească de răul nesfârşit a lumii mari! Acum, amicul meu, veselul şi înţeleptul meu amic, era surprins că, pe nepregătite şi neloial, a fost obligat să se “adăpostească în măruntaiele lui”. O lacrimă îmi aleraga furioasă pe obraz, n-o mai şterg, nu sunt singurul care plânge. În tacera apăsătoare, vin doi bărbaţi care îşi fac loc printre cei prezenţi, iau coşciugul şi plecaca cu el sus, în biserica din cimitir. Timpul amicului meu e măsurat. Mă doare inima şi conştiinţa că nu l-am vizitat mai des, că nu i-am spus cât îl preţuiam. Plecăm după coşciug, lada în care va merge să stea departe de păcatele noastre, ale lui sau ale celor ce l-am supărat vreodată. Urcăm câteva trepte, împreună cu grupul îndurerat. Soţia îl urmează pentru ultima dată, gata să-şi scoată inima şi să o aşeze alături de inima celui ce o cinstise şi o iubise patru decenii. Coşciugul s-a aşezat pe masă. E tăcere. Privirea îmi coboară, ca un plumb, gata să -mi doboare inima, şi aşa apăsată de năpasta morţii . Îmi şterg iar un şir de lacrimi. Aud o voce care mă scoate un pic din starea în care eram. Nu ridic ochii, plumbul durerii mi-i lasă ţintuiţi în pământ. E preotul care cere “întâi prosoapele pentru părinţi”… apoi, curând, amicul meu, este numit de cel ce avusese grijă să ceară mai întâi prosoapele, “roaba lui Dumnezeu”. Cântăreţul îl atenţionează, preotul îşi indrepat gresala... În câteva minute totul se

termină. Fulgerător, pentru că “mai astepata şi ceilalţi”. Se aşterne liniştea, Iar plâng. Ridic ochii. Printre lacrimi, disting văduva, alături de preot, cu o bancnotă mare în mâna. Îi mai cere încă una... Văduva i le da pe amândouă. Cioclii îmi ridică prietenul de pe masă, preotul, impasibil, îşi aşează banii în buzunar. Ies şi văd câţiva cerşetori insistenţi, pe care mă abţin greu să nu-i pocnesc. Văduva le dă bani cerşetorilor şi cioclilor , urmând coşciugul . Ajungem la groapă căscată în “măruntaiele pământului”. Groparii așteaptă şi ei. Văduva umblă iar în geantă. Plânge şi scoate bani din gentuţa modestă. E destul cât am suportat. Mă îndepărtez uşor, păşind agale pe aleea care mă scoate afară din cimitir. Nu mai plâng. Sunt furios. Mă gândesc la soarta amicului, la destinul vieţii în general. Mă duce gândul furios şi la cei ce se erijează în chip de păstori ai turmelor omeneşti. M-aş întoarce să-l întreb pe distinsul dar implacabilul preot, dacă ştie cât a cerut domnul nostru Isus Hristos, pentru vindecarea celor oropsiţi de boală, ce a cerut familiei lui Lazăr , pentru a-l învia, dar mă resemnez. Mă întreb, îmi mai zice Puiu, dacă ai trăit vreodată sentimentul că îţi este frică să trăieşti, dar şi groază să mori?! Ecaterina Cișmaru, Bucureștii

Ion Creangă A fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el 19 iunie 1899 - 12 martie 1965

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939.

„ Aş dori din toată inima să fii fericită... cu mine. ” Sursa: wikipedia.org

Johanna Spyri Numele ei la naștere era Johanna Louise Heusser. Și-a petrecut copilăria într-un sat din apropierea munților falnici din Elveția. Viața liniștită de lângă munte, respectiv din sat, a fost o sursă de inspirație pentru ceea ce a scris în decursul vieții. Mulți scriitori au fost nedreptățiți, fiind considerați autori ai unei singure cărți. Aceasta a fost și soarta Johannei Spyri, fiind considerată, în exclusivitate, autoarea cărții Heidi, fetița munților. Dar Cornelli, eroina povestirii cu același titlu, trece prin întâmplări asemănătoare lui Heidi, lucru care certifică faptul că cele două cărți au aceeași autoare: Johanna Spyri.

12 iunie 1827 - 7 iulie 1901

Rămasă singură, Johanna Spyri s-a dedicat cauzelor caritabile și a continuat să scrie peste cincizeci de povestiri, publicate înainte de moartea ei, în 1901. A fost înmormântată în mormântul familiei ei de la Sihlfeld, un cimitir din Zürich.

„ Mânia i-a dat o mare putere, dar l-a făcut apoi să se răzbune, devenind acelaşi om nebun care a fost. Mânia ne face pe toţi nebuni. ”

Gânduri răzlețe - prima iubire O bancă în parc,sub un castan bătrân și o grămadă de amintiri adunate în sufletul meu, doi ochi albaștri, părul nu prea scurt și ondulat, o privire în care se citea doar blândețe și iubire....primele amintiri. Eram doi copii tineri, frumoși, plini de vise tăcute și parcă învațasem cerul pe de rost.. După un examen a cărui emoție am împărțit-o împreună, am plecat fericiți, scăpați de acea presiune imensă, la film, însoțiți de părinți. Deodată am simțit ceva cald și prietenos cuprinzându-mi mâna mică și un noian de sentimente stranii m-au năpădit, de nici subiectul filmului nu mi-l mai amintesc. Parcă s-a descătușat zborul fluturilor în inima mea și eram doi tineri atinși de aripa iubirii... în drumul dintre copilărie și adolescență. Sentimentele mele oricum erau clare, dar nici unul din noi nu îndrăznise să rostească în cuvinte ceea ce era evident. Pentru mine, el era cel spre care îmi ridicam ochii... era cerul meu. Era o adorare mută, măsuram cu sufletul timpul puțin ce îl aveam doar pentru noi și trăiam fricile fără lumină a începutului de iubire, iar în mine dansau sentimente efemere un tangou si răscoleau cu teamă printre răspunsuri și întrebări căutând ceva pur și curat. Nicicând luna nu era atât de clară și nici nu s-a mai ascuns atât de sfioasă după un nor trecător și în fiecare seară îl iubeam plângând și

mereu visam la cei doi ochi albaștri plini de neuitare. Ne plimbam îndelung, de era frig sau cald , dacă era soare sau ploaia ne asculta iubirea și eram fericiți.... mă ținea mereu de mână, fără mâna lui caldă parcă mă rătăceam în univers.....era punctul meu de sprijin. A rămas și singura atingere.... și mereu mi-e dor de mâna lui mare și protectoare și nici până azi nu s-a stins dorul. Nu ne spuneam mai nimic în plimbările noastre lungi, nimicuri din care trăgeam concluzii nerostite și sentimentele ne legau și mai mult. Dar într-o zi, mama lui m-a oprit sămi spună ce nu aș fi vrut să aud vreodată..... că nu va fi nicicând de acord cu noi și că ar fi bine ca totul să se oprească aici.. M-a durut mult acest episod ,dar nu i-am spus acest lucru despre discuția asta am păstrat o adâncă tacere... A mai trecut ceva timp și în sufletul meu deja se dădea o bătălie...... până întro zi, când în loc de un singur băiat care să mă conducă la școală, am găsit doi și așa, cu inima strânsă, am plecat cu cel de-al doilea, fără explicații și fără să înțeleagă cineva lupta din mine...... alesesem prost.... dar alesesem.... iar lipsa comunicării a reușit să ne îndepărteze, el nu m-a întrebat nicicând de ce am plecat, lovit în inimă de alegerea mea iar eu nici nu îl mai puteam vedea în ochi de

atâta iubire.mi-au ramas în minte sunetul pașilor săi îndepărtându-se, supărați parcă.. și nu pot uita acest sunet. De atunci l-am căutat mereu cu ochii și cerul avea aceeași culoare.....culoarea ochilor lui. În fiecare an i-am urat la mulți ani în gând și în inima mea era un colțișor numai a lui. Timpul a trecut si destinul mi-a arătat că nimic nu este întâmplător.... și după mulți ani.... ne-am regăsit........ când i-am reauzit vocea am crezut că îmi va sări inima din piept.... când l-am revăzut, cu mare greutate mi-am stăpânit lacrimile și un dor nebun de mâna lui caldă mă stăpânește și acum..... nu aș vrea să plec din lumea asta fără să mai simt că sunt răsfățată de atingerea aceea îngerească...... mă mulțumesc cu puțin, este de ajuns să îl aud spunând orice ca să fiu liniștită, că e bine și dacă aș putea să cer ceva lui Dumnezeu, i-aș cere să plec eu prima printre îngeri , nu aș putea suporta să îl pierd cumva. Îmi ajunge să știu că e bine........că ESTE. A ceasta este povestea primei mele iubiri, la fel ca a ta sau ca a altora........un crâmpei din mine, o atingere poate schimba destine, iar iubirea adevarata e cea in care pui tot ce ai pe masă și nu ceri nimic în schimb și te mulțumești cu un zâmbet sau un cuvânt. Mihaela Ciubotariu, Botoșani

Desenul - o formă de exprimare artistică Cum am început să desenez? Mi-am dorit să stăpânesc o forma de exprimare artistică asa că am început să iau lecții de desen în serile târzii de după cursurile de la facultate, într-un magazin de băuturi și produse de tutungerie. Profesoara mea, Sânziana, o prietena și o artistă talentată, lucra acolo în acea perioada. Ce simt eu când fac acest lucru? Destindere. Un mod de a comunica imaginile din spatele retinei. Împlinire. Nopți albe.

De ce desenul în creion? A fost primul mijloc pe care l-am experimentat și care s-a lipit de mine. Încerc mereu sa obțin umbrele, luminile și formele din creion fără a folosi guma de șters sau alte modalități. Poate pe viitor voi experimenta mai mult. Ce vreau să fac pe viitor? Am sa continui cu meseria și profesia mea principala, iar desenul va rămâne mereu un hobby. Desigur, dacă pot face mai mult în sensul dezvoltării acestuia ducându-l la un alt nivel, am sa fac acest pas, însa rămâne o ocupație de suflet și nu un job. Câteva sfaturi pentru tineri?

Încă nu pot vorbi cu înțelepciunea unui om trecut prin viată, dar le urez să trăiască frumos. Cum îmi influențează viața această pasiune? O completează, ii conferă un anumit farmec.

Ami Totoreanu, Timișoara

Vestimentaţie la modă Nu-i nici cămaşă, nici maiou, Ar fi ceva de gen tricou Cu amplu decolteu, dar şic Şi-n plus, vedere la... buric! La mare Românii iar s-au descurcat, Şi cu bune, şi cu rele, Dorm sub cerul înstelat, Că-i hotel de... mii de stele! Viaţa în parlament Un erudit chiar a prezis: Acolo-i o viaţă de vis; Şi a completat un domn: De vis asociat cu... somn! Împărţirea norocului La puţini s-a dat cu carul Câtorva cu un polonic Unii au luat cu paharul Cei mai mulţi au luat... nimic! David Boia, Roșia Montană

CĂRUŢA ȘI LIMUZINA O căruţ-abia-şi târa Roţile încet cu ea Când trecu fulgerător Ca un aprig meteor O maşin-abia ieşită Dintr-o fabrică vestită. - Hai mai iute, hodoroagă, c-ai rămas tot aşa bleagă ca acum un veac mai bine! Ne faci breasla de ruşine, o certa surâzătoare maşina scăldăt-n soare. −Ia mă duc şi eu cum pot căci de stau ca să socot bine cu gândirea mea voi sosi şi eu cândva unde îmi pusei de gând. dar tu-n grabă, până când? Dup-o ora şi mai bine Într-o curb-atâta lume Adunată se mira Cum de s-a strivit aşa Într-o singură clipită limuzina mult grăbită. „Cine adesea se grăbeşte, Uneori, nu mai soseşte Unde şi-a propus sa meargă”, Îşi şopti căruţa „bleaga” dup-o clipă de tăcere şi-o adâncă mult durere. Lucaci Nazarel, Iași

Nu mă împac cu cenzura Nu-mi plac textele descriptive despre mine. Și nici nu le scriu ușor. Scriu, șterg, scriu, șterg. Îs cele mai greu de scris, din punctul meu de vedere. Nici măcar CV-ul nu-mi place să mi-l fac. Cred că, tocmai din acest motiv, nu am pagină de ”about” pe blog. E destul pe el din mine, sunt destule lucruri scrise clar sau altele pe care le poți citi printre rânduri, ca să mă chinui să mai fac și-o pagină specială despre mine. Așa ajungem la blog - Erase Rewind. Făcut inițial pe platformă blogspot și trecut destul de recent pe domeniu - cameliabucur.ro A început din joacă, oareșcum, în februarie 2010. Pe atunci îmi propusesem să scriu în fiecare zi, o chestie cât de mică. Ce m-a enervat, ce m-a amuzat, ce-mi place, muzică, pisici, ce-mi displace, ce urăsc, cum îmi beau cafeaua, sau cât de mult te pot agasa vecinii băgăreți. Un timp chiar am reușit câte o postare pe zi. Până am realizat că unele subiecte se epuizează, că uneori n-am timp de programul ăla drastic sau, pur și simplu, câte o pauză e bine venită. Am început să scriu și social, nu doar povești despre pensionari sau vânzătoare și, încet-încet, s-au adunat și cititori, și critici, și trafic. De ce l-am făcut? Pentru că scrisul e una dintre chestiile pe care le fac din plăcere. Poate nu-s toate articolele geniale, dar îs scrise sincer și despre lucruri în care cred. Poate că stilul meu nu se potrivește oricui, poate-s uneori prea acidă, poate uneori îs caustică, drastică, înțepător ironică. Poate. Dar de asta am ales să scriu în spațiul meu, nu să fac pe jurnalistul la vreun ziar care m-ar fi cenzurat. Am încercat jurnalismul, am văzut cu ce se mănâncă și ce trebuie să faci pentru a fi publicat și-mi displace total. Am blog pentru că am nevoie de libertate pentru a mă exprima și cu cenzura nu mă-mpac. Pentru că încă mai cred că un text bine scris poate schimba ceva. Pentru că uneori simți nevoia să se audă și opinia ta. Pentru că scriu de când mă

știu și pentru că da, mi-ar fi plăcut să fiu jurnalist din ăla, cum vezi prin filme: care spune lucrurilor pe nume, care e obiectiv, informativ, integru. Deocamdată, la noi, stilul ăla de jurnalism nu există; nu prinde. Pe blogul meu pot face asta. Pot fi pro sau contra oricui, pot scrie despre absolut orice, de la cum mă enervează persoanele care alăptează în public, până la cât de vânduți sunt oamenii de presă, de la cât de stupizi mi se par îndocrinații religioși care-ți dau cu biblia de cap, până la femeile grase care se laudă că țin diete cu șaorma. Nu e ”dragă jurnal”, nu e mijloc de a câștiga bani, nu e plin de citate motivaționale și povești lacrimogene, nu-s povești drăguțe despre ponei roz. Nu e pentru pudibonzi, nici pentru persoane care cred că toți oamenii sunt buni, nici pentru persoane care așteaptă umor simplu, expirat, pe șablonul Stela și Arșinel. E pentru oameni care gândesc liber, care pot accepta o critică, care-și pun întrebări și care nu se mulțumesc să se plângă de injustiția socială pe la colțuri, în timp ce încă intră cu capul plecat și plicul cu șpagă la medic. Scriu pe el de 4 ani. Și dacă măcar jumătate din ce scriu pe el ajunge să te enerveze, să te facă să gândești în afara cutiei sau să te amuze în așa hal încât să zâmbești toată ziua, înseamnă că mi-am atins scopul. Link: http://cameliabucur.ro/

Camelia Bucur

În acest volum micuța scriitoare de doar 10 ani transmite cititorilor ei șoaptele sufletului, esențiale pentru visarea, credința și liniștea acestora. Matură în gândire, Denisa așterne în minunatul său volum versuri de o frumusețe deosebită; care, pe lângă faptul că te duc în lumea ei, te inspiră și te ajută să creezi. Am rămas plăcut surprinsă de lejeritatea și în același timp de complexitatea poemelo. Citind toate volumele Denisei, se vede clar minunata ei urcare în ciclul poeziei și sunt sigură că va ajunge un nume foarte cunoscut în literatura românească contemporană. Trăiește ca un om matur poveștile de dragoste, recunoștința deși vârsta îi este fragedă. Însă din mărturiile ei, copilăria nu îi lipsește și se bucură din plin de copilul ce este.

Pasiunea mea fotografică s-a născut din dorința pentru amintiri. Poate părea ciudat dar mie întotdeauna mi-a plăcut să fotografiez momente, lucruri sau chiar persoane pentru că astfel amintirile îmi rămân vii. Când privesc într-o fotografie am impresia că retrăiesc toate momentele din acea imagine. În spatele pasiunii mele pentru fotografie nu se află doar dorința de a surprinde o imagine frumoasă ci se află dorința de a surprinde cât mai multe momente din prezent, momente peste care mai târziu se va așterne praful și tot ce va rămâne în urma lor va fi o simplă poză. Când fac poze am impresia că intru într-o altă lume, de parcă toată frumusețea naturii, a unui om, a unui moment nu ar putea fi văzută cu adevărat decât prin obiectivul unui aparat. Când fac poze, simt că trăiesc...

Lavinia Humeniuc, Timișoara

Am început de mică să citesc foarte mult, citeam tot ce prindeam în mână astfel că în timp s-a dezvoltat și o pasiune pentru scris. Pur și simplu mă liniștea să compun un vers, să îmbin o rimă sau să creez o poezie. Ca orice copil am scris foarte multe compuneri, povești pentru școală..apoi însă am început să le aranjez în rime; îmi plăceau mai mult. După câțiva ani s-a născut o altă pasiune: fotografia. Iubeam să fac fotografii după imaginile inspirate din creațiile mele. Am renunțat în timp la a mai asocia poezia cu fotografia și am început să surprind fiecare moment în obiectivul aparatului meu. E minunat să știi că ele rămân acolo chiar dacă unele clipe nu mai au loc niciodată. Cu timpul am dezvoltat alte pasiuni, pe unele le-am lăsat în voia sorții însă de acește două m-am ținut precum scaiul. Iubesc ceea ce fac și știu că pot face mai mult.

Netcă Mălina, Timișoara

„La început a fost minciuna” este un roman psihologic despre manipulare, despre o rețea de minciuni care crește și prinde în ea toate personajele, încolțindu-le și frângându-le voința; este un roman despre felul în care Thomas, personajul principal, își exercită dominația psihologică asupra tuturor celor care-i stau în cale. „La început a fost minciuna” este un roman despre jocul de îngenunchiere a voinței, despre minciunile și manipulările unui adolescent care nu-și știe canaliza singura și cea mai puternică armă a sa: propria minte. Personajele romanului sunt diverse atât ca personalitate cât și ca vârste, capacitate intelectuală și mediu social. Thomas și Vlad au amândoi șaptesprezece ani și sunt colegi de clasă, însă, în timp ce Vlad este un copil mai degrabă mediocru, cu multe complexe de inferioritate și cu o personalitate slabă, Thomas este un băiat inteligent și carismatic care are o nevoie constantă de atenție. Dintre personajele naratoare mai fac parte și Rebeca și Alis, mamele celor doi băieți. În timp ce Rebeca este o persoană educată, independentă, inteligentă și care știe mereu cum să întoarcă orice replică, fiind de multe ori înțepătoare în sinceritatea ei, Alis este mama casnică a trei copii, o persoană bună și blândă, cu o personalitate moale și o gândire simplistă. Cu toate acestea, romanul nu se axează pe viața de familie, ci pe o serie de evenimente și întâmplări care dau peste cap dinamica dintre personaje când Thomas, plictisit și doritor de atenție, se decide, din joacă, să își manipuleze familia și prietenii. În roman sunt două personaje de sex masculin care au o relație dar asta nu este nici pe

departe subiectul romanului sau tema centrală a cărții, chiar din contră, este un lucru irelevant și care nu a fost întemeiat să i se aloce prea multă importanță. Lansarea acestui roman de debut a avut loc în data de 19 iunie, iar la lansare au vorbit în deschidere Oana și Maria Heller. Cele două colaborează și scriu împreună, lucrează la o serie de romane, „La început a fost minciuna” fiind primul din această serie. Maria Heller este autoare romanului „Fața în palme” – roman finalizat ce nu a fost încă publicat.

„Eu și Maria scriem împreună, dar nu lucrăm împreună la același roman; La început a fost minciuna e un roman psihologic și e scris de mine, Fața în palme e tot un roman psihologic și e scris de Maria Heller. Aceste două romane se leagă și împreună cu romanele ce vor urma, compun o serie. Romanele împart același univers literar, același spațiu și același timp, aceeași lume. Acțiunea ambelor romane și întâmplă în România zilelor noastre, aici în Cluj. Romanele astea două nu numai că împart același spațiu și timp, dar personajele se întâlnesc unele cu altele, migrează dintr-un roman în altul. La în-

ceput a fost minciuna și Fața în palme pot fi luate și ca opere independente, sunt în așa fel structurate încât să poată sta singure, să poată fi autonome, deci, ca cititor nu contează foarte mult în ce ordine le citești – fiindcă fiecare roman are o poveste de sine stătătoare și în același timp romanele împreună formează o poveste mai mare.” – Oana Heller Cele două scriitoare lucrează la un proiect transmedia. Maria Heller explică ce presupune un proiect transmedia: „Un proiect transmedia e o creație care se extinde pe mai multe medii, medii cum ar fi literatură, artă, film, animație,

jocuri video și așa mai departe, oferind câte ceva nou și original în fiecare dintre mediile în care se extinde. O să încep prin a spune ce nu este un proiect transmedia: Dacă vorbim de exemplu despre o carte după care se face apoi un film – asta e altceva, e o carte ecranizată și atât, fiindcă filmul reia exact aceeași poveste din carte și o transpune într-un alt mediu: deci aceeași informație se repetă. Atunci nu vorbim despre un proiect transmedia. Un proiect transmedia trebuie să ofere în fiecare mediu informație nouă, relevantă pentru întreaga poveste. Povestea trebuie să se continue, să meargă înainte, prin aceste medii diferite. Transmedia folosește mai multe medii pentru a spune o poveste, iar fiecare dintre aceste medii oferă informație nouă, informații care împreună formează un întreg și se îmbină ca niște piese de puzzle.” Oana și Maria Heller au o pagină dedicată personajelor create de ele unde cele două postează ilustrații, desene și portrete ale personajelor: oana-si-maria-heller.tumblr.com

Pentru mai multe detalii, atât romanul „La început a fost minciuna” cât și „Fața în palme” se pot găsi pe Facebook, iar autoarele postează fragmente audio din roman pe canalul lor de YouTube numit oana&maria-heller. Romanul poate fi comandat online la adresa de email oana.heller@gmail.com specificând datele complete de contact (nume, prenume, localitate, județ, stradă, cod poștal), iar comenzile trimise până luni, 23 iunie beneficiază de o reducere, prețul pe exemplar fiind de 35 de lei (plus taxa poștală).

*foto Iulian Mezei

Despre credința mea Cât despre mine, cea mai frumoasă și de lungă durată relație este cea cu Iisus, căci El dorește ce e mai bun pentru noi, ne ascultă inima și, mai mult, ne prelucrează inima atât cât Îl lăsăm. De ce nu cred oamenii în El? Pentru că El nu poate fi privit cu rațiunea umană, ci cu inima; apoi va fi foarte ușor să găsim logică în tot ceea ce face și cum procedează chiar dacă nu este după placul nostru. Analizând părerile oamenilor cu privire la Dumnezeu am ajuns la câteva constatări. Există credincioși care consideră că mersul la biserică și îndeplinirea unor ritualuri sunt

de ajuns, iar Dumnezeu este mulțumit. Mai mult, aceștia afirmă cu tărie că sunt pe calea cea bună spre indignarea celor care nu frecventează Adunarea și, mai mult, se îndoiesc de sfințenia acestora din cauza trăirii care nu corespunde vorbelor lor. Desigur, există credincioși care iau în serios Cuvântul, adică iau în serios pe Dumnezeu, căci conform Scripturii, Dumnezeu este Cuvântul. O relație se bazează pe iubire. Iisus ne iubește, dar este alegerea noastră să Îl iubim. Atunci când iubești adori să comunici, să auzi glasul iubitului/ ei. Cum putem auzi vocea Lui ? Prin rugăciune. El este doar la o rugăciune distanță de cer. Am putea, de asemenea, să na gândim că Îl iubim atât cât ne rugăm și petrecem timp cu El și pentru El. Biblia este scrisoarea Lui de dragoste pentru noi. Ce minunat este că Iisus are zilnic ceva să ne spună și sunt foarte nerăbdătoare să aflu cu ce îmi va încânta și liniști inima azi.

Am stabilit că relația este între DUMNEZEU și OM. Atunci de ce avem nevoie de intermediari ? Apreciez și am o stimă deosebită pentru cei care au luptat pentru credința adevărată chiar până la moarte. Unii dintre ei îi cunoaștem cu toții, mai ales cei afișați pe toți pereții. Personal, nu îmi pot imagina o relație, în care cei doi comunică prin altcineva Poate unii au impresia că păcatul lor este așa de rușinos încât nu au curaj să mărturisească direct Domnului, iar anumiți sfinți, prin mila lor vor îmbuna pe Dumnezeu. Nu este adevărat ! În primul rând, noi am dat acestor oameni credincioși un statut. Noi oamenii i-am făcut niște semi-zei; Dumnezeu nu are nicio legătură cu aceasta. El ne vrea pe noi, așa cum suntem, dar nu vrea să ne lase în starea de păcat. El poate schimbă, dar are nevoie de inima noastră. Învățăm multe de la înaintașii noștri, căci sunt exemple demne de urmat. Domnul vrea o inimă și un duh zdrobit; acolo poate lucra și modela. Acum, depinde de noi dacă Îl lăsăm .

Almăjan - Anton Ioneta, Timișoara

„ Spiritualitatea este, de fapt, prezenţa nemuritoare a divinităţii în noi. ” Oreste Teodorescu

Brașov - județ cultural Biserica Neagră Clădirea Sfatului Biserica Sf. Bartolomeu Poarta Ecaterina Turnul Negru Strada Sforii Sinagoga Neologă Bastionul Fierarilor Muzeul de artă Piața Sfatului Teatrul dramatic Poarta Șchei Prima Școală Românească

Castelul Peleș Castelul Pelișor Stațiune Poiana Brașov Castelul Bran Cetatea Făgărașului Muzeul de Etnografie Palatul Justiției Cetățuia Biblioteca Județeană Parcul Rudolf Paradisul Acvatic Parc Aventura

Sursa: welcometoromania.ro

Mănăstirea Broșteni Mănăstirea Broșteni este o mănăstire ortodoxă din România, situată în satul Broșteni din comuna Drăgușeni ( județul Suceava). A fost construită în perioada 2001-2006 într-o poiană din mijlocul unei păduri, pe coama unui deal. Piatra de temelie a bisericii cu hramul “Sf. Trei Ierarhi” a fost pusă în septembrie 2001 de către IPS Arhiepiscop Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților. Lucrările de construcție s-au desfășurat prin strădania protosinghelului Iosif Grigore (19572005), starețul mănăstirii. Biserica a fost pictată în tehnica fresco de zugravul Viorel Gherasim din Fălticeni, în stil neobizantin. Sfințirea lăcașului de cult a avut loc la 13 august 2006 de către IPS Arhiepiscop Pimen, înconjurat de un sobor de preoți. La ceremonia au participat un număr mare de credincioși din localitățile învecinate. În cursul anului 2012 un preot de la mănăstire a mers în pădurea din apropiere a tăiat un arbore pentru foc. Nu mică i-a fost mirarea atunci cănd a început să taie acel arbore în călăburi pentru foc. În centrul a doi călăburi a găsit impregnată Sf Cruce. Cei doi călăburi(cioate)au fost ridicață si puși în biserică unde se pot vedea și astăzi.

Mandu Liliana, București

La pas spre Straja Am plecat în excursie cu prietenul meu şi aşteptam înfriguraţi şi nerăbdători şi urcăm în vagonul trenului pentru a pleca. Nu aram mulţi, doar 10 oameni dintre care doar 5 dintre noi am mers până în Petroşani. Pe drum am admirat priveliştea muntoasă, am respirat în staţii aerul curat şi proaspăt de munte cu care mi-am umplut plămânii şi i-am curăţat de toată poluarea oraşului. Am luat-o la pas spre Straja cu gândul că o plimbare nu ne strică. Pe drum am mai aflat c.c.a. două noi păreri vizavi de distanţă (7.5 şi respectiv 9 km). Am făcut un popas la o troiţa care, din loc în loc pe tot drumul prezenta un nou pasaj din Drumul Crucii, făcut de Iisus. Am poposit la troiţa numărul 3, prima care deschidea drumul spre Straja pe lângă care trecusem. Am luat micul dejun, care mai târziu se dovedise cel mai bun lucru posibil de făcut pentru că ne-a dat energie să urcăm. Maşini nu treceau des şi oamenii ce treceau nu păreau că fiind dispuşi să ne ia. Aşadar am urcat şi am tot urcat pe munte. Oraşul se vedea din ce în ce mai mic, picioarele păreau că nu mai vor să înainteze şi uneori, câte o altă troiţa ne ademenea să ne aşezăm şi să mai zăbovim puţin. Ca să rezum, am urcat acel drum în aproape 4 ore, cu bagajul de aproape 10 kg plus o plasă de vreo 5 kg. După fiecare piatră părea că este aproape vârful, dar speranţele să năruiau la fiecare nouă troiţa

care ne aştepta şi ne ghidă. Drumul spre Straja nu are indicatoare, nimic în afară de troiţele pe care le ţin minte şi care şi azi, îmi sunt dragi pentru că au fost ca o stea ce-i ghida pe magi la naşterea lui Iisus. Într-un final, am ajuns în vârf şi am simţit că o binecuvântare soarele care şi-a făcut apariţia dintre nori în ultimii 4 km de urcat şi care ne-a dat forţă şi tăria de a continua. A doua zi, am plecat din nou spre Schitul Strajă şi l-am putut vizita, ne-am putut ruga şi cumpăra amintiri pentru acasă. După ieşirea din Schit, am continuat să urcăm muntele până la Crucea Eroilor unde, am descoperit cu bucurie a 12-a troiţa şi sfârşitul drumului Mântuitorului. În ultima noapte, a sosit un grup de studenţi care a cam petrecut până la ora 3 dimineaţa, acesta e singurul lucru de care mă pot plânge, pentru că aveam nevoie de odihnă pentru lungul drum spre casă. Pentru a citi aventura mai pe larg vă invit să accesați pagina:

http://ianolia.blogspot.ro/2014/05/ la-pas-spre-straja-2014.html Buca Ianolia Marina, Craiova

Pagină: Recomand pagina Iubesc Poezia, o pagină plină de iubire, sensibilitate și vise împletite în cele mai minunate versuri. Cu siguranță și voi veți rămâne plăcut surprinși de sentimentele puse de autoare în creațiile sale. Spor la citit și la visat.

Link: https://www.facebook.com/IubescPoezia

Site:

Luna aceasta vă recomand un site cultural în care veți găsi articole realiste, îndemnuri, trăiri dar cel mai mult veți întâmpina o pasiune pentru oameni si o dorință acută de a comunica cu ei.

Link: http://www.buciumul.ro/

Blog: Răsfoiesc de ceva timp blog-ul unui amic care tratează cu maximă seriozitate problemele generații actuale. Vă invit să aruncați un ochi și să vă dați cu părerea. Poate împreună gașim soluții.

Link: http://danutbelu.blogspot.ro/

CITATE Dăruieşte sufletului ceea ce îi aduce liniştea şi sufletul îţi va dărui răbdarea pentru a descoperi iubirea ce-ţi lipseşte. * Monolog hamletian rostit pe Facebook, în faţa unei imagini provocatoare: îmi place sau nu-mi place? * Sufletul aţîţă focul inimii, lacrima îl transformă-n cenuşă. Şi totuşi există unele suflete care ard atît de intens, precum vulcanii de pe fundul mărilor şi oceanelor. Ele se înălţă puţin cîte puţin pînă cînd ajung să triumfe deasupra tuturor lacrimilor, formînd o nouă insulă, iar uneori se încumetă să depăşească norii şi să vorbească pe limba lor de foc cu soarele şi celelalte stele. * Cu cît priveşti mai mult ochii unei femei, cu atît îţi dai seama ce imensitate are oceanul secretelor… * Iisus a luat cu el toată greutatea păcatelor lumii şi a urcat pe dealul Golgotei, astfel încît noi să putem urca mai uşor pe versantul abrupt al inimii. * Mulţi aşteaptă peştişorul de aur... dar în acvariul vieţii lor înguste, ei sînt momeli sau peşti răpitori, niciodată alţi peştişori de aur . * Să afli adevărul şi să te bucuri de el este precum mîncatul seminţelor de floarea-soarelui. Are mai mult farmec să spargi seminţele între dinţi pentru a ajunge la miez, decît să cumperi o pungă cu seminţe deja decojite. Chiar dacă, uneori, mai simţi şi gustul unui miez mucegăit. Ionuț Caragea

2 iulie 1838 Apare revista „ Foaie pentru minte, inima și literatură” la Brașov

Evenimente Luna Iulie

3 iulie ZIUA JUSTIȚIEI

29 iulie ZIUA Imnului Național

11 iulie ZIUA Mondială a Populației

20 iulie ZIUA Aviației