Editura Humanitas - Catalog toamnă 2019 by Humanitas

Coperta: Angela Rotaru Colaje: Ioana Nedelcu Tehnoredactor: Iuliana Constantinescu Prelucrare digitală: Dan Dulgheru Tipărit la Paper Print – Brăila © HUMANITAS, 2019 EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e‑mail: vanzari@libhumanitas.ro Comenzi telefonice: 021.311.23.30

C U PR I N S

Cuvântul editorului 7 REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI Andrei Pandele DECEMBRIE ’89 ÎN 89 DE IMAGINI / DECEMBER ’89 IN 89 FRAMES 10 Mădălin Hodor SE LICHIDEAZĂ RADICAL! SECVENȚE ALE UNEI REVOLUȚII OPRITE: DECEMBRIE ’89 ÎN ȘASE TABLOURI 22

Thierry Wolton O ISTORIE MONDIALĂ A COMUNISMULUI ÎNCERCARE DE INVESTIGAȚIE ISTORICĂ VOL. 2: CÂND MOARE CORUL:VICTIMELE 32 BELETRISTICĂ Ana Blandiana INTEGRALA POEMELOR 42 Gabriel Liiceanu LUDICE: EXERCIȚII DE UMOR CRIPTIC 50 Cătălin Dorian Florescu ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI 54 Radu Paraschivescu OMUL CARE MUTĂ NORII: ŞAPTE ÎNTÂMPLĂRI 62 Tatiana Niculescu (coord.) CARTEA ÎNTÂMPLĂRILOR: MISTERE, CIUDĂȚENII, UIMIRI 70 Matei Vişniec CARAGIALE E DE VINĂ. DESPRE TANDREȚE. TEATRU VAG 74 T.O. Bobe CARTEA NEISPRĂVIRII 82

Andrei Panțu TONOMATUL 90 Cătălin Mihuleac DEBORAH 94 Corina Sabău ȘI SE AUZEAU GREIERII 100 Bogdan Răileanu TEORIA APROPIERII 104 ESEU Paul Johnson CREATORII: DE LA CHAUCER ŞI DÜRER LA PICASSO ŞI DISNEY 112 Lucian Boia ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS (SAU CU PREA MULTE RĂSPUNSURI) 118 Arun Gandhi DARUL MÂNIEI ȘI ALTE LECŢII DE LA BUNICUL MEU, MAHATMA GANDHI 124 Alexandru Ofrim FARMECUL DISCRET AL PATINEI ȘI ALTE MICI ISTORII CULTURALE 130 Corina Ciocârlie, Andreea Răsuceanu DICȚIONAR DE LOCURI LITERARE BUCUREȘTENE 136 MEMORII. JURNALE Matei Călinescu, Ion Vianu SCRISORI DIN EXIL: CORESPONDENȚĂ INEDITĂ 146 Alexandru Mironescu ADMIRABILA TĂCERE: JURNAL OCTOMBRIE 1968 – DECEMBRIE 1969 154 George Prochnik EXILUL IMPOSIBIL: STEFAN ZWEIG LA CAPĂTUL LUMII 162 Norman Malcolm LUDWIG WITTGENSTEIN: O CARTE DE AMINTIRI 170 RELIGIE Wilhelm Tauwinkl NICI TOATE ALE POPII: RELIGIE FĂRĂ STRES 178

Reza Aslan DUMNEZEU: O ISTORIE UMANĂ 184 Bart D. Ehrman CUM A DEVENIT ISUS DUMNEZEU: PREAMĂRIREA UNUI PREDICATOR EVREU DIN GALILEEA 190 Catherine Nixey EPOCA ÎNTUNECĂRII: CUM A DISTRUS CREȘTINISMUL LUMEA CLASICĂ 198 FILOZOFIE Martin Heidegger CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE METAFIZICII: LUME – FINITUDINE – SINGURĂTATE 206 Roger Scruton DESPRE NATURA UMANĂ 212 ISTORIE Radu Oltean DACIA: RĂZBOAIELE CU ROMANII 220 Radu Oltean CETĂȚI, CASTELE ȘI ALTE FORTIFICAȚII DIN ROMÂNIA: VOL. II (SECOLUL AL XVI-LEA) 232 Ioan Stanomir AȘTEPTÂND REVOLUȚIA: PAȘOPTISMUL ȘI VOCILE SALE 240 Maria Bucur, Mihaela Miroiu NAȘTEREA CETĂŢENIEI DEMOCRATICE: FEMEILE ȘI PUTEREA ÎN ROMÂNIA MODERNĂ 246 Eugeniu Bucheru ISTORII NESCRISE, INFAMII NEPRESCRISE: AMINTIRI DESPRE RĂZBOI, CAPTIVITATEA ÎN URSS ȘI VIAŢA ÎN COMUNISM 254 Nándor Bárdi și Judit Pál (editori) DINCOLO DE TRANȘEE: MAGHIARII DIN TRANSILVANIA ÎN MARELE RĂZBOI 264 Lupu C. Kostaki MEMORIILE UNUI TRĂDĂTOR UN ÎNALT FUNCȚIONAR ROMÂN SUB GUVERNĂMÂNTUL MILITAR GERMAN, 1916–1918 282

Constantin Ionescu PRIZONIER ÎN GERMANIA: ÎNSEMNĂRILE UNUI CĂPITAN DE ARTILERIE (1916–1917) 290 Nikolai A. Monkevitz, Aleksandr N.Vinogradski ALIATUL-INAMIC DESCOMPUNEREA ARMATEI RUSE ȘI PERICOLUL BOLȘEVIZĂRII ROMÂNIEI ÎN 1917 304 Catherine Horel AMIRALUL HORTHY, REGENTUL UNGARIEI 312 Martin Kitchen O ISTORIE A GERMANIEI MODERNE: DE LA 1800 PÂNĂ ÎN PREZENT 322 Brunhilde Pomsel, Thore D. Hansen AM FOST SECRETARA LUI GOEBBELS 332 Robert D. Kaplan REVENIREA LUMII LUI MARCO POLO: RĂZBOI, STRATEGIE ŞI INTERESE AMERICANE ÎN SECOLUL XXI 336 ŞTIINŢĂ Scott Stossel ANXIETATEA: O POVESTE PERSONALĂ DESPRE FRICĂ, SPERANŢĂ ȘI CĂUTAREA LINIȘTII INTERIOARE 344 John Hands COSMOSAPIENS: EVOLUŢIA OMULUI DE LA ORIGINILE UNIVERSULUI 350 Konrad Lorenz VORBEA CU PATRUPEDELE, CU PĂSĂRILE ȘI CU PEȘTII 358 Hélène Courtois CĂLĂTORIE PE VALURI DE GALAXII: LANIAKEA, NOUA NOASTRĂ ADRESĂ ÎN UNIVERS 368 Richard A. Muller ACUM: FIZICA TIMPULUI 374 Pietro Greco POVESTEA NUMĂRULUI p 380 Alex Doppelgänger PĂMÂNTUL E PLAT!: CUM NE FERIM DE CAPCANELE PSEUDOŞTIINŢEI 386

CUVÂNTUL EDITORULUI Fiecare carte din cele câteva sute sau mii de titluri pe care o editură le expune la un salon al cărții e un model în sine și un „produs nou“. Nici una nu seamănă cu alta. Nimic nu se compară cu va‑ rietatea hranei destinate minții. Iar dacă producția de carte poate fi tălmăcită printr-o metaforă gastronomică în care, de astă dată, creierul e cel hrănit, atunci nimic nu e mai nobil pe lume decât producerea celor mai rafinate mâncăruri spirituale. Humanitas își propune, în fiecare an, să satisfacă această foame a spiritului, să stârnească lăcomia acolo unde ea încetează să fie un păcat. Nici un „prea mult“ nu mai există aici. Așadar, fiți lacomi, dragi cititori! Treceți printre rafturile virtuale „Huma‑ nitas 2019“ și alegeți din toate câte ceva!

REVOLUŢIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

Â© DAN DINESCU

Fotografiile arhitectului Andrei Pandele (n. 1945) au fixat în memoria noastră, cu forța operelor clasice, imaginea ultimelor decenii ale comunismului românesc.Valoarea deopotrivă estetică și documentară a lucrărilor sale este confirmată de numeroasele expoziții personale din țară și din străinătate. Recent publicatul album Bucureștiul mutilat este o cronică în imagini a sinistrei opere de demolare a Capitalei, întreprinse în anii ’80. Volumul de față, care apare la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, surprinde toate momentele și punctele fierbinți ale acelor zile, de la baricada de la Piața Romană (21 decembrie) până la Televiziune (22 decembrie) sau Piața Palatului (23 decembrie) – o mărturie documentară excepțională, care redă emoția unui moment istoric crucial.

Andrei Pandele

DECEMBRIE ’89 ÎN 89 DE IMAGINI / DECEMBER ’89 IN 89 FRAMES Ediţie bilingvă

ocuiam în Drumul Taberei, şi cablul troleibuzelor a fost distrus pe 21 decembrie. Am rămas în apartamentul părinţilor, din centru. Am developat filmele într-un revelator improvizat. Nu aveam termometru, filmele au ieşit palide. Unele clişee nu se puteau mări prin procedeu argentic. Filmele din decembrie 1989 le-am copiat prin contact. Aveam poze timbru de 24x36 mm. Ochiul omenesc nu distinge detalii sub 1/10 mm. O mare de capete minuscule mi se părea pe atunci fără interes. Reproduse digital la înaltă rezoluţie şi procesate, acele clişee arată detalii nebănuite. Minuscule pe film, când sunt mărite capetele devin neaşteptat de expresive. Dând pe dinafară de adrenalină, aproape fiecare personaj se comportă ca pe scenă. Fotografiile dispuse cronologic au o mare putere de asociere. Îţi reamintesc şi detalii pe care le credeai de mult uitate. Eram cu toţii plini de speranţă în acele zile.

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

Bulevardul Magheru, 21.12.1989, în jurul orei 16. Din grupul desfăcut de TAB-uri, un demonstrant a fost înşfăcat – şi dus a fost.

A ndrei Pande le

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

Pe 21, pe la ora 14, mă îndreptam către Bulevardul Magheru. Intersecţiile mari erau blocate de cordoane de scutieri – elevi de la şcolile Ministerului Afacerilor Interne și militari în termen. Ofiţerii de miliţie erau depăşiţi de situaţie. La capetele cordonului stăteau militari ai Unităţii Speciale de Luptă Antiteroriste. Aveau arme cu pat rabatabil, căşti de oţel şi priviri de gheaţă. În fata cordonului se adunau oameni de toate felurile. În primul rând erau câteva personaje ultra-active, fie dornice să devină lideri, fie provocatori. Eram pe trotuarul dinspre est, unde e acum McDonalds, cu aparatul mare Nikon F3 la mine. După o vreme, am făcut 3-4 clişee. Motorul MD4 ţăcănea zgomotos. Soarele apunea în faţă, pe Strada Enescu, unde două TAB-uri îşi turau motoarele. Lumina ar fi fost mai bună pe trotuarul de vizavi, spre Piaţa Amzei, dar acolo şansele de retragere erau mai mici. Pe partea mea, pasajul de la Grădiniţa şi gangul AGIR ofereau două şanse suplimentare. Când demonstranţii se adunau în grup compact în faţa cordonului, TAB-urile intrau în viteză pe mijloc, şi baricada se desfăcea. Toată lumea privea spre mașinile blindate. În acel moment, militarii USLA îşi alegeau o victimă şi o umflau. La a treia intrare a TAB-urilor în mulţime, un tip cu cască m-a apucat de cotul stâng, deşi eram pe rândul trei. Fusesem remarcat. Cei care erau între noi l-au oprit să avanseze. Am scăpat uşor şi am plecat imediat. La Universitate, un USLA i-a smuls prietenului C. Văduva aparatul din mână, cu 35 de poziţii făcute. El a scăpat. Alţii au fost prinşi şi chiar torturaţi. M-am dus acasă la părinţi şi am lăsat aparatul. Am schimbat haina cu una neagră, mai groasă. Se făcea noapte. M-am întors în Piaţa Romană. Cordonul avansat depăşise Cinema Studio, împingând grupul de protestatari. Acum nu mai erau elevi în cordon, deşi nu puteai fi sigur pe întuneric. Oamenii se simţeau ca la sărbătoare. Surescitați, manifestanţii strigau: „Noi suntem poporul!“ „Voi pe cine apăraţi?“ „Jos Cizmarul şi Savanta!“ Mămăliga tocmai explodase. Dintr-odată ne-am trezit împresuraţi. Deasupra pieţei se învârtea jos un elicopter cu proiectoare foarte puternice, care făceau mai uşor de urmărit grupurile de „turbulenţi“. Mă gândeam să mă retrag pe Căderea Bastiliei, când au apărut pe contrasens două maşini, din care au sărit cadre MAI. Persoane în civil, cu bastoane de cauciuc, venind dinspre Magheru, îi presau pe cei din preajmă, încercând să-i prindă în plasă. Din Calea Dorobanţi veneau pe trotuare grupuri de miliţieni.

A ndrei Pande le

Pentru a închide cursa, au decis să întoarcă troleibuzele 79 şi 86. Să nu traverseze bulevardul, să nu le permită demonstranţilor să scape urcând în ele. Doi angajaţi ITB le întorceau din mers, ţinând funia care lega cele două trolee. Le treceau direct pe cealaltă linie de contact, între AGIR şi actualul Pizza Hut. Tocmai urmau să fie întoarse două, venind din sensuri opuse. Am pândit clipa când luminile elicopterului au depăşit locul unde eram. În obscuritate, am trecut printre cele două troleibuze care întorceau. Am fugit vreo douăzeci de metri, pe mijlocul străzii, la adăpostul troleibuzului, depăşind cu bine grupul de miliţieni, care nu m-au observat, atenţi la sutele de manifestanţi rămaşi în piaţă. Le-am scăpat și de data asta. Noaptea am dormit la părinţi, în centru. M-am dus pe 22 decembrie la serviciu ocolind pe Magheru. Dimineaţa era ceaţă. Nu se luminase complet. Băieţii spălau cu detergent nişte pete mari, roşii, sinistre. Piaţa Universităţii era ocupată de tancuri grele. La birou era o atmosferă de înmormântare. Unii vorbeau cu voce joasă despre morţi, despre ce s-a spus la Europa Liberă. Alţii, mai puţini, vorbeau cu voce tare despre patriotism şi trădători. Aveam maşina la un service din Dorobanţi. Pe la orele 10:15 nu am mai rezistat şi am coborât. În hol erau treizeci de oameni, stând la cinci metri de poartă. Poarta o ţinea şeful serviciului personal. M-am dus lângă el şi i-am spus că merg să-mi iau maşina din service. Nu se poate, mi-a răspuns. Am mai făcut un pas, l-am împins uşor. A cedat imediat. Am ieşit, cu ceilalți tropăind după mine. M-am hotărât să merg în Dorobanţi. Nu circula nimic. Am ajuns pe jos la service. Acolo nu era nimeni. Oamenii se adunau la Televiziune; orele erau 11:20. Unii se băteau să intre. Era o debandadă de nedescris, un spectacol de neuitat. Am scos aparatul. Au apărut şi TAB-urile, cu omenire căţărată pe ele – şi pseudo-revoluţionari deja în stare de ebrietate. Pe la 12, am auzit comunicatul la radioul unei Škode: Ceauşescu a fugit! Lumea era în delir, mai ales tinerii. În următoarele 20 de minute am fost sărutat de o mulțime de bărbaţi. Au apărut pancarte stranii: „Doamna Cornea la palat cu Dinescu alăturat“. Am mai scris despre asta. Acum am căutat pozele şi le-am scanat. Ce să vezi: pancartă pe pânză, cu beţe diferite, care pare scrisă parţial cu şablonul! Am ajuns la CC, în Piaţa Palatului, acum a Revoluţiei, pe la orele 13:15. Erau gărzi peste gărzi. Dar aveam trei aparate. M-au lăsat

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

Calea Dorobanţi, 22.12.89, în jurul orei 11.15. Au apărut TAB-urile armatei, cu revoluţionari foarte binedispuși.

A ndrei Pande le

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

imediat să intru în clădire: „Să înregistrez istoria“. Aveam doar un film de rezervă în afară de cele deja în aparate. În clădire mai erau fotografi: RS, IB, PA. Şi încă unul plecat între timp afară. Fiecare făcea ce dorea. Am încercat să fotografiez nebunia din piaţă şi lumina deosebită. Când s-a întunecat, au început să se audă rafale de armă automată. Din ce în ce mai susţinute, reale sau nu. Am sărit jos de la etajul întâi. Aveam soţia speriată în mulţime. Am ajuns seara târziu din nou la părinţi. Ne uitam şi noi la TVR. Începuseră zvonurile cu teroriştii. La ora 23:45, cineva sună la uşă. Gigi! Era fratele meu, venit de departe. Şeful reanimării de la Bichat, spitalul Paris-Nord, ales să dirijeze grupul Médecins sans Frontières în România, medic-şef ATI care vorbea fluent limba română. Dar aeroportul Otopeni era închis. Au aterizat cu un avion militar francez la Ruse. De acolo au venit cu un camion militar. Erau doctori, ziarişti, operatori, VIP-uri (Bernard Kouchner şi Jacques Attali). Lângă Piaţa Romană aveau întâlnire cu cineva care să-i conducă la ambasada Franţei. Era un francez terorizat, care repeta: „Se trage de pe acoperişuri!“ Fratele meu le-a spus: „Mă duc la tata. Ne vedem mâine“. Şi a coborât. Pe 23 decembrie în Piaţa Revoluţiei s-au tras tone de proiectile. Rafale necontrolate se trăgeau în toate direcţiile. Nu cred că ofiţerii erau incompetenţi, dar primeau ordine bizare. În lungul Căii Victoriei, în ambele sensuri, şi spre Știrbei Vodă zburau aproape continuu rafale de gloanţe. Am încercat să ajung prin Calea Victoriei, mai întâi dinspre nord. Apoi dinspre sud. Nici prin Știrbei Vodă nu am reuşit. Era prea periculos. De două ori am fost împroşcat cu jerbe de cioburi de la ferestre sparte de gloanţe, deasupra mea. Era posibil doar accesul din est, prin pasajul din spatele CC al PCR. După care rămâneai blocat, fără şanse de mişcare. Şi expus unor ricoşeuri oricând posibile. Am ocolit piaţa înregistrând reacţiile oamenilor de rând, care treceau prin zone periculoase, evitate de militarii protejaţi de blindate. La Inter, mulţimea se îmbulzea în camioane. Să meargă la Televiziune, să apere cu pieptul cuceririle Revoluţiei! Pe 24, de dimineaţă, în piaţa Palatului era aproape linişte. Tancurile se plimbau de colo-colo. Nu se mai auzeau focuri de armă. Cam toată piaţa era pavată cu tuburi de alamă de la diverse calibre. Un soldat se rădea folosind oglinda retrovizoare de la tanc.

A ndrei Pande le

Fără apă. Scuipa pe săpun şi se freca cu el pe faţă. Mi-a spus: „Nu sunt păgân – mă rad în Ajun de Crăciun“. Alţi soldaţi spuneau încântaţi: „Ce bine au acţionat!“ Într-adevăr, Palatul, Muzeul Național de Artă, Biblioteca Centrală Universitară şi Biserica Kretzulescu erau în ruină. În cursul nopţii s-a difuzat la Televiziunea Română Liberă filmul cu execuţia cuplului Ceauşescu. Am expus în 2006 la Institutul Francez din Bucureşti impresii personale de la Revoluţia din decembrie 1989. Cele 20 de măriri aveau 1,5 metri fiecare. Ce se vede în imagini, după atâta vreme? Debandada, balanţa între frică, curaj, dăruire, entuziasm şi grijă. Nu se văd diversiunea şi manipularea. Aproape banale. Fotografiile aşa-zise de senzaţie nu mă impresionează. Imaginile cu prizonieri, terorişti, ce-or fi fost, într-o baltă de sânge închegat sunt neconvingătoare. Nu erau făcute atunci, ci poimâine la prânz. Sau cadavre în coșciuge la morgă, cu rudele disperate. Am păstrat covorul de cartuşe trase şi cărţile incendiate din biblioteca arsă. De altfel, pe atunci nu prea puteam fotografia orice. Mă întrebau prietenii: pe ce filme ai făcut pozele? Nu aveam filme color; nici filme alb-negru sensibile n-aveam. N-aveam exponometru, nici fulger electronic. Fratele meu mi-a adus două diapozitive Fuji şi film 400 ISO la metraj. De la un fotograf străin de origine română am primit cinci filme Ektapress 800, interesante de folosit, cu structură mare. Când îi aud pe unii tineri disperaţi că aparatul foto profesional are zgomot la 1600 ISO, mă umflă râsul. Am mărit clişeele digitale la 6Mpx, perfecte pentru printuri de 1,40 m. După filmele murdare de la Revoluţie n-au fost probleme. Structura filmului, redată de scanner, a dat o textură convingătoare. Noi am trăit o perioadă anormală care a durat 44 de ani. Sufletele oamenilor au fost distruse puţin câte puţin. „De Crăciun ne-am luat raţia de libertate“, se spunea în decembrie 1989. Această expunere a adunat câteva mărturii dintr-un moment de descătuşare.

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

Piaţa Revoluţiei, 22.12.89, în jurul orei 16.20. Soarele apunea în spatele Bisericii Kretzulescu; mulţimea ocupase toate locurile cu vizibilitate din piaţă.

A ndrei Pande le

Â© ANDREI PANDELE

Revoluţia din decembrie 1989 nu este o mega-istorie cursivă, ci o poveste alcătuită din sute de episoade, asemenea unui puzzle. Au existat ticăloşi şi inocenţi, eroi şi laşi, oameni care şi-au dorit puterea cu orice preţ și oameni care nu şi-au dorit decât libertatea. Au existat planuri complexe, lupte la vârf, a existat haos, au existat actori mai mult sau mai puţin importanţi sau pur şi simplu personaje prinse aleatoriu într-o succesiune de evenimente asupra cărora nu aveau nici un control. Toate acestea au existat şi s-au desfăşurat în acelaşi timp, uneori intersectându-se, alteori independent. După 30 de ani în care singurele abordări au fost cele care au avut ambiţia de a „rezolva“ evenimentele, propunând noi şi noi teorii ale conspiraţiei, care să le înlocuiască pe cele periodic depăşite, Mădălin Hodor este primul istoric care dedică evenimentelor o carte realizată pe baza documentelor. O carte care nu are ambiţia de a trage o singură concluzie şi de a propune un singur răspuns, ci de a prezenta evenimentele cât mai aproape de modul în care s-au desfăşurat. O carte care va arăta că după 30 de ani există o singură certitudine: aceea că în decembrie 1989 am avut o revoluţie autentică.

Mădălin Hodor

SE LICHIDEAZĂ RADICAL! SECVENȚE ALE UNEI REVOLUȚII OPRITE DECEMBRIE '89 ÎN ȘASE TABLOURI

inuciderea ministrului apărării, Vasile Milea, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 a avut o importanţă covârşitoare pentru desfăşurarea ulterioră a evenimentelor. Deşi la ora la care Milea îşi proptea pistolul în piept – după ce avusese grijă să-şi descheie vestonul (pentru a nu-l murdări, gest reflex al militarului de carieră) – şi apăsa pe trăgaci soarta sa fusese deja decisă de Nicolae Ceauşescu, pentru ofiţerii şi soldaţii Armatei detaliile de culise nu erau cunoscute. Ei nu ştiau că Ceauşescu se hotărâse să-i pregătească ezitantului ministru rolul de ţap ispăşitor pentru morţii primelor zile ale Revoluţiei. Destinele lui Milea şi Stănculescu s-au întâlnit în dimineaţa aceea pentru ultima oară. Puţin mai târziu, cam pe la ora la care Milea murea

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

pe o targă la Spitalul Elias, elicopterul chemat de Stănculescu se ridica de pe clădirea Comitetului Central, teoretic pentru a-l salva de mânia populară pe comandantul suprem. Ceauşescu își va încheia drumul la zidul din cazarma de la Târgovişte, executat de Stănculescu. În planul mare al evenimentelor, sinuciderea lui Milea, care nu calculase gestul dincolo de propria stare psihică, a facilitat în zilele următoare spălarea imaginii Armatei. Printr-o metamorfoză specifică degringoladei care a însoţit prăbuşirea regimului, Armata, care jucase un rol determinant, alături de Securitate, în represiunea de până în 22 decembrie, a devenit peste noapte „aliata poporului revoluţionar“, prin celebrul slogan „Armata e cu noi!“. Povestea acestei transformări este spusă în capitolul „Metamorfoză în verde. De la Milea la Stănculescu“, prin prisma acţiunilor şi poveştilor celor doi oameni care au condus Armata în acele zile din decembrie 1989. În economia evenimentelor din decembrie 1989 nu au contat doar acţiunile directe, deciziile de la vârful regimului şi ulterior, după plecarea lui Ceauşescu, cele ale grupurilor care s-au luptat pentru putere. Multe dintre episoade au fost determinate de istorii vechi, de chimia dintre personajele care, întâmplător sau nu, au deţinut poziţii-cheie la un moment dat, de lucruri petrecute cu mulţi ani înainte. De încrucişări biografice ascunse şi rămase încă necunoscute. Din toate aceste piese de puzzle se desenează o imagine mult mai complexă decât cea cu care ne deprinseserăm. Cu foarte mulţi ani înainte de 1989, mai precis în decembrie 1952, căpitanul Vasile Milea, locţiitor pentru blindate, tancuri şi mecanizate al comandantului Corpului 38 armată, scria o „Referinţă“ privind un alt tânăr căpitan. Numele celuilalt căpitan: Stănculescu. Victor Atanasie Stănculescu, viitorul înlocuitor al lui Milea în funcţia de ministru al apărării în decembrie 1989. Omul care va provoca, adevărat că nu din voinţă proprie şi total indirect, sinuciderea lui Milea, căci din momentul în care a aflat că Nicolae Ceauşescu îl chemase pe Stănculescu înapoi de la Timişoara ministrul apărării a înţeles că pentru el nu mai exista ieşire. Dar să nu anticipăm. În anul 1952 nici nu se punea problema unui conflict, fie şi de la distanţă, între cei doi devotați ai lui Ceauşescu. Dimpotrivă, ei au urcat fulminant şi în pereche treptele ierarhiei militare, odată cu şeful lor. Poate şi datorită unui secret biografic comun. Fapt total necunoscut până astăzi, recomandarea lui Vasile Milea, în care menţiona că îl cunoscuse pe căpitanul Stănculescu

M ădălin H odor

„din anul 1951, ambii fiind elevi în Academia Militară Generală“ şi că acesta „a fost un element cinstit, sincer şi muncitor“, nu a fost solicitată în virtutea unor proceduri ţinând de Ministerul Apărării. Ea a fost cerută de către Secţia de Contrainformaţii (Militare) a Corpului 38 armată, aparţinând Direcţiei a IV-a a Securităţii, în procesul de recrutare în calitate de „informator rezident“ a lui Stănculescu. Tânărul căpitan urma să devină rezident al Securităţii „în scopul de a putea lucra în cât mai bune condiţiuni cu informatori şi a se putea ţine legătura cu ei“ 1. Urma să poarte numele conspirativ „Popescu“. Aşadar, căpitanul Stănculescu, în calitatea lui de şef al statului-major al artileriei din cadrul Comandamentului Corpului 38 armată, era considerat de către ofiţerul de contrainformaţii suficient de important şi de abil pentru a i se da pe mână reţeaua informativă din respectivul obiectiv, calitatea de rezident presupunând că el îl înlocuia pe ofiţerul de securitate în relaţia cu informatorii obişnuiţi: „…ţinând cont că sergenţii reangajaţi ce sunt informatori în acest comandament sunt încadraţi în majoritatea lor la birouri, iar sus-numitul ofiţer este şi el acela care duce munca de birou“. Recomandarea lui Milea venea în procesul de recrutare, fiind o practică obişnuită ca aceia care urmau să fie introduşi în reţeaua Securităţii să fie verificaţi în mediul în care activau şi să se ceară relaţii despre ei (de regulă superiorilor ierarhici) în legătură cu aspectele considerate importante pentru munca pe care urmau să o desfăşoare. Iar recomandarea lui Vasile Milea conţinea cel mai important aspect căutat de ofiţerul recrutor, care de altfel l-a şi subliniat în text: „De asemenea, în toate manifestările pe care i le cunosc, a dovedit a fi un element ataşat Regimului de Democraţie Populară“. Aprecierile personale care urmau erau mai puţin importante, din moment ce garanţia colaborării era atât de fermă; astfel, faptul subliniat de Milea cum că Stănculescu „are un temperament lipsit de energie, cât şi de perseverenţă, aceasta cunoscând în special cu ocazia aplicaţiilor de toamnă din anul 1952, cât şi pe timpul serviciului în acest comandament, unde a arătat timiditate, datorită faptului că este o fire modestă“ nu putea fi decât o informaţie utilă pentru modul în care acesta urma să fie abordat. În 20 octombrie 1953, locotenentul Gheorghe Chiţu, ofiţer de securitate în cadrul Direcţiei a IV-a (contrainformaţii militare), l-a aşteptat pe căpitanul Stănculescu după terminarea programului în faţa biroului unde acesta îşi defăşura activitatea. „Conform 1. ACNSAS, Fond Reţea nr. R 177281, f. 1.

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

planului de muncă pentru recrutare […], în timp ce sus-numitul a plecat de la birou, subsemnatul am plecat şi eu cu el odată spre casă, întrucât locuia spre casa de întâlniri nr. 3, unde prin unele discuţii l-am invitat de a merge cu mine pentru a sta puţin de vorbă. Ofiţerul a acceptat propunerea mea, unde am mers cu el la casa de întâlniri. Mergând la casa de întâlniri, prin unele discuţii asupra locului său de muncă, i-am spus ofiţerului că organele noastre vor să cunoască activitatea pe care a desfăşurat-o sus-numitul până în prezent şi în acest sens să ne dea o autobiografie verbală asupra vieţii şi activităţii sale. […] După ce şi-a făcut autobiografia verbală i-am cerut să ne facă o autobiografie scrisă, însă în această privinţă ofiţerul a afirmat că lui îi trebuie timp mult pentru a scrie această autobiografie şi el este puţin ocupat, întrucât a doua zi are pregătire marxist-leninistă, având seminar bilanţ, întrucât în timpul când a fost seminarul cu toţi ofiţerii el nu a fost în garnizoană şi acum vrea să se pregătească. […] I s-a luat un tabel de rude şi cunoştinţe apropiate din ţară şi străinătate, unde ofiţerul a arătat că nu are rude în străinătate. Luându-i-se toate aceste date, am trecut şi i-am pus întrebarea dacă el cunoaşte sarcinile organelor Securităţii Statului, după care a răspuns că el cunoaşte aceste sarcini, întrucât şi din şcoală când a ieşit li s-a trasat sarcina de a aduce la cunoştinţa acestor organe orice elemente duşmănoase cu care are contact. În acest sens, i s-a luat un angajment1 pentru a colabora cu noi, arătându-i-se sarcina ce i s-a încredinţat, şi de a nu divulga nimic din sarcinile primite. I s-a dat numele conspirativ Popescu“. Popescu şi-a început activitatea de rezident cu unele sincope. O „Caracterizare“ din 26 aprilie 1954 menţiona că „de la data recrutării şi până în prezent i s-au predat un număr de 3 informatori necalificaţi, sergenţi, cum au fost Ionescu, Baciu şi Nelu, şi nu a lucrat, întrucât acest informator a fost mutat din cadrul acestui Comandament la UM 04912 Jebel, astfel rămânând în primire numai cu 2 informatori necalificaţi. Sus-numitul a căutat să ţină legătura cu aceşti 2 informatori, însă nu a avut timpul să le facă instructajul necesar, acest lucru s-a dovedit şi prin faptul că informatorul Nelu la un moment dat nu căuta să mai furnizeze material prin el, ci venea să i-l dea ofiţerului de contrainformaţii. La întâlnirile pe care le-am avut cu el, deşi i s-a arătat de mai multe ori că el trebuie să se prezinte cu materialul sub formă de raport, el l-a adus tot sub formă de notă informativă. Materialul ce a fost furnizat de el se referea mai mult la 1. ACNSAS, Fond Reţea nr. R 177281, f. 4.

REVOLUȚIA ROMÂNĂ: 30 DE ANI

munca de cunoaştere a cadrelor de comandă în care apăreau mici manifestări negative politice“1. Câteva luni mai târziu activitatea lui se îmbunătăţise, dar doar în ceea ce privea zelul: „…se pripeşte la întâlniri, căutând să ceară materialul informativ de la informatori în afara planificărilor pe care le are cu aceştia. Faţă de acest lucru a fost tras la răspundere şi în ultimul timp a început să remedieze cu această lipsă. De menţionat este faptul că în majoritatea întâlnirilor pe care le-am avut cu sus-numitul a căutat să furnizeze material sesizat de el personal, şi nicidecum materialul furnizat de informatorii pe care îi are“. Era totuşi apreciat, sub rezerva că „informatorul trebuie ajutat şi îndrumat îndeaproape pentru a-şi duce sarcinile pe care le are ca informator rezident în mai bune condiţiuni. Se poate folosi pe mai departe, fiind un element care a dat dovadă de conspirativitate în ţinerea legăturii cu agentura, însă va trebui îndrumat de felul cum să muncească cu aceştia“. În iunie 1956 agentul Popescu era „mai mult plecat pe teren, şi rezultate nu a avut“, astfel încât la 12 iunie a fost abandonat. Motivul principal era acela că „este candidat de partid şi urmează să fie primit membru de partid“. I s-a luat un angajament „că nu va desconspira sarcinile trasate de organele noastre, iar dosarul personal şi dosarul anexă să fie predat la Biroul C al Serviciului contrainformaţii“. Colaborarea cu Securitatea a lui Victor Atanasie Stănculescu a rămas un secret păstrat în arhivă, dar colaborarea cu regimul comunist abia începuse. Odată cu începerea revoluţiei ungare (octombrie–noiembrie 1956), destinul său se va încrucişa cu cel al altui personaj central din decembrie 1989: Ion Iliescu. Împreună vor participa la acţiunile de înăbuşire a încercării de revoltă a studenţilor din Timişoara, care preluaseră modelul maghiarilor şi revendicările lor. Ani mai târziu, când Nicolae Ceauşescu a trimis la Timişoara un comandament pentru a coordona de la faţa locului represiunea, Victor Stănculescu i-a cerut să fie şi el trimis. Avea experienţa lui 1956 şi cunoştea foarte bine oraşul în care locuise o perioadă şi în a cărui garnizoană funcţionase. Ceauşescu a aprobat şi a apreciat zelul său, iar Milea, care nu fusese informat, nu a avut cum obiecta: „Bine, du-te dacă vrei!“ Şi Stănculescu s-a dus. Sigur că Vasile Milea nu a digerat prea bine decizia, luată peste capul său şi aparent complet lipsită de logică, deoarece, în calitatea de adjunct cu logistica, Victor Stănculescu nu avea ce 1. ACNSAS, Fond Reţea nr. R 177281, f. 14.

M ădălin H odor

căuta într-un stat-major operativ. Mai ales că şeful Statului-Major al MApN, Ştefan Guşă, era deja acolo împreună cu o suită de ofiţeri superiori. Dar Milea nu avea cum să se împotrivească omului de încredere al lui Nicolae Ceauşescu. Şi pentru că istoria din decembrie 1989 este alcătuită, aşa cum spuneam, din piese disparate unite prin conjunctură, este ironic poate că Vasile Milea, la data la care îl recomanda pe Victor Stănculescu pentru a deveni agent al Securităţii, în 1952, era la rândul său informator. Vasile Milea fusese recrutat de Securitate cu câteva luni înainte de a scrie referinţa favorabilă pentru Stănculescu. Milea a semnat angajamentul tipizat prin care se obliga să dea „toate datele pe care le cunosc asupra persoanelor ce-mi vor fi indicate sau asupra altor persoane, despre activitatea cărora voi afla în orice ocazie şi a căror acţiuni sunt dăunătoare Securităţii Statului“ pe 3 iunie 1952.1 I s-a propus numele conspirativ Nela, dar ulterior s-a ajuns la Mihăilescu Victor, mult mai potrivit şi mai serios, demn de un viitor ministru al apărării. 1. ACNSAS, Fond Reţea nr. R 16793, f. 6.

ÎN ACEEAŞI COLECŢIE:

O excelentă carte de sociologie, dar și un thriller politic, așa aș defini captivantul și atât de urgentul demers al lui Cătălin Augustin Stoica. Aflăm din volumul său cum s-au constituit centrele de putere economică din România postcomunistă, continuităţile, persistente, frustrante, chiar exasperante, cu vechea profitocraţie. Din cercetările lui Cătălin Stoica se desprinde o viziune capabilă să explice, coerent și pătrunzător, atâtea dintre adeseori bizarele cotituri și ameţitoarele răsuciri care au marcat trei decenii de postcomunism românesc. – Vladimir Tismăneanu

Întreaga trilogie este dedicată de autor victimelor comunismului, dar acest al doilea volum este cu adevărat expresia datoriei morale pe care omenirea o are față de ele. După ce în primul volum călăii au fost scoși la lumină, numiți, înfierați, Thierry Wolton vorbește acum din perspectiva celor mulți care au îndurat temnița, torturile, deportarea, foametea organizată, dezumanizarea, îngenuncherea și umilințele de tot felul – iar în ultimă instanță exterminarea în masă. În secvențele de mai jos (selectate din capitolele 3, „Pielea culacului“, respectiv 13, „O lume de rahat“) sunt ilustrate doar câteva dintre numeroasele instrumente de înrobire și exterminare la care a recurs regimul comunist, inclusiv în România: colectivizarea forțată, înfometarea și izolarea de restul lumii, abrutizarea prin lipsa celor mai elementare condiții de trai. Primul volum din trilogie, Cu pumnul de fier: Călăii, a apărut la Humanitas în 2018, ultimul urmând să fie publicat în toamna anului 2020.

Thierry Wolton

O ISTORIE MONDIALĂ A COMUNISMULUI ÎNCERCARE DE INVESTIGAȚIE ISTORICĂ VOL. 2: CÂND MOARE CORUL: VICTIMELE Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească Traducere din franceză de Wilhelm Tauwinkl, Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Adina Cobuz, Emanoil Marcu și Vlad Russo

liberatorii“ din 1945 își aduc cu ei și metodele în Europa Centrală și de Est. Țăranii polonezi, unguri, cehi, români și ceilalți vor cunoaște, la rândul lor, chinurile socializării, mai mult sau mai puțin rapid, în funcție de raporturile de forță prezente, dar mereu după modelul sovietic. Peste tot s-a promis împărțirea echitabilă a pământului, fără naționalizare. La Eliberare, partidele comuniste minoritare trebuiau să negocieze cu celelalte partide politice, să nu-și afișeze intențiile prea rapid și mai ales să procedeze cu tact față de o țărănime numeroasă. Mijloacele folosite pentru a-și atinge scopul au fost aceleași: minciuni, recrutări forțate, teroare, sărăcie, foamete. La începutul anilor 1950, jocurile sunt făcute, aceleași cauze produc aceleași efecte, agricultura socializată a democrațiilor populare își începe inexorabilul declin economic, inclusiv în țările cu o puternică tradiție agricolă.

„

T h ierry Wolton

Cuvântul „culac“, până atunci necunoscut pe aceste meleaguri, devine unul dintre cele mai folosite în vocabularul politic. Urmând rețeta sovietică, trebuia introdusă lupta de clasă la țară pentru zdrobirea solidarității și impunerea legii comuniștilor. Culacul folosește la focalizarea atenției unui număr cât mai mare de oameni asupra „bogaților“ și la forțarea adeziunii. […] Arma foamei este folosită cu bună știință de autoritățile sovietice în Basarabia, o regiune recuperată de Moscova în 1945. Anexată de Rusia la începutul secolului al XIX-lea, apoi alipită la România după Primul Război Mondial, Basarabia e vinovată de a fi participat la război de partea greșită. După invazia URSS în 1941, Hitler retrocedase această țară mică aliatului său român Antonescu. Soldați basarabeni au pornit în campanie în Rusia de partea Wehrmacht-ului și au luptat la Stalingrad. Rebotezată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, țara este integrată în URSS la Eliberare. Cu moldovenii, Rusia nu trebuie să se poarte cu mănuși, politica ei se aplică fără prudența de care beneficiază celelalte democrații populare imediat după război. După un scenariu clasic, pretențiile Kremlinului în materie de livrări de cereale sunt imposibil de satisfăcut, ducându-i pe țărani la faliment. Foametea care se declară în timpul iernii 1946–1947 face 250.000 de morți. În plin dezastru, aproximativ 80.000 de țărani, inclusiv femei și copii, sunt arestați și deportați în Siberia și Kazahstan. La scara unei populații cu puțin peste 2 milioane de oameni, traumatismul este profund. În ianuarie 1951, 97% din pământurile basarabene sunt colectivizate.1 În România vecină, spectrul foametei îi bântuie pe oameni. Țara văzuse de aproape drama ucraineană din 1932–1933. În ciuda izolării celor înfometați, hotărâtă de Stalin în acea vreme, unii ucraineni au reușit să fugă din țară, refugiindu-se în România sau în Basarabia. Țăranul român își amintește de această dramă, știe de ce e în stare „eliberatorul“, este psihologic pregătit pentru ce-i mai rău. La București, culacul e numit „chiabur“; acesta este, ca pretutindeni în estul Europei, ținta colectivizării începute în 1949. Mica proprietate privată reprezintă în acel moment 92% din pământuri și 80% din suprafața agricolă.2 Primele cinci ferme colective copiate după model sovietic sunt inaugurate în iunie. Se face uz de forță pentru a-i obliga pe țărani să livreze cotele impuse. Punerile sub sechestru, confiscarea recoltelor, 1. Igor Cașu, „Le Goulag bessarabien: déportation, répression, famine (1940–1941 et 1944–1956)“, Communisme, nr. 91–92, 2007, pp. 129–138. 2. Catherine Durandin, Histoire des Roumains, Fayard, 1995, p. 371.

T h ierry Wolton

arestările se țin lanț. Cadavrele chiaburilor sunt lăsate în mijlocul satului cu scop „pedagogic“, pentru a-i băga în groază pe ceilalți.1 Mai mult de 80.000 de țărani sunt arestați între 1949 și 1952, mai mult de 30.000 sunt judecați și condamnați ca să fie dați drept exemplu. Ajutoarele aduse din străinătate au fost sistematic deturnate sau distruse de ocupantul sovietic. Gavril Vatamaniuc era subofițer de jandarmerie în perioada în care se întâmplau aceste lucruri. El a fost martor la distrugerea cerealelor aduse din Statele Unite: „Am văzut muncitorii din sindicatul Căilor Ferate Române descărcând între 5 și 10 tone de porumb, pe care apoi l-au udat, povestește el. Când ni s-a spus în 1948 că Uniunea Sovietică ne-a salvat de foamete în ’46–’47, am simțit că mi se oprește inima, atât de furios eram. M-am ridicat în fața instructorului politic și am spus că n-am văzut nici un vapor sovietic în portul Constanța, ci vapoare americane cu numele Panama, Victoria, Munich Victoria, care ne aduseseră alimente și porumb. Am adăugat că un singur vapor sovietic, Slava, adusese bumbac.“2 La încheierea campaniei de teroare, România socialistă se poate lăuda că și-a reușit colectivizarea. 96% dintre suprafețele arabile ale țării sunt în mâinile statului, anunță Gheorghiu-Dej, secretarul general PCR, într-o cuvântare rostită în fața Marii Adunări Naționale în martie 1962.3 Nicolae Ceaușescu, succesorul lui Gheorghiu-Dej în fruntea regimului, hotărăște la scurt timp după aceea să lanseze țara într-un nou avatar comunist al „orașului la țară“. El inventează, cu acest prilej, un nou cuvânt, „sistematizare“, denumirea unui vast și ambițios plan de refacere care trebuie să salveze agricultura din marasm. […] În cinci democrații populare (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria), mediile recoltei de grâu și de secară scad cu 7% față de media de dinainte de război, în anii 1953–1955. În 1956, efectivele de vite mari sunt egale cu cele de dinainte de 1939 în 1. Romulus Rusan, „Répression et terreur dans la Roumanie communiste“, Communisme, nr. 91–92, 2007, p. 32. 2. Mărturie culeasă de Georges Diener, L’Autre Communisme en Roumanie: Résistance populaire et maquis, 1945–1965, L’Harmattan, 2001, pp. 149–150. 3. Dorin Dobrincu, „Collectivisation et répression de la paysannerie en Roumanie“, Communisme, nr. 91–92, 2007, pp. 67–69 [preluat din „Colectivizarea agriculturii și represiunea împotriva țărănimii din România (1949–1962)“, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism și represiune în România: Istoria tematică a unui fratricid național, Polirom, Iași, 2006, pp. 108–125 – n. tr.].

T h ierry Wolton

Bulgaria, sunt mai mici în Polonia și în Cehoslovacia. Randamen tul la grâu abia îl depășește pe cel din perioada 1934–1938 și adesea este mai puțin de jumătate față de cel din Republica Federală Germană, din Marea Britanie sau Danemarca.1 Acest eșec agricol generalizat nu se datorează vreunei rezistențe a țăranilor, ci este consecința politicii urmate de toți conducătorii comuniști. * Comunismul are o dimensiune excremențială a cărei abjecție au cunoscut-o pe pielea lor mulți dintre cei aruncați în temnițele regimurilor. Totalitarismul s-a manifestat pe deplin în lagărele și închisorile sistemului, locuri ale suferinței care au devenit cumva chintesența înrobirii omului. Reducerea unui individ la funcțiile naturale vădește dorința de a-l dezumaniza, de a-l nega întru totul, o caracteristică a acestor societăți cu pretenții colective. De altfel, exclușii sistemului au fost dintotdeauna considerați „neoameni“. Degradarea „dușmanului de clasă“, aducerea lui la stadiul de animal, încercarea de a-l face să se rușineze de sine sunt alegeri terapeutice în acord cu această înclinație ideologică. Blestematul sistemului este redus la stadiul de spurcăciune, nimic mai mult decât dejecţiile noii omeniri ce se pretinde a fi în curs de înfăptuire. Pentru victime, umilința începe cu deportarea în masă declanșată în URSS la sfârșitul anilor ’20. Vagoanele pentru animale cu care sunt transportate nu dispun de nici un fel de condiții. Dacă nu fac o gaură în podea, bărbații, femeile, copiii, înghesuiți de-a valma în vagoanele încuiate săptămâni la rând – călătoria poate dura și două luni –, sunt condamnați să trăiască în propriile excremente. Convoaiele nu se opresc decât după bunul-plac al paznicilor, și nu în funcție de nevoile deportaților. Hârdaiele, când există, se revarsă în afară. Multe relatări vorbesc despre promiscuitate și murdărie, ceea ce explică rata mare a mortalității pe parcursul acestor transferuri și sănătatea șubredă a deportaților odată ajunși la destinație. În lagăr, nu igiena pune cele mai mari probleme. Barăcile și toaletele au fost construite în majoritatea cazurilor de către zek-i. Adeseori, șantierele de muncă forțată – șosele, canale, mine, abataj... – nu sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată. Aceste lagăre create, strămutate sau dărâmate în funcție de interesele economice al Gulagului, acest perpetuum mobile 1. Jean Chiama, Jean-François Soulet, Histoire de la dissidence, Le Seuil, 1982, pp. 150 și 191.

T h ierry Wolton

descris de Soljenițîn le îngăduie deținuților libertatea de a se ușura. Altfel stau lucrurile în închisori, unde viața victimelor este întru totul la cheremul paznicilor-călăi. În aceste locuri de detenție, mecanismele de înjosire a „dușmanului poporului“ sunt mai la îndemână. În România epocii staliniste, condamnatul „recalcitrant“ nu era scos la toaletă zile în șir.1 În carcera din lagărul nord-coreean Yodok, regimul de detenție e greu de îndurat: „De vrea să-și facă nevoile, deținutul trebuie să ridice mâna dreaptă“, mărturisește Kang Chol-Hwan, care a petrecut zece ani în acel lagăr. „Iar dacă e bolnav, ridică mâna stângă. Sunt singurele gesturi îngăduite. Toate celelalte sunt interzise! Nimeni nu rostește o vorbă. Dacă paznicul, făcându-și rondul prin fața carcerei, nu vede mâna ridicată a deținutului, ghinionul nefericitului: trebuie să aștepte în tăcere. Dacă deschide gura, ia bătaie; dacă mișcă, ia bătaie – sau, pedeapsă specială, e pus să stea cu mâinile la spate și cu nasul în latrină o jumătate de oră.“2 […] Kang Chol-Hwan relatează în mod similar despre lagărul nord-coreean Yodok: „Erau în total șapte toalete – cu patru locuri fiecare! – la două-trei mii de deținuți“, precizează el. „Ne făceam nevoile turcește, cu picioarele pe scânduri puse pe un fel de hârdău [...]. În iulie, când ploua mai mult, exista pericolul să dea pe de lături. Dar iarna era și mai rău: excrementele înghețau și, puțin câte puțin, urcau și invadau latrinele. Deținuții nu aveau altă soluție decât să spargă cu cazmaua acest munte tot mai mare.“3 La Tuol Sleng, fosta școală care le-a servit drept închisoare de exterminare khmerilor roșii la Phnom Penh, condamnații (la moarte, inevitabil) erau îngrămădiți în sălile de clasă, legați unii de alții. O găleată servea drept toaletă pentru toți, iar când deținutul îi făcea semn paznicului că are nevoie, acesta îl dezlega la un picior. Încă legată, victima trebuia să-și facă nevoile, ceea ce provoca accidente. Rogojinile din frunze de palmier pe care erau culcați deținuții până le venea rândul să fie torturați erau pline de sudoare și fecale. Maht Ysa, unul dintre cei șapte supraviețuitori ai acestei închisori, povestește: „Ne era prea foame. Pe rogojină se amestecaseră excrementele și urina, era 1. Cezar Zugravu, „Anul 1947 – căderea cortinei“, Analele Sighet, Fundația Academia Civică, 1997, pp. 478–486. 2. Kang Chol-Hwan (în colab. cu Pierre Rigoulot), Les Aquariums de Pyongyang, Robert Laffont, 2000, p. 105. 3. Ibid., p. 98.

T h ierry Wolton

abominabil. Iar noi mâncam din rogojină. Rupeam o bucățică și o mestecam, o sugeam.“1 […] Călăii găseau plăcere în a-și obliga victimele să mănânce materii fecale. Acest tip de supliciu s-a practicat în România, în China și în Kampuchia Democrată, printre altele. Închisoarea de la Pitești, oraș aflat la vreo sută de kilometri de București, a fost centru de experimentare pentru regimul comunist român între 1949 și 1952. În spatele acestor ziduri, deținuții s-au „reeducat“ reciproc torturându-se unii pe alții. Excrementele au ocupat un loc de cinste în această „reeducare“. „Imaginația delirantă a lui Țurcanu [călăul-șef ] se dezlănțuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenți care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se renege“, spune Virgil Ierunca, într-o carte care vorbește depre acest „experiment concentraționar“. „Astfel, unii erau «botezați» în fiecare dimineață: scufundați cu capul în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți din jur psalmodiau formula botezului. Aceasta dura până ce apa făcea bulbuci. Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești «botezați», căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineață și-și băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.“2 Prin acest procedeu de „fecalizare“ a victimelor, Țurcanu și echipa sa voiau să-i reducă pe condamnați la condiţia de excrement, obligându-i să mănânce materii fecale ca să uite de orice umanitate. Deținuții au fost coborâţi până la stadiul de porci. Îi obligau să guițe, le era interzis să se exprime altfel, „pentru că porcul nu vorbește“, și să mănânce „porcește“, cu mâinile la spate, culcați pe jos, cu capul în gamelă, să-și lipăie rația.3 Da, am împușcat, împușcăm și vom continua să împușcăm cât va fi nevoie! — Guevara la tribuna ONU în decembrie 1964 În timpul bătăilor sau al electrocutărilor, ţipatul este interzis. — Regulamentul închisorii S-21 1. Rithy Panh (în colab. cu Christine Chaumeau), La Machine khmère rouge, Flammarion, 2003, p. 269. 2. Virgil Ierunca, Pitesti, laboratoire concentrationnaire (1949–1952), Éditions Michalon, 1996, p. 60 [Fenomenul Pitești, Humanitas, București, 2018, pp. 41–42 – n. tr.]. 3. Ibid., p. 43, și Ruxandra Cesereanu „Torture et horreur: le phéno mène Pitesti“, Communisme, nr. 91–92, 2007, pp. 93–94.

T h ierry Wolton

Cadavrele au utilitatea lor, îngrașă pământul. — Mao Am bătut, batem și o să mai batem. Procurorul nu are nimic de spus. E treaba noastră. — Stanis�aw Radkiewicz, ministrul polonez al securităţii publice D E AC E L A Ş I AU TO R :

„N-ai cum să nu te-ntrebi, citind aceste pagini care valorează greutatea lor în sânge, cum de, în numele fericirii și al libertăţii, unii oameni au putut să dea dovadă, și încă în mod sistematic, de o asemenea cruzime faţă de alţi oameni. După căderea Zidului Berlinului, după căderea regimurilor comuniste din Europa și implozia Uniunii Sovietice, ai crede că ne-am eliberat de «spectrul comunismului». Și totuși, în lipsa unei condamnări internaţionale efective, nici crimele comunismului nu pot fi judecate în adevărata lor lumină.“ – Le Figaro, despre O istorie mondială a comunismului Parlamentul European […] reamintește că regimurile naziste și comuniste au înfăptuit crime în masă, genocid și deportări [...] pe o scară nemaivăzută în istoria omenirii și […] condamnă în termenii cei mai fermi actele de agresiune, crimele împotriva umanităţii și încălcările în masă ale drepturilor omului, săvârșite de regimurile naziste, comuniste și alte regimuri totalitare. — Rezoluţia Parlamentului European din 19 septembrie 2019

BELETRISTICÄ&#x201A;

N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii... Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea…, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă. — Ana Blandiana, în Fals tratat de manipulare

Ana Blandiana

POEZII UMBREI MELE I-E FRICĂ

Umbrei mele i-e frică De umbrele arborilor Mai mult decât Mi-e frică mie de arbori – Arborii nu îndrăznesc Să m-atace, Dar în spatele meu Se-aude mereu O-ncăierare sălbatecă De umbre. Umbrei mele i-e frică De umbrele păsărilor Mai mult decât Mi-e frică mie de păsări – Păsările trec pe deasupra mea Și nu mă ating,

B EL ET R I ST I C Ă

Dar umbrea mea se chircește, Se rostogolește rănită De ciocul lunecat al unei umbre. Umbra mea este lipsită de-apărare. Ea nu are rădăcini Ca umbrele arborilor Și nu știe Ca umbrele păsărilor să zboare. Ea a fost adusă pe pământ Să mă urmeze Cu întuneric sângerând, Să se prefacă în noapte în cele din urmă Și eu să nu știu de când Înaintez fără umbră, Cântând.

— Din vol. A treia taină (1969)

OH, TRUPUL TĂU

Oh, trupul tău îl văd printre cerneală, Cerneala-nămolindu-ne și-n somn Ca o sudoare acră, animală. Vreau să te-ajung Și degetele-mi lunecă, Nu te mai văd, Abia te-aud, Spune-mi, mai spune-mi Că la fel ne-ntunecă Vârtejul în care m-afund. Te chem, Dar violent ca dintr-o rană Cerneala izvorăște între noi. Mă mai cunoști, mă mai aștepți, Mă mai îngădui înapoi, Mă mai primești Din vânătul noroi? Mai vii Peste câmpii albastre, Mări pustii, Înlăcrimat și mut Ca să îți pot întinde O gură tremurată spre sărut Cu buze-nvinețite de cuvinte?

— Din vol. Octombrie noiembrie decembrie (1972)

An a B l a nd ia n a GENEALOGIE

Suntem visați de cineva Visat la rândul său De altul Care e visul unui vis Anume. Cuprinși de somn Visăm și noi o lume Sălbatec zvârcolită-n somn Visând, Verigă fragedă suntem În șirul fără început Ce nu se va sfârși Nicicând, Deși Ar fi destul Un singur țipăt Puternic doar cât să poată trezi Pe jumătate Primul domn De somn, Pe cel care doarme La temelia lumilor Visate.

— Din vol. Poezii (1974)

DEALURI

Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în pământ Ca să se poată bucura și morții De carnea voastră rotunjită blând, Poate un mort stă ca și mine-acum, Ascultă veșniciile cum cură, Își amintește vechi vieți pe rând Și contemplându-vă murmură: Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în văzduh Ca să se poată bucura și viii De nesfârșit de blândul vostru duh...

— Din vol. Poezii (1974)

B EL ET R I ST I C Ă FUNINGINE

La ce te gândești când vezi Un arhanghel murdar de funingine? La poluarea stratosferei, desigur. Și la mai ce? La obiceiul îngerilor De-a se vârî peste tot. Și la mai ce? La sobele care primăvara Încep să fumege și să se înfunde. Și la mai ce? Oh, dacă mă gândesc bine, Un arhanghel murdar de funingine Poate fi și un arhanghel care Și-a dat foc Uitând că nu poate să ardă...

— Din vol. Stea de pradă (1985)

PRIN NEFIINŢĂ

Purtând în loc de coarne crengi cu flori Turma de cerbi trecea prin amintire Şi ochiul meu, care acum o vede, Nu se formase încă s-o admire; Deci fără martori, ca un gând, treceau Atât de lin că nu clinteau vreun ram Şi nu sfârşeau de-a trece-n timp ce eu Căzând din vârstă-n vârstă îi priveam. Păsări dormeau pe fruntea lor în crengi Şi-n lunecare gângureau uşor, Fără să se trezească, dar simţindu-mi Prezenţa tulburată-n viitor, Cum îi aşteaptă pretinzând dovezi, Cum îi contemplă fără să îi creadă Că poartă-n frunte crengi cu flori şi trec Prin nefiinţa fără de tăgadă...

— Din vol. Arhitectura valurilor (1990)

An a B l a nd ia n a UN CAL TÂNĂR

N-am reușit niciodată să știu pe ce lume sunt. Încălecam un cal tânăr și fericit ca și mine Și în galop îi simțeam între pulpe Inima zvâcnind Și inima mea zvâcnea în galop neobosită, Fără să observe că între timp Șeaua mea se sprijinea Doar pe scheletul unui cal Care în viteză se dezmembra risipindu-se Și eu continuam să călăresc Un cal tânăr de aer Într-un secol care nu mai era al meu.

— Din vol. Refluxul sensurilor (2004)

RUGĂCIUNE

Să stau culcată-n zăpadă Cu brațele larg desfăcute, Închipuind o nespus de frumoasă Cruce cuprinsă de somn Dinadins, Pe care doar îngerii ar merita Să se răstignească Pentru păcate făcute În paradis. Alb fără margini Și liniște neîncepută, Nori destrămați în flori Troienindu-mă lin, În timp ce lacrimi fierbinți Se nasc sub pleoapele-nchise Și-ngheață nainte de-a curge Din vise. Amin.

— Din vol. Patria mea A4 (2010)

B EL ET R I ST I C Ă UNU

Ești bărbat și femeie (Soția și soțul, spunea Orfeu) Și totuși Unu, Cifra supremă și singură: Bărbat și femeie, Un eu Stăpânind împreună Lumea de bărbați și femei Separați, neînstare Să recompună un chip. Numai fragmente, fărâme, cioburi, nisip, Neputând să se lege, Să se închege, Bărbați și femei, Singurătăți neîntrege Care se reproduc atât de ades, Spre deosebire de tine, Stăpâne, Cel rămas unic și solitar. Ce trist imperiu ți-ai ales O, Rege, Bărbat și femeie-n zadar!

— Din vol. Orologiul fără ore (2016)

NINGE!

Ninge! Înseamnă că te voi vedea, Pentru că nevăzutu-ți contur Va prinde formă sub nea. Stai nemișcat, te conjur, Să se poată așterne Pe umeri, pe creștet, în păr. Nu vreau decât să te văd Într-adevăr. Știu că nu te pot mângâia Pentru că mâna mea caldă Ar topi contorul de omăt. Ninge din ghețuri eterne Și frigul ne scaldă În mângâietoru-i prăpăd.

An a B l a nd ia n a CE-AR FI SĂ DECIDEM SĂ NE VISĂM

Ce-ar fi să decidem să ne visăm Unul pe altul în același timp ca și cum ne-am da întâlnire în vis? Cum nu m-am gândit mai demult la această soluție de compromis? Nu trebuie decât să fixăm Timpul și locu-ntâlnirii, dar oricum, și oricând și oriunde ar fi e sigur că noi suntem mirii Care trebuie doar să adoarmă pe muchia subțire-ntre lumi paralele a unui stilet ce ucide și scrie înfipt în iubire până-n prăsele. — Din vol. Variațiuni pe o temă dată (2018)

D E AC E E A Ş I AU TOA R E :

Volumul acesta are o poveste ciudată. Mai întâi se vede cu ochiul liber că nu e născut dintr-un proiect anume, ci din texte ocazionale, scrise pe un ton glumeț. E bine să te cațeri din când în când pe acoperișul lumii și să râzi de tine și de alții, cu dorința de a scăpa măcar o clipă de masca gravă pe care ți-au întipărit-o pe figură filozofia, textele speculative și scrisul „încruntat“! Risipite prin diferite fișiere ale computerului meu, aceste „exerciții ludice“ fuseseră scrise într-o doară, punctând câte o evadare din „sfera seriosului“, uitate la scurtă vreme după ce apăruseră într-un ziar (sau nicăieri), abandonate propriei lor lejerități. — G.L.

Gabriel Liiceanu

LUDICE EXERCIȚII DE UMOR CRIPTIC T R E I T E H N I C I D E M I N I M A L I Z A R E A E F O RT U L U I Î N V I A Ț A DE ZI CU ZI (SAU CUM SĂ FII MAI PUȚIN OBOSIT ȘI SĂ-ȚI

PRELUNGEȘTI VIAȚA)

lucru dovedit că o grămadă de lucruri socotite firești generații la rând s-au dovedit, până la urmă, profund greșite. Și trebuie să le fim recunoscători oamenilor de știință pentru că nu ne lasă să trăim în orbirea simțului comun. Grație lor a trebuit să acceptăm că noi, pământenii, locuim pe o bilă care se rotește fără să cădem în cap sau să ne prăbușim în hău. Grație lor am înțeles că în fiecare zi soarele își bate joc de noi făcându-se că răsare sau apune, când de fapt, deși îl vedem mișcându-se pe cer, noi suntem cei care se învârtesc în jurul lui. Și câte și mai câte. De pildă, că timpul nu e uniform și că, dacă dai o raită prin Cosmos, când te întorci pe Pământ îți găsești fiul, sugar la plecarea ta, cu barba până la pământ. Nu trebuie neapărat să și înțelegi toate lucrurile astea. Dacă nu ești fizician, îți ia prea mult timp până le dai de capăt sau, cel mai adesea, te prefaci doar că le-ai înțeles. Sănătos e să le iei ca atare și să ții cont numai de consecințele lor. De pildă, să eviți orice călătorie în Cosmos.

B EL ET R I ST I C Ă

Însă descoperirea care m-a tulburat cel mai tare a fost să aflu, citind o carte de mare succes a fizicianului Carlo Rovelli, că, potrivit lui Einstein, structura timpului se modifică nu numai la scară cosmică, ci chiar și aici, pe pământ. Se modifică, în sensul că timpul se încetinește la șes și o ia la picior la munte. De ce? Dar am spus că n-are sens să ne pierdem timpul cu aflarea explicațiilor și că înțelept e doar să ținem cont de fenomene. Și, mai ales, să ne intre în cap de copii (și tocmai asta înseamnă educație) gândul că ceea ce observăm noi n-are nici o legătură cu ceea ce se-ntâmplă în realitate. Important, așadar, este să iei de bun că „pământul încetinește timpul din vecinătatea sa. O face mai mult la șes și mai puțin la mare, fiindcă șesul e mai aproape de centrul lui“. Urmarea? Locuitorii de la șes îmbătrânesc mai încet decât cei de la munte, iar cei care locuiesc la nivelul mării sunt cei mai tineri dintre toți. Dar lucrurile nu se opresc aici. Dacă punem un ceas de mare precizie pe podea (se poate comanda pe Internet și costă doar câteva mii de euro) și altul pe masă, vom constata cum ceasul de pe podea rămâne, după o vreme, în urmă. Ce se află mai aproape de sol este mai lent decât ce se află cu un metru-doi mai sus. „Dacă picioarele noastre se lipesc de caldarâm, aceasta se întâmplă pentru că întregul nostru corp tinde în mod natural către locul unde timpul se scurge mai lent – iar timpul se scurge mai lent pentru picioare decât pentru cap.“ Asta spune, pe urmele lui Einstein, Rovelli. Nu știu câtă lume își dă seama de toate consecințele care decurg de aici pentru viața noastră. După cum ne-a dovedit istoria, japonezii sunt cei mai inteligenți oameni de pe planetă din punct de vedere practic. De ce credeți că sunt ei cei mai longevivi și au speranța de viață cea mai mare? Evident, pentru că, fără să fi citit poveștile lui Rovelli, și cu atât mai puțin teoriile lui Einstein, au intuit pur și simplu chestia asta cu „jos“ și „sus“ și au ales să doarmă pe tatami, nu ca fandosiții de occidentali care se cațără în fiecare seară în paturi înalte, pierzând dramatic contactul cu pământul și podeaua. Așadar, ținând seama de această lege a fizicii privitoare la încetinirea mișcării timpului la șes și „jos“, urmările asupra vieții practice ar trebui să fie nenumărate. Iată câteva dintre ele. În blocurile-turn, apartamentele situate la etajele superioare ar trebui să fie totdeauna mai ieftine decât cele de la parter, de vreme ce locatarii de la etajul 10 (nu mai vorbim de blocurileturn din America sau Japonia sau Arabia Saudită) îmbătrânesc mai repede decât cei de la etajele inferioare, iar fochistul blocului (acolo unde mai există), care doarme în centrala termică de la subsol, ar trebui, cu vremea, să devină cel mai tânăr locatar. Oricum, locuințele de la subsol ar trebui să fie cele mai scumpe,

Ga br iel L iice a n u

pentru că se află cel mai aproape de centrul pământului și le garantează astfel, eventualilor cumpărători, câțiva ani de viață în plus. Concluzia e că locuitorii de la etajul 10 ar trebui să se mute cât mai repede la parter sau, cel mult, la etajul 1. Iar „pe cale de consecință“, vorba lui Patapievici, cine locuiește la casă sau în vilă și obișnuia să doarmă la parter ar face bine să-și amenajeze un dormitor și în pivniță. Iar toată lumea ar trebui, oricum, indiferent de catul pe care îl ocupă, să doarmă pe podea. În ce mă privește, după ce am citit cartea lui Rovelli, în viața mea au intervenit câteva schimbări fundamentale. Nu mai dorm în patul din dormitor de la etajul 1, ci pe un tatami, în bucătăria de la parter. Prospectez deja posibilitatea amenajării unui dormitor în garajul de la subsol. De citit și scris nu mai citesc și nu mai scriu la birou, ci pe covor, pe burtă, rezemat în coate, în fața biroului. La fel cu mâncatul. Dat fiind că ceasul pus pe podea măsoară un timp mai lent decât cel pus pe o masă, firesc e să mănânci, de asemenea, întins pe jos, în stil roman, sprijinindu-te într-un cot. Drept care, mi-am luat cotiere umplute cu gel și, vreme de douăzeci de minute, cât durează în medie prânzul, pot fără probleme să mă sprijin când pe un cot, când pe altul ca să-mi tai, de pildă, friptura în farfurie. De asemenea, deplasarea prin casă – să zicem noaptea, când mă trezesc și mă duc la baie – m-am obișnuit să o fac târâș, pe coate, ca în tranșee, tocmai ca să fiu cât mai mult timp în contact cu solul, unde timpul se scurge mai lent. D E AC E L A Ş I AU TO R :

Â© RADU SANDOVICI

Cătălin Dorian Florescu (n. 1967,Timișoara) trăiește în Elveţia din 1982 și este laureat a numeroase premii literare, printre care și prestigiosul Premiu german „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă (2018). În buricul pământului reprezintă primul său volum de povestiri, reunind texte scrise de-a lungul a 16 ani. Povestirea de mai jos este ilustrativă pentru temele recurente ale cărţii: exilul, pierderea, dar și licărele de speranţă care par să stăruie. „În buricul pământului e mai curând relatarea literară a unei dezrădăcinări. Se regăsesc aici, într-o formă concentrată, toate elementele şi motivaţiile prozei mele ulterioare: plecarea din ţara natală, căutarea fericirii şi a libertăţii, sosirea într-o lume necunoscută şi noul dor, de data aceasta cel îndreptat spre ceea ce ai lăsat în urmă; şi mai ales, rezistenţa fiinţei umane în faţa vicisitudinilor vieţii.“ — C.D.F.

Cătălin Dorian Florescu

ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI POVESTIRI Traducere din germană de Mariana Bărbulescu M I RO S U L L U M I I

ragă Dumnezeu, aş vrea să vorbesc cu tine, dar nu ştiu cum să fac. N-am ştiut niciodată sau nu-mi aduc eu aminte, la fel cum nu-mi aduc aminte de vreun sentiment din copilărie. Închid ochii, strâng pleopele, le strâng până când simt că mi se întinde pielea pe faţă, îmi sprijin braţele pe spătarul băncii din faţa mea şi mă aplec. Mă străduiesc – poate că prea mult –, încep fraze şi le uit iarăşi. Aş vrea să fie cuvinte sincere. Dacă nu aici, în Biserica Sfântul Sânge din Bruges, atunci unde? Sunt cei câţiva stropi din sângele fiului Tău pe care i-a adus cineva de la Ierusalim, unde se dusese, cu secole în urmă, să verse mai mult decât doar câţiva stropi de sânge. Aveau să fie pâraie întregi de sânge. În numele Tău, dragă Dumnezeu, dar nu despre asta fie vorba aici.

B EL ET R I ST I C Ă

Sângele este într-o fiolă, e arătată în fiecare zi de vineri, însă doar Tu şi fiul Tău ştiţi dacă e sau nu o înşelătorie. Una în plus. Poate că râdeţi de noi acolo sus, fiindcă e destul să le dai oamenilor doar nişte stropi de sânge şi ei deja fac o istorie întreagă din asta. Un spectacol. Un adevărat show. Durează câteva minute. Mai întâi, un glas înregistrat pe bandă anunţă că sângele va fi arătat curând – în cinci limbi, ca să nu fie nimeni dezavantajat – şi îndeamnă lumea să se strângă în faţa altarului, ca să-l venereze. Apoi lumea se adună acolo, este adusă fiola şi fiecare poate să urce cele câteva trepte, să o atingă cu mâna şi să se roage scurt. La cât de multe rugăciuni s-au revărsat peste sângele fiului Tău, deja e foarte diluat, probabil. După aceea se pot face donaţii. Însă tocmai îmi dau seama că iau prea în serios treaba cu sinceritatea. Eu, cel care totuşi ar dori să vorbească cu Tine. Poate că ar fi mai simplu pentru mine, dacă ai începe Tu, măcar cu jumătate de frază. Şi Ursula s-a aşezat la rând – e o bosniacă drăguţă, subţire, pe care am întâlnit-o acum şase zile, când gândul nu-mi era deloc la oameni, ci la altceva. La un turn cum e Belfried de aici, înalt de 91 de metri, unde nu mai ai timp să-ţi regreţi fapta, când porneşti în jos. Totuşi n-a fost o zi bună de murit, fiindcă atunci am văzut-o pentru prima oară. Despre asta vreau să povestesc: că am întâlnit-o, că am petrecut cu ea câteva zile şi că în câteva minute o voi trăda. După rugăciune, când mă va căuta cu privirea, eu voi fi plecat. Şi îţi voi spune de ce, dar nu mă aştept să înţelegi. Sau poate, totuşi, fiindcă Tu promiţi fericirea de după moarte, dar amândoi suntem de acord că ea nu-i de găsit în timpul vieţii. Doar dacă nu ţi-ai schimbat cumva părerea şi crezi acum că fericirea, nu doar cea evlavioasă, este posibilă şi în timpul vieţii. Dar asta este o problemă, fiindcă nimeni nu cunoaşte starea ta de acum, ci doar pe cea veche, preistorică, biblică. Nimeni nu spune ce pui la cale azi. Vestitorii tăi nu-s vrednici. Nu ştim dacă te odihneşti şi de ce e nevoie să te odihneşti, dacă tot eşti desăvârşit. Dacă nu cumva totul este o veşnică a şaptea zi. Dacă între timp n-ai surzit, orbit, paralizat. Sau dacă nu cumva ai pornit la drum cu planuri noi. Dar nu despre asta fie vorba aici. De câteva luni am tot cutreierat lumea, am destui bani ca s-o fac, am plecat în Spania, în Scoţia şi Franţa şi, când n-am mai ştiut ce să fac, m-am întors şi mi-am reînceput căutarea în alt loc. Căutarea fericirii sau a unui loc cu nişte turnuri potrivite.

C ătălin D ori a n F lorescu

Aş fi preferat prima variantă. Nu e simplu să găseşti aşa ceva, când ai toată Europa la dispoziţie – un întreg continent plin de oportunităţi. Înainte te spânzurai în propria casă, azi suntem mai pretenţioşi. Lumea ni se întinde la picioare, chiar dacă ele ni se împleticesc. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, fiindcă istoria nefericirii mele este banală. Un bărbat care aşteaptă să i se întâmple ceva important, ceva măreţ, dar nu se întâmplă nimic, dincolo de cele cât se poate de obişnuite. Un bărbat care n-are forţa să oprească şi să împiedice toropeala, cufundarea în dezolare, care n-are curajul să pună ceva în mişcare şi să învingă previzibilul: faptul că niciodată nu se va întâmpla ceva important. Însă povestea Ursulei întrece tot ce ştiu. Chiar dacă oricine şi-ar dori să nu se fi întâmplat, niciodată. Oraşul Gent era de câteva zile în mare sărbătoare când am ajuns acolo, fără să mă bucur. Căci oare cui îi trece prin minte Belgia, când se gândeşte la fericire? Poate mai curând când se gândeşte la sinucidere. O ţară mică, ploioasă, sumbră, aşa ţi-o închipui. Am luat o cameră şi am ieşit imediat în oraş. Malurile râului Leie erau pline, cort lângă cort, om lângă om, sticlă de bere lângă sticlă de bere. Dacă voiai să treci podul Sf. Mihail şi apoi, luând-o pe multele străduţe întortocheate, să ajungi la Vrijdagmarkt sau să te plimbi până la cetatea înconjurată de apă, nu reuşeai să înaintezi decât foarte încet. În oraşul acela, care părea să fie construit de americani – o mizanscenă medievală perfectă –, oamenii se amuzau ca şi cum ar fi avut de gând să-şi petreacă tot restul anului într-o stare de inconştienţă. În faţa barului Picardie am băut o bere, apoi încă una şi alte câteva. Beam şi nu ştiam cât de aproape era Ursula. La numai zece paşi, zece paşi în adâncime, zece paşi în jos, într-un loc liniştit, departe de zgomotul străzii. Am coborât la closet, simţeam presiunea în vezică şi mă grăbeam. Ursula şedea acolo, picior peste picior, la câţiva metri sub pământ, şi citea. Poate că Tu n-ai văzut asta, dragă Dumnezeu, poate că privirea Ta nu pătrunde atât de adânc, dar ea şedea acolo în aerul acela apăsător, mirosind a urină şi fecale, şi citea Balzac. Era atât de adâncită în lectură, cum eu n-am mai fost poate din copilărie. Ţinea cartea cu amândouă mâinile; din când în când muşca dintr-un sandviş pe care îl scotea dintr-o geantă în care avea şi apă şi fructe. La zece paşi sub pământ şi la doar un perete distanţă de excrementele lumii. Se auzea urina curgând în vasele de veceu.

B EL ET R I ST I C Ă

Avea la ea şi haine de schimb şi farduri, totul aranjat frumos într-o nişă. Dar, înainte de toate, avea tot ce-i trebuia pentru curăţenie. Citea Balzac, şi lângă ea era pregătită încă o carte, chiar sub coşuleţul pentru bani. Ca şi cum trecerea de la o carte la alta trebuia să curgă de la sine. Dacă iadul are cumva miros, atunci duhoarea aceea i s-ar potrivi. Nu-i nevoie de pucioasă pentru iad, ci numai de sute de maţe încărcate peste măsură. Nu puteam să-mi iau privirile de la ea, dar ea nu mă vedea. M-am întors pe stradă şi m-am uşurat în altă parte. A doua zi i-am pus un bileţel în coş, fără ca ea să-şi ridice privirea din carte. I-am scris că voiam s-o cunosc, că aveam s-o aştept şi că nu eram periculos. Am stat la o masă, chiar lângă uşă, până mult după miezul nopţii, oraşul încă nu se liniştise, dimpotrivă, părea să se împotrivească pentru o ultimă oară nopţii şi somnului. Continua să aibă viteză. Când Ursula a urcat treptele, ostenită, cu încetineală, când s-a oprit lângă mine, ca să tragă aer în piept, i-am vorbit în engleză. A râs de mine, fiindcă îi scrisesem că nu eram periculos. Zicea că nu eram primul care se lua de ea acolo jos, dar că eram primul care se credea neprimejdios. — Voiam să spun doar că nu sunt vreun nebun, am îngăimat eu stânjenit. — Sunt prea mulţi bărbaţi care susţin aşa ceva şi totuşi sunt. Credeţi-mă, ştiu bine. Asta a fost tot. În seara următoare a fost surprinsă să mă vadă iarăşi acolo, nu se aşteptase. Am vorbit în treacăt despre sărbătoare, despre călătoriile mele prin Europa, despre Bosnia. Când a ieşit în a treia seară, era frumos îmbrăcată şi proaspăt fardată. Chiar se şi parfumase. S-a oprit, a tras aer în piept şi m-a căutat cu privirea. Când şi-a dat seama că mă uitam la ea, s-a fâstâcit. Ne-am plimbat prin oraş, atât cât te puteai plimba printr-o mare de oameni, care nu se desfăcea ca să ne facă loc. I-am oferit braţul. Vrijdagmarkt se preschimbase într-un iarmaroc. Acolo domnea cel mai mare zgomot, un puhoi de senzaţii alcătuit din strigătele oamenilor şi şuieratul maşinilor, din muzică şi râsete, din lumini colorate, care pulsau. — Cum de te cheamă Ursula, dacă eşti bosniacă? Sau nu eşti musulmană? — Ba da, sunt. Mă cheamă Ursula din cauza Ursulei Andress. Mamei i-a plăcut tare mult cum apare ea din apă, în faţa lui Sean Connery, în filmul cu James Bond. Zicea mereu: „ Fetiţo, aşa ai să cucereşti bărbaţii cu cârdul“. Dar nu mi-a folosit la nimic că n-am un nume musulman, mi-a strigat ea la ureche.

C ătălin D ori a n F lorescu

— Ce vrei să spui? A ridicat din umeri. Căutam goluri ca să înaintăm şi, când nu erau, ne aşezam şi aşteptam până când şuvoiul de oameni se mai subţia. — Cum de-ţi suporţi munca? A râs. — Cu cărţile. Cu ele totul miroase altfel. Mai nobil, mai dulce, mai amărui, cum vrei. După cum se potriveşte cu povestea. — Citeşti de multă vreme? Arăţi ca şi cum ai fi citit din totdeauna. — Citesc de când n-am mai vorbit. Asta n-a vrut să-mi explice. Ieri a avut liber, aşa că ne-am petrecut ziua împreună. Am fugit de senzaţia claustrofobă pe care o poate stârni prezenţa prea multor oameni. Ne-am aşezat într-un loc mai retras din oraş, cu feţele întoarse spre soare. — Uneori nu înţeleg ce spui, i-am zis. — Iar eu nu înţeleg cum de te încurci tu cu o îngrijitoare de veceuri. Uneori mi se pare că port mirosul peste tot. Că poate fi simţit pe mine. Mă duc acasă şi stau o veşnicie sub duş, îmi frec pielea şi tot mai simt mirosul. Ce cauţi tu aici, de fapt? — Fericirea sau moartea. Nu mai doresc ceva între. A făcut ochii mari şi n-a mai scos nici un cuvânt până când am ajuns în faţa casei ei, un adăpost hidos, neîngrijit, în afara oraşului. Am vrut s-o sărut, m-am aplecat spre ea, dar m-a împins. — Să nu mai faci asta niciodată. Ai auzit? Dacă aşa nu-ţi ajunge, nu-i nevoie să mai vii. Dragă Dumnezeu, aş fi avut motive să nu mă mai duc la ea – povara care o apăsa, felul ei de a fi, de nepătruns. Şi faptul că excludea de la bun început ceva ce îşi doreşte un bărbat de vârsta mea. Dar azi-dimineaţă am sunat la uşa ei, ea mi-a turnat nişte ceai, apoi am tăcut amândoi. — De ce n-ai mai vorbit? am întrebat-o. — Fiindcă nu mai avea rost. A oftat, voia să tacă şi totuşi a povestit. În timpul războiului, Ursula şi alte femei din satul bosniac fuseseră adunate la un loc într-o casă. Întâi a fost agonia bărbaţilor, apoi agonia femeilor. Bărbaţii au fost împuşcaţi, femeile au fost scoase una câte una, pentru soldaţi. Cea care se împotrivea păţea ce păţiseră bărbaţii. Ursula nu s-a împotrivit, soldaţii au fost mulţumiţi de ea. Apoi au fost împuşcate şi femeile, cu excepţia ei şi a câteva. Ea s-a ascuns sub o grămadă de cadavre, era o duhoare mai cruntă decât a oricărui veceu. Mirosul de descompunere al tatălui şi al fratelui. Trupurile morţilor, pe care

B EL ET R I ST I C Ă

îi ştiuse de o viaţă, o atingeau. Prietene, vecine, chiar şi marea dragoste, un băiat de pe strada ei. Ea a scăpat, dar nu şi vorbirea ei. N-a mai vorbit ani în şir. Tot tăcând, a ajuns în Belgia. I s-a căutat ceva de lucru unde să nu fie nevoită să spună ceva, chiar dacă învăţase limba, aşa, pe tăcute. Într-o zi a găsit o carte într-una din cabinele de veceu. Cineva rupsese primele douăzeci de pagini şi se ştersese cu ele la fund, în loc să ceară hârtie. Ea a luat-o şi a citit-o, chiar şi fără început. Cărţile o linişteau, singura apropiere pe care o suporta era cea a glasurilor din cărţi, de aceea a continuat să citească. A citit tot ce-a găsit în locuinţa ei, dar nu luase în seamă până atunci, apoi a citit ce a găsit în biblioteca oraşului şi de scurt timp începuse să şi cumpere cărţi. La sfârşit a zis că se mira de spusele mele, că între fericire şi moarte nu mai e loc de trăit pentru mine. Ea aproape că murise, iar fericită n-avea să mai fie niciodată, dar între fericire şi moarte rămâne mereu destul timp ca să citeşti toate cărţile din lume. Se uita la podea, îmi ziceam că ceruse prea mult de la ea. Şedeam lângă ea şi ea şedea tăcută, dar când a ridicat ochii, obrajii îi ardeau şi ochii îi scânteiau. — Dumnezeule, de-o veşnicie n-am mai vorbit atât de mult, a zis. S-a ridicat, a pus vasele în chiuvetă, s-a încălţat, şi-a luat geanta şi mi-a întins mâna. — Nu mai rezist în Gent. Hai să plecăm la Bruges, practic e după colţ. Îţi arăt cel mai frumos oraş din Belgia. — Nu trebuie să te duci la muncă? A ridicat din umeri. Asta e ce am vrut să-ţi povestesc: că ne-am dus la Bruges, că mâna ei se potrivea bine într-a mea, că mirosea bine, că am căutat locurile cele mai liniştite, până când şi-a adus aminte de ceremonia din Biserica Sângelui. A Sfântului Sânge. Voia neapărat să fie de faţă. Nici n-am ajuns bine acolo că a şi început prezentarea fiolei şi ea a fost printre primii care s-au aşezat la rând în faţa altarului. Cred că îi este indiferent la ce sânge se închină, având în vedere cantitatea de sânge pe care a văzut-o deja. Acum mă voi ridica şi voi pleca, ea se pregăteşte deja să caute în geantă nişte bani ca să-i doneze. Aş putea şi să rămân aici şi să aştept să văd ce iese, poate chiar o poveste grozavă. Dar sunt mai deprins cu nefericirea mea, mă pricep bine la ea, chiar dacă e doar o nefericire măruntă. O nefericire de lux. Să plec, să plec numaidecât, ea coboară deja treptele… Şi totuşi, dacă… Dacă… Acum… Premiul Andreas Gryphius pentru întreaga operă, 2018

C ătălin D ori a n F lorescu

Până și cei care, la fel ca mine, sunt contaminaţi cu virusul Florescu vor fi uimiţi de noua carte a maestrului. Și nu e vorba numai despre arta limbajului, vitalitatea autorului, prezenţa scenică sau apropierea de public, ci despre rezervorul nesecat de povești pe care acest om îl are înăuntrul său. Scriitura lui Cătălin Dorian Florescu este în mare parte despre „aceleași“ teme: conflictul interior și exterior dintre Est și Vest, declinul României, zborul și căutarea eternă a unei reîntoarceri, pierderea casei, pierderea familiei. Povestirile din acest volum, la fel ca toate romanele sale, au drept nucleu durerea de a pierde ideea de acasă și de a nu-și găsi niciodată locul. Își au rădăcinile în suferinţă, căci suferinţa și durerea nu se diminuează nici măcar după evadarea în presupusul paradis. Este o durere amestecată cu dor, dor de toţi cei care nu pot sau nu vor să fugă, cei care merg mai departe, fără nici o speranţă. Povestirile lui Florescu sunt scrise spumos, inteligent și cu multă pricepere. Nu se întrezărește nici o urmă de amărăciune, căci autorul știe ce sursă de inspiraţie inepuizabilă izvorăște din cele două suflete ale sale. — Gallus Frei, literaturblatt.ch DIN CUPRINS:

În buricul pământului Eu trebuie Germania Eșuaţi Ruleta rusească Ochii bătrânei Ultimul client al nopţii Mirosul lumii 11 septembrie D E AC E L A Ş I AU TO R :

Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum îţi cauţi locul în lume, ci și despre cum poţi găsi prin naraţiune calea spre celălalt. — Cătălin Dorian Florescu C.D. Florescu a scris un roman fulminant despre un secol de rătăciri, izgoniri, evadări, de căutare a norocului... Un roman în care abundă fantezia, frumuseţea și imaginile fantastice. Florescu a dovedit și până acum că este un povestitor talentat. Aici ne oferă culmea creaţiei sale. — Elke Heidenreich, Stern

Â© RADU SANDOVICI

Ne plimbăm din Berceni la Sala Palatului şi de la Roma într-un sat din Provence.Trecem prin timp şi prin timpuri. Cunoaştem conţi autentici sau prefăcuţi, fântâni vorbitoare, escroci cu doctorate în impostură, speranţe care mor cântând, practicanţi de fotbal bisericesc, coţcari care taxează candoarea semenilor şi copii care intră în visele altora şi se pun pe furat. Ne hrănim cu prăjituri alese şi cu iluzii fără termen de garanţie. Ne stropim cu parfumuri fine şi cu lacrimile celui de alături. Râdem, cădem pradă stuporii, ne înduioşăm. Vedem câte pliuri are viaţa şi ce se poate ascunde în fiecare dintre ele. Omul care mută norii cuprinde şapte povestiri în care răsar coincidenţe, arătări neplauzibile şi scene cu pendulare între vis şi coşmar. Schopenhauer afirmă că viaţa este o afacere care nu-şi acoperă costurile. Radu Paraschivescu spune că mai depinde şi de costuri.

Radu Paraschivescu

OMUL CARE MUTĂ NORII ȘAPTE ÎNTÂMPLĂRI

u se ştie care înţelept a stabilit că viaţa în prezenţa cuiva de sex opus este une montagne russe. Michael Kieft a avut ocazia să testeze valabilitatea enunţului după două-trei luni de acalmie şi de recuperare post-Carmela. În apartamentul, în inima şi în gândurile lui a intrat, într-o bună zi, Letiţia Bigan, laborantă într-un institut de cercetări, pe care Michael a cunoscut-o în uşa unei farmacii din care ea ieşea şi în care el se pregătea să intre. Letiţia plângea, iar Michael, fire impresionabilă, s-a interesat de cauza tristeţii. Când, după câteva zile, mi-a povestit întâlnirea, mi-a venit greu să-mi stăpânesc râsul. — Nu-i păcat de ziua asta frumoasă? a întrebat-o atunci Michael, pândit de riscul unei înaripări romantice. Letiţia şi-a tras nasul şi s-a smârcâit de câteva ori. Ochii i s-au umplut la loc de lacrimi. — O fi frumoasă pentru tine, pentru mine nu e. — Bine, dar ce te supără? a insistat cavalerul scandinav.

B EL ET R I ST I C Ă

Letiţia i-a arătat obiectul cumpărat de la farmacie. — Ce-i ăla? — Un test de sarcină. — Păi şi de ce plângi? — Cum adică? — Încă nu ţi-ai făcut testul. De unde ştii rezultatul? Copleşită de combinaţia dintre logică şi insensibilitate, Letiţia a mai tras o porţie de plâns. Pe Michael făptura vulnerabilă din faţa lui l-a mişcat şi l-a făcut să simtă ceva greu identificabil. Nedându-şi seama că risca o viaţă (sau măcar o parte a ei) sub ameninţarea inundaţiilor, i-a propus să vină la el, să bea un pic de apă şi să se calmeze. Letiţia a acceptat, cu intuiţia femeii care simte că invitaţia poate fi începutul unei frumoase prietenii, dacă nu chiar mai mult, pentru ca în clipa când a intrat în apartament să dea cu ochii de o eşarfă uitată în grabă de Carmela şi să se pună din nou pe plâns. — Eşti la hohotarele iubirii, i-am spus după câteva zile lui Michael, care îmi sunase la uşă spre a-mi mărturisi începutul de depresie. — Din lac în puţ, a răspuns Michael, neuitând să practice româna colocvială. — Mai degrabă în ocean, am ricanat. Oricum, dac-ai avea de ales între Carmela şi Letiţia… — Aş fugi în lume, m-a întrerupt vecinul de arhanghelie. Una-două, apă la şoareci. Se sparge o ţeavă, lacrimi. Se anunţă o vijelie în Sălaj, lacrimi. Se fac disponibilizări la o uzină din Lahore, lacrimi. Câteodată am impresia că face un tratament cu pastile de plâns. — „Tratament“ e cuvântul-cheie, Mikey, ascultă-mă pe mine. Fata trebuie dusă la psiho. Nu-i de glumă. Şi nici de râs. — A, mie-mi spui? E de plâns. Întinsă pe deja clasica durată a şapte luni, povestea de iubire dintre Michael şi Letiţia a început şi s-a încheiat cu o jelire în batistă. Dacă episodul inaugural s-a consumat în faţa unei farmacii, sfârşitul a fost – cum altfel? – o pecete. Mai precis, a şaptea. Şi mai precis, A şaptea pecete a lui Ingmar Bergman. Cuibărită lângă Michael pe canapea, cu capul sprijinit pe umărul lui, Letiţia a avut o scurtă perioadă de acalmie lacrimală. Însă când a văzut ce (de fapt, cine) îl aşteaptă pe nobilul cavaler Antonius Block şi când a înţeles că pe plajă nu i se înfăţişează iubita înfrigurată, ci Moartea însăşi, gata să-l ia, a podidit-o un plâns cosmic, de sfârşit de lume. Iar când cavalerul i-a propus Morţii să joace şah ca să aibă o şansă

R a d u Para sc hi v e sc u

de a-şi prelungi viaţa, deasupra televizorului s-a ivit, ca un abur, chipul lui nea Şoptelea, administratorul, cu trăsăturile schimonosite de îngrijorare la gândul că noua iubită a lui Michael ar fi putut provoca igrasie la etajul şapte. —  Love means never having to say you’re sorry, i-am citat replica din Love Story lui Michael, la obişnuita sesiune de debobinare sufletească. — Pe dracu’, a răspuns cătrănit danezul. — Şi până la urmă de ce-a plecat? Michael şi-a dat ochii peste cap şi şi-a turnat un pahar. — Fiindcă i-au stricat simbolurile mintea. — Poftim? — Da, da. Nici n-am văzut filmul până la capăt. A buşit-o plânsul fiindcă a tras concluzia că A şaptea pecete a fost felul meu subtil de a-i da papucii. Moarte, şah, plajă pustie, sfârşit de viaţă şi de destin, sfârşit de relaţie – cam asta a fost în capul ei. E prea mult, Gabi. Până şi pentru mine e prea mult. Şi Dumnezeu mi-e martor c-am iubit-o. Şi pe ea. — Nu mă tem eu că rămâi în pană de iubire, omule. Mă-ntreb doar cine o să urmeze. A urmat, după alte două luni de pauză amoroasă, ceva care răspundea la numele de Antonia Podeanu. Totul în alcătuirea acestei contabile roşcate de treizeci şi şase de ani, cu un corp amintind de lotul feminin de haltere al Ucrainei, sugera o greşeală de încadrare. Antonia ar fi trebuit să fie, de bună seamă, băiat. Părea capabilă să care singură frigiderul în sus pe scări şi să tragă după ea un TIR cu o funie prinsă între dinţi. La întrecerile galeze de cărat în cârcă partenerul prin mocirlă ar fi câştigat fără emoţii. Făcea sex viforos, ofiţereşte, bucuroasă că poate rosti la urechea lui Michael măscări prinse în zbor te miri de unde, dar nedându-şi seama că uneori, la auzul lor, mădularul scandinav îşi cam pierdea din fermitate. Pe lângă aspectul de torţionar cu sâni, Antonia se mai lăuda cu două lucruri: o curiozitate patologică şi o gelozie la nivelul curiozităţii. Din prima zi de relaţie, bietul Michael a devenit victima vigilenţei de cuplu, iar vigilenţa a urcat la cote paroxistice după ce îndrăgostitul (căci, da, prostul o iubea până şi pe gestapovista asta roşcată) a încasat o promisiune fără urmă de fior liric: „O dată dacă te prind că mă-nşeli, ţi-o tai şi ţi-o dau la raţe“. A venit la mine şi mi s-a destăinuit speriat. Teama nu i-a dispărut nici măcar când i-am spus că nu avem raţe pe scară şi că nea Şoptelea n-ar admite aşa ceva nici în ruptul capului.

B EL ET R I ST I C Ă

— Tu precis ştii diferenţa dintre propriu şi figurat? m-a întrebat, ca de la arhanghel la arhanghel. Relaţia dintre Michael şi Antonia mi-a dovedit, cu fiecare zi, cât de igienică era concepţia mea despre lume, viaţă şi mai ales femei. Era genul de relaţie în care balanţa stă în echilibru doar în primele clipe. Antonia răspundea iubirii cuminţi a lui Michael prin filaj, bănuieli şi izbucniri de gelozie. Nu era clar ce anume îl califica pe danez pentru postura de fustangiu, câtă vreme îşi pierdea din ochi jumătatea – o performanţă cu totul remarcabilă, date fiind dimensiunile ei. Ceva însă – poate urmările unui trecut contorsionat, poate dezamăgiri recente – surpase rezervele de încredere ale Antoniei şi-o făcuse să vadă în fiecare privire a lui Michael uvertura unui adulter şi în fiecare gest de politeţe la adresa altei femei o invitaţie la rut. — Dac-aş avea atâtea cuceriri câte uşi am ţinut deschise, aş fi peste Casanova, Don Juan şi Cristian Borcea, am încercat să-l consolez pe Michael. — Cine e Cristian Borcea? — Cineva care e peste Casanova şi Don Juan. Trăită în cheia geloziei, idila dintre Michael şi Antonia s-a sfârşit într-o seară când danezul s-a întors acasă mai vesel decât ar fi fost prudent după atâtea ore departe de aleasa inimii. Roşcata a mirosit imediat că nu-i a bună. Şi s-a interesat, cu o licenţă de exprimare provocată, fără doar şi poate, de tensiunea momentului : — Unde vii la ora asta? În loc să răspundă „Acasă, în apartamentul meu pentru care plătesc rate de-mi iese părul prin căciulă“, Michael a ales blândeţea justificativă: — Am fost la film cu gaşca. Doar ţi-am spus de ieri. — Cu gaşca? Eu te-aştept la masă şi tu te duci „cu gaşca“? Şi mă rog cum o cheamă pe gaşca asta? Câţi ani are? Eu o cunosc? Ia să-mi spui. Imediat. — Toni, draga mea… — Hai hai, nu mă lua cu de-astea. Toarnă imediat cu cine-ai fost. Michael a persistat în sinceritate, sperând că şi această criză de gelozie va avea soarta precedentelor 74. — Ţi-am spus de ieri că merg la film cu trupa. Poate-ai fost atentă la altceva, poate… nu ştiu. — Şi la ce film, mă rog? — Seven.

R a d u Para sc hi v e sc u

— Aha. Să ştii că poţi să spui şi-n română, mai termină cu snobismele. — Aşa rulează, cu titlul ăsta. Simţind momentul favorabil, Antonia şi-a jucat cartea-surpriză. A scos o fotografie din buzunarul de la piept al bluzei şi-a aruncat-o pe masă. — Şi asta cine-i? Cu ea ai fost la film? Ea e… gaşca? Michael s-a uitat la fotografie şi a făcut ochii mari. În fotografie se vedea o blondă cu părul lung, în profil şi dezbrăcată. Un sân i se zărea prin evantaiul pletelor. — Unde-ai găsit-o? a întrebat-o pe Antonia. — Într-o cămaşă, m-am uitat să văd dacă n-ai ceva prin buzunare. Am pus la spălat. Într-un moment de iluminare, Michael şi-a dat seama că nu avea cum să conteste evidenţa. Aşa că a ridicat mâinile şi s-a recunoscut învins. Încercase, vezi bine, să ţină toată povestea departe de ochii Antoniei, însă eşuase lamentabil. Iar ea nu degeaba îl bănuise încă din prima săptămână. Asta era şi nimic mai mult: un porc ordinar, căruia i se scurgeau ochii după tot ce avea o crăpătură între picioare. Şi fiindcă tupeul lui nu cunoştea limite, în loc să-i cadă în genunchi, uite-l că se repede să culeagă fotografia de pe masă. Antonia i-a luat-o înainte, a rupt fotografia în bucăţele şi i le-a aruncat în faţă. — Să-mi spui imediat cum o cheamă, altfel nu mai ai trai cu mine. — Asta nu pot să fac, a îngăimat Michael. — Zi-mi cum o cheamă pe curva asta cu ţâţele pe afară sau nu ştiu ce-ţi fac. — N-am cum, îmi pare rău. Ce a urmat nu a fost nici ceartă, nici discuţie, ci un monolog isteric de o jumătate de oră. Pe durata lui, Michael a aflat despre el însuşi grozăvii care nu i-ar fi trecut niciodată prin cap. Era limpede că viaţa lor împreună nu avea viitor şi că despărţirea era iminentă. Danezul s-a declarat totuşi mulţumit în sinea lui că Antonia nu-l luase la bătaie. Diferenţa de gabarit dintre ei l-ar fi expus unei descleieri rapide şi dure. Oricum însă, duse erau scârboşeniile murmurate în timp ce făceau sex, dus era borşul de curcan pe care-l gătea Antonia o dată pe săptămână, dus era mersul împreună la mall, când ea bătea magazinele, iar el, cafenelele. Antonia Podeanu, întruparea feminină a lui Vasili Alekseev, şi-a împachetat lucrurile, i-a mai tras o săpuneală lui Michael şi s-a făcut, oricât ar părea de greu, nevăzută.

B EL ET R I ST I C Ă

Am început „discuţia de după“ muncit de o curiozitate năprasnică. — Cum să laşi, mă, poze cu femei goale în buzunare? Ţi-au fugit ţiglele de pe casă? Ai uitat cu cine trăieşti? Michael a dat din umeri, iar eu am continuat. — Barem mai ai vreo poză cu ea? — Nu, asta era singura. — Şi-acum ce faci? — O iau de la capăt, ce să fac? — Cum? O suni şi-i mai ceri o poză? Dacă te-ntreabă ce-ai făcut cu prima, ce-i zici? C-a mâncat-o câinele? Apropo, eu o cunosc pe tipa asta? — Cred că da, a răspuns Michael cu mugurii unui surâs care m-a pus pe gânduri. — Cum o cheamă? am întrebat. — Gwyneth. — Şi mai cum? — Paltrow. Am tăcut câteva secunde şi m-am uitat fix la Michael. Danezul mi-a întors privirea cu o inocenţă adamică, după care ne-a apucat râsul pe amândoi. — De unde ai poza? l-am întrebat. — Se vând albume cu actori şi actriţe în ipostaze sexy pe la chioşcuri. Am cumpărat poza ca să fac un ban. Pusesem un pariu cu un coleg. Ăla că nu există poze goale cu ea, că are clauză antinuditate în toate contractele şi tot aşa. Eu ştiam precis că a jucat şi a pozat dezbrăcată, dar nu aveam dovada. Ce-i drept, între timp am rămas fără ea. — Da’ cum mama dracului n-a recunoscut-o? am întrebat după două-trei minute. — Păi tu nu ştii că n-a văzut cinci filme-n toată viaţa ei? Mi-a spus-o de la obraz. Eram de câteva zile împreună şi am vrut s-o duc la film, să vedem… ceva, nu mai ştiu ce. Nici n-a vrut să audă. „Eu nu le am cu astea.“ Norocul meu c-am băgat la cap. — Cum e să dai peste o poză cu Gwyneth Paltrow goală tocmai când prietenul tău se întoarce de la Seven? Michael s-a gândit o clipă şi a răspuns fără umbră de ghiduşie: — Păi cum să fie? Aş spune că e providenţial. (fragment din povestirea „Şapticemie“)

D E AC E L A Ș I AU TO R :

Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficţională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putinţă, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se ţin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanţe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înţelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură. — Tania Radu Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, „cinele de taină“ necanonice şi neconvenţionale. — Simona Sora — Când rupi o pâine din care ies aburi ºi e soare-afarã, nu mai ai nevoie de nimic, murmurã tânãr ul blond, cu pãrul prins în coadã. Aºa trebuie sã-nceapã dimineaþa, cu pâine caldã ºi soare. ªi cu o ºopârlã care se-ncãlzeºte pe zid. — Þi s-a suit vinul la cap, Nuccio. Mâine-poimâine o sã-mi spui cã viaþa e frumoasã lângã popi. Ce-þi veni cu ºopârla? ªchiopul cu mustaþa cât vrabia se ridicã de la masa luminatã pe sfert de razele soarelui, îºi frecã mâinile de un ºorþ slinos, mai mult din obiºnuinþã decât fiindcã s-ar fi pregãtit sã facã un lucru anume, se duse la uºã ºi aruncã o privire afarã. Nimic. ªi nimeni. Þipenie. […] (fragment din romanul Fluturele negru)

Â© GULIVER/ISTOCKPHOTO/VIZERSKAYA

„Parcurgând acest volum, cititorul va constata că, deși familiarizați altminteri cu trecerea dintr-o lume în alta, din lumea trăitului de zi cu zi în lumea scrisului, autorii invitați să povestească întâmplări neobișnuite ale vieții lor își iau uneori, până să uite de eul scriitoricesc și să pășească pe tărâmul mirării, tot felul de precauții stilistice: se codesc să intre direct în miezul ciudățeniei, amână să relateze inexplicabilul, adulmecându-l mai întâi literar, trag de timp, devin sfioși, precauți sau încearcă să nu se ia în serios, pun totul sub semnul autoironiei sau al celei mai aprige îndoieli, nu se simt totdeauna în largul lor să livreze lumii pe nerăsuflate experiențe care, cel mult, ar putea fi consemnate într-un jurnal secret drept episoade din filmul Anomalia…“ — T.N.

Tatiana Niculescu (coord.)

CARTEA ÎNTÂMPLĂRILOR MISTERE, CIUDĂȚENII, UIMIRI Cu texte de Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Corina Şuteu, Gabriel Liiceanu, Cristina Cioabă, Gabriela Tabacu, Ioan-Florin Florescu, Monica Pillat, Florin Bican, Ioana Nicolaie, Augustin Cupşa, Marie-France Fauvet, Steiner Lone, Andreea Răsuceanu, Bogdan Răileanu, Mihaela Miroiu, Adriana Bittel, Marius Chivu, Alina Pavelescu, Jean A. Harris.

„ C U V I N T E D I N L U M E A D E D I N C O L O “ ( F R A G M E N T ) DE FLORIN BICAN

ntr-o zi (eram la dentist, cred), am descoperit o notiță obscură într-un număr vechi al ziarului local (pe care altminteri nu-l citeam). Acolo se relata, în câteva rânduri dosite într-un foileton regional, cum că, nu departe de orașul în care locuiam, se află castelul unui alchimist. Alchimistul murise, dar văduva lui continua să locuiască la castel, împreună cu vasta bibliotecă de alchimie a fostului soț. Asta e! mi-am zis. Biblioteca aia pe mine m-așteaptă… Nu am stat mult pe gânduri înainte să pornesc spre castel. Călătoria dura cam cât o navetă decentă și anticipam voluptuos multe astfel de drumuri, în care ar fi urmat să-mi transfer biblioteca alchimică în notițe, în memorie, în țesuturi. Din ceea ce citisem până atunci, înțelesesem că așa se întâmplă în astfel de situații. […] Ajuns în mica așezare despre care citisem acolo, nu mi-a fost greu să găsesc castelul – strada pe care se afla purta chiar numele

B EL ET R I ST I C Ă

alchimistului. Dar când m-am văzut în fața porții, n-am îndrăznit să intru. Nu că m-ar fi intimidat castelul – părea mai degrabă rezidența unui fermier înstărit din alte vremuri. Gardul de-abia îmi trecea de brâu, iar poarta era întredeschisă. Dar cum să bat din senin la poarta omului și să mă cer la bibliotecă? M-am retras discret și am dat un ocol, cât să elaborez o strategie de abordare la care până atunci nu mă gândisem. […] I-am mulțumit și am pornit în căutarea unei cabine telefonice. Când am ajuns în fața aparatului, m-am simțit din nou ca mai devreme, în fața porții. Cum să-i spun femeii că am venit din România și vreau la ea în bibliotecă? Ziarele germane – inclusiv cel cu știrea despre castel – erau pline de articole relatând isprăvile celebrilor rumänische Panzerknacker, spărgătorii de seifuri români… Încă șovăiam, când am observat că, pe suportul din cabină, cartea de telefon a regiunii era deschisă. Mi-am zis atunci (ah, rutina solicitării unui semn divin pentru a ne putea depăși micile lașități!) că, dacă pe pagina la care e deschisă cartea se află numărul rezidenței Von Bernus (ceea ce ar fi fost cu totul plauzibil în condițiile soneriei defecte – telefoanele mobile erau încă rare pe-atunci), nu voi mai ezita să sun. Dar cartea nu era deschisă la adresa baronului, ci la adresa mea, aflată la aproape o sută de kilometri distanță, în altă localitate, în alt district. Cum să te opui unui asemenea semn? Am căutat numărul baroanei și am sunat. O voce de femeie mi-a răspuns imediat, prilej cu care mi-am dat seama că nu pregătisem nici o introducere. M-am lansat într-o prezentare ex tempore, debitată cu un puternic accent american (așa mi se întâmpla de fiecare dată când încercam să vorbesc germana în condiții de stres). N-am apucat să spun prea multe. Interlocutoarea (doamna baroană, presupuneam) m-a întrerupt, ușor contrariată, ca să-mi spună că nu era nevoie să-i telefonez, pentru că deja mă așteaptă. „Ușa e deschisă“, mi-a comunicat ea. Am repornit spre castel, meditând la nepătrunsele căi ale alchimiei. Am intrat pe poartă în parcul castelului, unde nu cred că aș fi fost surprins să întâlnesc o herghelie de unicorni, și m-am îndreptat spre ușa – deschisă – a edificiului. Doamna baroană m-a primit cu grațioasă cordialitate. Dacă la aproape o sută de ani arăta așa, era clar că alchimia medicinală nu era un moft. M-a condus sprintenă la etaj, unde era biblioteca. Biblioteca de alchimie… În prezența celei mai banale biblioteci de apartament, devin un cititor compulsiv al titlurilor. Acolo nici nu mai citeam. Doar îmi plimbam ochii pe cotoarele promițătoare, înălțându-se ca niște alambicate tuburi de orgă până la tavanul înalt și emanând o muzică – celestă, cum altfel? – ca acompaniament la discursul melodios al doamnei baroane. Erau atâta distincție și eleganță în ținuta ei, încât adjectivul „aristocratic“ mi-a venit în minte imediat.

Tatia n a N iculescu ( coord . )

Isa von Bernus, soția și muza poetului-alchimist, îmi povestea, ca și cum ne-am fi cunoscut de multă vreme, despre istoria bibliotecii, despre soarta câte unei cărți recuperate miraculos din locuri improbabile la momente neașteptate, despre întâlniri cruciale desfășurate acolo. Așa am aflat că printre oaspeții bibliotecii se numărase și Michel Butor. În goana mea după bibliografie alchimică înregistrasem vag faptul că scriitorul francez era un discipol al acestei arte, dar încă nu ajunsesem la „lecția cu Butor“ ca atare. Am tresărit când doamna baroană a menționat în treacăt că Butor se întreținuse cu Von Bernus în bibliotecă pe la începutul anilor ’50, în timp ce se afla în Bavaria și locuia, ca oaspete al unui conte, la castelul Harburg din apropiere, unde exista pe atunci una dintre cele mai mari biblioteci de alchimie din Germania. În vara de dinaintea inexplicabilei mele febre alchimice, locuisem și eu la castelul Harburg, în aripa devenită între timp hotel. Ajunsesem la Harburg cu totul întâmplător, fără să cunosc locul sau istoria lui. După o ezitare vizibilă și, pentru mine, inexplicabilă, recepționera îmi dăduse „camera din turn“, privindu-mă, mi s-a părut, cu subînțeles. Mă așteptam să fie o cameră cel puțin austeră, dacă nu chiar modestă. La urma urmei, prezentasem la recepție un pașaport românesc. Am descoperit însă o cameră de-a dreptul luxoasă, ocupând un nivel și jumătate din turnul castelului, care funcționa, am aflat, și ca apartament nupțial (Hochzeitssuite). M-a surprins, de cum am pășit înăuntru, calitatea cu totul aparte a liniștii. Am pus-o pe seama relativei izolări a încăperii. […] Orice „activitate“ își pierdea sensul în acea liniște atotcuprinzătoare, căreia nici nu mai căutam să-i găsesc vreo explicație, deși simțeam că trebuie să existe una – era o liniște din altă lume. Iar acum aflam de la doamna baroană că în camera din turnul castelului Harburg fusese chiar biblioteca de alchimie a contelui care-l găzduise pe Butor… Aș fi zis că lucrurile încep să se lege, că se leagă alchimic, dar chiar atunci și-a făcut apariția o doamnă mai tânără (mă rog, nu e greu să fii mai tânăr decât o persoană centenară). Era clar că prezența mea acolo o alarma. Și, pentru că emana o certă autoritate, am încercat să mă explic. Au urmat câteva momente tensionate. Cu această ocazie, am aflat că nu pe mine mă aștepta baroana când o sunasem, ci pe un profesor de la o universitate americană, care își anunțase vizita în cursul acelei zile. Jenat de confuzie și continuând să vorbesc germana cu accent american, mi-am cerut scuze și am dat să mă retrag, oarecum dezamăgit să constat că nici alchimia nu funcționa chiar atât de miraculos. Baroana mă invitase în castel ca urmare a unei confuzii, deși pentru cartea de telefon deschisă la adresa mea tot nu găseam o explicație.

Â© ANDRA BADULESCO

Matei Vişniec s-a născut în 1956 la Rădăuţi, în Bucovina, oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată pe care toată lumea o recunoaşte acum ca fiind axa de simetrie a lumii. A scris poezie încă din copilărie, a debutat în revista Luceafărul în 1972 şi apoi în volum, în 1980. A studiat filozofia la Bucureşti, a devenit membru fondator al Cenaclului de luni, s-a remarcat ca dramaturg chiar şi atunci când piesele îi erau interzise. A crezut în rezistenţa culturală, în forţa cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicţiile din noi şi din lumea în care trăim. În 1987 a plecat în Franţa unde iniţial a fost exilat politic. De atunci numele său s-a aflat pe afişe în peste 30 de ţări. Din 1990 lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale. Este autorul a şase volume de poezie, a unui număr impresionant de piese de teatru scrise în română, dar şi în franceză, a cinci romane şi a unui volum de nuvele.

Matei Vişniec

CARAGIALE E DE VINĂ DESPRE TANDREȚE TEATRU VAG D E S P R E C E L E T R E I S U R S E A L E I U B I R I I M E L E P E N T R U T E AT R U

ând şi cum m-am îndrăgostit de teatru… Mi-am pus târziu această întrebare, la cinci decenii după producerea „ireparabilului“. Şi probabil că era necesară această trecere temeinică a timpului pentru ca răspunsurile să ţâşnească din memoria mea afectivă cu o mare claritate. Nimic nu mă predestinase, în micul meu oraş natal din nordul României, Rădăuţi, pentru o carieră de dramaturg. În familie nu am avut nici actori şi nici regizori, deşi mama era educatoare şi la sfârşitul fiecărui an „monta“ un spectacol cu copiii. Spectacolele de teatru erau rare pe scena Casei de cultură din Rădăuţi şi nu-mi amintesc să mă fi marcat puternic vreo astfel de prestaţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Mult mai interesante mi se păreau, la vârsta când învăţam să scriu şi să citesc, micile pastile radiofonice difuzate seară de seară de Radio România. Emisiunea se numea „Bună seara, copii!“

B EL ET R I ST I C Ă

şi consta într-o poveste destinată celor mici, înainte de culcare, spusă cu măiestrie de un actor. Primul meu şoc vizual cu ceea ce aş putea numi „un spectacol“ s-a produs de fapt în satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic, unde mergeam foarte des şi unde îmi petreceam practic toate vacanţele. Acolo am descoperit ceea ce pot spune acum că a fost prima sursă a interesului meu pentru „spectacolul viu“: tradiţiile populare, ritualurile şi ceremoniile care marcau fie anumite momente din viaţa oamenilor, fie anumite momente ale anului. Nunţile, botezurile, înmormântările, hramurile, sărbătorile religioase (Paştele şi Crăciunul), ritualurile de Anul Nou… au fost pentru mine tot atâtea întâlniri cu miracolul. Asistam uluit şi emoţionat la ceva ce avea în acelaşi timp caracter festiv şi sacru, ceva ce ieşea din normalitate, deşi „actorii“ erau oamenii normali pe care îi cunoşteam atât de bine, uneori chiar verii şi verişoarele mele, unchii şi mătuşile mele. Prin ce talent ascuns se transformau surorile mamei din ţărănci obosite în nişte zeiţe luminoase, capabile să cânte şi să danseze sau să recite lungi poeme având înţelesuri misterioase? Acea transformare totală a oamenilor, în zilele de sărbătoare, sau cu ocazia unor ceremonii (fie ele vesele, fie ele triste) din viaţa familiei sau a satului, a fost pentru mine o sursă inepuizabilă de mirare. În memoria mea au rămas încrustate nenumărate episoade de acest gen. De exemplu, înmormântarea unui unchi, mort tânăr, la numai 20 de ani. Cum moartea îl secerase flăcău, tradiţia cerea să fie însoţit pe ultimul drum de o mireasă, aşa că una din fetele satului şi-a asumat „rolul“ respectiv… Lumea satului, aşa cum am cunoscut-o eu în Bucovina în anii ’60 ai secolului trecut, în ciuda dezastrului adus de „agricultura socialistă“, menţinea încă o legătură strânsă cu ceva ancestral având gust de eternitate. Aşa am avut revelaţia că în acea lume de ţărani striviţi de istorie exista o ordine cosmică. Mai precis, fiecare moment al vieţii şi al anului trebuia punctat de un ritual. Între cosmos şi haos există deci această diferenţă: nimic din ce se întâmplă într-o lume organizată (cosmos) nu este lipsit de sens. Iar când o comunitate îşi uită ritualurile şi se îndepărtează de rădăcini începe dezordinea (haosul). Teatrul, mai târziu, mi s-a părut a fi o căutare uneori tonică şi alteori disperată a ritualurilor pierdute sau uitate, a ceremoniilor care dau sens momentelor nodale ale vieţii. O a doua sursă a iubirii mele pentru teatru a fost circul. Mai precis, circul care venea cam o dată pe an la Rădăuţi.

M atei V iş niec

Când caravanele cu artişti, cu clovni şi cu animale dresate intrau în oraş se întâmpla ceva miraculos (recurg din nou la acest cuvânt): miracolul intra şi el în urbea mea predestinată parcă ritmului monoton. Circul aducea cu el culori vii, sunete insolite, mirosuri speciale. Brusc viaţa oraşului era perturbată, se producea un fel de descărcare electrică în aer, toată lumea se înghesuia sub cupola de pânză a circului pentru a asista la o ceremonie excentrică, la un moment de emoţie pură, de excitaţie vizuală şi senzorială maximă. Pentru mine clovnii erau personajele cele mai fabuloase, ei îmi furnizau cele mai profunde mirări. Virtuozitatea trapeziştilor şi a călăreţilor mi se părea mai puţin interesantă decât vânzoleala clovnilor şi numerele lor sistematic „ratate“. Hazul poetic şi în acelaşi timp grotesc al clovnului avea semnificaţia unei invitaţii la nebunie colectivă, la ruperea legăturilor cu banalitatea, cu normalitatea. Atunci cred că am început să înţeleg un lucru esenţial, şi anume că artistul este prin natura sa un perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de dogme, de prejudecăţi. Timp de trei sau patru zile, cât poposea circul în oraş, în sufletul fiecărui om se deschidea parcă o fereastră spre altceva, spre fantezie şi insolenţă. Fiecărui spectator i se oferea o posibilitate de evadare, atât din monotonia vieţii sale personale, cât şi din carcasa societăţii totalitare. Ceva subversiv, dar imposibil de cenzurat se ascundea în spectacolul artiştilor de circ, ceva mai puternic decât orice formă de dictatură sau decât orice precept religios. Întotdeauna i-am iubit pe clovni pentru misiunea lor de perturbatori ai ordinii publice… A treia sursă a fascinaţiei mele pentru teatru a fost Cara giale. Dar nu piesele lui Caragiale m-au marcat în primul rând. Târziu, când eram student la Bucureşti, am văzut pentru prima dată piesele sale bine montate. Caragiale mi-a deschis gustul pentru lectură datorită „momentelor“ şi „schiţelor“ sale. Ele sunt primele texte literare de care m-am îndrăgostit, care mi-au plăcut în mod visceral. Le-am citit şi recitit cu pasiune, savoarea lor m-a făcut apoi să încep să scriu şi eu. Momentele şi schiţele lui Caragiale se citeau uşor, nu păreau deloc sofisticate, mă făceau să râd, dar mai ales… le vizualizam imediat. Arta dialogului la Caragiale este desăvârşită în momentele şi schiţele sale, ca şi arta replicii în piesele de teatru. Ceea ce Caragiale reuşea cu un talent de prestidigitator era să mă facă să-mi imaginez, imediat, după doar un scurt schimb de cuvinte, personajele respective… Secretul său de „fabricaţie literară“ m-a tulburat de la bun început: paginile sale însemnau

B EL ET R I ST I C Ă

o foarte mare „economie“ de mijloace, dar produceau efecte emoţionale gigantice. Doar câteva vorbe pronunţate şi din ele emana imediat portretul moral al personajului, deveneau evidente contradicţiile sale, nimicnicia sa, perfidia sau ridicolul său. Primul contact cu ceea ce am numit mai târziu dimensiunea absurdă a limbajului a fost atunci când am citit Căldură mare… Repetiţiile (cu subtilităţile lor), fumurile mentale ale personajelor captate de cuvinte spuse anapoda sau extrem de preţioase, alte şi alte piruete stilistice din arsenalul caragialian m-au incitat să mă joc la rândul meu cu cuvintele, să le extrag din alveolele manualelor pentru a le plasa în noi contexte. Caragiale capta comedia vieţii şi spectacolul banalităţii cotidiene, dar îmi dădea şi o lecţie de cum trebuie observată societatea cu ticurile ei, cu caraghiozlâcurile ei, cu frustrările ei. Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de „momente“ şi „schiţe“. Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant. În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină. Lume. — Nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde este Strada Cometei? — Strada Cometei? — Strada Cometei, da… — Parcă îmi spune ceva… Aşa vi s-a spus, că e pe aici, pe lângă Foişorul de Foc? — Exact. — Păi… Cred că nu sunteţi departe, din câte îmi amintesc, dacă o luaţi la dreapta pe Popa Tatu… — Ce stradă caută domnu’? — Strada Cometei. — Ah, păi e aici, în spate. După florărie. — Am fost acolo, dar aceea e strada Lirei.

S T R A DA C O M E T E I

M atei V iş niec

— A! Pardon. De fapt, toate numele astea seamănă între ele. Eu stau pe Strada Planetei. — Da, numai că domnu’ caută strada Cometei. — Ceva mai încolo, dacă mergeţi încă o sută de metri, o să daţi de strada Saturn. — Parcă a tunat şi le-a adunat. — Eu zic să-l întrebaţi pe taximetristul care stă acolo, că el trebuie să ştie… — Vă duceţi cumva la domnul avocat Săndoiu? Că el stă pe Strada Cometei. — Nu, nu mă duc la domnul avocat… Am un comision de făcut… — Dar aţi auzit de avocatul Săndoiu? L-au dat şi la tele vizor. — Lăsaţi-l, doamnă, în pace, cu avocatul Săndoiu. V-a spus că nu se duce la avocatul Săndoiu. — Dar dumneata ce te bagi? Vorbeam şi eu. — Păi nu vedeţi că domnul caută strada, nu pe avocat? Parcă suntem nebuni. Trăim toţi aici în cartier şi nici măcar nu ştim unde e Strada Cometei. — Domnu’, domnu’, fiţi amabil! Avem aici pe cineva care vrea să ajungă pe Strada Cometei. Nu cumva e mai sus şi la dreapta, după strada Mecet? — A, nu… Nu, nu, Cometei este dincolo de bulevard. — Adică? — Traversaţi bulevardul, ajungeţi pe Eminescu, şi după aceea imediat la stânga o să vedeţi un magazin specializat în instalaţii de baie. Acolo începe Cometei, dar să ştiţi că e barată. — Nu-i nimic, că nu mă duc cu maşina, mă duc pe jos. — Dar dacă îl căutaţi pe avocatul Săndoiu să ştiţi că s-a mutat. — Nu, nu-l caut pe domnul avocat Săndoiu. — Şi oricum, vă spun din experienţă că Misinescu este mai bun decât Săndoiu. — Nu mă duc la avocaţi, am un comision pentru un student. — Şi eu am avut un student în chirie, dar mi-a plecat. Brusc. Acu’ am o cameră, la subsol, liberă, dacă auziţi pe cineva… — Mulţumesc, vă spun dacă… — Ce a fost aici, accident? — Nu, căuta cineva o stradă şi l-am îndrumat. — Că azi parcă e ziua accidentelor, aţi auzit că a fost călcat cineva de o motoretă pe bulevard? — Poate că dacă a fost motoretă nu e grav…

B EL ET R I ST I C Ă

— Ba e grav, i-au dus la spital pe amândoi. — Pentru că astăzi toţi circulă ca nebunii. Ar trebui ca străzile astea mai liniştite să fie închise. — Păi aşa au făcut la mine, pe Strada Cometei, nu mai intră acolo decât riveranii… — V-am spus eu că era barată. — A, staţi chiar pe Strada Cometei? — Tocmai a trecut cineva care căuta Strada Cometei. — Ah, nu, căuta Strada Meteoriţilor. — La noi aici parcă s-a adunat galaxia. Eu stau pe strada Venus. — Domnu’, domnu’… pe cine căutaţi pe Strada Cometei? Vedeţi că e foarte scurtă, iar numărul 7 s-a desprins, lipseşte. — Ia te uită, şi la mine numărul 7 a fost dezlipit. — Poate că e cineva care fură numere şi are boală pe şapte. — Nu vă supăraţi, nu aţi văzut o pisică tărcată? — Motan sau pisică? — Pisică. Are şi zgărdiţă… — Şi eu am avut o pisică tărcată, dar s-a prăpădit… — Unde s-or fi ducând ăştia cu sirenele la maximum? O fi vreun incendiu pe undeva? — Păi cum, n-aţi auzit? A explodat nu ştiu ce în magazinul de instalaţii de baie… — Care? că sunt două pe bulevard. — Ăla care este colţ cu Strada Cometei. — Doamnă, vedeţi că aţi pierdut o portocală… — Mulţumesc, plasele astea de aţă sunt vai de capul lor. — Am auzit că se închide Foişorul de Foc pentru reparaţii, o fi adevărat? — A fost cumva accident aici? — Nu aici, a fost incendiu pe Strada Cometei, a murit un student se pare… — Cum aşa, Doamne fereşte! Da’ de unde ştiţi? — Îl căuta taică-său pe aici înnebunit. — Câte se mai întâmplă în ziua de azi! — Da’ ce căuta studentul acasă la ora asta? Nu era la facultate? — Nu, că lucra la un magazin de instalaţii de baie. Culmea e că a căzut de pe acoperiş pentru că a vrut să-şi salveze pisica. — Pisica? Chiar pisica lui?

M atei V iş niec

— Da, avea o pisică tărcată care după explozie s-a speriat şi a urcat pe acoperiş. — Da’ de unde ştiţi toate astea, aţi fost de faţă? — Nu, da’ ne-a povestit tatăl băiatului care a trecut pe aici. Tocmai a dus pisica la veterinar. — Sper că a dus-o la domnul Săndoiu, că celălalt, Misi nescu, e un escroc. Am avut eu o problemă cu un canar, dar n-a fost capabil să facă nimic. — S-a întâmplat ceva aici? — S-a întâmplat, a trecut un nemernic de taximetrist şi a călcat o pisică. Şi nici n-a oprit, a plecat ca din puşcă. — Şi unde e pisica? — A luat-o un student şi a dus-o la veterinar, pe Strada Cometei. Da’ nu se ştie dacă scapă. — Şi portocalele astea cine le-a pierdut? — Nu ştiu, că eu când am venit tocmai spăla cineva sângele cu furtunul. Uite că sunt stropi chiar şi pe Foişorul de Foc. — Circulaţi, domnilor, circulaţi… Haideţi, gata, totul s-a rezolvat. — Ce să se rezolve, domnule plutonier? Nu vedeţi că ne omoară de vii ăştia cu motoretele lor? Trec ca nişte nebuni. — Da’ ce s-a întâmplat? — A trecut un student pe motoretă şi l-a călcat pe avocatul Săndoiu. Că ăştia tinerii nu visează la nimic altceva. Viteza şi numai viteza… — Aici, la noi, la Foişor, intersecţia asta a devenit toxică. Aseară m-am întâlnit cu un domn care căuta Strada Cometei şi ştiţi ce i s-a întâmplat? — Ce? — S-a repezit la el o doamnă, aşa ca din senin, şi a început să arunce în el cu portocale! — Nu se poate! — Vă jur. O femeie nebună. Că cică i-ar fi speriat pisica. Şi striga la el, la domnul despre care vă vorbesc, nu ţi-ar fi ruşine, dai cu piciorul în pisici… Şi arunca în el cu portocale. — A, ştiu cine e! Dacă avea o pisică tărcată înseamnă că e doamna Misinescu de pe Strada Cometei. — Sau poate că e doamna Săndoiu de pe strada Mecet că nici ea nu e întreagă la minte… — Ce-i aici, a fost accident? — Da, domnule, s-a izbit maşina pompierilor de o motoretă…

T.O. Bobe a publicat volumele individuale Bucla, Darul lui Moş Crăciun, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, Centrifuga, Contorsionista, Cartea neisprăvirii și a participat la mai multe volume colective. Volumul Bucla a fost tradus în limbile germană și engleză, iar fragmente din Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Contorsionista au apărut în reviste sau antologii în engleză, germană, franceză, polonă, croată. Amuzantă și gravă totodată, Cartea neisprăvirii este o reflecție despre literatură și rostul ei, dar și despre risipa de viață și dedublarea pe care le presupune. Încă de la primele pagini te cucerește poezia existenței de zi cu zi, a ritualului – un colaj între viața domnului Teo și cărțile pe care le-a scris sau ar vrea să le scrie.

T.O. Bobe

CARTEA NEISPRĂVIRII

omnul Teo s-a trezit într-o bună dimineață de sâmbătă la ora 10.08 și, în timp ce își fuma prima țigară în fața geamului deschis de la bucătărie, i-a venit o nouă idee de carte. Domnul Teo era scriitor și îi veneau multe idei de cărți, dar, de fiecare dată când se apuca să le scrie, îi veneau alte și alte idei, cărțile se complicau mult prea mult și, în cel mai bun caz, le abandona după doar câteva pagini. În cel mai rău caz, nici nu se mai apuca să le scrie, pentru că îi veneau idei pentru alte cărți, de care nu se apuca, pentru că îi veneau alte idei, pentru alte cărți. Cu toate acestea, nu s-ar fi putut spune despre domnul Teo că era un idealist și că ar fi crezut într-adevăr că ar fi putut vreodată să scrie toate acele cărți. Era doar un bărbat de 46 de ani, ciufulit, în pijama, în fața ferestrei de la bucătărie. În timp ce fuma în fața ferestrei deschise de la bucătărie, domnul Teo și-a dat seama că în ziua aceea de decembrie se născuse, cu 194 de ani înainte, domnul Gustave Flaubert. Domnului Teo îi

B EL ET R I ST I C Ă

plăcuseră pe vremuri cărțile domnului Gustave, acelea pe care apucase să le citească, fiindcă, de exemplu, Educația sentimentală nu se găsea în librării pe vremea când domnul Teo îl citea pe domnul Gustave, iar mai târziu, când o găsise în sfârșit și o cumpărase, nu avusese niciodată, din varii motive, nervi să o parcurgă din scoarță în scoarță, și tot ce-și amintea din ea era finalul trist, glorios, în care cineva, probabil protagonistul, spunea că partea aceea a vieții lui fusese tot ce-a avut vreodată mai bun. Așadar, domnului Teo, rămas needucat sentimental, i-a venit ideea să scrie o carte pe care s-o înceapă chiar în ziua aceea și să o termine peste exact trei luni, pe data de 15 februarie. Atunci s-ar fi împlinit fix 100 de ani de la nașterea domnului Tristan Tzara, pe care domnul Teo nu-l simpatiza în mod deosebit, dar orice pretext era bun ca să-și dea un deadline, astfel încât să termine măcar una dintre cărțile pe care ar fi vrut să le scrie. Cartea aceasta, pentru care îi venise ideea în timp ce fuma în fața ferestrei de la bucătărie și privea cum o ciocănitoare ciocănește scoarța unui copac, ar fi trebuit să aibă la bază principiul dicționarului, comun celor doi. Se știa că domnul Gustave scrisese un Dicționar de idei primite de-a gata, se știa că domnul Tristan alesese la întâmplare cuvântul „dada“ dintr-un dicționar – domnul Teo se gândea să-și scrie și el cartea deschizând în fiecare zi DEX-ul la întâmplare și aberând înțelept, plin de miez și de farmec, însă foarte succint, despre cuvântul pe care i-ar fi căzut prima dată privirea. Ar fi trebuit să scrie în fiecare zi câte o intrare, o mică povestioară, iar la sfârșitul celor nouăzeci de zile ar fi avut aproape o sută de pagini, cam cât majoritatea cărților domnului César Aira. Domnul Teo nu avea o memorie foarte bună, dar era sigur că domnul César scrisese multe cărți foarte scurte, așa cum era sigur că la ideea cărții pe care voia să o scrie acum contribuise și faptul că în ultimele zile ascultase muzică barocă, fiindcă voia să vadă dacă îi este stimulată imaginația, așa cum citise într-un articol că se întâmplă dacă asculți Lully, Albinoni, Couperin, Pergolesi sau Pachelbel. Cartea lui ar fi trebuit să se numească Dicționar pe sărite și ar fi trebuit să intre în glorioasa galerie a romanelor-dicționar, alături de Dicționar onomastic și de Dicționarul khazar, dacă nu or fi fost și altele de care el nu-și amintea pe moment. Deși nu avea o memorie foarte bună, în timp ce își stingea mucul țigării în scrumiera de pe pervazul ferestrei deschise, domnul Teo și-a amintit că, în urmă cu doar câteva zeci de minute, când era în pat, cu laptopul în brațe și sorbind câteodată din

T. O. B obe

cafeaua de pe scăunelul de lângă el, verificase data în care se afla și văzuse că e 12 decembrie. Domnul Teo și-a amintit lucrul acesta pentru că, deși în general avea o proastă memorie, în particular avea o memorie vizuală onorabilă și, mai mult ca sigur, mucul țigării îi adusese aminte de cursorul dus în partea din dreapta sus a ecranului, unde apăsase pe oră, ca să vadă și data în care se află. Ciudate asociații, și-a spus domnul Teo: să îți amintești cum ai apăsat cursorul într-un colț al ecranului, fiindcă apeși pe filtrul țigării ca să se stingă bine în scrumieră. În mod obișnuit, ar fi fost dezamăgit că, iată, rotunjimea pe care scontase n-avea cum să îi iasă, că se înșelase, nici el nu înțelegea cum și de ce, în privința datei, cu atât mai mult cu cât o aflase cu puțină vreme în urmă. Domnului Teo îi plăceau rotunjimile narative și, în alte condiții, ar fi renunțat să scrie cartea la care tocmai se gândise, însă de data aceasta a perseverat. N-avea să se lase descurajat, și-a spus el, nu era nimic dacă nu se afla în 15 decembrie, așa cum crezuse, putea să înceapă cartea peste câteva zile. Numai că, peste câteva zile, 15 decembrie cădea într-o zi de marți, iar domnul Teo, deși știa că superstiția conform căreia nu se cuvine să începi nimic într-o marți nu are justificare, o respecta cu sfințenie. Așadar, avea să înceapă cartea chiar sâmbătă, pe 12, când avea să scrie un fel de cuvânt înainte, o introducere care să arate cititorului ce fel de carte avea să citească. Pe urmă, domnul Teo a făcut un duș, s-a îmbrăcat și s-a dus la piață, de unde n-are nici o importanță ce-a cumpărat, așa cum n-are importanță nici ce-a făcut în decursul celor câteva ore până s-a apucat să scrie cartea la care se gândise ceva mai devreme. Pentru că știa că este uituc, dar pentru că era și meticulos, atunci când a ajuns la paragraful în care voia să scrie despre domnul Tristan, a verificat pe Internet data de naștere a acestuia și a constatat că se înșelase încă o dată. Domnul Tristan era născut pe 16 aprilie. Ciudat, și-a spus domnul Teo pentru a doua oară în ziua aceea. Fusese convins că domnul Tristan era vărsător, ca și el, și că de-acolo i se trăsese spiritul rebel, dorința de inovație, spiritul jucăuș. Iar, dacă se înșelase în privința domnului Tristan, domnul Teo și-a zis să verifice și ce era cu data de 15 februarie pe care o ținuse minte, iar cu data de 15 februarie nu era nimic, dar era cu data de 5 februarie, pentru că pe 5 februarie domnul Hugo deschisese Cabaret Voltaire, iar domnul Tristan găsise cuvântul „dada“ pe data de 8 februarie. Și abia atunci domnul Teo a realizat că, de fapt, nu era vorba de centenarul domnului Tristan, ci de 100 de ani de la apariția mișcării Dada. Cu atât mai

B EL ET R I ST I C Ă

bine, și-a spus domnul Teo, înseamnă că, dacă o să am prea puține pagini până pe 8 februarie, atunci o să scriu câte o intrare de dicționar până pe 16 aprilie. La urma urmei, pe 16 aprilie se împlineau 120 de ani de la nașterea domnului Tzara, ceea ce însemna, dacă nu un număr rotund, măcar unul oval. Chiar și mișcarea de revoluție a pământului este ovală, a reflectat domnul Teo, de unde rezultă că ovalul e o formă geometrică mai naturală decât cercul perfect și probabil că asta ar fi făcut cartea mai atracțioasă pentru publicul cititor. Oricum, numărul rotund de la întemeierea mișcării Dada se împlinea exact la mijloc, între 12 decembrie și 16 aprilie. De fapt, 8 februarie nu era exact-exact la mijloc, dar, dacă în poezie se admiteau licențele poetice, de ce nu s-ar accepta și în proză licențele temporale? Și poate era chiar mai bine așa, să scrie până pe 16 aprilie, pentru că, între timp, domnul Teo își dăduse seama că din decembrie până în februarie nu sunt trei luni, așa cum crezuse de dimineață, ci numai două, iar cartea i-ar fi ieșit mult prea subțire. În următoarele zile, primul lucru pe care trebuia să îl facă domnul Teo dimineața, după ce se trezea, era să deschidă la întâmplare DEX-ul și, cu ochii închiși, să pună degetul pe câte-un cuvânt. Al optulea lucru pe care trebuia să-l facă, după ce mânca, își bea cafeaua, se spăla pe dinți, se dușa, se ștergea și își punea niște haine comode, era să se așeze pe canapea, cu laptopul pe genunchi, și să înceapă să scrie câte-o povestire inspirată de cuvântul găsit mai devreme. […] Era o roată zimțată din metal, cam de mărimea oalei în care mama îmi fierbea crenvurștii în fiecare duminică, iar, pe vremea când aveam vreo șase ani sau mai puțin, părinții mei o țineau pe șifonier, acolo unde iarna puneau la copt și bananele verzi. Nu-mi amintesc momentul în care-am descoperit-o, dar știu că după aceea m-am uitat la ea săptămâni în șir, luni, și că am încercat să-mi dau seama la ce folosește. Nu îndrăzneam să întreb, însă odată, mult mai târziu, când bunica a venit pe la noi, am aflat de la ea, în trecere, că piesa era de mult în posesia familiei noastre și că într-o vreme o puneau pe capacul butoiului cu murături, ca să le țină presate. Pe urmă am aflat că într-o perioadă și tata o folosise în atelierul lui auto din cartier, ca suport pentru nu mai știu ce. Bineînțeles că uitam câteodată de ea, mai ales după ce începusem școala și aveam de făcut lecții până seara târziu, dar o știam acolo și asta îmi dădea PIESĂ

T. O. B obe

un sentiment de siguranță, fiindcă era aproape singurul obiect din casa noastră care nu se clintea niciodată. Mama schimba locul mobilelor o dată la câteva luni, înainte de Crăciun și de Paște, bibelourile, milieurile și cărțile apăreau și dispăreau succesiv, până și vesela se mai spărgea, tacâmurile se uzau, hainele trebuiau schimbate mereu, însă piesa rămânea acolo, pe șifonier, indiferent unde ar fi fost așezat acesta în cameră. Într-o după-amiază, când învățam la geografie vârfurile din Carpații Orientali, mi-am aruncat din întâmplare privirea spre locul acela și n-am mai găsit-o. Am crezut că din cauza mea o furaseră hoții, fiindcă în ziua aceea mă întorsesem de la școală să-mi iau echipamentul de sport și uitasem să încui ușa în urmă. Vreo două ore am căutat-o întruna, iar când mama a ajuns acasă de la serviciu eram așezat pe covor și plângeam vinovat. Însă ea, dacă a auzit de ce plâng, m-a liniștit imediat și mi-a arătat piesa, pe care o pusese cu o zi înainte pe noptiera din camera ei, ca să-i sprijine oglinda în care se machia dimineața. Atunci mi-am dat seama că totuși nu era un obiect care să rămână mereu imobil, că îmi oferea aceeași senzație de siguranță chiar dacă se află în altă parte și că nu trebuia decât să o simt în preajmă ca să fiu liniștit. Când m-am făcut ceva mai mare, am îndrăznit să o fur din spatele oglinzii ca să mă joc cu ea câteodată, să o conduc cu o tijă groasă prin praf, alături de alți copii, care conduceau însă cercuri obișnuite, din sârmă. Datorită piesei devenisem centrul și liderul grupului și eu stabileam de fiecare dată traseul pe care urma să o luăm sau chiar aveam puterea să îl modific, dacă mă răzgândeam pe parcurs, de cele mai multe ori la colțul străzii pe care locuia Mihaela. Mai târziu, indiferent unde aș fi plecat, am luat-o cu mine, oricât mi-ar fi spus prietenii că e inutilă și că doar îmi îngreunează bagajul. Firește că nu o căram în excursii, însă în toate orașele unde am locuit mai mult de trei luni am avut-o aproape: și la facultate, în București, și la Brașov, unde am fost angajat prima dată, și la o bursă post-doctorală de câteva luni, în Marsilia, și la Arad. În tinerețe mă simțeam special, credeam că nimeni nu mai are o piesă, până într-o zi, când am mers acasă la fata pe care-o iubeam pe atunci. În timp ce eram îngenuncheat la marginea patului, cu capul între picioarele ei, am simțit în rotula dreaptă o împunsătură și apoi am văzut cum de sub recamier ieșea marginea altei roți, tot zimțate, însă mai mari și mai groase. Alina, așa se numea fata aceea, mi-a spus că o avusese de când se știa,

B EL ET R I ST I C Ă

dar că nimeni n-o folosise la nimic niciodată și că părinții ei nu se îndurau s-o arunce, câtă vreme încă mai trăia bunicul patern, care le-o dăduse la nuntă. De-a lungul timpului, am aflat că și alții au piese, tot așa, moștenite, și chiar am crezut, pentru o scurtă bucată de timp, că în fiecare familie se află câte una, transmisă din generație în generație. Un prieten din Brașov avea o parte din ce părea a fi fost o bielă, altcineva, din Cugir, păstrase un lanț de transmisie, o profesoară din Stockholm, cu care intrasem în corespondență întâmplător, mi-a spus că ține pe etajeră un fel de arc delicat, pe care aveam să îl văd când am vizitat-o, câțiva ani mai târziu, un văr al altei iubite, mutat în Montmartre, avea o bilă de rulment aurie, cam cât un cap de copil, despre care credea că e o operă necunoscută a lui Brâncuși, o văduvă din Bărcănești avea un cardan. Într-o vreme îmi venise ideea să fac un catalog, un inventar al tuturor pieselor răspândite prin lume, și am început să le caut. Învățasem să le recunosc și să le deosebesc de restul vechiturilor, fiindcă mai erau câte unii care păstrau prin garaje sau prin sertare tot felul de lucruri, rămășițe de la vreo mașină de cusut Singer, de la vreo batoză a bunicului lor sau de la vreun motor de Trabant. Însă adevăratele piese erau făcute din ceva unic, un aliaj pe care-l recunoșteam după gust. Nu trebuia să le cântăresc, nu trebuia să mai încerc să aflu compoziția lui – încercasem de câteva ori și nimeni nu putuse să-mi spună din ce sunt făcute. Era suficient să pun limba pe piesă, și atunci, indiferent de forma ei, de mărime, de cât de bine fusese păstrată și curățată de impuritățile depuse pe ea, îmi lăsa aceeași senzație de dulceag-amărui. Eram convins că toate făcuseră parte dintr-un mecanism mult mai mare, dintr-unul singur, dar nu știam ce fel de mașinărie fusese și cât de veche era. Pe la mijlocul vieții, când o dată la câteva luni sau la câțiva ani dădeam peste o piesă adevărată, îmi intrase în cap și că aș fi putut să îl reconstitui, însă cu cât căutam mai mult, cu atât șansele mele să găsesc vreuna adevărată se micșorau. Acum, de multă vreme am renunțat. Tot ce-mi doresc e să se știe că una dintre ele se află la mine, o roată dințată de dimensiunea oalei în care mama îmi fierbea crenvurștii în fiecare duminică, și că în curând o să i-o încredințez fiicei mele ca s-o păstreze. Poate că altădată, după ce n-am să mai fiu, altcineva o să aibă norocul pe care eu nu l-am avut, poate că altcineva o să găsească toate piesele și o să înțeleagă și o să pună iarăși în funcțiune întregul.

ÎN COLECŢIA 821.135.1 – SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI:

Cristina Vremeş a surprins pe toată lumea cu acest debut foarte solid. […] Pe lângă talent, a pus la bătaie calităţi pe care, cu adevărat, unii scriitori nu le dobândesc poate niciodată: siguranţă de sine, stil impecabil, limbaj bine stăpânit, ritm susţinut, logică a planurilor narative, limpezime prozastică, forţă. — Gelu Diaconu despre Trilogia sexului rătăcitor

Andrei Panţu (n. 1983) a studiat filozofie şi literatură la European College of Liberal Arts, ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la AUBG, apoi a obţinut o diplomă de masterat tot în ştiințe politice de la Universitatea din Leiden şi Universitatea din Manchester. În perioada 2014–2018 a fost editor al revistei academice Romanian Journal of Political Science. Lucrează de mai mulţi ani în domeniul IT. A publicat până acum proză scurtă în revistele Biserica de lemn, Revista de povestiri, ARGOS, Gazeta SF, iocan, Revista de suspans, Helion, pe platforma Literomania, precum și în antologiile ARGOS DOI și Eroi fără voie. Volumul de povestiri Tonomatul reprezintă debutul său editorial. „Am încercat să tratez mai multe teme care m-au obsedat întotdeauna – singurătatea, obsesia perfecţiunii, dorinţa de a avea succes, cinismul, gelozia. Am abordat povestirile din perspectivă fantastică, pentru că e registrul de care mă simt cel mai apropiat, şi pe care îl şi stăpânesc cel mai bine. Cu ajutorul fantasticului, am vrut să arunc o lumină nouă asupra acestor teme.“ — A.P.

Andrei Panțu

TONOMATUL

SALINGER INTRĂ ÎNTR-UN BAR

reau doar să vă povestesc despre ce s-a întâmplat în noaptea pe care am trăit-o acum o lună într-un bar din Manhattan unde se zvonea că ar fi fost văzut, pentru prima oară după mulţi ani, J.D. Salinger. Se înserase deja când am intrat, barul era aproape plin, înţelegeam curiozitatea oamenilor de a-l vedea pe scriitor după atâta vreme. Totuși, numai în pielea lui să nu fii acum, cu toți ipocriţii care mişunau pe-acolo, vrând să afle câte ceva despre el. M-am aşezat pe singurul loc liber de la bar. What’ll it be? L-am studiat cu atenţie pe barman, nu veneam foarte des aici, nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Whisky. Barmanul putea să fie Salinger. Avea cam aceeaşi vârstă, aceleaşi trăsături, ce acoperire mai bună decât cea de a servi băuturi la un bar chiar în Manhattan? — Se spune că Salinger vine din când în când pe-aici, mi-a şoptit el.

B EL ET R I ST I C Ă

— Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat. Doamna din dreapta mea ne-a auzit, însă n-a zis nimic, individul din stânga ne-a auzit şi el. Era tot cam de vârsta lui Salinger, şi semăna cu el, zău că semăna. S-a făcut la început că nu ne bagă în seamă, dar în cele din urmă s-a lăsat păgubaş: — Se spune că ar fi trecut pe aici acum câteva săptămâni. Într-o haină neagră, cu pălărie neagră, a băut scotch şi s-a uitat la meci. Or so they say. Mă uitam la el cu coada ochiului, ca să văd ce spune. Tipul avea chiar el haină şi pălărie neagră. — Serios? — Da, răspunse el. Sorbi din paharul de scotch. Nimeni nu şi-a dat seama că-i el. Şi totuşi... — Şi totuşi? — Şi totuşi era clar. Nu s-a schimbat prea mult. Barmanul dădea din cap în timp ce ştergea halbele şi le atârna undeva deasupra barului. Oricare din ăştia doi putea fi Salinger. — Hipnoză în grup, spuse barmanul. Prostii. — Altfel nu-mi explic. L-au văzut zeci de oameni aici, unii au stat de vorbă cu el şi nu l-a recunoscut nimeni. Dar cum a plecat – ce să vezi! – imediat şi-au dat seama cu cine au stat de vorbă. Doamna din dreapta mea a plătit, s-a ridicat şi a plecat. I-a luat locul imediat un grăsan cu o pălărie neagră pe cap. Şi-a scos-o şi a pus-o pe tejghea. — Bună seara! a zis. Individul din stânga mea a făcut ochii mari. S-a uitat la mine, la barman, iar la mine, gata-gata să ne spună ceva. Dar barmanul era ocupat şi nu-l băga în seamă, trecuse de la şters halbe la pahare. Individul m-a tras de mânecă, făcând semn cu capul spre grăsan. — El e, mi-a şoptit. M-am încruntat. — Nu are cum să fie el. — Ba el e, el e, uită-te la el, are aceiaşi ochi, aceeaşi mutră... — Îţi zic sigur că nu e el, i-am răspuns. Ştiam că nu l-am convins. Individul a continuat să se frământe pe scaun, aruncând din când în când pe furiş câte o privire în direcţia grăsanului. Acesta şi-a dat seama ce se întâmplă şi ne-a întrebat pe toţi trei: — Ar trebui să-nceapă în curând şi meciul, nu-i aşa?

And re i Pa n ț u

— Imediat, răspunse barmanul. Cei de la Jets jucau cu New York Giants. Grăsanul şi-a luat şi el un scotch. A început să ne povestească fiecare fază a jocului cu cei de la Patriots, minut cu minut. Era tipul cel mai plictisitor din câţi văzusem eu vreodată. Mi-am aprins pe rând două ţigări, aveau un gust infect, însă am continuat să fumez şi să beau whisky. Barmanul zâmbea cu gura până la urechi. Zău că semăna cel mai bine cu Salinger. I-am mai cerut un whisky şi sifon, i-am spus să mi le servească separat. Individul din stânga avea o faţă uşor alungită. Din punctul ăsta de vedere, şi el semăna puţin cu Salinger. Poate toţi suntem Salinger, cine ştie, părea el să spună. Ajungi la şaptezeci de ani să stai într-un bar şi să urăşti pe oricine intră şi pare să fi jucat fotbal la universitate. Cam aşa era. Ne-am uitat la meci, în timp ce grăsanul comenta fiecare fază împreună cu barmanul. Trebuie mereu să laşi impresia că te interesează grozav toate amănuntele unui meci nenorocit. Conversaţia mea cu individul din stânga era şi mai îngrozitoare. Mie nu-mi venea în minte nici un subiect, iar el vorbea întruna, nu se oprea deloc şi, ce era şi mai groaznic, nu spunea niciodată nimic care să te intereseze. Nici măcar nu mai eram cine ştie ce atent la meci. Din când în când se oprea şi trăgea cu ochiul la grăsan, şi-i auzeam ăluia comentariile, amănunt cu amănunt. Am vorbit despre toți băieţii cu care am fost eu în facultate şi vorbeau în timpul meciurilor. La un moment dat m-am ridicat şi am plătit. Le-aş fi plătit şi o sută de whisky-uri, numai să nu-mi fi comentat toate astea în timpul meciului. De cele mai multe ori, oricum aproape că uit să iau restul la restaurant, la bar sau mai ştiu eu unde. Asta-i tot, le-am spus. Mai mult nu vă povestesc. N-am nici un chef, zău că n-am, toate astea mi se par neinteresante. Nu şi-au dat seama. Nu cât timp am fost în bar. Am luat un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă acasă. Abia atunci au ieşit toţi trei în stradă să alerge după mine, însă era prea târziu. Zău că era să-mi vină rău. După cum spuneam la început, numai în pielea lui Salinger să nu fii acum.

Cunoscut prozator şi dramaturg român, Cătălin Mihuleac a publicat, printre altele, Zece povestiri multilateral dezvoltate (2010), Aventurile unui gentleman bolşevic (2012), Ultima ţigără a lui Fondane: Istorii de Holocaust (2016), America de peste pogrom (2014). Noul său roman, Deborah, comprimă câteva intervale esențiale din istoria României – între 1921 și prezent –, concentrate în jurul poveștilor de viață ale unor evrei din Bucovina. Un fir urmărește chiar viața lui Deborah, evreică născută la Câmpulung, deportată împreună cu membrii familiei la Atachi, pe malul Nistrului. Prigoana evreilor la Câmpulung e văzută prin ochii lui Deborah, în scene foarte puternice, ca și episoadele care surprind deportările în Transnistria. Autorul își continuă cu acest roman un proiect mai vechi, care are ca scop restituirea literară a multiplelor faţete ale istoriei evreilor din România.

Cătălin Mihuleac

DEBORAH

eborah primea azil politic la bunici. A-nceput să treacă frontiera spre ei la patru ani, când în casă a apărut o gură care zbiera fără istov. Astrid! Dacă îi era foame, dacă avea scutecul zoaie sau dacă orice altceva, zbiera de zgâria varul de pe pereți. — În tribunele unui stadion cu 25.000 de locuri de-aș fi, și tot aș auzi-o cum zbiară în pătuțul de acasă! Astfel își portretiza Max Mătăsaru noua odraslă care, spre deziluzia lui, ținea tot de ginta femeiască. Deborah se confrunta cu stresul. De cum recepta ascuțișul primelor sunete de-ale surioarei, țâșnea peste frontieră și se preda în brațele bunicilor. Sătulă de sacul decibelic fără fund, rămânea uneori și peste noapte. Pe bunicul Mișu îl asocia cu pălăria neagră în contrast cu albul bărbii, cu prăvălia și cu sinagoga pe care-o frecventa zilnic, dimineața și seara. Era frumos la sinagogă: te rugai Domnului

B EL ET R I ST I C Ă

și-n pauze perfectai afaceri. Sau invers: perfectai afaceri și-n pauze te rugai Domnului să fie cu profit. Bunicul fără pălărie sau sinagogă ar fi fost un bunic ciopârțit. — Lui Dumnezeu îi sare țandăra când îi adresezi milogeli, explica el. Dacă îi prezinți un plan de afaceri sau măcar o idee de dezvoltare, barba i se înfoaie și pune și El umărul! Pe bunica Sara o asocia cu basmaua din jurul frunții și cu aspirinele – două arme de luptă împotriva migrenelor. Din vreme în vreme, o trimitea pe Deborah după praf de aspirine, ceea ce a născut în farmacistul Garai ispita de a-i vinde talc. Dacă bunica s-ar fi prins, escrocul ar fi dat vina pe neatenție, dar nu s-a prins. Ori aspirina, ori talcul, totuna era pentru migrena ei, fidelă ca o cățelușă. Bunica fără migrenă ar fi fost o bunică ciopârțită. Era analfabetă. Își propusese să deprindă buchea odată cu Deborah, dar n-a mai fost cazul. În 1931, a suportat la clinica celebrului medic Haimovici din Cernăuți o operație de cataractă. Ce-a făcut celebrul, ce n-a făcut, cert e că pacienta a orbit la câteva zile după intervenție. Ca orice chirurg care-o sfeclise în malpraxis, celebrul s-a făcut că plouă, netrecându-i prin cap să-i înapoieze pacientei jefuite de vedere onorariul primit anticipat. Această nesimțire l-a făcut pe Mișu Mătăsaru să spargă un bibelou de porțelan, reprezentând un pelican cu gușa cât buzunarele doctorului: — Cum e posibil ? Trăim, oare, în pădure? Așa s-ar fi zis. Bunica suferea prea mult și-a încercat să-l potolească: — La nenorocirea pe care o pătimesc, îți arde de bani? — Îmi arde, cum să nu-mi ardă, că banii au produs nenorocirea! Dacă măcelarul ăla n-ar fi atât de lacom, s-ar ocupa de mai puțini pacienți și n-ar mai opera cu ochii cârpiți de nesomn. E de datoria mea să-i dau o lecție. Mișu Mătăsaru a pus mâna pe telefon, s-a recomandat secretarei doctorului Haimovici cu nume fals – Ștrul Rabinovici, toptangiu de coloniale – și a cerut o consultație urgentă. — În vederea unei operații de cataractă, duduie! Vă rog să notați că țiu să achit în avans onorariul și sporul de urgență! Secretara i-a cerut să aștepte un minuțel, pentru a transmite mesajul. Prin telefon, se auzea saliva oftalmologului debordând ca un puț de petrol. — Domnul doctor este extrem de ocupat, însă pentru dumneavoastră își va face timp. Vă poate primi chiar mâine. Negustorul a luat trenul până la Cernăuți, de unde o trăsură l-a preluat și l-a depus în fața clinicii, care era atât de mare, de

Că t ăli n Mi h u l eac

ziceai că adăpostea cinci săli de concerte. A intrat și a închis pe dinăuntru ușa pe care scria „Dr. Haimovici – specialistul No. 1“, întrebându-se legitim: — Dacă No. 1 operează în asemenea hal, cum or fi operând No. 2 și No. 3? No. 1 l-a întâmpinat cu un zâmbet și o mână întinsă, dar a primit între picioare un genunchi devastator, care-a produs un clinchet argintiu, de unde Mișu a dedus că ținea bani și-n scrot. N-avea de unde să știe că No. 1 suportase o intervenție la prostată, că îi fuseseră extirpate testiculele, dar ceruse să i se umple punguța cu două biluțe de metal. Așa își fură foștii masculi dominanți singuri căciula! — Scuzați, dar așa dau eu bună ziua! i-a explicat negustorul. Matale operezi cu picioarele, eu salut cu picioarele. Dacă n-ai înțeles salutul, pot să-l repet. În spiritul politeții bucovinene, l-a repetat, producând un nou clinchet argintiu. Deși meseriile diferă adesea radical între ele, deontologiile se rotesc în jurul unei singure axe a omeniei. În cuvinte puține, bunicul lui Deborah i-a împrospătat doctorului câteva dintre lecțiile uitate. La urmă, acesta i-a returnat onorariul primit pentru operație, prețul biletului de tren, o diurnă corespunzătoare, alături de un spor de malpraxis. Și a promis solemn să opereze mai puțin. Nu și-a pus o clipă problema să reclame agresiunea la poliție: ce să spună, că a primit un șut în boașele false? Și-apoi, dacă omul a explicat civilizat că așa saluta el, cum să-l denunți? Totuși, nu trăim în pădure. De cum bunica și-a prăpădit vederea, Deborah a trecut oficial în casa ei. Era mică, dar compensa la tejghea lipsa bunicului, când acesta pleca după marfă. Bifa într-un caiet vânzările și primea ca plată un bănuț al ei. Clienții o găseau drăgălașă, fiindcă așa era. Bătrâna oarbă o îndruma, atât cât putea s-o facă un bibelou familial în mărime naturală. Trebăluia în continuare în casa pe care o știa și fără ochi, până-ntr-o zi când, neștiind că trapa era trasă, a căzut în beci. Cu două coaste fisurate, și-a plâns de milă pedeapsa de a trăi doar din inerție. Ca să-i aline durerea, Deborah s-a apucat să-i citească una și alta, răsturnând clișeul bunicuței care le umplea nepoților sufletul cu povești. Interesant e că preferințele bunicii nu s-au fixat pe subiecte potrivite mentalității sale, ci pe unele aparent imposibil de înghițit.

B EL ET R I ST I C Ă

Îi plăcea mai cu seamă un foileton, care apărea vineri de vineri la chioșcul de ziare și povestea ororile comise de Marele Inchizitor Torquemada. Lectura avea efectul unui pumn de vitamine: — Brrrr, draga bunicii, da’ ce-i mai prăjea pe ovreiași Grămadă ăsta! Pentru ea, Torquemada a devenit Grămadă – un toptangiu irezistibil, care îi frigea pe evrei la grămadă. Când îi prăjea en detail, îl alinta Grămăjoară. Uneori, Grămadă era demagog și sublinia că execuția se făcea doar în interesul celui fript – care avea șansa de a pleca din lumea asta purificat prin foc. Atunci, bătrâna îl numea ironic „dom’ deputat“ sau „dom’ ministru“: — Ușurel, dom’ deputat Grămadă, că s-a suit scroafa-n răchită! Pe la al treilea episod al foiletonului, s-a întâmplat și minunea: isprăvile toptangiului de pârjoluri au scăpat-o de migrene. În marea ei fericire, l-a alintat pe Torquemada „scumpul meu tămăduitor“ și i s-a dedicat cu toată ființa. Prima lectură a fiecărei broșuri avea loc vineri dimineața, când Grămadă apărea țanțoș la chioșcuri; apoi, în reluare, duminică și marți. Joi, când așteptarea noului episod devenea supliciu, bunica recita din memorie fragmente anterioare, gesticulând prin casă: Autodafé: înalt al cerului și scrum, Sublim, fără hârtoape, îți e cinstitul drum! Păgâni, jidani nemernici, voi, mieluşeii mei, O clipă de durere când vi se cere, ce-i? Când Raiul vă așteaptă cu-atâta fericire, Mai facem caz acuma de-o candidă prăjire? Într-adevăr, era de-a dreptul jenant să faci caz de o candidă prăjire. În noaptea de joi spre vineri, somnul bătrânei era crestat de coșmaruri, în care frumosul prăjitor de evrei nu mai venea la întâlnire. Scâncea atunci, temându-se că va rămâne cu bezna inimii adăugată la cea a ochilor. Căci Sara Mătăsaru – mamă și bunică trecută nu de una, ci de două menopauze și jumătate – era pătrunsă până-n măduvă de vâlvătăile iubirii. Vineri la prima oră, Deborah o tulea spre chioșc, de unde revenea cu foile care conțineau noile cruzimi semnate de șarmantul inchizitor. Bunica o aștepta cu ceaiul fierbinte și cu urechile cât aripile unei mori din Castilia, gata să se învârtă după cum dicta vântul lecturii. Ah, Torquemada, incendiator de inimi caste!

Că t ăli n Mi h u l eac

Fiindcă nu era de paie, bunicul Mișu Mătăsaru orbea și el, dar de gelozie. Ce avea Grămadă ăsta: o sabie și-un amnar? De necaz, prefera să frecventeze cârciuma, întrucât la sinagogă se cam făcea haz de el. Într-o zi, pentru a-i mai stinge din pasiune, Max Mătăsaru i-a spus mamei că Torquemada ar fi „marrano“ – evreu convertit. Însă efectul a fost contrar celui scontat, ceea ce demonstra încă o dată că reacțiile unei femei îndrăgostite rămâneau imposibil de intuit. Simțind că dispărea și ultima redută dintre ea și Grămăjoară, Sara Mătăsaru s-a luminat: — Eram sigură! Un alișveriș ca Inchiziția al cui să fie, dacă nu al unui evreu?! Schimbând macazul, Max și-a luat deoparte tatăl: — Las-o pe mama să fie fericită, învață de la ea arta de a trăi! Preferi s-o vezi plânsă, resemnată și cu migrene? Pe deasupra, Torquemada e mort! Cum poți fi gelos pe-un mort? Ehei, care bărbat nu și-a dori să fie mort ca Torquemada?! Totuși, bătrânul a lăsat baltă gelozia și-a început din nou să meargă la sinagogă. Sara rămăsese analfabetă, alături de alți trei frați, pentru ca unul să poată învăța carte și să ajungă doctor. Apoi, patria ei a fost gospodăria. Prima ieșire din județ a fost la Cernăuți, pentru operația aceea cu ghinion. Decât să stea ghemuită în scorbura ei întunecoasă, mai bine fericită, între fantasme! Într-o zi, foiletonul lui Torquemada a luat sfârșit, la fel ca tot ce este frumos pe lume. Dar Max, când pleca în călătorie, nu uita să-i cumpere tot ce-i pica în mână despre Marele Inchizitor și Amant. Când mama a făcut 75 de ani, i-a adus piesa lui Victor Hugo despre Torquemada, în traducerea lui Avram Steuerman. O găsise la un anticar din Iași și i-a citit-o chiar el, cu intonație. Bătrâna strălucea, cum niciodată o bătrână nu mai fusese văzută strălucind.

Prozatoare, scenaristă și om de radio, Corina Sabău s-a născut în 1975, la Câmpulung-Muscel. A debutat cu romanul Blocul 29, apartamentul 1 (2009), selecționat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franța) și distins cu Premiul pentru debut în roman, în cadrul Colocviilor Romanului Românesc. Fragmente din roman au apărut în 2018 în antologia de proză românească contemporană Das Leben wie ein Tortenboden: Neue Rumänische Prosa (Viața ca un blat de tort), publicată la editura germană Transit. În 2012 publică un al doilea roman, Dragostea, chiar ea. Colaborează la scrierea scenariului care stă la baza filmului Toată lumea din familia noastră (2012), regizat de Radu Jude și produs de Hi Film, câștigător a numeroase premii internaționale. Și se auzeau greierii este un roman despre condiția femeii în România, în anii ’80.

Corina Sabău

ȘI SE AUZEAU GREIERII

ub vocea lui camera se îngusta și se rupea de tot, de uliță, de birtul lui nea Nae, de calea ferată, de pădurea de salcâmi care se ridica în spatele cotețelor, de săgețile care indicau drumul spre sat, de moara părăsită unde mă jucam cu Nico, de creaturile fantastice pe care mi le imaginam zburând deasupra satului, când vocea lui începea, eu și mama eram numai ale lui. Nu mai țin minte de la ce a pornit atunci, putea porni de la orice. Că mama s-a întors cu pomană de la biserică și noi nu suntem ultimii oameni să primim pomană, că mi-a scăpat piciorul calului pe care îl potcovea, că am citit cu voce tare când îmi făceam temele, că un vecin a făcut mai multă țuică și altul are mai multe găini, că am uitat să aduc lemne, orice îi era de folos. S-a ridicat în picioare – eram toți la masă – și și-a scos cureaua fără să se grăbescă. A învârtit-o de câteva ori prin aer, a plesnit lemnul mesei, nu părea să aibă chef să se desfășoare ca altădată, încă mai speram că e doar o demonstrație și că o să-și reia locul,

B EL ET R I ST I C Ă

dar nu, și-a dezvelit dinții de sus și a scos un fel de chiot, ceva nou, în tot cazul, abia atunci ea s-a ridicat și a luat-o la fugă spre cameră, el a ajuns-o din doi pași, a răsturnat un scaun cu care i-a barat calea și ea s-a prăvălit peste scaun, bărbia i s-a lovit în cădere, m-a lăsat să o ridic, ne-a privit fără să se apropie, și abia când ea a fost din nou în picioare a început s-o lovească și a lovit-o până a pus-o din nou la podea. De fiecare dată era la fel, cu cât lovea mai tare, veneau și cuvintele, și cuvintele pe care i le-a spus degeaba încerc să le uit, chiar dacă aș dormi zi și noapte și m-ar spăla o sută de râuri și aș fi cea mai iubită femeie de pe pământ, cuvintele pe care i le-a spus tata mamei în camera bună tot n-aș putea să le uit, n-am avut curajul să mă bag între ei, doar m-am apropiat de ea, știam că n-o să mă lase s-o ridic, încă nu-și consumase toată furia, după ce a lăsat cureaua și-a plimbat gheata pe corpul chircit și i-a mai tras câteva șuturi, nu mai lovea rău, părea mai degrabă că dă în joacă, nici să te bat nu-mi vine, darmite să te fut, ea s-a lipit de ciment și a început să geamă, un geamăt de femeie terminată, care a continuat să crească din liniștea casei noastre, tremura, părul i se răsfirase în toate părţile şi el continua să dea, ce din tine să mă trezească la viață când nimic din tine nu are viață, nici măcar sângele tău nu miroase a viață, m-am apropiat şi m-am aşezat peste ea şi atunci a început să dea şi în mine, așa vă uniți și când vă bateți joc de mine, de mine care vă dau să mâncați, cu ce am greșit de m-a pricopsit Dumnezeu cu așa putori, şi-a tras scaunul lângă noi și s-a așezat, Ecaterina ce ți-a făcut, e copilul tău, creștea vocea ei sub mine, stăteam peste ea și îi acopeream capul și dacă am simțit vreodată că trupul meu e prelungirea altui trup, atunci a fost, lacrimile mele îi udau faţa şi eu le ștergeam, temătoare să nu-l stârnesc, și-a proptit un picior pe fundul meu și nu ne-a lăsat să ne ridicăm, mai staţi aşa un pic, pe podea, acolo vă e locul, și-a aprins o ţigară, mă unge pe suflet să vă văd aşa, atâta ştiţi, să vă jeliţi, a luat de pe masă calendarul ortodox şi l-a deschis rânjind, ia să vedem ce sfânt e azi, un sfânt la care i se cam rupe de voi, a adormit vorbind, picioarele i s-au deschis întâi larg, de parcă ar fi vrut să cuprindă totul între ele, apoi s-au abandonat fără vlagă pe o parte, ne-am ridicat când a scos primul sforăit, acelaşi zâmbet timid când constata că poate sta în picioare, niciodată nu mă temeam când o porneam singure prin noapte deși până la Aurica aveam de mers, trebuia să traversăm toată ulița, să ieșim la stradă și să mai mergem o bucată de drum, până aproape de pasarelă, mă uitam mereu în spate, putea să se trezească în orice moment

102

103

Co ri n a Sa b ău

și să vină după noi, dar era altceva, afară toate erau la locul lor, și mai era puțin și o le văd în soare, mă uitam la picioarele ei, mergea lângă mine ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, până o să se învinețească corpul ei va fi ca și cand n-ar fi cunoscut bătaia, ea vorbea întruna și eu mă rugam ca el să moară. Aurica nu se mira niciodată când se trezea cu noi la poartă, o găseam în același halat decolorat și de fiecare dată spunea același lucru, poate că fata e obosită și vrea să se odihnescă, și tot de fiecare dată eu mă țineam după ele în bucătărie, îmi plăcea să le aud vorbind, Aurica îmi punea în față o farfurie cu mâncare, priveam vasul cu fructe de plastic, toate fructele posibile erau acolo, măr, banană, portocală, pepene, pară, o dată când am rămas singură le-am luat pe rând și le-am mirosit și am constatat că fructele nu fuseseră contaminate de mirosul înțepător din casă, abia după ce mă bucuram de liniștea din bucătărie și de cuvintele lor mă duceam în cealaltă cameră, unde Aurica ne culca pe mine și pe mama, culorile de pe carpetă se aprindeau în lumina lunii și în bucătărie se trăgeau aceleași concluzii, ce femeie de pe lumea asta nu o în casează din când în când, încercam să rămân trează și să mă țin de cuvintele lor, dar tot un singur gând se alegea, cât ți se poate pre tinde în numele unei datorii, adormeam greu și a doua zi când mă trezeam mama mă strângea în brațe şi eu tot aşteptam ca cineva să trântească poarta și să strige a murit nea Iulică.

Â© ANDREI PUNGOVSCHI

Născut la Buftea, pe 11 iunie 1980, Bogdan Răileanu a terminat Jurnalismul și lucrează în publicitate. În 2017 i‑a apărut volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (nominalizat la Premiul Iocan), urmat la puțină vreme de romanul Dinții ascuțiți ai binelui (nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România). Al doilea roman al lui, Teoria apropierii, e o carte despre prietenie, mai exact despre regăsirea a doi prieteni care, acum, vin din lumi diferite. E și o carte despre înstrăinare, despre cum se produce ea şi ce anume declanșează degradarea relațiilor dintre doi oameni care la un moment dat au fost de nedespărțit.

Bogdan Răileanu

TEORIA APROPIERII

upă spital, a stat vreo două săptămâni în casă după spital. A așteptat să i se dezumfle fața după operație. A citit cărți, articole și s‑a uitat pe Facebook. A ieșit până la farmacie o dată și la piață de trei ori. Avea zile întregi de tăcere. Rar scotea câte un cuvânt și chiar și atunci când spunea ceva, pentru că se mira sau îi venea să exclame dintr‑un motiv sau altul, se întreru‑ pea din ce făcea și se trezea întrebându‑se dacă vorbise cu voce tare sau nu. Avea senzația că ecoul cuvintelor lui încă mai plutea în cameră, dar putea foarte bine să fie o iluzie, nu avea pe cine să întrebe, nu avea cine să îi confirme și atunci spunea ceva și urmă‑ rea sunetul prin aer să vadă dacă seamănă cu starea lucrurilor de dinainte. Avea zile întregi în care umbla singur prin casă și se întreba dacă o să‑și piardă mințile până la urmă și dacă o să‑și dea seama că și‑a pierdut rațiunea. Stătea ore în șir în pat după ce se trezea, lua o carte și o deschidea și rămânea cu ea în poală uitân‑ du‑se pe pereți. Într‑o zi a rămas așa, privind fix ușa dulapului

B EL ET R I ST I C Ă

din dormitor. Stătea lipit cu spatele de perete și urmărea jocul luminilor și al umbrelor pe lemnul maroniu al dulapului. Din când în când părea că o față umană se compunea acolo. O vreme a numărat intervalele dintre apariția formei și dispariția ei, avea senzația că e ceva repetitiv, ca și când cineva ar fi vrut să îi trans‑ mită un mesaj și, pe măsură ce se gândea la asta, se înspăimânta că ar putea fi adevărat. Gura care apărea pe ușa dulapului părea să fie deschisă într‑un O mare, o mirare enormă îl privea dinspre dulap. Un miros ciudat i‑a intrat în nas, era un miros de măsele stricate pe care îl simțise uneori la unii oameni care aveau carii netratate. A suflat de câteva ori adânc în palma făcută căuș în jurul gurii și a inspirat adânc aerul lăsat acolo, dar nu a regăsit mirosul de putreziciune. Măselele lui erau în regulă, dar imediat ce uita de acest miros, imediat ce un alt gând voia să îi ia locul, mirosul de măsele stricate reapărea. Și‑a dat seama că îl simțea doar când respira pe nas, ca și când mirosul ar fi venit de undeva din sinusurile sale. Și‑a imaginat cum undeva în adâncul sinu‑ surilor putrezea ceva, mucocelul pe care îl detectaseră doctorii la un RMN acum câțiva ani și despre care îi spuseseră că ar trebui să fie extras la un moment dat, prin puncție, da, nu exista altă cale, și poate mucocelul era cel care putrezise așteptând să fie drenat și odată cu el începea să se consume și osul. S‑a pipăit minute în șir pe față și pe frunte. Nu îl durea nimic, dar mirosul de măsele stricate rămânea cu el, ca și când o gură invizibilă plină de carii i‑ar fi respirat uşor în nas. Poate moartea pe lângă care trecuse era acum cu el în dormitor și îl tachina pentru că scăpase nevătămat din ghearele ei și îi respira în față. După operația de reconstrucție a nasului, în momentul în care i‑au scos tampoa‑ nele care îi astupau nările, după momentul acela de durere ascu‑ țită ca de metal, a simțit că pentru prima oară în viață totul avea miros. Totul mirosea copleșitor. Totul avea un miros, și până atunci el nu simțise mai nimic din cauza unei deviații de sept. Poate că devenise atât de sensibil încât putea să simtă respirația morții care îi dădea târcoale, și‑a spus și s‑a uitat încă o dată la gura în formă de O a feței de pe dulap. O furnică a apărut la un moment lângă el pe așternutul alb. A urmărit‑o o vreme și toate celelalte gânduri au fost înlocuite de prezența acestei furnici, această prezență a vieții de lângă el. Furnica se lupta cu cutele cearceafului, mergea hotărâtă în ritmul ei grăbit, spre un loc anume. Robert s‑a pus în patru labe și a urmărit‑o. De unde venea? Era o furnică singură care locuia în casa lui? Unde locuia? Unde era mușuroiul ei, unde erau celelalte

106

107

Bogda n Ră il ea n u

furnici cu care conviețuia? A supravegheat‑o deplasându-se prin cameră, dând patul la o parte, lăsând‑o să își continue drumul fără să o deranjeze doar ca să vadă unde merge. Ieși din dormitor și o urmă pe hol în patru labe, apropiindu‑și fața de trupul ne‑ gricios al furnicii. Au ajuns în bucătărie și acolo furnica a dat niște ocoluri indecise, s‑a oprit de câteva ori să privească fața uriașă care plana deasupra ei, apoi a luat‑o înapoi spre hol și când a trecut prin fața oglinzii s‑a văzut, o maimuță în chiloți mer‑ gând în patru labe după ceva invizibil, ceva ce nu putea fi văzut în oglindă. Dacă l‑ar fi observat cineva probabil că ar fi spus că era nebun, și poate chiar așa și era, poate chiar o luase razna. A zâmbit și s‑a întors la furnica lui. A aprins lumina pe hol și a reușit să o urce pe unul din degete. Furnica explora epiderma rugoasă ca pe un teren cu suprafață elastică care radia o căldură plăcută. Robert s‑a uitat la ea de aproape. A simțit iar mirosul de măsele stricate. Poate au și furnicile mucocel în sinusurile lor, poate au carii. Oare cum o arăta o furnică la RMN, prinsă în bombardamentul electromagnetic? A ridicat‑o în aer, furnica stătea nemișcată și atunci, fără să știe de ce, Robert și‑a băgat degetul în gură și l‑a scos afară fără insecta negricioasă. A simțit‑o pe limbă pișcând, a mutat‑o între dinți și a mușcat dorind să afle ce gust avea, dar nu a simțit nimic. Poate că, dacă ar fi murit cu câteva săptămâni în urmă, această furnică ar fi defilat pe cadavrul său acum, ea împreună cu tot neamul ei, mișunându-i prin nări, intrându‑i în ureche, între unghii și carne, în spațiile unde corpul începe să se lichefieze. Acum singura formă de viață pe care o văzuse în ultimele 48 de ore dispăruse, stătea undeva între mo‑ larii săi strivită, cu o expresie îngrozită pe fața ei negricioasă de furnică. Din dormitor s-a auzit zbârnâitul telefonului. L‑a lăsat să sune și a intrat în baie, dintr‑un dulap a scos o lanternă de bicicletă pe care o folosea deseori ca să își inspecteze cavitatea bucală în căutare de afte sau alte bube. A căscat larg gura, a aprins lanterna și a început să verifice dinții cu care strivise fur‑ nica. Aha, a spus deodată văzând ceva negru pe o măsea de jos, un picior de furnică scăldat în salivă. A umplut un pahar cu apă și a băut, apoi a luat‑o spre dormitor unde telefonul zbârnâia în continuare. Era Ema. — Tu știi dacă mucocelul are miros? a întrebat‑o direct. Un hohot de râs se rostogoli din difuzor. — Te‑ai dilit de cât ai stat în casă. Hai, nu ieși la o cafea? E frumos afară. — Știi ce e ăla mucocel?

B EL ET R I ST I C Ă

— De unde dracu’ să știu? E în mintea ta. — Cred că mi s‑a stricat mucocelul în sinusuri. Am mucocel în sinusuri, nu ți‑am zis? — Ești dus. Hai, zi, ce faci? — Am mâncat o furnică. Un nou hohot de râs. — Ce‑ai făcut? — Am mâncat o furnică. Singura ființă vie pe care am văzut‑o de două zile. Am mâncat‑o. — Nu ieși? — Nu am chef. — Hai, că intri în depresie dacă mai stai mult în casă. — Sună‑mă mâine, i‑a spus și a închis telefonul, aruncându‑l apoi pe pat. Se lăsă pe spate cu ochii în tavan. Căuta resturi de furnică între măsele. În minte repeta cuvân‑ tul japonez kodokushi și își imagina gândăcei umblând prin lo‑ curile prin care gândurile sale treceau în acele momente. O serie de nume au apărut în fața lui, prieteni pe care nu îi mai văzuse de luni de zile, pe unii de câțiva ani. De‑a lungul timpului el a fost mereu cel care s‑a dus spre celălalt, ca să devină apoi prieteni sau iubiți. El a fost cel care a inițiat apropierea. Nu își aducea aminte de nici un prieten din facultate care să fi venit spre el, să îi caute compania. El fusese mereu cel care oferea și decidea cui și cât oferea din timpul său, din intimitatea sa. Dacă nu ar fi făcut nici un pas spre oameni, nimeni nu ar fi venit spre el, iar acum, la patruzeci de ani, i se părea greu, aproape imposibil să mai facă acest joc. Fusese un tip exclusivit, chiar se lăudase cu asta în facultate, tot ce nu se ridica la standardul lui cădea la rebuturi, iar acum acest exclusivism îi venea înapoi ca o condam‑ nare. Dacă voia să vorbească cu cineva, el trebuia să facă pasul în față, dacă îi era dor, el trebuia să spună că îi e dor, dar nu îi era dor, îi era puțin frică, și mai ales îi era ciudă. Se gândea că așa trebuie să se fi simțit la patruzeci de ani și majoritatea moșilor urâcioși și ranchiunoși din autobuzele bucureștene. Din această încâlceală de gânduri a ieșit la suprafață imaginea lui Alexei. A clipit de câteva ori ca și când ar fi vrut să clarifice imaginea din minte a prietenului său din adolescență. Nu îl mai văzuse de peste douăzeci de ani. El fusese singurul care îl numise la un moment dat cel mai bun prieten al său. La vârsta adolescenței era important să arăți lumii cine îți este cel mai bun prieten. Încă nu apăruseră iubirile alea mari și devastatoare, dragostea avea o pondere scăzută în viața lor și acolo, pe pământul proaspăt al

108

109

Bogda n Ră il ea n u

acestor conviețuiri, se nășteau exagerările de tipul cel mai bun prieten al meu. El nu făcuse asta niciodată, nu spusese nimănui că e cel mai bun prieten al său. Gândindu‑se la Alexei a simțit o nostalgie cum se mișcă în el lent, ca un corp secret pe care nu știa că îl conține. Atingerea acelui loc în care îl depozitase pe prietenul său din adolescență a născut în el dorință, o dorință de a căuta, de a afla. S‑a ridicat într‑o rână, s‑a uitat la umbra de pe ușa dulapului și i‑a întors mirarea maimuțărindu‑se. Și‑a luat telefonul și a căutat pe Face‑ book, dar dintre toți cei cu numele Alexei Toma nu era nici unul care să corespundă. S‑a gândit că poate murise. Imaginea lui Alexei a rămas cu el pentru tot restul zilei. Era ceva aici ce trebuia să exploreze, era ceva care îl incita. Curiozitate amestecată cu nostalgie. A doua zi s‑a trezit la șapte dimineața, și‑a făcut o cafea, a fumat o țigară și a spus cu voce tare numele lui Alexei Toma, uitându‑se pe geam la oamenii care treceau pe stradă. S‑a suit în mașină și a plecat la Buftea. DE A C ELA Ş I AU T O R :

Am vrut să scriu despre destinul teribil al unui cămătar și despre căinţă. Am inclus aici, probabil, toate fricile și speranţele mele. Am avut coșmaruri și am visat frumos în același timp construind în minte drumul unui om. Nu am fibră de interlop în mine, recunosc. Mi-ar fi greu să dorm liniștit noaptea, dar cred că în fiecare interlop există o coardă a binelui, care vibrează. Pentru că în lumea lor e nevoie de echilibru, nu poate fi doar rău și amăgire. La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare și echilibrează balanţa ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcţioneze.“ — Bogdan Răileanu

ESEU

Â© MARK GERSON

După apariția bestsellerului Intelectualii, Paul Johnson ne propune – ca o posibilă continuare – un volum despre destinul unor oameni care s-au remarcat prin talent și originalitate. În acest demers al explorării creativității, publicistul englez se oprește asupra unor nume de referință din domenii variate: Chaucer, Shakespeare, Dürer, Pugin,Viollet-le-Duc, Bach sau Disney. Pleiada este completată de Mark Twain, americanul plin de haz care știa să se facă iubit de public când povestea o anecdotă, Victor Hugo, un geniu prolific cu o viață amoroasă tumultuoasă, sau T.S. Eliot, ultimul poet cu ghetre. Artele plastice sunt reprezentate de Pablo Picasso, cu noua sa perspectivă vizuală, de peisagistul William Turner și de excentricul Katsushika Hokusai. Bunul-gust și rafinamentul își găsesc expresia în creațiile lui Dior, Balenciaga sau Tiffany. În fragmentul de mai jos autorul face o introducere în miza cărții, anticipând câteva nume și biografii reprezentative.

Paul Johnson

CREATORII DE LA CHAUCER ŞI DÜRER LA PICASSO ŞI DISNEY Traducere din engleză şi note de Anamaria Schwab

riginalitatea presupune un curaj aparte, mai ales atunci când artistul nu vrea să cedeze în faţa unui duşman de neocolit: vârsta sau o slăbiciune fizică din ce în ce mai accentuată. Beethoven a luptat cu pierderea auzului în mijlocul haosului din viaţa sa, al corzilor de pian rupte, al claviaturilor sparte, al murdăriei, al prafului şi al sărăciei, reuşind să atingă deopotrivă dramatismul şi serenitatea în cvartetele sale de coarde op. 130, 131, 133 şi 135, care reprezintă cea mai remarcabilă dovadă de curaj din istoria muzicii. La rândul lor, pictorii se confruntă adesea cu pierderea vederii: e cazul pictoriţei Mary Cassatt, care resimțea pe deplin efortul fizic pe care îl cerea pictura. În 1913, când şi-a reluat activitatea artistică după o pauză de doi ani, impusă de problemele de vedere, Cassatt nota: „Pictura te epuizează, pur şi simplu. E suficient să mă uit în jur ca să văd dovezi concrete, și anume că Degas a ajuns o epavă, la fel ca Renoir şi Manet“. Cassatt n-a mai pictat niciodată după cele două operaţii de

ES EU

cataractă nereuşite prin care a trecut. Negustorul de tablouri care se ocupa de vânzarea lucrărilor ei, René Gimpel, a vizitat-o la vila din Grasse în martie 1918 și a povestit despre tristeţea pe care a resimţit-o când şi-a dat aseama că pictoriţa, o adevărată „fanatică a luminii“, era „aproape oarbă“. „Ea, care iubea atâta soarele, a cărui priveliște a inspirat-o atât de mult, nu mai e atinsă de razele lui… Locuieşte într-o vilă fermecătoare, așezată pe culmile munţilor ca un cuib printre ramurile unui copac... Ia în palme capetele copiilor mei, își apropie chipul de feţele lor, îi priveşte intens şi spune: «Cât mi-ar fi plăcut să-i pictez!»“ Un caz chiar mai tulburător este cel al lui Toulouse-Lautrec, dar, într-un anumit fel, situaţia lui aparte a reprezentat şi o sursă de inspiraţie pentru pictor, căci handicapul moştenit, care-i provoca durere și rușine, a scos la iveală rezerve prodigioase de curaj şi de voinţă. Viaţa sa cumplită, afectată de degradare fizică, a fost împlinită de un număr mare de lucrări de o calitate artistică extraordinară. Deşi pictorul a murit înainte de a împlini 37 de ani şi cu toate că era adesea prea bolnav ca să poată picta, a lăsat o operă impresionantă atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Toulouse-Lautrec provenea dintr-o familie înstărită, de altfel una din cele mai cunoscute ale Franţei, care deţinuse la un moment dat oraşul Toulouse şi se afla încă în posesia a mii de acri de teren fertil. În familia sa se perpetuase însă tradiţia distructivă a căsătoriilor repetate între membri. Henri şi patru veri ai săi au fost victimele dublării unei gene recesive, ai căror purtători erau atât ambii părinţi, cât şi unchiul şi mătuşa lui. Una dintre verişoare suferea doar de dureri şi de slăbiciune la nivelul membrelor inferioare, însă alţi trei veri aveau nanism şi erau diformi, unul dintre ei petrecându-şi întreaga viaţă într-un cărucior pentru copii, de dimensiuni mai mari, din răchită. Henri a avut ceva mai mult noroc. Fragilitatea zonei de creştere a osaturii l-a împiedicat să se dezvolte normal, provocându-i dureri, diformitate şi o slăbiciune generală a structurii scheletului. Aceste probleme au devenit vizibile de-abia în adolescenţă; boala i-a uimit pe doctori şi s-a dovedit imposibil de tratat. Ca adult, Toulouse-Lautrec avea trunchiul de dimensiuni normale, însă „picioarele curbate spre interior erau caraghios de scurte, iar braţele solide se terminau cu nişte palme masive, cu degete foarte groase“. Osatura îi era fragilă şi se fractura fără cauze evidente. Şchiopăta, avea nările largi, buzele groase, limba voluminoasă şi probleme de dicţie. Îşi trăgea nasul încontinuu şi saliva în exces. Majoritatea oamenilor cu astfel de probleme s-ar fi ascuns şi şi-ar fi plâns de milă. Lautrec şi-a agravat însă boala, devenind alcoolic

114

115

Paul J ohnson

şi contractând şi sifilis, deşi fusese avertizat să evite legăturile cu femeia care l-a îmbolnăvit. Avea însă curaj, iar curajul i-a permis ca, în ciuda stării de sănătate precare şi a handicapului său, să realizeze lucrări extrem de originale în creion, în tuş şi în tempera. Şi nanismul pare să fi jucat un rol important în creaţia sa, pentru că îl obliga să stea aproape de pânză, evitând astfel estomparea culorii, tipică impresionismului. Deşi figurează de obicei alături de Monet şi de impresioniști, el nu a fost propriu-zis impresionist, cum nu au fost nici Degas, nici Cassatt. Era mai degrabă un artist al liniei clare, fiind cel mai bun desenator de atunci din Paris, cu excepţia lui Degas, având în plus un simţ deosebit al culorii. Cu acelaşi curaj cu care a ieşit în lume şi a lucrat, a intrat şi în universul neştiut al circului, al cafe-şantanului, al teatrului şi al bordelurilor. Cu personalitatea lui singulară şi stranie, Toulouse-Lautrec avea neobişnuitul dar de a reprezenta interpreți celebri din vremea sa – personaje bizare, dar în același timp foarte puternice. Personajele lui ies parcă de pe pânză sau din litografii, vibrante, la fel de groteşti ca el, vii precum machiajul de scenă – figuri imposibil de uitat. Imaginile pe care le-a creat au avut o influenţă vizibilă asupra artei întregului secol XX și nu ne putem închipui designul modern fără culorile, formele, ideile şi emoţia lucrărilor lui. A fost, în felul său, un martir şi un adevărat erou al actului creației. Viaţa şi opera scriitorului Robert Louis Stevenson sunt, la rândul lor, la fel de surprinzătoare și pot fi analizate acum amănunţit în cele opt volume bogate în detalii care îi întrunesc corespondenţa. La fel ca Toulouse-Lautrec, Stevenson a fost bolnav încă din copilărie; fără să fie un nan sau un invalid, suferea însă de plămâni, boală ce i-a dus în final moartea, înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani. După cum reiese din corespondenţa lui, puţine erau zilele, şi încă mai puţine săptămânile şi lunile când putea lucra fără un efort deosebit de voinţă. Scrisul i se părea o activitate dificilă (după cum singur a recunoscut), mai ales la început. Originalitatea pe care şi-a impus-o şi sănătatea lui şubredă au îngreunat şi mai mult lucrurile. Nu mulți sunt scriitorii care au dat dovadă de un astfel de curaj de-a lungul carierei lor. Puţini au atins gradul lui de originalitate în lucrări precum Răpit de piraţi, Insula comorii, The Master of Ballantrae (Stăpânul ţinutului Ballantrae), în versurile minunate dedicate copiilor sau în povestirile sale gotice – spre exemplu, Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde. Contribuţia pe care a adus-o în domeniul literaturii a fost impresionantă, dacă ne gândim la strădania depusă şi la scurtimea carierei sale, care a însumat mai puţin de două decade. Nu aş putea trece pe lângă volumul său de opere

ES EU

complete dintr-o bibliotecă sau dintr-o librărie fără să mă înclin, dacă pot spune astfel, în faţa curajului acestui om deosebit. Curajul pe care-l presupune actul creator ia multe înfăţişări. Ce am putea spune despre curajul unei poete tăcute, retrase, liniştite şi demne cum a fost Emily Dickinson, de pildă? Dickinson a scris poezie, ajungând să realizeze o operă semnificativă, fără încurajări, fără îndrumări şi fără să cunoască părerea cititorilor: doar şase poeme scurte i s-au publicat în timpul vieţii, şi acestea împotriva voinţei sale. A lucrat în singurătate, a fost o femeie curajoasă, care a înfruntat temerile şi suferinţele creaţiei fără nici un ajutor (dar şi fără stavile, cum ar fi completat ea). Există însă curajul de a continua, în ciuda eşecului și a lipsei de recunoaştere, cum este cazul filozofului David Hume, a cărui strălucitoare Cercetare asupra intelectului omenesc „s-a născut moartă încă de la publicare“, după cum s-a exprimat autorul însuşi; sau cazul lui Anthony Trollope, al cărui prim roman, The Macdermots of Ballycloran [„Familia Macdermot din Ballycloran“], n-a fost (din câte ştia el) niciodată recenzat şi din care nu s-a vândut nici măcar un exemplar. Există și curajul de a sfida vârsta înaintată. Vechiul meu prieten V.S. Pritchett, cel mai bun critic al vremii sale şi un excepțional autor de povestiri, mi-a spus când a împlinit 80 de ani că trebuia să se târască „oftând şi protestând“ sus pe scări, în biroul de la etajul casei sale din Primrose Hill, în fiecare dimineaţă după micul dejun, pentru a-şi începe lucrul – şi aşa a continuat până la 90 de ani. Un alt prieten de-al meu, și el în vârstă, romancierul şi dramaturgul J.B. Priestley, mi-a povestit cum (aproape de împlinirea a 90 de ani) se aşeza la birou în fiecare dimineaţă la ora nouă şi punea în practică mici strategii, precum curăţatul pipei, ascuţitul creioanelor, aranjatul hârtiilor și al obiectelor de pe birou, pentru a mai amâna puţin momentul înfricoşător, dar inevitabil, când trebuia să se apuce de scris. Dincolo de toate acestea, creaţia e un lucru minunat, iar marii creatori sunt persoane privilegiate, oricât de obositoare şi de grea le-ar fi viața; traiul lor este marcat de momente şi satisfacţii aparte. Acesta este mesajul cărţii de faţă. Este o carte încântătoare, cu totul aparte, care nu face compromisuri și abundă în opinii. — The Evening Standard Textele despre Hamlet și Austen sunt cu adevărat captivante.— Publishers Weekly

116

Autorul a ales un număr de 17 creatori: poeţi, pictori, dramaturgi, romancieri, compozitori, creatori de modă și, în completare, câţiva oameni de știinţă. Le investighează activitatea deosebit de creativă recurgând copios la biografiile lor și studiindu-i temeinic. E o carte fascinantă, iar pe alocuri rapsodiile sale sunt presărate cu notaţii înţepătoare, cum îi stă bine unui polemist veteran. — The Guardian

D E AC E L A Ş I AU TO R :

Celebrul Paul Johnson ne prezintă o istorie provocatoare a poporului, religiei şi culturii evreieşti din cele mai vechi timpuri până în prezent. Împărţită ingenios în şapte secţiuni (Israeliţii, Iudaismul, Catedocraţia, Ghetoul, Emanciparea, Holocaustul şi Sionul), lucrarea descrie complexa interacţiune dintre istoria evreilor şi istoria mondială, arătând felul în care traiectoria civilizaţiei occidentale a fost influenţată decisiv de acest grup puţin numeros. — Library Journal

Â© RADU SANDOVICI

Îmi propun să trec în revistă câteva mari întrebări pe care oamenii și le-au pus – și nu încetează să și le pună – generație după generație. Sunt întrebările fundamentale privitoare la condiția umană. Ele continuă, în mare parte, să rămână fără răspuns, sau, și mai derutant, primesc adesea, din belșug, răspunsuri multiple și contradictorii. […] Din această zbatere a izvorât, mai întâi, întreaga gamă a religiilor (de o diversitate derutantă); au rezultat, de asemenea, utopii fără număr (în căutarea celei mai bune dintre lumi), profeții de tot felul (mistice sau științifice)… ca și explorarea, până acum în cea mai mare măsură imaginară, a spațiului cosmic. Evident, nu am soluții de propus pentru a face lumea mai inteligibilă. M-am mulțumit să identific nedumeririle. Lista lor e impresionantă. Trăim în plin mister. — L.B.

Lucian Boia

ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS (SAU CU PREA MULTE RĂSPUNSURI) C A P I TO L U L X I I I . E F E C T E P E RV E R S E

ot u ș i , n u av e m n i c i u n m i j l o c d e c o n t ro l a s u -

pra derulării evenimentelor? Istoria își face de cap cu noi, și atâta tot? Un cuvânt de spus avem, cu siguranță. Fiecare individ și fiecare grup uman își aduc o contribuție la mersul istoriei. Istoria e însă o rezultantă, și nu doar a câtorva elemente, ci a unui număr de factori aproape nesfârșit. Ce va ieși din combinarea lor aleatorie este aproape imposibil de prevăzut. Oamenii fac istoria, dar sunt incapabili să o țină sub control.1 Apar și evoluții „perverse“, nu puține. Chiar bunele intenții pot să ducă la rezultate deplorabile sau cel puțin nedorite. De două secole încoace, istoricii se tot întreabă dacă Revoluția Franceză chiar trebuia să fie așa cum a fost. Ce febră i-a cuprins pe revoluționari de au ajuns, în etapa „Terorii iacobine“, să taie capete pe bandă rulantă, sfârșind prin a se măcelări între ei?

1. Cu privire la istorie, în general, trimit la cartea mea Un joc fără reguli: Despre imprevizibilitatea istoriei, Humanitas, București, 2016.

ES EU

(„Libertate, câte crime se comit în numele tău!“, a exclamat una dintre victime, doamna Roland.) Fiecare istoric vine cu propria interpretare: așa trebuia să fie, susțin unii, sau așa s-a întâmplat, consideră alții, printr-o imprevizibilă înlănțuire de evenimente (oricum, proba nu se poate face). La fel de spectaculoasă este și instabilitatea socială și politică, lăsată moștenire în Franța de marea Revoluție. În contextul confruntării dintre cele două Franțe: Franța conservatoare, monarhică și catolică, și Franța progresistă, republicană și laică, s-au succedat nenumărate regimuri: regale, imperiale, republicane, răsturnate sau întemeiate prin mișcări revoluționare de tot felul. Odată cu instaurarea celei de a cincea Republici, în 1958, structurile instituționale s-au mai stabilizat, dar din când în când mai intervine câte o mișcare cu caracter insurecțional, precum faimosul „mai 1968“ sau, foarte recent, mișcarea „vestelor galbene“. O istorie fabuloasă, cu punct de pornire în marea Revoluție declanșată în 1789. Cine ar fi putut să prevadă toate aceste urmări?1 Deriva comunismului e încă și mai impresionantă, în orice caz extrem de instructivă, întrucât arată cât de ușor se poate trece uneori dintr-o extremă în alta. Ar fi trebuit să fie „marea eliberare“ a omului de sub toate formele de servitute. După o fază, e drept, inevitabilă, de violență revoluționară, fiindcă trebuia dărâmată lumea veche pentru a așeza o lume nouă în locul ei. Comunismul s-a blocat însă în această fază de tranziție. Cea mai liberă dintre orânduiri (potrivit țelului proclamat) a devenit cea mai opresivă și mai desăvârșită formă de totalitarism. De-a lungul istoriei se produc, cum se vede, nenumărate efecte perverse: evenimente sau evoluții care au cu totul alte urmări decât cele prevăzute sau preconizate. „Unde dai și unde crapă“, zice o vorbă românească. În ciuda tonului glumeț, e o remarcă foarte serioasă, care sugerează o întreagă filozofie a istoriei. Într-adevăr, nu știm niciodată la ce să ne așteptăm. Şi viața omului, și istoria omenirii sunt pline de surprize, la fiecare pas. Democrația (de tip occidental) poate fi considerată o reușită, dar nici în cazul ei factorii perturbatori nu au lipsit, sunt în continuare prezenți. De fapt, totalitarismele secolului XX s-au instaurat profitând tocmai de condițiile create în cursul amplului proces de 1. François Furet are meritul de a fi eliberat Revoluția Franceză de scenariul determinist potrivit căruia ceea ce s-a întâmplat trebuia neapărat să se întâmple. Tot el a subliniat un paradox al istoriei de care trebuie să se ţină seama: oamenii sunt cei care fac istoria, dar nu sunt capabili să o țină sub control. Vezi François Furet, Penser la Révolution française, Gallimard, Paris, 1978 (trad. rom. de Mircea Vasilescu, Reflecții asupra Revoluției Fran ceze, Humanitas, București, 1992, reed. 2012).

120

121

Lucian B oia

democratizare. În Germania lui Bismarck, Hitler ar fi rămas un obscur pictor de firme. El și mișcarea nazistă, în genere, au ajuns la putere tocmai în urma unei competiții de tip democratic, prin alegeri libere, pe baza votului universal. Democratica Republică de la Weimar, și nu Prusia aristocratică i-a netezit drumul spre putere. Votul universal, fără îndoială, un mare câștig al democrației, poate deveni riscant în anume condiții (în Germania, trauma înfrângerii în Primul Război Mondial și efectele dezastruoase ale crizei economice din 1929–1933). Electoratul „democratic“ se lasă ușor manipulat, ceea ce nu era cazul elitei conducătoare din regimurile predemocratice. Regula „un om, un vot“ așază pe același plan persoane cu competențe foarte inegale și dă în cele din urmă câștig de cauză celor mulți, de fapt însă nu acestora, ci celor care au știut să-i manipuleze mai eficient. S-a afirmat că asemenea derive s-ar fi petrecut de regulă într-un stadiu incipient al democrației, democrațiile consolidate de astăzi fiind vaccinate, cum s-ar spune, împotriva unui asemenea gen de riscuri. Constatăm însă că nu e chiar așa. De câtva timp, mișcările populiste, parțial asemănătoare fascismelor interbelice, împânzesc spațiul european. Ele reprezintă o reacție naționalistă la construcția europeană „transnațională“ sau „postnațională“, stimulată în plus de temerile stârnite de uriașul val de imigranți care s-a abătut asupra continentului. Până nu demult, „populiștii“ au fost marginali; acum, deja, nu mai sunt; chiar dacă rămân încă minoritari, se află într-o ascensiune constantă. Au reușit, oricum, să împingă Marea Britanie afară din Europa! E greu de prevăzut ce se va întâmpla în anii următori; un dram de răbdare și vom vedea! E însă riscant să ne încrucișăm brațele, legănându-ne în iluzia unei democrații instaurate o dată pentru totdeauna. Societățile democratice sunt pândite și de altă primejdie: fractura socială crescândă între bogați și săraci. Nicicând aceasta nu a atins asemenea dimensiuni, inclusiv în țările bogate ale Occidentului. Dacă privim la scară mondială, discrepanțele ating cote amețitoare, iar soluții nu prea se întrevăd. Dimpotrivă, e pe cale să se producă o segregare, între cei care au (unii chiar prea mult, indecent de mult) și cei care n-au. S-ar putea ca în această privință lucrurile să meargă din rău în mai rău, în condițiile în care populația lumii crește rapid, iar resursele sunt totuși limitate; ca să nu mai vorbim de dereglările climatice care afectează deja populații întregi, bineînțeles, în primul rând tot pe săracii planetei. Ce se va întâmpla dacă în regiunile tropicale, care sunt de regulă și printre cele mai sărace ale globului, condițiile climatice vor deveni insuportabile? Sunt de luat în considerare mari deplasări de populație, cu riscurile evidente ale declanșării unor conflicte regionale sau chiar la scară extinsă.

ES EU

Şi încă un fenomen caracteristic: ca și în Imperiul Roman în faza sa de declin, „jocurile de circ“ sunt cu deosebire apreciate în lumea de azi. Divertismentul a ajuns să înghită și să producă sume uriașe. Din cât câștigă un fotbalist-vedetă s-ar putea susține financiar mai multe Premii Nobel. Trăim totuși într-o mare confuzie a valorilor. Nu vreau să spun că sportivii de „top“ n-ar trebui să fie răsplătiți; dar un echivalent de Premiu Nobel în fiecare lună nu le-ar fi de ajuns? Între timp, oameni care nu mai au nici ce pune pe masă se îneacă cu miile în apele Mediteranei, în căutarea unei vieți, nu îndestulate, dar măcar decente. Nu știu ce vor da toate acestea în viitor. E clar însă că lumea nu dă deloc semne că s-ar liniști. Prea multe tensiuni s-au acumulat. Oare cum se vor descărca? DIN CUPRINS:

Nedumeriri Planeta condamnaţilor Povestea știinţifică a creaţiei Fizica și Dumnezeu Miracolul occidental Efecte perverse D E AC E L A Ş I AU TO R :

Împărţim istoria în bucăţi, pe tranşe cronologice, domenii, probleme, structuri, în timp ce Istoria adevărată le cuprinde pe toate de-a valma. Punem în istorie o ordine pe care Istoria nu o are. [...] Construim ceea ce Max Weber a numit „tipuri ideale“, nici adevărate, nici neadevărate; precum pipa lui Magritte. Totul e să nu uităm că această vastă reamenajare e opera noastră, să nu pretindem că aşa ar fi pur şi simplu Istoria. Nu e Istoria, sunt istoriile. Istoria autentică e un amalgam nediferenţiat în neîncetată fierbere. Operaţia de „disciplinare“ şi „sistematizare“ ne aparţine. Istoricul e un neobosit făuritor de coerenţă. Sub bagheta lui, totul ajunge să se lege, toate se explică, iar trecutul se încarcă cu semnificaţii. — Lucian Boia

122

Â© GULIVER/iStockphoto/francescoch

Â© DINODIA PHOTOS / ALAMY STOCK PHOTO

Arun Gandhi, născut în 1934, în Africa de Sud, este cel de-al cincilea nepot al legendarului Mohandas K. „Mahatma“ Gandhi. În adolescenţă a stat doi ani în India alături de bunicul său, de la care a învăţat principiile doctrinei nonviolenţei. A devenit un important activist pentru pace între state, etnii și religii, fondând în 1991 M.K. Gandhi Institute for Nonviolence la Christian Brothers University (Tennessee, SUA). Intensa lui activitate pentru pace și armonie universală a fost însoţită și de scrierea unor cărţi precum: Legacy Of Love: My Education In The Path Of Nonviolence (2001), The Untold Story of Kastur – Wife of Mahatma Gandhi (2010), Grandfather Gandhi (2014). Cartea Darul mâniei se prezintă ca un fascinant itinerar iniţiatic în vederea autocunoașterii și autocontrolului. Lucrarea împletește biografia autorului și a bunicului său Mahatma Gandhi, prezentând omului de azi, care trăiește sub presiunea „satului global“, soluţii eficiente pentru depășirea prejudecăţilor rasiale, etnice, religioase, politice, extrase din viaţa și învăţăturile uluitorului maestru al nonviolenţei.

Arun Gandhi

DARUL MÂNIEI ȘI ALTE LECŢII DE LA BUNICUL MEU, MAHATMA GANDHI Traducere din engleză de George Chiriţă

vem nevoie de această schimbare chiar acum, pentru că am ajuns la cote intolerabile de violenţă și ură în lume. Oamenii au o nevoie disperată de schimbare, dar se simt neajutoraţi. Un dezechilibru economic major înseamnă că peste cincisprezece milioane de copii din America și sute de milioane din jurul lumii adesea nu au ce mânca, în timp ce aceia care trăiesc în abundenţă simt că este dreptul lor să risipească. Când fasciștii de dreapta au distrus recent o statuie a bunicului meu într-o piaţă din nordul Indiei, au promis: „Veţi fi martorii unui val de teroare.“ Trebuie să ne transformăm viaţa dacă dorim să punem capăt acestei nebunii. Bunicul meu se temea exact de acest moment din istoria noastră. Un reporter l-a întrebat cu numai o săptămână înainte de a fi ucis: — Ce credeţi că se va întâmpla cu filozofia dumneavoastră după ce veţi muri? A răspuns cu multă tristeţe:

ES EU

— Oamenii mă vor urma în timpul vieţii, mă vor venera după moarte, dar cauzele pentru care am luptat nu vor deveni și cauzele lor. Trebuie să transformăm din nou cauza lui în cauza noastră. Înţelepciunea sa de zi cu zi ne poate ajuta să rezolvăm problemele pe care le avem astăzi. Nu am avut niciodată mai multă nevoie de bunicul meu decât în aceste momente. Bapuji a folosit adevăruri transcendentale și instrucţiuni practice pentru a schimba cursul istoriei. Acum este timpul să le folosim cu toţii. ∗ Oamenii nu au fost niciodată mai conectaţi decât acum, dar, uneori, se pare că nu au fost niciodată mai singuri. Cât am călătorit cu Bapuji, fie vorbeam, fie stăteam în liniște cu gândurile noastre. Cu alte cuvinte, fie comunicam direct, fie ne bucuram de solitudine, ne uitam pe fereastră și stăteam cu noi înșine. Acum, oamenii își petrec fiecare moment liber cu ochii în telefon, nefiind nici singuri, nici conectaţi cu alţii. Când Bapuji era în mijlocul oamenilor, îi inspira, interacţiona cu ei și își împărtășea ideile. Apoi se retrăgea la ashram pentru perioade de solitudine, unde se reculegea și rămânea faţă în faţă cu sine, lăsându-și mintea să se încarce în liniște. Am încercat să deprind tehnica de a fi întotdeauna cu toată fiinţa mea în locul în care mă aflam. Dar tehnologia ne poate lăsa suspendaţi într-o stare intermediară – neinteracţionând niciodată deplin cu alţii (pentru că suntem prea ocupaţi să ne uităm în telefoane) și nefiind niciodată cu adevărat singuri (pentru că scriem mesaje, în loc să rămânem cu gândurile noastre). Lumea umbrelor pe care o creează tehnologia ne face să ne simţim vulnerabili. Adesea văd copii în restaurante sau parcuri, iar părinţii lor sunt ocupaţi cu telefoanele. Nu știu de ce este atât de important pentru părinţi să trimită mesaje la birou sau unui prieten îndepărtat exact în acel moment. Dar adevăratul destinatar al mesajului este copilul care stă lângă ei și care află că nu este demn de atenţia completă a părinţilor săi. ∗ Referindu-se la bunicul meu, Albert Einstein a rămas în istorie cu următoarea afirmaţie: „Generaţiile care vor veni vor crede cu greu că un astfel de om a pășit pe acest Pământ.“ Secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, George C. Marshall, l-a numit „purtătorul de cuvânt al conștiinţei umanităţii“. Potrivit unui comentator, bunicul era dovada vie că umanitatea și adevărurile

126

127

A run G and h i

simple sunt mai puternice decât imperiile. Bapuji nu avea nici un titlu, zero avere și nici o funcţie oficială. Nu conducea o armată sau un imperiu și nu a descoperit teoria relativităţii. Dar a dat glas unor adevăruri pe care le înţelegem cu inima. Poate că de aceea numele și imaginea sa au fost atât de respectate. ∗ Avem nevoie de momente de liniște și solitudine, departe de vacarmul oamenilor și așteptărilor, pentru a ne situa experienţele într-o perspectivă. Când ne comparăm cu cei din jurul nostru sau cu vedetele de la știri, nu vedem imaginea de ansamblu. Pierdem din vedere locul nostru în lume. Multor oameni li se pare greu să stea tăcuţi și nemișcaţi în prezent – chiar și eu sunt uneori copleșit de atâtea distrageri. Putem asculta muzică, podcast-uri, ne putem uita la clipuri video și putem naviga pe Internet. Experţii susţin că au fost create mai multe informaţii în ultimii doi ani decât în toate secolele și mileniile de dinaintea lor. Toată această avalanşă de zgomote ne obligă cu atât mai mult să ne amintim că trebuie să găsim oaze de liniște pentru noi înșine. ∗ Copiii prosperă atunci când sunt respectaţi și văd că adulţii din viaţa lor nu cer de la ei ceva ce ei înșiși nu ar face niciodată. Scopul este să ne facem copiii să devină oameni buni și puternici, care nu cad pradă comportamentelor negative ale altor copii. Știrile sunt pline de imagini cu copii care se atacă unii pe alţii, în timp ce prietenii lor stau deoparte și filmează cu telefonul. Bapuji nu ar întreba „ce se întâmplă cu copiii noștri?“ deoarece răspunsul ar fi clar pentru el: nu putem să ne învinovăţim copiii că sunt aspri și nepăsători de vreme ce noi nu i-am învăţat cum arată valorile pozitive. Părinţii cumpără copiilor haine la modă și ultimele jucării, dar copiii vor din ce în ce mai mult apoi. Prin urmare, părinţii se plâng că nu sunt recunoscători. Mulţi copii din America trăiesc în bula lor de indivizi privilegiaţi și nu văd niciodată traiul altor oameni. Cum ar putea să aprecieze tot ce au când nu au termeni de comparaţie? Recunoştinţa vine atunci când devii conștient de locul tău în imaginea de ansamblu a lumii. Cu toţii ne descurcăm mai bine atunci când ne simţim uniţi unul cu celălalt. Când copiii mei erau tineri, voiau să aibă parte de petreceri de ziua lor, așa cum vrea orice copil. Eu și soţia mea ne iubim copiii foarte mult și am vrut să le sărbătorim acea zi importantă pentru ei, dar, după experienţele pe care le-am avut încercând să plasăm orfani indieni în grija unor familii iubitoare, am dorit ca

ES EU

și copiii noștri să înţeleagă ce înseamnă să ai o familie și oameni care ţin la tine. Am hotărât să organizăm petrecerile lor aniversare într-un orfelinat local astfel încât toţi copiii să poată sărbători și să se distreze împreună. — De ce să facem o petrecere cu străinii? m-a întrebat fiica mea. De ce să nu ne invităm prietenii? — Să-ţi împărtășești avuţia cu oamenii care au deja multe nu prea are sens, i-am explicat eu. Vrem să le dăm celor care au mai puţin. Ea și fratele său nu au fost convinși că este un plan bun până nu am mers să vizităm un orfelinat. Acesta nu era prea diferit de cele care ne-au inspirat să facem ce am făcut; era sumbru și întunecat și vopseaua se scorojea de pe toţi pereţii. Copiii nu aveau jucării. Câţiva dintre cei mici stăteau pur și simplu pe jos, legănându-se dintr-o parte în alta pentru a se alina. Nu aveau nimic de ţinut în braţe sau cu care să se joace. Copiii mei erau consternaţi. După aceea, au început să ducă jucării la orfelinat. Odată, am adus triciclete; orfanii nu văzuseră niciodată așa ceva și nu știau nici măcar cum trebuie să stea pe ele sau cum să pedaleze. După ce copiii mei au vorbit cu orfanii și au petrecut timp cu ei, au început să-și privească cu alţi ochi petrecerile de ziua lor. Acum avea sens să împartă cu cei care aveau mult mai puţin decât ei. Acești străini nu mai erau atât de străini. ∗ Aproape toate textele sfinte ale diferitelor religii promovează compasiunea, dragostea și respectul reciproc. Oamenii care nu cred deloc în religie înţeleg și ei că aceste concepte sunt fundamentale pentru toate relaţiile umane. Însă noi toţi uităm adesea aceste principii și credem doar ce este convenabil. Adevărata măreţie vine când poţi vedea umanitatea comună pe care o împărtășim și încercăm să ne ridicăm reciproc, în loc să ne tragem în jos. Cu toţii ne dorim fericire în viaţă, iar câteodată credem că o vom găsi în lucruri, în acumularea continuă de bunuri pe spezele suferinţei altora. Dar fericirea vine dintr-o sursă mult mai profundă, vine din lupta pentru pace și dreptate pentru toţi oamenii. Bapuji afișa calmul și mulţumirea profunde pe care toţi visăm să le obţinem. Nu a câștigat fiecare luptă și nu a putut aduce lumea la imaginea din mintea sa, dar a rămas complet consacrat în fiecare zi strădaniei de a se schimba pe sine și de a face lumea mai bună. — Bucuria sălășluiește în luptă, în încercare și în suferinţa implicată, a spus el, nu în victorie. ∗

128

129

A run G and h i

Mai întâi, te ignoră, apoi râd de tine, apoi se luptă cu tine și apoi câștigi. Darul mâniei este o carte puternică și impresionantă, un volum plin de idei necesare pentru a-ţi duce viaţa înpace deplină. În această carte, Arun Gandhi istorisește cele petrecute în cei doi ani cât a trăit alături de bunicul său, Mahatma Gandhi, de la care a învăţat preţioase lecţii ce i-au schimbat semnificativ viaţa. Una dintre cele mai importante lecţii este aceea de a ști cum să preschimbi mânia în energie pozitivă, care poate fi folosită pentru a tămădui, şi nu pentru a răni. De atunci Arun s-a maturizat și a devenit un autor, un orator, un umanist și unul dintre cei mai renumiţi activiști pentru pace din lume. Această carte este o adevărată sursă de inspiraţie, pe care trebuie nu doar s-o citeşti, ci şi s-o dăruieşti, iar și iar! — Leona Evans DIN CUPRINS:

Prima lecţie: Folosește mânia pentru a face binele A doua lecţie: Nu-ţi fie teamă să vorbești A treia lecţie: Apreciază singurătatea A patra lecţie: Cunoaște-ţi valoarea A cincea lecţie: Minciunile înseamnă dezordine A șasea lecţie: Risipa înseamnă violenţă A șaptea lecţie: Fii un părinte nonviolent A opta lecţie: Smerenia înseamnă putere A noua lecţie: Cei cinci stâlpi ai nonviolenţei AU MAI APĂRUT:

Â© GULIVER/ISTOCKPHOTO/ESSENTIALIMAGE

Alexandru Ofrim (n. 1964) este doctor în istoria mentalităților la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Colaborator al săptămânalului de cultură Dilema veche.A publicat volumele: Cheia și Psaltirea: Imaginarul cărții în cultura tradițională românească (2001); Străzi vechi din Bucureștiul de azi (Humanitas, 2007); A Cultural History of Bucharest: The Tales of Old Streets (ebook, Humanitas, 2019). „În Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale am încercat o sistematizare a textelor mele în funcție de câteva mari domenii de investigație ale istoriei culturale. Lansez astfel invitația de a parcurge împreună texte schițate în jurul unor teme precum: corpul uman, istoria practicilor de lectură, a modalităţilor de producere, circulaţie şi receptare a textelor de-a lungul timpului, reprezentări ale vârstelor (istoria bunicilor, a adolescenților), istoria unor atitudini și comportamente (lenea, necredința, zvonurile), istoria unor stări emoționale (frica, fericirea).“ — A.O.

Alexandru Ofrim

FARMECUL DISCRET AL PATINEI ȘI ALTE MICI ISTORII CULTURALE

VICIUL LECTURII

criitorul francez Valéry Larbaud publica în 1924 un volum de eseuri intitulat Ce vice impuni, la Lecture (Lectura, acest viciu nepedepsit). Formularea este preluată de la poetul ame rican Logan Pearsall Smith, care spunea despre lectură că este „un viciu rafinat şi nepedepsit, acea egoistă, calmă şi durabilă beţie“. Dincolo de aceste metafore ale lecturii se pot ascunde reprezentări, atitudini şi discursuri despre lectură. A citi nu este o simplă abilitate, ci un ansamblu complex de practici care antrenează gesturi, posturi, obişnuinţe şi spaţii de desfăşurare. Cu alte cuvinte, actul lecturii implică puneri în joc ale corpului și ale simţurilor. Asocierea, une ori, a cititului cu viciul şi devianţa se datorează atât acestei com ponente somatice a lecturii, cât şi capacităţii ei de a înflăcăra imaginaţia şi de a lansa cititorul în universul secund al ficţiunii.

ES EU I S TO R I A L E C T U R I I La o primă vedere, ideea unei istorii a lecturii poate părea bizară, pentru că cititul ne apare astăzi ca o activitate banală, cotidiană şi de la sine înţeleasă. De fapt, practicile şi obişnuinţele noastre de lectură nu mai sunt aceleaşi cu cele ale oamenilor de altădată. În trecut se citea altfel, existau alte reprezentări legate de actul lecturii. De exemplu, multă vreme, din Antichitate până în Evul Mediu, principalul mod de a citi era lectura cu voce tare, pentru sine sau pentru ceilalţi. Lectura silenţioasă, oculară, era mai puţin cunoscută şi practicată. Modalităţile de lectură, practicile ei s-au schimbat de-a lungul timpului, în legătură cu o mulţime de factori: modificarea caracteristicilor materiale ale cărţii, ale formatului ei, laicizarea culturii scrise şi progresele alfabetizării, evoluţia modurilor de viaţă şi apariţia spaţiului privat şi – nu în ultimul rând – transformările petrecute la nivelul reprezentărilor corpului. Istoricii care s-au ocupat de evoluţia lecturii în spaţiul occidental vorbesc despre o adevărată „revoluţie a lecturii“ care ar fi avut loc la mijlocul secolului al XVIII-lea. Practicile de lectură se modifică, are loc trecerea de la lectura cu voce tare la lectura silenţioasă şi rapidă, de la lectura intensivă la lectura extensivă a unor texte aparţinând unor genuri diferite. Spre deosebire de lectura intensivă, ritualizată, care presupunea frecventarea unui număr redus de cărţi religioase, lectura extensivă este o lectură desacralizată, profană, o practică individuală exersată în singurătate, o opţiune personală. Treptat, lectura se privatizează, devine un act solitar şi introvertit, care predispune la izolare, la refugiere în lumea imaginarului.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea se vorbea în Germania despre lectură în termeni precum lesewut – „furia de a citi“, lesesucht – „pasiunea de a citi“ şi leserei – „foamea de a citi“. Acest fenomen, prezent în ţările occidentale, trebuie legat de apariţia romanului modern, a publicului cititor, a bibliotecilor publice şi a unei noi pieţe a cărţii. „Febra“ lecturii romanului a crescut în primele decenii ale secolului al XIX-lea, acesta devenind treptat genul literar dominant. De exemplu, între 1830 și 1840, romanul reprezenta 25% dintre titlurile publicate în Franţa. Noul mod de lectură, sentimental şi emoţional, exprima dorinţa cititorilor de a intra în contact cu lumea din spatele textului tipărit, cu vieţile personajelor. Această modalitate de lectură, autonomă și voluntară, se propagă cu repeziciune în rândul femeilor şi al tinerilor din clasa de mijloc. Aceștia încep să citească de bunăvoie, pentru propria lor plăcere, însă neselectiv şi cu competenţe reduse de lectură. Virulenţa „furiei de a citi“ i-a alarmat nu RO M A N U L Ş I F U R I A D E A C I T I

132

133

A le xa ndru O frim

numai pe oamenii Bisericii, ci şi pe intelectualii iluminişti ai vremii, care pun în circulaţie un întreg discurs despre pericolele lecturii. Critica împotriva lecturii excesive a vizat în primul rând literatura de ficţiune, romanul sentimental. Ideea centrală era aceea că femeile şi persoanele necultivate nu îşi pot controla această dorinţă de a citi şi practică o lectură cu efecte periculoase, emoţională şi empatică, de identificare cu personajele. Lectura ar fi o activitate normală doar pentru elitele masculine, recomandată doar unui număr restrâns de persoane educate, care dispun de un bun control al sinelui. Or victimele potenţiale ale „furiei de a citi“ erau în primul rând femeile, fiinţe fragile, frivole, incapabile de un asemenea autocontrol, prizoniere ale propriilor emoţii. De altfel, romanul a fost considerat foarte devreme un gen literar destinat lectoratului feminin, receptiv şi avid de a-şi face educaţia sentimentală la şcoala acestuia. Discursul raţionalist distinge pe de o parte „lectura bună“, cea a cărţilor de edificare şi de cultivare a spiritului şi, pe de altă parte, „lectura viciu“, cea a cărţilor aparţinând literaturii de ficţiune, a romanului, o lectură nefastă, socialmente inutilă, asociată cu căutarea plăcerii, a distracţiei, cu lenea şi plictiseala. „Lectura viciu“, mijloc de evaziune care îndeamnă la frivolitate şi concupiscenţă, este o temă care traversează secolele XVIII–XIX, o regăsim în discursul teologilor şi moraliştilor, dar şi în cel al scriitorilor, pedagogilor şi medicilor. Această anatemizare a lecturii romanului recurgea chiar la metafore igieniste: lectura este un viciu, otravă pentru suflet şi corp, duce la decăderea morală şi fizică, este contagioasă şi dă dependenţă, fiind comparată cu efectele alcoolului, drogurilor şi narcoticelor. Termeni precum „epidemie“, „ciumă“ sunt deseori asociaţi cu condamnarea difuzării noilor practici de lectură. Bibliotecile publice şi cabinetele de lectură particulare au fost deseori comparate de unii moralişti cu bordelurile şi considerate adevărate locuri de pierzanie care răspândesc viciul în rândul femeilor şi al tineretului lipsit de discernământ. În Confesiuni (1771), Jean-Jacques Rousseau îşi aminteşte că în adolescenţa lui, pe când era calfă la atelierul unui gravor din Geneva, trecuse şi el prin acea „furie de a citi“, cheltuindu-şi banii pentru a împrumuta cărţi de la cabinetul unei doamne: „Bune, rele, toate mergeau, nu alegeam nimic, citeam orice cu acelaşi nesaţ.“ Efectele nocive n-au întârziat să se manifeste: din cauza „lecturilor pe ascuns şi prost alese, firea îmi deveni posacă, sălbatică; mintea începu să mi se strice, trăiam ca un om ursuz cu adevărat. Dar dacă patima mea nu mă feri de cărţi proaste şi fără miez, norocul mă feri de cărţi obscene şi destrăbălate. […] Şi hazardul a secondat atât de bine firea mea pudică, încât trecusem

ES EU

de treizeci de ani fără să-mi fi aruncat ochii pe vreuna din acele periculoase cărţi pe care o frumoasă doamnă din lumea mare le găseşte incomode, în sensul că nu poţi, spune ea, să le citeşti decât cu o singură mână…“ (trad. Pericle Martinescu, 1969). Rousseau a fost un critic sever al literaturii de ficţiune, pe care nu o recomanda educaţiei copiilor şi tinerilor. În Emil sau despre educaţie, el spune că „lectura, singurătatea, lipsa de ocupaţie, viaţa moleşită şi sedentară, legăturile cu femeile şi cu tinerii: iată cărările primejdioase care se deschid la vârsta lui şi îl ţin necontenit lângă pericol“ (trad. Dimitrie Todoran, 1973). Tot el refuză femeilor orice pretenţie intelectuală şi atrage atenţia asupra pericolelor lecturii pentru tinerele fete („O femeie prea învăţată este nenorocirea soţului său, a copiilor, a tuturora“). Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, o întreagă retorică se organizează în jurul ideii că lectura romanului este o experienţă distructivă pentru sufletul şi corpul femeii. Acest discurs coincide cu alfabetizarea crescândă a femeilor provenind din toate păturile sociale, proces care demarează între anii 1800 și 1830. Stendhal nota în 1832: „Toate femeile din Franţa citesc romane, însă nu toate au acelaşi grad de educaţie; de aici distincţia care s-a stabilit între romanele pentru servitoare şi romanele de salon“ (trad. autorului). Lecturile galante erau considerate periculoase mai ales pentru fete, punându-le în primejdie castitatea şi puritatea. Romanul le corupe, se strecoară în patul lor virginal, locul predilect de lectură clandestină şi de ascundere a cărţilor. Lectura acestui gen de literatură le face să viseze la iubiţi ideali, să se identifice cu personajele şi să cadă pradă unor periculoase reverii. Romanul a fost acuzat că stârneşte imaginaţia fetelor, că le aprinde poftele trupeşti şi le iniţiază în jocurile şi plăcerile dragostei. Ele pierd contactul cu realitatea şi se lasă bântuite de himere. În această ipostază, cartea este un adevărat seducător, iar lectura asemenea mărului interzis din care Eva îndrăzneşte să guste şi cade în păcat. De altfel, un topos al literaturii libertine este seducerea tinerei cu ajutorul lecturii. Maestrul filozof libertin îi dă lecţii tinerei naive în cadrul unei lecturi în doi a unor cărţi licenţioase, bine alese şi bogat ilustrate. Personajul feminin din romanul Tereza filozoafa, atribuit marchizului d’Argens, capitulează şi îşi pierde virginitatea după ce citeşte cărţile din biblioteca seducătorului: „În primele patru zile am cercetat pe rând, Histoire du Portier du Chartreux, cea a călugăriţei carmelite, Académie des Dames, Lau riers Ecclésiastiques, Thérmidore, Frétillon şi încă multe altele de acelaşi fel […]. În a cincea zi, după o oră de lectură, am căzut PERICOLELE LECTURII FEMININE

134

135

A le xa ndru O frim

într-un fel de extaz“ (trad. Silviu Lupașcu, 1993). Acelaşi topos îl găsim şi în cartea lui Alfred de Musset: Gamiani ou deux nuits d’excès (1832). Viciul lecturii are aceleaşi efecte nocive şi asupra femeilor căsătorite, pericole despre care bărbaţii au discutat îndelung. Femeia care citeşte îşi neglijează îndatoririle domestice şi conjugale, se sustrage comunităţii familiale, îşi ignoră soţul şi copiii, se gândeşte să divorţeze şi îşi înşală bărbatul. Toate pericolele lecturii feminine, toate viciile atribuite cititoarei, se regăsesc în romanul lui Flaubert, Doamna Bovary. Eroina romanului, Emma, este o victimă absolută a lecturii, a vieţii trăite exclusiv pe planul imaginar. Ea manifestă dezinteres familial, devine o mamă deplorabilă şi o soţie adulterină. Are 15 ani când cunoaşte primele reverii romaneşti, la pensionul de maici, unde, pe ascuns, împrumută şi citeşte pe nerăsuflate romane de aventuri de la o fată bătrână care lucra la spălătorie. După ce se căsătoreşte, ea cade din nou în bulimia lecturii, pentru a compensa plictisul cotidian al unei provincii dezolante unde nu se întâmplă niciodată nimic. Soacra ei, exasperată de obiceiurile norei, decide să-i întrerupă aprovizionarea cu cărți: „Se hotărî ca Emma să nu mai citească romane. Lucrul nu era deloc ușor. Bătrâna luă asta asupra ei; când avea să treacă prin Rouen, urma să se ducă personal la cel care-i împrumută cărți și să-i spună că Emma nu se mai abonează. Şi dacă totuși librarul ar stărui în îndeletnicirea lui de a otrăvi oamenii, n-avea oare dreptul să anunțe poliția?“ (trad. Demostene Botez, 1972). Lectura ei este contemplativă, de abandon, nu are o distanţă critică faţă de ceea ce citeşte, se complace în nesfârşite reverii şi se transpune în lumea ficţiunii. Pe măsură ce mergi din întrebare în întrebare, furat de fiecare titlu în parte (nu-ţi vine să lași nimic necitit din această mică enciclopedie neconvenţională), tabloul asupra semenilor noștri se întregește, iar cartea se transformă și într-una de subtilă pedagogie, ca fabula. În mereu altă epocă și cu mereu altă recuzită alegorică, când învins, când victorios, eroul acestor pagini diverse e unul și același: Omul. Ce poate fi mai interesant de atât? — Ioana Pârvulescu DIN CUPRINS:

O istorie a bunicilor Homosexualitatea – o privire transculturală Obscenitatea ca instituţie Cine a inventat adolescenţa Înjurătura: mod de folosire

Â© MARK JERSON

Ideea dicționarului de față a pornit de la câteva observații comune, printre care aceea că spațiul joacă de obicei în literatură un rol crucial, că în majoritatea operelor literare există o hartă, ale cărei coordonate se pot sau nu plia pe o geografie obiectivă. Parcurgerea ei se conjugă deseori cu principalele traiectorii narative, felul în care adresele (reale sau fictive, uneori mitice) sunt distribuite e semnificativ, traseele personajelor segmentează textul în unități de analiză – toate acestea constituind indicii suplimentare pentru înțelegerea unui text literar. Ne-am propus să integrăm fiecare stradă, monument, cafenea, statuie etc. unei povești care să surprindă acel esprit du lieu care definește natura unui loc, calitatea lui esențială și, totodată, atmosfera, cu un termen al lui Pierre Sansot, pe care o degajă. Astfel, din 2000 de locuri inventariate inițial, le-am selectat în cele din urmă pe acelea cu adevărat relevante – fie pentru geografia reală a orașului, fie pentru cea literară, deși deseori cele două se suprapun. — C.C., A.R.

Corina Ciocârlie, Andreea Răsuceanu

DICȚIONAR DE LOCURI LITERARE BUCUREȘTENE Cu 11 hărţi originale de Rareş Ionaşcu

C I Ș M I G I U ( PA R C U L )

n 1779, Alexandru Ipsilanti poruncește construirea a două cișmele, una din ele aflându-se pe locul actualului parc Cișmigiu. În apropiere se afla și locuința marelui-cișmegiu Dumitru Siulgi-başa, de la care își vor lua numele și lacul (fost al lui Dura neguțătorul), și grădina publică de mai târziu. Pavel Kiseleff este cel care dispune, în 1830, ca balta să fie secată și locul amenajat, dar acest lucru se întâmplă abia în 1847, sub coordonarea arhitectului peisagist Carl Wilhelm Meyer. La fel ca parcul Carol sau parcul Ioanid, Cișmigiul e și el un loc îndrăgostit. Spațiu rezervat loisir-ului, întâlnirilor galante și repaosului duminical, cea mai veche grădină publică bucureșteană are o lungă carieră literară, care începe foarte devreme. În Ciocoii vechi și noi, Cișmigiul – și alte grădini ca el – e barometrul în

ES EU

funcție de care societatea bucureșteană se împarte în două categorii, după starea, obrazul și averea fiecăruia: „Locuitorii săi [ai Bucureștiului] din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoşească şi dansurile cele vesele, care se deosebesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin“ (în vreme ce boierii petrec în via lui Brâncoveanu din Dealu Spirii sau în grădina lui Bellu). Că așa stau lucrurile ne confirmă și naratorul din Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala: „Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari sunt două: grădina Cişmegiului pe timpul de vară şi cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanţele, de-şi varsă veninul asupra oamenilor ajunşi la putere“. Loc de bârfă măruntă, lejeră sau de agreabil răgaz, grădina Cișmegiului constituie teatrul unor scene inedite, de un umor irezistibil, în Bucureștiul lui Caragea, așa cum vedem din Scrisorile lui Ion Ghica: gătiți cum nu se poate mai bine cu „poturi, cu mintean și cu cepchen“, legați la cap cu tarabolus, încinși cu pistoale și iatagan, cuconașii („Iancu, feciorul lui biezadea Costachi Caragea și al Raliței Moruzoaiei, frații Bărcănești, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu“) terorizează – zi și noapte – Bucureștii cu chefurile lor: „Ei petreceau ziua în Cișmegiu cu lăutari pe iarbă verde și, cum răsărea luna, plecau cu ghitare și cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor și a nevestelor frumoase“. O societate veselă și pestriță se-animă deci în preajma fostei bălți a negustorului Dura, una care n-avea cum lipsi din Momentele caragialiene: în 1 aprilie, o nevastă de cârciumar din spatele grădinii publice ar trebui să se vadă cu amorezul „în Cișmegiu pe movilă“, dar fie ploaia fină, fie întunericul îl împiedică pe acesta să ajungă. În Cronica fantazistă, vedem cu ochii minții „pe malurile lacului din Cișmigiu, cinci mii de lucrători, toți feciori de oameni cumsecade, descendenții pașnicilor neguțători cari odinioară își numărau boabele mătăniilor în ușa magazinelor“, iar în La Paști o expoziție ocazională, care are drept cadru grilajul ce înconjoară parcul, e prilej pentru Lache și amicul său de a se opri un răstimp și a admira operele de artă; dar numai unul scurt, căci „o galerie de pictură este cea mai obositoare distracție intelectuală“. Tot în Cișmigiu, de unde dă muștele afară, e detașat prietenul destituit al lui Mitică, pe-aici

138

139

Corina Cioc ârlie , A ndreea R ă s uceanu

se plimbă și Caracudi, în Reportaj, iar în Tempora vedem tinerimea universitară încercând să ajungă la statuia lui Mihai Bravul, oprită și bătută de poliție. Grădina englezească e de neocolit, fie că e scena unor mărunte drame amoroase, a dulcelui far niente ori a gălăgioaselor petreceri. În Craii de Curtea-Veche ea capătă și aura vechilor parcuri pline de mister și frumusețe: în labirintul său vegetal, în „Cișmegiul de atunci, singuratic și lăsat în sălbăticie“, naratorul îl întâlnește pe melancolicul Pantazi. Aici, surprins în clipa nehotărâtă a asfințitului, Pantazi „își plimbă melancolia“ pe sub copacii înalți, stârnind naratorului sentimentul unei identificări sufletești tulburătoare: „locul însă unde tristețea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un eu-însumi era Cișmegiul“. Atât de mare e fascinația exercitată de peisajul nocturn al parcului asupra povestitorului, încât acesta îi rămâne credincios „chiar în timpul marilor ploi ce au căzut înainte de ivirea cometei din acea vară“, când „în apriga înviorare a verdeții bete de umezeală și pustie cu desăvârșire, grădina dezvelea spre seară, când se însenina vremelnic, frumuseți nebănuite“. Spațiu erotizat, ce-ndeamnă totodată la reverie și uitare, parcul atrage ca un magnet pe toată lumea: chiar și silueta doamnei T, vaporoasă și fluidă, o surprindem flanând în drumul ei spre parcul bucureștean, într-o zi de vară: „Coboram pe bulevard spre Cișmigiu, ușoară, cercetând interesată rochiile deschise ale femeilor“. Pe urmele ei coboară și cei doi protagoniști ai Orașului cu salcâmi, Adriana şi Gelu, tot pe bulevardul Elisabeta, spre Cişmigiu, dar ei se opresc să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să se mire de fructele din vitrina vreunui magazin, în sunetul tramvaielor, care rămâne suspendat în văzduh. De obicei remediu sufletesc pentru pesimistul urban, și refugiu pentru amorurile mai mult sau mai puțin clandestine, parcul nu își exercită însă fascinația asupra tuturor în aceeași măsură. Naratorul din romanul lui Mihail Sebastian De două mii de ani notează întunecat într-un început de primăvară: „Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele acesta metalic, alb, cu apa de verde vegetal, cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare. Ce urâți sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți“. Același personaj, căutând o cale de evaziune din propria existență, se refugiază într-o mică, modestă mansardă, care are însă vedere la parc: „Patru pereți albi și o fereastră înaltă, peste care se văd vârfuri de copac din Cișmigiu“. În Cișmigiu

ES EU

evadează și adolescentul miop al lui Mircea Eliade, în repetate rânduri, fie pentru că tocmai au înfrunzit castanii, pentru că e senin și pe aleile parcului trec perechi de îndrăgostiți, iar în chioșc cântă fanfara. Dar parcul, cu vitalitatea și erotismul vag pe care îl degajă, e în același timp motiv de introspecție dureroasă și refulare a complexelor și nemulțumirilor adolescentine: „Îmi voi aminti nopţile pe care le încep în Cişmigiu, invidiind fericirile altora, privindu-mi paşii goi şi trişti pe alei“. Și Ion Ozun își proiectează întristarea și deznădejdea asupra parcului, pe care, într-o reverie neagră, îl vede ca destinație finală a nefericitului său periplu bucureștean: aici, se vede întins pe o bancă, mort de frig, „cum mor vagabonzii“ (Calea Victoriei). La antipodul său, fire pragmatică, Stere, cârciumarul din Groapa lui E. Barbu, câtă vreme e ucenic la prăvălia lui Pandele, în așteptarea momentului când își va deschide propria afacere, „duminica umbla în Cișmigiu după servitoare“. De altfel, domeniu al instinctualului și al dorințelor înăbușite, Cișmigiul e, firesc, spațiul căutărilor amoroase. Pentru Bobby, liceanul din Cartea nunții, renașterea vegetală a parcului din primele zile de primăvară trezește la viață propria lume de instincte și pulsiuni: „De când înfloriseră liliecii şi aerul sufla călduţ, mişcând acele verzi ale ierburilor proaspete, Bobby era tulburat de o nelinişte generală, de un fior ce-i trecea prin şira spinării, învârtindu-se în jurul coapselor şi ramificându-se spre genunchi. Nu-şi găsea loc şi lipsea mereu de la şcoală, hoinărind prin Cişmigiu, parcul Carol şi la Şosea. În fond, destul de iniţiat în tainele sexuale, ştia ce voia“. La fel și Jim, împărțit între două iubiri, se plimbă cu „blânda“ Vera în Cișmigiu, în vreme ce pe senzuala Lola o vizitează în apartamentul din Strada Toamnei. Nici iarna însă parcul nu-și pierde puterea de atracție, de obicei aici vin la patinoar tinerele perechi de îndrăgostiți, ca Liana și Dandu, din Jar, chiar dacă uneori patinajul e doar un pretext. Dar tot primăvara pare a fi anotimpul prin excelență al grădinii Cișmigiului, anotimp feeric, al tuturor începuturilor și iubirilor fericite: „După ce se învârtiră prin cartierul Berzei, coborâră în Schitu Măgureanu și intrară în Cișmigiul unde primăvara își despletea tinerețea în parfumuri de pământ reavăn, muguri proaspeți și flori timpurii. Pe marginea lacului cu apele argintate de lună, Liana strigă cu însuflețire: — Uite, Dandu, parcă și acuma e gheața bună de patinaj!“ În Roșu, galben și albastru, Ion Minulescu sintetizează toate acestea într-un enunț memorabil, chiar dacă lipsit de poezie: „Cișmigiul cu idilele scurte și obscure ale anilor de școală“.

140

141

Corina Cioc ârlie , A ndreea R ă s uceanu

Indiferent de vârstă sau categorie socială, parcul îi atrage irezistibil pe bucureșteni. Pe aici se plimbă și Gonzalv (Bietul Ioanide), și Titi, hipnotizat de muzica fanfarei și în căutare de „subiecte“ pentru picturile sale stângace (Enigma Otiliei), chiar și lui moș Costache Giurgiuveanu i se recomandă plimbările în Cișmigiu, ca terapie împotriva tristeții. […] Situat în inima capitalei, martor la mai bine de două secole de istorie bucureșteană, Cișmigiul reflectă, ca și alte clădiri, monumente, străzi și parcuri, transformările vitale prin care trece arhitectura orașului, în drumul ei spre modernitate. Parc amenajat în 1873 de horticultorul Louis Leyvraz – după un plan semnat de arhitectul capitalei Carol Kuchnowsky – pe locul unei bălţi asanate în perioada prefacerilor urbanistice datorate generalului Kiseleff şi Regulamentelor organice. G R Ă D I N A I C O A N E I ( PA R C U L )

În inima Bucureştiului a existat cândva, înaintea marilor lucrări de modernizare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, o enclavă mlăştinoasă ale cărei capilare se prelungeau până spre râul Dâmboviţa, pe atunci încă neamenajat, sporind astfel riscul de inundaţii (proiectul de canalizare început după inundaţia din 1864 avea să fie finalizat abia în 1880 de arhitectul Grigore Cerchez, vezi DÂMBOVIŢA): „unde-i acu grădina Icoanei“, citim în Bordeienii lui Mihail Sadoveanu, „era o mocirlă mare, un fel de baltă […] din balta aceea curgea un pârâu prin Scaune, la Sfântul Gheorghe… În preajma grădinei de la Sfântul Gheorghe era atunci stuf mult, erau sălcii, era apă – un fel de lac, și de-acolo iar curgeau pâraie în Dâmbovița“. O jumătate de veac mai târziu, trepidaţia marelui oraş a pus deja în paranteză şi ameninţarea apelor dezlănţuite, şi reveriile lacustre. În iarna lui 1934, când Paul, protagonistul fără voie al Accidentului lui Mihail Sebastian, ajunge pe înserate în Grădina Icoanei, totul i se pare străin şi absurd, mai absurd chiar decât un bar oarecare din bulevardul Basarab: „aleile înzăpezite, copacii negri, goi în nemişcarea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca şi cum cineva ar fi uitat să le stingă înainte de plecare“. La fel de anacronic, de neverosimil, îi apare decorul lui Radu Cosaşu, atunci când traversează la rându-i Grădina Icoanei prin dreptul bisericii, în curtea căreia rezistă stoic mormântul generalului Odobescu – tatăl scriitorului – „cu acel

ES EU

coif alb ridicat pe piatră, mereu confundabil cu un os enorm“. (Tema deşertăciunii gloriei revine, ca un insert postmodern, în paginile primului roman al lui Bedros Horasangian, Sala de aşteptare: „Am intrat puţin şi în curtea B. Icoanei. Ce impozant e monumentul lui Odobescu. Dar în fond ce importanţă mai poate avea pentru cel dispărut?“) Traficul haotic, dublat de spasmele istoriei recente, îşi pune inevitabil amprenta pe oraş, iar aleile parcurilor mai delimitează doar în virtutea inerţiei o oază de linişte – amăgitoare, fireşte, ca orice oază. În anii ’50, când doctorul Munteanu – unul dintre Risipitorii lui Marin Preda – află că trebuie să-şi cedeze vila de la Şosea în schimbul unui apartament cu două camere de lângă Grădina Icoanei, nu-l frământă decât ideea că huruitul tramvaielor va zădărnici orice tentativă de a se consacra studiului. Obsedantul deceniu îşi prelungeşte insidios sinapsele, făcându-l pe Bedros Horasangian să nu audă nici el, atunci când se plimbă prin Parcul Ioanid, decât zgomotul automobilelor avansând spre Icoanei cu motoarele ambalate, iar pe junele Eliade din Ce se vede să nu-şi poată recita poeziile compuse în mansarda de pe strada Columb, pentru simplul fapt că tramvaiele trec pe Icoanei „zguduind casa şi aproape răzându-i pereţii“, obligându-l astfel să iuţească ritmul până ce nu mai înţelege nici el ce spune… Oricât de asediat, de poluat sonor, triunghiul Bermudelor delimitat azi de străzile Verona–Xenopol–Calderon îşi păstrează capacitatea de a genera mitologii romaneşti – după chipul şi asemănarea stafiei de la Grădina Icoanei pomenite de Sadoveanu în Bordeienii. Bogdan Suceavă plasează aici, mai precis în „blocul neterminat de la Grădina Icoanei“, Cartierul General al unei redutabile secte religioase: „Ajunseră la etajul patru. Zece scaune de fier forjat erau aşezate în cerc, în jurul unei bucăţi mari, rotunde, de beton. În colţurile încăperii, care fusese proiectată iniţial să fie o sufragerie uriaşă, se aflau butoaie gata să fie aprinse. Pe un perete aştepta fixată o torţă; Negru se duse şi o aprinse cu bricheta. Suntem pe cale să ne strângem rândurile, spuse Darius, care îl urmărea cu coada ochiului pe oaspete“. (Venea din timpul diez) Dincolo de versantul spectaculos-romanesc, în tuşe groase, zona Ioanid-Icoanei oferă şi perspective fin nuanţate. Radu Petrescu, bunăoară, o observă cu acurateţea botanistului dublată de răbdarea pictorului impresionist, dispus să revină la nesfârşit asupra unui detaliu, în pasaje cvasi-identice, cu efect de ecou întârziat: „O frunză căzu în stradă, arborii din Eremia Grigorescu şi din grădina Icoanei foşniră aspru şi scurt legănându-se într-o mişcare de şurub,

142

143

Corina Cioc ârlie , A ndreea R ă s uceanu

apoi se imobilizară. […] Din blocurile albe de dincolo de colţul străzii atmosfera corozivă diluase bucăţi întregi, amestecându-le într-o ceaţă leşioasă.“ Împreună cu amicul Poenăreanu, Eliade reface la nesfârşit aceleaşi incursiuni în irealitatea imediată, trecând pe lângă marele zid de cărămidă aparentă de peste drum de Biserica anglicană, spre strada C.A. Rosetti, apoi spre Şcoala centrală şi de acolo spre piaţeta dintre Icoanei şi Ioanid. În timp ce Poenăreanu se opreşte la vespasiana din Grădina Icoanei, Eliade descoperă că spaţiul înecat de „o substanţă albă, cu palpit luminos“ care se deplasează peste vârfurile arborilor către C.A. Rosetti e nici mai mult, nici mai puţin decât „trupul şi sufletul însuşi al poeziei, esenţa dură, ultimă, spălată de superfluităţile sentimentelor“… Pe harta parcurilor bucureştene, propice în genere reveriilor erotic-sentimentale, Grădina Icoanei joacă un rol aparte – drept dovadă, secvenţa cvasi-suprarealistă din Zenobia lui Gellu Naum în care naratorul, traversând Grădina Icoanei în drum spre casă, „ud şi trist ca un câine aruncat în şanţ“, îşi întâlneşte un văr stând pe o bancă lângă iubita lui, pe care încearcă s-o convingă „să treacă la fapte“, ceea ce ea refuză cu tenacitate: „eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lângă ei, pe bancă, […], i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit“. Aerul pur al ficţiunii, dezbărat de complicaţii sentimentale inutile, face din Grădina Icoanei o ţintă, reperabilă de la mare distanţă, a însetaţilor de absolut. Semnificativă e scena din Derapajul lui Ion Manolescu în care Robe şi-l imaginează pe bunicul Vitalian pilotându-şi Messerschmitt-ul deasupra Bucureştiului, în anii războiului al doilea, doar pentru a privi de sus – precum Hyperion – cercul strâmt al tramvaielor din Piaţa Victoriei şi tentativele de seducţie repetate ale fetelor de liceu din Cişmigiu ori Grădina Icoanei: „Elevele îi făceau cu mâna printre coroanele copacilor, aşteptând un zâmbet sau o acrobaţie. Pentru una dintre ele (care avea să devină bunica Aneta), Vitalian Robe a executat un looping în formă de treflă, într-o dimineaţă de iunie, chiar înainte de sesiunea de bacalaureat.“ La piruete similare visează şi Mircea Horia Simionescu atunci când, într-o scenă memorabilă din Ulise şi umbra, plasează Coloseul la întretăierea străzilor Icoanei şi Dumbrava Roşie, ca un decor de mucava pe fundalul căruia orice fantezie e permisă: „În piaţeta dintre Grădina Icoanei şi Coloseu, pe o scenă improvizată, un grup de fete şi băieţi, în costume viu colorate, acum ţinându-se de mână, acum strângându-se de talie, rotunjesc un fel de horă, strigând distihuri al căror înţeles nu e limpede…“

MEMORII. JURNALE

Legendara prietenie dintre Matei Călinescu și Ion Vianu, documentată admirabil în Amintiri în dialog (1994), apare bine conturată și în schimbul epistolar de după emigrarea lor. Scrisori din exil: Corespondență inedită acoperă perioada 1977–1992. Matei Călinescu părăsise țara în 1973 și se instalase ca profesor de literatură comparată la Universitatea din Bloomington, Indiana. Ion Vianu a plecat la rândul său din România patru ani mai târziu, în 1977, începându-și cariera de psihiatru în Elveția. În libertate, și în pragul unei noi vieți, ei reconstituie prin scrisorile lor deopotrivă condiția exilatului și tabloul sumbru al țării lăsate în urmă, dar nicicând uitate, „rana care nu se închide“. Terapie și recuperare a memoriei, această corespondență este, mai presus de orice, o celebrare a prieteniei.

Matei Călinescu, Ion Vianu

SCRISORI DIN EXIL

CORESPONDENȚĂ INEDITĂ 11 DECEMBRIE 1977

ragă Ionel, E duminică, sunt în office-ul meu din Ballantine Hall – locul unde m-am obişnuit să lucrez şi, când nu lucrez, să-mi adun gândurile şi să mă reculeg. În fiecare duminică îmi fac drum pe aici, scriu o scrisoare, două, apoi, spre sfârşitul după-amiezii, fac o plimbare prin campus până la Book Nook, un fel de mică librărie-papetărie, de unde cumpăr The Sunday New York Times, un fel de monument jurnalistic (10-12 secţii, sute de pagini) pe care-l citesc, răsfoiesc ar fi un cuvânt mai potrivit, până spre miezul nopţii. N.Y. Times, ediţia de duminică şi cea obişnuită din cursul săptămânii (pe care o urmăresc cu oarecare regularitate), e singura mea sursă serioasă de informaţii de peste ocean (radioul şi televiziunea raportează numai evenimentele importante, mari crize, asasinate, cutremure: adresându-se unui public de masă, funcţionând în conformitate cu principiul descoperit încă de către Tocqueville, anume, „dictatura majorităţii“, mass-media

M EM OR I I . J UR N AL E

manifestă o preferinţă crescândă pentru aşa-numitele human-interest stories, sau soft news – informaţii de tipul radio-magazin – în defavoarea adevăratelor ştiri, hard news, care au un public prea restrâns). Din N.Y. Times am aflat despre venirea lui Goma la Paris, despre conferinţa lui de presă, despre „semnul“ pe care i l-au făcut băieţii de la Securitate bătând-o pe Monica Lovinescu (ce porcărie, terorism ţigănesc). Aşteptam detalii de la tine, care eşti mai aproape. Ai vorbit cu Goma? Care e situaţia lui exactă? Ce s-a aflat în legătură cu cazul Monica Lovinescu? Ţine-mă, te rog, la curent. Nu mă surprinde că te-ai simţit oarecum izolat la congresul de la Milano, în mijlocul unor stângişti răsfăţaţi, capricioşi, uluitor de superficiali. Telqueliştii, care de la marxism-leninism au trecut la maoism şi acum, recent, la antimarxism, nu-mi inspiră nici o încredere: sunt reprezentanţii stângii frivole, ai noţiunii de radical chic, oameni cu oarecare „papagal filozofic“, sau pseudo filozofic (ce bine se potriveşte argoticul „papagal“ în acest context), dar fără substanţă. Reszler mi-a scris în legătură cu conferinţa pe care-o organizează la Geneva, probabil la sfârşitul lui mai, pe tema „La mort de l’homme“. Încearcă să obţină fonduri pentru drumul meu şi e destul de optimist. S-ar putea deci să ne vedem. Adresele pe care mi le ceri; a mea, 1028 East Wylie, Blooming ton, Ind. 47401; a lui Ken, 1112 Atwater Ave., Bloomington, Ind. 47401; a lui Nemoianu, 1306 Grove, Apt. 2F, Berkeley, Cal. 94709; a lui Nego, Str. Brezoianu 55, et. 6, ap. 27, Bucureşti 7; a lui Andrei Mircea, 31 rue Frédéric Mistral, 91330 Yerres, France. Noua adresă a lui Doinaş n-o ştiu (ţi-o poate da Nemoianu). Adresa lui Betty n-o am la îndemână, cere-i-o lui Ken. Îmbrăţişări, sărbători fericite tuturor, Matei 1 9 D E C E M B R I E 1 9 7 7

Dragă Matei, Foarte sugestiv îmi descrii serile tale la Ballantine Hall între lucru şi visare; mi s-a părut deodată aşa de curios cum suntem cu toţii răspândiţi pe toată suprafaţa pământului, de fapt într-o deplină solitudine, când mai normal, ca oamenii de pe aici, unde mă găsesc acum, ar fi fost să construim o viaţă frumoasă, deplină, înrădăcinată la noi acasă. La Buc. în ultima perioadă îmi spuneam adesea: „ne-a fost furată ţara“, şi această idee mi se pare şi mai

148

149

Matei Călinesc u, Ion V i a nu

pertinentă acum, aici. Aveam tot ca să fim nu numai „adaptaţi“, dar şi „stăpâni“. Jalea istoriei, care impune un refuz metodic, nu mă părăseşte. Cu Monica L., a fost cum zici tu, „terorism ţigănesc“ în plin. (L-am experimentat şi eu cu Tudor.) Doi indivizi cu aparenţă nord-africană au pătruns la ea în casă (Ierunca fiind plecat) şi au bătut-o până la pierderea cunoştinţei şi fractura osului nazal (4 zile de spital), confirmând avertismentul dat lui Goma. Acesta din urmă s-a instalat într-un mic apt. la Paris (am vorbit cu el la telefon puţin după sosire). Dă interviuri, merge pe la conferinţe de disidenţi, nu se comportă ca un om căruia i-ar fi frică. Declară că peste un an se va întoarce în ţară – dar asta e cam greu de conceput. La telefon îmi spunea că va face un voiaj la Geneva şi atunci sper să-l văd. Ar fi colosal să vii la sfârşitul lui mai aici. Bineînţeles, o să mă ţii la curent. Pe la 9 iunie aveam intenţia de a merge la Londra la un congres, dar dacă vrei să facem un program comun aş putea eventual să şi renunţ. În ţară domneşte o atmosferă demnă de anii ’50: sărăcie şi măsuri discriminatorii contra a tot ce nu e partinic. Îţi voi da un singur exemplu: Monica Constantinescu (Nicolau) a fost convocată la şcoala băiatului ei (13 ani) şi încunoştinţată că, dat fiind că părinţii nu sunt membri de partid, copilul nu poate spera mai mult la anul decât să fie primit într-un liceu agricol! Asta sugerează o întreagă evoluţie foarte tristă. De altfel, porcăria cu studiile e generalizată – ştii poate că bietul M. Nasta nu a putut trece doctoratul pentru că are o soră în străinătate; dar astfel de cazuri sunt cu sutele. În fine, nu parvin să mă detaşez de România şi de problemele ei – o adevărată boală pe care cred că o voi târî după mine tot restul existenţei (cf. cu temperamente diferite aceeaşi comportare la Eliade, Cioran, Ionescu). Apropo de asta, aştept cartea ta şi bineînţeles articolul despre Eliade cu genealogia intelectualităţii româneşti de care-mi vorbeşti. Dragul meu, vin sărbătorile, dorul e şi mai mare. La mulţi ani deci, să fiţi sănătoşi şi pe cât mai curând! Ion P.S. Ai primit extrasul cu Ghelber?

M EM OR I I . J UR N AL E 4 IANUARIE 1978

Dragul meu Ionel, Câtă dreptate ai, în ultima ta scrisoare, când spui că „ne-a fost furată ţara“. Formula asta m-a urmărit de-a lungul ultimei părţi a vacanţei, de-a lungul vizitei de câteva zile pe care ne-a făcut-o Breban (între 28 decembrie şi 3 ianuarie): m-a urmărit, m-a răscolit, mi-a redeschis vechi răni pe care le credeam definitiv cicatrizate. Orice exilat, notează Eliade undeva în Jurnalul său, e un Ulise călătorind spre Ithaca, rătăcind prin lume pentru că aşa au vrut zeii. E, probabil, singura soluţie – să dăm existenţei noastre descentrate sensul mitului, să descoperim în tribulaţiile noastre fără rost firul poveştii, să ridicăm realităţile de care ne-am izbit şi care ne-au durut la demnitatea imaginarului. Pe Nicolae l-am găsit aproape neschimbat – acelaşi amestec de forţă, încăpăţânare, megalomanie, generozitate, prost gust, luciditate şi curată nebunie. Ciudatul lui „fetişism al puterii“ m-a iritat, vechile lui teorii m-au obosit, unele observaţii de-o rară inteligenţă, pe care le făcea parcă în treacăt, m-au sedus, dar dincolo de toate acestea m-a uimit şi m-a emoţionat memoria lui extraordinară. O grămadă de lucruri – semnificative şi nesemnificative – de care nu mi-aş mai fi amintit nici dacă aş fi fost picat cu ceară au reapărut, într-o lumină şi familiară, şi străină, din întunericul dens al trecutului: câte mici fraze, mici gesturi, acţiuni, tensiuni nedefinite mi-au fost reactualizate cu o şocantă precizie în evocările lui fragmentare, dezordonate, capricioase. Mici fraze stupide sau spirituale, mici gesturi pe care le-aş reface sau nu, acţiuni în care sub o formă sau alta am fost amestecat şi a căror „istoricitate“ incontestabilă mi se pare atât de ireală, stări, dileme, sfâşieri, furii, ezitări, melancolii pe care le-am recunoscut înţelegându-le şi mai puţin decât atunci când s-au întâmplat. Această confruntare cu părţi din propriul meu trecut, răsfrânte din oglinda altei memorii, m-a epuizat, m-a lăsat cu un fel de ameţeală. La plecare, Nicolae mi-a spus că-ţi va face un semn din Franţa sau din Germania, unde intenţionează să se oprească pentru câteva săptămâni înainte de a se întoarce la Bucureşti. Situaţia din România, după cât am înţeles şi de la Nicolae, ar putea fi caracterizată succint în felul următor: transformarea din ce în ce mai profundă şi mai perversă a drepturilor în privilegii. Cele mai elementare drepturi devin peste noapte privilegii, avantaje pentru care, nu-i aşa?, trebuie să fii recunoscător, daruri care te leagă de mâini şi de picioare. La ora actuală, pare-se, nu sunt prizonieri politici: dar „privilegiul de a nu fi închis“, ca orice privilegiu, poate fi oricând retras. Chiar şi faptul de a trăi e pe

150

151

Matei Călinesc u, Ion V i a nu

punctul de a deveni un privilegiu – perfect compatibil de altfel cu logica puterii totalitare. În sfârşit… Chestia cu conferinţa din Elveţia nu e încă pe deplin clară. Nu-ţi schimba planurile în legătură cu congresul de la Londra de dragul unei simple posibilităţi. Sper ca în câteva săptămâni să-ţi pot spune ceva mai precis. Am primit extrasul cu Angela Ghelber. Ştiam că Ghelberii se află în Elveţia, acum vreo doi ani am primit chiar o scrisoare plină de recriminări de la Angela, care mă acuza că în Lichter am furat ideile, toate ideile lui Genu, lăsându-l, cum s-ar zice, cu curul pe gheaţă. În notiţa de ziar pe care mi-ai trimis-o m-a supărat bombasticismul – de origine clar ghelberiană – pe care nu l-am furat şi care pare a fi singurul lucru cu care a rămas. Sărmanul fost profesor de filozofie de la Universitatea din Bucureşti, căsătorit cu o mare poetă mistică care era cât pe ce să fie arsă pe rug de porcii de comunişti! Ce faceţi voi? Cum s-au adaptat băieţii? Ioana şi-a găsit de lucru? Vă îmbrăţişez pe toţi cu mult drag, Matei 13 IANUARIE 1978

Dragă Matei, Acum trei zile am primit scrisoarea ta şi aproape imediat şi cartea, care mi-a produs o mare bucurie, dar şi încredere şi gânduri stimulante. Te felicit şi te îmbrăţişez. De citit, fireşte că încă nu am citit-o, dar am răsfoit-o şi am simţit că e în ea multă claritate (imens atout al celui care scrie într-o limbă care nu a fost de la început a lui!), obiectivitate, erudiţie. Apropiindu-mă de ea ştiu că îi voi găsi şi alte calităţi. Poate că peste câtva timp o să pot da şi eu la iveală ceva, deşi existenţa mea actuală nu e prea favorabilă scrisului; dar marele meu model Freud (!) şi-a scris cărţile nopţile şi duminicile! Formula ta despre transformarea drepturilor în privilegii în România de azi e perfectă. Fără să fi numit lucrurile, aşa am simţit-o şi eu de multe ori. De pildă: se anunţă un spor de salarii; imediat, imn de slavă Partidului şi lui Ceauşescu, ca şi cum umila săltare pe scara mizeriei nu ar fi tot rodul muncii nenorociţilor oameni. Dar nu este singurul aspect odios. Foarte şocant devenise în ultimii ani faptul că naţia întreagă se transformase într-un organ al corpului lui Ceauşescu. În ziare, la TV etc. cutremurul, de pildă, nu era descris ca atare, ci ca vizita lui nea Nicu în locurile „calamitate“. De asemeni, inundaţiile, inaugurarea

M EM OR I I . J UR N AL E

unui mare combinat, situaţia în pieţele Bucureştiului etc. etc. În ultimul timp figura Lenuţei, femeia cu nasul ca un penis, rotunjea lucrurile. Ce disperare! Oricât de obosiţi şi de dezgustaţi, vom revedea vreodată Ithaca noastră? Parcă mi-e frică de această perspectivă totuşi prezentă în visele mele de aproape fiecare noapte. Ioana în schimb, profitând de dubla ei cetăţenie care nu a constrâns-o la azilul politic, se va duce în ţară chiar în anul acesta poate. Ea deocamdată a lucrat provizoriu timp de o lună înlocuind un doctor şi câştigând câteva mii de franci, ca să ne mai aranjăm puţin contul precar de la bancă. Copiii se adaptează cu mult curaj: pentru ei e cel mai greu (profesori pedanţi, examene grele, copiii ceilalţi schizoizi neoferind posibilitatea unui bun contact). În 4–8 februarie sunt la Paris la un congres, apoi la Heidelberg, la Sami Damian, care e lector acolo, încă cu paşaport românesc, şi care îmi va organiza o conferinţă cu „Poetica nebuniei“. Ieşirile din Nyon sunt strict necesare pentru a rupe cu monotonia, care devine astfel suportabilă şi întru câtva agreabilă. Zilele trecute am fost cu maşina pe dealurile de deasupra oraşului, unde sunt o mulţime de sate delicioase cu mici cârciumi plăcute unde poate vom petrece dulci-melancolice ceasuri. Te îmbrăţişez cu drag, Ion Cei care au împărtășit, aidoma nouă, condiţia exilului se vor regăsi pe ei, cel puţin în parte, în această corespondenţă. Prietenia pe care am evocat-o consistă în dorinţa vie de-a face celuilalt binele; prietenul este, în reciprocitate și oglindă, cel mai devotat și mai spontan dintre terapeuţi. În nici un caz el nu îţi face morală, în nici un caz nu îţi mini malizează suferinţa. Prietenia este un «da» permanent, un «da» neconvenţional și lipsit de ipocrizie. Acestea fiind spuse, ce își scriu doi prieteni care împărtășesc condiţia exilului? Trei lucruri: bucuria și amărăciunea vieţii în străinătate; dorul de ţară, regretul de-a nu mai fi în «ţara furată» (expresie care revine), regretul pentru suferinţele pe care le îndură cei rămași; în sfârșit, comentariile la spectacolul stupefiant pe care ţi-l oferă viaţa publică, încercarea de-a discerne în ce măsură «teroarea istoriei» ar putea afecta viaţa noastră și a celor ce ne sunt apropiaţi. — Ion Vianu

152

AU M A I A P Ä&#x201A; R U T :

ALEXANDRU MIRONESCU (FOTO DIN ARHIVA FAMILIEI)

Alexandru Mironescu (1903–1973), om de știinţă, scriitor și filozof, a fost un membru emblematic al celebrei grupări a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (București). Persecutat de regimul comunist, este îndepărtat din învăţământul universitar (1949), fiind arestat și întemniţat (1958), alături de alţi membri ai Rugului Aprins; a fost eliberat în 1963. Titlul prezentului volum, Admirabila tăcere, face aluzie nu numai la tăcerea la care scriitorul a fost osândit atâţia ani de regimul socialist, ci și la isihie, la liniștea rugăciunii și contemplaţiei lui Dumnezeu. Jurnalul surprinde atât ferventa practică ascetică și mistică isihastă a lui Alexandru Mironescu în căutarea lui Dumnezeu, cât și evenimente contemporane. Alcătuite într-un stil memorabil, viu și savuros, condimentat cu ironii fine, filele de istorie a culturii și observaţiile religioase stau alături de pertinente note și comentarii politice, sociale și istorice. Sesizăm lipsa oricărei falii între curiozitatea omului dedicat știinţelor carteziene și disciplinele umaniste sau religioase.

Alexandru Mironescu

ADMIRABILA TĂCERE JURNAL OCTOMBRIE 1968 – DECEMBRIE 1969 Prefaţă de Marius Vasileanu

ulte se spun, dar nimeni nu suflă o vorbă despre lipsa condiţiei esenţiale a culturii: Libertatea. Ce să facem? Cultura se face cu oameni liberi, care exprimă sensibilitatea lor proprie, reacţiile lor, alea care sunt, înţelegerea lor, aspiraţiile lor. Nu există cultură într-un regim de cazarmă și nu va exista niciodată. Genii să fie oamenii, dar încadraţi de căprari și plutonieri nu pot da capodopere. Poţi să-i îndoctrinezi cu tactica infanteriei și cu onor-arm! cât poftești, dar opere nu ies. Fără Libertate totul rămâne o scamatorie. * O zi întreagă petrecută la Cernica. Priveliști naturale, dulci, odihnitoare. Tot ansamblul frumos refăcut, cu grijă și gust. Multă ordine, rânduială, confort, flori pretutindeni, curat, o vastă grădină într-un decor de verdeaţă, echilibru între exuberanţa naturii

M EM OR I I . J UR N AL E

și intervenţia civilizaţiei. Pe de altă parte, regimul a dat – vorbind acum un limbaj la măsuri omenești – o puternică lovitură călugăriei. Urmărită cu metodă și tenacitate, călugăria a devenit fantomatică și, sauf un miracle1, în puţini ani de aci înainte va fi o pură amintire, iar mănăstirile locuri muzeale și de vilegiatură. Un pic de libertate însă, cred, ar schimba brusc situaţia – și, probabil, odată și odată se va și schimba –, căci călugăria este o vocaţie permanentă a omului. Nevoia de retragere, de meditaţie, de ieșire din vânzoleala lumii, de însingurare, de dăruire a vieţii unor aspecte esenţiale, absolute ale ei, cred că niciodată nu vor putea fi extirpate cu desăvârșire. Mai cred că, totuși, oamenii nu vor fi cu toţii cuprinși într-o enormă și monstruoasă mașinărie în care o să fie contrafăcuţi și o să devină niște anti-oameni. Biserica de mir, lipsită de resursele și sevele, și de arhetipul vieţii călugărești, văduvită de mănăstiri, nu poate răspunde profund, esenţial vorbind, nevoilor fundamentale ale vieţii interioare a omului. Oricât de vrednici ar fi o seamă de preoţi de mir – și chiar la ora actuală ei nu lipsesc și, pare-se, se înmulţesc –, fără viaţă călugărească, fie ea cât de firavă, Biserica devine o instituţie, o administraţie printre alte administraţii, care se ocupă de un sector al treburilor, al nevoilor omenești, semănând mai mult cu un serviciu al unei instituţii decât cu o punte spre cer, cu o poartă deschisă spre Dumnezeu. * Aflu, de la un foarte credincios, de câţiva preoţi care și-au cumpărat mașini (unul o mașină de 80.000 de lei), prilej de oarecare sminteală, mai ales că preoţii aceștia funcţionează în cartiere cu o populaţie mai oarecare. Desigur, eu nu zic că automobilul e un instrument interzis preotului, totuși!… e un totuși, în sensul că nu e momentul, material și psihologic, bine ales. Mai târziu, în alte condiţii de viaţă, poate s-ar nimeri, poate se va potrivi, dar acum, în vremea aceasta, eu apreciez ca ceva de scandal… Dacă așa îl slujesc pe Dumnezeu, acești slujitori cu adevărat mai bine ar fi, și pentru ei – în primul rând –, și pentru alţii, să se lase de… meserie. Aflu, de asemenea, că la o biserică taxa „fixă“ de cununie e de 500 de lei. Sublim! Biserica văzută ca o întreprindere de pompe funebre și alte pompe, căsătorii, botezuri, sfeștanii ș.a. Eh! Dacă s-ar putea vorbi și scrie măcar aici, în sectorul acesta s-ar putea pune o ordine mai duhovnicească. 1. „În absenţa unui miracol“ (fr.).

156

157

Al e xa ndru M iron esc u

* Hristos este de neînlocuit. Nici o filozofie și nici o doctrină politică nu poate înlocui concepţia creștină, iar în vremea noastră încercarea de a-l substitui pe Marx lui Cristos e una din cele mai enorme absurdităţi încercate vreodată de niște oameni în istorie. * În orice caz, întâmplarea cu C.S. [Cehoslovacia] – eu rămân încrezător în finalul pozitiv al acestui proces – a descoperit lumii întregi (popoarelor și intelectualilor – marii vinovaţi ai întreţinerii unor iluzii și minciuni pe care nici azi nu le denunţă în termeni destul de viguroși și limpezi) marea, teribila catastrofă în care se găsesc milioane de oameni și câteva popoare devenite colonii rusești, ameninţate literalmente de a fi epuizate în substanţa lor biologică, aruncate într-o mortală mediocritate spirituală și distruse din punct de vedere economic. Adevărul e că sub imaginile și declaraţiile emfatice de idilă și succese, care urcă și nu se mai sfârșesc, se ascunde un dezastru din care aceste popoare vor să iasă și să scape, ca dintr-un naufragiu, sau ca niște condamnaţi la moarte, legaţi fedeleș și aproape sugrumaţi de mâini criminale înfipte în beregata lor. Aceste popoare resimt cu o spaimă crescândă agonia și decesul prin asfixie. Aceste popoare nu-și mai pot face absolut nici o iluzie. Colosul și imensul colos rusesc, după ce le-a tras pe sfoară cu niște teorii, este pe punctul să le înghită, să le digere mai exact în stomacul tradiţionalului și neiertătorului panslavism mesianic și șovin. Este ceva dramatic, tragic în neputinţa și egoismul confraţilor din lumea liberă care asistă la înghiţirea sălbatică a unor întregi popoare, cu braţele încrucișate, într-un confort, din perspectiva asta, penibil și rușinos, tratând un incendiu cu discursuri și cu un ocean de palavre. Pompieri care pun de mămăligă când ard oamenii și case! E o tragică comedie! * Comunismul rusesc a devenit o primejdie infinit mai mare și mai dezastruoasă decât hitlerismul. Acesta era pe faţă rasist, antisemit, dictatorial, afirmând drepturile abuzive, sfruntate ale unui herrenvolk1 care aspira să domine lumea. Comunismul urmărește aceleași obiective, dar vorbind de libertate, democraţie, umanism, fericirea omului și a popoarelor în numele unei revoluţii și doctrine care au lucrat ca o hipnoză, la un moment dat aproape inexplicabilă. 1. „Rasa conducătoare“ (germ.).

M EM OR I I . J UR N AL E

Hitleriștii atacau pe front, ceea ce a permis o luptă deschisă. Comuniștii dinamitează lumea dinlăuntru. Ei sunt ca invazia șobolanilor și a termitelor. Ei sunt parteneri și prezenţi cu oameni și acolo unde trebuie luate măsuri și decizii împotriva lor, creând situaţii paradoxale, imposibile și inextricabile. ONU, Berlinul, negrii, sindicate, presă, guverne, instituţii, mecanisme întregi care sunt blocate sau puse în situaţia de a nu funcţiona normal. * De două săptămâni mă duc la Pensionari, aproape în fiecare zi, ca să plătesc o cotizaţie, dar e coadă imensă și mă întorc ca să-mi văd de treburi. Vreau să iau tramvaiul 5, dar pe linia lui trec… curse speciale. Aștept. Trec trei tramvaie 19, patru 2, unu 18 etc., 5 nu vine. Unul de 19 oprește în staţie și mă urc, dar apoi în altă staţie nu mai oprește. În sfârșit, undeva oprește, aiurea. Oprește. Mă dau jos. Caut ouă. Ouă, dar ouă nu se găsesc nicăieri. La un mare aprozar, de curând renovat și cu un personal de 5 vânzători, nu se află decât 16 legături de ceapă verde și cam 10 kg de spanac. Totul, și pretutindeni, și în fiecare zi e în stilul acesta. Cum, totuși, merge ţara asta e literalmente inexplicabil! O lume docilă care s-a obișnuit cu toate mizeriile, cu toate lipsurile și cu toate situaţiile inimaginabile pentru un om din Occident. Și călcam și noi cândva pe urmele unui fason occidental. „Pays au portes de l’Orient, où tout est possible!“1 – așa am fost caracterizaţi de un străin. Și ăsta e de ani și ani de zile tristul și dramaticul adevăr! Cu rarisime excepţii, Bucureștiul oferă spectacolul unui târg, al unei provincii, amestec heteroclit de ţărani, de târgoveţi și rari oameni mai acătării. Desagi, paporniţe din care ies fuștere de verdeţuri ca niște bălării. Ţăranii cară pâine. Bălăriile astea formează hrana noastră de bază în sezonul acesta. Trotuarele și străzile sunt, fără nici o exagerare, într-un hal jalnic. Nu exagerez cu nimic când spun că nu e un metru pătrat fără gropi, fără hârtoape. Străzile, trotuarele arată ca după un cutremur de gradul 9. Cartiere întregi nu cred că vor putea fi aduse vreodată la înfăţișarea demnă de o capitală. Sunt atâtea lucruri de făcut încât singura soluţie ar fi abandonarea lor sau dărâmarea totală și refacerea din temelii. Vom avea vreodată atâtea venituri naţionale? Vom mai intra efectiv într-un efort normal de organizare? Uneori, în plin centru, m-am oprit să iau două cornuri cu sare. Vânzătorul mi le oferă cu o mână 1. „Ţară de la porţile Orientului, unde totul este posibil!“ (fr.). Parafrază după remarca lui Raymond Poincaré: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère…“

158

159

Al e xa ndru M iron esc u

descuamată și roșie, devorată sigur de vreo boală de piele. E posibil? Da, uite, e posibil. Numai tocirea simţurilor noastre și atâtea alte greutăţi alarmante, sau niște resurse interioare excepţionale, ne fac să nu fim covârșiţi de o mizerie indescriptibilă și infinită. Singurul câștig, cel puţin pentru unii din noi, e o mare și teribilă experienţă de viaţă. Dar cât de indescriptibil de scump plătită! E bine, poate, ca voi, care vă urez să apucaţi alte vremuri, să știţi cum a fost existenţa unor generaţii, în multe privinţe, nefericite. * Noaptea, filmul lui [Michelangelo] Antonioni, este făcut fără îndoială de un maestru în arta cinematografică, dar nu mi-a comunicat nici o emoţie. Trebuie să mărturisesc din nou că eu nu am nimic comun cu această lume formată dintr-un soi de neant amestecat cu câlţi și cârpe, o lume complet lipsită de orice forţă interioară, lipsită chiar de instincte puternice, care tânjește și care nu e în stare nici măcar o singură clipă să se întâlnească cu o adevărată dramă personală, cu un moment creator sau măcar cu o zvâcnire mai profund umană. Lâncezesc în dragoste, și chiar când se aruncă unul peste altul comunică sentimentul a ceva leșinat, o masturbare între niște mortăciuni. Știu, astfel de oameni, amalgam de cârpă și neputinţe, există mulţi, doar că de care eu m-am apropiat în viaţa mea, și prin străinătate, și aici, au fost și sunt altfel, ei fac efectiv ceva și se luptă efectiv cu niște probleme care sunt ale vârstelor și ale omului. Filmul lui Antonioni înfăţișează neantul acesta omenesc la diferite orizonturi, iar la nivelul protagoniștilor cu fineţe și nuanţe. E o lume lipsită de vlagă pentru că a pierdut sensurile profunde ale vieţii. El nu spune explicit lucrurile acestea și nici nu-mi pot da seama dacă s-a gândit la ele. În mine însă, așa se reflectă Noaptea și mă face să înţeleg mai consistent mișcarea aceasta de nemulţumire și nedeslușită răzvrătire a tineretului într-o lume a opulenţei și a confortului. Viaţa se sufocă într-o agitaţie inutilă și un confort steril, căci a murit acea dinamică interioară, singura care îi poate da un sens și o responsabilitate. Dragostea este o responsabilitate, un eroism, o putere. Romeo și Julieta și-au spus cuvinte care i-au angajat total, până la moarte. Dar ce să spună un bărbat unei femei, când el „cobzărește“ cu reticenţa – fie și în subconștient –, că pe femeia căreia îi face declaraţii și o strânge în braţe o va părăsi sau nu va rezista unor ispite proaspete, că nu o va putea purta în cârcă și nici nu va fi în stare s-o transforme, ca s-o iubească mereu?! Dragostea e o treabă grea și presupune o putere de preparare, de creștere, de depășire a unor foarte mari și grele dificultăţi și

M EM OR I I . J UR N AL E

complicaţii, de partea bărbatului, ca și de partea femeii. Te pupi, te strângi, te închei la pantaloni sau potrivești minijupa, ţopăi puţin, fumezi vreo câteva ţigări, bei un cognac și gata. Apoi scena o reia cu prima ocazie. Oricâte iluzii ar funcţiona, ele sunt totuși iluzii, ele se consumă și lasă în urma lor cenușa și leșia. * Mai întâi, toată această Mărturisire a mea este o atestare, adică un Testament… Dacă aș muri acum, aș murmura: am fost fericit, am fost om privilegiat și covârșit de marile bucurii ale vieţii. Am suferit mult și nu lipsesc din lista suferinţelor multe ca să nu le fi încercat și să nu le fi trăit până la extrema îndurare și deznădejde. Dar nu am regrete și nici dezamăgiri și aș pleca de aici cu conștiinţa că am fost solidar cu tot ce am făcut, bune și rele, solidar și răspunzător de ele. Am primit și am hrănit, după înţelegerea mea, cele mai înalte sentimente, cele mai nobile aspiraţii, cele mai teribile probleme care au confruntat Omul, de când e el sfânt, erou, poet, martir, nebun. Am însă și o tristeţe mare, foarte mare, undeva în sufletul meu, că nu am putut, cum am dorit, să împărtășesc ce-am purtat în inima mea unor oameni cărora aș fi voit să le dăruiesc în chip viu totul, ca să știu că pot spune și ei cum pot spune eu: datorez mult cărţilor, dar datorez totul câtorva oameni. N. Steinhardt spunea despre Mironescu că „era un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefăţarnic; drept și îngăduitor“; părintele Benedict Ghiuș îi recunoștea „calitatea excepţională“ de „înţelept“, de „adevărat cavaler al spiritului și al credinţei“, iar Mihai Șora, în prefaţa sa confesivă, îi evocă „statura spirituală“ și „grija pentru soarta comunităţii“. Pornind de la aceste recomandări adamantine, cărţile sale s-ar cuveni să ne trezească atenţia. Dincolo de valoarea lor documentară, întregind cunoașterea epocii și, în special, a Grupului „Rugului Aprins“, ele ne descoperă o personalitate de talia lui Jacques Maritain, Vladimir Ghika sau Romano Guardini, dacă ar fi să ne gândim doar la confraţii săi, mult mai cunoscuţi, din aceeași epocă. Textele lui Mironescu sunt o autobiografie curajoasă și smerită în același timp: relatarea despre sine nu cade în viscerele introspecţiei, ci intră mereu în dialog cu celălalt; aflarea căii care duce la inimă, a „stelei dinlăuntrul magilor“, nu exclude peregrinările îndoielii și ale neliniștilor; apologia credinţei este însoţită salutar de moderaţie, de grijă faţă de cel aflat în eroare, „mon semblable, mon frère“, și de diapazonul infinit al discernământului spiritual: „Nu‑l mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci îl afirm, îl mărturisesc în măsura în care îl cunosc în mine; și de mult nu mă mai scandalizează cei care îl tăgăduiesc sau îl nesocotesc“. În esenţă, viaţa acestui intelectual creștin este dezvăluirea unei cunoașteri experimentale („rouă de sensuri vii“)

160

161

Al e xa ndru M iron esc u

survenită în rugăciune, căci despre Dumnezeu nu se poate vorbi în afara relaţiei pe care El o iniţiază și o crește, făcându-și sălaș în inimă și împărtășind, cum spunea Simeon Noul Teolog, „lucruri străine de gândurile îngerești și omenești […] ca și cu niște prieteni adevăraţi“. E o poartă spre un itinerariu al harului care se deschide în faţa noastră: „Cine nu înţelege aceasta nici nu se rumenește, nici nu se coace. — Bogdan Tătaru-Cazaban Alături de Sandu Tudor – inseparabil de el ca prezenţă și imagine, deși distinct in personalitatea sa proprie –, se cuvine imediat numit Alexandru Codin Mironescu. Pentru mulţi din cei apropiaţi Antimului, acest profesor universitar de chimie fizică, scriitor, gazetar remarcat și critic literar, dar, peste toate, „el însuși“, aducea darul unei maturităţi clare, neprezumţioase: în continuă împărtășire celorlalţi, celor mai tineri in chip privilegiat. Dacă am spune că avea „geniul prieteniei“ – și nu numai pe acesta –, nu am exagera nicidecum simţământul confirmat la fiecare întâlnire. Din anii studiilor și formaţiei sale în Occident, Al. Mironescu integrase bineînţeles, cu seriozitatea de cuviinţă pe atunci, substanţa culturii și, in același timp, un savoir-faire al practicii ei: mereu atent la formulările altuia, disponibil înnoirilor, suscitând dialogul critic. Momentele acelea stăruie în amintire ca un fel de celebrare a inexterminabilei libertăţi a omului viu. Adesea, prietenii săi sau cei care îl întâlneau pentru întâia oară reţineau „candoarea“ sa, lipsa de maliţiozitate: adăugate umorului său sec, rezulta o impresie de confort, o bună dispoziţie înviorătoare. — André Scrima, Timpul Rugului Aprins ÎN ACEEAŞI COLECŢIE:

Â© ELISABETH PROCHNIK

George Prochnik (n. 1961) este eseist, poet, scriitor și jurnalist american. Printre cărțile sale cele mai cunoscute se numără In Pursuit of Silence: Listening for Meaning in a World of Noise (2010), Putnam Camp: Sigmund Freud, James Jackson Putnam, and the Purpose of American Psychology (2006), Stranger in a Strange Land: Searching for Gershom Scholem and Jerusalem (2016). De‑a lungul timpului a avut rubrici regulate în publicații precum The New Yorker, New York Times, Bookforum, Los Angeles Review of Books, Cabinet. Cartea sa Exilul imposibil este povestea vieţii sfârşite tragic a scriitorului Ştefan Zweig, al cărui destin rămâne emblematic pentru o epocă ce se sfârşeşte şi o lume care se surpă în ea înşişi, pe măsură ce-şi pierde valorile. Volumul a fost recompensat cu National Jewish Book Award pentru biografii/memorii și s‑a aflat pe lista scurtă pentru Wingate Prize în Marea Britanie.

George Prochnik

EXILUL IMPOSIBIL STEFAN ZWEIG LA CAPĂTUL LUMII Traducere din engleză și note de Alexandru Macovescu

xplozia de creativitate din Viena începutului de secol XX este adesea zugrăvită în culorile unui vis frumos. Un foc trandafiriu strălucea în ultimul ceas al civilizaţiei europene, înainte ca sălbăticia primitivă să ridice capul şi să înăbuşe acea renaştere. Dar existau şi suprapuneri secrete între tărâmul spiri‑ tului înfloritor şi cel al pumnului încleştat. Povestea lui Zweig nu ne arată o opoziţie ireductibilă între bine şi rău; ea dezvăluie mai degrabă îngemănarea fatidică a celor două faţete. Artiştii şi intelectualii din Viena erau frământaţi de multe dintre problemele şi aspiraţiile care hrăneau patimile violente ale duşmanilor lor de moarte. Aşa cum agenda lui Hitler era domi‑ nată de un paneuropenism de factură napoleoniană, care urma să fie înfăptuit prin cuceriri şi menţinut prin hegemonia unei singure culturi naţionaliste, programul lui Zweig era inspirat de visul unui paneuropenism umanist ce trebuia să aibă la bază înţelegerea paşnică între naţiuni şi să fie supervizat de o adunare

M EM OR I I . J UR N AL E

elitistă constituită din învăţaţi şi artişti. Cele două tabere care se confruntau în dezbaterile cataclismice asupra destinului Europei trecuseră prin acelaşi sistem de învăţământ anchilozat, marcat de un amestec sinistru de represiune sexuală şi şovinism milita‑ rist. Trecuseră prin acelaşi război ucigător de speranţe şi trăiseră laolaltă în devastarea socioeconomică care a dăinuit mult timp după conflict. Vienezii cultivaţi împărtăşeau în mai mare măsură preocupările duşmanilor lor pentru viitorul Europei şi nevoia unei întineriri spirituale profunde decât s‑a crezut până acum. […] Zweig îi spusese unui jurnalist vienez că e convins că Europa și America se apropie din ce în ce mai mult din punct de vedere cultural și că așteaptă cu încântare călătoria în Statele Unite. Acum, în ianuarie 1935 – începutul unui nou an –, mulți oameni se așteptau ca Zweig să profite de atenția pe care vizita la New York o atrăsese asupra sa ca în sfârșit să sancționeze public, cu fermitate, atrocitățile comise de naziști. Ben Huebsch a organizat o conferință de presă la sediul Vi‑ king Press de pe 48th Street pentru a liniști spiritele reporterilor care cereau ca Zweig să‑și facă cunoscută părerea. Jurnaliștii au răspuns invitației. Zweig a fost poftit în încăpere și așezat la un birou înconjurat de intervievatori aranjați în semicerc. Blițurile au început să scapere. Zweig a mormăit ceva banal legat de schimbările petrecute în America de la ultima sa călăto‑ rie cu 26 de ani în urmă. Înainte să ajungă prea departe, a înce‑ put să fie bombardat cu întrebări din toate părțile. Ce se petrecea în Europa? Ce avea de spus în legătură cu Hitler? Ce ar trebui să facă lumea în privința hitlerismului? Zweig s‑a uitat la repor‑ terii strânși acolo cu „atitudinea sa apatică“ obișnuită, așa cum l‑a descris atunci un intervievator. — De trei ani n‑am mai fost în Germania, a răspuns. — Dar sunteți la curent cu evenimentele. Ați vorbit cu oa‑ menii care au fost în Germania? Zweig a obiectat. — Dar cei care au vizitat două săptămâni Germania n‑au de unde să știe ce se întâmplă cu adevărat, a zis el. De unde știu ei ce gândesc nemții? De unde știu ce alianță va lua naștere în cu‑ rând ca să schimbe totul? Intervievatorii erau sceptici. — Eu sunt de două săptămâni în America și, după această vizită scurtă, n‑aș putea să mă pronunț dacă oamenii sunt mulțumiți de președintele Roosevelt, a insistat Zweig. Pentru Germania, pro‑ fețiile sunt imposibile. Fiecare profeție rostită a fost deja demontată.

164

165

G eo rge P roc hni k

Fiecare a fost greșită. Nu voi face nici o profeție. Nu voi vorbi ni‑ ciodată împotriva Germaniei, i‑a anunțat. Nu voi vorbi niciodată împotriva nici unei țări. Câțiva dintre cei prezenți, care căutau scuze pentru reticența lui Zweig, au tras concluzia că „vorbeau istoricul și biograful din el, artistul care voia să scrie doar după ce dobândea perspectiva corectă asupra acelor vremuri“, cum a consemnat un jurnalist. Dar reporterii au fost bulversați când Zweig a schimbat su‑ biectul și a început să își exprime temerile cu privire la compor‑ tamentul evreilor statorniciți în Palestina. — Palestina are toate datele să nască o mișcare naționalistă periculoasă, a remarcat el. — Nu ați fost și dumneavoastră pus în aceeași oală cu docto‑ rul Herzl și alți pionieri ai sionismului? l‑a întrebat un reporter. — N‑am fost niciodată sionist adevărat, a contracarat el. De‑ test orice formă de naționalism. Nu mi‑aș dori ca evreii să devină naționaliști. Joseph Brainin, unul dintre jurnaliștii prezenți la conferință, tot încerca să‑l scoată pe Zweig din carapacea lui. Brainin, care avea să îi apere pe Julius și Ethel Rosenberg, l‑a întrebat pe Zweig despre răspunderea artistului în acele vremuri, tot căutând să‑i smulgă o condamnare demnă de consemnat a persecuției evrei‑ lor de către Hitler. Zweig nu a vrut să cedeze. — Artistul care crede în dreptate nu poate să fascineze nici‑ odată masele și nici să le ofere sloganuri care să le aglutineze, a declarat el. Intelectualul ar trebui să rămână aproape de cărțile lui. De‑a lungul istoriei omenirii nici un intelectual nu a fost vreodată în stare să fie un conducător popular. Dar de ce anume nu putea avea intelectualul succes în poli‑ tică? au vrut să afle reporterii. În acel moment pe Zweig a început să‑l fascineze discuția. S‑a aplecat spre semicercul de intervievatori, uneori trecând de la engleză la germană și rugându‑l din priviri pe Huebsch să traducă. — Intelectualul adevărat nu poate fi „un bun membru de partid“, a declarat el. Să fii intelectual înseamnă să fii drept, să îți înțelegi adversarul și astfel să‑ți slăbești încrederea în propria rectitudine morală. Brainin îl tot îndemna pe Zweig să vorbească deschis despre situația actuală din lume, și în cele din urmă s-au apropiat de momentul prezent.

M EM OR I I . J UR N AL E

Nici unul dintre dictatorii momentului nu are nici cea mai vagă pregătire academică sau intelectuală, a precizat Zweig. „În clipa de față, oamenii de rând n‑au încredere în intelectuali. Vor un conducător din rândul lor – un om simplu. Mussolini, Hit‑ ler, Stalin, răposatul Dollfuss și acum Laval, în Franța, sunt ase‑ menea exemple.“ Reporterii l‑au citat cu conștiinciozitate, dar nu aveau cum să înțeleagă cât de important era acest principiu pentru Zweig. Abia șase ani mai târziu, scriindu‑și memoriile, el a explicat semnificația spuselor sale. Apoi a mers până într‑acolo încât a declarat că nimeni din afara țării nu va înțelege niciodată adevăratul motiv pentru care Germania îl subestimase catastrofal atât pe omul, cât și pe liderul din ce în ce mai puternic, Hitler. Nu numai că Germania era o societate cu conștiință de clasă, a argumentat Zweig, dar dintot‑ deauna țara „s‑a împovărat în plus prin veneraţia exagerată faţă de tot ce însemna «cultură»“1. Acest respect pentru Bildung, un concept extrem de puternic, desemnând dezvoltarea holistică și riguros intelectuală a caracterului, dublată de stăpânirea la per‑ fecție a canonului cunoștințelor occidentale, îi făcuse pe intelec‑ tualii germani să nu‑l ia în serios pe Hitler, a scris Zweig. Era de neconceput ca acest „agitator de berărie“ care nu terminase nici măcar liceul, darămite universitatea, „să poată vreodată să aspire la o poziţie pe care a deţinut‑o un baron von Stein, un Bismarck, un prinţ Bülow“2. În concluzie, a spus Zweig, chiar și după 1933, marea majoritate tot mai credea că Hitler era doar o greșeală, iar naziștii, un fenomen trecător. Însă ceea ce nu a specificat Zweig în memoriile sale a fost faptul că și el făcuse exact aceeași greșeală. Nimeni nu avea încre‑ dere mai mare în puterea salvatoare a educației culturale decât Zweig, care și‑a exprimat convingerea, chiar și după alegerea lui Hitler, că al Treilea Reich se va dovedi doar un mic obstacol pe drumul spre unificarea Europei – viitoarea „Elveție mondială“, cum a denumit‑o el. I‑a luat ani întregi lui Zweig să înțeleagă că indiferența maselor față de realizările intelectuale și culturale ar putea fi o chestiune de durată. Faptul că propriile sale cărți erau încă foarte populare în rândul publicului larg în țările vorbitoare de germană (precum și în dictaturile italiană, rusă și franceză) l‑a făcut cu siguranță să creadă că Volk‑ul german se va trezi 1. Stefan Zweig, Lumea de ieri: Amintirile unui european, trad. de Ion Nastasia, Editura Humanitas, București, 2012, p. 388. 2. Ibidem.

166

167

G eo rge P roc hni k

curând la realitate. Cel mai nimerit răspuns la popularitatea de care se bucura Hitler nu era demonizarea susținătorilor săi, cre‑ dea Zweig, ci comunicarea ideii că bogata moștenire culturală germană era primejduită de politicile naziste. Astăzi e ușor să ridiculizăm convingerea lui Zweig potrivit căreia lumina intelectului avea să deștepte conștiința morală a germanilor în 1935. Dar, date fiind consecințele cel mai adesea dezastruoase pe care le‑au avut eforturile noastre de a interveni violent împotriva conducătorilor brutali și a organizațiilor ame‑ nințătoare pentru omenire, nu sunt sigur că ar trebui să‑l judecăm pe Zweig atât de aspru. Dacă ar fi beneficiat de o susținere inter‑ națională mai puternică atunci când făcuse apel la intuiția ger‑ manilor, abordarea sa ar fi dat rezultate mai bune decât cele pe care le‑a avut. Poate că vina pentru eșecul planului lui Zweig nu este numai a lui. În orice caz, prețuirea imensă pentru Bildung care se ghicea în spatele celor spuse de Zweig în biroul editurii Viking nu a fost înțeleasă de reporterii americani. Ei erau convinși că, în ciuda îndemnurilor stăruitoare ale lui Brainin, Zweig refuza să facă un pas în față și să condamne regimul național‑socialist pentru cri‑ mele împotriva evreilor. Îi punea pe toți dictatorii în aceeași oală în loc să admită caracterul unic al lui Hitler. Evitând „capcană după capcană“, a scris un reporter, Zweig dădea întotdeauna același răspuns: „Nu sunt politician, ci scriitor.“ Ceea ce reporterii nu au reușit să desprindă din această auto‑ caracterizare – tot așa cum la conferință au conchis că ezitarea lui Zweig de a critica Germania dovedea faptul că vorbește în calitate de artist – a fost convingerea lui că tocmai în calitate de artist putea ajuta oamenii să se ridice deasupra mocirlei politicii. Pe scurt, ceea ce a dorit Zweig să transmită a fost că, atunci când intelectualii protestează împotriva unor politici de stat, de pe urma obiecțiilor nu au de câștigat decât imaginea publică și egocen‑ trismul narcisist al intelectualilor înșiși. Da, este foarte ușor să‑l acuzăm pe Zweig că s‑a sustras dato‑ riei în acele vremuri îngrozitoare. Însă este important să ne dăm seama de distincția pe care a încercat el să o traseze. Zweig nu insinua că intelectualii nu ar trebui să facă nimic, ci mai degrabă că nu ajungeau nicăieri doar demonizându‑și adversarii. La drept vorbind, reușitele unora dintre cei mai onești artiști și intelectuali care au denunțat guvernări malefice sunt destul de lamentabile – deși cu siguranță te simți bine când îți strigi indignarea. Dacă într‑adevăr vrei să demonstrezi că nu ești ultimul om, așa cum

M EM OR I I . J UR N AL E

te zugrăvesc dușmanii, atunci, a sugerat Zweig, creează o operă durabilă, care să rămână dovada incontestabilă a umanității tale. Așadar, în mintea lui Zweig, colaborarea lui cu geniul muzical Richard Strauss nu era menită să măgulească puterea Reich-ului, ci să înfrângă doctrina nazistă, dovedind de ce erau evreii în stare. Cu toate astea, această nuanță se pierdea mereu, iar argumentele lui Zweig mai mult nedumereau decât convingeau în acele vre‑ muri tulburi. Zweig i‑a scris unui prieten din Anglia că nu reușise să con‑ damne virulent regimul nazist, așa cum sperase presa new-yorkeză, pentru că nu putea să nu se gândească la ce impact ar avea cuvintele lui asupra sorții evreilor aflați încă în Germania. „Sunt ostatici“, a argumentat Zweig, „și orice spunem sau facem noi, care suntem liberi, se va întoarce împotriva acelor oameni lipsiți de apărare. Acum nu trebuie să facem nimic care să presupună o polemică personală“. El credea de fapt că puterea lui de artist rezida în capacitatea de a îmbrățișa omenirea cu toate diferențele ei su‑ blime, à la Whitman, iar nu de a o condamna. „Nu pot scrie decât lucruri pozitive, nu pot ataca“, le‑a spus el reporterilor în New York. Dacă era perceput ca un semn de slăbiciune, atunci el, unul, declara că este gata să „accepte stig‑ matul“. Deși era limpede un gest egoist – Zweig evita orice fel de conflict –, era și o atitudine sinceră și chibzuită. Nu încerca să evite întrebările, ci credea că răspunsese la ele, însă nu reușise să ofere răspunsurile dorite de jurnaliști. Brainin a fost printre cei care au plecat de la Viking de‑a dreptul exasperați. Interviul l‑a supărat atât de mult, încât, câteva zile mai târziu, l‑a încolțit pe Zweig în apartamentul lui de la Wyndham pentru a‑l provoca din nou. La început, Zweig și‑a păstrat aceeași atitudine de fațadă, reți‑ nută și mândră – dar în timpul discuției care a durat o oră ceva l‑a neliniștit pe Brainin. Pe când Zweig tot invoca pretexte și se tot poticnea, Brainin a început să‑și dea seama că „europenismul incurabil“ nu se datora doar faptului că acel continent reprezenta pentru el, într‑un sens abstract, patria lui spirituală, ci mai de‑ grabă faptului că Europa era „ceva fizic integrat în ființa lui, ca răsuflarea dătătoare de viață“. În acel moment, Brainin a în‑ trezărit „sufletul torturat“ al lui Zweig. A înțeles că, atunci când Europa „a început să fie împărțită în bucăți“, Zweig „a suferit de parcă ar fi fost el însuși dezmembrat“. În cele din urmă, Zweig l‑a desfătat pe Brainin cu marele proiect la care se gândise după venirea lui Hitler la putere. Voia să scoată o revistă evreiască

168

169

G eo rge P roc hni k

internațională cu profil literar, în care să apară „cele mai strălu‑ cite minți ale Europei fără să se țină seama de naționalitatea lor“. Avea să apară lunar, în engleză și germană, dar avea să cuprindă și contribuții extraordinare în limba maternă a autorilor, de la idiș și ebraică la franceză, polonă, rusă și spaniolă. Scopul acesteia, i‑a spus el lui Brainin, va fi ca „prin înalta ținută morală și lite‑ rară, să pună bazele unei frății europene aristocratice care în cele din urmă să contracareze propaganda demagogică dezlănțuită de acele forțe care căutau distrugerea morală a Europei“. Cel mai bun răspuns la adresa rasismului naziștilor era o etalare amănun‑ țită a realizărilor evreilor. Dacă lumea ar vedea ce opere extraor‑ dinare scriu evreii, atunci celelalte nații nu vor tolera ca evreii să fie maltratați! Zweig tot repeta: „Nu trebuie să ne îngăduim să coborâm la nivelul intelectual al adversarilor noștri“. Exilul imposibil nu e doar povestea ultimilor ani ai lui Zweig. Este un studiu de caz al dezrădăcinării celor care nu și-au pierdut doar casa, ci și putinţa de a defini ce înseamnă „acasă“… George Prochnik dă greutate experienţei trăite de exilaţi în timpul războiului… iar cuvintele lui sunt zguduitoare. — The Wall Street Journal O lucrare majoră de critică și istorie culturală despre cea mai întunecată perioadă din trecutul recent al Europei... Talentul și suferinţa lui Zweig nu au fost nicicând atât de profund explorate ca în acest studiu exemplar. — The Times O cercetare captivantă, deosebit de subtilă, emoţionantă și sinceră. — New York Review of Books DIN CUPRINS:

De la Odiseu la Oedip Cerşetorii şi podul La cafenea! Ruleta globală Grădini în vreme de război Refugiu

Â© LUDWIG WITTGENSTEIN TRUST

Wittgenstein a dus mereu o viață retrasă și foarte puţini au fost cei care au reușit să se apropie de acest om excentric și genial. Portretul său complet și personal, al unui om frământat fără încetare de probleme filozofice și logice, dar și capabil de multă căldură, reiese din această Carte de amintiri a lui Norman Malcolm, el însuşi filozof proeminent și prieten apropiat şi statornic al lui Wittgenstein. Mărturiile lui Malcolm sunt scrise dezinvolt, cu talent literar și revenind parcă mereu şi mereu la o idee wittgensteiniană centrală, anume că unele lucruri nu pot fi spuse, ci doar arătate: prietenia lui Wittgenstein, manifestă în acest volum, face parte dintre ele. Schiţa biografică inclusă în carte și semnată de von Wright, filozof important al secolului XX, de asemenea bun prieten cu Wittgenstein, dă seamă de afecţiunea reţinută a autorului faţă de profesorul şi prietenul său. Cele 57 de scrisori de la final, adresate de Wittgenstein lui Malcolm şi soţiei acestuia de-a lungul a 11 ani de neîntreruptă prietenie, vădesc, cum spune von Wright, „o inimă înflăcărată“, un om care îşi iubea prietenii, dar care rămânea exigent şi nu se ferea să poarte discuţii incomode cu ei.

Norman Malcolm

LUDWIG WITTGENSTEIN O CARTE DE AMINTIRI Cu O schiţă biografică de G.H. von Wright și scrisorile lui Wittgenstein către Norman Malcolm Traducere din engleză de Andreea Eșanu

n semestrul de primăvară al anului 1939 am frecventat prelegerile lui Wittgenstein, care aveau ca subiect fundamentele filozofice ale matematicii. El a continuat să vorbească despre aceeaşi temă în semestrele de vară şi de toamnă. Cred că nu am înţeles aproape nimic din acele prelegeri până când nu am revenit asupra notiţelor mele vreo zece ani mai târziu. Cu toate acestea, eram conştient, ca şi alţii, că Wittgenstein făcea ceva important. Îţi dădeai seama că încerca să răzbată prin probleme extrem de dificile şi că metoda lui de a le aborda era absolut originală. Îşi ţinea prelegerile fără să le pregătească şi fără note. Mi-a spus că odată încercase să ţină o prelegere după note, dar rezultatul

M EM OR I I . J UR N AL E

i-a displăcut profund; gândurile pe care le exprima erau „răsuflate“ sau, aşa cum i-a mărturisit unui alt prieten, cuvintele arătau ca nişte „cadavre“ când a început să le citească. În metoda pe care ajunsese să o folosească, singura pregătire a prelegerii era, îmi spunea el, să stea câteva minute înainte să se strângă studenţii, rememorând parcursul pe care îl luase investigația la întâlnirile precedente. La începutul prelegerii făcea un scurt rezumat al acestui parcurs, iar apoi, pornind de acolo, încerca să ducă mai departe cercetarea cu idei proaspete. Mi-a spus că singurul lucru care făcea cu putință acest mod improvizat de a-şi ţine cursurile era faptul că se gândise şi scrisese nespus de mult – și o făcea în continuare – pe marginea tuturor problemelor discutate. Acest lucru este fără îndoială adevărat; totuşi, ceea ce se ivea la acele întâlniri erau cercetări în cea mai mare parte noi. […] Wittgenstein stătea pe un scaun simplu de lemn în mijlocul încăperii. Acolo purta o luptă vizibilă cu propriile gânduri. Adesea se simţea încurcat şi o spunea. Zicea adesea lucruri precum: „Sunt un nătâng!“, „Aveţi un profesor îngrozitor!“, „Sunt pur şi simplu prea prost astăzi!“ Uneori îşi exprima îndoiala că va mai fi în stare să-şi continue prelegerea, însă doar rareori renunţa înainte de ora şapte. Este destul de impropriu să vorbim despre aceste întâlniri ca despre niște „prelegeri“, deşi Wittgenstein aşa le numea. În primul rând că făcea cercetare originală în cadrul lor. Se gândea la anumite probleme într-un fel în care ar fi putut-o face şi dacă ar fi fost singur. Apoi, întâlnirile erau în bună măsură discuţii. Wittgenstein adresa îndeobște întrebări celor de faţă şi reacţiona la răspunsurile lor. De multe ori întâlnirile constau mai ales în dialoguri. Uneori însă, atunci când încerca să extragă o idee din el însuși, interzicea orice întrebări sau remarci, cu o mişcare autoritară a mâinii. Erau frecvente momentele de tăcere prelungită, în care se auzea doar murmurul sporadic al lui Wittgenstein, iar ceilalţi păstrau o atenţie mută. În timpul acestor tăceri, Wittgenstein era extrem de încordat şi activ. Privirea lui era concentrată, chipul plin de viaţă; mâinile făceau mişcări care stârneau atenția, expresia lui era gravă. Îţi dădeai seama că te afli în prezenţa unei seriozităţi, profunzimi şi puteri a intelectului nemaivăzute. Personalitatea lui Wittgenstein domina aceste întâlniri. Mă îndoiesc că vreunul dintre cei prezenţi nu a fost influenţat de el într-un fel sau altul. Doar puţini am reuşit să nu îi imităm manierismele, gesturile, intonaţiile, exclamaţiile. Aceste imitări puteau lesne să pară ridicole când erau comparate cu originalul. Wittgenstein era o persoană înfricoşătoare la aceste cursuri. Era foarte nerăbdător şi se enerva uşor. Dacă cineva simţea că are o

172

173

N orman M alcolm

obiecţie la ce spusese el, insista necruţător ca obiecţia să fie formulată. Odată, când Yorick Smythies, un vechi prieten al lui Wittgenstein, nu a reuşit să îşi formuleze obiecţia, Wittgenstein i-a spus cu asprime: „Tot aşa de bine aş putea să vorbesc cu această sobă!“ Teama de Wittgenstein ne ajuta să ne menţinem atenţia la un nivel ridicat. Ceea ce era un rezultat valoros, dacă avem în vedere că problemele erau extrem de dificile, iar metodele lui Wittgenstein de a le examina erau foarte greu de înţeles. Am fost mereu conştient de efortul mental de care era nevoie pentru a-l urmări, iar două ore erau pentru mine mai mult decât eram în stare. Severitatea lui Wittgenstein era legată, cred, de dragostea lui pătimaşă pentru adevăr. Se lupta mereu cu cele mai adânci probleme filozofice. Soluţia unei probleme conducea la o altă problemă. Wittgenstein nu cunoştea compromisurile; trebuia să ajungă la o înţelegere completă. Se solicita fără milă. Întreaga sa fiinţă era în tensiune. Toţi cei care veneau la cursuri simţeau că îşi încorda la maximum atât voinţa, cât şi intelectul. Acesta era unul dintre aspectele onestităţii sale absolute, neobosite. Integritatea lui neîndurătoare, care nu cruţa pe nimeni, nici pe el, nici pe oricine altcineva, era ceea ce îl făcea în primul rând înspăimântător, chiar teribil, atât ca profesor, cât şi în relaţiile personale. La sfârşitul prelegerilor sale, Wittgenstein era întotdeauna epuizat. Era de asemenea profund nemulţumit de ele. Se simţea dezgustat de ceea ce spusese şi de el însuşi. Adesea dădea fuga la cinematograf de îndată ce se termina cursul. În timp ce participanţii îşi scoteau scaunele din cameră, el îşi întorcea uneori privirea rugătoare către un prieten şi îi spunea cu o voce scăzută: „Ai vrea să mergi la un film?“ În drum spre cinematograf, Wittgenstein îşi cumpăra un foitaj sau un pateu cu carne, pe care îl molfăia apoi în timpul filmului. Insista să se aşeze chiar în primul rând al sălii, în aşa fel încât ecranul să îi ocupe întregul câmp vizual, iar gândurile să îi fugă de la prelegere şi de la sentimentele lui de repulsie. Odată mi-a şoptit: „E ca un duş!“ Felul în care se uita la film nu era relaxat sau detaşat. Se apleca înainte pe scaun cu încordare şi doar rareori îşi desprindea privirea de ecran. Abia dacă rostea vreun comentariu despre ce se întâmpla pe ecran şi prefera ca nici însoţitorul lui să nu vorbească. Dorea să fie absorbit cu totul de film, indiferent cât de banal sau de artificial ar fi fost, pentru a-şi elibera un timp mintea de gândurile filozofice care îl chinuiau şi extenuau. Îi plăceau filmele americane şi le detesta pe cele englezeşti. Înclina să creadă că nu ar putea exista filme englezeşti acceptabile. Acest lucru avea de-a face cu marea sa aversiune pentru cultura şi mentalitatea engleze în genere. Le îndrăgea

M EM OR I I . J UR N AL E

pe vedetele de cinema Carmen Miranda şi Betty Hutton. Înainte să vină să mă viziteze în America, mi-a cerut în glumă să îi fac cunoştinţă cu domnişoara Hutton. Unii au crezut că prelegerile lui Wittgenstein erau doar pentru prietenii şi favoriții lui. În realitate ar fi acceptat pe oricine la prelegerile lui. Cerea, totuși, o prezenţă continuă şi pe o perioadă mai îndelungată de timp. Nu admitea să participe cineva doar la una sau două întâlniri. „Prelegerile mele nu sunt pentru turişti“, a răspuns Wittgenstein odată unei astfel de solicitări. Am cunoscut două cazuri în care a permis cuiva să frecventeze cursul doar un semestru, dar pregeta să ofere o astfel de permisiune. Ceea ce era rezonabil. Evita ca prelegerile sale să fie invadate de tot felul de curioși. Și era adevărat că trebuia să frecventezi cursul mai multă vreme (cel puţin trei semestre, aş spune) pentru a începe să pricepi cât de cât ce făcea. Pentru el era important cine participa la curs. Îi plăcea să discute probleme filozofice „cu prieteni“. Aprecia să vadă şi câteva „chipuri prietenoase“ la cursurile lui. Adesea spunea că îi plăcuse un anumit „chip“ şi îşi dorea să-l revadă acolo, chiar dacă persoana nu spunea nimic. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când ţinea lecţia sâmbăta, s-a înscris la curs un soldat american de culoare. Wittgenstein a remarcat nu o dată înfăţişarea prietenoasă şi omenoasă a bărbatului şi i-a părut foarte rău când a încetat să mai vină. De obicei, cel puţin jumătate dintre participanţii la prima lecţie din semestrul de toamnă abandonau după cinci sau şase întâlniri, pentru că socoteau materia ininteligibilă sau neinteresantă. Dimpotrivă, cei zece sau cincisprezece care rămâneau erau nespus de zeloşi în participarea lor. Un lucru curios, pe care l-am observat de nenumărate ori, era că Wittgenstein însuşi râdea în timpul prelegerilor sale de absurditatea câte unui exemplu pe care îl închipuia pentru a ilustra o idee. Dar, dacă cineva din cei de faţă chicotea prea mult, expresia lui devenea imediat severă şi exclama cu reproş: „Nu, nu! Vorbesc serios!“ Evenimentele şi circumstanţele închipuite erau atât de neobişnuite şi de îndepărtate de orice posibilitate firească, încât nici măcar el nu se putea abţine să nu râdă. Însă intenţia exemplului era, desigur, serioasă. Wittgenstein nu putea tolera la cursurile sale tonul glumeţ, altminteri caracteristic pentru discuţiile filozofice între oameni inteligenţi, dar lipsiţi de un scop serios. E demn de reţinut că Wittgenstein a spus o dată că s-ar putea scrie o lucrare filozofică bună şi serioasă care ar consta numai din glume (fără a fi glumeaţă). Altă dată a spus că s-ar putea scrie un

174

175

N orman M alcolm

tratat de filozofie care să conţină doar întrebări (fără răspunsuri). În scrierile sale, Wittgenstein s-a folosit mult de ambele. Ca să dau un exemplu: „De ce nu poate un câine simula dureri? Este prea cinstit?“ (Cercetări filozofice §250). Wittgenstein făcea cunoştinţă cu cei care îi frecventau lecţiile invitându-i rând pe rând la ceai. Eu am primit o astfel de invitaţie în 1939. Conversaţia nu a fost superficială, ci serioasă şi presărată cu tăceri îndelungate. Singurul subiect pe care mi-l amintesc avea de-a face cu viitorul meu. Wittgenstein dorea să mă convingă să renunţ la planul meu de a deveni profesor de filozofie. Se întreba dacă nu aş putea face o muncă manuală în schimb, cum ar fi la o fermă de animale sau una agricolă. Avea o aversiune faţă de viaţa academică în general şi faţă de viaţa filozofului profesionist în particular. Considera că o fiinţă umană normală nu ar putea fi profesor universitar şi totodată un om onest şi serios. Despre Smythies a spus odată: „Nu o să primească niciodată o catedră. E prea serios.“ Wittgenstein nu suporta societatea colegilor săi academici. Deşi era fellow la Trinity, nu lua masa în Sala Mare. Mi-a spus că încercase să o facă (circulă o anecdotă potrivit căreia ar fi fost apostrofat odată de asistentul conducerii colegiului că nu poartă cravată la masa profesorilor), dar fusese indignat de caracterul artificial al conversaţiilor. Ura de-a dreptul orice formă de afectare şi nesinceritate. A MAI APĂRUT:

Aici Wittgenstein arată, pentru prima dată, cum folosirea a ceea ce a numit „jocuri de limbaj“ poate conduce la clarificări esenţiale şi, pornind de la acestea, la înlăturarea impresiei atât de puternice şi persistente că există „probleme filozofice“. Textul de faţă a precedat în mod nemijlocit şi a pregătit elaborarea primei părţi a Cercetărilor filozofice, piesa cea mai reprezentativă a filozofiei târzii a lui Wittgenstein. El se recomandă, aşadar, ca o bună introducere pentru înţelegerea spiritului cu totul aparte care animă această filozofie.

RELIGIE

Â© GULIVER/GETTY IMAGES/ FOX PHOTOS

Cartea lui Wilhelm Tauwinkl (n. 1969), doctor în teologie dogmatică și conferențiar la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, se adresează în primul rând creștinilor care vor să-și ia în serios propria religie, dar nu se împacă nici cu bigotismul, nici cu habotnicia. Sunt explicate anumite elemente ale credinței și vieții creștine, adeseori interpretate greșit sau tendențios. Dacă aceste lucruri sunt luate în înțelesul lor corect, de la sursă, credincioșii au parte de mai puțin stres, iar observatorii din afară, de mai puține nedumeriri. Ce este religia? Ce rol joacă Biblia pentru fiecare dintre noi? De ce există mai multe Biserici? Care sunt cele mai mari păcate? Iată câteva dintre întrebările la care răspunde acestă lucrare, utilă și celor care sunt descurajați de purtarea incoerentă a multor creștini, mireni sau preoți. E, de asemenea, o provocare pentru acei ierarhi și preoți care ar vrea să încerce schimbarea sistemului înainte să se golească bisericile.

Wilhelm Tauwinkl

NICI TOATE ALE POPII RELIGIE FĂRĂ STRES

1 . C Â T E VA A N E C D OT E D E S P R E R U G Ă C I U N E

esajele de la Dumnezeu de cele mai multe ori nu vin sub forma unor vise și nici a unor voci inexplicabile auzite în cap, ceea ce, în anumite condiții, ar putea sugera probleme psihice. De obicei se întâmplă ca în anecdota cu pre‑ otul din cale‑afară de credincios în timpul unei inundații. Apa creștea în satul preotului respectiv, iar la un moment dat a trecut pe lângă biserică un tractor în care se înghesuiseră câțiva enoriași ca să scape de inundații. I‑au făcut loc și preotului. Acesta a refuzat: — Luați‑i pe alții! Eu mă rog neîncetat să mă salveze Dumnezeu! Fiindcă apa tot creștea, preotul s‑a urcat pe acoperișul biseri‑ cii. A trecut o barcă, iar oamenii din ea l‑au chemat și ei. Preotul a refuzat din nou, din același motiv. În cele din urmă, apa era atât de mare, încât a trebuit să se urce în vârful clopotniței. De data asta s‑a apropiat un elicopter de salvare, dar preotul o ținea pe a lui, că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea stăruitoare și‑l va salva.

R EL I GI E

Apa a depășit biserica, iar preotul s‑a înecat. Întâlnindu‑se cu Dumnezeu pe lumea cealaltă, preotul l‑a întrebat: — Doamne, de ce nu mi‑ai ascultat rugăciunea? Te‑am slujit cu credință și am avut încredere că mă vei salva! — Ți‑am ascultat rugăciunea și ți‑am trimis un tractor, o barcă și un elicopter, dar n‑ai vrut să mă asculți! i‑a răspuns Dumnezeu. Tâlcul acestei anecdote este că mesajele de la Dumnezeu, in‑ clusiv ca răspuns la rugăciune, de cele mai multe ori vin prin alți oameni. O altă anecdotă ecleziastică vorbește despre modul în care sunt uneori îndeplinite rugăciunile: Un om de afaceri evlavios i se ruga în biserică, într‑o zi de marți, Sfântului Anton de Padova: — Sfinte Antoane, afacerea mea e în mare pericol. Fă‑mă să găsesc cât mai repede un milion de euro, că altfel totul se duce de râpă, tot ce am construit până acum. Lângă el se ruga un om sărman: — Sfinte Antoane, fă‑mă să câștig 100 de lei, să duc de mân‑ care la copii… Celălalt insista însă: „Sfinte Antoane, un milion de euro, am mare nevoie…“, fiind întrerupt mereu de omul sărac, „Numai 100 de lei, Sfinte Antoane…“. La un moment dat, exasperat, omul de afaceri îi spune celui de lângă el: — Omule, poftim 100 de lei și lasă‑l pe Sfântul Anton să se concentreze! Și, în sfârșit, o a treia, despre legătura dintre fapte și rugăciune. Un om cu o familie numeroasă, ajuns într‑o situație disperată, se ruga neîncetat, zi și noapte, să câștige neapărat la loz în plic. O ținea tot așa, zile întregi, din ce în ce mai intens: să câștige la loz în plic. Așa că, într‑o noapte, i s‑a arătat un înger în vis, care i‑a spus: — Te‑ai rugat bine; Dumnezeu o să‑ți asculte rugăciunea. Ți‑ar fi ascultat‑o încă din prima zi, dar trebuie să faci și tu ceva. — Fac orice, spune‑mi numai, a zis omul. — Păi, cumpără‑ți un loz! Ultima anecdotă de mai sus exprimă un principiu formulat și de un sfânt cunoscut drept „contemplativ în acțiune“, Ignațiu de Loyola (1491–1556). El a arătat că un bun creștin îmbină munca și rugăciu‑ nea astfel încât acționează ca și cum totul ar depinde numai de el și se roagă ca și cum totul ar depinde numai de Dumnezeu.

180

181

W il hel m Tau win kl

Cu prilejul unor evenimente religioase, publicul e întrebat uneori de reporteri pentru ce se roagă, iar de obicei răspunsurile sună cam așa: „Pentru sănătate, pentru spor în casă, pentru ca băiatul nostru să‑și găsească un loc de muncă mai bun…“ Dar ce sens are oare rugăciunea pentru un loc de muncă mai bun? Cel care rostește o astfel de rugăciune egoistă speră că, dacă a aprins o lumânare în cinstea lui, Dumnezeu îi va oferi lui ce și‑a dorit, și nu altcuiva, care poate e mai bine pregătit sau are mai mare nevoie. A face acest lucru echivalează cu încercarea de mi‑ tuire a lui Dumnezeu, ca și cum El, o Ființă desăvârșită, ar putea fi manipulat sau corupt, luând partea cuiva în detrimentul altora.

2 . D U M N E Z E U P O AT E F I M I T U I T ?

Atunci de ce să te mai rogi? Din punct de vedere creștin, rugăciunea e în primul rând un mod – printre altele – de a păstra o relație personală cu Dumnezeu și doar în al doilea rând un mod de a‑i cere ceva lui Dumnezeu. Când ucenicii l‑au întrebat pe Isus Cristos cum să se roage, acesta le‑a spus: „Știe Tatăl vostru de ce aveți nevoie mai înainte ca să‑i cereți voi“ (Evanghelia după Matei 6, 8). Dacă Dumnezeu e atot știutor, este evident că știe ce are nevoie fiecare, fără să fie nevoie să i se ceară, și se poate pune întrebarea rostului unei rugăciuni de cerere. Dumnezeu este veșnic, deci și planul său cu omenirea și cu fiecare om în parte este veșnic. Cum se poate gândi cineva că prin propria rugăciune îl va putea face pe Dumnezeu să se răzgân‑ dească, să‑și schimbe planul veșnic? Aceste întrebări i‑au frămân‑ tat și pe creștinii de la începuturile Bisericii. Un răspuns interesant este cel al lui Grigore cel Mare (540–604), care spunea că și cererile credincioșilor sunt incluse în planul veșnic al lui Dumnezeu.1 Cu alte cuvinte, are sens ca oamenii să ceară ceva în rugăciune, pentru că în planul lui Dumnezeu intră și faptul ca creștinii să primească anumite lucruri dacă le cer în rugăciune. Atunci poate că lui Dumnezeu îi place ca oamenii să cerșească de la El? Nici de așa ceva nu poate fi vorba, fiindcă Dumnezeu, fiind perfect, n‑are nevoie de nimic de la oameni, așadar nu ne putem închipui că Dumnezeu așteaptă ca oamenii să se roage pentru ca El să se simtă important ca binefăcător și să‑și hră‑ nească orgoliul, arătând că e un mare filantrop. Dumnezeu este mai presus de toate acestea, iar omul e de fapt cel care are nevoie de rugăciune și de efectele ei. Pe de altă parte, ceea ce‑i trebuie fiecăruia nu coincide cu ceea ce‑și dorește. În spiritualitatea creștină se spune de multe ori că

3. CE SĂ CERI ÎN RUGĂCIUNE?

1. Dialoguri, I, VIII.

R EL I GI E

Dumnezeu dăruiește oamenilor ce au cerut dacă acele lucruri le sunt într‑adevăr folositoare pe plan spiritual. Altfel spus, dacă, de exemplu, un creștin se roagă să devină bogat, dar Dumnezeu știe că acel om, văzându‑se plin de bani, nu și‑ar folosi averea ca să facă bine în jur, ci ar deveni un ticălos, atunci nu‑i va asculta ru‑ găciunea, tocmai spre binele lui. E un exemplu împins la extrem, dar care ilustrează cum explică de obicei teologii de ce unele ru‑ găciuni sunt ascultate, iar altele nu: toate sunt deja scrise în planul veșnic al lui Dumnezeu cu omenirea. Ce‑i drept, e greu de explicat cum se împacă acest plan veșnic cu libertatea omului de a‑și alege faptele și drumul în viață. Planul lui Dumnezeu cu omenirea s‑ar putea asemui cu un fluviu care curge neîncetat într‑o direcție, chiar dacă, pe alocuri, din cauza terenului, se formează vârtejuri în care apa curge și în sens invers sau există ochiuri de apă care rămân nemișcate. Toate aceste particularități se schimbă uneori cu timpul, dar nu modifică direcția în care curge fluviul. În acest fel s‑ar putea înțelege faptul că Dumnezeu respectă libertatea omului de a‑l respinge pe El și planul său, şi totuşi planul se desfășoară mai departe după voința divină. Modul de a concepe efectul rugăciunii, așa cum a fost descris mai sus, se poate citi împreună cu afirmațiile lui Isus Cristos de‑ spre providența divină, adică despre înțelepciunea lui Dumnezeu care se îngrijește de toate ființele vii și de realitățile materiale din lume în așa fel încât planul său să se înfăptuiască: șadar nu vă faceți griji spunând: „Ce vom mânca?“ sau „Ce vom bea?“ A sau „Cu ce ne vom îmbrăca?“, căci toate acestea le caută păgânii; doar știe Tatăl vostru ceresc că aveți nevoie de toate acestea. Căutați mai întâi împărăția și dreptatea lui și toate acestea vi se vor da pe deasupra (Evanghelia după Matei 6, 31–33).

Din spusele lui Isus Cristos – „când vă rugați, nu îndrugați multe“ (Matei 6, 7) –, luate împreună cu ideea amintită mai sus (Matei 6, 8), reiese că, în rugăciune, cererile referitoare la bunuri ma‑ teriale ajung pe planul al doilea. Dacă oamenii se preocupă în primul rând să fie buni creștini – să caute împărăția cerurilor și să răspândească dreptatea lui Dumnezeu în lume –, cele necesare traiului de zi cu zi vor veni pe deasupra; în plus, pentru cei atrași în primul rând de viața spiritului, celelalte lucruri – cum ar fi mân‑ carea, băutura și îmbrăcămintea – nu mai contează atât de mult. Totuși, rugăciunea de cerere, chiar dacă trece pe planul al doilea, are un sens și în creștinism. Cererea de iertare este una dintre cele mai importante, ca premisă pentru alte rugăciuni, așa cum se va vedea mai jos; apoi, orice rugăciune de cerere adresată

182

183

W il hel m Tau win kl

lui Dumnezeu exprimă conștiința faptului că omul primește totul de la El, care a creat lumea și o menține în existență, îngrijindu‑se de ea. Cererea de bunuri materiale se justifică mai ales pentru cei care se află în situații‑limită, în care se manifestă cel mai mult încrederea celui care i se roagă lui Dumnezeu. Cei care nu au lipsuri pot spune și ei „pâinea noastră cea de toate zilele dă‑ne‑o nouă astăzi“, care în primul rând se referă la pâinea sufletului, dar, punând accentul pe „pâinea noastră“, se pot gândi atunci că o astfel de rugăciune îi obligă la solidaritate cu cei nevoiași, care n‑au această pâine. „Orice lucru e ca o oală cu două toarte: una de care poţi să-l apuci, cealaltă de care, apucându-l, te arzi.“ Această vorbă a lui Epictet îmi pare că rezumă cel mai bine ajutorul pe care i-l dă cititorului cartea de faţă. Scrise cu limpezime, paginile lui Wilhelm Tauwinkl răspund în fond la această întrebare: cum pot religia și credinţa să ne întunece mintea și să ne schimonosească purtarea, în loc să ne ajute și însenineze? Toată viaţa, în apropierea celor sfinte, am auzit expresia „e pe placul lui Dumnezeu“. Sau „e voia Domnului“. Dar, mă întrebam, cum pot fi aflate placul sau voia Domnului cu măsura omului? Există vreun muritor „hăruit“ în asemenea măsură încât să pretindă că îi cunoaște lui Dumnezeu, în fiecare clipă și împrejurare, gândul și placul? Apoi, se măsoară iubirea de Dumnezeu neapărat prin mersul la biserică, prin rugăciunea care cere ceva pentru cel ce se roagă, prin pioșenia afișată public? Nu cumva tot ce ţine de spaţiul credinţei se validează mai cu seamă în raport cu fapta cântărită în spaţiul mora lităţii umane? Într-o lume plină de bigotism și superstiţie, de o modestă catehizare a credincioșilor și nu întotdeauna de o autentică vocaţie a unora dintre slujitorii credinţei, cartea profesorului Wilhelm Tauwinkl, prin prospeţimea ei, face mai inteligentă lumea în care trăim. Rar mi-a fost dat să citesc un text mai dezinhibat scris de un teolog în Româ nia. — Gabriel Liiceanu

Â© PETER KONERKO

Autorul faimosului bestseller Zelotul revine cu o lucrare la fel de fascinantă, Dumnezeu: O istorie umană, în care nu este interesat să dovedească sau să nege existenţa lui Dumnezeu, nici să traseze o istorie a religiei (văzută ca limbaj simbolic și metaforic), ci să surprindă „inefabila experienţă a credinţei“, o constantă universală a naturii umane. Autorul îmbrăţișează o perspectivă panteist-incluzivă asupra lui Dumnezeu, plecând de la animismul primitiv și trecând prin diferitele religii politeiste până la monoteismele complexe de mai târziu. În secvenţa de mai jos, preluată din capitolul introductiv, Aslan invocă teza lui Feuerbach pentru a demonstra cum omul, conștient sau nu, și-a creat și își creează propriile versiuni ale lui Dumnezeu, altfel spus „versiuni ale fiecăruia dintre noi“. Respingând interpretările literale ale cărţilor sacre, fanatismul și fundamentalismul, autorul pledează pentru un „umanism spiritual“, poate singurul, în viziunea sa, capabil să salveze omenirea.Veţi citi cartea pe nerăsuflate, fie că sunteţi ateu sau credincios.

Reza Aslan

DUMNEZEU: O ISTORIE UMANĂ Traducere din engleză de Andreea Eșanu

upă cum spunea celebrul filozof german Ludwig Feuerbach, în încercarea sa de a explica succesul uriaș al viziunii creștine despre Dumnezeu, „numai o fiinţă purtând în sine omul integral poate satisface omul integral“1. Am citit pentru prima dată acest pasaj din Feuerbach pe când eram student, chiar în preajma momentului în care m-am hotărât să îmi dedic viaţa unui studiu îndelungat al religiilor lumii. Ceea ce pare să spună Feuerbach este că apelul aproape universal la un Dumnezeu care arată, gândește, simte și acţionează la fel ca noi își are rădăcina în nevoia noastră adâncă de a experimenta divinul ca o oglindă a noastră. Acest adevăr m-a izbit ca un trăsnet. De-asta fusesem eu atras de creștinism în copilărie? Oare, în tot acest timp, îmi construisem imaginea lui Dumnezeu ca o oglindă în care se reflectau propriile mele trăsături și emoţii? 1. Ludwig Feuerbach, Esenţa creștinismului (trad. P. Drăghici și R. Stoi chiţă), Editura Știinţifică, București, 1961, p. 106.

R EL I GI E

Existenţa acestei posibilităţi m-a amărât și m-a dezamăgit. Căutând o concepţie mai vastă despre Dumnezeu, am abandonat creștinismul și m-am întors la islam, atras fiind de iconoclasmul radical al acestei religii – adică de credinţa că Dumnezeu nu poate fi cuprins în nici o imagine, omenească sau de altă natură. Am înţeles însă imediat că refuzul islamului de a-l reprezenta pe Dumnezeu într-o formă omenească nu se traducea și într-un refuz de a-l gândi pe Dumnezeu în termeni omenești. Musulmanii sunt la fel de dispuși ca și alţi credincioși să îi atribuie lui Dumnezeu propriile virtuţi și vicii, emoţii și defecte. Ei nu au de ales în această chestiune. Puţini dintre noi au. Se pare că această pornire de a umaniza divinul este întipărită în creierul nostru, motiv pentru care ea a devenit o trăsătură fundamentală în aproape toate tradiţiile religioase pe care le-a cunoscut lumea. Procesul însuși prin care ideea de Dumnezeu a apărut în evoluţia omului ne constrânge, în mod conștient sau nu, să ni-l reprezentăm pe Dumnezeu după chipul nostru. Întreaga istorie a spiritualităţii omenești poate fi înţeleasă, de fapt, ca un efort îndelungat, interconectat, continuu în evoluţie și remarcabil de coerent de a da divinului un sens prin atribuirea emoţiilor și a personalităţii noastre, a trăsăturilor și a dorinţelor noastre, prin înzestrarea lui cu calităţile și slăbiciunile noastre, chiar și cu corpurile noastre – pe scurt, făcându-l pe Dumnezeu noi. Ceea ce vreau să spun este că, indiferent dacă suntem conștienţi de acest lucru sau nu și indiferent dacă suntem credincioși sau nu, cei mai mulţi dintre noi ni-l imaginăm pe Dumnezeu ca o versiune divină a noastră înșine: o fiinţă omenească, dar cu puteri supraomenești. […] * „Ce este Dumnezeu?“ Această întrebare a fost în centrul preocupărilor omenești de a înţelege divinul încă de la început. Este Dumnezeu forţa însufleţitoare care unește toate fiinţele vii – așa cum par să fi crezut strămoșii noștri preistorici? Sau natura divinizată – așa cum credeau mesopotamienii? Sau o forţă abstractă care impregnează universul – așa cum o descriau unii filozofi greci? Sau o divinitate personificată care arată și acţionează întocmai ca o fiinţă umană? Sau este Dumnezeu o fiinţă umană la propriu? Indiferent ce răspuns am da, întrebarea despre ce este Dumnezeu a reprezentat o preocupare stăruitoare atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioși, vreme de sute de mii de ani.

186

187

R eza A s l an

Întrebarea propriu-zisă a condus la formarea unor întregi civilizaţii, dar și la distrugerea lor. A creat pace și prosperitate, dar și război și violenţă. Să ne gândim la felul în care credincioșii îl descriu adesea pe Dumnezeu drept bun sau iubitor, crud sau gelos, iertător sau bun. Acestea sunt, în mod evident, atribute umane. Însă insistenţa de a folosi emoţii omenești pentru a descrie ceva care – indiferent ce ar fi – este pur și simplu neomenesc nu face decât să evidenţieze și mai clar nevoia noastră existenţială de a ne proiecta propria umanitate asupra lui Dumnezeu, de a-i atribui lui Dumnezeu nu doar ceea ce este valoros în natura umană – capacitatea noastră de a iubi necondiţionat, empatia și dorinţa de a arăta compasiune, setea noastră de dreptate –, ci și ceea ce este ticălos în ea: agresivitatea noastră și lăcomia, prejudecăţile și habotnicia, predilecţia pentru acte de violenţă extremă. Așa cum își poate închipui oricine, există consecinţe ale acestui imbold natural de a umaniza divinul. Căci atunci când îl înzestrăm pe Dumnezeu cu atribute umane, în esenţă, noi divinizăm acele atribute, așa că tot ceea ce este bun sau rău în religiile noastre nu este decât o oglindire a ceea ce este bun sau rău în noi. Dorinţele noastre devin dorinţele lui Dumnezeu, însă fără restricţii. Acţiunile noastre devin acţiunile lui Dumnezeu, însă fără consecinţe. Creăm o fiinţă supraomenească înzestrată cu trăsături omenești, însă fără limite omenești. Ne croim religiile și culturile, societăţile și guvernele după nevoile noastre omenești, însă în tot acest timp ne convingem pe noi înșine că acelea sunt nevoile lui Dumnezeu. Acest lucru explică mai bine decât orice altceva de ce, de-a lungul întregii noastre istorii omenești, religia a alimentat în egală măsură atât binele necondiţionat, cât și răul de nedescris; de ce aceeași credinţă în același Dumnezeu inspiră într-un credincios dragoste și compasiune, iar în altul ură și violenţă; de ce două popoare se pot apropia de aceeași Scriptură în același timp, însă pot ajunge la două interpretări radical diferite. Majoritatea conflictelor religioase care continuă să tulbure lumea în care trăim izvorăsc până la urmă din dorinţa noastră înnăscută și inconștientă de a ne face pe noi înșine apoteoza a ceea ce este și vrea Dumnezeu, a ceea ce iubește și urăște el. * Nu încerc să dovedesc existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu pentru simplul motiv că, nici de o parte, nici de cealaltă, nu

R EL I GI E

există dovezi. Credinţa este o alegere. Dacă cineva spune altceva, încearcă să te convertească. Fie alegem să credem că există ceva dincolo de tărâmul material – ceva real, ceva cognoscibil –, fie nu. Dacă dumneavoastră credeţi, asemenea mie, atunci trebuie să vă puneţi următoarea întrebare: îmi doresc să am experienţa acestui lucru, îmi doresc să am o comuniune cu el, să-l cunosc? Dacă da, atunci ar fi util să avem un limbaj în care să exprimăm această experienţă, care este în mod fundamental inexprimabilă. Aici intervine religia. Dincolo de mituri și ritualuri, de temple și catedrale, de „trebuie“ și „nu trebuie“ care au divizat omenirea vreme de milenii în tabere de credinţă diferite și adesea rivale, religia nu este aproape nimic mai mult decât un „limbaj“ alcătuit din simboluri și metafore, care îi ajută pe credincioși să comunice către alţii și către ei înșiși acea experienţă inefabilă a credinţei. Numai că în istoria religiilor a existat un singur simbol care s-a evidenţiat drept universal și suprem, o singură mare metaforă a lui Dumnezeu din care a derivat practic orice simbol și metaforă din aproape toate religiile lumii – noi, fiinţa umană. Ceea ce părea dispusă să accepte mintea antică era existenţa unui „Mare Zeu“ atotputernic și atotcuprinzător, care să se comporte ca o divinitate conducătoare peste un panteon de zei inferiori, dar la fel de demni de a fi veneraţi. Această credinţă este numită henoteism și ea a devenit rapid forma dominantă de exprimare spirituală nu doar în Orientul Apropiat antic, ci aproape în toate civilizaţiile lumii.1 Justificarea pentru succesul henoteismului poate fi găsită într-una din consecinţele inevitabile ale imboldului nostru inconștient de a umaniza divinul – conceperea divinului în termeni umani ne constrânge să ne închipuim că lumea zeilor este o reflecţie înnobilată a lumii noastre. Tărâmul ceresc devine o oglindă a tărâmului pământesc, a instituţiilor sociale și politice de aici. Iar dacă se schimbă instituţiile noastre pământești, atunci se schimbă și cele cerești. Pe vremea când oamenii se organizau în mici grupuri nomade de vânători-culegători, unite prin sânge și relaţii de rudenie, ei își reprezentau lumea de dincolo ca o versiune onirică a celei de aici, populată cu turme de animale, domesticite și păstorite de Stăpânul Fiarelor ca spiritele strămoșilor să le poată lua urma cu ușurinţă. 1. Henoteismul poate fi înţeles și drept credinţa într-o singură realitate supremă care se manifestă sub forma a numeroși zei și zeiţe care, în calitatea lor de avataruri ale realităţii supreme, sunt obiecte legitime ale venerării.

188

189

R eza A s l an

Când oamenii s-au așezat în mici sate și în loc să vâneze, au început să cultive hrana, Stăpânul Fiarelor i-a cedat locul Mamei Pământ, iar tărâmul celest a fost reimaginat ca un teritoriu condus de o mulţime de divinităţi ale fertilităţii care asigurau o recoltă eternă. Când acele sate s-au extins și au devenit orașe-stat independente, fiecare cu propria divinitate tribală și fiecare aflată într-un conflict perpetuu cu celelalte, cerurile au făcut loc unui panteon de divinităţi marţiale distincte, fiecare reprezentând protectorul divin al câte unui oraș de pe pământ. Iar când aceste orașe-stat s-au unit în imperii întinse conduse de regi atotputernici, zeii au fost reorganizaţi în ierarhii care reflectau noua ordine politică de pe pământ. Există un termen pentru acest fenomen – politicomorfism – sau „divinizarea politicii de pe pământ“ – și el surprinde, chiar și astăzi, una dintre trăsăturile centrale ale aproape oricărui sistem religios din lume. New York Times Bestseller Uluitoare prin scopul pe care și-l propune și controversată în pretenţiile ei, Dumnezeu: O istorie umană ne arată cum încă din vremuri imemoriale oamenii l-au creat pe Dumnezeu după chipul lor și argumentează de ce acum ar trebui să se oprească. Scriind cu verva și strălucirea pe care o așteptam de la condeiul său, Reza Aslan a întocmit încă o carte ce va stimula reflecţia și va zdruncina ipoteze. — Bart D. Ehrman Actuală, uimitoare, iluminatoare și necesară. — Huffington Post O explorare fascinantă a interacţiunii dintre umanitatea noastră și Dumnezeu. — Pittsburgh Post-Gazette Reza Aslan ne farmecă pur și simplu cu istoria sa umană a lui Dumnezeu. Surprinzând ceea ce au în comun religiile, Aslan aduce argumente cu adevărat provocatoare care le vor da mult de gândit credincioșilor din tradiţii diferite. Această preţioasă carte are un scop foarte ambiţios, fiind construită pe o impresionantă armătură de lecturi și cercetare. — Philip Jenkins DIN CUPRINS:

Adam și Eva în Eden Stăpânul fiarelor De la suliţe la pluguri Marele Zeu Dumnezeu este unul Dumnezeu este trei Dumnezeu este totul

DAN SEARS Â© THE UNIVERSITY OF NORTH CAROLINA AT CHAPEL HILL

Bart D. Ehrman, profesor de studii religioase la Universitatea North Carolina, abordează aici o chestiune controversată încă din primele zile ale creștinismului: adevărata identitate a lui Isus Nazarineanul. Într-un stil viu, colorat, romanesc, sunt analizate minuţios ultimele cercetări privind relatările canonice și extra-canonice despre Isus, precum și sursele literare greco-romane, și este reconstituit polemic un fascinant și provocator portret al lui Isus Cristos. Acesta, în viziunea lui Ehrman, a fost un fervent și radical profet apocaliptic, care s-a adresat elementelor marginale ale societăţii, fiind o reală primejdie pentru autorităţile iudaice și romane. Isus era convins că lumea își va afla sfârșitul în timpul vieţii sale și că pe pământ se va instaura o pacifică Împărăţie a lui Dumnezeu. Rodul a opt ani de cercetări asidue, cartea analizează critic geneza ideii fundamentale a creștinismului: divinitatea lui Isus, conturând transformarea profetului apocaliptic galileean, crucificat pentru acuzaţia de subminare a ordinii statale, într-o fiinţă supraumană, Fiul lui Dumnezeu..

Bart D. Ehrman

CUM A DEVENIT ISUS DUMNEZEU PREAMĂRIREA UNUI PREDICATOR EVREU DIN GALILEEA Traducere din engleză de Cornelia Dumitru

ai înainte de a se naște, mama lui a primit un vizitator din cer care i-a spus că fiul ei nu va fi un muritor de rând, ci va fi divin. Nașterea lui a fost însoţită de semne cerești neobișnuite. La maturitate, a plecat de acasă, începând o activitate de propovăduire itinerantă. Mergea prin sate și orașe spunându-le tuturor celor care-l ascultau să nu se îngrijească de viaţa pământească și de bunurile materiale, ci să trăiască pentru cele duhovnicești și veșnice. A strâns în jurul lui mai mulţi ucenici care s-au convins că nu era un om obișnuit, ci Fiul lui Dumnezeu. A săvârșit minuni care le-au întărit convingerile: putea să vindece bolnavi, să alunge demoni și să învie morţi. La sfârșitul vieţii, a stârnit opoziţia autorităţilor romane și a fost judecat. Însă nu i-au putut ucide sufletul. S-a înălţat la cer și continuă să trăiască acolo până în ziua de azi. Pentru a dovedi că trăia mai departe și după ce părăsise globul pământesc, i s-a arătat iarăși cel

R EL I GI E

puţin unuia dintre ucenicii lui necredincioși, care s-a convins că într-adevăr el rămâne cu noi chiar și acum. Mai târziu, unii adepţi ai lui au scris cărţi despre el și putem să citim despre el și azi. Însă foarte puţini dintre voi aţi văzut probabil aceste cărţi. Și-mi închipui că majoritatea dintre voi nici nu știu cine a fost acest Fiu al lui Dumnezeu făcător de minuni nemaivăzute. M-am referit la un bărbat numit Apollonios, din orașul Tyana. A fost păgân – adică adorator politeist al numeroșilor zei romani – și filozof renumit în vremea sa. Ucenicii săi îl credeau nemuritor. Avem despre el o carte scrisă de Filostrat, un adept al lui de mai târziu. * După cum a remarcat de curând cercetătorul Michael Peppard, după știinţa noastră, în lumea antică doar doi indivizi erau numiţi efectiv „Fiul lui Dumnezeu“. Fără îndoială, alte persoane erau numite după taţii lor divini: fiul lui Zeus, fiul lui Apollo și așa mai departe. Însă numai două persoane cunoscute după nume erau chemate și „Fiul lui Dumnezeu“. Unul era împăratul roman – începând cu Octavian sau Cezar Augustus –, iar celălalt, Isus. Probabil nu e o întâmplare. Când Isus a intrat pe scenă ca bărbat divin, el și împăratul se aflau în competiţie. * Ca istoric, nu mă mai obsedează întrebarea teologică despre cum a devenit Dumnezeu om, ci întrebarea istorică despre cum a devenit un om Dumnezeu. Bineînţeles, răspunsul tradiţional la această întrebare este că Isus a fost, de fapt, Dumnezeu, deci el i-a învăţat, bineînţeles, pe ceilalţi că este Dumnezeu și că mereu s-a crezut că el este Dumnezeu. Dar, de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un șir lung de istorici au susţinut că nu aceasta este înţelegerea corectă a lui Isus cel istoric și au adus numeroase argumente convingătoare în sprijinul poziţiei lor. Dacă au dreptate, rămânem nedumeriţi: cum s-a petrecut asta? De ce au început primii adepţi ai lui Isus să-l considere Dumnezeu? În cartea de faţă am încercat să abordez această întrebare într-un mod util nu numai pentru istoricii laici ai religiei, ca mine, ci și pentru credincioși, ca prietena mea, care continuă să creadă că Isus e într-adevăr Dumnezeu. În consecinţă, nu adopt o poziţie faţă de întrebarea teologică a statutului divin al lui Isus. Mă interesează, în schimb, evoluţia istorică ce a condus la afirmaţia că el este Dumnezeu. Într-un fel sau altul, această evoluţie istorică

192

193

B art D . E h rman

s-a petrecut cu siguranţă, iar ceea ce cred indivizii la nivel personal despre Cristos n-ar trebui, teoretic, să le afecteze concluziile pe care le trag pe plan istoric. Ideea că Isus e Dumnezeu nu e o invenţie a timpurilor moderne, desigur. După cum voi arăta în discuţia mea, era părerea celor dintâi creștini, curând după moartea lui Isus. Una dintre întrebările fundamentale pe tot parcursul acestui studiu va fi ce înţelegeau acei creștini prin fraza „Isus e Dumnezeu“. După cum vom vedea, creștini diferiţi înţelegeau lucruri diferite. * Una dintre descoperirile solide ale cercetărilor moderne în domeniul Noului Testament și creștinismului timpuriu din ultimele două secole este că, în timpul vieţii lui Isus, ucenicii l-au considerat om din cap până-n picioare, nu Dumnezeu. Oamenii vedeau în Isus un învăţător, un rabin, ba chiar un profet. Unii îl considerau Mesia (cât se poate de uman). Dar se născuse ca toţi ceilalţi și era „ca“ toţi ceilalţi. Crescuse în Nazaret, iar ca tânăr nu se remarcase în mod deosebit. Ca adult – sau posibil chiar de copil – s-a convins, ca mulţi evrei din epoca sa, că trăia aproape de sfârșitul vremurilor, că Dumnezeu urma să intervină curând în istorie pentru a înlătura forţele răului și a instaura o împărăţie a binelui pe pământ. Isus s-a simţit chemat să proclame acest mesaj al apocalipsei iminente și și-a petrecut toată activitatea publică făcând asta. La un moment dat, în timpul unei călătorii pe care a făcut-o la Ierusalim, Isus a iritat autorităţile, care l-au arestat și judecat. A fost dus în faţa guvernatorului Iudeei, Ponţiu Pilat, și, după un proces scurt, a fost condamnat sub acuzaţia de insurgenţă politică: se pretindea regele evreilor, când numai suzeranii romani responsabili pentru regiunea Palestinei și restul Mediteranei puteau desemna regi. Ca agitator politic, a fost osândit la o moarte deosebit de înjositoare, prin răstignire. Iar în ceea ce-i privea pe romani, așa s-a terminat povestea lui. În realitate, povestea lui nu s-a terminat așa. Și astfel ne în toarcem la întrebarea călăuzitoare a studiului nostru: cum a ajuns un profet apocaliptic de pe coclaurile Galileei rurale, răstignit pentru crime împotriva statului, să fie considerat egal cu singurul Dumnezeu Atotputernic, făcătorul a toate? Cum a ajuns Isus – în minţile și inimile adepţilor de mai târziu – să devină Dumnezeu? Un loc evident de unde să pornim în căutarea unui răspuns ar fi viaţa și învăţăturile lui Isus. Însă mai întâi trebuie să examinăm matca religioasă și culturală a iudaismului din secolul I, în care a

R EL I GI E

trăit și și-a proclamat Isus mesajul. După cum vom vedea, deși evreii se distingeau de lumea păgână din jur prin credinţa că numai un Dumnezeu trebuie adorat și slujit, nu se distingeau în concepţia lor despre relaţia acelui tărâm cu lumea omenească locuită de noi. Și evreii credeau că divinităţile pot deveni oameni sau că oamenii pot deveni divini. * Așadar cine spunea poveștile despre Isus? Doar apostolii? Nu puteau fi doar apostolii. Doar indivizii pe care îi autorizau apostolii? În nici un caz. Doar inși care verificau faptele, pentru a se asigura că nu modificau vreo poveste, ci relatau evenimente întâmplate de-adevăratelea și așa cum se întâmplaseră? Cum ar fi putut s-o facă? Poveștile se spuneau din gură în gură, an după an, deceniu după deceniu, de mulţi indivizi, în diverse părţi ale lumii, în limbi diferite și nu exista nici un mod de a controla ce-i povestea cineva vecinului despre cuvintele și faptele lui Isus. Toată lumea știe ce se întâmplă cu poveștile care circulă așa. Se schimbă amănunte, se inventează episoade, se exagerează evenimente, relatările impresionante se fac şi mai impresionante și așa mai departe. În cele din urmă, un autor a auzit povestirile în Biserica lui – să zicem că „Marcu“, la Roma. Și și-a scris relatarea. Iar peste zece sau cincisprezece ani, un alt autor, din alt oraș, a citit relatarea lui Marcu și a hotărât să scrie și el una, bazată în parte pe Marcu, în parte pe istorisirile pe care le auzise el în comunitatea lui. Și așa au început să ia naștere evangheliile. Acestea sunt evangheliile pe care le avem acum. De trei veacuri și mai bine specialiștii le studiază în cele mai mici detalii, iar unul dintre rezultatele sigure ale acestei cercetări intense este certitudinea că evangheliile prezintă numeroase discrepanţe, contradicţii și probleme istorice.1 De ce e așa? Ar fi mai nimerit să întrebăm „Păi cum să nu fie așa?“ Bineînţeles, evangheliile conţin informaţii neistorice și povești care au fost modificate, exagerate și înfrumuseţate. Aceste cărţi nu conţin cuvintele cuiva care a stat la picioarele lui Isus luând notiţe. Nu sunt nici pe departe așa ceva. Sunt cărţi menite să spună „vestea cea bună“ a lui Isus (cuvântul evanghelie înseamnă „veste bună“). Cu alte cuvinte, autorii lor au un interes personal atât în ceea ce spun, cât 1. Discut pe larg aceste discrepanţe, contradicţii şi probleme istorice în cartea Jesus, Interrupted, HarperOne, San Francisco, 2009.

194

195

B art D . E h rman

și în modul cum o spun. Voiau să-l propovăduiască pe Isus. Nu încercau să dea informaţii biografice acceptabile pentru istoricii critici care trăiesc două milenii mai târziu și care au elaborat standarde sensibil diferite de a scrie istorie sau istoriografie. Ei scriau pentru zilele lor și încercau să convingă lumea de adevărul – așa cum îl vedeau ei – despre Isus. Își bazau povestirile pe ceea ce auziseră și citiseră. Ceea ce citiseră se baza pe ceea ce auziseră autorii respectivelor scrieri. Totul se întoarce la tradiţia orală. Astăzi unii susţin că toate culturile înrădăcinate în tradiţia orală sunt mult mai atente să ofere garanţia că tradiţiile povestite și repovestite nu suferă schimbări semnificative. Însă acest lucru se dovedește a fi un mit modern. Antropologii care au studiat culturile orale arată că lucrurile stau exact invers. Doar culturile literare au preocuparea reproducerii exacte a faptelor „așa cum sunt în realitate“. Și asta deoarece în culturile literare e posibil să verificăm sursele, pentru a vedea dacă cineva a schimbat o poveste. În culturile orale, probabilitatea ca poveștile să se schimbe e foarte mare – se schimbă de fiecare dată când un povestitor spune o poveste într-un context nou. Contextele noi impun modalităţi noi de spunere a poveștilor. Prin urmare, pe plan istoric, culturile orale n-au văzut o problemă în alterarea relatărilor pe parcursul povestirii și repovestirii lor.1 * Eu aș susţine că Isus a fost mereu recontextualizat de oameni care au vieţuit în diverse epoci și locuri. Cei dintâi ucenici ai lui Isus au făcut-o după ce au început să creadă că el a înviat din morţi și a fost preamărit în cer: l-au transformat în ceva ce nu fusese înainte și l-au înţeles în lumina noii lor situaţii. La fel, autorii neotestamentari de mai târziu, care l-au recontextualizat și l-au înţeles pe Isus în lumina propriilor situaţii, deja mai diferite. La fel au procedat creștinii din secolele al II-lea și al III-lea, care îl înţelegeau pe Isus nu atât ca profet apocaliptic, cât ca fiinţă divină devenită om. La fel creștinii din secolul al IV-lea, care susţineau că el existase întotdeauna și fusese întotdeauna egal în statut, autoritate și putere cu Dumnezeu Tatăl. La fel creștinii 1. Printre studiile clasice se numără Alfred B. Lord, The Singer of Tales, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1960 și Walter Ong, Orality and Literacy: The Technologizing of the Word, Methuen, Londra, 1982. Pentru o trecere în revistă recentă a tuturor studiilor importante, vide Stephen E. Young, Jesus Tradition in the Apostolic Fathers, Mohr Siebeck, Tübingen, 2011.

R EL I GI E

de azi, care cred că Cristosul divin în care cred și pe care îl mărturisesc e identic din toate privinţele cu persoana care a pășit pe drumeagurile prăfoase din Galileea, propovăduindu-și mesajul apocaliptic despre nimicirea ce va să vină. Majoritatea creștinilor de astăzi nu-și dau seama că l-au recontextualizat pe Isus. Dar au făcut-o. Orice om care fie crede în el, fie subscrie la oricare dintre învăţăturile sale l-au recontextualizat – de la primii credincioși care au crezut în învierea lui, până azi. Și așa va fi, în vecii vecilor. O carte elegant scrisă și foarte necesară. Cartea lui Ehrman ar trebui să fie scriitura alegere pentru orice cititor interesat despre Isus cel istoric. — Kirkus Reviews În vreme ce teza provocatoare a lui Ehrman va stârni controverse printre savanţi, scriitura lui caldă și atractivă, alături de istorisirile sale ușor de citit și de expunerile critice reprezintă cea mai bună introducere în studiul istoricităţii lui Isus. — Publishers Weekly Cum a devenit Isus Dumnezeu face accesibil oricărui cititor cel mai complex și mai uluitor subiect din istoria creștinismului și ne oferă o dezbatere echilibrată despre modul în care diferiţi creștini și necreștini îl vedeau pe Isus. — Elaine Pagels Ehrman, în această carte vie și provocatoare, ne oferă o amplă și nuanţată discuţie despre cristologia creștină primară și despre tot ce implică ea. Schiţând evoluţia lui Isus de la un deplin uman predicator apocaliptic la o fiinţă pe deplin divină, Ehrman își demonstrează talentul de a interpreta texte biblice și nebiblice. — Michael Coogan Ehrman scrie cu vigoare și claritate, dar, mai presus de toate, cu onestitate intelectuală. El demistifică un subiect faţă de care exegeţii biblici sunt adeseori echivoci. Atât credincioșii, cât și necredincioșii au multe de învăţat din această carte. — John J. Collins Cum a îngăduit vechiul monoteism Unicului Dumnezeu să aibă un fiu? Ehrman ne spune tocmai această poveste, introducându-l pe cititor într-o lume plină de îngeri, puteri cosmice și nenumăraţi semizei, printre care se află și o neînsemnată sectă mesianică ce credea că Isus din Nazaret a fost înviat din morţi. — Paula Fredriksen

196

DIN CUPRINS:

Oameni divini în Grecia și Roma antică Oameni divini în iudaismul antic Isus se considera Dumnezeu? Învierea lui Isus: ce putem ști După Noul Testament: fundături cristologice din secolele al II-lea și al III-lea Orto-paradoxuri pe drumul spre Niceea D E AC E L A Ş I AU TO R :

O cartografiere a întregului spectru teologic al creștinismului vechi ar necesita numeroase volume, dar, prin cartea lui Ehrman, putem străbate câteva dintre cele mai uluitoare căi pe care creștinismul nu a mers. — Time Magazine O foarte solidă și savantă istorie a falsurilor, a cărţilor arse, a feudelor doctrinare și a altor episoade care au marcat crearea Noului Testament și a Bisericii primare. Sau, mai bine zis, a Bisericilor primare. — Kirkus Reviews despre cartea Ce s-a pierdut din creştinism

Â© OLIVIA BEASLEY

Catherine Nixey a studiat literatura clasică greacă și latină la Cambridge și are ca principal domeniu de interes raportul creștinismului cu lumea antică. Epoca întunecării a stârnit o adevărată furtună de polemici în lumea academică și religioasă, înscriindu-se în descendența demitizatoare, inițiată de Edward Gibbon în Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman şi demontând o venerabilă tradiție plină de stereotipuri, care îi prezintă pe creștini ca victime inocente ale persecuțiilor păgâne. Distrugerea și mutilarea statuilor, arderea marilor biblioteci publice și private, dărâmarea Templului lui Serapis (Alexandria), linșarea Hypatiei, actele de vandalism ale monahilor, controlul totalitar asupra vieții private exercitat de preoți, interzicerea filozofiei, antisemitismul, misoginismul sunt câteva ipostaze mai puțin cunoscute ale primelor secole de creştinism.

Catherine Nixey

EPOCA ÎNTUNECĂRII CUM A DISTRUS CREȘTINISMUL LUMEA CLASICĂ Traducere din engleză de Dionisie Pîrvuloiu

imicitorii au venit dinspre deșert. Palmyra trebuie că‑i aștepta: de câțiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor hoarde de jefuitori bărboși, zeloți în‑ armați doar cu pietre, drugi de fier și un simț de fier al dreptății. Atacurile lor erau primitive, brutale și foarte eficiente. Se de‑ plasau în bande – mai târziu în roiuri de vreo 500 de persoane – și, când soseau, făceau prăpăd. Ținteau, în principal, templele şi acţi‑ onau uimitor de rapid. Mărețe coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbușeau într‑o după‑amiază; chipurile statui‑ lor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într‑o clipă; temple care văzuseră înălțarea Imperiului Roman cădeau într‑o singură zi. Totul era foarte violent, dar, fără îndoială, nu lipsit de solem‑ nitate. Zeloții râdeau în hohote când sfărâmau statuile „demo‑ nice“ și „idolatre“. Credincioșii exultau când dărâmau templele, distrugeau acoperișurile și devastau mormintele. Au apărut și

R EL I GI E

imnuri care imortalizau aceste clipe glorioase. „Acele lucruri ru‑ șinoase“, cântau pelerinii cu mândrie, „demoni și idoli, cu toții au fost doborâți de bunul nostru Mântuitor“1. Rareori scriu ze‑ loții poezie bună… În această atmosferă, Templul Atenei din Palmyra2 era o țintă evidentă. Splendidul edificiu era un monument sfidător, detestat de toți credincioșii: un grandios refuz al monoteismului. Dacă treceai de mărețele sale porți, lăsând în urmă strălucirea soarelui sirian, ai fi avut nevoie de o clipă să‑ți obișnuieşti ochii cu întune‑ ricul răcoros de dinăuntru. Simţeai de îndată că aerul era încărcat cu norișori de tămâie sau poate că era doar lumina care se prelin‑ gea din puzderia de opaițe aduse de credincioși. Dacă ridicai pri‑ virea ai fi zărit în licărirea roșiatică impunătoarea figură a Atenei. Grațiosul și semeţul profil al statuii poate că era departe de frumusețea celeilalte statui a Atenei, aflată în orașul ei natal, dar era de îndată recunoscut datorită nasului ei grecesc drept, pielii translucide de marmură, precum și gurii ferme, dar ușor posomo‑ râte. Și mărimea statuii – mai înaltă decât un om obișnuit – pare să fi făcut de asemenea impresie. Dar poate și mai admirabilă decât anvergura fizică a acestei opere de artă era anvergura infras‑ tructurii imperiale și ambiția care a adus un asemenea obiect aici. Faima statuii s‑a apropiat de a acelora de pe Acropola Atenei, de la mii de mile depărtare. Această versiune particulară a statuii Atenei fusese sculptată într‑un atelier aflat la sute de mile depărtare de Palmyra și transportată apoi cu eforturi și cheltuieli considerabile. Totul pentru a crea o mică insulă de cultură greco‑romană în ni‑ sipurile deșertului sirian. Își vor fi dat seama nimicitorii de acest lucru când au pătruns în templu? Vor fi fost ei, măcar în treacăt, impresionați de rafi‑ namentul unui imperiu care putuse să extragă, să sculpteze și să transporte marmură pe distanțe atât de mari? Vor fi admirat ei, fie doar pentru o clipă, măiestria care a fost în stare să plăsmuiască astfel de fragede și ispititoare buze dintr‑o marmură dură? Se vor fi minunat ei, măcar pentru o secundă, de frumusețea statuii? Se pare că nu. Și asta pentru că, atunci când au pătruns în templu, au înșfăcat o armă și au lovit gâtul Atenei atât de tare încât au decapitat‑o pe zeiță. Capul s‑a prăvălit pe pardoseală, zdrobind nasul și obrajii aceia atât de catifelați. Ochii Atenei, rămași întregi, priveau stinși de pe chipul ei acum desfigurat. 1. Imn al pelerinilor copţi, citat în Kristensen (2013), p. 85. 2. În Palmyra, zeița a fost asociată cu o divinitate locală, Allat, deve‑ nind „Atena Allat“.

200

201

C at herine N i x e y

Dar acesta nu este nici pe departe adevărul întreg. Pentru că, mai înainte de a fi conservat, Biserica a distrus. Într‑un avânt al nimi‑ cirii nemaivăzut până atunci – fapt care i-a impresionat pe mulți necreștini care i‑au fost martori – Biserica Creștină a demolat, a vandalizat și a distrus complet o uluitoare cantitate de lucrări artistice. Statuile vechi au fost dărâmate de pe socluri, desfigurate, pângărite și sfărâmate bucată cu bucată. Templele au fost nimi‑ cite până la temelii și incendiate. Un templu, pretutindeni cu‑ noscut drept cel mai măreț din întreg imperiul, a fost făcut una cu pământul. Multe dintre sculpturile Partenonului au fost ata‑ cate, chipurile le‑au fost mutilate, membrele tăiate, iar zeii deca‑ pitați. Unele dintre cele mai rafinate statui au fost făcute fărâme, iar din resturile acestora s‑au clădit biserici. Cărțile, care erau păstrate adeseori în temple, au suferit cel mai mult. Rămășițele celei mai mari biblioteci din lumea antică, o bibliotecă ce avea odinioară peste 700.000 de volume, au fost nimicite în acest fel de creștini. A durat mai mult de un mileniu ca o altă bibliotecă să ajungă la același număr de volume. Operele scrise de filozofii cenzurați au fost interzise, iar văpăile rugurilor au împânzit im‑ periul, mistuind cărțile scoase în afara legii. Oricât de dramatice au fost aceste fapte, neglijenţa voită a dus la distrugeri şi mai mari. În chiliile lor tăcute de copiști, monahii au păstrat mult, dar au făcut să se piardă și mai mult. Atmosfera era ostilă autorilor necreștini. În liniștea în care lucrau călugării, anumite cărți erau solicitate prin gesturi: palmele întinse sau mimarea întoarcerii unei pagini însemnau că monahul dorea o Psaltire și așa mai departe. Cărțile păgâne erau cerute făcând ges‑ tul închiderii gurii.1 Nu este deloc surprinzător că operele autorilor disprețuiți au avut de suferit. În vremuri în care pergamentele erau rare, multe manuscrise cu operele autorilor antici erau pur și simplu răzuite, astfel încât paginile lor să fie reutilizate pentru teme mai elevate. Palimpsestele – manuscrise care au fost răzuite (psáo) din nou (pálin) – ne oferă informații despre momentul când aceste scrieri antice au dispărut. Peste o ultimă copie a scrierii De Republica a lui Cicero a fost scris comentariul lui Augustin la psalmi. O autobi‑ ografie a lui Seneca s‑a evaporat sub un Vechi Testament. Un codex al Istoriilor lui Sallustius a fost răzuit ca să i se facă loc Sfân‑ tului Ieronim. Alte texte vechi au fost pierdute din cauza ignoran‑ ței. Disprețuite și ignorate, de‑a lungul anilor, acestea s‑au topit, pur și simplu, în praf și hrană pentru viermi, nu pentru gândire. 1. Grunblatt (2011), pp. 43–44.

R EL I GI E

Opera lui Democrit, unul dintre cei mai mari filozofi și părintele teoriei atomiste, a fost pierdută în întregime. Doar un singur pro‑ cent din literatura latină a supraviețuit peste veacuri. 99% s‑a pierdut. Armele tocite ale indiferenței și ale neghiobiei desăvârșite pot face nespus de mult rău. Atacurile violente din această perioadă nu au fost opera unor maniaci excentrici. Asalturile împotriva monumentelor „nebu‑ nilor“1 păgâni „vrednici de osândă“ au fost încurajate și conduse chiar de oamenii din inima Bisericii catolice.*2Marele Sfânt Au‑ gustin însuși a declarat unei comunități din Cartagina că „toate superstițiile păgânilor și necredincioșilor ar trebui nimicite! Dumnezeu o vrea, Dumnezeu o poruncește, Dumnezeu o pro‑ clamă!“23Sfântul Martin, până în ziua de azi cel mai popular sfânt francez, s‑a dezlănțuit asupra ținuturilor rurale din Galia, dărâmând templele și înspăimântând localnicii. În Egipt, Sfântul Teofil a pus la pământ una dintre cele mai frumoase clădiri din lumea antică. În Italia, Sfântul Benedict a nimicit un sanctuar al lui Apollo. În Siria, bande necruțătoare de călugări terorizau pe cei de la țară, făcând una cu pământul statuile și smulgând acoperișurile templelor. O mică observație în final. Mulți, foarte mulți oameni buni sunt împinși de credința lor creștină să facă multe, foarte multe lu‑ cruri bune. O știu pentru că eu însămi beneficiez aproape zilnic de pe urma unei asemenea bunătăți. Această carte nu se vrea a fi un atac împotriva acestor oameni și sper ca ei să nu o perceapă astfel. Dar nu putem tăgădui că au fost și încă mai sunt persoane care se folosesc de monoteism și de armele sale pentru scopuri îngrozitoare. Creștinismul e o religie mai puternică și mai mare când recunoaște și înfruntă acest lucru. Aceasta este o carte privitoare la nimicirea lumii clasice de către creștini. Asaltul creștin nu a fost singurul – focul, calami‑ tățile naturale, invaziile și timpul însuși au avut rolul lor –, dar această carte se concentrează în particular pe asediul purtat de 1. Pentru păgânism văzut ca nebunie şi boală etc., v. C.Th., 16, 10, 1–21 şi C. Just., 1, 11, 10. * Termenul „catolic“ folosit în contextul Antichității târzii nu are cono‑ tațiile confesionale de astăzi. Biserica catolică desemnează Biserica drept mă‑ ritoare, ortodoxă, Biserica oficială, universală (gr. katholikós poate fi tradus prin „universal“) în opoziție cu mișcările și Bisericile particulare, disidente și eretice 2. Augustin, Predica 24, 6, citată în MacMullen (1984), p. 95.

202

203

C at herine N i x e y

creștinism. Asta nu înseamnă că Biserica nu a păstrat unele lu‑ cruri. A făcut-o. Însă istoria faptelor bune ale creștinismului din această perioadă s-a spus mereu și mereu. Asemenea cărți proli‑ ferează în biblioteci și librării. Însă istoria și suferințele celor pe care creștinătatea i-a înfrânt nu a fost spusă. Cartea urmărește tocmai acest lucru. Book of the Year 2018 în The Daily Telegraph, The Spectator, The Observer și BBC History Magazine — Royal Society of Literature Jerwood Award for Nonfiction, 2018 Această carte ne dezvăluie ceea ce s-a pierdut atunci când creștinismul a biruit... O carte excelentă despre nimicire și disperare. Nixey îmbină autoritatea academică serioasă cu stilul expresiv al unui bun jurnalist. Nu se teme să strecoare și pasaje umoristice printre sumbrele istorii ale sacrilegiilor. — The Times O carte pasionată și incandescentă. Nixey a iscat o adevărată furtună. Fiecare frază este bogată, densă, evocativă, plină de simţire. Nixey ne propune o carte-balistă cu ochii larg deschiși într-o încercare de a aduce atât lumină, cât și văpaie într-o istorie tristă a monoculturii intelectuale și a intoleranţei religioase. — New York Times Catherine Nixey a scris o carte curajoasă, ameţitoare și provocatoare care pune sub semnul întrebării ideile despre creștinismul primar și despre rapida sa răspândire. Nixey este un ghid sclipitor și iconoclast într-o lume care va fi pentru mulţi nefamiliară, surprinzătoare și tulburătoare. — Peter Frankopan O carte devastatoare, scrisă într-o proză vie și dramatică. Catherine Nixey dezvăluie un nivel de intoleranţă și antiintelectualism care are și astăzi ecouri, deși este vechi de secole. — Anita Anand Cu pasiune, inteligenţă și o elocvenţă tunătoare, Nixey îi atacă cu tot ce are pe episcopii, călugării și împăraţii creștini din Antichitatea târzie. Epoca întunecării înaintează cu un sinistru răpăit de pași, iar Nixey evocă în mod strălucit ceea ce s-a pierdut odată cu amurgul lumii clasice. — The Sunday Times DIN CUPRINS:

Oștirea nevăzută Câmpul de bătălie al demonilor Înţelepciunea este nebunie Despre neînsemnatul număr al martirilor A dispreţui templele Cum să nimicești un demon A bea din potirul demonilor Cei care rătăcesc de la calea Domnului A detrona tirania voioșiei Vremuri de tiranie și criză

FILOZOFIE

Â© DPA PICTURE ALLIANCE / ALAMY STOCK PHOTO

Aproape toate problemele majore care l‑au preocupat pe Heidegger încă din timpul primelor prelegeri freiburgheze sunt reluate și adân‑ cite în această lucrare, de la chestiunea raportului dintre filozofie și știință până la problema pervertirii înțelegerii de sine originare a fi‑ lozofiei. Dacă în partea introductivă Heidegger argumentează că nici o construcție conceptuală nu este posibilă decât pe temeiul unei si‑ tuări afective înțelese, în chip preliminar, ca stare de copleșire, în partea întâi a lucrării el se concentrează asupra unei dispoziții afective fundamentale – pornind de la care să poată deveni inteligibilă ceea ce el numește „situația actuală“ –, și anume plictiseala, a cărei analiză oferă o interesantă paralelă la aceea a angoasei din Ființă și timp. Heidegger își îndreaptă apoi atenția asupra problemei modului specific de a fi al animalului. El susține că, deși animalul nu este cu totul lipsit de lume, așa cum este piatra, nu este nici făuritor de lume, așa cum este omul, iar opoziția dintre animalul indigent de lume și omul făuritor de lume devine punctul de pornire al unei vaste analize a raportului Dasein‑ului cu lumea înțeleasă ca stare de manifestare a ființării ca atare în întregul ei.

Martin Heidegger

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE METAFIZICII LUME – FINITUDINE – SINGURĂTATE Traducere din germană de Paul Gabriel Sandu

untem invitaţi undeva într-o seară. Nu e nevoie să ne ducem, însă toată ziua am lucrat încordaţi, iar seara nu avem nimic de făcut. Aşa că ne hotărâm să mergem. Acolo ne aşteaptă, ca întotdeauna, cina şi conversaţia obişnuită de la masă. Mâncarea nu e doar gustoasă, ci și rafinată. La sfârşit toată lumea se aşază laolaltă şi se poartă discuţii „antrenante“, se ascultă muzică, se face conversaţie, e o atmosferă veselă şi plină de haz. A venit deja timpul să plecăm. Doamnele ne asigură – şi nu numai la despărţire, ci și atunci când coborâm la parter sau stăm o clipă afară, unde rămânem iarăşi între noi – că a fost într-adevăr foarte frumos sau că a fost grozav, fermecător. Şi chiar aşa a și fost. Nu există absolut nimic care să fi fost plictisitor în această seară, nici

FI LOZOFI E

conversaţia, nici oamenii şi nici încăperile. Aşadar ne întoarcem acasă pe deplin mulţumiţi. Aruncăm o scurtă privire peste lucrul din care ne-am întrerupt în seara aceea, facem o evaluare sumară şi un plan pentru mâine – şi atunci ne dăm seama: de fapt, m-am plictisit toată seara, pe întreaga durată a acelei vizite. Dar cum aşa? Oricât ne-am da silinţa, nu putem găsi nimic care să ne fi plictisit în acea împrejurare. Şi, cu toate acestea, m-am plictisit. M-am plictisit eu pe mine? Oare eu însumi sunt cel care m-a plictisit? Am fost oare chiar eu însumi cauza propriei mele plictiseli? Îmi amintesc însă foarte clar nu doar că n‑a fost nimic plictisitor, ci că nu am fost deloc, nici un moment, preocupat de mine însumi, într‑o reflecţie meditativă asupra mea, iar acest lucru ar fi fost o condiţie necesară pentru a mă plictisi de mine însumi. Am fost, dimpotrivă, mereu cu mintea la ce făceam şi prezent în conversaţie, precum şi în restul timpului. Însă n‑am spus că m‑aş fi plictisit cu mine însumi, ci că m‑am plictisit în acea împrejurare. Nu cumva ideea aceasta că m‑aş fi plictisit, de fapt, în seara aceea – idee la care am ajuns ulterior – este în totalitate o iluzie născută din nemulţumirea că, privind retrospectiv, mi‑am sacrificat şi am pierdut seara pentru acea vizită? Nu. Este foarte limpede că ne‑am plictisit, deşi totul a fost aşa plăcut. Sau poate că tocmai acest caracter plăcut al serii ne‑a făcut să ne plictisim! Însă poate că, vorbind astfel, nu facem altceva decât să judecăm greşit. Oare nu este aceasta, în cele din urmă, o atitudine pe care nu o poate avea decât un om de‑a dreptul blazat, cineva care este obişnuit să privească de la bun început totul în această lumină, fiind în mod fundamental plictisit de tot şi de toate? Cineva care, fiind în acest chip specific plictisit de tot şi de toate, nu poate fi mulţumit de nimic şi respinge orice? Dar noi nu întrebăm acum dacă faptul că ne‑am plictisit are sau nu un temei, nici dacă această plictiseală despre care e vorba aici îşi are, în fapt, originea şi cauza într‑o blazare dezgustată sau în orice altceva. Pe noi nu ne interesează să ştim decât ce aparţine, la propriu, faptului de a te fi plictisit în cadrul acelei vizite, pe care l‑am descris mai devreme, şi ne mai interesează cum se deosebeşte această formă de a te plictisi într‑o anumită împrejurare de cea dintâi formă a plictiselii, descrisă mai devreme prin expresia „a fi plictisit de ceva“. E nevoie să interpretăm acum în sine şi prin sine această a doua formă de plictiseală, pentru a ne familiariza astfel şi mai mult cu ea. În cadrul acestei interpretări este însă important să ţinem seama de firul conducător al demersului nostru, pe care l‑am stabilit într‑un chip general şi potrivit căruia nu cercetăm plictiseala în sine,

208

209

M a rtin Heide g ge r

desprinsă de orice, ci o avem în vedere mereu în cadrul unui mod de a‑ţi omorî timpul corespunzător acestei plictiseli, prin care plictiseala în cauză este de fiecare dată înlăturată sau reprimată. Să aruncăm o privire – fiecare pentru sine – asupra situaţiei evocate, ce descrie faptul de a te plictisi într‑o anumită împrejurare. Detaliile situaţiei pot fi diferite. Vom lua, ca punct comun de plecare, seara vizitei descrise mai devreme. E limpede acum – chiar dacă retrospectiv – că ne‑am plictisit totuşi în timpul acelei vizite. Ne amintim acum foarte clar că am tot căscat întruna, chiar dacă am încercat să ne stăpânim. Iar aceasta n‑a fost ceva care să se datoreze oboselii sau relaxării. Ne‑am plictisit. Însă cum ne‑am omorât timpul? Căutăm în zadar să vedem cum. Oricât de clar am avea în minte imaginea întregii seri şi desfăşurarea ei, nu găsim nici un moment în care să ne fi omorât timpul. Aşadar, am lăsat plictiseala să‑şi urmeze cursul şi să pună cu totul stăpânire pe noi? În mod evident n‑a fost vorba despre aşa ceva. Dacă ar fi fost aşa, atunci ea ne‑ar fi cuprins într‑un chip mai clar. A fost atunci plictiseala noastră din acea seară doar o reminiscenţă, astfel că nu i‑am mai acordat nici o atenţie? Sau nu cumva absenţa oricărei forme de a‑ţi omorî timpul demonstrează că nu ne‑am plictisit de fapt şi că ne‑am convins pe noi înşine numai ulterior de acest lucru? Să presupunem însă că nu ne‑am înşelat şi că ne‑am plictisit în timpul acelei vizite. Este oare chiar atât de surprinzător că, la prima vedere, nu găsim nimic care să indice că ne‑am fi omorât timpul? Ar fi chiar înţelept din partea noastră să spunem că, în această privinţă, vom căuta în van, dacă ne‑am purtat aşa cum trebuie în cercul acela de oameni. Chiar şi căscatul a trebuit să ni‑l ascundem; aşa cum a trebuit să ne abţinem de la a bate darabana în farfuria de pe masă, deşi am fost tentaţi pentru un moment. Aşadar plictiseala a fost prezentă, doar că nu ne‑am împotrivit ei, omorându‑ne timpul. În fond – ne‑am putea gândi – acest lucru ar trebui totuşi să fie posibil. A‑ţi omorî timpul este într‑adevăr o activitate care e legată prin esenţa sa de plictiseală, nu însă şi invers. Nu e neapărat nevoie ca plictiseala să se lovească imediat de o formă de rezistenţă. În definitiv, caracteristica acestei a doua forme de plictiseală, a faptului de a te plictisi într‑o anumită împrejurare, este tocmai lipsa faptului de a‑ţi omorî timpul. Asta deosebeşte această formă a plictiselii de forma pe care am descris‑o ca „a fi plictisit de ceva“. Prin urmare, aici am avea de‑a face cu o plictiseală ce pluteşte aşa‑zicând în gol, complet nestânjenită. Însă, chiar dacă aşa ar sta lucrurile, nu am făcut decât să stabilim care sunt urmările acestei plictiseli, potrivit esenţei sale proprii, şi anume

FI LOZOFI E

lipsa faptului de a‑ţi omorî timpul, fără să clarificăm nimic în privinţa esenţei care îi este proprie. Şi tocmai această esenţă este cea pe care vrem să o aducem la lumină. Ne‑am decis numai cu greu să admitem că aici nu avem de‑a face cu nici o formă de a‑ţi omorî timpul. Reţinerea noastră se datorează, în primul rând, cunoaşterii de ansamblu pe care o avem despre plictiseală, în virtutea căreia ştim că ea are întotdeauna un soi de efect paralizant, provocând, de aceea, o mişcare adversă. Iar apoi, să nu uităm de căscatul repetat şi de tentaţia de a bate darabana. De aici nu putem deduce decât că modul de a‑ţi omorî timpul este în mod evident diferit în acest caz, neavând acelaşi caracter ca şi în primul exemplu, când ne puteam mişca în voie şi puteam căuta nestingheriţi să „ne găsim o ocupaţie“ sau alta, fără să fim stânjeniţi de nimeni. Acolo ne puteam lăsa în voia agitaţiei efemere specifice faptului de a‑ţi omorî timpul, care se află mereu în căutarea unei ocupaţii. Prin urmare, în cel de‑al doilea caz, omorârea timpului este „refulată“, iar temeiul acestei refulări este necesitatea de a ţine seama de regulile de bună purtare. Acestui argument i s‑ar putea replica, bunăoară, că faptul de a te plictisi într‑o anumită împrejurare nu apare numai cu ocazia vizitelor şi exclusiv în cadrul lor, nefiind prin urmare legat într‑un chip aşa‑zicând esenţial de ele. Toate acestea sunt numai scuze derivate din faptul că aici nu putem găsi imediat aceeaşi formă de a‑ţi omorî timpul – un fapt pe care încercăm acum să‑l explicăm, înainte de a privi mai în detaliu şi de a interpreta situaţia descrisă. Omorârea timpului nu lipseşte nici din cadrul acestei forme de plictiseală. Nu este nici ascunsă, nici refulată, dar suportă o transformare de un fel aparte. Cum putem aduce la lumină acest lucru în aşa fel încât să nu deformăm nicidecum situaţia din exemplul nostru? Atât căscatul, cât şi intenţia de a bate darabana au fost ceva asemănător unor momente de răbufnire a acelui mod de a‑ţi omorî timpul pe care îl cunoaştem şi potrivit căruia ne căutăm mereu o ocupaţie, oricare ar fi ea. Dar este important acum să aruncăm o privire asupra acestor răbufniri ce caracterizează faptul de a‑ţi omorî timpul. Ele nu trebuie privite însă ca nişte fenomene disparate, ci trebuie înţelese în contextul întregii situaţii ce cuprinde vizita noastră în care am stat la masă împreună cu ceilalţi şi am purtat conversaţii. Din când în când am recurs la aceste mijloace. Chiar când suntem pe punctul de a începe să ne jucăm cu lanţul de la ceas sau cu un nasture, ne sunt oferite iarăşi ţigări de foi. Le‑am refuzat o dată, dar acum luăm şi noi una. Nu ne este somn, însă nu fumăm pentru a ni se face somn şi nici pentru a fi

210

stimulaţi de nicotină, ci pentru că fumatul însuşi este un mod ideal de a‑ţi omorî timpul în societate, fără ca prin aceasta să fie spus că oricine fumează o face pentru a‑şi omorî timpul sau pentru că se plictiseşte. Fumatul este un mod ideal de a‑ţi petrece timpul în societate – adică are un rol social, suntem încurajaţi să o facem, fără a şti că astfel ne este pusă la dispoziţie o modalitate de a ne omorî timpul. Aşadar omorârea timpului este prezentă şi în această situaţie, chiar dacă este greu de identificat, şi asta tocmai pentru că se prezintă sub înfăţişarea ei publică.

Roger Scruton, una dintre cele mai marcante și originale personalități ale vieții intelectuale britanice, își propune în această carte să apere teza unicității și ireductibilității naturii umane. Împotriva psihologiștilor evoluționiști și a materialiștilor filozofici, atât de la modă astăzi, Scruton susține că ființele umane nu pot fi explicate doar în termeni biologici: oamenii nu pot fi reduși la simplul statut de organisme vii, animale umane, ci ei sunt, pe deasupra, persoane, aflate în mod esențial în relație cu alte persoane, legate de ele prin drepturi și obligații. Lumea oamenilor este împărtășită, condusă de valori precum libertate, dreptate și responsabilitate, iar pentru a o înțelege, oamenii trebuie să se adreseze unii altora față către față și eu către eu. Posibilitatea de a spune „eu“, conștiința de sine, stă la baza sentimentelor morale și a concepțiilor estetice și religioase, prin care lumea oamenilor este modelată și înzestrată cu semnificații. În cele din urmă, Scruton oferă un nou mod de a înțelege cum conștiința de sine determină problema felului în care ar trebui să trăim.

Roger Scruton

DESPRE NATURA UMANĂ Traducere din engleză de Adina Arvatu

oi, ființele umane, suntem animale, supuse legilor biologiei. Viața și moartea noastră sunt procese biologice de același tip cu cele pe care le observăm și la alte animale. Avem nevoi biologice și suntem influențați și constrânși de gene, care au propriul lor imperativ reproductiv. Iar acest imperativ genetic se manifestă în viața noastră emoțională, în feluri care ne reamintesc de trup și de puterea pe care o are asupra noastră. Vreme de secole, poeții și filozofii – cu Platon în frunte – au spus povești despre iubirea erotică. Ele au învestit obiectul iubirii cu o valoare, un mister și un statut metafizic care par să îl așeze în afara ordinii naturale. Iar în aceste povești, biologia abia dacă figurează, chiar dacă ele nu prea ar avea noimă fără condiția noastră de animale reproducătoare, care și-au fixat nișa prin selecție sexuală. Suntem ființe teritoriale, întocmai precum cimpanzeii, lupii și tigrii. Ne revendicăm teritoriul și luptăm pentru el, iar genele noastre, care necesită tocmai o astfel de revendicare exclusivă asupra habitatului pentru ca replicarea lor să fie asigurată, depind

FI LOZOFI E

de izbânda noastră. Și totuși, atunci când luptăm o facem de regulă în numele unui ideal înalt: dreptate, libertate, suveranitate națională, ba chiar Dumnezeu însuși. Încă o dată, se pare că avem obiceiul de a ne spune povești care nu fac nici o trimitere la realitățile biologice din care se trag. Până și cele mai nobile atribute umane au o bază biologică – sau cel puțin așa pare. Sacrificiul de sine care o face pe o femeie să lase totul deoparte pentru copiii săi, curajul care le dă ființelor umane puterea să îndure cele mai mari greutăți și primejdii de dragul unui lucru pe care îl prețuiesc, chiar și acele virtuți, precum cumpătarea și dreptatea, care par să ne impună să ne înfrângem propriile dorințe – toate au, după opinia multora, un echivalent în rândul animalelor inferioare și necesită o explicație unică, generalizabilă de la o specie la alta. […] Există și alte adevăruri fundamentale despre condiția umană, care, deși adeseori trecute cu vederea sau minimalizate de gânditorii cu aplecare spre biologie, ocupă un loc central în concepția oamenilor obișnuiți: de exemplu, faptul că suntem persoane și că ne orânduim comunitățile prin legi care atribuie drepturi și obligații. Unii filozofi – îndeosebi Toma d’Aquino, dar și Locke și Kant – susțin că adevăratul nume al genului de care aparținem e acela de „persoană“, nu „ființă umană“. Ceea ce ridică o problemă metafizică, pusă în evidență de Locke și încă dezbătută, anume aceea a identității personale. Care este relația dintre „aceeași persoană“ și „aceeași ființă umană“, când ambele sunt spuse despre Jill? Ce descriere se potrivește genului fundamental prin care Jill este individualizată și reidentificată? Menționez această problemă nu pentru a sugera o soluție, ci pentru a sublinia dificultățile pe care le întâmpină cei ce susțin că Jill poate fi redusă într-un fel sau altul la procesele biologice care o explică. În ce condiții pot acele procese să reproducă persoana care este Jill? Există apoi distincția care separă ființele doar conștiente de cele cu conștiință de sine, cum suntem noi. Doar cele din urmă au o perspectivă la „persoana întâi“ autentică, din care să distingă între felul cum privesc eu lucrurile și cum le privești tu. Ființele care gândesc la persoana întâi au capacitatea de a stabili legături cu alte ființe din genul lor, ceea ce le distinge de restul naturii. Mulți gânditori (îndeosebi Kant, Fichte și Hegel) cred că acest fapt, iar nu faptul conștiinței per se, generează sau dezvăluie misterele principale ale condiției umane. Deși câinii sunt conștienți, ei nu reflectează asupra conștiinței lor așa cum facem noi: ei trăiesc, cum spunea Schopenhauer, într-o „lume a percepției“, cu gândurile și dorințele îndreptate în afară, spre lumea perceptibilă.

214

215

Rog er S c ruto n

Am încercat să arăt că, în încercarea de a construi explicații biologice limpezi ale vieții noastre mentale, suntem tentați să reintroducem în biologie toate acele lucruri pe care ea ar trebui să încerce să le explice. Pentru a ajunge la o teorie plauzibilă a naturii umane, trebuie înainte de toate să rezistăm acestei tentații. Trebuie totodată să fim pregătiți să recunoaștem că legile pe care le-am stabilit cu privire la ființa speciei – legile geneticii și analiza funcțională a caracterelor moștenite – nu sunt încă apte nici să descrie, nici să explice comportamentul nostru normal. Ele își ratează ținta tocmai pentru că noi nu suntem ceea ce ele presupun că suntem. Suntem, fără îndoială, animale; dar suntem totodată persoane întrupate, cu capacități cognitive pe care alte animale nu le au și care ne înzestrează cu o viață emoțională cu totul deosebită, dependentă de procesele de gândire conștientă de sine care sunt doar ale genului nostru. Ceea ce ne readuce la problema relației dintre animalul uman și persoană. După cum văd eu lucrurile, aceasta nu e o problemă biologică, ci filozofică. În privința ei pot să ofer doar o sugestie provizorie, care are ceva în comun cu ceea ce a vrut Aristotel să spună când a descris sufletul ca formă a trupului, precum și ceea ce a vrut Toma d’Aquino să spună când a susținut că, deși suntem individualizați prin trup, ceea ce este individualizat astfel nu este trupul, ci persoana. Sugestia mea ar fi să înțelegem persoana ca entitate emergentă, ancorată în ființa umană, dar aparținând unei alte ordini de explicație decât cea investigată de biologie. O analogie ar putea fi de ajutor. Când pictorii pun vopsea pe pânză, ei creează obiecte fizice prin mijloace pur fizice. Orice obiect de acest fel este compus din pete și linii de vopsea, aranjate pe o suprafață pe care o putem considera bidimensională, de dragul argumentului. Când ne uităm la suprafața unei picturi, vedem nu doar petele și liniile de culoare, ci și suprafața care le conține. Dar asta nu e tot ce vedem. Mai vedem – să zicem – un chip care ne privește cu ochi zâmbitori. Într-un anumit sens, chipul e o proprietate a pânzei, în plus față de petele de vopsea, căci putem observa petele fără să vedem chipul, și invers. Iar chipul e într-adevăr acolo: cine nu-l vede nu vede corect. Pe de altă parte, există un sens în care chipul nu e o proprietate suplimentară a pânzei, în plus față de pete și linii. Căci, de îndată ce liniile și petele sunt acolo, apare și chipul. Nu trebuie adăugat nimic în plus pentru a da naștere chipului – iar dacă nu trebuie adăugat nimic în plus, atunci cu siguranță chipul nu este nimic în plus. Apoi, orice proces care produce aceste pete de vopsea, și nu altele, aranjate în felul acesta, și nu în altul, va genera acest chip, și nu

FI LOZOFI E

altul – chiar dacă artistul nu este conștient de chip. (Imaginați-vă cum ați construi o mașină care să producă Gioconde.) Poate că persoana este o trăsătură „emergentă“ a organismului în acest fel: nu ceva în plus față de viața și comportamentul în care o observăm, dar nici reductibilă la ele. Calitatea de persoană apare atunci când e posibilă relaționarea cu un organism într-un fel nou – felul relațiilor personale. (În mod similar, ne raportăm la o pictură figurativă altfel decât la ceva perceput ca simplă distribuție de pigmenți.) Această nouă ordine de relaționare atrage după sine o nouă ordine de explicație, în care răspunsul la întrebarea „de ce?“ e căutat nu printre cauze, ci printre rațiuni și înțelesuri. Cu persoane stabilim un dialog: le cerem să-și justifice purtarea în fața noastră, așa cum și noi trebuie să ne-o justificăm în fața lor. Un loc central în acest dialog îl ocupă conceptele de libertate, alegere și responsabilitate, care nu figurează în descrierea comportamentului animal, tot așa cum conceptul de ființă umană nu figurează în descrierea compoziției fizice a unei picturi, chiar dacă în ea poate fi văzută o ființă umană. În descrierea relației dintre persoane și trupurile lor, o altă reflecție poate fi de ajutor, una evidențiată mai întâi de Kant, apoi subliniată de Fichte, Hegel, Schopenhauer și un lung șir de gânditori, până la Heidegger, Sartre și Thomas Nagel. Ca subiect conștient de sine, am o anumită perspectivă asupra lumii. Lumea îmi pare într-un anumit fel, iar această „părere“ definește perspectiva mea unică. Orice ființă conștientă de sine are o astfel de perspectivă, de vreme ce asta înseamnă a fi subiect al conștiinței. Când vorbesc despre lume în termeni științifici însă, nu fac decât să descriu obiecte. Descriu felul în care sunt lucrurile și legile cauzale care le guvernează. Această descriere nu este făcută din nici o perspectivă anume. Ea nu conține cuvinte precum aici, acum sau eu; și, deși e menită să explice felul în care lucrurile par, ea face asta oferind o teorie a felului în care ele sunt. Pe scurt, subiectul este în principiu inobservabil pentru știință, nu pentru că ar exista într-un alt tărâm, ci pentru că nu face parte din lumea empirică. Se află la hotarul lucrurilor, asemenea unui orizont, și nu poate fi niciodată perceput „din cealaltă parte“, din partea subiectivității înseși. Este o parte reală a lumii reale? Fără îndoială că întrebarea nu este bine formulată, căci ea răstălmăcește gramatica profundă a autoreferinței și a pronumelui reflexiv. Când mă refer la mine însumi, nu mă refer la un alt obiect, care s-ar ascunde, ca să zicem aşa, în căptușeala lui Roger Scruton cel observabil. Autoreferința nu este referință la un sine cartezian, ci la acest lucru care sunt eu, anume un obiect cu o perspectivă subiectivă.

216

217

Rog er S c ruto n

Nu trebuie să reificăm „sinele“ într-un obiect de referință distinct. Nici nu putem accepta – dată fiind forța argumentului lui Wittgenstein împotriva limbajului privat – ideea că stările noastre mentale au trăsături inaccesibile în mod public, care definesc într-un fel sau altul ceea ce sunt ele cu adevărat și în chip esențial. Cu toate acestea, rămâne adevărat că autoreferința afectează radical felul în care oamenii se raportează unii la alții. Odată disponibile, autoatribuirea și autoreferința devin principalele căi de acces la ceea ce gândim, intenționăm și suntem. Ele ne îngăduie să ne raportăm unii la alții ca subiecți, nu doar ca obiecte; iar asta se află în centrul acelor idei cărora Nietzsche le făcea o genealogie pseudoștiințifică: ideea de responsabilitate, răspundere, vinovăție, laudă și oprobriu. Raportându-mă la Jill în acest fel, mă plasez față în față cu ea: ființa ei esențială ca persoană „apare“ din realitatea ei trupească, la fel cum chipul apare din petele colorate de pe pânză. O schiţă luminoasă a ceea ce suntem – sau am putea deveni –, această carte va fi o adevărată sursă de inspiraţie pentru unii cititori, în vreme ce pe alţii îi va înfuria. — Times Literary Supplement Cartea este un tur de forţă cu care nu te întâlnești adeseori. Cu o scriitură limpede și elegantă, autorul abordează critic teme importante din metafizică, morală și, implicit, politică. — The Economist D E AC E L A Ş I AU TO R :

A da seamă de dorinţa sexuală nu poate reveni decât filozofiei, pornind de la o analiză fenomenologică a unui fapt cât se poate de cotidian, precum acela că John o dorește pe Mary. Polemizând cu Freud și cu viziunea îngustă a sexologilor, Scruton parcurge întregul spectru al fenomenelor sexuale, de la iubirea platonică până la sadomasochism, într-un discurs care invocă nenumărate exemple din artă şi literatură.

ISTORIE

Radu Oltean (n. 1970) este unul dintre cei mai apreciaţi autori de ilustraţie documentară cu subiect istoric. A absolvit Academia de Arte din București, Secţia grafică, în 1997. A debutat cu seria de colaborări cu Neagu Djuvara: Cum s-a născut poporul român (2001), Mircea cel Mare și luptele sale cu turcii (2001), De la Vlad Ţepeș la Dracula Vampirul (2003; trad. engl. From Vlad the Impaler to Dracula the Vampire, 2011), apărute la Humanitas. Pasiunea sa pentru ilustraţia documentară este dublată de aplecarea spre studiul știinţific al istoriei; lucrările sale se bazează pe analiza riguroasă deopotrivă a izvoarelor directe și a cercetărilor celor mai recente. Volumul de faţă aduce laolaltă informaţiile esenţiale și dă seamă de stadiul actual al cercetării în domeniu, într-o sinteză ilustrată cu un material iconografic deosebit de bogat, atât din lucrările proprii de reconstituire vizuală, cât și din surse documentare dintre cele mai diverse. Va fi urmat, în anul 2020, de o adaptare menită să continue seria de volume de popularizare pentru copii și cititorii mai tineri. Fragmentele de mai jos fac parte din capitolele „Roma“ şi „Tracii nordici“.

Radu Oltean

DACIA RĂZBOAIELE CU ROMANII VO L U M U L I : S A R M I Z E G E T U S A

D E P E A R C U L L U I C O N S TA N T I N

egăturile indirecte ale Arcului lui Constantin cu războaiele împotriva dacilor nu se limitează la cele șapte statui de daci (plus o replică). Pe laturile înguste ale monumentului și pe interiorul deschiderii principale, se află patru mari reliefuri (per‑ sonajele sunt aproape în mărime naturală), cu scene de război dintre daci și romani. A fost numită de istorici Marea Friză Traiană, deşi ea poate proveni, în aceeași măsură, de la un mo‑ nument necunoscut din epoca lui Domițian, Traian sau Hadrian. Pe friză, apare un împărat cu chipul mutilat ca să semene cu Constantin. În mod sigur însă, friza comemorează războaiele dacice. Care dintre războaie, nu știm… A supraviețuit spartă în patru bucăți și reprezintă o valoroasă sursă de informații despre echipamentul militar al romanilor și al dacilor. Un mulaj al celor patru fragmente ale frizei puse cap la cap se află la Museo della Civiltà Romana din Roma și ne prezintă aspectul original. După ornamentația scuturilor, pe care apare scorpionul, și după

I STOR I E

coifurile cu panaș, majoritatea ostașilor romani prezenți pe friză par a fi pretorieni. Dacii sunt prezentați ca fiind complet zdrobiți de atacul cavaleriei pretoriene conduse de împărat, fără ca aceștia să mai schițeze vreun gest ofensiv, mulți războinici fiind deja morți sau în agonie. La picioarele împăratului călare, se aruncă un fruntaș dac cerând pace, în timp ce, în plan secund, capetele tăiate ale altor patru nobili daci îi sunt prezentate de către sol‑ dații pretorieni. În fundalul scenelor de război, apar, ca decor, două locuințe de lemn (sau trestie?) circulare. Să ne întoarcem la momentul trist din toamna anului 117. (Împărat era acum Hadrian – adoptat de Tra‑ ian cu două zile înainte de a muri, la 9 august 117, și proclamat, trei zile mai târziu, împărat la Antiohia.) Cortegiul e condus de Plotina, preacredincioasa soție a lui Traian. Urna de aur cu cenușa împăratului urma a fi depusă în încăperea de la baza columnei. Traian nu‑și construise din timp un monument funerar, așa că Senatul Romei și familia au hotărât că locul cel mai potrivit pen‑ tru a‑i fi mormânt este columna. Acea columnă, pe fusul căreia erau descrise, în culori mult mai frumoase decât în realitate, cum‑ plitele războaie purtate împotriva dacilor1… Columna lui Traian – inaugurată la 12 mai 113, la un an după Forum –, monument nemaivăzut până atunci, a fost deseori sursă de inspirație pentru alte columne comemorative (începând cu Columna lui Marc Au‑ reliu, tot de la Roma, continuând cu cea a lui Arcadius, de la Constantinopol, și până la Columna lui Napoleon din Place Vendôme, în Paris). Lucrarea i-a impresionat pe contemporani și fascinează și astăzi, atât din punct de vedere ingineresc, cât şi, mai ales, artistic. Columna imita, la scară uriașă, forma unei coloane dorice, pusă pe un piedestal cubic, cu baza în forma unei enorme cununi de laur (dafin). Fusul de marmură a fost construit din 19 blocuri de marmură (tamburi), grele de peste 30 de tone fiecare, puse unul peste celălalt, iar diametrul lui este variabil (3,83–3,66 m) pentru a corecta optic perspectiva, procedeu inventat de greci cu sute de ani în urmă. Practic, fusul este ușor tronconic puțin bombat la mijloc. Este interesant de imaginat ce sistem complex de macarale au folosit inginerii lui Apollodor din Damasc, pro‑ iectantul și coordonatorul lucrării. Monumentul are, fără statuia din vârf, aproape 40 m (39,83 m). Printr‑o ușă aflată în baza co‑ lumnei, sub inscripția în care se vorbește doar de înălțimea muntelui COLUMNA LUI TRAIAN

1. Traian a beneficiat de onoarea, nemaiîntâlnită până la el, de a fi înmormântat în interiorul orașului, într‑un spațiu public.

222

223

R a d u O ltean

(dealul Quirinal) ce a trebuit excavat pentru a fi construit Forul, se intră într‑un vestibul de unde se poate urca pe o scară‑melc, lată de doar 0,65 m. În vârful ei se afla o statuie uriașă de bronz aurit a lui Traian (după ce, temporar, fusese pusă o acvilă de bronz). Inscripția de deasupra intrării sună, în traducere, astfel: senatul și poporul roman (au ridicat acest monument) împăratului caesar, fiul divinului nerva, lui nerva tra‑ ian augustul, învingătorul germanilor, învingătorul da‑ cilor, mare pontif, învestit pentru a xvii‑a oară cu puterea de tribun, salutat a șasea oară ca imperator

(titlu onorific, cu sensul de comandant suprem victorios), consul pentru a vi-a oară, părintelui patriei (îi dedică acest monument), spre a arăta cât de înalt era muntele și locul săpat cu eforturi atât de mari.

Faimoasa friză ce înconjoară, ca o bandă în spirală, întregul fus este inspirată de Comentariile lui Traian (o scriere‑jurnal în felul celei scrise de Iulius Caesar în timpul războaielor din Gallia) cu privire la cele două expediții purtate împotriva dacilor con‑ duși de regele Decebal și a aliaților lor de la Dunăre. Din păcate, lucrarea lui Traian s‑a pierdut în decursul istoriei, reliefurile co‑ lumnei fiind singurele care mai amintesc de textul împăratului. Friza desfășurată are 200 de metri şi conţine peste 2.500 de figuri sculptate. Echipele de meșteri sculptori, probabil de origine greacă, cei mai buni dintre cei mai buni, au lăsat unul dintre cele mai frumoase reliefuri sculptate din întreaga artă romană. Tes‑ tele și fotografiile în lumină fluorescentă au demonstrat că reli‑ efurile au fost pictate în culori vii. Culorile exacte nu mai sunt cunoscute, în prezent existând mai multe propuneri de recon‑ stituire, însă toate ipotetice. Multe din armele combatanților au fost pictate, iar altele, în special sulițele și lăncile, au fost realizate în miniatură din cupru și prinse de mâinile personajelor. Co‑ lumna a fost ridicată într‑o curte mărginită de portice (colonade), pe sub care se intra la cele două biblioteci sau în Basilica Ulpia. Există o opinie conform căreia reliefurile au fost realizate abia în vremea lui Hadrian, urmașul lui Traian la tronul Romei, fiul ad‑ optiv al acestuia și participant la războaiele dacice. Teoria se bazează, printre altele, pe faptul că Traian a bătut monede pe care monumentul este reprezentat fără decor. În primele secole creștine, când toate monumentele dedicate împăraților și zeilor păgâni au fost lăsate în paragină, lângă columnă s‑au construit două bisericuțe. Acest lucru a salvat columna, care, începând cu sfârșitul secolului al XVI‑lea, este „adoptată“ oficial de către

I STOR I E

Biserică. Este complet dezgropată (baza se acoperise cu pământ), iar în vârf e pusă – din dispoziţia papei Sixtus V, pe locul ocupat odinioară de statuia lui Traian, dispărută în Evul Mediu, în împrejurări necunoscute – o nouă statuie de bronz, repre zentându‑l pe Sf. Petru (sculptată de Gerolamo della Porta). Co‑ lumna lui Traian e singura parte a Forului care a înfruntat veacurile în picioare.

224

225 TRACII NORDICI Istoria dici1 începe odată cu

scrisă a tracilor nor‑ menționarea geților de către Herodot, la finele secolului al VI‑lea î.Hr., cu ocazia expediției regelui persan Darius împotriva sciților, și se în‑ cheie odată cu desființarea de către Traian a regatului lui Decebal2, în urma războaielor 1. Înțelegând aici și neamurile, apropiate de geți, ale triballilor și moesilor (mysilor). 2. La periferia Daciei romane vor continua să existe diverse neamuri barbare, de probabilă ori‑ gine dacică, denumiți de istorici „daci liberi“ (cei mai cunoscuți fiind carpii), dar aceștia nu vor mai atinge nivelul civilizației și culturii dacice clasice din epoca Burebista–Decebal.

Stânga: reconstituirea funeraliilor lui Traian din octombrie 117. Jos: camera funerară din soclu și structura interioară cu scăriţa spiralată din grosimea fusului monumentului. Gravuri din albumul Colonna Traiana al lui Pietro Santi Bartoldi, ultimul sfert al sec. al XVII‑lea. Colecţia BAR

I STOR I E

Brăţara dacică regală de aur nr. 13 (jos, detaliu). Foto: Marius Amarie. © MNIR București

din anii 101–102 şi 105–106 d.Hr. Istoricii moderni au îm‑ părțit această istorie de peste 600 de ani în trei perioade. Între circa 500 şi 250 î.Hr., se dezvoltă, între munții Balcani, Carpați și Marea Nea‑ gră, civilizația getică clasică (cu nucleul inițial în teritoriul dintre Varna și Ruse, Bulgaria), având Dunărea de Jos ca axă centrală. În această epocă domnește și regele get Dro‑ mihete (Dromichaites) și sunt construite mormintele cu fai‑ moase tezaure de aur și argint sau tumulii regali de la Sveştari (în apropiere de Isperih, nordul Bulgariei). Această perioadă este contemporană cu civilizația greacă clasică și elenistică. Intervalul cuprins între anii 250 şi 125 î.Hr., răstimp de schimbări pro‑ funde, este mai greu de descifrat. Celții (și, odată cu ei, civili‑ zația evoluată a Epocii Fierului) pătrund și se stabilesc în Transilvania. Începând încă din secolul al III‑lea î.Hr., are loc un fenomen interesant în spațiul dintre Balcanii de nord‑vest şi Transilvania. Conform arheologilor, este vorba de o migraţie (o retragere?) lentă, dinspre sud spre nord, întinsă de‑a lungul a cel puţin trei generaţii, a unor grupuri de războinici, de neamuri şi religii diverse (de cultură celtică şi tracică în principal), dar cu interese, tactici şi strategii comune. Aceste mişcări par să fi fost motivate de presiunea tot mai mare

226

Vase dacice de argint din tezaurul de la Sâncrăieni (jud. Harghita), probabil cel mai frumos exemplu de artă dacică din epoca clasică (sec. I î.Hr.–I d.Hr.). Două cupe cu picior (de tip kántharos) și două fără picior (de tip mastós), trei dintre ele parţial aurite. Foto: George Nica, Radu Oltean. © MNIR, București

în Peninsula Balcanică a Imperiului Roman1. Trecând Dunărea, pe teritoriul Olteniei de azi, aceste grupuri conduse de o elită de cavaleri, a căror preocupare principală a fost războiul, îi absorb pe geţii aflaţi la zenitul puterii lor, pentru ca împreună, o generație‑două mai târziu, să construiască sub Burebista marele regat dacic.2 Este o epocă de mare înflorire a culturii dacice, dar și o epocă a multor alte transformări sociale, politice, religioase, culturale. Printre schimbările religioase ale acestei epoci ar trebui mențio‑ nată dispariția necropolelor poporului de rând3, arheologii fiind puși în fața unui vid de morminte ce ține mai bine de două sute de ani, până la cucerirea romană. Aceasta în timp ce aristo crația renunță la înhumare în favoarea incinerării. În paralel, par a se răspândi sacrificiile umane.4 Alte caracteristici ale marilor 1. Această teorie se bazează pe descoperirea şi studierea unor asocieri de morminte cu arme şi practici funerare diferite, datate de‑a lungul celor două secole, mai timpurii în Balcani, mai târzii în Oltenia, Muntenia, până în sudul Transilvaniei, pe Valea Mureşului şi chiar mai departe, până în Maramureşul istoric. 2. Cătălin Borangic, Marius Barbu, „Incursiune în fenomenul ecvestru geto-dacic: Studiu de caz: zăbala de tip tracic“, passim. 3. Necropolă (< nekros „mort“ şi polis „oraş“), termen folosit, în litera‑ tura arheologică, pentru terenurile de înmormântare (păgâne). Ritualul și modul de înmormântare se modificaseră, aşadar, în așa fel încât n‑au mai lăsat urme arheologice. 4. Iordanes, istoricul roman de origine gotă, scrie că pe zeul Marte geții „l‑au înduplecat printr‑un cult sălbatic (căci victimele sale erau

229

R a d u O ltean

Detaliu după reliefurile columnei. Bătălia de la Tapae Pe pagina alăturată: Columna lui Traian și Chiesa del Santissimo Nome di Maria al Foro Traiano, așa cum arătau la mijlocul veacului al XVIII‑lea. Gravură de Giovanni Battista Piranesi. Colecţia BAR Dreapta: reconstituirea aspectului general al Columnei așa cum, probabil, a arătat atunci când a fost finalizată.

transformări spirituale prin care trec dacii în veacul I î.Hr. sunt apariția marilor centre sacre, adevărați munți sfinți, precum cei de la Grădiștea Muncelului (Sarmizegetusa) sau de la Racoș–Tipia Ormenișului1 (jud. Brașov). Aurul este foarte rar, deoarece devine, probabil, monopol al regelui, aristocrației fiindu‑i permisă doar etalarea podoabelor și vaselor de argint.

prizonierii uciși), socotind că șeful războaielor trebuie împă cat cu sânge omenesc“ (Getica, 41). 1. Pe un deal cu poziție dominantă din apropierea defile‑ ului Oltului, între Augustin și Racoș, a fost cercetată o așezare cu zonă sacră amenajată în terase comparabilă cu cea de la Sarmizegetusa, însă mai prost conservată. De‑a lungul sec. II î.Hr.– I d.Hr. (până la cucerirea romană), acolo a existat un sanctuar în cadrul căruia au funcționat de‑a lungul vremii şapte temple, atât circulare, cât și patrulatere (coordonatorul cerce‑ tărilor la acest sit este arheologul brașovean Florea Costea).

Într-o perioadă în care patrimoniul istoric românesc este supus unor agresiuni fără precedent, misiunea lui Radu Oltean devine cu atât mai importantă. Cetăți, castele și alte fortificații din România: Secolul al XVI-lea face parte din proiectul său, unic la noi, de cercetare și popularizare a arhitecturii de apărare din această arie geografică. La fel ca în primul volum, care descria fortificațiile din neolitic până spre anul 1540, și de astă dată este contextul politic în care oamenii și-au ridicat întărituri și cetăți, într-o poveste ușor de citit și însoțită de un material ilustrativ extrem de valoros și bogat. Iubitorii de istorie vor găsi în această carte numeroase reconstituiri de cetăți și fortificații mai mult sau mai puțin cunoscute, fotografii aeriene și desene de arhivă, într-o prezentare pe cât de atractivă, pe atât de instructivă și riguros științifică.

Radu Oltean

CETĂȚI, CASTELE ȘI ALTE FORTIFICAȚII DIN ROMÂNIA VO L . 2 : S E C O L U L A L X V I - L E A

F O R M A R E A B A N AT U L U I D E L U G O J – C A R A N S E B E Ș

n 1553, Castaldo, confruntat cu lipsa de mijloace, insubordo‑ narea și dezertările, a fost nevoit, împreună cu oastea imperi‑ ală de mercenari, să părăsească Transilvania. În acest caz, Ferdinand a numit la conducerea Transilvaniei doi voievozi pro‑Habsburgi, foarte capabili de altfel, pe Francisc Kendi şi pe Ştefan Dobó. Cei doi au guvernat până când Stările1 Transilva‑ niei au trecut, rând pe rând, de partea reginei Isabella. Rămas fără susținere, împăratul Ferdinand a trebuit să renunțe oficial, în 1556, la stăpânirea sa asupra Ardealului. În țară a rămas să guverneze, până la revenirea reginei, fostul ban de Timiș, Petru Petrovici,2 un om în care Soliman Magnificul avea încredere. 1. Stările privilegiate – cele trei „națiuni“ medievale cu privilegii poli‑ tice în Transilvania: natio hungarica, universitas Saxonum și secuii. 2. În 1554, Petru Petrovici, fost comite de Timiș și comandantul tru‑ pelor principatului, un credincios al familiei Zápolya și al otomanilor, a

Cetatea Székelybánja („Secuiul regretă“) de la Leţ‑Várhegy și, pe pa‑ gina alăturată, cetatea Székelytámadt („Secuiul a atacat“) de la Odor‑ hei. Desene de János Gyöngyössy.

La scurt timp după plecarea imperialilor, la ordinul sultanu‑ lui, a fost organizată o expediție armată – din care au făcut parte detașamente otomane conduse de pașalele de Timișoara, Bel‑ grad, Buda și armate ale domnilor Țării Românești și Moldovei, Pătrașcu cel Bun și Alexandru Lăpușneanu, comandate de vor‑ nicul Socol și hatmanul Moțoc – care avea ca misiune aducerea, în totală siguranță, din Polonia în Transilvania, a reginei Isabella Jagiełło și a fiului ei. Astfel, în cursul anului, regina și Ioan Sigis‑ mund Zápolya, acum în vârstă de șaisprezece ani, s‑au putut întoarce la Alba Iulia, unde Stările i‑au jurat credință1 (la acel moment, Ioan Sigismund purta – încă – oficial titlul de rege al Ungariei). În urma unor negocieri dure, după revenirea reginei, turcii au acceptat să retrocedeze creștinilor o parte din Banatul ocupat, redenumit Banatul de Lugoj și Caransebeș, și oferit spre guvernare lui Petru Petrovici. Restul Banatului devenise, încă din 1552, cel de‑al doilea vilayet (pașalâc) organizat de Soliman fost împuternicit de sultan să reprezinte interesele lui Ioan Sigismund, guver‑ nând Transilvania până la revenirea acestuia pe tron. Ulterior, regina Isabella i‑a dat lui Petru Petrovici spre guvernare Banatul de Lugoj‑Caransebeș. 1. Cetatea Oradea, rămasă fidelă Habsburgilor, și‑a deschis porțile în fața lui Ioan Sigismund abia în 1557.

Magnificul pe teritoriul fostului Regat Maghiar (după cel de la Buda), cu capitala la Timișoara (Eyalet‑i Tâmâșvar). Deoarece sultanul a înțeles că Ioan Sigismund nu avea puterea militară și politică de a se opune Habsburgilor, a hotărât ca teritoriile ungurești anexate Imperiului Otoman, pașalâcurile de la Buda și de la Timișoara, gândite inițial ca temporare, să devină per‑ manente, ca puncte de sprijin în favoarea lui. Orașul din mlaș‑ tinile Timișurilor1 a devenit parte din Imperiul Otoman pentru 164 de ani. La sfârșitul acestui război (1551–1556), aproape două treimi din vechiul Regat al Ungariei fusese ocupat de otomani. În 1564 a murit, la șaizeci și unu de ani, împăratul Ferdinand și, în același an, s‑au dat lupte între Habsburgi și ardelenii sprijiniți de pașa de Timișoara, pentru cucerirea orașelor Baia Mare și Sătmar și a altor teritorii din Partium. Încă din 1559, Sigismund Zápolya se tot războise cu Habsburgii pentru comitatele din Partium. În 1566, bă‑ trânul sultan Soliman Magnificul a sosit în Ungaria într‑o ultimă campanie antihabsburgică,2 iar Ioan Sigismund s‑a dus să‑i ofere jurământul de credință la Zemun (lângă Belgrad). 1. Pașalâcul de Timișoara cuprindea, la 1568, sangeacurile Timișoara, Cenad–Becicherec (azi, Zrenjanin, Serbia), Moldova, Arad–Gyula, Lipova, Pâncota–Ineu, Vidin, Krusevac. 2. Soliman Magnificul a murit în Ungaria, chiar în acel an (1566), la vârsta de 72 de ani, înainte de asediul cetății Szigetvár, controlată de Habs‑ burgi. Moartea sultanului a fost ascunsă pentru mai bine de o lună de zile,

Reconstituirea castelului de la Gherla, așa cum arăta spre mijlocul veacului al XVII‑lea, după adăugirile principelui Gh. Rákóczy.

I STOR I E I S TO R I A T R A N S I LVA N I E I D E L A P L E C A R E A L U I C A S TA L D O P Â N Ă

Doi ani mai târziu, în 1568, noul împărat Habsburg Maximilian II și sultanul Selim II (fiul lui Soliman Magnificul) au încheiat o pace – Tratatul de la Adrianopol –, în urma căreia s‑a instalat, pentru următorii douăzeci și cinci de ani, o relativă pace. Abia peste acest sfert de veac, războiul dintre turci și creștini a izbucnit din nou în centrul și sud‑estul Europei. Istoricii l‑au numit „Războiul cel Lung“ (sau Războiul de Cinci‑ sprezece ani). În acel război a luptat Mihai Viteazul. Dar mai este până atunci. În 1570, a fost încheiată altă pace: Tratatul de la Speyer, din‑ tre împăratul Maximilian II de Habsburg și Ioan Sigismund Zápolya, prin care s‑a pus capăt definitiv conflictului pentru tronul Ungariei, început cu aproape cincizeci de ani înainte, după bătălia de la Mohács. Ioan Sigismund Zápolya l‑a acceptat pe împăratul Habsburg ca „rege al Ungariei“ (el renunțând la acest titlu), iar acesta, la rândul său, l‑a recunoscut pe Ioan Si‑ gismund ca Principe al Transilvaniei și al Partium‑ului. LA MIHAI VITEAZUL

Formarea pașalâ‑ curilor otomane în vestul Transilvaniei, în Banat (Timișoara) și Ungaria Centrală (Buda) a dus la trasarea unor noi frontiere. Cetăți și orașe care în trecut se aflaseră în interiorul Ungariei, au devenit localități de graniță, supuse unor agresiuni sporite și nevoite să facă față unor situații noi, strategic diferite. După Tratatul de la Speyer, a prins contur o graniță relativ permanentă între Principatul Transilvaniei, turci și Habsburgi. 1 Astfel, Mehadia, Lugoj, Caransebeș, Deva, Dezna, Lita, Ora‑ dea, Chioar, Baia Mare, Satu‑Mare (cetatea Sătmarului), Hust (în Maramureșul de nord, azi Ucraina) au ajuns puncte fortificate importante din marginea Principatului, la fel ca și garnizoanele otomane de pe partea cealaltă a hotarului, din cetățile Orșova, Lipova, Făget, Cenad, Vârșeț și Ineu. Dintre toate cetățile de graniță rămase în mâinile creștinilor, Oradea se detașa în mod special, deoarece era cel mai important punct al sistemului de apărare al graniței.

F O RT I F I C A Ţ I I L E D I N V E S T U L T R A N S I LVA N I E I

pentru a nu afecta moralul trupelor aflate în ofensivă. De‑a lungul întregii sale vieți, opt dintre cele treisprezece expediții militare pe care le‑a condus personal au fost pe teritoriul Ungariei. 1. Îi mulțumesc lui Árpád Ladó pentru informațiile și sugestiile oferite în legătură cu fortificațiile de graniță din Ungaria și Transilvania în vea‑ curile al XVI‑lea–al XVII‑lea.

238

239

R ad u O ltean

În aceeași perioadă (1565–1571), în partea de nord‑est a teri‑ toriului a fost construită o a doua cetate bastionară pentagonală, Sătmarul, menită ca, împreună cu Oradea, să formeze o linie puternică de apărare. Aceste fortificații erau foarte moderne pentru acele vremuri, însă, în interiorul țării, doar trei alte cetăți corespundeau, în viziunea condotierului Giovan Andrea Gromo, standardelor fortificațiilor „alla moderna“: Gherla, Alba Iulia (datorită basti‑ oanelor de pământ construite de Castaldo) și Beclean, cu forti‑ ficațiile sale bastionare ridicate în jurul castelului nobililor Bethlen. Totuși, mai fuseseră construite și altele, precum cea din Țara Secuilor, de la Leț‑Várhegy. De numele lui Martinuzzi se leagă și construirea1 pri‑ mului castel transilvănean după principiile arhitecturii militare renascentiste italiene, la Gherla (județul Cluj), pe râul Someș. Cetatea de la Gherla (în maghiară Szamosújvár) a fost ridicată pe Valea Someșului, nu departe de vechea cetate de la Unguraș (aflată în vârful unui deal, posesiune a Moldovei încă din vremea lui Ștefan cel Mare). Incinta cetății de la Gherla avea un plan patrulater, cu patru bastioane rombice /„pană“ la colțuri, și un al cincilea izolat, fiind înconjurată cu un șanț lat cu apă. În in‑ teriorul cetății se afla reședința propriu‑zisă, o luxoasă construc‑ ție renascentistă, cu scări monumentale și capelă. Proiectantul şi coordonatorul cetății, în prima ei fază, a fost (probabil) Dome‑ nico da Bologna, arhitect italian ce‑l slujise ani de zile pe Ferdi‑ nand de Habsburg și a cărui prezență pare a fi atestată la Gherla în 1540. GHERLA

1. Început din inițiativa regelui Ioan Zápolya și continuat de principele Ioan Sigismund, după asasinarea lui Martinuzzi (1551).

Noua carte a politologului, publicistului și profesorului Ioan Stanomir surprinde temele principale ce ordonează imaginarul paşoptist: de la constituţie la muncă şi proprietate. Prima parte este dedicată universului ideatic al pașoptiștilor, în vreme ce a doua surprinde portretele câtorva dintre cei care populează aventurosul secol paşoptist. Fragmentul de mai jos explică pe scurt impactul Revoluției de la 1848 asupra istoriei moderne europene, precum și influența mișcărilor revoluționare din acea vreme în ceea ce privește istoria ideilor atât din Principatele Române, cât și de pe întregul continent european.

Ioan Stanomir

AȘTEPTÂND REVOLUȚIA PAȘOPTISMUL ȘI VOCILE SALE

evoluţia de la 1848 este un fenomen paradoxal, o placă turnantă în istoria modernităţii şi laboratorul în care se testează ideile ce marchează deceniile următoare. Revoluţie paneuropeană, Revoluţia de la 1848 este o revoluţie înfrântă şi ultima de această natură care se mai produce în Occident, înainte de Revoluţia Rusă din 1917. Îndreptată împotriva Restauraţiei, Revoluţia de la 1848 declanşează seria de fenomene şi de mutaţii ce culminează cu Comuna din Paris şi unificarea Germaniei, anticipând în acelaşi timp, prin vigoarea conflictelor naţionale, prăbuşirea Austriei ca entitate imperială multinaţională.1 Paşoptismul din Principate se cere redat acestui mediu agitat şi polemic, frământat de ideile ce par să prindă viaţă, după ani de stagnare. Din impasul pe care Revoluţia de la 1848 îl generează, o nouă generaţie de oameni de stat se impune pe continent,

1. Pentru o analiză a revoluţiilor de la 1848, vezi Jonathan Sperber, The European Revolutions: 1848–1851, Cambridge University Press, 2005.

I STOR I E

de la Napoleon III la Bismarck, în vreme ce unificarea naţiunii germane se va realiza sub semnul conflictelor şi al autocraţiei. Radicalismul utopizant al naţionalismului mazzinian este abandonat în favoarea forţei militare ori a angajării diplomaţiei. Revoluţia de la 1848 este cu atât mai deconcertantă şi diversă cu cât ea izbucneşte în spaţii sensibil diferite din unghiul de vedere al experienţei anterioare. Întinderea ei geografică este colosală. Ea atinge, asemenea unui val seismic, periferia Europei, în Sud, ca şi în Est, și afectează atât naţiuni deja plămădite liberal, precum Franţa, cât şi teritorii care aspiră la unitate, de la Germania la Italia. În fine, în imperiul austriac, Revoluţia de la 1848 înseamnă, înainte de toate, tragica confruntare a naţionalismelor ce visează la emancipare, incapabile să gestioneze pluralismul şi diferenţele. Natura sângeroasă a revoluţiei din Transilvania este efectul acestei mişcări de domino. Intervalul dintre 1830 şi 1848 este unul în care liberalismul, conservatorismul şi radicalismul se cristalizează discursiv. Simbolic, din această formulă eterogenă ideologic se iveşte şi cel mai important document programatic pe care secolul al XIX-lea îl produce, Manifestul Comunist. Marx şi Engels duc mai departe o linie de argumentaţie influentă în Occident. Socialismul şi comunismul sunt forţele ce ies din acest pat germinativ al decadelor de dinainte de 1848.1 Tensiunea dintre ideologiile evocate se suprapune pe tensiunea dintre social şi naţional. Mai mult decât 1789, 1848 aduce în prim-plan relaţia delicată dintre muncă şi proprietate, dintre segmentele sociale despărţite de chestiunea capitalului. Industrializarea nu se mai reduce la aria engleză. Vestul Europei resimte această presiune ce creează o nouă identitate colectivă, ameninţătoare şi enigmatică – proletariatul. Capitalismul este criticat dinspre stânga şi dinspre dreapta: socialişti şi reacţionari se unesc sub flamura scepticismului. Avansul progresului nu este, invariabil, un pretext de jubilaţie. Sărăcia, mizeria urbană şi rurală, ascensiunea clasei de mijloc sunt tot atâtea teme care frământă Europa. Miza opţiunii dintre liber-schimb şi protecţionism este deja prezentă în imaginarul european. 1. Pentru analiza contribuţiei Franţei la acest patrimoniu, vezi Jeremy Jennings, Revolution and the Republic: A History of Political Thought in France since the Eighteenth Century, Oxford University Press, 2011. Pentru o analiză a reflecţiei lui Marx, vezi Sir Isaiah Berlin, Karl Marx: Thoroughly Revised Fifth Edition, Princeton University Press, 2013.

242

243

I oan Stanomir

La periferie, în Principate sau în Rusia, chestiunea fundamentală este aceea a regimului proprietăţii rurale şi a ţărănimii. Defazată în raport de Europa atlantică, Europa central-estică are de administrat situaţia definită prin inegalitatea de distribuire a proprietăţii pământului şi prin falia ivită între elită şi ţărani. Rusia este din acest punct de vedere cazul paradigmatic: timp de patru decenii, conspiratori şi autorităţi deopotrivă vor examina căile prin care să se poată realiza emanciparea iobagilor. Polonia este, din această perspectivă, un teritoriu în care liniile de clasă se suprapun peste faliile etnice. Aristocraţiei poloneze îi corespunde o clasă rurală ucraineană ce tinde să fie aliata autocraţiilor rusă sau austriacă, fără a se identifica cu un proiect liberator care îi este străin. Epoca este stranie şi de răscruce – în eseul său polemic dedicat lui Metternich, Peter Viereck recupera acest nivel vizionar care îl definea pe omul de stat austriac.1 Forţele combinate ale socialismului şi naţionalismului vor submina ordinea europeană. Opuse timp de aproape un secol, ele fuzionează în Germania naţional-socialistă, ca sinteză de agresivitate etnică şi egalitarism social. În furtuna anului 1848, sugerează Viereck, el însuşi un conservator atipic, se pot citi semnele viitorului. Baricadele devin, odată cu Franţa lui februarie 1848, reperul central al revoluţiei. Mai mult decât oricare altă naţiune europeană, exemplul ei îi marchează pe tinerii din Principate. Franţa este, la 1848, în afara Angliei, unica naţiune din Occidentul european guvernată liberal, în prelungirea celor trei zile glorioase din 1830. Trecerea de la Bourbon la Orléans nu este doar o schimbare de dinastie, ci şi de paradigmă. Monarhia constituţională instituită este expresia unui liberalism al moderaţiei şi echilibrului, având în Guizot şi doctrinari ideologii săi esenţiali.2 Urmaşi ai lui 1789, dar nu şi ai terorii iacobine, liberalii francezi încearcă, fără succes, să inaugureze un drum de mijloc între încremenirea contrarevoluţionară şi excesele utopice. Liberali conservatori, în accepţiunea acordată de Sanford Lakoff şi de Aurelian Crăiuţu, ei mizează pe suveranitatea naţională sprijinită pe guvernământ liber şi pe vot cenzitar, încredinţând puterea celor care deţin proprietatea.3 Din ce în ce mai impopular, cu precădere în Paris, 1. Peter Viereck, „New Views on Metternich“, în The Review of Politics, nr. 13, 4/1951. 2. Aurelian Crăiuţu, Liberalism Under Siege: The Political Thought of the French Doctrinaires, Lexington Books, 2003. 3. Sanford Lakoff, „Burke, Tocqueville and the Origins of Liberal Conservatism“, în The Review of Politics, nr. 60, 3/1998.

I STOR I E

epicentru al revoluţiei, regimul liberal orleanist este contestat de două dintre forţele ce modelează politica franceză în secolul al XIX-lea, naţionalismul bonapartist, alături de radicalismul republican şi socializant. Alianţa de la 1830 dintre liberali şi radicali dispare, pe măsură ce moderaţia liberală nu mai poate fi acceptată de cei care se privesc pe sine ca autenticii urmaşi ai lui 1789. Evocat în Mizerabilii lui Hugo, acest mediu este dominat de ideile egalităţii sociale şi ale republicanismului. În locul suveranităţii naţionale abstracte a „doctrinarilor“, radicalii avansează soluţia suveranităţii populare şi a votului universal. În chip simbolic, una dintre gazetele anului 1848 în Muntenia se va numi Poporul suveran. Contaminarea nu este doar lingvistică. Radicalii munteni mizează pe extinderea avuţiei naţionale şi pe confruntarea dintre clase. Deschişi către segmentele modeste social, ei invocă memoria anului 1789 ca pe un factor de legitimare. Socialismul se desprinde din acest curent radical ce tăgăduieşte liberalismul orleanist. Utopică sau militantă, stânga socialistă aspiră la rezolvarea definitivă a chestiunii sociale. Socializarea proprietăţii este preludiul întronării autenticei egalităţi. „Socialismul generic“, ca să-l citez pe Martin Malia, este fascinat de acest Sfânt Graal al justiţiei sociale.1 Falansterele şi visele lui Cabet sunt prelungirea acestei sensibilităţi escatologice şi milenariste. Teodor Diamant, prin experimentul de la Scăeni, este imaginea românească a acestei ipoteze intelectuale. Blanqui toarnă pasiunea egalitară în tiparul care îl va inspira pe Lenin. Revoluţia din Franţa se va situa sub zodia cofruntărilor dintre radicali, moderaţi, socialişti şi bonapartişti. Între februarie şi iunie 1848, Franţa trăieşte primul episod din războiul fratricid care se încheie abia la 1875, prin naşterea celei de-a Treia Republici. A două republică încearcă să gestioneze „chestiunea socială“ – paşoptiştii munteni urmează, în politica lor agrară de dialog ţărani–proprietari, modelul francez al dialogului social incipient. Profilul lui Louis Blanc este esenţial în acest moment. Lamartine şi Tocqueville sunt alte două nume ce domină scena publică. Confruntarea baricadelor se joacă, din nou, la câteva luni după ivirea Republicii. De această dată, proprietatea şi munca se confruntă şi generalul Cavaignac este arhitectul unei victorii republicane ce nu consolidează republica. Lupta de clasă încetează să 1. Remarcile lui Martin Malia, în capitolul dedicat ideii socialiste din The Soviet Tragedy: A History of Socialism in Russia, Free Press, 2014.

244

245

I oan Stanomir

mai fie o abstracţiune. Vara lui 1848 este anticiparea Comunei din Paris. Istoria republicană franceză ajunge la capăt, formal, în 1851, odată cu lovitura de stat şi al doilea imperiu. Victoria aparţine mitului bonapartist, iar nu moderaţiei constituţionale. Votul universal masculin, oferit la 1848, este domesticit de noul Bonaparte. Republica lasă loc unei alte restauraţii. Profilul anului 1848 în Franţa ţine şi de relaţia care se stabileşte între termenii triadei de la 1789, „libertate, egalitate, fraternitate“. Este egalitatea restrânsă la egalitatea în faţa legii, spre a relua punctele de vedere liberal şi moderat-republican? Sau este egalitatea, cum sugerează socialiştii şi comuniştii, posibilă doar prin abolirea proprietăţii private şi prin apariţia unui mod diferit de gestionare a relaţiilor economice dintre indivizi? Interogaţiile din Franţa anului 1848 sunt cele pe care se fondează dilemele modernităţii. Rusia, între februarie şi octombrie 1917, va încerca să dea un răspuns, definitiv şi sângeros, acestor întrebări. D E AC E L A Ş I AU TO R :

Un inventar al patologiilor din politica şi societatea românească actuală. — Cristian Vasile despre La Centenar: Recitind secolul României Mari

Mihaela Miroiu și Maria Bucur se află de peste două decenii într-un tandem intelectual binecuvântat. Pentru această carte, ele s-au aplecat asupra altor 101 femei din zona Hunedoarei, descoperind lumii largi felul în care acestea se gândesc pe ele însele în comunitatea mică a familiei și a locului în care trăiesc zi de zi, dar și în a familiilor din ce în ce mai largi: ţara lor și Uniunea Europeană. Este o incursiune pilduitoare, la firul ierbii, prin trei generaţii care au trecut prin mari rupturi istorice, s-au adaptat, au dat un sens vieţii lor și au învăţat mai substanţial decât mulţi politicieni ce înseamnă cetăţenia democrată. Tocmai de aceea este importantă pentru specialiști, dar și atât de vie încât să fie dorită de publicul larg. Dacă mai putem spera, cartea este şi profund inspiratoare pentru politicieni, în cazul în care ei vor cu adevărat să construiască politica plecând de la cetăţeni. Fragmentele de mai jos fac parte din capitolul VI, „Comunismul: Un patriarhat de stat“.

Maria Bucur, Mihaela Miroiu

NAȘTEREA CETĂŢENIEI DEMOCRATICE FEMEILE ȘI PUTEREA ÎN ROMÂNIA MODERNĂ Traducere din engleză și adaptare de Magda Dragu și Mihaela Miroiu

fera publică a fost prin excelenţă confiscată de partidul-stat care nu îngăduia libertatea de asociere, limita dramatic libertatea de exprimare și mișcare, controla în întregime mass-media. A discuta despre cetăţenie, la masculin sau feminin, într-o asemenea societate este un non-sens, dacă privim lucrurile din sistemul de referinţă al democraţiilor liberale care se fundamentează pe individualismul etic și, respectiv, pe drepturile la libertate, proprietate, tratament egal în faţa legii și, în cazul SUA: „dreptul de a-ţi căuta fericirea după propria dorinţă“. Statul comunist paternalist avea grijă de cetăţenii săi, deși într-un mod umilitor pentru aceștia. Parafrazându-l pe Dostoievski, regimurile de felul acesta „te eliberează de povara libertăţii,“ asigurându-ţi în schimb câștigarea pâinii.

I STOR I E

Deși repondentele noastre și-au exprimat nostalgia faţă de unele binefaceri ale comunismului, ele au condamnat în mod clar alte aspecte ale regimului. Câteodată au discutat aceste aspecte în funcţie de gen, alteori le-au identificat ca fiind probleme cu care s-au confruntat atât femeile, cât și bărbaţii. Criticile lor cele mai vehemente au vizat controlul politic, lipsa drepturilor individuale, lipsa alimentelor, lipsa accesului la contracepţie sau informaţii despre aceasta. Discutăm aici aceste probleme în ordinea impactului pe care l-au avut asupra identităţii femeilor văzute ca subiecţi de gen feminin care au trăit în statul comunist. Politicile regimului comunist care au vizat în modul cel mai direct aspectele de gen au fost legate de controlul contracepţiei. Avortul a fost dezîncriminat în 1957, când guvernul a vrut să mobilizeze femeile cu precădere în câmpul muncii. Atunci le-a dat instrumentele cu care să-și controleze fertilitatea. În următorul deceniu, lipsite de ajutor pentru a face faţă dublei zile de lucru, femeile au ales să aibă mai puţini copii. Accesul mai larg la educaţie le-a încurajat pe femei să amâne nașterea, în special pentru că nu aveau servicii convenabile de îngrijire a copiilor. Unele nu aveau prin apropierea casei sau serviciului centre de îngrijire a copiilor, dar și lipsa condiţiilor igienice le-a forţat să-și retragă copiii de la creșe și grădiniţe. De exemplu, ambele autoare au fost crescute de bunicile lor. Mama Mihaelei Miroiu nu avea acces la grădiniţe, iar mama Mariei Bucur avea mereu probleme cu aceasta căci se îmbolnăvea tot timpul când era dusă la grădiniţa de stat (nu existau grădiniţe private). În 1966, regimul lui Ceaușescu a revenit la o viziune asupra capacităţilor reproductive ale femeilor pe care eugeniștii o promovaseră în perioada interbelică. Regimul a legiferat o politică pronatalistă draconică. Această politică a schimbat în mod esenţial relaţia dintre stat și toate femeile fertile (Băban, 1996; Olteanu și Gheonea, 2003, Doboș, Jinga și Soare, 2010; Jinga și Soare, 2011; Klingman, 1998). Comitetul Politic Executiv al PCR, alcătuit în totalitate din bărbaţi, a ignorat criticile aduse la adresa legii de către CNF (Jinga și Soare, 2011, pp. 112–35; Popa, 2016). Această politică dicta și restricţiona sexualitatea femeilor, fiindcă legea prevedea pedeapsa cu închisoarea atât pentru femeile care făceau un avort ilegal, cât și pentru oricine le ajuta să înfăptuiască asta. Mijloace contraceptive sigure erau din ce în ce mai greu de găsit. Singurul accesibil legal era prezervativul. Examenul ginecologic periodic pentru depistarea sarcinii a devenit o obligaţie politică. S A B I A L U I DA M O C L E S : P O L I T I C A P RO N ATA L I S T Ă

248

249

M aria B ucur , M i h aela M iroiu

Pe scurt, statul a ajuns cu exercitarea controlului asupra femeilor până la nivelul uterului. Deși implicaţiile de gen radicale ale acestor legi sunt de necontestat, puţini cercetători au analizat refuzul femeilor de a se supune acestor politici ca pe o formă de rezistenţă politică. Totuși, un studiu din 2008 plasează acest act de nesupunere într-un context mai amplu, comparându-l cu gestul greco-catolicilor care au continuat să-și practice religia chiar și după ce aceasta a fost scoasă în afara legii (Bucur, 2008b). Apelând la forme ilegale de contracepţie, în special la avort, femeile au refuzat să cedeze guvernului controlul asupra capacităţii lor reproductive. Timp de peste două decenii, milioane de femei aflate la vârsta reproducerii și-au pus vieţile și libertatea în pericol, știind care sunt consecinţele pentru aceste fapte: probleme medicale și sexuale pe viaţă, umilirea publică, excluderea din PCR, pușcăria sau moartea. Repondentele au vorbit despre aceste politici atroce și ne-au împărtășit opiniile lor cu privire la aceste măsuri: „Î: Ce credeţi că era rău pentru femei în comunism? R: Te obligau să faci 4-5 copii. Practic nu ai avut parte în tinereţe să trăieşti aşa cum trăiesc soţ şi soţie, te culcai totdeauna cu frică pentru că rămâneai însărcinată. Câte femei nu au murit că si-au făcut singure întreruperi de sarcină! Venea Securitatea, poliţia acolo, lângă tine, cât erai internată în spital, nu conta că mai aveai doi copii acasă că te ducea la puşcărie că ai făcut avort. Eu nu plâng vremurile alea, nu. (D.V., 69 de ani) R: A fost groaznic. Era imposibil să ai o viaţă sexuală normală de teamă să nu rămâi însărcinată. Și dacă rămâneai însărcinată, Doamne ferește, știţi... Știţi, de fapt nu știţi pentru că sunteţi tânără... Nu puteai să faci avort, dacă se întâmpla să rămâi însărcinată... chiar și eu, ca asistentă, nu puteam... și ne interoga în amănunt despre ce am făcut și așa mai departe... Și teama aia... Pastile contraceptive, dacă voiai să iei, trebuia să faci rost de ele pe piaţa neagră la Timișoara. Nu mi-au plăcut vremurile alea. Același lucru și în pat: cu teamă, cu frică... În special spre final, ne era frică și la serviciu, în cazul în care venea cineva... ne era teamă să nu fie vreun informator printre pacienţi care să fie curios să afle ce vorbeam între noi la spital. (E.C. 53 de ani)“ Ca să putem trata avortul în termeni morali trebuie să prezumăm libertatea de alegere a femeilor în privinţa capacităţilor lor reproductive. În lipsa acestei libertăţi, odată interzis legal și însoţit de

I STOR I E

un arsenal de urmăritori – Procuratura, Miliţia, Securitatea – avortul intră pentru femei în sfera amoralismului. Nelibertăţii și lipsei de speranţă i s-au adaugat în anii `80 imposibilitatea materială de a crește copii în condiţii de supravieţuire decentă. Lipsa de bunuri materiale și de servicii a devenit ubicuă. Totul era pe cartelă: alimentele, benzina, gazul, curentul electric. Limbajul folosit de către puţinele nostre repondente dispuse să vorbească despre subiect aruncă problema sarcinilor nedorite strict în pragmatism pur: „problemă care trebuia rezolvată“, „situaţie de care trebuie să scapi“, chiar și cu preţul vieţii, mutilării sau morţii, căci nu statul își asumă răspunderea maternităţii, ci doar tu. Sexualitatea liberă însemna inevitabil sarcini nedorite, iar maternitatea multiplă însemna iresponsabilitate faţă de supravieţuirea copiilor. Avortul risca să însemne închisoare, histerectomie, septicemie, moarte (oficial, în România au murit în urma întreruperilor ilegale de sarcină 10.000 de femei în perioada 1996–1989). (Kligman, 1998) A.C. (55 de ani) a trăit din plin, în calitate de medic ginecolog, cel mai mare coșmar al femeilor în perioada comunistă, Decretul 770 din 1966 care interzicea folosirea contraceptivelor și permitea avorturi legale doar în caz de pericol pentru viaţa femeii sau dacă ea avea în întreţinere 4, mai târziu 5 copii. Decretul s-a aplicat într-o perioadă de gravă criză economică. Ceva mai încolo o vom cita extensiv pentru că ceea ce ea povestește este foarte relevant pentru socializarea femeilor mature și vârstnice în permanenta frică de ceea ce în mod obișnuit înseamnă împlinire (maternitatea) și plăcere (sexualitate). „Viaţa femeilor pe care le tratam era cenuşie, plină de lipsuri. Dacă erai mai sus pe treapta profesională, îţi făceai fel de fel de obligaţii faţă de vânzătoare pentru o bucăţica de unt. Era umilitor. Au fost mămici care nu au putut să ofere copiilor lor o portocală, iar imediat după revoluţie, când au văzut portocale, copiii le-au zis «mingiuci». Şi nu numai că nu găseai portocale şi banane şi altele, dar nu găseai mere, cel mai banal fruct care crește în copacii autohtoni. Femeile trebuiau să găsească mereu soluţii, să facă rost de hrană pentru copiii lor, şi-mi amintesc o remarcă a fiului meu, – am venit acasă şi i-am spus foarte mândră: «Am făcut rost de o bucată de unt». Și fiul meu m-a întrebat: «Mami, dar noi nu mai ştim să cumpărăm, de ce trebuie să faci rost?» Cred că cu asta a spus totul şi eram totuşi un medic şi un inginer, cu un singur copil.“

250

251

M aria B ucur , M i h aela M iroiu

După cum au observat și alţi cercetători, femeile au vorbit rareori despre politicile pronataliste în mod deschis. În consecinţă, subiectul a fost puţin studiat la începutul postcomunismului (Băban, 1996). Cartea lui Gail Klingman, The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania (1998), a familiarizat publicul străin cu drama pe care au trăit-o femeile din România. La zece ani după publicarea ei, o nouă generaţie de cercetători din România continuă să exploreze subiectul (Doboș, Jinga și Soare, 2010; Jinga și Soare, 2011). Cercetătorii nu sunt singurii care ezită să abordeze acest subiect. Numai patru dintre repondente ne-au vorbit despre traumele legate de reproducere. A.C. (55 de ani), ginecologul citat anterior, ne-a oferit descrierea cea mai detaliată privitoare la impactul politicilor pronataliste asupra vieţii contemporanelor ei. Ne-a vorbit în special prin prisma experienţei ei profesionale: „Nu ştiu ce a însemnat politica pronatalistă din poveşti. O ştiu din ceea ce am trăit, pentru că eram obligaţi ca medici să facem controalele ginecologice pentru depistarea sarcinii. Încărcau femeile de la ţară după slujba de la biserică (fiindcă acolo prindeau mai multe odată) în maşini. Se numeau carlingi. Erau un fel de dube mari cu bănci de lemn. Le-au adus la dispensar şi le-am făcut consult ginecologic, au fost cam 60 de femei într-o zi. Venise şi un ginecolog din Hunedoara. Trebuia să le cauţi să vezi dacă sunt sau nu gravide şi să iei sarcina în evidenţă, cu sau fără voia femeilor, lucru care mie mi s-a părut foarte înjositor. Eu am căutat leziuni ale colului şi alte chestii, uro-vaginite, deci boli, dar mi s-a părut înjositor să obligi femeia să se supună acelui consult ca o vită la tăiat. Dacă o femeie era gravidă şi nu era luată în evidenţă în primele trei luni, medicul avea de suferit că n-a luat-o în evidenţă. Și atunci eu raportam una, două gravide fiindcă ştiam că voi descoperi una prin luna a șasea, a șaptea, că n-a reuşit să facă întrerupere de sarcină, şi o treceam în scripte ca să n-am de suferit. Asta se întâmpla chiar și în spital. Era o femeie internată pentru amigdalită şi era trimisă să fie văzută ginecologic ca nu cumva să fie gravidă. Şi tot aşa, lucrând în ginecologie, am văzut cum încercau femeile să scape de sarcină, poate că şi asta a fost ceva ce m-a scârbit efectiv şi care m-a făcut să urăsc cu totul comunismul. Femeile, dacă aveau patru copii trebuiau să-l facă şi pe al cincilea, pentru că numai de la cinci copii puteai să faci avort legal. Şi foarte multe care aveau patru copii, în jurul vârstei de 40 de ani mai rămâneau gravide că trebuiau să-l facă şi pe al cincilea. Căutau săracele tot felul de soluţii. Am găsit introdus în uter un fus, erau nişte

I STOR I E

plase cu mânere de metal, scoteau mânerele și le introduceau în uter din dorinţa de a scăpa de sarcină. Am fost martora multor infecţii, multor decese despre care nu se spune nimic. Multe femei au murit tinere fiindcă au rămas gravide în diverse împrejurări imposibile. Nu exista nici un mijloc de protecţie împotriva sarcinii. Nu existau anticoncepţionale. Prezervative se găseau rar. Multe tinere erau atât de disperate... A fost o tânără pentru care am plâns efectiv, asta o ţin minte până mor. Avea 18 ani, rămăsese gravidă. Prietenul a părăsit-o şi ea în disperare şi-a introdus în uter sârmă cu care a încercat să scape de sarcină şi şi-a perforat uterul şi a venit cu peritonită. Am participat efectiv la operaţie şi am rămas aşa, cu… cu imaginea întipărită pentru toată viaţă. Când i-am deschis burta, eram împreună cu şeful de secţie, era totul în puroi, a trebuit scos tot, uterul, anexe, deci femeia aia a rămas la 18 ani la menopauză, ca la 50 de ani. Şi intestinele erau atacate. A trebuit făcută rezecţie de intestine şi în momentul în care încercam să coasem ţesuturile, se rupeau, se rupeau sub privirile noastre. Era totul un putregai. Am reuşit să o salvăm, nu ştiu cum. Avea tuburi de dren şi prin fiecare tub curgea puroi. După luni de suferinţă am reuşit să o salvăm. Ani la rând m-am gândit dacă nu era mai bine să moară atunci pentru că a rămas o femeie nenorocită şi fizic şi psihic, nu şi-a revenit niciodată. Era la menopauză de la 18 ani, a suferit o operaţie grea, care sigur, la multitudinea de puroi care a fost acolo, a dus la aderenţe, a rămas cu o durere cronică de abdomen. Psihic era distrusă pentru că era deja o femeie bătrână la o vârstă tânără, posibilitatea de a se căsători şi de a mai avea copii a fost anulată prin operaţie, operaţie care i-a salvat viaţa. Ei, dacă acea fetiţă avea posibilitatea atunci să facă un avort în condiţii legale, în anul următor se putea căsători şi putea să aibă copii. A fost o perioadă groaznică. Femeile refuzau să aibă viaţă sexuală, de aici certuri în familie şi abandon pentru că le era frică, le era frică de sarcină. Pentru femeie orice contact sexual însemna doar panică și durere, nu plăcere. Era un stres continuu.“ Ca să poată controla oamenii, comunismul transforma orice persoană într-un vinovat. A trăi ca femeie însemna sistematic un delict suplimentar dacă te opuneai, fie și doar singular și tragic, politicii pronataliste. Eliberarea de comunism a însemnat pentru femeile din România și eliberarea de frica de partidul-stat, în calitate de femei. E.C. (53 de ani ), asistentă medicală, consideră viaţa sexuală o experienţă cumplită fiindcă riscul mare era să ajungi „acolo“ unde „eram puricate, terorizate, chiar și la serviciu eram trase de limbă, inclusiv de către pacienţi, ca să ne prindă și să ne închidă...“

252

253

M aria B ucur , M i h aela M iroiu

O parte substanţială a libertăţii, în viziunea lui A.C. (55 de ani), este chiar cea reproductivă. Pentru ea, colapsul totalitarismului și debutul democratizării a fost, cu spusele ei „o permanentă sărbătoare, oricât ar fi fost de grea tranziţia“. Acuma există mijloace de contracepţie, există informaţia. Orice tânăr numai dacă nu vrea nu este informat. Pentru studenţi, pentru elevi, pentru femei cu situaţie familială grea există anticoncepţionale gratis, se distribuie de către medicul de familie, acolo unde medicul a făcut cursuri de planificare familială, sau de către cabinetele de planning familial, care există peste tot. Chiar şi numai din punctul ăsta de vedere este extraordinar ce s-a întâmplat după căderea comunismului. A.A. (54 de ani) este revoltată pe tinerele femei care vorbesc de bine despre comunism, „fără să aibă habar“. Chiar și politica pronatalistă era doar represivă, nu era urmată de politici de sprijin pentru femei: Aceste femei din democraţie, care se mai și plâng că au auzit ele că era mai bine în comunism, beneficiază de doi ani de concediu pentru creşterea copilului, pe când eu nu am avut decât 112 zile pentru îngrijirea copilului. A fost foarte greu ca după două luni să las copilul pe mâna străinilor ca să-l întreţină. Femeile de astăzi să pupe pământul, să mulţumească la Dumnezeu din cer fiindcă au această posibilitate să stea doi ani acasă şi să îngrijească copilul. Pe lângă asta noi aveam şi câştig mic că dacă erai în concediu de maternitate aveai 85% din salariu, pe când acuma ajung la 4000, sau chiar mai mult, fiindcă multe câştigă după salariu. În orice caz, e mult mai avantajos pentru ele. Maria Bucur, profesoară la Indiana University, este o simbioză exemplară între rădăcinile ei românești și aripile ei americane. A adus România în America și America în România într-o cărăușie intelectuală perpetuă, întrupată în cercetări și cărţi. Iată câteva dintre ele: Eugenie și modernizare în România interbelică, Eroi și victime. Memoria războiului în România secolului XX, Secolul femeilor. Mihaela Miroiu, profesoară la SNSPA, București, a adaptat creativ teoriile etice și politice la nesfârșita noastră tranziţie spre democraţia consolidată. Convenio. Despre natură, femei și morală, Societatea retro, Drumul către autonomie, Ideologii politice actuale și școala de studii și cercetare pe care a creat-o sunt mărturii ale acestei voinţe pe care ea o subsumează umanismului și valorilor democraţiei liberale.

Provenit dintr‑o familie de învățători din Bujoreni (Vâlcea) şi învăţător la rândul său, Eugeniu Bucheru (1911–2004) a plecat pe front în 1941, a căzut prizonier în 1944 și s‑a întors în țară din lagărul de la Oranki‑Mînăstîrka abia în 1948, în ultimul lot eliberat, al celor care refuzaseră să se înscrie în divizia „Tudor Vladimirescu“. Volumul său de amintiri acoperă „cele trei tărâmuri ale morții“: primele două sunt prezentate sub forma unui istoric al câtorva momente relevante din anii 1943–1948 (luptele din Crimeea și Kuban, apoi anii de prizonierat); al treilea tărâm, viața trăită în România comunistă, se referă la următoarele patru decenii și este prezentat sub forma unei radiografii critice a regimului. Memoriile lui Eugeniu Bucheru, povestitor inteligent şi talentat, se înscriu în seria volumelor publicate de foşti prizonieri de război în URSS, cum ar fi Radu Mărculescu (Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, ediţia a II‑a, Humanitas, 2010) sau Dumitru Păsat (Memoriile căpitanului Dumitru Păsat, Humanitas, 2015). De altfel, greva foamei despre care aminteşte autorul în textul de mai jos este evocată şi în cartea lui Radu Mărculescu.

Eugeniu Bucheru

ISTORII NESCRISE, INFAMII NEPRESCRISE AMINTIRI DESPRE RĂZBOI, CAPTIVITATEA ÎN URSS ȘI VIAŢA ÎN COMUNISM Studiu introductiv de Constantin Ardeleanu Ediţie de Valentina Sandu‑Dediu

n foișoarele înălțate la colțurile lagărului, soldații se schimbă la trei ore, indiferent de starea vremii. Gheretele au vizibilitate în toate direcțiile și sentinelele comunică între ele printr‑un cod de semnale vizuale sau acustice, după cum e zi sau noapte. La începutul acestor însemnări am amintit și despre gardul de sârmă ghimpată pe cinci rânduri, înalt de 2,50–3 metri, cu inter‑ valele dintre ele săpate și greblate zilnic, pentru depistarea în timp util a încercărilor de evadare. Un număr de câini dresați patrulează toată noaptea împrejurimile. Acestea sunt numai o parte din mijloacele cu care este asigu‑ rată paza lagărului. Deși este așa de bine pusă la punct, încercă‑ rile de evadare n‑au lipsit, poate și din cauză că, prizonierii fiind ofițeri, soiul acesta de oameni este mai înclinat spre risc decât

I STOR I E

alții, dacă nu dintr‑o necesitate obiectivă, cel puțin din impulsul de a dovedi că sunt capabili de acțiuni temerare. La rândul lor, paznicii nu fac exces de vigilență, deoarece și în cazul când un prizonier a reușit, cine știe cum, să evadeze, n‑are să ajungă prea departe într‑o țară ca Uniunea Sovietică. Această Uniune nu este o țară ca oricare alta. Aici, ochii de Argus ai orga‑ nelor de siguranță veghează cu strășnicie. Nici n‑ai apucat să faci bine câteva zeci, poate sute de kilometri, că te‑au și înhățat. Cine pune la cale o acțiune așa de aventuroasă trebuie să mediteze în‑ delung la primejdiile care îl așteaptă, să nu se încreadă în nimeni, să prevadă tot felul de eventualități, minus cele care i‑ar veni în ajutor. Cel mai indicat este să călătorești noaptea, orientându‑te după stele, deși nimic nu‑ți garantează înlăturarea erorilor. Ziua trebuie evitate punctele locuite și orientarea se face după mijloacele primitive: mușchiul copacilor și mușuroaiele de cârtiță. Hrană nu poți procura de nicăieri. Chiar dacă ar exista magazine, un fugar e depistat la iuțeală. În orașele mai mari te puteai mai ușor pierde, dar și aici raziile și controalele se țineau lanț. Singura speranță a evadatului spre a nu muri de foame era în ceea ce‑i putea oferi natura, după anotimp: spice de grâu, fructe de pădure, știuleți de porumb, ghindă, jir, ciuperci, o pasăre sau un pește prins printr‑o minune, la nevoie broaște și șoareci. Câ‑ teodată se mai prezenta ocazia unui furt, cădea bine și trebuia să‑l folosești fără mustrări de conștiință dacă voiai să supraviețuiești. Nu era păcat să mori de foame ca un câine după ce ai scăpat cu viață din război și dintre sârmele ghimpate ale lagărului? Oricum, riscurile sunt enorme, trebuie să pășești ca pe o lamă de cuțit o mie cinci sute de kilometri: la atât era evaluată distanța dintre lagăr și frontiera cu România. Și distanța era calculată în linie dreaptă, când se știe că nici păsările nu zboară în linie dreaptă, iar omul este silit la nenumăratele ocoluri, astfel că dis‑ tanța putea ajunge la aproape două mii de kilometri! Înainte de a înnopta, folosind copacul cel mai înalt, evadatul trebuia să recunoască, pentru marșul de noapte, împrejurimile până la cele mai mari distanțe. Sublocotenentul St. cunoștea prea bine lucrurile acestea și încă multe altele, însă hotărârea lui era nestrămutată: va fugi cu orice preț. Fiu de colonel, își petrecuse copilăria și adolescența într‑o garnizoană basarabeană, vorbea curent rusește, limba vulgară, cu Pe pagina alăturată: Autorul cu soţia şi fiica, în jurul anului 1940.

256

257

E ug eni u B u c h eru

I STOR I E

modulațiile și accentul caracteristic, și își însușise expresiile par‑ ticulare care nu‑l deosebeau de un Ivan oarecare. Se asigurase de câteva sute de ruble și, mulțumită legăturii cu un funcționar al lagărului, putuse vedea cum arată tipul de do‑ cument de identitate, copiindu‑i toate detaliile. Cu ajutorul unui mosor pe care gravase litere cirilice, a rezolvat problema ștampi‑ lei, studiind meticulos toate amănuntele. Este probabil să fi ob‑ ținut de undeva un document gata fabricat, dar el n‑a scos o vorbă despre asta. Un soldat de la aprovizionare avea o busolă Bézard. Cum o putuse salva cu atâtea percheziții care se făceau lunar era un mister. Poate intenționa el însuși să evadeze sau o păstra fiindcă‑i amintea ceva, ori voia o amintire oarecare din anii războiului: astfel de cazuri nu erau rare mai ales la soldații din mediul rural. Se știe doar că busola a ajuns în mâna lui St., care, la câteva zile numai, a dispărut din lagăr. Era a doua evadare. Prima fusese încercarea unei echipe care lucra la pădure, dar numai un om din echipa de trei se putuse strecura neobservat. Rămas singur, așteptase noaptea urcat într‑un copac, crezând că astfel îi pierd câinii urma. Apoi orbecăise toată noaptea prin pădure, fără să‑și dea seama că nu se depărtase decât prea puțin de lagăr. Nici în zilele următoare n‑a avut mai mult succes. Într‑o dimineață, niște colhoznici veniți să ridice fânul dintr‑un luminiș au dat peste el într‑o căpiță, unde dormise peste noapte, și l‑au predat autorităților. Era tocmai în zilele „marii cotituri“ și a scăpat ieftin: o porție de bătaie care nu i‑a menajat deloc dantura și douăzeci de zile de carceră. Era pentru prima și ultima oară când ziua de 23 august aducea un folos. Că încercarea de fugă nu reușise nu era de mirare. Las’ că flăcăul în chestie era și foarte tânăr, dar actul lui curajos nu fusese câtuși de puțin pre‑ gătit. Doi ani după aceea nimeni n‑a mai încercat o evadare. În schimb, fuga lui St. a provocat o mare agitație. Toți se întrebau uimiți cum se putuse strecura printre atâtea rânduri de sârmă fără să lase urme și scăpând nu numai vigilenței ostașilor din posturi, ci și câinilor dresați. Discuțiile au durat mult timp, s‑au făcut cercetări amănunțite asupra împrejurărilor evadării, cât și pentru descoperirea eventualilor complici, ba îmi amintesc chiar că, a doua zi după evadare, a fost suspendată ieșirea brigă‑ zilor de muncă din lagăr. În acest timp, St. ajunsese la Gorki, își cumpărase un bilet de tren până la Moscova, de acolo altul până la Kiev și, în sfârșit, ultimul până la Bălți, dacă mi‑aduc bine aminte. Ca să nu atragă

258

259

E ug eni u B u c h eru

atenția asupră‑i, deși nici îmbrăcămintea (a unui mujic oarecare), nici limba nu‑l trădau, schimba câte o vorbă cu vecinii din com‑ partiment, reușind să călătorească nesupărat până dincolo de Balta. Pe când trenul se apropia de Nistru, a avut loc un control neașteptat: oamenii NKVD‑ului au ocupat toate ieșirile și au purces la o percheziție de tip sovietic (adică tipul de percheziție în care nu scapă nedescoperiți nici păduchii). Pe St. nu‑l lăsau ușor nervii și poate că ar fi scăpat cu fața curată dacă nu s‑ar fi găsit asupra lui busola. Ea nu‑i folosise până aici, dar putea să‑i fie utilă după debarcarea la Bălți. În orice caz, n‑a mai avut timp să se debaraseze de ea. „Ce‑i cu busola asta, de unde o ai?“ a fost întrebat. „E o amintire de pe front, am luat‑o de la un ofițer pe care l‑am împușcat.“ „De ce n‑ai predat‑o? Și acum unde mergi?“ au continuat întrebările. St. se pregătise pentru toate întrebările posibile, pentru fie‑ care avea un răspuns plauzibil și nu era timid. Dar existența acestei busole militare asupra lui, cât și localitatea spre care se îndrepta au provocat bănuielile oamenilor securității. A fost deci arestat, debarcat și întors la Kiev, unde l‑au depus într‑o închi‑ soare a orașului. După cercetări care au durat timp îndelungat, pentru că rușii nu se grăbesc („timpul e în favoarea noastră“), St. a sfârșit prin a‑și mărturisi adevărata identitate și, bineînțeles, lagărul a fost anunțat să vină să‑și ia omul. Peripețiile lui St. au făcut curând ocolul închisorii. „După ce am fost silit să mărturisesc aproape tot (mai puțin că tata a fost colonel), povestea el unui prieten, explicând cu‑ noașterea limbii ruse prin faptul că mama era rusoaică (lucru neadevărat), paznicul celulei în care eram zăvorât m‑a luat pe neașteptate la palme: na, ține, mai na, curcubeu’ mă‑tii de român, și să știi că nu te bat fiindcă ai fugit din lagăr, te bat fiindcă te‑au prins când mai aveai așa de puțin până să ajungi acasă… mama ta! Și după ce mi‑a umplut buzunarele cu mahorcă și cu pâine, iar m‑a luat la bătaie. Cât am rămas acolo nu mi‑a lipsit nimic, la plecare mi‑a dat și o pufoaică aproape nouă, dar tot mă mai pocnea, din când în când, de ciudă că m‑au prins.“ În lagărul de la Mînăstîrka a ajuns într‑o noapte și a fost condus direct la carceră. Cu consemn de la comisar, un soldat din gardă i‑a rupt (ca amintire!) câțiva dinți, fără să‑i ofere în compensație, ca la Kiev, pachete de mahorcă. Norocul lui că cele treizeci de zile de carceră s‑au întâmplat să fie în timpul verii.

I STOR I E

Am putea încheia aici capitolul, dar socotim că nu e lipsit de interes pentru cititor să cunoască și cazul unui farmacist ungur (fost – și dacă mai trăiește – actual cetățean român din teritoriul cedat prin Dictatul de la Viena). De multă vreme farmacistul era ținta glumelor, dacă nu și a batjocurii prizonierilor. E adevărat că foamea împinge pe omul incapabil de stăpânire de sine la acte de‑a dreptul animalice, dar „intelectualul“ acesta nu s‑ar fi dat în lături să mănânce… ceea ce mănâncă un câine când e lihnit de foame. Devora tot ce găsea în cale: iarbă, muguri, frunze, rădăcini, șoareci, broaște, insecte, mortăciuni, fără să manifeste dezgust. După aproximativ un an de astfel de „dietă“, a dispărut într‑o noapte aproape în aceleași condițiuni ca St. Nimeni nu mai cre‑ dea într‑o nouă încercare de evadare. Abia acum își găsea expli‑ cația „dieta“ lui alcătuită din atâtea delicatese: omul se fortifica împotriva lipsurilor pe care le prevedea în drumul său spre țară. Dacă uneori putea călători câte o bucată de drum agățat de un tren de marfă, știa că cea mai mare parte urma s‑o facă pe jos și de nicăieri nu trebuia să se aștepte la un ajutor oricât de mic. Trei‑patru săptămâni nu s‑a mai știut nimic de soarta evada‑ tului. Când a reapărut în lagăr într‑o seară, nici camarazii lui nu l‑au recunoscut la prima vedere: dintr‑o figură tumefiată, desfi‑ gurată de lovituri, doi ochi priveau fără să vadă. Îmbrăcămintea îi era sfâșiată, se vedea în câteva locuri pielea învinețită sau în‑ sângerată. Văzusem uneori oameni schingiuiți, dar despre acesta nu spuneai destul afirmând că trecuse prin momente îngrozi‑ toare. Povestea lui era scurtă și tragică. A spus‑o mai târziu, când putea să vorbească, fiindcă un timp n‑a reușit să scoată decât sunete neinteligibile. Pe când se strecura într‑o noapte printr‑o pădure din apro‑ pierea orașului Gorki (unde ajunsese printr‑o greșeală de orien‑ tare, deoarece Gorki era în direcția opusă), își scrântise un picior. S‑a târât până la șosea, unde a fost luat de un camion și, cum nu știa rusește, a fost dus fără ceremonie la prima închisoare din drum. Aici au început bătăile și au continuat fără întrerupere până la înapoierea în lagăr, nefiind scutit de ele nici în perioada spitalizării și, firește, nici mai târziu. Carcera l‑a avut oaspete tot timp de treizeci de zile, ca și pe St. A fost o aventură eșuată, mai mult o experiență curajoasă, dar urmărită de ghinion. * Titlul acestei întâmplări are o intenție ironică, desigur, și nu tocmai nevinovată. De ce? Cu prilejul fiecărei evadări, persona‑ lul sovietic al lagărului își exprima nedumerirea (poate sinceră

260

261

E ug eni u B u c h eru

din punctul lor de vedere): când prizonierii au aici hrană, iar duminica și compot, fac baie la fiecare zece zile și sunt bărbieriți săptămânal, ce‑și mai pot dori? Nu e o prostie să evadeze? În concepția omului sovietic la atât se reduc trebuințele indi vidului. Cât despre libertate, la ce‑ar fi bună oare libertatea asta? Este filozofia unui popor cu pretenții la supremația mondială. […] Așa‑zisa bibliotecă a lagărului (am mai spus că aceasta era, în con‑ cepția oficială sovietică despre pușcării, o întreprindere model) cuprindea lucrările „celor patru mari“ (din care acum n‑a mai rămas decât unul, Lenin, și el pe cale să dispară) și câteva broșuri în care ne erau batjocorite neamul și instituțiile „burgheze“, sau proslăvite mărețele fapte de arme ale sovieticilor în războiul cu cotropitorii fasciști. O astfel de „hrană sufletească“ nu satisfăcea nici nevoile de cultură ale unor ignoranți, dar avea totuși meritul de a facilita contactul cu doctrina marxistă pentru cei care n‑o cunoșteau aproape deloc. Altceva nu mai putea fi găsit în biblio‑ tecă. Am decis deci s‑o completăm. Începutul l‑a făcut un profesor de economie politică, oferind prizonierilor o lucrare în fascicole: Antimarx, unde teoriile lui Marx erau analizate la rece, combătute viguros și își pierdeau toată forța de atracție sub disecția autorului, străin cu totul de sentimentul milei în ironie. Studiul acesta a dezmeticit atunci pe mulți aflați în stare de confuzie. Următoarele cărți apărute în lagăr, scrise și multiplicate cu cre‑ ionul, erau traduceri. Un grup de generali nemți în trecere pe la Oranki salvaseră de la percheziție un număr de scrieri apărute în limba germană înaintea perioadei hitleriste. La cererea noastră, le‑au pus cu bunăvoință la dispoziție spre a fi traduse în românește. Dintr‑un număr de titluri am reținut: Flacăra călătoare, Acolo cântă pădurea, Ce verde era valea mea, două scrieri semnate de Humboldt și Stanley, un volum de poezii și altul de proză, ambele aparținând lui Goethe, etc. Traducerile au fost făcute într‑un timp record și prețioasele cărți au început să circule în lagăr. Paralel se desfășura o febrilă activitate de învățare a limbilor străine. Fiecare moment liber era folosit de prizonierii români pentru însușirea uneia din limbile vorbite în lagăr. Cât privește limba rusă, ea se preda oficial după un program, dar avea puțini amatori. Hârtia de scris era foarte solicitată și se vindea la prețuri exagerate, ca și creioanele. Un glumeț afirmase că a căpătat mai ușor Crucea de Fier pe front decât se poate obține o coală de hârtie de tipar în lagăr. Și totuși, prizonierii își sacrificau adesea hrana ca s‑o poată procura. Un țigan din echipa de căruțași o

I STOR I E

vindea la prețul de cinci ruble coala de mărimea foii de ziar. Cu specula asta, ajunsese țiganul să arate ca un voievod de operetă. Mai erau și alți speculanți, printre ei și brigada „ciuș“. Ofițerii superiori, oameni bătrâni de‑acum, care în toată viața lor nu scriseseră decât rapoarte militare, programe de instrucție sau ordine de operații, își descopereau deodată aptitudini scrii‑ toricești, fiindcă paralel cu traducerile începuseră să apară tot felul de lucrări originale, unele foarte valoroase: poezii, povestiri, teatru, compoziții muzicale, eseuri, literatură polițistă, romane. Tot pe atunci, fără să se cunoască proveniența, au început să circule în lagăr Memorialele lui Pârvan. Cartea era așa de ferfe‑ nițită, încât reconstituirea ei a cerut un mare efort. Multiplicată apoi în zeci de exemplare, nici o altă carte n‑a circulat mai mult, și tot n‑a putut ajunge în mâna fiecăruia. Lecturile în comun au fost și ele folosite pentru ca un număr cât mai mare de prizonieri să ia cunoștință de conținutul cărților: se citea cu voce tare și se făceau comentarii. În lagăr erau medici, actori, muzicieni, mulți învățători cu artă de povestitori, soliști vocali, profesori de toate disciplinele, ofițeri activi și printre dân‑ șii stat‑majoriști; unii aveau o reputație încă din țară, alții și‑au făcut‑o după repatriere. Memorialele lui Pârvan au marcat în viața lagărului momentul de biruință al spiritului asupra materiei și au creat atmosfera care face să rodească ideile în oameni și‑i ajută să privească încrezători viitorul. Fiecare capitol, de la Laus vitae până la Laus daedali, era ascultat cu pietate, dar emoția cea mai profundă o provoca lectura Parentaliei, epinikion (cântecul de biruință) și a acelei tulburătoare Rozalia (sărbătoarea tranda‑ firilor), memorial în onoarea camarazilor morți în războiul pen‑ tru unitatea națională. La o mare depărtare de acei ani, poate că Memorialele și‑au pierdut din emoție, verbul lor înaripat n‑ar mai putea exercita astăzi aceeași transfigurare, pentru că și sufletele noastre s‑au golit de sensibilitate, dar vor rămâne de‑a pururi cartea de căpă‑ tâi a prizonierilor români din lagărul 74. Mitică Prizonierul începea să culeagă roadele zbuciumului său: îndrumase lucrurile pe un făgaș sănătos, dunga dintre sprâncenele oamenilor nu mai trăda o stare de confuzie și epuizare sufletească, ci una de concentrare și voință. Și totuși, sprințarul Mitică des‑ coperea mereu mijloace noi ca să întrețină flacăra. Avea relații „diplomatice“ cu cei mai reprezentativi dintre prizonierii celorlalte naționalități, organiza simpozioane și nu pierdea nici o ocazie de a se informa.

262

263

E ug eni u B u c h eru

Dacă cei mai mulți dintre camarazii săi făceau alergie când se citea Izvestia sau ignorau gazeta de perete antifascistă, un mic grup putea fi totdeauna văzut asistând cu regularitate și fără ostentație la toate manifestările care puteau să‑i ofere o informa‑ ție folositoare. Nu făcea concurență NKVD‑ului. Mitică Prizo‑ nierul n‑a reușit să agonisească în ființa sa aptitudini de securist, de spion. El era un înțelept care înțelegea că are datoria să nu se lase surprins. Studia mișcările adversarului ca să riposteze adec‑ vat. Ca orice om care trăiește printre primejdii, el sta la pândă. Când a organizat acea grevă a foamei, despre care un politruc s‑a exprimat mai târziu, într‑un moment de sinceritate necontrolată, că a fost una dintre cele mai mari, ca organizare și număr de participanți, de la revoluție, și că a produs stupoare la Moscova, toate investigațiile comandaturii lagărului (învinuită că n‑a pre‑ întâmpinat‑o) n‑au reușit să‑i identifice pe inițiatori. Dosarul s‑a închis cu mențiunea: mișcare spontană, dar sovieticii știau prea bine că nu era așa. Nici atunci când au fost ascultate emisiuni de radio străine la sediul comisariatului, cu concursul unui pri‑ zonier neamț, fost actor înainte de război, care juca rolul unui debil mintal și era folosit acolo ca măturător, nici atunci n‑a putut fi depistat Mitică Prizonierul. Om de o modestie rară, cum v‑ați putut convinge, persona‑ jul pe care vi l‑am înfățișat era în opoziție flagrantă cu ținuta trufașă a învingătorilor. Îi lipsea specialitatea vorbelor umflate și n‑avea nimic de cocoș în ținută. Părea foarte naiv și mulți s‑au lăsat înșelați de această poză. Tăria lui poate că sta tocmai în însușirea de a trece nebăgat în seamă. De existența acestui Mitică știa și administrația, și organul polițienesc sovietic, dar n‑au reușit să pună mâna pe el. Pentru că Mitică nu era, cum am spus, o persoană anume; doar că ruși‑ lor le‑a fost imposibil să înțeleagă cum stau lucrurile, cu tot spio‑ najul lor. (Din capitolele „Proștii fug de… fericire“ şi „Mitică Prizonierul“)

Dincolo de canoanele divergente ale celor două istoriografii oficiale, română și maghiară, publicul larg știe prea puține despre cum au trăit maghiarii transilvăneni anii Primului Război Mondial: invazia română din 1916, întoarcerea frontului, înfrângerea Puterilor Centrale, disoluția monarhiei austro‑ungare, pierderea Transilvaniei și schimbarea stăpânirii, consfințită apoi prin Tratatul de la Trianon. Volumul propune cititorului român, pentru întâia dată, o privire de ansamblu asupra evenimentelor așa cum se oglindesc în jurnalele și memoriile epocii. Dintre cele aproape o sută de scrieri editate până acum în limba maghiară pe această temă și din cantitatea mult mai mare de manuscrise inedite, reputații istorici Nándor Bárdi și Judit Pál au ales fragmente din consemnările a 45 de autori. Secvențele de mai jos fac parte din însemnările lui Sándor Balázsovich, farmacist din Sfântu Gheorghe. Pe pagina alăturată, refugiați secui din toamna anului 1916, fotografie din fondul Árpád Kováts.

DINCOLO DE TRANȘEE MAGHIARII DIN TRANSILVANIA ÎN MARELE RĂZBOI Texte din jurnale și memorii alese și adnotate de Nándor Bárdi și Judit Pál. Traducere de S. Skultéty

28 AUGUST [1916]

a ora 4 dimineața a zilei de luni, m‑au trezit strigăte îngro‑ zitoare. „Anna, Margit (numele celor două servitoare), scu‑ lați‑vă, au năvălit românii, trebuie să fugim numaidecât!“ La 5 și jumătate, o porniserăm în mica trăsură spre oraș cei doi Laci, Rudi și cu mine. Tocmai atunci se aducea, în piața mare, la cu‑ noștința populației să se refugieze neîntârziat. I‑am predat imediat lui Rudi cele 150 de coroane bani gheață pe care‑i aveam în far‑ macie și obligațiunile mele de război în valoare de 18.000 de co‑ roane, precum și alte documente valoroase, după care am luat‑o înapoi spre Simeria,1 unde se puneau deja bagajele în carul tras de vaca cea mare și de căluț. Tot aici se afla și familia Mihalik, cu bagajele ei, și am purces la drum împreună spre Valea Crișului, dar, pentru că prin Vădaș nu se putea trece, am luat‑o din nou pe șoseaua națională, unde mi‑am luat rămas-bun de la ai mei. 1. Szemerja, sat din 1880, azi cartier al orașului Sfântu Gheorghe.

C EN T EN AR

Pe drumul de întoarcere – car după car, drumeț după drumeț, fă ră‑ncetare. Până să ajung acasă, Iza dusese totul – mobilă și covoare – în pivniță, după care și‑a făcut bagajele și, la ora 4 după‑amiază, a plecat împreună cu Jancsó, directorul școlii gimnaziale. I‑am însoțit până la vama de pe strada Csíki, după care am dat o raită prin oraș – lipsit de viață la ceasul acela. L‑am căutat pe primar, dar plecase și el. Chiar atunci, un om pe nume János Katona se apucase să mâne, de la Kupferstich, cinci porci mari. După o cină cu ouă jumări, m‑am culcat la ora 8 și jumătate. La 9 și un sfert, o explozie puter‑ nică a semnalat distrugerea podului de cale ferată de la Chichiș, iar, peste nu multă vreme, și a celui de la Ghidfalău. După care am adormit buștean până la ora 6 dimineața. Bucătăreasa mi‑a venit acasă cu patru ceasuri, pa‑ tru linguri de argint, patru cuțite, patru furculițe și cu o tavă de argint, pe care le‑a luat din magazinul bijutierului Hochmann, ma‑ gazin pe care soldații noștri l‑au spart, împreună cu băcănia lui An‑ tal Pap și cu debitul de tutun. După‑amiază, la ora 4, m‑am dus în oraș, abia dacă am întâlnit doi‑trei civili, în schimb, mulți militari care se retrăgeau. Dr. Barabás – care a preluat administrarea spita‑ lului – ședea la marginea parcului. Am cerut și eu banderolă de Cruce Roșie. M‑am dus la cazarma de jandarmi, în fața căreia stătea în ma șină un locotenent‑colonel, de la el am aflat că trupele noastre se grupează în pădurea din sus de Sfântu Gheorghe și că aici va fi câmp de luptă. Dintre cei trei‑patru sute de oameni aflați în oraș, mai mulți s‑au retras în pădure, mai ales în sălașul de noapte de la Șugaș.1 Cazarma de jandarmi e plină de refugiați covăsneni, abia‑și aude omul propriile vorbe de atâta plânset de copii mici. […]

2 9 A U G U S T […]

2 S E P T E M B R I E Când ne‑am trezit, era răcoare, înnorat, bătea vântul – după o noapte pașnică și liniștită. Dimineața, la ora 8, m‑am dus în oraș și am deschis farmacia. Am scos în fața farmaciei banca și niște saci. S‑au strâns curând douăzeci‑treizeci de oameni, care au tot stat până la prânz să se frământe ce și cum o să fie. Se‑ntrebau unii pe alții dacă au vreo veste. Dacă se‑ntâmpla să vină vreunul din sat – ciorchine pe el cu întrebările. Rápolti s‑a dus să dea o raită până la calea ferată și a venit cu știrea că totul: clădirea gării, locuința șefului de gară și cea a cârciumarului, încăperile administrației erau, toate, vraiște, toate mobilele făcute țăndări.

1. Șugaș (Sugás) era locul de agrement de lângă oraș, amenajat încă din secolul al XIX‑lea.

266

267

D I NCOLO D E T R A N ȘEE

Învățătorul András Faluvégi de la Arcuș a sosit în oraș la ora 10 și a luat și el loc în fața farmaciei. A crezut că aici o să afle vești proaspete. Noi am fost însă cei care am aflat de la el următoarele lucruri interesante: baronul, soția și fiica lor, Marietta, au por‑ nit‑o seara la ora 10 cu trei trăsuri, dintre care pe una – în care stăteau baroana și fiica – o mâna baronul. În cealaltă, stătea, cu un orfan de război, o soră de caritate de la creșă. Cea de-a treia, goală, i‑a însoțit până la Valea Crișului, de unde i‑au luat cu ei pe baroana Kálnoky și pe baronul Mattenel – prin Malnaș, peste platoul Hatod, în comitatul Odorhei – până la Cristuru Secuiesc. Obiectele de argint și de aur le‑au rânduit luni după‑amiază în lăzi și le‑au trimis înainte, în care trase de boi. Cheile castelului i le‑au dat lui Faluvégi. Miercuri după‑amiază – până spre zorii zilei de joi –, a sosit la Arcuș o companie de husari. Ofițerii au tras la castel, dar nu s‑au culcat în camerele de oaspeți, ci au dus saltelele și așternuturile în grădină, după care, la ora 4 în zori, au plecat în liniște. Faluvégi a auzit de la subofițerul Barcsay că regele român a fost forțat să semneze duminică seara declarația de război, după care regele a fost evacuat din țară, prin Ungaria. De aseme‑ nea, Faluvégi a auzit de la un plutonier de jandarmi evadat din prizonierat că românii au intrat marți seara în Târgu Secuiesc (vreo patru companii) și că n‑au făcut nimănui nici un rău, iar comandantul a declarat să‑și vadă cu toții liniștiți de treabă, că ei n‑au venit să jefuiască și să ucidă. Chiar și la Arcuș, Valea Crișu‑ lui și Câlnic, cea care tâlhărește și distruge e gloata rămasă acasă. Tot asta zicea și câte un gospodar venit de la Malnaș. […] Peste puțin timp, au venit și au descălecat militarii [români], în frunte cu patru ofițeri. După ce, la întrebarea doctorului Barabás, căpitanul – căruia Barabás i s‑a adresat cu „maior“ – a declarat că vorbește foarte puțin germana, fostul primar Ferenc Kovács a ex‑ primat salutul personalului spitalicesc, punând spitalul la dispoziția bolnavilor. După care a solicitat ca integritatea fizică și avutul po‑ pulației civile pașnice să intre sub protecția armatei. Prima întrebare a căpitanului a fost dacă există trupe în oraș sau în apropiere. A cerut un răspuns sincer, atrăgând atenția asupra urmărilor induce‑ rii în eroare. După răspunsul liniștitor, a declarat că ei, ca națiune civilizată, au venit în numele civilizației, nu să fure, să jefuiască și să ucidă, ci să‑și îndeplinească misiunea militară. Toată lumea să‑și ducă, așadar, traiul mai departe, ca până acum. Să‑și vadă liniștit de treabă, deoarece, dacă nu vor exista silnicii, atunci nici un fir de păr nu i se va clinti nimănui. După aceea, au vizitat spitalul și fabrica de țigarete. Căpitanul (care pe drum s‑a prezentat: Mirodescu, din Regimentul 2 roșiori)

I STOR I E

m‑a întrebat unde se poate cumpăra un vin bun. Tocmai ne aflam înaintea lui Gyula Császár și i‑am însoțit înăuntru. Elek Nagy a adus trei sticle de vin din cel pentru friptură, dintre care două le‑a plătit Mirodescu, iar una eu (5 coroane butelia). Vinul a plăcut nemaipomenit, iar, la a treia sticlă, Mirodescu – care arăta a om plin de viață, jovial, prietenos – a interpretat într‑o maghiară fără cusur cântecul popular Ritka árpa, ritka búza, ritka rozs și a închinat un pahar pentru maghiari. După care a mai cumpărat zece sticle de vin pentru subofițerii săi și, luându‑și rămas-bun cu „Viszontlátásra!“ de la husarii care așteptau afară, a luat‑o înapoi la trap, spunând că trebuie să‑și îndeplinească „misiunea“. Înainte de a sălta pe cal, și‑a dat cartea de vizită. I‑am cerut unui husar baioneta și am examinat‑o. Căpitanul a dat semnalul de încolonare nu cu vorba, ci cu un fluier strident, după care au pornit‑o la trap etc. Populația orașului era foarte temătoare și s‑a ascuns, doar cofetarul român, Bálint Fadgyas, József Sequens, Albert Székely, notarul Rápolti de la Ozun, József Kende și încă vreo zece‑cincisprezece oameni erau prezenți. Se înserase de‑a binelea când au plecat (să tot fi fost ceasul 7). Cernea o ploaie măruntă și caldă. M‑am întors acasă. Pe drum, am văzut, pentru prima oară din ziua luni încoace, ferestre luminate la ne‑ gustorul Antal și la Györbíró, inspectorul orașului. Întregul act s‑a desfășurat de parcă nici n‑ar fi fost război, ci s‑ar fi derulat pe scenă, într‑un spectacol de operetă. Nici ofițerii – în cizmele lor de lac și în costumele tivite cu firet aurit – nu mi‑au făcut impre‑ sia unor luptători de‑adevăratelea. Ba mai mult, era aurit chiar și harnașamentul unui locotenențel mic de statură, proaspăt ras. Atât caii ofițerilor, cât și ai trupei erau într‑o condiție excelentă și, în general, erau cai mari. Se vedea că abia trecuseră șapte zile de când erau în război. Într‑un cuvânt, începutul nici că putea să debuteze mai bine. Deie bunul Dumnezeu ca nici continuarea să nu fie mai rea! Seara, la ora 9, după scrierea acestor rânduri, mă retrag pentru odihnă de unul singur, deoarece azi Rápolti cinează la Székely, unde și eu aș fi fost invitat. Azi am trecut, așadar, cu bine de criză, și toată lumea s‑a dus să se culce răsuflând ușurată. Plouă, de parcă cerul ar lăcrima pentru pierderea Ardealului. Căci cine știe de n‑o fi pierdut Ardealul pentru totdeauna. […] 4 S E P T E M B R I E Minunată zi caldă de toamnă. M‑am dus la far‑ macie la ora 7 și jumătate și m‑am întâlnit în piață cu abia sosita companie pusă pe prădăciuni, între ei aflându‑se și doi soldați vor‑ bitori de maghiară. Fără rost a fugit populația – se adresă ofițerul

268

269

D I NCOLO D E T R A N ȘEE

lumii care se strânsese –, căci ei nu fac rău nimănui, după cum n‑o să provoace neplăceri nimănui nici cazacii care urmează să vină după ei, deoarece aceștia se vor afla sub conducerea comandamen‑ tului românesc. După nu multă vreme, a sosit și o jumătate de regiment și husari români, care s‑au instalat în oraș. Apoi, compa‑ nia de prădăciuni a început furtișagurile. La farmacie, au luat 500 de grame de tinctură de iod, zece paste de dinți Pebec și douăspre‑ zece de Kalodont, treizeci de sticluțe cu apă de colonie, o periuță de dinți, treizeci și șase de pastile de enbhmat1 – pentru care mi‑au dat chitanță de primire, iar locotenent‑colonelul a spus că guvernul român va plăti, dar nu știe unde și când. După care au dat spargere la pivnița restaurantului cel mare și au luat de acolo toate cele două‑trei sute de sticle de șampanie și cele cincizeci‑șaizeci de sticle de vin. Când m‑am înapoiat, după masa de prânz, tocmai prădau casa lui Kupferstich și prăvălia cooperativei [de consum și credit]. Stăteam așezați dinaintea far‑ maciei cu doctorul Barabás și cu consilierul regal Szeremley, când am văzut cum stau să examineze, la rând, lacătele tuturor prăvă‑ liilor din piață și de la porțile caselor, ca să vadă pe unde se poate pătrunde cel mai ușor, unde se poate da spargere. Unul dintre lacătele de la prăvălia lui Kozma l‑au și spart. Iar de la etajul casei Bogdán s‑au pornit să care îmbrăcăminte. Iar în prăvălia lui Ho‑ chmann intrau și ieșeau – ca la cârciumă. A intrat în farmacie un soldat român și a cerut tinctură de iod, la valoarea de 1 coroană plătind 75 de bani. A spus că atâta face o coroană. De spaimă, l‑am căutat pe locotenent‑colonel, să cer o santinelă pentru la noapte în fața farmaciei, ceea ce locotenent‑co‑ lonelul mi‑a și promis, dar eu am fost sigur că farmacia îmi va fi prădată. […] Cei câțiva oameni rămași aici sunt disperați și se plâng unii altora ce o să fie la noapte. Acum, când scriu aceste câteva rânduri, este ora 9 a unei minunate seri cu clar de lună. Cum o să treacă oare noaptea și cu ce o să ne trezim mâine-dimineață? Îmi las sufletul, familia și patria în paza bunului Dumnezeu. Ieri – o zi dintre cele mai frumoase – s‑a mai petrecut un eveniment: în jurul orei 10 dimineața, în spatele Ca‑ sei Comitatului și paralel cu ea, dinspre Arcuș în direcția Vâlcele, a trecut un avion. Ofițerii români tocmai descălecaseră și vorbeau în fața cafenelei; după cum a constatat locotenent‑colonelul, a fost un biplan unguresc. În afară de asta, avioane s‑au putut vedea încă din după‑amiaza zilei de duminică 27, precum și pe 29 și 30

5 SEPTEMBRIE

1. Așa figurează în textul manuscris.

I STOR I E

dimineața. Și azi a fost o minunată zi de toamnă. După un somn bun, m‑am sculat la 6 și m‑am grăbit spre farmacie, de teamă că s‑a dat spargere. Slavă Domnului, azi nu i s‑a întâmplat nimic. În prăvălia lui Ferenc Gál, în cea a lui Berkovics, Mór Benkő și în cele două ale lui Kolcza au intrat însă, ba prin față, ba prin spate, prin efracție, iar după soldați le‑au luat la jefuit oamenii, dar pe aceștia i‑au oprit de la furat ofițerii, alungându‑i cu focuri de revolver și cu cravașa. În fața prăvăliei lui Hochmann, zăceau pe jos un cuțit și o furcu‑ liță de argint, un ceas spart și pietre de inel. Spre prânz, a trecut din nou în zbor un avion (se pare) german, în direcția de ieri. Azi, locotenent‑colonelul Nyáguly1 a dispus aducerea la cunoș‑ tință a faptului că nici militarii, nici civilii n‑au voie să fure, iar cel care va fi prins asupra faptului va fi împușcat. La prânz însă, în drum spre casă, din prăvălia lui Kolcza, dincolo de jaluzelele trase, se auzea zarvă. Azi au fost aduși de la Hăghig, cu trăsura lui Bolyér, doi oa‑ meni, nu se știe de ce. Dr. Barabás a scris azi în farmacie două rețete. Ducându‑mă după‑amiază în centru, am văzut că directorul fabricii de țigarete și alții cară din prăvălia cooperativei marfă cu căruciorul. După ora 5, când m‑am dus acolo, abia dacă mai exista în ea ceva. Azi a venit aici un camion românesc. Mai târziu, locotenent‑colo‑ nelul a încuiat personal prăvălia cooperativei. A fost jefuit și croito‑ rul Orbán. Locotenent‑colonelul l‑a arestat pe căpitanul de poliție Béla Sikó, pentru că n‑a vrut să‑i arate atelierul de fierărie. Rápolty s‑a dus ieri, luni, acasă, și de atunci sunt singur. Azi, locotenent‑colonelul a ordonat să se anunțe că cel care – fie el militar ori civil – va fi prins că circulă pe stradă după ora 8 seara va fi împușcat. Acum îmi spune Anna, bucătăreasa, că sacul de orz și sacul de tărâțe, pe care acum le‑am adus de la Apor, s‑au terminat. Cu ce‑o să hrănesc porcul de‑aici înainte… Oare ce‑or fi făcând ai mei și din ce‑o să trăiască și ei? Azi a stat de pază în fața farmaciei un soldat român evreu. Spune că pe 27, la miezul nopții, a aflat că ne‑au declarat război, că ar vrea să dezerteze spre Budapesta și că România o să dea de belea ca Serbia. […] 6 S E P T E M B R I E […] Azi după‑amiază, regimentele 11, 12 și 24 in‑ fanterie și‑au așezat tabăra lângă oraș. Seara, în drum spre casă, la pod, doi soldați români stăteau santinelă și m‑au întrebat unde mă duc. I‑am chemat cu mine să le arăt unde locuiesc și, deoarece au zis două‑trei cuvinte germane, i‑am invitat înăuntru, sperând că știu nemțește, și i‑am cinstit cu niște lichior și slănină, după care m‑am apucat și eu să cinez. Între timp, au mai cerut slănină

1. Probabil Neagu.

270

271

D I NCOLO D E T R A N ȘEE

și au băut trei litri de vin. Le‑am oferit câte două țigări de foi. Au plecat la 21 și jumătate. Se numeau Constantin Gheorghe și Du‑ mitru Vasile, erau din Galați și‑și satisfăceau serviciul militar în Regimentul 11 infanterie. Azi, aspectul orașului s‑a schimbat, ma‑ ghiarii s‑au retras, le era teamă să se arate, locul le‑a fost ocupat de mulțimea de români veniți grămadă de pe la țară și care au plecat acasă cu carele pline. Spre seară, au sosit, dinspre inten‑ dență, vreo zece care trase de boi, mânate de țărani români și care transportau muniție pentru artileria ce urma să sosească. Spre ora 10, a sosit un colonel cu trăsura di‑ naintea prăvăliei lui Blaskó și, văzând jaful, și‑a ieșit rău de tot din fire și a dat ordin ca acela care va continua să jefuiască să fie împușcat, însărcinându‑l pe un căpitan cu păstrarea ordinii. Nici n‑a plecat bine, că, după un ceas, cine altul – decât că‑ pitanul – era în fruntea ostașilor la jefuit… Spre prânz, au sosit pe cai mărunți și slabi, oprindu‑se în piață, ostași înarmați cu baionete și civili. Tot în piață, amestecându‑se printre aceștia, românii din Vâlcele1, pe care un căpitan îi înștiințase de ieri că primesc, și azi, produse de băcănie. Pe aceștia însă, niște ostași călare i‑au alungat după‑amiază din oraș, dar popa român tot a dus acasă două care încărcate de produse. Azi‑dimineață, steagul românesc a fost arborat în fereastra cazinoului, iar după‑amiază deasupra porții primăriei, în puternice strigăte de „Trăiască!“. După‑amiază, a venit să mă ia un automobil condus de Blaskó. Aveau nevoie de benzină. Pentru că nu le‑am putut da decât zece litri, au spart pivnița lui Kovács, de unde au luat un recipient de sticlă de 40 de litri cu benzină. Mie, unuia, mi‑au dat bon de pri‑ mire a benzinei în biroul brigăzii, instalată în casa Bene – unde s‑a mutat azi și generalul. Azi a sosit la marginea orașului și Regi‑ mentul 3 artilerie. La prânz, în drum spre casă, am văzut că fu‑ seseră prădate și casa doamnei Botár, precum și cea a lui Pali Benkő. După‑amiază, spre ora 4, Anna a venit după mine să‑mi spună că cei doi ostași care au fost la mine ieri s‑au dus acasă cu alți doi colegi și au cerut vin și mâncare. Le‑am trimis patru sticle de vin. Spre seară, pe lumină, m‑am dus acasă. N‑am văzut țipenie de om pe tot drumul. Este o seară minunată cu lună și scriu aceste rânduri cu fereastra deschisă. Oamenii se plângeau azi unul altuia din pri‑ cina jefuirii caselor orășenilor. Nimeni n‑a îndrăznit să se arate pe stradă. Mulți spuneau că nu mai rabdă să vadă atâta devastare și că vor pleca în bejenie sau își vor pune capăt zilelor. Mă las pe seama vrerii bunului Dumnezeu. 7 S E P T E M B R I E […]

1. Satul Vâlcele de lângă oraș – locuit, în mare parte, de români.

I STOR I E 8 S E P T E M B R I E În noaptea asta nu s‑au mai jefuit la fel de multe locuințe ca ieri – că, de fapt, nici n‑a mai rămas nimic de jefuit. La drept vorbind, ieri au fost prădate toate casele. Azi m‑am dus să mă uit la casele lui Kese și Lantos. M‑a cuprins jalea când am dat cu ochii de distrugerile săvârșite fără pic de suflet. La Kese au făcut țăndări și mobilele de sufragerie, au sfâșiat pernele; covorul și per‑ delele erau însă la locul lor. I‑au jefuit aproape pe toți locuitorii orașului. Azi‑dimineață, la ora 6, au plecat militarii din Regimentul 11 cavalerie, după care au trecut în șir pe strada Csíki două regimente de infanterie, iar pe strada Székely vreo sută de tunuri. Generalul se plimba azi pe stradă și a văzut mai mulți ofițeri în farmacie. A intrat și m‑a întrebat dacă au plătit pentru cele cumpărate. Jaful a conti‑ nuat azi sub acoperire militară în prăvălia lui Lajos Ferencz, a lui Istvánfi, Stibi, Kolcza (cea din piață), a lui Mór Benkő și a altora, în restaurantul lui Gyárfás, al lui Kónya și Szász etc. Au luat și au dus azi‑dimineață cei doi boi aflați la mine: au venit după ei patru militari, care i‑au mânat ajutați de un rândaș. Mi‑au dat pentru asta o chitanță de primire. Cei patru militari au mers de colo‑colo prin camere, s‑au uitat prin dulapuri, au tras sertarele în prezența Annei, ba mai mult doi au și cântat la pian. După aceea, au băut lapte și vin, au mâncat mere, au cerut țigări, dar Anna nu le‑a putut da, după care, vârând în buzunar două săpunuri și o hartă, au plecat. Azi‑dimineață, generalul a dat și pentru mine gaz lampant, zahăr, cafea, sare, rom, ceai, lumânări, chibrituri, cafea neagră. Mi‑au venit azi în farmacie mulți medici, farmaciști și un medic veterinar, toți din Galați și împrejurimi. Generalul nu le‑a dat voie celor din Vâlcele să intre azi în oraș, dar popa și câțiva țărani inimoși au transportat acasă cu carele marfa împărțită de ofițeri. Un maior și‑a rupt după‑masă bastonul pe spinarea a trei soldați. În urma soldaților, azi s‑a adus și făină, iar la brutării a început să se coacă pâine, astfel încât încet‑încet această operațiune a ajuns în spatele teatrului de război. În seara asta s‑a aprins deja și lumina, și astfel ziua a trecut mai calm, mai liniștit după grozăviile de ieri. Slavă bunului Dumnezeu, nu s‑a întâmplat nimic nici cu farmacia, de‑ar păzi Dumnezeu, dimpreună cu viața‑mi, și mica agoniseală. Azi toată ziua pe nimeni n‑ai putut vedea pe stradă, în afară de Kende, Klein, Blaskó, Borlély și Barabás. Vremea a fost și azi fru‑ moasă, plăcută. […] 9 S E P T E M B R I E […] Experiența mea de până acum privind armata

română este că: îmbrăcămintea le este de pe acum jerpelită, umblă, în cea mai mare parte, în opinci – chiar și evreii –, căci sunt ușoare, comode. La drept vorbind, doar caii proveniți din Ungaria sunt

272

273

D I NCOLO D E T R A N ȘEE

frumoși și buni, ceilalți sunt mărunți ca niște pisici. Ofițerii de la intendență au, de cele mai multe ori, cai mai mici de statură. De la jaf nu se dau în lături nici ofițerii, fapt pe care ofițerul de la pază, prezent, nu doar că‑l trece cu vederea, dar mai și pune umărul să‑i ajute. Ostașii nu sunt disciplinați. Doar bâta și biciul îi pot obișnui cu ascultarea. L‑am văzut pe locotenent‑colonel cu ghete galbene de toval cu șireturi și jambiere de culoare albastră furate. Cazacii ruși nici c‑ar fi putut să săvârșească ravagii și distrugeri mai mari decât au făcut soldații români. Ofițerii nu aveau nici ei nici o veste, căci de zece zile nu mai citiseră ziare. Se vede, așadar, că și serviciul poștal era la ei cu totul incipient. […] Zi foarte agitată azi. Oamenii au primit de dimi‑ neață făină, iar, din băcănia lui Kovács, zahăr. Un soldat le‑a dat Annei și Linei stofă de îmbrăcăminte și pantofi din magazinul lui Berkovics. Spre prânz, trupele care, vreme de mai multe zile, cam‑ paseră la marginea orașului au pornit la drum. Două regimente de infanterie (24 și 12), regimentul 6 de artilerie, urmate de trupele de întărire au luat‑o spre Vâlcele. De‑abia au ieșit din oraș, că dinspre calea ferată au și sosit trupe de geniu. Era cumplit de trist să vezi, în coloanele de trupe care treceau, mulțimea de care secu‑ iești, cai și tot felul de bunuri luate cu japca. Cocoțat în vârful unui car – chiar și un păun. Cireada mânată de trupe era alcătuită din cele mai frumoase exemplare de vaci și viței din soiuri apusene. Duceau cu ei și mânji cât pentru o herghelie și foarte multe trăsuri. Coloana se tot oprea, căci se înainta greu, răstimp în care mulți ofițeri și soldați au intrat în farmacie, mai cu seamă pentru pastă de dinți, apă de colonie și neusalvarsan1. Cât privește militarii care staționau în fața casei mele – mi‑au cules fructele din grădină, ba au luat cu ei chiar și hamul din șopron. Cât despre general – a plecat în zori, fără să‑și ia rămas-bun de la stăpânul casei, ducând, în schimb, cu el plapumă, pernă și pilote. Azi‑dimineață, jaful din pivnița cafenelei Kossuth a continuat. Un ofițer a luat cele șase sticle de șampanie de la un soldat care tocmai trecea cu ele prin fața farmaciei și le‑a depus aici, dar n‑a mai venit după ele.

12 SEPTEMBRIE

Un căpitan și un sublocotenent au distribuit azi în piață bonuri de carne și au făcut cunoscute mai multe ordine, tălmăcite de Ferenc Kovács. Căpitanul mi‑a eliberat un bilet de liberă trecere. E un căpitan de o sensibilitate deosebită, căci, când

13 SEPTEMBRIE

1. Medicament împotriva sifilisului.

I STOR I E

o fetiță orfană în vârstă de zece ani i‑a cerut bon de carne, au în‑ ceput să‑i curgă lacrimile de înduioșare și i‑a dat copilei cinci lei. Dimineață, cel puțin trei sute de care cu boi din țara românească au transportat (se pare) ovăz și făină spre Vâlcele, în urma trupelor. Iar spre prânz și‑a făcut apariția un grup de trei sute de bicicliști, care peste puțin timp și‑a văzut de drum. După masa de prânz, am tram‑ balat lucrurile lui Pali Benkő la mine. Azi‑dimineață, au dat spargere și în locuința mea de la Simeria, în odaia dinspre stradă au răvășit totul, iar zahărul cubic (circa 4‑5 kilograme) mi l‑au luat pe tot. […] Am crezut că vin vremuri mai calme, mai așe‑ zate. Din păcate, s‑a întâmplat invers. Azi, căpitanul a dispus forțarea ușii dinspre curte a prăvăliei lui László Miske, astfel că – așa cum au procedat și în cazul cămării de alimente a lui Fülöp – au furat de acolo totul. În același timp, au luat tot ce se putea lua din prăvălia cu produse din piele a lui Teutsch, precum și din cea a lui Ruts, au încărcat totul în carul lui Géza Zsigmond și au transportat marfa, sub acoperire militară, în localul fostului orfe‑ linat. Cu alte cuvinte, azi s‑a dispus ca bunurile celor care nu sunt acasă să fie socotite pradă de război. Până una‑alta, cutreieră doar prăvăliile, nu știu dacă n‑o să vină și rândul locuințelor particu‑ lare. Cele două trăsuri ale lui Béldi au fost duse în curtea primă‑ riei. Un soldat mi‑a oferit spre cumpărare recipiente farmaceutice cu tinctura amara și tinctura china, luate din cealaltă farmacie. Am auzit că sediul comandantului de brigadă se află la Hăghig, acolo se transportă, de aici, pâinea și mulțimea de alimente pe care și azi le jefuiesc de prin prăvălii. Jaful nu se mai isprăvește, așadar, și nici că o să se termine până n‑o să‑i jefuiască pe toți. Nu doar cei care o să revină, dar nici cei care au rămas pe loc n‑o să mai aibă, în câteva săptămâni, ce băga în gură. Oamenii deznădăjdu‑ iți se plâng unii altora și, îndeobște, sunt atât de necăjiți, că ar prefera mai degrabă să moară. În aceeași situație sunt și eu. Am fost să văd din nou locuința lui Dezső Szász. I‑am găsit câinele în odaia din spate, stând în același loc în care‑l văzusem acum șase‑opt zile, întins lângă pat. Cine știe de câtă vreme păzește acolo, nemișcat, nemâncat și nebăut, acest animal credincios lo‑ cuința jefuită. După‑amiază, am adus la mine obiectele cele mai valoroase – care mai rămăseseră – ale lui Pali Benkő, apoi m‑am dus la farmacie să‑i dau medicamente doamnei Bléga. Am văzut că de la Lajos Ferencz se continuă necurmat să se care marfă. Am văzut cum se dă spargere la prăvălia lui Szvoboda și se cară bună‑ tate de haine și gulere de blană, care mai de care mai scumpe. A 14 SEPTEMBRIE

274

275

D I NCOLO D E T R A N ȘEE

venit chipurile ordin că tuturor celor plecați trebuie să li se ia totul. E groaznic să te uiți – se fac de‑acum trei săptămâni – la jaful deșănțat, la care ia parte, pe ascuns, și lumea de pe‑aici. Și e groaznic să locuiești printre astfel de oameni. Căci oameni inteligenți, cu suflet bun abia dacă mai sunt în oraș vreo sută, restu‑s trei‑patru sute de bătrâne și bătrâni bețivi ajunși într‑o stare deplorabilă, care acum nu lucrează nimic. Rufele mele albe, spălate acum două săp‑ tămâni, zac și azi necălcate, deși avem două servitoare, dar ce spun: nici măcar odaia nu mi‑au dereticat‑o. Vino‑n ajutor sărmanei noastre patrii, bunule Dumnezeu, și fă o minune, pentru ca această situație cumplită să nu țină multă vreme! […] Azi a continuat să se dea cu mătura prin oraș. Cât despre furturi – abia dacă se mai petrec. Spre seară, în tot orașul s‑a lăsat o liniște grozavă, nu puteai vedea nicăieri nici țipenie. Zsigmond Serester, argatul, mi‑a făcut‑o: în cele vreo șase zile cât a fost aici, a cărat tot ce i‑a căzut în mână. O femeie de‑aici s‑a dus la căpitan. Ea slujise la părinții lui cu șaisprezece ani în urmă. Căpitanul a recunoscut‑o și a cerut să vină la el. Femeia a spus că tatăl căpitanului a fost colonel, că are doi frați – ambii ofițeri – și o soră și că sunt oameni foarte buni. Eu mi‑am dat seama de asta încă de la prima ocazie. Pe micuța orfană – căreia‑i dăduse cinci lei – am revăzut‑o azi, la casa lui, frumos îmbrăcată. Domnul căpitan i‑a spus copilei că o va trimite la București. […] 2 2 S E P T E M B R I E […]

O minunată vreme caldă. Dimineața, am fost pe‑afară, la lotul de pământ, unde se culegea porumbul. După‑amiază, jandarmeria, cu sediul în primărie, a emis noi ordine, conform cărora prăvăliile se vor deschide și toată lumea poate cere marfă doar pe bani. Începând din această seară, garda civilă va menține ordinea, atât în timpul nopții, cât și în timpul zilei. Patru notabili înstăriți vor fi reținuți vreme de patru zile ca ostatici, ca să nu se întâmple nici jafuri, nici incendieri și ca să nu aibă de suferit nici soldații, nici civilii. În același timp, vor fi pedepsiți cu execuția toți militarii și civilii care vor fura de acum încolo. Este interzisă intrarea fără aprobare în casă străină etc. Și eu am figurat pe lista ostaticilor, dar, după ce s‑a aflat că sunt farmacist, am fost scutit. Am făcut cunoștință azi cu noul primar, care tare mi s‑a mai plâns cât de greu și neplăcut este să facă față numeroaselor ordine contradictorii.

28 SEPTEMBRIE

O minunată zi caldă. Dimineața am fost la lot, unde se recoltau porumb și cartofi, după‑amiază – la farmacie.

29 SEPTEMBRIE

I STOR I E

Dimineața, pe câmp, am zărit un frumos porc rotofei. Era mort. La fabrica de țigarete se face inventar, iar mașinile fabricii de textile au luat, se zice, calea României cu trenul. De furat se fură și azi – sporadic. Din locuința lui Benkő lipsește un pat mic. Vreo no‑ uă‑zece măcelari (civili) români și‑au găsit sălaș în casa lui Biena, unde au tăiat azi vreo cincisprezece porci. Azi și‑a intrat în pâine noul căpitan de poliție, sosit ieri, pro‑ fesor de teologie la Sibiu, născut la Zărnești, care vorbește bine ungurește și care mi s‑a prezentat în fața sediului de poliție, nu‑ mele însă i l‑am uitat, și care, venind cu mine la farmacie ca să cumpere medicamente, a pregetat să le primească gratis, ba chiar și cu preț redus. Domnul este un mare dacoromân, iar la între‑ barea mea ce e nou în lume, mi‑a răspuns că, în ce ne privește pe noi, românii, stăm foarte bine. Din Dobrogea, unde năvăliseră bulgarii și germanii, i‑am izgonit și i‑am respins până la Varna. Iar în Ardeal, Târgu Mureșul a fost, și el, deja ocupat, și românii au făcut douăzeci și opt de mii de prizonieri. […] Azi, cât a fost ziua de lungă, s‑a auzit limpede bubuitul tunurilor. Tocmai stăteam, la ora 4 și un sfert după‑amiază, în fața farmaciei, când am văzut un caporal dând jos steagul româ‑ nesc. După asta, a început agitație în rândul militarilor. A sosit o mașină și s‑a răspândit vestea că militarii pleacă, și rămân aici doar jandarmii. Mai târziu, Kende a venit cu știrea că s‑a interzis de‑acum ca oamenii să stea de vorbă între ei. György Kásás de la Vâlcele a dat de știre că la Baraolt sunt deja militari maghiari și că cei din Vâlcele sunt disperați că, dacă înving ungurii, atunci pe ei o să‑i spânzure pentru tâlhărie. A citit ieri la Brașov, în Gazeta de Transilvania, că românii au fost respinși treizeci de kilometri de la Sibiu. Dimineață, pe la ora 10, a trecut pe deasupra orașului un avion. Spre seară, am rugat să mi se aducă o sticlă de vin de la Cintos, de unde au fost luate și duse și patru butoiașe cu vin la poliție, sub supravegherea lui Kovács, primarul orașului. Într‑un cuvânt, azi a fost o zi aducătoare de bucurii. A apărut o slabă rază de speranță că poate ajută bunul Dumnezeu armata noastră și ne salvează de la anexarea Transilvaniei la România. […] 5 O C T O M B R I E […]

6 O C T O M B R I E […] M‑am dus în oraș și am văzut, în fața lui Bi‑ kfalvi, mai multe mașini care staționau și mai mulți ofițeri superi‑ ori plimbându‑se pe asfalt, printre ei doi generali și un medic de regiment, care au fost la mine în farmacie acum o lună și ne‑am

276

277

D I NCOLO D E T R A N ȘEE

cunoscut. Acest medic își lua micul dejun – o bucată de ciocolată – chiar dinaintea farmaciei. Mașinile soseau tot mai des, iar spre prânz au venit dinspre strada Csíki și unitatea de transport al trupelor de întărire, precum și trupa de cavalerie. Se putea observa că se pregă‑ tește o amplă retragere, cu atât mai mult cu cât și azi toată ziua s‑a auzit bubuitul tunurilor, chiar dacă nu la fel de mult ca ieri. Vorbind cu primarul Aleman, mi‑a spus că ieri căpitanul de poliție Gujman a șters‑o fără nici măcar să‑și ia rămas-bun. Și că o s‑o șteargă și el, căci comandanții militari s‑au făcut nevăzuți azi în zori, împreună cu ostașii. Pe la ora 1 a și plecat, într‑adevăr, cu o mașină spre Brașov. După‑amiază, diferite trupe se retrăgeau de‑acum în șiruri dese, prin strada Csíki, spre Reci, trupele de infanterie însă n‑au ajuns nici până seara în oraș. Soldații în retragere au forțat azi în zori poarta casei Bernstein, au spart ușa prăvăliei și s‑au apucat să jefuiască. Am văzut cum medicul militar a ieșit din primărie cu o mașină de scris și a pus‑o pe mașina sa. După‑amiază, marfa adunată în vechiul local al orfelinatului a fost împărțită de soldați populației. Și în fabrica de textile a fost azi tăcere mormântală și nu s‑a mai cărat nimic la gară. Nici la fabrica de țigarete nu s‑a mai prezentat azi comisia de inventar. Graba înfrigurată cu care a fost luată și dusă marfa de la fabrica de țigarete și de la cea de textile a fost semnul că ceva nu e‑n regulă în ograda românească. […] Prăvălia lui Bernstein a fost din nou jefuită, direct pe poartă, azi‑dimineață. Cel care a forțat ușa a fost medicul cu grad de colonel. Mihály Szakács, locuitor din Sfântu Gheorghe, tocmai ieșea de acolo cu două bucăți de postav, spunând că sunt pentru căpitanul de poliție Béla Sikó și că i le‑a dat un soldat. M‑am strecurat în prăvălie pe fereastră și, lângă lampa cu acetilenă, am dat peste un soldat din infanteria motorizată care fura. Când am ieșit în același fel, l‑am găsit în curte pe medicul colonel, care voia și el să intre, dar, văzându‑mă pe mine, a făcut cale‑ntoarsă, venind în urma mea în farmacie, ca să‑mi ceară un dop. Storurile prăvăliei lui Istvánfi și Endre Fogolyán au fost forțate azi‑dimi‑ neață, iar geamul vitrinei spart. Încă de dimineață, populația a tot cărat la marfă din prăvăliile lui Kozma, Bikfalvi, precum și din fabrica de țigarete. Ceea ce mai rămăsese din Regimentul 12 infanterie a început, spre prânz, să se scurgă prin oraș în grupuri mici, spre Reci. Nici că s‑au oprit – mă gândesc – până la frontieră. Era jalnic să‑i privești pe acești soldați istoviți – înfometați și însetați – cum se târăsc în dezordine. Mulți n‑aveau nici măcar opinci sau aveau 7 O C T O M B R I E […]

I STOR I E

încălțări scâlciate, din care le ieșea pe jumătate laba piciorului. Soldații au lăsat dimineața în fața casei mele un cal bolnav, pe care l‑am mânat în curte la mine. Azi, la prânz, plecaseră deja cele zece ambulanțe și cei doi generali, ba chiar și telegrafistul. […] Anna a adus dimineața patru saci burdușiți de la fabrica de țigarete. Au uitat să dea jos steagul românesc de pe prefectură și poliție; flutură și acum acolo. Să dea bunul Dumnezeu să so‑ sească mâine primii noștri militari, iar după ei să poată reveni și refugiații la casele lor. Slavă bunului Dumnezeu că ne‑a ascultat rugile și ne‑a schimbat în scurtă vreme din rău în bine situația de nesuportat în care ne‑am aflat, și poate că de mâine vom aparține din nou de Ungaria. 8 O C T O M B R I E […] Sublocotenentul (un tânăr bărbierit și cu oche‑ lari) a spus că aici vor veni germani, iar trupele ungurești înaintează spre Brașov, respectiv că bulgarii sunt în Dobrogea, unde coman‑ dant suprem este Mackensen. S‑a plâns că i s‑a spart ceasul de bu‑ zunar, la care zugravul Klein i‑a oferit ceasul său, pe care el a ezitat să‑l primească drept dar. Lumea le‑a oferit călăreților din Regimen‑ tul 11 dragoni țigări, vin, femeile au plâns de bucurie, bărbații au fost și ei emoționați și‑i mulțumeau lui Dumnezeu că ne‑a ajutat. […] De dimineață, la ora 11, moașa spitalului a luat otravă, deoa‑ rece avocatul Kelemen i‑a reproșat că duce o viață frivolă. În urma efectului antidotului însă, după‑amiază nu mai avea nimic. […]

Vreme blândă, înnorat. Sfântu Gheorghe a fost de dimineață locul unor ciocniri armate. M‑am dus în oraș după ora 8. Pe strada Mikó, stăteau cu armele în poziție de tragere în direcția căii ferate șase husari. Iar în fața poliției, stăteau, cu fața spre hotelul orașului, patruzeci de husari în aceeași poziție, iar în spatele lor – nouă dragoni prusaci. Un sfert de ceas mai târziu, au venit două patrule dinspre calea ferată să‑i dea raportul căpitanu‑ lui Solymossy, fapt în urma căruia husarii au descălecat cu toții și s‑au retras în spatele copacilor și tufelor din partea superioară a parcului. În acest răstimp, vreo două‑trei sute de jandarmi au ieșit dinspre strada Csíki și s‑au dus, conduși de primarul Kovács, spre calea ferată. Când aceștia s‑au apropiat de Olt, s‑au auzit mai întâi numeroase împușcături, apoi, în două rânduri, câte optzeci de focuri de mitralieră. […] 9 O C TO M B R I E

Minunată vreme caldă. Cât e ziua de lungă, tru‑ pele au traversat fără întrerupere orașul în direcția Moacșa. Popu‑ lația i‑a întâmpinat pe militari cu țigări, fructe, carne de porc. Au

1 0 O C TO M B R I E

278

279

D I NCOLO D E T R A N ȘEE

sosit mai întâi telegrafiștii, care s‑au apucat imediat să întindă firele de telegraf în direcția Târgu Secuiesc. După‑amiază, a plecat com‑ pania de husari condusă de căpitanul Solymossy, care i‑a luat cu el pe Filoméla, camerista, și pe un băiat, învinuiți că ei au fost cei care au adus ieri la cunoștința militarilor români unde sunt instalați husarii și câți sunt. Filoméla pășea – fără ciorapi, cu pantofii neîn‑ cheiați, înfășurată într‑o năframă – în fața soldaților. Spre seară, a sosit poșta de campanie în două care și, în nici zece minute, un sergent s‑a și apucat să vândă numerele din data de 6 și 7 ale ziaru‑ lui Az Est, ceea ce a stârnit o bucurie de nedescris. Concomitent, au sosit membrii tribunalului militar împreună cu prizonierii. István Benedek a sosit spre seară, în aceeași mașină cu dr. Lajos Szádeczky, profesor universitar la Cluj, și cu un ziarist din Bu‑ dapesta. Mi‑am petrecut seara împreună cu ei în casa lui János Benedek. Dr. Szádeczky și‑a luat notițe, pe baza cărora își va scrie articolele. Szádeczky și ziaristul din Budapesta au fost ieri la Bra‑ șov, unde s‑au dus să vadă urmările luptei de alaltăieri, duminică. Au spus că într‑o tranșee au numărat, la rând, în jur de opt sute de cadavre de români, împușcați în cap de focurile de mitralieră. Și pe străzile orașului zăceau risipite, care pe unde, cadavre de ostași români. Azi după‑amiază, m‑am dus să văd, împreună cu zugravul Klein, casa lui Mór Remete. Băuturile alcoolice scurse pe cimentul din pivniță formau un strat de vreo zece centimentri. Am revenit acasă de la familia Benedek la ceasurile două după miezul nopții, pe o frumoasă vreme cu lună. […] Minunată vreme caldă. […] După‑amiază, am fost la farmacie. Directorul economic Tusa a răspândit vestea că se vorbește că le‑am purtat de grijă ofițerilor români, am petrecut cot la cot cu ei, am instigat împotriva ideii de stat ungar, fapt pentru care am primit făina și carnea pe care o rechiziționaseră de la mine.

1 4 O C TO M B R I E

1 5 O C T O M B R I E […] După‑amiază, a fost la mine notarul Rápolti

de la Ozun, care mi s‑a plâns că a fost denunțat că e spion, fapt pentru care l‑au canonit vreme de patru zile. După‑masă au fost transportați spre Rupea în cincisprezece‑douăzeci de camioane prizonieri români. Spre seară, au fost aduși cu mașina zece răniți de la Oituz, unde au fost răniți vineri. […]

1 6 O C T O M B R I E […]

După‑amiază, nu s‑au auzit bubuituri de tun, mașini au fost foarte puține care să circule, în oraș era tăcere adâncă. Nici cei rămași la casele lor nu se prea arătau pe stradă,

I STOR I E

atmosfera era cu totul apăsătoare, toată lumea se temea că se‑n‑ torc românii ajutați de ruși. Administratorul de la Preparandie s‑a întors azi de la Brețcu și a spus că românii au luat și dus cu forța mai mulți unguri, dintre care pe unii i‑au executat și că șrapnelele au prefăcut în cenușă o parte a satului. […] Vreme răcoroasă, cu soare. La ora 8, primarul a dat citire, în fața sediului poliției, ordinului comisarului guver‑ namental cu măsuri ale legii marțiale, sub efectul căreia lumea a început să care la poliție lucrurile furate. […]

1 9 O C TO M B R I E

Oficialitățile revenite acasă iau masa, cu începere de ieri, la Restaurantul cel mare. Mulți refugiați au venit azi acasă cu carele. Strângerea lucrurilor furate a continuat și azi. I‑am scris Izei. Seara aveam încartiruiți doi artileriști și trei cai. Sunt dintre artileriștii bavarezi care tot vin necontenit, de șapte zile și șapte nopți, de pe frontul de pe râul Somme. Azi, legea marțială a fost adusă la cunoștință în piața publică prin crainic. La Lajos Császár și la doamna Ehédi s‑a făcut percheziție domiciliară. […] 2 7 O C TO M B R I E

3 N O I E M B R I E 2 0 1 8 Minunată vreme caldă. La 7 și jumătate, a venit după mine un polițist, ca să mă duc la poliție, în fața tribu‑ nalului militar. Sunt vasăzică bănuit de furt prin efracție, mai pre‑ cis am spart, la crăpatul zilei, ușa magaziei lui Manó Antos – aflată pe proprietatea lui Bálint Császár –, din care am cărat ovăzul, grâul, orzul și celelalte. Apoi, ce mi‑au mai auzit urechile până acum au fost și următoarele bănuieli: am furat medicamente din farmacia lui Kovács, am șterpelit trei paltoane din prăvălia de la colț a Fra‑ ților Kolcza, am sustras mirodenii din prăvăliile lui Lajos Ferencz și Kovács. De la Lajos Kese mi‑am însușit nu unul, ci chiar trei saci de secară. Apoi, când și‑a făcut apariția armata română, am bătut din palme de bucurie și am spus că slavă Domnului că au venit. Am luat parte la consfătuirea ofițerilor români, pe care chiar am prezidat‑o. Pe soldații români i‑am condus pe muntele Görgő. Pe Elek Nagy l‑am amenințat că, dacă nu‑mi dă o sută de litri de vin, îl denunț la căpitanul român. Se pare că mâine o să aud noi capete de acuzare, iar lista va spori. Invazia românească a fost cumplită, dar și mai cumplit a fost că a trebuit să rămân acasă în mijlocul unei asemenea gloate, pentru ca acum să îndur cele mai absurde acuzații.

280

281

D I NCOLO D E T R A N ȘEE N O TA E D I T O R I L O R Fragmentele de mai sus au fost traduse după: Sándor Balázsovich, A román hadsereg Sepsiszentgyörgyön (Armata română în Sfântu Gheorghe; jurnal, 27 august–3 noiembrie 1916; dactilogramă, 47 pp.), Documentele ocupației românești din 1916, Muzeul Național Secuiesc, Arhiva de manuscrise, Sfântu Gheorghe, editat de Szabolcs Nagy, „Ocupația românească din 1916 cu ochii unui farmacist din Sfântu Gheorghe“, in Acta Siculica, 2011, pp. 307–338. Farmacistul Sándor Balázsovich din Sfântu Gheorghe comercializa, la cumpăna dintre secole, cosmetice, iar societatea sa pe acțiuni a continuat să funcționeze până în 1923. Chiar dacă nu făcea parte din conducerea orașului, a aparținut elitei acestuia. Din jurnal nu reiese de ce rămâne el în oraș, în vreme ce familia și‑o evacuează, silit de împrejurări, dar probabil nu voia să‑și lase farmacia în voia sorții. Manuscrisul pare a fi fost elaborat imediat după plecarea trupelor româneși, pe baza consemnărilor din perioada descrisă. Deoarece împotriva autorului este declanșată, după revenirea trupelor ungare, o procedură penală, documentul are oarecum și caracter autojustificativ. După cum spune Szabolcs Nagy, editorul inițial al documentului, „independent de persoana diaristului, informațiile conținute în jurnal sunt întru totul similare altor amintiri, doar că sunt cu mult mai detaliate decât acelea. Balázsovich atinge practic toate temele […]. Scrie despre proporția celor rămași acasă, despre compoziția lor socială. Oferă informații despre jafuri, chiar și în cazul în care acestea sunt comise de militari din armata chezaro‑crăiască sau de unguri. Îi prezintă pe ocupanți, atât pe cei cinstiți, cât și pe cei necinstiți. Pune în lumină gândurile ce frământau mintea unui cetățean obișnuit rămas pe loc, temător pentru familia sa și pentru ce‑i mai rămăsese din bunuri“.

Î N S E R I A „V I N TA G E “ :

COSTIN PETRESCU (1872– 1954), pictor, arhitect, maestru în arta frescei (autor al Marii Fresce a Neamului de la Ateneul Român), profesor la Belle Arte, a fost silit să-şi părăsească familia şi să se retragă în Moldova în timpul ocupaţiei Puterilor Centrale. Însemnările sale din acea perioadă ajung acum integral la cunoștinţa cititorilor, preţioasă mărturie narativă asupra exodului din noiembrie–decembrie 1916 şi asupra refugiului din Moldova.

Lupu C. Kostaki, născut la jumătatea secolului al XIX-lea într-o veche familie boierească din Moldova, a încercat, după cum mărturisește el însuși, să se ţină departe de politică și să-și slujească ţara ca membru al aparatului administrativ, pornind de jos și ajungând până în rândurile guvernului. A fost prieten și om de încredere al liderului conservator P.P. Carp, reputat filogerman. În memoriile sale vorbește despre evenimentele majore ale epocii, de la Unirea lui Cuza, apoi mutarea capitalei la București, înscăunarea domnitorului Carol, Independenţa, reformele și luptele politice dintre liberali și conservatori, participarea României în Primul Război Mondial și până la încheierea conflagraţiei și mizele ţării după aceea. Sunt memoriile unui „trădător“ care a fost lăsat, în decembrie 1916, în capitală de guvernul Brătianu, ca secretar general, delegat la Ministerul de Interne, și a cărui activitate sub ocupaţia Puterilor Centrale a fost intens demonizată și acuzată. O carte revelatoare, dureroasă pe alocuri, despre o Românie atât de idealizată astăzi.

Lupu C. Kostaki

MEMORIILE UNUI TRĂDĂTOR UN ÎNALT FUNCȚIONAR ROMÂN SUB GUVERNĂMÂNTUL MILITAR GERMAN, 1916–1918 Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Alexandru Istrate și Claudiu Topor

rmărit, în timp de pace, de Curtea Marţială, sub învinuirea de criminal politic, pentru activitatea mea publică din timpul ocupaţiei germane asupra Munteniei şi Dobrogei, mă văd silit să vorbesc. De bunăvoie n-aş face-o, căci socot nepotrivit ca cineva să vorbească şi mai ales să scrie despre faptele sale. Aceasta este treaba istoriei, deoarece numai ea poate năzui spre imparţialitatea şi obiectivitatea desăvârşită. Pe pagina alăturată: Lupu C. Kostaki, portret-caricatură realizat de Nicolae Petrescu-Găină în 1917.

I STOR I E

Dar ce să fac? Mi se atinge, fără cruţare, bunul nume al familiei mele, pe care l-au purtat cu cinste străbunii mei, pe care-l port şi eu, care îmi este tot aşa de scump ca şi ţara mea şi pe care trebuie să-l las întreg moştenitorilor mei. Sunt deci dator să-mi apăr cinstea şi numele familiei. Pentru aceasta voi spune totul, fără teamă de a fi dezminţit, întrucât e vorba de lucruri recente, pe care oricine le poate controla, fiind cunoscute de foarte mulţi. Ca introducere voi da o descriere sumară a mediului în care am crescut, arătând totodată şi actele mai de seamă săvârşite de mine în calitate de funcţionar public. Voi povesti apoi pe larg, începând de la 1914 încoace, tot ce s-a petrecut, pentru că de atunci mi se aruncă acuzaţiile. Mai întâi atrag atenţia cititorului că nu sunt învinuit pentru vreo incorectitudine în mânuirea de bani publici. Nu m-am atins niciodată de banul obştesc fără drept, în tot timpul cât am slujit ţara ca funcţionar public. Aşa mi-a fost înclinarea mea firească şi învăţătura de la părinţi. N-am iubit niciodată oamenii incorecţi, şi dragostea ca şi ura lor le-am dispreţuit deopotrivă. M-am mulţumit să am în orice vreme conştiinţa liniştită, păstrându-mi curate cugetul şi mâinile. În chipul acesta cred că voi da oamenilor de bine putinţa de a mă judeca în cunoştinţă de cauză şi de a aprecia dacă am fost sau nu capabil de a săvârşi faptele ce mi s-au imputat. […] Pe când eram în Piteşti, preotul Brînzeu, întorcându-se din judeţ, aducea vestea că pe la Câineni au intrat nemţii în ţară şi că ai noştri vin risipiţi pe diferite poteci; că s-au luat măsuri ca prin jandarmi să împiedice populaţia de la munte a se refugia la şes, iar pe militari să-i îndrepte spre Râmnicu-Vâlcea, unde era comandamentul militar. A telegrafiat la Bucureşti de unde i s-a comunicat că sunt doar zvonuri; totuşi s-a dat ordin să se înceapă încărcarea depozitelor militare de erau adunate la Costeşti, în Argeş. După ce am predat rapoartele mă pregăteam să mă reîntorc la Dealu-Mare, hotărât din nou a-mi da demisia, când vine la mine A. Crăsnaru spre a mă întreba ce trebuie să facă cu familia sa, deoarece el este obligat să plece cu guvernul, care din cauza situaţiei grave se pregăteşte de ducă. Îl sfătuiesc să rămâie, exprimându-i credinţa mea că guvernul va lăsa în Bucureşti un număr de oameni, care să îngrijească de populaţia ce rămâne; că germanii nu sunt deloc sălbaticii de care se vorbeşte prin ziare, că sunt sigur că locuinţa lui INTRAREA DUŞMANILOR ÎN ŢARĂ

284

285

Lup u C. Ko staki

va fi respectată. Am căutat ca prieten cinstit să-l încurajez. Ne-am despărţit spunându-i că eu plec peste două, trei zile să mă instalez la moşia mea, să aştept evenimentele şi să-mi apăr, pe cât va fi posibil, nevasta şi avutul meu. Fiul meu fiind director de prefectură la Caliacra nu e mobilizabil şi va urma rostul administraţiei. Ne-am luat ziua bună pentru o despărţire mai lungă. Plângeam amândoi soarta hărăzită patriei noastre atât de înfloritoare până atunci. După două zile sunt rugat telefonic de d-l Morţun, ministrul de interne, să viu să-l văd la ora 9 jum. acasă. M-am dus, la întrebarea lui ce am de gând să fac, i-am răspuns că mă pregătesc să mă duc în Moldova, unde îmi este nevasta bolnavă şi unde am şi eu adunătura muncii mele, rugându-l chiar să-mi primească demisia din demnitatea de membru în Consiliul Administrativ Permanent. D-sa îmi răspunde: „Trebuie să rămâi aicea, eşti român de viţă de care ţara are nevoie de d-ta, noi toţi suntem compromişi faţă de Puterile Centrale, prin măsurile ce am fost nevoiţi a lua la mobilizare şi la declararea războiului. Atitudinea d-tale clară şi hotărâtă de la început, faţă de Puterile Centrale, te pune în poziţia de a aduce reale servicii populaţiei Capitalei, ce mâine poate fi ocupată de nemţi. Pentru a aduce aici pe doamna Kostaki îţi pun la dispoziţie şi un vagon şi un automobil, cu care va voi să vie, iar pentru averea d-tale eu voi lua personal măsuri, să nu ţi se aducă nici cea mai mică pagubă.“ Eu nu făceam parte din Partidul Liberal, pe d-l V. Morţun îl cunoşteam de mai mulţi ani, fără a fi avut împreună decât relaţiuni de convenienţă, fără nici o legătură deosebită de intimitate, încât am crezut că apelul ce face la serviciile mele, în timpuri atât de grele, era izvorât din simţul datoriei către ţară. Nu credeam că-mi era nici mie permis în împrejurările grele la care era expusă populaţia să pun interesele mele personale mai presus de interesele obşteşti. În viaţa mea nu am fost ros de viermele vanităţii cu toate relaţiile intime de care m-am bucurat în cercul oamenilor ce au condus ţara, nu le-am solicitat pentru mine vreo decoraţie, n-am făcut nici vânătoare de decoraţii străine. N-am nici decoraţii germane şi nici austriece. Pofta de bani n-am cunoscut-o, mulţumindu-mă cu ceea ce am avut şi ferindu-mă a mă înjosi ca pentru un câştig să comit ceva contra conştiinţei mele. Dovadă de scrupulozitatea mea în această privinţă poate fi refuzul de a vinde produsele mele englezilor, refuz care mi-a adus o pierdere de 180.000 lei. Politica ce făceam era din convingere nu din interese materiale sau din vanitate.

I STOR I E

Trecutul meu credeam că-mi dădea toată forţa morală pentru ca, rămânând pe loc, să pot avea dreptul a mă interpune între ocupanţi şi populaţie spre a obţine, în marginile posibilului, uşurări pentru aceasta din urmă. Am răspuns, prin urmare, că primesc, iar ministrul Morţun m-a îmbrăţişat zicându-mi: „Nu m-am înşelat şi constat încă o dată că moldoveanul nu cunoaşte şiretlicul de a se sustrage datoriei către ţară.“ A urmat apoi o convorbire intimă cu privire la cele petrecute de la declararea războiului european. Convorbirea aceasta avu darul să mă neliniştească. Începui să mă întreb dacă nu cumva ministrul moldovean fusese influenţat în alegerea persoanei mele mai mult de ura ce şi el îmi mărturisise că o nutreşte ruşilor, decât de încrederea ce întregul guvern mi-o arăta, lăsându-mă pe mine să-l reprezint în absenţa sa din teritoriul eventual ocupat. După câteva zile m-am prezentat în audienţă la d-l Ionel I.C. Brătianu, primul-ministru, dorind să cunosc şi gândurile d-sale în această privinţă, pentru ca, dacă aş fi observat divergenţă de vederi, să mă retrag şi să-i dau putinţa de a căuta pe altcineva căruia să-i dea însărcinarea de care vorbise d-l Morţun. Mi s-a răspuns de către şeful de cabinet că d-l prim-ministru, fiind foarte ocupat, mă va chema peste două zile. Trecând cele două zile după care urma să fiu primit în audienţă de primul-ministru, am fost tot pe cale telefonică, din nou amânat şi tot aşa încă o dată. Era prin octombrie; crezând că şefii de cabinet mă mistifică, am scris primului-ministru, arătând însărcinarea ce mi s-a dat de către d-l V. Morţun, ministrul de interne, cerându-i să-l văd pe d-sa personal, având a-i vorbi. Peste două, trei zile primesc de la d. C. Dimitriu, secretar general la Interne, următoarea scrisoare: „Stimate Domnule Lupu Kostake, Domnul Prim-Ministru mă însărcinează să vă comunic că peste două, trei zile vă va anunţa ziua şi ora de primire. Domnul Ministru de Interne vă roagă ca, înainte de a-l vedea pe d-l Prim-Ministru, să-l vedeţi pe d-sa. Cu deosebită consideraţie, C. Dimitriu.“

Zilele au trecut şi d-l prim-ministru nu m-a chemat. Am fost însă din nou chemat de d-l V. Morţun, care mi-a spus că s-a stabilit de guvern să rămân în Bucureşti; că d-l Emil Petrescu, primarul capitalei, să predea oraşul, iar ca prefect de poliţie să rămână d-l general Mustaţă, care prin articolele sale publicate în Universul se arătase binevoitor politicii cu Puterile Centrale. S-a

286

287

Lup u C. Ko staki

mai hotărât de guvern ca oraşul Bucureşti să nu fie apărat, ci să se predea prin capitulare, de către d-l primar. Rămăsese a ne întâlni peste trei zile şi cu d-l general Mustaţă, ca de comun acord să luăm ultimele dispoziţii. Tot atunci d-l V. Morţun mi-a încredinţat două plicuri sigilate pe care urma să le deschid în momentul în care voi fi chemat a-mi îndeplini misiunea ce mi se încredinţase de guvern. Peste 4-5 zile am venit din nou la ministrul Morţun acasă, unde l-am găsit şi pe generalul Mustaţă şi pe d-l prefect de poliţie Corbescu. D-l general a primit însărcinarea dată cerând chiar puteri excepţionale, mai ales până în momentul când capitala va fi ocupată de duşmani. Am spus că aceasta nu se poate şi că noi trebuie să funcţionăm în baza legilor existente, pe care, conform dreptului internaţional şi stipulaţiunilor de la Haga, inamicul e ţinut să le respecte în momentul în care ocupă un teritoriu străin. Chiar proclamaţiunea ce va trebui afişată la plecarea guvernului, nu o putem face noi, ea trebuie admisă de Consiliul de Miniştri, după prezentarea de către d-l ministru de interne, apoi tipărită, semnată de d-l general şi lăsată nouă numai pentru a fi afişată. S-a admis aceasta, căci numai aşa Guvernul care pleca îşi indica modul său de a vedea, cum trebuie primiţi duşmanii şi se solidarizează cu noi. Am cerut apoi să mi se indice numărul slujbaşilor poliţieneşti ce urmau să rămâie. D-l Corbescu mi-a spus că lasă jumătate din trupa sergenţilor de stradă cu peste o mie de sergenţi cu cadrele lor, toţi comisarii şi subcomisarii cu personalul de la secţii, precum şi jumătate din numărul inspectorilor de poliţie. Mi-a spus că şi d-sa în Moldova are nevoie de oameni de credinţă şi experimentaţi. Am cerut să ni se lase şi jandarmii pedeştri, neputând lua răspunderea menţinerii ordinii, într-un oraş atât de răspândit ca Bucureştii, cu jumătate de personal. S-a admis fără discuţie, d-l ministru a spus că a luat măsuri, ca şi în comunele rurale să plece numai şeful de post, jandarmii rămânând să păstreze ordinea. Ne-am despărţit; era pe la sfârşitul lui octombrie, se transporta din Bucureşti tezaurul Băncii Naţionale, acela al Casei de Depuneri şi al altor bănci, în fine tot ce se credea mai de valoare. Lumea fugea, trenuri încărcate se succedau unul după altul, apoi căruţe, trăsuri cu femei şi copii fugeau spre Moldova, adevărata bejenie ce o citisem în istorie. Exodul acesta îţi făcea rău şi nu pricepeam de ce această fugă; nenorocirea era mare, dar duşmanii nu erau sălbaticii de altă dată. Tot ce se debita, că vor tăia mâinile la copii, că vor lua pe tineri

I STOR I E

6 decembrie 1916: intrarea trupelor Puterilor Centrale pe Calea Victoriei.

şi îi vor înrola contra armatei noastre, mi se păreau curate născociri, cum au şi fost. Guvernul a ridicat şi contingentele 1918. Nenorociţii de cercetaşi, strângându-se în cete, au plecat fără nici o prevedere, fără a avea provizii de hrană, de îmbrăcăminte, de medicamente, nici vehicule, care la un moment dat să poată strânge pe cei extenuaţi. Mulţi din ei au murit, alţii au contractat boli incurabile de care se vor resimţi toată viaţa. Era o privelişte sfâşietoare. Nimeni însă nu putea opri puhoiul, mai ales că şi miniştrii stăteau cu automobilele încărcate cu bagaje la uşa ministerelor, seara fugeau la Buftea şi Cocioc, iar dimineaţa se reîntorceau, până într-o zi, când nu s-au mai reîntors. Se zvonise că eu voi fi însărcinat din partea guvernului să rămân şi să apăr interesele populaţiei; lume peste lume venea la mine şi mă ruga cu lacrimi în ochi, fie să-i apăr pe ei şi familiile lor, fie să le apăr avutul ce lăsau pe loc în fuga lor. În acest interval am fost chemat pentru ultima oară de d-l ministru Morţun, care mi-a spus să deschid plicurile şi să intru în funcţiune; natural, momentele erau grave şi răspunderea mea mare. Contam însă pe buna-credinţă şi pe cinstea guvernului în aceste momente de grea cumpănă pentru ţara noastră. Eu aşteptam la cursa nedemnă ce-mi pregăteau. Eu nu făceam parte din Partidul Liberal şi vederile mele în politica externă erau cele mai sus descrise; am crezut că voi putea fi util ţării şi ca atare numai am rămas. Ministrul Morţun mă îmbărbăta şi-mi spunea că va veni o zi când ţara o să-mi fie recunoscătoare. (Da, trimis de Guvern în judecata Curţii Marţiale!)

288

289

Lup u C. Ko staki

Feldmareşalul Mackensen (pe cal alb), însoţit de ofiţeri superiori austro-ungari, faţă în faţă cu soldaţi ai Puterilor Centrale.

I-am spus că nevasta mea fiind bolnavă a refuzat să vie şi că sunt foarte neliniştit. Atunci ministrul mi-a dat cuvântul de onoare că se va duce în persoană la soţia mea şi că va lua măsuri să nu se clintească nimic din averea noastră. Ministrul Morţun nu s-a dus, de avere am fost jefuit în mare parte. La această prietenească promisiune, foarte emoţionaţi amândoi, i-am zis: „Dacă fatala soartă vă va respinge până la graniţa rusească, să nu treceţi în Rusia, amintiţi-vă că din toţi moldovenii ce au trecut, în cap cu Domnul Cantemir, după bătălia pierdută de Petru cel Mare la Stănileşti, pe Prut, nu s-a mai reîntors în Moldova decât cronicarul hatman Ion Neculce.“ Mi-a promis că el nu se va duce şi va face tot posibilul să împiedice o atare nenorocire. Ne-am luat rămas bun, în mod cu totul cordial, îmbrăţişându-ne. Aproape de ieşire din odaia lui îmi spune: „Voi da ordin ca Lupuşor cel mic cu nevasta să vie aici.“ Gestul acesta l-am luat ca o mare delicateţe din partea lui, nevoind a mă lăsa singur în Bucureşti. Nu puteam crede atunci că se vor găsi, mai târziu, canalii care să mânjească acest act al lui V. Morţun. Cum fiul meu în calitate de director de prefectură nu era mobilizabil, nu se sustrăgea de la datoria sa către ţară şi cu drept cuvânt îl credeam mai util aici, decât să umble din judeţ în judeţ, cu arhiva prefecturii Caliacra; am mulţumit prieteneşte d-lui Morţun. Peste câteva zile fiul meu cu nevasta au venit cu tren militar, având ordinul Marelui Cartier General.

Constantin Ionescu a luptat ca ofițer de artilerie în Primul Război Mondial – pentru puțină vreme însă, deoarece a fost luat prizonier de către germani și trimis tocmai pe insula Dänholm, în Marea Baltică, în largul portului Stralsund. Precedat de o scurtă autobiografie scrisă cu ironie și cu simțul umorului, manuscrisul, inedit, relatează scenele trăite de autor în timpul războiului și al prizonieratului, scene care oglindesc starea tuturor militarilor români aflați departe de țară. Într-un episod interesant este descrisă și degringolada totală a armatei române în toamna anului 1916, un subiect ocolit de regulă de istoriografia noastră. Căpitanul Constantin Ionescu a fost bunicul lui Adrian-Silvan Ionescu, prof. univ. dr., directorul Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”, care i-a pus la dispoziție atât manuscrisul, cât și o colecție inedită de fotografii originale din prizonieratul căpitanului Ionescu, de o enormă valoare documentară. Cartea se adaugă seriei de mărturii din Marele Război, publicate de Editura Humanitas în preajma Centenarului Marii Uniri.

Constantin Ionescu

PRIZONIER ÎN GERMANIA ÎNSEMNĂRILE UNUI CĂPITAN DE ARTILERIE (1916–1917) Ediţie îngrijită, prefaţă și note de Adrian-Silvan Ionescu

ergeam pe şesurile Jud. Prahova, bătea un vânt de ne usca, nici un deal, nici o vale, bura a ploaie şi un noroi vai de lume. Am mers toată noaptea, însă greşisem drumul, infanteria ne conducea greşit, în loc să ne ducă la Inoteşti, ne ducea la Ploieşti, drept în mâinile duşmanului. Să fi văzut ce limbi de foc erau pe cer din cauza focului ce ieşea de la sondele de la Moreni care erau incendiate. Observându-se de camarazi că drumul e greşit, am luat-o cu tunurile peste arături şi cu mare greutate din cauza locurilor desfundate ajungem la 7 dim. în apropierea Inoteştilor; focurile inamice cădeau aproape de baterie; am primit ordin să ne înapoiem la Fulga, de, drum făcut degeaba, îşi pierduse[ră] capul ai noştri – bieţi cai şi oameni nemâncaţi, bătuţi de vânt, vai de noi toţi: cum ajungem în Fulga primim ordin, chiar la acea oră, ora 6 p.m. 26 Noiembrie pe o ploaie torenţială, să plecăm la Ciorani, Pe pagina alăturată: Autorul la birou, în lagărul Krefeld. Toate fotografiile fac parte din Arhiva Adrian-Silvan Ionescu.

I STOR I E

Cazarma husarilor care a servit drept lagăr la Krefeld. Foto: Samson & Co

nenorocitul Ciorani. Ordin era, a trebuit să-l executăm şi pe acea ploaie torenţială şi vânt năpraznic ne-am continuat drumul la Ciorani; a trebuit să mă sui în căruţa mea de bagaje, căci iapa pe care călărisem atâta, începuse să mă lase, bătrâna de ea era slăbită şi neodihnită, de o lună nu se culcase în grajd, nici şaua nu fusese luată după ea, se umflase în spinare; pentru că şi eu eram nedormit de mult, a trebuit să mă sui în căruţă unde cu toate zdruncinăturile, cu ploaia şi vântul ce mă biciuiau, am dormit şi ce somn… La 1 noaptea am ajuns în Cioranii de Jos, mi-am instalat bateria într-o curte, unde în casa din curte m-am culcat şi eu, acuma cu plutonierul, căci nu mai aveam ofiţeri. Unul era deja prizonier şi pe Ludoşanu mi-l luase maiorul netrebnic, ca aghiotant. M-am sculat a doua zi 27 Noiembrie, m-am spălat bine, bărbierit şi schimbat de rufe, că nu eram schimbat de două săptămâni, şi am plecat cu ceilalţi ofiţeri pe la 9 în recunoaştere de poziţii. La 11,30 a.m. am ocupat o poziţie în satul Cioranii de Jos, între nişte case aşezasem tunurile şi eu eram la vreo 300 metri de baterie, de unde aş fi putut vedea cum cădeau loviturile tunurilor mele. Am început a trage la ora 12,30 a.m. în nişte coloane vrăjmaşe care ieşeau din satul Bărăitaru spre Mizil, am putut printre picături să îmbuc ceva, acolo în marginea Cricovului la o casă din marginea satului, şi am bombardat acele coloane până la ora 5 p.m. când primesc ordin să schimb poziţia şi să ocup o alta, la nordul satului Cioranii de Sus, chiar în marginea satului pe şoseaua principală ce ieşea din sat.

292

293

Co nstantin Io nescu

Ofiţeri români prizonieri. Căpitanul C. Ionescu în rândul doi, al treilea din dreapta, ţinând în mână ţigaretul. Foto: P. Zemlin, Stralsund.

Imediat am pornit la trap şi ajungând la locul destinat, am pus ambele tunuri în baterie, primind ordin ca să bombardez satul Bărăitarul la 3 500 metri. Imediat ce am început tragerea, am lăsat pe plutonier la tunuri şi eu m-am dus într-un şanţ din marginea satului la 60 metri de baterie, de unde puteam observa loviturile. Un tun inamic care era numai la 1.000 metri de noi a deschis focul asupra bateriei şi asupra capului satului unde erau trupe de ale noastre; am lăsat obiectivul dat de comandant şi am comandat a se trage asupra tunului inamic care era după o moară; moara am făcut-o praf, tunul inamic pentru un moment a încetat a mai trage, însă se apropiase infanteria inamică la 1.000 m de noi şi cu mitralierele lor, trăgând asupra bateriei şi asupra lanţului nostru de trăgători ce era înaintea mea. Văzând că cad focuri de infanterie în baterie şi venind plutonierul să-mi spună că nu mai sunt stupile, bateria s-a retras la vreo 500 metri de şoseaua principală în interiorul satului. Eu cu plutonierul rămăsesem în şanţ, neputând ieşi din cauza gloanţelor infanteriei şi mitralierelor inamice care ne bătea şi de flanc şi de front; şuierau gloanţele pe deasupra noastră potop; era imposibil să ieşim din şanţ, căci am fi fost imediat împuşcaţi. Am stat acolo până la 6,30 când s-a întunecat şi inamicul a mai slăbit focul, apoi m-am târât pe brânci prin şanţ, apoi prin apa din şanţul şoselei şi fugind am intrat în prima casă din sat, care de altminteri nu ţinea nici un adăpost fiind construită din nuiele, pe deasupra casei treceau şi se spărgeau proiectilele, unul a căzut pe o casă de alături de unde stăteam eu, incendiind-o, gloanţele de mitralieră şuierau.

I STOR I E

Căpitanii Grigorescu și Ionescu în camera lor de prizonieri de la Krefeld. Foto: Herm. Daniel.

Un biet ofiţer de infanterie a fost omorât în prispa unei case de un glonţ, căutând săracu să se refugieze, dar n-a avut timp. După ce am stat în acea casă o jumătate de oră, noapte fiind, am plecat pe jos cu plutonierul lângă mine să mergem la baterie, care era acum la vreo 300 metri, însă prin beznă cum mergeam pe lângă gard, patrulele inamice deschid focul asupra noastră şi auzim gloanţele sărind prin scândurile gardului pe lângă care treceam, imediat ne-am trântit cu burta la pământ, ne-am sculat, am sărit un gard, am intrat într-un grajd şi de acolo într-o altă casă părăsită unde de-abia ne revenisem din emoţiile prin care trecusem şi ne şi pomenim cu 2 nemţi că dau năvală peste noi în casă şi ne pun puştile în piept. Eu am spus că sunt ofiţer şi ei mi-au cerut revolverul şi binoclul pe care a trebuit să-l dau. M-au luat pe mine şi pe plutonier şi ne-au dus la prima casă în care fusesem eu, care acum era ocupată de nemţi, şi-n care-şi făcuse un mic cartier al divizionului de ulani, căci cu ulanii luptasem. Pe când mergeam pe drum spre această casă mă întâlnesc cu soldaţii din bateria mea pe care deja îi făcuse prizonieri şi se duceau cu nişte soldaţi nemţi să ia tunurile. Ei au strigat cu toţi în cor „să trăieşti Dle Căpitan bine că aţi scăpat cu viaţă că noi vă credeam mort“. Ajungând la comandant, maiorul bavarez comandantul escadromului de ulani m-a întrebat în nemţeşte ce grad am eu şi i-am răspuns că sunt Hauptman (căpitan) şi că plutonierul e unterofiţir (subofiţer); atunci pe mine m-a băgat într-o cameră a lor unde mai

294

295

Co nstantin Io nescu

Ofiţeri români adunaţi la mormântul unui camarad, în cimitirul de pe insula Danholm. Foto: P. Zemlin, Stralsund

era un sublocot. de infanterie şi pe plutonier l-a trimis afară. Se făcuse târziu, mi-a pus fel de fel de chestiuni, dacă am telefon, telemetru etc., m-a întrebat dacă am mâncat, eu de unde să fi mâncat, m-a pus cu ei la masă şi am mâncat cu toţii dintr-un lighean ciorbă de carne cu fasole şi verdeţuri, şi apoi mi-au dat cafea fără zahăr că aşa beau şi ei, şi o ţigară. Acolo pe lângă ofiţerul român, mai era un căpitan, 3 locotenenţi şi 2 sublocot. toţi aproape [???]1, raşi peste tot, cu monoclul în ochi şi tunşi la piele. Pe la ora 1 noaptea, maiorul s-a retras, iar noi ofiţerii români 2 şi nemţii 5 ni s-a adus paie care un strat gros s-au aşternut pe jos şi ne-am culcat cu toţii unul lângă altul. Era un locotenent Alsacian cu care am conversat mult, pentru că mă puteam mai bine înţelege în franţuzeşte. Acum treceam prin prea multe peripeţii periculoase ca să mai am timpul să mă mai gândesc la ce lăsasem scump în urma mea; de aici începe calvarul suferinţelor. Cum spuneam, ne-am culcat cu toţii pe paie, îmbrăcaţi, am adormit căci prea eram obosit; sculându-ne la 7 dimineaţa 28 Noiembrie, s-a făcut numărătoarea soldaţilor; erau cu artileria şi infanteria 150 şi 2 ofiţeri. Tot în noaptea aceasta fusese prins şi T. Măldărescu cu bateria lui. S-a căutat prin sat şi s-au mai găsit vreo 4 soldaţi răniţi pe care pansându-i nemţii i-a suit într-un car şi urma convoiul care pornisem înspre Bărăitaru. 1. Lecțiune nesigură în manuscris.

I STOR I E

Să întrerup pentru descripţie şi să fac o schiţă a satului Cioranii de sus şi jos. […] Tot satul l-au înconjurat nemţii în seara de 27 Noiembrie 1916 pătrunzând pe toate stradelele ce dau în şoseaua din mijloc. Ne-a prins ca în clupsă, dar netrebnicul de maior pe noi ne-a lăsat în voia Domnului şi el a fugit. La 8 dimineaţa pornim, când trupele noastre deschid focul asupra satului Ciorani care acum era ocupat de nemţi; era să ne împuşte tot pe noi, noroc că şi nemţii au deschis focul numaidecât şi i-a pus pe fugă pe ai noştri. Am plecat pe jos, nemâncaţi, fără nici un bagaj, luptam din greu să scoatem cizmele din noroiul după arătură. După un marş de 3 km trecem râul Cricovul pe un pod făcut din căruţe şi ajungem în satul Bărăitaru. Vine dejunul, noi nu aveam nimic de mâncare, mă rog de un feldveber ce ne conduce şi ştia puţin franţuzeşte să ne facă rost de mâncare şi el foarte gentil dă ordin soldaţilor noştri şi prind 2 purcei şi îi frigem şi am făcut într-un sat o mămăligă şi aşa ne-am umflat burţile care începuse a ghiorăi de foame. Am mers în această zi 25 km când am ajuns la satul Albeşti Paleologul şi rupţi de oboseală ne-am culcat nemâncaţi pe paie într-un grajd, erau şi 2 cai alături. A doua zi 29 Noiembrie am pornit spre un alt sat unde seara ne-am culcat iar pe paie într-o biserică şi, după ce că era biserică, nemţii peste noapte aduce un soldat mort român, pe care-l pun în altar, dar noi ofiţerii (acum eram mai mulţi) habar n-am avut, aşa eram de osteniţi, a treia zi am fost în Ploieşti, aşa că făcusem 50 km pe jos, nemâncaţi, vai de lume şi culcaţi îmbrăcaţi pe fie unde. Ajunşi în Ploieşti am mai găsit 150 ofiţeri prizonieri şi am fost toţi închişi la Cafeneaua Bristol, păziţi de santinele, dar noroc că erau ofiţeri din Ploieşti şi familiile lor le trimitea mâncare de-acasă, aşa că pe lângă ei am dus-o şi eu bine în această privinţă, dar în a culcatului vai de lume, ne culcam pe jos pe paie, colonel, căpitan, sublocotenent. Acolo fiind paiele murdare şi vechi am luat şi păduchi, o nenorocire pentru un om ca mine obişnuit cu curăţenia; nu aveam săpun, prosop, perie de dinţi, nici nu te puteai face curat, neavând rufe de schimb. După acest trai mizerabil de 2 zile în Ploieşti ne-a transportat iar pe jos încă 50 km pe care i-am făcut în 2 zile şi am ajuns la Târgovişte. Acolo am găsit cam 200 ofiţeri prizonieri. Ne făcusem cu toţii vreo 460 de prizonieri, aci am întâlnit multe cunoştinţe,

296

I STOR I E

298

299

Co nstantin Io nescu

şi aici tot pe paie se dormea, eu am avut însă norocul să dorm pe o somieră; a doua zi mi-am comandat în oraş, prosop, cămaşe, pantaloni, gulere etc de ce aveam nevoie şi am dus-o şi aci închis în şcoala de cavalerie 2 săptămâni când pe la 16 Decembrie ni se comunică că imediat plecăm, unde nu se ştie, unii ziceau că plecăm în Germania direct, alţii că ne oprim la Slatina, alţii că mergem la Craiova sau Isalniţa; la această din urmă veste-mi sărea inima din loc de bucurie, căci poate aveam norocul să-mi văd pe Zaha mea scumpă şi adorată, pe Luluca şi Nico dulci, de care nici eu, nici ele nu mai ştiam nimic de la 7 Noiembrie. Nu am avut însă această fericire, deoarece după un mers de 12 ore în vagoane de marfă, şi alea fără paie, pe un frig noaptea mai cu seamă, ne-am oprit la Slatina. În tot cazul tot am fost ori şi cum mulţumit deoarece mai m-am apropiat de Craiova şi deci de scumpele mele, nutrindu-mi cu speranţa că de aci voi putea avea ştiri despre ele. Am fost internaţi în localul Prefecturii, după ce fusesem aduşi de la gară în oraş pe jos cu bagajele în spinare, noroc că pe atunci aveam puţin bagaj. Am stat în acest local 3 zile dormind iar pe paie, până când am fost transportaţi la Cazarma Reg. I obuziere. Aici era mai bine, căci erau camere de zid, paturi cu saltele, mâncare nu ne dădea decât o porcărie de ciorbă de oaie pe care nici ordonanţele nu o mâncau, darmite noi ofiţeri, am însă piaţa la gard întotdeauna la ora 11 a.m. de unde ne puteam procura orice bineînţeles foarte scump. Eram instalaţi în pavilionul ce servea înainte de infirmerie, 12 căpitani într-o cameră, aveam o bucătărie unde ordonanţele ne prepara mâncarea, o duceam relativ bine şi comparativ prin tot ce trecusem până aci. Ne instalasem comod căci se înfiinţase lagăr de a binelea cu gard de sârmă, santinele, comandant al lagărului, numai nu aveam voie să scrim şi să primim scrisori, cu toate că ne era îngăduit să primim persoane din familie ce veneau să ne viziteze. Eu cum eram pe un loc cu Tudor Măldărescu, ne şi vorbisem că cum o veni cineva de la el de la moşie, căci moşia lui era în apropiere, să-l şi trimitem cu scrisori la Craiova. Peste câteva zile de la instalarea noastră, şi încep să sosească femei şi oameni de prin toate comunele să-şi vadă soţii şi alţii, copiii, căci erau şi cca. 4.000 soldaţi în lagăr; nu întârzie să vie şi omul lui Tudor Măldărescu pe care-l şi trimitem imediat la Craiova, cu scrisori, şi care peste 3 zile înapoindu-se ne aduce răspuns. Răspunsuri pe care le-am în portofel şi pe care le recitesc des, des, des de tot. […] Au mai trecut 14 zile în care timp nu am mai primit nimic de la ea, când ni se comunică că plecăm în Germania. Am

I STOR I E

Ofiţeri la pescuit. Foto P. Zemlin, Stralsund.

anunţat un soldat să comunice că am plecat în Germania, cum şi pe Tudor l-am rugat să spună acasă că nu mai sunt în Slatina. De acum ştiam că nu voi mai şti nimic ce se petrece acasă, cine ştie până când, numai Dzeu ştie. Ne-am dus la gară la ora 5 p.m. 20 Febr. 1917, după ce stătusem în zăpadă 3 ore lângă bagaje, aşteptând rândul plecării. Ajunşi în gară, ne-am coţopănit singuri cu bagajele, suindu-le în compartimentul unui vagon mic în care trebuia să stăm 6 persoane. După ce ne-am aşezat, am fost închişi cu cheia, geamurile vagonului erau bătute cu cuie, aşa că aer nu puteam avea, dar era aer rece, căci era un frig nemaipomenit, vagoanele fiind neîncălzite; stam acolo ca sardelele înveliţi în păturile ce aveam şi băgându-ne unul în altul ca să ne încălzim; mâncare luasem noi câte ceva răcituri şi pâine ne deduseră nemţii. Am mers aşa 8 zile şi 9 nopţi, oprindu-ne pe la diferite gări cu orele şi chiar cu jumătate de zi; aşa am trecut prin Turnu Roşu, Sibiu, Budapesta, Opel, unde am fost opriţi o noapte şi unde ni s-a[u] dezinfectat toate lucrurile punându-le la etuve, ni s-a[u] dat cămăşi şi izmene noi de flanelă şi mai târziu ni s-a servit după ce făcusem baie, cafea fără zahăr, şi apoi supă de grâu din care de-abia am gustat; am fost porniţi mai departe prin Breslau, Posen, Stettin şi în ziua de 1 Martie am ajuns şi oprit la Stralsund, unde pe jos cu bagajele în mână am trecut canalul pe pod umblător şi am intrat în insula Dänholm în nişte barăci de lemn în carantină unde trebuia să stăm 20 zile iar pentru dezinfectarea tuturor lucrurilor, baie şi inoculare pentru tifos, holeră, şi vaccinare.

300

301

Co nstantin Io nescu

Ofiţeri ruși invalizi. Foto P. Zemlin, Stralsund.

Am fost mutaţi după 2 zile din barăci în cazărmi, după ce făcusem baie şi ni se dezinfectase lucrurile. Aici era mai bine, că era mai cald fiind cazărmi de zid, dar afară frig tot era căci şi pe aici fiind prea la Nord, ningea în continuu. Am început inoculările pe care le-am făcut toate şi cu bagajele iar în mână am venit în micul Dänholm unde ne-am instalat în barăci de lemn 8 căpitani într-o cameră. De acasă nu mai ştiam nimic, nici ei de mine, deoarece nu aveam voie să scrim. Nu-mi rămânea de făcut decât să mă gândesc mereu la iubita mea Zaha şi la dulcile mele fetiţe şi să aştept timpul când ni se va permite să scrim ca să le pot spune unde sunt şi cum mă aflu. Altfel trebuia să faci ca toţi ceilalţi ofiţeri prizonieri. Să mă scol la 7 dim., cafeaua se lua la 8, apoi plimbarea prin cantinele din lagăr, să priveşti obiecte aduse din oraş spre vânzare, de toate afară de mâncare, ce vrei, cuţite, bricege, geamantane, tot felul de obiecte de ras etc.; după ce ne cumpăram câte ceva şi pâine, unii învăţau nemţeşte, englezeşte etc., alţii citeau, eu scriam, undeva la căldură, căci numai în cantine se făcea focul, la 12 mergeam la masă unde ni se servea supă cu zarzavat, sau cu mălai şi cea mai bună cu linte sălbatică, apoi gemüze făcut făcut din sfecle de vite şi cartofi invizibili, câteodată acest gemüze şi cu bucăţele de carne (boşog şi grăsime de porc), altădată peşte de mare foarte greţos, vreo budincă de sfeclă şi mălai şi numai când aveam 1 pe săptămână un hering şi o chiftea de carne cu sos şi cartofi, atunci era mai bine. Vin, ce să bei vin, era 1 marcă un păhăruţ, era bere cu

I STOR I E

30 feningi paharul dar se servea numai la ora 6 p.m. şi într-o jumătate de oră nu mai era. Unii primeau pachete, mai mă duceam şi eu pe la ei şi cerşeam, că nu puteam mânca ce mi se da, şi văzând pe ruşi că prind în mare peşte mic şi foarte gustos, m-am decis să-mi cumpăr o undiţă şi să vânez peşte pentru a-mi îmbunătăţi hrana. Mi-am cumpărat şi vânam pe fiecare zi câte 8, 9, 10 peşti, îmi cumpărasem cratiţă şi, după ce îi spintecam, curăţam şi spălam, ori îi fierbeam şi îi mâncam rasol cu lămâie, ori îi prăjeam în margarină şi cu acest mijloc îmi mai mulţumeam stomacul; de altfel era şi o trecere de timp, care nici nu doresc altfel decât să-mi pară minute şi anii zile. Stam singur pe malul mării cu undiţa afundată şi cu ochii pe plută să vedem când dă peştele în undiţă şi cu gândirea departe la Craiova la scumpele mele iubite Zaha şi fetiţe şi aşa-mi trecea tot timpul de după masă până la masa de sară care consta într-o supă nemâncabilă şi până la apel când intram în camere unde ni se închidea uşile de la ieşire şi tot astfel trec zile după zile, nopţi reci fără foc (fiind forţat să dorm aproape îmbrăcat) după nopţi, fără să ştim nimic care să ne bucure, să ne înveselească feţele; slăbim doar, de frig şi nemâncare.

C. Ionescu, portret în creion realizat de căpitanul Traian Zaman.

302

Î N S E R I A „V I N TA G E “ :

Răul de care a suferit România e încă prezent, cerându-şi vindecarea de la orbi şi de la surzi. — Louis Basset, mai 1920 Avem de-a face cu un personaj carismatic, de o inteligenţă sclipitoare, cu convingeri și principii ferme, deopotrivă sentimental și iremediabil îndrăgostit de România. Războiul unui slujitor devotat rămâne un tur de forţă profund umanist, un adevărat tratat de teorie și analiză politică pe înţelesul tuturor, străbătut necontenit de valorile morale. — Alina Pavelescu

Volumul reunește pagini selectate din două mărturii memorialistice și două viziuni diferite asupra disoluției armatei ruse în Primul Război Mondial, proces în urma căruia în Rusia s-a instaurat regimul bolșevic, iar întreaga Europă s-a reconfigurat. Cele două lucrări reprezintă memorii de front, personale, cu accent asupra Revoluției Ruse, ale unor participanți aflați în miezul evenimentelor și, în egală măsură, atestarea unei drame colective care, în acel moment, cu excepția Revoluției Franceze din 1789, nu avea un precedent sau un termen real de comparație în istoria europeană. Ambele mărturii sunt inedite pentru publicul românesc. În fragmentele de mai jos se vorbește despre activitățile revoluționare incipiente în rândurile armatei ruse care deja se dezintegrează, lăsând să se întrevadă și marele pericol de bolșevizare a trupelor românești în acele vremuri foarte tulburi.

Nikolai A. Monkevitz, Aleksandr N. Vinogradski

ALIATUL-INAMIC DESCOMPUNEREA ARMATEI RUSE ȘI PERICOLUL BOLȘEVIZĂRII ROMÂNIEI ÎN 1917 Selecţie, prefaţă și note de Șerban-Liviu Pavelescu Traducere din franceză de Alina Pavelescu Nikolai Augustovici Monkevitz (grafiat și Von Monkewitz) (1869– 1926) a fost şef de stat-major al Armatei a IV-a ruse și membru al Cartierului General de la Iași, aflat sub comanda generalului Dmitri Șcerbaciov. A emigrat în 1918 la Berlin, apoi în Franţa. A fost șef al spionajului în mișcarea antibolșevică. A dispărut fără urmă la Paris în anul 1926. Cartea sa, La Décomposition de l’Armée russe, a apărut direct în traducere franceză în 1919, la Paris. Este o relatare personală, „la cald“, axată pe descrierea evenimentelor politice și a efectelor acestora asupra trupelor rusești de pe frontul românesc. În fragmentul de mai jos aflăm mecanismele prin care flacăra revoluţiei a fost purtată în rândurile armatei ruse, în primăvara anului 1917. Pe pagina alăturată: Manifestaţie a soldaţilor ruși în oct. 1917.

I STOR I E

eputaţii trimiși de diferitele comitete cu misiunea de a lămuri trupele cu privire la revoluţie au făcut un imens rău armatei. Prima dată, fiindcă era Paștele, au sosit încărcaţi cu daruri pentru soldaţi, dar apoi au venit cu mâinile goale (revoluţia nu avea vreme să se ocupe de astfel de fleacuri). Veneau înarmaţi cu recomandări speciale, date de ministrul de război sau cu scrisori de acreditare emanând de la tot soiul de autorităţi. Acești deputaţi, misionari ai revoluţiei, purtau inevitabila brasardă roșie. Erau, în cea mai mare parte, oameni care, înainte de evenimente, preferaseră să stea în spatele frontului, în poziţii liniștite, mai degrabă decât să meargă pe front. Odată cu revoluţia, au devenit membrii unuia sau altuia dintre nenumăratele comitete executive. Se aflau printre ei mulţi muncitori veniţi din fabrici, care lucrau în industria de apărare naţională, așadar fuseseră scutiţi de serviciul activ. Ambuscaţii – e singurul termen ce li se potrivește – își luau acum un aer mândru și important, știind că preţioasa lor existenţă nu era ameninţată de nici un pericol. Bineînţeles, toţi pretindeau că sunt vechi revoluţionari. Mi-e greu să reproduc, chiar și în termeni generali, ce le spuneau trupelor, atât de incoerent și de confuz vorbeau, o adunătură de clișee și de banalităţi. Din nefericire, aceste discursuri produceau o profundă impresie asupra soldaţilor, care constatau o dată în plus că se putea vorbi nepedepsit despre necesitatea de a încheia o pace imediată și de a intra în tratative cu inamicul, despre inutilitatea tuturor războaielor etc. etc. În calitate de comandant de divizie, mă duceam permanent în tranșee, în același timp cu deputaţii-misionari. Asistam în general la pălăvrăgeala lor, dar, repet, nu găseam în ea nimic care să aibă sens. Era un fel de bolboroseală: „de acum poporul va conduce totul de unul singur; naţiunile trebuie să aibă dreptul să dispună de ele însele; pacea fără anexiuni, fără despăgubiri, republică federativă, ziua de lucru de opt ore, socializarea industriei“ etc. Acestea erau subiectele discursurilor înflăcărate, recitate și debitate cu obișnuitele gesturi revoluţionare, care ameninţau întotdeauna cu degetul și cu pumnul (caracteristic, se spune, pentru lipsa de talent oratoric), întretăiate abundent de apostrofări violente la adresa burgheziei perfide și a sângerosului Nicolae (sângeroșii Lenin, Troţki și compania nu se manifestaseră încă la acea dată), discursuri care, totuși, electrizau mulţimea. Din aceste palavre, soldaţii trăgeau concluzia că venise vremea când fiecare putea să facă ce voia fără să își atragă nici o responsabilitate. Aplaudau și strigau: „Ai dreptate, tovarășe!“

306

307

NI KOLAI MON K EV IT Z, A L EK SA N D R V INOGR AD S KI

Uneori luam și eu parte la discuţii și, dornic să le arăt soldaţilor adevărata faţă a celor care se ocupau de instruirea lor, le puneam deputaţilor diferite întrebări încuietoare. Îi întrebam, de pildă, dacă stătuseră multă vreme pe front, dacă participaseră la lupte, cât câștigau în fabrică. Îmi exprimam opinia că, din pur spirit de dreptate, trebuiau trimiși imediat pe front toţi militarii care nu trecuseră încă pe acolo, pentru a-i elibera pe muncitorii aflaţi în serviciu activ, că lucrătorii din fabricile de apărare naţională trebuiau puși pe același picior cu combatanţii, adică să primească aceeași soldă a soldatului de trupă, o uniformă, să fie hrăniţi, ei și familiile lor, pe cheltuiala statului și să li se suprime câștigul, pe care ei înșiși îl declarau la 10-20 de ruble pe zi. Reaminteam marele avantaj pe care îl reprezenta faptul că nu își riscau viaţa în fiecare minut, ca noi ceilalţi. Cuvintele mele le plăceau în general soldaţilor, care întâmpinau replicile deputaţilor cu râsete ironice. Mesagerii socialismului se grăbeau să schimbe subiectul cu teme mai puţin scabroase pentru ei și își reluau interminabila litanie despre burghezia care se hrănea cu sângele poporului etc etc. Ce mă mira în mod deosebit era faptul că deputaţii, care stăteau în tranșee în cea mai deplină siguranţă și care, cel mai adesea, nici măcar nu auziseră vâjâitul vreunui glonţ sau obuz, îmi cereau aproape întotdeauna să le semnez un certificat care să ateste că se aflaseră sub focul inamicului. Când voiam să știu la ce le-ar fi putut servi un astfel de certificat, răspundeau: „Cine știe, mi-ar putea fi util într-o zi!“ Înarmaţi cu astfel de certificate, făceau apoi demersuri la Cartierul General sau la minister pentru a fi decoraţi cu medalia Sfântul Gheorghe, care purta efigia ţarului Nicolae al II-lea, deși îl vestejeau pe acesta cu toate forţele. Îmi amintesc, ca și când s-ar fi întâmplat ieri, sosirea a trei dintre acești delegaţi. Era sfârșitul lui mai 1917, iar eu eram pe atunci șef de stat major al Armatei a IV-a. Trimiși de comitetul executiv al Sovietului deputaţilor muncitorilor și soldaţilor din Petrograd, erau blindaţi de permise de trecere și de recomandări de la Ministerul de Război, de la Soviete, de la marile state-majore. Unul dintre ei, un locotenent foarte tânăr și imberb, vorbea fără încetare, iar colegul lui, un muncitor de fabrică, vechi revoluţionar, fost exilat în Siberia (distincţie de înaltă valoare), îl întrerupea mereu zicându-i: „Nu te ambala, tovarășe! Nu cunoști subiectul! Nu spui ceea ce trebuie!“ Al treilea deputat, fost învăţător de ţară, vorbea puţin și făcea cea mai bună impresie. Se vedea că nesfârșitele înţepături între ceilalţi colegi ai lui îl deranjau foarte tare.

I STOR I E

Protest al soldaţilor ruși la Bacău, 17 mai 1917. Sursa: Arhivele Naţionale ale României.

Acești trei indivizi, „membri marcanţi ai comitetului executiv“, lucru de care am fost informaţi printr-o telegramă ce ne recomanda să le dăm tot concursul și să le oferim întreaga ospitalitate, s-au comportat la cină ca niște înalţi demnitari aflaţi în inspecţie într-un mic orășel de provincie. I-am întrebat cu modestie pe acești apostoli ai revoluţiei cum vedeau ei viitoarea organizare guvernamentală a Rusiei. Sigur pe sine, locotenentul imberb mi-a răspuns că Rusia va fi o republică federativă, după modelul elveţian. Fără să-i spun că petrecusem mai bine de un an în acea ţară și că îi cunoșteam perfect instituţiile politice, l-am rugat să-mi dea cât mai multe informaţii. Sărmanul misionar, mușcând momeala, dădu dovadă de o asemenea ignoranţă în legătură cu Elveţia și cu guvernarea acesteia, încât bătrânul muncitor revoluţionar, văzându-l cum se bâlbâie, l-a întrerupt cu aceste cuvinte: „Tovarășe, nu vorbi despre lucruri pe care nu le cunoști!“ I-am dat nefericitului lovitura de graţie spunându-i că știam foarte bine Elveţia și i-am explicat organizarea ei internă. Am adăugat că această formă de guvernare era complet inaplicabilă în Rusia, atâta vreme cât politica și reorganizarea ţării erau încredinţate unor aventurieri inculţi și lipsiţi de experienţă.

308

309

NI KOLAI MON K EV IT Z, A L EK SA N D R V INOGR AD S KI

Protest al soldaţilor ruși în gara Iași, mai 1917. Aleksandr Nikolaevici Vinogradski (1874–1935), general rus, istoric și erou al Primului Război Mondial, a fost șeful misiunii de artilerie rusești pe frontul românesc. După război a locuit la Odessa, apoi în Iugoslavia, stabilindu-se la Paris în 1926, unde s-a concentrat mai ales pe activitatea de istoric militar. Participarea lui în organizaţiile rușilor albi din exil pare să fi fost, în toată această perioadă, mult mai redusă decât aceea a lui Monkevitz. Tot în 1926 îi apare în franceză cartea La guerre sur le front oriental, de unde am preluat în ediţia noastră a doua parte, referitoare la situaţia de pe frontul românesc în toamna lui 1917 – începutul anului 1918. Relatarea lui, mult mai tehnică, se concentrează pe istoria colaborării româno–ruse în pregătirea și desfășurarea ofensivei din toamna anului 1917. Fragmentul de mai jos relatează momentele izbucnirii revoluţiei în Rusia, eveniment la care Vinogradski, aflat în permisie la Sankt-Petersburg, asistă în direct, din locuinţa sa învecinată cu garnizoana regimentului de gardă.

e 25 februarie/10 martie au început manifestaţiile muncitorilor provocate de lipsa pâinii. Pe 26 februarie/11 martie, acestea s-au accentuat și și-au pierdut caracterul „economic“, transformându-se deschis în tulburări politice. Societatea, fără să prevadă până unde vor ajunge lucrurile, aclama aceste manifestaţii, care, acoperite cu formule patriotice, cum ar fi „Jos

I STOR I E

germanii!“, „Jos miniștrii trădători!“, păreau să nu aibă nimic neliniștitor. Mediile financiare priveau situaţia cu calm, erau sigure că totul se va aranja fără vărsare de sânge și se așteptau la reforme în viitorul foarte apropiat. Pe 26 februarie/11 martie, guvernul a trebuit să recurgă la arme pentru a ţine sub control mulţimea. Seara, trupele erau încă, așa cum am avut ocazia să constat, sub controlul comandanţilor, astfel că se putea spera la o restabilire a ordinii și că sângele vărsat în acea zi ar fi putut fi de folos patriei. Dar în noaptea de 27 februarie/9 martie1, situaţia s-a schimbat deodată. Trezirea în acea dimineaţă a fost cât se poate de neplăcută: oamenii mei m-au anunţat că regimentul de gardă din Volînia sau, mai degrabă, batalionul lui de rezervă – căci regimentul însuși se afla pe front – s-a răsculat, i-a ucis pe unii dintre ofiţerii săi și a părăsit cazărmile pentru a se duce în masă la Dumă. Mă preveneau să nu ies din casă, căci avuseseră loc ucideri de ofiţeri în faţa ușii mele. Locuiam încă în vechea mea reședinţă de la cazărmile artileriei, peste drum de gardă, unde fusese instalat, de la începutul mobilizării, acest batalion de rezervă, primul care s-a răsculat. Oamenii din fostul meu regiment, care fuseseră lăsaţi în cazarmă, s-au purtat emoţionant și m-au rugat să nu mă expun dacă nu va fi nevoie, căci răsculaţii se legau de ofiţerii pe care îi întâlneau și le luau armele. Desigur că nu le-aș fi dat de bună voie sabia mea împodobită cu crucea Sfântului Gheorghe. Din stradă se auzeau deja urale și focuri de armă răzleţe, dar nu îţi puteai da seama exact ce se întâmpla. Am sperat la început că revolta va fi localizată și că “volinţii“ vor fi repede reprimaţi, dar mă înșelam, iar știrile au devenit tot mai îngrijorătoare. Duma, dizolvată prin ucaz imperial, nu numai că a refuzat să se supună, ci, dimpotrivă, s-a așezat în fruntea mișcării revoluţionare. Mulţimea, împreună cu soldaţii răsculaţi, jefuia clădirile statului. După-amiază, doar câteva companii din regimentele Preobrajenski și Semenovski mai rămăseseră credincioase jurământului prestat. Evenimentele care au urmat sunt suficient de cunoscute pentru a nu mai vorbi despre ele. Trupele aduse din apropiere de Petrograd treceau de partea revoluţionarilor într-o asemenea dezordine, încât un singur regiment bine disciplinat ar fi putut restabili ordinea fără dificultate. Această situaţie a durat multă vreme. Pe 28 februarie/13 martie, au început, sub pretextul unor „anchete politice“, vizitele jefuitorilor care devastau 1. Așa în original; corect: 27 februarie/12 martie.

310

311

NI KOLAI MON K EV IT Z, A L EK SA N D R V INOGR AD S KI

Octombrie 1917: mateloţi de pe crucişătorul Aurora vin în sprijinul bolşevicilor la Petrograd.

locuinţele particulare. Rebelii continuau să lupte cu sergenţii orășenești refugiaţi prin poduri sau, mai bine zis, continuau să îi vâneze și să îi ucidă. Casa în care locuiam a devenit teatrul unei astfel de lupte și s-a aflat toată ziua sub tirul armelor de foc. Soldaţi din regimentul Volînia au venit de mai multe ori să îmi ceară armele. Am hotărât să nu le dau și, din fericire, am putut scăpa din această afacere fără vărsare inutilă de sânge. Eu și soţia mea făceam tot felul de presupuneri despre situaţia generală. Circulau zvonuri care spuneau că împăratul era așteptat dintr-o clipă în alta să lanseze un manifest prin care dădea o nouă constituţie. Potrivit altor versiuni, fuseseră trimise de pe front efective importante care să reprime insurecţia și să restabilească ordinea în orașul aflat în întregime în mâinile revoluţionarilor. Această incertitudine apăsa greu, n-am mai trăit niciodată un astfel de coșmar și recunosc cinstit că bătăliile cele mai crâncene și mai sângeroase sunt mai ușor de suportat; linia lor de conduită e foarte simplă: să lupţi până la capăt.

Catherine Horel este director de cercetări la Centre National de la Recherche Scientifique din Franța; specialistă în domeniul Europei Centrale, predă la Paris I Panthéon-Sorbonne. A obţinut doctoratul în istorie cu o teză despre Les Juifs de Hongrie, 1825–1849, problèmes d’assimilation et d’émancipation. A publicat volume precum: La restitution des biens juifs et le renouveau juif en Europe centrale (2002) sau Cette Europe qu’on dit centrale: des Habsbourg à l’intégration européenne, 1815–2004 și Histoire de Budapest (2009; Premiul Guizot al Academiei Franceze). Cartea de față este prima biografie realizată de un istoric, pe baza unei documentări vaste, a controversatului Miklós Horthy, de numele căruia se leagă renașterea Ungariei după destrămarea Imperiului Austro-Ungar și încercarea de a recupera din teritoriile pierdute la Congresul de Pace de la Versailles din 1919–1920. Pentru românii din Transilvania de Nord și nu numai, numele său este egal cu ocupația, deportările și abuzurile contra populației civile din anii 1940–1944.

Catherine Horel

AMIRALUL HORTHY, REGENTUL UNGARIEI Traducere din franceză de Lia Decei

V I I I . R E G E N T U L Ș I R E G E L E : P RO B L E M A R E S TA U R A Ț I E I

ngaria se străduiește să devină o țară stabilă. Loviturile suferite din 1918 au zdruncinat în profunzime structurile sociopolitice. Republica Sfaturilor, apoi teroarea albă au creat o situație de anarhie, iar noua ordine impusă de contrarevoluție trebuie să se desprindă de elementele violente care au însoțit instaurarea ei. Semnarea Tratatului de la Trianon pune capăt cu siguranță incertitudinii teritoriale, însă Ungaria este supravegheată îndeaproape de aliați și de țările succesoare. Oare, în acest context, reîntoarcerea regelui Carol [IV] poate fi un factor destabilizator? Sau regenerator? Dezbaterea în jurul unei eventuale restaurații se duce în jurul acestei întrebări. Legitimiștii sunt de părere că suveranul este așteptat de marea majoritate a populației și că autoritatea sa va permite să redea Ungariei încrederea în viitor. Ei resping obiecțiile. În cazul în care Carol reușește să revină în țară, regentul trebuie automat să-i cedeze puterea. Puși în fața unui fapt împlinit, aliații și statele vecine nu vor putea decât să se încline în fața voinței naționale. Partizanii alegerii libere vin cu aceste argumente: Habsburgii

I STOR I E

sunt pentru totdeauna înlăturați de la tron, pe de o parte, pentru că au adus prejudicii națiunii ungare vreme de secole și, pe de altă parte, în virtutea recentelor hotărâri ale Conferinței de pace, care interzic întoarcerea lor în Austria și în Ungaria. Regența trebuie menținută ca formă de tranziție, în așteptarea alegerii unui nou suveran. Care este poziția lui Horthy în fața acestei dileme? Este clar că ambele grupuri încearcă să-l folosească pe regent în beneficiul lor. Acesta nu are deocamdată o poziție tranșantă. Prin origini, mediu, prin trecutul habsburgic și prin ideile sale, el se înscrie în tradiția legitimistă. De altfel, el afirmă aceasta în mai multe rânduri, dând astfel carliștilor impresia că este gata să-i transmită suveranului puterea. Însă accederea lui la putere este datorată grupurilor de ofițeri partizani ai alegerii libere, le este dator și știe că aceștia pot eventual să se întoarcă împotriva lui pentru a instaura o dictatură militară sau să aleagă un rege care să le convină. În fine, vanitatea sa și pofta de putere sunt, de asemenea, determinante. Prima tentativă îl ia prin surprindere și el decide singur. A doua este mai mult sau mai puțin așteptată și anturajul are timp să-l influențeze. Nu există o schimbare între cele două tentative din martie și octombrie 1921, în pofida speranțelor întreținute de legitimiștii aflați în Ungaria și cei care sunt prezenți alături de rege. În lupta dintre cele două grupuri de influență, este evident că horthyștii domină, probabil pentru că sunt mai realiști. Contrar carliștilor, ei sunt pe teren și se asigură după prima tentativă că omul pe care-l susțin nu se va răz gândi. Legitimiștii sunt divizați din punct de vedere geografic. Șefii lor se află la Budapesta, trupele lor potențiale în vestul Ungariei, celelalte două nuclee sunt la Viena și în Elveția, alături de Carol. Aceștia din urmă sunt despărțiți de țară din 1918 și gândesc cu ajutorul unor criterii de acum depășite. Regele este veleitar, ascultă cântecul sirenelor care-i prezintă intrarea în Ungaria ca pe un drum triumfal. Este făcut să creadă că țara o să se ridice ca un singur om pentru a-l întâmpina. Or, țara se săturase de război, de revoluții, de mizerie și de incertitudini. Instaurarea regenței a pus capăt crizei identitare și mulțumește populația. Nimic nu permite să te gândești la acceptarea unanimă a unei noi schimbări de regim, însă, de ase menea, nimic nu permite să se spună că restaurația ar fi urmată de un nou episod de violență. Horthy se simte suficient de puternic în martie 1921 pentru a lua o decizie capitală care să angajeze viitorul. Dă o dublă lovitură, consolidându-și definitiv puterea în interior și în exterior. El devine desigur ostaticul electorilor liberi, dar aceștia din urmă trebuie să admită, în același timp, că nu pot să întreprindă nimic fără el. Ambiguitatea regimului este pecetluită în această alianță contra naturii între amiralul legitimist și oamenii noi.

314

315

C atherine H orel

Sursele contemporane referitoare la cele două tentative de restaurație sunt în mod clar antagoniste. Ele emană esențialmente de la legitimiști, și mai precis din anturajul lui Carol. Horthy este prezentat, în cel mai bun caz, drept prizonierul oamenilor lui Gömbös și, în cel mai rău caz, ca trădător. Biografiile autorizate ale regentului îl arată, în schimb, pradă unor mustrări de conștiință, dar animat de un singur lucru, și anume de datoria de a salva țara de o nouă aventură riscantă. Întrevederea de două ore care are loc duminică, 27 martie 1921, între cei doi bărbați s-a desfășurat fără martori: nimeni dintre cei prezenți în anticameră n-a putut sau n-a vrut să asculte la ușă. Întrevederea este relatată numai de Horthy în Memoriile sale. Carol n-a lăsat nimic scris de mâna lui, cu toate că secretarul său, căpitanul Karl Freiherr von Werkmann, a publicat în 1924 notele pe care i le-ar fi dictat regele. Acesta din urmă ar fi afirmat, în plus, că nu voia să-i acuze prin relatarea lui pe con ducătorii de atunci. Celelalte mărturii au fost scrise de legitimiști maghiari și austrieci mai mult sau mai puțin apropiați de Carol și de evenimente. Carol de Habsburg își părăsește reședința de la Prangins, în Elveția, și, după un voiaj incognito, sosește la Viena în seara de vineri, 25 martie 1921. El se duce la contele Tamás Erdődy, căruia i-a cerut ajutorul pentru a trece frontiera austro–ungară. După propria relatare, Erdődy este devastat de inițiativa lui Carol, pe care o consideră foarte inoportună. În timpul unei vizite în Elveția cu câteva luni în urmă, aflase despre acest proiect și considerase că unii îl manipulau pe rege. El și-a exprimat îndoielile, dar se simte ca o persoană care strică cheful altora („Spielverderber“). Când regele sosește la el în plină noapte, Erdődy intră în panică în fața „acestei lipse de experiență“ și explică riscurile inerente. Degeaba – el trebuie să-i procure lui Carol o viză și să-l însoțească în Ungaria. Ajung la Szombathely în seara de sâmbătă, pe 26, și se duc la palatul epis copal, unde episcopul, contele János Mikes, primește câțiva invitați în seara de Paști, printre care pe ministrul cultelor și instrucțiunii publice, prelatul József Vass. Toți sunt uluiți. Părerile celor prezenți în legătură cu ceea ce trebuie făcut diferă. Cu toate acestea, toți sunt convinși că Horthy se va înclina, în virtutea supunerii datorate suveranului legitim. Unii, printre care Erdődy și colonelul Lehár, se gândesc că regele trebuie să rămână la Szombathely și să organizeze preluarea puterii; în schimb, ceilalți sunt pentru efectul surprizei și-l sfătuiesc să plece imediat la Budapesta, sediul puterii și al simbolurilor sale. Aceștia din urmă obțin câștig de cauză; se optează totuși pentru o surpriză amânată. Prim-ministrul, contele Teleki, care s-a grăbit să vină, tre buie să plece în recunoaștere și să se ducă să-l prevină pe Horthy. Mașina sa pleacă cu mai multe ore

I STOR I E

Horthy și Hitler în timpul întâlnirii din 1938.

înaintea celei a lui Carol, dar șoferul se rătăcește și Teleki va ajunge la Budapesta după rege. Acesta din urmă este însoțit de contele Antal Sigray, comisar al guvernului pentru regiunea vestică, la volanul mașinii se află contele Pál Almássy. Pe drum, Carol formează guvernul și atribuie posturile. Ajung la Budapesta duminică, 27 martie, la ora prânzului. În timp ce Carol așteaptă la sediul guvernului, la Palatul Sándor, în fața Palatului Regal, Sigray traversează Piața Sfântul Gheorghe și se duce să-l prevină pe Horthy, pe care-l crede deja informat de Teleki. Însă regentul nu știe nimic și trebuie să-și întrerupă dejunul în familie pentru a-l primi pe Sigray. Se duce apoi în biroul său pentru a-l primi pe rege, care, între timp, a îmbrăcat o uniformă maghiară și ajunge la palat. Gărzile și ofițerii prezenți l-au salutat regulamentar, dar fără excesivă politețe. Versiunile diferă în legătură cu numărul și calitatea persoanelor prezente în anticameră. Aghiotantul lui Horthy, căpitanul Magasházy, este citat de toate mărturiile, dar el era logic în serviciu în acel moment. În schimb, este puțin probabil că Gömbös se găsea acolo la sosirea regelui, pe care nimeni nu-l aștepta! Întrevederea se derulează în mai multe faze, a căror alternanță corespunde argumentelor pe care protagoniștii le avansează în sprijinul pozițiilor respective. Două teme domină înfruntarea: supunerea datorată de amiral regelui său, de care este legat prin jurământ; reacția potențial violentă a aliaților și a țărilor succesoare în caz de restaurație. Horthy descrie în Memoriile sale totala surpriză în fața sosirii suveranului – ceea ce reflectă realitatea. Contestabilă însă este afirmația că a decis rapid și irevocabil să-i ceară lui Carol să se întoarcă imediat în Elveția. Horthy, ca majoritatea legitimiștilor care se află în țară (Teleki, Bethlen, Sigray etc.), consideră acțiunea

316

317

C atherine H orel

Horthy și trupele sale intră în Oradea (1940).

lui Carol prematură, date fiind situația țării, abia ieșită din peri pețiile de după război, și amenințarea reprezentată de crearea Micii Antante. Cu toate acestea, ne putem îndoi de sinceritatea lui Horthy în această privință, căci el și-a asumat între timp rolul de regent. Este, în plus, conștient de schimbarea opiniei despre Habsburgi. Nu are încredere în armată, căci majoritatea cadrelor au apărut după mișcarea de la Szeged. Teama de o intervenție externă este reală la el. Totuși, de când a ajuns regent, Horthy n-a făcut nici o declarație care să lase să se presupună că a devenit partizan al alegerii libere, dimpotrivă, a oferit numeroase garanții legitimiștilor. În virtutea jurământului prestat de Horthy lui Carol în timpul imperiului, acesta din urmă este în drept să pretindă ca amiralul să i se supună și să-i predea puterea. Carol dă dovadă de o mare naivitate, iar Horthy îi demonstrează cu abilitate că, între timp, el a jurat fidelitate națiunii maghiare, ceea ce primează, după el, asupra jurământului imperial – întrucât imperiul nu mai există. Carol încearcă să-l convingă pe Horthy, promițându-i marea cu sarea (un titlu de prinț, Ordinul Maria Theresia). Adversarii lui Horthy pretind contrariul și-l prezintă pe amiral ca pe un cerșetor. Este puțin probabil că Horthy și-a vândut „regatul pentru un cal“. Această negociere ridicolă avea probabil scopul de a câștiga timp și, de altfel, a reușit, de vreme ce Carol a sfârșit prin a fi agasat de obiecțiile minore ale amiralului asupra naturii jurământului și a Sfintei Coroane. Pentru a spulbera rezistența regentului, Carol atacă. La argumentele lui Horthy în legătură cu pericolul unei invadări a Ungariei de către trupele cehoslovace sau iugoslave, regele declară că se bucură de susținerea unei mari puteri. Emisarii regelui, printre care se aflau cumnații lui, Xavier și Sixte de Bourbon-Parma, sondaseră

I STOR I E

efectiv anumiți decidenți francezi în lunile precedente. Aceste vizite erau cunoscute în cercurile legitimiste și se estima pe atunci că numai Franța ar fi fost în măsură să oprească protestele Micii Antante în cazul restaurației. În nici un caz însă Carol nu a negociat el însuși. Se pare că a fost vorba despre înșelătorie, un joc necinstit între Paris și Prangins. Francezilor le era, fără îndoială, greu să-și imagineze că regele ar putea să încerce efectiv o lovitură de stat în circumstanțele prezente. Carliștii, în schimb, au interpretat cea mai mică declarație binevoitoare într-un sens favorabil speranțelor lor. Exaltarea de care vorbește contele Erdődy în decembrie 1920 pare să coroboreze această impresie. Carol se simte învestit cu o misiune divină, constând nu numai în a merge să salveze Ungaria, ci și în a restaura ansamblul Monarhiei Habsburgilor. Horthy înțelege imediat asta și propune la început regelui să se ducă la Viena, oferindu-i chiar trupele lui Lehár. Este o manevră pentru a câștiga timp, și Carol nu cade în capcană. Viena se află în mâinile social-democraților și este cu neputință ca el să se poată impune. Regele îi spune atunci explicit lui Horthy că deține asigurări concrete ale neutralității aliaților și a Micii Antante. Amiralul îl presează pe Carol să-i furnizeze dovada, promițându-i că, în acest caz, el este gata să se încline. Crezând că a câștigat partida, regele lansează nu mele lui Aristide Briand, președintele Consiliului de Miniștri francez, pe care Sixte de Bourbon-Parma l-a abordat într-adevăr și cu care s-a întâlnit, dar fără rezultat. Este o carte proastă, care arată neseriozitatea cu care Carol tratează două puncte. În primul rând, ce s-ar fi petrecut în cazul reușitei? Nu ni-l putem imagina pe Briand felicitându-l pe Habsburg pentru reîntoarcerea sa. Mai degrabă, ar fi dezmințit orice implicare, dar Franța ar fi fost foarte stânjenită. În al doilea rând, înseamnă proasta cunoaștere a litigiului ungaro– francez de după ocuparea Szegedului. Horthy nu are deloc încredere în Franța și probabil că n-ar fi cedat la această așa-zisă dovadă. Regele nu mai are nici un atu și își dă seama de asta. Conform celor spuse lui Werkmann, Carol se simte atunci teribil de singur: „Nu aveam pe nimeni alături de mine. Nu știam nici măcar unde erau cei doi însoțitori. Eram dezarmat, fără măcar să am revolverul la mine. Afară, așteptau aghiotanții lui Horthy și ceilalți zbiri ai lui. Toți cei de aici nu ascultau decât de ordinele lui. Căzusem într-o capcană“. Horthy este de acum înainte în poziție de forță față de suveran, pe care-l convinge să plece – pentru început – la Szombathely. El jură că va aplana situația între timp, repetându-i lui Carol că tentativa sa este prematură, ceea ce corespunde opiniei răspândite, în general, printre legitimiștii sinceri. Această întrevedere este un moment capital în evoluția personală a lui Horthy. Fără îndoială că atunci și-a dat seama, de fapt,

318

319

C atherine H orel

de puterea sa și de poziția pe care o are. El reușește să-i comande însuși împăratului. Utilizând codurile militare, pe care le stăpânește perfect, se arată inflexibil. „El s-a comportat în fața suveranului într-un mod atât de energic și aproape fără menajamente precum odinioară, ca fost amiral, în timpul rebeliunii de la Kotor.“ Slăbiciunea și indecizia lui Carol îi sunt cunoscute și se joacă cu el ca pisica cu șoarecele. Chiar în scrierea hagiografică a lui Werkmann, neputința și ezitările lui Carol sunt manifeste. În relatarea sa, Horthy îl descrie pe monarh ca fiind manipulat de anturajul său și desprins de realitate, ceea ce este probabil exact. Fapt este că, în timpul aces tei întrevederi de mai bine de două ore, amiralul dă dovadă de o fermitate care ulterior îi va lipsi adesea. În fața lui Carol, el cunoaște perfect partitura, este în elementul său dinastic și militar. În această confruntare de o intensitate dramatică extraordinară, în care se joacă soarta Ungariei, Horthy e stăpân pe situație. Îi trece prin minte amintirea lui Franz Joseph și se întreabă ce ar fi făcut în locul său bătrânul împărat, însă acesta din urmă nu s-ar fi înjosit niciodată la o asemenea târguială. Carol este abătut și pleacă împreună cu Sigray în direcția Szombathely. Horthy, epuizat, se prăbușește în lacrimi pe biroul său, așa cum povestește prințul Windischgraetz, care sosește la palat la sfâr șitul după-amiezii: „L-am găsit pe Horthy încovoiat pe masa de lucru; a ridicat ochii spre mine și a spus: «Eu, bătrânul soldat, mi-am renegat jurământul», și s-a prăbușit suspinând. M-am străduit să-l calmez, pentru a afla ce se petrecuse. Dar n-am putut afla nimic de la amiral, care părea complet demoralizat“. Cei doi bărbați nu se mai întâlniseră de la funesta întrevedere din 8 noiembrie 1918. Nu se vor mai revedea niciodată după 27 martie 1921. Carol nu vrea să creadă în declarațiile de loialitate ale Horthy față de el, legătura dinastică este ruptă între suveran și amiral. Între timp, anticamera biroului s-a umplut și, de această dată, mai multe surse atestă prezența lui Gyula Gömbös. În mod evident, apropiații lui Horthy sunt cuprinși de panică – și, mai ales, partizanii alegerii libere. Întoarcerea regelui ar fi pus capăt speranțelor lor. Horthy își revine rapid și îl convoacă pe ministrul plenipotențiar francez Fouchet, pentru a-i face cunoscută tentativa lui Carol. De a doua zi, lunea Paștilor, britanicii, italienii și țările vecine sunt alertate. Agitația care domnește atunci în cancelarii vine să coroboreze teza conform căreia restaurația ar fi declanșat o criză majoră. Dar pare la fel de evident că ungurii au provocat în mod deliberat această agitație, pentru a-l forța pe Carol să plece. Francezii dau o dezmințire formală alegațiilor conform cărora Briand ar fi susținut proiectul restaurației. Când Carol ajunge la Szombathely în zorii zilei de luni, 28 martie, nu mai are nici o ieșire. Reală răceală sau

I STOR I E

reacție psihosomatică, el se îmbolnăvește și este nevoit să rămână la pat mai multe zile. De acest sejur involuntar profită ambele tabere pentru a-și afirma pozițiile, însă legitimiștii sunt net în retragere, unii sunt triști că au fost luați prin surprindere de rege și toți sunt de acord asupra inoportunității demersului său. Mai mulți reprezentanți ai acestui curent se deplasează de altfel la Szombathely pentru a-l vedea pe Carol și a-l convinge să cedeze. Astfel, conții Andrássy și Bethlen sunt alături de el încă de marți, 29, pentru a-l convinge că prezența sa este o amenințare pentru țară. Mica Antantă face să crească încordarea, mișcările trupelor sârbești sunt vizibile la frontiera sudică, iar flota iugoslavă este pregătită să ridice ancora la Zemun (Zimony, Semlin). Telegramele Ministerului Afacerilor Externe maghiar destinate ambasadorului de la București, András Hory, sunt interceptate de poșta română. Au fost tăiate comunicațiile cu Szombathely pentru a-l izola pe rege. În cele din urmă, acesta face o declarație în care-și anunță plecarea pentru 3 aprilie. Boala sa servește în mod vizibil drept pretext, și de altfel o mărturisește chiar el. A fost adus la căpătâiul său un medic englez de la Viena, doctorul Fitz Williams. Dar el este încă la Szombathely luni, 4 aprilie, și este presat să părăsească teritoriul Ungariei a doua zi, lucru pe care sfârșește prin a-l accepta. Între timp, guvernul se asigură că se va deplasa cu trenul spre Elveția via Austria. Mulțimea îl conduce în triumf în momentul plecării, ceea ce îi reanimă iluziile referitoare la susținerea masivă a populației maghiare. Aceste iluzii vor continua să fie întreținute după sosirea în Elveția, unde trebuie să-și schimbe reședința, căci Confederația începe să găsească acest oaspete puțin cam inoportun. El va locui de acum înainte la Castelul Hertenstein. O schimbare decisivă se produce în Ungaria la câteva zile după plecarea lui Carol. Contele Teleki este înlocuit în fruntea guvernului de contele István Bethlen. Pe moment, importanța acestei numiri nu le apare observatorilor evidentă. Legitimiștii văd în aceasta chiar confirmarea orientării loialiste a puterii, care pare să se apropie de ideile lor. Această interpretare nu este falsă. Există incontestabil voința de a stabiliza regimul, numind în fruntea sa personalități mai puțin compromise în mașinațiile contrarevoluției. Sunt privilegiați deci politicienii căliți în vechiul regim, adesea aristocrați și puțin susceptibili să fie favorabili electorilor liberi. Asta însă nu înseamnă că sunt partizani ai „chestiunii regale“. În primul său discurs în fața Parlamentului, la 19 aprilie 1921, Bethlen pune înainte de toate consolidarea regimului și redresarea economică. El evocă și chestiunea regală, dar punându-i la locul lor pe legitimiști și pe electorii liberi. El insistă asupra caducității Pragmaticei Sancțiuni care lega Ungaria de Austria, ceea ce ne poate face să ne gândim că îi respinge

320

321

C atherine H orel

pe Habsburgi, dar, în același timp, amintește de legea I:1920 referitoare la regență, din care el face fundamentul statului, ceea ce trimite alegerea unui nou suveran la calendele grecești. În lunile care urmează, tabăra legitimistă încearcă să se reconstituie, însă este divizată. Bethlen este bănuit că nu joacă cinstit – și, în general, pe bună dreptate. Politicienii legitimiști – precum contele Gyula Andrássy, președintele Adunării Naționale István Rakovszky, contele Sigray – vin alături de el. La 22 august 1921 este organizată o întâlnire între principalii șefi ai mișcării și Horthy. Ea îi reunește în jurul regentului și al lui Bethlen pe contele Andrássy și pe fostul ministru Gusztáv Gratz. Horthy insistă asupra fidelității sale față de Carol, dar și asupra inoportunității restaurației pentru moment, căci este mai întâi necesar să fie consolidată situația în interiorul țării. Regentul îi invită pe legitimiști să-l susțină, amintind de solidaritatea pecetluită între ei la Szeged. Or, întoarcerea regelui ar conduce în mod inevitabil la noi tulburări. Majoritatea legitimiștilor se alătură atunci lui Horthy și lui Bethlen, sperând că stabilizarea țării va permite pe termen mai mult sau mai puțin scurt să fie rechemat Carol. În ace lași timp, anturajul suveranului continuă să-l convingă să încerce încă o dată să preia puterea. Prințul Windischgraetz, care-l întâlnește pe Carol în timpul verii, presimte că se va întâmpla ceva rău, căci îl vede înconjurat de prea mulți politicieni. El constată, în plus, precaritatea situației acestor aristocrați deveniți aventurieri, care-și vând bijuteriile de familie pentru a finanța campania în favoarea restaurației. Î N CO L E C Ț I A „ I STO R I E “ :

Pentru britanici, România nu reprezenta o preocupare majoră. În anii ’30, în ochii proverbialului om de pe stradă, această ţară se reducea la Madame Lupescu şi petrol. Această gândire s‑a schim‑ bat în momentul în care România a ajuns să aibă o importanţă vitală pentru maşina de război a lui Hitler. În opinia britanicilor, singura alternativă părea să constea în operaţiuni militare clan‑ destine în vederea contracarării influenţei şi controlului germanilor asupra ţării şi regiunii. Cartea de faţă examinează aceste ope raţiuni. — Dennis Deletant

Â© MARK JERSON

Martin Kitchen (n. 1936), specialist în istoria Europei Centrale, mai ales a Germaniei, este profesor emerit la Simon Fraser University din British Columbia (Canada). Istoria Germaniei moderne de la 1800 până în prezent este o cercetare detaliată asupra devenirii acestei țări în ultimele două secole, trecând prin toate evenimentele majore, de la lupta pentru eliberarea de sub dominația napoleoniană și până la guvernele cancelarului Angela Merkel. În fragmentul de mai jos este vorba despre Revoluția din 1848, care, în Germania, spre deosebire de alte țări de pe continent, a fost mai degrabă politică, și nu militară: reprezentanții germani au încercat cu precădere să rezolve pe cale pașnică, parlamentară, chestiunile sociale și economice ale țării. Acum iau avânt aspirațiile liberale, față în față cu reacțiunea conservatoare.

Martin Kitchen

O ISTORIE A GERMANIEI MODERNE DE LA 1800 PÂNĂ ÎN PREZENT Traducere din engleză și note de Mugur Butuza

R E VO L U Ț I A

a fel ca în 1830, evenimentele din Paris au declanșat o serie de revolte în Germania anului 1848. În 24 februarie, Ludovic Filip a fost detronat; trei zile mai târziu, la Mannheim, a avut loc o manifestație de masă unde au vorbit radicalul Friedrich Hecker și liberalul Karl Mathy. Ei solicitau libertatea presei, libertatea de adunare, introducerea procesului cu jurați și instituirea unei miliții populare, precum și un parlament național german. În 1 martie, o delegație a plecat la Karlsruhe pentru a prezenta aceste revendicări, însoțită de o mare mulțime, printre care se aflau și indivizi înarmați. Inițial, marele duce de Baden a refuzat negocierile, declinând în același timp oferta de asistență militară din partea Prusiei. Apoi a format un nou cabinet ministerial, în care au fost incluși și liderii liberali, iar aceștia au început să implementeze majoritatea revendicărilor lor inițiale. Presiuni similare s-au exercitat în multe dintre statele germane, în majoritatea cazurilor cu rezultate asemănătoare. S-au

I STOR I E

desfășurat alegeri, au fost numiți miniștri liberali, au fost inițiate modificări constituționale, iar rămășițele vechii ordini feudale au fost abolite. Evenimentele violente au fost foarte puține. Mulțimea a luat cu asalt primăriile din Frankfurt și München, dar numai în Prusia și Austria au avut loc confruntări serioase între popor și armată. În Renania prusacă se desfășura o agitație iacobină sau, cu un termen larg răspândit la momentul respectiv, „comunistă“. La Köln, cunoscutul medic radical Andreas Gottschalk, aclamat de o mulțime entuziastă de vreo 5.000 de persoane, a solicitat instituirea unui comitet revoluționar. Demonstrația a fost dispersată de armată, spre ușurarea liberalilor. După o serie de manifestații de mai mică amploare în Berlin, ce au implicat încleștări cu armata, Friedrich Wilhelm al IV-lea a decis să facă un gest de conciliere. A abolit cenzura și a promis reconvocarea unei Diete Unite, dar și că Prusia va avea în sfârșit o constituție. În 18 martie, o mare mulțime s-a adunat în fața palatului regal din Berlin pentru a-și exprima simpatia pentru aceste măsuri și pentru a urgenta implementarea lor. Mulțimea cerea și ca trupele care păzeau palatul să fie retrase în cazărmi. Comandantul garnizoanei, generalul von Prittwitz, considerând această manifestație drept un atac periculos asupra puterii de comandă a regelui și împotriva înseși temeliilor statului prusian, a ordonat trupelor să spargă manifestația. Nu s-au tras decât două focuri de armă, nu se știe de către cine, dar au fost suficiente pentru a porni o luptă de stradă sângeroasă. S-au ridicat baricade, iar până a doua zi fuseseră ucise deja 230 de persoane. Știința militară convențională spunea că dacă armata nu reușea să ia cu asalt baricadele în mai puțin de 24 de ore, aceasta trebuia retrasă, iar localitatea respectivă asediată. Drept urmare, Prittwitz a solicitat ca luptele din Berlin să înceteze. Deși intransigenții conduși de Wilhelm, fratele regelui, au considerat că acesta era un gest de supunere lașă față de mulțime, Friedrich Wilhelm al IV-lea a fost îngrozit de numărul mare de victime și era hotărât să dezamorseze situația explozivă. În 19 martie a participat la funeraliile celor morți pe baricade. Apoi a luat parte la ceremonia de transfer a pazei palatului către unități de miliție civilă. Prințul Wilhelm, liderul partidei militare, a plecat în exil la Londra, alăturându-se lui Metternich și Guizot. În 21 martie, regele a călărit pe străzile Berlinului cu cocarda în culorile auriu, roșu și negru a liberalilor naționaliști. Deși a refuzat să fie numit „împăratul Germaniei“, el a ținut cel mai

324

325

M artin K itc hen

faimos discurs al său, în cheia sapiențială specifică, în care anunța în fața unei mulțimi extaziate că „Prusia se dizolva în Germania“. O săptămână mai târziu, a numit un nou cabinet sub conducerea a doi liberali renani de frunte – Ludolf Camphausen și David Hansemann. Ultraconservatorii prusaci, între care, la loc de cinste, se afla și Bismarck, îngroziți de triumful liberalilor din vest, au conceput planul unei contrarevoluții. Revoluționarii câștigaseră prima rundă, însă între ei existau disensiuni, iar regele, de al cărui sprijin depindeau, era nesigur, ezitant și sub presiunea constantă a armatei și regaliștilor. În Prusia, revoluția a fost în principal urbană, dar în multe alte părți ale Germaniei, mai ales în regiunile sud-vestice și în Thuringia, au izbucnit revolte țărănești. Acestea erau îndreptate împotriva latifundiarilor, a administratorilor terenurilor arendate, a cămătarilor evrei, dar și a negustorilor de vite. S-au ars contracte, s-a refuzat plata taxelor, braconierii și-au făcut de cap, și s-au format comitete de apărare a siguranței publice. La Wiesbaden, mii de țărani au revendicat preluarea domeniilor nobiliare de către stat și distribuirea lor către popor. Răscoalele țărănești aveau prea puține lucruri în comun cu revoltele urbane. Compoziția lor socială, obiectivele lor și metodele folosite erau foarte diferite. Liberalii din orașe erau îngroziți de violențele din mediul rural și condamnau lipsa de respect a țăranilor față de proprietatea privată. În anumite situații, guvernele liberale au trimis trupe pentru a-i ține în frâu pe țărani. Pe de altă parte, liberalii simpatizau cu revendicarea abolirii privilegiilor aristocrației și cu înlăturarea ultimelor vestigii ale feudalismului. Odată ce aceste obiective au fost atinse, pacea și liniștea a fost reinstaurată, iar țărănimea, adică marea majoritate a germanilor, și-a pierdut interesul pentru revoluție. Reforma constituțională și chestiunea națională erau prea puțin relevante pentru țărani și numai în foarte puține cazuri au reușit radicalii urbani să mobilizeze nemulțumirile rurale în sprijinul propriei lor cauze. Proletariatul, în numele căruia Marx și Engels au scris Manifestul Comunist în 1848, nu a reușit să se ridice la așteptările lor înalte și nerealiste. Departe de a forma avangarda revoluției socialiste, muncitorii s-au dedat la orgii luddite. În unele centre industriale au fost distruse mașinăriile, iar vasele cu aburi și căile ferate au fost confiscate de muncitori. În orașele mari, muncitorii au participat la demonstrații, iar în Berlin au luptat pe baricade, dar în alte regiuni au rămas remarcabil de pasivi. Artizanii și ucenicii lor au fost mult mai activi. Ei împărtășeau ura înflăcărată

I STOR I E

a muncitorilor față de industrializare în asemenea măsură, încât cele două grupuri erau practic indistincte. Printr-o dialectică complexă, protestele violente și revendicările politice ale țărănimii, muncitorilor industriali și ale artizanilor au dat greutate solicitărilor pașnice ale notabilităților urbane. Dar în același timp exista o divergență evidentă atât între obiectivele acestor grupuri, cât și între metodele folosite. În plus, în Germania anului 1848 nu se desfășura o singură revoluție, ci mai multe. Mișcarea revoluționară era descentralizată, ceea ce slăbea mișcarea pentru schimbări fundamentale în Confederație. În fiecare stat, liberalii erau teribil de înspăimântați să nu fie copleșiți de radicali și socialiști, erau neliniștiți că mișcarea pentru reforma constituțională și reconstrucția națională ar fi putut fi măturată de o revoluție socială. Însuși faptul că guvernele cedaseră atât de ușor și de repede revendicărilor lor inițiale punea problema unde se afla de fapt puterea. Unde se afla aceasta, în cabinetele intelighenției urbane sau în stradă? Miniștrii liberali erau hotărâți să oprească revoluția socială, dar erau foarte conștienți că tocmai violența populară îi adusese la putere. Odată ce vechiul regim capitulase, liberalii se temeau mai mult de radicali, căci revoluția intra într-o nouă fază în care începea abordarea problemei naționale. În 5 martie, un grup divers, alcătuit preponderent din politicieni din sud-vestul Germaniei, s-a întâlnit la Heidelberg pentru a discuta următoarea mișcare. Printre aceștia se numărau republicanii radicali Hecker și Struve și monarhistul moderat și liberal Heinrich von Gagern. Aceștia au convenit asupra unui număr mic de chestiuni, printre care că reprezentanții diverselor diete ar trebui să formeze un „preparlament“ care să se reunească la Frankfurt pentru a stabili regulile de bază ale alegerilor din întreaga Germanie. La scurt timp după aceea, Bundestagul din Frankfurt a numit un comitet de șaptesprezece persoane pentru a dezbate reforma federală. Preparlamentul și-a început dezbaterile în 31 martie. Cei 574 de delegați, proveniți în principal din sudul și vestul Germaniei, și printre care erau numai doi austrieci, s-au împărțit curând în două tabere ostile. Liberalii voiau să creeze o monarhie parlamentară care să se consulte îndeaproape cu Bundestagul. Radicalii cereau o republică cu puteri executive și legislative investite într-o convenție revoluționară. Totuși, exista un acord general că decizia asupra formei viitoare a Germaniei trebuia luată de PA R L A M E N T U L D E L A F R A N K F U RT

326

327

M artin K itc hen

un nou organism ales pe baza unui sufragiu extins. Moderații s-au ferit de confruntarea directă, sperând că era posibil să creeze o Germanie unită și liberă prin consultarea cu guvernele existente. Hecker și Struve nici nu voiau să audă. În 12 aprilie, au proclamat guvernul republican provizoriu la Konstanz, apoi au mărșăluit spre Freiburg împreună cu 6.000 de susținători înarmați. Trupele federale au întâmpinat prea puține dificultăți în zdrobirea acestei prost organizate rebeliuni în 20 aprilie. Hecker a fugit din țară. Robert Blum, liderul stângii moderate, i-a învinuit pe rebeli că ar fi trădat cauza republicană, jefuind-o de legitimitatea democratică. Marx și Engels au fost și mai categorici în condamnarea acestui puci inoportun. Alegerile pentru adunarea națională au fost organizate de fiecare stat în parte, astfel încât numărul celor eligibili să voteze diferea mult de la un stat la altul. Totuși, după standardele momentului, un mare număr de bărbați, mai precis între 75 și 90 de procente, în funcție de stat, au avut posibilitatea de a se prezenta la urne. Cum nu existau partide politice care să poată articula interese diferite, majoritatea celor aleși erau figuri proeminente ale comunităților locale. Parlamentul, reunit în biserica Sfântul Paul din Frankfurt, era alcătuit în principal din funcționari civili, avocați și absolvenți de universitate. Dintre cei aproape 800 de membri, nu erau decât patru artizani și un țăran. 10% erau aristocrați, iar 49 de profesori au jucat un rol important în dezbateri. Compoziția socială a parlamentului nu era rezultatul prejudecăților inerente sistemului electoral, ci reflecta respectul societății față de profesiile academice. Exista tendința ca membrii parlamentelor statelor, precum Landtag-ul prusian, să provină din straturile ceva mai de jos ale ierarhiei sociale, în principal pentru că personalitățile de frunte au preferat să plece la Frankfurt. Femeile nu erau reprezentate nici la nivel național și nici în parlamentele statelor, dar, prin participarea la demonstrații și prin organizarea unui număr de grupuri de femei, au jucat un rol activ în 1848, stârnind o reacție misogină, exprimată într-un mare număr de lamentări că femeile nu mai puteau fi stăpânite. Ultraconservatorii și ultraradicalii erau slab reprezentați, iar facțiunea catolică era mică în raport cu forța catolicismului politic în zilele lunii martie. Diversele facțiuni politice erau denumite după hanurile unde se întruneau: conservatorii la Café Milani, liberalii moderați la Casino, liberalii de stânga la Württemberger Hof, Robert Blum și democrații la Deutsche Hof, iar radicalii lui Hecker la Donnersberg. Dintre acestea, facțiunea Casino era de

I STOR I E

departe cea mai numeroasă, cuprinzând aproximativ 130 de membri, printre care și majoritatea profesorilor eminenți, precum istoricii Droysen, Dahlmann și Waitz. Când dezbaterea s-a centrat pe problema includerii sau excluderii Austriei în/din Germania – alternativa großdeutsche/kleindeutsche –, facțiunea care favoriza Germania Mare se întâlnea la Mainlust, iar cei care înclinau spre Germania Mică, la Weidenbusch. Parlamentul din Frankfurt a început crearea unei noi Germanii prin elaborarea unei constituții adecvate, însă existau dezacorduri serioase în privința felului cum se putea sau cum ar fi trebuit să fie elaborată constituția. Evident, un executiv funcțional era esențial, dar nu era clar dacă noul parlament avea putere suverană și nici ce fel de relație ar fi trebuit să aibă cu instituțiile federale existente, precum și cu statele membre ale Confederației. Heinrich von Gagern a propus o soluție de compromis între conservatorii care solicitau consultarea statelor și republicanii radicali care cereau un comitet executiv parlamentar suveran. El a propus ca foarte popularul arhiduce Johann al Austriei să fie numit „Administratorul Reich-ului“, dând astfel sistemului parlamentar o alură monarhică, ceea ce, se spera, avea să reconcilieze revendicările radicale pentru suveranitate parlamentară cu preocupările dinastice conservatoare. Propunerea lui Gagern a fost acceptată de o majoritate covârșitoare a delegaților din Biserica Sfântul Paul, inclusiv de un număr de radicali importanți. Odată ce statele au acceptat această decizie, Bundestagul și-a transferat puterile către arhiduce. Acesta l-a numit imediat în poziția de ministru-prezident pe prințul Karl Leiningen, fratele vitreg al reginei Victoria și important whig german, iar pe Anton von Schmerling, austriac cu aceleași idei, în funcția de ministru de interne și ca om dur al noului guvern. Noul guvern se bucura de un larg sprijin popular, însă, practic, era lipsit de puteri. Nu avea buget, nu avea birouri, nu dispunea de administrație și nici de armată. Era complet dependent de bunăvoința statelor membre ale Confederației, care era foarte îndoielnică. Când noul ministru de război, generalul prusac von Peucker, a ordonat diverselor armate să depună jurământul de credință față de arhiduce și să salute drapelul național, Austria, Prusia, Bavaria și Hanovra au refuzat prompt. Încercarea de a construi o flotă germană a constituit și ea un fiasco la fel de jenant. Deocamdată, parlamentul de la Frankfurt umplea un gol de putere în Germania. Austria era cu totul acaparată de reprimarea revoltelor de pe întreg cuprinsul imperiului ei multinațional.

328

329

M artin K itc hen

Prusia se resimțea încă după zilele lui Martie. Însă merituoșii parlamentari nu au realizat că trebuia să acționeze rapid înainte să-și revină contrarevoluționarii din șocul inițial. Așa cum avea să remarce Bismarck mai târziu, oamenii de la 1848 au pierdut mult prea mult timp cu rezoluții și cu voturi majoritare. Aceștia au dezbătut chestiunea constituțională vreme de șase luni. La începutul lunii iulie, într-o manieră care ar putea fi descrisă drept tipic nemțească, au început să discute chestiunile foarte teoretice ale drepturilor fundamentale. Abia la sfârșitul lui octombrie au reușit în sfârșit să abordeze probleme practice, de exemplu unde ar fi trebuit să fie trasate frontierele noii Germanii și cum ar trebui să fie organizat statul. Fără stat, chestiunile drepturilor fundamentale, oricât de importante ar fi fost, aveau prea puțină relevanță. Dar la întrebarea „Unde se află Germania?“ era practic aproape imposibil de răspuns. Limitele lingvistice, culturale, geografice și istorice nu coincideau, iar la această problemă se adăugau numeroasele enclave cu minorități importante. În Imperiul Habsburgic, germanii constituiau doar o minoritate minusculă. Problema a devenit acută când, în 21 martie, danezii au anexat ducatul de Schleswig. Germanii din ducat s-au opus, susținând că prin legea străveche, ducatele Schleswig și Holstein nu puteau fi separate. Și-au format propriul guvern, recunoscut de parlamentul de la Frankfurt, care i-a invitat pe prusaci să trimită trupe pentru a-i proteja. Prusacii s-au conformat imediat. Parlamentul de la Frankfurt a anunțat că Germania era în război cu Danemarca și că armata prusacă acționa în numele său. În acel moment a intervenit guvernul britanic, care i-a convins pe prusaci să se retragă din Schleswig, moment în care parlamentul de la Frankfurt a denunțat Berlinul pentru trădarea poporului german și a cauzei naționale germane. Pusă sub presiunea Angliei și Rusiei și sub blocada maritimă daneză, la sfârșitul lunii august, Prusia a semnat Pacea de la Malmö, care instituia un nou guvern cu participare daneză în ducat. Pacea a fost denunțată la Frankfurt, mai ales de stânga, ca fiind o ticăloasă trădare a încrederii germanilor de către Prusia. Printr-un vot de 238 la 221, parlamentul a refuzat să ratifice tratatul, silind guvernul lui Leiningen să demisioneze. Unii radicali, printre care se afla și Marx, visau la un război revo luționar împotriva Danemarcei, Prusiei și Rusiei, întemeiat pe principiile războiului revoluționar francez din 1792. Dată fiind poziția precară a Germaniei, atât pe plan intern, cât și internațional, această speranță era complet nerealistă. Parlamentul de la Frankfurt și-a reconsiderat votul, ratificând în cele din urmă tratatul cu o majoritate strânsă.

I STOR I E

O altă problemă stringentă era aceea a Poloniei. Noul guvern prusac promisese reorganizarea provinciei prusiene Posen în favoarea polonezilor, dar era și în favoarea constituirii unui stat polonez independent. Înainte ca indiferent ce schimbări să intre în vigoare, cele două mișcări naționaliste intraseră deja în conflict, milițiile poloneze încleștându-se cu armata prusacă. Astfel, Posen a fost divizat în două regiuni, una prusacă, alta poloneză. Chestiunea poloneză a fost dezbătută la Frankfurt, unde exista prea puțină simpatie pentru polonezi. Democratul Wilhelm Jordan a vorbit în numele multora atunci când a adus în discuție „sentimentalitatea descreierată“ a facțiunii pro-poloneze și a argumentat că germanii ar trebui să gândească în termenii unui „egotism național sănătos“, de vreme ce superioritatea lor culturală le conferea toate drepturile asupra înapoiaților polonezi. Karl Marx și stânga radicală erau complet de acord cu această denunțare a cosmopolitismului melodramatic. Printr-un vot de 342 la 31, parlamentul a votat ca cea mai mare parte a Posenului să fie considerată parte a noii Germanii. Parlamentul de la Frankfurt a avut o poziție la fel de aprigă și împotriva aspirațiilor naționale ale cehilor. Liderul ceh, un alt istoric, Franz (František) Palacky, a respins sugestia că Boemia ar fi trebuit să facă parte din Germania, argumentând că interesele cehilor erau mai bine slujite rămânând în multinaționalul Imperiu Habsburgic. Parlamentul de la Frankfurt nici nu voia să audă: Boemia fusese parte a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și era inclusă în Confederație; prin urmare era în mod clar germană. Aceeași atitudine a fost adoptată și față de Tirolul de Sud, atunci când un delegat din Trentino a sugerat că provincia ar fi trebuit să se rupă de Germania. Naționalismul acerb și sentimentul arogant al superiorității culturale a parlamentului de la Frankfurt erau cu totul neatrăgătoare, însă erau departe încă de manifestările ulterioare ale sentimentului național german. Nu s-au emis pretenții asupra Alsaciei și nici a zonelor baltice, aflate în afara granițelor Confederației, dar unde trăiau populații germane substanțiale. În plus, parlamentul de la Frankfurt era conștient că în noua Germanie drepturile minorităților ar fi trebuit să fie respectate. Pe de altă parte, s-a vorbit mult și avântat despre Germania ca viitoare superputere europeană, care avea să-și întoarcă puternica armată împotriva slavilor barbari atunci când nou-născuta națiune avea să-și primească botezul focului. Mare parte din aceste discuții nu erau decât vorbe-n vânt, supracompensarea ridicolei slăbiciuni a

330

331

M artin K itc hen

Germaniei, însă indicau o neliniștitoare mentalitate. Numai cele mai ascuțite minți, ca de exemplu poetul Heinrich Heine și romancierul Gottfried Keller, aveau capacitatea să detecteze monștrii adormiți ai Germaniei. Parlamentul de la Frankfurt nu era subminat numai de chestiunea națională, ci și de problemele sociale ale unei societăți aflate într-un proces de transformare fundamentală. Tot la Frankfurt s-a desfășurat un congres al artizanilor, în încercarea de a pune presiune pe parlament. Din punct de vedere politic, artizanii erau majoritar liberal-democrați, însă economic vorbind, erau conservatori intransigenți, anticapitaliști și antiindustrialiști și tânjeau după societatea preindustrială a breslelor și a meșteșugarilor mândri. Ei revendicau instituirea ordinii breslelor, sub oblăduirea unui stat protector și intervenționist. Și clasele muncitoare au fost active în 1848. Asociațiile mun citorești (Arbeitervereine) au împânzit întreaga Germanie. La sfârșitul lui august s-a desfășurat un congres național la Berlin, organizat de Stefan Born, la vremea aceea discipol al lui Karl Marx, unde s-a format o organizație-umbrelă numită Frăția Muncitorească (Allgemeine Deutsche Arbeiterverbrüderung). Era o organizație mai curând reformistă decât revoluționară, care pleda în favoarea solidarității clasei muncitoare, a formării sindicatelor și cooperativelor și, mai presus de toate, a educației. Ea solicita „democrație socială“, prin care înțelegea salarii corecte și dreptate pentru toți într-o societate umană și compasională. Evident, părerile despre modul cum trebuiau realizate aceste idealuri erau foarte diferite, dar când Born a denunțat „visătorii care spumegă de furie“ și a îndemnat la o abordare moderată și pragmatică, era în asentimentul general. Giganții intelectuali ai mișcării socialiste, Karl Marx și Friedrich Engels, ignorau asociațiile muncitorești, iar Liga lor Comunistă nu a jucat nici un rol în revoluție. Aveau prea puțini adepți, iar articolele lor din Rheinische Zeitung nu rezonau cu clasa muncitoare ce abia se năștea.

Brunhilde Pomsel a fost printre puținii care au reușit să ajungă în imediata apropiere a unuia dintre cei mai mari criminali din istorie. În Ministerul Propagandei, condus de Joseph Goebbels, a lucrat ca stenografă, dactilografă și secretară. Până la capitularea Berlinului, în mai 1945, a fost avansată și a ajuns până în anticamera ministrului și-n mijlocul elitei conducătoare a național-socialismului. Chiar și în ultimele zile de război, când trupele sovietice se aflau deja pe străzile Berlinului, ea dactilografia acte oficiale și, în loc să găsească un moment prielnic ca să fugă, a fost cea care a cusut steagul capitulării Berlinului. Mai bine de șapte decenii n-a vorbit cu nimeni despre toate acestea. Volumul de față se bazează pe amintirile lui Brunhilde Pomsel înregistrate în 2013 de patru regizori germani – care au realizat filmul documentar Ein deutsches Leben (O viață germană) – și consemnate ulterior, pe baza filmărilor, de jurnalistul Thore D. Hansen. Fragmentul de mai jos redă un moment bine-cunoscut din istoria celui de-al Doilea Război Mondial – unul dintre cele mai puternice discursuri ale lui Joseph Goebbels.

Brunhilde Pomsel, Thore D. Hansen

AM FOST SECRETARA LUI GOEBBELS Traducere din germană de Radu-Mihai Alexe

n timp am reușit să cunosc adevăratul caracter al lui Goebbels. Îmi aduc aminte de adunarea arhicunoscută de la Palatul Sporturilor, Vreți războiul total. Noi știam că Goebbels urma să țină după-amiază un discurs. Pe atunci, toate spectacolele aveau loc după-amiază, fiindcă în fiecare seară, de la șase și jumătate, începeau să sune sirenele, chit că avioanele veneau sau nu. Dar ele veneau aproape în fiecare seară. Foarte rar se întâmpla să fie o alarmă falsă. Spectacole de seară nu mai existau, nici piese de teatru și nici filme la cinema, toate aveau loc după-masă. Deci domnul Goebbels ținea un discurs la Palatul Sporturilor. Și deodată ni s-a comunicat că trebuiau să-l însoțească două secretare de la birou. — Două dintre voi trebuie să vină la Palatul Sporturilor. — De ce? — Nu știu, dar două dintre voi trebuie să participe. — Cine?

I STOR I E

Ne-am uitat una la alta, nici una nu s-a oferit de bunăvoie. Doamna Krüger era cea mai în vârstă și era scutită. Prin urmare, ne-au ales pe mine și pe o altă tânără. Un membru din trupele SS a venit și ne-a luat cu un Mercedes elegant. Părea un început promițător. Mașina ne-a dus la Palatul Sporturilor, care se afla în Potsdamer Strasse. Odată ajunși acolo, bărbatul ne-a condus în dreptul unui rând de scaune. Erau locuri foarte bune, aproape de tribuna oratorului. Sala era ticsită cu muncitori aduși de pretutindeni. La astfel de manifestări, muncitorii din fabrici sunt mai întâi întrebați cine dorește să participe, dar fiecare se eschivase. Mai ales la o asemenea oră. Nu se anunțase nimeni voluntar, prin urmare, cei mai mulți dintre ei fuseseră aduși cu forța. Deci ei erau luați din fabrici și întreprinderi pentru a participa la această adunare de la Palatul Sporturilor. Și-mi amintesc că actorul Heinrich George, tatăl lui Götz George, ședea în față în rândul al treilea. Însă nici n-am ajuns bine acolo, că a și început. În spatele nostru stătea doamna Goebbels cu doi dintre copii, iar lângă noi erau așezați membri importanți din SS, era o tribună pentru elite, ca să spun așa. Fanfara a intrat în ritm de marș, interpretând obișnuitele marșuri și cântări de război – făcea spectacol. Apoi Goebbels și-a început discursul. Vorbea excelent, era foarte convingător. Și-ntr-adevăr, în ziua aceea și-a intrat atât de bine în rol și s-a manifestat atât de intens, încât totul părea ca o dezlănțuire – dar o dezlănțuire ca într-un spital de nebuni, aș zice. Parcă ne spunea: „Aici puteți să vă faceți de cap“. După care, brusc, de parcă ar fi fost loviți de streche, au început cu toții să urle, să bată din picioare și să se agite, ca și cum ar fi vrut să-și smulgă brațele. Era o gălăgie infernală. Colega mea stătea acolo cu pumnii strânși, amândouă de-abia respiram, atât de îngrozite eram de ceea ce vedeam în jur. Nu de Goebbels, nu de acei oameni, ci de faptul că așa ceva era posibil. Noi două nu făceam parte din acea mulțime. Eram spectatoare, probabil singurele spectatoare. Cred că nici el nu-și mai amintea ulterior ce-a spus. N-am cuvinte pentru a descrie felul în care a reușit să aducă atâtea sute de oameni într-o asemenea stare încât nici unul să nu mai stea locului, toți săreau în sus și strigau și jubilau. I-a reușit. Cred că nici el nu știa exact cum de reușise. Iar noi – asta-mi amintesc bine – noi stăteam acolo, ținându-ne de mâini, colega mea și cu mine. Eram atât de încremenite, uimite de ceea ce se petrecea

334

335

B ru n hilde P omsel , T hore D . H a n se n

acolo. Iar în spatele nostru se afla un membru din trupele SS care ne-a bătut pe umeri și ne-a spus: — Măcar aplaudați și voi. Atunci am început să aplaudăm, că așa era firesc. Evident. Ni se atrăsese atenția. Nu te puteai sustrage, nu exista altă posibilitate. Am aplaudat. Ne simțeam de parcă eram amețite de alcool. Amândouă aveam impresia că se întâmplă ceva teribil. Când mulțimea a încetat cu gălăgia, adunarea a luat sfârșit. Cred că dacă cineva din public n-ar fi participat la acel delir ar fi fost linșat pe loc de cei din jurul lui. Părerea mea. În viața mea n-am mai trăit așa ceva, ăsta n-a fost entuziasm, a fost nebunie, de parcă oamenii nu s-ar mai fi putut controla. — Vreți război total? — DA! A fost un „Da“ fără echivoc. Membrul din trupele SS care ne-a adus cu mașina ne-a condus apoi acasă. Amândouă eram îngrozite de spectacolul la care asistaserăm. Nici nu ne dădeam seama despre ce fusese vorba acolo. Am rămas doar cu impresia lăsată de mulțimea ieșită din minți, care nici nu părea să aibă habar de ce se manifesta așa. Dar a fost un comportament firesc. Mulțimea aceea n-avea nici o vină. Probabil că nici Goebbels. Ni s-a părut că nici măcar el nu-și dăduse seama ce făcuse acolo. Fusese ca o flacără minusculă care nu știe de ce e în stare. Dumnezeule, acea mulțime turbată ar fi putut fără probleme să năvălească la tribună și să-l ucidă. Până atunci nu cunoscusem această latură a lui Goebbels, căci nu fusesem niciodată la un miting de acest fel. Asta ne-a marcat puternic. Această altă față a lui. Dar nu ne-am gândit mai departe de atât, eram copleșite. Apoi, într-un fel sau altul, am depășit momentul. Eram tinere și, în plus, nimeni nu s-a gândit prea mult la asta, sau în nici un caz așa cum ne-am gândit mai târziu, când era deja prea târziu. Fiindcă nimeni nu conștientiza cu adevărat ce se întâmplă. Însă acum, după ce au trecut atâția ani și s-au întâmplat atâtea, văd totul cu alți ochi. Mi se pare mult mai grav și mult mai sinistru. E incredibil că un singur individ fusese capabil să facă sute de persoane să urle: „Da, vrem război total!“ În ziua de azi, dacă povestești cuiva așa ceva va da doar neîncrezător din cap și va spune: „Da’ ce, erau toți beți sau cum? Cum au ajuns oamenii să strige așa ceva?“ Erau obligați s-o facă. Au fost, într-adevăr, fermecați de o singură persoană.

La sfârşitul secolului al XIII-lea, Marco Polo şi-a început lunga călătorie din Veneţia spre China pe Drumul Mătăsii, reprezentând la vremea aceea o adevărată reţea comercială eclectică şi multiculturală care lega Europa de Asia. Astăzi, în secolul XXI, guvernul chinez a propus un Drum al Mătăsii pe uscat şi pe apă absolut similar celui din epoca lui Marco Polo. Cu alte cuvinte, spune Kaplan în substanţialul eseu cu care se deschide cartea, China construieşte un pod terestru spre Europa, în timp ce Iranul şi India încearcă să lege zonele petroliere ale Asiei Centrale de Oceanul Indian. Europa se destramă din cauza schimbărilor culturale şi a migraţiei, dar iată că Eurasia se coagulează. După ce, în următoarele eseuri care compun volumul, autorul scrie, de exemplu, despre impresiile sale asupra preşedintelui Trump sau face o analiză sinceră a ceea ce se va întâmpla în cazul unui război între SUA şi Coreea de Nord, el revine, în încheiere, la noul Drum al Mătăsii. Mai jos este relatată o călătorie pe acest drum, din perspectiva nu a unui om oarecare, ci a unui mare specialist în geopolitică.

Robert D. Kaplan

REVENIREA LUMII LUI MARCO POLO RĂZBOI, STRATEGIE ŞI INTERESE AMERICANE ÎN SECOLUL XXI Traducere din engleză de Irina Manea

iile de războinici de teracotă din secolul al III-lea î.Cr. aparţinând dinastiei Qin, dezgropaţi într-o primă etapă la mijlocul anilor 1970, constituie una dintre minunile lumii. M-am uitat îndelung înăuntrul vastei cariere de argilă în care aceşti soldaţi în mărime naturală au încremenit în marş, nici unul neasemănându-se cu altul. Cu toţii se îndreaptă spre est, deoarece Qin, deşi aflat acum în inima Chinei, fusese cel mai vestic dintre regatele combatante. Prin urmare, toţi duşmanii lui Qin se aflau la est. Dincolo de Qin, în direcţia opusă, spre vest, leagănul culturii agricole care a definit dintotdeauna civilizaţia chineză începe să facă loc deşerturilor mai pustii ale Asiei Centrale. Un drum scurt cu maşina, pornind de la situl războinicilor de teracotă din provincia Shaanxi, m-a dus la Marea Moschee din Xian, un produs eclectic cu scriere arabă dedesubtul unui acoperiş chinezesc tradiţional, răsucit în sus, dar decorat cu plăci persane albastre cu reflexe verzi. Minaretul de aici se confundă uşor cu o

ES EU

pagodă. Rezultatul este de un minunat efect estetic, combinând Orientul Mijlociu cu Extremul Orient, iar praful îl face şi mai preţios. Populaţia Hui, înrudită cu chinezii Han, care întreţine moscheea, este dovada celui mai estic tentacul al islamului în corpul principal al Asiei continentale: Drumul Mătăsii medieval începe şi se termină chiar aici – unde, repet, se află inima statului chinez contemporan. Pentru că acum hotarele Chinei cuprind mult mai mult decât nucleul agricol al Chinei dinastiei Han. Următoarea oprire a fost Dunhuang, la aproape o mie cinci sute de kilometri nord-vest de Xian. La douăzeci de minute după decolare, şahul ogoarelor cultivate cu cereale a început să pălească – vestind ceea ce avea să devină în curând o pustietate palidă şi osoasă, cu munţii ieşiţi în afară ca nişte vertebre. Politic vorbind, încă mă aflam în China profundă, demografic şi etnic ‒ mai puţin, deşi geografic trecusem deja în Asia Centrală – în colţul de sud-vest al deşertului Gobi, ca să fiu mai exact. Până să aterizeze avionul, terenul se redusese la o foaie de glaspapir, aproape lipsită de trăsături topografice. Dunhuang a fost conceput în Antichitatea medie ca avanpost militar pentru China dinastiei Han, spre a înfiinţa şi păstra protectorate în ţinuturile deşertice şi de stepă aflate la vest de leagănul agriculturii. Budismul, care a prins rădăcini în această perioadă în zona care este acum frontiera de nord-vest a Pakistanului, va deveni esenţial pentru Drumul Mătăsii ca sistem de credinţe ale negustorilor şi oamenilor de afaceri. Există în zonele stâncoase şi friabile din Dunhuang sute de grote cu pereţii acoperiţi de fresce medievale budiste. Delicate precum dantela, rozul în nuanţa ceaiului şi verdele-mentă ale acestor fresce par spălate cu lapte. Picturile poartă nu numai amprenta artistică a Chinei dinastiei Tang, ci şi a Tibetului, Indiei sau Iranului sassanid. Asta pentru că Dunhuang era o conexiune a Drumului Mătăsii. La numai o oră de Dunhuang, dealurile roşii ca lava întărită fac loc dintr-odată unei goliciuni terifiante şi cenuşii. Aici se află poarta Yangguan, unde oficial se termina protecţia Chinei imperiale. M-am gândit la ce scria poetul Wang Wei din epoca Tang, secolul al VIII-lea, chiar despre acest loc: Să golim altă cupă de vin, Căci odată ajunşi la poarta Yangguan nu vom mai găsi prieteni.

Dar acum chiar continui să merg către vest, deşi, încă o dată, nedepăşind frontierele statului chinez din secolul XXI. În Urumqi, dincolo de stive de blocuri pe jumătate terminate, am zărit înălţându-se perdeaua de zăpadă a Munţilor Raiului, Tien Shan, care emana teroare şi moarte. Am tremurat numai privind

338

339

Robert D . K a plan

aceşti munţi îngheţaţi. Cu douăzeci şi unu de ani în urmă, într-o vizită anterioară, când am ajuns cu un tren şubred din Kazahstan şi am plecat cu un autobuz şubred spre graniţa dintre China şi Kîrgîzstan, Urumqi mi s-a părut un oraş somnolent cu mai puţin de un milion de locuitori. Nu şi acum. Astăzi, Urumqi, capitala provinciei celei mai vestice din China, Xinjiang, are o populaţie de 3,8 milioane. O explozie de blocaje în trafic în păienjenişuri de şosele şi pasaje rutiere noi, cu zgârie-nori licărind peste tot. Oraşul stă mărturie pentru încercarea Beijingului de a domina regiunile cu minoritari central-asiatici, sufocându-le cu dezvoltarea, asta în timp ce chinezii au construit noduri urbane pentru un Drum al Mătăsii postmodern, cu autostrăzi pentru distanţe mari, căi ferate şi conducte de energie care leagă China de fostele republici sovietice din apropiere. Pentru că nu numai Tien Shan exprimă realitatea Asiei Centrale din profunzimea Chinei: mai sunt şi semnele scrierii arabe, dovadă că limba turcică a uigurilor încă mai este vorbită de o treime din locuitorii din Urumqi, o limbă extrem de similară turcei propriu-zise (mai sunt şi semne în alfabetul rus, care indică prezenţa cazacilor, uzbecilor sau a altor minorităţi musulmane). Dacă adăugăm şi Tibetul acestor zone etnice turcice, obţinem o treime din suprafaţa Chinei. China este o temniţă a naţiunilor, deşi într-o măsură mai mică decât fosta Uniune Sovietică. Şi totuşi, fie că este vorba de noile autostrăzi, de trenurile de mare viteză care zburau pe lângă autobuzul meu aici, în Asia Centrală chineză, de noile şi nesfârşitele ferme eoliene din stepă sau de şirul interminabil de blocuri – sau chiar de numărul de războinici de teracotă –, China şi-a manifestat mereu o ambiţie impresionantă şi de proporţii epopeice. Scara la care e construit totul e pur şi simplu impunătoare şi înfricoşătoare, atât în Antichitate cât şi azi. Posibilităţile fragmentate ale geografiei Chinei şi compoziţiei sale etnice par a fi puternic contracarate de forţa unificatoare a acestei ambiţii. Călătoria mea se termină în Kashgar, din apropierea graniţelor cu Kîrgîzstan, Afganistan, Tadjikistan şi Pakistan. Optzeci la sută din populaţia de 4,5 milioane din regiunea Kashgar sunt musulmani uiguri. Evenimentul de marcă aici este târgul de vite duminical, unde se adună hoarde de bărbaţi uiguri cu barbă rară şi toci brodate pe cap, ca să se tocmească furios printre oi, miei, cai, măgari, vite şi cămile bactriane cu blană bogată. Întreaga scenă este învelită într-o peliculă unsuroasă de praf, aşa că amintirea ei este mai degrabă în alb-negru decât în culori. Dar oricât de autentic ar părea în ochii unui vizitator neiniţiat, târgul de vite din 2015 reprezintă de fapt o versiune mai reglementată şi igienizată a ceea ce am văzut eu în 1994. Atunci, în loc de

ES EU

camioane fabricate de chinezi ca să transporte animalele la târg, era un haos de căruţe trase de măgari, iar în loc de un vast spaţiu rectangular, în afara oraşului, alocat pentru evenimentul săptămânal, exista pentru acesta doar bazarul plin de viaţă şi la fel de haotic din Kashgar, animalele înghesuindu-se în staule murdare confecţionate din alamă şi cupru, într-o atmosferă asurzitoare şi o splendoare vizuală care aminteau de secolele de odinioară. Dar, după douăzeci şi unu de ani, capacitatea statului chinez de a se extinde în hinterlandul cu deşerturi ale minorităţilor a progresat atât de mult, încât în ziua de azi Kashgar este un loc cu blocuri noi şi ordonate, cu străzi pavate şi reţele stradale, iar animalele sunt ţinute în afara oraşului. Însuşi modernismul, impus deliberat de autorităţile chineze, este cel care diluează cultura uigurilor turcici. Kashgar devine un oraş al industriei uşoare – mase plastice şi dispozitive electronice –, unde muncitorii sunt adesea importaţi din nucleul Han din estul îndepărtat şi cazaţi în noile blocuri. Populaţia uigură ripostează copiind cultura de masă importată din Turcia – muzica şi dansurile din restaurantele elegante uigure vin direct de la televiziunea turcă. În timp ce Marea Moschee medievală din Xian sugerează o elegantă confluenţă de civilizaţii – chineză, arabă şi persană – aici, mai departe pe Drumul Mătăsii din secolul XXI, există dovezile unei ciocniri brutale. Într-o zi am văzut cum sute de bărbaţi uiguri, cu bărbile şi tocile lor brodate, au ieşit din moscheea de secol al XV-lea Id Kah din centrul Kashgarului, ca să fie întâmpinaţi de un grup bine organizat de chinezi angajaţi într-o coregrafie de line dancing, pe muzică la volum ridicat din filmul Rush Hour. Festivităţile lor fuseseră astfel programate, încât să coincidă cu rugăciunile de după-amiază ale musulmanilor. Iată cum se folosea cultura globală de masă ca afront la adresa uneia cât se poate de tradiţionale. Întreaga mea călătorie a reprezentat dovada unei drame geopolitice postmoderne. Regretatul sinolog de la Harvard John King Fairbank spunea odată că imaginea de sine a Chinei se bazează pe diferenţele culturale care există între centura deşertică şi China cea însămânţată – cu alte cuvinte, între pastoral şi arabil. […] Pentru chinezii antici, agricultura însemna civilizaţia însăşi: altfel spus, Regatul de Mijloc, Zhongguo, care nu datora nimic popoarelor din jur, din stepă şi deşert. Din această perspectivă asupra lumii a derivat o anume certitudine culturală pe care China a împărtăşit-o cu Occidentul creştin. Faptul că astăzi statul chinez include şi deşertul, şi partea însămânţabilă reflectă culminaţia unui proces istoric lung şi de mare succes, care la rândul său oferă baza geografică a puterii chineze. Într-adevăr, motivul pentru care China se dezvoltă acum ca mare

340

341

Robert D . K a plan

putere navală în Mările Chinei de Sud şi de Est este acela că, în sfârşit, ea are posibilitatea de a înfăptui acest lucru acum, în modernitate, un lux pe care şi-l permite datorită cuceririlor timpurii ale periferiilor deşertice şi de stepă, mergând în sensul invers al acelor de ceasornic, din Manciuria până în Mongolia interioară, în Xinjiang şi Tibet, protejându-şi astfel leagănul arabil al culturii Han de incursiuni ostile. Securizat şi dominând pe uscat, Beijingul poate acum să cucerească mările. Dominaţia unei bune părţi a Asiei Centrale islamice are o bază în istoria chineză – armatele medievale ale dinastiei Tang şi-au croit drum între Mongolia şi Tibet pentru a stabili protectorate cât mai departe, până în regiunea Khorasan din nord-estul Iranului, extinzând astfel Drumul Mătăsii. În acelaşi timp totuşi, trebuie să ne amintim că Turkistanul de Est – zona Xianjing – a fost recuperat de dinastia Manchu Qing abia în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea; nu face cu adevărat parte din China istorică în aceeaşi măsura ca leagănul arabil. Aşa că întrebarea care se pune acum este dacă poporul dominant Han, reprezentând mai bine de nouăzeci la sută din populaţie şi care locuieşte mai ales în nucleul civilizaţional, va putea să-i ţină sub control permanent pe uigurii turcici, tibetanii şi mongolii care trăiesc la periferie, şi asta cu cât mai puţine frământări. Soarta statului chinez va depinde de această chestiune geografică, mai ales în contextul tulburărilor economice şi politice care se întrevăd la orizont. D E AC E L A Ş I AU TO R :

ŞTIINŢĂ

Jurnalistul și editorul american Scott Stossel, absolvent al Universităţii Harvard, pornește în această carte de la propria-i luptă cu anxietatea și retrasează o lungă istorie medicală, culturală, filozofică și socială, de la Galen și Hipocrate, trecând prin Robert Burton și Kierkegaard, Darwin, William James și Freud, până în prezent. Explorând ceea ce treptat s-a cristalizat conceptual și clinic ca anxietate, de la medicina antică, încă legată de filozofie, până la neuroștiinţele și genetica din ultimele decenii, Stossel ne dă numeroase exemple de bolnavi celebri, precum și o galerie (autoironică și savuroasă) de portrete de familie. Tabloul rezultat este complet, informat, empatic. Aflăm printre altele și cum se poate lupta cu anxietatea, cum poate fi ţinută eventual sub un oarecare control, astfel încât bolnavul să ducă o viaţă relativ normală. În 2014 Scott Stossel a primit Erikson Institute Prize for Excellence in Mental Health Media.

Scott Stossel

ANXIETATEA O POVESTE PERSONALĂ DESPRE FRICĂ, SPERANŢĂ ȘI CĂUTAREA LINIȘTII INTERIOARE Traducere din engleză de Vlad Vedeanu

n urmă cu 15 ani, când mă documentam pentru prima mea carte, am petrecut o parte din vară la Cape Cod, alături de familia extinsă Kennedy. Într-un weekend, Bill Clinton, pe atunci preşedinte, care-şi făcea vacanţa la Martha’s Vineyard, a trecut pe la Nantucket Sound să-l ia pe Ted Kennedy cu barca. Hyannis Port, unde se află casele de vacanţă ale familiei Kennedy, era plin de funcţionari ai preşedinţiei şi agenţi secreţi. Având timp de pierdut înainte de cină, m-am hotărât să mă plimb prin oraş şi să admir priveliştea. Proastă idee. Aşa cum se întâmplă frecvent în cazul sindromului de colon iritabil, mi s-au desfundat ţevile exact în momentul în care am trecut de Zona cu Toalete Uşor Accesibile. Am luat-o la fugă înapoi spre casa în care stăteam şi de câteva ori am fost convins că nu voi reuşi – cu dinţii încleştaţi, leoarcă de sudoare –, ajunsesem că evaluez potenţialul latrinic al tufişurilor şi magaziilor pe lângă care treceam. Gândul la ce s-ar întâmpla dacă

Ş TI I N ŢĂ

un agent al Serviciilor Secrete ar da de mine ghemuit într-un boschet a conferit eforturilor mele de a mă stăpâni puterea nepământească a panicii. Când m-am apropiat de intrare, am analizat mental planul casei (Care dintre numeroasele toalete ale vilei este cea mai apropiată de uşă? Reuşesc să ajung la etaj, în camera mea?) şi, în acelaşi timp, m-am rugat să nu fiu acostat fatal de vreun Kennedy sau de vreo vedetă rătăcită (în acel weekend erau în vizită, printre alţii, Arnold Schwarzenegger, Liza Minnelli şi ministrul marinei). Din fericire, am ajuns în casă fără să mă oprească nimeni. Apoi am calculat rapid: Am timp să fac tot drumul până la etaj şi de-a lungul coridorului până la camera mea? Sau ar trebui să mă bag în toaleta cea mai apropiată de intrare? Auzind sunete de paşi care veneau de la etaj şi temându-mă de o întâlnire care s-ar fi putut prelungi, am ales a doua variantă şi am zbughit-o în toaleta despărţită de hol de o anticameră şi două uşi. Am gonit prin anticameră şi m-am aruncat pe toaletă. Uşurarea mea a fost extravagantă şi aproape metafizică. Dar apoi am tras apa şi… s-a întâmplat ceva. Mă udam la picioare. M-am uitat în jos şi am văzut îngrozit că de la baza toaletei curgea apă. Părea să fi explodat ceva. Podeaua, pantofii, pantalonii şi chiloţii mei erau leoarcă. Nivelul apei creştea. Instinctiv, m-am ridicat şi m-am întors. Putea fi oprită inundaţia? Am scos capacul de porţelan de la rezervorul toaletei, împrăştiind florile şi celelalte chestii aşezate pe el, şi am început să meşteresc frenetic la mecanismul dinăuntru. Am încercat orbeşte să ridic asta şi să cobor ailaltă, să trag de o chestie şi să apăs pe alta, pescuind după ceva care ar fi putut să oprească fluxul. Cumva, de capul ei sau ca efect al eforturilor mele aleatorii, inundaţia s-a potolit şi s-a oprit. Am privit scena. Hainele mele erau fleaşcă şi murdare. La fel şi covoraşul de baie. Fără să mă gândesc, mi-am scos pantalonii şi boxerii, i-am înfăşurat în covorul plin de apă şi le-am băgat pe toate în coşul de gunoi, pe care l-am ascuns în dulapul de sub chiuvetă. Trebuie să rezolv asta mai târziu, m-am gândit. În acest moment nefavorabil a sunat clopoţelul care anunţa cina, semnalând că era timpul să ne adunăm pentru cocktailuri în sufragerie. Care era fix în dreptul băii. În care eram eu cu apa de canalizare până la glezne. Am smuls toate prosoapele de hârtie din suportul de pe perete şi le-am aruncat pe jos ca să absoarbă o parte din apă. M-am pus în patru labe şi, desfăşurând toată rola de hârtie igienică, am

346

347

S cott Stosse l

început să şterg pe jos. Era ca şi cum aş fi încercat să sec un lac cu un burete de bucătărie. Ceea ce simţeam atunci nu era, strict vorbind, anxietate; era mai degrabă un sentiment de resemnare că asta a fost, umilirea mea va fi totală. Mă mânjisem, distrusesem sistemul de canalizare al vilei şi era posibil să mă aflu curând pe jumătate dezbrăcat înaintea Dumnezeu ştie câtor membri ai elitei politice şi hollywoodiene. Auzeam voci care se apropiau. M-am gândit că am două opţiuni. Puteam să rămân pe poziţii în baie, să mă ascund şi să aştept să se încheie cocktailul şi cina – cu riscul de a trebui să gonesc pe oricine ar începe să bată la uşă –, folosind acest interval pentru a încerca să curăţ mizeria înainte de a mă strecura în dormitorul meu după ce toată lumea se va fi dus la culcare. Sau puteam încerca să evadez. Am luat toate prosoapele şi toată hârtia igienică udă şi le-am îndesat în dulap, după care m-am pregătit să scap de acolo. Am recuperat prosopul cel mai puţin mânjit (care era totuşi murdar şi îmbibat de apă) şi mi l-am înfăşurat atent pe talie. Lângă uşă, m-am concentrat să aud voci şi paşi, încercând să evaluez distanţa şi viteza apropierii. Ştiind că nu prea îmi rămânea timp înainte ca toată lumea să se adune în centrul casei, m-am furişat prin anticameră, am grăbit pasul pe hol şi am zbughit-o pe scări. Am ajuns la primul etaj, am luat o curbă în formă de U şi am alergat spre al doilea etaj – unde am dat nas în nas cu John F. Kennedy Jr. şi un alt bărbat. — Salut, Scott, a spus Kennedy. — Ăăă, salut, am spus eu, muncindu-mi creierul să găsească o explicaţie plauzibilă pentru faptul că alergam prin casă la ora cocktailului fără pantaloni, transpirat leoarcă, înfăşurat într-un prosop mânjit şi împuţit. Dar el şi prietenul lui nu au părut deloc tulburaţi – ca şi cum musafiri pe jumătate dezbrăcaţi, acoperiţi de propriile excremente ar fi fost o apariţie obişnuită aici – şi au trecut pe lângă mine pe scări. M-am grăbit să ajung în camera mea, m-am spălat viguros, m-am schimbat şi am încercat pe cât am putut să-mi vin în fire – ceea ce nu era simplu, dat fiind că transpiram abundent, prin blazer, ca efect al anxietăţii, efortului şi umidităţii de vară. Dacă ar fi fotografiat cineva scena cocktailului din acea seară, poza ar fi fost aşa: vedete şi politicieni şi preoţi strălucesc cu graţie şi bonomie şi socializează cu uşurinţă pe veranda cu vedere spre Atlantic – şi, puţin într-o parte, un scriitor tânăr şi transpirat bea gin şi apă tonică şi se gândeşte cât de departe e de posibilitatea

Ş TI I N ŢĂ

de a se integra în această mulţime ilustră şi că nu doar că nu este bogat sau celebru sau împlinit sau prea chipeş, dar nici măcar nu-și poate controla intestinele, fiind aşadar mai potrivit să stea în compania animalelor sau sugarilor decât între adulţi, ca să nu mai vorbim de adulţi atât de luminaţi şi importanţi ca aceştia. Tânărul scriitor transpirat îşi face griji şi despre ce s-ar întâmpla dacă cineva ar încerca să folosească toaleta din hol. Târziu în acea noapte, după ce toată lumea s-a dus la culcare, m-am strecurat înapoi în baie cu o pungă de gunoi şi prosoape de hârtie şi detergent pe care le-am furat din debara. Nu am putut să-mi dau seama dacă mai fusese cineva acolo după plecarea mea, dar am încercat să nu mă gândesc la asta şi m-am concentrat să îndes în punga de gunoi covoraşul şi prosoapele şi hainele şi hârtia igienică pe care le băgasem sub chiuvetă. După care am folosit prosoapele de hârtie să curăţ podeaua şi le-am pus şi pe ele în pungă. Lângă bucătărie, între corpul principal al casei şi o altă clădire, era un tomberon. Planul meu era să arunc totul acolo. Fireşte, mă temeam să nu fiu prins. De ce-ar fi aruncat un musafir o pungă mare de gunoi în toiul nopţii? (Mă îngrijora că s-ar fi putut să fie prin preajmă agenţi ai Serviciilor Secrete care să mă împuşte înainte de-a apuca să pun în tomberon ceva ce părea o bombă sau un cadavru.) Dar aveam de ales? M-am furişat prin casă şi am ajuns la tomberon, unde am aruncat punga de gunoi. După care m-am întors în camera mea şi m-am culcat. Nimeni nu mi-a spus niciodată nimic despre toaleta din hol sau despre covorul şi prosoapele care lipseau. Dar în restul weekendului şi de-a lungul vizitelor mele ulterioare am fost convins că angajaţii casei se holbau la mine şi şuşoteau. „El e“, îmi imaginam că spuneau dezgustaţi. „Tipul care a stricat toaleta şi care ne-a distrus prosoapele. Ăla care nu poate să-şi controleze funcţiile corpului.“ Scott Stossel oferă o descriere definitivă a anxietăţii… Această poveste trebuia spusă. — Andrew Solomon Autorul conferă acestei povestiri profunzime, inteligenţă și perspectiva care i-ar putea lumina mulţi ani de acum încolo pe cei ce suferă în tăcere. — Elizabeth Gilbert

348

NOUTĂŢI ÎN COLECŢIA ŞTIINŢĂ:

Suntem îndeajuns de inteligenţi pentru a înţelege inteligenţa animalelor? ne arată felul în care cercetările din ultimele decenii au descoperit că primatele își pot face planuri pentru viitor și pot folosi unelte, că delfinii sunt capabili de empatie și se pot striga pe nume, că unele păsări au o memorie vizuală uimitoare și chiar se pot recunoaște în oglindă, sau că elefanţii își pot da seama ce sex au oamenii cu care interacţionează. Cartea lui Frans de Waal ne va face astfel să reexaminăm tot ceea ce credeam că știm atât despre inteligenţa animalelor, cât și despre a oamenilor.

John Hands, profesor, autor de nonficţiune și romancier recunoscut internaţional, a dedicat peste zece ani evaluării teoriilor știinţifice actuale, activitate ce s-a concretizat în cuprinzătorul și ineditul volum Cosmosapiens. În această carte, ce se adresează cititorilor pasionaţi de înţelegerea știinţifică a lumii, Hands așază evoluţia omului în contextul evoluţiei vieţii și a materiei ce alcătuiește întregul univers. Cu alte cuvinte, Cosmosapiens ne oferă o perspectivă cosmică asupra trecutului și viitorului speciei umane printr-o sondare atentă a teoriilor știinţifice despre nașterea cosmosului, apariţia vieţii și chiar manifestarea conștiinţei.

John Hands

COSMOSAPIENS EVOLUŢIA OMULUI DE LA ORIGINILE UNIVERSULUI Traducere din engleză de Carmen Strungaru și Doru Căstăian

e suntem? Și de ce ne aflăm aici? Iată niște întrebări care i-au fascinat pe oameni vreme de cel puţin 25.000 de ani. În vasta majoritate a timpului, am încercat să răspundem la aceste întrebări prin credinţe supranaturale. Abia cu 3.000 de ani în urmă am început să căutăm răspunsurile prin interogaţie filozofică și prin reflecţie. Acum 150 de ani, Originea speciilor a lui Charles Darwin a marcat începutul unei abordări cu totul noi. Metoda empirică adoptată de Darwin a dus în cele din urmă la ideea că suntem produsul evoluţiei biologice. Cu 50 de ani în urmă, cosmologii au ajuns la concluzia că materia și energia din care suntem alcătuiţi își au originea într-un Big Bang din care a apărut universul. Iar acum vreo 30 de ani specialiștii în neuroștiinţe au început să arate cum ceea ce vedem, auzim, simţim și gândim se corelează cu activitatea neuronilor din anumite părţi ale creierului. Toate aceste realizări spectaculoase în știinţă au fost posibile datorită unor progrese corespondente în tehnologie care au produs,

Ş TI I N ŢĂ

la rândul lor, o creștere exponenţială a datelor. Aceasta a dus apoi la ramificarea câmpului preocupărilor știinţifice în subdomenii tot mai înguste și mai specializate ale cercetării. În timpurile recente, nimeni nu s-a dat înapoi de la a cerceta și ultima frunză din arborele evolutiv pentru a afla cu ajutorul lui cine suntem, de unde venim și de ce existăm. În această carte exact asta voi încerca să fac: să văd ce informaţii de încredere ne poate oferi știinţa, prin observaţie sistematică și experiment, despre motivul și modul în care am evoluat de la originea universului și dacă ceea ce suntem ne face diferiţi de toate celelalte animale... Un atribut esenţial al omului este viaţa, așa că trebuie mai întâi să înţelegem ce reprezintă acest fenomen. Pentru cei mai mulţi dintre noi faptul de a fi viu pare a fi de la sine înţeles. Pisica ce se freacă de piciorul meu e vie; felia de pâine prăjită de pe farfuria din faţa mea nu e vie. Dar definirea acelui lucru care distinge ceea ce e viu de ceea ce nu e viu se dovedește mai dificilă. Suntem alcătuiţi în esenţă din atomi de hidrogen, oxigen, carbon și azot. Dar aceștia nu sunt diferiţi de atomii de hidrogen, oxigen, carbon și azot care se găsesc în apă, în aer și în pâinea prăjită. Într-adevăr, un flux format din astfel de atomi intră și iese din corpul nostru în timp ce respirăm, bem, mâncăm, transpirăm, urinăm și defecăm. Dacă nu atomii fac diferenţa la organismele vii, atunci e poate vorba de aranjamentul lor în molecule mai complexe? Dar o persoană care tocmai a murit are același nivel de complexitate moleculară pe care-l avea în momentul de dinaintea morţii. Voi încerca să formulez o perspectivă asupra naturii vieţii examinând unele idei ale lumii antice despre viaţă, explicaţiile oferite de știinţă, unele explicaţii contemporane care încearcă să armonizeze perspectiva tradiţională cu știinţa modernă, răspunsul la acestea oferit de știinţa ortodoxă, caracteristicile vieţii avansate actualmente de știinţa ortodoxă și unele definiţii importante ale vieţii. Cele mai timpurii încercări de a înţelege esenţa vieţii au fost întreprinse în India. Vizionarii foloseau meditaţia – o introspecţie disciplinată care caută înţelegerea prin unirea cu obiectul studiat –, iar intuiţiile lor au fost consemnate în Upanișade. Multe Upanișade spun că viaţa e ca un fel de prana. Acest cuvânt sanscrit provine probabil de la prefixul pra-, care înseamnă „a umple“ (folosit aici probabil ca element de întărire) V I A Ţ A D I N P E R S P E C T I VA L U M I I A N T I C E

352

353

J ohn H ands

și rădăcina na, care înseamnă „a respira“. Ar putea fi interpretat în mod literal ca respiraţie, dar Prashna Upanishad ne lămurește asupra semnificaţiei termenului. Șase căutători ai adevărului i-au pus pe rând o întrebare înţeleptului Pippalda. Răspunzând primului, care întrebase cine a creat universul, Pippalda a spus că Domnul a meditat și a creat prana și rayi (materia), iar din această dualitate au izvorât dualităţile masculin și feminin, Soare și Lună, lumină și întuneric. Asemenea celorlalte Upanișade, restul învăţămintelor din Prashna Upanishad explică clar, prin metaforă, comparaţie și parabolă, că prana este energia fundamentală și vitală a fiecărui corp și totodată a întregului univers. Medicina ayurvedică caută să atingă echilibrul în prana, în timp ce yoga tinde să-i amplifice fluxul prin corp. Michael Nagler, profesor de literatură clasică și comparativă de la Universitatea din California, Berkeley, susţine că prana înseamnă energie vitală și că toate semnele vitale prin care încercăm să identificăm prezenţa vieţii din afară sunt indicii ale capacităţii corpului de a direcţiona, conserva și folosi energia la un înalt grad de complexitate. Asta e viaţa din punct de vedere biologic. Răspunzând la respingerea vitalismului de către știinţa modernă, Nagler întreabă: dacă viaţa nu e energie, atunci ce e? Un punct de vedere asemănător e oferit de textele daoiste din China, colecţie de idei și reflecţii filozofice a cărei vechime merge înapoi până în secolul al VI-lea î.Cr. În acest caz, vechiul cuvânt qi (sau chi, în funcţie de normele occidentale folosite) înseamnă în același timp respiraţie și spirit dătător de viaţă. Manipularea fluxului qi, energia vitală a corpului, joacă un rol central în medicina chineză tradiţională. Această perspectivă a fost transmisă japonezilor când aceștia au adaptat cultura chineză la propria lor societate. Cuvântul lor pentru respiraţie și spirit este ki. Evreii foloseau și ei un cuvânt cu două înţelesuri: ruah, cu sensul de vânt sau spirit. În Tanah, scripturile lor, acest termen este folosit cu sensul de Spirit al lui Dumnezeu. În poemele homerice grecești, datând din secolul al VIII-lea î.Cr., psyche este respiraţia sau spiritul ce părăsește corpul eroului în clipa morţii. Stoicii spuneau că pneuma (respiraţie, suflet sau spirit vital), Zeul și principiul organizator al naturii sunt în esenţă același lucru, preluând perspectiva heraclitiană potrivit căreia universul e însufleţit de o inteligenţă sau de un suflet asemănător focului. În mod asemănător, romanii foloseau cuvântul latin spiritus prin care înţelegeau atât respiraţie, cât și spirit sau duh; Biserica

Ş TI I N ŢĂ

creștină occidentală a preluat acest termen pentru a numi a treia persoană a Treimii: Sfântul Duh. Astfel, explicaţia că spiritul vital sau energia vitală însufleţește materia (adică îi „suflă viaţă“) și o face să fie diferită de ceea ce e neînsufleţit era larg răspândită în Antichitate. Mai mult decât atât, această energie vitală – numită în general vitalism – se află la baza tuturor energiilor din univers. În diferite culturi și religii, energia vitală a fost interpretată fie drept creaţie a unei divinităţi supreme lipsită de formă, fie divinitatea însăși, fie un aspect al divinităţii, fie, prin antropomorfizare, lucrul pe care Dumnezeu sau un zeu l-a suflat asupra materiei neînsufleţite, precum lutul, pentru a-i da viaţă. Vitalismul nu a apărut doar ca urmare a unor intuiţii mistice, ci și pentru că știinţa timpurie i-a dedus existenţa. D E Z VO LTA R E A P E R S P E C T I V E I Ș T I I N Ţ I F I C E A S U P R A V I E Ţ I I Mare parte a știinţei și medicinii occidentale se sprijină pe redescoperirea lui Aristotel în secolul al XII-lea. Spre deosebire de mulţi alţi gânditori antici, precum Pitagora și Heraclit, Aristotel nu era mistic. El a diferenţiat între lucrurile minerale, neînsufleţite, și cele vegetale și animale, susţinând că viaţa este dată de psyche sau de suflet. Pentru Aristotel, psyche nu e vreun spirit eteric, ci forma sau organizarea caracteristicilor fizice care înzestrează corpul cu viaţă și scop: sufletul și corpul sunt două aspecte ale aceleiași fiinţe vii. Totuși, multe comentarii medievale au interpretat traducerile lui Aristotel (majoritatea în arabă) cu intenţia de a justifica un vitalism mai puţin materialist. Un astfel de vitalism a fost susţinut la începuturile știinţei moderne din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, în opoziţie cu extinderea în sfera biologică a mecanicismului cartezian, care considera organismul un simplu mecanism. Vitaliștii susţineau ca materia nu poate explica mișcarea, percepţia, dezvoltarea sau viaţa. Chiar și mecaniciștii secolului al XVIII-lea, precum John Needham și contele de Buffon, erau forţaţi de experimentele lor în domeniul biologiei dezvoltării să invoce o forţă vitală analogă gravitaţiei și atracţiei magnetice. Vitalismul a jucat un rol fundamental în dezvoltarea chimiei în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. A dat naștere unei diferenţieri aristotelice între substanţele organice (extrase din animale și plante) și cele anorganice (minerale). Georg Stahl

354

355

J ohn H ands

a susţinut că diferenţa de greutate dintre bucata de lemn și cenușa rezultată prin ardere este reprezentată de forţa vitală care a fost pierdută iremediabil. Opoziţia faţă vitalism a crescut începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, fiind promovată de medici și fiziologi care susţineau materialismul mecanicist și de chimiști care sintetizau compuși existenţi în natură pornind de la elementele lor chimice constituente, contrazicând astfel afirmaţia lui Stahl. Cu toate astea, vitalismul a continuat să fie susţinut în secolul al XIX-lea de oameni de știinţă remarcabili precum Louis Pasteur, care afirma că fermentaţia e o „acţiune vitală“. Totuși, la începutul secolului XX medicina, biologia și chimia ortodoxe au respins vitalismul bazându-se pe faptul că fenomenele postulate de această teorie puteau fi explicate prin reducerea lor la componente fizice și chimice care respectau legile fizice și chimice. În ciuda acestor explicaţii, vitalismul a continuat să fie susţinut în prima parte a secolului XX de filozoful francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Henri Bergson, și de eminentul embriolog german Hans Driesch... Să vedem acum felul în care știinţa ortodoxă actuală definește viaţa. După Edward O. Wilson – una dintre puţinele autorităţi internaţionale care au reflectat profund asupra știinţei în afara propriului domeniu de specialitate, studiul furnicilor –, „reducţionismul este activitatea fundamentală și esenţială a știinţei“. Cea mai mare parte a cunoașterii pe care am acumulat-o despre natură începând cu prima revoluţie știinţifică din Occident o datorăm tehnicii analitice ce constă în descompunerea lucrurilor în părţi distincte și studierea lor. În absenţa ei, nu am ști că paginile acestei cărţi sunt alcătuite în principal din celuloză, care e un polimer liniar de molecule ce au la bază atomi de carbon, oxigen și hidrogen, fiecare dintre aceștia fiind constituiţi dintr-un nucleu pozitiv înconjurat la distanţe relativ imense de nori de electroni încărcaţi negativ, în timp ce mișcarea electronilor liberi este cea care produce electricitate și câmpuri magnetice. Succesul spectaculos avut de reducţionism în fizica secolului al XIX-lea și a începutului de secol XX a fost repetat în biologie când, în 1953, James Watson și Francis Crick au arătat felul în P E R S P E C T I VA Ș T I I N Ţ I F I C Ă O RTO D OX Ă A S U P R A V I E Ţ I I

Ş TI I N ŢĂ

care structura dublu-elicoidală a moleculei de ADN (acidul dez oxiribonucleic) explică ereditatea. Totuși, reducţionismul nu poate explica viaţa, tot așa cum nici descompunerea unei piese de Shakespeare în cuvinte și apoi în literele alfabetului nu poate explica personajele, emoţiile și dramatismul piesei respective. Putem să cădem de acord că o fiinţă omenească este vie. Mai putem să acceptăm că fiecare dintre miliardele de celule ce o alcătuiesc este vie. Dar dacă examinăm componentele fiecărei celule, oare fiecare cromozom și fiecare proteină sunt vii? Este clar că nu, lucru valabil și pentru fiecare atom ce alcătuiește fiecare proteină. Eșecul reducţionismului de a explica viaţa i-a făcut pe cercetători să apeleze la ideea de emergenţă formulată de filozoful englez John Stuart Mill în 1843 și apoi dezvoltată în sute de versiuni. În forma sa cea mai simplă, acest concept spune că întregul este mai mult decât suma părţilor sale, așa cum imaginea unui puzzle este evidentă doar atunci când elementele sale componente sunt organizate într-un mod precis... Omul de știinţă Francis Crick, reducţionist declarat, a admis că invocarea emergenţei ar putea fi necesară, dar a afirmat că emergenţa slabă e suficientă pentru explicarea vieţii: „Cu toate că întregul s-ar putea să nu fie o simplă sumă a părţilor, comportamentul său poate să fie înţeles, cel puţin în principiu, pornind de la natura și comportamentul părţilor sale componente plus cunoașterea felului în care interacţionează aceste părţi“. Paul Davies, fizician teoretician și cosmolog care conduce acum Centrul pentru Concepte Fundamentale în Știinţă de la Universitatea de Stat din Arizona, aplică această perspectivă asupra vieţii, afirmând că „secretul vieţii nu va fi descoperit la nivelul atomilor în sine, ci în tiparul asocierii lor, în maniera strângerii lor laolaltă [...]. Atomii nu au nevoie să fie „însufleţiţi“ pentru a produce viaţă, ei trebuie pur și simplu să se aranjeze într-un mod complex și adecvat“. Neurobiologul britanic Donald Mackey contestase însă această variantă a emergenţei slabe dând exemplul unui panou publicitar (de genul celor din Times Square, New York) alcătuit din becuri colorate ce se aprind și se sting în mod programat pentru a scrie mesajul: „Viaţa e mai frumoasă dacă bei Coca-Cola“. Un inginer electrician poate să reducă sistemul la părţile sale componente și să explice cum și de ce fiecare bec se declanșează și cum sunt coordonate declanșările respective. Dar înţelegerea interacţiunilor

356

357

J ohn H ands

dintre diferitele componente electrice nu ajută la înţelegerea și nici la prezicerea mesajului că viaţa e mai frumoasă dacă bei Coca Cola. E nevoie de un nivel diferit de explicaţie. Avem de-a face cu un exemplu de emergenţă tare. Explicaţia pe care Davies o dă vieţii e insuficientă. Miliardele și miliardele de celule din corpul unui om viu nu sunt pur și simplu aranjate într-un mod complex și adecvat; celulele interacţionează între ele și sunt dependente unele de altele pentru a forma o fiinţă umană vie. Urmând această logică, viaţa e o proprietate emergentă a unui sistem. O astfel de perspectivă nu ne spune totuși ce este această proprietate emergentă. Mai precis, care sunt caracteristicile prin care această proprietate emergentă pe care o numim viaţă se diferenţiază de ceea ce nu e viu? ÎN ACEEAŞI COLECŢIE:

Există numeroase versiuni ale poveștii creaţiei. Cartea de faţă prezintă versiunea conformă cu știinţa modernă. Ea e rezultatul unui efort care a implicat (și continuă să implice) mii de oameni de știinţă, care pun laolaltă piesele unui imens puzzle, lansând mereu speculaţii și ipoteze, testând, dezbătând și revizuind. Acești oameni de știinţă se străduiesc să se asigure că piesele puzzle-ului sunt, ﬁecare în parte, coerente și consistente. Dar, pentru ca povestea să ﬁe unitară și inteligibilă, piesele trebuie să se și potrivească între ele, de la scara mare a universului la Homo sapiens, la cele mai mici microorganisme și la particulele elementare din care e alcătuită întreaga substanţă materială. E o constrângere puternică. — Jim Baggott

Autor al unor studii de pionierat în domeniul etologiei moderne, savantul austriac ne demonstrează convingător în celebra sa lucrare că lumea vie poate fi mai spectaculoasă decât orice plăsmuire. Conform propriei mărturisiri, a fost motivat în acest demers de mânia pe care i-au stârnit-o „nenumăratele povestiri cu animale prost scrise și pline de minciuni“.Viclenia vulpii, blândeţea porumbelului și alte idei de acest fel se dovedesc a fi doar clișee fără vreun temei faptic, iar cititorul va avea o perspectivă asupra unui univers cu totul neașteptat. Cartea i-a adus lui Lorenz recunoașterea internaţională dincolo de graniţele comunităţii academice. Konrand Lorenz a fost distins cu Premiul Nobel pentru Medicină sau Fiziologie în 1973, alături de Nikolaas Tinbergen și Karl von Frisch. În fragmentele de mai jos, din capitolul „Inelul lui Solomon“, e lămurită, cu o serie de exemple grăitoare, problema asemănărilor și deosebirilor dintre limbajul omenesc și semnalele transmise de animale.

Konrad Lorenz

VORBEA CU PATRUPEDELE, CU PĂSĂRILE ȘI CU PEȘTII Traducere din germană de Vasile V. Poenaru

tă scris că regele Solomon vorbea cu patrupedele, cu păsările, cu peştii şi cu râmele. Şi eu sunt, la rândul meu, capabil de asta. Ce-i drept, nu pot să vorbesc chiar cu toate animalele, aşa cum se spune că ar fi fost în stare bătrânul rege. Recunosc că în această privinţă mă întrece. Dar vorbesc cu câteva specii pe care le cunosc bine; însă nu-mi trebuie nici un inel fermecat. În această privinţă îl întrec eu pe bătrânul rege, mai ales că fără inelele acestea nu ar fi înţeles nici măcar limba animalelor care îi erau cele mai familiare. Iar când n-a mai avut inelul nici măcar n-a mai îndrăgit lumea animală. Căci se spune că Solomon ar fi aruncat inelul într-un acces de mânie când a aflat de la o privighetoare că una dintre cele 999 de femei ale sale îl iubea pe un bărbat mai tânăr. În orice caz, aşa spune J.V. Widmann în fermecătoarea sa legendă Sfântul şi animalele. Poate că Solomon a acţionat într-un fel foarte înţelept, ori poate că a fost ceva foarte prostesc din partea lui; eu unul consider oricum că nu este sportiv să te slujeşti de inele fermecate

Ş TI I N ŢĂ

în comunicarea cu animalele. Nu este nevoie de nici o vrajă pentru ca vietăţile să povestească cele mai frumoase istorii, şi anume istorii adevărate. Iar adevărul este cel mai frumos lucru din natură, mult mai frumos decât tot ceea ce şi-ar putea vreodată imagina poeţii, singurii vrăjitori adevăraţi. Nu e mare lucru să înţelegi vocabularul câtorva specii de animale. De asemenea, putem să le vorbim animalelor, desigur, atât cât stă în limita posibilităţilor noastre fizice de exprimare şi în măsura în care animalele sunt la rândul lor dispuse să intre în contact cu noi. Dar şi atunci trebuie să avem grijă să nu formulăm greşit ceea ce avem de spus, aşa cum i s-a întâmplat odată prietenului meu Alfred Seitz. Era pe la începutul verii, şi tocmai turnam filmul nostru cu gâştele de vară, prin lunca Dunării. Înaintam încet într-un peisaj primordial compus din apă, arbuşti şi stufăriş, aş putea spune chiar foarte încet, întrucât regimul nostru de marş corespundea vitezei maxime a celor treisprezece pui de raţă şi a celor nouă pui de gâscă de vară care mărşăluiau în spatele nostru într-o coloană lungă. La un moment dat am ajuns într-un loc frumos, pitoresc, pe care Alfred l-a considerat potrivit pentru poze. S-a apucat imediat să îşi aranjeze aparatul de fotografiat, iar eu m-am pregătit la rândul meu să mă ocup de coordonarea ştiinţifică a întregii operaţiuni. Pentru moment această coordonare ştiinţifică nu consta decât în aceea că stăteam cu burta la soare pe o mică insulă de iarbă. Alfred se afla până la brâu în apă, stând la pândă cu aparatul de fotografiat pregătit, cu ochii-n patru, răbdător ca un animal. Soarele strălucea arzător, libelulele zumzăiau, broaştele orăcăiau. La un moment dat am adormit, şi îl auzeam pe Alfred certându-se, ca de la mare depărtare, cu gâştele, care îi tot intrau mereu în cadru taman la momentul nepotrivit. În timp ce eu mă mai chinuiam încă să mă scol pentru a ademeni răţuştele în altă parte, l-am auzit deodată pe Alfred spunând iritat, cu hotărâre: „Rangangang, rang … adică cue, gegegeg – cue, gegeg.“ Făcuse o greşeală de formulare, adresându-li-se din greşeală raţelor în „limba gâştelor de vară“! Desigur, prietenul meu Alfred scotea sunetele cu un accent perfect de gâscă, respectiv de raţă. Tocmai de aceea faptul că s-a corectat a fost atât de amuzant. Animalele nu au însă o limbă în sensul propriu al cuvântului. Fiecărui individ dintr-o specie mai evoluată, mai ales dacă este vorba de o specie sociabilă precum stăncuţa sau gâsca de vară, îi este înnăscut un întreg codice de semnale constând din mişcări şi sunete care au fiecare o anumită semnificaţie. Este înnăscută atât capacitatea de a trimite aceste semnale, cât şi aceea de a le „înţelege“ în mod corect, adică de a răspunde la ele cu noimă,

360

361

Ko n rad Lore n z

ceea ce contribuie la conservarea speciei. Înţelegând acest lucru, confirmat de multe observaţii şi experimente, ne dăm seama că cea mai mare parte a asemănărilor tuturor „modurilor de comunicare“ ale animalelor cu limbajul omului nu rezistă la o abordare mai puţin superficială. Pe măsură ce înţelegem, încetul cu încetul, că nici un sunet scos de vreun animal şi nici o mişcare prin care un animal se exprimă nu are în mod conştient intenţia de a influenţa vreun alt animal, ne dăm seama şi mai bine de relativitatea acestei asemănări. Şi gâştele de vară, raţele mari ori stăncuţele crescute sau ţinute singure dau semnale în momentul în care sunt cuprinse de dispoziţia corespunzătoare. În acest caz procesul pare foarte automatizat și „mecanic“, aşadar cât se poate de neasemănător celui omenesc. Există în comportamentul uman semnale mimice prin care se transmite automat o dispoziţie: dacă vezi pe cineva căscând îţi vine să caşti, pentru a da numai exemplul cel mai cunoscut. Desigur, semnalele mimice prin care se exprimă, de pildă, dispoziţia omului de a căsca reprezintă stimuli relativ puternici şi uşor de perceput, efectul lor fiind de înţeles. Dar în general nu este nevoie nicidecum de astfel de semnale grosiere şi evidente pentru a se transmite ideea unei anume dispoziţii. Din contră: acestui proces îi este chiar caracteristic faptul că prin el se recurge la anumite mişcări expresive deosebit de fine, de mică amploare, adesea imperceptibile observării conştiente. Aparatul secret de emisie-recepţie prin care se realizează transmiterea inconştientă a sentimentelor şi afectelor este străvechi, mult mai vechi decât omenirea. Fără îndoială că în cazul nostru acest aparat a regresat în măsura în care limbajul uman, cel al cuvintelor, a evoluat. Omul nu are nevoie de mişcări pentru a-şi manifesta intenţiile şi dispoziţia, de vreme ce se poate folosi de cuvinte. Dar stăncuţele şi câinii trebuie să-şi citească reciproc „în ochi“ ce vor face în clipa următoare. De aceea la animalele mai evoluate şi care trăiesc în grup atât aparatul de emisie cât şi aparatul de recepţie a transmiterii vocii este mult mai dezvoltat şi mult mai specializat decât la om. Toate sunetele prin care animalele se exprimă, cum ar fi kia-ul şi kiu-ul stăncuţei ori strigătul de chemare cu puţine sau cu multe silabe emis de gâsca de vară, toate acestea nu sunt comparabile cu vocabularul limbajului nostru, ci în mod exclusiv cu acele manifestări ale dispoziţiei precum căscatul, încruntatul, zâmbetul, şi aşa mai departe, a căror exprimare se bazează, ca şi înţelegerea lor, pe mecanisme înnăscute. „Cuvintele“ diferitelor „limbi“ ale animalelor nu sunt, ca să spunem aşa, decât nişte interjecţii. [...]

Ş TI I N ŢĂ

După cum se ştie, papagalii şi mulţi corbi pot să „vorbească“, altfel spus să imite cuvintele oamenilor; ce-i drept, este posibil ca uneori să se facă legătură, în gând, între sunete şi anumite experienţe trăite. Această imitare nu este nimic altceva decât, pur şi simplu, o imitare. O găsim la multe specii de păsări cântătoare; frunzăriţa galbenă, sfrânciocul, guşa albastră, graurul şi alte păsări excelează în arta imitării. Păsările respective intonează sunetele pe care le imită, şi care nu sunt aşadar sunete înnăscute, numai sub formă de cântec, fără nicio legătură cu semnificaţia fiecărui cuvânt luat în parte. Acest lucru este valabil şi pentru grauri, coţofene şi stăncuţe, care reuşesc să imite remarcabil de bine cuvintele oamenilor. Altfel stau lucrurile cu „vorbirea“ corbilor mari şi mai cu seamă cu „vorbirea“ papagalilor mari. Şi felul în care reproduc ele cuvintele umane prezintă în mod clar acel caracter de joacă fără intenţie, specific cântului altor păsări mai puţin evoluate din punct de vedere intelectual, dar sunetele individuale scoase de corbi şi papagali au devenit ciudat de independente: este cât se poate de vizibil faptul că avem de-a face aici cu conexiuni conceptuale foarte specifice şi aproape (aproape!) inteligibile. Mulţi papagali gri africani şi unii amazonieni spun „bună dimineaţa“ numai dimineaţa şi numai o dată, folosind aşadar în mod corespunzător salutul. Otto Koehler avea un papagal gri african foarte bătrân care căzuse în păcatul de a-şi smulge penele, fiind de aceea aproape gol, şi care răspundea la numele „Vultur“ („Geier“). Nu era nicidecum frumos, dar te făcea să treci peste asta prin înzestrarea sa lingvistică. Spunea „Bună dimineaţa“ şi „Bună seara“ exact când era cazul, iar atunci când vreun oaspete se ridica pentru a-şi lua rămas bun spunea cu o voce binevoitoare, joasă, de băutor de bere: „Ei, şi acum la revedere.“ Dar luaţi aminte: spunea asta numai atunci când oaspetele chiar se ridica pentru a-şi lua rămas bun. La fel ca şi câinii care gândesc, era şi el receptiv la cele mai fine semnale date în mod inconştient, şi putea să-şi dea seama când era „pe bune“; nu am reuşit să aflăm niciodată care anume erau acele semnale. Toate încercările noastre de-a provoca pasărea printr-o plecare regizată au eşuat. Dacă însă oaspetele chiar pleca la un moment dat, acel „Ei, şi acum la revedere“ răsuna prompt, cu ironie parcă, oricât de discretă ar fi fost luarea de rămas bun. Renumitul ornitolog berlinez colonel von Lukanus avea şi el un papagal african gri, care devenise celebru datorită memoriei sale colosale. Lukanus ţinea, pe lângă alte păsări, şi o pupăză blândă, pe nume „Höpfchen“; papagalul, care ştia să vorbească bine, învăţase repede acest cuvânt. Din păcate pupezele nu trăiesc mult timp în captivitate, spre deosebire de papagalii africani gri.

362

363

Ko n rad Lore n z

Aşadar, după un timp Höpfchen s-a săvârşit din viaţă, iar papagalul părea că îi uitase numele; în orice caz nu l-a mai rostit. Ei bine, după nouă ani colonelul von Lukanus a primit o nouă pupăză, iar în momentul în care papagalul a văzut pentru întâia oară pupăza a spus numaidecât, iar apoi a repetat: „Höpfchen“ … „Höpfchen“ … Pe cât de bine ţin minte aceste păsări cu picioarele lungi ceea ce au învăţat odată, pe atât de greu reuşesc în general să înveţe ceva. Oricine vrea să îl înveţe pe un graur sau pe un papagal să rostească un cuvânt nou ştie cât trebuie să fie de răbdător şi de câte ori trebuie să îi repete, neobosit, cuvântul. Şi totuşi se întâmplă ca astfel de păsări să poată uneori, în mod excepţional, se înveţe să imite un cuvânt pe care nu l-au auzit decât rareori sau chiar o singură dată. Dar asta nu pare să le reuşească decât în „stări excepţionale“, atunci când sunt extrem de agitate; nu ştiu decât de două observaţii din surse sigure. Fratele meu a avut ani de zile un papagal amazonian fermecător, blând, plin de vioiciune şi extraordinar de înzestrat din punct de vedere lingvistic pe care îl chema „Papagallo“. Atâta vreme cât a locuit la noi la Altenberg, Papagallo zbura la fel de liber ca toate celelalte păsări. Un papagal care ştie să vorbească bine, care zboară liber din pom în pom rostind cuvinte, ca oamenii, stârneşte o impresie şi mai comică decât unul care este în colivie şi face acest lucru. Atunci când Papagallo zbura prin împrejurimi strigând tare „Dar unde este domnul doctor?“, uneori chiar căutîndu-şi stăpânul, era de-a dreptul irezistibil. Şi mai comică, dar pe de altă parte şi ciudată într-un sens cât se poate de serios, a fost următoarea prestaţie a păsării: Papagallo nu se temea de nimic şi de nimeni – în afară de coşar. În general păsările se tem doar de lucruri care sunt sus, ceea ce are probabil de-a face cu teama lor înnăscută de păsările de pradă care se reped asupra lor de sus. Astfel, tot ceea ce se conturează pe fundalul cerului are pentru ele ceva din nuanţa acelei dispoziţii induse de ideea de „pasăre de pradă“. Atunci când a văzut omul negru, care, prin întunecimea sa, se deosebea oricum de ceilalţi oameni într-un fel care te înfiora, Papagallo a fost cuprins de panică şi şi-a luat zborul ţipând tare şi ascuţit, îndepărtându-se atât de mult încât ne-am făcut griji cu privire la întoarcerea lui. Câteva luni mai târziu, când coşarul a venit din nou, Papagallo stătea pe cocoşul de pe acoperiş şi era supărat pe stăncuţele care voiau la rândul lor să se așeze acolo. La un moment dat l-am văzut făcându-se mic şi privind cu teamă în jos, asigurându-se, după care a strigat fără întrerupere pe un ton strident: „Vine coşarul, vine coşarul.“ În clipa următoare omul negru a intrat în curte.

Ş TI I N ŢĂ

Din păcate nu am reuşit să stabilesc cu certitudine de câte ori îl văzuse Papagallo pe coşar înainte şi de câte ori auzise strigătul agitat al bucătăresei noastre prin care aceasta îi anunţa sosirea. Căci ceea ce imita papagalul era fără dubiu vocea acestei doamne. Cu siguranţă însă că nu a auzit-o de mai mult de două-trei ori în total, şi asta la intervale de luni de zile. Cel de-al doilea caz de care ştiu şi în care o pasăre „vorbitoare“ a rostit cuvinte omenești, fiind vorba, tot aşa, de o propoziţie întreagă repetată toată după ce fusese auzită numai o dată sau în orice caz numai de câteva ori, are ca protagonistă o cioară grivă. Această cioară se numea „Hansl“ şi se putea pune, în ceea ce priveşte înzestrarea ei pentru vorbire, cu cel mai talentat papagal. Hansl fusese crescută de un funcţionar de la gara dintr-o localitate de prin împrejurimi, St. Andrä-Wördern, zbura în deplină libertate şi ajunsese o pasăre arătoasă şi sănătoasă, vădind în mod elocvent faptul că stăpânul se ocupa bine de ea; căci spre deosebire de ceea ce se crede în general ciorile nu sunt uşor de crescut, ajungând, din cauza felului în care sunt de cele mai multe ori tratate în captivitate, să arate ca acele păsări schiloade „Hans-Huckebein“ pe care Wilhelm Busch le înfăţișează cu o vădită lipsă de compasiune. Într-o zi flăcăii din sat mi-au adus o cioară grivă foarte murdară, cu aripile şi coada tăiate de rămăseseră numai nişte cioturi, şi abia dacă am reuşit să-l mai recunosc pe frumosul Hansl. Am cumpărat pasărea, aşa cum cumpăr din principiu toate bietele animale pe care mi le aduc flăcăii din sat, în parte din milă, în parte pentru că uneori se poate întâmpla ca printre animalele care îmi sunt aduse să se afle şi ceva cu adevărat rar. Apoi l-am sunat pe stăpânul lui Hansl, care mi-a povestit că pasărea lipsea într-adevăr de câteva zile şi m-a rugat să mă ocup de ea până când îi cresc din nou penele. Aşadar am pus cioara în voliera fazanilor şi i-am dat hrană concentrată pentru ca atunci când avea să-i crească din nou penajul să aibă pene puternice de propulsie şi de ghidare. Încă din acea vreme în care animalul era, prin forţa împrejurărilor, prizonier, m-am convins de talentul lingvistic uluitor al lui Hansl. Ce nu mi-a fost dat să aud! Înainte de toate, desigur, tot felul de chestii pe care o astfel de cioară grivă aflată într-un copac de pe marginea drumului le poate auzi, altfel spus ceea ce îi spun flăcăii din sat. Hansl declama, cu accentul specific locuitorilor din Austria Inferioară: „auzi, ia vino, uite-l cum şade colea, hai, Fredl, du-te, uită-te, e acolo!“ etc. Spre bucuria mea, această pasăre simpatică s-a însănătoşit înainte de a-i creşte noul penaj şi i-am dat drumul în libertate în momentul în care era din nou pe deplin capabilă să

364

365

Ko n rad Lore n z

zboare. S-a întors numaidecât la fostul său stăpân din Wördern, continuând însă să ne viziteze în mod regulat ca un oaspete binevenit. O dată a dispărut pentru mai multe săptămâni. Chiar când s-a reîntors am observat la piciorul lui o gheară ruptă care crescuse strâmb. Această gheară ruptă constituie miezul teribilei istorii a lui Hansl, cioara grivă care ştia să vorbească. Căci ştim cum s-a ales cu acest mic defect de frumuseţe. Şi de la cine ştim? Ei bine, de mă credeţi sau nu: Hansl ne-a povestit! Căci atunci când s-a reîntors subit, după acea absenţă mai îndelungată despre care am vorbit, ştia o nouă propoziţie. Spunea, apăsat, cu voce de golan: „L-au prins într-o capcană metalică.“ Veridicitatea acestei comunicări era deasupra oricărei suspiciuni. La fel ca Papagallo, Hansl a învăţat această propoziţie, pe care cu siguranţă că nu a auzit-o de prea multe ori, pentru că a auzit-o pe când era extrem de surescitat, deci probabil imediat după ce a fost prins. Cum anume a reuşit apoi să scape nu ne-a mai povestit, din păcate. Privind lucrurile dintr-o perspectivă omenească, în astfel de cazuri ai fi gata să juri că pasărea înţelege ceea ce spune. Dar bineînţeles că nu este vorba nicidecum de aşa ceva. Chiar şi păsările care ştiu să „vorbească“ cel mai bine şi care sunt în stare, după cum am văzut, să asocieze foarte bine sunetele pe care le emit cu anumite concepte clar determinate, nu învaţă, în mod ciudat, să lege această abilitate a lor de vreun scop, fie el cât de simplu. Otto Koehler, care a înregistrat cele mai mari succese în dresarea ştiinţifică a păsărilor, omul care chiar a reuşit să înveţe porumbeii domestici să numere până la şase, a încercat de asemenea să-l dreseze pe papagalul său gri african, „Geier“, să spună „mâncare“ atunci când îi este foame şi să spună „apă“ atunci când îi este sete. Nu a reuşit, şi nici după el nu a reuşit nimeni. În sine acest fapt este cât se poate de curios, căci de bună seamă papagalul poate să „asocieze“ ceea ce spune, şi este de asemenea în stare să înveţe fără probleme diverse alte mişcări care servesc la atingerea unui scop pe care îl urmăreşte, chiar şi atunci când este vorba de mişcări menite în mod exclusiv să determine adoptarea unui anumit comportament din partea omului care îngrijeşte pasărea. Un comportament foarte grotesc şi deosebit de comic vădea în acest sens un mic papagal îmblânzit pe care îl avea Karl von Frisch, un papagal Nanday, parcă. De obicei cercetătorul nu lăsa această pasăre să zboare liberă prin cameră decât atunci când se întâmpla ca tocmai să fi observat că animalul făcuse un găinaţ, astfel încât nu trebuia să îi fie teamă că îi va murdări frumosul

Ş TI I N ŢĂ

mobilier în următoarele 10 minute. Papagalul îşi dăduse seama foarte repede de acest lucru şi, întrucât îi plăcea foarte mult să zboare liber, făcea în mod demonstrativ câte un găinaţ ori de câte ori profesorul von Frisch se apropia de colivie. Mai mult, bietul de el se chinuia să facă ceva chiar şi atunci când nu era chip să reuşească, sforţându-se într-atât de mult încât risca să-şi facă rău, astfel încât stăpânul nu avea încotro şi trebuia să-i dea drumul de milă. Iar isteţul „Vultur“, mult mai isteţ decât acel mic papagal, nu a învăţat să spună „mâncare“ atunci când voia să mănânce. Aparatul atât de complicat, compus din laringe şi creier, care face posibilă imitarea şi conexiunile conceptuale, nu pare, după înţelegerea noastră, să se constituie într-o funcţie care să contribuie la menţinerea speciei. Te întrebi „în zadar“ în ce scop există acest mecanism. Cunosc o singură pasăre care a învăţat să folosească un cuvânt omenesc atunci când voia ceva, făcând aşadar legătura dintre un sunet pe care a învăţat să-l emită şi un anumit scop. Şi cu siguranţă nu e o întâmplare faptul că pasărea capabilă de acest lucru era acea pasăre pe care eu o consider cea mai avansată dintre toate, şi anume un corb. Corbii au un strigăt specific, înnăscut, care corespunde cu „kia“-ul stăncuţei, fiind un îndemn de a porni în zbor: un „racrac“ sau un „cracracrac“ sonor şi totuşi deopotrivă ascuţit, metalic. Dacă pasărea vrea să determine o altă pasăre, aflată la sol, să pornească în zbor împreună cu ea, recurge la aceeaşi modalitate de mişcare pe care am văzut-o la stăncuţă în situaţii asemănătoare: vine în zbor din spate, foarte aproape deasupra corbului celălalt, dând din coada strânsă şi strigând deosebit de tare şi de ascuţit „cracracrac“, ceea ce se aude aproape ca o serie de mici explozii. Corbul Roa, poreclit aşa după felul în care sună îndeobşte ţipătul prin care puii de corb îşi manifestă dispoziţia, mai era încă prieten bun cu mine şi la bătrâneţe, urmându-mă, atunci când nu avea ceva mai bun de făcut, în drumeţii îndelungate, ba chiar şi în plimbări pe Dunăre, cu barca cu motor, precum şi la schi. Odată cu înaintarea în vârstă i s-a accentuat nu numai timiditatea faţă de alţi oameni, ci a început să aibă şi o repulsie puternică faţă de locurile în care pesemne că fusese cândva speriat de ceva ori în care i se întâmplase ceva neplăcut. În astfel de locuri nu numai că nu voia să coboare către mine, dar nu suporta nici măcar să mă vadă pe mine stând în astfel de împrejurimi periculoase, după părerea lui. Şi la fel cum părinţii de stăncuţe

366

367

Ko n rad Lore n z

vor să-şi determine copiii imprudenţi să îşi ia zborul, Roa venea în astfel de situaţii în picaj către mine, zburând, din spate, foarte aproape deasupra capului meu, dând din coadă şi zburând apoi din nou în sus; în timp ce se îndepărta în zbor se uita la mine peste umăr. Era vorba, trebuie subliniat acest fapt, de o reacţie moştenită, înnăscută, dar corbul nu a acompaniat această reacţie cu strigătul de chemare al speciei sale, moştenit şi înnăscut, ci a strigat în schimb cu voce umană. „Roa, Roa, Roa“! Partea ciudată era că Roa cunoştea şi strigătul de chemare specific speciei sale, „cracracrac“, pe care de altfel îl folosea în mod corespunzător faţă de alţi corbi. Atunci când vorbea cu soţia sa spunea „cracracrac“ dacă voia s-o determine să-şi ia zborul, dar faţă de prietenul său folosea un cuvânt de-al oamenilor! Este exclus să fi fost dresat în acest fel. Căci asta însemna ca pasărea să fi spus la un moment dat pur şi simplu întâmplător „Roa“, iar eu să mă fi dus către ea la fel de întâmplător. Dar în mod cert nu s-a întâmplat aşa. Deci bătrânul corb trebuie să-şi fi dat seama că „Roa“ este strigătul meu de chemare! Cu alte cuvinte, Solomon nu a fost singurul om care putea să vorbească cu animalele, dar Roa a rămas până în ziua de azi singurul animal care a rostit vreodată cu noimă şi cu înţeles faţă de un om un cuvânt omenesc, chiar dacă nu a fost vorba decât de un simplu strigăt de chemare. Eu sunt om de ştiinţă, nu artist. Aşadar nu îmi voi permite nici un fel de libertăţi şi „stilizări“. De altfel cred că nici nu este nevoie. Cred că pentru a-i arăta cititorului cât de frumos este animalul e de ajuns să redai faptele, aşa cum se-ntâmplă în cazul unei riguroase lucrări ştiinţifice. Căci adevărurile naturii organice sunt de o frumuseţe îmbietoare şi copleşitoare, şi devin cu atât mai frumoase cu cât îi pătrunzi mai adânc detaliile şi particularităţile specifice. — Konrad Lorenz DIN CUPRINS:

Despre erorile de fabricaţie Două animale de pradă în acvariu Inelul lui Solomon Martina, copilul-gâscă Să nu‑ţi iei piţigoi Mila faţă de animale Căci loialitatea nu-i doar o vorbă în vânt

Astrofizicană specializată în cosmografie, Hélène Courtois a fost declarată în 2018 Omul de Ştiinţă al Anului de către Ministerul francez al Afacerilor Externe. Coordonatoare a unei echipe de cercetare la Institutul de Fizică Nucleară din cadrul Universității Lyon 1, unde își desfășoară și activitatea didactică, Hélène Courtois a publicat o serie de lucrări destinate publicului larg care s-au bucurat de un succes remarcabil. În 2017 numele ei a figurat pe lista celor 50 de personalități franceze cele mai influente în lume, top realizat de revista Vanity Fair. Volumul Călătorie pe valuri de galaxii, spune povestea unei descoperiri esențiale a autoarei: Laniakea, super-roi de galaxii cu un diametru de aproximativ 500 de milioane de ani-lumină, din care face parte și Calea Lactee.

Hélène Courtois

CĂLĂTORIE PE VALURI DE GALAXII LANIAKEA, NOUA NOASTRĂ ADRESĂ ÎN UNIVERS Traducere din franceză de Dan Daia

P RO L O G

alaxia noastră şi cele aflate în vecinătate se deplasează în Univers cu o viteză extraordinară, de mai multe sute de kilometri în fiecare secundă! Observaţia era cunoscută de la începutul anilor 1960, fără ca astrofizicienii să reuşească să-i explice în totalitate raţiunea. În anii 1990, o echipă americană a sugerat că aceste mişcări se datorează unei mase enorme, „Marele Magnet“, situată din păcate într-o regiune dificil de observat. Se întâmplă însă ca una dintre marile noastre specialităţi lyoneze să fie tocmai (g)astronomia! Munca de căutare a Marelui Magnet ne va conduce, pe mine şi echipa mea, la descoperirea unui „super-roi“ de galaxii în care trăim şi pe care l-am numit „Laniakea“. Scopul lucrării de față este de a vă împărtăşi istoria acestei des coperiri de proporţii. Doresc să propun o viziune simplificată a Universului şi a legilor fizice care îl guvernează. Evit aşadar în mod deliberat utilizarea oricărui formalism matematic (în afara puterilor

Ş TI I N ŢĂ

lui 10), cu riscul de a pierde întru câtva din rigoarea explicaţiilor. Ceea ce mă interesează, înainte de toate, e să restitui ansamblul demersului ştiinţific urmărit de cercetători zi de zi. Pe parcursul relatării, voi descrie metodele de analiză şi de vizualizare care ne permit să construim hărţi în care marile structuri (filamente, super-roiuri, viduri) ale Universului se dezvăluie treptat. De-a lungul lecturii, vă veţi familiariza cu noul mediu extragalactic (atribut care desemnează tot ceea ce se găseşte în afara Galaxiei noastre), cel pe care noi, cosmologii, îl calificăm drept „local“, dar care acoperă o rază de mai bine de 500 de milioane de ani-lumină în jurul nostru. Voi încheia cu o analiză a impactului descoperirii asupra cunoştinţelor noastre actuale. Această cercetare permite într-adevăr o înţelegere mai bună a diferitelor procese ale formării galaxiilor şi pune bazele unor prospectări viitoare, care vor fi continuate cu viitoarele telescoape multi-antenă terestre şi spaţiale. Cartea va aduce în centrul atenţiei diverşi cercetători, bărbaţi şi femei de toate naţionalităţile, care au participat într-un fel sau altul la această descoperire. Am ales să includ câteva portrete de femei astrofizician de excepţie – Henrietta Leavitt, Sandra Faber, Wendy Freedman, Vera Rubin, Renée Kraan-Korteweg – pentru a prezenta o altă imagine a astronomului. Aş fi putut menţiona multe altele. Vom vedea astfel că descoperirile nu au legătură nici cu originea, nici cu genul, ci cu hotărârea individuală şi cu munca în echipă. Dar să nu mai lungim vorba: aşezaţi-vă confortabil în fotolii şi zburaţi cu mine în această călătorie în timp şi spaţiu, urmărind campaniile mele de observaţii de la începuturile ca tânără studentă în bush-ului australian, până mai recent, deasupra palmierilor hawaiieni sau în mijlocul unei imense zone de tăcere radio. N O U A N O A S T R Ă A D R E S Ă Î N U N I V E R S În care reiau cronologia progreselor ştiinţifice care le-au permis cosmologilor să localizeze galaxiile în spaţiu şi să construiască primele hărţi tridimensionale ale Universului Local.

Sunteţi aici Din 4 septembrie 2014, avem în mod oficial o nouă adresă cosmică! În acea zi, ne-a fost publicat în prestigioasa revistă britanică Nature articolul care anunţa descoperirea super-roiului extragalactic Laniakea. Acesta reprezintă cea mai mare structură de galaxii cunoscută până în prezent, de care aparţinem. Numele său, de origine hawaiiană, înseamnă „orizont ceresc imens“. Într-adevăr,

370

371

Hé l è ne Courtois

dimensiunea sa este gigantică, foarte greu de conceput: măsoară aproximativ 500 de milioane de ani-lumină în diametru; cu alte cuvinte, lumina are nevoie de 500 de milioane de ani pentru a-l traversa dintr-o parte în alta. Laniakea include aproximativ 100 000 de galaxii mari, ca a noastră, şi un million de galaxii mai mici, ceea ce reprezintă în jur de 100 de milioane de miliarde de sori! Am să vă spun mai departe povestea descoperirii super-roiului de galaxii Laniakea, la care am contribuit activ. Ce este un cosmograf? Cosmologia este o ramură vastă a astronomiei, care constă în studierea structurii şi evoluţiei Universului începând cu Big Bang. Pentru aceasta, cosmologii identifică structurile cereşti prezente în Universul actual şi determină maniera în care ele interacţionează. Acest lucru le permite cosmologilor să urmărească cronologia formării corpurilor complexe din vremea în care Universul era foarte tânăr, iar materia – distribuită cu mult mai omogen. Cosmologii sunt întru câtva „istorici-geografi“ ai Universului. Ei pot avea specializări foarte diverse, de la teorie pură la experimentare. Dintre toate acestea, specializarea mea e „cosmografia“. Cu alte cuvinte, mă ocup cu realizarea de hărţi ale Universului nostru. Mai precis, mă străduiesc să determin poziţia şi mişcarea galaxiilor aflate în vecinătatea Căii Lactee, în ceea ce numim în jargonul cosmologiei Universul Local. Ciudată vecinătate, de fapt: la o distanţă de câteva sute de milioane de ani-lumină de Pământ! Când observăm galaxiile locale, lumina pe care o percepem le-a părăsit din vremea dinozaurilor, ba chiar de dinainte! Folosim atributul „local“ deliberat, pentru că hărţile cele mai mari ale noastre nu reprezintă decât a milioana parte a Universului observabil. Când merg în şcoli, gimnazii şi licee pentru a explica în ce constă meseria mea, tinerii nu mă întreabă niciodată „de ce“ este cartografiat Universul, ci mai degrabă „cum“. E cel mai important, într-atât răspunsul la întrebarea „de ce“ apare ca evident: avem nevoie de o hartă pentru a şti unde ne aflăm! Nu e esenţial să cunoaştem unde ne găsim, măcar pentru a şti încotro ne îndreptăm? Şi, de asemenea, pentru a afla de unde venim, adică pentru a putea răspunde în parte la întrebarea „cine suntem“? Răspunsul la întrebarea „cum“ e mult mai complex şi ridică multe alte întrebări. Cum lucrează un astrofizician în ziua de astăzi? Scrutează el încă cerul cu ajutorul telescopului, cum o făcea întâia dată, acum patru sute de ani, Galilei? Trebuie să străbată munţii lumii pentru a culege noi date care, odată analizate, vor fi confruntate cu modelele

Ş TI I N ŢĂ

şi vor permite poate împingerea limitelor cunoştinţelor noastre? În ce constă, mai ales, meseria mea de profesor universitar? Trebuie să împac programul didactic din timpul zilei cu observaţiile nocturne. Le descriu astfel elevilor viaţa mea de zi cu zi, în care utilizarea mijloacelor informatice are un rol foarte important, pentru colectarea şi tratarea datelor, printre altele. Să răspund la întrebarea „cum“ înseamnă de asemenea să explic metodele pe care le utilizez: alegerea zonei bolţii cereşti, această suprafaţă concavă, bidimensională, spre care îmi îndrept telescopul, pe urmă estimarea îndepărtării galaxiei care mă interesează, pentru a avea acces la cea de-a treia dimensiune. Cum, mai apoi, folosind diverse stratageme, îi deduc viteza pentru a întocmi, în final, noile hărţi în mişcare – numite hărţi „dinamice“ – ale spaţiului care ne înconjoară. Elevii îmi mărturisesc adesea: „Nu-mi imaginam deloc aşa meseria ta!“ Cercetarea fundamentală în viaţa de zi cu zi Le sunt recunoscătoare tinerilor care mă întreabă „cum“ este cartografiat Universul, însă admit legitimitatea întrebării „de ce?“, adresată cel mai adesea de adulţi. O întrebare mult mai pragmatică, în definitiv, motivată prin faptul că ei sunt cei care finanţează cercetarea publică! Suntem cu toţii mecena ai acestei activităţi al cărei impact asupra vieţii noastre cotidiene nu-l cuantificăm neapărat. Totuşi, marea majoritate a obiectelor pe care le folosim au ca sorginte cercetarea, aplicată sau fundamentală. Pot fi rezultatul unui transfer tehnologic în urma descoperirii unui nou fenomen fizic. De exemplu, becul electric provine din înţelegerea fenomenelor de propagare a electricităţii şi a pierderilor de energie care o însoţesc. Însă obiectele de zi cu zi pot fi de asemenea consecinţa invenţiei şi a fabricării unor noi instrumente necesare celui care realizează cercetare fundamentală. De exemplu, tehnologia de producere a sticlei pentru uşile reci ale cuptoarelor de bucătărie este direct legată de cercetarea dezvoltată în timpul construcţiei oglinzilor telescoapelor foarte mari. Pentru realizarea oglinzilor de mai mulţi metri în diametru este nevoie să se topească o sută de tone de siliciu! Este necesar ca mai apoi acest bloc gros de aproximativ un metru să fie răcit, fără ca diferenţa dintre fund şi suprafaţă să producă defecte în sticlă. Stabilitatea termică foarte ridicată necesară a dus la dezvoltarea unor noi tipuri de sticlă. Iată cum se regăseşte tehnologia telescoapelor în bucătăriile noastre, nemaifrigându-se nimeni la degete când atinge o uşă de cuptor!

372

373

Hé l è ne Courtois

Dincolo de beneficiile tehnologice pe care le induce, cercetarea fundamentală e necesară fiindcă răspunde nevoii imperioase de obţinere a unor noi cunoştinţe. La origine, nevoia de a cartografia i-a fost impusă omului de necesitatea de a găsi surse de hrană în funcţie de diferitele anotimpuri ale anului. În prezent, cu mult după epoca vieţii nomade guvernate de instinctul de supravieţuire, omul îşi continuă explorarea, care îi permite să-şi dezvolte nivelul de bogăţie şi de cunoştinţe. Mărirea hărţilor este un exemplu printre multe altele despre ceea ce-i poate oferi societăţii cercetarea fundamentală. Deoarece cunoaşterea ştiinţifică este parte integrantă a culturii. Prin intermediul muncii lor, cercetătorii contribuie la procesul de educaţie, opunându-se violenţei şi obscurantismului. Cercetătorii sunt mai degrabă nişte „căutători“. Le spun adesea elevilor, în cursul vizitelor pe care le fac în şcoli, că noi suntem exploratori. Această definiţie corespunde perfect cu realitatea meseriei mele: exploratorii înaintează fără teamă în necunoscut. Iubesc tot ceea ce nu cunosc încă. Transformă materia lipsită de formă sau energia imperceptibilă în cunoaştere organizată, pe care o transmit mai apoi restului societăţii. Odată această misiune îndeplinită, pornesc iarăşi la drum către noi aventuri! Premiul Ciel & Espace pentru lucrări de astronomie, 2017 Cartea lui Hélène Courtois ne ajută să înţelegem mai bine modul în care se formează galaxiile și, cine știe, poate chiar locul pe care-l ocupăm noi în Univers. — Futura Sciences Acest volum se citește ca un roman, e scris într-un stil deosebit de atrăgător, în care explicaţiile știinţifice foarte precise sunt împletite cu diverse anecdote din viaţa de cercetător a autoarei. — L’Astronomie Îţi face plăcere să citești această carte, deoarece tematica ei permite familiarizarea deopotrivă cu istoria astronomiei și cu activitatea de zi cu zi a unui cercetător. — Ciel & Espace

Â© SARAH HASS

Richard A. Muller – unul dintre marii fizicieni experimentatori ai zilelor noastre, inițiatorul unor proiecte de cercetare care au condus la descoperiri excepționale, cum e, de pildă, faptul că universul se extinde accelerat – atacă o problemă care i-a contrariat de secole pe teologi, filozofi și oameni de știință: care este natura timpului, ce înseamnă „acum”? În ultima vreme, destui fizicieni teoreticieni împărtășesc ideea că scurgerea timpului e doar o iluzie, însă Muller crede că fizica trebuie să explice realitatea, nu s-o nege. Drumul către înțelegerea timpului pe care ni-l propune ne conduce prin elementele fundamentale ale teoriei relativității și teoriei cuantice, prin cosmologia big bang-ului și a găurilor negre, pentru a ajunge la o imagine sintetică originală ce contrazice multe dintre ideile cu care ne-am obișnuit și pentru a anticipa spiritul în care ar trebui să gândească un nou Einstein.

Richard A. Muller

ACUM FIZICA TIMPULUI Traducere din engleză de Adam Jinaru

ată ceva despre tine, unul dintre lucrurile pe care puțini le știu – poate nimeni în afară de tine: chiar acum citești această carte. De fapt, pot fi și mai precis: citești cuvântul acum chiar acum. Mai mult, am afirmat un lucru despre care știai că e adevărat, dar pe care eu personal nu-l știam și nici nu-l știu. Citești cuvântul acum chiar acum, dar eu nu-mi dau seama de asta – dacă nu cumva stau în spatele tău, iar tu urmărești cu degetul cuvintele pe măsură ce citești. Acum e o noțiune extrem de simplă, și totuși fascinantă și misterioasă. Știi ce înseamnă, dar e greu de definit fără să intri într-un cerc vicios. „Acum e momentul care separă prezentul de viitor.“ E în regulă, însă dacă încerci să definești trecutul și viitorul fără să folosești cuvântul acum, ceea ce înțelegi prin trecut și viitor se schimbă permanent. Cu puțin timp în urmă, citirea acestui paragraf era în viitor. Acum, cea mai mare parte a lui e deja în trecut.

Ş TI I N ŢĂ

Acum întreg acel paragraf e în trecut (dacă nu cumva ai sărit peste el). Acum se referă la un anumit timp, dar timpul la care se referă se schimbă neîncetat. De aceea folosim ceasuri. Ele ne dau numărul asociat cu acum; se numește timpul prezent. De regulă, ceasurile actualizează constant fiecare secundă. Înaintarea timpului e implacabilă. Putem sta nemișcați în spațiu, dar nu și în timp. Ne mișcăm în timp, dar nu avem nici un control asupra acestei mișcări – dacă nu cumva călătoria în timp se dovedește posibilă. Semnificația lui acum e doar unul dintre numeroasele mistere ale acelui ciudat fenomen pe care îl numim timp. Este remarcabil că înțelegem atât de mult despre timp, mai ales straniile și contraintuitivele aspecte legate de teoria relativității a lui Einstein, dar e remarcabil și că înțelegem atât de puțin despre aspectele fundamentale ale timpului – ce este și care e raportul lui cu realitatea. Cartea de față este despre timp – ce știm și ce nu știm. Timpul curge? Pe 18 aprilie 1906, la ora 5:12 a.m., un puternic cutremur a zguduit orașul San Francisco. Timpul acelui eveniment rămâne imobil, poate fi găsit în Wikipedia. Ceea ce se mișcă, ceea ce curge, e semnificația lui acum. Acum înaintează, se schimbă, avansează prin timp. Sau poate ar fi mai corect să spunem că timpul curge dincolo de acum. Problema „mișcării“ e delicată. Când afirmăm că un automobil se deplasează, observăm poziția lui la un moment de timp, apoi poziția lui la alt moment. Viteza este distanța parcursă împărțită la timpul scurs – dată, de exemplu, în kilometri pe oră. Această abordare în descrierea lui acum eșuează jalnic. Acum e chiar acum; oprește-te pentru o clipă, iar acum e tot chiar acum. Se mișcă? Da, mișcarea timpului e ilustrată de faptul că semnificația lui acum se schimbă neîncetat. Cu ce viteză se mișcă timpul? O secundă pe secundă. Există și o a treia perspectivă – ideea că se generează timp nou în fiecare moment, iar acest timp nou-creat constituie acum. Diferențele dintre perspective sunt de ordin filozofic sau de ordin fizic? E doar o chestiune de alegere, sau vreuna dintre ele e încărcată cu mai mult adevăr și mai mult sens? Cartea de față își pune asemenea întrebări. Să presupunem că timpul s-a oprit. Ai observa asta? Cum? Să presupunem că înaintează cu intermitențe sau într-un ritm total diferit. Ai detecta diferența? Nu cu ușurință, cel puțin dacă accepți felul în care e prezentat timpul în filme ca Dark City, Click, Interstellar sau Lara Croft: Tomb Raider. Percepția umană asupra mișcării lui acum, curgerea timpului, pare să fie determinată de

376

377

R ic har d A . M ull er

numărul de milisecunde necesare pentru transmiterea unui semnal de la ochi, ureche sau vârful degetului la creier, și înregistrarea, observarea și memorarea lui. La oameni, asta durează câteva zecimi de secundă; la muște, câteva miimi de secundă. De aceea unui om îi e greu să prindă o muscă. Pentru o muscă, mâna ta se apropie cu încetinitorul – ca în filmul Clockstoppers. Ritmul timpului nu e doar un subiect de SF. Relativitatea ne oferă exemple concrete, de pildă în paradoxul gemenilor. Pentru unul din gemeni, călătorind cu o viteză apropiată de cea a luminii, timpul e mai scurt decât pentru cel rămas acasă, dar nu simte nici o diferență; cei doi gemeni percep timpul la fel, deși curgerea lui e diferită. Vom reveni în detaliu asupra acestui straniu comportament. Speranța de a-l înțelege pe acum se bazează pe imensul progres al fizicii în secolul XX. Să privim însă în urmă către dificultățile cu care s-au confruntat cei din vechime. Fizica lui Aristotel a dominat știința din Antichitate până în Renaștere. A fost biblia științifică a Bisericii Catolice în Evul Mediu. Negarea unor afirmații din această carte l-a trimis pe Galilei în fața judecătorilor. Aristotel a dedicat patru capitole din Fizica noțiunilor de timp și de acum, și a rămas dezorientat: I N D E S C R I P T I B I L U L AC U M

Pe de altă parte, momentul [acum] nu este parte, pentru că partea este o măsură a întregului, iar întregul trebuie să constea din părți, iar timpul nu pare că este compus din părțile care există acum [din momentele „acum“]; mai mult, momentul de față, care pare că desparte trecutul de viitor, nu este ușor de văzut dacă este unul și același lucru și dacă rămâne mereu sau este altul și altceva. Într-adevăr, dacă este mereu altceva, nu există nimic în timp, parte și altă parte, care să nu învăluie și să nu fie învăluită, așa cum timpul mai mic ar fi învăluit de timpul mai mare, iar ceea ce nu este acum, dar era mai înainte, în mod necesar, a pierit, și ceea ce este acum nu va fi laolaltă [momentele „acum“ nu pot fi simultane], de vreme ce, în mod necesar, ceea ce a fost mai înainte s-a distrus.

Sunt aceste gânduri adânci, sau doar confuze? În încercarea de a fi precis în privința lui acum, Aristotel s-a încurcat în propriile-i cuvinte. Ne poate consola oarecum faptul că un gânditor atât de mare a găsit că subiectul e atât de dificil. În Confesiuni, Augustin deplânge neputința sa de a înțelege curgerea timpului: „Ce este deci timpul? Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare, atunci știu ce este timpul. Dar, dacă aș vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă, nu mai știu.“ Această lamentație, așternută pe hârtie în secolul V, rezonează cu noi, cei

Ş TI I N ŢĂ

din secolul XXI. Da, știm ce este timpul. Atunci, de ce nu-l putem descrie? Ce fel de cunoaștere e cea la care am ajuns? Paradoxul lui Augustin decurge în parte din axioma lui după care Dumnezeu e atotputernic, atotcunoscător și atot-toate-cele. El mai face în plus un salt conceptual surprinzător: Dumnezeu trebuie să fie și atemporal. Acest gând remarcabil pregătește scena fizicii moderne – fizica ce descrie comportamentul obiectelor în timp prin diagrame spațio-temporale care nu se referă la faptul că timpul curge sau că există un acum. Pentru oameni, spune Augustin, nu există trecut sau viitor, ci doar trei forme de prezent: „prezentul lucrurilor trecute este memoria, prezentul lucrurilor prezente este contemplarea directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este starea de așteptare“. (S-a inspirat oare de aici Dickens pentru Colinda de Crăciun?) Se simte totuși că e nemulțumit de această perspectivă. Augustin spune mai departe: „Spiritul meu se mistuie în dorința aprinsă de a rezolva această întortocheată enigmă.“ Albert Einstein a fost tulburat de noțiunea de acum. În a sa Autobiografie intelectuală, filozoful Rudolf Carnap scrie: Einstein spunea că problema lui Acum îl preocupa în mod serios. El a explicat că trăirea lui Acum înseamnă pentru om ceva deosebit, ceva esențialmente diferit de trecut și de viitor, dar că această importantă diferență nu apare și nu poate apărea în cadrul fizicii. Confruntat cu neajunsul că această trăire nu poate fi surprinsă de știință, era obligat să se resemneze. El a conchis „că există ceva esențial legat de Acum, care se află pur și simplu în afara domeniului științei“.

Carnap nu e de acord cu concluzia lui Einstein: „Din moment ce, în principiu, știința poate spune tot ce poate fi spus, nu rămân întrebări la care nu se poate răspunde.“ Trebuie să fii însă foarte atent când îl contrazici pe Einstein. E ușor să-i respingi cugetările, preferând să le consideri sentimentale, în loc să-ți dai seama că sunt mai profunde decât ale tale. Afirmațiile simple ale lui Einstein nu trebuie niciodată luate drept naivități. Uneori filozofii au senzația că au atins adâncimi abisale născocind expresii abracadabrante de genul „fatalism cronogeometric“ (care nu e decât presupunerea faptului că viteza luminii e constantă). Dimpotrivă, Einstein avea darul de a vorbi așa încât să fie înțeles și de un copil – talent care a făcut din el cel mai citat om de știință al tuturor timpurilor. În loc să interpreteze absența curgerii timpului în fizică drept un neajuns (ca Einstein), unii teoreticieni o consideră indiciul unui adevăr mai profund. Brian Greene, de pildă, în cartea sa The

378

379

R ic har d A . M ull er

Fabric of Cosmos, sugerează că relativitatea „afirmă că trăim într-un univers egalitar, în care fiecare moment e la fel de real ca oricare altul“. El spune că trăim o „iluzie persistentă a trecutului, prezentului și viitorului“ – idee care amintește de Augustin – și conchide că, deoarece relativitatea nu vorbește despre curgerea timpului, această curgere trebuie să fie o iluzie, nicidecum o parte a realității. Mi se pare că aici el inversează logica. În loc să arate că teoria explică ce observăm, această abordare sugerează că observațiile trebuie deformate așa încât să fie în acord cu teoria. Ateii l-au luat în râs pe Einstein pentru că, spre sfârșitul vieții, s-a îndepărtat de fizică și s-a apropiat de religie. N-au vorbit însă niciodată despre îngrijorarea lui că știința nu poate aborda nici măcar aceste aspecte esențiale ale lumii: curgerea timpului și semnificația lui acum. Mulți oameni de știință presupun că un lucru care nu poate fi sondat de fizică nu aparține realității. E o afirmație testabilă, sau o credință religioasă? Filozofii numesc această dogmă fizicalism. Există vreun mod de a testa, de a demonstra credința că fizica cuprinde totul? Nu cumva ne așteptăm ca toți fizicienii să împărtășească această credință, la fel cum un candidat la președinția Statelor Unite trebuie să fie creștin, deși nu-i o cerință oficială? Dacă pui sub semnul întrebării fizicalismul, riști oare să fii luat în râs pentru că ai alunecat spre religie, la fel ca Einstein? Dincolo de numeroasele sale contribuții experimentale și teoretice, Arthur Eddington este celebru printre fizicieni mai ales pentru explicarea săgeții timpului, misteriosul fapt (pentru cei care se gândesc la asemenea lucruri) că ne amintim trecutul, dar nu și viitorul. Deși a dat o explicație pentru direcția timpului, Eddington a fost uimit de curgerea lui. În cartea din 1928, Natura lumii fizice, scria: „Ce e remarcabil la timp este că merge înainte.“ Apoi se lamenta: „Dar acesta e un aspect pe care fizicienii sunt uneori înclinați să-l ignore.“ În Scurtă istorie a timpului, Stephen Hawking nici măcar nu pomenește enigma lui acum. Cartea se concentrează asupra a ceea ce înțelegem și asupra activității teoretice curente. Hawking vorbește despre săgeata timpului, dar nu despre curgerea lui, vorbește despre relativitatea timpului, dar nu despre misterul lui acum. La fel se procedează practic în majoritatea cărților recente despre timp. Ele se concentrează mai mult asupra teoriilor care încearcă să „unifice“ ecuațiile fizicii decât asupra celor care urmăresc să lămurească semnificația lui acum și curgerea timpului. Există totuși speranțe.

Nici un alt număr n-a dobândit celebritatea (matematică și nu numai) a numărului p, raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul lui. Urmărindu-i destinul încă din Antichitatea egipteană și mesopotamiană, Pietro Greco (n. 1955) ajunge să refacă, la nivelul evoluției conceptelor, o bună parte din istoria matematicii, în care apar personaje marcante: Arhimede, Newton, Euler, Cantor. Și, în același timp, Greco, absolvent de chimie și autor a numeroase cărți de popularizare a științei, surprinde cu finețe poezia de care se înconjoară acest număr care de milenii ne stimulează imaginația.

Pietro Greco

POVESTEA NUMĂRULUI p

Traducere din italiană de Liviu Ornea

ând, în perioada alexandrină (din 300 î.Cr. până în aproximativ 600 d.Cr.), a fost ridicată bariera dintre clasele cultivate şi sclavi, iar clasele cultivate au început să se intereseze de chestiunile practice, atenţia s-a mutat către cunoaşterea cantitativă şi către dezvoltarea aritmeticii şi a algebrei“, scrie Morris Kline. Istoricul american observă o mare noutate – autentic punct de cotitură – în anii marcaţi de aventura, în multe privinţe incredibilă, a unui tânăr macedonean, Alexandru, fiul lui Filip şi elev al lui Aristotel, care în cursul scurtei sale vieţi, abia 33 de ani, a unificat Grecia şi a construit un imperiu care se întindea de la Mediterana până la Oceanul Indian, cuprinzând trei mari sisteme fluviale în jurul cărora se aglomerau unele dintre cele mai mari civilizaţii ale trecutului şi ale prezentului: aceea a Nilului, a Tigrului şi Eufratului, a Indului. Departe de noi fie şi ideea de a reconstrui grandioasa realizare a lui Alexandru cel Mare. Să spunem doar că el nu s-a limitat la a

„

Ş TI I N ŢĂ

contamina între ele cunoştinţele acelor civilizaţii atât de diferite, nici la organizarea unor adevărate campanii ştiinţifice pentru producerea de cunoştinţe noi, impulsionând cercetarea şi inovarea tehnologică. Alexandru şi urmaşii lui au creat cu adevărat o nouă economie, fundamental diferită de aceea a Greciei clasice, care pune în strânsă legătură teritorii enorme prin intermediul schimburilor intense şi care se bazează nu numai pe agricultură, ci şi pe un tip de producţie urbană de bunuri şi obiecte ieşite din manufacturi pe care, cu o minimă îndrăzneală, am putea-o numi de tip industrial. Acesta e motivul pentru care în noua societate care se întinde între Mediterana şi Ind, scrie Kline, „oamenii cultivaţi încep să se intereseze de chestiunile practice“, iar „interesul se deplasează către cunoaşterea cantitativă“. Această transformare, alimentată de contaminarea culturală, comportă o tranziţie economică de o asemenea amploare, încât dă efectiv naştere unei noi civilizaţii: cea elenistică. Un rol decisiv în dezvoltarea civilizaţiei elenistice, al unei economii (şi) manufacturiere şi a unei ştiinţe foarte aplecate spre cunoaşterea cantitativă, l-a jucat un oraş pe care tânărul de două zeci şi patru de ani care era pe-atunci Alexandru l-a întemeiat în timpul expediţiei sale în Egipt, între 332 şi 331 î.Cr. Azi încă, oraşul îi poartă numele: Alexandria. Când tânărul aventurier moare, în 323 î.Cr., imperiul se împarte, cum e bine ştiut, între generalii săi, aşa-zişii diadohi. În Egipt se afirmă generalul Ptolemeu din Soter, care devine rege şi întemeietor al unei noi dinastii pe pământul faraonilor. Acest Ptolemeu e cel care face din Alexandria un centru cultural, fondând echivalentul unei universităţi moderne pe care, în onoarea muzelor, o numeşte Muzeu. Ptolemeu vrea ca Muzeul să fie nu doar şi nu atât o şcoală de excelenţă, dar şi, mai ales, un centru – cel mai mare din lume – de producere de noi cunoştinţe. Scop în care cheamă acolo exponenţii majori ai culturii elenistice filozofice şi ştiinţifice. Sub aripa protectoare a despoţilor luminaţi din dinastia Ptolemeilor, Muzeul din Alexandria devine efectiv, în scurt timp, cel mai mare centru cultural al lumii elenistice. Unul cosmopolit, cu savanţi care sosesc de pretutindeni, dar care, în majoritate, sunt greci, egipteni, apoi evrei. Toţi de nivel înalt, când nu foarte înalt. Aşa devine Alexandria, şi va rămâne multă vreme, „capitala mondială a ştiinţei“. Alăturată Muzeului şi componentă cu adevărat fundamentală a sa e, începând din 305 î.Cr., Biblioteca va ajunge să găzduiască circa 750 000 de volume. Al treilea sau al patrulea (în funcţie de

382

383

P i e t ro Gr e co

izvoare) director al Bibliotecii e un mare matematician, astronom şi geograf: Eratostene din Cirene, care, între altele, reuşeşte să calculeze circumferinţa Pământului cu o eroare mai mică decât 1% faţă de valoarea cunoscută azi, măsurând pur şi simplu la aceeaşi oră umbrele lăsate de Soare în oraşele Alexandria şi Aswan, ambele aflate pe acelaşi meridian şi la o distanţă pe care Eratostene o calculează la 5 040 de stadii (adică 794 km) şi despre care ştim azi că e de 5 330 de stadii (adică 846 km). Cu tabelele sale trigonometrice, Eratostene calculează şi distanţa de la Pământ la Lună şi la Soare, aceasta din urmă cu foarte bună precizie. În fine, directorul Bibliotecii inventează cuvântul „geografie“ pentru a indica studiul Pământului şi foloseşte coordonatele sferei (latitudinea şi longitudinea) în manieră atât de sistematică, încât azi încă e considerat fondatorul geografiei fizice sau, dacă vreţi, al geografiei ştiinţifice. Eratostene e cu siguranţă o figură extraordinară, dar nu e singurul de acest calibru în Alexandria. Muzeului şi Bibliotecii li se alătură o constelaţie de matematicieni, astronomi şi savanţi preocupaţi de ştiinţele naturale care realizează o adevărată revoluţie: activităţile lor corelate produc în mod riguros şi sistematic acea reţea inextricabilă de teorii, observaţii, descoperiri şi aplicaţii tehnologice pe care o numim „ştiinţă“. În Revoluţia uitată, Lucio Russo demonstrează că în epoca elenistică, şi anume în Alexandria, s-a născut ştiinţa modernă – în orice caz, ceva ce are toate caracteristicile epistemologice pe care le atribuim azi unui tip de activitate de cercetare a matematicii şi a naturii. Totuşi, de ce se naşte ştiinţa în epoca elenistică şi tocmai la Alexandria? Pentru că, susţine Lucio Russo, aici şi acum, în Alexandria Ptolemeilor, gândirea raţională şi filozofia naturală a grecilor întâlnesc avansata tehnologie egipteană. Contaminarea aceasta între raţiunea pură şi tehnică, între cercetare iscată de curiozitate şi cercetare orientată de necesităţi e cea care produce ştiinţa. O activitate bazată, după cum spunea Galilei, pe „anumite demonstraţii“ (teoriile, eventual matematizate) în strâsnsă corespondenţă cu „experienţe cu sens“, realizate prin intermediul celor cinci simţuri ale noastre, dar şi cu ajutorul unor instrumente construite cu pricepere ad hoc. Această combinaţie structurată constituie partea esenţială şi indivizibilă a activităţii ştiinţifice. Şi tot cu această combinaţie structurată devine ştiinţa, pentru prima dată, „mama mamei sale“, tehnologia; devine deci o activitate raţională care cercetează natura, fiind în stare să răspundă

Ş TI I N ŢĂ

unei cerinţe economice şi sociale precise: inovarea tehnologică sistematică. Cerinţă prezentă în societatea elenistică: în Alexandria Egiptului, dar nu numai. Ştiinţa înţeleasă în sens modern se naşte aşadar între Mediterana şi Ind într-o perioadă precis delimitată: după cucerirea şi unificarea vechilor imperii de către Alexandru. Eudoxus a fost un antemergător, dar ştiinţa nu „explodează“ decât în secolul III î.Cr., iar centrul ei cel mai important e fără nici un dubiu Alexandria Egiptului. Se face însă ştiinţă de calitate şi în alte multe oraşe, între care Siracuza, Rodos, Pergam. Ştiinţa e o activitate socială complexă care nu se reduce la o succesiune de câteva fulgere sclipitoare care pâlpâie pe un cer altminteri întunecat şi senin. Totuşi, asemenea fulgere ale cunoaşterii – geniile care imprimă procesului acceleraţii extraordinare – există. Putem deci susţine că, în afară de Eratostene, protagonişti ai „revoluţiei ştiinţifice elenistice“ sunt câteva genii absolute, precum matematicienii Euclid şi Arhimede, astronomii Aristarh şi Hipparhos, medicii Erofilus şi Erasistratus. Dar ce se formează în prima epocă elenistică e o adevărată comunitate ştiinţifică extinsă, cu propriul ei sistem de comunicare şi cu un sistem de valori împărtăşite, capabilă să pună în mişcare viaţa culturală, dar şi pe cea socială şi economică a Egiptului, a Greciei, a Persiei până la Ind. Şi care reverberează până în India şi China. Cât despre comunitatea ştiinţifică elenistică, nucleul ei originar şi componenta cea mai relevantă se adună în jurul Muzeului şi al Bibliotecii voite în Alexandria de Ptolemeu, generalul macedonean care preia controlul Egiptului în 306 î.Cr. Printre înfăptuirile lui cele mai semnificative e tocmai începerea lucrărilor pentru a înzestra Alexandria cu o Bibliotecă şi un Muzeu înţelese nu doar ca locuri statice de conservare a cărţilor şi obiectelor, ci ca locuri dinamice de formare şi de cercetare. Ptolemeu invită la Alexandria intelectualii cei mai renumiţi ai Mediteranei şi ai Orientului Mijlociu, inclusiv matematicieni, astronomi, medici. Creează astfel primul institut public de cercetări şi primul nucleu cunoscut al unei comunităţi ştiinţifice. O comunitate autentică, nu doar formală. Pe lângă Bibliotecă şi Muzeu se desfăşoară o activitate socială intensă: se lucrează şi se trăieşte în acelaşi loc, se mănâncă în comun, se discută, se convine asupra regulilor dialectice. Un medic, Erofilus, de exemplu, şi un matematician, să zicem Euclid, se pot întâlni zilnic, iar din întâlnirile lor se naşte o interdisciplinaritate naturală: nu întâmplător e medicina lui Erofilus atât de impregnată de logica matematică a lui Euclid.

384

Pe Alex Doppelgänger (pseudonimul lui Alex Bogdan) îl cunoaşteţi probabil de pe Facebook, unde postează de prin 2013 texte menite să contracareze valul de pseudoștiință și analfabetism științific care proliferează de ani buni în România. Ceea ce poate nu ştiţi este că Alex a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universității București, secția de limba chineză, şi a publicat deja două cărţi de ştiinţă popularizată. „Ghidul“ Pământul e plat! ne învață să deosebim ştiinţa adevărată de pseudoştiinţă și oferă exemple ale celor mai întâlnite erori de logică pe care le facem în viața de zi cu zi, ajutându-i astfel pe șarlatani să ne păcălească. De asemenea, cartea caută să răspundă la câteva întrebări absolut esențiale pentru lupta cu pseudoștiința: Ce este știința? De ce să avem încredere în ea și în oamenii de știință? Cum ajung oamenii de știință la diverse concluzii privind lumea în care trăim? Care e diferența dintre știință și pseudoștiință? Alex Doppelgänger scrie pe înţelesul tuturor într-un stil simplu, colocvial, aşa cum veţi vedea în fragmentul de mai jos, care face parte din cap. „Despre teoriile conspiraţiei“.

Alex Doppelgänger

PĂMÂNTUL E PLAT! CUM NE FERIM DE CAPCANELE PSEUDOŞTIINŢEI

ireşte, fiind o carte despre pseudoştiinţă şi ştiinţă, o să mă axez pe teoriile conspiraţiei care se intersectează cu ştiinţa. Și una dintre cele mai des întâlnite teorii de genul ăsta e cea care o implică pe Big Pharma, această gloată de companii farmaceutice despre care conspiraționiștii spun că deține deja leacul pentru cancer, dar nu vrea să-l ofere publicului. Scopul e să-i mențină bolnavi pe oameni pentru a-i stoarce de bani. Argumentul ăsta nu doar frizează prostia, ci și-a făcut deja culcuș în interiorul ei. Hai s-o spunem din capul locului: industria farmaceutică este o industrie, adică o afacere, într-adevăr. O afacere care vinde un produs (medicamente) și urmărește, totuși, să-și maximizeze profitul. Unde se duc banii ăștia? În mare parte tot pe medicamente, pe cercetarea și dezvoltarea lor. Să știi că aspirina, antibioticele, vaccinurile și toate celelalte medicamente, anestezice și dispozitive folosite în medicină, care te scapă de boli grave sau de moarte, nu au căzut din pom. Cercetarea și dezvoltarea fiecărui potențial

Ş TI I N ŢĂ

medicament necesită bani pentru mașinării și materii prime destinate cercetării, după care mai bagi bani și în testele clinice. Toate costă. Milioane de euro. Și nici n-am vorbit de resursele umane, fiindcă toate chestiile astea sunt făcute de oameni care au și ei o chirie de plătit, un stomac, niște copii. Oricât am spera noi, în naivitatea noastră, companiile farmaceutice n-au cum să facă medicamente gratis. Modelul lor de business este să facă profit de pe urma celor mai bune tratamente valabile la ora actuală, de preferat pentru cât mai multe boli. Ca să fie cumpărate și folosite de cât mai mulți oameni, aceste tratamente trebuie să funcționeze, de aceea medicamentele sunt printre cele mai strict reglementate produse din lume. Teste clinice peste teste clinice, verificări independente etc. Cancerele sunt boli care se dezvoltă zilnic la milioane de oameni, oameni care chiar ar da bani grei pe un medicament care să-i vindece. Orice companie ce ar deţine patentul unor eventuale leacuri pentru cancer ar avea un profit uriaș. Să fii CEO-ul unei companii farmaceutice, să ai un tratament pentru un anumit tip de cancer și să decizi să nu-l scoți la vânzare pe motiv că mai bine faci profit cu celelalte tratamente pentru acel cancer înseamnă să fii bătut în cap și candidatul ideal la titlul de „imbecilul mileniului“. Raționamentul ăsta al conspiraționiștilor se bazează pe ideea că, dacă Big Pharma vindecă bolnavii de cancer, nu ar mai face profit. E un raționament stupid, dat fiind că orice boală care nu poate fi prevenită de vaccinuri va continua să apară în natură: un leac pentru un tip de cancer nu-i scapă pe alți oameni de această boală. Să-mi scuzi cinismul, dar concluzia este că și dacă ar vindeca sute de mii de oameni de cancer compania farmaceutică ce deține un leac pentru un tip de cancer tot ar avea oameni care să-i cumpere produsul și să-i aducă bani. Deci despre ce vorbim? Fiind vorba de o afacere, au existat cazuri în care industria farmaceutică nu a lucrat pentru interesele consumatorului. Să nu uităm de Martin Shkreli, CEO-ul companiei Turing Pharmaceutics, care s-a gândit că ar fi super mișto dacă ar crește prețul medicamentului Daraprim de la 13,5$ pe pastilă la 750$. Într-un capitol anterior am vorbit despre tragicul caz al medicamentului numit talidomidă, care a provocat malformații teratogene nou-născuților femeilor care au luat acest medicament împotriva grețurilor matinale. Asta în Canada, Europa și Africa, deoarece compania farmaceutică Marrion Merrel Dow, care producea acest medicament, nu a reușit s-o convingă pe Frances Oldham Kelsey, care se ocupa de evaluarea medicamentelor nou intrate pe piața SUA, că ar fi foarte sigur. Astfel, SUA a scăpat de nenorocire.

388

389

A le x D oppelg ä n ger

Și aș mai menționa și cazul aspirinei și al heroinei. Nu te-ai gândit niciodată că aspirina și heroina ar putea să aibă o istorie comună, nu-i aşa? Aspirina este unul dintre primele medicamente sintetice de uz comun și unul dintre cele mai cercetate medicamente din lume, fiind inclusă pe lista de medicamente esențiale a Organizației Mondiale a Sănătății. Este unul dintre cele mai întâlnite și ieftine medicamente anti-inflamatoare, reducând febra și durerile minore. Heroina, în schimb, e drogul care creează cea mai mare dependență. Ea a fost prima oară sintetizată în 1874 de către C.R. Alder Wright, dar această descoperire a fost rapid dată uitării şi 23 de ani mai târziu, în 1897, Felix Hoffman, care lucra la compania farmaceutică Bayer, inițial o fabrică de vopsele, a resintetizat această substanță, fiind în căutarea unui analgezic similar cu morfina, măcar la fel de puternic, dar care să dea mai puțină dependență. Imediat după descoperire, heroina a fost pusă pe piață, fiind vândută ca un înlocuitor al morfinei care creează mai puțină dependență, dar și ca medicament împotriva tusei. Aspirina a fost sintetizată prima oară de acelaşi Felix Hoffman tot în 1897, dar nu a fost pusă pe piață imediat (da, heroina a fost comercializată prima) pentru că Heinrich Dreser, șeful echipei care testa noile medicamente, nu era foarte interesat de această descoperire. Ba chiar se opunea lansării aspirinei pentru că se credea că „slăbește“ inima. În plus, era prea entuziasmat de cealaltă descoperire a lui Felix Hoffman. În cele din urmă, știi ce s-a întâmplat: s-a descoperit că heroina este un drog periculos care creează o dependență mult mai puternică decât morfina sau cocaina, iar aspirina e folosită și în ziua de azi ca analgezic pentru dureri minore, fiind pe deasupra și foarte ieftină. În exemplul cu Shkreli este pur și simplu vorba de ticăloșie, în exemplul cu aspirina şi heroina este vorba de ignoranță (nu voluntară) și goană după profit, iar în cazul talidomidei este pur și simplu vorba de ignoranță (iarăși, nu voluntară: metoda testărilor clinice nu era încă dezvoltată pe atunci) și eroare umană. Industria farmaceutică are niște nereguli, e clar, dar teoriile conspirației care o vizează depășesc cu mult rezonabilul. Și totuși, hai să presupunem prin absurd că ăștia de la Big Pharma chiar știu de „leacul pentru cancer“ și nu vor să-l ofere poporului. Ei bine, tot nu se leagă niște lucruri. În primul rând, nu toate fondurile de cercetare a unui leac pentru un tip de cancer provin de la organizații cu interes financiar. Sunt foarte multe universități care fac cercetări în domeniul ăsta, iar mulți bani provin de la organizații caritabile, precum American Cancer

Ş TI I N ŢĂ

Research. Cu munca de cercetare finanţată din astfel de surse s-au făcut mari descoperiri. În al doilea rând, savanții care se ocupă cu cercetarea și cei din astfel de corporații sunt la fel de susceptibili de a face boala cu pricina. Cu ce crezi că-i ajută dacă ascund sau nu creează un tratament? Raționamentul ăsta se bazează pe faptul că toți angajații sunt niște drone care nu gândesc și care, dacă se îmbolnăvește vreun cunoscut de-al lor de cancer, nu vor să-l salveze. Nu există nici o companie care să funcționeze așa. Și cum faci bani ca CEO dacă și tu te îmbolnăvești, dar ai fost destul de prost încât să stopezi dezvoltarea unui medicament pentru acea boală? Fiecare angajat și om care ia parte la acest proces are un risc la fel de mare să contracteze boala ca oricine din afară. În al treilea rând, să zicem că ești cercetător și nu-ți pasă de alți oameni. Cu toate astea, sigur ai da toți banii din lume pentru faima și recunoașterea mondială care ar veni odată cu aflarea leacului pentru cancer. Ai văzut cât de faimos este Alexander Fleming pentru descoperirea penicilinei (primul antibiotic din lume, care a salvat de atunci zeci de milioane de oameni de la moarte)? Să descoperi leacurile pentru diverse tipuri de cancer sau pentru SIDA reprezintă Sfântul Graal al medicinei, și oricine le-ar descoperi ar fi ținut minte cât timp va dura specia umană. Să ne îndepărtăm însă un pic de industria farmaceutică și să încercăm să cuprindem întreaga știință. Unul dintre motivele auzite de mine de-a lungul vieții pentru care comunitatea științifică cică nu vrea să accepte tot felul de idei tâmpite, precum Pamântul e plat, Pământul e gol, vârsta Pământului e de 6.000‒10.000 de ani este... fii atent la asta: P E N T R U C Ă L E - A R R Ă S T U R N A TO AT E I P OT E Z E L E Ș I T E O R I I L E .

Motivul ăsta ne spune mai multe despre conspiraționist decât despre conspirația în sine. Un om care dă argumentul ăsta ca motiv pentru respingerea ideii de Pământ plat, de exemplu, este pur și simplu rupt de realitate și de felul în care funcționează lumea din jurul lui. Practic, acest motiv se bazează pe următoarele premise: •m ulte lucruri pe care le știm despre Univers sunt acceptate pur și simplu pentru că oamenii de știință s-au gândit la ele, ni le-au spus, iar noi le-am înghițit pe nemestecate; • c omunitatea științifică este 100% compusă din niște copii răzgâiați care, dacă lumea nu joacă aşa cum vor ei, încep să se dea cu fundul de pământ.

390

391

A le x D oppelg ä n ger

Nu are rost să bat apa-n piuă cu contrazicerea primei premise, că doar am vorbit deja despre asta, dar o să-ți aduc aminte pe scurt că știința se bazează fix pe răsturnări de situație, ipoteze noi și teorii. Cât priveşte a doua premisă, ea este la fel de lipsită de sens. De ce te-ai face om de știință dacă nu vrei să schimbi chestii sau să afli lucruri noi despre Univers? Ce om de știință sănătos la cap ar gândi: „Da, mă bucur că m-am apucat de fizică, dar sper din tot sufletul să nu vină nimeni cu vreo idee care să răstoarne absolut tot ce-am învățat până acum, adică aşa cum s-a întâmplat în toată istoria științei“. Omul de știință din această premisă este, de fapt, o proiecție a înseși mentalității conspiraționistului, care face o eroare de logică numită apel la nirvana: conspiraționistul gândește că dacă un lucru nu e făcut sau explicat perfect, atunci nu este corect, valid, adevărat. El crede că nu poți avea încredere în știință pentru că ea e schimbătoare. Crede că schimbarea e ceva rău și proiectează această concepție asupra omului de știință din argumentul său, care spune „schimbarea e rea, nu vreau să se schimbe ceea ce știam eu“. Omul de știință din argumentul ăsta nu e un om de știință real; de fapt, este oglindirea conspiraționistului nostru. Hai s-o spunem pe şleau: este foarte greu să convingi un adept al teoriilor conspirației că ideile sale sunt nişte fabulaţii. Motivul principal este pur şi simplu că raţionamentul lor e întors la 180° și pus să stea în cap. Dacă în ştiinţă pornim de la o observaţie, iar în baza ei strângem dovezi ca să ajungem la o concluzie, în mintea conspiraţionistului situaţia decurge în felul următor: avem o concluzie, iar în baza ei căutăm dovezi care să o sprijine. Astfel, când vorbești cu un adept al Pământului plat, el ignoră argumentele tale nu pentru că acestea s-ar sprijini pe niște dovezi slabe, ci pur și simplu pentru că el trăiește cu puternica impresie că NASA minte. „Ei te mint“ reprezintă singurul motiv pentru care adepții teoriei conspirației nu acceptă dovezile concrete sau oficiale. Conspiraționiștii nu au găsit dovezi că Pământul e plat iar din asta trag concluzia că NASA ne minte, ci fix invers! De la concluzia că NASA ne minte încep să caute dovezi care să le susțină afirmația. Astfel, argumentele tale n-o să fie niciodată acceptate, pentru că ei au deja concluzia bine înrădăcinată în minte și orice o contrazice e rezultatul minciunilor propagate de forțele ascunse care conduc cu adevărat lumea. Pe lângă asta, aparent nu sunt capabili să înțeleagă că felul în care percepem lumea din jurul nostru (cum definim și clasificăm CUM CONVINGI UN CONSPIRAŢIONIST?

Ş TI I N ŢĂ

diverse fenomene) nu se reduce la dovezi individuale, separate una de cealaltă. În știință și în Univers, mai multe tipuri de dovezi, din mai multe domenii, se intersectează și se sprijină unele pe celelalte pentru a clădi o imagine asupra lumii. Noi știm că Pământul e sferic nu doar pentru că i-a făcut NASA poze din spațiu, ci și pentru că înțelegem modul în care funcționează gravitația aici și pe alte planete. Teoria evoluției este acceptată nu doar în baza dovezilor din paleontologie, ci și din embriologie, botanică, biochimie, anatomie, geofizică, genetică etc. Pe scurt, adepții teoriei conspirației simplifică enorm argumentele prezentate și tocmai de aceea au impresia că le pot demonta atât de ușor, distrugând ideea de Pământ sferic, oameni care să ajungă pe Lună sau medicamente produse cu bună credinţă. DIN CUPRINS:

Ştiinţa – ce e şi cu ce se mănâncă Matematica dătătoare de viaţă Pseudoştiinţa – lupul în blană de oaie Driblări şi acrobaţii mentale De ce suntem atraşi de pseudoştiinţă Briciul lui Occan E-uri în jeleuri Cuvântul Lui e lege pentru mine – apelul la autoritate Inspiră, expiră, conspiră

392