Floarea de ferigă

Floarea

de

ferigă

BASME, POVEȘTI ȘI LEGENDE DIN ŢĂRI CENTRAL ȘI

repovestite de Marina Ilie

ilustraţii de Kamila

Pawłucka-Górecka

© Institutul Polonez din București, 2022 Toate drepturile rezervate. Orice reproducere a acestei lucrări, parțială sau integrală, prin orice mijloace, nu poate fi realizată decât cu acordul explicit al Institutului Polonez din București.

ISBN 978-973-0-37587-9

Floarea de ferigă

Demult , când bătrânele stăteau de povești la gura sobei în serile de iarnă, umbla vorba că în noaptea de Sfântul Ioan, cea mai scurtă noapte din tot anul, începe să înflorească feriga, iar cine îi găsește micuța floare, acela află o fericire nesfârșită pe pământ. Dar pentru că acea noapte durează puțin, iar în fiecare pădure nu e decât o singură ferigă ce dă în floare, înainte de cântatul cocoșilor, și se ofilește repede, nu mulți erau cei care zăriseră în viața lor o asemenea minunăție. Nici nu se știe dacă vreun muritor a putut ajunge la ea, căci ori de câte ori încerca cineva să-și croiască drum spre locurile neumblate din inima pădurii, avea parte de multe opreliști, ba încă de tot felul de năluci ce i se puneau în cale. Și numai un flăcău de ispravă ar fi putut să rupă floarea de ferigă, de i-ar fi dat s-o deslușească în întunecimea codrului, mai ales că atunci când începea să se desfacă era mică și amărâtă, cu neputință să fie recunoscută.

Oamenii spuneau că în mâinile unui asemenea fecior și-ar arăta neasemuita frumusețe a corolei de cristal, iar dacă ar fi ruptă de un om în vârstă aceasta s-ar preface în pulbere.

Apoi, s-a întâmplat ceva: într-un sat câmpenesc, în timp ce stăteau în jurul focului jucăuș, care străpungea văzduhul cu flăcările-i sprintene, tânărul Jacuś, zis cel Curios, află de la o femeie bătrână povestea florii de ferigă și pe loc își spuse: „Fie

ce-o fi, dar eu trebuie să fac rost de această floare”. Așa că, potrivit firii lui năvalnice și hotărâtoare, își repeta întruna acest lucru, voind cu tot dinadinsul să o găsească.

Iată că se apropia noaptea de Sfântul Ioan. Coliba în care locuiau Jacuś și părinții lui se afla lângă pădure, unde, în ajunul sărbătorii, tinerii aprindeau focuri și săreau peste ele, cântau și petreceau, aruncând coroane în văpăi și veselindu-se.

Jacuś și-a pus cămașă albă, un brâu roșu, încălțări nepurtate, o pălărie cu pană de păun și, de cum se lăsă întunericul, plecă în pădure. Era o noapte cu stele strălucitoare, dar totul părea a fi altfel decât de obicei: trunchiurile diforme ale copacilor se înclinau spre pământ, tufișurile erau dese și țepoase, urzicile usturătoare, spinii ghimpoși. De nicăieri se iveau perechi de ochi scrutători și lacomi, care ba apăreau, ba dispăreau, schimbându-și întruna culorile, însă Jacuś nu se speria. Mergea anevoie, poticnindu-se întruna de buștenii groși. Dădu de un brad cu trunchiul cât un turn, iar când îl ocoli își dădu seama că nu era decât o vergea lungă și subțire...

Din desișurile mătăhăloase îi apăru în cale o mlaștină întinsă

și adâncă cu tufe răzlețite ici-colo, pe care le asemuia cu niște capete ce rânjeau. Călcă pe ele cu iuțeala fulgerului ca să ajungă pe malul celălalt. Au urmat alte întortocheri de poteci, încât se rătăci de-a binelea.

În cele din urmă, o ferigă imensă i se înfățișă lui Jacuś în fața ochilor. Avea la poale o floricică diamantină cu cinci petale de aur și un ochi surâzător în mijloc, care se învârtea ca roata morii. Și tocmai când urma să pună mâna pe ea, se auzi ca din senin cântatul cocoșului... Floarea și-a deschis ochiul migdalat, a scânteiat o dată și s-a stins. În jur se auzeau râsete, iar Jacuś se prăbuși la pământ și nu-și reveni decât a doua zi, în coliba părintească, când mama îi povesti cum îl găsiseră spre ziuă, în pădure, aproape fără suflare.

Așa cum își făgăduise, Jacuś se pregăti pentru o nouă încercare și, în ajun de Sfântul Ioan al anului următor, se spălă, își puse straie noi și se îndreptă spre pădure. Totul i se părea acum altfel, pinii și stejarii se răzlețiseră pe un câmp de pietroaie alunecoase, acoperite cu mușchi. Erau împresurate de ferigi sterpe crescute în neorânduială, care se tot înălțau pe măsură ce flăcăul se cufunda în ele. Învălurându-se care mai de care, dădeau ba în râset, ba în vaiet sau în plânset... Când se văzu la capătul celălalt, Jacuś zări ca prin minune aceeași floricică diamantină cu cinci petale de aur și ochiul învârtejit la mijloc. Dădu să o rupă, dar cocoșii prinseră a cânta și floarea se veșteji. Stând pe o piatră, își spuse mânios în sinea lui:

„De trei ori o să-mi încerc norocul!”. Apoi îl prididi somnul și se lăsă în voia lui pe un mușchi străjuit de pietre.

— Nu te-ai săturat să mă tot urmărești? îl întrebă ca din vis sau aievea floarea de ferigă.

Ce-am hotărât, voi duce la bun sfârșit. Te voi găbji eu până la urmă! răspunse Jacuś.

S-a întors acasă secătuit de puteri, arătând ca o sperietoare, însă nu se dădu bătut nici anul următor. Și pentru că n-a putut să născocească nimic nou pentru a găbui floarea, îi rămânea doar să se lase în voia sorții, a norocului sau nenorocului.

A treia oară, își puse ca mai înainte o cămașă albă, un brâu roșu, încălțări nepurtate, pălărie cu pană de păun și o apucă repede spre pădure. Totul era neschimbat și surprinzător de obișnuit, la fel ca ziua, însă ferigi nu se vedeau nicăieri. Jacuś s-a dus iute în locul știut numai de el și acolo dădu peste ferigi cu frunze uscate, fără urmă de floare. De unele se agățau gândaci, pe altele moțăiau omizi. La văzul acestei priveliști blestemate îi venea să renunțe la toate, când, deodată i se deschise în fața ochilor minunăția de floare, chiar lângă picioarele lui. A înhățat-o dintr-o smucire, îl ardea ca focul, iar ea tot

creștea într-o lumină atât de sclipitoare, încât a trebuit să închidă ochii ca să nu orbească.

— M-ai prins, spre norocul tău, îi spuse floricica. Să nu uiți însă că orice îi este îngăduit celui care mă are, afară de un singur lucru. Să nu-și împartă fericirea cu altcineva.

De atâta bucurie, vorbele florii de ferigă îi intrară lui Jacuś pe-o ureche și îi ieșiră pe cealaltă. Ținând floarea în sân, strânsă la piept, simțea cum i se lipește de trup, cum crește și-și împlântă rădăcinile adânc în inima lui...

La întoarcere, pe drumul luminat ca o lamă de argint, copacii se dădeau deoparte, tufăriile se înclinau smerite într-o plecăciune, florile i se ploconeau și ele. Mergea mândru și se gândea la palatul pe care și-l dorește, la un sat înstărit, o țară înfloritoare. Toate începeau să i se aștearnă în cale imediat ce ieși la marginea pădurii, unde nimic nu mai era ca odinioară...

Nici pe el nu se recunoștea în straiele din mătăsuri fine, cu cizme aurite, încins la mijloc cu o cingătoare parcă pentru el croită, prinsă cu măiestrie peste cămașa din pânză de Silezia din cea mai scumpă.

O caleașcă trasă de șase cai albi cu hamuri lucrate în aur îl duse ca vântul pe Jacuś cel norocos până în pridvorul palatului pe care și-l dorise cu atâta ardoare. Acolo îl așteptau fastul și splendorile unei lumi încântătoare, mult visată de el, însă cu totul străină.

A doua zi, după ce porunci să-i fie arătate visteriile, s-a gândit: „Doamne, dacă aș putea să le trimit părinților măcar un pumn de galbeni, ca să-și cumpere pământ și vite”. Știa că nu poate să-și împartă norocul cu nimeni. Altminteri, totul s-ar fi dus pe apa sâmbetei. „Dar de ce să mă îngrijesc eu de ceilalți?” își spuse el dintr-odată, netulburat câtuși de puțin de un asemenea gând. „Nu au mâini și minte? Să-și caute și ei floarea norocului și să se descurce fiecare cum poate. Mie să-mi fie bine!”

Zilele treceau, Jacuś își găsea mereu alte și alte treburi de orânduit: să ridice palate somptuoase, să împodobească grădinile, să înlocuiască caii cu alții și mai de soi, să aducă bogății de la capătul pământului. Purta veșminte acoperite cu pietre prețioase, se îndestula cu bunătăți după rețete culese din cele patru zări, deși niciodată nu i se făcea foame cu adevărat, căci nu ostenea cu lucrul și nici nu meșterea ceva cu mâinile sale.

Așa trecu un an, trecură doi, în belșug și trai după bunul plac, dar plictiseala și golul sufletesc începeau să-l chinuie, mâhnindu-l peste măsură. Îi era dor de părinți, de casa părintească, de sătucul lor de lângă vechea pădure. Voia să-și vadă mama, pe care o iubea foarte mult.

Într-o bună zi, își găsi curaj și porni spre casă ca vântul. Acolo, toate erau așa cum le lăsase odinioară, însă mai învechite. Bătrânul Burek, fără gând să-l recunoască, prinse a lătra cu înverșunare. Nici mama, rezemată de ușă, nu bănuia că cel din prag este chiar fiul ei.

— Măicuță dragă, iată-mă, sunt eu, Jacuś al vostru! Ce tot spui, conașule, i-a răspuns mirată bătrâna, Jacuś al nostru nu mai este! De nu s-ar fi prăpădit, ne-ar fi dat de știre că e viu și teafăr, iar de s-ar fi scăldat în bogății, s-ar fi îndurat de noi și nu ne-ar fi lăsat în voia sorții. Jacuś avea inima miloasă și n-ar fi râvnit la niciun noroc pe care să nu-l poată împărți cu frații și surorile lui.

Vorbele și privirea deznădăjduită a mamei îl străpungeau până în adâncul sufletului. Se simțea umilit și copleșit de rușine. Ar fi vrut să-și golească buzunarele largi pline de aur ale mantiei, pe care l-ar fi pus bucuros în șorțul bătrânei, însă gândul că ar pierde tot avutul era mai puternic și nu-l lăsă să facă asta. Floarea de ferigă îi ferecase inima ca o armură de zale…

Jacuś s-a întors în splendidul său palat, poruncind curtenilor să se veselească, să cânte muzica și toți să dănțuiască, însă cuvintele mamei, că nimeni nu poate afla mulțumirea sufletească dacă nu-și împarte fericirea cu semenii, îi stăruiau în minte, aducându-i multă întristare.

La un an de când trecuse pe acasă, se hotărî să meargă din nou în sat, să-și vadă părinții, frații și surorile, pentru a-și potoli dorul negrăit ce-l frământa din ce în ce mai tare. Găsi ograda și coliba neschimbate, pe Burek ceva mai jigărit, cu blana încâlcită, iar în prag, pe mezinul Maciek de la care află că tatăl lor nu mai era în viață, iar mama zăcea bolnavă...

Stând la căpătâiul bătrânei, Jacuś cu greu își înfrână durerea. Nu-și găsea cuvintele potrivite pentru a rosti ceva. Ar fi vrut să lase pe laviță tot aurul pe care îl adusese, dar degetele i se încleștară din cauza râvnei de a nu-și pierde comorile și fericirea... „Bătrânei nu i-au mai rămas multe zile, își spuse în sinea lui, dar eu sunt în floarea vârstei. Am în față toată viața, puterea și întreaga lume la picioarele mele.”

Întorcându-se din nou în raiul lui, a dat poruncă tuturor curtenilor să petreacă și să se veselească, iar el s-a închis într-o odaie și a început să plângă. Nici pocalele doldora de vin, nici zilele și nopțile pline de nesomn care au urmat nu au putut să-i urnească povara grea ca o piatră de pe conștiință. Înlăuntrul ființei îl măcina fără-ncetare gândul cel mai chinuitor dintre toate câte îl copleșiseră de când plecase în lume: „Nimeni nu poate afla mulțumirea sufletească dacă nu-și împarte fericirea cu semenii”.

De-atâta dor, Jacuś se topea văzând cu ochii. Ajuns uscat și palid ca ceara, hotărî să se întoarcă acasă, ca să-și salveze mama și frații, fie și cu prețul a tot ce dobândise până atunci.

Nici nu se împlinise anul de la a doua călătorie, că s-a și văzut în fața colibei, nedumerit de pustietatea din jur.

Ce tot cauți acolo, conașule? îl întrebă un cerșetor, care stătea rezemat de gard. Coliba e pustie, totul s-a prăpădit în ea de sărăcie, foame și boală...

Jacuś cel norocos a rămas nemișcat în prag, de parcă i-ar fi fost teamă să treacă dincolo. A stat așa o vreme, a tot stat și, într-un târziu, a spus ca pentru el: „S-au stins din vina mea, atunci să mor și eu.”

De cum a rostit acestea, pământul a crăpat și Jacuś a dispărut fără urmă, iar odată cu el și floarea de ferigă, cea aducătoare de nefericire.

Fluierul fermecat

Ofamilie avea șapte copii și pe cât era de numeroasă, pe atât de multe griji se iveau în gospodăria ei, care adăpostea atâtea guri de hrănit.

Într-o bună zi, pe la sfârșitul iernii, când sărăcia se oploșise de-a binelea în casa lor, fiul cel mare, Wasio, a hotărât să plece în lumea largă, ca să agonisească niște bani și să-și ajute părinții. Zis și făcut. Mama a copt o pâine mare și i-a dat-o lui Wasio, care porni neîntârziat la drum, spre munții Karkonosze.

Merse el cale lungă, dar de ajuns acolo, părea că nu mai ajunge.

Dintr-odată, așa cum mergea, simți că rămâne țintuit locului.

„Ce să fie asta?!” se minună el. Picioarele i se îngreuiau, în tot corpul i se strecura o moleșeală, iar în cap avea o vâjâială stranie.

Nu putea nici să înainteze, nici să se întoarcă. A stat el o vreme și, pe neașteptate, apăru în fața lui un omuleț, care-i zâmbi:

— Nu-ți fie frică, Wasio!

Apoi scoase un glob neobișnuit de sticlă și-i zise băiatului

să privească în interiorul lui. Wasio desluși îndată casa părintească, pe părinții lui cu cei șase copii așezați în jurul mesei, mâncând apă fiartă cu usturoi, și îl cuprinse o mare tristețe.

Atunci omulețul a scos un fluier și a început să cânte. Deodată, băiatul s-a simțit fericit, picioarele sprintene abia atingeau pământul, durerea și tristețile s-au risipit, iar el simțea nevoia doar să joace! Și a dansat până când omulețul s-a oprit din cântat.

Apoi, i-a dat fluierul și i-a spus:

Ia-l, când vei fi la ananghie, te va ajuta! Îi arătă calea și Wasio își văzu de drum.

Ajungând la o livadă încântătoare, i-a venit chef de cântat, așa că și-a scos fluierul și începu să cânte. La sunetul muzicii, cei care tocmai culegeau fructe s-au dat jos din pomii cu roade și s-au prins de mâini într-un dans grozav de vioi. Săltau și se mișcau cu sprinteneală, deși nu-i mai țineau nici puterile, nici picioarele. L-au rugat pe Wasio să se oprească, dar el a continuat să cânte, așa că lor nu le rămânea decât să joace și să joace. Abia când s-a plictisit, băiatul lăsă fluierul deoparte, gândindu-se că nu are niciun rost să cânte, dacă muzica lui nu era dorită. De fapt, de ce cânta?

Mergând mai departe, ajunse la un iaz, unde pescarii tocmai scoteau din apă năvoadele pline de pești.

— Ceea ce-a mai rămas în iaz este acum pentru voi! au strigat ei mulțimii de pe mal și deodată toți se îmbulziră cu mic, cu mare în heleșteu.

Wasio, care privea la ce se întâmpla, se așeză la poalele unei sălcii și se apucă de cântat la fluier. Atunci lumea uită de peștii din baltă și începu să joace în noroiul care se împrăștia în toate părțile. După ce se plictisi, Wasio își luă tălpășița.

În sinea lui se tot gândea: „Mda! Nu e rău, dar, de fapt, de ce-aș avea nevoie de asta... La urma urmei, nu mă aleg cu nimic și tot nu pot să-mi ajut părinții”.

A rătăcit el cât a rătăcit, până a ajuns într-un târg, unde era zi de iarmaroc. Se perindau pe acolo o mulțime de oameni, însă cei mai mulți erau gură-cască, pentru că nimeni nu cumpăra nimic. După ce văzu priveliștea, Wasio se așeză lângă o fântână și dădu drumul la cântare.

Pe neașteptate, se făcu o hărmălaie și un tumult greu de descris, iar jocul se dezlănțui! Fără să vrea, toată lumea se prindea de mâini și începea să dănțuiască de le scăpărau la toți

picioarele. Scoțând capul pe fereastră, starostele locului strigă la străjeri:

— Faceți ceva! Puneți mâna pe derbedeu! Opriți-l cumva!

De unde! Străjerii jucau și ei, ca toți ceilalți. Iar când starostele a ieșit furios să oprească gălăgia, au început să i se miște picioarele mai abitir, el fiind odihnit. Deși îngroziți, osteniți și sătui de joc, oamenii nu reușeau defel să se oprească. În cele din urmă, tot Wasio se plictisi de întreaga comedie. „La ce i-a fost de folos distracția?”, se gândi. Niciun câștig pentru el sau pentru părinții lui…

A pornit din nou să colinde prin lume și a ajuns într-o țară, unde toată lumea era tăcută și supărată. Wasio intră în vorbă cu un soldat bătrân, care îl întrebă:

De unde ești, tinere?

— De departe, din munții Karkonosze, i-a răspuns Wasio. Satul meu natal este acolo.

Și ce vânt te aduce prin aceste locuri?

Merg tot înainte, încotro văd cu ochii și pe unde mă poartă pașii.

La noi tot orașul și împrejurimile sunt pline de tristețe, pentru că pe prințesa noastră nimic nu o poate înveseli. Deși mulți vraci au încercat să o vindece, ea rămâne abătută și însingurată.

Ce necaz! Eu cred, totuși, că o pot înveseli!

Așa că Wasio se duse neîntârziat la castel. Ar fi vrut să meargă de îndată la prințesă, dar tatăl ei, regele, își pierduse încrederea în vindecători și veghea lângă patul ei zi și noapte, neîngăduind nimănui să se apropie. Dar Wasio spuse: Oricum, eu sunt un doctor care nici nu are nevoie să intre în camera prințesei!

Așa că se opri la ușă și începu să cânte. Când auzi sunetul fluierului fermecat, prințesa își șterse lacrimile și, sărind din

pat, își prinse tatăl de mijloc și începură amândoi să danseze. Jucau de parcă nu mai atingeau pământul.

Când bătrânul rege n-a mai putut să țină pasul, l-a rugat pe doctorul mucalit să se oprească. Bine că totul se terminase cu bine! Abia acum își dădu seama băiatul, de fapt, că darul fluierului fermecat îl însoțise peste tot. Drept răsplată, regele îi dărui jumătate din regat, iar prințesa, pentru că îl îndrăgise, primi să-i fie soție.

Astfel, Wasio a reușit, cu ajutorul fluierașului fermecat, să-și ajute părinții și să trăiască în fericire și veselie cu prințesa lui.

Cele douăsprezece luni

Trăia cândva o mamă cu două fete. Cea mai mare, pe nume Holena, era fiica ei dreaptă și ținea la ea ca la ochii din cap. Pe cealaltă însă, pe care o chema Maruška, n-o avea deloc la inimă, căci îi era fiică vitregă. Unde mai pui că mezina, cuminte și drăgăstoasă, era mult mai frumoasă și mai vrednică decât Holena!

Maruška nu-și dădea seama de propria frumusețe și n-avea de unde să bănuiască de ce mama vitregă se purta atât de urât cu ea. Firește, trebuia să muncească din greu în gospodărie:

să deretice prin casă, să gătească, să spele, să coasă, să toarcă, să țeasă și chiar să aibă grijă de animale.

Holena însă doar lenevea și se fandosea în faţa oglinzii.

Maruškăi îi plăcea să fie harnică și îndura răbdătoare ca o mielușică tachinarea surorii și a mamei vitrege. Cu timpul, viaţa ei se făcea din ce în ce mai grea, pentru că ea devenea din ce în ce mai frumoasă, iar Holena rămânea urâtă.

Mama vitregă se întreba cu invidie și îngrijorare: „Cum să ţin o fiică vitregă atât de frumoasă în casă? Băieții care vor veni la peţit, se vor îndrăgosti de Maruška, iar la Holena nici nu se vor uita”. Așa că, împreună cu Holena, începu să se gândească cum să scape de frumoasa Maruška.

Într-o bună zi, pe la mijlocul lui Gerar, Holena își dorea foarte mult violete.

Hei, Maruško! își strigă sora pe un ton poruncitor. Adu-mi un bucheţel de violete din munți. Vreau să le prind la cingătoare și să mă bucur de parfumul lor!

— O, draga mea soră, ce ţi-a venit? A văzut cineva vreodată violetele înflorind sub zăpadă?

Așa vorbești tu cu mine, leneșo?! Îţi poruncesc! Să pleci din casă dacă nu-mi aduci violete, se răsti Holena. Mama vitregă a și împins-o pe Maruška afară și a închis ușa. Fata porni plângând spre munte. Zăpada era atât de mare, că nu se mai vedea n icio potecă. După ce a rătăcit o vreme, zări un foc în depărtare și, tot mergând spre el, ajunse în vârful muntelui. Acolo, pe douăsprezece pietre așezate în jurul focului ședeau în tăcere doisprezece bărbați. Trei erau în vârstă și aveau părul alb, lângă ei — alți trei cu părul cărunt, apoi trei tineri, iar ultimii trei, cei mai mici, erau niște copilași drăgălași. Toţi însă tăceau și priveau flăcările. Pasămite cei doisprezece erau cele douăsprezece luni ale anului.

Ianuarie stătea primul. Avea părul alb și barba argintată.

La început, Maruška s-a înfricoșat, dar a îndrăznit totuși să

întrebe:

Oameni buni, îmi îngăduiți să mă încălzesc la focul vostru?

Ianuarie încuviință, apoi o întrebă:

Ce vânt te aduce pe munte, fetițo?

Caut violete, răspunse fata.

Dar acum nu este vremea lor, afară ninge! spuse Ianuarie.

— Știu asta, zise amărâtă Maruška, dar sora mea vitregă

Holena și mama ei mi-au poruncit să le aduc violete. De nu, mă vor alunga din casă.

Atunci Ianuarie spuse celui mai mic băiat, aflat la două pietre distanță în stânga lui:

Frate Martie, ajut-o!

Deodată, focul începu să se înalțe vesel, viscolul se opri, copacii înmuguriră, iarba înverzi și în jur se făcu primăvară. În tufișuri, în iarbă sau ascunse prin frunzișuri, înfloriseră violetele.

— Culege-le repede, dragă Maruška! o zori Martie.

Maruška strânse un buchet mare, mulțumi frumos lunilor și alergă bucuroasă spre casă.

Holena și mama vitregă au rămas uimite când Maruška s-a întors cu violetele. Ușa s-a deschis și parfumul florilor se răspândi în cameră.

De unde le-ai adus? o întrebă și mirată, și supărată Holena.

— Din vârful muntelui. Înfloresc acolo, sunt destule, a răspuns Maruška.

Holena a luat violetele, le-a prins la cingătoare și a lăsat-o doar pe mama ei să le miroasă, iar pe Maruška, nu.

A doua zi, Holena stătea furioasă pe cuptor. Avea poftă de fragi.

Hei, Maruška! Adu-mi fragi din munți!

Dar draga mea soră, unde pot găsi fragi? Doar nu cresc sub zăpadă!

— Taci, leneșo, când îți poruncesc! Afară cu tine! Și mama vitregă o împinse pe Maruška pe ușă.

Fata a plecat în pădure plângând.

Zăpada era mai mare, iar ea a rătăcit și mai mult, însă din nou a văzut focul în depărtare. Alergă bucuroasă spre el și găsi cele douăsprezece luni stând ca înainte, cu Ianuarie în frunte.

Oameni buni, vă rog să mă primiți la focul vostru și să mă ajutați, spuse Maruška.

Ianuarie o întrebă:

De ce ai venit din nou, copilă?

Caut fragi, a răspuns ea.

E iarnă, fragii nu cresc sub zăpadă! spuse Ianuarie.

— Știu asta, dar Holena și mama mea vitregă mi-au poruncit să nu mă întorc fără fragi acasă.

Atunci Ianuarie spuse către tânărul care stătea în fața lui: Frate Iunie, ajut-o!

Flăcările se înălțară viguroase, zăpada dispăru, pământul înverzi și fu acoperit de o mulțime de flori. Era vară! Pajiștea semăna cu o hlamidă împodobită cu stele albe, care într-o clipită s-au transformat în fragi, iar la picioarele Maruškăi se întindea acum un covor roșu.

— Adună-le repede, dragă Maruška! strigă Iunie.

Maruška a cules un șorț de fragi, a mulțumit din tot sufletul și a fugit veselă acasă.

Holena și mama vitregă au rămas năucite când au văzut-o pe Maruška cu fragii.

De unde-s? îngăimă Holena.

Din vârful muntelui, sunt o mulțime pe pajiște.

Holena a luat frăguțele, a mâncat pe săturate cu mama ei, dar Maruška nu a primit nimic.

A treia zi, Holenei i se făcu poftă de mere.

Azi, Maruška, vreau mere roșii!

— Dar, draga mea soră, de unde să iau eu mere în plină iarnă?

Taci, leneşo, când îți poruncesc! Pleci imediat și, dacă nu găsești mere, n-ai ce căuta înapoi! a amenințat-o Holena.

Mama vitregă o împinse iar pe Maruška afară și închise ușa. Fata plângea, alergând prin pădurea troienită. Zăpada acum era foarte mare, cărările nu se mai vedeau, iar viscolul se întețea. Dar fata nu mai rătăci ca altădată, ci fugi direct spre focul în jurul căruia stăteau cele douăsprezece luni, cerându-le din nou îngăduință să se încălzească.

Acum ce mai cauți, copilă dragă? a întrebat Ianuarie.

Holena și mama vitregă mi-au poruncit să le aduc mere roșii. Ajutați-mă și de data asta, vă rog.

— Frate Septembrie, ajut-o! spuse Ianuarie bărbatului cu părul cărunt, care stătea în partea dreaptă, la patru pietre distanță de el.

Focul s-a înroșit, zăpada a dispărut, iar copacii rămaseră aproape fără frunze. Era toamnă! Maruška văzu deodată un măr înalt, plin cu mere roșii.

— Grăbește-te, Maruška, scutură mărul repede! o îndemnă Septembrie.

Maruška a scuturat pomul, dar au căzut doar două mere.

Fata mulțumi și porni într-un suflet cale-ntoarsă spre casă.

Holena şi mama vitregă au rămas tulburate. Au deschis repede ușa și Maruška, înghețată, le-a dat cele două mere.

De unde le-ai luat? șopti pierdută Holena.

— De pe munte, cresc acolo și mai multe.

Atunci de ce nu le-ai adus? Ori le-ai mâncat, singură, pe drum?! se răsti la ea Holena.

Dragă soră, nu am mâncat niciunul. Când am scuturat pomul, au căzut două mere. Apoi m-am grăbit să vin acasă, a spus Maruška.

Holena era gata s-o lovească pe Maruška, dar ea a fugit plângând în cămăruța ei.

Mama și sora vitregă mâncară cu lăcomie merele, care erau mai gustoase decât orice altceva. Apoi, Holena spuse furioasă:

Mamă, dă-mi cojocul! Voi merge singură pe munte să găsesc locul cu pricina.

Degeaba încercă mama ei să o îmbuneze. Holena și-a luat cojocul, s-a înfășurat cu un șal gros de lână și a plecat spre munte. Troienele erau uriașe, iar drumul parcă nici nu fusese. Lăcomia o împingea însă pe Holena tot mai departe. Apoi văzu și ea în depărtare focul și alergă spre el.

Acolo, cele douăsprezece luni stăteau tăcute.

Holena se îngrozi la început, dar apoi îi veni inima la loc și purtarea ei redeveni neobrăzată. Se așeză zgomotos lângă foc, fără ca măcar să salute gazdele.

Ce cauți aici? tună Ianuarie.

De ce ești curios, moșneagule?! Nu e treaba ta! răspunse ea obraznic, iar după ce s-a încălzit, a plecat din nou în pădure să-și caute merele.

Ianuarie se ridică mânios. Atunci cerul s-a întunecat, focul s-a stins, zăpada a început să cadă năvalnică și alburie, ca și când cineva ar fi vărsat o plapumă din fulgi, în timp ce viscolul urla peste munți și văi. Holena s-a rătăcit și s-a pierdut în troienele imense.

Mama ei o aștepta îngrijorată și se gândea: „Să fie merele alea atât de gustoase încât să vrea să le mănânce singură?

Trebuie să văd eu însămi unde sunt”. Își luă cojocul de oaie, șalul călduros și plecă. Afară, totul era acoperit de zăpadă și nu se mai vedea nimic. A strigat-o pe Holena, dar n-a primit niciun răspuns. Rătăci fără țintă în pustietatea înghețată până când deveni ca o umbră în depărtare, apoi dispăru cu totul.

Acasă Maruška torcea lână și se frământa: „De ce lipsesc atât de mult timp? Să fi pățit ceva?”. Alergă și deschise fereastra. Privind spre cer, văzu cum stelele sclipeau, zăpada scânteia, iar afară nici țipenie… Așa petrecu toată luna Ianuarie, așteptând să se întoarcă din munți mama și sora ei vitregă.

Apoi cugetă și înțelese că purtarea lor urâtă a fost pedepsită de bătrânul Gerar și cei unsprezece frați ai săi.

Struguri grăitori, mere zâmbăreţe și piersici clinchenitoare

Afost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase și mlădioase ca niște zâne. Odată, când regele se pregătea să plece la târg, le-a întrebat pe fete ce și-ar dori să le cumpere.

Dragă tătucă, adu-mi o rochie din fire de aur, îi răspunse cea mare.

— Eu vreau o rochie din fire de argint, zise cea mijlocie.

Mie, tătucă, să-mi iei struguri grăitori, mere zâmbăreţe și piersici clinchenitoare, îl rugă fiica cea mai mică.

Hm, își clătină capul regele, așa ceva n-am mai auzit, dar dacă există, îţi aduc negreșit, fata mea.

Și s-a dus regele la târg, a cumpărat bucuros o rochie din fire de aur pentru fiica cea mare și una din fire de argint pentru cea mijlocie. Nici nu fu nevoit să caute prea mult. Dar în zadar a colindat tot târgul sperând să găsească struguri grăitori, mere zâmbăreţe și piersici clinchenitoare.

Era tare necăjit regele că tocmai celei mai mici fete nu-i putea îndeplini dorinţa. „Ei, își zise în sine, cum ajung acasă, voi da sfoară în ţară ca cine are struguri grăitori, mere zâmbăreţe și piersici clinchenitoare, să îi aducă la curtea mea și îi voi da aur cât să trăiască îmbelșugat toată viața!”

N-apucă să-și încheie bine gândul, că trăsura lui se zgâlţâi din toate încheieturile, afundându-se în noroi în așa măsură, încât nici caii nu mai puteau să se mi ște. Degeaba pocnea

vizitiul din harapnic, căci armăsarii se priponiseră de parcă le-ar fi crescut ţăruși în locul picioarelor.

Regele se aprinse de mânie ca para focului! Cum să nu se înfurie, când altă dată copitele cailor lui scăpărau ca fulgerele mâncând pământul, iar acum nici nu puteau clinti caleașca regală. Vestea că trăsura regelui s-a împotmolit a ajuns în satul din apropiere și toți au venit în grabă cu caii și boii, iar cei care nu aveau, și-au adus câinii și pisicile.

Degeaba! Cu toate puterile satului, caleașca nu se clintea neam! Și, în timp ce se căzneau și se chinuiau, lângă rege a apărut, pe nesimțite, un porc.

Guiţ, guiţ! Groh, groh! Măria Ta, dacă mi-o dai pe fiica ta cea mică de soție, îţi scot numaidecât din noroi caii și caleașca.

Regele a rămas cu gura căscată de uimire: ce minune a lui

Dumnezeu mai e și asta! La ce s-o fi gândit, nu se știe, însă se înțelese cu porcul:

Bine, să vedem ce știi. Batem palma. Dacă mă scoți din necaz, ţi-o dau pe fiica mea cea mică de nevastă.

Atât i-a lipsit porcului. Își băgă dibaci râtul între spițe, împinse roata și hopa, caleașca se desprinse din noroi și într-o clipită îl repezi pe rege la palat.

Ajuns acasă, regele a scos rochia din fire de aur și rochia din fire de argint și le-a dăruit celor două fete mai mari.

Celei mici i-a spus cu tristețe:

Vezi, fata mea, dacă îți doreai și tu o rochie, eram bucuros să ți-o dăruiesc, dar struguri grăitori, mere zâmbărețe și piersici clinchenitoare am căutat în tot târgul și nu am găsit.

Nici nu apucă să termine ce avea de spus, că se și auzi de afară guițatul și grohăitul porcului. Speriat, regele se uită pe fereastră și văzu porcul căruia i-o promisese pe fiica cea mică de soție. Animalul ticălos trăgea o roabă după el. Pesemne, s-a gândit că nu s-ar cădea să-și ducă pe jos logodnica.

Când ajunse sub fereastra de la care regele îl privea uimit, porcul guiță vesel:

— Guiț, guiț, Măria Ta, am venit după cum ne-a fost vorba. Trimite jos fata, să o sui în roabă!

„Stai așa, se gândi regele supărat foc. Îți arăt eu ce prințesă-ți dau de nevastă!”. Repejor, porunci ca o slujnică obișnuită

să fie îmbrăcată în haine aurii și i-o trimise porcului. Dar godacul nu era chiar un ageamiu:

Groh, groh, Măria Ta, slujnica asta n-are cum să fie fiică-ta!

De-abia acum înțelese regele ce prostie făcuse când își dăduse cuvântul porcului și cu ce obraznic avea de-a face.

Ce să mai vorbim de prințesă! Plângea și se tânguia de răsuna tot palatul, spunând că mai degrabă ar muri decât să devină nevasta unui porc. Numai că plânsetele și vaietele ei erau zadarnice. Astfel, regele îi spuse printre lacrimi amare:

Cu asta nu-i scăpare, fata mea. Te-am promis lui, trebuie să mergi cu el.

Regele se mai gândise la o viclenie. Și-a îmbrăcat fata în haine rupte și murdare și i-a trimis-o porcului, nădăjduind că poate n-o va plăcea. Dar șiretlicul lui nu a reușit. Godacul nu-și mai încăpea în piele de bucurie când a văzut-o pe prințesă venind. A luat-o pe sus în roabă și a pornit la drum guițând și grohăind:

— Guiț, guiț! Groh, groh! Nu plânge, prințeso, o să-ți fie tare bine la mine!

Prințesa plângea de-i tremura cămașa, iar godacul guița:

Guiț, guiț, nu plânge, prințeso, mintenaș ajungem acasă.

Dar abia când porcul s-a oprit în fața unui coteț și a poftit-o pe prințesă să intre și să se așeze pe paiele murdare, a înțeles fata că grozăvia era și mai mare.

Grog, groh, asta-i căsuța mea, prințeso!

Apoi a servit-o cu porumb:

Guiț, guiț, mănâncă, scumpa mea!

După ce a bocit până a obosit, pe fată a cuprins-o somnul. Grog, groh, șopti porcul, odihnește-te, prințeso. Necazul tău se va preface mâine în mare bucurie!

Iar prințesa a dormit până a doua zi la prânz. Când au început să bată clopotele de amiază, deschise ochii și — ce minune! — era să orbească de atâta strălucire! Adormise în coteț și se trezi într-un palat. Se culcase pe paie și acum stătea în așternuturi din mătase. Și de cum se deșteptă din somn, o suită de domnișoare de onoare alergară la patul ei să-i slujească. I-au adus rochii una mai frumoasă decât cealaltă, cusute cu fire din argint și aur și împodobite cu diamante strălucitoare.

Apoi au condus-o în camera alăturată. Acolo stătea la masă un tânăr frumos, tras prin inel, care se ridică, îi ceru mâna și o conduse prin palat, spunând:

— Tot ce vezi cu ochii, e al tău! Și eu sunt al tău, dacă accepți.

Fata ar fi vrut să afle mai multe despre el, însă tânărul o pofti să-l însoțească în grădină. De cum au ajuns acolo, o viță de vie se aplecă în fața ei, iar strugurii grăitori o îndemnau să-i culeagă.

Apoi tânărul îi arătă un pom plin de mere zâmbărețe, care se bucurau văzând-o pe prințesă. Mergând mai departe, auziră sunetul cristalin al piersicilor clinchenitoare.

Prințesa se bucură atât de mult, că nu mai știa dacă să plângă sau să râdă de fericire.

Vezi, îi zâmbi gazda, în grădina mea sunt struguri grăitori, mere zâmbărețe și piersici clinchenitoare, întocmai ce ți-ai dorit. Acum vrei să fii soția mea?

Rămân aici cu tine, doar moartea ne va despărți! răspunse plină de fericire prințesa.

Tânărul îi povesti, în cele din urmă, că el a fost cândva un prinț, dar o zână rea l-a transformat în porc, blestemându-l

să rămână așa până când o fată va pofti struguri grăitori, mere zâmbărețe și piersici clinchenitoare.

De îndată au trimis vorbă tatălui prințesei, regele, să vină cu toți curtenii la nuntă.

Șapte zile și șapte nopți s-au veselit nuntașii, iar prințesa trăi fericită alături de soțul ei, în dragoste și bună înțelegere.

Făt-Frumos și tinereţea veșnică

Demult , în negura timpurilor, erau un mare împărat și o împărăteasă, tineri și frumoși, dar nefericiți că soarta nu le dăruise încă urmași.

Într-o bună zi, după multă vreme de trai împovărat de dorința lor neîmplinită, împăratul află de la un unchiaș înțelept, care îi dădu niște leacuri, că va avea un fiu bălai, frumos și drăgăstos. Mare fu bucuria lui și a împărătesei la această veste. Întâmplarea le-a fost de veselie tuturor curtenilor și slujitorilor până când, la împlinirea sorocului de a se naște, pruncul îndelung așteptat se puse pe un plâns arzător. Multe făgăduințe i-au rostit părinții, ca să-l aline, dar niciuna nu-l făcu să se oprească din plâns. Atunci împăratul i-a spus:

Taci, feciorașule, căci îți voi da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Iar copilul tăcu și se născu.

Creștea Făt-Frumos cel semeț întocmai ca-n prezicerile unchiașului și se făcea tot mai mândru și fermecător.

În ziua când împlini cincisprezece ani și se întinse un ospăț bogat la curtea împărătească, Făt-Frumos îi spuse împăratului:

— Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naștere.

La auzul acestor cuvinte, bătrânul tată răspunse:

Dar bine, fiule, de unde pot să-ți dau un astfel de lucru nemaiauzit? Și dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.

Atunci Făt-Frumos, mâhnit și încredințat că nu-și va afla liniștea până nu va găsi cele ce i-au fost făgăduite, și-a pus în gând să plece în căutarea lor chiar dac-o fi să străbată lumea de la o margine la alta.

Alese din grajdurile împărătești pe cel mai pipernicit cal, căci tocmai acela se dovedise a fi armăsarul vrednic să-l întovărășească. Află aceasta după ce îi dădu orz fiert în lapte vreme de câteva săptămâni și se transformă într-un bidiviu de toată frumusețea. Apoi luă din cuferele vechi ale familiei armele și hainele tatălui său de când era flăcău, îngrijindu-se vreme de șase săptămâni de cele trebuincioase călătoriei, așa cum îl povățuise calul năzdrăvan.

Când se crăpă de ziuă, își luă rămas-bun de la părinți, încălecă pe armăsarul cu patru aripi și porni de îndată la drum, lăsând în urmă lacrimi și tristețe adâncă.

Merse el așa trei zile și trei nopți spre răsărit până ajunse la tărâmurile nisipoase stăpânite de Gheonoaia, care se hrănea cu muritorii ce-i ieșeau în cale. Făt-Frumos trebui să treacă printre mormanele albe de oase ca să ajungă la pădurea de hotar și tocmai atunci apăru fioroasa Gheonoaia, doborând aprigă copacii, iar Făt-Frumos nu se pierdu cu firea și o săgetă cu arcul într-un picior. Văzându-i iscuțința, aceasta îi dete înscris cu sângele ei că nu se va atinge de el, ba chiar îl pofti la ea acasă, îl ospătă trei zile cu bucate alese și îl îndemnă să-și aleagă de soție pe una dintre cele trei fiice chipeșe ale sale. Însă Făt-Frumos era de neclintit în hotărârea lui de a afla tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, așa că își continuă drumul.

A umblat el cât a umblat până i s-a deschis în fața ochilor o câmpie nesfârșită și ispititoare, pe jumătate înflorită, pe jumătate pârjolită. Era moșia Scorpiei cu trei capete, sora Gheonoaiei. După o noapte de popas, când vru să purceadă iarăși la drum, Făt-Frumos o văzu deodată pe zgripțuroaică cum se

apropie năvalnic, aruncând flăcări pe nări. Atunci, cât ai clipi, îi reteză acesteia unul dintre capete dintr-o singură lovitură de paloș. Scorpia l-a implorat pe Făt-Frumos să se îndure de ea și, căpătându-și capul retezat înapoi, îl cinsti ca pe un oaspete de soi, întocmai cum îl tratase sora ei Gheonoaia.

După trei zile, Făt-Frumos încălecă și o porni la trap întins prin locuri îndepărtate. Ajunse, în cele din urmă, acolo unde totdeauna-i primăvară, pe un câmp de flori catifelate și voluptoase, cu miresme care mai de care mai îmbătătoare. Atunci, calul năzdrăvan i-a spus:

— Mai-nainte de aici este palatul unde domnește tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte.

Iar ca să ajungă acolo, Făt-Frumos avea de trecut prin cea din urmă grea încercare, să străbată o pădurea deasă și înaltă care fremăta de lighioane flămânde și înfricoșătoare. N-ar fi fost chip să se afunde în codrul acela tenebros, căci ar fi pierit pe loc, așa că dădu pinteni calului, își înfipse adânc mâinile în coama lui și se ridicară amândoi în văzduh pe deasupra arborilor pletoși și a fiarelor îndârjite. Din acest salt nemaipomenit se lăsară în jos chiar în fața palatului, unde erau așteptați de stăpâna sa, o zână tânără și fermecătoare care ieșise pe scări să-și domolească „puii” agitați din pădure.

— Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauți pe aici?

Căutăm, îi răspunse, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Aici este ceea ce cauți.

Împreună cu cele două surori mai mari, zâna l-a cinstit pe Făt-Frumos cu tot felul de bucate și băuturi din vase de aur și

l-a poftit să rămână în împărăția lor, iar el a acceptat bucuros.

După un timp petrecut acolo, s-a însoțit cu cea mai mică dintre stăpânele surori ale palatului, zâna ce-i căzuse cu tronc la inimă

încă din prima zi. Iar zilele din lumea lor aveau o altă curgere și însemnau în lumea noastră veacuri.

Toate avuțiile și întinderile împărăției îi erau la dispoziție lui Făt-Frumos. Într-o singură rugăminte stăruiau însă zânele: să nu se apropie în niciun chip de Valea Plângerii, căci nu va fi bine de el. Și iată că, o vreme petrecu el astfel, mereu fericit și mulțumit de viața tihnită și îndestulată pe tărâmurile tinereții fără bătrânețe și ale vieții fără de moarte, rămânând tânăr și viguros ca atunci când venise.

Odată, pe când se afla la vânătoare, nu știu cum se făcu de se întâmplă să se ia după un iepure și să-l săgeteze abia la a treia încercare, fără a băga de seamă că trecuse în Valea Plângerii. Se întoarse la palat mâhnit peste măsură, năpădit de un dor de părinți năvalnic și de nestăvilit. Era hotărât să plece neîntârziat acasă, să-și mai vadă o dată părinții.

Ce tot spui, Făt-Frumos? întrebară nedumerite zânele. Părinții tăi nu mai trăiesc de multe veacuri. Rămâi cu noi, căci nu ai la cine te întoarce, iar gândul ne spune că vei pieri de te vei duce într-acolo.

Nefericirea creștea în el și-l chinuia tot mai tare, așa că FătFrumos nu se lăsă înduplecat nici de femeile măiastre, nici de calul său credincios, care se învoi să-l ducă înapoi cu tocmeala să-l lase jos la palatul tatălui și el să se întoarcă, de va voi să zăbovească acolo.

Pe drumul de întoarcere, mare le fu mirarea când văzură o lume neștiută de ei și alte rânduieli pe vechea moșie a Scorpiei cu trei capete, ea însăși puțin cunoscută printre oamenii din acele vremuri, care făceau haz pe seama zgripțuroaicei și a poveștilor despre ea auzite de la străbunii lor.

Apoi au mers prin ținuturile stăpânite odinioară de Gheonoaia, unde lucrurile li se înfățișau la fel de stranii și de diferite față de ceea ce întâlniseră în calea lor mai alaltăieri, iar Făt-Frumos nici nu băgă de seamă că încărunțise și barba i se răsfira până la brâu.

Ajuns într-un târziu pe meleagurile natale, găsi grădinile împărătești în paragină și doar ziduri dărăpănate din falnicul palat în care se născuse. De cum descălecă în fața ruinei tăcute a casei părintești, calul își luă rămas-bun de la stăpân și făcu cale întoarsă, după cum le fu înțelegerea.

Așa se face că nebiruitele amintiri se dezmorțiseră și îl copleșiseră fără întârziere pe Făt-Frumos. Se strădui cât putu de mult să găsească măcar ceva din îndepărtata-i copilărie, un lucru cât de mărunt, căutând îndelung printre dărâmături cu privirea împăienjenită de un șiroi de lacrimi. Barba argintată îi ajunsese până la genunchi, iar dintr-un cufăr șubrezit de-a binelea se ivi Moartea uscățivă cu glasul prelins într-un suspin:

Bine-ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam. Și Făt-Frumos se prefăcu în țărână.

Petro și cufărul zburător

Trăiau odată doi feciori, unul era țesător, iar celălalt dulgher. Amândoi îndrăgeau aceeași fată și se întreceau care mai de care să-i facă pe plac, aducându-i tot felul de daruri. Într-o bună zi, fata le spuse:

Nu pot să mă mărit decât cu unul dintre voi. Așa că, fă bine, dulgherule, și meșterește-mi un cufăr care să zboare prin văzduh ca pasărea, iar tu, țesătorule, să-mi faci o cămașă dintr-un singur fir de tors, cum n-a mai avut nimeni prin părțile noastre.

Nici nu termină fata ce avu de spus, că flăcăii au pornit într-un suflet să-i ducă la îndeplinire dorința.

Ajuns acasă, țesătorul își aminti de un meșter bătrân care lucra ciorapi dintr-o bucată. Fără să stea prea mult pe gânduri, făcu rost de un trunchi de copac mai zvelt și împleti în jurul lui o cămașă delicată dintr-un singur fir răsucit. Tâmplarul n-a stat nici el degeaba. A făcut un cufăr din lemn de brad, cu balamale și chingi prinse cu pricepere de meșterul fierar. Dacă urcai în el și roteai cheița din interior până la capăt, se ridica și începea să se miște prin aer mai abitir decât o pasăre călătoare.

Când isprăviră treaba, cei doi s-au dus la fată cu darurile lor nemaivăzute, iar ea, la vederea cămășii fine, a ales să se mărite cu țesătorul. Totuși, nu-și putea lua ochii nici de la cufăr, frământându-se încoace și încolo. Era tare curioasă dacă lada chiar era în stare să zboare.

Atunci țesătorul îl îndeamnă pe tâmplar: Hai, urcă tu!

Tâmplarul către țesător:

— Ba tu să urci!

Nici unul, nici celălalt nu voia să se suie în cufăr. În cele din urmă, țesătorul s-a lăsat înduplecat. A urcat cu grijă, a răsucit cheița de câteva ori și cufărul își luă zborul, fâl-fâl, planând prin văzduh cale de peste o verstă, până dispăru cu totul în zare. Și dus a fost. Iar fata s-a căsătorit cu tâmplarul.

În timpul acesta, țesătorul a zburat și a tot zburat până când cufărul binevoi să revină pe pământ, căzând pe o căpiță de fân. Spre seară, feciorul zări niște lumini pâlpâitoare care se înălțau din târgușorul aflat la vreo două verste distanță și hotărî să urce din nou în cufăr. Roti cheița, cufărul începu să se miște și să zboare într-acolo.

S-a apropiat de un palat somptuos unde, la fereastra celui de-al treilea cat, o văzu pe fata cea frumoasă a regelui. Țesătorul bătu la fereastră.

— Cine-i acolo? întrebă fata.

El îi răspunse: Sunt eu, Sân-Petru. Dumnezeu m-a trimis la tine să-ți țin de urât.

Au stat de vorbă cât au stat, apoi s-a înălțat cu ajutorul cufărului în aer și a plecat. În seara următoare, veni din nou la fereastră. De data asta, fata își ospătă musafirul cu bucate alese. Petro a mâncat pe săturate și a întrebat-o dacă tatăl ei, împăratul, ar încuviința să-și mărite fiica cu el. Au stat de vorbă cât au stat, apoi a plecat.

Când se făcu ziuă, tatăl o întrebă:

De ce ești atât de veselă, fata mea? Nu cumva a trecut pe aici cineva astă noapte?

Iar fata de colo:

M-a vizitat Sfântul Petru, tăicuțule, și m-a întrebat dacă Măria-ta îmi vei îngădui să mă mărit cu el.

Împăratul se gândi că fiica lui visase, dar cu toate astea îi răspunse blând:

Cum să te las să te căsătorești cu Sfântul Petru, copilă, când ești logodită cu un fecior de crai? De îndată ce îl vei lua de bărbat, împăratul vecin se va năpusti cu oștile asupra noastră. De va veni la tine Sfântul Petru și la noapte, întreabă-l ce povață și ce ajutor are să-mi ofere dacă mă învoiesc. Pentru că vezi tu, draga mea, celălalt împărat este mai puternic decât mine...

Și iată că, după căderea serii, țesătorul își făcu din nou apariția la fereastra fetei. Ea îi spuse totul, întocmai cum îi ceru împăratul, iar Petro o încredință că va face tot ce îi va sta în putere pentru a-i scăpa de oștile vecinului mânios.

Fata primi astfel binecuvântarea părintească de a se căsători cu alesul inimii, iar când împăratul vecin află de căsătoria lor, se înnegri de furie și porni imediat la luptă, cu gând să se răzbune. Văzând tatăl fetei puzderia de oști străine înzăuate, își întrebă ginerele:

Ei, și acum ce facem, fiule?

Nu-ți fie frică, Măria-ta. Scoate soldații la luptă, iar eu mă voi ține de cuvânt.

Împăratul porunci să se adune o oaste mare și să pornească împotriva năvălitorilor. Petro a rămas la palat, trebăluind de zor în jurul focului. El pregăti niște cazane cu ulei încins și apă clocotită. Apoi se înălță cu cufărul în văzduh și le turnă din zbor peste dușmanii îngroziți.

La vederea celor întâmplate, împăratul străin strigă înspăimântat:

Sfântul Petru ne pedepsește din ceruri!

Atunci cei doi adversari căzură la pace. Nu peste mult timp, însă, gândul răzbunării reîncolți și mai hotărât în mintea stă-

pânitorului împărăției vecine, așa că oștile puternice se aliniară din nou pe câmpul de bătălie.

— Ei, ginere, și acum ce facem? întrebă socrul negru de supărare.

Nu-ți fie frică, taică. Poruncește căpeteniilor să înceapă lupta, iar eu mă voi ține de cuvânt.

În timp ce trâmbițele sunau și pedestrașii înaintau, Petro încărcă un cufăr plin cu cărbuni aprinși și se abătu asupra cohortelor, împroșcând jăratec în toate părțile ca o ploaie de foc.

Hait! De bună seamă că e mâna Sfântului Petru! spuseră cei doi împărați și lupta se opri.

Se scurseseră două anotimpuri. Într-o zi, tatăl fetei află că vecinul său se pregătește din nou de luptă. La auzul veștii, Petro se întristă foarte tare, căci numai el știa că în timpul ultimei lupte dintre cele două oști, pe când zbura pe deasupra lor, o bucată mare de cărbune a rămas în cufăr și i-a mistuit aripile, încât el însuși abia reușise să ajungă teafăr la palat. Dar nici acum nu avea de gând să-și încalce promisiunea făcută socrului. Așa că porunci să-i fie adus un cal deșeuat, fără căpăstru, și ceru ca picioarele să-i fie strâns legate sub bidiviu. Pasămite, nici măcar nu știa să călărească.

După ce își luă rămas bun de la soție, Petro plecă la luptă trist, cu gândul că în scurt timp va sfârși de smucitura calului, căci de data asta nu mai avea nicio nădejde fără cufărul zburător. Și cum oștile veneau val-vârtej, iar el gonea pe câmp în întâmpinarea lor, Petro se gândi că ar fi fost mai bine să se îndrepte spre pădure, zicându-și speriat: „Poate m-ar agăța vreun copac, din galopul calului, și curând totul s-ar sfârși”.

Calul, în schimb, nu se abătu din drum nicio clipă. Gonea ca un zmeu, astfel că la o răspântie, când au trecut pe lângă o troiță veche, Petro s-a apucat cu amândouă mâinile de ea. Dar crucea, putrezită de-a binelea la temelie, s-a smuls, rămânând

ca împlântată în brațele voinicului, care părea acum însuși Sfântul Petru coborât din ceruri. Și dă-i în stânga, și dă-i în dreapta, după cum îl ducea calul printre călăreții și pedestrașii dușmani înfricoșați de această arătare, încât ginerele zdrobi de unul singur mai bine de jumătate de oaste inamică.

Când a văzut că nu-i de șagă, împăratul vecin căzu pe loc la pace, zicând: „Nu voi avea sorți de izbândă vreodată, când văd cu ochii mei că ginerele dușmanului este chiar Sfântul Petru! Căci dacă până acum, când porneam împotriva familiei lui, mă pedepsea din ceruri, de data asta a venit el însuși să mă înfrunte.”

Așa a reușit țesătorul iscusit să treacă peste încercări și să trăiască în pace până la adânci bătrâneți alături de fata împăratului, care îl iubea nespus.

Afost odată ca niciodată o prințesă care locuia singură-singurică într-un palat de aur așezat pe creasta unui munte de sticlă. Oamenii spuneau despre ea că se afla sub puterea unei vrăji și că se va mărita doar cu acela care va reuși să culeagă un măr de aur din pomul de la porțile palatului. Și era peste putința cutezătorilor să ajungă la mărul roditor, căci era păzit cu strășnicie de un vultur. Spuneau, totodată, că într-o odaie de argint sunt tăinuite zestrea împărătească și comori nemaivăzute până atunci.

Mulți viteji au încercat să se cațăre pe stâncile abrupte ale muntelui, sperând să o elibereze pe domniță și să intre în posesia comorilor, însă niciunul dintre ei nu izbutise.

Tineri curajoși și țărani de toată isprava alunecau pe muntele neted ca gheața de îndată ce se avântau spre înălțimi. Cavaleri din cele patru zări își potcoveau caii cu cele mai grozave potcoave. În zadar, căci la scurtă vreme alunecau și ei pe sticla lucioasă. Alții se străduiau să-și croiască drum cu săbiile, scobind trepte în stânca încremenită, dar și cea mai tăioasă lamă se încovoia pe poteca alunecoasă. Cu toate acestea, destui erau cei care porneau plini de însuflețire în această călătorie primejdioasă. Însă chiar dacă ajungeau foarte sus, sfârșeau toți căzând în prăpastie, pierind pe loc sau rupându-și mâinile și picioarele.

Biata prințesă se întrista văzând de la fereastră încercările

temerare ale voinicilor și tot spera, de șapte ani, că își va găsi într-un sfârșit salvatorul.

Muntele de sticlă

Vestea despre soarta prințesei ajunsese și în satul unde locuiau trei frați. Odată, cel mai mare dintre ei a pornit spre muntele de sticlă, dar s-a întors după câteva zile secătuit de puteri și cu câteva oase frânte. N-a trecut mult timp și fratele mijlociu a hotărât să-și încerce și el norocul, însă a ajuns înapoi mai mult mort decât viu.

Când cel mai mic dintre frați se făcuse mândru ca un stejar, nu a pregetat nici el să-și încerce ursita. Ceilalți făceau glume pe seama lui și-l îndemnau să-și ia gândul de la prințesă și muntele de sticlă, căci n-avea cum să se întoarcă viu de acolo. Dar mezinul nu s-a lăsat înduplecat și a purces la drum.

Mergea fluierând prin pădure, când, deodată, auzi un mieunat tânguitor. Se uită mai bine și zări un pui de râs prins într-o capcană. Flăcăul îl eliberă, iar când se întoarse, văzu că se apropia de el un râs uriaș. La început s-a speriat de-a binelea, însă râsul i-a vorbit:

Nu-ți fie teamă, vreau să te răsplătesc pentru fapta-ți binefăcătoare. Mi-ai scăpat puiul de la pierzanie. Știu încotro ții calea, îți vor prinde bine ghearele mele.

Tânărul îi mulțumi pentru dar și-și văzu mai departe de drum.

Ajunse în sfârșit la poalele muntelui de sticlă. Palatul singuratic de pe creastă se ivea și dispărea din albul norilor, iar stâncile alunecoase străluceau în soarele molcom al după-amiezii. Peste tot, de jur-împrejur, zăceau trupurile neînsuflețite ale celor care încercaseră să-i cucerească înălțimile.

Feciorul suspină și începu să se cațăre cu ajutorul ghearelor de râs care se înfigeau abil în suprafața netedă, dar și așa urcușul era anevoios. La lăsarea întunericului, abia dacă se afla la jumătatea drumului. Îl istoveau rănile și, pentru că se simțea sleit de puteri, socoti de cuviință să doarmă câteva ore, ca să-și recapăte puterile.

Nici n-apucă bine să ațipească, că-l trezi un fâlfâit de aripi imense. Era vulturul palatului care începu să-i dea târcoale

rapace, de cum îl zărise. Dintr-odată, se repezi spre voinic să-l doboare. Acesta nu se pierdu cu firea, ci apucă pasărea de picioa rele-i puternice, își încleștă amândouă mâinile de ele și se desprinse de stâncă, lăsându-se purtat în înalturi.

Când au ajuns deasupra mărului de aur, tânărul îi veni de hac dintr-o singură mișcare răpitorului, apoi căzu drept pe ramurile moi. A rupt un măr auriu și toate rănile i s-au vindecat într-o clipită.

Văzând aceasta, coborî din pom și bătu la ușa palatului, care se deschise singură. Trecu de câteva încăperi doldora de comori și felurite podoabe, merse ce mai merse până ajunse la scările ce duceau în vârful turnului. La capătul lor, sus de tot, văzu o fată frumoasă ca zorii zilei.

Prințesa i-a întins mâna și, în acel moment, muntele de sticlă s-a cutremurat, apoi a început să se facă tot mai mic și mai mic, până când a dispărut cu totul, lăsând splendidul palat pe cea mai mândră câmpie din împrejurimi.

Tinerii readuși la viață sau vindecați cu sângele vulturului au venit în întâmpinarea frumoasei prințese, care s-a căsătorit cu feciorul cel isteț și neînfricat.

Și așa au trăit ei până la adânci bătrâneți, în fericire, mulțumire și îndestulare.

Undeva, într-o țară îndepărtată, domnea un rege foarte capricios. De plictiseală sau pentru propria lui plăcere, avea niște idei scrântite. Își chinuia supușii, iar aceștia trebuiau să facă totul pentru a satisface poftele regești dacă nu doreau să fie scurtați de cap.

Într-o zi, regele a ordonat să fie chemat pictorul lui de curte și i-a spus: Uite, vei picta un diavol pentru mine, dar în chip foarte precis, nu după plăsmuirile tale. Pentru asta trebuie să găsești un demon adevărat. Dacă nu vei izbuti sau dacă mă înșeli, unde-ți stau picioarele, acolo-ți va sta și capul!

Ce să facă pictorul? Nu era nicio cale de a-l convinge pe rege că este peste puterile lui să zugrăvească așa ceva. La urma urmei, n-avea unde să găsească un diavol adevărat, chiar dacă urma să-l caute în toată lumea. Foarte supărat, s-a întors acasă, iar la cină nici nu s-a atins de mâncare. Soția lui îl privea cu îngrijorare.

Ce s-a întâmplat?

— Of, nici nu întreba! și dădu din mână cu lehamite.

Poate aș putea să te ajut?

Nimeni nu mă poate ajuta, oftă pictorul și, nedorind să mai vorbească, s-a ridicat și a plecat de acasă.

„Nu vreau să dau ochii cu lumea. De ce să-mi afle suferinţa?”

Adâncit în gânduri, a părăsit orașul și a mers încotro vedea

și diavolul

cu ochii. A hălăduit pe mai multe poteci, prin păduri, pe câmpuri, până când, deodată, îi apăru în față un vânător. La prima vedere, arăta ca un vânător obișnuit: cu haine verzi, pălărie cu pene de fazan, o curea lată și lucioasă. Dar când pictorul se uită mai atent la el, văzu că piciorul drept se termina cu o copită. Pasămite în fața lui se afla chiar diavolul!

„Totuși, un demon care arată ca un simplu vânător nu-mi e de niciun folos”, se întristă el. „În afară de copita aia de cal, e ca un om oarecare. Regele ar fi supărat și nu m-ar crede că așa arată un diavol adevărat. Mi-aș pierde capul într-o clipită.”

Între timp, diavolul se apropie de pictor. Și, după cum obișnuiesc să facă încornorații, a început să arunce scântei din ochi, să se schimonosească și să dea cu copita de pământ. Pesemne, voia să-l înspăimânte pe pictor. Dar acesta nu se sperie, era prea adâncit în propriile griji.

Nu ți-e frică de mine?! a chițăit diavolul înfuriat.

De ce să mă tem! Ești aproape la fel ca orice om, răspunse pictorul.

— Vezi să nu mă arăt cum sunt în realitate! Ai crăpa de frică!

Nu fi așa de sigur, nu sunt atât de slab de fire. N-am făcut rău nimănui, așa că n-am de ce să mă tem de tine, răspunse pictorul.

Ei comedie, tu chiar ai vrea să vezi cum arăt cu adevărat! se minună diavolul.

Ai ghicit! Exact asta aș vrea!

Nu se poate! De ce? întrebă diavolul.

O să-ți spun. Regele nostru este un tiran. Stă toată ziua și se gândește cum și în ce fel să ne mai chinuiască. Vine mereu cu niște porunci grele, cu neputință de împlinit. Dacă cineva nu-i face poftele, plătește cu capul. Acum mă așteaptă același lucru dacă n-o să-i pictez un diavol așa cum arată el cu adevărat.

— De este așa cum spui, poți conta pe ajutorul meu, se îmbună diavolul. Pregătește pânza și penelul! În fiecare noapte, când

orologiul va prinde să bată de ora douăsprezece, aprinde câte o lumânare în fiecare colț al atelierului tău, iar eu voi veni la tine. Atunci poți să mă pictezi așa cum arăt cu adevărat, dar nu mă voi lăsa văzut în întregime, ci doar câte o parte, pe rând.

De ce nu te pot vedea în întregime? a întrebat pictorul mirat.

Ți-am zis deja că arăt îngrozitor. Chiar dacă ai suporta vederea mea, pentru că ești om bun, mâna tot ți-ar tremura și atunci n-ai mai picta cum se cuvine. Trebuie să aranjăm lucrurile în așa fel, încât să pictezi doar acea parte a corpului meu pe care am de gând să ţi-o arăt. Și odată ce o pictezi, imediat s-o acoperi, și tot așa, și tot așa, până când pictura va fi gata. Voi face precum spui, încuviință pictorul. Pregătesc pânza și te aștept la noapte.

Plecă acasă cu inima veselă. Soția lui răsuflă ușurată, când îl văzu binedispus.

Noaptea, pictorul se duse în atelierul său și aprinse câte o lumânare în fiecare colț, apoi închise ușa cu băgare de seamă. Se știe că diavolul poate pătrunde în orice chip, fie pe fereastră, fie prin ușa zăvorâtă sau chiar din acoperiș.

Când bătu de miezul nopții, pictorul auzi bocănituri de sus, ca și cum cineva ar fi jucat popice în pod. Apoi – „bum!”

– ceva a căzut pe podea. Era o parte din diavol, și anume: coarnele cu părul vâlvoi. Pictorul apucă numaidecât pensula și le pictă. După ce acoperi pânza, coarnele și părul săriră înapoi

în tavan și se făcură nevăzute. Se auzi din nou sunetul bilelor care se rostogoleau și într-o clipă totul se liniști. Pictorul s-a culcat și a dormit buștean până dimineață.

Zilele următoare povestea se repetă. De fiecare dată, cădea

ceva diferit: căpățâna, ochii și urechile, nasul, gura și bărbia, părți ale trunchiului, urmate de brațe, picioare și copite, iar la sfârșit coada. Pictorul acoperea cu mare grijă, de fiecare dată, ceea ce tocmai pictase.

În ultima noapte, după ce zugrăvise coada, lumânările s-au stins deodată și s-a auzit aceeași voce chițăită:

— Bravo, pictorașule, am terminat! Acum dormi liniștit și mâine dimineață du tabloul la rege. Ce fericit o să fie Înălțimea Sa! Hi, hi! M-ai prins perfect!

Și dacă nu va fi așa? Îmi voi pierde capul! De câte ori predau o lucrare, trebuie să o privesc eu mai întâi.

— Asta ar mai lipsi! strigă mânios diavolul. La ce-ţi trebuie să priveşti ceva atât de dezgustător ca mine! Fă binișor imaginea sul, cât este încă întuneric, iar mâine dimineață, când vei ajunge la castel, ai grijă să stai cu spatele la tron. Iar pictura să o ridici deasupra capului și să o desfășori în spatele tău. Atunci vei înțelege totul. Poţi fi sigur că nu te păcălesc. M-ai pictat bine și nu trebuie să-ţi fie frică pentru capul tău.

— Văd că îmi dorești binele, a spus pictorul, și făcu tabloul sul. Mulțumesc mult pentru ajutor. Spune-mi acum ce îți datorez?

Ce să-mi datorezi? De cum am auzit de la tine ce nemernic este regele tău, m-am bucurat să te ajut.

— Dar mie mi-ar plăcea foarte mult să-ţi dau ceva! stărui pictorul.

Nu te gândi la asta, răspunse diavolul, voi primi ce mi se cuvine!

Apoi a auzit încă o dată bilele din pod și aproape că i-a părut rău că diavolul nu va mai veni niciodată.

A doua zi dimineață, a fugit cu pânza înfășurată la castel. Paznicul și slujitorii știau deja de ce vine și l-au condus de îndată la rege. Pictorul s-a închinat și a spus:

Milostive rege, l-am pictat pe diavol cu chipul lui adevărat, așa cum a dorit Maiestatea Voastră.

Mi se pare că ești prea încrezător, mormăi regele. Arată-mi, lasă-mă să văd dacă nu cumva m-ai înșelat!

Pentru numele lui Dumnezeu! Maiestatea Voastră nu trebuie

să privească acest tablou, îl imploră pictorul. Maiestatea Voastră nu va putea suporta această priveliște!

— Șmecherule ce ești! Vrei să-mi arăți vreo scorneală și probabil să mă sperii! Nicio scuză! Desfășoară tabloul și gata! a poruncit regele.

Ordinul a trebuit executat. Așadar, pictorul stătu cu spatele la tron, ridică pictura deasupra capului și desfășură deodată portretul.

Vai de mine! Oribil! Groaznic!

Și asta a fost tot ce a reușit să bolborosească regele. Ochii i-au ieșit din orbite, i s-a oprit respiraţia și a căzut de pe tron. Nu s-a mai ridicat. În acel moment, sala tronului s-a cutremurat de un hohot de râs înspăimântător. Pictorul pricepu cine râdea. Nu era nimeni altul decât diavolul din tablou.

Se povestește că, în acest fel, diavolul l-a ajutat nu doar pe pictor, ci și pe toți cei asupriți din țara aceea. N-aveau de ce să se teamă pentru viața lor, căci noul rege a fost unul înțelept și înțelegător. Și se mai spune că, de-atunci, lumea a fost veselă

și fericită, iar de la pictor încoace, nimeni nu s-a mai întâlnit vreodată cu diavolul.

Bătrânul Grivei și lupul

Un cioban avea un câine pe nume Grivei, care de mulți ani, zi și noapte, îi păzea cu grijă oile, astfel încât lupul nici nu îndrăznea să se apropie de stână. Dar ce să-i faci, ca la toată lumea, și la Grivei veni bătrânețea, iar colții începură să i se tocească și el să șchiopăteze.

Privindu-l, într-o zi ciobanul spuse: „A ajuns o potaie bună doar de aruncat”. Așa că și-a luat un câine tânăr, pe care îl mângâie, îi dete să mănânce pe săturate și îl învăță să păzească turma de oi.

Văzând asta, Grivei se așeză flămând și posomorât într-un colț. La căderea serii, cățelandrul cel tânăr se tolăni sătul în cușca în care devenise stăpân și adormi buștean.

Noaptea însă, lupul dădu târcoale stânii, iar bătrânul Grivei, obișnuit să stea de veghe, îl simți. Se gândi atunci să sară peste țarc, dar era prea slăbit de foame. Așa că se culcă cu botul pe labe și își spuse trist: „Dacă eu am rămas flămând, măcar lupul să aibă ce mânca”. Și nici măcar nu lătră.

Dimineața, ciobanul merse să mulgă oile și văzu că una lipsea. De îndată se gândi: „Doar lupul a făcut asta! Ah, dacă turma ar fi fost păzită de Grivei, oița scăpa!”. S-a dus la bătrânul dulău, l-a mângâiat și l-a hrănit, cerându-și astfel iertare și îl puse din nou paznic la stână. Bucuros, acesta se gudură de parcă nu se întâmplase nimic. Când afară se întunecă, își luă datoria în serios și pândi în jurul stânii, așteptând ca lupul răpitor să apară.

Nu trecu mult timp și hoțul se furișă plin de viclenie. Dar Grivei, care cunoștea toate șiretlicurile, îi apăru în față:

— Ce cauți la stână?! se răsti el.

— Ce să caut? spuse lupul. Vreau să mănânc o oaie.

Pleacă de-aici, tâlharule, că n-o să iei nimic! mârâi amenințător Grivei.

— Uite ce e, hai să împărţim una! căută lupul să-l ispitească. La urma urmei, după atâta muncă, stăpânul tău nu ți-a dat nimic!

Cârdășie cu lupul?! Niciodată! spuse Grivei hotărât. Ieri ciobanul a uitat să-mi dea de mâncare, așa că eram flămând și slăbit, dar astăzi m-a hrănit bine și n-o să mai poți fura nicio oaie.

Bine, cum vrei. Dacă nu-mi dai o oaie de bună voie, să te pregătești de luptă! Îl amenință lupul.

— Mai bine gândește-te la tine! Cum voi termina cu păzitul oilor, spre dimineață, ne vom întâlni lângă pădure și ne-om înfrunta, dar fiecare va veni cu încă doi prieteni. Ne-am înțeles?!

Lupul a încuviințat și s-a întors repede în codru pentru a-și căuta aliați. Era plin de furie și voia să-i dea o lecție lui Grivei, așa că se întâlni cu ursul și vulpea, le povesti mânios despre umilința pe care o îndură, apoi le ceru să meargă împreună la încăierare.

La rândul lui, Grivei se gândi ce să facă și pe cine să roage să-l ajute, pentru că știa că lupul era foarte răzbunător. S-a dus la porc și la pisică, bunii lui prieteni din curte, și le-a spus toată tărășenia. Cei trei aveau o prietenie veche și încercată de-o viață, dar niciunul dintre ei nu mai era acum tânăr, nici în stare să-și măsoare puterile. Porcul era foarte gras și niciodată nu fusese un războinic, pisicii, de bătrânețe, i se înclinase coada într-o parte, iar Grivei șchiopăta de-un picior. Toți trei însă erau plini de însuflețire. Așa că porniră la drum, dar în scurt timp obosiră.

Lupul, ursul și vulpea îi așteptau nerăbdători la locul întâlnirii. Îi zăriră de departe, în lumina soarelui, și se îngroziră.

— Fraților, mormăi ursul fără să știe că Grivei șchiopăta. Primul se tot apleacă la pământ… Sigur strânge pietre ca să ne lovească!

Iată-l pe-al doilea! scheună vulpea zărind cotoiul cu coada strâmbă care se legăna fără voia lui. Ăsta are o seceră, vrea să ne taie!

Când s-au mai apropiat vitejii de la stână, auziră și porcul grohăind de osteneală.

Spaima copleși fiarele pădurii, care erau gata să o ia la sănătoasa, dar își păstrară inima rece și se ascunse fiecare cum putu, pentru a-și iscodi ciudații adversari.

Ursul se lăsă într-o groapă de la poalele unui stejar și se acoperi cu frunziș, vulpea se pitulă în iarbă cu nasul între niște păpădii, iar lupul privea îngrozit cum cei trei rivali se apropiau.

Când, în sfârșit, prietenii noștri au ajuns la locul stabilit, pisica strănută puternic de oboseală: „Pfu! Pfu!”. Vulpea, ascunsă în plapuma de păpădie, încremeni de groază, înțelegând pesemne: „Puf! Puf! Este cineva acolo, în puful de păpădie!”.

Așa că și-a luat picioarele la spinare, mâncând pământul.

Porcul, mulțumit că în sfârșit a ajuns la locul cu pricina, a început să grohăie, căutând ceva ghinde sub stejarul la poalele căruia se ascunsese ursul. „Groh, groh!” auzi prietenul lupului și tresări. „Hopa, grăsunul m-a dibuit în groapă

și vrea să mă ia numaidecât pe sus!” se gândi ursul, zbughind-o din frunziș de-i sfârâiau călcâiele.

Văzând întreaga daraveră, lupul simți că i se înmoaie picioarele, așa că, fără să-l mai aștepte pe Grivei, își luă tălpășița cu coada între picioare. În urma lui, dulăul lătră curajos de răsună întreaga pădure.

Apoi cei trei prieteni s-au întors veseli acasă, bucuroși de victorie.

Bătrânul Grivei a rămas paznic la stână, iar bătrânețile lui nu au mai fost niciodată tulburate.

Cerbul fermecat

Afost odată ca niciodată, la răsărit, un mare voievod, Nimród. Faima lui se mai păstrează și astăzi, căci Nimród a fost tatăl lui Hunor și Magyar, cei doi viteji ai căror urmași sunt hunii și maghiarii.

Voievodul Nimród era foarte priceput într-ale vânătorii. Dimineața, după ce isprăvea cu treburile ocârmuirii, își agăța de umăr arcul, încăleca bidiviul și galopa ca vântul peste dealuri și văi, nimerind din fuga calului păsările de pe cer. Îi era drag să vâneze de unul singur, însă atunci când Hunor și Magyar au crescut, era mândru să-i ia și pe ei la vânătoare.

Când a venit vremea celor doi flăcăi chipeși și curajoși să-și ia zborul din cuibul părintesc, Nimród le-a spus:

Dragii mei feciori, eu sunt bătrân și nu mai pot să merg la vânătoare cu voi ca înainte. De-acum o să locuiți fiecare în iurta lui. Vă dăruiesc pământurile, pădurile, vitele și acareturile, ca să trăiți fără griji, iar când eu voi închide ochii, întreaga

țară va fi a voastră.

Fiii i-au mulțumit tatălui pentru bunăvoință și curând se strămutară în corturile lor, rămânând aproape unul de altul. La început vânau pe pământurile lor, apoi s-au tot îndepărtat, străbătând și alte tărâmuri. Dar mereu când se întorceau acasă, veneau numaidecât la tatăl lor să-i povestească despre ce văzuseră.

Într-o seară însă, când stăteau în jurul focului, Hunor îi spuse

fratelui mai mic:

Magyar frățioare, mâine dimineață vom porni la un drum mai lung. Acolo va fi mai mult vânat, râurile mai mari și câmpiile mai mănoase.

— Și eu mă gândesc la asta de la o vreme încoace, zise Magyar. Aici belșugul s-a cam dus, pentru că și tatăl nostru, și noi am vânat tot ce se putea.

S-au înțeles așadar, ca la revărsarea zorilor, să pornească la drum spre apus. Hotărâră să ia cu ei câte cincizeci de flăcăi, puternici și curajoși, și să nu se mai întoarcă decât la căderea zăpezii.

Și, într-adevăr, au pornit dis-de-dimineață și-au tot mers. Pe drum, vânau, înnoptau pe unde-i prindea amurgul, iar dimineața mergeau și mai departe.

Trecuseră de multă vreme hotarele ținutului lor, dar cu cât înaintau, cu atât mai mult le plăceau locurile. În calea lor, întâlneau câmpii uriașe, de necuprins cu ochii, străbăteau păduri bogate cu tot felul de sălbăticiuni și treceau peste râuri pline de pești. Asta își doreau, să aibă ce să vâneze.

S-ar fi bucurat să-i fi însoțit și tatăl lor, să vadă ce văd și ei. Sigur i-ar fi revenit pofta de vânătoare! Încetul cu încetul însă, se plictisiră de vânătoare. Nu mai săgetau nici bivoli, nici cerbi, nici căprioare, ci căutau doar animale nemaivăzute. Așa își petreceau ei zilele, hoinărind de dimineața până seara.

Într-o bună zi, însă, le apăru în față un cerb cu adevărat nemaipomenit, mândru și falnic, cum nu mai văzuseră vreodată. Coarnele îi pluteau deasupra capului, împletite ca o coroană regească. Ochii negri îi străluceau ca niște diamante de preț. Era subțire precum trestia, cu picioare lungi și zvelte, care parcă nici nu atingeau pământul.

— Uită-te, frate Magyar, ce cerb minunat! strigă Hunor.

Minunat, minunat! repetă Magyar. N-am mai văzut niciodată unul atât de frumos!

— Să mergem după el!

Zbura cerbul precum fulgerul, iar Hunor și Magyar cu cei o sută de viteji îl urmau prin desișuri și poieni, peste văi și munți. Dispărea și apărea, parcă ademenindu-i pe urmăritori.

Caii spumegau vlăguiți, dar Hunor și Magyar erau neobosiți. Au gonit după cerbul fermecat de dimineață până la asfințit, pentru că voiau să-l ducă acasă viu tatălui lor, ca să se mândrească cu el și să-i mulțumească. Dar în zadar. Soarele a apus, iar cerbul se pierdu în asfințit, într-un loc mlăștinos de nepătruns. Aici s-au oprit și ei, pentru că ar fi pierit cu toții acolo. Poate că și cerbul a pierit acolo. Cine știe?

Când s-au uitat în jur, au văzut că cerbul îi dusese pe niște meleaguri frumoase cum nu mai văzuseră până atunci. Un tărâm înconjurat, cât vedeai cu ochii, de păduri și râuri. Iarba plină de flori le venea până la brâu, pomii cu coroane uriașe le ofereau fructe zemoase și umbră răcoroasă. În ape săreau o mulțime de pești, iar solzii lor sclipeau în razele soarelui.

Ce-aș mai vrea să rămân aici pentru totdeauna! spuse încet Hunor, cu inima plină de încântare. Dar tu, Magyar frățioare?

Și eu, Hunor bácsi, și eu!

Dar oare ce va zice tata?

Ai dreptate. Mâine, de dimineață, ne întoarcem de îndată acasă și ne sfătuim cu el.

A doua zi au pornit înapoi în țară, la tatăl lor. În drum spre casă au vânat doar cât le era de trebuință să mănânce.

După șapte zile și șapte nopți de cale întoarsă au ajuns la iurtele lor, mirându-se de drumul lung pe care îl străbătuseră.

Bătrânul Nimród stătea trist și îngândurat în cortul lui. Se bucură că îi văzu și îi întrebă cu vocea stinsă:

— Unde ați fost? Au trecut de două ori șapte zile și șapte nopți de când nu v-am mai văzut, iar eu simt că n-am să mai trăiesc mult.

Hunor îi răspunse:

— Iartă-ne, dragă tătucă, pofta noastră de vânătoare ne-a dus departe. Dar iată, ne-am întors să-ți spunem că am găsit o țară foarte frumoasă și am dori foarte mult să ne așezăm acolo amândoi.

— Și țara mea n-o mai vreți? întrebă cu tristețe Nimród.

Tată, vorbi la rândul lui Magyar, ai mulți fii în afară de noi, să fie a lor această țară. Dă-ne binecuvântarea ta și ai grijă de ceilalți feciori.

Ochii lui Nimród s-au umplut de lacrimi și grăi cu vocea

tremurândă:

Veniți să-mi pun mâinile pe capul vostru.

Băieții au îngenuncheat, iar bătrânul i-a binecuvântat.

— Mergeți, și Domnul să fie cu voi!

Acestea spunând, Nimród îi sărută pe frunte. Îi mai privi odată cu drag, apoi își închise ochii, dându-și sufletul în brațele celor doi fii iubiți ai lui.

După ce l-au înmormântat cu mare fast, Hunor și Magyar s-au înțeles cu frații lor, lăsându-le domnia tatălui, iar ei au pornit înapoi, în acele locuri rodnice și frumoase unde le rămăsese inima.

Călătoria a durat șapte zile și șapte nopți, iar când au ajuns, au îngenuncheat, au mulțumit lui Dumnezeu și cerbului minunat care îi adusese pe aceste meleaguri de o frumusețe rară.

Se așezaseră de mai multe zile în această insulă, mirându-se că în afară de ei, nu văd și alți oameni. Și-atunci Hunor zise:

Să mergem, Magyar frățioare, să vedem, poate găsim și vreun suflet de om!

— Să mergem, Hunor bácsi.

Porniră iar la drum cu cei o sută de viteji și colindară mult timp câmpiile.

Și, iată, ce le-au văzut ochii! Cât pe ce să rămână cu gura căscată de mirare! O ceată mare de fete, una mai frumoasă ca alta, jucau lângă un izvor. Prinse în horă, să fi fost vreo sută, dacă nu mai multe, iar în mijloc dansau două fete atât de frumoase, că la soare te puteai uita, dar la dânsele ba!

Hunor și Magyar s-au privit unul la altul, la fel au făcut și vitejii. Fără să mai rostească vreun cuvânt, le-au înconjurat pe fete și, urcându-le pe cai, au plecat gonind mai repede ca vântul.

Ajungând la corturi, fetele au fost coborâte cu grijă și invitate înăuntru. Hunor și Magyar își aleseseră mândrele din mijlocul horei, care își veniseră în fire, dar încă mai tremurau de frică. Însă cei doi frați le-au spus vorbe atât de frumoase, încât încetul cu încetul, acestea au prins îndrăzneală față de acești tineri chipeși, nemaipărându-le rău că fuseseră aduse împotriva vrerii lor. Și celelalte fete își reveniseră din spaimă.

Curând, cei doi prinți au aflat că fetele răpite sunt fiicele lui Dul, voievodul alanilor. Se bucurară, așadar, că-și găsiseră soții logodnice cu sânge de voievod. Iar când fetele au aflat că se vor mărita cu fiii renumitului Nimród, au fost încântate.

Hunor îi jură logodnicei sale:

Tu ești a mea, eu sunt al tău, doar moartea să ne despartă!

La fel și Magyar alesei lui:

Tu ești a mea, eu sunt al tău, doar moartea să ne despartă!

Fetele au repetat fiecare, la rândul lor, acest legământ curat.

Au făcut apoi toți cei o sută de viteji, în frunte cu frații Hunor și Magyar, o nuntă mare cu alesele lor. Dumnezeu le-a binecuvântat neamul, dăruindu-le urmași vrednici.

Se spune că în timpurile de demult era un împărat care avea o fată pe nume Dochia, frumoasă ca nimeni alta, cuminte și isteață. Mulți feciori vrednici veneau să o pețească la bătrânul ei tată, însă acesta nu voia să-și dea fiica, spunând că e prea tânără și că nu-i sosise vremea de măritat.

Odată, pe când se războia cu un alt împărat, tatăl Dochiei fu învins, iar dușmanul își puse în gând să-i ia împărăția cu tot cu fata cea dragă. Cum află despre cele întâmplate, Dochia se îmbrăcă în douăsprezece cojoace ca să n-o recunoască nimeni și, cu furca de tors în brâu, porni spre munte împreună cu turma de oi și capre pe care avea să le pășuneze de la sfârșitul lui Faur până spre toamnă.

Mergea Dochia cea voinică și se îndepărta de poalele muntelui fără să zăbovească în vreun loc, nici să se abată din drum. În vremea aceasta, cânta: De-acu înainte/ N-a mai fi ninsoare,/ Ci tot cald și soare,/ Zile senine,/ De lumină pline.

Soarele auros strălucea și dogorea, Martie i se arăta blând chiar din prima lui zi, pajiștile se așterneau moi și vesele în calea mielușeilor cu canafi roșii la gât, de-i veni fetei să-și dea jos unul dintre cojoace, apoi altul în cea de-a doua zi, și încă unul în a treia, căci vremea era limpede, văratică, iar de la atâta mers i se făcea și mai cald. Iar Dochia mergea și cânta:

Mergi repejor,/ Că-i Mărțișor/ Și-i căldișor/ Și ad-o cofiță/ Plină, plinuță,/ De fragi, frăguțe!

Dochia, fiica împăratului

Nici nu băgă de seamă ce cale lungă străbătuse timp de o săptămână, de când plecase de acasă, iar ea tot înainta cu turma de oi prin luminișurile presărate cu fragi înfloriți și se îndrepta spre creasta muntelui, renunțând la câte un cojoc, până când, în cea de-a douăsprezecea zi, se trezi doar în cămașa de in.

Deodată, simți cum răcoarea se preschimbă în frig, frigul — într-o furtună aprigă cu ploaie și omăt, iar furtuna — într-un ger cumplit de crăpau pietrele și ouăle sub corb. Dochia n-avea unde să se adăpostească pe creasta muntelui și, de frică să nu cadă în vreo prăpastie, se propti în furca de tors, cu mioarele toate strânse în jurul ei.

Viforul nu dădea semne de ostoire, ci se dezlănțuise și mai mult pentru încă douăsprezece zile, cu fiece zi mai aspru și mai neîmblânzit. Chipul Dochiei încremenea încet sub lacrimile nestăvilite, iar trupușorul firav se transforma la rându-i într-un sloi de gheață străjuit de mioarele înmărmurite.

Se spune că din furca de tors se înălțase un brad falnic, iar din stana de piatră înconjurată de felurite pietre mai mici izvorî la scurtă vreme apă limpede și răcoritoare.

De-a lungul timpului, mulți povestitori au dus această legendă prin vechile regiuni românești. Și în Bucovina, și în Basarabia, și în Muntenia, și în alte ținuturi. Iar Dochia a fost înfățișată în cel puțin tot atâtea feluri câte cojoace avea pe ea: fie ca o fiică frumoasă și cuminte, fie ca o mamă blândă cu feciorul ei, dar arțăgoasă față de restul lumii, fie ca o soacră ce-i face zile fripte nurorii până apare Mărțișor și îi găsește ac de cojoc bătrânei, prefăcând-o într-o stană de piatră. Astfel, conform tradiției populare, primele zile ale lunii martie, cu vreme mereu schimbătoare, sunt considerate „zilele Babei Dochia”.

O altă legendă spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac

Decebal, care, urmărită de împăratul roman Traian în munți, pentru a nu fi prinsă de acesta, s-a transformat în stâncă.

Vrăjitorul Of, stăpânul pădurilor

Demult, în vremuri străvechi, pe când nici străbunicii și nici stră-străbunicii noștri încă nu veniseră pe lume, se întâmplau tot felul de minunății prin ținuturile megieșe cu împărăția lui Of, bătrânul vrăjitor cu barba de culoarea ierbii, despre care se spune că vindecase pe mulți de trândăvie.

Trăiau odată un moș și o babă care aveau multe nevoi. Dar nu sărăcia era necazul lor cel mai mare, ci unicul fecior – un papă-lapte nepriceput și leneș cum nu se mai pomenise în tot ținutul. Se făcuse un coșcogeamite flăcău, care nu se obosea nici măcar să-și ia un blid de mâncare sau o cană de apă. Și nu se mira nimeni că n-avea trebuință nici de nădragi, nici de bocanci, căci ședea lungit pe cuptor cât era ziulica de mare, chiar și în toiul verii. Crescu băiatul lor ca o pâine bine dospită și n-avea altă treabă de făcut decât să stea tolănit și să molfăie.

Moșul și baba își spuneau întruna: „Ce ne facem noi cu trântorul ăsta la bătrânețe? Alți copii nu mai prididesc de grija gospodăriei și a părinților, iar al nostru mănâncă mălaiul degeaba, așteptând să-i vină toate de-a gata”.

S-a tânguit cât s-a tânguit baba, iar într-o zi își întrebă bărbatul mânioasă:

Ce ai de gând să faci cu el, moșnege? Nu vezi că a crescut cât casa și dă în gropi de netot ce e? Barem să intre argat la vreun meșter, ca să nu se aleagă praful de el.

A chibzuit ce a chibzuit moșul și s-a dus cu băiatul la croitor pentru ucenicie. Feciorul n-a stat mai mult de trei zile și a fugit. După ce a ajuns acasă, s-a întins pe prispă și s-a cufundat într-un somn liniștit. Cum văzu asta, tatăl îi trase o sfântă bătaie și îl dojeni de mama focului. Apoi l-a dus la cizmar, dar băiatul n-a zăbovit prea mult nici acolo. În cele din urmă, îl lăsă în grija fierarului, poate-poate se va îndura de el și-l va învăța meserie. Feciorul și-a luat tălpășița și de această dată.

Bătrânul nu mai știa ce să facă, așa că îi spuse babei:

Îl voi da în argăție, hăt, departe, pe alte meleaguri, de unde n-are să mai scape cu una, cu două!

Zis și făcut. De cum se crăpă de ziuă, luară amândoi drumul pădurii. Nu trecu mult și moșul, simțind că nu-l mai țin picioarele, se așeză pe un buștean pârlit de trăsnet să-și tragă sufletul:

— Of! of! că tare am mai obosit, suspină el.

Când, deodată, ca de nicăieri, apăru un unchiaș îndesat, cu obrajii zbârciți și barba verde până la genunchi, în zdrențe verzi. Parcă era acoperit cu mușchi din tălpi până-n creștet.

— Ce vrei de la mine, omule? îl întrebă răstit.

Na-ţi-o bună! se minună bătrânul. De unde mai apăruși și tu? Piei din ochii mei, nălucă!

Cum de unde? i-o întoarse unchiașul. Chiar tu m-ai chemat!

— Eu?! Cine ești tu? îl întreabă bătrânul.

Sunt Of, stăpânul pădurilor. De ce m-ai chemat?

Haida de! Nici pomeneală să te fi chemat! spuse bătrânul.

Ba nu zău! Și cine a spus „Of”?!

— Am oftat de istovit ce sunt, răspunse bătrânul.

Încotro ții calea? schimbă vorba unchiașul.

Unde văd cu ochii, zise bătrânul. Mă duc cu nătângul meu să-l dau de argat la străini, căci prin părțile noastre, pe unde l-am mai dus, a fugit de peste tot. Poate-poate s-o alege ceva de el.

Lasă-mi-l mie, îl fac ucenic! îi zise atunci Of. Dar să facem o înțelegere: rămâne la mine un an și când vei veni după el, de-l vei recunoaște, veți pleca împreună, iar de nu îl vei ghici, va sluji încă un an în pădure.

Bătrânul se învoi, bătură palma amândoi în semn de înțelegere și se întoarse de unul singur acasă. Nici nu bănuia că și-a lăsat feciorul pe mâna unui vrăjitor.

L-a luat Of pe băiat și l-a dus pe celălalt tărâm, în împărăția subpământeană, la o colibă verde acoperită cu stuf. Și tot ce vedeai înăuntrul ei era de culoarea ierbii: pereții, lavițele cu lăicere din cetină, până și nevasta vrăjitorului, și copiii lor –cum am spus, totul, totul era verde. Iar lucrătorii de pe lângă casă, tăietori de lemne, erau nimeni alții decât niște spiriduși verzi ca ruta de grădină.

— Ei bine, ia loc, îi spuse Of ucenicului său, și potolește-ți foamea.

Spiridușii aduseră repede de-ale gurii tot felul de mâncăruri verzi. Până și apa era verde. Băiatul n-avu încotro și mâncă ce i se puse în față.

Acum să treci la treabă. Mergi de taie niște lemne și adumi-le în colibă.

Plecă băiatul și, n-apucă bine coada toporului, că îl podidi somnul. Nu trecu mult timp și vrăjitorul Of veni pe acolo, iar când îl văzu că doarme, le porunci spiridușilor să adune lemne de foc și să-l lege pe băiat deasupra focului, până arde de tot. Apoi vrăjitorul împrăștie cenușa în cele patru zări, iar ultimul firișor care rămăsese îl stropi cu apă vie. Și, deodată, ce să vezi! Băiatul prinse din nou viață, însă acum era ceva mai deștept și mai iscusit.

A doua zi, de cum s-a trezit, Of i-a poruncit ucenicului să isprăvească tăiatul lemnelor. Și el a adormit ca în ajun. Vrăjitorul a dat foc lemnelor cu băiat cu tot, a împrăștiat cenușa în vânt, a stropit jarul cu apă vie și ucenicul a prins viață,

iar de data asta se făcuse un fecior chipeș, fără de asemănare.

Dar vrăjitorul tot nu era mulțumit. Așa că l-a ars și a treia oară, stropind din nou cenușa cu apă vie. Din trântorul de odinioară apăru un cazac voinic și îndemânatic cum nu-ți poți închipui, doar în povești întâlni.

Și în felul acesta a petrecut tânărul un an în împărăția verde a lui Of. Nu mult după ce se împlini sorocul, tatăl veni să-l ia. Se așeză din nou pe buturuga arsă și oftă adânc.

Ca din senin, apăru Of cel verde.

Ziua bună, omule!

—

Bună să-ți fie inima, Of!

Ce vânt te aduce pe aici, omule?

Am venit după fiul meu, spuse bătrânul.

Păi, să mergem. De-l recunoști, ia-l cu tine, de nu – mai rămâne un an la mine.

Bătrânul îl urmă până la coliba de stuf. Acolo, vrăjitorul scoase dintr-un sac o strachină de semințe de mei și, nici nu apucă bine s-o lase jos, că pe dată se năpustiră în ea o puzderie de cocoși.

Ei bine, află-l, moșule, pe fiul tău! îi spuse Of.

Bătrânul privi descumpănit, dar nu fu în stare să-l recunoască. Toți cocoșii arătau la fel. Astfel fiul a rămas în slujba vrăjitorului încă un an.

Când se împlini cel de-al doilea soroc, tatăl se întoarse din nou în pădure la bușteanul pârlit de trăsnet. Amărât, se așeză și oftă: „Of!”.

Cât ai clipi, apăru unchiașul cu barba verde și împreună coborâră în împărăția subpământeană, la staulul din dosul colibei.

Ei bine, care dintre aceștia e fiul tău? îl întrebă Of pe musafirul pământean.

Bătrânul se uită la berbecuții sprinteni, toți unul ca unul, și nu fu în stare să-și recunoască fiul nici de această dată. Așa

că fu nevoit să-l lase pentru al treilea an acolo și făcu cale întoarsă singur și necăjit.

Când al treilea soroc se împlini, bătrânul tată porni nerăbdător spre pădure, în revărsatul zorilor. Mergea abătut, când, deodată, îi apăru în cale un moșulică în haine albe ca spuma mării.

Ziua bună, drumețule! îl salută omul în alb.

— Bună să-ți fie inima, taică! îi răspunse bătrânul.

— Încotro ții calea?

Spre pădure, la Of cel verde, să-mi scap fiul din argăție.

Îi povesti necunoscutului pe îndelete despre cele întâmplate. Auzind una ca asta, străinului i se făcu milă de tatăl necăjit și îi spuse: Te văd om cinstit, așa că îți vorbesc pe șleau. Of este un vrăjitor foarte viclean și pe ce pune mâna nu mai dă înapoi.

— Dacă știi cum să-mi iau fiul de acolo, spune-mi, tăicuțule, bunule, și mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine tot restul zilelor mele! Bun, rău – e fiul meu. Sângele apă nu se face.

Atunci bătrânelul alb îi spuse:

— Ascultă sfatul meu. Când te va duce la coliba verde, Of îți va cere să alegi pe fiul tău dintr-un un stol de porumbei, tu însă să nu-l cauți printre cei ce se vor repezi la boabele de grâu. Al tău va sta sub părul din livadă, curățindu-și penele, și nu se va atinge de mâncare.

Bătrânul i-a mulțumit și și-a văzut de drum. Pe la prânz, ajunse la bușteanul ars, se așeză vlăguit și scoase un oftat: „Offff!”.

Of cel verde apăru pe loc și împreună merseră în împărăția pădurilor, după cum le-a fost înțelegerea. Dintr-odată, sute de porumbei dădură buzna la boabele de grâu aruncate de stăpân, care spuse:

— Ei bine, pe care îl alegi? De-i al tău, pleci cu el, de nu, al meu va fi pe veci!

Bătrânul se uită la ei, cum ciugulesc cu poftă, numai unul se găsi mai breaz decât alții să-și aranjeze penele.

— Acesta-i fiul meu! strigă bucuros, arătând spre pasărea de sub păr.

Ai ghicit, moșule. Ia-ți odrasla înapoi.

Și zicând acestea, vrăjitorul Of transformă porumbelul într-un tânăr de toată isprava, iar tatăl nu-și putea lua ochii de la el. Se îmbrățișară și porniră bucuroși spre casă.

Când se întorceau, tatăl îl întreabă cum i-a fost traiul în împărăția lui Of. Fiul îi povesti totul, apoi tatăl începu să se plângă de sărăcia în care își duceau zilele. Băiatul îl asculta tăcut, iar tatăl spuse:

Ce ne facem acum, fiule? Eu sunt sărac, tu sărac. Ai slujit trei ani și n-ai câștigat nimic.

— Nu fi supărat, tătucă, totul va fi bine. Vor ieși conașii cu hăitarii să vâneze vulpi, iar eu mă voi preface într-un ogar și voi prinde o jivină. Conașii, atunci, vor voi să-ți cumpere ogarul, iar tu le vei cere trei sute de grivne în schimb, dar bagă de seamă, să nu le dai și zgarda mea. Ne pricopsim de pe urma lor, ai să vezi!

Merg ei cât merg și, deodată, la marginea pădurii, zăresc câțiva câini care hăituau o vulpe. Înconjurat, animalul nu avea scăpare, dar nici nu se lăsa prins. Într-o clipă, fiul s-a dat peste cap de trei ori și s-a prefăcut într-un câine ogar. Luă urma vulpii și o înhăță dintr-o săritură. Conașii au ieșit de-ndată din pădure:

— Al tău e câinele? îl întrebară ei pe bătrân.

Al meu! răspunse acesta.

Strașnic ogar! Dă-ni-l nouă!

Ei, cât îmi dați pe el?

— Cât vrei matale?

Trei sute de grivne, fără zgardă.

Ce nevoie am avea de zgarda ta, îi vom face una aurită. Ia o sută de grivne!

— Ba dați-mi trei sute.

— Hai, ia două sute și dă-ne câinele.

S-au tocmit cât s-au tocmit, apoi i-au dat cât a cerut. Conașii au luat ogarul și au început din nou să fugărească vulpea. Câinele, de cum isprăvi cu vânatul, o luă țintă spre pădure, unde se prefăcu în flăcău și i se arătă tatălui. Pasămite, feciorul nu stătuse degeaba la Of, ci deprinsese tainele vrăjitoriei.

Merg și tot merg, iar tatăl spune:

– Mda. Pentru ce ne ajung, fiule, banii ăștia? Poate la cârpit ceva prin gospodărie și să reparăm bojdeuca...

Nu te întrista, tăicuțule, vor mai fi. De cum vor ieși conașii cu șoimarii la vânătoare de prepelițe, eu mă voi preface într-un șoim pelerin, iar ei vor dori să mă cumpere de la tine.

Tu să mă vinzi pentru trei sute de grivne, însă să mă dai fără gluga de piele.

Merg ei pe câmp și, ce să vezi, conașii sloboziră un uliu porumbar asupra unei prepelițe. Uliul se năpusti feroce, însă prepelița nu se lăsa prinsă cu una, cu două. Atunci feciorul se dădu de trei ori peste cap și se prefăcu într-un șoiman aprig, care doborî numaidecât prepelița. Când au văzut una ca asta, conașii s-au apropiat de bătrân:

Al tău e șoimul?

Al meu!

Grozav șoim! Vinde-ni-l!

— Ei, cât îmi dați?

Cât vrei matale pe el?

Trei sute de grivne, fără gluga de piele.

Îi vom face una din brocart!

Și făcură întocmai cum se tocmiseră. Au numărat banii, au luat șoimanul și l-au slobozit să prindă încă o prepeliță. Șoimul,

de cum isprăvi cu pasărea, o luă țintă spre pădure, iar acolo se prefăcu la loc în mândru flăcău, întorcându-se la tatăl său.

— Ei, acum s-au strâns niște bani albi pentru zile negre, răsuflă ușurat bătrânul.

Nu te grăbi, tăicuță, că vor mai fi. Când ne vom apropia de târg mă voi preface în cal, iar tu ai să mă vinzi. Îți vor da pentru mine o mie de grivne! Însă ține minte, să mă dai fără căpăstru.

Se apropiau de sat, iar acolo era zi de iarmaroc. Fiul se dădu de trei ori peste cap și se prefăcu într-o frumusețe de armăsar – zmeu, nu altceva – că te temeai să te apropii de el! Mergea bătrânul agale, ținând calul de căpăstru, iar dobitocul, cum juca în frâu, așa juca și izbea cu copita de pământ. La iarmaroc, s-au strâns negustorii în jurul lor și au început să se târguiască.

O mie de grivne, fără căpăstru! spuse bătrânul.

Nu ne trebuie căpăstrul tău! Îi vom face unul de argint!

Îi dădură cinci sute de grivne.

— Nu-l dau pe banii ăștia.

Dar un zlătar chior cu pălărie verde se dădu mai aproape.

Cât vrei pe el, moșnege?

O mie, fără căpăstru.

— Ei, e cam scump, neică! Ia cinci sute pe cal, cu tot cu căpăstru.

Nici pomeneală, zise bătrânul.

Uite șase sute de grivne... Ia-i!

Începu țiganul să se tocmească, iar bătrânul nu lăsa nicio copeică.

Ia-i, taică, numai să fie cu căpăstru.

O, nu, căpăstrul e al meu!

— Măi, omule, unde s-a mai pomenit să dai calul fără căpăstru? Ce mai faci cu el?

Faci cum vrei, dar căpăstrul e al meu! spuse hotărât bătrânul.

— Fie! Uite, încă cinci grivne pe deasupra, dar cu căpăstru!

Se gândi atunci bătrânul: „Să fie vreo trei grivne căpăstrul ăsta, nu mai mult, iar zlătarul îmi dă cinci grivne pe el”. Se învoi și-i dete în cele din urmă calul.

Cei doi băură aldămașul. Bătrânul luă banii și porni spre casă, iar țiganul încălecă pe cal și se făcu nevăzut. Nu era nimeni altul decât vrăjitorul Of, care se prefăcuse în zlătar.

Calul năzdrăvan îl purtă peste creștetele brazilor, pe sub poalele norilor. Au coborât în împărăția subpământeană, poposind curând la coliba verde. Vrăjitorul a dus calul în grajd, l-a priponit și, intrând în casă, îi spuse nevestei: Ei, de acum n-o să-mi mai scape puiul ăsta de om!

Pe la amiază, luă calul de căpăstru și plecă cu el la râu să-l adape.

Dar când se aplecă deasupra pârâului să bea apă, calul se prefăcu într-un costraș sprinten și, din trei salturi, dispăru în valuri, ia-l de unde nu-i. Vrăjitorul Of, fără să stea prea mult pe gânduri, se prefăcu la rândul lui într-o știucă verde-verde și porni pe urmele costrașului. Când era pe cale să-l ajungă din urmă, costrașul își încordă puternic creasta și își struni aripioarele, încât știuca nu apucă să-l înșface.

Văzând că nu poate să-l ajungă din urmă, îi zise:

Costraș-sprintenaș, hai să stăm puțin de vorbă!

Dacă vrei să vorbim, cumetriță-știuculiță, spune ce ai de spus, că te aud.

Dar știuca se apropie din nou, zicând:

Măi, costraș-sprintenaș, întoarce-te puțin, că n-o fi bai!

Costrașul își încordă și mai tare aripioarele:

— Dacă vrei să stăm de vorbă, cumetrițo, aud din mers ce ai de spus.

Multă vreme înotă știuca pe urmele costrașului, dar nu apucă să-l prindă.

Tot fugind de știucă, costrașul ajunse la mal, iar acolo, ce să vezi, o prințesă frumoasă și harnică limpezea albiturile. Peștele auriu dete o dată din coadă și se transformă pe loc într-un inel din aur cu piatră de granat. Prințesa l-a văzut și l-a scos fericită din apă. Veni fuga cu el la palat și prinse a-l lăuda împăratului:

Privește, tată, ce inel frumos am găsit la râu!

Tatăl zâmbi văzând bucuria prințesei care nu mai știa pe ce deget să-l pună, tot cântând: „E atât de frumos, e atât de frumos!”.

În vremea aceea, sosi la palat un negustor în straie verzi, nimeni altul decât vrăjitorul Of deghizat în cupeț bijutier, care ceru să fie primit de împărat neîntârziat.

Ce vânt te aduce la palat, uncheșule? îl întrebă împăratul.

Cum să-ți spun... Măria-ta, în timp ce navigam pe mare spre împărăția în care m-am născut, îi duceam împăratului meu un inel cu piatră de granat, pe care l-am scăpat în apă. Nu l-a găsit din întâmplare vreunul dintre supușii tăi?

Ba da, răspunse împăratul. Fiica mea l-a găsit.

O chemă la el și, de îndată ce apăru, Of cel verde începu să o implore să-i dea inelul înapoi, zicându-i că în lipsa lui are să-și găsească sfârșitul. Însă prințesa îndărătnică nu voia să se despartă de inel nici în ruptul capului.

Atunci interveni regele, cerându-i fiicei să-i înapoieze călătorului inelul.

Ia ce vrei de la mine, dar dă-mi-l! E inelul meu! se milogi Of prințesei, văzând că n-are sorți de izbândă.

Dacă-i așa, atunci să nu fie nici al meu, nici al tău! spuse furioasă prințesa și trânti inelul de pământ. De îndată ce căzu, acesta se făcu bucățele-bucățele care s-au transformat

în semințe de mei, răspândindu-se prin tot palatul. Vrăjitorul Of, fără să stea pe gânduri, se transformă în cocoș și – cioccioc – începu să ciugulească meiul. A ciugulit și a ciugulit până n-a mai rămas nicio sămânță.

Dar un firicel de mei a ajuns la piciorul prințesei, așa că Of nu l-a observat și s-a repezit la fereastră, de unde dispăru într-o clipită.

Apoi, deodată, din bobul de mei se înălță flăcăul nostru atât de frumos, încât prințesei îi căzu cu tronc la inimă de cum îl văzu.

— Nimeni altcineva nu mă va face fericită, spuse ea împăratului. Doar alături de el vreau să-mi petrec viața!

Împăratul s-a bucurat și el că fiica și-a găsit alesul, așa că le dete binecuvântarea și le făcu o nuntă grozavă, de i s-a dus vestea peste veacuri, căci lume de peste lume s-a strâns să se veselească la petrecerea ei.

Am fost și eu pe acolo să văd alaiul și să beau vin și mied. Și chiar dacă n-am pus pe limbă băutura aleasă, o picătură tot mi s-a prelins pe barbă, iar barba a început să-mi albească; de atunci tot umblu din loc în loc și povestesc pățania feciorului care a scăpat din împărăția lui Of.

Notă asupra ediţiei

Marina Ilie

Lumea basmelor concentrează, ca într-o oglindă fermecată, istorisiri din cele mai vechi timpuri, presărate cu elemente de spiritualitate arhaică și înțelesuri tainice, în care cititorii își recunosc negreșit propriile fărâme de poveste. Acest univers al îngemănării realului cu imaginarul și fabulosul este pus în mișcare de o „străveche plăcere universală pe care o simțim din copilărie” (Jean-Claude Carrière): plăcerea de a asculta și de a istorisi, de a ne lăsa purtați într-o călătorie fascinantă pe tărâmuri mirabile.

Basmele și poveștile de odinioară au capacitatea de a croi din țesătura lor arhetipală veșmintele vremurilor noi, de a surprinde în mod caleidoscopic nu numai cadrul referențial al devenirii noastre personale, dar și orizonturile simbolico-imaginare ale umanității. Nu întâmplător din formulele „A fost odată ca niciodată...”, „Demult, tare demult...” sau „Undeva, într-o țară îndepărtată…” se răsfiră cele mai nebănuite căi spre sinele profund și matricea vocației creatoare umane. Aceste căi pe care ni le deschid narațiunile populare – așa cum afirma pedagogul polonez Irena Słońska, promotoare de referință a literaturii pentru copii – ne poartă, încă de la o vârstă fragedă, prin „stări de fericire deplină și preaplinul imaginației”.

Colecția de față reunește unele dintre cele mai cunoscute basme, povești și legende din literaturile populare polonă, cehă, slovacă, maghiară, ucraineană și română, însoțite de ilustrații sugestive realizate de creatoarea poloneză Kamila Pawłucka-Górecka. Cititorii vor găsi în paginile acestei ediții electronice vitalitatea și bogăția tematică a narațiunii populare din spații culturale învecinate, cele zece texte cuprinse în volum fiind repovestite pe baza unor versiuni consacrate și, în unele cazuri, a traducerilor existente în limba română.

Astfel, au fost alese două basme emblematice pentru eposul popular polonez: cel care dă numele volumului – Floarea de ferigă („Kwiat paproci”), cules de scriitorul Józef Ignacy Kraszewski (1812–1887) – și Muntele de sticlă („Szklana Góra”), după versiunea Tamarei Michałowska a basmului lui Kazimierz Władysław Wójcicki (1807–1879). În această ediție ele figurează în traducerea și repovestirea noastră. Amintim, cu această ocazie, că o primă tălmăcire a acestora în limba română a fost realizată de Ion Tiba, în antologia Basme polone, publicată la Editura Ion Creangă, în 1970.

Versiunile românești ale poveștilor populare cehe Fluierul fermecat („Kouzelná píšťalka”) și Pictorul și diavolul („Malíř a ďábel”), precum și ale celor slovace – Bătrânul Grivei și lupul („Starý Bodrík a vlk”) și Cele douăsprezece luni („O dvanástich mesiačikoch”) – sunt oferite după transpunerea textelor originale în limba română de către Ewa Rossi.

Basmul Struguri grăitori, mere zâmbărețe și piersici clinchenitoare („Szóló szőlő, mosolygó alma, csengő barack”), cules de renumitul povestitor maghiar Benedek Elek (1859–1929), precum și povestea Cerbul fermecat („A csodaszarvas”), în care elementele miraculoase se împletesc cu cele folclorice și de etnogeneză maghiară, completează în mod armonios această carte cu versiunile lor repovestite pe baza traducerii în limba română, semnată de Bara Hajnal.

De asemenea, au fost traduse și repovestite poveștile populare ucrainene Petro și cufărul zburător („ Летючий Корабель”), după versiunea oferită de scriitorul și etnograful Ivan Rudcenko (1845–1905), și Vrăjitorul Of, stăpânul pădurilor („Ох”), culeasă din zona Mariupolului de către folcloristul ucrainean Iakov Novițki (1847–1925).

Din spațiul românesc au fost alese spre ilustrare și istorisire într-o formă mai scurtă basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu (1830–1887), repovestit sub titlul Făt-Frumos și tinerețea veșnică, și una dintre versiunile bucovinene ale legendei despre Baba Dochia, culeasă de Simion Florea Marian (1847–1907), prezentă în colecția noastră cu titlul Dochia, fiica împăratului.

Volumul a fost realizat la inițiativa Institutului Polonez din București cu ocazia aniversării a 30 de ani de la înființarea Grupului Vișegrad, în timpul președinției Poloniei în cadrul acestuia. Mulțumirile noastre se îndreaptă către Institutul Cultural Maghiar și Centrul Ceh din București pentru sprijinul acordat în pregătirea acestei cărți.

Sperăm ca aceste povești să ajungă la cititorii de toate vârstele și să-și găsească loc în inimile lor.

COLOFON

Selecție și traducere

Hajnal Bara (textele din Ungaria)

Marina Ilie (textele din Polonia, Ucraina și România)

Ewa Rossi (textele din Slovacia și Cehia)

Redactare și repovestire

Marina Ilie

Ilustrații

Kamila Pawłucka-Górecka

Layout și tehnoredactare

Carla Duschka, Atelierul de grafică

www.graphicfront.ro

Corectură

Mirela Lazăr Litere

Livory, Harman Deco