SILVIA INSELVINI
IL CREPUSCOLO DEGLI UOMINI
20th April - 7th May 2023
National Museum of Art, Cluj-Napoca
Curated by Beatrice C. Benedetti
Il crepuscolo degli uomini «È una preghiera».
Inequivocabile è la definizione che Silvia Inselvini (1987) dà di ogni suo A4. Del resto, sono anni che l’artista bresciana si concentra quotidianamente sulla pratica ascetica di eliminare ogni traccia di bianco dai suoi fogli, con un gesto inesausto che li ricopre d’inchiostro di penna a sfera. Tale cancellazione, per strati successivi, dà origine a una nuova uniformità cangiante-oleosa, in principio solo blu o nera, ora anche verde e rossa. Da queste pagine simil copiative non emerge però alcuna fedele trascrizione, bensì un’inedita Rivelazione. Sottoponendo infatti la carta immacolata al suo sforzo da amanuense, Inselvini si appropria di tutta la tradizione mistico-simbolica della Luce rivelatrice, per contrapporvi un Buio altrettanto salvifico e a lei più congeniale, quello dei suoi Notturni (titolo comune a tutto il ciclo), in cui si manifestano epifaniche porzioni d’Infinito. «Fino ad oggi sono 2247 - precisa Silvia - escludendo i fogli non codificati». Il numero si riferisce all’annotazione del 10 marzo 2023 su un registro rigoroso, da trascrivere in “bella copia”, dove sono state inserite con esattezza contabile anche le penne utilizzate per ciascun foglio. La quantità appuntata fino a quella data non tiene conto tuttavia degli scarti non firmati né timbrati poiché “non idonei” alla funzione che dovrebbero assolvere: avvicinare alla dimensione dell’Assoluto. Attraverso quella che Inselvini definisce una «scrittura trascesa», infatti, la sua volontà è cogliere ciò che nella vita esula dal linguaggio. In questa ossessione di cancellare per svelare un Mistero trascendente risiede la chiave di volta del lavoro di Silvia Inselvini, un’intuizione che la distingue da chi l’ha preceduta. Emilio Isgrò (1937), ad esempio, ha cancellato per rigenerare la parola e il linguaggio. Inselvini invece cancella per cancellare. I suoi fogli portano alle estreme conseguenze le pagine incomprensibili di Irma Blank (1934-2023), la cui scrittura asemantica si ostina a una purificazione del segno dal senso, non azzerando però mai del tutto il grafema, piuttosto rendendolo autonomo. La scrittura trascesa di Inselvini invece è un atto performativo, ripetuto fino a rendere indistinguibile qualsiasi tratto e richiamare il monocromo Suprematista di Malevič o le pennellate impercettibili dell’ultimo Rothko; con entrambi i maestri l’artista condivide l’intenzione di connettersi direttamente al Sacro.
Le invocazioni a biro di Inselvini dichiarano la propria aspirazione al Sublime anche nelle scelte cromatiche, in cui, si è detto, prevale il colore blu, legato per secoli alla spiritualità, non solo nella cultura Occidentale, ma anche in quella Induista o Tuareg. «Più è scuro il blu e più esso risveglia l’umano desiderio per l’eterno» si legge nel volume del 1912 On the Spiritual in Art di Kandinsky, che teorizzò, tra gli altri, il valore simbolico del color cielo, di cui sono “tinti” il velo della Vergine così come le sindoni di Yves Klein.1 Non è un caso che il già citato Mark Rothko, sul finire della sua vita, malato e depresso, abbia utilizzato una tavolozza intrisa di blu notte, con sfumature di nero, porpora e viola prugna, per le pale d’altare della sua ultima opera: la cappella di Houston in Texas. Rothko, che di lì a poco si sarebbe tolto la vita, concepì un luogo dove far coesistere tutte le religioni pacificamente; chi lo visita non prova l’angoscia disperata dell’artista, ma pace e serenità, ed è spinto a interrogarsi sui grandi temi dell’esistenza proprio dall’ascetismo cromatico delle sue tele.
Oltre alla scelta tonale nella scala dell’Assoluto, un altro elemento cardine delle opere di Silvia Inselvini è la ripetizione. La pratica dell’artista è in questo senso una preghiera, un canto litanico che svela una nuova forma di relazione con il Tempo e con il Mondo. L’automatismo, in cui a certo punto sfocia il gesto ripetuto, ha assonanze con lo stato mistico di trance, «durante il quale la mano esprime la propria singolare sapienza», riferisce Inselvini, in accordo con quanto affermato dal disegnatore Tullio Pericoli nel suo dialogo Pensieri della mano (2014).2 Come può tuttavia quel gesto privato, compiuto nell’isolamento dell’hinterland di Brescia, rivolgersi alla collettività? Il risultato singolo viene composto dall’artista in sequenze di fogli, che molti-
1 Questa la citazione completa: «Più il blu è profondo, più richiama l’uomo verso l’infinito, suscitando un desiderio di purezza e di sovrasensibilità. È il colore del cielo, proprio come lo immaginiamo quando sentiamo la parola cielo», Wassily Kandinsky, On the Spiritual in Art, pubblicato dalla Solomon R. Guggenheim Foundation per il museo dei Non-Objective Painting. HILLA REBAY EDITOR, New York City, 1946, pag. 64.
2 Cfr. Tullio Pericoli, Pensieri della mano Da una conversazione con Domenico Rosa, Adelphi, 2014.
plicano la sua preghiera in un mantra catartico e terapeutico per le proprie inquietudini. Il dialogo intimo con il trascendente diviene poi rituale collettivo nel momento in cui queste litanie visive vengono accolte in sedi pubbliche, come accade qui, a Cluj. Tutt’altro che nichilista e solipsistica, quindi, la reiterazione del gesto cancellatore di Silvia Inselvini ha come fine l’accesso a una relazione con un Tempo domabile, che favorisca nell’artista e nella comunità “osservante” due fenomeni rigenerativi: il superamento dell’angoscia per la Morte e l’avvicinamento alle Verità Ultime dell’Esistenza. Tali concetti sono da sempre appannaggio della Religione, sfera a cui l’antropologo René Girard fa risalire l’origine della cultura umana, grazie all’invenzione di una ritualità collettiva, oggi scomparsa, che previene la violenza imitativa. Al venir meno della pluralità del rito nell’odierna società narcisista, Inselvini tenta di porre rimedio con le sue antifone visive. Queste invocazioni tangibili presuppongono la consapevolezza individuale di doversi opporre a un tempo frenetico, che condanna la società a una corsa forsennata verso la morte, cognizione già lucida in Gino De Dominicis.3 Secondo Inselvini, è possibile agire con costanza, singolarmente e collettivamente, per ritrovare il controllo del tempo a disposizione di ciascuno, rifuggendo sia l’illusione di avere a disposizione l’eternità, sia la deriva di sprecare la vita nell’inedia, rischi percepiti come elevati in epoca contemporanea ed evidenti negli antieroi di autori come Samuel Beckett. «C’è un passo di Finale di partita che mi commuove - rammenta Silvia - quando uno dei personaggi, Clov, afferma di essere impegnato a fissare il muro della sua cucina. Alla domanda dell’altro protagonista, Hamm, su cosa scrutasse in quel muro, Clov risponde: Vedo la mia luce che muore».4 È struggente per la giovane artista osservare il crepuscolo di quest’umanità che contempla realmente la morte senz’altro orizzonte, o viceversa reagisce all’inesorabile scorrere dei giorni affannandosi per "produrre” come automi, privando in ogni caso la vita di un valore intrinseco. Inselvini prova ad arginare sia l’affanno nevrotico che la tragica passività contrapponendovi la propria ricerca formale di un’azione misurata e radicata su solide basi psicologiche e antropologiche (Marcel Granet, Marcel Mauss, René Girard, James Hillman), sull’approfondimento delle neuroscienze (Antonio Damasio) e della storia delle religioni (Walter F. Otto, Hervé Clerc). Per attingere una sua formula che acquieti il mal di vivere dilagante, l’artista ha tra i riferimenti teorici anche il volume La scomparsa dei riti. Una topologia del presente (2021) del coreano Byung-Chul Han, che insieme al già citato Girard, descrive le conseguenze dell’eliminazione dei rituali collettivi nel contesto attuale. «Alla base della depressione - scrive a tal proposito Han - c’è una smodata autoreferenzialità. Del tutto incapaci di uscire da noi stessi e di superarsi proiettandosi nel mondo, ci si incapsula. Il mondo scompare. Si ruota su sé stessi con un tormentoso senso di vuoto».5 Un vuoto che l’artista tenta, instancabilmente, di colmare sempre meglio, allenando la sua mano al loop del movimento e la sua mente alla vertigine di uno spazio aperto - secondo la concezione mediorientale di vuoto - da esplorare giorno dopo giorno. I lavori di Silvia Inselvini mettono quindi a disposizione degli spettatori soglie d’ingresso per un’Altra dimensione, rendendo manifesta l’alternativa di un agire lento, armonico e sostenibile, in contrapposizione alle storture del presente accelerato, ego-riferito e pericolosamente alienante. La reiterazione di Inselvini aspira al Sublime restando ben collegata al contingente, attraverso sequenze di attimi che appartengono a chi li vive, condensazioni di tracce passate, presenti e future. Nella moltiplicazione di quel gesto taumaturgico, l’artista riprende un pensiero che dall’antica Grecia arriva fino al filosofo danese Kierkegaard, il quale scrisse: «Senza la categoria di reminiscenza o di ripetizione, la vita intera svanisce in un rumore vuoto e inconsistente».6 Il senso del vivente giace invece nell’indissolubile concatenazione con le esistenze altrui, poiché «l’intera esistenza attuale è esistita», così come ogni segno passato è traccia presente per il prossimo venturo.
Ecco dunque l’assunto dei Notturni: in uno stato trasceso l’intelligenza manuale dell’autore compie la sua orazione, riverberata poi in cerimonie condivise che restituiscono unicità a ciascuna esistenza, grazie alla contemplazione di infinite varianti, raggiungibili soltanto con la finitezza della mano di un uomo, o di una donna. Il lavoro di Inselvini si presenta anche come antidoto all’omologazione, per il fatto stesso che ogni gesto ripetuto manualmente non è mai identico a quello precedente né al successivo. Se si osservano con attenzione le opere eseguite negli anni passati, dal 2018 in avanti, esse mantengono inizialmente visibili i tratteggi, come note imperfette ese-
2 Cfr. Tullio Pericoli, Pensieri della mano. Da una conversazione con Domenico Rosa, Adelphi, 2014.
3 Il riferimento è all’opera di De Dominicis Il tempo, lo sbaglio, lo spazio, 1970.
4 Cfr. Samuel Beckett, Finale di partita, Einaudi, 1997 (tit. or. Fin de partie, Editions de Minuits, 1957).
5 Cfr. Byung-Chul Han, La scomparsa dei riti, Una topologia del presente, Nottetempo Edizioni, 2021, pag. 26.
6 Søren Kierkegaard, La ripetizione. Un esperimento psicologico, BUR, Milano 1996, pag. 35 (tit. or. Gjentagelsen. Et Forsog i den experimenterende Psychologi, Copenaghen 1843).
Irma Blank
Radical Writings, Exercitium nr. 4, 17/11/1989
Oil on paper, 31,5 x 24 cm / 39 x 31 x 2 cm (Frame)
Collection Museion / Archivio di Nuova
Scrittura
Photo: Gardaphoto s.r.l., Salò
guite da un discepolo rispetto al fluido virtuosismo del maestro. Ogni segno, nella volontà dell’artista dovrebbe scomparire, offrendo il proprio contributo al Tutto nella totale fusione con esso, che si raggiunge attraverso l’esercizio continuo, fino a una nuova Unicità. Inselvini intuisce dunque come solo un eterno ritorno, ontologico e filosofico, possa avvalorare la vita proprio in quanto limitata, ma interconnessa. Un contenuto di portata notevole, per cogliere il quale, può essere d’aiuto uno scritto di Giulio Carlo Argan riferito a Giuseppe Capogrossi. In tali righe, il critico condensa il significato della ripetizione segnica dell’artista romano, attribuendovi una valenza di opposizione socio-politica, che ben si adatta anche ai lavori di Silvia: «[…] il limite del continuo è dato dal confine di tollerabilità psicologica della ripetizione segnica. Questo schema di interpretazione presenta se non altro il vantaggio di presupporre una finalità, consapevole o non: un’intenzione polemica nei confronti della produzione industriale di serie. È un pregiudizio - rafforza Argan - credere che l’uomo inventi e la macchina ripeta: la ripetizione è un procedimento umano non meno dell’invenzione. È vero che l’uomo ha alienato alla macchina le funzioni ripetitive, ma ciò significa soltanto che l’uomo ha smarrito il senso del valore della ripetizione». Parole che risuonano come scritte oggi, in cui i timori per l’avvento dell’Intelligenza Artificiale minano ancor più la già labile autostima dell’individuo ego-riferito di Byung-Chul Han. «La macchina - prosegue Argan -, in realtà, non riproduce il valore umano della ripetizione, lo travisa: della macchina è la ripetizione identica, dell’uomo la ripetizione differenziata: additiva o diminutiva del valore. È additiva finché l’esperienza del primo segno tracciato si comunica al secondo, e così di seguito; sicché ogni unità della serie è insieme se stessa e la memoria di tutte le precedenti. È diminutiva quando, varcato il limite di tollerabilità psicologica dell’iterazione, l’esperienza precedente rimanda sulla successiva il proprio carattere negativo, di frustrazione».7 Nella ripetizione differenziata umana Argan intravvede conseguenze psicologiche positive e negative, che dal gesto si possono allargare ai meccanismi dell’intera esistenza, non certo priva di limiti, ma che può risultare “additiva” e appagante, nella misura in cui «l’esperienza del primo segno tracciato si comunica al secondo». Il valore è dunque nella ripetizione distinta ma armonica, presupposto per un’eguaglianza che preservi al contempo la memoria e la nuova unicità. L’apparente banalità di annerire - o ricoprire di blu, verde, rosso - un foglio bianco può svelare il senso profondo di questa unicità, mai uguale a se stessa nel costante panta rei, il fluire continuo del mondo. Non solo, il frutto di quel gesto può essere un difesa “oplitica”, uno scudo a una gittata esterna insostenibile.
Si può concludere dunque che le dense partiture di Silvia Inselvini intitolate Notturni, sia nella forma di opere parietali che di libri sfogliabili, assolvano la stessa funzione delle pale d’altare di Rothko: sono filtri con cui rilassare lo sguardo e placare l’anima, oltre a tentativi di rappresentare l’irrappresentabile. Inselvini, come l’artista americano, sceglie la via aniconica delle religioni mediorientali per evocare il mistero divino, come pure l’indecifrabile umano, ovvero l’evanescente sostanza psichica e sentimentale. Verso questo orizzonte ci accompagna l’artista di Brescia: nella sua sfida a cogliere una Teofania, per citare W. F. Otto, ovvero una manifestazione divina, grazie al nostro occhio spirituale. In una prospettiva più laica, Silvia, sembra cimentarsi con disciplina nel decifrare il Codice dell’anima (Hillman), per scoprire demoni interiori a cui ognuno si oppone o che asseconda, realizzando così il proprio destino. In maniera del tutto personale, Inselvini ha dunque fatto suoi compiti che sono stati delegati in passato alla religione, alla filosofia e, in ambito artistico, alla musica, presa a modello da queste rapsodie in blu (con variazioni). La pratica meditativa di Silvia Inselvini infatti crea dal Buio uno spazio in potenza, aperto e permeabile ai rumori del fluire in atto, come John Cage riempiva 4’:33’’ di silenzio con il brusio del pubblico. La poetica dell’artista si innesta additiva anche sull’utopia di Hanne Darboven di rifondare la civiltà umana a partire dalla sua Storia culturale 1880-1983 (1980-83), riassunta dalla tedesca in 1590 lavori su carta, 19 sculture e un’opera sonora per contrabbasso. Culto e cultura sono dunque i pilastri basilari nell’universo di Silvia Inselvini, che sconfina nel territorio di altre materie e addensa i suoi contenuti in un precipitato in evoluzione costante, pur nella continuità formale ed espressiva. Partendo da ciò che in fondo è il suo unico sterminato Diario Notturno, per dirla alla Flaiano, il lavoro dell’artista si ripromette di superare il pessimismo più dolente grazie alla sua palingenesi, che nasce faticosamente da letture e riflessioni, da vibrazioni e da migliaia di fogli A4. In chiusura di Finale di partita, Hamm esorta tutti a pregare, salvo arrendersi poi alla fretta di ricevere risposta: «Prima Dio. Pronti?… Silenzio! In silenzio! Un po’ di contegno! Su, cominciamo». Ma nessuno dei tre riesce a cominciare. Ed è ancora Hamm a perdere per primo la pazienza: «Che carogna! Non esiste». Ma Clov lo corregge: «Non ancora».8 Come l’antieroe beckettiano
7 Giulio Carlo Argan in Un profilo di Capogrossi in 30 lavori, catalogo della mostra alla Galleria d’Arte Moderna e Contemporanea “Achille Forti” di Verona, Bianca & Volta Editori, Bologna, 1982, pag. 11.
Photocredit: Paul Hester courtesy of Rothko Chapel, Houston, Texas
fissava la sua luce morire, ma non la sua speranza, così Inselvini intravvede nelle proprie epifanie notturne uno spazio oltre il muro a cui sono appese, oltre il crepuscolo degli uomini, ancora buio ma più sereno.
8 Op. Cit nota 4.
di Beatrice C. Benedetti
ball point pen on paper 89x85 cm
Notturni 2019
ball point pen on paper
89x85 cm
Notturni 2019
ball point pen on paper
89x85 cm
Notturni 2019
ball point pen on paper
89x85 cm
Notturni 2019
The Crepuscule Of Men
“This is a prayer.”
Unmistakable is the definition that Silvia Inselvini (1987) gives to each of her A4s. After all, it’s been years since the artist from Brescia focused daily on the ascetic practice of removing every hint of white from her sheets with an inexhaustible gesture of covering them with the ink of a pen. This erasure, in successive layers, gives rise to a new iridescent-oily uniformity, at first only in blue or black, now also green and red. From these pages so similar to a carbon paper, however, no faithful transcription emerges, but rather an unprecedented Revelation. Indeed, by subjecting the immaculate paper to her scribal effort, Inselvini appropriates the entire mystical-symbolic tradition of the revealing Light, to contrast it with a Darkness just as redemptive and more suitable to her, that of her Notturni (Nocturnes, a title common to the entire cycle), in which epiphanic portions of the Infinite are manifested. “There are 2247 pieces so far - Silvia points out - excluding the uncoded sheets”. The number refers to the entry from the 10th of March 2023 on a strict register, to be transcribed in “good copy”, where the pens used for each sheet have been recorded with accounting accuracy. The quantity noted to this date, however, does not take into account the works removed which are neither signed nor stamped, because they are “unsuitable” for the function they are supposed to perform: to bring us closer to the dimension of the Absolute. Through what Inselvini calls a “transcendent writing”, in fact, her will is to understand what, in life, lies beyond language. In this obsession to erase in order to reveal a transcendent Mystery lies the cornerstone of Silvia Inselvini’s work, an intuition that distinguishes her from her predecessors. Emilio Isgrò (1937), for example, erased in order to regenerate word and language. Inselvini, on the other hand, erases in order to erase. Her sheets take to extreme consequences the incomprehensible pages of Irma Blank (1934-2023), whose asemantic writing stubbornly purifies the sign of meaning, but never completely erasing the grapheme, making it rather autonomous. Inselvini’s transcendent writing, on the other hand, is a performative act, repeated to the point of rendering every feature indistinguishable and recalling Malevič’s Suprematist monochrome or the imperceptible pencilled touches of the late Rothko; with both masters, the artist shares the intention to connect directly to the Sacred.
Inselvini’s pen invocations declare her aspiration towards the Sublime also through her chromatic choices, in which, as said, the blue colour predominates, linked for centuries to spirituality, not only in Western culture, but also in Hindu or Tuareg one. “The darker the blue, the more it awakens the human longing for eternity”, says Kandinsky’s 1912 book On the Spiritual in Art, who theorised, among other things, the symbolic value of the colour of the sky, with which the Virgin’s veil and Yves Klein’s shrouds are coloured. 1 It is no coincidence that Mark Rothko, mentioned above, at the end of his life, ill and depressed, used a palette imbued with midnight blue, with shades of black, purple and plum purple, for the altarpieces of his last work: the Chapel in Houston, Texas. Rothko, who shortly afterwards was to commit suicide, conceived of a place where all religions could peacefully coexist; those who visit feel not the artist’s desperate anguish but peace and serenity, and are encouraged to meditate on the great themes of existence precisely through the chromatic asceticism of his canvases. Besides the choice of tones on the Absolute scale, another key element of Silvia Inselvini’s work is repetition. The artist’s practice is, in this sense, a prayer, a litany song that reveals a new form of relationship with Time and the World. The automatism, into which the repeated gesture at one point spills, has assonances with the mystical state of trance, “during which the hand expresses its own singular wisdom,” Inselvini relates, in line with what drawer Tullio Pericoli states in his dialogue Pensieri della mano (Thoughts of the Hand, 2014).2 How can, nevertheless, a personal gesture, made in the isolation of the Brescia’s hinterland, address the collective? The unique result is composed by the artist in sequences of sheets,
1 Here is the full quote: “The deeper the blue, the more it draws man towards infinity, arousing a desire for purity and super-sensibility. It is the color of the sky, as we imagine it when we hear the word sky,” Wassily Kandinsky, On the Spiritual in Art, published by the Solomon R. Guggenheim Foundation for the Museum of Non-Objective Painting. HILLA REBAY PUBLISHING, New York City, 1946, p. 64.
2 See Tullio Pericoli, Thoughts of the Hand From a conversation with Domenico Rosa (or. tit. Pensieri della mano. Da una conversazione con Domenico Rosa), Adelphi, 2014.
which multiply his prayer into a cathartic and therapeutic mantra for his own anxieties. The intimate dialogue with the transcendent then becomes a collective ritual when these visual litanies are received in public spaces, as is the case here in Cluj. Far from being nihilistic and solipsistic, therefore, the reiteration of Silvia Inselvini’s gesture of erasure aims at accessing a relationship with a tamed Time, which fosters two regenerative phenomena in the artist and in the “observing” community: overcoming the anguish towards Death and approaching the Ultimate Truths of Existence. These concepts have always been the prerogative of Religion, a sphere to which the anthropologist René Girard attributes the origin of human culture, thanks to the invention of collective rituals, now extinct, which prevent imitative violence. To the fading plurality of ritual in today’s narcissistic society, Inselvini attempts to remedy with her visual antiphons. These tangible invocations presuppose an individual’s awareness of the need to oppose a frenetic time that condemns society to a mad rush towards death, a cognition already lucid in Gino De Dominicis.3 According to Inselvini, it is possible to act constantly, individually and collectively, to regain control over the time available to each person, avoiding both the illusion of having eternity at one’s disposal and the drift of wasting life through apathy, risks perceived as high risks in contemporary times and evident in the anti-heroes of authors such as Samuel Beckett. “There’s a passage in Endgame that really moves me”, Silvia recalls, “when one of the characters, Clov, says he stares at his kitchen wall. When the other protagonist, Hamm, asks Clov what he’s looking at in that wall, he replies, “I see my dying light”.4 It is poignant for the young artist to observe the twilight of this humanity that actually contemplates death without any other horizon, or, conversely, reacts to the inexorable passing of the days by rushing to “produce” like automatons, in each case depriving life of an intrinsic value. Inselvini attempts to curb both neurotic breathlessness and tragic passivity by contrasting them with her own formal quest for a restrained action rooted in solid psychological and anthropological foundations (Marcel Granet, Marcel Mauss, René Girard, James Hillman), in the in-depth study of neuroscience (Antonio Damasio) and the history of religion (Walter F. Otto, Hervé Clerc). In order to draw her own formula that would extinguish the omnipresent malaise of living, her theoretical references include the book The Disappearance of Rituals. A Topology of the Present (2021), by the Korean Byung-Chul Han, which, along with the aforementioned Girard, describes the consequences of the elimination of collective rituals in the current context. “At the root of depression”, Han writes here, “lies an exaggerated self-referentiality. Completely incapable of stepping outside ourselves and surpassing ourselves by projecting ourselves into the world, we encapsulate ourselves. The world disappears. We revolve around ourselves with an agonizing sense of emptiness”.5 An emptiness that the artist relentlessly tries to fill more and more, training her hand to the loop of movement and her mind to the vertigo of an open space - according to the Middle Eastern concept of emptiness - to be explored day by day. Silvia Inselvini’s works thus offer viewers thresholds into Another dimension, revealing the alternative of slow, harmonious and sustainable action, as opposed to the distortions of the accelerated, ego-driven and dangerously alienating present. Inselvini’s reiteration aspires to the Sublime, while remaining firmly connected to the contingent, through sequences of moments that belong to those who live them, condensations of traces of past, present and future. In multiplying this thaumaturgical gesture, the artist takes up a thought that from ancient Greece reaches back to the Danish philosopher Kierkegaard, who wrote: “Without the category of memory or repetition, all life disappears into an empty and inconsistent noise”.6 Instead, the meaning of living lies in its indissoluble confluence with the “existences of others, since ‚all present existence has existed”, just as every past sign is a present trace for the future.
Here, then, is the hypothesis of the Notturni (Nocturnes): in a state of transcendence, the author’s manual intelligence unfolds its oration, then reverberates in shared ceremonies that restore the uniqueness of each existence, thanks to the contemplation of infinite variations, achievable only with the finitude of a man’s hand, or a woman’s. Inselvini’s work also presents itself as an antidote to homologation, because each gesture repeated by hand is never identical to the previous or the next. If we take a closer look at the works executed in past years, from 2018 onwards, at first they keep the visible dashes, like imperfect notes executed by a disciple compared to the master’s fluid virtuosity.
3 The reference is to the work of De Dominicis The time, the mistake, the space (or. tit. Il tempo, lo sbaglio, lo spazio, 1970).
4 See Samuel Beckett, Endgame, Einaudi, 1997 (or. tit. Fin de partie, Editions de Minuits, 1957).
5 See Byung-Chul Han, The Disappearance of Rituals A Topology of the Present, Nottetempo Edizioni, 2021, p. 26.
6 Søren Kierkegaard, Repetition. A psychological experiment, BUR, Milan 1996, p. 35 (or. tit. Gjentagelsen. Et Forsog i den experimenterende Psychologi, Copenhagen 1843).
Irma Blank Radical Writings, Schrift-Atem-Übung 2 vom 27/8 ‘89 , 27/08/1989
Acryl on paper, 24 x 31,5 cm / 31 x 39 x 2 cm (Frame)
Collection Museion / Archivio di Nuova Scrittura
Photo: Augustin Ochsenreiter
works executed in past years, from 2018 onwards, at first they keep the visible dashes, like imperfect notes executed by a disciple compared to the master’s fluid virtuosity. Each mark, in the artist’s will, should disappear, offering its own contribution to the Whole, in total fusion with it, which is achieved through a continuous exercise, until a new Oneness. Inselvini thus intuits how only an eternal, ontological and philosophical return can validate life precisely insofar as it is limited but interconnected. A content of considerable scope, for the understanding of which a writing by Giulio Carlo Argan referring to Giuseppe Capogrossi can help. In these lines, the critic condenses the meaning of the sign repetition of the Roman artist, attributing to it a value of socio-political opposition, which also fits well with Silvia’s work: “[...] the limit of the continuum is given by the boundary of the psychological tolerability of the sign repetition. This scheme of interpretation has, at least, the advantage of presupposing a purpose, conscious or not: a polemical intention towards industrial mass production. It is a prejudice - Argan reinforces - to believe that man invents and machine repeats: repetition is a human process no less than invention. It is true that man has alienated to the machine from repetitive functions, but that only means that man has lost the sense of the value of repetition”. Words that resonate as if written today, when fears about the advent of artificial intelligence further undermine the already shaky self-esteem of ByungChul Han’s ego-driven individual. “The machine,” Argan continues, “does not actually reproduce the human value of repetition, but distorts it: machine repetition is identical repetition, human repetition is differentiated repetition: adding or subtracting value. It is additive as long as the experience of the first sign traced is communicated to the second, and so on; so that each unit of the series is at the same time itself and the memory of all the preceding ones. It is diminutive when, after the limit of psychological tolerability of the iteration has been exceeded, the previous experience sends its negative, frustrating characteristic onto the next”.7 In the differentiated repetition of man, Argan sees positive and negative psychological consequences, which, starting from the gesture, can be extended to the mechanisms of all existence, certainly not without limits, but which can be “additive” and fulfilling, insofar as “the experience of the first sign drawn is communicated to the second”. Value thus consists in distinct but harmonious repetition, a prerequisite for an equality that preserves both memory and a new uniqueness.
The seeming banality of blackening - or covering with blue, green, red - a white sheet of paper can reveal the profound significance of this uniqueness, never equal to itself in the constant slope, in the continuous flow of the world. Moreover, the fruit of this gesture can be an “oplitic” defence, a shield against an unsustainable external range.
It can therefore be concluded that Silvia Inselvini’s dense works entitled Notturni (Nocturnes), whether in the form of wall works or browsable books, serve the same function as Rothko’s altarpieces: they are filters for relaxing the gaze and soothing the soul, as well as attempts to represent what cannot be represented. Inselvini, like the American artist, chooses the aniconic path of Middle Eastern religions to evoke the divine mystery, as well as the indecipherable human, i.e. the evanescent psychic and sentimental substance.
The artist from Brescia accompanies us towards this horizon: in her challenge to capture a Theophany, to quote W. F. Otto, i.e. a divine manifestation, thanks to our spiritual eye. From a more secular perspective, Silvia seems to be trying in a disciplined way to decipher the Code of the Soul (Hillman), to discover the inner demons that each one opposes or indulges, thus fulfilling her destiny. In a very personal way, Inselvini has thus appropriated tasks delegated in the past to religion, philosophy and, in the artistic sphere, to music, taken as a model by these rhapsodies in blue (with variations). In fact, Silvia Inselvini’s meditative practice creates out of Darkness a space in power, open and permeable to the noises of flow in action, as John Cage filled 4’:33” of silence with the murmur of the audience. The artist’s poetics are also additionally grafted onto Hanne Darboven’s utopia of the refoundation of human civilization in Cultural History 1880-1983 (1980-83), synthesized by the German artist in 1590 works on paper, 19 sculptures and an acoustic work for double bass.
Cult and culture are thus the basic pillars of Silvia Inselvini’s universe, which penetrates the territory of other subjects and thickens its content in a constantly evolving precipitate, albeit in formal and expressive continuity. Starting from what is, after all, her unique and never-ending Nocturnal Diary, to quote Flaiano, the artist’s work aims to overcome the most painful pessimism thanks to its palingenesis, laboriously born from readings and reflections, from vibrations and thousands of A4 sheets. At the end of Endgame, Hamm urges everyone to pray, only to succumb to the rush for an answer, “God first. Are you ready?...
7 Giulio Carlo Argan in A profile of Capogrossi in 30 works (or. tit. Un profilo di Capogrossi in 30 lavori), catalogue of the exhibition at the Galleria d’Arte Moderna e Contemporanea “Achille Forti” in Verona, Bianca & Volta Editori, Bologna, 1982, p. 11.
Photocredit: Paul Hester courtesy of Rothko Chapel, Houston, Texas
Silence! In silence! Show some restraint! Come on, let’s begin”. But none of the three manage to start. And it’s Hamm again who loses patience first: “What a bastard! He doesn’t exist”. But Clov corrects him: “Not yet”.8 Just as Beckett’s anti-hero glimpsed his dying light but not his hope, so Inselvini glimpses in her own nocturnal epiphanies a space beyond the wall on which they hang, beyond the twilight of men, still dark but more serene.
by Beatrice C. Benedetti
8 Endgame, supra note 4.
Notturni 2020
ball point pen on paper
120x85 cm
Notturni 2020
ball point pen on paper
120x85 cm
2021
ball point pen on paper
89x126 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper
60x42 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper
60x42 cm
Notturni
Amurgul oamenilor
„Este o rugăciune”.
Inconfundabilă este definiția pe care Silvia Inselvini (1987) o dă fiecăruia dintre A4-urile sale. La urma urmei, au trecut ani de zile de când artista din Brescia se concentrează zilnic asupra practicii ascetice de a elimina orice urmă de alb de pe foile sale, cu un gest inepuizabil de a le acoperi cu cerneala unui pix. Această ștergere, prin straturi succesive, dă naștere unei noi uniformități iridescent-uleioasă, la început doar în albastru sau negru, acum și verde și roșu. Din aceste pagini atât de asemănătoare cu o hârtie copiativă, nu rezultă totuși nicio transcriere fidelă, ci mai degrabă o Revelație fără precedent. Într-adevăr, supunând hârtia imaculată efortului său de scrib, Inselvini își însușește întreaga tradiție mistico-simbolică a Luminii revelatoare, pentru a o contrapune unui Întuneric la fel de mântuitor și mai potrivit ei, cel al Nocturnelor sale (titlu comun întregului ciclu), în care se manifestă porțiuni epifanice de Infinit. „Până în prezent sunt 2247 – precizează Silvia – excluzând foile necodificate”. Numărul se referă la înscrierea din 10 martie 2023 pe un registru strict, care urmează să fie transcris în „copie fidelă”, unde au fost înscrise cu precizie contabilă inclusiv pixurile folosite pentru fiecare foaie. Cantitatea notată până la această dată nu ia însă în considerare lucrările eliminate care nu sunt nici semnate, nici ștampilate, deoarece sunt „nepotrivite” pentru funcția pe care ar trebui să o îndeplinească: să ne apropie de dimensiunea Absolutului. Prin ceea ce Inselvini numește o „scriere transcendentă”, de fapt, voia sa este de a înțelege ceea ce, în viață, se află dincolo de limbaj. În această obsesie de a șterge pentru a dezvălui un Mister transcendent se află piatra de temelie a operei Silviei Inselvini, o intuiție care o distinge de predecesorii săi. Emilio Isgrò (1937), de exemplu, a șters pentru a regenera cuvântul și limbajul. Inselvini, pe de altă parte, șterge pentru a șterge. Foile sale duc până la consecințe extreme paginile de neînțeles ale Irmei Blank (1934-2023), a cărei scriere asemantică se încăpățânează să purifice semnul de sens, dar fără a șterge niciodată complet grafismul, ci mai degrabă făcându-l autonom. Scrierea transcendentă a lui Inselvini, pe de altă parte, este un act performativ, repetat până la a face nedeslușită orice trăsătură și rechemarea monocromiei Suprematiste a lui Malevič sau imperceptibilele atingeri creionate ale ultimului Rothko; cu ambii maeștri, artista împărtășește intenția de a se conecta direct la Sacru.
Invocările cu pixul ale lui Inselvini își declară aspirația către Sublim inclusiv prin alegerile sale cromatice, în care, așa cum s-a spus, predomină culoarea albastră, legată timp de secole de spiritualitate, nu doar în cultura Occidentală, ci și în cea Hindusă sau Tuaregă. „Cu cât albastrul este mai închis, cu atât mai mult trezește dorința umană de eternitate”, se spune în volumul On the Spiritual in Art (Despre spiritualul în artă), din 1912, al lui Kandinsky, care a teoretizat, printre altele, valoarea simbolică a culorii cerului, cu care sunt „colorate” vălul Fecioarei, precum și giulgiurile lui Yves Klein.1 Nu este o coincidență faptul că Mark Rothko, amintit mai sus, la sfârșitul vieții sale, bolnav și deprimat, a folosit o paletă impregnată de albastru ca la miez de noapte, cu nuanțe de negru, violet și violet prună, pentru altarele ultimei sale lucrări: Capela din Houston, Texas. Rothko, care la scurt timp după aceea avea să se sinucidă, a conceput un loc în care toate religiile ar putea coexista pașnic; cei care îl vizitează nu simt angoasa disperată a artistului, ci pacea și seninătatea, și este îndemnat să mediteze la marile teme ale existenței tocmai prin ascetismul cromatic al pânzelor sale.
Pe lângă alegerea tonurilor pe scala Absolutului, un alt element cheie al lucrărilor Silviei Inselvini este repetiția. Practica artistei este, în acest sens, o rugăciune, un cântec litanie care dezvăluie o nouă formă de relaționare cu Timpul și cu Lumea. Automatismul, în care se varsă la un moment dat gestul repetat, are asonanțe cu starea de transă mistică, „în timpul căreia mâna își exprimă propria înțelepciune singulară”, relatează Inselvini, în concordanță cu ceea ce afirmă desenatorul Tullio Pericoli în dialogul său Pensieri della mano (Gânduri ale mâinii) (2014).2 Cum poate, totuși, un gest personal, realizat în izola-
1 Iată citatul integral: „Cu cât albastrul este mai adânc, cu atât mai mult îl atrage pe om spre infinit, stârnind o dorință de puritate și de suprasensibilitate. Este culoarea cerului, așa cum ne-o imaginăm atunci când auzim cuvântul cer”, Wassily Kandinsky, Despre spiritualul în artă (tit. or. On the Spiritual in Art), publicat de Fundația Solomon R. Guggenheim pentru Muzeul de Pictură Non-Obiectivă. EDITURA HILLA REBAY, New York City, 1946, p. 64.
2 A se vedea Tullio Pericoli, Gânduri ale mâinii. Dintr-o conversație cu Domenico Rosa ( tit. or. Pensieri della mano. Da una conversazione con Domenico Rosa), Adelphi, 2014.
rea interiorului din Brescia, să se adreseze colectivității? Rezultatul unic este compus de artistă în secvențe de foi, care multiplică rugăciunea sa într-o mantră catarctică și terapeutică pentru propriile angoase. Dialogul intim cu transcendentul devine apoi un ritual colectiv în momentul în care aceste litanii vizuale sunt primite în spații publice, așa cum se întâmplă aici, la Cluj. Departe de a fi nihilistă și solipsistă, așadar, reiterarea gestului de ștergere al Silviei Inselvini are ca scop accesul la o relație cu un Timp îmblânzit, care favorizează două fenomene regenerative la artistă și în comunitatea „observatoare”: depășirea angoasei față de Moarte și apropierea de Adevărurile Ultime ale Existenței. Aceste concepte au fost dintotdeauna apanajul Religiei, sferă căreia antropologul René Girard îi atribuie originea culturii umane, grație inventării unor ritualuri colective, astăzi dispărute, care împiedică violența imitativă. Prin refuzurile sale vizuale, Inselvini încearcă să remedieze lipsa de pluralitate a ritualului în societatea narcisistă de astăzi. Aceste invocări tangibile presupun conștientizarea de către individ a necesității de a se opune unui timp frenetic, care condamnă societatea la o goană nebună spre moarte, o conștientizare deja lucidă la Gino De Dominicis.3 Potrivit lui Inselvini, este posibil să se acționeze în mod constant, individual și colectiv, pentru a recâștiga controlul asupra timpului de care dispune fiecare persoană, evitând atât iluzia de a avea la dispoziție eternitatea, cât și deriva de a irosi viața prin plictiseală, riscuri percepute ca fiind mari în epoca contemporană și evidente în antieroii unor autori precum Samuel Beckett. „Există un pasaj din Endgame care mă emoționează” - își amintește Silvia - când unul dintre personaje, Clov, spune că se uită fix la peretele bucătăriei sale. Când celălalt protagonist, Hamm, îl întreabă pe Clov la ce se uită în acel perete, acesta răspunde: „Îmi văd lumina mea muribundă”.4 Este emoționant pentru tânăra artistă să observe crepusculul acestei umanități care contemplă realmente moartea fără alt orizont, sau, invers, reacționează la trecerea inexorabilă a zilelor prin a se înghesui să „producă” ca niște automate, în fiecare caz lipsind viața de o valoare intrinsecă. Inselvini încearcă să frâneze atât respirația nevrotică, cât și pasivitatea tragică, punându-le în contrast cu propria sa căutare formală a unei acțiuni cumpătate care își are rădăcinile în fundamente psihologice și antropologice solide (Marcel Granet, Marcel Mauss, René Girard, James Hillman), în studiul aprofundat al neuroștiințelor (Antonio Damasio) și al istoriei religiilor (Walter F. Otto, Hervé Clerc). Pentru a-și trasa propria formulă de stingere a maladiei omniprezente a trăirii, printre referințele sale teoretice se numără cartea Dispariția ritualurilor. O topologie a prezentului (2021), a coreeanului Byung-Chul Han, care, împreună cu Girard menționat mai sus, descrie consecințele eliminării ritualurilor colective în contextul actual. „La baza depresiei”, scrie Han în acest sens - „se află o autoreferențialitate exagerată. Complet incapabili să ieșim din noi înșine și să ne depășim pe noi înșine prin proiectarea noastră în lume, ne încapsulăm pe noi înșine. Lumea dispare. Ne învârtim în jurul propriei persoane cu un sentiment chinuitor de gol”. Un gol pe care artista încearcă, neobosit, să îl umple din ce în ce mai mult, antrenându-și mâna la bucla mișcării și mintea la vertijul unui spațiu deschis - conform conceptului de vid din Orientul Mijlociu - care trebuie explorat zi de zi. Lucrările Silviei Inselvini oferă astfel spectatorilor praguri de intrare într-o Altă dimensiune, dezvăluind alternativa unei acțiuni lente, armonioase și durabile, în opoziție cu distorsiunile prezentului accelerat, condus de ego și periculos de alienant. Reiterarea lui Inselvini aspiră la Sublim, rămânând în același timp bine conectată la contingent, prin secvențe de clipe care aparțin celor care le trăiesc, condensări de urme ale trecutului, prezentului și viitorului. În multiplicarea acestui gest taumaturgic, artista preia un gând care din Grecia antică ajunge până la filosoful danez Kierkegaard, care scria: „Fără categoria amintirii sau a repetiției, întreaga viață dispare într-un zgomot gol şi inconsistent.6 În schimb, sensul trăirii constă în confluența indisolubilă cu existențele celorlalți, întrucât „întreaga existență prezentă a existat”, așa cum orice semn trecut este o urmă prezentă pentru viitor.
Iată, așadar, ipoteza Nocturnelor: într-o stare de transcendență, inteligența manuală a autoarei își desfășoară oratoria, reverberată apoi în ceremonii împărtășite care redau unicitate fiecărei existențe, grație contemplării variantelor infinite, realizabile doar cu finitudinea mâinii unui bărbat, sau a unei femei. Opera lui Inselvini se prezintă, de asemenea, ca un antidot la omologare, datorită faptului că fiecare gest repetat manual nu este niciodată identic cu cel precedent sau cu următorul. Dacă analizăm cu atenție lucrările executate anii trecuți, din 2018 încoace, acestea păstrează inițial liniuțe vizibile, ca niște note imperfecte executate de un discipol în comparație cu virtuozitatea fluidă a maestrului. Fiecare semn, în voința artistului, ar trebui să dispară, oferindu-și
3 A se vedea opera lui De Dominicis Timpul, greșeala, spațiul (tit. or. Il tempo, lo sbaglio, lo spazio),1970.
4 A se vedea Samuel Beckett, Endgame, Einaudi, 1997 (tit. or. Fin de partie, Editions de Minuits, 1957).
5 A se vedea Byung-Chul Han, Dispariția ritualurilor. O topologie a prezentului, Nottetempo Edizioni, 2021, p. 26.
6 Søren Kierkegaard, Repetition A psychological experiment, BUR, Milan 1996, p. 35 (or. tit. Gjentagelsen Et Forsog i den experimenterende Psychologi, Copenhagen 1843).
Blauschrift, untitled, 27/08/1989
Pastel on polyester, 105 x 33 cm / 106 x 34 x 2.3 cm (Frame)
Irma Blank
Collection Museion / Archivio di Nuova Scrittura
Photo: Gardaphoto s.r.l., Salò
propria contribuție la Întreg, în totală fuziune cu acesta, ceea ce se realizează prin un exercițiu continuu, până la o nouă Unicitate. Inselvini intuiește, așadar, cum numai o întoarcere eternă, ontologică și filosofică, poate valida viața tocmai în măsura în care aceasta este limitată, dar interconectată. Un conținut de o amploare considerabilă, pentru înțelegerea căruia poate ajuta o scriere a lui Giulio Carlo Argan care se referă la Giuseppe Capogrossi. În aceste rânduri, criticul condensează semnificația semnului repetiției artistului roman, atribuindu-i o valoare de opoziție socio-politică, ceea ce se potrivește bine și cu opera Silviei: „[...] limita continuumului este dată de granița tolerabilității psihologice a repetiției semnului. Această schemă de interpretare are, cel puțin, avantajul de a presupune un scop, conștient sau nu: o intenție polemică față de producția industrială de masă. Este o prejudecată - întărește Argan - să crezi că omul inventează și mașina repetă: repetiția este un proces uman nu mai puțin decât invenția. Este adevărat că omul a înstrăinat mașinii funcțiile repetitive, dar asta înseamnă doar că omul a pierdut simțul valorii repetiției”. Cuvinte care rezonează ca și cum ar fi fost scrise astăzi, când temerile legate de apariția inteligenței artificiale subminează și mai mult stima de sine deja șubredă a individului condus de ego-ul lui Byung-Chul Han. „Mașina”- continuă Argan -, „nu reproduce de fapt valoarea umană a repetiției, ci o denaturează: repetiția mașinii este repetiția identică, repetiția omului este repetiția diferențiată: care adaugă sau scade din valoare. Ea este aditivă atâta timp cât experiența primului semn trasat se comunică celui de-al doilea, și așa mai departe; astfel încât fiecare unitate a seriei este în același timp ea însăși și memoria tuturor celor anterioare. Ea este diminutivă atunci când, după ce s-a depășit limita de tolerabilitate psihologică a iterației, experiența anterioară trimite asupra următoarei caracterul său negativ, de frustrare”.7 În repetarea diferențiată a omului, Argan întrevede consecințe psihologice pozitive și negative, care, pornind de la gest, pot fi extinse la mecanismele întregii existențe, desigur nu fără limite, dar care poate fi „aditivă” și împlinitoare, în măsura în care „experiența primului semn trasat se comunică celui de-al doilea”. Valoarea constă astfel în repetiția distinctă, dar armonioasă, condiție prealabilă pentru o egalitate care să păstreze atât memoria, cât și o nouă unicitate. Aparenta banalitate de a înnegri - sau de a acoperi cu albastru, verde, roșu - o foaie albă de hârtie poate dezvălui semnificația profundă a acestei unicități, niciodată egală cu ea însăși în panta rei constantă, în fluxul continuu al lumii. Mai mult decât atât, rodul acestui gest poate fi o apărare „oplitică”, un scut în fața unei raze de acțiune externă non sustenabilă.
Prin urmare, se poate concluziona că partiturile dense ale Silviei Inselvini intitulate Nocturne, fie că sunt sub formă de opere parietale sau de cărți de răsfoit, îndeplinesc aceeași funcție ca și panourile de altar ale lui Rothko: sunt filtre pentru relaxarea privirii și liniștirea sufletului, precum și încercări de a reprezenta ceea ce nu poate fi reprezentat. Inselvini, ca și artistul american, alege calea aniconică a religiilor din Orientul Mijlociu pentru a evoca misterul divin, precum și indescifrabilul uman, adică substanța psihică și sentimentală evanescentă. Spre acest orizont ne însoțește artista din Brescia: în provocarea sa de a surprinde o Teofanie, ca să-l citez pe W. F. Otto, adică o manifestare divină, grație ochiului nostru spiritual. Într-o perspectivă mai laică, Silvia, pare să încerce în mod disciplinat descifrarea Codului Sufletului (Hillman), pentru a descoperi demonii interiori cărora fiecare se opune sau se complace, împlinindu-și astfel destinul. Într-un mod foarte personal, Inselvini și-a însușit astfel sarcini delegate în trecut religiei, filosofiei și, în sfera artistică, muzicii, luate ca model de aceste rapsodii în albastru (cu variațiuni). De fapt, practica meditativă a Silviei Inselvini creează din Întuneric un spațiu în putere, deschis și permeabil la zgomotele curgerii în acțiune, așa cum John Cage a umplut 4’:33” de tăcere cu murmurul publicului. De asemenea, poetica artistei se grefează adițional pe utopia de refondare a civilizației umane a lui Hanne Darboven din Istoria culturală 1880-1983 (1980-83), sintetizată de artista germană în 1590 de lucrări pe hârtie, 19 sculpturi și o lucrare acustică pentru contrabas.
Cultul și cultura sunt, așadar, pilonii de bază ai universului Silviei Inselvini, care pătrunde pe teritoriul altor subiecte și își îngroașă conținutul într-un precipitat în continuă evoluție, deși într-o continuitate formală și expresivă. Pornind de la ceea ce este, până la urmă, unicul ei nesfârșit Jurnal nocturn, pentru a-l cita pe Flaiano, opera artistei își propune să depășească cel mai dureros pesimism grație palingenezei sale, care se naște laborios din lecturi și reflecții, din vibrații și din mii de foi A4. La finalul Endgame, Hamm îi îndeamnă pe toți să se roage, pentru ca apoi să cedeze în fața grabei de a primi un răspuns: „Mai întâi Dumnezeu. Sunteți gata?... Liniște! În liniște! Arătați puțină reținere! Haideți, să începem”. Dar niciunul dintre cei trei nu reușește să înceapă. Și Hamm este din nou cel care își pierde primul răbdarea: „Ce ticălos! Nu există”. Dar Clov îl corectează: „Nu încă”. 8 Așa
7 Giulio Carlo Argan în Un profil de Capogrossi în 30 de lucrări (tit. or. Un profilo di Capogrossi in 30 lavori), catalogul expoziției de la Galleria d’Arte Moderna e Contemporanea „Achille Forti” din Verona, Bianca & Volta Editori, Bologna, 1982, p. 11.
Photocredit: Paul Hester courtesy of Rothko Chapel, Houston, Texas
cum antieroul beckettian își privea lumina muribundă, dar nu și speranța, tot așa Inselvini întrezărește în propriile epifanii nocturne un spațiu dincolo de peretele pe care sunt atârnate, dincolo de amurgul oamenilor, tot întunecat, dar mai senin. de Beatrice C. Benedetti
8 Endgame, notă 4.
2021
ball point pen on paper
60x42 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper
89x85 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper
89x85 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper
89x85 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper 120x85 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper 120x85 cm
Notturni
2021
triptych, ball point pen on paper 89x21 cm each piece
Notturni
2021
triptych, ball point pen on paper 89x21 cm each piece
Notturni
2021 ball point pen on paper 180x425 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper
89x85 cm
Notturni
2021
ball point pen on paper 120x85 cm
Notturni
ball point pen on paper
Notturni 2023
120x85 cm
ball point pen on paper
Notturni 2023
120x85 cm
ball point pen on paper
Notturni 2023
62x47 cm
ball point pen on paper
Notturni 2023
62x47 cm
ball point pen on paper
Notturni 2023
89x85 cm
Notturni 2022
ball point pen on paper
120x170 cm
Biography
SILVIA INSELVINI
2021 - ÉREBOS
curated by Camilla Remondina and Melania Raimondi, in collaboration with IAGA Contemporary Art, Fondazione L’Arsenale, Iseo (Brescia), Italy
2021 - THE COLOUR OUT OF SPACE
Galerie Lesmeister, Project Room, Regensburg, Germany
2020 - NIGHTS LIKE LIGHTS
curated by Leonardo Conti, Poliart Contemporary, Milan, Italy (catalog)
2019 - RIVELAZIONI
from an idea by Alberto Perobelli, curated by Ilaria Bignotti, IAGA Contemporary Art, Cluj-Napoca, Romania (catalog)
2019 - LE FORME DEL TEMPO
curated by Maria Cristina Maccarinelli and Kevin McManus, Fondazione Leonesia, Brescia, Italy
2016 - EADEM MUTATA RESURGO
from an idea by Alberto Perobelli, curated by Walter Bonomi, IAGA Contemporary Art, Cluj-Napoca, Romania (catalog)
GROUP SHOWS
2023 – Be the difference with art 2023, Canova Museum, Possagno (Treviso), Italy
2023 - IX VAF PRIZE finalists exhibition, Castello Estense, Ferrara, Italy
2022 - XIII PREMIO COMBAT finalists exhibition, Giovanni Fattori Museum, Livorno, Italy
2022 - MILLENNIALS
curated by Ilaria Bignotti, with Alice Faloretti, Manuel Gardina, Francesca Longhini, Giovanni Rossi, AAB, Brescia, Italy
2022 - Constanza Kramer and Silvia Inselvini
duo show at Galerie Benjamin Eck, Munich, Germany
2022 – ANÀSTASI, Turbamenti, immersioni, attese, rinascite. Armida Gandini, Silvia Inselvini, Camilla Marinoni, Miriam Montani
curated by Marina Dacci, Matteo Galbiati, Leonardo Regano, Livia Savorelli, Nadia Stefanel, Raffaele Quattrone, Galleria Giovanni Bonelli , Pietrasanta (Lucca), Italy
2022 - IX VAF PRIZE finalists exhibition, Stadtgalerie Kiel, Germany
2022 - TAKE YOUR TIME, TONGYEONG TRIENNALE 2022, South Korea
2022 - PARATISSIMA TALENT PRIZE 2022, Stables and Galopattoio ARTiglieria, Turin, Italy
2021 - SANATORIUM
curated by Maria Carmela d’Angelo and Sara Maietta, Paratissima, Turin, Italy | Winner of Best NICE artist
2021 and Best Talent Prize (catalog)
2021 - ULTRAROMANTICISMO
curated by the collective Ricognizioni sull’Arte, Palazzo Ducale Pavullo nel Frignano (Modena), Italy (catalog)
2021 - ARTE LAGUNA PRIZE 15th and 14th finalists exhibition, Venice Arsenal, Italy
2021 - BEN ORMENESE E I SUOI TEMPI
curated by Leonardo Conti, Municipal Art Gallery of Gaeta (Latina), Italy (catalog)
2021 - THE CIRCLE
curated by CICA Museum, Gimpo, South Korea
2020 - RILEVAMENTI2
curated by Bruno Corà, with critical texts by V.Catricalà,T.Evangelista, A.Iori, A.Tecce, M.Tonelli, CaMusAC, Cassino (Frosinone), Italy (catalog)
2020 - RIGENERAZIONI
curated by I.Bignotti, M.Corradini, G.Galli, A.L. Ghirardi, G.Guiotto, F.Lorenzi, Galleria AAB, Brescia, Italy (catalog)
2020 - GESTOZERO, Istantanee 2020 from an idea by Maurizio Donzelli and curated by I.Bignotti and ACME Art Lab, G.Fasol and M.Galbiati,
traveling exhibition among Brescia, Bergamo, Cremona, Italy (catalog)
2019 - GEMINANTIS with Laura Renna
curated by Melania Raimondi, with the supervision of Ilaria Bignotti, Spazio Contemporanea, Brescia, Italy (catalog)
2018 - GENERATIONS
curated by Ilaria Bignotti, with Serena Fineschi, Nancy Genn, Silvia Infranco, Sophie Ko, Veronica Vázquez, Marignana Arte, Venezia, Italy (catalog)
2015 - BIENNALE GIOVANI MONZA
curated by A.Bernardini, I.Bignotti, F.Cavallucci, C.Cerritelli, E.Grazioli, Monza, Italy (catalog)
2015 - RICERCHE NEL QUOTIDIANO, Andrea Francolino, Afran e Silvia Inselvini a confronto curated by Andrea Dall’Asta SJ, Ilaria Bignotti, Matteo Galbiati, Michele Tavola, Galleria San Fedele, Milan, Italy (catalog)
2014 - LA CREAZIONE, Visual Art Prize San Fedele 2013/2014
curated by Andrea Dall’Asta SJ, Galleria San Fedele, Milan, Italy, winner of Curators and Critics special mention (catalog)
2014 - LEARNED BY HEART, with Airin Toscani
curated by Elisabetta Scigliano, Galleria Adiacenze, Bologna, Italy
2012 - E QUINDI USCIMMO A RIVEDER LE STELLE: il viaggio Visual Art Prize San Fedele 2012,
curated by Andrea Dall’Asta SJ, Galleria San Fedele, Milan, Italy (catalog)
2012 - L’UOMO – LE TRADIZIONI, Biennale Roncaglia Prize under25
curated by Ilaria Bignotti, Amerigo Mariotti, Elisabetta Modena,Valentina Rossi, Marco Scotti, Daniela Tozzi, Municipal Theatre, San Felice sul Panaro (Modena), Italy
AWARDS
2023 – PREMIO NOCIVELLI, finalist artist
2023 – Be the difference with art, Rotary Asolo Pedemontana prize, winner
2021 - PARATISSIMA, winner of Best NICE artist and BestTalent Prize (catalog)
2021 - ARTE LAGUNA PRIZE 15th edition finalist, solo show Prize winner, selected by Galerie Lesmeister
2020 - VAF PRIZE finalist with works from the series Notturni (catalog)
2020 - ARTEAM CUP VI, finalist with a work from the series Notturni (catalog), Bonelli Arte Prize winner
2020 - DUCATO PRIZE, finalist with a work from the series Notturni (catalog)
2019 - ARTEAM CUP V edition, finalist with a work from the series Notturni and winner of Espoarte Prize (catalog)
2019 - COMBAT PRIZE X edition, Graphic Section Winner with a work from the series Notturni (catalog)
2015 - BIENNALE GIOVANI MONZA, winner of Rottapharm Biotech Prize, with the work I Giorni (catalog)
2014 - VISUAL ART PRIZE SAN FEDELE, La creazione, winner of Curators and Critics special mention (catalog)
2012 - BIENNALE RONCAGLIA PRIZE under25, “L’uomo- le tradizioni”, San Felice sul Panaro (Modena), Italy. Winner (catalog)
2012 - VISUAL ART PRIZE SAN FEDELE, E quindi uscimmo a riveder le stelle – Il viaggio, finalist (catalog)
PUBLICATIONS
2021 - Paratissima, group exhibition catalog
2021 - Ultraromanticismo, group exhibition catalog
2021 - Ben Ormenese e i suoi tempi, exhibition catalog, curated by Leonardo Conti
2021 - Arteam Cup 2020 VI Edition catalog, curated by L.Savorelli, M.Galbiati,ISBN 978-88-6057-482-4
2020 - Rilevamenti2, curated by Bruno Corà, exhibition catalog
2020 - GestoZero, Istantanee 2020, exhibition catalog
2020 - Rigenerazioni, exhibition catalog, AAB, Brescia
2020 - DucatoPrize finalists catalog
2020 - Espoarte magazine, n.109, interview by Alice Vangelisti, ISSN 2035-9772
2020 - Nights like Lights, solo exhibition catalog, Poliart Contemporary, curated by L.Conti
2020 - Rivelazioni, solo exhibition catalog, curated by I.Bignotti, ISBN 978-88-8486-799-5
2019 - Arteam Cup 2019 V Edition catalog, curated by L.Savorelli, M.Galbiati, ISBN 978-88-6057-450-3
2019 - Combat Prize X Edition catalog, curated by P.Batoni, ISBN 978-88-3340-106-5
2019 - Meccaniche della Meraviglia catalog, a project by Albano Morandi, ISBN 978-88-8486-799-5
2018 - Generations group exhibition catalog at Marignana Arte, curated by I.Bignotti
2018 - L’opera d’arte come processo creativo, un dialogo tra Laura Renna e Silvia Inselvini, degree thesis by Melania Raimondi
2016 - Eadem Mutata Resurgo, solo show catalog, IAGA Contemporary Art, texts by Walter Bonomi, Olimpia Bera
2015 - Ricerche nel quotidiano, Andrea Francolino, Afran e Silvia Inselvini a confronto, group exhibition catalog, texts by A.Dall’Asta SJ, I.Bignotti, M.Galbiati, M.Tavola
2015 - Biennale Giovani Monza 2015 catalog, text by D.Astrologo, C.Ercoli, G.Genghini, I.Bignotti, ISBN 978-88-7511-253-0
2014 - Espoarte magazine, n.85, text by Ilaria Bignotti, ISSN 2035-9772
2014 - La Creazione, Premio San Fedele 13/14 catalog, texts by D.A.Abdal, I.Bignotti, C.Canali, A.Dall’asta SJ, M.Galbiati, C.Gatti, M.Marchetti, K.McManus, M.Tavola
2012 - ll viaggio, Premio San Fedele 11/12 catalog, texts by D.Astrologo, I.Bignotti, C.Canali, A.Dall’Asta SJ, M.Galbiati, C.Gatti, M.Marchetti, K.McManus, M.Tavola
2012 - Premio Nocivelli, finalists catalog, texts by Ilaria Bignotti, Matteo Galbiati
2012 - Passato Prossimo, Arte nell’epoca della post-tradizione, Biennale Roncaglia 2012 Catalog, curated by I.Bignotti, E.Modena,V.Rossi, M.Scotti.
IAGA Contemporary Art
This catalogue was published on the occasion of the exhibition: Silvia Inselvini Il crepuscolo degli uomini
20th April - 7th May 2023
National Art Museum of Cluj-Napoca Curated by Beatrice C. Benedetti
First edition, 2023 – 100 copies, 20 copies are signed by the artist.
©IAGA Contemporary Art
Str. Cloşca, Nr. 9/11 Cluj–Napoca, Romania www.iagacontemporaryart.com info@iagacontemporaryart.com
Promoted by:
In collaboration with:
In partnership with:
Under the patronage of:
Member of:
From an idea by Alberto Perobelli
Project manager Alberto Perobelli
Rosalba Di Pierro
Texts by Beatrice C. Benedetti
Photo credits Ștefan Bădulescu
Graphic design Anna Azzollini
Cover illustration Notturni, 2021, ball point pen on paper, 60x42 cm
Special thanks to:
- Rothko Chapel, Houston (Texas, USA)
- Museion, Bolzano (Italy)
