Puncte de vedere dovadă în pus fiind şi faptul că ziarul a abandonat respectiva apoftegmă pentru că ar fi fost ridicol să o mai afişeze în plin marş al „democraţiei“. Magistratura este instituţia esenţială a statului de drept. Dar, se poate spune cu deplin temei că, în România aflată în tranziţie, dominant este statul de drept-curmeziş. Esenţa acestui tip de stat este dată de ecuaţia din titlu: magistratura care evoluează în condiţiile unei inflaţii galopante este echivalentă cu corupţia instituţionalizată. Toate guvernele postdecembriste au promis că vor înlătura atât corupţia în masă, cât şi crima organizată, iar unii chiar s-au lăudat că ar fi eradicat-o în totalitate. Dar nici unul nu a luat vreo măsură cât de cât serioasă, tocmai pentru că, sub paravanul privatizării şi al schimbării legilor subsumate lozincii diabolice numite restitutio in integrum, apăruseră condiţiile îmbogăţirii rapide şi fără just temei: adică prin jefuirea patrimoniului naţional „cu iuţeala de mână (de condei)“ a magistraţilor „şi nebăgarea de seamă“ a păgubiţilor – cazuistica oferită de restituirea prin diverse escrocherii judecătoreşti a caselor naţionalizate fiind, în acest sens, emblematică pentru epoca tranziţiei şi, îndeosebi, pentru regimul Constantinescu. Nu este o întâmplare că „emanaţii Revoluţiei“ au început prin a decreta două lucruri esenţiale care le înlesnea jaful: deschiderea graniţelor şi abrogarea Legii patrimoniului naţional – căreia nu i s-a pus nimic în loc, în mod deliberat, nici până acum! După care a urmat introducerea în mod organizat a haosului în domeniul legislativ. Tocmai din această cauză, după cum se poate constata, lipseşte voinţa politică a de a se întreprinde măsurile necesare diminuării inflaţiei – în primul rând prin stoparea devalorizării deliberate, sistematice a monedei naţionale în funcţie de cursul leu/dolar şi, apoi, prin alte măsuri elementare de organizare socială: pentru că inflaţia este folosită drept scuză pentru a „justifica“ inacţiunea guvernanţilor în eradicarea fenomenului corupţiei. De aceea, singura „reconciliere naţională“ s-a realizat în protejarea reciprocă a corupţilor: corupţii Puterii erau la fel de buni şi de necesari ca şi corupţii Opoziţiei. Şi tot de acea unii dintre respectivii corupţi erau un veritabil passe-partout: rezistau sub toate guvernele, căci erau preluaţi de la unii la alţii. Un exemplu devenit antologic: atunci când a ajuns premier, Mugur Isărescu a vrut să scape de Minodora Ilie, o consilieră pe care o moştenise de la Radu Vasile; dar, cât a fost el de tehnocrat, i-a fost imposibil s-o dea afară, căci a fost pus la punct de P.N.Ţ.C.D., care i-a luat apărarea, deşi acesta o moştenise de la duşmanul său politic, P.D.S.R.-ul, care o moştenise de la F.S.N. – fiindcă individa, în ultimii 11 ani, fusese – simultan – prietenă şi cu nevasta lui cutare, de la Putere, dar şi cu nevasta lui cutare din Opoziţie! Iar banii au curs din toate „privatizările“, cazul „privatizării frauduloase“ a întreprinderii CI-CO96 fiind doar una din nenumăratele „vaci“ ale tranziţiei de la care s-au muls „bani pentru partid“. După cum şi invers: există numeroşi corupţi care au cotizat la toate partidele care s-au perindat pe la Putere, „ca românul imparţial!“ De aceea, pe lângă similitudinea dintre „corupţii noştri“ şi „corupţii lor“ – similitudine
care a constituit motivul pentru care a trebuit să li se asigure protecţie în mod solidar de cei care au deţinut, succesiv, Puterea –, s-a format grupul de presiune care reprezintă grupul de „corupţi comuni“ tuturor partidelor care s-au înfruptat din binefacerile Puterii, grup care este cel mai puternic, fiind, cel puţin, deocamdată, practic, intangibil – adică, în exprimarea d-nei prof. univ. dr. Mihaela Rodica Stănoiu, ex-ministru al Justiţiei, „acel nucleu dur care trece de la o administraţie la alta“97. Tot acest joc al Puterii nu ar fi fost posibil fără complicitatea directă şi indirectă, dar tacită, a majorităţii magistraţilor. De aceea, este necesar să subliniem că într-un singur domeniu s-a manifestat perseverenţă şi claritate legislativă: în problema măririi masive şi continue a salariilor magistraţilor! Pentru că ei trebuiau mituiţi, trebuia să li se închidă gura şi, prin asta, să fie făcuţi complici. Să ne amintim că, încă din 1991, judecătorii şi procurorii au cerut mărirea salariilor pentru că, din cauza inflaţiei declanşate în noiembrie 1990, lefurile lor rămăseseră în urmă. Şi, pentru a nu cădea în plasa corupţiei, salariile lor trebuiau ajustate. Dar acesta a fost şi a rămas un veritabil şantaj, care s-a iterat în fiecare an, căci inflaţia abia se declanşase şi a acţionat în creştere accelerată, ca şi acum. Aşadar, deşi li s-au dublat sau chiar triplat anual salariile, ei rămâneau mereu coruptibili, căci inflaţia se adâncea şi, pe cale de consecinţă logică şi faptică, ei ajungeau să fie, realmente, corupţi. Putem, deci, formula prima lege sociologică a tranziţiei: accentuarea inflaţiei induce corupţie în mediul magistraţilor în proporţie geometrică. Întrucât procurorii sunt cei care controlează aplicarea legilor de către judecători, poliţişti şi ofiţeri ai Serviciilor Secrete, ei sunt deasupra tuturor. Rezultă corolarul: asupra procurorilor inducerea corupţiei este exponenţială. De fapt, instituţia Procuraturii (acum denumită Parchet), în actuala formă de organizare judecătorească, este de origine sovietică şi, de aceea, reforma în Justiţie trebuia să înceapă cu desfiinţarea Procuraturii în actuala ei formă. Continuăm să-i spunem „Procuratură“ şi nu „Parchet“, ca să ne înţeleagă toţi cititorii, mai ales că procurorii nu au fost redenumiţi „parchetari“, cum era normal, ci li se spune tot procurori. Oricum, însă, ţinând cont că principalul argument în mărirea salariilor magistraţilor a fost faptul că ei trebuie feriţi, prin respectiva mărire, de a fi corupţi, iar inflaţia continua să se adâncească pe măsura devalorizării deliberate a leului în funcţie de dolar, pe cale de necesitate trebuie să formulăm a doua axiomă a sociologiei juridice: în privinţa magistraţilor şi, îndeosebi, a procurorilor, trebuie pornit de la prezumţia de vinovĂŢie – după care trebuie să demonstreze fiecare că, în fiecare dosar anchetat şi judecat, nu a fost corupt. Expresia concentrată a corupţiei din Magistratură a fost încercarea de înfiinţare a Asociaţiei Victimelor Magistraturii, iar recunoaşterea implicită a respectivei densităţi a corupţiei este tocmai refuzul Tribunalului Municipiului Bucureşti de a aproba înfiinţarea Asociaţiei. În fond, dacă erau oneşti cum le cere deontologia, judecătorii
respectivi nu aveau de ce să se teamă. Prin acest refuz tocmai au atestat a doua axiomă, propusă de mine, anume că, în ceea ce priveşte magistraţii, trebuie pornit de la prezumţia de VINOVĂŢIE a lor. 4.2. Procuratura – exponent al corupţiei În socialism, sistemul autoritarrepresiv era structurat, ierarhic crescător, astfel: la bază era Miliţia, urma Securitatea, apoi Judecătoria şi, deasupra acestora, trona Procuratura, care îi controla pe toţi cu privire la modul cum erau aplicate legile socialiste. Deasupra sa, Procuratura avea P.C.R.ul, care era puterea conducătoare; şi, fiind sub umbrela protectoare a Partidului, dovedea cel mai mare zel în apărarea establishment-ului. Dar P.C.R.-ul a căzut, iar succesoarele lui, P.D.S.R.-ul şi P.D.-ul – ca descendente din F.D.S.N. (ex-F.S.N.) – nu mai au puterea P.C.R.ului, fiindcă se împotmolesc din cauza beţelor-în-roate puse de făcăturile istorice numite P.N.Ţ-uri şi P.N.L.-uri. Aşadar, Procuratura a rămas singura stăpână peste controlarea aplicării legilor, cu gândirea sa „suverană“ – mai „suverană“ decât a corpului judecătoresc. Oricum, presa relevă că magistraţii au avut o contribuţie majoră la deteriorarea calităţii vieţii, în general, prin muşamalizarea privatizărilor frauduloase, şi, îndeosebi, la înlocuirea legii cu fărădelegea, la transformarea statului de drept într-un stat de drept-curmeziş. Pentru că acum e epoca inversiunilor de toate felurile: a valorilor din toate domeniile socialului, a concepţiilor, a poziţiilor politice şi chiar sexuale etc. De aici rezultă, cu necesitate, a treia axiomă: în această etapă de tranziţie, trebuie pornit de la CERTITUDINEA că magistraţii – îndeosebi procurorii – determină, în mod esenţial, accelerarea corupţiei şi incită la comiterea infracţiunilor. Desigur, există şi excepţii, unii rămânând integri, dar, pentru că magistraţi cinstiţi reprezintă un pericol pentru clanul mafioţilor inamovibili, aceştia sfârşesc prin a fi daţi afară, în cazul când, scârbiţi şi revoltaţi, nu pleacă ei singuri, în avocatură cel mai adesea. Cazul procurorului Marian Nazat este cel mai cunoscut, fiindcă scrie eseuri la ziar (strânse, ulterior, într-o carte), dar mai sunt numeroşi alţii. Totodată, ameninţarea implicită a magistraţilor cum că, dacă nu li se vor mări salariile, atunci se vor lăsa mituiţi pentru a-şi rotunji veniturile la atâta cât ar vrea şi ar putea ei să agonisească din mita care li se va da, reprezintă un şantaj care constituie o veritabilă instigare a populaţiei la comiterea de infracţiuni, pentru că fiecare este prejudiciat de inflaţie şi ar vrea să trăiască mai bine sub aspect material, măcar la nivelul de dinainte de 1989. Cel puţin bugetarii – dacă nu toţi cei nemulţumiţi de leafa lor – sunt „îndreptăţiţi“ de comportamentul economic al magistraţilor să pretindă şi să dea mită, să traficheze dosare şi/sau informaţii de la locul de muncă, să falsifice bancnote, documente etc., etc. Parchetul General este locul de concentrare a presiunilor politice făcute la nivel înalt în vederea muşamalizărilor. Prin extrapolare, putem
15
lesne să înţelegem ce au putut face procurorii, care nu sunt supuşi – ca ofiţerii – exigenţelor regulamentelor şi legilor militare, extrem de dure (pentru că ei nu au asemenea legi), care sunt deasupra tuturor – şi, întrun anumit sens, ei sunt însăşi Legea –, care, mai ales, sunt inamovibili, dintr-o eroare politico-istorică pe cât de evidentă, pe atât de regretabilă: regretatul senator Neculai Cerveni îl criticase pe d-l Ion Iliescu, la începutul mandatului de preşedinte al României, pentru că nu acorda tuturor magistraţilor inamovibilitatea, iar, apoi, ca şi d-l Emil Constantinescu, succesorul său la preşedinţia ţării, şi-a exprimat regretul că respectiva inamovibilitate s-a dat prea pripit –
dar la presiunea politică a unora ca ei! Or, „dacă avem conducătorii pe care-i merităm“, dacă „Statul nu este mai bun decât societatea pe care o reprezintă“, dacă aşa sunt procurorii, practic, în marea, imensa lor majoritate – corupţi şi/sau coruptibili –, atunci este evident că Procuratura, ca instituţie, nu poate fi mai bună decât oamenii care o formează şi o deformează! Dimpotrivă, este cu mult mai rea, căci acumulează puterea malefică a organizaţiei. O dovadă irefutabilă a indiferenţei Parchetului faţă de societatea pe a cărei spinare huzureşte este faptul că instituţia – în sens organizatoric-funcţional – „sesizării din oficiu“ a ajuns un pium desiderium.
83) Pierre Abramovici, „Corupţie şi clientelism“, în Lumea – Magazin, nr. 12(92)/2000, pag. 47. 84) Gabriela Doboş, „De după gratii/ Fostul director general al S.C. Tepro Iaşi, Victor Bălan, îl acuză pe procurorul Ioan Ciofu că a «mistificat» dosarul Tepro“, în Adevărul, nr. 3287, 9 ianuarie 2001, pag. 12; V.B., „Asasinarea liderului de sindicat, Virgil Săhleanu, negociată la Hilton-Bucureşti“, în Cotidianul, nr. 110 (2968), 14 mai 2001, pag. 5. 85) Gabriela Ştefan, „După scandalul declanşat de vânzarea în rate a staţiunii Călimăneşti-Căciulata/Legalitatea privatizării staţiunii Sovata va fi decisă de Curtea Supremă de Justiţie“, în Adevărul, nr. 3413, 7 iunie 2001, pag. 16; Mihnea-Petre Pârvu, „În vreme ce comisia senatorială îşi lălăie ancheta luni de zile/Salina Invest face din Sovata «regiune autonomă maghiar㻓, în Adevărul, nr. 3621, 11 februarie 2002, pag. 9. 86) Cf. România liberă, 8 ianuarie 2002, pag. 1. 87) Romulus Căplescu, „Premierul britanic Tony Blair – acuzat că ar fi intervenit pe lângă Adrian Năstase în privatizarea SIDEX“, în Adevărul, nr. 3621, 11 februarie 2002, pag. 1 şi 14. Christopher Claire, „Dacă Tony Blair a încasat 250.000 de dolari, atunci ce mită a primit Adrian Năstase?“, în The Scotsman (Marea Britanie), preluat de România Mare, nr. 606, 22 februarie 2002, pag. 16. 88) Antonio Lobo Xavier, „Evitarea corupţiei şi a puterii economice“; Rui Rio, „O mai mare contribuţie a statului ar oferi independenţa“, în Diario de Noticias (Portugalia), nr. 46199, 18 septembrie 1995, pag. 5. 89) Gh. Cercelescu, „Corupţia blochează reformele“, în Adevărul, nr. 3623, 13 februarie 2002, pag. 1. 90) Robert Dreyfuss, „Oameni de afaceri în serviciul C.I.A.“, în Courrier International, 12-18 martie 1998, pag. 20. Vezi şi: David Hoffman, „Ruşii eliberează un american acuzat de spionaj, însă nu îi permit să părăsească Ţara“, în International Herald Tribune, 8 dec. 1997, pag. 7; Udo Ulfkotte, „Spionaj între prieteni“, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr. 9, 12 ian. 1998, pag. 14; E. C., „Firmele subapreciază pericolul acţiunilor de spionaj“, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr. 44, 21 febr. 1998, pag. 11; etc. 91) Naţional, 23 iulie 1997, pag. 3. 92) Peter Munder, „C.I.A. navighează pe Internet“, în Suddeutsche Zeitung, nr. 236, 12 oct. 1999, pag. V2/13. 93) Cf. Gândirea Militară Românească, nr. 1, 1997, pag. 119-120, apud Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă. Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 117. 94) Thierry Meyssan, 11 septembre 2001 L’EFFROYABLE IMPOSTURE, Carnot, Paris, 2002, www.carnot.fr. Între timp, au apărut şi alte lucrări care relevă că atacul 9/11 a fost provocat de chiar S.U.A., ca pretext
pentru a declanşa „războiul global contra terorismului“ şi, astfel, să atace orice ţară spre a-i urmări pe „terorişti“. În acest sens, vezi: Miguel Pedrero, Corupţia marilor puteri. Strategii şi minciuni în politica mondială, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2008, pag. 68-72, cu trimitere la „o operă documentară“, cartea lui Bruno Cardeñosa, 9-11, Istoria unei ticăloşii; vezi, de asemenea, ultima carte a lui James Bamford, A Pretext for War: 9/11, Iraq, and the Abuse of America’s Intelligence Agencies, semnalată pe linkul http://www. amazon.com/Pretext-War-Americas-Intelligence-Agencies/dp/B000C25WQS/ ref=pd_sim_b_title_2 95) Cf. Vasile I. Zărnescu, „Magistratura + inflaţia = corupţia“, în In Justiţie injustiţie, de la nr. 19, 26 iulie 2001, pag. 13, la nr. 21 bis, noiembrie 2001, pag. 13. 96) „Cic-o să mai auzim de CI-CO“, în Academia Caţavencu, nr. 19(494), 15-21 mai 2001, pag. 8; Edward Pastia, „«Afacerea CI-CO», un şir de scandaluri“, în Jurnalul Naţional, nr. 2427, 11 mai 2001, pag. 3; Dan Constantin, „Banda celor 4+1“, în Jurnalul Naţional, nr. 2427, 11 mai 2001, pag. 4; Nicolae Cristache, „Frecţii la un picior de piramidă. Despre directorii F.P.S., nevertebrate şi autoconservare“, în Ora, nr. 57, 11 mai 2001, pag. 1; Vali Roşoga, „Arestarea fostului director al F.P.S., Alin Giurgiu, scoate la iveală fraude imense / Milioane de dolari de la CI-CO în conturile lui Beraru“ în Cotidianul, nr. 2967, 12 mai 2001, pag. 2; Bogdan Adam, „CI-CO. Radiografia unei inginerii financiare caracteristice clanului Beraru“, în România liberă, nr. 3387, 12 mai 2001, pag. 15; „Conflict de interese în A.P.A.P.S.“, în Jurnalul Naţional, nr. 2428, 12 mai 2001, pag. 3;** „O altă faţetă a «afacerii» CI-CO / Sindicatele societăţii bucureştene denunţă dispariţia din cont a şase milioane de dolari“, în Curierul Naţional, nr. 3097, 12 mai 2001, pag. 9; Sorin Matei, „Afacerea CI-CO îi prinde în vârtej pe liderii ţărănişti“, în Jurnalul Naţional, nr. 2429, 14 mai 2001, pag. 1 şi 3; Dan Constantin, „Partidul banilor“, în Jurnalul Naţional, nr. 2430, 15 mai 2001, pag. 4; Dan Constantin, „Sorin Beraru a cumpărat acţiunile CI-CO cu funcţionari cu tot“, în Jurnalul Naţional, nr. 2432, 17 mai 2001, pag. 3; Ion Marin „Hoţia pe faţă“, în Ultima oră, nr. 648, 16 mai 2001, pag. 1; Leonard Munteanu, „Omul care a adus la Parchetul General dosarul CI-CO acuză: «S-au spălat bani murdari şi s-a cumpărat avuţia naţional㻓, în Naţional, nr. 1207, 23 mai 2001, pag. 8; Dan Constantin, „Un raport intern al S.I.F. Muntenia, ţinut secret 2 ani, arată capii «afacerii» CI-CO“, în Jurnalul Naţional, nr. 2432, 17 mai 2001, pag. 1 şi 3; etc. 97) Gabriela Ştefan, interviu cu ministrul Justiţiei, prof. univ. dr. Mihaela Rodica Stănoiu: „Nu am de gând să servesc interesele obscure ale acelui nucleu dur care trece de la o administraţie la alta“, în Adevărul, nr. 3448, 18 iulie 2001, pag. 1 şi 14.
Anul VII, nr. 3 (nr. 151 • 16 pagini • 24 iunie 2009