Page 1

1 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


2 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------


3 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


4 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------


5 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Osmoza sufletului în crochiuri literare purtătoare de revelații Nu de puține ori, chiar de la începutul existenței lui terestre, omul a pus întrebări iubirii, precum și atracției lui nedeslușite către variațiile, originea și sensul ei, când nici măcar nu-i găsise practic definiția... prin care și-ar fi explicat măcar în parte misterul… dar mai cu seamă, această întrebare a dominat mintea scriitorului, care de cele mai multe ori și-a dezvăluit propria lui percepție în ceea ce privește identitatea iubirii, dând frâu liber necunoscutelor care cu har apar ca înșiruire de slove, în a descrie însuși sentimentul care din start l-a îndemnat a scrie și a descrie această trăire mistică. Nu întâmplător am amintit despre dragoste… prezenta antologie de proză românească contemporană, are ca rezultat exact efectul ei. Cartea Cărților ne învață despre dragoste, ca fiind legătura desăvârșirii umane pe pământ și tot ea ne amintește despre dragostea de aproapele nostru, poruncă care împlinește Legea Divină… Iată că nu întâmplător și volumul de față ne vorbește tot despre dragoste și multitudinea formelor sale în accepțiunea elocventă a expresivității fiecărui autor în parte și proprietatea ei magistrală de a uni… Căci exact acesta este efectul ei. Omul care a făcut toate acestea posibile, căutarea și găsirea celor care au ceva de spus despre dragoste și cuvânt, unirea lor într-un proiect de inimă, l-aș putea numi... și posibilitatea oferită ca aceștia să-și ofere cu generozite din dragostea lor celor care vor parcurge cu răbdare paginile acestei cărți, nu este nimeni altul decât un suflet nobil, care de-a lungul vremii a căutat să-și transpună sinceritatea iubirii și dăruirea prin acte și proiecte mai mult sau mai puțin filantropice, în sfera cultural-literar-artistică a plaiului românesc, în persoana d-nei Ileana-Lucia Floran, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi director al Editurii „Emma” – Orăștie, distins promotor cultural, al cărui vis, se pare... a ajuns a se împlini. Inaugurând acest ciclu antologic chiar de la începutul acestui an – mai precis, în prima jumătate a lunii martie - Asociația Culturală Florema Design și-a anunțat debutul prin apariția literară intitulată Florilegiu - poezii, volum unde sunt prezenți atât poeți și scriitori din spațiul mioritic, cât și poeți români stabiliți în afara granițelor tării, o inițiativă mai mult decât lăudabilă aș sublinia,


6 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------aparținând d-nei Floran, care nu a uitat faptul că a fi român, înseamnă mai mult decât cuprinderea unei arii geografice propriu-zise și continuându-se de această dată cu Florilegiu – proză, volum care include în cele 341 de pagini ale sale, 16 autori, fiecare dintre ei diferențiindu-se prin instrumente de percepție, mijloace și tehnici artistice, acuitatea traducerii propriilor simțiri, tehnică de expunere, precum și bagaj lingvistic tradițional sau modernist. Trăsătura fundamentală care leagă în mod simțitor pe toți cei 16 autori incluși în volum, nu este alta decât acel simbol care face foia cărții să vibreze, prin trăirile sincere și maiestuos aprofundate, tratate diferențiat și totuși în același mod, simbol care în lumea scriitorului este asemănat lutului pentru olar, sau făinii pentru brutar, simbol denumit scriitoricește pana sufletulului. Fiecare autor își presară asupra creației sale un strop de suflet, ajutându-l a i se dezvolta și nemărgini prin cuvintele folosite în compozițiile literare selectate în acest volum, și care în mod neîndoielnic poartă amprenta autenticului. „Ceea ce nu mă ucide mă face mai poet” spunea într-unul dintre citatele sale poetul Ionuț Caragea, ante prefațatorul meu, la care eu aș interveni, completând acestei interesante ziceri plină de semnificații, următoarea adăugire: Tot ceea ce m-a ucis, îmi lasă sufletul să scrie... Și continuând în aceeași notă, țin să menționez vizavi de volumul de față, un amănunt mai puțin vizibil, dar demn de semnalat, deloc exagerat și anume, proprietatea divină a autorilor acestei selecții de „a face abuz” de suflet în paginile lor, precum și curajul de a se lăsa descoperiți în fața unui public străin, dar care e gata a porni în explorare. Florilegiu – proză oferă cititorilor cheia secretă a fiecărui scriitor inclus în prezenta selecție, cheie care pune la dispoziție părticele consumabile de suflet încărcat în tainele harului străvechi, transpus în clasicul contemporan, menit de a desfăta și pregăti totodată evadarea spre o lume caldă, unde întrepătrunderi omenești și celeste izvorăsc nu numai din cerneala lăsată de pana neobosită a scriitorului... George Arhip deschide ediția acestei antologii, făcându-se remarcat printr-o expunere artistică de excepție, cu personaje vii și contrastante într-o suită memorabilă de împrejurări, unde creatorul și-a permis efectiv a se juca după voie cu firul epic al povestirilor sale, însuflețindu-le într-un mod natural și concis, deloc forțat, ajutându-se de atitudini și trăiri simple, dar care totodată trădează


7 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------anumite stări lăuntrice ce dezvoltă treptat subiectul central și stimulează monologul interior al cititorului. „Luară telefericul. Nu şi-au spus nimic, nu a întrebat nimeni nimic. Sus, pe faleză, l-au lăsat pe Richelieu în dreapta şi au luat-o spre Muzeul de arheologie. Mergeau îngânduraţi, privind în pământ imagini nehotărâte şi necredincioase, fugare de-a valma într-un iureş nebun. - Uite! zise deodată Leonid. Rămăsese înţepenit, cu ochii mari şi mâna întinsă înainte, spre capătul aleii cu platani. În faţa lor venea o nuntă cu lăutari. Mirele şi mireasa, fericiţi, se ţineau de mână şi se lăsau fotografiaţi în fel şi chip de către prieteni. * - Cum de-ai ştiut? Nu-şi prea vorbiseră până acasă. După întâlnirea cu nuntaşii, s-a retras fiecare cu gândurile sale. Când şi când, Olesia şi Leonid îşi aruncau câte o privire furişă.” (Maktub / Două ciocniri și o nuntă pe faleză - „Ochiul”) ... „Ajunse într-un târziu acasă, rebegit de frig. Nu-i trebui de mâncare, numai trase cu sete o ulcică de vin, să-i încălzească mădularele şi mintea. Şi după ce i se încălziră mădularele şi mintea, mai goli o ulcică, să cadă în amorţeală şi să nu mai ştie de nimic. Se culcă în cuhne, pe laviţă. Bănuia că Măria n-are somn, dar nu voia sămânţă de vorbă şi nici s-o supere.” (Jocul ielelor - „Ţara fără Nume”, 2008) Autorul face apel la mijloace interactive meșteșugite, prin care invită cititorul a i se alătura și îi creează cu măiestrie, pe ici colo, senzația iluzionară de liberă participare la scrierea scenariului narațiunii. „Dau să întind mâna, dar el îl strânge în pumn şi-l duce la piept. Închide ochii, zâmbind aceleiaşi amintiri. Eu tac şi mă simt stingherit, dintr-o dată intrus într-o intimitate şi – intuiesc– o dramă de care nu aveam ştiinţă.” (Cercelul - „Şarpele casei”, 2007) Cristian Caşcaval ne surprinde cu o (auto)introspecție foarte elegant creionată, sub aspectul empiric al unei dinamici contextuale din care reies lucruri mărunte ca și conduită, dar magnifice prin excelență ca și stare și invitație subtilă la autoanaliză. Eseul literar se adresează mai mult unui public avizat, dornic de cunoașere și deznodământ surprinzător, dar și celor care aspiră la urcarea unor trepte spre evoluția superioară a sinelui, de unde


8 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------aflăm iarăși mici surprize destinate a ne familiariza cu domenii străine și arii necunoscute ale existențialității. „Era singurul moment din zi când puteam să gândesc nestingherit la fatalitatea sau şansa refractară a deciziei de a-mi muta existenţa într-un oraş mizerabil, într-un timp dezgustător, asociat cu întunericul” (ziua consoană - Radical din ziua de ieri, 2010) ... „Nu reuşeam decât să alerg fad şi speriat în faţa unor cifre şi a unor poze din care ţâşneau, arcuite, braţe şi siluete, ori chipuri imobile, stilizate în piei galbene, între coifuri de tablă şi decapitări sângeroase. Îmi aminteam, apoi, speriat, de vizita inoportună a bătrânului conte Vistermaar, gălbejit şi scăpătat, cu cizmele pline de noroi, cu vocea spartă, cerându-mi apă sau vin. Apoi ameninţările şi conjuraţia. Tânărul său vlăstar se ascudea după perdelele din casă şi nu îndrăznea să iasă la lumină, fidel jurământului pe care îl făcuse în faţa mea. Acceptasem cu greu să mă erijez în maestru, ştiind că nu voi avea de împărţit cu discipolii mei decât oprobiul public şi vecinătatea unui rug insăilat în grabă pe treptele catedralei. Bătrânul Vistermaar mă înţelegea în adâncul sufletului său şi era flatat să treacă pe la mine în fiecare toamnă, după trocul cu porumb din Artesy. Mă învăţasem cu firea lui şi timpul mă îndeparta tot mai mult de situaţia iniţială, când fusesem nesăbuit în a blestema încă un suflet, acceptându-l.” (ziua consoană - Radical din ziua de ieri, 2010) ... „M-am aruncat lacom, sorbind fiecare moleculă de oxigen. Aerul devenise respingător, lumina o vată de bumbac...doar razele şi oxigenul lor preţuiau şi nu pregetam să mi le atribui firesc. Mi-am bandajat braţul cu o fâşie de cămaşă. Sângele năvălise. Din roşu se transformase în carmin apoi se înegrise. Nu mă chinuiam, eram doar speriat. Ritmul roţilor mă-mbătase amin-tindu-mi de mine, de Simone, de Fido. Roţile se grăbeau să înghită distanţe misterioase. Un drum lung, poate vertical şi vişinele portocalii... şi mirosul de mentă dintr-un sac poştal... sau poate… cred că adormisem.” (ziua lalea - Radical din ziua de ieri, 2010)


9 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Livia Ciupav Intrăm într-o poveste unde timpul se succedă viselor și romanța de odinioară, este atât de subtil, dar categoric adusă în față, tehnică la care autoarea strălucește, dându-ne nouă cititorilor, oportunitatea căutată și găsită de a ne lăsa purtați de firul ierbii povestitor și eminamente transpuși acolo totodat‟, unde se îndreaptă și protagoniștii noștri. Sensibilitatea care stă la baza acestor povestiri, este doar pe alocuri întrezărită, cum autoarea posedă abilitatea scriitoricească de a nu se dezvălui pe sine, cât povestea personajelor sale, în care a picurat din belșug bucățele de suflet, cu atât mai puțin descifrată, fapt care îți zgândără ființa, ce instinctiv se trezește că purcede la drumeția unde misterul va fi totuși descoperit, sau dorit descoperit. „- Si drumul de unde-l ştii, dacă n-o vezi? - Te trage ea singură, nu-ţi trebuie ochi.” (Insula) ... „- Unde-s lucrurile? - N-am nimic de care să nu mă pot lipsi.” (Insula) ... „- Numai cine se scoală devreme, ajunge departe.” (Insula) Acțiunea este structurată pe o compoziție închegată și unitară, unde replicile personajelor, chiar de nu foarte multe la număr, ascund mici mesaje cu iz de înțelepciune, educative pentru spirit și folositoare dimensiunii terestre, deși într-o aparență colorată iluzoriu, sunt înveșmântate în banalul cotidianului de unde toți respirăm această particulă esențială numită viață. „Oameni buni, mare păcat v-aţi făcut cu nevinovaţi. Blestem pe capul vostru. Belşugul în casa noastră ne-a venit de la măiestre, pe care le-am văzut într-o nopate. „Spor în jocul vostru” le-am spus. „Spor în făina şi-n ograda ta” mi-au răspuns. Am fost legat să nu vă spun, ca să nu se betegească neamurile noastre. Dar acum nu-mi mai pasă, că n-aţi fost oameni de omenie cu omul care v-a ajutat, măcar cu o vorbă bună, de când e zâzanie în casa noastră. Dar acum, gata, s-a isprăvit! Mă lepăd de voi toţi. Duceţivă crucea care cum veţi putea, că eu m-am dezlegat de jurământ.” (Insula) ...


10 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------„- Vai de zilele noastre. - Mare nenorocire. - Nu credeam s-apuc ziua asta. - Foc şi pară se va abate asupra noastră. - Blestemele străbunilor ne vor ajunge. - Se vor ridica morţii din groapă de mânie. - Se cere vărsare de sânge!” (Piatra) ... „- Numai eu aş putea stârpi necuratul ce sălăşluieşte în inima lui”... (Pitra) ... Miezul povestirilor autoarei se compune dintr-un subiect la început tratat comun și ulterior, dezvoltat treptat într-o ideologie constantă și personală, cu inflexiuni originale din cadrul spiritualuman, unde intransigența constituie un primordial element de bază. Simplitatea abordării se reduce la o naturalețe ce nu trece neobservată, în care sinceritatea față de sine și față de cititor joacă un rol important în viziunea scriitoarei, sinceritate verosimilă care este transmisă cu ușurință și fără a se face uz de anumite tehnici și metode exacerbate de expresie. Sorin Coadă are nebănuite resurse ale imaginației tratată îndeosebi prin meticulozitate și creativitate dobândită aleator în care surprindem o narațiune amplă, unde firul epic întrupează un portret bine definit, cu trăsături adânci și puternice trăiri interioare, unde sentimentele sunt la ele acasă. Asemeni personajelor sale, autorul dorește să ne transmită din căutarea sa - fără a-și cosmetiza în vreun fel sau altul trăirea printr-o transparență demnă de luat în seamă, într-o epocă în care scriitorul se forțează a se defini prin scrieri, unde sinceritatea propriilor simțiri este de cele mai multe ori înăbușită, căutare prin care putem observa câteva trăsături la superlativ privind esența umană și noblețe în scriere și expunere. „Nu simţea nimic din bucuria noului. Peisajul îi părea mereu neschimbat. Nu putea admira nimic din frumuseţea iernii; era posedat de demonul plictiselii. Nu ştia încotro merge, habar navea de unde vine. Căuta doar să înţeleagă ce gândise predecesorul său, bănuind că avea de înfruntat aceleaşi dificultăţi. După urme, cel care rupea zăpada părea dezorientat. Mergea în zigzag, se oprea să se odihnească, dar nu se întorcea să vadă cât


11 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------străbătuse din imensitatea de cleştar. Deschidea drumul căutând să păşească pe unde zăpada era mai subţire şi ocolea crevasele ascunse.” (Şarpele Midgardului) ... „Se gândi iarăşi unde să înnopteze . La o tufă de măceş, se oprise să vadă stolul de vrăbii gureşe şi nu se îndurase să le sperie apropiindu-se prea mult. Adăstă şi el pentru a le privi, căutând să le imite ciripitul. Constată cu stupoare că era mut. De asta pribegea fără ţintă, de asta ocolea oamenii şi tot ceea ce-i amintea de ei. Nu dorea decât să-l întâlnească pe singuratecul care-i deschidea drumul.” (Şarpele Midgardului) ... „Fiecare îşi oglindeşte răbdarea în petecul mic de apă . Aşteptarea pare de o viaţă . Privirea e aţintită la acea plută de care pare că atârnă întreaga existenţă . Orice fior al penei pare o trăsătură de proporţii colosale, dar, se ştie că la fund gustă mofturos un peşte mic tras cu entuziasm afară şi abandonat pe gheaţă . Două-trei zbateri anemice şi moartea ascunsă în cristale îşi face efectul.” (Copca) „La urcare, era descumpănit de lipsa cărţii uitate în bancă, la cursuri. Când se aşezase între ei, nu se gândi la chipul ei mongolizat de povârnişul pomeţilor şi la tăietura aspră a gurii, ci la laptopul din care putea să mai fure câte o desfătare vizuală, un subiect de conversaţie sau prilejul de a-şi verifica poşta electronică.” (Popas) Ioan Crișan Dincolo de latura umoristică binecunoscută a operei scriitorului, ne surprind în aceste fragmente și momente de compoziție direct exprimate aparținând genului dramatic, unde mijloacele artistice sunt cu dibăcie îmbinate și redate în forma lor genuină, dând astfel o și mai mare notă de expresivitate și realism nuvelei. „Munca de vatman nu era deloc grea, nu trebuia să schimbi câte o roată pentru că aveai pană. Şi în acelaşi timp să spui înciudat printre dinţi clasicul: a venit frigul şi gerul, a belit ceva, şoferul… Nu! Ori să te târăşti pe sub tramvai în toiul iernii sau pe ploaie pentru că s-a stricat nu ştiu ce. Din contră, cu timpul, pentru că nu prea aveai ce face cu mâinile neavând volan, te apucai de diverse preocupări, care mai de care mai utile sau nu, asta după felul de a fi al vatmanului. De pildă, mulţi dintre ai noştri ne-am apucat de lucru


12 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------manual, de traforaj sau de dezlegat cuvinte încrucişate. Cei care dezlegau asemenea cuvinte, încrucişate de alţii, erau cei mai mulţi pentru că erau ajutaţi la dezlegare şi de unii dintre călători, de regulă de pensionarii care stăteau mai în faţă privind în cabină. La cuvinte mai grele vatmanul putea ieşi din cabina lui de protecţie ca să-i întrebe şi pe alţi cunoscători mai din spatele vehiculului. Alţii dintre ai noştri se jucau, din prea multă plictiseală, cu nişte cuburi pe care trebuiau să le învârtească până formau nişte culori. Doar cei noi, cei prea leneşi sau cei fără dexteritate, stăteau pur şi simplu cu mâinile încleştate de manete, de cele mai multe ori privind în gol, surzi la orice se întâmplă în jurul lor. Aceştia opreau tramvaiele doar când auzeau călătorii bătând cu pumnii în geamuri.” Căutat de cuvinte și nu căutându-le el pe ele, scriitorul Ioan Crișan ne introduce într-o lume onestă și pestrițată prin raportare la valori de viață, o lume care, în simplitatea ei banală, găsim cu precădere un stil de viață la fel de onest și un mod de expunere pe măsură. „Muza nu mă slăbeşte deloc. Zice că acum, dacă am ajuns în vârf, trebuie să muncesc mult mai mult decât înainte ca să-mi păstrez poziţia. O cred şi o ascult, pentru că neisprăvita are dreptate. Arta cere sacrificii!” ... „Ce mai râdem şi ne bucurăm atunci când ne întâlnim, dar ce se mai bucură muzele care au devenit prietene bune, dacă nu cumva au fost tot timpul aşa şi au făcut ce au făcut numai să mă atragă în muzărie. Ale naibii muzele astea ale noastre, una crăcită, cealaltă neisprăvită…”(Muza mea cea neinsprăvită...) Ileana-Lucia Floran Specie a genului liric, pamfletul a jucat de-a lungul timpului un rol important în literatura națională, unde mari maeștri ca Ion Heliade Radulescu, Ion Luca Caragiale și Grigore Alexandrescu au dat o definiție completă genului literar, aducându-și aportul atât prin volum, dar mai ales prin valoarea incontestabilă a operei cu care națiunea română se mândrește. Nota introductivă nu a fost plasată întâmplător, ci s-a dorit a se face o scurtă analogie privind genul literar folosit de autoarea Ileana-Lucia Floran, despre care putem afirma fără echivoc că se poate înscrie cu succes în categoria scriitorilor contemporani satirici, îndrăgostiți ai genului, călcând pe urmele marilor predecesori, prin opere a căror valoare emblematică doar timpul o poate dovedi la modul lapidar și de necontestat.


13 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Intriga fragmentului prezentat ne conduce spre una dintre cele mai imporante activități omenești ale tuturor timpurilor, cea care guvernează orice stat și fără de care acesta nu ar putea ființa – activitatea politică – dar pe care scriitoarea a reușit cu măiestrie și subtilitate - rezultat al unei maturități literare - să-l subjuge formei de expresie, prin mijloace și procedee artistice variate, determinând cititorul la informare, destindere și umor. „Toată lumea se ridică în picioare şi aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă...Nu se aude decât tăcerea. Laptopul directorului căminului cultural e îndărătnic şi nu vrea să pornească. După încă vreo câteva secunde de linişte, din sală se aude glasul scriitorului Ontici: - Spuneţi mai bine că ţinem un moment de reculegere... Pe când nu mai aştepta nimeni, din boxe răsună un zgomot ciudat, fără înţeles şi nemuzical. Totuşi, nimeni nu cârteşte deoarece, aşa cum s-a anunţat e imnul ţării şi trebuie respectat. Uruitul încetează şi după câteva secunde începe iar, la fel de neinteligibil. Acum o fi imnul Alianţei, gândesc participanţii şi stau liniştiţi, în picioare, cu o mină solemnă. Odată încheiată partea „muzicală”, preşedintele propune, poate după ideea spusă înainte de Ontici, un moment de reculegere pentru membrii filialei trecuţi la Domnul. Apoi continuă: - Vă mulţumesc! Pentru început îmi dau cuvântul mie, veterinar Adinel Unsu, pentru ca să prezint bilanţul.” ... „- Ia uite, domnule, ce tupeu pe veterinarul nost’. Da’ primaru’ ce părere are? De ce-l lasă să se împăuneze cu ce n-a făcut? - Domnilor, spuse dintr-o dată preşedintele ca răspuns la atacurile din sală. Domnilor, poate că dumneavoastră nu înţelegeţi de ce aceste manifestări sunt şi ale noastre. Da, le-a finanţat de cele mai multe ori primăria. Da, au fost organizate de primărie. Da, dar ideea? Ştiţi cine le-a dat ideea celor de la primărie? Nimeni altul decât eu şi colegii mei, aici prezenţi în faţa dumneavoastră. Păi, cum ar fi putut avea loc orice manifestare fără ideile mele?” (Alegeri) ... „- Mai bine să spuneţi adevărul. Nu are rost să vă mai ascundeţi după hârtii. Nu aţi făcut mare lucru în cei patru ani de când sunteţi preşedinte şi aţi avut cel mai lung mandat dintre toţi preşedinţii. Asta ar fi pe de o parte. Pe de altă parte, deşi Alianţa este culturală şi-i scris clar în statut că nu este implicată politic, totuşi, la alegerile din toamnă aţi ţinut un discurs în faţa satului în


14 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------care-l susţineaţi pe faţă pe actualul primar. De-asta nu zice nimic acum şi de-asta activităţile sunt comune. Vă plăteşte serviciile, nu? - Eu zic să-ţi vezi de treabă, ce dacă am vorbit pentru primar? Uite că am ştiut pe cine să susţin, m –am orientat bine şi acum primăria ne ajută cu de toate. - Ajutăm cultura, domnilor, nu pe domnul Unsu – se amestecă şi primarul în vorbă – cultura e sufletul ţăranului român. Identitatea sa, viitorul său. - Aşa e, îl susţinu preşedintele, după care se adresă iar directorului: dacă vorbeam de tine era în regulă, aşa-i, nu mai încălcam statutul...” (Alegeri) „A părăsi o luptă din cauza ticăloşiei mediului e tot una ca şi cum ţi-ai tăia gâtul fiindcă e noroi afară.” spunea Nicolae Iorga, lozincă la care scriitoarea Ileana-Lucia Floran a subscris cu convingere, acțiune prin care planul deductibil și aspirațiile culturalliterare, dar și cele personale, prin prezentul proiect, au fost dezvelite asemeni unui monument la inaugurare, revelându-se un caracter integru și cu intenții dintre cele mai alese.

Adriana Gheorghiu „Într-o dimineaţă, margaretele au văzut însă că Maria e tare tăcută şi că are ochisorii tare trişti. Au aşteptat ele ce-au aşteptat să audă ce s-a întâmplat, dar Maria nu făcea decât să suspine. Între două suspinuri, margaretele au prins totuşi câteva cuvinte, spuse mai mult în şoaptă: -Of! Of! Of! Ce rău îmi pare că n-o să port la serbare rochia pe care mi-am visat-o atât de mult! Nimeni nu poate să mi-o facă în două zile, aşa cum o vreau eu, cu margarete la poale şi la umăr. Parcă văd că Ana o să aibă rochia cea frumoasă, de care-mi vorbeşte de-atâta timp. Margaretele ascultau şi se întristau de ce auzeau. Un lucru le-a rămas însă lor în minte: Maria avea nevoie de rochie în două zile. În ziua cu pricina, Maria şi-a pus o rochie roz, frumoasă, nimic de spus, dar nu aşa cum şi-a visat-o ea. De mers trebuia însă să meargă la serbarea şcolii, că altfel ar fi necăjit-o tare pe bunica. Înainte să plece, ca de obicei, a mai tras o fugă în grădină. Dar nici nu se apropie bine de grădină , că aude zarvă mare şi vede mare foială printre margarete. - Dar ce se întâmplă cu voi ? Unde plecaţi? Tu, aşa de mică, unde te duci? Şi tu, nici nu ţi-ai deschis bine bobocelul, ai numai doua petale şi…” (Gata de culcare, Clara?) Făcându-se remarcată mai cu seamă în categoria unui gen literar născut în secolul al XIX-lea - literatura pentru copii - prin


15 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------poveştile din ciclul „Gata de culcare, copii?”, autoarea Adriana Gheorghiu, ne introduce într-o atmosferă de basm, unde claritatea exprimării este accentuată și evidențiată printr-o suită de alegeri dezinvolte a cuvintelor și expresiilor, calitate ce păstrează caracteristica acestui gen, și prin care povestea încântă, rămânând veșnic tânără. „Lăsăm noi deoparte reţetele şi dăm fuga în grădină. Când colo ce să vezi: crenguţele şi frunzuliţele unei tufe de căpşuni se agitau de zor. La început am crezut că e o pasăre care îşi rătăcise drumul spre cuibul de seară. Dar nu era o pasare. Era o căpşunică, care, cum a dat cu ochii de noi, a şi început să ne ia la rost.” (Gata de culcare, Mirona?) Fragmentul debutează cu un dialog menit să clasifice din start genul literar al povestirii, unde se remarcă caracterul individualizat al stilului, la care scriitoarea a intervenit prin mijloace plastice de expresie obținând ca rezultat o înșiruire de elemente prin acțiunea dată, conferind ambianța și tonalitatea încântătoare, specifică scrierilor din această categorie a literaturii. „- Mamă! Mamă! Eu vreau să rămân aici, în orăşelul în care m-am născut şi ...o să am şi paltonaş. - Nu ştiu dacă mama ta ţi-a spus, intervine domnul Plop, dar primăvară, când e din nou cald şi copacii înfloresc din nou, toate rândunelele se întorc în oraşelul în care s-au născut. - Cum adică? Vin înapoi? Adică nu plec de tot? - Nu, îl acoperă mama cu aripa ei pe pui. - Păi atunci am să mă mai gândesc la paltonaş....acum trebuie să plec repede să-i spun Motanului Tom să mă aştepte. Mulţumesc mult, domnule Plop. Am să vin să vă văd la primăvară.” (Gata de culcare, Liviu?) ... „Şi aşa mama şi-a luat puiul şi s-au alăturat stolului. Vedeţi, Doamna Gheo, puiul acela mic mic de pe sârma de telegraf, din dreptul casei dumneavoastră? Aceea este rândunica care a vrut paltonaş. Este diferită de toate celelalte din stol. Noapte bună, Liviu!” (Gata de culcare, Liviu?) Alina Lazăr „Vizualizez plămânii mei cu totul incapabili de a se împotrivi acestei invazii de microbi. Ca împinsă de un resort, sar de pe scaun şi car sacoşele până în capătul opus al vagonului, în privirile unele mirate, altele amuzate ale celorlalţi călători. Le simt privirile în


16 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------ceafă. Poate mi se pare doar. Sunt obişnuită cu privirile, nu ma mai deranjează. La început, la 18 ani, cand am venit în Bucureşti mă deranjau, mă simţeam vinovată de fiecare privire pe care o întâlneam ostilă sau dezaprobatoare. Şi toate privirile le simţeam ostile şi dezaprobatoare. Dar cu timpul am învăţat să nu-mi mai pese. Fiecare priveşte în felul lui, asta e: nişte oameni, nişte priviri. Atât. Merg mai departe. Nu mă mai interesează nimic. Mă proptesc de una dintre uşi, sacoşele au început să-şi croiască iarăşi drum în palmele mele, geanta mi-a alunecat de tot pe mana şi s-a oprit pe incheietură. Prin îmbinarea invizibilă a usilor de metrou viteza aruncă înăuntru un fir subtire de aer.” (Crâmpei de viaţă) Alina Lazăr se numără printre acei scriitori care, independent de voința lor, lasă în miezul lăuntric al cititorului urme insistente la un mod declarativ neinvocat, printr-o expunere precisă și cu rezonanțe particularistice, efect al unei calități scriitoricești recunoscute, ce se mai poate regăsi și sub titulatura de har incontestabil. „Nu-i disting privirea. Are genul ăla de spâncene care îi acoperă pe jumatate pleoapele netrădând direcţia privirii. Sprâncenele sunt în V, faţa ascuţită are o figură interesantă, genul ala pe care nu-l uiţi uşor după ce-l vezi. E bine făcut. Poartă o geacă de piele maro şi pantaloni de blug bleumarin închis. Pe genunchi un rucsac de laptop. Îmi dau seama ca e înalt după lungimea dintre genunchi şi talpă. Îi aproximez înălţimea în gând. Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii înalţi. Dar acesta este straniu. Are o figură de criminal, privirea aia pe care nu o pot urmari îmi strecoară încet fiori pe şira spinării….şi totuşi dacă nu mi-ar fi atât de foame.” (Crâmpei de viaţă) În „Crâmpei de viaţă” expozițiunea este orientată către o notă aproape de intimitate particulară și autointrospecție îmbogățită cu mijloace artistice pe care lirismul și le-a însușit din belșug, construind un tablou complet finisat în puternice și profunde trăiri ale sinelui combinate print-o subtilă antiteză cu elementele înconjurătoare, fie însuflețite sau nu. „La prima cobor. Grăbesc pasul prin mulţimea de zombie obosiţi care se mişcă agale către ieşire. Oamenii ăştia chiar nu au treabă acasă? De ce nu se mişcă mai repede? De fapt problema nu sunt oamenii, problema e la mine: de când mă ştiu merg repede, îmi place viteza. Nu suport nici să pierd vremea prea mult la cozi, nu ies niciodată cu plăcere la cumpărături: prea multă pierdere de timp.” (Crâmpei de viaţă) ...


17 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------„Va fi o zi interesantă. Mă gândesc la cele 3 mijloace de transport la suprafaţă pe care ar trebui să le schimb în cazul în care n-ar mai merge metroul şi mă ia cu friguri. Între timp pregătesc repede o omletă: ouă, şuncă, o lingură de smântână. Înfulec pe fugă, în sfârşit îmi potolesc foamea. Sună telefonul: e de la secţie, comandantul: Iulia ce faci? De parcă ar conta ce fac. Ştiu că nu-l interesează aşa că ignor întrebarea. Că să trec pe acolo că are un caz interesant pentru mine. Bineînţeles, în ultima vreme nu are decât cazuri „interesante” şi anume tot ce nu vor să muncească oamenii lui îmi pasează mie. Că eu am sursele mele şi că nu sunt aşa de inflexibilă că alţi colegi şi e un caz mai delicat şi crede că o să-mi placă. În fine, burtosul mă cunoaşte destul de bine aşa că dacă i se pare că o să-mi placă probabil aşa va fi, se pricepe foarte bine la oameni, e un psiholog excelent.” (Crâmpei de viaţă) Mădălina Mihaela Irava ne dezvăluie că Eminescu este „poetul drag sufletului meu” și declară foarte sigură pe ea: „Dați-mi voie să vă spun că poezia nu e un exercițiu de sentimentalism ci un exercițiu de cunoaștere, este o artă – cea mai de seama dintre artele frumoase în care perfecțiunea este cel mai greu de atins. Este ceva esențial și de neînlocuit.” … iar noi, nu putem decât fi de acord cu ea pentru că are dreptate în tot ce zice. Autoarea, deși aflată la o vârstă tânără, abordează teme și subiecte complexe, controversate și cu relevanță accentuată în societatea civică actuală, unde parametrii sociali-umani-spirituali sunt exploatați și expuși dintr-o perspectivă originală, cu arome de prospețime și ușor neconvenționalism, demn de apreciat, prin expunerea artistică de înaltă iscusință, talent și dăruire sufletească. „Încă din faşă copiii simt iubirea şi căldura mamei, de aceea fiecare copil are dreptul la viaţă. Noi, copiii, am învăţat să ne spunem opinia şi avem dreptul să fim ascultaţi când avem ceva de zis. Sunt convinsă că multor copii din lumea asta, la şcoală, acasă, sau pe stradă li se încalcă acest drept. Adulţii sunt foarte ocupaţi cu grija zilei de mâine şi mulţi dintre ei nu mai au timpul şi răbdarea necesară să-şi asculte copilaşii. Noi, copiii, trebuie să dăm dovadă de înţelegere, să fim responsabili, să ne facem înţeleşi, să-ncercăm cu toate forţele noastre să clădim o lume mai bună.” (Copiii faţă în faţă cu drepturile lor) Metaforele sunt prezente într-un volum uriaș, la fel ca și alte prodecee artistice, de care autoarea s-a ajutat în redarea propriului portret de viziuni și valențe sufletești deopotrivă.


18 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------„Purtându-mi privirile peste uriaşa întindere învăluită în lumina de aur a unui soare tânăr şi în strălucitorul foşnet vegetal, am fost cuprinsă, mai mult decât pe ţărmul mării de sentimentul nemărginirii şi am strigat: Aceasta este lumea mea!” (Copiii faţă în faţă cu drepturile lor) „Pentru o clipă de linişte îmi pun gândurile în mâinile mării şi simt cum aceasta goneşte valurile, de parcă ar fi herghelii de cai albi, cu coamele în bătaia vântului subţire.” (Gânduri spre infinit…) Elemente de sintaxă poetică dezvoltă un stil matur și pe alocuri alambicat, însoțit de cele mai multe ori de un mesaj stimulativ de deschidere a minții și sufletului, tehnică prin care scriitoarea ne-ar obliga parcă la acțiuni de meditație și inițiativă printr-o interacțiune simțită fără discreție. „Dacă toţi am lăsa pentru un minut treburile cotidiene şi am gusta din tainele naturii, o parte din sufletul nostru ar fi mai bun, mai cald, mai iertător, astfel am învăţa din legile nescrise ale naturii să devenim mai înţelegători, credincioşi şi mult mai preocupaţi de sufletul nostru. Dumnezeu a lăsat totul ca noi să ne bucurăm de darurile sale, deci haideţi cu toţii să redescoperim frumuseţile României noastre dragi!” (Gânduri spre infinit…) … „Către acelaşi cer ne înălţăm ochii plini de dorinţa de a cunoaşte necunoscutul. Un singur cer privim zi de zi, dar mereu ni se pare altul, în fiecare secundă întinderea albastră ne oferă noi binecuvântări. În orice colţ de lume fiecare om îşi are locul său sub soare.” (…) „Tot ce putem vedea cu ochii trupeşti, dar şi cu ochiul sufletului este darul Lui Dumnezeu. Doar El e Cel care ne ţine în palmele Sale şi ne dăruieşte tuturor un colţ de rai pământesc numit: România.” (…) „Peste acest pământ păşesc zi de zi cu atâta drag, dar stau şi mă gândesc că mulţi l-au uitat, sau doar puţini îşi mai aruncă gândul la patria-mamă. Lumea e tot mai ocupată pentru a mai avea timp să admire frumuseţile lăsate de Cel Atotputernic. În sufletul meu se naşte un sentiment de contemplare când, oriunde mi-aş ridica privirea aş zări munţii, care se desfăşoară dincolo de graniţele ochiului, sub cerul mare şi impunător mă simt copleşită de imensitatea câmpiilor, de undeva din depărtare pot privi pădurile ca un ţărm îndepărtat, împădurit, iar numai dacă închid o secundă ochii aud susurul apei luminoase, candide şi simt prospeţimea râului ce curge năvalnic din poemul simfonic al pământului.” …


19 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------„Îmi e dor să văd cum oamenii privesc un răsărit de soare. E un miracol să priveşti cum încetul cu încetul, cerul se preschimbă într-o apă care-şi înalță marginea, tot mai sus ca şi când ar fi atrasă de puterea văzduhului, e un tablou mirific, este un sentiment aparte ce te descătuşează de toate grijile să iei parte la răsăritul imens care arde în valurile de foc ale zorilor.” Viorica Marica Hagianu Martorii unui spectacol fără scenă, dar autentic și la fel de real ca briza unui țărm de mare ce ne mângâie ușor obrazul, invadați de liniște, contemplare și frumusețe… Cam așa s-ar putea descrie în doar câteva cuvinte simple, introducerea pe care ne-o face autoarea Viorica Marica Hagianu în opera sa, definită mai cu seamă de o armonică nedefinită proprie unui stil avansat și îmbelșugat în naturalețea unei expuneri lipsită de rigiditate și canoane standard. „Oamenii se desfaşoară în rutina lor zilnică, nimic nou, aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, aceleaşi activităţi cotidiene, nimic nou sub soare, sunt oameni obişnuiţi, cu micile lor necazuri şi bucurii, un microcosmos urban, fără gesturi măreţe, fără activităţi de amploare, se cunosc, sunt vecini, interacţionează, comunică, sunt atât de diferiţi în aparenţă, dar atât de asemănători... Şi totuşi, oamenii în reflexele lor zilnice, în automatismele lor, sunt împăcaţi cu ei, cu limitele lor, cu semenii lor, cu oraşul în care trăiesc şi de ce nu... cu minunata lor patrie, în care au avut şansa sau ghinionul să se nască... Deşi toţi sunt tâmpiţi sau chiar nebuni de-a binelea, deşi toţi sunt mai mult sau mai puţin urâţi, loviţi de alienare, au o detaşare, o seninătate care-i face frumoşi şi veseli.” (Am avut un vis ciudat) Înșiruirea personajelor și descrierea cadrelor apar într-un ambient cu ușoară tentă monocromă, trădând un stil sintetic prin exprimare și expunerea elementelor cu influențe narativmoderniste, unde tematica joacă un rol revelator. „Magazinul este aşezat într-o curte mică plină de pitici zâmbăreţi de ipsos, viu coloraţi, care, consideră proprietarii „înveselesc locul”, deşi noaptea şi nu numai, au un aer care te bagă în sperieţi, parcă sunt din filmele de groază. De câte ori trecea pe lângă gaşca de pitici de grădină ai Didinei, Bianca se gândea că ornamentele de grădină ale acesteia ar putea să candideze pentru titlul de kitch-ul deceniului, atât erau de hidoşi, mai de grabă siniştri decât veseli. Soră-sa mai mare, Amalia care


20 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------cutreierase toată Europa i-a zis că se poartă piticii de grădină, sunt la modă, că i-a văzut prin Germania, Austria, Franţa, Polonia, chiar şi prin Ungaria, „sunt de bună calitate şi drăguţi la ei”, aşadar Didina e în tendinţe, or fi la ei, dar nu la noi... iar „tendinţa” asta era prin 1999-2000, de atunci au trecut aproape 10 ani, acum e la modă Feng-Shui-ul, bine că vecina lor, distinsa proprietăreasă nu se arăta momentan sensibilă la acest curent că cine ştie ce mai punea prin curte.” (Am avut un vis ciudat) Analizând contextul literar în care se manifestă scriitoarea, se poate remarca apariția unei succesiuni trepidate a evenimentelor care are ca deznodământ reliefarea unor trăsături sociale cu efect moralizator, redarea și expunerea lor sub formă proprie, precum și scurte pasaje interpretative autobiografice și biografice cunoscute de autore. „Bun camarad cu ei popa Mizil, era omul lor, a mers cu ei în campania electorală, a învăţat turma de enoriaşi pe care o păstorea cu cine să voteze, de câte ori îl vedea striga la el „contribuţia d-le deputat, contribuţia”, nu se supăra că îi cerea bani „pentru săraci” de câte ori îl vedea, chiar dacă popa era zgârcit şi curvar, era om puternic, slujitorul lui Dumnezeu. Doar săvârşea sfintele taine, avea puterea să lege şi să dezlege oamenii, să le dea canon, cum să superi un asemenea om care putea să-ţi trimită toate forţele universului în cap, nici Feng Shui-ul dnei Minulescu nu l-ar mai salva de mânia popească dacă nu dădea bani „la contribuţie”. Minulescu a copilărit şi a trăit în cartier, provenea dintr-o familie modestă, de oameni simpli, deşi acum are vila din colţul străzii care dă spre bulevard, şi-a construit vila în urmă cu doi ani, de când cu deputăţia, şi s-a gândit el că scapă de Fărâmiţă şi consoarta lui, dar nu, nu a reuşit.” (Am avut un vis ciudat)

Florin Molnar crede că ” Nimănui nu-i pasă de altcineva mai mult decât de sine însuşi” și ne previne totodată prietenește „Feriţi-vă de toţi cei care vă vor binele, aşa cum cred ei că arată acesta”, susținând că acest ideal după care toți alergăm ca loviți de o boală – fericirea – „O veţi găsi la alţii”, dezvăluind o latură a sa ușor incisivă și dezaprobatoare privind moralitatea și principiile societății actuale, preferând în schimb să caute „un instrument de măsurat eternitatea” și nefiind impresionat totuși de cei care spun mereu adevărul „atâta timp cât faci asta doar în interesul tău.” Da… Interesantă ideologie, precum și modalitatea selectată de exprimare a ei… Literatura fiind parte esențială a artei, iar arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane,


21 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------oferă cu generozitate o arie extinsă de autodefinire, evoluție, categorisire și expresie, aspect deloc de ignorat în cazul unui spirit liber cum este cel al autorului, care a dezvoltat în timp etichetă proprie de nume, permițând a fi „citit” de către interlocutorul său cititorul său, numai în momente când el alege și consideră că se merită a face aceasta. „Inteligenţa se răspândeşte cel mai greu prin lume, iar când ajunge la destinaţie, întotdeauna e prea puţină.” … „Dacă m-ar influenţa părerea criticilor, n-aş mai citi nicio carte, n-aş mai vedea niciun film...” … „Am un somn foarte agitat, care nu mă lasă să dorm.” … „Dacă nu poţi să fii cineva, măcar să fii ceva... Dacă nu poţi să fii ceva, atunci măcar să ai ceva.” … „Previziunile unui analist politic sau economic sunt la fel de precise ca ale oricui altcineva.” … „Excesul de zel poate dăuna grav sănătăţii.” … „Ca să te bucuri de răul altuia, trebuie să-l cunoşti foarte bine.” … „Cei aflaţi înăuntru privesc peste gard la cei aflaţi în așteptare la poarta raiului.” … „Din nefericire, nebunii din afara ospiciilor sunt mult mai periculoşi.” …


22 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------„Dacă începe să-ţi vorbească propria conştiinţă nu-i spune că nu este trecută pe lista de audienţe.” … „Există o singură cale să dobândeşti fericirea pe acest pământ: să ai o conştiinţă sau să n-ai deloc.” (Opinia mea… publică) Dan Orghici mărturisește: „Scriu de multă vreme, dar cel mai fidel cititor al meu a fost focul; am ars tot ce am scris, până în anul 2005.”(…) „scriu pentru că am ceva de spus” (…) „Scriu pentru că aşa simt.” (…) „Sunt un suflet ce vrea să zboare…” (…) „Sunt pragmatic dar totodată sunt şi un visător. Iubesc frumosul, admir ce este de admirat, dar nu mă închin decât în faţa lui Dumnezeu.” Emoționantă mărturisire… din suflet aș zice… Cert e că omul și scriitorul Dan Orghici, are ceva de spus: „Când tăcere se aude, în liniştea din interior, nu îmi place să o sparg cu ciocanul. Nu trec pe roşu la semafor, nu trag în pianistul ce nu-şi interpretează opera, nu mor din cauza mucegaiului, ascult ce altul spune, chiar de nu-i dau dreptate.” „Drum de piatră” deschide selecția compozițiilor literare, în care un evident contrast dintre sensul denotativ şi sensul conotativ este individualizat cu dibăcie artistică de către autor, prin sensuri multiple și trimiteri la rapoarte distincte de expresie. „Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil. O dată în an firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, pietre de apă însetate, ce vor sta căruţaşilor în drum. Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum.” … „Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire ce redă la urma urmei tot praful din drum. Iubire ce doare căci fracturile dor, iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră. Piatră, piatră-nsetată de apă, iubire, durere, rupere, praf în drum.” (Drum de piatră) Momentul de sinceritate al omului Dan Orghici culminează în coordonatele unei expresii literar-artistice minuțios elaborate a scriitorului Dan Orghici, dând naștere unei diversițăti proprii


23 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------spiritelor de adâncime și de sinteză, dar și a unei disponibilități artistice care completează unitar tehnica. „Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost clipa în care te strângem în braţe, dor nebun după absolut. Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mânăn mână, doar eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi, ce parcă…plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe margini de râu.” ... „Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu’ fost-a lângă noi. De multe ori măntreb, unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată. Mă-ntreb, unde se duc? Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc? Nuanţă, poate de trecere, pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă, orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti?! Se duc? Nu clipa pleacă. Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţii din faţă.” (Zumzet de tristeţe) ... „Ne naştem ca o flacără. Din două bucăţi de materie, noi oamenii ne naştem din părinţi, iar focul din ciocnirea unei bucăţi de metal şi o piatră, având între ele o scoarţă de muşchi de copac uscată, pe care bunicii o mai numeau şi iască. Venit-au chibriturile la foc. La oamenii mai vechi decât chibritul, venit-a roata.”(Arderi degeaba) „Arderi degeaba? Cred oare în ele? Transpuneri de stări sufleteşti ce te fac să gândeşti de două ori înainte de a te apuca să scrii. Dar ce fac? Scriu şi vorbesc despre mine la persoana a nu ştiu câtea, de parcă ar fi vorba despre un altul. Nu de alta, dar mă uit la mine cel ce scriu şi mă gândesc la cel pe care îl vrea Uniunea Scriitorilor. Sunt un provincial ca şi mulţi alţii, asta sunt şi aţa vieţii s-ar putea să mă ducă în altă parte, dar şi acolo unde voi fi, tot eu voi rămâne.” (Arderi degeaba) … „V-aţi fi dat seama că energia nu este doar electrică. Dar ăsta este crezul meu. Păcat că unii mai cred că totul începe şi se termină cu Arderi Degeaba.” (Arderi degeaba)


24 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Mirela Savin – „Te urăsc pentru simplul fapt că te iubesc.” „Brusc, mă trezesc. Vreau să merg la baie. Mă simt ca-ntr-un caleidoscop. Puțină apă, poate, mă va mai trezi. Aprind lumina, deschid ușa și mă uit în oglindă ... nu sunt ... nu mă văd. Oare exist? Sună ceasul. Nu pot dormi. Nu mai pot. Sunt eu? Oare plâng? Mă simt cu capul lipit de pe tavan pe care scrie rece ,,strălucitor în piatră, viața ne întrece”. Și, mă trezesc din nou. Parcă aș fi Iona lui Sorescu … dar nu sunt și nici nu aș vrea să fiu. Vreau să fiu Eu … dar, cine sunt eu … heeeeei! Cine sunt Eu? E un gol ... sunt nimeni ... mă aud ... oare nimeni sunt eu sau eu sunt nimeni ... brrrrrrr! Aaaaaaaah! Ce somn mi-a fost, ce-aș mai dormi … ce vis … trebuie să mă culc … mă simt ca un pachet ieftin de țigări … ca o mască de față … mi-e poftă de ciocolată … mie foame de timp ... par un suflet împletit cu miere amară ... nu văd, nu mă mai văd și nici nu aud, nu înțeleg ... apa curge, oare exist? Corpul mi-e mort de prea mult vis nedormit. Nu am dinți să mănânc, nu am carii să mai mint … nu văd, nu te mai văd … mă zbat … mi-e foame de prea puțin suflet mâncat, mie sete de prea mult sânge băut. Nu mai sunt Eu. Sunt doar un om ce a trăit în această minciună frumoasă numită speranță. … escală la un suflet părăsit …” (Roman în escală) Chiar din propriul ei text, am putut face cunoștință cu Mirela… o nouă tratare pe foaie, un nou mod de sintetizare a tumului lăuntric exploziv, o filosofie particulară, pe cât de generoasă, pe atât de sinceră, care dezvoltă un sistem de valori personalizat, în care dezinvoltura este cheia avuției sale exponențiale. „Viața cade. Tu stai și privești. Visezi c-un accent de om cam prost. E o glumă ce nu trece căci visarea nu s-oprește cum vrem noi. Ar fi prea simplu. Totul pare o mare glumă. Am simțit nevoia să mă descalț și am tras apa dar m-am agățat d-un ghimpe chiar de față. E masca sufletului ce nu mai tace. ... escală la un suflet deja mort ... Adio!” (Roman în escală) În fragmentele din acest volum, scriitoarea, practic își prezintă la modul expresiv și sugestiv, cartea sa de identitate, constituită din complexul unor trăiri variate și viziuni principiale la care a aderat de-a lungul vremii, ajungând în cele din urmă la numitorul comun al personalității sale scriitoricești, ce nu este altul decât actul acceptării de sine, al caracterului polivalent, unde stilul literar îmbracă o formă regală, personalnică, cum rar întâlnim în rândul scriitorilor contemporani.


25 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------„Treceam acum un car de ani pe lângă un om prăfuit de timp, aruncat într-o grotă de rahat la colț de bulevard și am fost cuprinsă de modul nou de a cerși ... DESCHIDE UȘA ȘI VEI GUSTA DIN FRUCTUL CUNOAȘTERII ... am deschis ușa cu cheia minciunii și am ieșit mai proastă decât am intrat. Și-au trecut ani și tot nimic. Mă trezesc într-o dimineață și, ce văd – MOARTEA. Mă ascund, ca de obicei, de lumea neagră, în mijlocul ei, sperând că lașitatea mă va salva. Dar nimic, absolut nimic. Zâmbesc. Mă simt un om tâmp, plâng, sunt fericit de prost ce sunt. Când visez, simt că zbor … de sunt trez, tot par că mor. Mi se pare că a trecut o eternitate de când am visat ceva, orice … ceva neînsemnat ... ceva. Dar nimic, ca și cum nu aș fi existat. Și te urăsc pentru că mă urăsc. Nu mai pot. Umanitatea degenerează și, odată cu ea, și eu. Simt că mor, trebuie să mor ... este o chestiune de zile. Mă sufoc în arșița ploii. Vreau nimic prin tot. Vreau un înger, un pui de drac și o mașină ca să pot zbura prin norii roșii de prea mult plâns. Minciuni. Pur adevăr. Vreau să zbor, să plec, să mor visând la viață, să trăiesc secunda minunată a existenței zavaidoce. Vrea sărmanul om din mine să găsească eul într-un colț de stradă, să trăiască. Totul a devenit automatism. Sunt un robot, am uitat să mai trăiesc, să gândesc, să visez, să creez. Pe mâine, la o nouă cafea fără lapte. Un Aonim. Eul.” ... „- Dragostea noastră a murit acum mai bine de un secol. Inima mi-e moartă, ce mai vrei? - Timpul iubirii a plecat când tu m-ai înșelat. - Eu ? - Da, tu. Tu cu teoria ta, tu cu filosofia ta, tu cu credința ta. -… - E momentul uitării și al iertării. Aș vrea o ciocolată cu alune și o înghețată cu un strop de lapte. - Nu te înțeleg. Nu te mai înțeleg. Ce vrei? Deja m-ai ucis. Nu-ți ajunge? - Nu știu știu dacă ti-am mai spus, dar te iubesc așa cum luna iubește marea sau soarele ploaia. Mi-e frică de tine ... de modul în care m-ai salvat pentru a mă face sclav doar printr-o simplă apăsare ... cine ți-a dat dreptul de a mă ucide? Cine te crezi de mă omori cu fiecare gram de rahat? Te urăsc pentru simplul fapt că te iubesc. - Cineva, odată, spunea că în afara culturii, viața este doar un drum spre moarte! Moartea unui om este asemenea unei bătăi de gong, ba chiar mai fină, suavă. ... - Filosofie, cunoaștere, minciună ... nu mai suport ... m-am săturat. - ... - Plec. Nu mai vreau să te văd.


26 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Moartea ne bate în geam atunci când încetăm să mai sperăm. Adio.” Nastasia Savin – „Între două clipe nu-i decât strigătul lacrimei.” Iată ce doctrină de o complexitate interesantă ne declară autoarea „...lacrimei...” într-o frază aparent banală: „Este greu să fii un bun prost, nu numai că trebuie să cunoşti şi să respecţi prostia, dar trebuie şi să o înţelegi. Există o mulţime de motive, personale sau nu, pentru care o fiinţă, orice fiinţă, trebuie să cunoască prostia.” De aici este ușor de ticluit faptul că scriitoarea Nastasia Savin se înscrie în categoria celor fără categorie, a celor care vin mereu cu ceva nou și care pot și argumenta obiectiv și concis ineditul concepției lor, caracteristică rarisimă și educativă deopotrivă, având și un oarece caracter evolutiv-informațional pentru absolute toate categoriile de vârstă. „Trăiești tu, dacă eu sunt moartă? … lacrima mă strigă prăbușind suspinele glonțului din inimă. Minți tu, dacă eu nu știu adevărul? ...lacrima mă consola suportând nesiguranța cariei din creier. Vezi tu? Dacă eu jur că nu mă schimb? … lacrima mă citea ticluind o poveste uniformei de mesteacăn. Totul pare normal … o evoluție prin involuție și inspirație prin expirație reprezintă doar un process normal de la obiect la subiect, normal și relativ prin nonvaloarea substanței care omoară gândacul ce trăiește și grăiește prin frunza aurie a iernii înverzite de prea mult omăt. Astfel, reziduul, hibriditatea este posibilă în orice stadiu al realizǎrii de stare, fatalitatea e normală prin explorarea procesului de vis al reflecției umane în apele adânci, nediferențiate ale sugestiei reziduurilor ancestrale și mori!” (...lacrima...) … Fire deschisă și personalitate puternic definită prin contraste, își lasă amprenta literară în opera care tratează tematică ușor controversată prin prezentarea directă și lipsită de subtilități a ideologiei personale, precum și folosirea mijloacelor și intrumentelor estetice de formă, fapt ce conferă extinderea gradată a paletei semantice. ”„Totul este quakic ... există o forță slabă numită Lumină și una tare întunericul, a căror acțiune infinită, la nivel macroscopic, devine bombă subatomică. Un atom imaginar de hidrogen depinde de forța slabă pentru că prin gravitație depășește lumea cunoscută în


27 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------favoarea unui univers nelimitat quakic. Raza de confinare hipercolor a forțelor elementare pare o îmbinare între aer și pământ foc și apă, lumină-întuneric. Coliziunea lor produce conservarea prostiei autentice. Noroiul … nul tace, altul face cel ce spune și desface, spuma cântă, albul trage, cel ce trage și ne trage. Piatra duce-n vecie drumul lung al omeniei ... cel ce-i om e și neom. Noi citim luptele voastre douămiiste, cel ce-i douămiist e și optzecist căci strălucind a noroi ne acoperim de aur. Cel ce pare a fi din aur este și tinichea, greutatea apăsându-ne ... sabia ne lasă ... de cel ce ne lasă........ dar este bine pentru cǎ nouǎ nu ne mai pasă.” (...lacrima...) Este de admirat curajul și totodat‟ nonconformismul prin care autoarea a demonstrat existența unei libertăți pe care şi-o poate lua în raport cu normele limbii literare și dezvăluirea unei tematici îndrăznețe, printr-o expunere fără cusur, unde subiectele sunt prea puțin abordate și dezbătute în complexitatea lor. „Este o simplă cafea cu dulceațǎ … o lacrimă ... nu te mai recunoaște, poate te mai iubește așa cum șarpele iubea roua fulgilor de nea. (vrea să-ți cânte o simfonie, doar ție – oare cine vorbește?!? Cine este?) ... nu te mai dorește, neantul ți-l servește la o cafea în or’ce dimineață lâng-o dulceață. Totul este în ceață ... Te privesc deseori cum răsari de ani și ani, dar acum mă uit la tine și nu mai răsari. Te priveam de-o veșnicie cum ardeai un ceas, o clipă, o sărmană de secundă și nu mai apari............dar ...” (...lacrima...) Mariana Tănase Prin forma scurtă a speciei literare utilizate, dar îmbogățită semantic și lexical, scriitoarea și artista Mariana Tănase se axează în fragmentele prezentate în volum, pe transmiterea unui mesaj centrat asupra lui înșuși și un proces de gândire detailat, unde vizibil sunt împletite calitățile artistice cu cele scriitoricești, printr-o expunere valoroasă, unde relaţia narator-receptor este destul de strânsă și tinde a da speciei epice un caracter etic, exemplar al povestirii, prin care autoarea se remarcă. „Dar Catrina trecea ca o boare de suflet ce era, cu destul praf cât să pară murdărie pe obrazul ei, care oricum, nu avea nici o culoare. Dar avea frunte. O frunte mare, luminoasă, ca o boltă de de cer încăpătoare. Te aşteptai să vezi un soare lucind pe fruntea ei marcată de colţul inteligenţei. Şi pe fruntea aceea, o gâză s-a aşezat să se odihnească. Deranjată de elitrele aspre, Catrina făcu un gest să o alunge. Mâna de aer descrise un arc, gâza zbură, iar braţul ei reluă balansul ritmat care însoţea mersul ei sigur, ferm. Ajunse la bibliotecă, încărcă două sacoşe de cărţi. Porni înapoi pe drumul pe


28 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------care a venit. Pe jos, o monedă măruntă, o fisă de telefon, sclipea la soare. Şi-a adunat cu o mână ambele sacoşe, s-a aplecat, a luat moneda, a pus-o în buzunăraşul rochiţei sărăcăcioase, apoi a despăţit din nou sacoşile grele, ca să se cumpănească. - Sunt grele sacoşele Catrină? - întrebă doamna Olga. - Sunt grele, doamna Olga, sunt grele. Staţi la poartă pe băncuţă? - Hai stai aici şi odihneşte-te puţin. Gelu! Adu-i o cafea şi nişte apă Catrinei! - strigă doamna către soţ. - Gelu!!! Hai că a venit Catrina! - Bună ziua Catrina ! Ce ai în sacoşă ? - Păi... ce să fie cărţi. - Cărţi ??!!?? dar ce faci cu ele? - Învăţ... şi ochii începură să înoate în lacrimi.” (Crochiuri, fulgurații, amintiri) Păstrând standardele unei narațiuni subiectivizate, povestirea la care asistăm se situează într-un plan al trecutului, în care scriitoarea evocă cu pricepere înșiruirea unor evenimente ale acțiunii pe care cititorul o descoperă în mod treptat, pe o structură ce se face perceptibilă la nivelul formei. „- Da, aveţi dreptate, mai am multe, multe, iar mâine iar la servici, iar la şcoală... Sărutmâna pentru masă! Noapte bună! Să ne vedem sănătoşi! - Să fii sănătoasă! - îi urară cei doi soţi în cor. Pe drum sacoşile i se părură Catrinei mai grele decât greul. Mai ales cea de pânză. Când a ajuns acasă, a scos carte cu carte, întâi din sacoşa de platic şi le-a aşezat pe masă, aliniate. Apoi a tras carte cu carte şi din sacoşa de pânză. A scos toate cărţile, dar sacoşa atârna. La fund era un borcănel care s-a dovedit a fi cu gem de casă şi un pacheţel cu nişte feliuţe de pâine cu caş şi ridichi. Ochii Catrinei şiroiau. „- Astăzi nu mai învăţ. Mă ustură ochii. Mă ustură tare. Acum mă duc să mă culc. Noapte bună doamna Olga, noapte bună domnu' Gelu !” ” (Crochiuri, fulgurații, amintiri) Esența artei narative este mai puțin prezentă în povestire, dar rapoartelor de relaționare, precum și relaţiilor temporale şi spaţiale le este acordată o mai mare atenție, drept urmare, acțiunea se desfășoară linear, accentându-se mai mult stilul simpatetic și descrierea minuțioasă a personajelor prin intermediul dialogului. „Îmi amintesec de ziua aceea-n care, copila de cinci ani îmi întindea un ceva inform cu rochiţă. Mă uit mai bine şi văd că din rochiţa frez cu picăţele grupate câte două-trei, colorate alb/grena,


29 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------se iţeau două mânuţe şi două picioruşe din nanchin roz deschis, modelate destul de grosier. În locul capului, o terciuială de carton presat şi smalţ. Un ochi rămăsese să privească căprui şi expresiv. Fetiţa tremura ca scuturată de curenţi electrici. În ritmul frisoanelor cădeau bucăţele din capul păpuşii - când si când. Privea cu ochii disperaţi la mine şi am constatat o asemănare între ochiul păpuşii şi ochii fetiţei. O fi fost fetiţa ei? Sau o considera soră? Iau trupuşorul mic în braţe şi involuntar îl strâng la piept.”(Să fii mamă) ... „- De ce l-ai luat în braţe? - Să îmi spună dacă mă iubeşte!!! Dar acum este soare şi am deschis uşa şi nu mai era! - A venit primăvara, Mariana… - Dar tata Neo, unde este? - S-a topit, ai visat…”(Poarta cu amintiri)

Adina-Cristinela Ghinescu Galați, iunie 2010


30 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------George Arhip „Sunt născut la 8 martie 1962 în comuna Brăhăşeşti, jud. Galaţi. Pasiunea pentru literatură mi-a devenit drum în viaţă în anul 2003, când mi-am înfiinţat propria editură. Public, în afară de cărţi, revista de atitudine culturală identitară „Intercultural”, pe care am fondat-o în 2006. De asemenea, împreună cu Nelu Lazăr, preşedintele Cenaclului literar-artistic „G.Topîrceanu” din Sibiu, am fondat în 2004 revista „Rapsodia”, pe care am editat-o pînă în 2008. Din acest an, revista „Rapsodia”apare sub egida editurii „Salgo” a prietenului Ioan Părean din Sibiu. Scurtă vreme, am editat revistele „Condeie fermecate” (2007-2008) din Sibiu, „Voiniceii” şi „Curioşii” (2008-2009) din Iaşi, toate trei pentru copii, mai mici sau mai mari. În luna aprilie 2010 am înfiinţat revista on-line “Kalokagathia” (www.revistakalokagathia.blogspot.com) care îşi propune să adune în paginile ei pe toţi cei care iubesc Frumosul şi Binele, deopotrivă, precum înţelepţii Eladei antice.”

Cărţi publicate:  „Dincolo” – proză fantastică, ed. I (2005) şi ed. II (2006), Editura Arhip Art, Sibiu. Este o carte care invită la „tras cu ochiul dincolo”, într-o altă posibilă lume. O culegere de povestiri care îndeamnă la a gândi despre lume şi altfel.  „De-ale lumii”, ed. I (2007) şi ed. II (2009), Ed. Arhip Art, Sibiu – carte premiată la Festivalul Naţional de Umor de la Vişeu de Sus, 2009. O serie de întâmplări insolite ce provoacă uneori hazul, iar alteori întristare – toate legate de esenţa stirpei umane, cu toate ale ei – bune şi rele.  „Şarpele casei”, Ed. Arhip Art, Sibiu, 2007. Un mănunchi de povestiri ce relevă o altă faţă a lumii: cea a credinţelor populare, a eresurilor, a descântecelor şi vrăjilor, a unei alte rânduieli, care îşi vede de drumul ei, independent de raţionalul şi pragmaticul ce caracterizează societatea modernă.  „Ţara fără nume”, Ed. Arhip Art, Sibiu, 2008.


31 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Cartea conţine povestiri în acelaşi registru al paranormalului exprimat în forme diferite, de la „clasic”, la fantasticul de sorginte folclorică.  „Colinde, colinde, e vremea colindelor...”, Ed. Arhip Art, Sibiu, 2008, în colaborare cu Ioan Părean. O culegere de colinde, însoţită de o detaliere a obiceiurilor de iarnă în Mărginimea Sibiului.  „Mare e grădina cazonă”, Ed. Arhip Art, Sibiu, 2010. Întâmplări din armată, unele reale, altele... cu personaje fictive. Sunt coautor în lucrare şi coordonator al acesteia.

În pregătire:  „Colida” – proză ştiinţifico-fantastică.  „Tabloul strâmb” – proză.  „Ochiul” – proză fantastică. Premii:  2008 – Premiul „Mihai Eminescu”, pentru activitate literară, la Festivalul Internaţional „Mihai Eminescu”, Dr. Tr. Severin  2009 – Premiul pentru proză scurtă umoristică, la Festivalul Naţional de Umor „Zâmbete în Prier”, Vişeu de Sus, cu volumul „De-ale lumii”. Apariţii şi referinţe:  În volumul „Nasc şi la Tecuci oameni”, de Vasile Ghica, Iaşi, Editura PIM, 2008. Este un dicţionar al personalităţilor tecucene.  În antologia de umor “35 de ani sub semnul maestrului”, Iaşi, Editura Ars Longa, 2010. Este un volum omagial dedicat celor 35 de ani de activitate a Cenaclului literarumoristic “Academia Liberă PĂSTOREL Iaşi”.  În publicaţia „Tribuna Sibiului” şi în revista „Dunărea de Jos” din Galaţi.  Pe diverse site-uri, pe internet.

MAKTUB


32 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------sau Două ciocniri şi o nuntă pe faleză (din volumul în pregătire „Ochiul”) - Uite, ăştia doi se vor ciocni. De două ori. Cel din spate va fugi, şi apoi – nuntă pe faleză. Asta e! Olesia şi Leonid îl priviră miraţi, apoi se priviră semnificativ. Mai devreme cu vreun ceas şi ceva, coborau Scara Potemkin. El rămăsese în capul treptelor, privind îngândurat în gol, pe lângă ei, în jos. - Ce-i? întrebase Olesia, după ce se opri şi văzu că el nu cobora, ci stătea aşa, privind fără ţintă. - Landoul, spuse el sec, după câteva clipe, privindu-i, în sfârşit. Olesia şi Leonid priviră în jur. - Ce landou? - Landoul din film. Parcă-l văd coborând, sărind pe trepte, şi pe mamă îngrozită, şi pe oamenii aceia, incapabili de un gest salvator. Şi atunci le povesti despre film. Despre „Crucişătorul Potemkin” al lui Serghei Eisenstein şi de scena cu landoul scăpat pe scări. Şi că de atunci, de la filmul acela, cu scena – „de emoţie şi de groază ca în tragediile antice”, spuneau criticii – a treptelor, ştie lumea de Scara Potemkin, nesfârşita Scară Potemkin, care n-are de fapt decât vreo două sute de trepte. - Dar voi n-aţi mai fost la Odesa? îi întrebă. - Ba cum nu, că-i numai colea, făcu Leonid cu ochiul. - Ba da, zise şi Olesia, în fiecare an din ‟90 încoace, dar n-am ştiut povestea cu treptele astea. Cum n-am ştiut nici despre Richelieu. Despre el am aflat de pe internet, mai acum vreun an. Că înainte, ne şi miram: ce caută Richelieu ăsta la Odesa şi încă are şi statuie? - Păi, la toţi oamenii de treabă le face statuie, zise el, şi luă o poziţie... statuară. Ei, ce ziceţi? Olesia şi Leonid îl priviră: ţinea un picior înainte, ochii aţintiţi în zare şi mâna dreaptă întinsă, arătând spre nemărginire. Lumea se oprise şi-l privea, care zâmbind, care mirat. - Hai că-ncep oamenii să te umple de kopeici, dacă mai stai aşa. Hai, că-nchide la gară! Gara, adică gara navală.


33 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Mâncaseră ceva şi băuseră câte o bere pe terasa gării. Se întorceau acum, cu gând să ia telefericul până sus, pe faleză. El se oprise la jumatea podului, rezemat de balustradă. - Hai, vii? - Uite, ăştia doi se vor ciocni. De două ori. Cel din spate va fugi, şi apoi – nuntă pe faleză. Asta e! Aşa le vorbise, căutând în susul şoselei ce trecea pe sub ei. Din vârful pantei, două trailere lungi şi grele coborau zdrăngănind asurzitor, ca doi dragoni de fier, dezarticulaţi şi furioşi. Avusese un vis cu câteva zile mai înainte de a se porni spre Ucraina. Se făcea că două trailere lungi, din acelea cu căţel lung şi negru pe fond galben – chiar se mirase, în vis! că ce chestie, ia uite, că ştie şi de căţelul ăla, chiar dacă nu-l vede, dar ştie că-i acolo, pe fundul maşinii... Da, se făcea că ăstea două trailere se fugăreau pe o şosea la vale, chiar spre el. Cel din spate se năpusti şi-l muşcă scrâşnind pe cel din faţă. Acesta icni şi fugi mai departe, dar urmăritorul se mai năpusti o dată şi-l muşcă iar. Se opriră, în vaier de frâne şi de fierătanii zdrobite. Şoferul din spate sări din cabină şi fugi la deal, agitând nebuneşte un telefon mobil. Se trezise brusc, speriat. În clipa următoare îl cuprinse însă o fericire de neînţeles, ca o mare bucurie, dar care nu părea a lui. Ca şi cum... ca şi cum... Nu ştia ca şi cum ce, dar era o bucurie pe care o simţea şi a lui, dar nu era a lui... Nu s-a mirat de visul acesta. Nici nu se întrebă ce-i cu el. Ştia că mai devreme sau mai târziu va căpăta răspuns, aşa cum căpătase în timp răspuns la o sumedenie de vise despre oameni, locuri şi lucruri necunoscute ori de-a dreptul anapoda. Prima dată fusese un vis urât, înspăimântător, cu o maimuţă. Nu ştia, la cei trei-patru ani cât va fi avut, cum arată o maimuţă adevărată. Doar din desenele din cărţile de colorat („hmm, de parcă îmi spuneam eu atunci cum îmi spun acuma, cu mintea de-acuma, de cărţi de colorat şi de legătura între desen şi realitate...”). Or, în vis i se arătase o fiinţă înfricoşătoare, care-l căuta cu privirea de dincolo de zăbrelele pătuţului de lemn în care-l culcase maică-sa în noaptea aceea. Nu era pătuţul lui, dormea sora mai mică în el, dar în seara aceea copila fusese tare agitată, aşa că maică-sa o luase cu ea în pat şi pe el l-au culcat în locul ei. S-a trezit urlând, speriind părinţii, pe soră-sa şi vecinii care au început să bată furioşi în pereţi. L-au potolit cu greu, iar el a adormit suspinând, înghesuit lângă mamă-sa şi lângă soră-sa. A doua zi au mers cu toţii la grădina zoologică. („Ca să vezi întâmplare, nu ştiu ce le venise”). Când au ajuns la maimuţă, el a întins mâna şi le-a zis: „Asta-i maimuţa, dar


34 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------eu sunt afară”. Au râs ai lui şi s-au mirat că ia uite că ce băiat deştept au, că a recunoscut imediat maimuţa şi i-a zis pe nume, fără să-i zică nimeni mai înainte. Dar niciunul n-a băgat de seamă la ce zisese el mai departe. Întotdeauna îşi amintea de visul acesta, primul lui vis premonitoriu, ori de câte ori visa ceva nou. Da... şi acum, pe podul acesta, privea la cele două trailere ce coborau cu o viteză periculos de mare pe şoseaua de sub el. Şi aşa fu: cel din spate îl muşcă pe cel din faţă. Acesta, cu un salt, fugi mai departe, dar fu ajuns din urmă şi muşcat încă o dată. Apoi se opriră în vaier de frâne şi de fierătanii zdrobite. Linişte. Şoferul trailerului din spate sări din cabină şi începu să alerge la deal, cu mobilul în mână, încercând disperat să formeze un număr din fugă. - Am visat asta acum vreo trei nopţi, spuse calm, întorcânduse spre ei. Olesia şi Leonid îl priveau fix, speriaţi. Mai speriaţi şi mai îngroziţi de el decât de accidentul pe care tocmai îl văzuseră. - Hai să mergem, că se-adună lumea şi nu mai răzbim să plecăm, zise el, şi-i luă protector de după umeri. Ei se lăsară împinşi uşor, neîmpotrivindu-se şi nezicând nimic. Luară telefericul. Nu şi-au spus nimic, nu a întrebat nimeni nimic. Sus, pe faleză, l-au lăsat pe Richelieu în dreapta şi au luat-o spre Muzeul de arheologie. Mergeau îngânduraţi, privind în pământ imagini nehotărâte şi necredincioase, fugare de-a valma într-un iureş nebun. - Uite! zise deodată Leonid. Rămăsese înţepenit, cu ochii mari şi mâna întinsă înainte, spre capătul aleii cu platani. În faţa lor venea o nuntă cu lăutari. Mirele şi mireasa, fericiţi, se ţineau de mână şi se lăsau fotografiaţi în fel şi chip de către prieteni. * - Cum de-ai ştiut? Nu-şi prea vorbiseră până acasă. După întâlnirea cu nuntaşii, s-a retras fiecare cu gândurile sale. Când şi când, Olesia şi Leonid îşi aruncau câte o privire furişă. La Liman, s-au oprit pentru o jumătate de oră, doar pentru că aşa se înţeleseseră de dimineaţă. Nici măcar n-au întins cearceaful. S-au oprit în staţiune, la Zatoka, şi s-au băgat în mare o dată. Cât au stat să-i zvânte un pic soarele, au urmărit cu privirea un


35 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------parapantist tras de o barcă cu motor şi cam atât. Nici scoici nu luaseră de pe plajă, ca amintire. I-au salvat, dacă se poate spune aşa, dar pentru scurt timp, ţânţarii, la vamă, la ieşirea din Ucraina. Parcă s-au mai dezmorţit, încercând să plesnească agresorii. Dar şi atunci, vorbele erau mai mult pentru ţânţari decât pentru ei. - Am mai visat... Şi le spuse de primul vis, cel din copilărie şi apoi încă de unul... Pe ăsta l-am avut mai acum vreo câteva zile, înainte de a mă porni spre voi. - Ciudat dar, zise Olesia, gânditoare. - Ei, nu chiar întotdeauna se adevereşte. Surprinsese o îngrijorare în glasul ei. De fapt, se întâmpla întotdeauna ceea ce visa, şi se întâmplase de zeci de ori, dar nu voia să-i sperie mai mult. Cred că doar de vreo cinci sau şase ori, cu tot cu ăsta, zise el cu o siguranţă de care-şi dădu imediat seama că nu-i convinge, văzându-le feţele. Hai, măi prieteni, că nu-s periculos! Bau! Ei râseră, dar mai mult mânzeşte. - Gata, băieţi, o stacană de vin, şi la culcare, că avem treabă mâine, zise Olesia şi turnă generoasă din cana mare de lut. * - Parcă nu mai sunt bucuroasă de venirea lui, zise Olesia întrun târziu. Nici nu pot adormi. - Nici eu. Hai să nu ne mai gândim, mai zise Leonid şi se întoarse cu spatele. - Dar dacă i-ai zice că te cheamă la seviciu mai iute din concediu? - Prea ar bate la ochi, nu crezi? Şi-apoi, ce ne-a făcut, până la umă? - E piază rea, simt eu asta. N-ai văzut? Cum a intrat pe poartă, de prima dată, a întins mâna şi a mângâiat câinele, iar câinele a stat şi nici n-a mârâit. Şi ştii ce rău e cu străinii... - Ei, şi tu acuma... - Nu, zău, Leonka, nu-i a bună. Şi-ai văzut, că nici n-a clipit, de parcă se uita la televizor şi nu era acolo lângă el ce se întâmpla. - Mai taci, că mă bagi în sperieţi şi pe mine. Crezi că totuna mi-a fost când am văzut nunta pe faleză? - Leonka, nu ştiu ce vrei tu, dar eu nu mai am chef de el şi pace! *


36 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------„Acum vorbesc despre mine şi nu ştiu cum să-mi scurteze vizita. Asta e! Oi vedea eu mâine...”

* - Fraţilor, am o veste proastă. Trebuie să plec, am primit un telefon. Asta e! De moarte şi de Finanţe nu scapă nimeni. - Ce finanţe? - Control. Când ţi-e lumea mai dragă, hop şi Murphy! - Ei, na, sări Olesia, ce, nu mai poţi sta măcar o zi? „Ce falsă... şi cum i se citeşte bucuria pe faţă... Îi râd ochii tot a părere de rău!” - Şi cine plăteşte amenda că nu mă prezint? „Uite la ăştia, doar ştiu că nu-mi merge telefonul aici, că nu am roaming şi nici nu pomenesc despre asta... Asta e! Gata cu vacanţa! Dar şi visul de azi-noapte... Dacă... Nu, nici nu mă gândesc să mai stau. Deşi maşina lor nu-i roşie. Dar nu-i a bună. Visele nu m-au minţit niciodată. Cu cât o şterg mai iute, cu atât mai bine.” Nu stau, fraţilor, nu stau, că ăştia nu iartă. - Asta aşa-i, făcu Leonid. Ştiu cum e, că şi eu am un prieten care cât pe ce era să facă puşcărie. - Vezi? se întoarse el spre Olesia, râzând în hohote în sinea lui de tot teatrul ăsta. - Ce să zic eu, făcu Olesia, parcă a codeală. Să-ţi pun un sandviş, ceva, de drum, o chilă de vin, nici nu ştiu la cât ai autocar... - E din oră în oră. Răspunsul veni mult prea repede, şi Leonid îşi dădu seama. Sau aşa era, că de când avem maşina, nu mai ştiu. „A dres-o.” - Gata, ce mai vorbă, plec într-un ceas! Cu cât ajung mai repede, cu atât mai bine. Abia mai pun rânduială în hârţoage. La autogară au mai stat de vorbă vreo câteva minute. Dar nu se lega nimic, tot de la una la alta săreau. În sfârşit, şoferul ambală motorul, dându-le de înţeles că-i timpul de plecare. - Ceva, un sfat, înainte de plecare? Ai visat ceva azi-noapte? Ia zi, de ce trebuie să ne ferim? Hai, zi, nu ne lăsa în ceaţă! Olesia voia să pară hazoasă despărţirea, să pară că nu a luat în serios întâmplarea de ieri, că nu-i îngrijorată, dar glasul suna fals. - Hmm, făcu el, părând preocupat, clipind des şi dând ochii peste cap, făcându-se că se gândeşte. Să nu vă vopsiţi maşina în roşu!


37 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Ha! Ha! Auzi la el! Hai că-i bună, Olenka, aşa-i? - Hai, pa! Olesia râdea, de data asta de-adevăratelea. - Simpatic totuşi, nu? zise Leonid, după ce autocarul nu se mai văzu. - Poate că ne-am făcut griji degeaba, zise şi Olesia. Azi parcă nu-mi mai e frică... Ce să zic, mai putea sta, putea sta până la nunta noastră de argint, că-i numai săptămâna viitoare. Trăgeam un chef straşnic şi avea şi el o amintire cu noi. Nu putea să tacă ieri la Odesa? - Că veni vorba de Odesa, facem nunta de argint la restaurantul ăla, lângă Operă? - A, nu! Să nu aud de Odesa! Să nu mai aud de Odesa! Am zis eu că... dar nu! Odesa, nu! - Păi... ne-am cunoscut la mare... Nu ziceai tu că nunta de argint tot la mare să o facem? - Nici nu vreau să aud de Odesa. Lasă că vedem noi, că nu anunţăm pe nimeni. Nu mai vreau pe nimeni! Doar noi doi, Leonka, la o cină romantică... Şoapte în jur şi-o masă cu două lumânări... Îmm?! * Când se făcu popas, la vama din Sculeni, îşi turnă un pahar din vinul de butuc pe care li-l dăduseră la plecare. Plescăi. Bun vin. Roşu ca sângele. A! Roşu! Ce vis... nu-l înţelegea, nu se lega deloc. Era vorba de-o maşină roşie şi de Leonid şi Olesia. Privea parcă de sus la ei – ei întinşi pe caldarâm, plini de sânge. Şi maşina roşie care nu se mai oprea, şi oamenii care strigau îngroziţi... Da, erau mai mulţi oameni, dintr-o dată – de unde apăruseră? Şi toţi strigau, dar ce strigau? “Afar! Afar! Maktub!” „Maktub, adică «aşa a fost scris». Aia ştiu. Dar «afar»? Va fi oare tot pe arăbeşte? Dar eu nu ştiu arabă... Ceva e. Visele nu m-au minţit niciodată.” * - Olenka, ce zici tu de Constanţa? - Ce, adică? Ce-i cu Constanţa? - Facem nunta de argint la Constanţa. La mare. Nu-i Odesa, e Constanţa. Nu am fost niciodată. Ceva nou, de nunta de argint. Ce zici? - Excelent! Şi numai bine e, că mai ai concediu exact cât trebuie. - Constanţa să fie!


38 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------* „Affar. Lângă sau în Sana‟a. Yemen. Ce caut eu la arabi?” Mări harta pe monitor, dar Affar dispăru. Doar Sana‟a îşi arăta străzile, din ce în ce mai multe, cu fiecare click. O luă de la capăt şi mări pe locul în care indica săgeata. Din autostrada San‟a‟-Sa‟dah, un drum o lua spre nord-vest şi se oprea pe undeva în apropiere de zona muntoasă. Se oprea? Sfârşit? Parcă nu. Drumul părea să continue peste munte, la Kuhlan. „Ce tot insist? Am două ceasuri de când caut Affar pe toate site-urile şi prin dicţionare... Affar să fie sfârşitul drumului? Ce prostii îmi trec prin cap? Ce mă tot chinui atâta? Dar visele nu m-au minţit niciodată...” * - Vii? Hai, zi că vii! Nu o mai văzuse de acum doi ani, de la târgul de carte din Sibiu. Ţinuseră însă legătura, dar nu putea vorbi chiar de o corespondenţă intensă. Ea îi deschisese ochii asupra albanezilor, altfel decât o făcea mass-media. - Ce să caut eu tocmai la Constanţa, că abia de vreo două zile m-am adunat de pe drumuri. - Hai, zi că vii! E sărbătoarea aromânilor şi ne-au invitat şi pe noi, de la Liga albanezilor. Vii şi tu cu o lucrare despre Şaguna, că ai cu ce. Se gândea deja la prezentare. Avea şi nişte imagini cu Răşinariul, cu mormântul cu lei, cu biserica veche, grecească, din Sibiu – imagine rară, cu Biserica din Groapă, unde slujise prima dată Şaguna ca episcop... Ce-ar fi?... - Bine, dar mă bag şi în mare. - Ce? - Am o restanţă, zise el, şi iar se gândi la Olesia şi Leonid. „Maktub, la o adică. Să nu le dau, totuşi, un telefon?...” * Îşi dădu întâlnire cu fata asta pe faleză, la Casino. Conferinţa era a doua zi, dar nu se făcea să umble toată noaptea pe drumuri şi să nu fie bun de nimic. Se plimbase puţin pe străduţele din Peninsulă, ca de fiecare dată când venea în Constanţa. Îi plăceau tare mult casele vechi, chit că erau în paragină. Alte vremuri, alt parfum... Coborâse pe strada Sulmona până în buza malului şi admiră portul de agrement. Făcu o


39 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------fotografie unei case frumoase, dar prost întreţinută, de la geamurile căreia vreo câţiva ţigani îl înjurară. Trecu prin Piaţa Ovidiu, îi făcu şi nefericitului exilat o fotografie şi o luă spre mare, pe lângă moschee. Coborî spre faleză. Era deja pe Regina Elisabeta. „Maktub... ce poate să însemne? Şi Affar...” Se îndreptă spre port. Mai avea timp până la întâlnirea cu fata asta, încă vreo douăzeci de minute şi voia să facă fotografii. Timpul era bun. Şi deodată auzi un scrâşnet de frâne dinspre dreapta. Nu vedea încă, dar ştiú. Ştiú! Apoi, dinspre acolo, în vaier de cauciucuri, se ivi o maşină roşie, decapotabilă. Trecu în viteză pe lângă el. Abia avu timp să-i vadă numărul, dar nu-l desluşi. În schimb văzu semnul de ţară, distinct: Yemen! Alergă la vale şi coti pe Termele Romane. Pe trecerea de pietoni, întinşi pe caldarâm şi plini de sânge, zăceau Olesia şi Leonid. Iaşi, octombrie 2009

JOCUL IELELOR (din volumul „Ţara fără Nume”, Ed. Arhip Art, Sibiu, 2008)

De-o vreme, Ion al lui Gligor umblă tot mai înnourat. De-abia de mai aruncă o vorbă de bineţe oamenilor de pe la porţi şi rareori răspunde la cuvânt de ziua bună. La crâşmă nu mai merge încă din iarnă... a avut necaz cu unul care i-a aruncat vorbă de ocară şi a ieşit cu supărare, vorbe grele şi cu pahar spart de podele. Umblă şi bate coclaurile şi nu i-i bine... * Făcuse Ion grâu bun şi porumb din belşug în toamna trecută. Pământul şi-l lucrase cu oameni străini, tocmiţi cum se cuvine şi cu mulţumire din partea lor. Ba, se legară să vină şi-n anul ăsta, dacă plata va fi la fel. Partea lui, că lucrase dimpreună cu fraţii, ajunsese cam la vreo 13 care de grâu şi încă vreo 20 de cucuruz, lucru nemaiîntâmplat până atunci în neamul lor. Destul cât să aibă pentru gospodărie, pentru gurile din casă, dar şi pentru animalele de pe curte. Mai era Ion bucuros şi de câştigul pe care-l bănuia de la vânzarea prisosului, ori la târgul de luni, de la şosea, ori de la vecinii


40 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------mai puţini norocoşi. Nu s-a grăbit să se ducă la măciniş. A grijit recolta şi a lopătat-o, împreună cu cei doi feciori, după puteri, în fice după-amiază, ca s-o vadă soarele şi s-o vânture, bob cu bob, să se întărească şi să nu se încingă şi să se strice... Aşa că a plecat cu un rând de saci la moara lui Horică de-abia mai încolo, când şirul de căruţe aflate la măciniş s-a rărit bine de tot. Nu erau în noaptea aceea mai mult de cinci căruţe, dintre care trei ale lui, că luase cu împrumut – una de la cumnată-său şi a doua de la unul din fraţi. - Măi Ghiţă, vezi şi de căruţele mele, că eu merg la una mică, la tuş-ta. - Cum nu, nea Ioane, cum nu, mergeţi fără grijă, răspunse băiatul morarului. Mătuşa, sora morarului, deschisese crâşmă alături de moara lui frate-so şi ţinea pălincă bună, de prune, că era plin locul, dar şi din grâu şi porumb, mai arzătoare – vutcă îi zicea, că era după reţetă rusească. Mai ieftină, că uiumul de la frate-său lua şi calea cazanului Anucăi, crâşmăriţa. Aşa că, în grija lui Ghiţă, Ion s-a întins la vorbă cu vecinii săi, povestind de una şi de alta, punând ţara la cale, ori trăgând, când şi când câte-o ocheadă crâşmăriţei. De la o vreme s-a cam întunecat, iar crâşma prinse a se rări de muşterii. Cei trei au mai stat o vreme, cam până când sticla lămpii începu să se afume. Au plătit şi au ieşit afară, în aerul răcoros al serii, nu înainte de a mai arunca o vorbă şi un ochi Anucăi. Când au ajuns alături, căruţa primului era gata măcinată şi trasă deoparte, iar ajutoarele morarului deja cărau sacii de la a doua. - Ei, dar iute o trecut vremea, fecioraş, zise Ion cu bucurie, gândind că nu va zăbovi prea mult până îi va veni rândul. Horică morarul era vestit pe toată Valea Hârtibaciului, de la Ţichindeal şi chiar şi de mai departe şi până la Agnita. Nu te trăgea la cântar şi nu-ţi lua uium mai mult decât se cuvenea. Puteai să-ţi laşi căruţa şi să mergi la neamuri, că erau ajutoarele şi feciorul morarului care făceau toată treaba. Un ţoi-două de rachiu şi o străiţucă de mălai şi toată lumea era mulţumită. Ba, dacă ţi-era beteag calul ori stricată căruţa şi nu aveai cu cine te ajuta, trimeteai vorbă lui Horică şi venea atelajul lui de-ţi lua bucatele din bătătură, iar a doua zi ţi le aducea înapoi, măcinate. Nu lua mult şi lumea venea la el de departe, chit că mai erau încă vreo două mori, una


41 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------către Agnita şi alta către Sibiu. Ei... şi mai era şi crâşmăriţa, Anuca, sora morarului, văduvă şi frumoasă, şi bărbaţii veneau şi de dragul ei, mai ales că se ştia la vorbe în doi peri şi ţinea la glume, chiar şi mai deochiate. Ion întinse ţolul lângă o căruţă, după ce văzu de cai şi-i priponi mai încolo. Se întinse, gândind că într-un ceas îi va veni şi lui rândul şi că un pui de somn, după o zi în arşiţă şi câteva ţoiuri de rachiu, tare îi va prinde bine. Puse uâo haină mai groasă peste şale, să nu-l tragă răcoarea şi, peste puţin începu să sforăie subţire, ca tot omul care cade în odihnă adâncă. * Se trezi speriat, neîndrăznind să răsufle, ca într-o tăcere şi întro întunecime de mormânt. Nici tu stele, nici tu trăncănit de moară, beznă în jur şi ţiuit a pustiu în urechi. „Doamne, apără şi păzeşte, dar ce-i aici? Şi unde mă aflu?!” Nici fornăitul cailor, pe care-l auzise înainte de a aţipi, nici mirosul ierbii, nimic. Dădu să se ridice, dar trupul nu-l ascultă. Parcă era ţintuit şi parcă nici nu avea vlagă să poruncească mădularilor să se mişte. „Doamne, am murit?!” se înfricoşă Ion. Dădu să întrebe cu glas tare, dar nici gura nu-l ascultă. „Să ştii că am murit...” Parcă vru să plângă, dar nici să se înduioşeze el de el nu putu. „Să ştii că am murit... Dar cum? Când?” Ion stătu aşa, ca într-o vrajă, nemişcat la trup şi neputincios de a mai lega vreun gând în afară de cel de moarte. La o vreme i se păru că se luminează cerul, dar nu de la stele, ci ca de la o ceaţă lăptoasă ce prinse a veni de peste tot şi a se învârti în fuioare, subţiri la început şi apoi din ce în ce mai groase. Un vârtej ce-şi schimba drumul şi învârteala ca într-un joc, după un ritm şi după o muzică pe care Ion începea să le prindă. O muzică ce venea ca dintr-o altă lume şi o înţelegere de care nu mai avusese parte. Curând, fuioarele de ceaţă începură a căpăta forme, tot ca de fum. Şi parcă şi glas, cristalin şi vesel, ca de fecioare. O muzică venită parcă din ceruri şi chipuri abia zărite, într-un dans ameţitor care cuprindea firea şi mintea, fără a şti ce-i, de ce sau cu ce ar semăna. Jocul se învârtea şi, odată cu el, parcă şi mintea lui Ion, din ce în ce mai limpezită, din ce în ce mai uşurată de apăsarea spaimei.


42 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------„Iaca şi Măiestrele!” îşi zise, cu mintea slobodă şi cu sufletul uşor. Glasurile chicotiră, ascunzându-şi părerea de chipuri într-un joc de fuioare. „Spor în jocul vostru!” le zise Ion în gând, vesel dintr-o dată şi de-a dreptul uşor. „Spor în făina şi-n ograda ta”, îi răspunseră ele, chicotind şi întinzându-şi una alteia braţe de ceaţă, în vârtej nebunesc. „Spor în făina şi-n ograda ta”, repetară, vesele şi nebunatice, în vârtej ameţitor de dans de fum şi muzică nepământeană. * - Ei, bădicule, dar ştiu c-ai dormit bine! Morarul îşi scutura şorţul şi-şi freca palmele. Hai, că ţi-s bucatele măcinate şi-s puse şi-n car. O pus fecioru-meu nişte pături pe cai, să nu-i ia răcoarea. Dar greu somn ai avut, aşa-i? ţi-o fi făcut soru-mea farmece, ori ce ştii ce ţi-o pus în răchie, ai? Ion sări în picioare, privind buimac în jur. Soarele dădea o geană de după deal, bucurând boabele de rouă. - Heei, că greu somn... Îi gata tot? - Tot, bădicule, tot. Hai să te dregi cu-n rachiu la Anucă. Nici eu nu mai lucru azi, cam dumneata ai fost ultimul muşteriu mai de doamne-ajută. Ce-or mai veni, se ocupă de ei băieţii. Merg şi eu la culcare după ce-om trage-un ţoi împreună. * Din ziua aceea, Ion nu mai fu om. Dintâi i-a fost ruşine că s-a îmbătat şi că alţii au avut grijă de treburile lui. Dar, cum Horică nu purtă vorbă şi nici Anuca, se mai linişti. Neliniştea lui adevăratăi-a început într-o dimineaţă când nevastă-sa punea de mămăligă. - Măi Ioane, ai mai adus ceva de-ai deşertat în ladă? - Nu, da‟ ce-i? - Lada-i plină. Ieri, dacă mai era de 4-5 site pe fund. Ai fost asară la crâşmă ori pe la vreunul, ori ce? că eu nu te-am mirosit... - De fost am fost, dar n-am deşertat nimic. Ia să văd. Deschise capacul. Lada, nu mai încăpătoare de un sac şi mai bine – hai, doi – era plină ochi. - Măi, se scărpină Ion după ceafă, mai ştii... Tu dormeai când am venit?


43 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Eram în pat, numai ce aţipisem, dar parcă te-am simţit. Nu te-am auzit umblând la bucate. - Poate oi fi fost, măi muiere, mai ştii... Asta a fost a doua ruşine, că nu mai ţinea minte ce făcuse de cu seară, când se întorsese de la crâşmă. Mai păţise el de vreo două ori, dar după vreo nuntă care se lăsase cu chef greu, şi asta după două-trei zile, cum se ţinea pe vremuri. Ei, şi se înfricoşă Ion când Măria îi spuse iar într-o dimineaţă: - Măi Ioane, mai lasă crâşma aia. Ai venit asară târziu şi ai umplut lada cu făină iară. - Am făcut eu asta?! - Ei, nu te-am auzit, dar uite, iar e plină. Şi... mai e un bai: pe ogradă avem mai multe păsări decât ştiam. - Păi... zise Ion cu glas moale, gândindu-se că iar a păţit ruşinea cu băutura, că parcă tu le ştii numărul... - Le ştiu, nu le ştiu, iaca ştiu! Şi le ştiu copiii care grijesc de ele şi le curăţă şi le văruie coteţul în fiece săptămână. Avem ca la cincizeci, ori noi n-am ţinut mai mult de 20-30, că n-am avut cu ce... Şi ouă una-ntruna, că zici că se-ntrec una pe alta... Măi Ioane, să spui drept: le-ai furat ori ba? Să nu ne facem de minune, Doamne păzeşte! - Nu, Mărie, nu, Doamne fereşte, cum să fac aşa ceva? - Ioane, dacă ai luat sau dacă te-ai înhăitat cu cineva, să faci bine să le duci înapoi! Nu-i bai care din ele, numai du-le! Să nu ne facem de ocară! - Măriuţă, trăznească-mă dacă am luat ce nu-i al meu! - Aşa să fie! * O vreme, Ion n-a mai dat pe la crâşmă şi-şi ocolea tovarăşii de care se bucura să-i întâlnească altădată la un ţoi de rachiu şi de voie bună. Începu să numere orătăniile de pe curte. Când i se părea că nui iese la socoteală, sucea gâtul la câte una tot la două zile, aşa că era pe curtea lui Ion tot un fum şi-un miros de pui pe jeratec... - Ioane, gata, te-am prins! îi strigă Mărie într-o dimineaţă. Tu te ţii cu Anuca, sora morarului. Aduci sacii când vii de la crâşmă şi-i pui în ladă când dorm eu. Să ştii că am numărat sacii şi, în afară de ce-ai vândut la târg până acum, restu-i socoteală curată: n-ai deşertat niciunul! Ion se uita prostit la ea. - Niciunul?


44 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Niciunul, că le-am pus semn. Sunt acolo, nemişcaţi! Ioane, las-o-n trăsnet de crâşmăriţă, că nu-mi trebuie şi nu ne trebuie plata ei, ai auzit? - Măriuţă, dar eu nici n-am... - Niciun nici! Gata! Şi altă vorbă să nu mai avem! Şi cu găinile la fel! Tot de la ea sunt, că din altă parte ba, că am făcut întrebări şi nu s-o plâns nimeni de prăduială. Gata! M-ai înţeles? Ce să-i răspundă Ion? La fel de nedumerit era şi el. Ba şi supărat încă. Se întâlnise mai deunăzi cu un vecin care-i aruncase o vorbă: - Te-ai boierit, ai? Nu mai vii cu noi la crâşmă... Te ţii numai în fripturi, de ne seacă la inimă când ajunge fumul pe la noi... O faci înadins, aşa-i? Ţi-ai luat cal nou, tânăr şi în putere, ţi-ai schimbat căruţa şi nu scoţi o vorbă, darămite să faci cinste cu un ţoi! De, boieru-i boier, obraz subţire, nu ca al nostru... Atunci băgă Ion de seamă că parcă animalul ce-i trăgea căruţa era mai viguros, mai strălucitor şi mai aprig, iar căruţa pe care o avea încă de la nunta cu Măria, parcă nu mai era tot aia. Lemnul nui mai era mâncat de vreme, iar obezile cu şina de pe ele păreau ca ieri scoase de la rotar. Dar aşa e când te obişnuieşti cu lucrurile ce te înconjoară, nu mai iei aminte la ele cu vremea. Aşa şi cu casa. Parcă nu mai avea crăpături în scliviseală şi gardul care în colţul dinspre deal era lăsat odată, acum era drept de parcă numai săptămâna trecută a fost împlântat. Se luă Ion de gânduri când văzu şi grădina din dosul casei. Nu era ea, Mărie, femeie leneşă, dar nici din cale-afară de harnică. Aşa că rânduiala pe care o întâlni între straturi îl umplu de mirare. Hai, că în casă, muierea îşi face rânduiala ei şi te înveţi cu ea – rareori când bagi de seamă vreo schimbare, şi aia numai dacă nu mută cu totul. Dar ferecăturile porţilor de la uliţă şi de la şură, sclipitoare, fără strop de rugină, vopseaua necrăpată pe cercevele şi pe toată lemnăria, ţigla de pe casă, fără spărtură ori verzeală de muşchi, ograda măturată şi pigulită de buruieni – toate acestea îl înspăimântară pe Ion. La orice gospodărie, oricât de harnici ar fi stăpânii, tot mai rămâne câte ceva de făcut şi acel ceva, de multe ori se tot amână până când are nevoie de măsuri radicale. La Ion în ogradă, totul sclipea. Totul sclipea şi el nu-şi aducea aminte să fi pus mâna să lucreze. „Oare Măriuţa o fi băgat de seamă?” Băgase ori nu Măriuţa de seamă, nu putea şti, dar aceasta îi făcea zile negre cu bănuiala ei cea prostească despre Anuca şi despre plata în saci cu mălai. Aşa că, de la o vreme, Ion, cam când


45 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------se apropia vremea să se golească lada, umfla doi saci din cei însemnaţi şi vreo 3-4 găini adormite şi pleca, în puterea nopţii, la Agnita. Le dădea unui tovarăş mai vechi, din cătănie, să i le vândă. Câştigul îl făceau pe din două, sub legământ să nu zică nimic nici unul, nici altul. Le cumpăra Măriei şi copiilor haine şi lucruri frumoase de la târgul de lunea, de se minunau şi ai lui, şi sătenii de asemenea belşug. Le răspundea că vânduse bine, că ştiuse să ţină la preţ... - Ne cam prosteşti, Ioane, i-a zis în seara aceea un vecin, la crâşmă, unde se încumetă să intre, în cele din urmă. Ne cam prosteşti şi cred că furi. De unde, nu ştiu, dar furi, că şi Măria ta se întreabă, că s-o plâns la a mea. Că la Anucă, să te plătească, nu umbli, asta am spus şi eu, dar nu ştiu sigur. Furi şi nu-i bine, şi aşa cum ştiu eu, or să afle şi alţii, şi-ţi rămân copiii fără tată... - Ba nu ştiţi nimic, se ridică mânios Ion, şi dădu cu paharul de podele. Mama voastră de ticăloşi! Nu poate să ridice unul capul, că-l împingeţi cu călcâiul în noroi! Precista cui v-o făcut! Ion ieşi mânios din crâşmă, trântind uşa după el. * Umblă pe dealuri până târziu, prin frig, fără să ştie pe unde şi fără să poată aduna vreun gând. Era mânios că-şi ieşise din fire. Dar era şi înciudat că omul, fără să ştie, avea dreptate şi el nu putea să-i spună nimic. El era mai nedumerit decât sătenii... De unde atâta rânduială? De unde atâta belşug? E drept că satul lor era aşezare de oameni gospodari, mai toţi, dar gospodăria lui Ion era cea mai cea dintre toate şi asta bătea la ochi. Iar el nu ştia de undei vine nici belşugul din ladă, nici cel de pe ogradă. Ajunse într-un târziu acasă, rebegit de frig. Nu-i trebui de mâncare, numai trase cu sete o ulcică de vin, să-i încălzească mădularele şi mintea. Şi după ce i se încălziră mădularele şi mintea, mai goli o ulcică, să cadă în amorţeală şi să nu mai ştie de nimic. Se culcă în cuhne, pe laviţă. Bănuia că Măria n-are somn, dar nu voia sămânţă de vorbă şi nici s-o supere. * Se trezi în puterea nopţii, după un vis ceţos, în care fuioare de ceaţă lăptoasă se învârtejeau într-un dans nepământean şi într-o cântare cerească. Se trezi luminat la minte, de parcă gândul acela fusese tot timpul acolo, în străfunduri, şi a ieşit deasupra acum,


46 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------când avea mai multă nevoie a-şi lămuri lucruri şi întâmplări ce nu se dădeau dumeririi şi rânduielii celei de toate zilele. Din fuioarele ceţií ale visului, îi sunau în minte, precum un cântec, glasuri curate, ca de fecioare: „Spor în jocul nostru, spor şin făina şi ograda ta”. Cu lumina aceasta ce-i aduse cunoaştere înfricoşată s-a trezit Ion când crugul cerului făcuse abia calea jumătate. Uşor la suflet, dar şi împovărat de teamă, se ridică şi se duse la lada cu mălai. O deschise şi, pe întuneric, cercetă cu mâna. Era plină. * - Am auzit că te-ai făcut de râs asară la crâşmă, bărbate! Ştie acum tot satul c-am zis că te ţii cu Ană! - Vorbe necugetate, femeie, vorbe necugetate. Şi de la unul, şi de la altul. Nu mă ţin cu nicio Ană. Şi bine-ar fi să-ţi mai ţii gura şi să nu te dai în vorbă cu fitecine. Şi să te bucuri de gospodărie faină şi de bărbat harnic. Şi de copii nebetegi şi luminaţi la minte. Aşa trebuie să ştii şi aşa trebuie să faci! Gura lumii? Doar pământul o astupă şi nici atunci n-o satură, mai zise Ion şi plecă, lăsând-o pe Măria fără grai la o aşa hotărâre şi dreptate în cuvânt la bărbatul ei. * Ion o luă pe cărăruia ce ieşea din sat, pe după grădini. Cale mai puţin bătută – şi hăţişurile, dar mai ales codeala oamenilor, dată de spaime şi neînţelesuri purtate din generaţie în generaţie. Era cărăruia care ducea la casa căluşerilor, cea de demult. Pe vremuri, acolo se adunau căluşerii şi numai ei, în Săptămâna Rusaliilor. Nu primeau pe nimeni din lume, se hrăneau şi se primeneau doar cu ce căpătau de la jocuri, când îi chema vreun năpăstuit să-i vindece bolnavul din casă. Îşi drămuiau bucatele şi-şi împărţeau darurile frăţeşte. Se mulţumeau cu puţin. Se spuneau multe pe seama lor. Că puteau să doarmă în bâtă, cu capul în jos şi cu vârful picioarelor agăţate de grindă. Că puteau să zboare peste zid oricât de înalt, numai dintr-o săritură. Că puteau să vindece bolnavi numai cu jocul lor şi cu tăvăleala Mutului. Şi multe altele. Pe Ion îl vindecaseră căluşerii când era mic şi erau ai lui să-l piardă. Au trimis vorbă, printr-un copil care a agăţat o fâşie de pânză roşie în copacul din capul cărăruiei pe care urca Ion acum.


47 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------După jocul din bătătură, Vătaful le-a spus părinţilor că Ion va mai avea nevoie de el odată în viaţă. Numai Vătaful mai rămăsese din vechea ceată a căluşerilor. În fiecare zi, sătenii îi trimeteau, după o rânduială ţinută de zeci de ani, câte un blid de mâncare şi un codru de pâine, şi din când în când câte un ţol, printr-un copil care lăsa merindea la copacul căluşerilor. Rânduiala aceasta era numai a satului lor, ca mulţumită pentru binele pe care căluşerii îl făceau oamenilor, osebit de plata pentru joc. Ion mergea la Vătaf acum. Părinţii i-au spus, la vremea potrivită, despre beteşugul pe care i l-au vindecat căluşerii şi despre vorba lăsată de Vătaf. Mergea acum liniştit, după visul de noaptea trecută. Ştia că aşa trebuie să facă: să-l vadă pe Vătaf. Ajunse la copac. Într-o vreme, şi el venea aici cu mâncare şi vreun ţol, când erau ai lui la rând. Agăţă o bucată de cârpă roşie într-o creangă. Se aşeză şi începu să aştepte. Poveşti, care de care mai minunate despre căluşeri şi despre puterile lor, despre jocul lor aducător de viaţă şi alungător de rău, despre isprăvile lor în închisoare la saşii din Sibiu, despre evadări miraculoase şi vindecări nesperate... Toate, auzite din bătrâni, la gura sobei ori şoptite cu fereală şi spaimă peste ulucile gardurilor, sau la şezători, în lumina slabă a lumânărilor ori a lămpilor de gaz, în miros greu de seu ori de petrol, amestecat cu sudoarea înţepătoare a fricii oamenilor prinşi de magia poveştilor şi-n adieri de busuioc de la icoanele cu sâmburi de lumină sub chipul Maicii Domnului... - Ai venit. Ion se întoarse. - Da, am venit. Ţi-am adus trei găini şi o straiţă de mălai. - E din belşug? - Da, din belşug le-am adus. - Ai spus cuiva? - Numai azi noapte m-am luminat. - Nici să nu spui. Te vei betegi şi tu şi se va betegi tot neamul tău şi al nevestei tale. Să nu spui, că stingi două neamuri cu neamurile lor cu tot, până la a şaptea spiţă. Se vor betegi şi vor sărăci. Eşti norocos, dar porţi şi povara pentru neamurile acestea. Ai de grijă. - Nu te întreb... - Nu întreba. Ştiu. Şi o să suferi. Fii tare şi nu spune nimic.


48 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

* Asta a fost a doua zi după cearta de la crâşmă. A umblat Ion o vreme uşor la suflet şi luminat la chip, fără să audă sau fără să vrea să audă vorbele oamenilor. Când venea vremea să se umple lada, lua sacii şi găinile şi le ducea în rostul lor, la Agnita. Nu mai băga de seamă la iscodelile nevestei. Numai când Ană, crâşmăriţa, a rămas grea, gurile rele au început să verse venin iară şi să-şi dea cu presupusul. Atunci, Mărie nu a mai răbdat şi a izbucnit ziua în amiaza mare, în mijlocul ogrăzii, de s-a strâns tot satul la gard. - Să pleci, ticălosule, şi să te faci neam cu curva aia şi cu făina şi găinile ei cu tot! Să pleci, că aici e casa mea, făcută de părinţii mei, lepădătură! - Măi femeie, treci în casă, a încercat Ion să o împace şi să o tragă din curte. - Care casă, Ioane? strigă vecinul de peste gard, cel cu vorba rea de la crâşmă, cam neam cu Mărie, mai de departe şi care, pe vremuri pusese ochii să o ia el de nevastă. Care casă, că-i casa din neamul nostru! - Taci, vecine, taci şi nu te băga, că nu ştii în ce te bagi! - Ba, iaca! Cine-mi spune mie! - Oameni buni, mergeţi la casele voastre şi nu mai căscaţi gura. Mă cunoaşteţi cine sunt, nu vă faceţi păcat! - Ba, că iote că nu te cunoaştem, sări iar vecinul, prinzând curaj la murmurul oamenilor adunaţi la gard. Că la tine tot belşug e, şi la noi, nu. Casa ţi-i grijită şi ale noastre nu, că n-avem vreme, că noi muncim. Or, tu, tu când munceşti, că nu te vede nime?! Noaptea? Haida-de! Că mi-o zis mie Mărie că bei şi te culci pe laviţa din cuhne de nu mai ştii de tine până dimineaţa! Cum i-atunci?! Şi la crâşmă nu mai vii ca să nu bată la ochi că te ţii cu Anucă! Că şi ea se face că n-are treabă cu tine! Al cui i-atunci copilul? Că dacă nu-i foc, nu iese nici fum, şi Măria de când te bănuie! Ion era năucit. Sub potopul de vorbe şi de ruşinea oamenilor, mulţi neam cu ei, nici să sufle nu mai putea şi nici să gândească. - Oameni buni, plecaţi şi lăsaţi-ne-n pace! Întrebaţi-o pe Anucă al cui e copilul, doar ea va şti să vă spună, dacă vreţi să aflaţi. Pe noi să ne lăsaţi în pace şi nu aruncaţi cu piatra, că se va întoarce pe voi!


49 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- A! săriră vreo doi de la gard. Mai şi îndrăzneşti să ne înfrunţi, după ce ne-ai făcut de ruşine! - Cu ce v-am făcut? Aveţi vreo dovadă? Şi unde vă e omenia, vouă care v-am omenit cu bucate şi ajutor când aţi fost în nevoie? - A! Ne scoţi ochii acum! Crezi că ne cumperi! Ruşine, ticălosule! Pe mulţi dintre cei de la poartă Ion îi ajutase. Ba cu un sac de mălai, ba cu bani ori cu vreun sfat nimerit. Şi-acum, toţi i se împotriveau ca unui duşman... Dădu din mână a lehamite şi intră în casă, lăsând-o pe Măria să se tânguie în mijlocul ogrăzii, repede fiind înconjurată de vecine binevoitoare care-şi plesneau palmele şi ţâţâiau a mirare: „Doamne, ce-o putut să-ţi facă, nţţţţ !” * De-atunci Ion nu mai avu viaţă. Mai mult era plecat, îşi găsise adăpost la tovarăşul din cătănie, cel căruia îi ducea mălai şi găini. Şi pe acasă stătea, dar vorbă multă nu avea cu Mărie, care se împietrise şi-şi pungise gura de ură. Umbla tot cernită, ca după mort, iar uitătura îi era duşmănoasă. Copiii se îndepărtaseră şi ei. Erau cu mama, dar când şi când îl priveau pe furiş, cu lacrimi în ochi. Ce să facă Ion? Ce să facă? Dacă ar fi spus, ar fi căzut blestemul pe ei, pe un sfert de sat şi pe alţii, de pe alte sate. Să nu spună, ar însemna tot viaţă neagră, aşa cum era acum... Era mai mult pribeag şi-şi făcea de lucru mai mult pe la Agnita, la tovarăşul său. Aşa trecu iarna şi veni primăvara... Oamenii tocmiţi în celălalt an veniră, după cuvânt, şi începură lucrul la ţarina lui. Ion îi plăti, după tocmeală, cu bucate din anul trecut şi cu bani din cele vândute la Agnita. Îi mai tocmi să vadă de pământ până la recoltă, tot cu cuvânt de plată bună, şi oamenii fură bucuroşi că lucrează pentru un om aşa de cumsecade. * Iar în aprilie... în aprilie căzu nenorocirea: Anuca născu un fecioraş dolofan şi sănătos care, în scurtă vreme, ziceau oamenii – vrând să vadă doar ce numai îngustimea minţii lor voia să vadă – că seamănă leit cu Ion... Scânteia sări în biserică, în Duminica Floriilor, când popa, vrând să dea îndemn de curăţenie sufletească şi de iertare a greşiţilor, se


50 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------trezi vecinul lui Ion, colţosul, să zică, mai mult în şoaptă, dar destul ca să fie auzit: - Da, dar numai pruncul sfânt s-a născut din Duh.... ceilalţi... din flori. Florin ar trebui să-l botezăm pe pruncul Anucăi, nu? Popa se făcu a nu auzi, dar sămânţa aceasta a prins a fierbe oamenii, după ce ieşiră din biserică. - Că bine-ai zis, cumetre! făcu unul, dator de multă vreme lui Ion, care nu-i mai zicea nimic, dar nici nu căuta bucuros vorbă cu el. - Ticălos! adăugă altul. Ticălos! Măcar de-şi făcea de cap la Agnita, pe unde merge tot la două zile. Ori o fi avînd şi pe-acolo pe una, mai ştii? Mărie, care tocmai trecea pe acolo, cu capul plecat, se cătrăni de mânie şi întinse pasul către casă. - Biata muiere, auzi în urma ei o ţaţă căinând-o. Ce i-o fi trebuit altele, când are pita lui Dumnezău acasă?! Mărie izbucni în plâns şi aproape că începu să fugă. Ajunse acasă şi încremeni: pe prispă stătea Ană, cu pruncul la sân. - Ce... ce cauţi aici, ce cauţi aici, în ograda mea? - Mărie, am venit să-ţi spun că-ţi faci păcat. Am venit să-ţi spun cu frumosul că-ţi faci păcat cu Ion al tău şi mă faci de ocară şi pe mine. Lasă-mă în Dumnezăul meu, cu copilul meu, care mi-i drag, că de aia l-am făcut, că al meu s-o stins prea iute. N-am nimic cu Ion şi nici făina şi nici găinile nu i le dau eu, că nu-s aşa avută şi nici n-am de ce. Îţi faci păcat. Să nu crezi că la mine n-or ajuns vorbele, dar le-am lăsat, că mă ştiu curată. Dar văd că eşti pornită şi io atâta-ţi spun: nu te mai lega de mine şi de copilul ăsta şi vezi-ţi de casa ta, că-ţi faci păcat cu Ion. Io atâta ţi-am spus, mai multe nu, că nu se cade, că nu-s la mine pe bătătură. Ziua bună. Şi Anuca se ridică şi dădu să plece către poartă. - Iote curva! Mai are curaj să vină şi aici, strigă vecinul cel colţos, care ajunsese între timp în dreptul lor. Atunci Mărie, orbită de furie, puse mâna pe furca de lângă şură şi se repezi de-o înfipse în spatele Anucăi. Colţii furcii trecură prin trup şi străpunseră şi pruncul. - Na, stârpiturilor! Na, să pieriţi, să pieriţi de mâna mea, că maţi umplut de venin şi de ruşine! Repede s-a strâns lumea în bătătură, îngrozită de o aşa de iute şi sângeroasă întâmplare. Atunci se nimeri şi Ion să ajungă de la Agnita, unde rămăsese de cu seară.


51 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Da‟ ce-i aici? - Uite, nenorocitule, ce-ai făcut! sări colţosul. Uite ce-ai făcut! Mărie era în genunchi, cu ochii pironiţi la cele două trupuri din care numai al Anucăi mai horcăia, din ce în ce mai slab. - Aduceţi lumânări! zbieră o vecină îngrozită. Aduceţi lumânări, că se sting. În faţa morţii, oamenii tăcură deodată şi îngenunchiară, făcându-şi cruce. Până şi colţosul căzu în genunchi şi privea pierdut cele două trupuri din care un vecin scoase furca. - Oameni buni, mare păcat v-aţi făcut cu nevinovaţi. Blestem pe capul vostru. Belşugul în casa noastră ne-a venit de la măiestre, pe care le-am văzut într-o nopate. „Spor în jocul vostru” le-am spus. „Spor în făina şi-n ograda ta” mi-au răspuns. Am fost legat să nu vă spun, ca să nu se betegească neamurile noastre. Dar acum nu-mi mai pasă, că n-aţi fost oameni de omenie cu omul care v-a ajutat, măcar cu o vorbă bună, de când e zâzanie în casa noastră. Dar acum, gata, s-a isprăvit! Mă lepăd de voi toţi. Duceţi-vă crucea care cum veţi putea, că eu m-am dezlegat de jurământ. * Povestea aceasta am auzit-o anul trecut, chiar de la un fiu de-al lui Gligor. Întâlnisem la Sibiu, cu vreo două săptămâni mai înainte, pe cineva care vindea ieftin o casă în satul acela. Voiam o căsuţă departe de oraş, între dealuri şi, dacă se putea, pe malul unui pârâiaş. - Am ce-ţi trebuie, mi-a zis omul şi m-a trimis direct la feciorul lui Ion al lui Gligor. Casa era destul de solid construită, dar trebuiau bani mulţi pentru finisaje. Plus muncă serioasă la tăiat salcâmii viguroşi, lăstarii şi buruienile care umpleau curtea. Acareturile, de asemenea, se cereau dărâmate cu totul, să rămână locul curat. Nu era, totuşi, chiar aşa de rău, şi am zis că m-aş băga să o cumpăr. Aşa că am plecat să-l caut, după ce am văzut casa, pe fiul lui Gligor. - Dar nu o locuieşte nimeni acum? am întrebat la crâşma din sat, unde m-am oprit să mai capăt nişte informaţii de la oamenii locului. - Domnule, zise cu glas abia şoptit un bătrân dintr-un colţ, nu te băga. Casa aia-i blestemată... - Ei, blestemată, zic eu... doar părăsită, după cum văd... cum adică... blestemată? - A fost a părinţilor mei...


52 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Şi? întreb eu, dintr-o dată interesat. De ce n-o locuieşti dumneata? - Ehe... ehe.... ce ştii dumneata... Vezi cum îs? M-aduce dimineaţa aici un vecin şi mă ia mai pe seară... sunt neputincios, nu mă ţin picioarele, iar acasă baba mă blastămă cât îi ziua de lungă şi nu vreau s-o mai aud... * - Da, domnule, asta e, zise bătrânul după ce-şi isprăvi povestea. M-am betegit acum vreo zece ani, aşa, dintr-o dată. Am pensie bunicică, de la turnătorie. Casa aia-i blestemată, domnule, că tata nu şi-o ţinut gura şi-o zis despre Jocul Ielelor. Da, şi ele ne-au luat vlaga din oase, la toţi, pe rând, care cum a ajuns la 40 de ani, la toate neamurile, până la a şaptea spiţă, de aici şi până la Agnita şi de aici şi până la Sibiu. Vezi satul ăsta? Sat blestemat. Câte case sunt, vezi-le? Cum arată ele?! Toate-s de izbelişe. Urlă pustiul. Nici 60 de suflete nu mai suntem... jumătate betegi... Du-te şi nu te mai uita înapoi... Zi că nici n-ai fost pe aici... Zi bodaproste că m-ai întâlnit şi uită-ne... Sibiu, 25 mai 2008

MIGDALUL (din volumul „Ţara fără Nume”, Ed. Arhip Art, Sibiu, 2008)

Era bucuros şi bucuria lui ar fi vrut să i-o ştie toată lumea. Dar nu îndrăznea să o zică, nu îndrăznea să o strige. Se uita la oameni cu ochi luminoşi, cu faţă largă, zâmbitoare, trăgea aer în piept şi făcea doar „He-he!”, aşa, scurt, aproape ca un behăit, când vreunul, mirat de veselia lui – cam neroadă – îl privea lung şi amuzat. „He-he! Ce ştiţi voi!” îşi zicea în gând, privind cu voie bună în stânga şi-n dreapta. Ar fi vrut să-i îmbrăţişeze pe toţi, să-i sărute pe toţi şi să-i umple cu bucuria care se revărsa din el. - He-he! făcea şi mergea mai departe, prin oraşul străin, nebăgând de seamă la străzi ori case, ci numai la oameni, la oamenii aceia străini, dar cu atât mai apropiaţi, cu atât mai dragi. Ei erau oraşul străin pe care-l visase. „He-he! Ce ştiţi voi?! Ce ştiţi voi că aici e locul? He-he! Aici! E aici, şi voi nu ştiţi nimic!”


53 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------* Visase oraşul acesta cu străzi trasate drept, ţesute într-o reţea rectangulară de-o mână ce parcă se mişca şi-n visul lui şi-i arăta copacul acela. Migdal. Migdal bătrân de 200 de ani, îi spunea mâna. Nu-i vorbea şi nu o vedea, dar el ştia că e o mână care-i arăta locul şi care-l face să ştie că e migdal şi că acolo-i îngropată COMOARA. * Se apropia de 70 de ani. În lunga-i vieţuire încercase multe şi de toate, dar în puţine izbutise. Nu-şi făcuse un rost anume, de care să fie mulţumit. Bogat nu fusese niciodată. De muncit, muncise la viaţa lui, dar cu folos mai mult pentru alţii. Pensia de acum abia dacă-i ajungea de la o lună la alta. Dar... dar avea el un gând... şi pentru gândul ăla îşi mânca de sub unghie. De acasă nu a plecat, decât în armată. Lumea pentru el însemna ziarul, radioul şi televizorul. Şi cărţile. Mai ales cărţile. Cele de călătorii şi de aventuri şi de vieţi strălucite de oameni îndrăzneţi şi răzbătători. Aceştia erau idolii săi şi visase o viaţă întreagă să pornească într-o zi către un Eldorado care să-l facă bogat, vestit, preţuit şi invidiat. Cărţi şi vise. Cu acestea s-a hrănit, şi cu speranţa că va veni ziua în care să plece şi să se îmbogăţească. Mâna i se mai arătase odată în vis, acum vreo 30 de ani. Tot la fel, nu o văzuse, ştia doar că e o mână şi că-i face un semn. Dar nu pricepea. Totul era confuz şi parcă nu se putea desprinde niciun înţeles, nicio îndrumare, nicio luminare. Ştia doar că-i face semn, dar totul se învârtea în jurul casei, al locului pe care-l cunoştea. Dar acum era altceva! Ştia că mâna-i arătase oraşul şi locul. Da, oraşul de pe malul Dunării. I-a fost uşor să-l găsească, pe o hartă rutieră. De cum a văzut reţeaua de străzi, a ştiut. Iar locul? Da, şi locul. Un migdal. Nu a văzut migdalul în vis, dar s-a trezit cu el în gând. Migdal? Nu văzuse în viaţa lui un migdal, nu ştia cum arată, dar s-a trezit ştiind. Migdalul acela trebuia să-l caute! * - Pe unde găsesc migdali în oraşul dumneavoastră? După ce a umblat pe străzi, să se umple de aerul locului, a început să întrebe, ba pe unul, ba pe altul.


54 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Migdali?! Oamenii căscau ochii mari. Nu cresc pe la noi... Cum arată? - Ei, cum nu, doar e mai cald pe aici, nu? - Mai cald, da... Numai smochini şi castani comestibili, spunea câte unul mai ştiutor. Migdali n-am văzut niciodată. Gazda la care trăsese – fost coleg de armată cu un prieten de-al lui – îl primise bine. E drept că nu chiar pe degeaba. Totuşi, mai mult decât de bani, acesta era dornic de companie. Nevasta îi murise de ceva timp şi venirea acestui oaspete îl mai scotea din urâtul singurătăţii. Chiar din prima zi aduse vorba şi-l întrebă de migdali. - Sunt născut aici, dar nu ştiu să avem migdali. Migdale, mai găseşti, că acum se poate şi se aduc de toate. Dar migdal... - Nu, nu, trebuie să aveţi! M-am interesat. Aici, la Dunăre, este bună vremea pentru ei. - Hmm... nu ştiu... chiar nu ştiu... Mai stăteau seara la câte un pahar, vorbindu-şi de una, de alta, mai ales de prin armată. Prea multe nu, că el era plecat toată ziua, căutându-şi migdalul. Nu i-a spus pentru ce venise. Adică nu i-a spus de migdalul din vis. Într-un fel, şi lui i se părea nelalocul ei căutarea aceasta, dar, pe de altă parte, mai era vorba şi de secretomania care-l stăpâneşte pe orice aventurier; mai mult, de credinţa că dezvăluirea duce la eşec. Îi spusese ceva... cum că de mult voia o excursie la Dunăre... * - Ei, ia zi, neică! Găsişi? - Ce? făcu el. - Ei, ce! N-ai venit matale doar aşa, într-o plimbare... Era de-acum a patra zi de când se aciuase aici. Bătuse oraşul în lung şi-n lat, văzuse locuri şi oameni... ajunsese încă şi mai departe, spre Cazane, dar de migdali nu ştia nimeni că s-ar fi prăsit prin locurile lor. - Caut un migdal... zise el într-un târziu, oftând. - Tot migdal? făcu gazda ochii mari. Hai, măi omule, lasămă... - Pe cuvânt! Un migdal bătrân, mai bătrân de 200 de ani... - Şi bătrân! Păi... nici oraşul nostru... oraşul nostru nici nu are măcar 200 de ani!


55 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Oraşul nu are 200 de ani?! - Nu are! Dacă-ţi spun... Treaba asta-l puse pe gânduri. - Păi, zise el într-un târziu, înseamnă că şi dacă ar fi fost… - Ei, nu-i chiar aşa... ar mai fi un petec de pământ pe la turn... încolo, spre piciorul de pod... Ai fost pe acolo? - Mai în jos de cişmeaua aia uriaşă? - Da, acolo. Ai fost? Cunoştea acum oraşul binişor. - Am fost, dar... Adevăru-i că nici nu prea ştiu cum arată un migdal... Decât numai dacă văd că nu se potriveşte cu ce cunosc eu... - Ei, bată-te să te bată! Şi umbli aşa, numai cu întrebatul! Hai că-i bună! Da‟ mai sus, către muzeu ai fost? Pe coastă. Că aia-i zona de care nu s-a atins nimeni. - Nu... nu m-am gândit că... Nu vrei să mergi cu mine? Parcă mi-ai dat curaj... - Hai să mergem, dar mâine, că acum e închis. * A doua zi erau amândoi în biroul directorului. - Migdal ziceţi? Hmm... eu ştiu tot ce mişcă şi tot ce stă pe teritoriul ăsta... Dar la copaci nu am luat seama. Nici nu ştiu cum arată. Dar, ce să zic eu, mergeţi şi căutaţi pe unde vreţi. Numai relicvele să nu le mutaţi din loc. * A ştiut! A ştiut de cum s-a apropiat. Nu era la vedere. Un curpen viguros îl împresurase şi-l închidea într-o cuşcă vegetală. Era uscat de mult. Iar trunchiul servea de suport vinelor invadatoare. - Acesta-i! - Ăsta? De unde ştii? Că zici că-i o răşchitoare şi-atât! - Ştiu. Omul se uită în jur, spre clădirea muzeului, apoi în vale, spre Dunăre. Da, aici e! Uite, se vede piciorul podului. Da! Exact ca în vis! - Ce vis?! făcu celălalt ochii mari. Putea să-i spună acum. Nu mai conta. Găsise migdalul. Şi putea să împartă şi comoara. Oricum, de unul singur n-ar fi găsit locul şi nici mai departe n-avea cum să răzbată. - Am avut un vis...


56 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

* Nu-şi spuseră nimic o vreme, după ce termină de povestit. - Ei, şi acum? Ce ai de gând să faci? Că oficial... hai, că dai la stat ce i se cuvine... Dar până vin aprobările... - Hmm... făcu şi directorul mai târziu, când îi spuse că are de gând să sape la rădăcina migdalului. Hai că-i simplu, adăugă el, după ce se foi o vreme prin birou. Apucaţi şi săpaţi. Din ordinul meu. Curăţăm locul, adică, de hăţişul ăla şi replantăm. Dacă găsiţi ceva, anunţăm. - Da, dar eu cu ce rămân?! Că doar visul e al meu, şi după el m-am luat... - Ei... că şi dumneata ai dreptate... Ştiţi ce? Săpaţi şi vedem ce găsiţi. Mai departe... om gândi şi-om găsi o rezolvare. Gata acum, nu mai staţi. Haideţi, că parcă m-a prins şi pe mine! Săpară cu hărnicie. Scoaseră curpenul şi-i traseră viţa. Migdalul uscat, cu scoarţa cenuşie şi crăpată, privi, după multă vreme, soarele ce bătea dinspre Cladova. - Îl scoatem? - Îl scoatem. Într-un târziu îl dădură peste cap. Venise şi directorul de o bucată de vreme. - Ei, cum e? Se aplecă şi întinse gâtul să vadă în fundul gropii. - Nimic. - Mai săpaţi. Hai, că vin şi eu. - Lăsaţi, domnule director, nu vă murdăriţi şi dumneavoastră. Săpară mai departe, cu îndârjire, chit că se cam întunecase de acum. - Mă duc să aduc lanterne, zise directorul. - Ar cam trebui. Săpară până după miezul nopţii, la lumina lanternei. Nu aveau grija paznicului. Acela dormea în ghereta de la poarta muzeului în care veneau în ultimii ani doar oficialităţile cu invitaţii lor. Când şi când, cel mult de trei ori pe an. Într-un târziu se opriră. Erau istoviţi, munciseră aproape fără pauză, ceasuri în şir. - Nu cred să fie mai adânc, dădu glas directorul gândurilor celor doi.


57 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Şi eu zic la fel, zise omul-cu-migdalul-din-vis. Suntem ca la trei metri, ba aş zice chiar mai mult. Directorul adusese câteva ceasuri mai înainte două găleţi de la pichetul P.S.I. şi trăgea pământul cu o funie. Asudase şi era plin de pământ pe haine. Fusese şi el prins de mirajul comorii. Legă funia de trupul migdalului şi îi ajută să iasă. - Astupăm? - Astupăm. Au pus şi migdalul la loc. A doua zi avea să zâmbească soarelui, aşa mort cum era. * - Eu plec de-acuma. Am venit, am găsit... N-a fost să fie... Asta e! - Asta e! zise şi gazda. Hmm... ce chestie şi cu visele astea. Tu măcar ţi-ai urmat visul şi ai venit până aici. Ai mers după el. Tot e ceva. Pe când eu... - Adică? - Păi, am avut şi eu un vis, mai demult. Şi l-am visat nu o dată. Ehe! Zici că ai visat mâna aia doar de două ori. Eu visam iasomia aia tot în fiecare noapte... - Ia zi! - Da... şi parcă şi mirosea... Era o tufă de iasomie la poarta unei case. Nu vedeam casa, dar ştiam că are cerdacul vopsit cu verde. Nu vedeam decât iasomia de la poartă şi îi miroseam floarea în vis şi ştiam... da, ştiam că acolo-i o căpăţână de cal. La rădăcina tufei. Nu mă-ntreba, că nu vedeam în vis căpăţâna. Ştiam doar că-i o căpăţână de cal acolo şi că aia-mi era ţelul. Ce ţel? Nu ştiu. Doar atât ştiam, că aceea, căpăţâna uscată de cal îmi era ţelul. Mă chema şi eu ştiam, în vis, că trebuie să merg să o scot de la rădăcina tufei de iasomie. Mi-am adus aminte de visul ăsta când mi l-ai povestit pe al tău. Am pornit să te ajut fără a te întreba prea multe, ai văzut... Era aşa... ceva din mine care mă îndemna să te ajut... O fi fost tot o comoară şi-n căpăţâna aia, mai ştii? - Când ai visat visul ăsta? Puse întrebarea după ce câteva clipe de tăcere se scurseră între ei. - Ei, când... Ce ştiu eu? E mult de atunci. Mă însurasem, eram în nevoi, abia scăpasem de armată... Da, eram tare săraci atunci. Poate de aceea şi visul. Hmm... Iasomia. Iasomia de la


58 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------poartă. De la poarta casei de sub munte. Aşa ştiam. Casa de sub munte. * Călători aproape toată ziua cu trenul. Schimbase două gări, dar nu băgase de seamă. Cum ajungea în compartiment, cum adormea. Nu avea grija bagajului. Nu-i păsa. Ce să-i ia? Trei zdrenţe şi un peşte? Ajunse târziu în oraş. Parcă nu mai avea deloc vlagă. O luă încet pe jos şi se mai învioră când ajunse în capătul străzii. Mări pasul. Era acasă, casa lui dragă pe care o durase în urmă cu patruzeci de ani. Casa lui. Casa lui din susul străzii, sub coasta de deal. Casa lui, cu iasomie la poartă... Iasomie! Iasomie la… Grăbi şi trânti poarta de mai-mai s-o scoată din ţâţâni. - Ce-i? Cine-i? A! Ai venit?! Nevasta ieşi bucuroasă în cerdacul vopsit cu verde. Iaşi, octombrie 2008

CERCELUL (din volumul „Şarpele casei”, Ed. Arhip Art, Sibiu, 2007)

Era pe la-nceputul anului trecut, chiar după Sfântul Ion. Prietenul meu mă invitase la un vin fiert cu scorţişoară şi la aduceriaminte. Îmi plăcea la el. Un spaţiu plin de cărţi, de un aer vechi şi de bunătate, de echilibru – un refugiu perfect pentru zbuciumul meu cronic. Nu mai trecusem de câteva luni. Cele trei-patru telefoane din ăstimp mai mult stârniseră şi întreţinuseră nevoia de a-l vedea. - ... Şi... merge, merge? - Mm, ca la toată lumea. Printre ele. Nici nu mă laud, nici nu mă plâng. „Ce vrei să-ţi pună Moşu‟ sub pom?” m-au întrebat fetele mele. Ce să-mi pună? Un an măcar cum au fost ultimele trei luni. - Ţi-a mers bine? Hai, că ţi-a mers bine, zâmbeşte el, se vede pe faţa ta! Prietenul meu este bine înfipt în vârsta a treia şi zâmbetul lui cald îmi face bine. - Mi-a mers. Nu de bani vorbesc – ăia-s mai puţini. Dar am umblat prin ţară. Mi-a revenit pofta de călătorie. Ştii, pe vremuri... Puţine locuri din ţară mi-au rămas nebătute. Anul ăsta am poftă să


59 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------merg la Balcic. Am stârnit-o şi pe nevastă-mea, ea care nu se dă dusă din casă, darămite din ţară. I-am povestit... - Ai fost la Balcic? - Acum vreo treizeci de ani. - Dar ce ştiai tu acum treizeci de ani? Mai ai vreo amintire? - E... cum să-ţi spun... E o impresie plăcută... cinstit vorbind, mi-a mai rămas doar o imagine: eu, privind încântat de sus, de pe terasa Grădinii Reginei Maria spre străfundurile mării de sub stâncă... o strălimpezime de un verde-turcoaz... - Verde-turcoaz... - Da. De fapt, cred că imaginea mi-a întărit-o un tablou de-al lui Petraşcu – „Marea la Balcic”. - Verde-turcoaz... Prietenul a închis ochii şi-şi freacă uşor fruntea cu degetele. Dintr-un colţ de gură zâmbeşte unei amintiri. Oftează din toţi rărunchii şi rămâne o vreme aşa, cu ochii închişi. - Ce e, ce s-a întâmplat, întreb, ai fost şi tu pe acolo? Prietenul deschide ochii, dar rămâne cu ei pironiţi undeva departe, zâmbind aceleiaşi amintiri. - Of, of, bată-l să-l bată... Nu ţi-am spus niciodată... Se ridică şi, de pe un raft al bibliotecii, dintr-o casetă minusculă de lemn roşcat, scoate un cercel de argint înnegrit de vreme, din care un ochi de turcoaz ne priveşte. Dau să întind mâna, dar el îl strânge în pumn şi-l duce la piept. Închide ochii, zâmbind aceleiaşi amintiri. Eu tac şi mă simt stingherit, dintr-o dată intrus într-o intimitate şi – intuiesc – o dramă de care nu aveam ştiinţă. - Hai să-ţi povestesc, îmi zice, după un oftat greu. Era acum vreo patruzeci de ani, prin ‟68, când începuse parcă un vânt nou de speranţă. Tocmai venisem de la Cincu, dintr-o aplicaţie din alea de două-trei luni – nu ca acuma numai de două săptămâni. Cincu fusese cap de linie, după nu ştiu câte mutări de front şi de puncte de comandă. Eram într-o permisie de trei zile, aşa că profitam din plin de ele. La o chermeză am întâlnit o fată... Frumoasăfrumoasă... Of... of... Am plăcut-o la prima vedere, şi ea pe mine. Parcă eram făcuţi unul pentru altul... Dansam uşor, iar lumea se învârtea şi se bucura cu noi. Numai pentru noi. Într-una din pauze iam văzut cerceii. Până atunci nu avusesem ochi decât pentru ochii ei. I-am mângâiat lobul urechii şi cercelul ăsta pe care-l vezi. - Îţi plac? Sunt de la bunica. Bulgăreşti. Argint şi turcoaze. - Îmi plac, dar mai văd şi altceva. Ţi s-a înroşit lobul urechii. Dă-mi voie să-l fac sănătos. Şi i-am scos cercelul şi i-am sărutat lobul urechii, care abia aştepta să fie doftoricit. Cercelul l-am pus în


60 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------buzunarul cămăşii, la piept, lângă inimă. Lasă-l acolo, i-am spus. Ţil dau mai târziu... Ea a zâmbit şi m-a sărutat... Ne-am iubit chiar în noaptea aceea. Cu patimă, cu foc, cu tot focul lumii adunat în inimile şi trupurile noastre... Dimineaţă nu am mai găsit-o. Se furişase pe timpul nopţii, dar lăsase un bileţel: „Te caut eu. Trebuie să lămuresc întâi o problemă, să-i pun capăt definitiv. Apoi vom fi doar unul pentru altul. Te iubesc”. Am zâmbit, fericit. Pluteam... pluteammm... Cele două jumătăţi se întâlniseră. Să ştii că e un înţeles adânc şi cred în treaba asta cu neştiutul din noi şi de dincolo de noi... - Şi te-a mai căutat? întreb, intuind drama. - N-a mai avut cum. A doua zi s-a decretat mobilizarea – treaba din ‟68, cu Cehoslovacia şi cu ruşii. Am fost îmbarcaţi şi trimişi la Iaşi. De acolo în altă parte, şi în altă parte, şi tot aşa, vreo câteva luni. Am tras nădejde că poate venise la unitate să întrebe unde să-mi scrie. O fi făcut aşa, n-o fi făcut? Greu de spus. Ştii cum era cu secretul de stat. Dar şi dacă ar fi fost pace, probabil că i-ar fi spus că nu lucrez acolo – veşnica solidaritate a militarilor... ştii tu: când o fată devine indezirabilă... În fine... Într-un târziu s-au liniştit lucrurile şi m-am întors. Am încercat prin prieteni, doar-doar dau de ea. Nimic. Parcă intrase în pământ. Colindam oraşul în fiecare dupăamiază până seara târziu, de-am ajuns să-i cunosc străzile aproape toate... Sincer să fiu, şi acum o mai aştept... Din colţul ochiului, i se scurge o lacrimă. - Ştii, am aşteptat-o toată viaţa, cu inima tresăltând de speranţă. Mai aştept o minune – o minune mi-a scos-o în cale, o minune trebuie să mi-o aducă iar. Ori... ce ştiu eu? Poate e bunică acum şi se bucură de copii şi de nepoţi. Eu nu m-am însurat, aşa că n-am avut bucuria unui cămin, şi nici a nepoţilor. Mă roade dorul precum un vierme mărul curat şi frumos... * Prietenul meu s-a stins la vreo două luni după întâlnirea aceasta. S-a stins uşor, în câteva zile, senin, de parcă ar fi dat numai o fugă la o întâlnire. Mi-a lăsat mie biblioteca şi câteva lucruri din spaţiul acela minunat în care ani de-a rândul ne-am pierdut în poveşti şi amintiri. Garsoniera i-a lăsat-o unei rude sărace care voia să-şi facă un rost la oraş.


61 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Între lucrurile pe care mi le-a lăsat, se numără şi cutiuţa minusculă din lemn roşcat ce ascunde cercelul al cărui ochi de turcoaz închide o iubire de demult şi o dramă sfâşietoare.

* În toamna anului trecut, mătuşa care m-a crescut – mama mea a murit la naştere – a plecat şi ea dintre cei vii. Am ajuns doar cu câteva ceasuri înainte de a închide ochii. - Nu-ţi las avere, că tu ţi-ai făcut un rost. Ceilalţi nepoţi au mai multă nevoie. Îţi dau însă câteva lucruşoare de la mamă-ta. Înainte de a te naşte, a avut parcă, săraca, o presimţire: „Să le păstrezi tu. Vei vedea mai apoi”. Ce să mai văd? Că s-a stins sărmana. Acum mă sting şi eu. Nu-s cine ştie ce lucruri prin cutia aia, dar au fost ale maică-tii şi e bine să le iei tu. * Câteva zile am fost năuc. Am umblat fără mine pe străzi, căutând spre zări nesfârşite cu ochii împăienjeniţi. În cutia de la mătuşa, un cercel de argint, înnegrit de vreme, priveşte prin ochiul de turcoaz o iubire de demult şi o dramă sfâşietoare. Sibiu, 3 ianuarie 2007


62 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Cristian Caşcaval Vârsta: 36 ani Profesor de limba şi literatura română Studii: -

Universitatea “Al.I.Cuza” Iași, Facultatea de Litere, licenţiat în filologie; Universitatea “Al.I.Cuza” Iași, Masterat hermeneutică literară; Activitatea literară: Autor al volumului “Le texte poetique-Initiation a l’analyse du poème en classe de FLE”, casa Editoriala Regina, Iasi, 2007 ; Coautor , «L’evaluation en classe de FLE », Lucrare colectiva, APLF, Galati, 2008 ; Literaritatea ingenuă, Editura Arhip Art, 2010 Radical din ziua de ieri (roman), editura Arhip Art, 2010; “Radical din ziua de ieri” conţine un puzzle liric, exersând într-o anticameră a destinului reprezentări suprapuse de spectacol existenţial. Narator sau eu poetic, instanţa fictivă se risipeşte, generos, între persoana I a reverberaţiei şi persoana a III-a a rezoluţiei sinelui, până ce definiţiile se omogenizează alhambric în durata unui jurnal de apologii subiective. Autorul începe cu sine o poveste despre oameni şi fiinţare, tangent hibrid de memorie afectivă şi vizuală, sfârşind în a deconspira un adevăr înfiorător şi grotesc despre imanenta acceptare în cotidian a dichotomiei „a fi - a părea”. George Arhip


63 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Radical din ziua de ieri (fragmente) ziua consoană Ce-aş putea spune acum despre timpul irosit în secolul meu natal, ameninţat de ploi acide şi rutină? Şcoala la care predam un soi de futurologie primise avizul bisericii catolice şi amuleta de ceară a sigiliului Kaiser Karel, sub care citeau toţi învăţăceii veniţi să-şi ridice gaiturile de licenţă, anno MDCLV gratiae Deorum, o primisem şi eu acum câteva luni, după spaima şi tenebra necunoscutului. Îmi dorisem să mut destine şi am început cu al meu, hai-hui, dezinvolt, cu pasul de gumă, peste trei epoci fundamentale din ceea ce numim istorie, înapoi. Am înţeles întradevăr teoria simplă a Domnului de Alsberg, care îmi zâmbea pe palier, după oprirea liftului, şi mă atenţiona că mi-a căzut a treia mână şi ochiul albastru din calcâiul teşit de pantof. Atunci îl credeam nebun şi nu găseam rost cuvintelor până când, seara, în cabinetul de pe strada Vortghat îmi spuneam, recapitulând ziua, cât de mirifică şi invidiată poate fi uneori nebunia unui bolnav de singurătate. Privirile îmi erau atrase de fiecare piatră ce alcătuia mozaicul primitiv al pieţei, în timp ce mă roteam cu pas domol, cu mâinile aşezate la spate. Era singurul moment din zi când puteam să gândesc nestingherit la fatalitatea sau şansa refractară a deciziei de a-mi muta existenţa într-un oraş mizerabil, într-un timp dezgustător, asociat cu întunericul. Făceam eforturi disperate de memorie, să leg informaţiile primite la şcoală, de la profesoara de istorie, căreia i se spărgeau (incognito) cauciucurile la maşina italiană, pe care o lustruia sâmbăta la spălătoria din spatele şcolii. Nu reuşeam decât să alerg fad şi speriat în faţa unor cifre şi a unor poze din care ţâşneau, arcuite, braţe şi siluete, ori chipuri imobile, stilizate în piei galbene, între coifuri de tablă şi decapitări sângeroase. Îmi aminteam, apoi, speriat, de vizita inoportună a bătrânului conte Vistermaar, gălbejit şi scăpătat, cu cizmele pline de noroi, cu vocea spartă, cerându-mi apă sau vin. Apoi ameninţările şi conjuraţia. Tânărul său vlăstar se ascudea după perdelele din casă şi nu îndrăznea să iasă la lumină, fidel jurământului pe care îl făcuse în faţa mea. Acceptasem cu greu să mă erijez în maestru, ştiind că


64 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------nu voi avea de împărţit cu discipolii mei decât oprobiul public şi vecinătatea unui rug insăilat în grabă pe treptele catedralei. Bătrânul Vistermaar mă înţelegea în adâncul sufletului său şi era flatat să treacă pe la mine în fiecare toamnă, după trocul cu porumb din Artesy. Mă învăţasem cu firea lui şi timpul mă îndeparta tot mai mult de situaţia iniţială, când fusesem nesăbuit în a blestema încă un suflet, acceptându-l. Tânărul meu discipol se dovedise a fi un devotat servitor, care nu pregeta să-şi dăruie timpul, fără a şti să definească cu precădere noţiunea în totalitatea ei rotundă. Astăzi voi preda un curs aluziv de autoritate psihică. Voi renunţa la limba latină şi iar îmi va fi dor de tiparul meu transcedental, şi aluviuni din ce am fost cândva se vor înnăbuşi în ceea ce sunt şi voi deveni. Cărţile pe care mi le-am scris singur stau acum pe masa Episcopului de Rootherfind, îmbrăcate în piele, prinse în cotoare de metal. Ceea ce mi-a mai rămas în screenurile de stejar ale podului sunt hârtiile răsfirate. Cred că sunt mult mai conştient de importanţa lor, de siguranţa rectificărilor de moment, cu sentimentul că nu voi putea niciodată să închei ceva, că oricum lacătul deciziei nu poate fereca ideile.... Un moment, lucruri inutile dintr-o memorie ce rostuia, cât de ciudat, în viitor, au năvălit inconsecvent peste ceea ce ajunsesem eu acum. Mirosul asfaltului încins de soare dar şi zâmbetul taxatoarei de tramvai conjugau în şoaptă aceeaşi senzaţie, transformându-mă într-o curiozitate chinuită a naturii însăşi. Bineînţeles că adevărul era ştiut numai de mine, dar ce folos dacă doar asta conta in abstracto, peste buza răsfirată de neputinţă a nepăsării şi groazei, deopotrivă. Aşa îmi începeam săptămânal cursurile pregătind mental drumul către catedră şi mii de frunţi sterile, năucite, se ridicau către mine, înainte ca eu să fi deschis gura şi să fi dat binecuvântarea Domnului. Simţeam reflexul lor încăpăţânat în a dezlega liber, cu mintea, ceea ce se ascundea cald, cuminte, sub această sumă de ritualuri domestice, de închidere şi deschidere a cursurilor. Şi poate că prindeam, la rândul meu, curaj (daţi-mi voie să mă îndoiesc) pentru buna negare a identităţii. Uitam în anacronie ce-mi oferea cu titlu onorific viaţa şi prezenţa mea devenea în faţa lor un act de curaj teribil, dominant până la modelare, dar... autoperceptibil. ziua patefon


65 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Padam... padam... cânta în surdină Edith Piaf la patefonul anticarului, iar toţi trecătorii întorceau capul şi se împiedicau de căruţul cu ziare uitat de Gilbert distribuitorul. Zilele sfârşitului de noiembrie nu mai foloseau cuvintele pentru comunicare, începând să imite oamenii plimbăreţi din parcul apropiat. Anticarul, cu mustaţă pe oală, ca un brutar, găsea mai potrivit să exprime ceea ce gândeşte despre orele de amiază, sprijinind zidul, ridicând degetul mijlociu de la mâna dreaptă, de fiecare dată când duduia de la mansarda de vizavi se afişa în cadrul ferestrei, în capot de baie. Era obscenă ieşirea asta parfumată de lumina oraşului, dar virtualii clienţi treceau cu indiferenţă, pe valsul lui Piaf. Singura problemă e că înjurau căruciorul cu ziare, fiecare în limba lui. Anticarul, domnul "şmecherie", asta aştepta. Făcea cunoştinţă cu privitorii neavizaţi că dehhh...cine comunică se şi comunică şi nu cred că ar mai fi fost cineva atât de încântat să audă o tâmpenie în engleză, germană sau chiar finlandeză. Ce dulce i s-a părut acel "merde!" rostit de studenta anorexică care tocmai trecea neatentă! “Brutarul” anticar s-a luminat la faţă şi a poftit-o chiar, în localul său, să bea o idee ori să guste un crevete filosofic... ziua albului de batistă Raţiunea căzuse prizonieră în mijlocul deşertului strălucitor, într-o bătălie înşe-lător de banală, aproape de rutina unei şedinţe publice de afişare a propriilor calităţi. Se întâmplase. Aceasta conta, era important prin natura lucrurilor. Agenţiile de presă au transmis ştirea ca un fulger (unul dintre redactorii TIMES vorbise, chiar, de evenimentul secolului, compa-rând situaţia creată cu intuiţia lui Einstein). În tabăra construită neglijent, în oaza Shabeim, între palmieri şi cămile cu botul mototolit de sete, raţiunea refuza porţia de pâine, tăiată cu zgârcenie în caserola de aluminiu. La doi metri dis-tanţă, învingătorii se ospătau în jurul focului şi îngurgitau pilule de opium, înşirate pretenţios, pe o batistă, de către bătrânul cu faţa smochinită şi turban cafeniu. Shabeim nu e Waterloo!, gândea prizoniera, chircită pe covorul de bambus, privind cornul căzut al lunii. A doua zi, în absenţa totală a raţiunii, mapamondul a legiferat sărbătoarea muzicii sferelor, iar druizii şi magii şi-au aprins lanternele, în vechile fântâni de civilizaţie europeană. ziua de fum


66 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Gustasem dintr-o clipă începută de alţii în ţară şi eram fericit atunci, pentru că nimeni nu mă cunoştea şi nici eu însumi nu bănuiam cine pot fi. Mă fascina ideea de început necondiţionat, de parcă lăsasem lucrurile neterminate cu o seară înainte şi acum, dimineaţa, refuzam încăpăţânat să le mai continui, îndreptân-du-mă spre altceva. Nopţile erau dormite sub cerul liber sau în săli de aşteptare, în reprize scurte şi repezi. Mă înghesuiam în cotloane, îmi duceam picioarele la gură să nu pornesc la drum din nou, iar praful melancoliei mele trecea-n vârtejuri, apoi se făcea ceaţă. Nu merită să mai privesc în urmă sau în jur, căci linia orizontului se păstra aceeaşi, chiar şi sub pleoapele mele închise. Aşa am intrat odată, într-un bloc în contrucţie. Scheletul său de beton era înţesat de muncitori care lucrau fără să vorbească. Fluierau numai. Am observat, urcând scările fără balustradă, că liftul nu fusese instalat şi că toţi muncitorii aveau mânecile suflecate şi braţele păroase. Mereu găseau ceva de lovit, de îndreptat, încât zgomotul mă înfiora. M-am obişnuit. La etajul întâi am scuipat privind în jos, la al doilea am râs, la al treilea m-am aşezat pe scară să admir priveliştea oraşului iar la al patrulea a început cutremurul. Toţi muncitorii au lăsat ciocanele şi s-au repezit spre ieşiri strigând. Eu am rămas între praguri aşteptând să înceteze vibraţia, dar plăcile au început să-şi prăbuşească greutatea una peste alta şi toate peste mine. Am asurzit. M-am trezit a doua oară în cea noapte şi am tras concluzia că oamenii făcuseră o muncă zadarnică, de mântuială şi că, de fapt, nepriceperea lor m-a ucis. Într-o astfel de ipostază lipsită de claritate, când te-ai desprins de siguranţa pământului, situându-te deasupra lui, singur, simţi ruşinea unui fugar de propria lui prezenţă, acceptând să te ştergi, succesiv, în fiecare clipă, din fiecare loc luminat, fără să te gândeşti că undeva trebuie să cobori şi să te-nfiinţezi fără voie, din nou, pe pământ. Să spargi aerul nopţii cu forma ta, după câteva ore, oraşul cutare, autostrada cutare pe care faci apoi autostopul, e ceva fascinant! Imediat după aceasta, în timpul inerţiei şi al dedublării, apare chinul aşezării în context şi atunci nu mai cauţi să te ajungi cu altfel de judecăţi decât cele noi, neîncepute, mimând neîncrederea noului născut. Nici vorbă de complexe, pentru că acestea rămân „citadine”. Mutarea e prea bruscă şi te zguduie. Clipele astfel crestate, în imediata apropiere a zilei de hârtie, scrisă mărunt cu visele tocite ale celorlalţi, te apropie mai mult de adevăr. Un adevăr aspru şi rece, în ariergarda moralei şi înţelepciunii. Însă eu am înţeles că există o excrescenţă purulentă de viaţă, pe care o poţi atinge şi apăsa constant, bucurându-te de


67 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------moliciunea ei sfântă. Apoi mersul pe traversele de şină. Ca în piesele teatrului absurd. Numeri, te contrazici, te opreşti, discuţi cu o gheată şi priveşti înapoi să nu dea trenul peste tine. Îţi sufleci mâinile şi spui că moartea e plictisitoare şi cicălitoare. Transpir. Liniştea cimitirului mă înnăbuşă. Domnul în sacou vişiniu îmi întinde o farfurie cu mere şi smochine, apoi o felie de pepene roşu. Încep să mă întreb dacă siguranţa, pe care o căutăm într-un oraş atât de puţin populat ca Europa, o mai pot reface din chipul surâzător al binefăcătorului meu, din priviri pline de înţelegere. Oamenii, în fond acceptă orice intrus, cu singura condiţie de a păstra neatins capitalul moral şi social pe care îl posedă. Acest fapt îi face pe mulţi să trateze cu indiferenţă un chip necunoscut, în ideea că toţi membrii unei comunităţi s-ar cunoaşte între ei şi s-ar putea apăra la nevoie de orice in-truziune. Şi, cum această ipoteză este falsă, oraşele prin care trec mă tratează ca pe oricare alt locuitor. Dacă există un Dumnezeu al noţiunilor abstracte, maşi-nal, cel al oraşului mă binecuvântează, iar eu iau partea bună a lucrurilor. Traversez un pod, în timp ce forme geometrice de metal fac un contur ciudat pe cerul întunecat ; apoi străzi pustii ce se încălzesc la singurul felinar ancorat prosteşte de un stâlp de beton. Sunt imagini insalubre care parazitează memoria călătorului făcându-l să ofteze speriat. Dar nu am cum să răspund şi stau în poarta de piatră a unei case cu luminile stinse, ţinând în mână ghemul de hârtie abia aterizat de la fereastra unui etaj. M-a lovit în frunte, aşa că îl desfac cu grijă şi citesc : o-ran-ge-rie (cu galben)…şi apoi le renard qui rit. Mi-am dat seama de faptul că cele două pagini de abecedar, moto-tolite, mergeau pe două litere diferite „o”şi „r” explicate infantil. Pe verso găsisem caligrafiat stângaci „Aide-moi…je ne peux pas rester en vie…”. Am văzut apoi iedera cum pătrundea până în camera de unde fusese trimis ghemul de hârtie. M-am cutremurat. Pe coridorul de piatră care lega strada de imobil nu era nimeni. Am intrat pe uşa deschisă fără să văd pe unde calc. Scările, în spirală, răspândeau răcoa-rea nopţii pe care o captaseră prin pori invizibili. Mă feream să fac zgomot, deşi paşii mei lăsau un ecou îndeajuns de puternic să–mi semnaleze prezenţa. La capătul urcuşului descoperisem o terasă largă sprijinită pe cinci coloane de piatră, cu proieminenţele de la construcţie, încă vizibile. Apoi beznă. Am obosit căutând. Acum m-am întins pe podeaua întunecată îmbălsămat de mirosul merelor şi al vinului. De fapt avusesem de ales. Bâjbâisem trei ferestre care dădeau în trei încăperi : prima mirosea a benzen, a doua răspândea un iz de fum şi cârpă arsă iar a treia mirosea a măr copt. M-am strecurat prin ultima fereastră julindu-mi coatele şi


68 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------genunchii, între spaţiul strâmt dintre perete şi grilajul de metal cu ornamente de frunze vâltorite. O linişte de mormânt m-a îngropat. Mă împiedic şi cad. Câteva secunde am impresia că toată viaţa mea, sângele, răsuflarea, obsesiile au de gând să continue drumul fără mine. Privesc înapoi fără să zăresc nimic şi un sentiment de teamă şi părăsire mă sufocă. Ascult. Un vuiet surd sau un cântec de leagăn murmurat de o gură care nu-i a mea. Mă apropii şi întind mâinile. Simt părul ud al unei femei care tremură. Nu reuşesc să-i simt chipul ci doar un braţ rece, îngheţat. Îmi apropii urechea de pieptul ei şi o spaimă teribilă mă cuprinde. Faţa ei întoarsă rosteşte silabisit, pe acelaşi ton imperfect, o vină : ”De ce m-ai ucis…spune de ce…? ” ziua nuntă Praful se ridica, înăbuşitor, în urma automobilului cu toba de eşapament spartă. Târgul, cu toate magazinele închise, se topea de plictiseală, alunecând ca o masă elastică peste paharul ciobit al gardurilor ce delimitau periferia de maidane. Şoferul, îmbrăcat în combinezon, cu ochelari de insectă şi guler de piele, apasa acceleraţia lovind cu pumnul în indicatorul pătat de ulei. Nimeni nu se afla pe bancheta din spate. În schimb, la 30 de minute distanţă, în dreptul unui prun uscat, în care croncăneau ciorile, se afla o magazie, de fapt o pretenţie de locuinţă rurală. Cutia poştală, cu aripa de metal ruginită, scârţâia, chiar şi atunci când, în dreptul ei, o mireasă inundată de lumină, cu trena rochiei agăţată de bălăriile curţii, privea, cu mâna streaşină la ochi, drumul. În povestea aceasta a început să plouă, din păcate, iar obiectele au făcut un schimb ciudat de identităţi cu personajele şi iată ce a ieşit: Şoferul în combinezon se ridica înăbuşitor din târgul cu toate magazinele închise, iar mireasa cu trena prăfuită se topea de plictiseală peste paharul ciobit al aşteptării. Braţu-i ruginit scârţâia iar cutia poştală, săpată în dreptul frunţii, aduna ca un magnet ciorile din prun. ziua sincronă Când am privit spre poarta deschisă larg, mi-am amintit de scena cu Fido, pe care nu căutasem să o explic multă vreme. Drumul până în rue Americaine ducea prin parcul devastat de furtună; trebuia să mă feresc de arborii căzuţi şi să continui. O clipă îmi trecuse prin cap cât de multe îţi poate oferi un destin. Fido, îmi


69 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------spuneam, nu a făcut bine acceptând astfel de perspective, dar marea lui motivaţie a fost orgoliul. De ce tocmai atunci fixase să urce în carul de foc al risipirii alături de Ana? Aceasta uita o promisiune facută acum un ceas. Apoi mai era şi ora la care se oprise. Cine şi-ar fi închipuit că miezul zilei, când toţi angajaţii iau pauza de masă la anexa fabricii, va putea să asimileze un astfel de eveniment. Aşa zicea Fido că vrea să citească lumea, pe procesul verbal al constatării, în dreptul rubricii survenirii demisiei. Acum e soare şi băncile se vopsesc. La ieşire mă va aştepta sau nu? Pot face pariuri, după cum aş putea să calculez rata de inflaţie la marfurile din rafturile băcăniei lui Raoul. E ciudat, uneori, să constaţi cât de adevarată în logica ei pare a fi speranţa... dar şi inutilitatea persistentă a reprezentării ei. Fido poate că a ştiut acest lucru şi s-a interesat din timp asupra setului de lame Bluethery, şi-a aruncat pansamentele la pubelă şi a încuiat dulapul cu prosoape, debarasându-se de cheie în gura de canal din faţa casei. Apoi şi-a reglat apa din cadă la o tempeatura medie, un maxim de 22 de grade, după termometru, lăsând uşa deschisă la camera de baie, pentru o eventuală sincronizare termică cu restul spaţiului.... Acum mi se par neserioase astfel de recuperări absurde ale clipelor de atenţie acordate sinelui, înaintea iremediabilului. Poate era de-ajuns o hotărâre de moment, impersonală şi feroce, năvălind din inconstienţă. Ana, însă, la ceasul amezii, mânca două felii de melon zemos, în timp ce urmărea pe TVesmerald Caruselul lui Rico. Râdea, atunci, subţire. Telefonul ar fi sunat lung în astfel de situaţii, iar tânăra femeie a fi răspuns scurt şi ar fi ramas cu zeama lipicioasă pe bărbie, încremenită. Îşi adusese aminte de ce stabilise cu Fido, cu o seară înainte şi regretul că nu s-a putut ţine de cuvânt, din cauza desertului, se ratifica într-o scuză fluidă, pentru poveştile de salon. Balconul lui avea muşcate înflorite iar scara blocului fusese deratizată. Nu a fost nevoie să sun şi mi-a deschis prin interfon zărindu-mă de departe, bietul Fido. Unde trebuia să lamuresc aceste relaţii, altundeva decât în faţa Anei. Ştiam că nu mă ascultă şi că are cu totul alte interese în spaţiul care separa viaţa ei de a mea. Ştiam că în anticamera asta perfidă se afla Fido, aşteptând, fumând din ţigara de foi, sor-bind din lichiorul de cacao al tupeului. Aştepta să ies, eventual să-i dau şi bună ziua cu gentileţea unui avocat. Ana recitea două scrisori, Fido cu mâinile bandajate schimba canalele nemulţumit, Simone râdea prosteşte lipindu-şi nasul de vi-trinele cu solduri...iar eu, eu unde puteam să arunc zarurile astea uzate pe care le port în buzunar de 30 de ani? Da, la acea dată spaţiul devenise o mare absenţă, marea


70 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------mea absenţă cristalizată în foamea de geometrie. Lamele bluethery tăiau grozav!

ziua Pigalle Spaţiul acelor după-amieze, acoperit de grupurile turiştilor dornici să învârtă paletele de la Moulin Rouge, se limitase la un bistro, un chevalet şi o cocotă bătrână, cu rimelul curs şi ciorapii rupţi. Pe strada uitată de lume, cu nume de pictor, care duce către şi mai ascunsa Place de Tertre, ochii se plimbau ironici, peste porţile caselor şi hotelurilor, în speranţa unui peisaj îmbogăţit. Adevărul e că adjectivele stăteau cuminţi în rastel iar cel care dorea să amplifice şi să obiectiveze imaginea putea să se oprească la o masă stradală, perfect rotundă, din localul Chez Cosette, unde se mâncau cele mai bune tresse au chocolat din tot faubourgul. Acordeonul se vindea şi el, cu melodia tărăgănată a clochardului bărbos, în tricou de marinar. Cocota aştepta cuminte în colţul străzii, apoi, după o strategie verificată ani la rând, se apropia de mesele clienţilor, fără să zică nimic, rotind cu arătătorul buza sticlei de bere sau cidru. Clătina capul cu indulgenţă, de parcă ar fi invitat lumea la propriul său vernisaj existenţial. În această linişte sacră, vocile unor turişti se adună din ce ce în ce mai vizibil. La început din ecouri, apoi din lumina spartă a felinarelor. În faţa bistroului un petrecăreţ din grup se desprinde, iar silueta sa afumată de voioşie, îmbrăţişează bătrâna cocotă cu ciorapii rupţi. Surpriza i se citeşte pe chip, iar mâna strânge bancnota mototolită de 50 de euro, apoi o aşează cuminte, în văzul lumii la cocarda pulpei. Toţi aplaudă, acordionistul bărbos chiar a început une chanson paillarde... Cocota face cu mâna grupului vesel lăsând în urmă dâra de zgomot, apoi strigă speriată, lăsând vocea piţigăiată să alunge rutina : Vive la vie!....vive les bastards!... ziua în care nu se respiră Îmi cumpărasem mere şi le aşezasem într-o farfurie plată. Cerul era senin şi ste-lele măturau infinitul unui albastru de vară, dincolo de fereastra mea. Ieşisem în verandă să fumez o ţigară şi să privesc luna. Umbrele ei lăsau cearcăne adânci peste straturile de flori iar


71 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------mucul ţigării devenise un roz incandescent. Atunci calculatorul îmi anunţase un receive mail în maniera sonoră pe care eu o setasem. Din doi paşi eram lângă monitor. Mailul se încarcase şi mă aştepta să-l citesc. În noaptea aceea primisem un răspuns. Literele albastre mă făcuseră să tresar şi să lovesc involuntar colţul tastaturii. Vrei o definiţie? Omul pe care îl cauţi eşti tu. Omul pe care îl caut sunt eu. Noi căutam, însă, oameni care să fie ori tu, ori eu. Citisem mesajul dintr-o suflare. Nu-i înţelegeam pe moment sensul, dar sentimentul certitudinii plutea în eter. Fără îndoială aşa stăteau lucrurile. M-am grăbit să răspund în reply şi să mulţumesc pentru încredere. Aşadar nu eram singur iar aproximaţia mea era trăită şi de alţii, poate cu aceeaşi intensitate. Eram fericit si am adormit pândind un răspuns de circumstanţă care n-a venit însă imediat. A doua zi dimineaţă Zimmer mă sunase volubil. Era 14 iulie şi eveniment monden la Ambasada Franţei. Permisul de liberă trecere era semnat şi parafat.

ziua din palmă Timpul pe care îl aveam la dispoziţie devenise ineficient alături de oraşul acesta unde ardea înăbuşit nebunia sociabilităţii. Mi se înfăţişa desprins de adevărul imuabil al cotidianului, cu Ana pe cana-peaua din sufrageria apartamentului de pe Alsberg şi hohotul nesăbuit al frumuseţii Simonei. Întindeam palmele către orizontul fiecărei zeiţe şi aşteptam umplerea pocăită a unui gol. Şi nu se întâmpla să fie. Mă resemnam privind pe fereastra avionului, în timp ce îmi prindeam strâns centura în jurul bazinului, iar stewardesa agita nefiresc braţele fără a mă convinge să deschid broşura înfiptă în plasa spătarului. Avionul mergea spre pista albă de calcar cu demnitatea unui nobil greoi şi plictisit. Multă vreme după aceea jocul în care intrasem devenise, pentru mine, un calp solilocviu, în care puteam să construiesc pieţe şi temple. De pildă aerul devenise un arbore de ghips iar cuvintele începeau să se desprindă ca nişte cozi de şopârlă peste înţelesuri. Locurile ţepene din autobuze, tramuri sau avion se imprimau pe şira spinării, iar schimbările bruşte de spaţiu deveneau astfel dureroase. Zilnic faceam drumul către bibloteca cu faţade de sticlă, pentru trauma de a fi căutat şi căutător în mlaştina magicului dubito. Simone apărea transpirată de după raftul de dosare, iar telefoanele sunau cerând neîncetat volu-me şi titluri în sala de lectură. Clipa Simonei, în semantica întârziată a unui sentiment rătăcit prin viaţă,


72 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------începea să se claustreze într-o sticlă de naufragiu, cu dop de plută şi buză ciobită. Ea îmi acorda atenţie (după spusele ei clemenţă) şi nu mai aştepta scuzele în miez de zi. Apoi o invitam la cafenea în pauza de masă şi lucrurile reintrau în normal. Mi-aduc aminte că prima ei insinuare despre moarte se construise între o ceaşcă de capucino şi un sandwich cu salam Rivoli. -Astăzi am bătut recordul de cititori....ce vrei, e sesiune, zise, apucând cu amân-două mâinile feliile de pâine învelite în celofan. -Ştiu că îţi place să te automotivezi dar cărţile n-ar trebui să evoce obsesii de ordin profesional. Mie, de exemplu, îmi place să te privesc minute în şir şi cred că aş face din asta un record. Am spus lucrurile astea privindu-mi ceasul de la mână şi nu m-a crezut. -Bine că ai timp şi nu trebuie să negi lucrul ăsta...Hmm... Eu nu prea am... poate voi bate şi eu un altfel de record. La sfârşit, când vor sta pe masă toate cărţile, când totul va fi limpede, când nimic nu mai e de trăit, mă voi lauda cu recordul tău... Sunt convinsă că nu pot avea recorduri personale. Privirea Simonei schimbă brusc direcţia, iar maxilarul începe să mestece mărunt şi fără grabă. De ce nu mai avea timpul ei pentru recorduri, chiar stupide, în conjunctura asta, când eu însumi făceam eforturi revelatorii de a măsura eficient dintanţa între mine şi prăpăstii? Am pretins în ceasul plecării să îmi acorde puţină atenţie. Cuvintele ei însă se stilizau într-o gramatică de gheaţă, cu cior-chini de interjecţii, până la epuizare.Mi-a spus totuşi un sec “bună ziua” şi a plecat capul înainte, ca un orb ce tinde către o piatră, cu ale cărei colţuri să poată numi lumea în mod reiterant. Orbirea ei m-a zvârlit în mine însumi cu putere. Acasă am mai citit odată corespondenţa şi am ador-mit în liniştea camerei cu perdea de mă-tase. Apoi mi-a venit în minte să verific dacă am un act de identitate uitat în sertare. Mi se părea absurd să negociez cu ea. Un orgoliu copilăresc mă analizase în drumul către bibliotecă. Acum supleţea visului şi a bunăstării afective îmi mangâie cugetul. -Am aflat o veste nemaipomenită….Vă pare bine? Arunca aceste cuvinte şi se îndreptă către vestiarul din aeroport fluierând. -Când te întorci să bem pentru asta şi pentru toate veştile pe care le-ai putea duce şi altora, şi am zâmbit misterios. Capul mic al agentului de pază se profila în peretele de gips, simplu si repede. La şolduri haina groasă masca mânerul unui revolver şi borseta din păr de camilă, pe care o afişase ostentativ în sala de aşteptare a aerogării. Avusesem timp destul să mă odihnesc între două false alarme cu bombă, şi, privind peste capetele celor încremeniţi de


73 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------spaimă, să reacţionez ca un idiot şi să schimb poziţia valizelor. Silueta agentului a intrat în vestiarul securizat, pentru o ultimă verificare, iar pe masa de control a serviciului de frontieră a rămas un revolver cu mâner metalizat. M-am apropiat ca să pot citi City down SRL, scris în litere turnate pe relieful celebrului consorţiu Riffle. Un obiect rece pe care îl simţeam, însă, aţintit în fiecare rostire a Simonei. Răceala metalului trecea dincolo de tâmplă şi arunca peste gânduri ceţe de toamnă înnăbuşitoare. Pentru moment toate obiectele existente rămâneau imobilizate în răutatea inutilităţii lor şi se învecheau. Numai el, revolverul cu mâner metalizat acumulează ca un vacuum imens toate sensurile, distrugând labirintul de spumă al fiinţei, sărind în calea vieţii ca un animal flămând, cu ochii tulburi de turbare. -Ce faceţi domnule!!!? -Doar vă aşteptam şi m-am gândit că ar fi utilă prezenţa mea. Să lăsaţi o armă la vedere, nu prea e un lucru indicat in ziua de azi... dacă ar şti superiorii dumnea-voastră... Agentul se îngălbenise şi nu mai putea articula. Îşi luă grăbit arma şi îmi întoarse spatele fără să mă salute, fără să mă conducă înapoi în sala în care lăsasem bagajele. Şi am înţeles cum intraductibilul zel al conformităţii se putea transforma în frică şi uitare. Am luat atunci, cred, decizia de a număra invers. ziua frunzei de tutun Pipa Domnului Maurice avea culoarea tutunului şi fumega grozav peste capetele bloggerilor şi internauţilor, în sala de calculatoare a marocanului jovial din capătul străzii Vanderkindere. Dacă intrai la ceas de seară, nu se putea să nu-i simţi prezenţa, printr-un norişor de fum care emana, luminos, familiaritate. Imaginea se multiplica în staţiile de tram şi de autobuz, făcându-te să zâmbeşti ironic, căci tipul acesta de obsesie avea o caracteristică aparte. Domnul Maurice strivea în cavul pipei tutun fin, cumpărat din prăvălia scumpă, odată cu jurnalul de dimineaţă, astfel încât pe orice siglă de bureau de tabac, îşi gravase silueta vârstnică. Vecinii mei zâmbeau, atunci când coborau scara de la imobil, căci fumul pipei sale inunda palierul, salutând cu olfacţia-i caldă un început de zi. Într-o zi, pipa domnului Maurice nu se mai aprinse. Vânzătorul de ziare şi tutun epuizase stocul de brichete şi chibrituri, iar sala de calculatoare îşi închisese porţile pentru vacanţă. Şi nimeni nu se întrebase dacă era ceva neobişnuit. A venit, însă, septembrie, sfârşitul oficial al concediilor, iar pipa domnului Maurice încă nu avertizase vreo


74 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------prezenţă, aşa ca altădată. Pe palierele imobilului oamenii se salutau cu inerţie şi rutină, apoi ieşeau zgribuliţi în ceaţă şi frig, îndreptându-se spre gurile de metrou. La sfârşitul lui noiembrie, abia, anticarul portughez din rue Americaine dădu, primul, semnalul mult aşteptat. În cutiile de poştă apăruseră mici afişe, tăiate longitudinal, în care locuitorii cartierului, ai oraşului şi chiar turiştii erau invitaţi să asiste la aprinderea pipei Domnului Maurice, în prezenţa unei oficialităţi locale. Una dintre femei, bătrâ-na Doamnă Fouchet, urma să citească din François Villon, cu vocea piţigăiată...Pe strada mare a gării, o vedeai salutând cu mândrie trecătorii: Mais ou sont les neiges d'antan? ziua de spumă Intrasem într-a doua lună de toamnă. Casa cu verandă îşi celebra în alb umbrele aruncând timpul de cleştar al singurătăţii mele prin ferestrele proaspăt vopsite şi prin sticla fumurie. Rutina zilelor săpa în albia călduţă a stărilor de indiferenţă măcinând golul dintre mine şi ceilalţi. Noaptea însă aprindeam toate vieiozele din cameră şi ieşeam în stradă să înving întunericul. Întorceam capul uimit spre casa cu numărul 14, împrejmuită cu gard verde şi poartă de lemn de stejar. Şi-atunci eram fericit şi generos cu mine însumi, dăruindu-mi întreaga satisfacţie a triumfului asupra serilor de melancolie imbecilă. Venise un vânt rece din nord şi nu mai puteam deschide ferestrele. În bibliotecă era bine. Braţul albastru al Simonei se încolăcea de visele mele, umflându-se ca un fluviu îngheţat şi adânc. Gura ei mirosea a levănţică iar pielea strălucea. Nu mă lăsa să întorc capul în prezenţa ei şoptită. Atunci închideam ochii şi ascultam foşnetul rochiei, şi cântecul până mă trezeam din somn. Alteori tâmpla ei se lipea strâns de a mea şi unghiile, nefiresc de ascuţite, se înfingeau în părul meu.Vroiam să zâmbesc dar inutilitatea gestului era atât de mare încât renunţam. Simone, sunt convins că recupera fiecare gând, pentru că, în clipa imediat următoare, cu o mişcare înceată îmi pecetluia buzele, îmi lua capul în mâini şi îmi apasă bulbii ochilor cu degetele moi. Apoi mă adormea aşezându-mi sub fruntea căzută o palmă sau un un braţ dezgolit. Mă trezeam spre dimineaţă cu ochii apoşi, privind calea către poarta casei cu verandă, apoi către stradă şi către cer. Emailul din seara de 9 octombrie, însă, îmi umpluse sufletul de bucurie şi de spaimă. În acea zi nu mă simţisem bine. Migrena începuse să-mi dea târcoale. Mă învoisem de la serviciu iar John mă înlocuise peste


75 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------cuvântul lui Zimmer. Acasă m-am întins în pat şi mi-am luat pastilele după reţeta farmacistei. Se făcuse frig iar centrala se declanşase încălzind habitatul. Se înnoptase devreme şi cenuşiul inunda fiecare cotlon, fiecare respiraţie, fiecare foaie necitită din cartea uitată pe noptieră. În seara aceea nu aprinsesem veiozele şi nu ieşisem în faţa casei. Obosisem prea mult. Am preferat, în schimb să aprind calculatorul şi să-mi deschid mesageria în stand by. Luminiţa de veghe pâlpâia albastru anunţând prezenţa unui mesaj. M-am ridicat cu greu din fotoliu clătinând capul cu zornăit de cioburi sparte. Am smuls mesajul listat din buza imprimantei şi am citit: “Omul aproximativ eşti ceea ce ai fi putut fi alături de mine. Ai crezut vreodată că s-ar putea întâmpla… s-ar fi putut întâmpla sau că se va întampla într-o viaţă de om? Nu-i aşa că şi acum eziţi, şi că frunzele pomilor din grădina ta s-au uscat risipindu-se până în veranda casei? Una chiar acum s-a lipit de geamul camerei tale iar luna râde într-un ochi vânat de nor. Va începe ploaia şi eu atunci voi veni să te văd şi să te feresc. Cu drag, a ta Simone” Apoi mesajul se încheia cu două rânduri de steluţe, iar lumina de veghe mai pâlpâise odată, apoi se stinse definitiv. M-am ridicat şi m-am îndreptat către fereastra camerei mele, de care se lipise o frunză uscată. Apoi veranda plină de foşnetul arămiu… Am ridicat privirea căci luna ardea tristă într-o vineţeală de cearcăn. Atunci am început s-aştept ploaia, care nu se îndura să cadă, într-o noapte de 9 octombrie. ziua de măr verde Ar fi trebuit să mă bucur, dar un vârtej din frunzele toamnei năuceau parcul din preajma casei lovindu-se anarhic şi de fruntea mea. Undeva speram să am dreptate în acest impuls de regenerare forţată, ştiut fiind faptul că, fiecăruia dintre noi îi este dat să trăiască, în muţenie, războiul civil dintre persoana întâi şi a treia, aruncând zaruri cu obiectivitate către o subiectivitate mult mai trainică în rostul acestei lumi. Ştiam că nimănui nu-i convine să se mistifice din terţe supoziţii, într-un decor macabru, peste oase de peşte şi picturi de Dali, până la adevărul nerostit al gurii de foc. Cam aşa restauram destinul, prin recuperări sugestive ale memoriei, fără să găsesc firele potrivite care ar putea coase o rană la loc! Evoe…mă auzeam atunci strigând ca Victor Franchestein pe scările fără balustradă ale castelului moştenit dintr-o viaţă anterioară! Ceilalţi erau absenţi din lumea albastră a termenilor care


76 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------mă defineau, chiar dacă se încăpăţânau să se lovească violent de braţele mele, pe stradă. Şi-atunci m-am revăzut în forţa cuvântului ca într-o oglindă limpede şi vrăjită a bunăstării! Inerţia lui mă distila printr-un proces chimic, ireversibil, de ceilalţi, într-o lume perfect denominată în care puteam să respir! Zile întregi a plouat peste oraş! Mailurile soseau cuminţi în cuiburile albastre ale computerului şi, odată deschise, ozonau ambiţia mea de a recondiţiona lumea începând cu mine. Refuzam să mai comunic, iar întâmplările care îmi definiseră existenţa până atunci, încetaseră să mai semnifice altruist, contorsionându-se spre calea reconsiderării. Nu plănuiam să întorc lumea. Ştiam că hohotul devastator al ironiilor macină şi munţii dar mai ştiam că totul începe de la mine şi că lumea, de fapt, este un imens ego corigent la materia searbadă a geografiei galactice. Ce proaspătă mi se părea atunci silinţa de a sălăşui încăpăţânat în cuvânt! Ceilalţi nu-i cunosc forţa, după cum nu-i cunosc nici slăbiciunea! Mă ascundeam în cuvânt, lucid şi impersonal, ştiind că nu voi fi niciodată descoperit de cineva. Pentru asta ar fi trebuit să fie rostit un alt cuvânt, capabil să descuie uşi, ori să îngheţe apele tulburi în care mă aflam. Şi, fără să-mi dau seama, am început să caut sensul potrivit, răscolind semnele mioape ale mailurilor, primite la căderea serii. Revenisem, aşadar, într-o lume a promisiunilor, aşezându-mi fotografiile îngălbenite de ploaie, la uscat, pe policioara din atelierul bătrânului carpaci. Am ştiut, printr-un miracol, că nu voi mai putea avea vreodată perspectiva întregului, pentru că niciunde în lumea asta nu s-a mai pomenit o hartă făcută din cioburi. Printre cuvinte mă puteam uşor lăsa măturat şi recompus într-o formă primitivă, genială poate, în sensul întemeietor al verbului : la început a fost Cuvântul… ziua radieră Pietrele grele din Père Lachaise primeau muşchiul verde a cel puţin două secole, în acea după-amiază de toamnă. Intrase fluierând pe poarta vestitului cimitir parisian, printre negustorii ambulanţi care vindeau hărţi, bougies şi crizanteme. Îşi însemnase cu markerul, în dreptul parcelei 17, obiectivul cel mai puţin vizitat de turişti, mausoleul vestitului pictor Rameau Cédrique, despre care fusese obligat să studieze la academie 3 luni, bătute pe muchie. Întâlnea turişti, de obicei în vârstă, care se opreau des, duceau mâinile la spate şi priveau senin strălucirea unei marmure, sub care se afla (cine ştie?) vreun idol sau prieten dintr-o copilărie ascunsă. Îi


77 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------depăşea în viteză, fără să le mestece prea mult în colţul privirii siluetele. Tinerii vizitatori, în schimb, ţâşneau din toate părţile, strecuraţi prin alei interzise, uneori călcând peste morminte şterse de uitare. Chiar fusese surprins de voioşia acestora, dar ignoranţa insipidă a nativului parisian nu putea să treacă nepasătoare cu vederea, aşa că ducea degetul la gură, parcă fascinat. Tinerii priveau speriaţi către noua figură apărută din niciunde în faţa lor şi rămâneau pentru o secundă încremeniţi, apoi îşi continuau, murmurând, drumul. Ajunsese, în cele din urmă, în faţa tombeauului căutat. Frunze minuscule de salcâm, îngălbenite de toamnă, îi acoperiseră pantofii, în timp ce privirea răscolea după jumătatea de nume, roasă de timp, căci, mai vizibile păreau a fi literele "m" şi "q". Pe banca de piatră care despărţea mormântul de alee stătea un bătrân cu un basc nostim, picior peste picior şi fuma, jovial, o ţigară de foi. Tresări puţin, şi scoase mâinile din buzunar, pentru că, în apropiere, un radio sonoriza aerul ceţos cu o melodie de Gainsbourg. -Ziua bună Cédrique! -Bună ziua tinere, zise bătrânul... ziua graffitti Minunea se înfăptuise din liniştea zăpezilor pe care le desluşeam în paşii ei sacadaţi. Ieşea din cotoarele albe de neputinţă, îmi descoperea cărţile, aşezată turceşte pe covorul de lână. Apoi mă îmbia cu o ceaşcă de ceai fierbinte. Îmi spunea, cu o voce nesigură, că timpul se încăpăţânează să treacă pe sub noi şi că ora faptelor mari sosise, înfăşurată într-o togă de pluş melancolic. Atunci luam un teanc de proiecte şi le răsfoiam să-mi pot face lecţiile pe a doua zi şi trânteam uşile aprobator. Pleca grăbită în ninsoarea de afară spunându-mi să am grijă şi să nu o mai sun pentru că ar fi păcat. Peste un sfert de oră ieşeam fară palton să-i ghicesc paşii în zăpadă şi, peste umbrele lor, pleca şi o parte din mine. De ce atâta grabă? Pentru că a doua zi ştiam că nu va mai fi la fel şi că voi face acelaşi lucru, dacă ne vom întâlni. Dar nu era aşa…Trebuia să fie un loc şi o vorbă care să edifice în jocul acesta de şah diagonala nebunului şi lipsa de inteligenţă a reginei. -Băiete, bagă-ţi minţile în cap, zicea. Ce mai e nou la şcoala aia a ta? Şi râdea… şi palmele ei se strângeau în mantoul meu, prin buzunare, pînă la piept. Oamenii, la vremea aceea, făceau eforturi inofensive de pacificare. Războaiele se stârneau, la tot pasul, cu o insistenţă arcuită peste un întreg pluton de nefericiţi. Era o vreme


78 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------când zgomotul de tinichea lovită se umaniza uşor în vorbele lor fără ecou. Doar aşa puteam să gândesc cu forţa pe care ţi-o dă siguranţa de a te clasifica cu ei cu tot. Dacă mergeam să privesc realitatea căram cu mine un geam mat şi mă chinuiam să desluşesc, încăpaţânat, ade-vărurile şoptite în camera de lumină şi tăcere. Simone mă cuplase la un itinerant principiu de nonsens. Mi-am stins ţigara şi am ieşit pe uşa ei, într-o bună zi. Şi am avut noroc. La două secunde după, sirena locomotivei m-am dezmeticit. O continuare se cerea împlinită şi ea nu mă mai aştepta cu flori pe prag… şi eu nu-mi mai descheiam paltonul să-i mai simt mâinile mici. În acea după-amiază m-am simţit învingător! Am sunat-o şi i-am spus că s-a făcut loc pentru încă o viaţă. Mi-a închis telefonul fără să-mi spună nimic. ziua de sârmă Deasupra mea se ţeseau pânze albe de satin, împiedicându-mă să văd cerul! Mi se făcuse foame. Mai aveam trei ore până la plecarea trenului din gară, iar Ponto Rosso era încă deschis! Simţeam cum se apropie vara! Din punctul de vedere al soarelui, lumea este un tatuaj indecent aplicat peste parţile moi ale Terei! Am avut ocazia, atunci, să călătoresc într-un tren întunecat, cu oameni înghesuiţi, încălzindu-şi pleoapele la jarul scrumului de ţigară. Caut să mă aşez. Compartimentul în care intru se clatină ispititor şi realizez imediat cât mi-e de somn. Un loc lângă fereastră. Respir adânc, aproape oftez. Dincolo de geam, grozăvia nopţii aleargă de la un capăt la celălalt al lumii. Mă simt şters, linguşit, atins de aripa tăcerii, pentru că mersul grăbit al trenului s-a transformat într-un zumzet continuu. Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal, ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni? Din fire, sunt egoist. Este extrem de confortabil. Nu ştiam atunci, cât de important e să creezi dependenţă fiind dependent de oameni. Nu ştiam cât de important e să ai liniştea necesară, să pregăteşti tifoane moi pentru orgoliul altora, să ungi cu miere fiecare fâşie de frontieră pentru duşmani şi, în aceste circumstanţe, să fii sigur că ai trecut cu bine pe lumea asta cu ei alături. Fiecare din noi a primit în dar o unealtă şi a fost sfătuit să se descurce. Unii au primit unelte agricole, un popor arcuri şi funii, altul puşti şi pistoale. Câte un individ mai norocos, o plasă de pescuit sau o corabie. Eu singur, primisem încă


79 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------o viaţă. Astăzi chiar, mă interesează dacă sunt în lume cazuri similare. ziua desculţă Fido tocmai intrase în local scuturându-şi impermeabilul de picăturile de ploaie. S-a aşezat lângă mine fără să mă salute. Era extrem de agitat din cauza plecării apropiate. Obţinuse o confirmare de la Paris pentru cazare la un auberge de jeunesse din cartierul evreiesc. Mi-a arătat hârtiile portocalii, fericit. Îşi dorea să schimbe ceva, poate să vadă lumea şi să înveţe. A strigat după chelner şi mia cerut o ţigară pentru că ale lui se udaseră. În spatele meu se auzea sunetul capacelor de bere cedând la presiunea apoi... -Bună seara dom' profesor! Ce căutaţi aici? M-am întors puţin încruntat către unul din foştii mei elevi. Mă privise triumfător ca şi cum mi-ar fi transmis că roţile s-au întors şi că lumea e mică. Cum din examinator puteai să devii examinat! Fido a înţeles încurcătura mea şi m-a bătut pe umăr. Mi-a spus că ştia el că sunt profesor dar că nu şi-a pus niciodată problema etniei mele. Apoi s-a scuzat, ca nu cumva să interpretez. Într-adevăr esticii care veneau masiv la vremea aceea din afara comunităţii erau o rasă impură. Needucaţi şi lipsiţi de demnitate, puteau fi uşor manevraţi. Italienii, şi nu mă îndoiesc că şi celelalte popoare din vestul civilizat, aveau, într-un secol în schimbare, satisfăcută nevoia de superioritate şi naţionalism pe care o trăiseră intens bunicii lor, preţ de două războaie mondiale. Sentimentul era acelaşi pe care îl trăiam şi noi la marginea Europei atunci când eram puşi în faţa situaţiei de a ni se face greaţă şi milă, consecutiv, pentru un tânăr somalez sau curd, care nu se ştie cum ajunsese pe meleagurile noastre şi ceruse azil autorităţilor. Fido reacţionase nesperat de politicos, poate că n-ar fi vrut în ruptul capului să mă piardă. A trebuit să-i povestesc de existenţa anterioară şi să-i vorbesc despre locul meu de muncă. Nu îmi era ruşine pentru că sentimentul acesta devenise prea aristocrat. La despărţire mi-a strâns mâna şi a ţinut insistent să facă el cinste. ziua de praf Jandarmeria gării mi-a dat o viză turistică de 7 zile. Am unde dormi şi sunt, deocamdată, în siguranţă. Fido mă ispiteşte mereu. S-a înscris la Litere şi are foarte mult de lucru. Câte trei ore pe zi îi rezolv exerciţiile de stilistică şi fac schelete de idei. Seara cinăm în sudul oraşului şi apoi ne plimbăm peste podurile Senei. Nu mai am


80 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------veşti de la Simone. De fiecare dată când sun mi se răspunde în cască număr nealocat.... Ceva se întâmplase şi urma, din păcate, să aflu cât de curând. Oraşul acesta mi se potrivea ca o mănuşă. Aglomeraţia şi mirosul magazinelor le percepeam familiar. Îmi aduceau aminte de ţară. Într-o seară am intrat într-un maxicoop sămi cumpăr o pereche de pantofi şi un pulover. Lucrurile vechi se tociseră şi, apoi săptămâna reducerilor de ianuarie abia începuse. Căldura şi lumina raioanelor mă făceau să mă simt confortabil şi sigur de mine. Atmosfera sărbătorilor încă se mai păstra nealterată. Aceleaşi feţe zâmbitoare de gazde, aceleaşi ornamente care luminau neobosit... În standul de ţesături, în timp ce îmi alegeam lucrurile, un bărbat se apropie brusc de mine: -Ştiu că eşti emigrant din est. Vino mâine la18.00 la Port des ouvriers. Altfel... Abia după câteva minute, când individul dispăruse, realizam că-mi vorbise în limba maternă. Altfel ce? Ce putea fi atât de evident în ţinuta mea exterioară încât să poarte stigmatul. La ieşirea din magazin, aerul rece mă zăpăcise de tot. Am luat metroul până acasă. Fido făcuse friptură de pui cu orez şi mă aştepta cu masa întinsă. Comunităţile de emigranţi erau extrem de prost gestionate în Franţa. Autorităţile făceau eforturi puţin vizibile să ţină socoteala miilor de “naufragiaţi”. Localnicii aveau aceeaşi mentalitate de evitare şi denunţare. Aceşti no name, no face renunţaseră să mai aştepte vreun semn cât de mic de acceptare. Atunci vina tuturor relelor o purtau emigranţii. În schimb eu mă număram printre cei care iubeau oraşul şi tot ce însemna el la acea dată. Fido mă sfătuia sincer să mă înscriu la Litere pentru că aveam şanse să intru fără să plătesc. Asta însemna un risc, din două motive: era puţin probabil să fiu găzduit fără asigurare şi cetăţenie europeană şi apoi n-aş fi vrut să redeschid un capitol din viaţa mea, pe care îl considerasem încheiat. Nu i-am spus niciodată ceea ce cred eu despre planurile lui de viitor. Fido însă mă acceptase demult. Începând cu a doua zi, am căutat cu disperare Port des ouvriers. Nu aveam nici cel mai mic indiciu despre ce putea să însemne locaţia amintită. Nicăieri în spaţiul Parisului nu descoperisem un astfel de nume. Trebuia să mă descurc singur. Observasem, însă, cât de cheltuitor fusesem. Îmi cumpărasem hrană rece, îmbrăcăminte şi cărţi. Banii din ţară erau singura mea certitudine, pe care o verificam atent la bancomat în fiecare săptămână. Trecutul se depărtase enorm. Aproape că nici nu mai conta


81 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------amintirea ei. Firele invizibile ale aşteptărilor mele se încâlciseră aici. Simone nu mai dădea nici un semn de viaţă iar criza avea să se acutizeze. Descoperisem un hobby ciudat. Cunoşteam fiecare site turistic al Parisului şi în fiecare dimineaţă mă aşezam într-un loc strategic, urmărind chipurile vizitatorilor. Cel mai greu era să ghicesc reacţiiile asiaticilor. Aveam mereu impresia că sunt false, că joacă mereu un stupid teatru de revistă, că în loc de bucuria suavă a spectatorului trebuia să asculţi şi să vezi o reacţie de culise care, poate n-ar fi interesat pe nimeni. Râdeau ca şi cum s-ar fi aflat întro perpetuă repetiţie. Nordicii erau, în schimb, buimăciţi. Stăteau minute în şir contemplând cu gura căscată. Apoi se resemnau privind spre lumina asfinţitului, pipăind cu grijă filmele nedevelopate. Italienii şi spaniolii erau singurii turişti imuni. Ei căutau altceva decât muzeele celebre promise de ghid. Aşteptau, parcă, să calculeze distanţa care le-a mai rămas până acasă, până la hotel. Căutau lucruri familiare. Dacă nu le găseau se plictiseau repede, ca nişte adolescenţi ce şi-au rătăcit copilăria. Şi atunci reflexul era de a cânta şi a râde zgomotos. Unii simţeau o nevoie aproape instinctivă să mănânce, atunci când li se explica, alţii îşi verificau neverosimil borsetele spânzurate pe şol-duri sau se îngrămădeau în jurul ghidului, cu o nonşalanţă de invidiat. Cel mai mare spectacol era, însă, în faţa Catedrelei. Ajunşi în vârful colinei, nu mai erau atenţi la explicaţiile ghidului întorcându-şi privirea către panorama oraşului, cu ochii măriţi. Lăsau la o parte timiditatea, oboseala şi redeveneau ei înşişi. Cerşetorii exploatau starea lor de spirit, sentimentul superiorităţii şi satis-facţia visului văzut cu ochii. Se apropiau încet şi ofereau abia şoptit suveniruri ieftine, de la brelocuri la pânze pictate în culori vii, cărţi poştale şi creioane în alb, roşu şi albastru. În parcările special amenajate pentru turişti, grupurile obosite se destăinuiau, apoi se pierdeau în confortul autocarelor cu geamuri fumurii. Şi-atunci începeau să plângă sau să viseze cu mâinile sprijinite în coate. Trăiau al doilea moment de sinceritate. Într-o seară, auzisem din întâmplare vehiculându-se într-un grup de turişti locaţia Port des ouvriers. Ghidul le vorbise despre opţiunea pe care trebuiau să o facă în traseu. I-am urmărit cu atenţie fără să le dau de înţeles că merg în aceeaşi direcţie cu ei. Taximetristul îmi urmase sfatul şi oprise la câţiva km de autocar. Mă aflam într-un cartier marginaş al metropolei, aproape de poarta sudului. Turiştii urmau să viziteze un muzeu al sforilor, amenajat într-o ţesătorie dezafectată, din vechea eră industrială. I-am părăsit cu două străzi înainte de a ajunge la destinaţie. Am rătăcit pe drumurile pietruite până mi s-a făcut foame. Lume pestriţă. Chiar


82 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------aerul medieval al locului se completa cu mizeria gurilor de canal ce se vărsau în Sena. Şi locul acesta purta numele ciudat Port des ouvriers! Seara pândea cu făcliile deja aprinse şi se ascundea în chipurile trecătorilor. “No men's land”mi-am zis. Citisem inscripţiile portocalii de pe ziduri până mă plictisisem. Apoi începu să mi se facă foame din ce în ce mai mult. Continui să merg pe strada cu pietre neregulate ţâşnind din pământ ireal. Descoperisem că trebuie să trăiesc cumva. Un gând obişnuit pe care însă l-am pierdut pe drumurile lungi, în bibliotecă şi în vise. Mi-am dat seama că oamenii treceau lent pe lângă mine, cu farurile aprinse şi-apoi m-a trezit certitudinea unei imagini deja trăite. Cui nu i se-ntâmplă? Broboane reci de sudoare se-aşează peste frunte şi braţe ca o brumă. Voi continua,voi con-tinua... Nu ştiu unde trebuie să ajung. Mă pomenesc în câmpuri întinse de maci roşii, apoi în stepe goale şi îngheţate. Simt cum mă ajunge pensula mătăsoasă a pictorului pe gene, pe buze şi piele, fără să murdărească. Cred că sunt caraghios în decorul ce creşte în spatele meu, fără să-l pot vedea. Ce-are a face? Oamenii se împart în sfinţi şi discipoli. Chestia e să poţi să urmezi sfatul pe care singur ţi l-ai dat: trăieşte. Sintaxa lui e al naibii de grăitoare, făcută să te încingă în drumuri dus-întors, fără destinaţie. Când în sfârşit te-arăţi în lumină vei fi fericit. Vei fi tu, umblător aiurea în lume căutând răspântii. Inima-ţi va bate lacom. Curaj! Intră în femeia măruntă de pământ şi soare şi spurc-o. Până ce mirosul de ploaie şi lut va fi al tău. N-am ştiut ce se-ntâmplase. Începând din acea zi mă îmbolnăvisem grav. Nu puteam părăsi camera întunecată a gazdei şi patul recamier. Mi se vorbea în limba mea maternă. Numai feţe zâmbitoare în jurul meu. Cu toate acestea îmi venea foarte greu să mă gândesc la timp. Nu vroiam să-ncerc să mă refac nici atunci, nici acum. Doream să mă conserv pentru ce va urma, pentru segmentul de vid imanent, să mă dedic lui. Zilele acelea nu le voi uita niciodată. Mi se confiscaseră actele şi cardul. Zăceam într-o pijama ponosită şi luam ceaiul dintr-o cană de inox, cu lingura. După ce mă mai întremasem am aflat că sunt într-o comunitate de conaţionali care mă culeseseră de pe stradă. Nu puteam lua legătura cu Fido şi asta mi se părea cea mai cumplită neputinţă, peste cea fizică. Cine ştie unde se află telefonul mobil! Gazda mea era o femeie de vreo 50 de ani care se pricepea să mă îngrijească. Spăla vase la un restaurant şi în fiecare seară venea cu supă caldă şi felii de baghette, rămase în coşurile de pâine de pe mese. Vorbea tot


83 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------timpul şi îmi mângâia fruntea de fiecare dată când adormeam. Serile mi le petreceam ascultând-o cum îmi povesteşte despre o livadă, despre gospodăria ei de-acasă, despre copii ei, realizaţi, care, însă, o părăsiseră. Treptat am început să-mi revin. Ieşeam la colţul străzii să primesc un coş de fructe în contul lui M-me Bibesco, apoi mă întorceam epuizat în apartamentul ei. Câteodată primeam şi câte un ziar, dar întotdeauna numere vechi. Remarcasem, fără să vreau, că fiecare gest al meu era urmărit cu atenţie. Ochi se aflau peste tot. În apartamentul de vis-à-vis era mereu lumină şi o umbră se strecura harnică printre ferestre. Ziua, acestea purtau jaluzele verticale groase care nu erau trase nici măcar pentru aerisirea încăperii. Nimic nu era întâmplător! A câta oară trebuia să recunosc lucrul acesta? La o săptămână după revenirea mea (atât de aşteptată) am primit o vizită bizară. Mă trezise fumul înnecăcios al unei ţigări. Pe singurul fotoliu din cameră stătea aşezat un individ cu pielea măslinie, îmbrăcat într-un costum alb, cu pantofi strălucitori din piele veritabilă. Mi-a zâmbit şi s-a recomandat sec : Terente. Spunea ceva despre prietenie şi despre nesiguranţa de a fi parisian, într-o vreme în care fiecare se descurcă cum poate. M-a aşteptat să mă îmbrac, apoi am ieşit în stradă ca doi vechi prieteni. Ferestrele apartamentului de vis-à-vis se deschiseseră iar în dreptul lor cineva îşi aprinsese o ţigară privind spre noi. A trebuit să mă supun. Trebuia să trăiesc! M-me Bibesco îmi dăduse o adresă din district unde trebuia să intru abia pe la prânz când se făceau socotelile. Mi-a zâmbit forţat şi a dat din umeri. Când am ajuns, priveliştea nu era deloc plăcută. Cerşetori îmbrăcaţi în tricouri pline de funigine vociferau scuturând buzunare pline de mărunţiş. Aşteptau să intre într-o încăpere unde depuneau banii şi semnau pe propria lor răspundere. Am aşteptat până ce primul grup trecuse de barieră apoi am intrat cu rezervă. Terente ceruse să fie informat în ceea ce mă priveşte şi dăduse dispoziţii clare : -Dom' profesor intră în gaşca lui Csibo. Regulile erau simple. Trebuia să aduci un profit zilnic de 200 euro, restul îţi rămânea, dacă aveai norocul să ajungi la bani cash. Pentru început eram novice...dar nu mai mult de două săptămâni... A doua zi, dimineaţă, la marginea dis-trictului mă aştepta o maşină. Csibo mă privise cu neîncredere. Eram o pacoste despre care aflase numai lucruri incredibile. Sursele lui Terente i-ar fi spus cât de importantă captură primise pe mână. Se informase în ţară. Ştia despre mine lucruri pe care nu le-am încărcat niciodată cu importanţa cuvenită. Terente aştepta mult de la mine şi asta îl rodea pe Csibo, care nu ştia cum să mă ia. Oricum era dispus să-mi


84 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------facă felul cu mâna lui la cea mai mică încercare de evadare. Omul meu avea o locuinţă modestă în afara cartierului, pe care o închiriase sub un nume fals. Toţi vecinii, liniştiţi şi dezinteresaţi, dealtfel, îl ştiau de italian cu dare de mână. Îl acceptaseră cu entuziasm fără a bănui adevarata sa identitate. Vorbea prost franceza, cu accentul de care era mândru. Abia acum îmi picase fisa! Nu presupusa figură de infractor îi atrăsese la mine, ci inexplicabila plăcere de a merge în locurile agloremerate şi de a studia oamenii. Credeau, probabil, că le fac concurenţă. Csibo mă conducea în magazine de duzină şi îmi arăta cât de uşor poţi sustrage marfa, profitând de lipsa de vigilenţă a vânzătoarei. De fiecare dată apărea o a treia persoană care se lua la ceartă cu vânzătoarea. Scopul scuză mijloacele! Eram, totuşi, prins între ciocan şi nicovală şi, dacă vroiam să nu mă specializez trebuia să iau rapid o decizie. O săptămână trecuse, iar Terente, se ştie, nu iartă. După primele două ieşiri venise la mine şi, bătându-mă pe umăr, îmi spunea în glumă că mi-am plătit în avans cursurile de vară şi că abia aşteaptă să mă vadă la catedră profesând. Nu puteam dormi noaptea şi mă visam în cele mai stupide situaţii. Era cât se poate de clar că nu puteam fura...Nu aveam dexteritatea lor şi aş fi căzut imediat victimă. Trebuia să iau legătura cu autorităţile cu riscul expulzării (actele erau la Terente). Era imposibil să treci de hotarele districtului fără să fii văzut. Urma, însă, o săptămână de calvar, când trebuia, cu orice preţ, să obţin primii bani. M-am trezit, în seara unei zile, cu patru oameni ai lui Csibo ce supravegheau de la distanţă, după ce mă depuseseră în faţa unui supermarket aglomerat. Unul vindea ziare, altul castane coapte, iar ceilalţi doi, îmbrăcaţi elegant, făceau fotografii în faţa unui grup statuar înalţat într-o mică piaţă, în cinstea victimelor din cel de-al doilea război mondial. În zonă fuseseră plasaţi încă trei nenorociţi care se topiseră în mulţime. Mi-am luat rucsacul în spate şi am intrat în magazin. Csibo predase metoda lui favorită. Produsele erau selectate după preţ, de pe raft, apoi cu o monedă de 5 eurocenţi era şters codul de bare, astfel încât să nu poată fi recunoscut de aparatul cu senzori de la intrare. Riscul era enorm, pentru că toate magazinele care se respectau aveau în dotare camere de supraveghere. Ori nimeni nu se gândise la machiaj. Lumea forfotea în jurul meu fără să bănuie ce aş avea de gând să fac în minutele următoare. Nu trebuia să devin suspect, nici să stau mai mult de 10 minute într-un raion. Cu toată străduinţa mea nu am reuşit să sustrag decât un săpun şi o scrumieră de porţelan. Am ieşit galben


85 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------de groază, fără să privesc în urmă. Pe stradă am început să alerg ştiind că în urma mea veneau supraveghetorii. Îmi era cumplit de frică, aşa că am aruncat rucsacul într-un container de deşeuri pentru a mă elibera de greutate. Alergam fără să simt oboseala, iar urmăritorii mei nu mă slăbeau. Am traversat în goană o piaţă de vechituri, apoi m-am oprit să-mi trag sufletul în locul cel mai aglomerat. Csibo mă ameninţase dimineaţă că voi ajunge rebut, după ce îmi va fi fracturat o mână sau mi-ar fi tăiat un picior, ca să îngroş rândurile cerşetorilor din Saint Denis. Numai gândul acesta mă făcea să supravieţuiesc şi să acţionez disperat. Ştiu că aş fi dat orice să mă uite, să devin invizibil, să nu fi existat niciodată. Mă pierdusem cu firea şi inima îmi zvâcnea să-mi spargă pieptul. M-am strecurat într-un grup de turişti care aşteptau intrarea organizată în Catedrală. Primul impuls a fost să găsesc rapid o ascunzătoare, însă am aşteptat, păstrând ritmul şi zâmbind tuturor crispat, să ajung în zona relicvelor. I-am lăsat să treacă, apoi nevăzut ,m-am trântit la pământ şi am nimerit într-o cramă medievală. Luminată slab, zona îmi favoriza disiparea. Am aşteptat, cred, două ceasuri infernale, fără să ştiu ce se întamplă deasupra mea. Urmăritorii vor fi încetat să mă mai caute, ghizii ar fi luat alt grup de turişti în custodie? Cine ştie…Simţeam transpiraţia cum îmi inundă chipul apoi cum alunecă spre trupul îngheţat. Înţepenisem pe o piatră cu oasele calcinate de groază. În cele din urmă mi-am făcut curaj şi m-am târât până la intrare, înfruntând amorţeala mâinilor şi picioarelor. Pragul cramei avea o inscripţie de sticlă, marcată cu iniţiale în relief. Am pipăit ca un orb şi am tresărit : “Le tombeau de mon mari Charles….“ ziua lalea Mergeam grăbit printre trecătorii şi turiştii din Montparnasse. Gara, deşi era vizibil pentru oricine, aşeza între mine şi peron o distanţă abisală fără posibilitatea de a o birui…mă ştergeam de umerii trecătorilor fără să mă scuz, cu ochii încremeniţi şi cu pumnii strânşi în mantou. Gara…Gara…à la gare...clopote uriaşe băteau în fiinţa mea rostogolind ecouri de apă şi foc. Lumea devenise o muzică lentă pe o placă de patefon ce repeta, stricat, un refren: “Gara… La garre… la gară… à la garre…“ Intrasem în marginea gării palid. Picioarele abia mă mai ţineau şi simţeam dureros fiecare privire în ceafă. Lumina neoanelor îmi străfulgera orbitele cu flashuri puternice. Timpanele stăteau la pândă pentru sunetul fatal, care urma să-mi anunţe căderea,vina sau poate moartea. În faţa vagonului de marfă, primul de lângă locomotivă nu era nimeni. M-


86 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------am trântit între baloturile poştale, cu o forţă ce făcuse să se răstoarne şi două lăzi de metal. Trupul nu-l mai simţeam. Îmi ascultam bătăile inimii...apoi vocea funcţionarilor...strigătul hamalilor. Mi-am muşcat limba până la sânge de durere. O cutie grea, de oţel mă strivise acoperindu-mă, un capac greu de sicriu. Gustul acrişor răspândise capilare de vişină în toate colţurile gurii. Uşa vagonului fusese ferecată, semnalul de plecare dat. Nu am îndrăznit să mă mişc decât după jumătate de ceas, fără să-mi simt braţul stâng. Eram incredibil de norocos. Reuşisem. Prin deschizătura de jos a uşii de aluminiu se strecurau câteva raze portocalii. M-am aruncat lacom, sorbind fiecare moleculă de oxigen. Aerul devenise respingător, lumina o vată de bumbac...doar razele şi oxigenul lor preţuiau şi nu pregetam să mi le atribui firesc. Mi-am bandajat braţul cu o fâşie de cămaşă. Sângele năvălise. Din roşu se transformase în carmin apoi se înegrise. Nu mă chinuiam, eram doar speriat. Ritmul roţilor mă-mbătase amin-tindu-mi de mine, de Simone, de Fido. Roţile se grăbeau să înghită distanţe misterioase. Un drum lung, poate vertical şi vişinele portocalii... şi mirosul de mentă dintr-un sac poştal... sau poate… cred că adormisem. ziua din talpă Într-o cetate irlandeză murise un rege. Toţi supuşii îşi plângeau alesul. Doamna, chiar mătura cu lacrimile ei picioarele vinete ale monarhului. Cimpoaiele începuseră să cânte şi un băieţel în pantaloni scurţi şi bretele juca şotron în curte. Se pregătea o ploaie şi la curte îşi făcuseră apariţia un episcop şi un conte. Amândoi mergeau înţepat, fără să-şi vorbească. Trecuseră de băiat cu acelaşi pas monoton... ba nu... se întoarseră şi din nou, trecuseră intenţionat prin faţa lui...ba nu...trecuseră din nou...sărind într-un picior... Ce lumină puternică...! Bietul băiat...a dispărut din poveste...a dispărut şi mersul, când săltat, când molcom... doar episcopul şi contele rămăseseră cu mutrele înrămate în niciunde. M-am trezit imobilizat într-un pat de spital. Episcopul şi contele îmi zâmbiră cu milă. Puteam doar să rotesc ochii...atât. Simţeam o platoşă care mă împresura apăsându-mi plămănii si vorbele. Nu puteam bângui nici un cuvânt. Episcopul se apropie de mine şi se aplecă. Avea dinţii cariaţi şi buzele lui se opriseră asupra ochilor mei inundându-i :“ Dumnezeu să vă aibă în pază! Aţi suferit un accident de tren...Sunteţi printre puţinii supra-vieţuitori...bla...bla“. Vorbea o fran-ceză lungită pe consoane şi terminaţii de cuvânt. Buzele i se


87 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------înroşeau dintr-o dată iar "s"-ul nu ieşea decât însoţit de un şuvoi de picături de salivă. Aşteptam cu groază rostirea lexemului "français" şi închideam ochii scârbit. În fine, contele îmi făcuse o fotografie cu un polaroid şi, în minutul următor mi-o aşezase sub nas. Atunci, abia, am realizat că eram îmbălsămat ca o mumie. Doar privirea şi gura scăpaseră… Am leşinat. ziua silogism Timpul este piesa de metal a cărui rotire în hazardul elanului poate alege pentru noi. Cine poate marca un comentariu pertinent pentru zisa “timpul le rezolvă pe toate”? Poate că noi, cei care reflectăm astăzi, poate că alţii din preajma noastră sau poate că cei care vor urma. Ego-ul, însă, prinde în palma fierbinte şi iute moneda de metal. O întoarce şi uimeşte audienţa smulgând din pieptul meu un strigăt de bucurie. Da.... astăzi, ca şi întotdeauna, am noroc. Norocul de a fi un câştigător şi de a împărţi victoria. Adevărul e, însă, altul căci mai adânc prin sens şi transparenţă mi se pare a fi altruismul. Şi astfel, ego se transpune cuminte şi firesc intr-ul plural, ca într-o oglindă a ceea ce sunt ceilalţi, cu mine împreună. Valoarea înseamnă, în acest context, miza pe care s-a jucat zborul aleatoriu al monedei. În clipita decizională a rotirii, piesa de metal a definit, cu siguranţă, ceea ce a trebuit să fiu şi să realizez. Unii au negat miza mea, eu am afirmat-o riscând. Valoarea devine, astfel, un drept comun tuturor judecaţilor posibile, individuale sau colective. Valoarea suntem noi prin faptele noastre şi faptele noastre o definesc respirând aerul personal şi cald al lucidităţii sinelui.


88 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Livia Ciupav Volum de debut poezie: Obsesii, Ed. Lumen, Iaşi (2007) Volum de debut haiku: Calendar de ceapă/ Onion calendar, Ed. Remus, Cluj-Napoca (2010) Apariţii în revistele „13 plus”, „Viaţa băcăuană”, „Anotimpuri literare”, „Atitudini”, „Caietele din Mediaş”, „Familia”, „Sud”, „Dacia Literară”, „ Poezia”, „Convorbiri literare”, „Tribuna” şi în revistele electronice „Agero”, „Visul”, „Ro Ku” Apariţii în diverse antologii „Starea de necesitate”, „primele viziuni”, „Caiete udeştene”, „Caietele mălinene”, „ primele viziuni (II) „Conexiuni”, „Poveştile de la Bojdeucă” , „Prima Antologie Romanian Kukai”, „Antologie de haiku Romanian Kukai”, „Primul Cocor”, Romanian Haiku, anul I de concurs, „Dimineţile cocorilor”, Romanian Haiku, anul al II-lea de concurs Premii: Premiul revistei Cafeneaua literară pentru cea mai bună carte de debut în poezie a anului 2007, Festivalul – Concurs Internaţional de Poezie „Avangarda XXII”, ediţia a VIII-a, Bacău Marele Premiu la concursul literar „Visul”, organizat de Asociaţia Culturală „Florema Design” Orăştie, ediţia a III-a Premiul „Pavel Dan” – Concursul Naţional de proză scurtă Pavel Dan, ediţia 2008, Cluj Marele Premiu „Dumitru Mitrana”- Concursul de creaţie „Dumitru Mitrana” (proză), ediţia a III-a, septembrie 2007, Călimăneşti Premiul I – secţiunea proză a Festivalului de literatură „Moştenirea Văcăreştilor” ediţia a XXXVIII-a, Târgovişte Premiul I şi Premiul revistei „Dacia Literară” Iaşi – Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” ediţia a XXXVII-a, Suceava Premiul al II-lea, Mainichi Daily News 13th Anual Haiku Contest, Tokyo, Japonia etc.


89 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Îngerul

Ningea neîncetat de câteva zile. Apoi deodată se opri. Se întâmplă fără veste. Babele nu avură nici un vis prevestitor. Reumaticii nu simţiră junghiuri în coaste, aşa cum îi apuca la orice schimbare de vreme. În locul fulgilor începu să cadă altceva. Nu ploaie, nu lapoviţă, nu burniţă. Ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Primul căzu pe turla bisericii. Crucea îi străpunse pieptul, sângele se prelinse de-a lungul clopotniţei, săpând dâre roşietice şi formând jos o adevărată băltoacă. Credincioşii, în frunte cu preotul, părăsiră slujba şi se înghesuiră să vadă minunea. Doar nu ţi-e dat în fiecare zi să vezi un înger în carne şi oase, cu aripi uriaşe şi imaculate, dându-şi sufletul deasupra ta. Rămaseră neclintiţi, cu gâturile întinse şi gurile căscate de uimire, până îi pătrunse frigul. - Cum îl coborâm de acolo? se îngrijoră părintele, scrutând înălţimea turnului. Doar n-o să-l lăsăm să ne spurce biserica. - Ne-ar trebui o macara, zise unul. - O să îngheţe, spuse altul, nu va apuca să se împută. - Putrezeşte el, dă-l dracului, îşi dădură cu părerea coriştii. - Până la primăvară o să-l mănânce ciorile, proroci o preacucernică bătrânică. Auziră cu toţii croncănelile înfometate şi într-adevăr un corb i se aşeză pe obraz şi prinse să-i ciugulească ochii. Se mai liniştiră. Începură chiar să se răsfire, care încotro. Doar n-or sta o veşnicie. Aveau şi ei treburile lor, ce nu sufereau amânare. Femeile acasă, bărbaţii la birt. Al doilea înger nimeri într-o cocină. În cădere îşi rupse piciorul. Porcii grohăiră, vizibil deranjaţi, el încercă să se ridice, dar aripile ude şi grele îl incomodau, făcându-l să se clatine şi să cadă din nou. Arăta ca o găină plouată. Porcii se apropiară, amuşinându-i penele. Din câte găini se aventuraseră pe teritoriul lor, nici una nu scăpase. Încercă să se pitească într-un colţ, dar porcii îi citiră frica. Unul îl apucă de o aripă şi ca la un semnal se repeziră şi ceilalţi.


90 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Un altul se prăvăli pe uliţă, în mijlocul unui grup de cheflii. Nu-l lăsară să se dezmeticească. Îl jumuliră, îi turnară o sticlă de votcă pe gât şi îl puseră să danseze gol pe zăpadă. - E bun de pus în oală, râse un tânăr. Câţiva începură să-i imite mersul crăcănat, stârnind hohote. După un timp se plictisiră şi plecară să-şi caute altă distracţie. Îngerul rămase pe jumătate îngropat în omăt. Nimeni nui observase lacrimile. Pe lângă el trecură doi îndrăgostiţi. - Uite un înger, spuse băiatul. - Ce urât e, se cutremură fata. Să plecăm de aici. Băiatul o sărută protector şi se îndepărtară în grabă, ţinânduse strâns de mână. Mult mai târziu apăru o ceată de câini. Îngerul era deja mort. Dulăii se aşezară pe zăpadă şi îl sfâşiară bucată cu bucată. Dar cel care a stârnit indignarea sătenilor a fost cel de-al patrulea înger. Se prăbuşi în faţa unui şopron dărăpănat şi îşi lovi capul de o piatră. Aripile i se rupseră şi zăceau la câţiva metri depărtare. - Marieta, se auzi o voce mieroasă, unde te-ai ascuns? În umbra şopronului, desculţă în cămăşuţa de noapte, fetiţa tremura. De frig sau de frică, nici ea nu mai ştia. Tresări când văzu aripile atât de aproape şi se gândi ce mult şi-ar dori să poată zbura. Cât mai sus şi cât mai departe. Să plece, să lase totul în urmă. - Marieta, hai că-ţi cumpără tata bomboane, se auzi din nou vocea. Fetiţa ţâşni din ascunzătoare şi culese aripile. Le apropie dârdâind de umeri şi ele se lipiră, ca prin farmec. Bătu aerul de câteva ori. Erau atât de uşoare. Un bărbat străbătu curtea în fugă, repezindu-se să o prindă, dar ea era deja în văzduh şi se înălţa tot mai mult. Nu avea cum s-o mai ajungă. Nu avea cum s-o mai atingă. Nu avea cum s-o mai lovească. Niciodată de acum înainte. Zbura tot mai sus şi mai sus. Fără oprire.

Insula Se părea că era urmărit de ghinion. Când în sfârşit, cu toată criza bărcilor, reuşi să închirieze una, se porni un ger năprasnic şi fluviul începu să prindă pojghiţă. - Ce facem? se nelinişti el.


91 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Om trece cu sania, da‟ io zic să mai aşteptăm o zi – două şi când s-o îngroşa gheaţa, pornim. - E departe? - Nu. Se zvonea că Insula avea formă schimbătoare, de nor în bătaia vântului, asta în puţinele momente când catadicsea să se lase zărită. - Dumneata ai văzut-o vreodată? Eşti sigur măcar că există? - Mie nu mi s-a arătat, recunoscu bătrânul, înghesuindu-şi căciula pe creştet, dar fum fără foc nu iese. Ceva sigur e. Doar îi văd cu ochii mei coborând. Vădane, domni respectabili sau băieţandrii calcă pe apă, ca Moise prin mijlocul Mării Roşii, apoi se destrămă încet, ca-ntr-o ceaţă. „Vezi, nea Ilie, ce frumos?” îmi spun. Io nu văd nimic, dar ce contează. Plutesc aşa fericiţi un timp, apoi dispar în întregime. - Si drumul de unde-l ştii, dacă n-o vezi? - Te trage ea singură, nu-ţi trebuie ochi. - Se întorc mulţi? - Deh, se scărpină moşneagul, se-ntorc, drept îi. Şi pe cei mai mulţi îi apucă năbădăile, mă înjură, mă ameninţă, de parcă io aş avea vreo vină, păcatele mele. Alţii mai încearcă, dar ascultă-mă pe mine, de n-o afli din prima, din a doua nici atât. Îl ţin minte pe unu‟, avocat, m-a plătit 3 luni în cap, numa‟ să mai căutăm. Vâsleam până mă apuca vecernia, mă furnicau braţele de atâta tras la rame şi nimic. După o vreme, s-a zvonit că şi-ar fi tras un glonţ în cap. Avea nişte afaceri, se pare că era căutat de poliţie, îşi pusese nădejdea în Insulă, dar...ceea ce nu ştia el, e că ultimul cuvânt e întotdeauna al ursitei. De nu ţi-e dat, nu ţi-e şi gata. - Mă duc să-mi adun lucrurile. Rămâne pe mâine, atunci. - Mâine, încuviinţă cărăuşul, aşa să fie. Nu avea loc decât pentru maxim 3 obiecte. Aceasta fusese condiţia bătrânului, iar el se declarase imediat de acord. De când începuse isteria cu Insula, nu era chip să găsească vreun mijloc de transport, ultimul lucru pe care şi-l dorea era să–l enerveze pe proprietar şi să-l piardă şi pe acesta. Însă acum, în ultima lui seară, constata cât de greu îi venea să aleagă. Un roman neterminat, un portret vechi al mamei, un ceas de mână, primit la aniversarea celor 27 de ani. Audi-ul nu, era conştient că nu-l putea lua. Dar acvariul cu peşti ...nu, nici ăsta. Scrisorile din armată? Erau de la o fată, rupseseră de ani buni legătura, dar îi plăcea să-şi amintească de ea, în timp ce le răsfoia,


92 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------îi plăcea să-şi imagineze ce-ar fi fost dacă .... Celularul? Nu, la ce iar folosi? De pe Insulă nu va putea telefona. Clasoare cu timbre? Televizorul? Costumul gri? Pantofii sport? Sau poate totuşi ceasul? Şi brusc conştientiză că orice ar alege, gândul i se va agăţa obsesiv de lucrurile la care renunţă, sufletul lui trăia sub amprenta lucrurilor, nu era atât de uşor să se dezlipească de ele, să le lase în urmă. Trecu dintr-o cameră în alta complet dezorientat. Cutia cu trabucuri? Scrisorile? Se opri. Pentru ce se agita? Doar pe Insula va avea tot ceea ce avea aici şi în plus tot ceea ce aici nu va putea avea vreodată. Oricâte romane poliţiste, costume, automobile îşi putea imagina. Cât despre un acvariu identic cu cel de acum, asta nu era decât o bagatelă pentru puterile Insulei. Nici nu va observa vreo diferenţă. Dar în adâncul lui, parcă simţea că se amăgeşte, că nicio fotografie din lume nu-i va putea înlocui albumul, nicio altă scrisoare nu-l va face să viseze vreo fată şi o imitaţie de acvariu va rămâne tot un fals, indiferent cât de incredibil de asemănător cu originalul ar fi. Se trânti în pat, hotărât să nu se mai gândească la nimic, să nu mai aleagă nimic, doar să aştepte ziua următoare. Cu toate acestea, o nelinişte surdă îi rămase agăţată de suflet, nelăsându-l deloc să adoarmă. La locul de întâlnire, dădu peste o sanie din lemn de cireş, cu tălpile de stejar, atât de migălos lucrată încât ar fi putut înfrumuseţa un muzeu. Iapa fornăia nerăbdătoare scuturându-şi coada înnodată, când în dreapta, când în stânga, iar lângă ea, cu biciul sprijinit de cizmele din piele groasă, cărăuşul. - Unde-s lucrurile? - N-am nimic de care să nu mă pot lipsi. Nici nu se luminase bine, şi săniile deja bântuiau gheaţa, ca stafiile, într-un du-te vino continuu, de parcă apariţia Insulei depindea de măsura în care se agitau. Era o rumoare nesfârşită, ca înaintea unei mari partide de vânătoare. Vânzătorii ambulanţi nu mai pridideau cu împărţitul covrigilor şi al vinului fiert. Pe lângă ei trecu în zbor o sanie trasă de doi cai negri. - La o parte!, tună grăbit, un mustăcios. - Bună dimineaţa, se-nclină politicos, câţiva paşi mai încolo, un vizitiu roşcat. Ce mai faci, vecine? Devreme ai mai pornit azi. - Numai cine se scoală devreme, ajunge departe. „Moşneagul acesta, parcă ar avea o tolbă cu proverbe”, gândi tânărul, simţind dintr-odată o neînţeleasă pornire de simpatie faţă de el.


93 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Talazul de oameni se aranjase la 4 ace, parcă se pregătea de nuntă, nu de călătorie. Domnii proaspăt bărbieriţi purtau paltoane de lână bleumarin şi pantaloni de culoarea cărbunelui, iar dedesubt li se ghiceau sacourile elegante, asortate cu cravate din cele mai scumpe. Coafate si parfumate, doamnele nu pierdeau prilejul de a arunca câteva ocheade domnilor autohtoni şi străini, înroşindu-se uşor, în timp ce-şi etalau blănurile, eşarfele multicolore de mătase, bijuteriile sau pălăriile cu pene. Şi deasupra zarvei generale, răzbătea doar şfichiuitul bicelor pe spinările cailor. O domnişoară necunoscută, fardată foarte strident, intră brusc în scenă şi privirile ocoliră celelalte ispite, oprindu-se ţintă asupra ei. Multă vreme o urmări şi bărbatul, fascinat de felul în care-şi conducea singură calul, un pur sânge, la fel de ţanţos şi vioi ca ea. - Cine e? - Vreo străină. Numai din afară putea fi, cu pielea ei strălucitor de albă, comportamentul şi machiajul atât de diferite de ale localnicelor. Îşi mută cu greu atenţia de la ea. Ardea de nerăbdare să pornească. Cei ce nu s-au aflat vreodată, cuprinşi de emoţie, într-o sanie trasă de cai, pe urmele unei năluci, prin zăpadă, nu pot înţelege exaltarea care îl cuprinsese pe tânăr. Acum, nu se mai îndoia de existenţa Insulei. Molipsit de jovialitatea mulţimii, dăduse uitării îngrijorarea. - Încotro o luăm? - La dibuit, că altfel… Zăpada era mare, depăşea jumătate de metru pe maluri, dar peste râu era deja bătătorită, graţie săniilor celor mai matinali decât ei. Se hotărâră deci s-o ia pe mijloc şi sania mergea bine deocamdată, calul începuse să alerge vesel, dornic să se dezmorţească, dar stăpânul îl struni, îndemnându-l la trap, conştient că graba nu le era de ajutor aici. Înaintară câţiva km. Nimic neobişnuit până aici. - Ăsta o fi drumul? se întrebă bărbatul. N-om merge anapoda? Dar cine putea ştii, toţi mergeau aşa, la întâmplare, fără niciun reper, parcă ar fi fost nişte copoi lipsiţi de miros. Adulmecau în zadar, căutând să prindă urma pământului fantomă. Şi deocamdată nimic, doar scârţâitul zăpezii sub tălpicii saniei. Începuse să ningă. - Oare dăm de ea? Ajungem undeva? - Undeva tot trebuie să ajungem, nu-ţi mai fă griji, băiatule.


94 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Povestea Insulei începuse în primăvara anilor „50, când doi tineri pescari au pornit de-a lungul canalului, cu lansetele, în căutarea ştiucilor. Dacă au văzut că de pe mal nu era chip să prindă ceva, au ieşit cu barca în larg şi norocul li s-a întors, ştiucile trăgeau singure, până seara strânseseră o adevărată recoltă, vreo 9 bucăţi, toate foarte mari. La întoarcere unul a început să aibă vedenii, că din apa limpede s-ar înălţa pământ, că el ar fi cel ales, că uite, Insula l-ar chema, să-i îndeplinească dorinţele. Şi tocmai când tovarăşul lui nu mai ştia ce să creadă, l-a văzut coborând în extaz şi păşind pe apă, fără a da cel mai mic semn că ar fi în primejdie să se scufunde. Înspăimântat, a aruncat o parte din pradă şi s-a întors în cea mai mare grabă în sat. Prietenul lui n-a mai fost găsit niciodată, deşi i-au căutat trupul zile în şir. Într-un interval relativ scurt, îi urmară alte dispariţii misterioase, de ajuns ca zvonurile să prindă aripi şi legenda, adevărată sau nu, să ia naştere şi să se răspândească în ţară şi peste hotare. Micuţul sat de pescari nu era deloc pregătit pentru ceea ce avea să urmeze: aproximativ 100.000 de oameni sau chiar mai mulţi venind anual din judeţele vecine sau din străinătate, în pelerinaj, dispuşi să înfrunte orice fel de greutăţi, numai să găsească tărâmul nemaivăzut. Ţăranii se treziră peste noapte cu holdele invadate de o pădure de corturi străine. Valuri de oameni luară cu asalt împrejurimile. Indiferent de vreme, elicopterele curioşilor survolau zona. Nu rămăsese loc necercetat. Europeni, americani, africani, chinezi băteau în lung şi-n lat râul, fără să găsească ceva. Leşurile multora se întorceau şi acostau în zori la mal. Odată cu pelerinii apăruseră şi speculanţii. Creştea populaţia, creştea şi numărul hoţilor şi al bişniţarilor. Se fura orice, recolte, vite, bunuri, mulţi săteni îşi cumpărau arme pentru a riposta, intruşii contraatacau. Liniştea satului dispăruse odată pentru totdeauna. Sania trăgea mai greu acum. Mulţi le-o luară înainte. Apoi dintr-o dată, lucrurile luară o întorsătură urâtă. La o cotitură, în faţa lor, crusta, încă subţire, crăpă, undele gemură crâncen pe dedesubt, de parcă atâta aşteptau şi se năpustiră năvalnic afară, trăgând furioase în hăul străfundurilor prima sanie întâlnită în cale. Se nimeri să fie sania domnişoarei sulemenite, deşi la fel de bine ar fi putut fi oricare alta. Bărbatul rămase încremenit. Şi deodată îi văzu pe toţi cei din jurul lui dobândind o înfăţişare bizară, ceva straniu li se întâmplă, chipurile imaculate până atunci, se transformară, de parcă ceva adânc ascuns înlăuntrul lor de-abia acum ieşea la suprafaţă. Cu greu struniră caii şi aşteptară, ca la spectacol. Feţele li se boţiră,


95 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------obrajii proaspăt fardaţi li se scofâlciră, dar nimeni în afara lui nu păru să observe schimbarea, zvârcolirea victimei captând întreaga atenţie. Acele crivăţului le împăienjeneau privirile şi totuşi nu clipiră, cu mâinile streaşină la ochi, avizi să surprindă încrâncenarea cu care domniţa, lipsită de forţa ei obişnuită, se zbătea în ultimele ei clipe, încercând cu disperare să ajungă vreun sloi de care să se agaţe. Şi deşi cei mai mulţi aveau frânghii, nu schiţară vreo mişcare, până şi respiraţiile păreau că se opriseră, cineva din afară ar fi zis că-s stane de piatră, nu suflete de om. Nicio frământare. Zbuciumul amuţise. Murise? Acalmie. S-a terminat? Nu, nu încă, adunându-şi puterile, mâinile domniţei desenară câteva jumătăţi de cercuri în aer, ca un semn de adio, apoi dispărură cu totul, nişte bulbuci rătăciţi se mai strecurară o vreme la suprafaţă, apoi linişte, pojghiţa înşelătoare începu să se prindă iar. Se dezmorţiră anevoie, puţin câte puţin rictusurile se diminuară, ridurile înfiorării începură să se estompeze. Nimeni nu întoarse, porniră în tăcere înainte, mai îndârjiţi ca niciodată. „ Unul mai puţin în cursa după pradă”, gândi bărbatul şi propriul lui calm îl năuci. „La urma-urmei, la asta se rezumă totul, nu-i aşa? Astea-s vremurile, fiecare pentru el, nu e timp de celălalt. Fiecare pe cont propriu. Un om şi destinul lui. Care pe care. Singuri, faţă în faţă.” - A cui e Insula asta? A lui Dumnezeu sau a Diavolului? întrebarea îi ţâşni de pe buze, înainte să o gândească. Vântul răzleţi răspunsul luntraşului, dar bărbatul îl prinse din zbor şi îl dosi undeva într-un sertăraş invizibil, cu gând să revină asupra lui mai târziu, când va fi la adăpost şi va putea reconstitui pe îndelete întâmplările din ultima oră. Acum se simţea mult prea istovit. Nu trecuse mai mult de o jumătate de oră. Calul gâfâia. Obosise. Din pielea lui ieşeau aburi. O singură detunătură şi munţii se clătinară. - Asta ce-a mai fost? - Se puşcă între ei. N-au loc unii de alţii. Nu degeaba am rămas mai în urmă, nu vrem să ne băgăm între-ale lor. Aşa e cel mai bine. - Haidem mai departe. Ninsoarea îşi înteţise fulgii. Calul parcă se sălbăticise, nu mai răspundea nici vorbelor domoale, nici biciului, trăgea ca bezmetic în orice direcţie, mai puţin în cea dorită. Învineţiţi de ger şi orbiţi de zăpadă, se răzleţiră. Acum bâjbâiau, traversând haosul alb, neştiind încotro se îndreaptă. În depărtare o umbră de neînţeles se deplasa


96 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------pe platoşa râului şi ştiură instantaneu că se petrecea din nou ceva cumplit. Mai apoi auziră şi urletele lupilor, sau poate erau ale oamenilor atacaţi, dar tot zgomotul fu atât de repede acoperit de viscol, încât nici nu mai erau siguri că haita chiar făcea ravagii printre sănii sau era doar o nălucă a simţurilor, rebegite de frig. Nu îndrăzniră să se privească. Bătrânul îşi îndemnă calul înainte, iar bărbatul se cuibări în pături, mai convins ca niciodată că ori îşi va găsi Insula, ori sfârşitul. Deodată …. - Opreşte, urlă, sărind asupra bătrânului şi scuturându-l, opreşte imediat. Trebuie să te întreb … de ce se duc toţi acolo? Ce aşteaptă de fapt? Ce le poate da Insula? Ce? Răspunde-mi! Eu de exemplu, ce fac aici? Ce sper? Ce-mi doresc? Ţi-am închiriat sania şi nici nu ştiu ce caut. Înţelegi că nu ştiu ce caut? - Cine ştie, băiatule? Crezi că ştie cineva? - Niciunul? Nici măcar unul? Căzut înapoi în pături, îşi cuprinse faţa în palme. Şi vântul rece ba îl încerca, suflând cu putere, ba îl lăsa în pace, domolinduse, de parcă Insula însăşi ar fi fost nehotărâtă în privinţa lui. Nu mai viscolea. O rază stingheră reuşi să răzbată învelişul norilor şi poposi asupra lor. Parcă trecuseră peste anotimpuri. Pe neaşteptate, ochii aproape lipiţi de frig ai bărbatului se aprinseră, închipuindu-şi buştenii trosnind în vechea lui vatră şi nările îi fremătară, împărtăşindu-le delirul. Îşi frecă mâinile în faţa vâlvătăilor şi deodată nu mai era o simplă închipuire, flăcările chiar existau şi pielea i se destinse, pătrunsă de căldură. „Ce frumos e focul, nea Ilie, vezi?”, spuse el, coborând şi bătrânul îl lăsă să se încălzească şi întoarse sania, înţelegând că era unul din cei aleşi. Degerăturile dispăruseră, nu-l mai necăjea nicio durere, pe moment uitase de toate, avea sentimentul că e în siguranţă. Nu ştia de câtă vreme lâncezea, o toropeală mai mult decât plăcută îl luase în stăpânire şi de n-ar fi fost săgeţile de aduceri aminte, care îl fulgerau din când în când, nu l-ar fi deranjat deloc să rămână adâncit în braţele acestei moleşeli călduţe şi odihnitoare. „Ai putea adormi pentru totdeauna.” îi spunea Vocea, dar el alese totuşi să se trezească. Atât omătul cât şi focul se făcuseră nevăzute. Se afla singur şi liniştit, într-o grădină strălucitoare, scăldată în ciripitul dulce al vrăbiilor. O dimineaţă perfectă de primăvară. Urmă susurul râului şi găsi malul. Ascultă undele, privi mugurii verzi, zecile de cormorani ce ieşiseră la soare dintre sălciile


97 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------gălbui, stârcii căutându-şi perechea prin canalele de stuf, raţele înotând prin ochiurile mari de apă. Ajunsese pe Insulă, nu mai încăpea îndoială. Îmbătat de peisaj, nu-şi mai dori decât să se tolănească la umbră, cu un băţ de pescuit în mână şi să aştepte peştii să tragă, ceea ce se şi întâmplă, nu se ştie cum şi de unde se pomeni cu undiţa în iarbă şi pescui până se lăsă întunericul. A doua zi o luă de la capăt. După o vreme, visă o cursă internaţională de automobilism. Insula îi făcu îndată pe plac, găzduind întrecerea de Formula 1 şi bărbatul miză pe un Ferrari. Deşi nu a pornit ca favorit, a trecut cu bine de calificări. Cursa a fost una dificilă, în condiţii de pistă udă şi vizibilitate extrem de scăzută, dar el şi-a păstrat stăpânirea de sine, nu a irosit nici un moment şi totul a decurs cum nu se poate mai bine, profitând de micile greşeli ale celorlalţi piloţi, a reuşit să ţâşnească în frunte şi de acolo pe prima treaptă a podiumului, în frenezia mulţimii. Michael Schumacher, în persoană îl felicitase. El terminase al doilea. Apoi râvni să păşească pe Lună şi Insula se transformă întrun crater cu diametrul de 240 km, iar bărbatul, echipat în costum de cosmonaut, aseleniză, culese roci şi escaladă înălţimi abisale. Ar fi fost foarte fericit de-ar fi putut să-şi elibereze sufletul de trup, de nu l-ar fi tulburat blestematele acelea de fragmente şi amintiri confuze, imagini din viaţa lui anterioară, senzaţii şi forme pe care nu putea să le uite. Jindui s-o vadă pe fata cu care corespondase pe vremuri şi ea apăru în pragul unei căsuţe albe, îmbrăcată într-o rochiţă vaporoasă de culoarea lămâii. Mireasma ei de iasomie îl învălui, răscolindu-l. Buzele îi erau moi, la fel ca ultima dată, când o ţinuse în braţe. Inima îi bătu cu putere când păşiră înăuntru. Era atât de grăbit să facă alte şi alte lucruri, pe care altădată nici nu cuteza să şi le imagineze, încât nici nu mai ştia câte zile împlinise de la venirea lui aici. Nu-şi dădea seama ce se schimbase, dar de la o vreme dormea prost şi puţin, somnul îi era agitat, se zvârcolea până dimineaţa, sculându-se mai obosit decât se culcase. O idee i se infiltrase în creier şi nu-i mai dădea pace. „Nu cred c-o să găsesc aici ceea ce caut”, îşi spunea. „Dar ce anume cauţi?” îl întreba Vocea „Îţi pot da orice, ştii doar.” îl ademenea ea, iar el nu găsea ce să răspundă. Toată frumuseţea din jur, verdele fără sfârşit al pajiştii, foşnetul fluturilor, fata cu parfum de iasomie de lângă el, îi distrăgeau atenţia, nu ştia ce-şi mai putea dori. I se făcuse lehamite de toate, singura imagine care-i stăruia în minte era


98 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------vechea şi micuţa lui cameră de la stradă, cu balansoarul în care moţăia seara în faţa televizorului, neastâmpărul copiilor de peste drum, turiştii sosiţi în căutarea Insulei şi continua agitaţia din preajma râului. Visul acesta lăuntric îl luă şi pe el prin surprindere, pleoapele i se lipiră ca prin farmec, el le lăsă să se închidă şi pentru prima oară după foarte multă vreme, adormi instantaneu. Deschise uşa, îndepărtând anevoie mormanul de zăpadă care se adunase. Satul tocmai făcea ochi, localnicii apucau grăbiţi, care încotro, cu gândul la treburile lor, în direcţii numai de ei ştiute. O porni pe străduţă în jos, înspre râu. Toate casele, toţi cunoscuţii erau la locurile lor. Nimic nu fusese înlocuit sau mutat. Oare satul întreg se mutase pe Insulă sau Insula îl alungase înapoi? Mai dormea sau se trezise? Sau poate şi visa şi trăia, amândouă deodată. Poate ăsta îi era destinul, să înmagazineze nesfârşitele senzaţii ce-i asaltau în vis, dar să rămână în acelaşi timp ancorat la tot ceea ce se întâmpla în realitate. Săniile deja bântuiau gheaţa, ca stafiile, într-un du-te vino continuu. Era o rumoare nesfârşită, ca înaintea unei mari partide de vânătoare. Vânzătorii ambulanţi nu mai pridideau cu împărţitul covrigilor şi al vinului fiert. Un fior îl străbătu din cap până în picioare. Pe mal, bătrânul, cu vechiul lui bici sprijinit la picior, părea că îl aştepta. Se opri, nevenindu-i să creadă. - Mă recunoşti? îl întrebă. Cărăuşul îl privi lung şi neîncrezător. - Mă mai ştii? Am închiriat o sanie de la dumneata. - Tot ce se poate, întâlnesc o mulţime de oameni, flăcăule. - Eu sunt din aceia puţini, cei ce-au văzut Insula, nu se poate să mă fi uitat. - Nu e cu putinţă. Nimeni nu s-a mai întors de acolo. - Ba e posibil, pipăie-mă dacă vrei, sunt eu în carne şi oase. Vroiam să mă lămureşti, atunci, în sanie, pe viscolul acela cumplit, te-am întrebat dacă Insula e a Diavolului sau a lui Dumnezeu şi dumneata mi-ai răspuns ceva, vorbele au trecut pe lângă mine, dar cu şuierul vântului şi urletele lupilor, s-au pierdut. - Ţi-am zis că e a omului, doar a omului, dar …. cine sunt eu să le ştiu pe toate? O doamnă între două vârste se apropie grăbită. Ardea de nerăbdare să pornească. Cei ce nu s-au aflat vreodată, cuprinşi de emoţie, într-o sanie trasă de cai, pe urmele unei năluci, prin zăpadă,


99 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------nu pot înţelege exaltarea care o cuprinsese. Zăpada era proaspătă şi înaltă. Tânărului îi urmări multă vreme patinând fără direcţie, până se pierdură în haosul alb. Ar fi dat orice să fie în locul lor.

Pata De la o vreme simţeam în preajmă o prezenţă tainică. Se poate să fi trecut de multe ori pe lângă ea, dar în dimineaţa aceea am văzut-o ivindu-se în faţa mea, tocmai la ieşirea din bloc. Era o pată întunecată de câţiva cm. Părea a fi o baltă de benzină şi în câteva secunde aş fi uitat de existenţa ei, dacă nu ar fi fost puştiul acela, care bătea într-una mingea pe caldarâm, iar acum o scăpase şi mingea se opri rostogolindu-se chiar în baltă. La ţipătul lui mi-am întors capul … mingea nu mai era acolo! - Mi-a furat-o, plângea copilul. Am încercat să-l liniştesc, dar înspăimântat puştiul o luase la fugă. La întoarcerea mea acasă, pata crescuse considerabil. Din faţa blocului se întindea acum până la şosea. Am folosit intrarea din spate, aveam o reţinere în a o traversa. În următoarele zile, pe stradă începură să circule o serie de poveşti despre dispariţii misterioase. Pe mulţi vecini nu i-am mai întâlnit, ca de obicei, pe scări, dar nu mi s-a părut ceva din cale afară de ciudat. În continuare totul s-a petrecut cu o viteză neaşteptată. Întro dimineaţă, când m-am trezit, fundaţia blocului dispăruse. Etajele atârnau aşa, în aer, sfidând legea gravitaţiei. Balta se întindea acum până dincolo de şosea. Cineva anunţă poliţia şi pompierii, dar prima sosi televiziunea. - Ne acordaţi un interviu? ne întrebară reporterii de pe partea cealaltă, apoi, fără a aştepta vreun răspuns, ne bombardară cu întrebări de genul: - Cum vă numiţi? - Cum vă simţiţi? - Care e ultima dumneavoastră dorinţă?şi multe altele. Un bărbat nu mai rezistă presiunii şi se aruncă de la etaj. Instantaneu dispăru. - Ai filmat? se isteriză un reporter la cameraman. Ai prins tot? Între timp apăru şi poliţia: - Curaj, venim să vă salvăm! ne strigă un om al legii, ambalând la maxim maşina, dar se poticni încă de la marginea hăului şi se prăbuşi.


100 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Încercară să ne ia cu elicopterul, dar o manevră greşită şi un uşor dezechilibru au fost suficiente pentru ca pata să îl absoarbă cu totul. Nu mai găsiră nici o urmă din el şi curând uitară orice acţiune de salvare. Oamenii, care se adunaseră în număr mare pe margine, se dădură un pas înapoi şi aşteptară să vadă ce avea să se mai întâmple. Câţiva, mai slabi de înger, leşinară. Alţii exclamau din când în când, indicându-ne cu arătătorul: - Uite! - Sărmanii! - E sfârşitul lumii! Apoi priveau cu groază mai departe. - Spuneţi-i fiicei mele că o iubesc, mai apucă să spună băbuţa de la 4, cu câteva secunde înainte de a fi înghiţită. Un alt vecin începu să-şi dicteze testamentul.

Piatra

Cine aşezase piatra acolo, nu-şi mai aminteau. Dar toţi ştiau, că acela ce-o va scoate sau va fi bănuit doar, va fi afurisit şi fiecare va avea dreptul să-l ucidă, ca pe-un făcător de rele. Ba să-i omoare şi familia, fără a se teme de pedeapsă. Dar cine să cuteze? Nu îndrăzneau nici să se apropie de locul cu pricina, de teama de a nu fi suspectaţi de gânduri necurate. Ciobanii îl ocoleau, îndemnând vitele să-şi sune tălăngile pe păşuni mai puţin roditoare. Ţăranii nu-l traversau, deşi era cel mai scurt drum către târg. Nici tâlharii nu se aventurau, preferând să-şi împartă prada la adăpostul salcâmului, de care se legănase cândva trupul nebunului din vale, neînsufleţit. Iar bătrânii puteau jura că erau nopţi în care pe piatră se iveau strigoii şi urlau până în zori la luna plină. Şi nepoţii tremurau seară de seară, ascultându-le poveştile. În ultimul timp plouase şi piatra aproape că nu se mai zărea din iarba înaltă. Dar locul era în continuare evitat, ca un tărâm blestemat. Şi totuşi, într-o zi, un vânzător ambulant urcă dealul. Roţile se agăţară în ceva, biciul şuieră, calul trase cu putere înainte. Cu toate acestea, căruţa se dezechilibră, răsturnându-se, iar negustorul se trezi la pământ. Înjurând stricăciunile şi bodogănind, văzu piatra.


101 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Şi înfuriat peste măsură, fără a gândi măcar, o scoase. Apoi îşi strânse grosul lucrurilor, le urcă în spinarea animalului şi o porni spre sat, să caute ajutor. Uliţele erau pustii. Doar un moşneag încovrigat îşi sprijinea bătrâneţea într-un toiag. - O pia...tră? se bâlbâi, îndreptându-şi de uimire spinarea, întâia oară în ultimii 30 de ani. O piatră? repetă, neîncrezător. De nicăieri apărură oameni, mai mulţi şi mai mulţi, de parcă tot satul ar fi stat cu urechile pâlnie la porţi, în aşteptarea acestui unic cuvânt. Zgâriat şi plin de scaieţi, străinul părea mai degrabă un ticălos, decât un negustor cinstit. Îl înconjurară, văitându-se şi strângând rândurile, în acelaşi timp. - Vai de zilele noastre. - Mare nenorocire. - Nu credeam s-apuc ziua asta. - Foc şi pară se va abate asupra noastră. - Blestemele străbunilor ne vor ajunge. - Se vor ridica morţii din groapă de mânie. - Se cere vărsare de sânge! - Ar trebui spânzurat de cel mai înalt copac! Aşa cum roţile unui mecanism, odată puse în mişcare, nu mai pot fi oprite cu uşurinţă, de-abia născut, entuziasmul lor luă o amploare cel puţin bizară. - Eu l-aş trage în ţeapă! - Mai bine ars de viu! - Ba tras pe roată! - Decapitat! Începură să bată clopotele. Puhoi de lume se revărsa acum pe uliţă. Negustorul fu legat fedeleş şi fără explicaţii inutile, târât la judecată. Să-l omoare. Până aici totul clar. Nicio voce împotrivă. Problema se punea cum să-l omoare? Brusc se aflau în faţa unei palete extrem de largi de opţiuni, de la a-l opări în ulei încins până la a-l coase într-un sac cu bolovani şi a-l arunca în râu. Şi toate adunate păreau încă prea blânde pentru aşa o faptă. Dar şi mai greu de hotărât se dovedi a fi cine să-l omoare. - Numai eu aş putea stârpi necuratul ce sălăşluieşte în inima lui, îşi agită crucea părintele. - Eu l-am întâlnit primul, tremură din încheieturi bătrânul. - Dar eu ar trebui ...


102 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------În adâncul lor, toţi simţeau că ar merita această onoare. Discuţiile continuară în contradictoriu până la apus, când le clocotea deja sângele de mânie, ajungând la duşmănii de neconceput în urmă cu câteva ore. Ba chiar în mâinile celor mai aprigi începură să lucească jungherele. Trebuia luată o decizie, înainte de a fi prea târziu. Şi mai-marii hotărâră: - O singură moarte nu e destul pentru aşa o nelegiuire, cuvântară ei, mişcându-şi bărbile la unison. Şi un singur călău e prea puţin pentru acest criminal. Îl vom ucide deci pe rând, fiecare va alege moartea care i se va părea mai cumplită. Şi pentru a nu atrage mânia cerului, sacrificiul trebuie făcut pe locul unde s-a săvârşit fapta, adică nicăieri altundeva decât în groapa în care se afla aşezată piatra de veacuri întregi. Aplaudară cu toţii, se-mbrăţişară şi plânseră de bucurie şi nerăbdare să pună cuvintele înţelepţilor în aplicare. Cu mic cu mare, se-ndreptară spre groapă. În frunte, tras de propriul cal, leşinat, negustorul. Arseră locul, aruncară tămâie, îndepliniră adică tot ceea ce se cuvenea, pentru a-şi putea canaliza apoi ura asupra uneia şi aceleiaşi ţinte. De la primul până la ultimul, toţi se repeziră asupra lui şi fiecare îşi lăsă amprenta, chinuindu-l cum ştiu mai bine, până îşi dădu sufletul. Calul îi urmă şi el stăpânului, căci sătenii nu se potoliseră cu una cu două, ci îşi doreau o reprezentaţie cât mai lungă şi mai condimentată posibil. Aruncară în groapă şi boarfele străinului şi arseră toate până în zori, când doar cenuşa mai amintea de grozăvia întâmplărilor din ajun. Nimeni nu încercă să aducă piatra la loc şi nici nu vorbiră despre asta. După o vreme răsări iarba. Într-o dimineaţă, păstorii intrară cu oile pe pajişte, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, ţăranii îşi îndreptară căruţele înspre târg şi copiii începură să joace babaoarba, lipsiţi de orice grijă.

Cursa

Bănuia că la 20 km depărtare băiatul apasă şi el pedala acceleraţiei. 90 km/h, 100 km/h, 110km/h. Startul fusese dat, acum se îndreptau unul spre celălalt. Aceasta era ultima cursă. De mâine gata, va preda ştafeta. Îl aştepta o viaţă complet nouă. O căsuţă cu


103 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------flori la stradă, o grădină de zarzavaturi, întotdeauna tânjise după ele. Se întrebă deodată dacă îşi dorea cu adevărat să câştige. Se gândi că ar fi frumos să iasă la pensie în aplauze, să le demonstreze tuturor că se retrage pentru că aşa doreşte, nu pentru că nu ar mai fi capabil să continue. Pe de altă parte, i-ar fi plăcut să câştige băiatul, fusese descoperirea lui, îl antrenase ani la rând, îl învăţase tot ce ştia, trăise alături de el bucuria fiecărui succes. Dacă ar fi fost să aibă un fiu, i-ar fi plăcut să fie asemenea tânărului. Era mândru de ce devenise puştiul şi îşi imagina că avusese şi el o contribuţie la asta. Se încruntă înciudat. Niciodată nu concuraseră unul împotriva celuilalt. De ce a trebuit să se întâmple exact acum, în ultima lui zi? Se simţi deodată extrem de obosit. Ar fi vrut să se termine totul mai repede. În grădină îl aşteptau trandafirii înfloriţi, de mâine va fi acolo, ăsta era singurul lucru la care trebuia să se gândească. Apăsă din nou acceleraţia. 150 km/h, 160 km/h, 170 km/h. Ştia că se apropie podeţul. Cunoştea drumul ca-n palmă, doar îl parcursese de atâtea ori. Apoi deodată observă farurile. Undeva, în faţă, era puştiul. Podul era prea îngust, dacă se întâlneau, unul trebuia să aştepte, pierzând secunde preţioase, în timp ce al doilea trecea. Mai exista un drum ocolitor, dar era mai lung. Alte secunde irosite. În ambele cazuri, competiţia ar fi fost pierdută. Acceleră, gândindu-se că încă ar mai putea să-l întreacă, dar farurile se apropiau vertiginos, parcă ar fi luat aceeaşi decizie. La intersecţie, se hotărî brusc şi coti pe drumul alăturat cu o asemenea viteză, încât era să se răstoarne. Redresă maşina, fără a ridica piciorul de pe acceleraţie. Poate va reuşi să recupereze măcar o parte din timp. Dacă ar ajunge la punctul de sosire cu o întârziere de câteva secunde, după o carieră de succes, nu ar fi chiar aşa o tragedie. Câştigase de-a lungul vieţii tot ceea ce se putea. Acum venise vremea să-i facă drum altuia. Pentru băiat era mult mai important să câştige. Avea toată viaţa înainte. Cariera lui de-abia începea. Şi era sigur că nu-l va dezamăgi. La urma urmei, victoria elevului era şi a dascălului. A fi învins de propriul elev arăta cât de bine îl instruise. I se păru că vede din nou farurile, după copaci, dar nu, nu se putea, băiatul nu avea ce să caute pe drumul ăsta, îl cunoştea doar, era un ambiţios, la fel ca el în tinereţe, nu ar renunţa la victorie pentru nimeni şi nimic. Şi deodată, în faţa lui, farurile, din nou, aproape orbindu-l. De data asta era sigur că sunt acolo. Dar era prea târziu. O vreme, petalele unor trandafiri roşii plutiră în aer,


104 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------învăluindu-l într-o mireasmă pătrunzătoare, apoi nimic, doar întuneric. Fotograful văzu explozia şi plescăi mulţumit. În sfârşit o poză pentru prima pagină. De când o aştepta. Ziua se vădea fructuoasă. Avusese inspiraţia să tragă câteva poze şi înainte de începerea cursei. Parcă ar fi presimţit ceva. O competiţie între un elev şi profesorul său. Amândoi ambiţioşi, încăpăţânaţi ca nişte catâri şi de neînvins. Şi puntea, care se afla exact la mijloc. Dacă rulau cu aceeaşi viteză, era inevitabil să se întâlnească. Se trezi întrebânduse cum de nu se mai ciocniseră şi alţii pe punte. Că doar competiţii se organizau lunar. Se grăbi să ajungă la locul accidentului. Limbi ascuţite de fum roşiatic înghiţeau drumul secundar. Nu-i veni să-şi creadă ochilor. Nu putea fi adevărat. Puntea era liberă, explozia avusese loc pe celălalt drum. Ce căutau acolo? Toată lumea ştia cât de mult îşi doreau să câştige. Ce-i determinase să ocolească? Privi perplex cauciucurile sparte, fiarele contorsionate, diverse părţi ale automobilelor împrăştiate în toate direcţiile. Un timp nu realiză pentru ce se afla acolo. Se dezmetici greu, în vuietul sirenelor, declanşă aparatul de câteva ori, fără nici o tragere de inimă, apoi urcă la volan şi se îndreptă maşinal spre redacţie.

Cauza morţii domnului X

Cel mai rău lucru, atunci când moare cineva, e faptul că trebuie să stabilesc cauza decesului. De ce a avut loc acel eveniment şi nu altul din multitudinea de evenimente posibile care s-ar fi putut produce? Cine sau ce a perturbat traiectoria subiectului? Evenimentul era inevitabil sau nu? E ca şi cum ai încerca să reconstitui o cameră întreagă, doar privind înăuntru prin gaura cheii. Rar ajung la o concluzie precisă, de cele mai multe ori mă limitez la consultarea specialiştilor şi a martorilor şi la consemnarea observaţiilor într-un raport. Transcriu mai jos câteva din notiţele mele, cu privire la moartea domnului X. Poliţistul: Şoferul a încălcat flagrant regulile de circulaţie, nu a acordat prioritate, viteza maximă admisă nu a fost respectată, nu purta centura de siguranţă şi, în momentul impactului, a fost zvârlit prin parbriz.


105 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Eu: Credeţi că aceasta e cauza decesului? Poliţistul: Evident. Medicul legist: Numeroase fracturi, traumatism cranian, ruptură de coloană, toate post-mortem. Eu: Poftim? Vreţi să spuneţi că era mort înaintea impactului? Medicul: În mod sigur. Congestie cerebrală. Căldura probabil. Meteorologul de serviciu (prin telefon): Alo, da, o zi caniculară, 40 de grade la umbră, da, e posibil. Inginerul de construcţii rutiere: Şoseaua a fost construită în bătaie de joc, fundaţie necorespunzătoare, asfalt de slabă calitate, porţiuni cu denivelări. Proiect prost, proiectant slab, executori necalificaţi. Un martor: Ştiaţi că ambulanţa a întârziat 20 de minute? Şi suntem la numai câteva străzi de spital, e posibil aşa ceva? Şoferul de pe ambulanţă: Străzile erau blocate. Se asfalta şi a trebuit să ocolim. Mecanicul: Avea probleme cu frâna. I-am spus la ultima verificare, dar n-a mai venit să i-o fac şi uite ce a păţit. Psihologul: Domnul X se afla într-o stare de îngrijorare profundă, care, deviindu-i atenţia, i-a devenit fatală. Eu: Cum v-aţi dat seama?Era deja mort când l-aţi consultat, nu? Psihologul: Paloarea, cearcănele, mici încreţituri ale feţei, avem o întreagă tehnică. Iubita (prin telefon): Da, ne certasem (plânge). Credeţi că de asta…? Ghicitoarea: Domnul meu, era vineri, 13. Ucigă-l toaca şi-a băgat coada, ce mai. Preotul: Domnul l-a chemat la El. Odihnească-se-n Împărăţia Cerurilor, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin. Şoferul de tir: Eu nu am nici o vină. Circulam perfect regulamentar şi dintr-o dată îmi intră nebunul în faţă. Puteam să mor şi eu, vă daţi seama. Cunoştinţe, prieteni: Cum? A murit? N-am ştiut? Când? Cam avea patima băuturii, ce-i drept. Era beat, nu-i aşa? Medicul: Pot confirma că într-adevăr alcoolul depăşea concentraţia normală. Muncitor pompe funebre: Habar n-am de ce a murit, dar Domnul să-i dea sănătate acolo unde o fi, că de pe urma de-alde ăstora îmi câştig eu pâinea.


106 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Fosta soţie: În sfârşit, a făcut şi el ceva bun. Nu termin bine de editat cele aflate că sunt trimisă din nou pe teren. De data aceasta, o doamnă Y a căzut de la etajul 10 şi a decedat instantaneu. Foamea

“ Nu mai pot continua aşa. De azi nu mai mănânc nimic.” , hotărăsc dis-de-dimineaţă, coborând de pe cântar, dar, parcă ar fi cuvinte magice, brusc mă cuprinde o foame cumplită şi frigiderul mi se lipeşte de privire ca un magnet. „Ce-ar fi … să-l deschid? O, nu să mănânc, nici vorbă, numai aşa, de rămas bun. Pentru ultima oară, bineînţeles.” Trag de mânerul uşii cu grijă, aşa cum ai desface ambalajul unei cutii cu bomboane fine de ciocolată şi gura mi se umple de apă. Înghit în sec de câteva ori, nările mi se dilată testând mirosurile şi mă trezesc mestecând salamul, „doar câteva felii, ce rău îmi pot face, parcă ar mai merge ceva, doar azi, uite, bucata de tort, e păcat să se strice. Şi brânza asta proaspătă, şunca trandafirie, ouăle umplute, salata de vinete, doar n-o să le arunc”. În loc să înceteze, foamea se măreşte ca aluatul dospit. Poate ziua de mâine ar fi mai potrivită pentru regim. Până una-alta, frigiderul e lună, nu-mi mai rămâne decât să dau năvală în debara, la bulion, compot şi dulceaţă. Chiar şi cartofii, neprelucraţi termic, cum sunt, au savoarea unei delicatese. Ziua următoare încep să am mustrări de conştiinţă. „ Azi nu voi mai mânca nimic”, îmi spun, dar dinţii mă dor îngrozitor, ce-oi fi păţit, aş roade ceva, un măr sau un morcov, deschid frigiderul, bate vântu‟, descui debaraua, la fel de pustiu. De disperare îmi înfig maxilarele în poliţele interioare, le fărâmiţez şi le mestec, ah, încă mai păstrează aroma alimentelor. Odată deschis apetitul, trec la mobilă şi la alte obiecte casnice, sunt atât de gustoase, cum nu mi-aş fi imaginat vreodată, îmi vine să mă ling pe degete de plăcere, le înghit pe nemestecate, până la ultima. A treia zi îmi e prea foame ca să mai am îndoieli. Din păcate, casa e goală, au rămas doar pereţii, iar foamea tot creşte, asemenea laptelui pus la fiert. Cineva sună la uşă. Eşti tu. „ Vai, ce bine că ai venit!” şi te topesc dintr-o răsuflare. Eşti dulce ca siropul de zmeură şi iubirea îmi umple stomacul o zi întreagă. A patra zi foamea e încă în mine. Cobor în stradă şi încep să înghit oamenii, îi iau la rând, fără discriminare, săraci şi bogaţi,


107 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------ţărani şi intelectuali, homosexuali şi heterosexuali, nu e nici o diferenţă la gust şi stomacul meu îi digeră la fel de frumos pe toţi. Ziua a cincea dau iama în clădiri. Cocioabe, zgârie-nori, monumente istorice, biserici de toate religiile, toate se dizolvă în uriaşa mea gură şi nu se bat defel. A şasea zi nu mai am răbdare, înghit Pământul cu totul, doardoar mi-oi potoli nevoia, iar ca desert, în loc de cozonac, apuc Soarele şi îl îndes în gâtlejul meu fără fund. Şi fiindu-mi sete, dintro sorbitură rezolv şi Calea Lactee. Ziua a şaptea mă surprinde plutind în spaţiu, deh, nu mai există nici gravitaţie, la asta nu mă gândisem când înghiţisem atâta amar de materie. Aţipesc, săptămâna fusese foarte istovitoare, dar somnul mi-e presărat cu coşmaruri terifiante, de fapt unul şi acelaşi, repetat la infinit: se face că nu mai am ce să mănânc.

Marioneta

Dimineaţa nu se deosebea prin nimic de altele, dar el se simţea pustiit. Parcă i s-ar fi ridicat deodată întreg vălul de ceaţă de pe ochi şi ar fi putut întrezări tristul adevăr în privinţa destinului ce-i fusese rezervat. Starea aceasta apăsătoare îl îndemna să mai lenevească, dar picioarele nu se conformară, ci porniră, mâinile le urmară, restul corpului la fel. Şi în tulburarea lui, un gând îngrozitor prindea contur, şi anume că nu el era acela care poruncea propriului corp. Altcineva, o prezenţă cu totul şi cu totul necunoscută, îi dirija mişcările. Acum de exemplu, cu tot vuietul furtunii care se apropia, picioarele îl trăgeau afară, complet independente de el. La primul tunet, umbra lui se dădu îndărăt, împuţinându-se odată cu lumina. Ridică ochii şi atunci observă sforile. Se întrebă cum de nu le mai văzuse. Erau foarte subţiri, dar suficient de rezistente încât să-i susţină picioarele, braţele, oasele, muşchii. Era împânzit de sfori, fiecare gest îi era controlat. Îi trebui timp şi un efort considerabil de voinţă pentru a lupta împotriva lui însuşi. Mâinile se retrăgeau îndărătnice, cu greu reuşi să pipăie aţele, să scoată cuţitul şi le taie una câte una. Încet-încet dobândea control asupra lui şi asta îl făcea să simtă un nou gust, al libertăţii. Pentru prima oară, picioarele îl ascultară şi încălecară aţele care atârnau jalnic acum, lipsite de utilitate. Umbra nu îl urmă, rămăsese înghiţită de furtună, se părea că odată cu firele se descotorosea şi de ea. Cu cât urca se simţea mai uşor. Mâinile îi sângerau, dar nu simţea vreo durere. Materialul


108 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------era extrem de alunecos, dar capătul nu putea fi departe. Trebuia doar să mai reziste un pic. Cu fiecare metru devenea mai liber. Oare ce-l aştepta sus? Cine putea fi acolo? Ce adversar nevăzut îi dirija viaţa? Spre surprinderea lui, păpuşarul din vârful ciudatei maşinării nu părea deloc ostil, aducea mai degrabă cu un bătrânel decrepit. Un trup plăpând contorsionat prin desişul firelor, neîndoielnic emoţionat la vederea lui. „Acesta să fie Dumnezeu?” Părea atât de mic şi de neajutorat, încât timp de câteva secunde ura făcu loc milei. Dar iute se dezmetici şi se repezi asupra lui. Bătrânelul nu schiţă vreo împotrivire, parcă îl aşteptase o viaţă întreagă şi acum, că îl vedea în sfârşit aici, totul se desfăşura exact aşa cum trebuie. Când îl aruncă, i se păru că-l aude răsuflând uşurat. Ar fi trebuit să fie fericit. Luptase de unul singur şi învinsese. El era stăpânul, nu doar al lui, ci şi al celor de dedesubt. El mânuia sforile, el avea puterea, el îi manipula pe ceilalţi. Îi făcea o plăcere nebună să-i vadă pe toţi la picioarele lui, orbi, goi şi complet neştiutori. Iar el, de sus, îi programa. Era creierul micilor roboţei. Îi trezea, îi trimitea la muncă, le poruncea să vorbească, să urască sau să facă dragoste. Se jucă aşa o vreme, până începură să-l doară braţele. Îi opri şi încercă şi el să se odihnească. Toată întâmplarea îl adusese însă într-un asemenea hal de surescitare, încât îi era aproape imposibil să adoarmă. Nu era obişnuit cu locul, aerul era mult mai tare aici, fiecare respiraţie îi sfredelea plămânii. Liniştea, în loc să-i alunge oboseala, îl năucea. Toată viaţa lui se culcase doar la comanda cuiva, iar acum, când în sfârşit se eliberase, somnul refuza să se apropie. A doua zi se simţi moleşit şi mahmur, cu o durere îngrozitoare de cap, ca după un chef prelungit sau o beţie cruntă. Îşi reluă totuşi atribuţiile de conducător şi se jucă o vreme cu destinele celor de jos, dar nu cu elanul din ajun. În curând se plictisi. Pentru asta urcase? Asta îşi dorise? Trezea păpuşile, le plimba, le adormea, se repeta. Se simţea singur şi trist. Aici, în vârful lumii, îl ajunsese oboseala. În câteva zile, îmbătrânise cu nişte ani. Parcă sforile se hrăneau cu tinereţea lui, fiecare zi ce trecea, îi adăuga pe chip zbârcituri şi cearcăne noi. Aducea tot mai mult cu predecesorul său, un omuleţ neajutorat şi îmbătrânit prematur. Nu reuşea să se


109 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------odihnească nici într-o noapte, responsabilităţile îl făceau să-şi piardă liniştea. Nu se mai putea trezi din mahmureală, o tristeţe perpetuă pusese stăpânire pe viaţa lui. Doar frica îi acompania insomniile. Gândul că acolo, jos, o păpuşă asemenea lui, va zări într-o zi sforile, le va tăia, va urca la el şi-l ca arunca în gol. Îl apucase un dor de fugă, dar nu ştia unde. Dorea să abandoneze totul, dar într-un mod ciudat, se simţea legat de oamenii de dedesubt, şi oricât ar fi vrut să oprească sforile, nu-i putea părăsi, ştia că fără el nicio viaţă nu şi-ar mai fi urmat cursul, niciun om n-ar mai fi putut exista. „Dar eu aş exista fără ei”, se pomeni întrebându-se, „sau mi-aş pierde şi eu orice scop?” În mod categoric se îndrepta spre o criză. Ura oamenii, îşi dorea să-i părăsească, dar nu-i putea lăsa, nu putea reveni atât de uşor la vechea lui viaţă, gândul că şi-ar ceda atât de uşor locul de păpuşar altcuiva, îl înnebunea. Nu era capabil să ia o hotărâre. Să plece, să rămână? Locul lui nu mai era nici jos, dar nici sus, şi-l pierduse definitiv. A fi putut tăia sforile tuturor, i-ar fi putut face egalii lui, dar posibilitatea asta nu-i trecu nicio clipă prin cap. Aproape că şi-ar fi dorit să mai fie cineva deasupra, dar nu, era doar nimicul, o linişte desăvârşită şi apăsătoare. Oftatul de uşurare al bătrânelului mai des în memorie. După o vreme, chiar un înlocuitor şi pentru el, dar nu se ivea către vârf era veşnic pustiu şi chinurile i infinit.

de dinainte îi revenea tot începu să spere că va veni nimeni, drumul ce ducea se prelungeau iar şi iar la

După multă vreme, într-o zi, sătul de aşteptare, îşi lăsă legăturile şi sări în gol. Pe măsură ce se prăbuşea se simţea mai uşor, cu fiecare metru devenea mai liber.

Ochelarii

Vântul îl izbi drept în faţă, iar ochii, deja iritaţi, începură să-i lăcrimeze. De la distanţă, lucrurile păreau complet neverosimile, învelite în pâclă aceea deasă, care le înghiţea cu neruşinare detaliile.


110 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Clipi des, încercând să-şi revină, dar ceaţa nu se îndura să-l părăsească. În urma consultului oftalmologic rezultase că suferea de miopie, la ochiul drept având dioptria de -5,5, iar la stângul -0,75. Îşi aduse aminte că astăzi trebuia să-şi ridice ochelarii. Intrând pe străduţa cu magazinul de optică medicală, se simţi deodată extrem de obosit. Înainte de a-i încerca, o pornire masochistă îl făcu să zăbovească o clipă în faţa micuţei oglinzi, cu unicul scop de a-şi întâlni reflexia jalnică a propriei figuri, înroşite de băutură şi umflate de nesomn, de parcă ar fi vrut să şi-o întipărească bine în memorie. În mod straniu, ochelarii îl întinereau. - Foarte bine vă vin, îi confirmă şi vânzătoarea. Sau poate că asta le spunea tuturor clienţilor. Intra în atribuţiile meseriei. La primii paşi simţi un mic disconfort, o uşoară ameţeală. - E normal în primele zile, îl linişti femeia, o să dispară după ce vă obişnuiţi. Nu trecură zile, nici măcar ore, abia ieşi la aer şi senzaţia neplăcută se evaporă. În oraş toate păreau schimbate, de parcă între intrarea şi ieşirea lui din magazin se derulaseră anotimpuri întregi, nu doar câteva minute. Norii făcuseră loc soarelui, care lumina mai puternic acum, la apus, decât de dimineaţă. Iar în faţa blocului, tufa de liliac înflorise. Ca niciodată, urcă treptele fără să mai gâfâie. Smulse din mers plicul alb lăsat de cineva în uşă. Nările îi fremătară la mirosul îmbietor ce venea din bucătărie. Pe masă îl aştepta fierbinte, friptura. Se aşeză şi de curiozitate desfăcu plicul. Şi brusc avu senzaţia că nimic nu e adevărat, ceea ce se întâmpla nu putea fi decât un vis. „Trezeşte-te”, îşi porunci, „trebuie să te trezeşti”. Se ciupi, se lovi, dar cu toate astea, nimic nu se schimbă. Numără de câteva ori conţinutul plicului. Se simţea ca şi cum ar fi câştigat la Loto. Înăuntru erau nici mai mult nici mai puţin decât 20.000 de euro. O sumă care pentru un om obişnuit ca el, însemna o adevărată avere. Îl luă cu friguri. Ce căutau banii ăştia aici? Îşi scoase ochelarii şi-şi tamponă fruntea. Dar broboanele de sudoare se înteţiră. Banii nu mai erau, dispăruseră. Se uită confuz în jur, sub masă, în dulapul de perete, întoarse oalele pe dos, fără a le da de urmă. Derutat îşi puse din nou pe nas ochelarii. Ia te uită, plicul se afla în mâna lui. „Deci totuşi există”, îşi spuse, deşi putea jura la fel de bine că adineauri nu era acolo.


111 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Total dezorientat îşi strigă soţia. Simţea nevoia unei confirmări. Ea apăru pe jumătate dezbrăcată. Părea mai afectuoasă ca de obicei. „Ce bine arată, aşa, somnoroasă. Ce şi-a făcut la păr? Şi când a slăbit aşa?” Ghicindu-i parcă gândurile, femeia îi zâmbi. - M-ai chemat, iubitule? Vai, ce bine-ţi stă cu ochelari! observă ea. - Vezi plicul din mâna mea? o întrebă el direct. - Ce-i cu el? Bineînţeles că-l văd. Nu te simţi bine, dragule? Ce ai? Oftă uşurat, faptul că nu mai era singurul care vedea plicul, avu darul să-l liniştească. - Cum a ajuns plicul ăsta aici? - Nu l-am mai văzut, ridică ea din umeri. Lasă-l şi hai în pat, e târziu. Ce importanţă are un plic? Nu-ţi mai fă atâtea griji. Ce poate însemna oboseala asta, te aduce în pragul nebuniei. Va trebui să-şi ia nişte zile libere, un concediu, ceva, avea o nevoie disperată de odihnă. Îşi scoase ochelarii şi începu să mănânce. Friptura mirosea a ars şi-ntr-un mod ciudat, nevastă-sa purta acum un capot ponosit. Când se schimbase oare? Nu observase să fi plecat de lângă el. Capotul îi scotea defectele în evidenţă, de unde până unde crezuse el că slăbise, uite-o acum buhăită şi cu grăsimea aia scârboasă atârnându-i pe şolduri şi pe braţe. Îngreţoşat îşi mută privirea, dar înlemni, pe masă nu se mai afla nimic, plicul dispăruse încă o dată. - Spune-mi că l-ai văzut, spune-mi că nu am eu halucinaţii, se bâlbâi el rugător, dar nevastă-sa îl strivi sub privirea ei dispreţuitoare. - Ce să văd?! Iar te-ai îmbătat ca porcu‟. Locul tău e la dezalcoolizare, nu aici, să-mi mânci mie zilele. - Jur că n-am pus gura pe sticlă, negă el, dar femeia nu era prea dornică să-şi schimbe impresia. Cu mare efort se întinse după ochelari. Cum şi-i potrivi, soţia reapăru sub prima sa înfăţişare. - Eşti surmenat, gânguri ea dulce, aşa ca pe vremurile bune, când abia se luaseră, hai să-ţi fac un masaj. Repetând testul, îi scoase. Soţia cea puhavă prinse a urla: - Treci şi repară balamalele alea, până nu trece ziua, beţivanule! De o săptămână ţi-am zis. - Imediat, mormăi el, necutezând s-o contrazică. Nu se uită spre plic, ştia deja că nu mai era acolo.


112 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Nu imediat, tâlharule, acum, mai apucă el s-o audă tunând, înainte de a-şi pune din nou ochelarii. Luă plicul în mână. - Îl vezi? o întrebă pe soţia cea graţioasă. - Normal că-l văd. - Deci există? - Nu putem vorbi mâine despre plicul ăsta? îl rugă ea, luându-l de mână şi trăgându-l spre dormitor. Purta o lenjerie nouă şi provocatoare. Pielea îi era elastică şi fermă, nu fleşcăită, ca în ultima vreme şi pentru prima dată după mulţi ani, simţi din nou că o doreşte. În pat, ea încercă să-i dea jos ochelarii, dar el se opuse. - Lasă-i, vreau să te văd. Ea râse subţire şi-i înconjură gâtul cu braţele calde şi moi. Iar el se lăsă în voia lor.


113 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


114 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Sorin Coadă

S-a născut în 29 ianuarie 1977 în Bacău. A absolvit Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti în anul 1999. În prezent, este profesor În comunele Bereşti-Bistriţa şi Iteşti. A publicat versuri şi proză pe sit-uri culturale.Pe diverse pagini web este publicat parţial şi romanul său: „Şarpele de aramă”. A debutat în volumul colectiv de poezii „Florilegiu” ,Editura „EMMA” Orăştie.


115 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Şarpele Midgardului

Călătorea de multă vreme în pustiul de vată . Era încotoşmănat şi nu simţea frigul . În spate purta o raniţă grea, plină cu merinde . Era supărat ; putea să orbească. De-ar fi avut o pereche de ochelari de soare… În plus, albul îi părea hipnotizator. Nu-şi putea înfrânge sentimentul de singurătate dat de întinsul monoton. Uitase de ce apucase drumul acesta nesfârşit, cine era şi care era ţinta sa . Urmărea o dâră lungă de paşi al cărui capăt se ascundea mereu dincolo de orizontul albastru-argintiu. Totuşi, se gândea la ce va face de se va schimba vremea sau când soarele va coborî dincolo de splendoarea asta pură şi plicticoasă. „ Voi încropi la repezeală un iglu, precum eschimoşii, mă voi întinde pe blana mea de oaie şi voi aştepta zorile sau moartea cu aroma somnului de gheaţă.” Rareori, vedea tufe de măceş, în care se ascundeau stoluri de vrăbii zgribulite. De când mergea, dâra de paşi, pe care o urmărea pentru a nu rupe zăpada, se traversa tangenţial urma unei vulpi ieşite la vânătoare şi o cale ferată electrificată, cu sârmele zbârnâind sub chiciura groasă. Ar fi putut să se lase condus de linia deszăpezită, dar o teamă nestăpânită de civilizaţie îl forţa să continue calea îngustă a urmelor fără sfârşit. „Dacă voi obosi, se va schimba vremea sau va cădea noaptea, voi construi la repezeală un iglu ca eschimoşii”… Când pierdu din ochi stâlpii căii electrificate, începu să numere adânciturile făcute de bocancii neobişnuit de mari imprimate în zăpada puhavă. Ocupaţia asta îl purtă până la o statuie săpată cu măiestrie în bulgări mari de zăpadă. Nu avea rost să mai parcurgă dârele lungi făcute pentru a spori sferele albe. Nici el nu rezistă tentaţiei copilăreşti de a face bulgări mari şi de a presa zăpada cu mâinile goale. Folosindu-se de cuţit, imită statuia. La sfârşit, păreau identice . Ambele statui întruchipau aceiaşi femeie bătrân. Poate era mama


116 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------necunoscutului. Cum de putea făuri asemenea minunăţie fără să-şi poată aminti nimic din copilărie, fără a-şi cunoaşte măcar numele? Nu simţea nimic din bucuria noului. Peisajul îi părea mereu neschimbat. Nu putea admira nimic din frumuseţea iernii; era posedat de demonul plictiselii. Nu ştia încotro merge, habar n-avea de unde vine. Căuta doar să înţeleagă ce gândise predecesorul său, bănuind că avea de înfruntat aceleaşi dificultăţi. După urme, cel care rupea zăpada părea dezorientat. Mergea în zigzag, se oprea să se odihnească, dar nu se întorcea să vadă cât străbătuse din imensitatea de cleştar. Deschidea drumul căutând să păşească pe unde zăpada era mai subţire şi ocolea crevasele ascunse. Ajungând la un râu lat şi leneş sub povara podului de gheaţă, găsi că aici, între dunele albe şi tufele golaşe de lozie, era cel mai nimerit să-şi clădească un iglu. Şi predecesorul - ar fi trebuit să-i dea un nume, dar nu-şi cunoştea nici propria identitate – căutase din ochi locurile astea potrivite pentru un adăpost. Tasase un mic cerc unde, un foc şi mâncase. Vrăbiile, însoţitoarele iernatice ale călătorului, culegeau firmiturile rămase. Reaprinse focul, îşi făcu o cafea întinse unt pe feliile mari de pâine neagră şi gustă din bucata de ciocolată. „Când voi termina proviziile, voi construi un iglu…” Întremat, părăsi râul şerpuitor pentru a nu pierde tiparul plictiselii. Treptat frigul îi îngheţă aburul de bună-dispoziţie şi continuă drumul anevoios doar pentru a-l întâlni pe omul acela ciudat, căruia îi imita fiecare pas şi pe care şi-l dorea călăuză. Îi depistă câteva trăsături: era stângaci, cum era şi el, avea un număr mare la bocanci, nu suferea de frig şi păşea după cum îi era dispoziţia sufletească. Se gândi iarăşi unde să înnopteze . La o tufă de măceş, se oprise să vadă stolul de vrăbii gureşe şi nu se îndurase să le sperie apropiindu-se prea mult. Adăstă şi el pentru a le privi, căutând să le imite ciripitul. Constată cu stupoare că era mut. De asta pribegea fără ţintă, de asta ocolea oamenii şi tot ceea ce-i amintea de ei. Nu dorea decât să-l întâlnească pe singuratecul care-i deschidea drumul. Ajunse la o cale ferată , poate era aceiaşi, dar rezistă tentaţiei de a se apropia de vreo aşezare omenească. I-ar fi fost necesari o pereche de ochelari de soare. Risca să orbească ar fi pierdut urma singuratecului din faţă şi ultima speranţă pe lumea asta. Se consola doar cu ideea păcălirii timpului. Soarele dădea semne crepusculare.


117 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Căută să nu se gândească la asta şi grăbi în speranţa apariţiei la orizont a siluetei salvatoare. „Singura soluţie e să-mi construiesc un iglu…” Fără să perceapă câtă vreme trecuse de când părăsise stâlpii de electricitate, ajunse la două bătrâne de zăpadă aşezate faţă în faţă. Privi cu luare-aminte urmele înşirate dezordonat înainte-i şi propriile urme făcute cu bocancii grei: erau identice. El sculptase ambele statui, deciziile neclare ale predecesorului erau de fapt izvorâte din gândurile sale; era doar o singură persoană în pustietatea asta , una stângace şi cufundată în muţenie. Singur în imensitatea de cleştar, fără a şti de unde vine şi încotro se îndreaptă. Fatalitate! Unica ieşire din acest cerc era să-şi construiască un iglu, precum eschimoşii, să se întindă pe blana sa de oaie şi să aştepte acolo zorile sau moartea cu arama somnului de gheaţă. Semăna cu un şarpe care-şi înghite coada. Mai bine şi-ar continua drumul cât se mai zăresc urmele.

Copca

Primele urme de paşi în zăpada răscolită de ultimul viscol apar sporadic pe digul presărat cu maşini vechi de pensionari . Geana de lumină i-a găsit aici, pe gheaţa care, sub presiunea apelor, pocneşte ameninţător . Desfac cu gesturi febrile undiţele artizanale şi scot capacele subţiri ale copcilor din alte zile cu lovituri hotărâte de secure . Toţi au câte o strecurătoare mică pentru îndepărtarea cioburilor de gheaţă ce împiedică larvele roşii, zemoase, mai firave decât o aripă de libelulă, să se scufunde acolo unde sunt bănuite bancurile de peşti pretenţioase. Fiecare îşi oglindeşte răbdarea în petecul mic de apă . Aşteptarea pare de o viaţă . Privirea e aţintită la acea plută de care pare că atârnă întreaga existenţă . Orice fior al penei pare o trăsătură de proporţii colosale, dar, se ştie că la fund gustă mofturos un peşte mic tras cu entuziasm afară şi abandonat pe gheaţă . Două-trei zbateri anemice şi moartea ascunsă în cristale îşi face efectul . Acelor zbateri li se adaugă altele, până ce în dreapta pescarului care-şi şterge mâinile ude de un prosop murdar prins la brâu, se formează o mică moviliţă argintie cu ochi sticloşi în care doar un


118 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------pescar îşi poate închipui un borş fierbinte şi o friptură cu mămăligă şi mujdei . Linia se încurcă des în grunjii înălţaţi precum munţii în jurul unei depresiuni . Cu mâinile tremurând încearcă mereu să lege alt cârlig şi să pună alte larve ţinute în felurite cutii căptuşite ţinute la cald în buzunarul de la piept . Dar, după primele ore ale dimineţii, când soarele şi-a arătat paloarea slăbiciunii sale, copca prinde crustă mereu, iar pescarul încearcă invidios la copcile vecinilor înghesuiţi unii în alţii precum un cârd de pinguini . Când entuziasmul scade, foamea îi împarte în grupuri mici . Nicăieri nu lipseşte slănina cu ceapă şi sticla de tărie . Mestecatul e des întrerupt de câte o glumă . Alţii ascultă relatările pe teme sportive de la alte grupuri sau vizitează focul de trestie pentru care un tânăr, mai puţin norocos, şi-a sacrificat mare parte din partida de pescuit . Pescuitul continuă . Tot mai nerăbdători, unii dau copci noi , caută bancurile de peşti la mal, acolo unde vârfurile trestiilor străpung gheaţa şi-o subţiază , aruncă toată nada într-un singur loc, ştiind prea bine că iarna ei se satură mai repede. Fără rezultat. Se mulţumesc să urmărească întinşi pe burtă, ca printr-un ochean viaţa aceea tăcută, ascunsă în adâncuri, sugerată de scintilaţiile deformate ale solzilor, mişcarea aceea continuă, nepăsătoare la momeală, de simplul fapt că le simte prezenţa acolo unde nu poate ajunge decât prin moarte. De parcă lumea din adâncuri aşteaptă un sacrificiu. Când gheaţa se rupe, apele nu întârzie să-şi ia obolul . Zgomotul e înfricoşător. Stropii strălucesc o clipă în aer şi se lovesc asemenea unor insecte atrase de lumină de suprafaţa netedă . Din instinct, pescarii îşi abandonează ustensilele şi se grăbesc fără urmă de precauţie spre mal . Salvaţi, privesc spre cel care mai înainte ducea sticla la gură slobozind încă o glumă. Acum se zbate neputincios, se prinde cu mâinile crispate de buza gheţii, dar, sub greutatea sa, altă bucată se rupe. Răsuflă adânc, horcăie, simte fiorii sfârşitului cum pun stăpânire pe el, se luptă cu propria neputinţă şi cu acea gheară care-i pătrunde încet în inimă. Nu încetează să strige după ajutor. Încearcă să se aburce iarăşi pe gheaţă, dar simte că hainele ude îl împiedică să facă saltul salvator . Prinzând curaj, doi pescari leagă în grabă câteva fulare şi se aventurează printre rămăşiţele prânzului, peşti îngheţaţi şi copci


119 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------până în apropierea nenorocitului . Încearcă să-i arunce capătul cu nod al frânghiei improvizate, dar îndemnurile lor nu mai sunt auzite. Victima refuză să se prindă de fularul salvator. Strigătele sale sunt mai slabe, dar mai profunde prin groaza ce-o inspiră celor de la mal . În sfârşit, unul se hotărăşte să ajungă la el . Se târâie pe burtă ţinut de picioare, îi prinde mâinile încurajându-l, dar nu are puterea de a-l trage. Tremurând, mâinile lacome, dar fără vlagă, i se încleştează pe guler, încearcă să se încordeze, fără a reuşi să-i dea speranţă victimei . Trupul încovrigat împiedică salvarea. Trage spre adânc, spre lumea peştilor priviţi până atunci prin ochean . Doar privirea rămâne înfiptă în lumea uscatului, tot mai sticloasă ca ochii fără viaţă a peştilor . Urmărind acea privire, salvatorul se scufundă o clipă în fiinţa victimei . Crede că-i poate citi ultimele gânduri. Încearcă să ghicească ceea ce s-a pierdut odată cu firmiturile de viaţă scurgându-se leneşe, sigure de sfârşit şi lăsând în deşertul lipsei de speranţe urmele degetelor , urmele regretului . Sub ultimii aburi, corpul lipsit de viaţă parcă refuză să se scufunde . Întorcându-se spre mal, nu găsesc decât liniştea dezolării .

Popas -

Cinsprezece minute, anunţă şoferul cercetând ceasul de bord cu un picior afară. Vorbim mai târziu, ţinu ea să precizeze, deşi era clar că toată lumea trebuie să facă o pauză. Mă scuzaţi!

Verucosul îşi făcea loc printre pasagerii grăbiţi să iasă pe culoar ridicând atent mâinile să nu le rănească. Rămase în urmă să-şi caute pachetul cu mâncare în geanta mică de voiaj. Prefera să o ţină la picioare; nu dorea să incomodeze şoferul cu o oprire lungă între staţii, doar pentru a căuta la bagaje. Până să coboare, îşi recapitulă imaginile din popasurile precedente. Căpătase un soi de automatism, din care acum dorea să iasă, doar pentru perspectivele oferite de această posibilă cucerire. Faptul că locuiau în acelaşi judeţ şi se înţeleseră bine pe parcursul călătoriei de până acum era cât se poate de încurajator. La urcare, era descumpănit de lipsa cărţii uitate în bancă, la cursuri. Când se aşezase între ei, nu se gândi la chipul ei mongolizat de povârnişul pomeţilor şi la tăietura aspră a gurii, ci la laptopul din care putea


120 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------să mai fure câte o desfătare vizuală, un subiect de conversaţie sau prilejul de a-şi verifica poşta electronică. Privind în dreapta, aşteptă momentul potrivit pentru a zări titlul cărţii şi nu mâinile cititorului. Negii, care dădeau mâinilor un aspect rădăcinos, ascunzându-i unghiile, nu erau în acel moment decât un aspect secundar. Interesul pentru titlu era atât de mare, încât îşi călcă pe inimă şi punând la nimereală o întrebare, găsi prilejul să pună mâna pe carte pentru a-i cerceta pe îndelete coperta. Doar dezgustul, greu de ascuns, întrezărit pe chipul ei vădit preocupat,îl determină să ia seama cu o privire fugară la acele mâini monstruoase. Chiar dacă mai vorbi cu el, în cele două ore petrecute până la popas evită să mai privească în acea direcţie. În rest, ea păruse deschisă la o conversaţie inteligentă presărată cu tot soiul de coincidenţe: acelaşi liceu, prieteni comuni şi pasiunea faţă de literatură în care, el încercă să-l atragă şi pe verucos făcând referiri directe la autorul din care el citea acum. Afară, vremea împrumutase din frumuseţea ei bizară. Soarele strălucea molatec deasupra lacului, cu irizaţii de primăvară, pe valurile ce nu împiedicau peştii să caute bucăţile de biscuiţi aruncate de călători în apă. Planurile lui de continuare a discuţiei din microbuz eşuară. Stătea la coadă pentru a cumpăra mâncare. Îşi desfăcu pachetul învelit în folie de aluminiu şi se îndreptă apre terasa pustie dinspre iaz. S-ar fi bucurat să vadă pe maluri vegetaţie sălbatică, s-audă broaştele şi să vadă pescarii preocupaţi doar de undiţele lor. Peştii ce primeau din hrana destintă, în mod normal, maidanezilor n-ar fi răspuns prezentărilor lui empirice de nadă şi momeală. Gustul lor nu i-ar fi satisfăcut instinctul lui de prădător. Ar fi dat la peşte doar pentru o delectare seacă, o pierdere de vreme într-un mod sportiv. Se întoarse la microbuz să nu piardă momentul plecării. Nu avea încredere în capacitatea şoferilor de memorare a chipurilor clienţilor, atunci când le tăia cu o lamă de aluminiu biletele sau dintr-o scurtă privire în oglindă, când nu reuşea să distingă mare lucru din grupul de capete plictisite. Cu numerele poţi oricând să greşeşti. Numerele nu au rezonanţa unui glas aparte, nici caracteristicile unice ale unui chip, pentru a putea fi reţinute uşor. Realiza că ea îl urmăreşte insistent. Ţinând în aceeaşi mână cafeaua şi ţigara, era în largul ei, dispusă să flirteze cu el. Întârzâia s-o abordeze; căuta în minte un subiect de conversaţie, altceva decât pescuitul, sportul şi literatura când, dezlipindu-se sfios de


121 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------stâlpul de fier care-l sprijinise de la coborâre, verucosul se apropie de el: -Îmi cer scuze, dacă abuzez de amabilitatea dumneavoastră. Desfaceţi-mi, vă rog, pachetul ăsta de biscuiţi! Ştiţi, eu nu pot... - Nu-i problemă, imediat. Ar fi putut să devină actor convingător, dacă pe scenă s-ar fi jucat numai piese cu personaje amabile. Jenat că nu reuşeşte să desfacă destul de repede folia de celofan, se scuză de câteva ori şi primi de la chipul presărat de negi zâmbete îngăduitoare. Zgârâia febril pentru a prinde un colţ cât de mic la îmbinarea pachetului, însă fără rezultat. Se simţi urmărit insistent de toată suflarea, mai cu seamă de ea care schimbase paharul de plastic de culoarea cafelei în cealaltă mână. Plecarea, anunţă şoferul consultându-şi încă o dată ceasul de la telefon. Ea nu se hotăra să se îndrepte spre maşină, îl privea încă, făcându-şi de lucru cu stinsul ţigării. Fără scăpare, duse pachetul la gură şi rupse folia neobişnuit de uşor. Gata, s-a rezolvat! În microbuz, toţi le aşteptau sosirea. Şoferul mai aruncă o privire fugară asigurându-se că sunt toţi. Verucosul începu să molfăie biscuiţii, îi culegea tacticos din pachet doar cu gura. Locul din stânga era liber. Ea se mutase în faţă lângă şofer. Avea ochelari de soare şi conversa fericită. -Pot împrumuta cartea dumneavoastră? O răsfoiesc până terminaţi de mâncat.

Somnul

Cândva, ne petreceam nopţile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale oraşului, adăugam frontoane şi capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, aşa cum nici cel mai puternic cutremur, de care ştiam, nu reuşise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în şuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veşnică precum aceste insomnii fără sfârşit.


122 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea şi ziua, eram îmbrăţişaţi şi savuram, parcă legaţi ectoplasmatic, aceleaşi minuni ale lumii tinereţii. Ne împărtăşeam fiecare gând, fiecare instinct pornit inconştient din partea neînţeleasă a creierului şi resimţit cu fiori de celălalt. Eram narcisiaci faţă de lumea prea anostă pentru imaginaţia noastră, admirându-ne superbele flori în ochii plini de admiraţie a perechii. Viaţa avea alt ritm în iubirea noastră şi nu ne agăţam încrâncenaţi de ea, o lăsam să curgă lin, bucurându-ne de voluptatea insomniei, până când ea s-a îmbolnăvit de somn. Mai întâi, n-a venit la obişnuita noastră întâlnire nocturnă, lăsându-mă pradă geloziei, făcându-mă să mă zbat cu ochii deschişi în coşmaruri ce mi-au tulburat pentru prima oară apele inocenţii. „Am dormit”, a fost explicaţia simplă şi naivă sub care bănuiam doar prefăcătorie. Nopţile ei de „somn” au continuat neabătut. I-am urmărit fereastra cu îndârjire nopţi la rând. Singură în cameră, în pijamaua cuminte, îşi pieptăna absent părul în care, altădată, îmi scăldam mâinile lacome în unduirea lui mătăsoasă. Îşi spunea în picioare rugăciunea şi se culca, aşa cum n-aş fi crezut vreodată că un om poate să-şi petreacă jumătate din existenţă. Dragostea noastră şi-a urmat cursul firesc, ea îşi dormea cuminte nopţile, eu număram ca turbat secundele până la răsăritul care o trezea, leneş întârziind să mi-o aducă. Când am împărţit acelaşi pat, somnul ei a început să se prelungească. Era un duşman pe care îl acceptam ca pe o boală incurabilă, ca pe o monedă de schimb, ca pe o întrerupere a vieţii de o comă cu termen prestabilit. Dar, nu-i puteam accepta visurile, mai cu seamă pe cele şăgalnice în care apăream drept personaj de-a dreptul sinistru, sau cele despre morţi, cerându-i habotniciei ei plicticoase pomană. Mă feream să-i stimulez în vreun fel imaginaţia, să-i dau prilej de excitare a dorinţelor comune, pentru a se închide în visul ei şi a-şi oferi ce nu putea obţine în realitate. Temerile mele se dovedeau neîntemeiate. Visurile nu ieşeau la suprafaţă. Privindu-se în oglindă, când îşi pieptăna părul, uita totul. Pentru scurtă vreme era a mea până ce începu să utilizeze ca medicament pentru durerile de cap reprize mari de odihnă, fără ca acestea să-i afecteze cumva noaptea.


123 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Neîmpăcat, am început să spionez acest duşman tăcut. În lumina slabă a veiozei, încercam să descifrez furnicarul de imagini perindându-se pe sub pleoapele închise, tresăream la fiece zgomot provocat de avatarurile acestei relaţii primejdioase sau încercam sămi îngemănez somnul meu agitat cu visurile ei calme şi neştiute, aşa cum ne uneam insomniile în nopţile de feerie. Zadarnic, chiar şi dormind lângă ea nu-i puteam prinde nimic din candoarea şi imaginaţia care îmi marcase dragostea pentru ea. Nu-mi rămânea decât să folosesc trupul ei gol drept masă de scris, să-mi înmoi foile toamnei veştede în transpiraţia ei fină, să caut modele pentru personajele fără suflare în chipul ei veşnic imobil. Somnul ei mi-a devenit personaj. Trecutul nostru s-a scurs ca cerneala proastă pe câteva pagini pierdute prin mormane de hârţoage, iar ea a continuat să doarmă tot mai mult, ca o crisalidă înaintea marii renaşteri. Mai aştept încă acea trezire lângă trupul ei letargic, dar zorii şi sfârşitul insomniei mele nu sunt motive pentru a-şi întrerupe visurile neştiute.

Creanga de vâsc

Încă nu venise vremea să deranjeze apatia acelui stejar bătrân şi singuratic, pentru a-i sacrifica vâscul. Fructele lui străluceau atrăgător. Era pată de culoare în mohoreala clisoasă. Toate acele drumuri repetate, cu aceleaşi gânduri, având doar un reper vizual, iau rămas în memorie ca o singură călătorie în momentul în care s-a apropiat zdrobind covorul de ghinde, şi-a sprijinit bastonul de arborele secular, mângâind asprimea scoarţei şi imaginându-şi puncte de sprijin pentru escaladare. Fericirea lui depindea de hazardul zborului unor păsări ce ignorau toxicitatea fructelor vâscului de stejar. Din acea călătorie cu multe feţe, nu-şi putea aminti îmbrăcămintea; selecta doar o mică parte din fluxul gândurilor şi compunea, într-un puzzle alb-negru, puţinele imagini ce aveau puterea să-i rămână întipărite pe retină. Aproape zilnic, trecea pe drumul devenit imaginar, pe lângă stejarul cu vâsc, fără să-i poată ignora chemarea, fără să-şi dea seama că e orb; lipsa de culoare se datora distanţei în timp de la ultima lui călătorie de îndrăgostit şi până la momentul în care retrăia, în amănunt, acel drum cu sute de capete.


124 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Acum, acea dragoste era îngropată în uitare. Călătoria îi lăsase mai multe amintiri, decât dezmierdările ei seci. O ştia fericită, invulnerabilă la jocurile cu sorţi schimbători ale anotimpurilor vieţii. Oamenii fericiţi pot fi uşor de uitat, până la auzul acelui glas voit călăuzitor. Vocea cu inflexiuni neobişnuite îi evoca locuri, culori cărora le uitase numele, mlădierea leneşă a unor lujeri sau zborul către moarte al efemeridelor. Nu putea decât s-o urmeze pentru culoarea lucrurilor uitate. Ajunse să creadă că acea creangă de vâsc îi va reda tot ceea ce pierduse prin orbire. Puterea ei îl va vindeca , va ajunge să râdă din toată inima, va uita noaptea şi îi vor fi dezmorţite simţurile. Străbătu încă o dată drumul fără a să mai audă glasul călăuzitor. Calea i se deschidea firesc, asemeni unei cărţi. Nu se lovea de obstacole noi, iar pe cele vechi le regăsea cu bucuria cunoscătorului. În harta lui biologică, nu era necesar să adauge ori să rectifice nimic din vechile amănunte. Mergea ca o pasăre călătoare cu o sămânţă gata să germineze, ca un purtător naiv al speranţei parazitului. Paşii lui erau tot mai grăbiţi; aproape că îi simţea umbra. Credinţa îi dădu puterea să escaladeze, să găsească puncte de sprijin şi să nu ia în seamă răul de înălţime din tinereţe. Acolo sus, cu mâna întinsă spre mănunchiul închipuit, cu frunzele verzi-cerate şi fructele alb-sticloase, se gândi la nemărginirea livezilor, la oamenii cenuşii, tăind din avântul spre cer al merilor, forţându-i să rodească, acolo jos, la îndemâna oricărui culegător. Îşi imagină ulii planând în căutarea vânatului, săgetând aerul cu mesajul morţii. Auzi cursul pâraielor încorsetate în maluri tăioase de gheaţă căutând un ogaş de evadare, un loc de băltire liniştită şi pământ reavăn, însetat. Prevăzu mirarea ei sinceră şi sărutul sub vâsc, dar nu gândi că el este mesagerul.


125 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


126 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Ioan Crișan

S-a născut la 4 ianuarie 1957, în Sibiu. A absolvit Liceul „Octavian Goga”, secţia filologie și Şcoala tehnică de maiştri din Sibiu, A colaborat la diverse ziare şi reviste: Flacăra, Paradigma, Obiectiv mehedinţean, Dunărea de Jos, Intercultural, Visul, Rapsodia, Justiţiarul ş.a. din 2005 până în prezent. Volume publicate: - „La stânga”, roman în 2 volume, 2006, Editura Arhip Art, Sibiu; - „Lume…Lume!”, pamflete şi schiţe umoristice, 2007, Editura Arhip Art, Sibiu; - „Sună şi-ţi va deschide Hortensia!”, nuvelă, 2007, Editura Arhip Art, Sibiu; - „Pe-un picior de bai, pe-o gură de…vai!”, schiţe şi povestiri, 2008, Editura Salgo, Sibiu; - „De râsul corului”, 2009, proză umoristică, Editura Arhip Art, Sibiu. - „Ţurai”, 2009 - scenariu de film scurt-metraj, Editura Arhip Art, Sibiu

Premii: - premiul de debut la Concursul naţional de proză „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, ediţia a XXV-a, 24-26 noiembrie 2006 cu romanul „La stânga”; - marele premiu la concursul literar „Visul”, 2007, pentru proză scurtă organizat de Asociaţia Culturală „Florema Design” Orăştie;


127 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- premiul pentru cea mai bună carte de proză umoristică la Festivalul de Umor „Ion Cănăvoiu”, organizat la Tărgu-Jiu şi Runcu-Gorj, 18-21 octombrie 2007, pentru „Lume…Lume!”; - premiul festivalului, secţiunea volume - creaţie literară în proză la Festivalul Naţional de satiră şi Umor „Zâmbete în Prier”, 13 aprilie 2008, organizat de Consiliul Local şi Primăria Vişeul de Sus; - menţiune, secţiunea volume publicate, la Festivalul de Satiră şi Umor „Mărul de Aur”, ediţia a XXIV-a, Bistriţa, 1-2 aprilie 2008; premiul trei la concursul de proză umoristică „Alo, Păstorel!”, Iaşi, 2009 În curs de apariţie pentru anul 2010: - Însemnări pe cord deschis - schiţe şi amintiri; - Potcoave de cai beţi - schiţe umoristice. În lucru: -

La o secţie de votare - piesă teatru în două acte, comedie; Escrocul leneş - roman; Trei - nuvelă pe temă biblică; Gluga - nuvelă; Trecea şatra, trecea! - nuvelă.


128 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

MUZA MEA CEA NEISPRĂVITĂ…

În cele ce urmează am să vă povestesc cum a căzut pe capul meu treaba asta parcă de necrezut, dar până la urmă extrem de profitabilă pentru mine şi familia mea. Este drept că acum, de când sunt cine sunt, am multe satisfacţii pe care nu le-a visat neam de neamul meu şi o duc mai bine decât aş fi sperat vreodată, dar parcă uneori îmi amintesc cu nostalgie de timpul când lucram vatman la transportul în comun. Aşadar… Munca de vatman nu era deloc grea, nu trebuia să schimbi câte o roată pentru că aveai pană. Şi în acelaşi timp să spui înciudat printre dinţi clasicul: a venit frigul şi gerul, a belit ceva, şoferul… Nu! Ori să te târăşti pe sub tramvai în toiul iernii sau pe ploaie pentru că s-a stricat nu ştiu ce. Din contră, cu timpul, pentru că nu prea aveai ce face cu mâinile neavând volan, te apucai de diverse preocupări, care mai de care mai utile sau nu, asta după felul de a fi al vatmanului. De pildă, mulţi dintre ai noştri ne-am apucat de lucru manual, de traforaj sau de dezlegat cuvinte încrucişate. Cei care dezlegau asemenea cuvinte, încrucişate de alţii, erau cei mai mulţi pentru că erau ajutaţi la dezlegare şi de unii dintre călători, de regulă de pensionarii care stăteau mai în faţă privind în cabină. La cuvinte mai grele vatmanul putea ieşi din cabina lui de protecţie ca să-i întrebe şi pe alţi cunoscători mai din spatele vehiculului. Alţii dintre ai noştri se jucau, din prea multă plictiseală, cu nişte cuburi pe care trebuiau să le învârtească până formau nişte culori. Doar cei noi, cei prea leneşi sau cei fără dexteritate, stăteau pur şi simplu cu mâinile încleştate de manete, de cele mai multe ori privind în gol, surzi la orice se întâmplă în jurul lor. Aceştia opreau tramvaiele doar când auzeau călătorii bătând cu pumnii în geamuri. Cu greu reuşeau să-şi desfacă labele de acolo atunci când vroiau să mănânce ce aveau pus de acasă. Mai erau şi cei care nu-şi descleştau mâinile de pe comenzi nici ca să


129 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------fumeze, aşa ca tot omul şi aceştia erau socotiţi cei mai zgârciţi din toată regionala de transport în comun, zgârciţi pentru că nu vroiau să cheltuiască banii pe ţigări, motivând că nu aruncă bani pe prostii, de parcă a fuma ar putea fi o prostie! Cred că erau singurii nefumători, nu numai din regională, cum am mai spus, ci chiar din tot oraşul. Eu nu eram nici cu unii, nici cu alţii, şi ca să nu fiu luat în vizor de colegi că mă dau mare sau că sunt puturos, am început să împletesc ciorapi, o mai veche pasiune de-a mea pe care mi-am dezvoltat-o încă din anii şcolii primare, la orele de gospodărie. Cu pasiunea asta mai scoteam încă un salariu bunicel numai din împletit, apoi, nu mai spun câţi bani scoteam din mileuri şi feţe de masă făcute din macrameu. Cât nu lucrai cu mâinile, totul era să nu te ia somnul decât în zonele ştiute ca fără risc şi să nu treci de staţia următoare. Era o chestie haioasă printre colegi, care aflau repede, de la unul la altul, când cineva aţipea şi dădea buzna ca un nesimţit peste culoarea roşie de la semafoare. De păzit, erai păzit de accidente sau de alte chestii neprevăzute, chiar de şinele pe care mergeai cu vehiculul şi unde nu prea aveau curaj să parcheze sau să ruleze domnii şoferi. Deci, în principiu, ca vatman, nu putea să ţi se întâmple ceva mai grav. În cazul meu, dacă adormeam câte un pic, se mai întâmpla ca din motiv de neatenţie să-mi sară tramvaiul de pe linii. Că mai sărea uneori tramvaiul cuiva, nu era ceva ieşit din comun, şi pentru asemenea nimicuri, de obicei, nu se băga vină nimănui. Cu timpul, dacă lucrai pe aceeaşi linie, aşa cum am lucrat eu, te obişnuiai între ce staţii este mai linişte şi poţi să tragi un somnuleţ sau între ce staţii poţi doar să aţipeşti iepureşte. În rest, dacă ai înclinaţii la tot felul de activităţi în a întrebuinţa mâinile, poţi să-ţi faci avere din lucrul de mână, figurine făcute din plastilină sau traforaj. Chiar ies bani frumoşi din acest fel de a-ţi umple timpul, uneori câştigi chiar mai mult decât câştigă un amărât de ministru al transporturilor. Dacă ai dexteritate, aşa cum, fără laudă am, poţi să împleteşti ciorapi şi dormind, dar aici o să fac o mică paranteză care poate semăna şi cu un sfat pentru unii vatmani care vor pe viitor să mă copieze, adică, să nu împletească dormind la părţile unde îţi trebuie adevărată artă împletitoare, cum ar fi partea de la călcâi sau la încheiatul ciorapului la vârf. La aceste lucrări nu trebuie să dormi nici măcar iepureşte, pentru că atunci poţi greşi şi strici lucrarea pe care trebuie apoi o să o deşiri, şi astfel devii nervos. Devenind nervos, trebuie să te descarci pentru că ai desfăcut atâta din ciorap, şi cum eşti în boxa ta de vatman, unde nu ai pe cine-ţi descărca nervii, nu te poţi răzbuna decât pe claxon şi… bang-bang-bang-


130 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------bang, îl loveşti furios cu podul palmei să te audă toţi. Pietonii din zonă te aud şi, speriaţi, tind să se lipească de garduri sau de zidurile clădirilor unde sunt mai uşor de împroşcat de domnii şoferi care atunci atacă bălţile rămase după ploaie. Oricât ai fi tu, ca vatman, de nervos, ceilalţi participanţi la trafic, cum ar fi domnii şoferi sau chiar şi semişoferii de pe troleibuz, nu te bagă în seamă pentru că ştiu că lor nu le poţi face rău deoarece nu poţi pleca de pe şina mumă. Domnii şoferi sunt pentru noi vatmani ceva de neatins, ceva demn de respect, de aceea nici nu le spunem altfel decât domni. Semişoferii de pe troleibuze nu sunt prea departe, în ce priveşte valoarea, de noi vatmanii. Poate veţi spune că şi ei au volan! Ei bine, e drept că au aşa ceva, dar sunt legaţi de sus, nu din cer, nunu nici vorbă, sunt legaţi cu măgăoaiele lor de nişte fire electrice, fără de care sunt ca omul fără izmene, pentru că şi ei, ca şi noi, fără fire, n-avem autonomie. Domnii şoferi au volan în loc de nişte rable de manete cum avem noi cei mai de jos dintre conducătorii auto şi dacă, numai aşa, de-al naibii, vrei să le faci un semn drăguţ pe maşină, când crezi că le-ai prins aripa, ei mişcă delicat din volan şi ia-i de unde nu-s. Adevărat, totuşi, că este bine şi vatman, cum am mai spus. Ai avantaje şi dezavantaje, de pildă, un dezavantaj este că sunt mai multe locuri unde nu poţi să aţipeşti deloc. Să nu aţipeşti în aceste locuri este literă de lege nescrisă, pentru că în acele locuri sunt grădiniţe, şcoli şi aziluri de boşorogi. Ce e drept, aceste locuri sunt foarte rare. Eu aveam pe traseu doar un loc unde era un azil de babe slabe şi moşi caltaboşi, şi unde trebuia să fiu atent să nu-i tăvălesc câte puţin. Alţi colegi, însă, erau mai ghinionişti, pentru că pe liniile lor aveau câte două sau chiar câte trei asemenea locuri nasoale cu câte o şcoală, grădiniţă sau azil. Pe urmă, mai eşti dezavantajat de locuri unde, firesc, pavajul drumului este tare stricat, dar nici nu ar trebui să-ţi pese pentru că mergi pe şinele tale vechi de când lumea. Ai şi aici un mare inconvenient. Aceste locuri sunt cam denivelate şi drumul este mai rău decât un loc abia arat cu calul şi plugul, aşa cum se ara în vechime şi se mai ară şi în ziua de astăzi la noi, la sate. Aici, în aceste locuri, nu se ştie din ce cauză se întâmplă cele mai dese deraieri ale tramvaiului, mai ales dacă strada este mai intens circulată. În aceste locuri este contraindicat să aţipeşti pentru că una-două deraiezi, şi chiar la mine au fost cazuri, desigur nu o dată, când mă trezeam în hurducăturile tramvaiului pornit prin pavajul găurit ca la Verdun. Când mi s-a întâmplat, mă trezea scandalul pe care îl făceau călătorii când vedeau cum atelajul cu care îi duceam către gara


131 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------centrală pleca hurducăind pe unde se nimerea, prin intersecţie, giratoriu, şi intra victorios cu tot cu călători în cimitirul comunal care este pe stânga. Am spus atelajul?, pardon, aşa spuneam despre tramvaiul pe care îl aveam în primire, deoarece arăta curat aproape ca un atelaj veritabil, adus de căruţaş la târg, cu purcei. Vă rog, gluma asta să rămână între noi, ok? Bun, pentru că sunteţi de acord, promit să nu o mai folosesc decât uneori! Năpasta de care vă spun, şi care mi-a schimbat viaţa, mi s-a întâmplat cu vreo doi ani în urmă. Eram de serviciu şi tocmai mergeam cu atelajul, pardon, cu vehiculul către staţia de la Fântâna Chiorului, aşa cum am botezat noi vatmanii, semişoferii şi domnii şoferi, fântâna arteziană montată de primărie. Împleteam liniştit ceva, când, între linii, în mijlocul intersecţiei, văd o fată îmbrăcată ca una de la balamuc. Rochie albă, lungă, cu flori şi frunze uscate în părul despletit şi cu picioarele descălţate. Pe bune! Las la o parte ciorapul şi încetinesc din manete, ca să aibă timp nebuna să se ferească, dar ea… nimic. Ar fi trebuit să fiu nervos pentru că am fost oprit din lucrul meu, dar ciudat, atunci, pe moment, nu am fost. Priveam la ea cum stătea liniştită acolo, parcă era angajată de cineva de la serviciul public să oprească circulaţia cu riscul vieţii, ca scuză pentru desfiinţarea tramvaielor. Eu, dacă am văzut că aia nu se fereşte, mi-a trecut prin minte să o calc, dar nu de tot, ci numai aşa puţin, ca să-mi satisfac o mai veche dorinţă. Credeţi că noi vatmanii nu avem visele noastre, aşa cum au pompierii cu câte un foculeţ, poliţiştii cu câte o bancă de cartier mai slab păzită sau atâţia alţii, vorbind de felurite meserii, nu mă mai întind acuma la vorbă cu ce visează toţi aiuriţii. Deci, revenind la nebună, am reuşit cu un oarecare efort să opresc la timp şi să nu o calc nici un pic. Am rămas aşa, privind la nebună prin parbrizul vehicului. Aveam într-o mână ciorapul la care lucram atunci şi andrelele, iar în cealaltă, ghemul de lână cu ceva fir dat roată pe degetul arătător, şi o priveam cum sta ea acolo, la un centimetru de buşeală. Despletita doar sta aşa, cu mâinile pe lângă corp, şi privea în sus către parbriz, unde în interior eram eu, cu faţa lipită de parbrizul atelajului, pardon, de unde priveam în jos spre ea. O fi trecut destul timp de când ea se uita la mine şi eu mă holbam la ea, mi-am dat dintr-o dată seama de asta, după claxoane şi după înjurăturile celorlalţi domni şoferi din trafic, dar şi după vorbele pe care mi le aruncau călătorii din vehiculul meu. Nu reproduc ce îmi spunea fiecare dintre călători, doar spun că, la un timp, am deschis nervos uşile şi am coborât la fata dintre linii care îmi bloca drumul. Măcar dacă era un bărbat cât de cât sau un amărât de pensionar care îşi târâia neţul către piaţă, atunci puteam să iau ciomagul din


132 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------cabină şi să arăt ce poate vatmanul Iuliu, dar ce era să fac cu o biată fată străvezie! De acolo, din cabină, puteam să-i spun ceva despre mamă, dar când am ajuns lângă ea, am văzut că fata era aşa de frumoasă şi mă privea atât de galeş, încât am ajuns eu, cunoscutul vatman Moţoc Iuliu, de pe linia 13, să nu înjur pietonul, ba mai mult, să îi vorbesc frumos, şi să o rog să-mi elibereze şinele. Nici vorbă că nu mă uitam pofticios, ca tot omul, la trupuleţul ei subţire şi delicat, la decolteul din dantelă, n-ar mai fi fost deloc!, asta în timp ce îi vorbeam, dar la un timp mi-am ieşit şi eu din pepeni şi am început să ridic tonul şi să gesticulez cu amândouă mâinile. Era normal, nu?, dar ea în continuare nimic, doar îmi zâmbea. Deşi strigam şi gesticulam, aveam poftă tot mai mult să o iau în braţe şi să o feresc de acolo, dar îmi era frică să nu fie cineva cu vreo cameră de filmat prin preajmă şi să dau de dracu că am mai avut chestii la fel, când era să divorţeze Anişoara de mine. Sau după cum arăta pietoana, m-am gândit să nu-mi scape mâinile prin dedesubturile ei şi să mă apuc de giugiulit şi mozolit la ea acolo, în văzul lumi, pentru că, să ştiţi, sunt bun şi la chestii din-astea. Din sens invers am văzut că se apropia o maşină a traficului cu girofarul pornit, aşa că m-am mai înmuiat din nervi şi din fierbinţeală. Trebuia să fac ceva, aşa că am încercat să o iau pe nebună cu frumosul şi am întrebat-o întâi cum o cheamă, de-a cui este, unde locuieşte, dacă a fugit de-acasă, iar ea, în loc să-mi dea răspunsuri la ce o întrebam, a început să bată câmpii când mi-a spus dulce: - Sunt muza ta, Iuliu, am venit! Ei, nu mergea aşa. Neisprăvita asta chiar vroia să se pună cu vestitul Iuliu vatmanul, care numai că nu face spume atunci când se enervează? Sigur că ea nu m-a văzut niciodată nervos sau poate m-a văzut, dar a fost pusă de alţii să-mi caute nod în papură ca să mă filmeze, dar, de ce?, că eu nu am făcut nimic rău nimănui în ultima lună. Ei, lasă, că vedem noi ce vrea arătoasa, şi i-am strigat: - Eşti muza mea, hai? Şi eu ştiu că nu există muze decât în mintea unor aiuriţi care... Hai, mai lasă-mă cu fanteziile asta, nu cumva e o chestie de camera ascunsă, floare-tată? Sau crezi că de muze, de zâne, de dive sau alte ţoape dornice să-şi arate cracii şi fizicul pe toate drumurile şi prin toate tabloidele îmi arde mie acum? Nu mai ştiţi ce să inventaţi fir-aţi să fiţi de nehalite, dar cu mine nu vă merge! Eu, ghetosul, nu ştiu pe unde să mai scot cămaşa cu atâtea pe cap! Am comandă urgentă de ciorapi pentru una de la azil, nevasta pune conserve pe iarnă şi mă sună pe mobil


133 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------că nu-i ajung gogoşarii, să-i mai cumpăr încă cinci chile, sunt certat cu administratorul de bloc pentru că m-a greşit la taxe şi aici, uite… traficul s-a blocat din cauza invenţiei tale că eşti muză. Am oprit şi eu ca prostu când te-am văzut, şi ce-ţi pasă ţie că eu iau amendă! Ei na, poftim, lumea s-a strâns deja şi se uită încoace ca la panaramă, iar maşina aia care s-a oprit vizavi e maşina traficului rutier, taxa-mi-ar ciorapul la care lucrez! Apar de după colţ atunci când nu te aştepţi, iar atunci când ai nevoie de ei, nu ai de unde săi iei! Hai, fată, spune cine eşti, să ştiu ce să spun la ăştia?, am întrebat-o din nou pe aia, de data asta, un pic mai rugător. Deja erau oameni mulţi strânşi grămadă, domnii şoferi claxonau, călătorii din vehiculul meu se holbau cu nasurile lipite de geamuri şi o altă grămadă privea de pe amândouă trotuarele. I-am auzit glasul dulce: - Sunt muza ta, Iuliu, degeaba te enervezi, muza ta care a venit să te înalţe! Lângă tramvai s-a oprit în scrâşnet de cauciucuri şi o maşină a poliţiei de la circulaţie, din care abia a coborât, din partea cu volanul, un poliţist gras şi din partea cealaltă, o poliţistă slabă. Pe cel gras uniforma abia îl cuprindea, probabil de aceea era descheiat la veston, la cămaşă şi la şireturi. De cum a coborât din maşină, s-a pornit pe zbierat, cum că, chipurile, eu încurc circulaţia tocmai atunci când este oră de vârf, că noi, vatmanii, numai de asta suntem buni pe lumea asta, şi dă-i şi zi-i la săracul Iuliu care se uita pierdut când la el, când la aia dintre şine, pe care mai era puţin şi o tăvăleam. Eu eram cel muştruluit de toţi, iar ea, care purta toată vina, doar zâmbea sfioasă ca o bătrânică la care i se face curte de către un coleg la coadă la medicamente compensate. Printre frânturile poliţistului gras, mai înţelegeam că de cinci minute îl sună toţi şefii, cum că cineva a dat peste cap la Fântâna Chiorului tot ce înseamnă trafic. În timp ce el striga şi gesticula fără să bage în seamă pe nimeni, doar pe mine, am auzit că mă strigă cineva. Era Sergiu de pe un alt tramvai 13, pe contrasens, oprit lângă al meu. Am întors capul şi am văzut că lângă tramvaiul lui staţionat, era oprită şi o salvare cu girofarul pornit. Cum de n-am auzit-o, m-am întrebat şi apoi, deodată, în toată hărmălaia, am auzit-o pe aia, care-mi spunea că e muza mea: - Să nu-şi fie frică, Iuliu, pentru că ţi-am spus, am venit să te fac om… - Să taci! Nu vreau să te mai aud, am întins acuzator un deget spre ea şi atunci, dintr-o dată, nu am mai văzut-o acolo, de parcă chiar am călcat-o, şi toată lumea era strânsă în locul ăla


134 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------pentru accident. M-am speriat şi am început să mă agit, îngrozit că nenorocirea chiar s-a petrecut. Am început să caut după ea pe sub roţi, când l-am auzit pe Sergiu: - Bă, Iuliu, te simţi bine, bă! - Da‟ de ce, Sergiu! - Păi, văd că vorbeşti singur, bă! - Ce singur? Vorbesc cu tipa asta care mi s-a pus înaintea tramvaiului şi nu vrea să se dea la o parte să pot pleca! - Ce gagică, Iuliu? - O neisprăvită care, cică, a venit să mă facă săraca… - Bă, aia cu care vorbeşti e roata din faţă a tramvaiului! Mai mult, cu forţa am fost suit în salvare şi dus la un spital, nu ştiu care, unde mi s-au făcut analize de tot felul, apoi, un doctor bătrân m-a consultat şi m-a ciocănit peste tot, mai ales la cap. Fiind angajat în transportul public, doctorul a dat mare atenţie la tot ce răspundeam la ce mă întreba el. Îmi acorda, privindu-mă atent, mai multă atenţie decât dacă ar fi consultat un amărât de pieton. Până la urmă analizele au ieşit bune, aşa că moşul doctor a propus să mi se dea drumul acasă, cu specificaţia că trebuie să rămân la domiciliu pentru cel puţin o lună. Mai spunea că, pentru stresul care la mine era evident, trebuia să mă odihnesc, şi în acest timp, să fac activităţi uşoare, ca de pildă, împletitul coşuleţelor din nuiele. Auzi la el, ce spunea? Cică, eu eram ăla stresatul, eu care împleteam ciorapi cu o dexteritate care le uimea până şi pe femeile guralive care numai asta făceau toată viaţa. Nici şeful de depou nu mă întrecea la împletit ciorapi, deşi nu pot spune că la goblen nu era mai bun decât mine. În timp ce mă duceau pe sus spre salvare, am încercat să le spun ălora ce mi s-a întâmplat, dar nimeni nu mă credea că toate câte mi se întâmplau erau din cauza unei tipe care nu avea de lucru şi spunea că este muza mea. Mai rău a fost că miam dat seama în salvare, unde a apărut şi ea. Se pare că numai eu o vedeam, şi atunci când apărea şi îi spuneam ceva, ziceau oamenii că tot eu sunt cel care am ceva la cap. În timp ce scria constatările şi diagnosticul aflat după primele investigaţii, doctorul cel bătrân ma invitat să aştept hârtiile afară, lângă recepţie. Am ieşit şi priveam pe pereţi la tablourile aiurite atârnate pe acolo, când, din nou, a venit muza de care v-am mai vorbit, să vadă, chipurile, cum mă simt. Auzi, neisprăvita, de parcă eram singurul om de pe pământ de care se putea lua. Măcar dacă m-aş fi ales cu ceva din frumuseţea ei şi frăgezimea corpului, dar aşa? M-a întrebat direct, de cum a apărut în rama unui tablou de pe un perete al coridorului:


135 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Cum te simţi, dragă Iuliu? Nici nu am vrut să-i răspund celei care îşi spunea muză, pentru că erau oameni acolo şi nu vroiam să fiu trimis înapoi la doctorul bătrân pentru că iar vorbesc singur. Sau puteam să vorbesc răstit şi, mai rău, să gesticulez, aşa cum făceam tot mereu când mă enervam pe câte ceva. Nu eram singur acolo, mai era la un ghişeu o soră cu părul creţ, care se făcea că scrie ceva pe o hârtie şi apoi mai era un agent tuciuriu şi solid de la firma de pază. De pe după unele ferestre, am simţit că eram privit curios de alte persoane, aşa că, numai să nu o mai văd pe aia, am întors capul către o fereastră şi priveam prin ea în curtea spitalului. Doctorul a terminat de scris şi venea către mine dinspre cabinetul lui, când, dintr-odată, pe nepregătite, aia m-a întrebat: - Vrei să te faci poet sau dirijor, Iuliu? - Ce?, nu am mai putut rezista şi am întors capul spre ea. Nu mai era în rama tabloului, era lângă hidrant şi se juca cu o floricică, probabil luată din păr. Bucuroasă că i-am răspuns, a continuat: - Te pot îndrepta către orice vrea muşchii tăi, Iuliu. Să te bucuri că ai fost ales pentru asta sau că ai căzut la zar, cum am auzit că se spune pe la voi, la depou. Alege ce vrei: poet, prozator, dirijor, ţambalagiu, repet, ce vrei tu dragul meu şi află că în orice categorie te ajut, va fi artă pură!, apoi muza, după ce a terminat de vorbit, s-a rezemat zâmbitoare de hidrantul de lângă ea, ca un băutor de bere la o cârciumă. Asta m-a enervat peste măsură şi: - Nici un poet, dirijor sau măturător, să fie clar! Mie să îmi dai pace, eu vreau să rămân cu tramvaiul meu, cu andrelele mele, cu amărâţii de călători, cu… m-am răstit la ea. Doctorul s-a speriat şi s-a retras după o uşă, iar agentul şi sora de la ghişeu au devenit atenţi. Unul dintre ei, nu mai ştiu care, pentru că amândoi aveau vocea dogită, m-a întrebat: - Vorbiţi cu hidrantul? - Vorbeşte tu cu hidrantul dacă vrei, grasule şi pietonule, eu vorbesc cu muza! - Aha, şi cum o cheamă?, îşi duse agentul mâna spre fluiericea atârnată de gât. - Nu ştiu, zău dacă ştiu!, m-am mai muiat eu simţind că iar am greşit când am răspuns muzei. Am continuat, ca o justificare parcă:


136 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Nu vrea să-mi spună, a naibii, nu mi-a spus nici când m-a făcut să opresc traficul! Nu am văzut că în tot acest timp, cât am vorbit cu cei doi dogiţi, s-au adunat în jurul meu mai mulţi oameni din personal, apoi am fost înşfăcat şi dus pe sus la izolare. Probabil că au fost chemaţi de doctor prin telefon. La izolare, vreau să spun că nu este chiar aşa de rău, trebuie doar să stai liniştit, să mănânci ce ţi se dă, apoi să dormi sau să te faci că dormi. Eu m-am prefăcut că dorm până seara, când a venit soţia mea să mă vadă. În tot acest timp mi-au lipsit cel mai mult andrelele. Muza a venit la căpătâiul meu de mai multe ori şi sunt sigur că şi-a dat seama că mă prefac, dar numai a chicotit şi apoi a intrat în perete. Când a venit soţia, muza nu era acolo şi m-am bucurat. Anişoara, soţia mea, a plâns doar atât cât să o vadă cei de acolo din personal că mă iubeşte, apoi mi-a spus să stau liniştit, că în curând se va face o comisie formată din doctori specialişti şi se rezolvă toate în cazul meu. - Deja am devenit un caz, dragă?, am întrebat-o privind peste tot să nu apară muza şi să râdă. Mi-a mai spus, săraca, că nu sunt chiar un caz, a spus şi ea aşa, apoi mi-a spus că mi-au fost aduse acasă, de un coleg, lucrurile rămase în tramvai. De cele din dulapul de la depou încă nu s-a atins nimeni, pentru că nu se ştia încă în ce stadiu sunt cu boala. Mi-a spus că lucrurile din tramvai au fost aduse de Sergiu, ceea ce m-a făcut să sar în sus: - De Sergiu, nehalitul de pe 13? Şi pachetul cu mâncarea tot el l-a adus? - Da, a adus tot: mâncarea, ciorapii gata împletiţi, lână de mai multe culori, andrelele şi nişte mileuri începute. Zicea că ciomagul din cauciuc este tot acolo jos, la ieşirea din cabina conductorului. Mai spunea că, dacă nu te mai întorci la lucru, acesta îi va rămâne următorului vatman. Aşa este, Iuliu? - Da, ciomagul trece din om în om. Şi eu l-am moştenit de la bătrânul Imre care a ajuns să vadă peste tot numai cavaleri în armură! Îl mai ţii minte pe bătrânul Imre, Anişoara? - Îl ţin, săracul de el! Să nu uit, ai mai avut ceva în cabina vatmanului, Iuliu? - Vai, ce-am uitat, am avut caietul cu modele. Mi l-au luat ticăloşii să-şi facă copii! - Ce modele?


137 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Modele de tricotat şi alte chestii din-astea. Lasă că îi prind eu, vede ăla cine-i Iuliu Moţoc! Ce face copilul, de ce nu l-ai adus? - Copilul unde îl ştii, acasă la calculator. Cum era să îl aduc aici la spitalul de… Nu învaţă el destule prostii din reviste şi pe internet? Avea dreptate Anişoara, dar cum era să recunosc asta în prezenţa muzei, care a apărut dintr-o dată şi acum, cu nişte căşti pe urechi, îşi făcea de lucru cu perdeaua ferestrei pe care şi-o punea peste faţă, aşa ca o turcoaică şi îşi mişca provocator bazinul într-un dans oriental. Bine că nu o vedea Anişoara, sau poate o vedea soţia şi vroia să vadă cum mă comport eu de faţă cu amândouă! Nu, sigur nu o vedea, mama ei de muză despletită. Cel puţin era bine, că până să vină soţia am fost de trei ori la veceu să fac treaba mică şi nu a venit acolo deloc. Sau a venit şi nu am văzut-o? Se poate! Am mai povestit cu Anişoara de una, de alta, simţeam că încerca să se poarte blând cu mine, mai ales când vedea că privesc într-un punct fix. După o jumătate de oră, ca să scap măcar de prezenţa uneia dintre ele, şi pentru că de prezenţa muzei nu aveam cum, i-am spus Anişoarei că ar fi timpul să se cam care pe acasă, nu de alta, dar era copilul singur. S-a bucurat de spusele mele şi, în timp ce îşi aduna poşeta, fâşul, telefonul, rebusul, creionul şi ce mai avea pe acolo pe pat, eu am privit pe furiş la muză ca să văd ce face. Vă spun sincer că am rămas cu gura căscată. Neisprăvita, aşezată turceşte direct pe duşumea, socotea concentrată ceva pe degete, fără să ne bage în seamă. Ce va inventa din nou? Vecinul Badiu se făcea că doarme, numai să audă dacă vorbim noi, eu şi Anişoara, despre el. Despre acest Badiu, şi cum am avut de-a face cu el cât am stat la nepericuloşi, am să vă povestesc câteva faze trăite pe viu. Nu voi povesti chiar tot ce am auzit despre el, pentru că cei mai mulţi dintre cititori îl cunosc şi ştiu ce poate, dar voi povesti cum, prin el, m-am propulsat spre vârf. Deci: Nepericuloşii erau cei care nu făceau rău altora, adică făceau rău doar cu gura, şi nu era bine să-ţi prinzi mintea cu ei pentru că te spurcau de nu te vedeai. Nepericuloşii, cum nu erau periculoşi în viziunea unora, nu trebuiau supravegheaţi tot timpul de asistenţi sau de oamenii de ordine, poate şi din cauza lipsei de personal. Erau pe acel palier patru saloane de câte opt sau zece paturi cu nepericuloşi şi două de două paturi pentru cei privilegiaţi, cum era Badiu, unde am nimerit şi eu. Bolnavii din ele erau unul mai trăznit decât celălalt, dar nici unul nu-l egala pe Badiu. El era, cum să spun ca să mă înţelegeţi, era frişca nepericuloşilor. Ce


138 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------scotea el din gură era sfânt şi pentru femeile de serviciu, echipate cu arme defensive, arme ca mopuri, teuri şi mături, care erau folosite pentru cei bolnavi duşi cu pluta. Punctul forte al lui Badiu era că mereu ţinea discursuri. De regulă acestea sunau cam aşa: - Mai mă-ntrebi? Porcii sunt nişte fiinţe normale ca şi noi şi, de aceea, nu trebuie chinuite la fiecare sfârşit de an, mai ales ramura latină a acestui regn. Soluţia pe care au găsit-o mai marii lumii este de împuşcare a acestor animale cu carne atât de gustoasă, dacă e pregătită ca la carte. Când le vine rândul să fie sacrificate pentru hrana măgarilor de oameni, şi mie mi se pare cea mai convenabilă şi umană soluţie împuşcarea lor în cap. Porcii, spunea el cocoţat pe ceva mai înalt ca să privească de sus atunci când le vorbea celorlalţi bolnavi în saloane sau în curtea spitalului, porcii nu au media de viaţă mai lungă decât omul sau celelalte vieţuitoare, pentru că din cele mai vechi timpuri au fost învăţaţi, de cei care îi prăsesc şi îi ţin pe la casa lor, cu tăierea la fiecare Ignat. Prin împuşcare este şi mai curat, mai igienic, mai filozofic, mai domestic şi, de ce nu?, mai mă-ntrebi?, nici nu te poţi tăia la deget şi să sângerezi ca un porc castrat. Scapă câte o scroafă ţâţoasă şi bulănoasă încă doi-trei ani mai mult decât marea masă porcină, dar scapă numai ca să reproducă frumos şi elegant. Nici nu trebuie să avem maternităţi moderne, cu rezerve dotate cu ce este mai nou în medicină, doctori coafaţi fantezist şi moaşe dolofane. Nu!, ne trebuie doar o şură sau un coteţ în care să ardă un bec chior, o sticlă cu ceva, puţină curiozitate şi un scăunel sau o băncuţă de unde putem privi ce face scroafa şi cum se descurcă. Asta numai dacă nu avem somn în acea noapte. Cineva trebuia să o spună odată şi odată, iar pentru că înaintaşii mei nu au avut curajul necesar, o spun eu, tare şi răspicat: oamenii din ziua de astăzi ar trebui să înveţe de la porci cum să se înmulţească!, pentru că populaţia omenească a planetei, comparativ cu drăgălaşele animale, a crescut îngrijorător de mult. Aţi înţeles?, desigur că nu, dar nici nu trebuia! Revenind la porci, dacă tot trebuie să fie sacrificaţi drăguţii, atunci să nu se mai folosească tradiţionalul cuţit lung şi subţire pe care porcul numai când îl vede i se face pielea de găină, ci să se folosească glonţul aprobat de UE. Mă gândesc la biata broască ţestoasă, acea vieţuitoare care trăieşte până nu mai poate, am auzit că sute de ani. Dacă acea ţestoasă ar fi fost preferată încă din vechime de cei mai mulţi oameni în locul porcilor, atunci ce ar fi fost? Te serveşte cineva cu nişte cârnat afumat şi usturoiat din belşug şi, după ce mesteci bine ca să îi simţi aroma, îl întrebi pe cel


139 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------care te-a servit; „- Bun cârnat, când ai tăiat ţestoasa?” iar el, desigur, îţi răspunde;”- Cum când, de Crăciun!” Atunci mă întreb, striga Badiu, de unde atâtea ţestoase pentru fiecare familie? Vă spun eu, din re-pro-du-ce-re! Hai că gloanţe s-ar găsi pe ici pe acolo, dar de unde ţestoase care trăiesc sute de ani. Mă repet, din re-pro-du-ce-re! Mai mă-ntrebi? Sau din speculă, poate! Dar despre ţestoase îl las pe altul să vorbească, eu sunt un clasic şi susţin că mai bine este cu porcul cum a fost şi până acum! Gloanţele porcine îi vor îmbogăţi pe mulţi, se va crea o nouă industrie, cu multe locuri de muncă bine plătite pentru că porci sunt mulţi şi… Fiecare ascultător avea locul lui în auditoriu şi, dacă cumva îşi schimba cineva poziţia, Badiu, cocoţat pe scăunelul portarului de unde îşi ţinea cuvântările din curte, observa imediat şi îl punea la punct pe uituc: - Tu, ăla chel şi cu urechile blege, tu-tu, de ce nu îţi păstrezi locul? Treci imediat după lunganul din stânga dacă vrei să nu mă supăr! Sau vrei? Mai mă-ntrebi? Şi tu, ăla cu capul umflat, repejor la locul tău! Bolnavii, cărora le vorbea Badiu când avea momente, se manifestau fiecare în felul lui, câte unul asculta apatic privind undeva într-un punct fix, alţii erau zgomotoşi şi strigau urale nu ştiu cui, cei mai mulţi de la izolare loveau cu lingurile în gratiile de la camerele unde erau izolaţi, băteau cu capetele în ele, iar câte unul sau doi îşi rupeau hainele jurând că în curând se vor apuca de împuşcat porcii întâlniţi pe stradă. Cei mai atenţi la vorbele lui Badiu erau doi din bolnavii mai vechi, care stăteau în primul rând de ascultători. Era vorba de doi fraţi gemeni, unul Ionică iar celălalt Petrişor şi nu mai ştiu cum era numele lor de familie. Ei ascultau aparent neatenţi ceea ce spunea Badiu şi apoi, după câte o vorbă care le convenea de minune, se întorceau faţă în faţă, se priveau în ochi şi îşi croiau palme cu toată seriozitatea din lume. Să dau un exemplu ca să fiu mai clar? Bine, voi da, deci să îl ascultăm pe vorbitor: - Dacă nu mai avem gloanţe pentru porci, cel mai uman mijloc ca să ajungi la inima sensibilă a animalului este să îi dai să mănânce o pâine unsă cu un litru de rom, care îi face carnea mai fragedă. Nici nu se va sinchisi când îi bagi cuţitul unde trebuie, vă asigur eu ca un dârz apărător al animalelor, dar cum am mai spus, asta se face numai când nu avem gloanţe la îndemână! În acel moment, Ionică se întorcea către fratele lui şi îi cârpea o palmă care speria vrăbiile din tei şi îi făcea pe toţi să


140 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------întoarcă capetele. După ce îi mai croia una şi pe obrazul celălalt, Ionică îi spunea: - Cu rom, ai înţeles? Petrişor nu avea ce să caute acolo dacă nu îi răspundea cu aceiaşi monedă, adică: - Da, cu rom superior, dacă nu avem rom, facem rost… şi atent unde loveşte, îl altoia pe Ionică cu două bucăţi zgomotoase, apoi ascultau liniştiţi mai departe. Sau, să luăm la întâmplare aceeaşi manifestare a celor doi gemeni, când Badiu tocmai vorbea de alte animale: - Iepurii de casă nu pot fi împuşcaţi pentru că s-ar cheltui prea multă muniţie, deci corect ar fi ca să-i strângem de gât înainte de a fi jupuiţi şi pe urmă gătiţi. Pun pariu cu oricine, că în acest mod, urechiaţii nu vor sângera ca atunci când li se va tăia beregata. Găinile şi alte galiţe se leagă cu sârmă apoi se bagă cu atenţie în priză dar ţinând în mâini partea izolată a firelor, iar oile, caprele, viţeii şi câte o vacă şuie, se pot tăia clasic. Despre aceste animale nu sunt precizări din partea UE, deci cuţitul bine ascuţit e numai bun! Mai mă-ntrebi? Dinspre auditori se auzea imediat o palmă urmată de alta, apoi glasul lui Ionică: - Poate nu taie bine cuţitul! Apoi, la scurt timp, alte două lovituri la fel de sunătoare şi glasul lui Petrişor: - Dacă nu taie, luăm altul bine ascuţit de pe raft… La fiecare ieşire în evidenţă a lui Badiu, cei doi fraţi aveau între cinci şi şase cârpeli reciproce, apoi, la sfârşit, plecau la braţ înspre salon şi mult timp erau liniştiţi. De fapt, după ce Badiu termina discursul, toţi bolnavii se linişteau ca prin farmec. La un moment dat, s-a sugerat chiar să fie angajat de spital pe post de psiholog, dar Badiu, care avea alte năzuinţe mai înalte, s-a opus. După ce ascultau discursurile, cei mai mulţi dintre bolnavi nici nu mai aveau nevoie un timp de sedative, ceea ce însemna o economie mare pentru bugetul spitalului. Asta a ţinut până când un medic, doctorul Făsui, s-a înscris de bunăvoie în societatea omenească de împuşcare a porcilor, al cărei preşedinte de necontestat era Badiu. El şi-a rupt halatul în semn de solaridate cu hotărârea UE. Domnul director al spitalului, doctorul Birlice, care privea de fiecare dată aceste manifestări de după perdeaua de la geamul biroului rozânduşi unghiile, a interzis cuvântările celor bolnavi şi a aprobat formal pe cele ale asistentelor. Vroia să vadă ce iese din aceste cuvântări, dar


141 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------pe asistente nu le ascultau decât cei imobilizaţi la pat, aşa că, la început, au fost doar şoapte, apoi bolnavii au prins curaj şi îl cereau tot mai răspicat lui Badiu să le vorbească din nou despre tema lor dragă, despre cea cu porcii. S-au iscat scandaluri, Badiu, ca lider local al bolnavilor, s-a gândit să intre în greva foamei, dar cum această grevă se întinde pe prea mult timp şi lui îi era mereu foame, s-a declarat în greva urinei. Nu va mai face pişu niciodată până ce domnul director nu va reveni asupra deciziei de a interzice cuvântările. Era o singură chestie, adică, dacă totuşi nu-şi va putea ţine urina pe tot timpul grevei, asta nu mai era problema lui şi va face direct în pat. Ceilalţi bolnavi au solidarizat cu Badiu şi au intrat în bloc în aceiaşi grevă a urinei, spre disperarea femeilor de la spălătorie care de atunci aveau de lucru până peste cap. Când au fost anunţate că li se va schimba programul şi vor lucra în trei schimburi, toate cele şase femei de acolo au hotărât să intre în greva cearceafurilor udate, aşa că s-au blocat grămadă în spălătorie. Administratorul era disperat şi el, aşa că forţat de împrejurări a găsit, ca o ultimă soluţie, declararea unei greve, greva fără cearşafuri curate, cum i-a venit să spună atunci când a declarat-o. Capac peste toate le-a pus portarii, care au declarat şi ei greva porţilor închise, brancardierii şi oamenii de ordine au fraternizat cu ei şi nu mai lăsau să intre sau să iasă nimeni, nici măcar maşina care aproviziona cantina spitalului. Directorul Birlice s-a enervat atât de rău, că era să declare şi el grevă, dar după ce sa liniştit, şi-a dat seama că asta cu greva directorială e doar o prostie şi atunci, ca să fie bine, cum era mai înainte, a dat liber la cuvântări. Discursurile au redevenit libere în spitalul de boli nervoase, şi asta mulţumită lui Badiu, care astfel şi-a confirmat din nou poziţia de lider şi a căpătat încredere mai mare în forţele proprii. Avea nevoie de asta ca de aer. După o lună, când a fost externat cu diagnostic de ameliorat, s-a suit în tren şi nu s-a dat jos decât în Capitală unde a început să manifeste prin faţa palatului unde îşi avea reşedinţa preşedintele. La început nu a fost băgat în seamă, dar cum Badiu avea o ambiţie de fier şi continua să strige lozinci plimbându-se în sus şi în jos, se strângeau tot mai mulţi curioşi să vadă ce se întâmplă. La un timp, au venit din curtea palatului doi militari din serviciul de pază şi l-au anunţat pe manifestator că este aşteptat la domnul preşedinte. - De ce?, a întrebat Badiu curios. - Domnul preşedinte vrea să ştie cum este cu împuşcarea porcilor de care tot vorbeşti dumneata de o oră!, i-a răspuns un soldat.


142 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Mai mă-ntrebi? Numai atât? - Dar ce altceva? - Nu ştiu, am întrebat şi eu numai aşa! Dacă vin, dă ceva de băut? - Dă! - Bine atunci, să mergem! După ce a fost controlat bine de mai multe ori şi peste tot, să nu aibă ascunse ţigări şi băutură autohtonă, i s-a luat pancarta şi a fost introdus. Preşedintele întâi l-a îmbrăţişat de faţă cu ziarişti personali, s-au făcut poze, apoi aşezat într-un fotoliu cu ochii picior peste picior, cu un pahar mare plin din cel mai tare coniac într-o mână, preşedintele l-a ascultat atent. Badiu a vorbit încontinuu timp de multe minute, a gustat din pahar, a gesticulat, a plâns, a fost ferm pe poziţie, fără frică pentru că se găseşte în faţa întâiului om mic, pe urmă a căzut în genunchi şi a declarat că se va lupta până la moarte pentru drepturile porcilor. La sfârşit, după ce a terminat ce avea în pahar, a strigat nişte lozinci în hohotele de râs ale celor prezenţi, apoi preşedintele l-a îndrumat părinteşte spre clădirea parlamentului, unde erau cei care hotărau cum trebuie aplicată o lege venită din UE. Preşedintele, care pentru popularitate avea ceva de împărţit cu domnii parlamentari, l-a condus până la uşa cabinetului şi acolo i-a spus în timp ce îşi freca mâinile mulţumit: - Şi să nu vă lăsaţi tradus de cei de acolo domnule manifestant, vă spune asta preşedintele ales! Dumneavoastră să strigaţi cât mai tare pentru a fi auzit şi înţeles, şi pentru a vă face adepţi care să fie şi ei hotărâţi şi să ştie pentru ce luptă. Poate mai aveţi pe cineva, un adept sau doi, pentru a vă uni glasurile atunci când vor veni ceva televiziuni nou-folclorice de ştiri, trimise de vreun binevoitor care se raliază cu moartea porcilor prin împuşcare, aşa precum susţineţi! - Mai mă-ntrebi? Fiţi fără grijă domnule preşedinte, lac să fie că broaşte se adună cât ai bate din palme. Numai să îmi spună cineva cum să ajung mai repede la clădirea aceea mică a parlamentului şi pe urmă, las pe mine… Preşedintele era fericit şi l-a bătut pe Badiu pe umăr: - Nici o problemă, vă vor duce băieţii mei cu maşina! Principalul e că i-am sitărit… hă, hă! Televiziunile nu erau ajunse încă acolo când Badiu a coborât din maşina luxoasă cu pancarta în mână. Maşina a demarat şi dusă a fost, iar Badiu a început să strige agitând pancarta:


143 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Gloanţe pentru porci. Ascultaţi la mine că aceste animale trebuie împuşcate! Într-un sfert de oră, în jurul lui Badiu erau adunate încă vreo zece persoane care şi-au unit glasurile cu acesta, apoi au mai venit încă trei şi încă cinci. Nişte boschetari, constructori sezonieri adunaţi la muncă de nişte patroni de pe unde i-au găsit, care izolau termic şi artistic nişte blocuri cu opt etaje, au coborât de pe schele şi cum nu au mai fost plătiţi de cei care i-au angajat, au început şi ei să îşi strige necazurile. Cum era vorba de porci, şi-au unit strigătele cu ale lui Badiu. - Porcii trebuie să moară de glonţ, striga Badiu în uralele celor strânşi pe lângă el, care erau tot mai mulţi şi mai înfierbântaţi. Când au apărut fotografii şi cei câţiva reporteri cu cameramanii lor, manifestatorii erau peste două sute. Lângă ei a oprit o maşină papuc cu număr murdar, din care cineva le-a împărţit repede nişte pancarte tematice, iar Badiu s-a trezit, nu ştia dat de cine, cu o portavoce în mână. I-a plăcut cum îi sună vocea când vorbeşte la ea, aşa că i-a dat drumul. Cum de acea manifestaţie nu ştia nimeni, şi cum se striga numai de porci şi de gloanţe, mulţi dintre aleşii poporului din clădire au plecat grăbiţi care pe unde, dar neuitând să iasă pe uşile din spate. Mai multe televiziuni au început să transmită în direct din faţa parlamentului, şi imediat unele magazine de amanet din centrul Capitalei şi unele case de schimb valutar, s-au închis suspect de repede. Provincia a reacţionat destul de prompt şi în mai multe oraşe au ieşit oamenii pe străzi, cei mai mulţi fără să ştie despre ce-i vorba. Chiar erau câte unii care cereau să le fie împărţite arme şi să pornească spre Capitală, unde poliţia chemată în grabă de opoziţie a făcut numeroase arestări. Badiu, întâi a fost văduvit respectuos de portavoce, apoi a fost invitat să ia o pauză şi să bea o cafea şi o tărie pentru refacerea glasului. Badiu, care nu băga în seamă ce se petrece în jur, a fost de acord cu băieţii şi s-a urcat în maşina albastră cu care să fie dus la un bar mai select. În maşină a fost şi el arestat şi după multe anchete, a ajuns din nou în spitalul de boli nervoase şi instalat confortabil în salonul doi, unde după un timp, am fost adus şi eu, vatmanul Iuliu Moţoc. În chestia cu porcii, toate s-au calmat pe moment, după ce capul mişcării a fost adus pentru refacere înapoi la spital unde îi era locul. Aici, în oraş, se auzea că cetăţeanul Badiu Bebe Gavrilă va fi propus pentru a deveni în curând cetăţean de onoare. O legendă vie acest Badiu, colegul meu de salon. Cu el nu trebuia să îmi prind mintea, mai ales că acum aveam altceva de rezolvat, adică, unu, ce mă fac


144 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------cu neisprăvita şi doi, cum să ajung mai repede acasă în sânul familiei. Pentru asta, trebuia să mă gândesc bine la ce am de făcut şi să-mi concep un plan. Ca să mă pot concentra cel mai bine, când gândeam, era să stau în poziţia vatmanului. Aţi auzit de poziţia asta? Eram sigur, dar să v-o spun eu! Se stă cu mâinile ca pe manete şi cu privirea într-un punct fix. Asta e, ce-aţi crezut? Aşaaa!!! Deci, cum în salonul doi nu aveam cabină de conductor şi nici ceva să aducă măcar cu ea, m-am sprijinit cu pumnii, ca şi cum ar fi fost încleştaţi pe manete, de pervazul ferestrei şi priveam prin geam. În curtea spitalului era doar muza sprijinită de un coş de gunoi, iar lângă poartă, unul în uniformă vişinie, cu cascheta dată pe ceafă, făcea balonaşe din gumă de mestecat. Nu putea fi decât portarul, ce se plictisea în lipsă de vizitatori care să-l întrebe câte una-alta. Sigur că se plictisea, săracul, şi de rebusuri cred era sătul până peste cap. La urma urmei, nu pentru rebusuri ieftine a făcut el facultatea! Muza, după un timp, a venit în salon şi s-a sprijinit şi ea de pervaz, dar m-am făcut că nici nu o observ. A stat ce a stat şi nu a mai putut rezista fără să-mi spună ceva, apoi a început drăgăstos: - Te-ai gândit la ce vrei să faci, Iulică? Atât îmi mai trebuia, să-i răspund la drăgălăşenii şi, colac peste pupăză, să mă mai audă şi Badiu, că apoi… - Hai, Iulică, de ce nu vorbeşti cu mine? Totul era să nu o bag în seamă… - Iulică, mamă! „- Da mă-ta mare, ce are?”, mi-am spus în gând. Nu mi-a răspuns şi asta m-a bucurat. Nu mă poate auzi şi deci o pot înjura în gând de câte ori vreau! - Asta să o crezi tu, Iuliu!, mi-a răspuns în ureche de data asta serios. Dacă o ţii pe-a căpoasele, atunci să ştii că putem schimba foaia!, a continuat ea. Fiecare om are o limită, aşa că nu m-am mai putut stăpâni şi i-am strigat muzei: - Ajunge! Cred că a sosit timpul să te cam cari de aici! Imediat, neisprăvita s-a făcut nevăzută şi am auzit o voce groasă: - Poate vrei una în bot! Era Badiu care s-a ridicat într-un cot şi mă privea curios. Nu-mi era frică de el, dar nici nu vroiam să îmi îngreunez situaţia, aşa că nu i-am răspuns, dar el parcă atât aştepta: - Nu mi-ai răspuns încă, vrei una în bot?, s-a ridicat el din pat.


145 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- De ce?, nu m-am putut stăpâni. - Mai mă-ntrebi? Pentru că îmi cauţi scandal şi încă la mine acasă! Pe teren propriu, cum se spune… În propriul fief! - În ce? - Fief! - Ce e aia? - Înseamnă că vi tu, un străin, acolo unde eu sunt bossul şi faci pe deşteptul în timp ce mă calci pe nervi, aia e fief! - Eu nu te calc, nene, nici pe nervi nici pe fiefuri sau cum naiba le-o spune, vreau numai să mi se dea pace. Nu am cu tine, am cu asta care a năvălit în viaţa mea, fir-ar al naibii de muză sau ce o fi fiind. Din cauza ei, acum toţi mă cred nebun! Badiu s-a înseninat la faţă şi a devenit dintr-odată prietenos: - Şi tu ai muză? - Nu! Imediat s-a încruntat: - Atunci cred că tot am să îţi dau una în bot, fie ce-o fi! Eşti pregătit? - Stai, domne, aşa, doar nu vrei să ne încăierăm aici ca doi căruţaşi la berărie. Crezi că mi-e frică de tine? - Aha, vrei să scapi! - Nu, vreau să mă laşi în pace! Uite că iar a venit nebuna, o vezi?, i-am arătat cu degetul înspre perete. - Nu! Muza sau ce arătare o fi fiind, a ieşit din peretele dinspre hol şi, cu mâinile în şolduri, privea zâmbind când spre mine, când spre colegul. - Chiar nu o vezi? - Nu, eu o văd numai pe a mea! Uite-o acolo cocoţată pe cuier, tu o vezi? - Nu! Ne-am aşezat amândoi pe marginea patului meu, ca doi prieteni în devenire, iar cea care se credea muza mea s-a pus între noi şi ne-a prins pe după umeri. Neisprăvita nu se mulţumea numai cu mine, acum a pus laba şi pe colegul de salon. L-am întrebat: - Acum, ştii unde e a mea? O simţi? - Mai mă-ntrebi! Eşti nebun, cum să o simt? - E cu mâna pe după gâtul tău, omule! Badiu şi-a dus repede mâna pe după cap, a pipăit, dar am văzut că nu simţea nimic. - Nu e!


146 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Ba da, eu o văd cu amândouă mâinile pe după capetele noastre. Acum te pupă şi râde cu capul dat pe spate! - Eşti sigur? - Dacă-ţi spun… Badiu s-a ridicat repede în picioare şi s-a depărtat spre cuier, unde a început să vorbească repede şi să gesticuleze cu mâinile. Aia a mea privea amuzată, apoi deodată a smucit capul şi imediat i s-a roşit obrazul stâng peste străvezeala ei. A dispărut în perete, apoi imediat când a reapărut tot de acolo, îşi ţinea o mână pe falcă. - Îţi place?, m-a întrebat. Badiu încă vorbea cu un perete, deci nu mă putea auzi când am întrebat-o: - Dar, ce ai? - Ce am? Mi-a dat aia a lui Badiu o palmă, cică mă dau la al ei. L-ai făcut pe Badiu să se plângă muzei lui, iar aia, una-două, sare la bătaie. Am râs bucuros: - Hai, tu, chiar? - Mai şi râzi. Vezi numai să nu râd eu, că pe urmă… adio artă! Mult mă mai chinui eu cu tine, Iuliu? - Dar cine te pune? - Cine mă pune, eşti nebun? Ai fost ales din milioane de bile… - Din ce bile? - Fiecare om are un număr scris pe câte o bilă acolo, dragă. Se trage la sorţi când şi când, şi cine iasă! - Deci sunt mai norocos decât alte milioane? - Depinde ce biloi trage la sorţi. - Biloi?, m-am mirat. - Aşa le spunem la ăia mai în glumă, noi, muzele. Sunt mai mulţi biloi: cei cu bolile, cei cu banii, cei cu arta, unde suntem şi noi, o parte din muze. Cu ştiinţa sunt alte muze mai vechi în stagiu, ce mai, sunt o grămadă. În fiecare categorie mare suntem sute de muze. De exemplu, bilele de la boli sunt de atâtea feluri că nici nu te poţi gândi. Tu ai picat când te-a tras unul din biloii artelor! M-am scărpinat în creştet dezamăgit: - Mare lucru, nişte… artă! - Nu ţi-e ruşine? Încă ai avut noroc, pentru că te putea trage la sorţi un biloi de la politicieni sau, mai rău, un biloi de la bani, atunci să te fi văzut, Iuliu dragă!


147 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Dar ce, vrei să spui că la bani era rău? - Ba bine că nu! La cei mai mulţi din cei cu bani, cu bani veniţi aşa pe de-a bordura vreau să spun, vin, pe urmă, biloii cu boala. De acolo, de la cei cu bani nemunciţi, trag ei întâi la sorţi până se satură, apoi, dacă mai au chef, trag şi din celelalte milioane de bile din grămadă. Mereu se trage acolo la tot felul de sorţi! - Parcă ai spus milioane de oameni! - Da, şi? - Păi, oameni, ştiu că sunt miliarde! - Ei şi tu, Iuliane, nu intră toţi la bile dragă. Mai sunt şi rebuturi… - Dar cum i se spune acolo de unde vi tu?, am întrebat-o. - La ce dragă?, mi-a răspuns tot cu o întrebare. - La… acolo… cum i se spune locului unde se trage le sorţi, la biloi, la biluţe! - A… nu ştiu! Adică, ştiu la noi cum îi spune, dar voi, aici, nu aţi înţelege. Ce vrei, tu?, s-a răstit ea undeva către peretele unde era cuierul. - Ce ai, dragă!, am întrebat-o speriat că vorbeşte cu spatele lui Badiu. - Soarta. Aici, la voi, îi spune soarta, mi-a spus aia, muza colegului tău de salon! - A lui Badiu! Aia care te-a lovit? - Da, aia. O scandalagioaică dragă, dar ce să-i fac? - Să o reclami! - He-he, dacă ar fi la noi ca aici! - Atunci, loveşte-o şi tu… - Nu, că e mai tare ca mine, dar am eu alt leac de cămaşa ei. Îi suflu din clienţi, capra… Din nou muza mea a dispărut şi m-am gândit că a fugit de a lui Badiu, care poate a vrut să o bată când a auzit ce vorbeşte. Auzi la ea, capra naibii, să dea ea în muza mea, iar eu să nu pot face nimic! Badiu s-a întors tăcut la patul lui, şi acum stătea întins pe spate, cu mâinile sub cap. I-am dat pace şi m-am pus şi eu la fel în patul meu. În timp ce priveam în tavan, l-am auzit: - Ştii, prietene, ce i-am cerut eu muzei mele, atunci când m-am convins că e chiar muză de-adevăratelea? - Ce? - Mai mă-ntrebi? Dacă îţi spun, îmi spui şi tu ce i-ai cerut la a ta? - Eu nu i-am cerut nimic.


148 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Cum nimic, eşti nebun? Câţi oameni ar vrea să aibă o asemenea şansă, iar tu… Avea dreptate Badiu, dar eu încă nici acum nu eram convins că nu mi-am pierdut minţile după toate câte s-au întâmplat. Pe deasupra, nici nu am crezut vreodată că există muze, cum nu am crezut nici în zmei. - Să te ferească cine ştiu eu şi să nu te caute un zmeu de gradul doi, atunci să vezi, Iulică!, mi-a spus muza ivită dintr-o dată. Era a doua oară când îmi citea gândul nerostit. A râs zglobiu, după care s-a pus lângă mine pe pat. Am încercat să o ating, dar nu era decât imaginea ei. A fost prima oară când am încercat să pun mâna pe ea, dar trebuia să-mi dau seama dinainte că nu poate fi atinsă aşa cum ai atinge un alt om sau un lucru. A râs drăgălaş şi a scos limba către mine, aşa că am schimbat vorba spre ce mă interesa, adică: - Chiar există zmei, tu? - Ce spui, colega? - Vorbeam cu muza, Badiule! - Aha, iar a venit? - Da, stă în pat cu mine şi îmi spune că există şi zmei. - Şi a mea stă în pat! Nu am mai fost surprins, aşa că am continuat: - Cică zmeii de gradul doi sunt mai periculoşi… - Cred! Vrei să-ţi spun ce i-am cerut la a mea, te-am mai întrebat! - Da, dar ne-am luat cu vorba când m-ai întrebat prima oară. Ce i-ai cerut? - Mai mă-ntrebi? Fii atent, i-am cerut să fiu un mare orator! De la acela care vorbea pe malul mării cu bolovani în gură, acela, Filadelfia sau Demostene, cum dracu l-o fi chemând, nu au făcut mulţi artă din asta, şi ce mi-am zis: să fiu cel mai bun la discursuri. Deştept, nu? Ea a ales să vorbesc mai mult despre porci, cică, pe la noi sunt cei mai mulţi! - Aha, am auzit că atunci când le vorbeşti oamenilor, eşti mare, domne! - Păi, vezi… am fost ales! Înainte să mă caute muza mea, eram un mutălău, şi cel mai mult am vorbit în viaţa mea atunci când m-am lăsat de tutun. Am vorbit două zile fără întrerupere numai să uit de ţigări, mă crezi? - Te cred, numai să nu afle nevasta mea. Şi ea vrea să se lase, şi de pe acum are o gură…


149 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Am râs cu poftă, şi eu şi Badiu, de asemenea glumă, iar muza mea de lângă mine s-a pornit şi ea pe chiţăit. Badiu mi-a spus, după ce ne-am oprit cu greu: - A râs până şi muza mea de ce ai spus, omule! - Zău, dar acum unde-i? - Cum unde, mai mă-ntrebi? Aici în pat, unde a fost, prietene! - Şi a mea! Atunci, în timp ce vorbeam, mi-a venit o idee. I-am spus lui Badiu: - Auzi colega, vreau să te rog ceva… - Spune. Chicotea în timp ce vorbea ceva în şoaptă. Poate că nu m-a auzit când i-am vorbit. - Hei, mă auzi? - Mai mă-ntrebi? Sigur că te aud, dar vorbeam ceva cu muza! Ce vrei să mă rogi? - Te rog să vorbeşti tu cu muza de lângă tine, să nu o mai lovească pe a mea! Se poate? Din nou a râs şi numai pe urmă mi-a spus: - Mai mă-ntrebi? Ştiam că asta mă rogi, de aceea am râs cu muza asta de aici! - Zău, şi ce zice? - Zice că o lasă deocamdată, dar să nu stai prea mult cu ea pe aici, că nu ştie cât rezistă când o vede. Zice că nu o poate suferi de mai mult timp. Muza mea a strâmbat din nas pentru că a auzit tot ce am vorbit cu Badiu. - De ce te strâmbi, tu?, am întrebat-o. - Vezi, Iuliu, vorbeşti cu mine ca şi cum ai vorbi cu nevasta şi nu-mi place! Aşa se vorbeşte cu o muză? - Iartă-mă, dragă! Ce vrei şi tu, n-am mai vorbit până acum cu muze. - Tocmai de-aia! - Hai zi, de ce te-ai strâmbat? Mi-a răspuns în şoaptă: - De ce-a zis aia a colegului tău. Cică, să cam fac paşi că nu rezistă mult! Capra… - Atunci, de ce nu faci paşi? Mai scapi de ea! - Păi, întâi şi întâi, am treabă cu tine aici pe pământ cât timp trăieşti şi, apoi, treaba este că îmi place să-mi bat joc de aia, chiar dacă mai iau câte una! Dacă vrei să ştii, nici nu mă doare,


150 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------numai mă fac. Pe noi, muzele, nu ne doare nimic, niciodată, pe voi, oamenii, vă doare! - Şi atunci, eu ce trebuie să fac?, am întrebat-o. - Păi, numai să-ţi alegi ceva, o artă pe care o vrei, iar restul las pe mine! - Orice? - Orice vrei, dar ar fi bine să alegi ceva la care să te pricepi cât de cât, să nu o iei de la zero ca, de pildă, colegul ăsta al tău care şi-a înnebunit muza până să-l scoată mare orator. Ştii că faci poezii? - Sunt vatman, dragă, cum să nu ştiu! - Atunci, să te ajut că compui versuri despre tramvaie, şine sau călători plictisiţi! Vrei? - Să-ţi spun drept, n-aş prea vrea! La noi, tot românul e poet, ce să mă bag şi eu între ei? - E drept, cam prea multe muze de grad inferior au dat-o numai pe poezie aici pe la voi. Ce altceva mai ştii? - Îţi spun, dar nu râzi! A pufnit pe nas spunându-mi: - Parcă de râs îmi vine. - Bine. Când eram mic şi mama făcea creme pentru câte o prăjitură, îmi dădea mie vasul să îl lihăiesc după ce îl golea de cremă pe blat. Rămânea destul de mult întins pe pereţii castronului şi îl lingeam până rămânea curat. Chiar eram poreclit Lihăitul. Copilul meu îmi seamănă şi acum, acasă, el lihăieşte vasele de cremă, eu nu mai pup nici măcar un deget sau o limbă. Acum, lui îi spunem câteodată Lihăitul! Ia spune, nu-mi seamănă? Muza s-a ridicat în picioare, apoi şi-a pus mâinile în şolduri şi m-a privit nervoasă. Numai ce am auzit-o, dintr-o dată: - Şi vrei să te asist cum faci artă din lihăit, vere? Tu chiar eşti nebun, ce-ar fi să te fac epigramist sau prozator satiric? - Aia să o crezi tu. Vrei să divorţeze nevastă-mea? - Atunci? - Mai ştiu să împletesc ciorapi din lână şi din melană! - Hai, mă, Iulian! - Pe bune. Ştiu să fac şi mileuri! Muza s-a gândit puţin, apoi a clătinat din cap: - E prea migălos pentru mine,! Ştii, nu mai sunt tânără şi nu prea mai am răbdare. Altceva? - Altceva, păi, dacă mă gândesc bine, a…da, mai ştiu să beau.


151 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Nici vorbă, Iulian dragă, asta nu-i artă! - Ce spui, să bei nu-i artă? Păi, îţi dau mii de exemple, tu… tu! Nici nu şti câţi cunosc eu că s-au întors acasă în familiile lor după trei-patru zile de şpriţuri cu băieţii, sau care s-au târât în patru labe până acasă, şi cu toate acestea, a doua zi au luat-o de la capăt. Sau câţi au divorţat decât să o lase mai moale cu băutul, doar o zi, două la două săptămâni, cum cereau soţiile prin tribunale? Eu, ca tot omul de le glob, ştiu un preşedinte de stat care de cele mai multe ori e beat mangă. Sunt politicieni care beau o carafă babană de votcă în fiecare dimineaţă în loc de ceai, altfel nu pot începe ziua ca ceilalţi oameni, oameni care n-au pâine la… - Gata, m-ai convins!, mi-a oprit ea elanul dintr-o dată şi, ca să nu mai spun ceva, a continuat împăciuitoare: - Ai dreptate, e artă dar îmi pare rău, eu încă nu sunt pregătită la aşa nivel! Poate că o dăm pe politică, Iuliu, şi facem artă din asta!! Asta m-a scos mai tare din sărite şi m-am revoltat: - Ce tot spui, tu, neisprăvit-o? Crezi că dacă sunt numai vatman, poţi să-ţi baţi joc! Ei, atunci află că de zece ori mai bine rămân vatman şi continui să împletesc ciorapi, să tricotez, şi să … să … uite că nici nu mai am cuvinte! Nici gunoier nu vreau, că şi ăia sunt mânjiţi politic, dar ce, parcă tu nu şti? - Mai încet, bă! Vreau să adorm puţin, ce dracu…, l-am auzit pe Badiu. - Okeie, scuză-mă, te rog! Neisprăvita nu trebuia să vorbească încet, pe ea nu o auzea Badiu. Era pornită pe ceartă când mi-a spus răstit: - Iar începi să vorbeşti urât? Ştii cum vine vorba… „îmi pare rău să ne avem bine!” I-am răspuns în şoaptă: - Ia mai taci! Dacă vrei să mă orientezi şi să-mi fi muză printr-o înţelegere ca lumea, atunci află, dragă, că eu vreau numai la împletit ciorapi, iar pentru comenzi serioase fac şi mileuri. Mai cos cu ajutorul nevestei şi plapome clasice! Clar, fată? S-a calmat repede. Gânditoare, mi-a spus. - Trebuie să mă gândesc puţin, Iuliane, tu îţi dai seama în ce mă bag? Auzi la el, scos artă din ciorapi. Şi din plapome! Unde va ajunge lumea asta, îmi vine să mă iau cu mâinile de cap… Aveam o şansă să mă scap de ea, aşa că nu aveam de gând să o ratez. După ce m-am gândit puţin, i-am răspuns şmecher:


152 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Bine, să nu spui că sunt om rău, îţi las timp să te gândeşti. Dacă nu o să vrei, să nu mă mai cauţi, veac. Şi acum valea, vreau să dorm, aşa cum face şi colegul Badiu! Neisprăvita a dispărut din salon îngândurată, şi am putut să mă întind pe pat nesupravegheat de ea. Îmi era somn, aşa că am adormit imediat. Când m-am trezit, am auzit şoapte şi râsete în salon. Era Badiu, care vorbea cu perdeaua. - Ce faci?, l-am întrebat. - Mai mă-ntrebi? A, te-ai trezit! Tocmai vorbeam cu muza mea care mi-a adus veşti bune. Nu era bine să mă pun rău cu el, mai ales că discuţia, dinainte de a adormi, a fost destul de amicală. Când m-a văzut că vreau să ies din salon, m-a întrebat: - Unde pleci, omule! - Ies afară, până vorbeşti tu cu muza!, i-am răspuns peste umăr în timp ce eram cu mâna pe clanţă. S-a precipitat spre mine: - Dar nu trebuie să pleci, tocmai am terminat de vorbit cu crăcita! Când am auzit, l-am întrebat mirat: - Ce crăcită, unde, când… A râs să moară şi, numai după ce s-a mai liniştit, mi-a răspuns: - Aşa o alint eu pe muza mea, pentru că are nişte craci care te bagă în boală. Râde când aude cum îi spun şi nu se supără niciodată! Ce-am mai râs amândoi pe urmă şi am simţit nevoia să mă confesez şi eu: - La a mea, aia străvezie care mă tot caută, îi spun neisprăvita. Nici ea nu se supără, pot spune că nici nu bagă în seamă! - Aşa-s ele, ce să le faci! Am o idee, stai aşa. Nu vrei să fii prietenul meu? - Dar tu vrei? - Mai mă-ntrebi! Ne-am îmbrăţişat, ne-am bătut pe umeri prelung, apoi Badiu a scos din noptieră două conserve de peşte şi un sfert de pâine. Mâncam amândoi aşezaţi turceşte direct pe duşumea, trebuia sărbătorit evenimentul, nu? Mestecând, l-am întrebat: - Ziceai că ai veşti bune de la… şi am făcut cu bărbia către oglindă.


153 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- De la crăcita? Da, mi-a aranjat ea, drăguţa, cu muza preşedintelui, să-i sugereze aia tipului să mă cheme la el. I-a băgat în cap, ăluia, să mă facă consilier prezidenţial pe lângă parlament. Poate ai auzit că am făcut un miting prin capitală pentru un ţel nobil, „Gloanţe pentru porci”! - Da, am auzit şi am fost mândru că un om de la noi a ajuns până acolo! Şi ce faci, te duci? - Mai mă-ntrebi? Cum să-ţi zic pe viitor, acum suntem prieteni! - Iuliu. Ţie îţi pot spune în continuare tot Badiu? - Mai mă-ntrebi? Sau Bebe, sau Gavrilă, cum vrei tu! - Vreau Badiu, e mai revoluţionar! S-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre uşa salonului. Fără să-l întreb, mi-a spus că merge la portar după o traistă cu doze de bere. - Are bere?, l-am întrebat surprins. - Pentru mine, mai mă-ntrebi? Dacă vrei, aduc şi ceai… … Acum, după doi, ani sunt fericit. De când prietenul Badiu l-a convins pe domnul preşedinte să încalţe ciorapi groşi, din lână mov, până şi când merge pe ascuns cu pipiţa prezidenţială la plajă, a ieşit o nouă modă. Lucrez foarte scump, îmi permit să cer şi de o mie de ori mai mult pe o singură pereche pe care o termin în mai puţin de două ore. Îmi merg mâinile la împletit mai ceva ca gura unei babe. Unele, mii de perechi împletite de mână, mi le cumpără, pe mai nimic, Anişoara, de la chinezi, eu numai le distribui prin curieri personali ca fiind ale mele. Desigur că le cumpără pe ascuns, ideea neisprăvitei. La plapome şi la mileuri, muza s-a opus categoric, nu şi nu, că ştie ea ce e mai bine pentru mine. Spunea că s-a interesat atunci când i-am dat timp de gândire, şi m-a convins Badiu că dacă ţi-a pus muza mâna în cap, poţi să devii cineva. Norocul meu că l-am crezut, doar îmi era viitor prieten, nu? Lui îi fac ciorapi doar la jumătate de preţ. Cum mi-am dat acordul, pe loc a şi ieşit muza din perete şi, zâmbitoare, m-a felicitat. Cred că a fost un mic complot între Badiu, muza lui crăcită şi neisprăvita mea, dar sincer nu-mi pare rău. Acum, sunt cel mai cunoscut şi mai căutat ciorăpier din lume. Împletesc numai la comandă specială, mai ales că împletesc cele mai felurite tipuri de ciorapi. Unele perechi sunt considerate artă, artă pură şi am o pereche, care mie nici nu mi-a plăcut cum a ieşit, expusă la Luvru, în Paris, alături de Gioconda.


154 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Sau alt exemplu, ultima mea găselniţă, sunt ciorapii cu clopoţei la vârf, pentru lunateci. O nebunie ce a ieşit. Îi poartă şi cei care nu caută luna, deşi îi cam strânge clopoţelul în pantof. Alţii, la modă, sunt ciorapii direct cu bretele! Moare lumea, ce mai. Neisprăvita mea vorbeşte cu alte muze ale altor artişti în diferite domenii şi ălea îşi conving oamenii pe care îi au în muzărie să vină la mine să comande ciorapi. Chiar papa i-a scos pe ai lui la o licitaţie publică în scopuri caritabile. S-au vândut pentru o sumă de necrezut şi acum pişicherul îmi cere insistent la telefon să-i fac alţii. O să-l programez pentru anul viitor, în mai sau iunie, văd eu când am o portiţă, sau îi bag pe gât ciorapi chinezeşti, văd eu. Anul trecut, un şeic bătrân şi bogat de prin deşert, m-a implorat să-i fac peste rând măcar două perechi de ciorapi negri. Atunci, culoarea asta era cea mai căutată. Zicea că îi trebuie neapărat când îşi plimbă cămila printre dune. Iam făcut trei perechi groase şi lungi până sub şold, cu portjartier, numai aşa, să mă pomenească el şi tot tribul. De bucurie, mi-a făcut cadou un tramvai nou nouţ, pe care mi l-am pus în sufrageria vilei de la Şoseaua Sud unde locuiesc cu familia de un an şi jumate. Tot acolo mai am un tramvai cumpărat de mine de la depou, e drept că mai vechi decât cel dăruit de şeic, dar îl iubesc, şi în el am atelierul de creaţie. Muza nu mă slăbeşte deloc. Zice că acum, dacă am ajuns în vârf, trebuie să muncesc mult mai mult decât înainte ca să-mi păstrez poziţia. O cred şi o ascult, pentru că neisprăvita are dreptate. Arta cere sacrificii! Pe lângă alte acte de caritate, am grijă de oamenii politici fără venituri, şi de cei abandonaţi din diferite motive de muzele lor. Totodată, întreţin pe cheltuiala mea pe cei fără adăpost. Îi am adunaţi în case speciale de creaţie, case de cinci stele, şi acolo, unii dintre ei sunt învăţaţi să împletească ciorapi, iar alţii duc mai departe o mai veche pasiune de-a mea, plăpumitul. Cu ideea de împletit coşciuge din nuiele, pe care mi-am patentat-o, iam dat gata pe toţi. De când am scos aceste produse pe piaţa mondială, nimeni nu mai vrea să fie îngropat decât în nuiele, oricât de mult ar costa. Am fabrici prospere şi magazine de desfacere în toată lumea, care îmi aduc sute de milioane anual. Nu mai vorbesc de câte locuri noi de muncă am creat în lume. A naibii muză, ce idee bună mi-a sugerat cu asta! Să nu uit. Cu Bebe Badiu, pe care preşedintele l-a făcut, din consilier personal, ministru al discursurilor şi relaţiilor cu opoziţia, fără portofoliu, mai beau câte o traistă de bere şi mâncăm câte o conservă de peşte la mine, în tramvaiul cel nou. Ce mai râdem şi ne bucurăm atunci când ne întâlnim, dar ce se mai bucură


155 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------muzele care au devenit prietene bune, dacă nu cumva au fost tot timpul aşa şi au făcut ce au făcut numai să mă atragă în muzărie. Ale naibii muzele astea ale noastre, una crăcită, cealaltă neisprăvită…


156 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Ileana-Lucia Floran S-a născut la 29 iunie 1960 la Orăştie, jud. Hunedoara. Este licenţiată în ştiinţe ale comunicării, specializarea jurnalism şi masterand la S.N.S.P.A. Bucureşti, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice. Abordează, prin scrierile sale diferite genuri literare: poezie, proză scurtă, publicistică. Începând din 2005 este promotor cultural prin Concursul de creaţie literară „Visul” şi Revista Culturală „Visul” care apar sub egida Asociaţiei Culturale „Florema Design” a cărei preşedintă este şi prin Editura „Emma” la care este director. Este membră a mai multor asociaţii culturale:

 

Asociaţia Scriitorilor din judeţul Hunedoara;

Societatea “Limba noastră cea română” Chişinău, Filiala 43 Orăştie - secretar;

Societatea Naţională Spiru Haret pentru educaţie, ştiinţă şi cultură Bucureşti;

Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, Sibiu, 1861, Despărţământul ASTRA “Aurel Vlaicu” Orăştie – membră în comitetul director; Este prezentă în Dicţionarul Scriitorilor Români Contemporani, iniţiat de Artur Silvestri şi susţinut prin colaborarea dintre Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Asociaţia Scriitorilor Creştini din România; Are prezenţe literare în revistele: „Arcada”, „Visul”, „Repere Culturale”, „Palia Expres”, „Ardealul Literar”, „Expresul de Orăştie”. Creaţiile proprii se regăsesc pe site-urile: http://www.agonia.ro, http://www.hermeneia.com, http://www.bocancul-literar.ro, http://visul.florema.ro A primit mai multe premii literare:

premiul ziarului "Cuvântul liber " din Târgu Mureş la Festivalul internaţional „Lucian Blaga", ediţia a XXVI-a organizat la Sebeş în mai 2006


157 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------

premiul III la concursul de creaţie literară „GENUCLA", organizat de Fundaţia „Dacia Revival International Society of New York" prin filiala „Getia Minor" din Tulcea, cu ocazia anului cultural „Decebal - 2006"

premiul III la concursul de poezie originală organizat de Bocancul Literar şi Asociaţia Culturală InDart Bucureşti, în noiembrie 2006 A publicat în volum:

2006 Orăştie;

 

2007 - „Paşi”, poezii şi povestiri, Editura „EMMA” Orăştie;

2009 - „Cuvânt despre cuvinte”, articole şi recenzii, Editura „EMMA” Orăştie;

2009 - „Cerul Orăştie;

2010 –„Florilegiu – poezii”, Editura „EMMA” Orăștie, coordonator.

„Surâsul

timpului”,

poezii,

Editura

„EMMA”

2009 - „Pustiul din suflet”, povestiri, Editura „EMMA” Orăştie;

adâncurilor”,

poezii,

Editura

„EMMA”


158 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Alegeri -pamfletAdunare Generală anuală. Bilanţ şi alegeri. Filiala locală a Alianţei pentru Promovarea Artelor „APA” are foarte mulţi membri, aşa că sala Căminului Cultural din sat va fi arhiplină. În uşa larg deschisă, participanţii sunt întâmpinaţi de preşedintele în funcţie – vet. Adinel Unsu şi secretar, dr. Simon Minedrea. Se strâng mâini, se zâmbeşte, e un adevărat eveniment. Din păcate, satul, deşi are mulţi cărturari de valoare, pensionari, preoţi, funcţionari sau angajaţi pe la instituţiile de distribuire a utilităţilor şi la magazinele săteşti, nu are parte de asemenea evenimente decât foarte rar, mai precis din doi în doi ani, când are loc adunarea generală. În rest, activităţile sunt, fie cele ale primăriei, confiscate şi de „APA”, fie cele ce rămân frumos aşezate în paginile planificării anuale. În holul de la intrare, vreo doi inşi îmbrăcaţi în haine de duminică, îşi dau cu părerea: Eu zic că n-are rost să-l schimbăm. Ce, altul va face mai mult? Ştiu şi eu, intervine agronomul, poate ar fi mai bun secretarul, că tot ce s-a făcut, el a făcut, preşedintele numai a semnat şi-a pus ştampila. Asta aşa e, aveţi dreptate...şi după cotizaţie el umblă, săracul, bate tot satul până adună banii... Vezi, Vasile, vezi? intervine un altul...mare lucru să ai şcoală, uite, dom‟ agronom le ştie pe toate, ca atunci când era şef la C.A.P... Măi băieţi, ascultaţi-mă pe mine, acu‟ e vremea schimbării, mă, nu se mai poate aşa! Între timp, oamenii intră pe rând în „sala mare”. Sala e luminată numai de câteva becuri slabe, uitate cumva în candelabrele ruginite şi pline de paianjeni. Dinspre scenă, două reflectoare mai noi completează atmosfera, lăsând umbre sinistre pe pereţii coşcoviţi. Oamenii iau loc pe scaunele care abia se mai ţin în balamale, grijulii să nu facă cunoştinţă cu podeaua plină de praf şi


159 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------crăpături. Totuşi, pe masa „prezidiului” tronează un microfon destul de nou şi două boxe scrijelite. Probă, ze-ce, ze-ce, probă...şopteşte în microfon directorul căminului cultural. Stai liniştit, băi Sandule, că se aude bine, nu te mai strădui degeaba – glumeşte un ins mic şi tuciuriu aşezat în rândul întâi – oricum se-aude şi fără microfon în sala asta amărâtă. Oamenii râd, se înghiontesc, glumesc. Se fac glume mai ales din cauza faptului că în pofida numărului mare de înscrişi, aproape 200, în sală nu sunt mai mult de 40 de oameni. Oare s-o ţine Adunarea? întrebă unul mai curajos. Om fi destui? Adică, vrei să spui că nu ar fi o Adunare validă? comentă o doamnă trecută bine chiar şi de a doua tinereţe. Aşa, aşa, cum zice doamna profesoară, acceptă fără rezerve omul. Deodată, se face linişte. Aleşii de acum doi ani iau loc la prezidiu. Preşedintele îşi drege glasul şi începe: Bună ziua şi bine aţi venit la Adunarea Generală anuală a filialei noastre. După cum bine ştiţi, adunarea are loc cu două săptămâni înainte de cea de la „centru”, căreia trebuie să-i raportăm tot ce s-a înfăptuit în satul nostru şi să-i trimitem procesul-verbal. Pentru astăzi, avem pe ordinea de zi două puncte: bilanţul activităţilor anului trecut şi alegerea conducerii. Nu intrăm direct în ordinea de zi. Începem prin a asculta imnul ţării şi imnul Alianţei. Toată lumea se ridică în picioare şi aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă...Nu se aude decât tăcerea. Laptopul directorului căminului cultural e îndărătnic şi nu vrea să pornească. După încă vreo câteva secunde de linişte, din sală se aude glasul scriitorului Ontici: Spuneţi mai bine că ţinem un moment de reculegere... Pe când nu mai aştepta nimeni, din boxe răsună un zgomot ciudat, fără înţeles şi nemuzical. Totuşi, nimeni nu cârteşte deoarece, aşa cum s-a anunţat e imnul ţării şi trebuie respectat. Uruitul încetează şi după câteva secunde începe iar, la fel de neinteligibil. Acum o fi imnul Alianţei, gândesc participanţii şi stau liniştiţi, în picioare, cu o mină solemnă. Odată încheiată partea „muzicală”, preşedintele propune, poate după ideea spusă înainte de Ontici, un moment de reculegere pentru membrii filialei trecuţi la Domnul. Apoi continuă:


160 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Vă mulţumesc! Pentru început îmi dau cuvântul mie, veterinar Adinel Unsu, pentru ca să prezint bilanţul. După cum vedeţi, din prezidiu, pe lângă mine, mai fac parte: vicepreşedintele Năcilă, secretarul Simon Minedrea şi cenzorul Bancheş. Sper că sunteţi de acord să nu mai alegem prezidiul ca să nu mai pierdem vremea. Este cineva împotrivă? Nu! Toată lumea e de acord! Bun! Trecem mai departe...Preşedintele spusese totul pe nerăsuflate, ca să nu aibă nimeni timp să comenteze. Oamenii începuseră să se foiască. Din sală se auzeau comentarii spuse cu glas din ce în ce mai ridicat, dar preşedintele Unsu continua imperturbabil să citească raportul anului trecut, în care se lăuda cu „măreţele înfăptuiri” pe tărâmul vast al culturii locale, naţionale şi, de ce nu, europene. Singura problemă era că toate activităţile cu care se lăuda preşedintele fuseseră făcute de primărie. Desigur că unii dintre cei prezenţi în sală participaseră şi ei, desigur că de multe ori, preşedintele luase cuvântul din partea Filialei locale a Alianţei „APA” dar asta nu-i dădea dreptul să vorbească de parcă ar fi fost el organizator. Ia uite, domnule, ce tupeu pe veterinarul nost‟. Da‟ primaru‟ ce părere are? De ce-l lasă să se împăuneze cu ce n-a făcut? Domnilor, spuse dintr-o dată preşedintele ca răspuns la atacurile din sală. Domnilor, poate că dumneavoastră nu înţelegeţi de ce aceste manifestări sunt şi ale noastre. Da, le-a finanţat de cele mai multe ori primăria. Da, au fost organizate de primărie. Da, dar ideea? Ştiţi cine le-a dat ideea celor de la primărie? Nimeni altul decât eu şi colegii mei, aici prezenţi în faţa dumneavoastră. Păi, cum ar fi putut avea loc orice manifestare fără ideile mele? Eu m-am gândit la concursurile pentru elevi, eu m-am gândit la premiile pentru bătrânii satului, eu am dat glas ideii întrunirilor cu pensionarii, eu am pus umărul la apariţia revistei „Informaţia satului”, din care aflaţi trimestrial tot ce se întâmplă atât la şedinţele consiliului local, cât şi prin sat. Cred că v-am lămurit. Vă rog să încetaţi cu discuţiile din sală şi să mă ascultaţi până la capăt. O să vă dau la sfârşit cuvântul şi o să vă ascultăm cu toţii părerile. Nu mai întrerupeţi discursurile! Ura! Ura! Ura! şi ura i-a cuprins pe toţi se auzi din sală glasului scriitorului Ontici, urmat de câteva chicoteli. -


161 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Preşedintele încercă să continue să-şi citească plictisitorul raport, dar, de undeva din dreapta se auzi un glas. Era Păsmăian, directorul şcolii generale, cel care anul trecut candidase la fotoliul de primar al comunei şi care nu-l prea avea la suflet pe preşedinte: Mai bine să spuneţi adevărul. Nu are rost să vă mai ascundeţi după hârtii. Nu aţi făcut mare lucru în cei patru ani de când sunteţi preşedinte şi aţi avut cel mai lung mandat dintre toţi preşedinţii. Asta ar fi pe de o parte. Pe de altă parte, deşi Alianţa este culturală şi-i scris clar în statut că nu este implicată politic, totuşi, la alegerile din toamnă aţi ţinut un discurs în faţa satului în care-l susţineaţi pe faţă pe actualul primar. De-asta nu zice nimic acum şi de-asta activităţile sunt comune. Vă plăteşte serviciile, nu? Eu zic să-ţi vezi de treabă, ce dacă am vorbit pentru primar? Uite că am ştiut pe cine să susţin, m-am orientat bine şi acum primăria ne ajută cu de toate. Ajutăm cultura, domnilor, nu pe domnul Unsu – se amestecă şi primarul în vorbă – cultura e sufletul ţăranului român. Identitatea sa, viitorul său. Aşa e, îl susţinu preşedintele, după care se adresă iar directorului: dacă vorbeam de tine era în regulă, aşa-i, nu mai încălcam statutul... Domnilor, continuă Păsmăian, nu-l mai lăsaţi să ne sfideze şi să facă politică sub nasul nostru, eu propun ca minim exerciţiu de democraţie să nu-l mai realegem. Şi pentru că, uitându-mă în sală, constat că nu prea avem posibili candidaţi, mai ales că participarea lasă de dorit, de bună seamă tot din cauza actualului preşedinte care şi-a chemat numai oamenii proprii, îl propun deci, pe domnul Minedrea, om integru, care a fost secretar şi se pricepe. Da, are dreptate, să-l alegem pe Minedrea! strigară câţiva din ultimul rând. Era, ca să zic aşa, „aripa tânără” a filialei, care se săturase să fie condusă de acelaşi om care era şef de pe vremea când nimeni nu visa la democraţie. Ce aţi făcut pentru cultură, domnilor? interveni binecunoscutul ziarist, pamfletar şi poet Nic.Norel Vedan. Eu am scris 20 de cărţi, unele chiar despre satul nostru. Cu ce m-aţi ajutat vreodată? Vă spun eu: cu nimic. Câte expoziţii de carte aţi organizat? Cu ce m-aţi ajutat la lansări? Câte cărţi mi-aţi promovat prin şcoli sau în comunităţile de români din străinătate în care aţi fost în


162 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------vizită? Mai gândiţi-vă la întrebările mele, poate găsiţi cu ce să umpleţi planul de activităţi pentru anul acesta... Vă rog să aveţi răbdare! interveni prompt preşedintele dorind să oprească avalanşa de adevăruri care-i zgâriau timpanele. Termin imediat raportul şi apoi vă dau cuvântul. Vizibil deranjat, dădu rapid citire ultimei părţi a raportului şi cifrelor încasărilor din cotizaţiile membrilor, precum şi cheltuielilor făcute anul trecut: S-au cheltuit numai sumele strict necesare pentru deplasările la şedinţele Alianţei centrale, fără diurnă. În rest, mici cheltuieli cu diplome, pancarde, afişe, invitaţii. Găsiţi toate actele justificative la dosar. De altfel, comisia de cenzori a validat bilanţul anual după verificarea documentelor justificative. Îi dau cuvântul domnului Bancheş, şeful comisiei de cenzori, care vă va spune aceleaşi lucruri ca şi mine. Bancheş se ridică în picioare, plin de importanţa funcţiei şi momentului şi reciti, sub un alt titlu, procesul-verbal de încasări şi cheltuieli. Încheie fără niciun fel de şovăială: În urma verificărilor efectuate de comisia de cenzori, s-a tras concluzia că au existat documente justificative pentru toate cheltuielile... Au existat sau mai există? îl întrerupse scriitorul Ontici, mai mult de dragul de a-l vedea încurcându-se în propriile-i cuvinte... M...mda...există...da, raportul domnului preşedinte Unsu e corect! Ultimele cuvinte le spuse în grabă, bucuros să scape de sub lupa participanţilor şi se aşeză fericit că şi-a îndeplinit cu bine prima parte a misiunii. Mai avea o parte, mai delicată...fusese rugat de preşedinte să-l propună iar drept candidat la funcţie, aşa că era numai ochi şi urechi, să nu piardă cumva momentul. Stimaţi membri ai filialei „APA”, aveţi acum posibilitatea de a vă spune părerea pe marginea celor relatate...glasul preşedintelui suna destul de nesigur. Era ajutat de câţiva oameni din sală, dar erau şi câţiva de la care nu ştia la ce să se aştepte. Urmară discursuri ţinute după regulile învăţate la şedinţele partidului unic de tristă amintire din care făcuseră parte mulţi dintre cei din sală, cu etapele bine ştiute: lauda realizărilor, problematizarea, autocritica, propunerile pentru împlinirea


163 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------idealurilor comune şi angajamentul personal. Unii, mai tineri sau mai puţin nostalgici ai trecutului politic, încercară să modifice traiectoria discuţiilor, dar majoritatea reuşi să le păstreze în sfera nimicului cu care era obişnuită şi care-i venea ca o mănuşă. Domnul profesor Doboviciu, fost director de şcoală şi primar, actualmente pensionar, luă cuvântul cu o voce gravă, afectată, imitându-l parcă pe marele actor George Vraca: Domnilor, venind încoace cu maşina, m-am gândit cu mare drag la filiala noastră şi la întâlnirea noastră de astăzi, prilej de împărtăşire a sentimentelor şi bucuriilor noastre. M-am mai gândit la tot ceea ce s-a făcut de-a lungul anilor şi cred că nimeni, nici eu, vă spun sincer, nu aş fi putut face mai mult decât actuala conducere. Domnul Unsu este cel care a dus filiala noastră spre cele mai măreţe culmi, muncind fără a cere nimic în schimb. Ştiţi că şi atunci când a plecat la o adunare generală la centru s-a gândit la binele nostru şi al satului? Da! Nu a vrut să cheltuiască prea mult din banii adunaţi din cotizaţii şi şi-a folosit propriile-i cupoane de reducere la transportul C.F.R., cupoane primite ca pensionar. Eu zic să-i mulţumim şi pe această cale şi săi fim recunoscători. Şcoala nu face prea mult pentru educarea elevilor în spirit cultural şi patriotic. Aici intervine Alianţa, care suplineşte carenţele şcolii şi adună tineretul în ograda culturii... Da, sunt foarte mulţi tineri în sală...tineri trecuţi de 40 de ani! ripostă o voce din dreapta. Ofensat, domnul Doboviciu continuă pe un ton iritat: E uşor să vorbim, dar avem nevoie de fapte, nu de vorbe. Propuneţi ceva concret, trasaţi sarcini exacte şi apoi trageţi-ne la răspundere. Să aud propuneri din sală, nu aluzii... Dintr-o dată, pe nepusă masă, cenzorul Bancheş îşi aminti că mai avea ceva de spus şi se ridică în picioare plin de elan: Ţinând cont de realizările anilor trecuţi, cred că este nimerit să-l propun pentru funcţia de preşedinte pe domnul Unsu. Nu este un altul mai bun. Haideţi să-l votăm cu toţii! Preşedintele Unsu, sări la rându-i de pe scaun şi strigă: Da, am trecut la punctul doi al ordinii de zi. Cine este pentru? Cine este împotrivă? Cine se abţine? Pe când era gata, gata să spună cuvintele magice: „în unanimitate a fost reales domnul Unsu”, din sală se auzi vocea directorului Păsmăian:


164 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Nu uitaţi, domnilor, că mai era o propunere. Eu l-am propus pe domnul Minedrea. Nu am auzit propunerea, sări ca ars veterinarul Unsu careşi vedea scaunul clătinându-se. A fost o singură propunere. Cum nu aţi auzit? Am spus-o destul de răspicat! Da, dar nu după ce am trecut la punctul doi al ordinii de zi. Aşa, puteaţi să faceţi o propunere şi pe stradă, nu? Bine, dacă-i aşa, o mai fac odată, acum după ce am trecut, în sfârşit, la punctul doi. Îl propun drept candidat la funcţia de preşedinte al filialei „APA” pe domnul Minedrea. Vă rog să supuneţi la vot ambele propuneri. Ceea ce urmă, e greu de descris în cuvinte. În sală toată lumea vorbea, toată lumea vota cu oricine şi cu nimeni, era o învălmăşeală care-i plăcu preşedintelui Unsu. Prinse momentul şi începu să numere voturile, indiferent pentru cine erau. Pentru mine sunt 20 de voturi, haideţi să votăm pentru domnul Minedrea. Cine este pentru? Nu e bine, se amestecă Pontici, un fost ofiţer în retragere, nu aşa se votează! Sunt trei variante: Cine este pentru? Cine e împotrivă? Cine se abţine? Aşa trebuie supus la vot! Ba nu, că sunt doi candidaţi, aşa că se întreabă pentru fiecare „cine este pentru?”, apoi se numără voturile. Unii se pot abţine. Nu, nu e bine, nici măcar nu suntem jumătate plus unu. Votăm degeaba! se auzi o voce mai timidă de la mijlocul sălii...Ar trebui să se facă vot secret... Gata! Toată lumea votează! strigă preşedintele Unsu în microfon. Eu câte voturi aveam? Parcă 21. Bun, să vedem cine este pentru domnul Minedrea...Aşa...1,2...5...13! Treisprezece voturi! Iar eu aveam 23! E clar cine va fi preşedinte! Domnule, nu se poate aşa ceva! Tot dumneavoastră număraţi şi voturile? Vreţi să credem că sunteţi imparţial? Supărat, domnul director Păsmăian părăsi sala. Preşedintele Unsu, palid, cu vocea tremurândă, ţinându-se cu o mână de microfon, realiză că pericolul cel mare trecuse şi încercă să se calmeze. Fusese cât pe ce să rateze funcţia. Şi chiar în favoarea dr.Minedrea care-i era prieten...Uite, domnule, cum poţi da de necaz. Ce s-ar fi făcut dacă rămânea pe dinafară? Nici nu-şi putea -


165 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------imagina. Bine c-a trecut. Cu un zâmbet forţat, îşi drese grasul şi spuse în microfon: Cu majoritate de voturi a fost ales preşedinte pentru încă doi ani, domnul Unsu. Nici nu realiza că vorbea despre sine la persoana a treia. Trecuse cu bine de acest mare „hop”. Acum putea fi mărinimos, aşa că, continuă: În ceea ce priveşte vicepreşedintele, secretarul şi comitetul de conducere, propun să rămână toţi neschimbaţi. De ce să rămână acelaşi comitet? întrebă un domn...unii nici măcar nu sunt prezenţi...dacă nu vin nici măcar o dată pe an...şi oricum, sunt prea mulţi...ce fac 17 persoane în comitet? Dar întrebarea nu mai fu auzită de nimeni. Toţi erau de acord că nu mai are niciun rost să comenteze. Jocurile fuseseră făcute. Preşedintele nou ales, propuse, parcă în ciuda tuturor: Vom mai alege două persoane în comitet. Sunt sigur că sunteţi de acord cu doamnele Popescu şi Florescu, că doar trebuie să promovăm şi femeile, nu? Bine, au fost alese cu unanimitate de voturi. Vă mulţumesc şi vă invit în hol la o cafea. Domnul Minedrea zâmbea amar. Văzuse acum realitatea. Cu cine are de-a face şi cine-i era prieten. Şi nu-i plăcuse. Faţeta asta n-o cunoştea. Credea că toţi erau sinceri şi corecţi ca el. De-asta nici nu se zbătuse pentru funcţie. Fusese cel mai calm dintre toţi. „Uite, domnule, cum sunt oamenii! Deh, nu contează, nici nu mi-am dorit funcţia asta. Păcat doar că mi-am făcut un duşman din Unsu. După cum mă priveşte, sigur crede că eu am pus ceva la cale. Iar eu, nici nu am ştiut. Bine că s-a terminat. Om vedea noi ce-om mai face. Deocamdată, vorba lui Caragiale <<pupat toţi Piaţa Endependenţei!>>”. Asaltat de susţinătorii care doreau să-l felicite, preşedintele reales se opri cu paharul de apă în mână, supărat de un gând: Oare adunarea o fi fost sau nu statutară?


166 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Adriana Gheorghiu Născută în 1953, Bohotin- Iaşi Studii de filologie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi În România, profesor de limba şi literatura română. În Canada-Toronto, din 1997, creatorul colecţiei de şaluri „Vera M.C.” Publicaţii: „Tehnica analizelor lingvistice”, carte cu caracter didactic, pentru elevii de liceu; din 2007, rubrica permanentă în ziarul româno-canadian „Observatorul”, cu ciclul de poveşti : „Gata de culcare, copii?”, sub numele de autor D-na Gheo Colaborare la revistele electronice „Agonia”, „Visul”, „Atelierul literar” cu poveşti din două volume de literatură pentru copii în pregătire: ”Gata de culcare, copii?” şi „Copiii de pe strada mea” „Ciclul de poveşti „Gata de culcare, copii?” îmbie la o lectură domoală pe copii şi pe părinţii copiilor, dar şi la un somn dulce, urmat de o zi fără griji. Fiecare întâmplare este o dovadă că poveştile apar din orice, oriunde şi oricând. Important este să ne oprim pentru o clipă şi să le ascultăm. Închei prin a-l cita pe Motanul Tom, tovaraşul meu de scris, la miez de noapte: „Poveştile frumoase sunt acelea molcuţe ca şi lăbuţele mele” Poveştile din ciclul „Gata de culcare, copii?” le dedic surorii mele, Clara, de fiecare dată, primul cititor al lor.” D-na Gheo.


167 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Gata de culcare, copii ? Gata de culcare, Clara?

- Îti place noua perniţă? Da? Ştiam eu c-o să-ţi placă, doar margaretele sunt florile tale preferate. Ce-ai spune de o poveste despre ele? Bunica avea o grădină plină de margarete şi o nepoţică căreia îi plăcea să le îngrijească. În fiecare zi, Maria, că aşa o chema pe nepoţică, uda florile, le curăţa de frunzele uscate, iar uneori chiar stătea de vorbă cu ele, mărturisindu-le gândurile pe care nu le putea încredinţa mamei sau bunicii. Aşa se face că margaretele au aflat o dată despre păpuşa-prinţesă care şi-a pierdut pantofiorul de cristal, o data despre căţeluşul cu fundiţă albastră care s-a împrietenit cu un puişor de găină, alta dată depre motanul cu vestuţa din dantelă care vroia să se facă artist … Într-o dimineaţă, margaretele au văzut însă că Maria e tare tăcută şi că are ochisorii tare trişti. Au aşteptat ele ce-au aşteptat să audă ce s-a întâmplat, dar Maria nu făcea decât să suspine. Între două suspinuri, margaretele au prins totuşi câteva cuvinte, spuse mai mult în şoaptă: -Of! Of! Of! Ce rău îmi pare că n-o să port la serbare rochia pe care mi-am visat-o atât de mult! Nimeni nu poate să mi-o facă în două zile, aşa cum o vreau eu, cu margarete la poale şi la umăr. Parcă văd că Ana o să aibă rochia cea frumoasă, de care-mi vorbeşte de-atâta timp. Margaretele ascultau şi se întristau de ce auzeau. Un lucru le-a rămas însă lor în minte: Maria avea nevoie de rochie în două zile. În ziua cu pricina, Maria şi-a pus o rochie roz, frumoasă, nimic de spus, dar nu aşa cum şi-a visat-o ea. De mers trebuia însă să meargă la serbarea şcolii, că altfel ar fi necăjit-o tare pe bunica. Înainte să plece, ca de obicei, a mai tras o fugă în grădină. Dar nici nu se apropie bine de grădină , că aude zarvă mare şi vede mare foială printre margarete.


168 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Dar ce se întâmplă cu voi ? Unde plecaţi? Tu, aşa de mică, unde te duci? Şi tu, nici nu ţi-ai deschis bine bobocelul, ai numai doua petale şi… Între timp margaretele se aşezau , frumos şi ordonat pe rochia Mariei, formând o bordură minunată la poalele rochiei, şi cercuri încântatoare la umeri, iar câteva margarete s-au împletit între ele şi s-au aşezat în părul blond al Mariei, căreia nu-i venea a crede… - Cum? Am să port, într-adevăr, rochia pe care am visat-o? - Da, îi răspunde o margaretă care tocmai se aşezase pe încheietura mâinii, sub formă de brăţară. Că şi tu eşti bună cu noi! - Datorită ţie suntem aşa de frumoase. - Şi de puternice, se auzi glăsciorul unei margarete, care sărise , în ultima clipă, pe rochie…….nu ştiu cum, dar rătăcise drumul. Şi aşa Maria a avut la serbare o rochie ca din poveşti. Noapte bună, Clara !

Gata de culcare, Elena? Nu încă? Oh, desigur! Doar e Ajunul de Crăciun. Dar văd că deja eşti în pat, aşa că am să-ţi spun o poveste despre….Nu, nu despre copiii cuminţi şi obraznici. Nu ! Am să-ţi spun povestea globului care n-a vrut să se urce în bradul de Crăciun. Îţi vine să crezi una ca asta? Tu aveai vreo trei anişori, iar eu şi tata i-am promis lui Moş Crăciun că de data aceasta vom împodobi noi bradul pentru tine. Mai rămăseseră de pus câteva globuri, cele mai mici. Şi uite aşa, mă apropii de cutie şi dau să iau un globuleţ roşu, tare frumos. Îl apuc de cârlig, dar globuleţul nu se dă scos din cutie în nici un chip. -Nu, nu vreau, eu rămân aici, nu… -Dar ce se întâmplă cu tine, globuleţule? De ce nu vrei să mergi şi tu în brad? -Eu vreau să merg, îmi răspunde el , dar…. -Dar ce ? -…..dar nu vreau să stau şi anul acesta sub brad, de nu mă vede nimeni. Anul trecut m-ai pus chiar pe ultima creangă de jos, iar Tom, motanul, mă lovea mereu cu lăbuţa. Uite, vezi, aici ? Şi


169 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------acum mai simt durerea. Am impresia că nici nu mai am culoare roşie în locul acesta. -Stai să mă uit. Tu ştii că ai dreptate, globuleţule! Îmi pare tare rău ! -D-apoi mie! Acum, chiar dacă ai vrea să mă pui mai sus, că ştiu că în vârful bradului nu se poate - acolo stă întotdeauna, îngeraşul - nu poţi, pentru că arăt de parc-aş fi bolnav. -Stai o secundă ! Poate găsesc ceva pentru tine. -Chiar crezi c-ai putea? Oh! Ce bine mi-ar părea! -Ştii ceva? Ce-ar fi să-ţi lipesc o steluţă argintie pe locul unde te-a zgâriat Motanul Tom? -Da. Cred că mi-ar plăcea o steluţă. Dar nu s-ar putea să am mai multe? -Sigur. Pot să te îmbrac tot în steluţe, ca într-o manta. -Și… şi să mă agăţi sus în brad? -Da, chiar lângă îngeraş. -Uaa!….Niciodată n-am stat aşa de sus, de când m-ai adus acasă la tine. Mulţumesc tare mult. Şi uite aşa l-am îmbrăcat pe globuleţul năzdravan în steluţe şi l-am aşezat chiar lângă îngeraş. A doua zi, cu toţii, am găsit o scrisoare de la Moş Crăciun, în care spunea că i-a plăcut tare mult bradul, dar mai ales globuleţul cu manta de steluţe, de lângă îngeraş. Noapte bună, Elena! Gata de culcare, Mirona? Cum se face că ţi-ai pus pijamluţa cu căpşunele şi nu cea cu pisicuţe? Cred că ştiu de ce: vrei să-ţi spun o poveste despre căpşuni. Dar despre una cu căpşunica năzdrăvană şi pisicuţa la fel de năzdrăvană, ce-ai zice? Toată dimineaţa, eu şi mătuşa ta, Tala, am cules căpşunile din grădină. Aşa că spre seară, când soarele îşi duce încet, încet, razele lui galbene la culcare, ne-am aşezat amândouă la un ceai, pe terasă şi am început să căutăm reţete cu căpşuni. Tocmai când credeam c-am dat peste cea mai potrivită reţeta numai ce auzim dinspre grădină ceva ca un foşnet, apoi ca un glas. Lăsăm noi deoparte reţetele şi dăm fuga în grădină. Când colo ce să vezi: crenguţele şi frunzuliţele unei tufe de căpşuni se agitau de zor. La început am crezut că e o pasăre care îşi rătăcise


170 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------drumul spre cuibul de seară. Dar nu era o pasare. Era o căpşunică, care, cum a dat cu ochii de noi, a şi început să ne ia la rost. -Vedeţi cum sunteţi! Pe toate surioarele mele le-aţi pus în coşuleţe şi le-aţi dus în casă, numai pe mine m-aţi lăsat aici, singură. Ce inimă aveţi voi ? Surioarele mele au să facă dulceaţa bună şi aromată , iar eu am să stau aici, să mă bată vântul şi ploaia. Mai vedeţi voi vreo altă căpşunică prin tufe? Nici una! Nici una cu care să stau şi eu de vorbă sau care să-mi ţină şi mie de urât. - Dar tu unde ai fost? Că doar noi am căutat sub toate tufele, am încercat eu să-i explic. - Ce credeţi că eu nu pot face dulceaţa bună? a continuat căpşunica. - E greşeala noastră. Sincer ne pare rău, a intervenit şi mătuşa ta. - Şi apoi, nu-i târziu nici acum să te luăm şi să te ducem la surioarele tale, a mai adăugat Tala. - Adevarat? E chiar adevarat? Căpşunica s-a bucurat aşa de tare, încât era cât pe-aci săşi piardă echilibrul şi să cadă în grădina vecină, dacă n-ar fi fost mătuşa ta s-o prindă de codiţa ei mică verde. - Da. E adevărat. Ţi-am spus că a fost o greşeală. Nu te-am văzut. Uite, vezi, stăteai ascunsă aici, sub tufa asta de lângă gard. - Da. Aşa e. Trebuie să recunosc că e şi vina mea. Pentru că, în timp ce voi eraţi aici, a apărut pisicuţa din vecini , Floricica. Aşa o strigă stăpânii ei, pentru că îi plac florile. Da. Floricica a trecut pe lângă gard şi a mieunat aşa de frumos că m-am aplecat din tufă să-i răspund şi aşa am rămas agăţată de crenguţa asta de lângă gard. Pentru că vedeţi voi: Floricica vine în fiecare dimineaţă şi ne spune “Bună dimineaţa”, iar seara “Noapte bună” - Trebuie să fie o pisicuţă deosebită! - Da. Aşa e. Toate florile de aici din grădină se apleacă din tulpinele lor, când trece Floricica. Acum că ştiţi că este şi vina mea, mă mai luaţi de aici? - Sigur că da. Doar ţi-am promis, i-am răspuns eu. În timpul acesta, soarele se lupta cu o ultimă rază galbenă s-o ducă la culcare, iar eu, încet, m-am aplecat, am desprins căpşunica năzdrăvană de tufă, şi vesele, eu şi mătuşa ta, ne-am întors în casă şi am pus-o în vârful coşului, alături de celelalte surioare ale ei.


171 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Din clipa aceea, n-am mai auzit nici un foşnet, nici un glas de căpşunică, iar în anul acela dulceaţa de căpşuni a ieşit, întradevăr, mai bună ca niciodată. Şi tot în anul acela, ne-am îm prietenit şi noi cu Floricica, pisicuţa căreia îi plac florile, dar… şi căpşunelele. Noapte buna, Mirona !

Gata de culcare, Sam? Nu încă? De ce? Din cauza pisicului? Da‟ ce s-a întâmplat? N-a vrut să mănânce? Dar până la urmă a mâncat. Nu-i aşa ? Ştiam eu că-i un pisoi ascultător. Ei, şi pentru că l-ai convins pe motănel să mănânce laptele, am să-ţi spun povestea cu cei doi pisoi care s-au întâlnit la mătuşa mea, la ţară. Pe unul, cel al mătuşii, îl chema Lăbuţă, pentru că era tot negru şi avea numai o lăbuţă albă, pe celălalt, al verişoarei mele, îl chema Ochişor, pentru că era tot alb şi avea numai blăniţa din jurul ochiului neagră. Toate, eu, mătuşa şi verisoara mea, eram fericite, că neam întâlnit, şi ne beam ceaiul pe terasa care dă spre grădină. Ştii tu: grădina aia mare, cu balansoar şi cu lalelele alea minunate, de toate culorile. Şi cum stam noi acolo, vorbind despre unele şi altele, numai ce auzim nişte voci. Prima dată, am crezut că avem musafiri. Dar nu. Vocile veneau dinspre colţul de la terasă, unde se aflau cei doi motănei, Lăbuţă şi Ochişor. - Da‟ tu de ce nu mănânci, Ochisor? Nu-ţi este foame? -Ba da. Mi-e foame, dar ştii….?Eu …eu nu beau lapte. -Cum? Am auzit bine? Cum? Adică tu nu bei lapte? Păi, în satul meu, toţi pisicii şi toate pisicile beau lapte. -Da. Dar mie stăpâna mea îmi dă numai mâncare uscată. Ştii…Uite ! Ca aia pe care-o ciugulesc păsările pe care le vezi în curtea de-alături, dacă te uiţi prin gard. Vezi ? - Grăunţe ? Nu-mi vine să cred , spune Lăbuţă ridicându-şi boticul din castronelul cu lapte. Nu vrei totuşi să încerci să bei nişte lapte? -Nu, răspunde Ochişor, că nu-s obişnuit. Mai bine hai să ne jucăm, că acuşi trebuie să plec. -Bine, cum vrei tu. Şi numai ce-i vedem peLăbută şi pe Ochişor că încep să se fugărească pe terasă, să facă tumbe, să se ia la întrecere cine sare


172 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------mai sus, la fereastră, cine se caţără mai sus, pe vişinul din faţa casei… Eram spre sfârşitul vizitei, când îi auzim din nou stând de vorbă pe cei doi motănei. Şi ce crezi tu că faceau ei între timp? Amândoi beau lapte din castronelul lui Lăbuţă. -Vezi ce bun e? îi spune Lăbută lui Ochişor. -Oh! Dupa atâta joacă, mi-a fost aşa de sete, că nici nu miam dat seama că beau lapte. Dar ştii că-i bun? Am s-o rog pe stăpâna mea să-mi cumpere şi mie. -Vrei să te ajut şi eu s-o convingi că laptele e mai bun decât grăunţele alea ? Pentru că ştiu ca nu-i usor, îi spune Lăbuţă lui Ochişor. -Oh, nu. Cred că mă descurc şi singur.Mulţumesc tare mult că m-ai lăsat să beau din laptele tău. Ştii ceva, Lăbuţă? Eu zic că ar trebui să le spun la toţi pisicii din oraşul meu de reţeta asta nouă. -Bineînteles, se grăbeşte să răspundă Lăbuţă. Numai că, Ochişor, trebuie să ştii că nu-i o reţetă nouă. Laptele e de când lumea şi pământul. -Da? Şi eu care credeam că e ceva cu totul nou. Dar oricum aş vrea să-i anunţăm pe toţi pisicii să mănânce lapte de acum înainte. Pentru că uite: eu am băut doar atâtica - cât două unghiuţe de-ale mele - şi deja mă simt puternic, gata să mai luăm o dată cu asalt terasa şi vişinul şi…chiar portiţa. Atunci, numai ce-o vedem pe verişoara mea că îl ridica pe Ochisor în braţe şi-i spune ceva la ureche. -Ai auzit, Lăbuţă? Stăpâna mea mi-a promis deja că de mâine am să beau numai lapte…adică lăptic, că eu sunt încă mic. Pe curând, Lăbuţă! -Pe curând, Ochişor ! Şi aşa, se face că toate pisicile şi toţi pisicii din micul nostru oraşel au început încet încet să bea din nou lapte. Noapte bună, Sam! Gata de culcare, Marian?

Deci nu eşti încă în pat. Cred că baloanele de la ziua ta sunt de vină. Ce-ai spus ? Da. Ai dreptate. Uite-le cât sunt de mândre de culorile lor. Şi fiecare parcă ar vrea să ne spună o poveste. Ştii ceva ? Eu chiar ştiu una despre un balon şi o furnicuţă.


173 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Mătuşa ta, care a fost şi ea mică odată, cum eşti tu acum, împlinea cinci anişori. Aşa că , înainte cu o seară, am aranjat masa şi am decorat casa cu baloane şi ghirlande de flori. A doua zi însă, imediat după sosirea musafirilor, numai ce vedem că balonul roşu se desprinde de celelalte şi începe să plutească prin casă. Dau să-l prind, dar el se ridică tot mai sus şi se îndreaptă spre sufragerie, deasupra mesei, gâdilindu-i pe musafiri cu sforicica lui catifelată. - Lasă-l, Mona ! îmi spune sora mea. Nu vezi ? Parcă ar vorbi cu cineva. - Cum ? zic eu nedumerită. - Uite ! Se înclină ca noi, atunci când vrem să explicăm un lucru cuiva. - Acum văd şi eu. Sigur vorbeşte cu cineva. - Vorbeste cu….Oh ! N-o să-ţi vină să crezi ! Vorbeşte cu o furnicuţă. - Cum…? - Da. Cu o furnicuţă. Linişte ! Poate reuşim să auzim ce-şi spun. - Dragă balonule, mulţumesc mult că m-ai luat cu tine, în călătoria ta prin aer, se aude firav glasul furnicuţei. - Asta pentru că m-ai rugat tu, că eu nu m-aş fi gândit la una ca asta. Doar am mai întâlnit furnicuţe în viaţa mea, răspunde balonul - Uite ! Datorită ţie, pentru prima dată văd şi eu ce se întâmplă pe o masă. De obicei, noi, furnicuţele, dacă nimerim în casă, nu ştim decât de firimiturile de sub masă. - Atunci să ştii, dragă furnicuţă, că chiar sunt mândru de fapta mea. - Balonule, dar ce sunt alea care strălucesc aşa frumos, întreabă furnicuţa ? - Alea, aşa transparente ? - Da. - Sunt paharele de cristal, pe care mama lui Mona şi Tala le foloseşte doar la sărbători. - Dar paharul lui Leon, băiatul blond, de ce nu străluceşte? - Pentru că nu-i spălat bine, se încruntă balonul. Auzind aceasta, repede, eu şi sora mea luăm paharul de pe masă , îl spălăm şi îl aducem înapoi strălucitor. - Balonule, dar ce sunt cercurile alea albe, care, în mijloc, au flori ca cele pe care le văd eu în grădină ? - Alea sunt farfuriile de porţelan în care se serveşte tortul.


174 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Dar farfuria din dreptul lui Ela, fetiţa cu părul roşcat, de ce nu are flori ? întreabă furnicuţa ? - Pentru că nu-i spălată bine, se încruntă din nou balonul. Şi din nou, repede, eu şi sora mea luăm farfuria de pe masă, o spălăm, scoţându-i la iveală florile strălucitoare, şi o aducem înapoi. - Balonule dragă, mă înclin în fata ta pentru cât de multe lucruri ştii, dar…ia spune? Te mai pot întreba ceva ? - Desigur, îi răspunde balonul, tot mai mândru. - Ce sunt hârtiile alea colorate, aşezate în dreptul farfuriilor de porţelan? - Vezi tu, furnicuţo, alea sunt şerveţelele. Nici nu-ţi poţi tu închipui cât de moi sunt ! - Şi ele trebuie să stea lânga farfurii, nu ? - Da. - Atunci de ce farfuria lui Tala nu are şervetel ? întreabă pentru a treia oara furnicuţa. Dar balonul nu mai are timp să răspundă, că numai ce vede că şerveţelul face un salt de pe raft şi se aşează în dreptul farfuriei lui Tala - Chiar mă întrebam când o să observaţi că eu nu sunt pe masă, se aude vocea îmbufnată a şervetelului. - Trebuie să-i mulţumeşti Balonului Leon şi Furnicuţei Ela, îi răspunde sora mea şerveţelului. Şi le spun aşa pentru că datorită lor, Leon are şi el paharul strălucitor, iar Ela, farfuria cu flori…. - Mulţumesc mult, Balonule Leon şi Furnicuţă Ela ! se aude vocea molcuta, de data aceasta, a servetelului. - Petrecere frumoasă şi, dacă nu vă suparaţi, noi o să mai colindăm pe aici, pentru că furnicuţa mai are multe de văzut şi de învăţat, se aude vocea serioasă a balonului. - Sst ..de-acum vom călători mai mult în linişte, ca să nu deranjăm. Oamenii au şi ei rânduielile lor. - ….iar noi pe ale noastre. Nu-i aşa, Balonule Leon? - Aşa e, Furnicuţă Ela. Noapte buna, Marian !

Gata de culcare, Nona şi Sam? - Nuuu, dar după ce ne spui o poveste o să fim. Promitem!


175 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Voi îl ştiţi pe unchiul Tom? - Da. Cel care merge tot timpul la Polul Sud. - Dar ştiţi că el este om de ştiinţă ? Că studiază viaţa pinguinilor, a focilor şi a urşilor polari ? - Sigur. Şi mai ştim că pentru asta are nevoie de mănuşi şi căciulă de lână, de cizme îmblănite, spune Nona cu ochişorii pe jumătate închişi. - Şi de haină de blană, ca ursul polar, se aude şi vocea lui Sam, care între timp îşi trăsese plapuma până sub bărbie. Era într-una din expediţiile lui în ţinuturile îngheţate. Vaporul nu ajunsese bine printre gheţari că unchiul Tom şi-a început munca de cercetare. Întâi s-a întâlnit cu ursul polar cu care a stat de vorbă pe îndelete despre gheţari. Voi ştiţi ca gheţarii pot fi foarte capriciosi: uneori ei îl ajută pe ursul polar, dar alteori hotărăsc aşa dintr-o dată să plece în lume, şi-l lasă pe bietul urs să înoate kilometrii întregi până să dea de un liman. După ce a aflat că în anul acela gheţarii călătoresc mai puţin, împăcat, unchiul Tom s-a dus să viziteze o colonie de pinguini. Aceştia, de cum l-au văzut, au făcut cerc în jurul lui şi, după ce i-au dat bineţe, s-au pornit să vorbească toţi odată, de nimeni nu mai înţelegea nimic. La un moment dat, din mulţimea de pinguini , s-a desprins unul mic mic şi a venit direct spre unchiul Tom. - Eu sunt cel mai mic din colonia noastră, a spus el, şi pentru că sunt şi cel mai grăsuţ, toţi mă strigă Ursuleţul. Spune şi tu! Eu, un pinguin adevărat, să fiu strigat Ursuleţul. Nu sunt chiar aşa de supărat, că doar îmi plac ursuleţii, dar totuşi…Unchiul Tom la luat atunci în braţe pe pinguinul cel mic şi l-a dus pe vasul lui. - Uite, pinguin mic, tu ai să-mi ţii companie aici pe vas pâna îmi termin cercetarea, iar eu am să am grijă, ca atunci când te întorci la părinţii şi prietenii tăi, să nu te mai strige nimeni Ursuleţul. - Crezi că se poate? Ce mult m-ar bucura! Şi cum au să mă strige? - O să vedem atunci. Şi uite aşa începând de a doua zi, pinguinul cel mic urca şi cobora, din cabină pe punte, de pe punte în cabină, ajutându-l pe unchiul Tom, în munca lui de cercetare: dimineaţa îi aducea mănuşile şi fularul, pentru că unchiul le uita mereu în cabină; în timpul zilei stătea de strajă pe punte să vada dacă nu cumva apare vreun gheţar la orizont; seara, alerga în dreapta şi în stânga, până când toate instrumentele de lucru ajungeu înapoi în cutiile lor.


176 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Trecuseră vreo treizeci de zile de când pinguinul cel mic îl ajuta pe unchiul Tom. Şi iată că într-o seară, cum stăteau ei pe punte, numai ce zăresc în spatele vasului, pe un gheţar uriaş, colonia de pinguini. - Unchiule Tom, unchiule Tom, uite! uite!…sunt părinţii mei, sunt prietenii mei…! Îmi fac din aripi. Pot să-i salut şi eu? - Sigur că poţi. Tu ştii, pinguin mic, pentru că m-ai ajutat aşa de mult, mi-am terminat mai repede cercetarea. De-acum tu te poţi întoarce la familia ta, iar eu în ţara mea, în Anglia. - Ce bine! Ce bine! Dar ia spune, crezi că prietenii mei pinguinii au să mă mai strige Ursuleţul? Fără să-i răspundă, unchiul Tom l-a luat în braţe şi a coborât cu el pe gheţar. Dar nici n-au ajuns bine, că un alt pinguin mic le-a ieşit în întâmpinare: - Pe mine mă cheama Pinguna, dar pe tine? - Pe mine…..Pe mine mă cheamă…..Pingunu, i-a răspuns el, zâmbindu-i peste aripioară unchiului Tom. - Pingunu! Pingunu! Dar ce frumos te-ai făcut tu! a exclamat mama care şi-a deschis aripile să-şi primească fiul. Noapte bună, Nona şi Sam!

Gata de culcare, Emilia?

- Staţi, nu vă duceţi la culcare! Vreau să vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie azi. - Tu erai, semnule de carte? Toată seara te-am căutat. Unde ai fost? Sigur, abia aşteptăm să ne spui ce s-a întâmplat. Era pe la amiază, când tu ai fost chemată la masă. În grabă, ai lăsat cartea deschisă, iar eu am alunecat pe birou. Nu ştiu dacă tu mai ţii minte, Emilia, dar când ai plecat, afară începuse să bată vântul. Şi uite aşa perdeaua, împinsă de vânt, m-a luat încetişor şi m-a lăsat pe pervaz, de unde am fost apoi purtat până la geamul de la casa vecină. Când m-am văzut acolo, mi-am zis că ar fi bine să învăţ să merg singur că altfel, vântul o să mă ducă cine ştie unde. Ştiţi şi voi că vântul cutreieră lumea în lung şi-n lat. Numai grija mea n-o avea el. Şi aşa, am făcut un efort şi am intrat pe fereastra deschisă în camera din casa vecină. Acolo, am încercat să găsesc o carte, între


177 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------paginile căreia să mă aşez şi să-mi trag sufletul. M-am dus aşadar pe un raft unde erau două cărţi care, cum m-au văzut, m-au şi luat la rost: - Dar ce faci tu aici, semnule de carte? Tu nu ştii că stăpâna noastră nu are nevoie de tine? Noi aşteptăm aici de doi ani, şi nimeni nu ne-a deschis vreodată. - Cum? Vreţi să spuneţi că stăpâna voastra nu citeşte? Cum aşa? Asta e ceva nou pentru mine. Trebuie să vorbesc cu stăpâna mea. Poate găsim o soluţie ! - Era să uit? Cum vă cheamă pe voi? - Pe mine mă cheamă “Heidi” - Iar pe mine mă cheamă”Negruţ” - Sigur. Eu vă ştiu pe voi de la stăpâna mea. Heidi este o fetiţă tare cuminte, iar Negruţ este un căluţ….Dar acum mă grăbesc… - Bine atunci, drum bun! Dar când să mă întorc acasă, apare iar vântul şi numai ce văd că mă ia şi mă duce la fereastra unui băieţel . Acolo, drept să spun, m-am cam speriat. Era aşa un zgomot! Dau să intru în cameră, şi numai ce mă văd luat de ciucur. - Dar ce faci tu aici, semnule de carte? Trebuie să te fi rătăcit, că doar casetele mele n-au nevoie de tine, a râs la mine un băiat de vreo opt ani, care mesteca tot timpul ceva. - Tu nu ai cărti? Nici tu nu citeşti? Băiatul a început să râdă aşa de tare, încât m-a scăpat din mână. Văzându-mă liber, mi-am făcut singur vânt şi am sărit pe fereastra. Am căzut între nişte straturi de flori, pe care le îngrijea o bunicuţă. Cum m-a văzut bunica, m-a şters de praf şi s-a uitat lung la mine. -Tu trebuie să fii un semn de carte. Mă bucur că te-am întâlnit. Şi chiar eşti un semn de carte arătos. Uite ai şi ciucurel. Hai cu mine în casă, poate aşa am s-o conving pe nepoata mea să citească poveştile din cărti şi nu de pe calculator. - Nici nepoata ta nu citeşte? am întrebat-o eu. - Ba da, dar numai de pe calculator, şi asta nu e bine…. - Atunci înseamnă că trebuie să-i spun stăpânei mele şi de nepoata ta…dar şi de băieţelul care nu citeşte chiar deloc şi de… Şi cum mă ţinea bunicuţa de ciucur, numai ce vine o pală de vânt şi iar mă văd luat şi…. adus aici, înapoi, sub fereastra camerei noastre. - Ştii ceva, Emilia? Ce-ar fi să te duci şi tu în vizită la copiii pe care i-am întâlnit eu şi să le spui cât de frumoase pot fi cărţile…şi


178 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------că noi, semnele de carte îi putem ajuta. Adică să le ţinem companie, că doar ai auzit ce-a spus bunicuţa despre mine: că sunt”arătos” -Dar chiar că ai dreptate, semnule de carte. Noapte bună, Emilia!

Gata de culcare, Dragoş? Bravo ţie! Dar maşinuţele le-ai pus la locul lor, în cutia cu jucării? Da? Deci nu mai stau împrăştiate prin cameră. Bine! Înseamnă că meriţi povestea cu tractoraşul năzdrăvan. Era seară, ca acum. Strânsesem toate jucăriile în cutie, mai ales că a doua zi venea Moş Crăciun, care, ştii, întotdeauna aduce jucarii noi, dacă vede camera în ordine. Pusesem aşadar în cutie maşina de pompieri, trenuleţul electric, maşinuţele mici, motocicleta cu motociclistul, avionul si elicopterul şi, bineînţeles, tractoraşul, jucăria ta preferată. După ce-am închis cutia, am dat să plec la bucătărie să dau la cuptor cozonacul care-şi pierduse răbdarea să mă aştepte în tavă. Dar nici nu pun bine mâna pe clanţă, că aud un zgomot. La început am crezut că eşti tu, cu toate că ştiam că te lăsasem dormind. Dau sa plec din nou, şi din nou acelaşi zgomot. Atunci, mă îndrept spre cutia de jucării, spunându-mi: “Poate nu le-am aşezat eu bine, şi acum se ceartă că nu încap unele de altele…” Dar nu…. - Eu te-am strigat, doamna Gheo! Eu, tractoraşul. Toate celelalte jucarii dorm de mult. - Tu? Dar de ce m-ai strigat, tractoraşule? De ce nu te-ai dus şi tu la culcare? - Pentru că vreau să te rog ceva. Ştiu că Moş Crăciun vine mâine seară şi că noi, jucăriile, trebuie să stăm cuminţi în cutie. - Da, aşa este. - Dar ştii…? Când Dragoş şi cu tine i-aţi scris lui Moş Crăciun, eu eram lângă voi şi am auzit că aţi pus pe lista cu jucării un alt tractoraş. - Da, aşa este. Ştii că Dragoş a mai crescut cu un anişor şi acum poate avea un tractoraş mai mare. - Da. Ştiu. Tocmai de aceea vreau să te rog, doamna Gheo, ca mâine seară, când vine Moş Crăciun, să stau şi eu în sufragerie, pentru că vezi tu, tractoraşul cel mare este fratele meu. De când îl


179 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------aştept să vină! Şi aş vrea să fiu şi eu de faţă, când Moş Crăciun îl pune sub brad. - Dar ştii că ai dreptate? Ar fi trebuit să mă gândesc la asta! - Oh! Ce bucurie mi-ai face, doamna Gheo! Nici nu-ţi poţi imagina! - Dar asta, numai pentru că eşti o jucărie cuminte şi niciodată nu stai peste noapte, pe lângă patul lui Dragoş, sau, aruncată, pe undeva, pe lânga fereastră. - Multumesc mult, doamna Gheo. - Atâta că trebuie să fim atenţi ca nu cumva să iasă toate jucăriile din cutie, că altfel îl supărăm pe Moş Crăciun. - Am sa fiu foarte atent, doamna Gheo. Am să fac în aşa fel, ca celelalte jucării să nu mă vadă sau să mă audă când ies din cameră. - Ştii ceva, tractoraşule? Am o idee: mâine seară, am să las uşa de la sufragerie întredeschisă, şi după ce pun jucăriile în cutie, pe tine te aşez pe covoraş. Astfel te poţi duce liniştit lângă brad să-l aştepţi pe frăţiorul tău. - Sigur! Sigur! Promit să fac ce mi-ai spus. Şi să nu deranjez nici un ac de brad. A doua zi, dimineaţă, când ne-am strâns cu toţii în jurul bradului, înalt şi frumos, tractoraşul cel mic si fraţiorul lui, tractoraşul cel mare, încă nu terminaseră să-şi povestescă unul altuia toate întâmplările nemaipomenite prin care trecuseră. - Mamă! Tată! numai ce te auzim exclamând. Moş Crăciun mi-a adus tractoraşul pe care i l-am cerut în scrisoare! - Da? - Dar ştiţi ceva? Eu cred că tractoraşul cel mare e fratele tractoraşului mic. Atunci, numai ce-l văd pe tractoraşul cel mic că ridică din micul lui far, făcându-mi semn că-i fericit şi că-mi mulţumeşte. Şi tot atunci, bradul şi-a mişcat încet crengile, atât cât luminile să sclipească mai frumos şi să auzim clinchetul clopoţeii lor. Noapte bună, Dragoş !


180 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Gata de culcare, Alexandra? Văd că ţi-ai adus paharul cu apă pentru la noapte. Asta miaduce aminte de unul din drumurile mele la bucătărie, după cana cu apă. - Ia tăceţi o clipă!! se aude din coş vocea unei prune, cea mai mare dintre toate. - Dar ce ţi-a venit? Tocmai vorbeam despre ce bogat a fost anul ăsta! răspunde o prună care se ridicase din codiţă la marginea coşului. Niciodată n-am fost aşa de multe într-un copac! Mai mai să întrecem frunzele la număr! - De acord, dar mai‟nainte a sărit cineva în coşul nostru şi nu mi-am dat seama cine, continuă pruna cea mare. - Aici? La noi, în coş? Eu nu văd decât prune.Una mai frumoasă ca alta! Mama lui Alexandra va fi tare mândră de noi. Parcă văd că o va suna pe vecina ei să se laude cu prunele ei de magiun! - V-am rugat să tăceţi o clipă! Cineva a sărit în coş şi nu era prună… - O fi fost o fantomică….spune, făcând cu ochiul celorlalte, o prună mai închisă la culoare. - Cum? Dar ce credeţi că eu nu ştiu cum arată o fantomă? - Eu nu văd pe nimeni şi, să ştii că, aici, cu voi, eu mă simt foarte bine, spune cea mai mică prună dintre toate. - Suntem ca o familie, aprobă, emoţionată, o prună, pe care soarele nu apucase să o coacă şi în jurul codiţei. - Mai degrabă am revedea lista cu pregătirile pentru magiun, intervine şi pruna cea mai voinicuţă. - Ştiţi ceva! Eu nu vă înţeleg deloc. Vă rog de câtva timp să faceţi puţină linişte, şi voi ? Sunteţi voi multe şi frumoase anul ăsta, dar şi prea guralive. - Noi ne simţim bine şi atât, chiar şi cu fantomica pe care ai văzut-o tu. - Şi apoi tu mereu eşti nemulţumită de ceva! - Da. Mi-aduc aminte că şi în copac comentai, când pe seama lui Pussy că se caţără pe trunchiul copacului, când pe seama lui lui Puppy că latră prea aproape de copac. - Biine! Dacă-i vorba de aşa n-am să va mai spun niciodată nimic. Şi apoi, poate să vină o armată de fantome, că eu n-am să vă sar în apărare. Eu… nici n-am să contribui la magiun…!


181 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Staţi! Staţi! Nu vă certaţi! De când mă tot lupt să ajung la suprafaţă să vă explic. Dar sunt aşa de mică ! - Tu de unde ai mai apărut? - Dar ce mărunţică esti! Ce fel de prună eşti tu? - Păi eu sunt o boabă de strugure. Nu sunt prună şi nici fantomică… - Boabă de strugure? - Da. Eu vin din coşul cu struguri de pe colţul mesei. - Şi tu faci magiun anul ăsta? - Nu ştiu. Trebuie să-l întreb pe ciorchinele de care aparţin, că aşa e la noi: ciorchinele hotărăşte. Anul trecut am fost într-un butoi mare unde am fost transformate în vin. Acum doi ani am fost la producţia de sucuri. Acum, chiar că nu mai ştiu ce vom face. - Eu cred că anul ăsta voi, strugurii, veţi ajunge dulceaţă, pentru că staţi în bucătărie, şi pe aceeaşi masă cu noi. -Dar cum de-ai ajuns tu, o boabă de strugure, în coş cu noi? -Păi să vă explic…. -Oh, dar nici nu-i nevoie să ne explici! Ne bucurăm aşa de mult că eşti cu noi… -….şi că nu eşti fantomă….ori fantomică…. Mi-am luat cana cu apă şi, urcând spre dormitor, mi-am adus aminte că, de fapt, era seara de Holloween….. Noapte bună, Alexandra!

Gata de culcare, Mihăiţă?

Nu? Atunci am să-ţi povestesc o întâmplare din vara trecută şi aşa poate o să vină şi somnicul. Era pe la amiază. Am ieşit în grădină să văd ce mai fac florile şi tufele de castraveţi şi de roşii. Am apucat să le întreb dacă s-au bucurat de ploaia din ziua trecută şi dacă au dormit bine noaptea, pe răcoare. Când să aflu însă dacă Zorzonel, câinele vecinului, le-a mai vizitat şi dacă soarele de dimineată nu s-a lăsat prea mult aşteptat, numai ce aud un foşnet. - Dar ce se întâmplă? zic eu nedumerită. - Sunt zorelele, îmi spune înclinându-se spre mine o petunie. Azi, ele ornează gardul de jur împrejur.


182 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Iar noi trebuie să împletim o măsuţă , se aud câteva crenguţe care tocmai îsi făcuseră loc prin tufişul des. - Eu, doamna Gheo, am sa fiu un scăunel, se aude din tufa de castraveţi o frunză mai mare ca celelalte. - Şi eu am să fiu tot un scaunel, se aude vocea frunzei vecine. - Noi o să fim fundiţele! se ridică din strat glasul florilor de gura leului - Iar noi, petuniile, trebuie să pregătim cortina.. - Cortina? Cum adică? Dar ce se întâmplă aici? - Aşteptaţi şi o să aflaţi . Mai avem doar câteva pregătiri. - Vedeţi, noi strângem roua de dimineaţă în cupe, îmi spune înclinându-se spre mine un crin. Fiecare va fi servit cu un strop de rouă din cupele noastre. - Eu urmăresc cu privirea soarele şi, la fiecare bătaie a ceasului cel mare şi albastru de la Primărie, înştiinţez grădina despre cât de puternice sunt razele de soare, spune o floare a soarelui, cât un degetar de mică. - Şi tot nu mi-aţi spus de ce… - Mai aşteptaţi puţin, mă sfătuieşte o roşie gata coaptă. - Şi eu am o misiune, trebuie să ciripesc de zece ori la rând, spune o rândunică care, numai că nu m-a tras de gulerul de la bluză ca s-o iau în seamă. Despre ce putea fi vorba ? De obicei grădina mea e tare liniştită. Oare ce pune la cale de data asta? M-am dus să-mi iau cana de cafea şi am revenit cât am putut de repede, căci, recunosc, eram tare nerăbdătoare să aflu ce se întâmplă. - Doamna Gheo, luaţi loc pe băncuţă. Repede! Soarele a ajuns la cea mai bună temperatură, se aude glăsciorul florii soarelui. - Iar mie mi-a venit rândul să ciripesc de zece ori …. Grădina, între timp, a început să se unduiască, păsărelele au început să cânte, florile să danseze, iar cortina de petunii s-a ridicat încet, încet lăsând să se vadă frumoasele tufe de roşii, cu guleraşele lor verzi. - Doamna Gheo şi dragă grădină, am onoarea să vă anunţ venirea pe lume a celei mai tinere roşii din grădina noastră, spune, aşezându-se pe braţul băncuţei rândunica care tocmai ciripise de zece ori la rând. - Unde? Care? zic eu şi dau fuga spre tufa cu roşii.


183 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- E aici, pe crenguţa asta aurie. O vedeţi? E mică, mică. Aici, în grădina dumneavostră, crenguţa aurie ne anunţă de fiecare dată când urmează să se nască o floare, o frunzuliţă, o roşie … - Aşa a fost şi de ziua mea, se aude glăsciorul unui fir de iarbă de lângă măsuţa împletită din crenguţe. - Doamna Gheo, serviţi un strop de rouă? - Si eu vreau unul, se apropie în fuga mare Zorzonel. - Pot să mă aşez pe scăunelul ăsta frumos, făcut din frunze de castraveti? se aude rândunica. - Pot să-mi pun fundiţa asta frumoasă de gura leului la butonieră, spune bondarul care se căţarase sus pe băncuţă. Şi uite aşa, dragi copii, am aflat că de câte ori se naşte o floricică sau un merişor, o roşie sau un castravecior, un fir de iarbă sau o crenguţă, în grădina mea este sărbătoare. Noapte bună, Mihăiţă !

Gata de culcare, Bogdan?

Ce-i cu gălăgia asta ? Nu-i vina ta? Dar a cui? A papuceilor? Se ceartă care e mai frumos? Oh! Nu! Iar? Bine, atunci, dacă promiţi să mergi în pat, am să-ţi spun povestea despre şosetele gălăgioase, şi, între timp, poate, se liniştesc şi papuceii. Eram cu tata la magazin. Trebuia să-ţi cumpărăm haine pentru prima ta tabără la munte. Mai ţii minte? Bineînţeles că mai ţii minte, că doar un an întreg, dupa aceea, ne-ai vorbit despre ea. Cumpărasem noi cămăşuţele, pantalonaşii, o flaneluţă din lână şi o pijama cu omuleţi de zăpadă pe ea. Mai rămăsesără de cumpărat şosetele. Pe raftul la care ne-am oprit erau însă aşa de multe, că ne-a trebuit timp până să ne hotărâm. - Ce crezi de şosetele astea cu schiuri? mă întreabă într-un târziu tata. Că tot merge Bogdan la munte. Nici n-apuc să-i răspund că aud : - Nu. Alea nu sunt frumoase! Noi suntem cele mai frumoase. Şi mai potrivite, că avem săniuţe roşii. - Ba noi, că avem fulgi de zăpadă! - S-o credeţi voi! Noi, şosetele albastre cu steluţe, suntem cele mai frumoase şi mai călduroase pentru Bogdan. Eu şi tata stăteam şi ascultam şi nu ne venea a crede. Cum? Celelalte hăiniţe nu ne-au dat nici o bătaie de cap, iar


184 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------şosetele astea fac atâta gălăgie, că nu putem alege o pereche pentru băiatul nostru. Toate începuseră să se foiască pe raft: unele se ridicaseră pe vârful degetelor, altele pe călcâi. Şi, când am crezut că s-au linişit în sfârşit, numai ce vedem că se ridică din spatele raftului o pereche de şosete şi le pune la pământ pe toate celelalte: - Noi suntem şosetele de care aveţi nevoie: suntem din lână moale, cu balonaşe, cu brăduţi şi reni şi mai ales suntem cele mai călduroase. Apoi, noi suntem şi vesele. Vedeţi? Aici sus, pe manşetuţă avem câte un clopoţel, care face”clinc! clinc!” când mergi. - Ba noi, se ridică din teancul cu şosete o altă pereche. Noi, că suntem făcute din lână şi bumbac, numai bune pentru cizmuliţele pe care tocmai i le-aţi cumparat lui Bogdan. Uite! Noi avem şi schiuri şi patine, iar manşetuţele noastre sunt bătute cu steluţe. Eu şi tata n-am mai îndrăznit să întârziem în faţa raftului. Într-adevar, toate erau frumoase, dar nu ştiam pe care să le alegem, ca să nu le stârnim şi mai tare. A trebuit să stăm câteva minute departe de raft şi să ne sfătuim ce să facem. Apoi, când ne-am întors, numai ce vedem la capătul raftului o pereche de şosete albe, care nu spuneau nimic, care nu stăteau nici pe vârfuri nici pe călcâi şi care nici nu păşeau peste celelalte. - Cred că o să le cumpărăm pe astea .Ce spui, tată? - Da. Şi asta numai pentru că au fost cele mai cuminţi, îmi răspunde el. - Eu zic să cumpărăm chiar două perechi. - Oh! Sigur! Uite ce moi sunt ! Şi albe ca zăpada! Tot raftul de şosete a tăcut ca prin minune. - Mulţumim tare mult ca ne-aţi luat , numai ce le auzim pe şosetele albe. E o mare onoare pentru noi să fim şosetele lui Bogdan, şi promitem să fim cuminţi cum am auzit că este şi el. Când să ieşim din magazin, am dat să mă mai uit încă o dată în sacoşă, la toate minunăţiile pe care le-am cumpărat şi numai ce le aud pe şosetele albe şi cuminţi, şoptindu-şi una alteia: - Tare mă bucur că o să mergem la munte în iarna asta! - Şi eu, dar ce-ai spune daca am mişca din clopoţelul ăsta argintiu pe care-l avem la gleznă, să ştie părinţii lui Bogdan că şi noi putem face “clinc! clinc!” - Clinc! Clinc! Bogdan!


185 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Noapte bună, Bogdan!

Gata de culcare, Gigi?

Cum? Nu eşti încă în pat? Da‟de ce? Te necăjeşte ceva? Ce anume? Ţi-ai strâns jucăriile şi nu găseşti căluţul alb? Ai uitat că lam dus la domnul Trot să-i coase la loc şaua? Şi pentru că acum eşti gata de culcare, am să-ţi spun povestea cu ursuleţul de pluş. Tot aşa, într-o seară, eu şi sora mea ne strângeam jucăriile şi, ce să vezi ? Lipsea ursuleţul maro de pluş. L-am căutat noi sub pat, sub masă, apoi din nou în cutia de jucării. Nimic. Şi uite aşa am ajuns să răscolim toată casa, până când mama ne-a trimis la culcare. Ne-am dus noi, dar cu lacrimi în ochi. A doua zi, dimineaţă, ne pregăteam să pornim iar în căutarea ursuleţului nostru când numai ce-l vedem stând pe cutia de jucării şi aşteptând liniştit ca noi să ne trezim. - Ursuleţule, dar unde ai fost ? Te-am căutat toată casa! sa grăbit să spună sora mea. - Din cauza ta ne-am dus la culcare plângând, am adăugat eu. - Îmi mai pare tare rău că v-am necăjit! Dar am fost la vecina noastră, croitoreasa. - Cum? Unde? Dar nu crezi că trebuia să ne spui şi nouă de vizita asta? - Ba da. Dar când s-a întâmplat, voi eraţi la grădiniţă…şi apoi nici n-a fost, de fapt, o vizită. - Şi de ce ai fost tu, atunci, la doamna Dolu? - Am fost să-mi repar blăniţa. Uite aici, pe burtică! Vedeţi? Aici, ne-a arătat el cu lăbuţa lui de pluş urma unei julituri. Atunci, amândouă am sărit din pat şi l-am îmbrăţişat pe ursuleţ: - Sărăcuţul de tine! - Prin câte a trebuit să treci ! - Da, dar doamna Dolu e o croitoreasă bună. Aproape că nici nu se mai vede julitura, a observat sora mea. - Da‟ cum se face că te-ai lovit , că doar noi avem mare grijă de tine.


186 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Da. Ştiu. Şi totuşi… Asta s-a întâmplat ieri. Ieri, când aţi plecat la grădiniţă - mai ţineti minte?- m-aţi pus în grabă pe cutia de plastic, plină cu cuburi. Şi uite aşa, când am dat să mă aşez mai bine, că tare mă mai necăjeau cuburile alea, m-am agăţat în cel mai ascuţit şi mi-am rănit blăniţa. -Oh! Ce rău ne pare! Păcat că n-ai putut să ne aştepţi ! -Am crezut că mă întorc până veniţi voi. Doamna Dolu m-a cusut frumos, m-a periat şi m-a asezat în coşul ei de lângă maşina de cusut, promiţându-mi că mă duce ea înapoi acasă. -Şi? -Între timp a venit în vizită sora ei şi au stat amândouă de vorba până seara târziu. Şi au uitat de mine. -Dar tu ştiai drumul înapoi. De ce nu te-ai întors singur? -Dar v-am spus că se înserase. Şi eu nu vreau să ies pe întuneric singur. -Aşa e, ursuleţule. Ai dreptate. Seara nu e bine sa ieşi singur din casă. Tare ne mai bucurăm că eşti iar aici, cu noi. -Nici o prietenă de-a noastră nu are aşa un ursuleţ ascultător ! -Dar ştii ceva? Acum eşti mai frumos ca niciodată. - Da, acum sunt cel mai frumos ursuleţ, cusut pe burtică, răspunde el , uitându-se încă o dată la cusătura făcută de doamna Dolu. - Da. Dar tu eşti ursuleţul nostru şi noi, eu şi sora mea, îţi promitem ca de acum încolo să te punem numai între perniţele astea moi şi pufoase, de pluş ca şi tine. - Uaa! Ce mă bucur!! Asta înseamnă că nu mai trebuie să mă mai duc la doamna Dolu şi să aştept o zi întreagă în coş. - Nu. Niciodată. - Oh! Dar e târziu. Trebuia să fim de mult plecate la grădiniţă! - Iar eu am să vă aştept aici, între perniţele astea moi şi călduroase, a strigat după noi ursuleţul fericit. Noapte bună, Gigi!

Gata de culcare, Vlăduţ?

Eu sunt Luna, Vlăduţ. Da. Luna de pe cer. Dar tu, cum de


187 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------nu eşti gata de culcare? O aştepţi pe mama să-ţi spună o poveste? Biine! Dar pîna atunci, ce-ar fi să-ţi spun eu ce fac stelele pe cer. Ştii doar că eu şi stelele suntem locuitorii cerului, şi ne cunoaştem bine. De multe ori, se întâmplă să ne dăm întâlnire şi să schimbăm impresii despre voi, pământenii. În drum spre tine, tocmai am stat de vorbă cu steluţa Tea. - Stelele au nume ca şi noi, copiii? - Sigur. Toate stelele au nume,… nu numai cele cercetate de astronomi. - Şi crezi că la tine, acolo sus, este vreo steluţă care poarta acelaşi nume cu mine? - N-am întâlnit încă niciuna, dar dacă aflu ceva, vin la geam să te anunţ. Mi-aduc aminte că o dată o steluţă a primit numele de Rala, de la o fetiţă care a îngrijit o pisicuţă, ce rătăcise drumul spre casă. Steluţa care fusese de strajă în noaptea aceea deasupra cartierului fetiţei, auzind de fapta bună a acesteia, a vrut să-i poarte numele. Apoi, într-o primăvară, Odiu, un băieţel de 5 anişori, a plivit toate florile din grădina bunicii, care, bolnavă fiind, nu se mai putea apleca . Şi pentru că în seara aceea ne dădusem întâlnire deasupra grădinii bunicii, şi am aflat de fapta bună a nepotului, o steluţă a spus că ea vrea ca de-atunci încolo s-o strigăm Odiu. - Ce frumos! Mai spune-mi şi despre alte steluţe. Păi, într-o iarnă tare friguroasă - ştii că iarna, steluţelor le vine mai greu să afle ce fac pământenii şi mai ales să vegheze somnul copiilor- o vrăbiuţă a fost prinsă de viscol şi aruncată în faţa casei lui Xana. Fetiţa a luat atunci vrăbiuţa, a dus-o în casă şi a avut grijă de ea până în primăvară, când i s-au întors surioarele, şi şi-a luat zborul cu ele. De atunci pe cer există o stea cu numele Xana. - Înseamnă că steluţele poartă numai numele copiilor care au făcut fapte bune. - Da. Steluţele poartă numai numele copiilor buni şi ascultatori. - Asta înseamnă că dacă vreau ca o steluţă să-mi poarte numele, trebuie să fac şi eu o faptă bună. - Da, aşa e. - Lună dragă, dar ce străluceşte la geamul meu? Uite! Străluceşte tot mai tare! - Sunt eu, steluţa Vlăduţ. Dragă Lună, te-am căutat peste tot. Tocmai vin de la Constelaţia Stelelor….Nu ştiu dacă ţi-a spus Vlăduţ că el, în fiecare dimineaţă, când merge la scoală, îl ajută mai întâi pe frăţiorul lui mai mic să traverseze strada spre grădiniţă. Şi


188 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------asta este o faptă tare bună! De aceea Constelaţia Stelelor a hotărât ca pe mine să mă cheme de-acum încolo Vlăduţ, pentru că, vezi tu, şi eu am o surioară mai mică, pe care o ajut să strălucească în fiecare zi tot mai tare….. - Acum, da, mă duc la culcare. Mulţumesc, Lună dragă, pentru toate povestile frumoase pe care mi le-ai spus. Multumesc şi ţie steluţă că-mi porţi numele …dar chiar mi-e somn. Uite, şi casc…. - Noapte bună, Vlăduţ - Staţi! Staţi! Vreau să vă mai întreb ceva: Tom, motanul meu, care e cel mai bun motan din cartier….., poate să aiba şi el o steluţă pe cer cu numele lui? Dar de-acum intrăm în altă poveste, şi pentru ea o să avem timp data viitoare. Iar Luna şi steluţa Vlăduţ au urcat din nou pe cer şi au consemnat în Cartea Constelaţiilor încă o faptă bună. Noapte bună, Vlăduţ!

Gata de culcare, Ana?

Nu? De ce? Tot te mai gândeşti la omul de zăpadă pe care n-am apucat să-l facem azi? O să-l facem mâine, ai să vezi ! Când te întorci tu de la grădiniţă. Până atunci, să-ţi spun povestea cu omul de zăpadă care încerca din greu să treacă pragul de la magazinul de fructe şi legume. Eram şi eu acolo. - Dar ce faci tu aici, omuleţule de zăpadă? Locul tău nu e în grădină ? l-am întrebat eu. - Cum să nu, doamna Gheo! De acolo vin, din grădina lui Pepăr, vecinul dumneavoastă. - Da, Pepăr, un băieţel tare cuminte şi care merge deja la scoală ! - Vedeţi, doamna Gheo ? Eu sunt aici ca să-mi cumpăr un morcovel, că nu am nas, iar apoi trebuie să merg la magazinul din colţ să-mi iau nişte nasturi pentru hăiniţă, o căciuliţă şi un fular. Pepăr nu a avut timp de mine. Are tare mult de învăţat. În prima zi, când a căzut zăpada, a venit în grabă în grădină şi a făcut bulgării de zăpadă pentru mine. Apoi s-a întors tot în grabă în casă. Ştiţi că


189 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------el este în clasa întâi şi vrea să-i arate lui Moş Crăciun că ştie bine literele şi cifrele. - Şi Moş Crăciun îi va aduce sigur un dar mare şi frumos ! - Da, sigur, dar să vă continui povestea! A doua zi, a venit în grădină doamna Voiu, mama lui Pepăr, care mi-a făcut ochii cu doi cărbuni, iar domnul Voiu mi-a pus mătura. Nu este ea o mătură prea arătoasă, dar m-a ajutat să traversez strada . - Tu eşti un omuleţ de zăpadă tare înţelept şi viteaz! Nu ai totuşi nevoie de ajutor? - Oh! Nu. Multumesc. Vreau să vadă Pepăr că mă pot descurca şi singur. Doamna Gheo, dumneavoastră aveţi un om de zăpadă în grădină? Anul acesta zăpada este deosebit de bună pentru noi. - Nu, nu am, dar în vacanţa de Crăciun, o să ne facem unul. Mi-am luat rămas bun de la omuleţul cel înţelept şi viteaz şi m-am îndreptat încet spre casă, dar uitându-mă mereu în urmă. Da. A reuşit să treacă pragul ! În ziua de Crăciun, chiar am ieşit cu toţii să ne facem un om de zăpadă. Şi cum rostogoleam noi bulgării, numai ce îl vedem în grădina vecină pe Pepăr care se îndreapta spre omuleţul de zăpadă cel înţelept şi viteaz: - Dar ce arătos eşti tu, omuleţule! Tare mă bucur că avem timp sa stăm împreună. Uite! Pentru că ai fost aşa de înţelegător cu mine şi pentru că te-ai încumetat să traversezi strada singur... -...m-a ajutat mătura de la tatăl tău, Pepăr. - Da. Aşa e, dar tu te-ai dus singur să-ţi cumperi hăiniţele şi morcovelul pentru nas. Drept răsplată Moş Crăciun ţi-a pus sub brad o măturică de argint şi o hăiniţă argintie. Şi mie, pentru că am ştiut să scriu corect literele şi să numar bine, mi-a adus o carte de poveşti numai cu omuleţi de zăpadă. - Ce frumos! - Aşa că în fiecare dimineaţă, în timpul vacanţei, am să vin să-ţi citesc câte o poveste ca sa vezi şi tu cum un omuleţ ca tine, ca să-i salveze pe ai lui, s-a dus pâna la Polul Nord după zăpadă, cum un altul a învaţat să schieze numai pentru a o ajuta pe stăpâna lui, Clea, să schieze şi ea...şi multe altele... cum un omuleţ de zăpadă s-a împrietenit cu un motănel… - Şi erau prieteni cum suntem noi? - Da, aşa cum suntem noi. - Ce frumos!


190 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Atunci numai ce-l vedem pe omuleţul de zăpada cel înţelept şi viteaz că ne face semn cu măturica de argint. Era tare bucuros, iar hăiniţa lui strălucea mai tare ca zăpada. Noapte bună, Ana!

Gata de culcare, Liviu?

Mă bucur că nu te-ai culcat încă. Tocmai veneam să-ţi spun o poveste despre o rândunică. - Ce bine! Era în octombrie. După o zi de lucru, care mi s-a părut mai lungă ca altele, mergeam agale spre casă. Pe aleea cu arţari roşietici şi aurii, am simţit aşa ca o pală de vânt. M-am oprit să văd ce poate fi, dar nimic. După o vreme, aceeaşi pală de vânt, urmată de data asta de un zgomot. - Uitaţi, acolo sus, îmi spune un bătrânel, care ajunsese în dreptul meu. Sunt ele, rândunelele. - Dar ce multe sunt anul acesta! - N-o să mă credeţi, dar eu o ştiu pe o rândunică din stolul de sus, îmi şopteşte bătrânelul. - Cum adică o ştiţi? Doar sunt toate la fel. - Par ele la fel, dar nu sunt. În dimineaţa aceasta, eram la domnul Plop - trebuie să-l ştiţi şi dumneavoastră - croitorul care face haine de iarnă. Şi cum stăteam noi de vorbă , numai ce vedem că intră cineva în magazin, prin uşa întredeschisă. Era o rândunică, care cum s-a văzut înăuntru, s-a dus direct la domnul Plop, sus pe tejghea: - Domnule Plop, am venit la dumneavostră să-mi luaţi măsuri pentru un paltonaş de iarnă. Eu nu vreau să zbor în ţările calde. Mie îmi place oraşelul ăsta şi vreau să rămân aici. Aici m-am născut, aici am copăceii mei preferaţi. Şi apoi mi-am făcut un prieten, motanul Tom, de la casa din vale, cea cu multe margarete în grădină, vara. - Atunci, chiar că ai nevoie de o hăinuţă călduroasă, pentru că pe aici iernile sunt tare aspre. - Da. Aşa e Când am întrebat-o pe mama de ce oamenii nu pleacă şi ei în ţările calde, mi-a spus că oamenii au haine groase, mănuşi, fulare, cizme, îşi fac foc în sobă. Aşa că dacă îmi faceţi şi


191 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------mie un paltonaş, pot să rămân şi eu în oraş. Apoi mă duc la magazinul de alături să-mi cumpăr un fular şi gata. Poate aş mai avea nevoie şi de nişte cizmuliţe, ce spuneţi? - Dragă rândunică , i-a răspuns domnul Plop, eu îţi fac cu mare plăcere un paltonaş, dar nu cred că poţi rămâne în oraş, pe vreme de iarnă. Iernile aici sunt grele, cu viscol şi zăpadă şi ger. - Păi daca am paltonaş, n-o sa-mi pese, nu? Cum îi ascultam eu, când pe rândunică, când pe domnul Plop, numai ce se deschide uşa şi o rândunică mai mare se îndreaptă spre tejghea. -Te-am căutat peste tot. Noroc că mi-a spus motanul Tom unde eşti. - Am venit la domnul croitor să-mi comand un paltonaş, ca să pot rămâne aici peste iarnă. - Cum? Tot nu te-ai liniştit! Noi te aşteptăm de-o oră pe firul de telegraf, iar tu... - Mamă! Mamă! Eu vreau să rămân aici, în orăşelul în care m-am născut şi ...o să am şi paltonaş. - Nu ştiu dacă mama ta ţi-a spus, intervine domnul Plop, dar primăvară, când e din nou cald şi copacii înfloresc din nou, toate rândunelele se întorc în oraşelul în care s-au născut. - Cum adică? Vin înapoi? Adică nu plec de tot? - Nu, îl acoperă mama cu aripa ei pe pui. - Păi atunci am să mă mai gândesc la paltonaş....acum trebuie să plec repede să-i spun Motanului Tom să mă aştepte. Mulţumesc mult, domnule Plop. Am să vin să vă văd la primăvară. Vreţi să vă aduc ceva din ţările calde? - Da. O rază de soare. - O rază de soare? Cum adică? Dar ea nu vine singură? - Domnul Plop a vrut să spună ….. - Sigur. Sigur. Şi lui Tom am să-i aduc una. Şi aşa mama şi-a luat puiul şi s-au alăturat stolului. Vedeţi, Doamna Gheo, puiul acela mic mic de pe sârma de telegraf, din dreptul casei dumneavoastră? Aceea este rândunica care a vrut paltonaş. Este diferită de toate celelalte din stol. Noapte bună, Liviu!


192 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Adina-Cristinela Ghinescu Artist plastic, promotor cultural-artistic, jurnalist, fotograf, consultant imagine, consilier spiritual, designer interioare, publicist, manager. Adina-Cristinela Ghinescu a mai publicat în decursul timpului sub pseudonim, sau folosindu-şi numai unul dintre prenume.Născută pe 28 octombrie 1977, în municipiul Galaţi, este unica fiică a lui Vasile şi Lidia Ghinescu. În 1996, a absolvit Liceul de Artă “Dimitrie Cuclin”din Galaţi, profilul artă plastică [atestat în artă - proba grafică] Între anii 1999-2002 a activat în domeniul artistic-cultural şi politic; publicaţii sub formă de articole şi poezii în revista literarculturală Akademia (fiind unul dintre fondatori), articole în publicaţii politice, iniţiatoare de acţiuni culturale şi artistice din cadrul manifestaţiilor studenţeşti a Ligii Studenţilor a Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi. În anul 2001, cursantă a Institutului European de Cursuri prin Corespondenţă din Bucureşti, specializarea Marketing. 2001, licenţiată în administraţie locală şi secretariat din cadrul Colegiului ALS Galaţi. În anul 2002 a devenit agent de publicitate din cadrul departamentului de Mică şi Mare Publicitate al cotidianului România Liberă şi colaborator la pagina de eveniment pe partea de cultură al aceluiaşi ziar, subredacţia Galaţi-Brăila. În anul 2003, licenţiată în administraţie publică - Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administrative din Galaţi. 2003, a absolvit cu atestat cursurile Şcolii Class Models International din Bucureşti, (fotomodel publicitate). Tot în acelaşi an, a fost membră în Biroul Electoral [Referendumul din 19 octombrie 2003]. În 2004 a activat ca ziarist al Cotidianului Imparţial la pagina de eveniment şi cultură şi tot în acelaşi an, jurnalist şi colaborator în presa locală la departamentele de artă-cultură şi monden. Începând cu 2006-2007 Adina-Cristinela Ghinescu a fost prezentă online pe site-uri literare, culturale şi spiritual-creştine prin lucrări artistice (pictură, fotografie, grafică, reclame, embleme) şi creaţii literare, articole, proză şi poezie; iniţiatoare de proiecte


193 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------creştin-artistice şi colaboratoare a mai multor reviste, gazete și cotidiene. În anul 2007 Adina-Cristinela Ghinescu a lansat sub egida editurii Anamarol Bucureşti, volumul de debut intitulat "Să ai ce să pierzi...", fiind structurat pe două părţi: poezie şi îndrumare spirituală (material self-help / de autoajutorare), alături de vernisajul de pictură de şevalet purtând acelaşi titlu, eveniment ce a avut loc în cadrul unui spectacol artistic-muzical pe care l-a organizat şi l-a prezentat personal. În acest sens, d-na Rodica Elena Lupu, director al editurii Anamarol Bucureşti a afirmat despre autoare: "Ar fi necinstit să nu recunosc, fără pretenţia de a fi un critic al altora, că poeta şi pictoriţa Adina-Cristinela Ghinescu are o vocaţie particulară, aceea a lucrului bine făcut, calitatea pe care mulţi dintre cei pe care îi cunosc o evidenţiază doar la modul declarativ sau intenţional. Ea, însă, o aplică sistematic, inclusiv aşteptărilor ei de la oameni. Adina-Cristinela Ghinescu este un poet format şi un grafician şi un pictor talentat, a cărui operă viitoare ar putea cunoaşte evoluţii încă impredictibile." În 2009, Adina-Cristinela Ghinescu a participat la proiectul colectiv intitulat Izvoarele vieţii, volum antologic de poezie românească contemporană, realizând coperta volumului mai sus amintit, precum şi mini recenzia de pe copertă a cărţii. În curs de apariţie - volumul de poezie şi eseuri spirituale Şoptit de Dumnezeu (proiect personal). În lucru - volumul antologic "Mesaj de Lumină" (proiect iniţiat de Adina-Cristinela Ghinescu, cuprinzând poezie şi proză cu tematică liric-spirituală, incluşi fiind poeţi cunoscuţi din lumea literară, dar şi tineri şi talentaţi debutanţi). - romanul autobiografic „Operaţie pe suflet” (cu şi despre experienţa cutremurătoare a morţii şi evoluţia spirituală inerentă, redată şi sub forma unui manual de îndrumare şi formule de consiliere spirituală pentru toate categoriile de vârstă) - expoziţie de pictură de şevalet - expoziţie de fotografie progresivă Site oficial http://www.adinacristinelaghinescu.piczo.com Bloguri


194 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------http://adinacristinelaghinescu.wordpress.com http://adinacristinelaghinescucreatii.blogspot.com http://controverseexistentiale.blogspot.com http://decesamapreocupedumnezeu.blogspot.com http://artaprinimagine.blogspot.com http://adinacristinelaghinescu.weblog.ro


195 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Din ciclul Controverse existenţiale [eseuri spirituale] Despre Har (1) UNDE AR FI HARUL LUI DUMNEZEU, DACĂ?... Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat: (conştient sau nu) principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea nar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege. Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută. Unde ar mai fi harul divin dacă iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?… Harul lui Dumnezeu este peste tine numai când împlineşti acestea şi când le împlineşti în mod natural, fără să ai vreo ţintă, fără să fii încorsetat şi obligat, fără să studiezi pentru a te încredinţa mai bine, convingându-te… pentru că harul lui Dumnezeu este Credinţa şi credinţa adevărată răstoarnă toate aceste condiţii lumeşti şi fireşti care limitează şi împiedică ridicarea omului mai aproape de Tatăl Creator. Ai fi la fel de comun ca şi păgânii din timpurile străvechi dacă accepţi şi iubeşti numai ce îţi convine… la fel făceau şi ei. Şi ei îşi iubeau copiii lor şi lor le plăcea ce le servea interesului… la fel eşti şi tu acum… doar epoca diferă şi îmbrăcămintea…“Nu vreau sã fac zadarnic harul lui Dumnezeu; cãci dacã neprihãnirea se capãtã prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:21) Explică atât de clar acest verset… Neprihănirea


196 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------însumând categoriile tuturor aptitudinilor, calităţilor şi însuşirilor superlative ale omului prin care poţi atinge nivelul curăţirii spirituale, ceea ce se cheamă exact neprihănire. Ori, versetul spune limpede: dacă omul are puterea să îşi dea singur aceste caracteristici, sau le capată aici pe pământ prin exerciţiu, experienţă, muncă sau alte eforturi lumeşti (şi asta este Legea – o sumă de reguli şi conduite morale şi cu scop corector, dar făurite din raţionament pur omenesc, conform valorii şi nivelului spiritual al celor care au întocmit-o)… ar însemna că degeaba a murit Hristos. Ştiu, ştiu! E supărător pentru omul de rând asemenea veste! Ar însemna pentru el să nu-şi mai ia credit pentru nimic din ceea ce face şi să renunţe la a mai fi “centrul universului”… Şi asta e cumplit! Însă, este scris că omul trăieşte prin ego şi pentru ego… până să-L întâlnească pe Cristos. Dar ce poate fi şi mai cumplit, este să-L găseşti pe Cristos Isus… şi apoi să te rătăceşti de EL, să te pierzi agale de pe drumul unde trebuia să fii cu EL… şi să crezi totuşi că ai fi acolo… Iată aici o explicaţie mai amănunţită despre Lege şi despre Credinţă: “Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia sã fie descoperitã. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumãtor spre Hristos, ca sã fim socotiţi neprihãniţi prin credinţã. Dupã ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumãtorul acesta. Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.” (Galateni 3:23-26) Asta înseamnă într-un înţeles mai modern, că toate sunt bune, dar numai la vremea lor… Legea (sistemul de norme care a generat şi modul de gândire, atitudine şi adoptare a viziunii faţă de religie şi spiritualitate) la acea vreme şi-a avut rostul său în demersul pregătitor al mentalităţii şi percepţiei oamenilor în ce priveşte Divinitatea. Dar, apoi însăşi Divinitatea prin Omul-Dumnezeu Isus Cristos, s-a arătat oamenilor aducând cu Sine oVeste nouă privitoare la intepretarea şi înţelegerea corectă a principiilor lui Dumnezeu şi a noii Lui Legi (scrisă, descrisă şi explicată pe larg în Noul Testament). “…să fiu gãsit în El, nu având o neprihãnire a mea, pe care mi-o dã Legea, ci aceea care se capãtã prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Filipeni 3:9) Adevărata neprihănire nu se capată aşa cum se crede, prin studiu din cărţi, informare mass-media, prin conformarea şi respectarea unor reguli şi canoane stricte, încadrarea într-o normă


197 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------sau categorie, ci prin ceva care nu poţi lua sau cumpăra şi nici nu-ţi poţi achiziţiona prin propriile tale eforturi… şi asta este CREDINŢA. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9) Nu prin fapte, deci nu prin ceea ce facem, sau încercăm să facem întru a fi mai buni, mai desăvârşiţi, mai inteligenţi şi înţelepţi… ci prin HAR. Ce suntem dacă vorbim despre IUBIRE şi nu cunoaştem iubirea?...Ce suntem dacă vorbim despre ADEVĂR, dar acceptăm adevărul numai când ne prinde bine?… Ce suntem dacă vorbim despre CUNOAŞTERE, dar percepţia noastră este limitată de piloanele standardelor personale pe care singuri ni le-am fixat în viaţă, sau care ne-au fost date de alţii?…Ce suntem dacă vorbim despre ÎNŢELEPCIUNE şi n-o săvârşim în ceasurile când ni se cere cu prisosinţă a fi înţelepţi?… Ce suntem dacă vorbim despre Dumnezeu şi Legea Lui, dar niciodată nu L-am cunoscut pe Dumnezeu şi nici vocea nu I-am auzit-o?…Ce suntem dacă vorbim despre lucrurile vii şi frumoase ale vieţii, iar noi trăim în cele moarte? Toate acestea fac din noi să fim doar…OAMENI. Iar a fi OM, este prin definiţie a fi pus în slujba lui Dumnezeu. Acest adevăr s-a pierdut în timp, dar a venit vremea ca el să fie actualizat şi să i se dea valenţele potrivite. A fi corect nu înseamnă mereu a fi potrivit. Există milioane de oameni cu acelaşi ţel, dar nici unul din ei nu vor fi potriviţi într-o armonie perfectă în acelaşi loc şi pentru acelaşi lucru. Dumnezeu proclamă unicitatea omului, desăvârşindu-şi astfel complexitatea şi adâncimea existenţei Lui de-a lungul timpului în creaţia Sa. Dar El dă similitudine între noi, tocmai înspre a ne zidi mai uşor în lucrarea de sfinţire a trupului lui Hristos, din care cu toţii facem parte. Suntem chemaţi la biruinţă şi oricine se încrede în Cuvântul Lui Dumnezeu şi promisiunile Sale făcute seminţiei Sale (poporului Său), este un învingător, este un sfânt al Domnului, iar Dumnezeu se proslăveşte în el. „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.”(Proverbe 3:5,6) Dumnezeu nu este o religie! (2) Ceea ce nu poţi înţelege şi schimba, acceptă... şi asta te va face fericit, pentru că dragostea şi pacea este legătura invizibilă a uniunii dintre oameni, prin care se naşte adevărata desăvârşire a


198 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------fiinţei umane. Pentru a putea înţelege ce nu poţi şi pentru a fi împăcat cu tine însuţi, supune-te la aceasta: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5 Întru apropierea de Dumnezeu şi Adevărul Său, doar Scriptura trebuie urmată, nu religia. Şi aceasta se relevă fiecăruia numai aşa cum vrea şi consideră EL. Dumnezeu a creat originale pe pământ, nu copii xerox. Numai originalele (acceptând a fi diferit, unic) pot desăvârşi misiunea la care toţi am fost chemaţi prin menirea existenţială5 în scopul constituirii şi consolidării Bisericii Adevărului – Mireasa lui Hristos. Adevărata Biserică a lui Hristos se constituie din suflete foarte diferite, dar fiecare cu un rol determinant în misiune. Consider că faptele – roadele lăsate în urmă, care pot fi bune sau rele – sunt cele care trebuie să vorbească despre suflete, evoluţia lui pe scara spirituală şi implicit caracterul omului, NU emblema religioasă. Deschide-ţi mintea! Apartenenţa de la o religie nu ne face obligatoriu mai spirituali decât eram înainte. Nu ne asigură apropierea de Dumnezeu şi nicidecum mântuirea sufletului. De nenumărate ori, oameni religioşi se simt singuri, abandonaţi şi chiar într-o mare suferinţă. Ar contruibui la acestea şi neînţelegerea, lipsa de sprijin şi uneori asuprirea venită din partea familiilor acestor oameni, fapt ce conduce simţitor la degradarea sufletească a individului, la îndoiala şi zdruncinarea nădejdii în Divinitate şi ulterior la pierderea credinţei. Nu este vina omului, ci a sistemelor şi cultelor religioase, a administraţiilor lor care promovează o imagine ireală a Dumnezeirii, cât şi a tipologiei credinciosului, precum şi a doctrinelor care având un caracter pur omenesc, nu se pot aplica tuturor întru o armonie trup-suflet şi în consecinţă, la un anumit punct, vatămă. Despre confuzia venită în mintea şi inima omului, care crede că l-a găsit pe Dumnezeu doar mergând la biserică şi îmbrăţişând religia, supunându-se cu stricteţe unor reguli – vrându-se a fi duhovniceşti şi curative – iar Dumnezeu ca urmare va rezolva toate problemele din viaţa lui… nici nu mai amintesc. Ea este inerentă. La fel ca şi răzvrătirea. Nu regulile şi nu stricteţea au dăunat vreodată vreunui sistem răvăşit şi confuz, indiferent de logistica lui (comparaţie cu omul care e la fel de confuz şi răvăşit, în căutare de soluţii), ci exprimarea lor, propagarea acestora în manieră nerealistă, precum şi omiterea consecinţelor, a factorilor externi perturbatori, care mereu au existat şi vor exista pe o cale care duce la spalare


199 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------sufletească, că de mântuire poate e prea mult spus. Religia şi canoanele ecleziastice au fost instaurate din vechime pentru o cauză nobilă într-adevăr, dar şi-au pierdut adevărata cauzalitate în timp, adunând de-a lungul vremii de la fiecare individ care a dobândit funcţii în cadrul religiei, încă o dogmă pământeană în plus, o lozincă, sau principiu ce s-a vrut să corecteze, dar care nu este în sine decât o credinţă personală a unui simplu om, care a avut privilegiul să o exercite, să o răspândească şi s-o mediatizeze cu ajutorul religiei. Nu spun că e greşit şi grav să ai încredinţări personale privind Divinitatea – şi în acest sens: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” Romani 14:5b – dar spun că e greşit şi grav să încerci să impui aceste convingeri personale ale tale – fie că ţi-au fost transmise din generaţie în generaţie, sau chiar de la propria ta familia şi ţi le-ai însuşit, fie că le-ai dobândit prin educaţie, percepţie, acuitatea titrării realităţilor înconjurătoare şi mesajelor divine, caracteristică ce ţine în mare parte de nivelul spiritual – altora din jurul tău, să nu oferi altă alternativă şi mai ales să te ascunzi în spatele religiei pentru asta – care îl promovează pe Dumnezeu! – şi să foloseşti această ramură vastă doar pentru egoul tău personal, sau efectiv doar pentru că aşa tu ai înţeles, sau poate în acest mod l-ai găsit tu pe EL. Şi mijlocul prin care se manifestă această coerciţie este cel mai adesea religia, deoarece se foloseşte metoda de înspăimântare uzuală (de multe ori încălcând liberul arbitru), aducându-se în faţă prerogativele lui Dumnezeu şi extremismul Său (rai sau iad, alb sau negru, bun sau rău), care da, există, dar care a fost prost înţeles şi în consecinţă defectuos promovat. Din nefericire, deşi cu toţii am citit acelaşi pasaj, nu toţi l-am înţeles la fel, sau nu l-am înţeles deloc, sau nu am vrut să-l înţelegem, din diferite motive, printre care, la loc de frunte ar fi cel care nu serveşte interesului. (în speţă formaţiunile religioase şi cei care le conduc) Este vorba despre fragmentul biblic de la Romani din Noul Testament, lăsat moştenire de Apostolul Pavel. Şi ce moştenire preţioasă găsim în el, dacă îl citim cu ochii sufletului şi aplicăm îndemnurile lui cu toată încredinţarea noastră; şi am spus încredinţare, pentru că din text o să înţelegeţi relevanţa uriaşă a cuvântului folosit. Din epistola lui Pavel către Romani: „Dar pentru ce judeci tu pe fratele tau? Sau pentru ce dispreţuiesti tu pe fratele tau? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: "Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice


200 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slava lui Dumnezeu.” Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însus lui Dumnezeu. Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. Eu ştiu şi sunt încredintat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat. Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutura, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Aşadar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră. Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire. Încredinţarea pe care o ai, păstrează-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine. Dar cine se îndoieşte şi mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat.” Romani 14:10-23 Aşadar... Când judeci pe altul înseamnă că atragi primejdia unui alt păcat – prejudecata (judecata greşită) - deoarece noi ca şi oameni nu putem citi deplin în inima altui om, nu avem intesitatea lui perceptivă şi n-am fost martorii tuturor etapelelor şi împrejurărilor vieţii sale, ce au creat în timp concepţiile şi încredinţările personale pe care şi le-a format. „Niciunul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui său, şi nici să nu iubiţi jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul.” Zaharia 8:17 „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” 1 Corinteni 4:5 Când judeci pe altul sporeşti neînţelegerea, animozitatea şi certurile dintre două persoane, dintr-o familie, grup, comunitate şi chiar biserică, unde pacea şi dragostea trebuie să fie însuşirile de căpătâi. „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului


201 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”1 Corinteni 1:10 „Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” 1 Corinteni 3:3 Când judeci pe altul înseamnă că aduci ispita unui păcat şi mai mare – clevetirea (calomnierea) - unul dintre cele mai rele păcate pentru că se încalcă din Cele Zece Porunci şi anume, porunca numărul nouă: „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.” „Iată ce trebuie să faceţi: Fiecare să spună aproapelui său adevărul, judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii;” Zaharia 8:16 În cele din urmă şi cel mai însemnat lucru, când judeci pe altul înseamnă că aduci judecată asupra nouă înşine ca şi oameni; Hristos însuşi ne-a prevenit: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura." Matei, 7:1,2 Aşadar... Calea către Dumnezeu nu este o cale obligatorie prin religie. Dumnezeu se poate afla şi prin alte alternative care sunt mai de preferat celor religioase, deoarece acele metode prin care tu însuţi te-ai apropiat de EL (tot EL înlesnind de fapt şi conjuncturile prin care Se lasă a fi cunoscut de tine) sunt originale, autentice şi cel mai important... potrivit construcţiei tale ca şi fiinţă, construcţie realizată şi înlesnită tot de către EL. Şi fiindcă acum vulnerabilitatea s-a diminuat, sau chiar a dispărut complet, tu nu mai poţi fi (atât de) abuziv influenţat, dirijat, orientat sau manipulat, în ceea ce priveşte DUMNEZEU, prin tradiţii, dogme sau încredinţări ale altor semeni ai tăi şi care nicicum nu se potriveau calapodului tău de A FI, aşa cum Dumnezeu ţi l-a croit, chiar dacă la acel moment, nu conştientizai nepotrivirea. Să fii altfel decât cel de lângă tine, are un rost mult prea valoros, dar pe care aproape niciodată nimeni nu-l mai aduce în faţă, fie din lipsă de raţionament, lipsă de înţelepciune... fie din uitare, ori efectiv din sentimente urâte. Dacă s-ar aminti, sau măcar s-ar face referire cumva la cauza diferenţierii dintre oameni, pentru mulţi nu ar fi de bun augur, mai ales în cazul în care aceştia sunt lideri religioşi împătimiţi care promovează o anume doctrină ce prevede ca şi crez doctrinar sintagma „ce face unul, facem toţi” stingând astfel individualitatea cu care toţi am fost născuţi şi mai grav, încălcând liberul arbitru, pe care Dumnezeu îl respectă. Acest


202 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------subiect este dezvoltat şi scriptural, unde se specifică lapidar şi transparent despre îngrădire şi libertate, cum că Dumnezeu nu obligă, ci El doar îţi dă în faţă alternativele din care să alegi singur. Nu spun că nu e bine să copiem pe unul şi pe altul de lângă noi care face BINELE şi rodul faptei lui se vede limpede şi de la distanţă, atenţionare care ne-o dă iarăşi Scriptura - „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui” Matei 12:33 - tocmai pentru a ajuta omenirea să discearnă şi să fie lipsită de confuzie în privinţa faptelor semenilor noştri. Dar, nu e bine să copiem în stilul altora şi să împrumutăm până şi percepţia şi tiparele lor după care se lasă ghidaţi în viaţă. Dacă tot nu vine de la noi dorirea şi imboldul de a face ceva vrednic, măcar materializarea acelei fapte să o facem să fie potrivit firii şi construcţiei noastre, care este UNICĂ şi astfel fapta să devină autentică. A noastră. „Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.” 1 Corinteni 3:7,8 Prin aceste versete se aminteşte faptul că tu respingi, urăşti chiar, subapreciezi, antipatizezi pe cel care nu este ca tine, care e diferit (el udă, pe când tu sădeşti... de exemplu), în care este tot acelaşi Dumnezeu, pe care îL recunoşti în alţii pe care îi iubeşti, îi valorezi sau poate chiar îi elogiezi. Ştiai că având astfel de simţăminte faţă de semenul tău, ai de fapt faţă de Dumnezeu? Te-ai gândit măcat o dată la aceasta? Toţi suntem „tot una” şi totuşi diferiţi şi unici. Ideile vrednice de rod ales este bine şi constructiv înspre zidire a ni le împrumuta între noi (dat fiind că unii sunt cu mai mult înzestraţi decât alţii), dar nu şi modul de împlinire a acestora, pentru că în acest caz, nu am fi noi înşine, nu am da voie proprii individualităţi să iasă afară şi să deseneze, ci am face-o roabă altor schele de personalitate şi individualitate, care deşi aparent ni se potriveveşte, ne este de multe ori vrăjmaşă ulterior. Proclam unicitatea şi individualitatea omului, aşa cum şi Dumnezeu o proclamă printr-atâtea stiluri, conjuncturi şi experienţe, întrucât numai în acest mod fiecare individ în parte îşi poate da adevăratul său rod pentru care a fost creat. De multe ori se încearcă sentimentul de a fi mai buni unde sunt alţii, dominaţi de voinţă şi persevernţă fără scop contructiv, dorindu-se mereu a se demonstra


203 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------ceva. Greşit! E pierdere de timp şi pierdere de dar. Încearcă mai bine să fii bun şi să excelezi acolo unde deja eşti înzestrat, prin ce ai fost creat şi preţuieşte-ţi darul, în spatele căruia îţi afli şi menirea de a exista aici. Menirea cea adevărată. „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni.” 1 Corinteni 2:12-15 Dumnezeu a creat ORIGINALE, nu copii xerox (3) Cine sunt eu să spun cuiva despre o încredinţare pe care o are, să i-o permit sau să i-o interzic?... Am acest drept?!... Cine sunt eu să aprob sau să interzic cuiva modul în care Dumnezeu îi vorbeşte acelei persoane?… Și în final, cine suntem noi să limităm prin constrângere, sau să forțăm prin impunere și intimidare ca un om să ne adopte principiile, standardele și încredințările personale privind Divinitatea?... Am eu oare puterea (permisiunea), să primesc (să mă înfrățesc), sau să exclud (să marginalizez) pe vreunul dintre semenii mei?... Am acest drept?!... Am eu oare ca și simplu om, această libertate gratuită, mai ales dacă mă mai consider și creștin?... Iată care sunt întrebările pe care fiecare dintre noi ar trebui să le găsească în inima lui și să le cerceteze cu băgare de seamă în momentul în care simte că mugurii prejudecații și firea pământească, fariseic vor cu subtilitate să-și facă loc acolo, dândune impresia ca și cum ar fi ale noastre, păcălind pentru un scop bine definit și dorind să ajungă și la duhul nostru, viciindu-l prin raționament omenesc și în mod subtil depărtându-l astfel de Tatăl Creator. Dumnezeu a făcut originale, nu copii! Dumnezeu ne-a creat pe toţi diferiţi, nu identici! Roagă-te stăruitor cu inima aprinsă întru a fi pe deplin încredinţat că ceea ce faci şi în ceea ce crezi, face parte cu adevărat din prerogativele lui Dumnezeu. Poţi căpăta acest răspuns de la El prin stăruinţă în rugăciune și credință, atunci când


204 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------îţi doreşti cu ardoare a împlini voia Lui şi inima ţi-e plină de a fi plăcut Domnului… și Domnul tău vine şi îţi răspunde. Nu există o metodă standard. Dar, cel mai important este că vei şti în inima ta răspunsul Lui şi-l vei recunoaşte după puterea (nezdruncinarea) cu care ţi-a fost trimis acest răspuns… După siguranţa puternică și statornicia simţirii tale, care nu este alta decât încredinţărea dârză și foarte clară pe care ai primit-o în acel moment, pe care n-o poţi justifica nici măcar ție însuți, cum și nici puterea (neînduplecarea) simţită îndârjit şi pregnant nu ți-o poți explica, și din care nimeni nu te poate zdruncina sau smulge, ori convinge de contrariul, oricâți ți-ar spune că n-ai avea dreptate. Și se întâmplă astfel, pentru ca tu să primești un răspuns. Un răspuns de care ai nevoie, pe care l-ai cerut și pe care El ţi l-a oferit, prin har și credință (oferite generos tot de către El!), ca tu să înțelegi că ţi s-a răspuns la întrebare… Dumnezeu dorește ca tu să ai o gândire complexă (a cugeta la rosturile propriei tale existențe vremelnice), vedere adâncă (înlăturată astfel va fi superficialitatea și drum deschis către cele nevăzute dar eterne), inimă fierbinte (înlesnind apropierea de El, constituită în a fi cea mai aprinsă dorință a Domnului), încredinţari corecte, din Adevăr şi pe placul Său, ceea ce-ți asigură garantat întâlnirea cu El și petrecerea vremurilor viitoare de veșnicie împreună. Chiar și aici îți arată dovada Lui de dragoste... cât de mult te iubește și cât de mult vrea ca tu să cunoști Adevărul... care este El. Noi, ca şi oameni, trebuie să ne dăm credit unii altora mult mai mult decât o facem în prezent. Asta pentru că omenirea are nevoie de descătuşare, de eliberare din captivităţi religioase şi dogmatice…pentru că a venit vremea ca omenirea să-L descopere pe Dumnezeu aşa cum este El şi cum vrea El să se reveleze fiecăruia dintre noi, pentru a nu mai fi robiţi şi nefericiţi, închişi întro dogmă ce ne stăpâneşte şi care a fost formată cândva tot de oameni şi în care credem probabil mai mult decât credem în EL. Aceste canoane şi reguli, au avut la vremurile lor cerinţe şi fundamente probabil raţionale, ajungându-se la luarea de aceaste decizii din motivaţii justificate şi pentru anumite considerente. Dar oare s-a ţinut seama şi de considerentul lui Dumnezeu?… Date fiind vremurile şi evoluţia lumii la acea perioadă tulbure şi de mare confuzie privind creştinismul (şi nu numai), nu prea putem să-i condamdăm pe strămoşii nostri că ei ne-au robit şi ne-au vătămat indirect prin punerea în practică a viziunilor proprii, nu-i aşa?… Acum, fiecare să gândească pentru el.


205 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------A venit vremea ca noi să lăsăm moştenire urmaşilor noştri ADEVĂRATELE ÎNCREDINŢĂRI ale lui Dumnezeu, iar acestea nu se capătă în chip lumesc…ci prin gândire duhovnicească…prin har, prin Duh Sfânt…prin insistenţă şi rugăciune, prin chemarea Domnului întru a ne răspunde, chemare făcută cu tot miezul fiinţei tale. Şi conform îndrumării: „Cere şi ţi se va da!” …vei primi răspunsul tău ce te va dezrobi din falsele încredinţări date de tradiții şi dogme în care trăieşti poate mai supus, decât trăieşti de fapt supus lui Dumnezeu, care nu se înscrie în nici o regulă. El nu poate fi definit, El nu poate fi descris și nici delimitat, El este invincibil, El este irezistibil, dupa mai bine de 2000 de ani domină știința, arta, literatura, istoria, filosofia, ș.a.m.d., cei care nu-L cunosc nu îL suportă, dar nu pot trăi fără El, la moarte El a fost dat, dar moartea nu L-a primit, mormântul I se pregătise, dar acesta nu L-a putut adăposti, nu ți-L poți scoate din minte, nu-ți poți ignora inima când îți vorbește acolo, nu poți supraviețui fără El, nu poți trăi fără El, oriunde te-ai ascunde, El te găsește, oricât ai fugi de El, El tot acolo este, El este mai presus de sfârșit... pentru că El este Începutul, El este mai presus de moarte, pentru că El este Viața, El este mai presus de tradiții, definiții și canoane, pentru că El a venit să desființeze idolatriile, să spargă dogmele, să dărâme tradițiile, să facă loc celor necategorisiți, să dea un nume nesupușilor, să ridice adevărul și să facă de rușine minciuna, să arate inimile și să arunce etichetele din piep, El este care primește pe toți cei care L-au respins odinioară, El iartă ce omul nu poate ierta și iubește pe cei care nu sunt asemenea Lui, El are loc pentru toți, noi nu avem loc între noi, El ne-a dat pământul în stăpânire să-i culegem roadele, noi îl devastăm și-l pustiim, El ne scapă de fiecare dată din necaz și tot noi suntem răzvrătiții, El ne ascultă întotdeauna, noi nu avem timp pentru El, El ne pune mâncare pe masă, noi uităm să îi hrănim săracii (care zice că sunt ai Lui), El e dincolo de timp, spațiu și limită... noi, biete ființe muritoare și cu durată limitată de trai. El e magistral... El este Isus Cristos. El este Domnul nostru, Mântuitorul nostru, Regele nostru... El este Dumnezeu. Conform Bibliei, cine îl cunoaște pe Dumnezeu, comportă caracteristicile Lui; dobândește caracterul Lui, împrumută simțirile Lui, prețuiește, cântărește și echivalează ca și El, își însușește valorile Sale, faptele și vorbirea, personalitatea i se asemănă, cine îl cunoaaște pe El trăiește cinstit și nu suportă minciuna, nedreptatea, trufia, aroganța, dar cunoaște mila, compasiunea, empatia, dragostea desăvârșită (nativ!) și se lasă întotdeuna pe sine mai prejos pentru a da voie altora a ajunge primii, cine îl cunoaște și


206 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------este în Cristos flămânzește cu bucurie, ca să sature un sărman fără a-l judeca, nu-și încalcă principiile de morală divină și nici nu cade la învoială cu păgânii pentru câștig urât sau interese, oricât de mult ar fi presat și constrâns... Cine îl cunoaște pe El, are curaj să înfrunte oștiri, să spună adevărul cu prețul vieții și nu cunoaște teama, acela care îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu prin persoana Fiului Său mult iubit, a învățat să meargă pe apă și să creadă imposibilul, să iubească desăvârșirea, să fie prieten cu răbdarea, truda, persecuția și adevărul, să fie vrăjmaș cu fățărnicia, egotismul, idolatria și dezmățul de orice natură ar fi el. Iar când Dumnezeu te iubește... vei ști...atunci putința ți se va lua și cu ea multe fără de care credeai că nu poți exista și te vei afla neputiincios, lovit și prigonit de către cei iubiți, în care ai crezut dintotdeauna... și toate acestea, în scopul de a te smeri (evlavia fiind prima treaptă ce duce pe drumul spiritual anevoios și lung al acceptării de sine și lepădării de fire) și a-ți aminti povestea bârnei din ochi, ceea ce ești...precum și a-ți plăti polițele propriului trecut, sau după caz, și a strămoșilor neamului tău, toate astea pentru a-L recunoaște și accepta ca Ceea ce și este: Stăpânul tău... și a-i da slava cuvenită, ca mai apoi, în calitate de angajat permanent al Lui, printr-un contract de veșnicie, să începi a-I căuta și alte oi rătăcite, cum și tu ai fost odată, și a-ți exercita menirea de a le aduce înapoi la turmă, de unde fost-au îndepărtate prin șiretlicuri murdare și subtile de către tatăl minciunii... pentru ca în final, a se constitui Mireasa cea mult așteptată de către toți copiii Lui... și zilele ce vor urma... Am spus mai devreme că trebuie să ne dăm mai mult credit unii altora…că trebuie să ne încredem mai mult unii în alţii, să nu ne mai judecăm şi să nu ne forţăm să simţim, să gândim, să acţionăm toţi în acelaşi mod! N-am fost creați roboți! Și nici fără rațiune proprie sau inimă. Avem cu toții înzestrări alese ca să ne facem curaj să fim NOI ÎNȘINE. Precum a mai fost spus și cu alte cuvinte de către predecesorii mei… Dumnezeu a creat ORIGINALE, nu copii xerox! Şi cum apostolul Pavel întăreşte această idee: „…fiecare să rămână în încredinţarea lui …”și ”fiecare a fost chemat la ceva...”, ar trebui să acordăm mai multă importanţă acestui detaliu şi să acţionăm în consecinţă... căci toate lucrurile sunt prin El și lucrează spre slava lui Dumnezeu. Fiți binecuvântați cu Adevăr!


207 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Dragoste şi Dumnezeire (4) "The only difference between the saint and the sinner is that every saint has a past, and every sinner has a future." ”Singura diferenţă dintre un sfânt şi un păcătos este că orice sfânt are un trecut şi orice păcătos are un viitor.” Şi încă ochii mei se miră, De oamenii cum forfotesc... Îi simt cum mor, deşi respiră Zicându-şi vesel: „Eu trăiesc!” E mai uşor să nu fii de acord cu ce nu înţelegi, decât să te informezi. „Acum, deci, rămân aceste trei: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este Dragostea.” (1 Corinteni 13:13) Sunteţi probabil cu toţii familiari cu versetul care zice că mulţi aleargă după Premiu, dar numai unul singur ajunge la el... Foarte înţelept... dar oare am înţeles noi chintesenţa mesajului?... • Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie LUMINĂ şi să răspândească lumină în jurul său. • Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie în IERTARE şi să dea iertarea celor din jurul său. • Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie IUBIRE şi să cultive iubirea în jurul său oriunde ar merge. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Şi în acest sens, argumentaţia bilblică: "Nu că am și câstigat premiul, sau că am si ajuns desăvârsit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât si eu am fost apucat de Hristos Isus." Fraţilor, eu nu cred cã l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus." (Filipeni 3:12-14) "Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii,


208 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------care au fost înainte de voi." (Matei 5:11-12) "Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sã facã de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sã facã de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încã lucrurile care nu sunt, ca sã nimiceascã pe cele ce sunt;" (1 Corinteni 1:27-28) "Cãci nimeni nu poate pune o altã temelie decât cea care a fost pusã, şi care este Isus Hristos." (1 Corinteni 3:11) "Voi aţi fost cumpãraţi cu un preţ. Nu vã faceţi dar robi oamenilor." (1 Corinteni 7:23) "Cãci Dumnezeu, care a zis: "Sã lumineze lumina din întuneric", nea luminat inimile, pentru ca sã facem sã strãluceascã lumina cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos." (2 Corinteni 4:6) "Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca aceastã putere nemaipomenitã sã fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpãnã, dar nu deznãdãjduiţi; prigoniţi, dar nu pãrãsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtãm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus sã se arate în trupul nostru. Cãci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus sã se arate în trupul nostru muritor. Astfel cã, în noi lucreazã moartea, iar în voi viaţa. Însã fiindcã avem acelaşi duh de credinţã, potrivit cu ceea ce este scris: "Am crezut, de aceea am vorbit!" şi noi credem, şi de aceea vorbim." (2 Corinteni 4:7-13) "Căci Dumnezeu este Acela care lucreazã în voi, si vă dă, dupã plăcerea Lui, si voinţa şi înfăptuirea." (Filipeni 2:13) Interesant acest ultim verset... De aici putem deduce limpede că nu omul este acela care e capabil să se descurce singur în viaţă, cum unii tind să creadă, că singuri s-au descurcat şi tot singuri au răzbit, că singuri şi-au dobândit belşug şi averi şi tot meritul este al lor. Nu! Greşit! Conform Bibliei (care este infailibilă!), omul nu poate realiza nimic fără Dumnezeu. Deşi cei mai mulţi au impresia că efortul şi munca lor i-a condus în poziţiile pe care le au, aceasta nu este decât o iluzie. Ehee, la câte


209 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------nu visează lumea... dar câte i se împlineşte?... Şi câte eforturi nu fac unii pentru anume dorinţe a şi le împlini, dar ajung la final cu împlinirea a altor lucruri în vieţile lor, din simplu motiv că Dumnezeu nu le-a permis ceea ce vroiau ei, ci numai ceea ce a vrut EL pentru ei?... Da, interesant într-adevăr... Cu cât aprofundăm, cu atât începem să înţelegem... Dar să gândeşti este un risc! Ţi-l asumi tu oare?... Henry Ford spunea în acest sens: „Să gândeşti este munca cea mai grea, poate de aceea puţini se şi încumetă s-o facă.” Şi ce adevăr a spus!... Aşadar, dacă El nu lucrează în noi şi dacă El nu are plăcere să dea voinţă (orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri în viaţă), precum şi puterea de a le înfăptui... asta înseamnă fără echivoc că oamenii nu pot de unii singuri face absolut nimic. Wow! Ceva iritant! Ceva la care unii se zgribulesc auzind această afirmaţie... fie din sentimentul neacceptării, fie din cel al fricii, sau al nimicniciei de care brusc au fost făcuţi conştienţi în ceea ce îi priveşte, ca şi condiţie umană. Dar, ştiţi ce se spune, nu? Mai bine un duş cu apă rece mai devreme, decât ani mulţi în pribegie, dezorientare, iluzie şi chiar durere şi agonie, în unele cazuri. Este întotdeauna recomandat să te trezeşti mai din timp... pentru că acel ceas al redeşteptării fiinţei tale, oricum va veni. Şi este ideal să te găsească pregătit. (informat, cel puţin) Nimeni nu poate cunoaşte deplin şi în lumina Adevărului suveran pe semenul său de pe pămâmt, după umblarea acestuia în afară, care poate fi o umblare (conduită comportamentală) vrednică sau nu, credincioasă sau necredincioasă, una mincinoasă sau autentică, ci numai prin însuşi harul Domnului Isus Cristos, care cunoaşte toate lucrurile şi este însuşi Adevărul absolut. Aşadar, să cerem acest har, această putere divină de a vedea cu şi prin ochii Domnului, fie şi pentru câteva secunde, ceea ce nu înţelegem şi am vrea să înţelegem, ceea ce vrem să cunoaştem mai mult... dar să cerem cu credinţă şi cu o inimă curată şi EL va spulbera ceaţa zidită din îndoială. Aşadar, oameni buni, nu mai judecaţi pe cel de lângă voi, pe care credeţi că-l cunoaşteţi, sau credeţi că aveţi dreptul a-l promova sau a-l destitui! Doar Unul are dreptul de a face asta! Şi nu sunteţi voi! Dumnezeu să ne ajute să creştem în iubire, acceptare şi iertare! Amin. Iubirea este cel mai sublim sentiment din care poţi învăţa să ierţi, să


210 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------cunoşti, să fii liber, să tolerezi, să simţi, să iubeşti necondiţionat şi să creşti spiritual. Şi nu uita, iubirea nu moare niciodată... Omul trebuie să înveţe să înţeleagă că tot ceea ce seamană, aceea va şi secera... într-o zi. Omul trebuie să nu se mai raporteze la om, înspre a-şi evidenţia calităţile sau defectele, ci să se raporteze la "Omul" care a acceptat de bună voie să moară pentru noi toţi, Singurul Om prin care putem trăi şi căpăta viaţă eternă, iar Acesta nu este Altul decât ISUS CRISTOS. Abia atunci omul de rând va înţelege cât de mic este... Cât de mic este în dragoste şi dăruire şi cât de mare este în egoism, răutate, superficilaitate şi egocentrism. Nu este nimic extraordinar să te compari cu un alt semen al tău; mereu vei alege pe cineva care nu excelează unde excelezi tu, ca rezultatul experimentului să iasă în favoarea ta... Dar este atât de uman şi totodată divin, să te măsori (compari) cu cineva care este mai mare ca tine şi te întrece cu mult în toate... cineva care excelează în toate şi tu nu-l poţi ajunge... Această dorire de a fi ca Cel care te-a creat şi ţelul pe care îl ai de a tinde să fii mai bun decât eşti în toate, nu poate fi numit decât HAR... Un duel inutil (5) „Nu credeam tot ce se zicea, până n-am venit şi am văzut cu ochii mei. Şi iată că nu mi s-a istorisit nici jumătate din mărimea şi înţelepciunea ta. Tu întreci faima pe care am auzit-o despre tine.” FIERBINTE ESTE RUGĂCIUNEA ACELUIA CARE SE ROAGĂ CU INIMA, IAR DOMNUL O ASCULTĂ. Şi poate ne întrebăm ce este această lume, dar mai ales ce este dincolo de ea…Există o legătură invizibilă între lumea noastră (terestră) şi lumea despre care nu ne mai amintim (spirituală) – cealaltă lume - dar atât de strâns legată, simţindu-se uneori incomod de strident, încât pare palpabilă și reală în lumea vizuală. Însă, ceea ce este acolo, pentru noi...cei rămaşi aici, întrece cu mult capacităţile noastre perceptive date de mărimea înţelepciunii ce ne patronează… Și cum înțelepciunea nu se capătă prin lege, ci prin credință... și cum credința nu vine de la noi... (fiind darul lui Dumenzeu pentru noi), e cam greu pentru cei „ancorați” pe acest pământ, cei „realiști” și cu picioarele pe pământ să încerce să vadă


211 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------ce e deasupra lor, în nori... și să găsească vreodată definiția corectă a propriei existențe, ori să perceapă și altceva dincolo de palpabil și vizibil. Uimitor, dar toate lucrurile mărețe și ascunse, enigmă pentru tine, mult prea încâlcite doar să le auzi enunțul... pot fi descoperite și înțelese simplu, doar printr-o singură capacitate: dragostea. Dragostea îţi dă cea mai mare înţelepciune din care poţi învăţa să ierţi, să mergi mai departe, să te înalţi depăşindu-te...să iubeşti necondiţionat. Dragostea îţi dă Adevărul, pentru că Isus Cristos este Adevărul, Calea şi Viaţa… pentru că Isus Cristos este Dragoste. Nejustificarea în sine păstrează ideea nuanţării pastelurilor de gândiri şi doctrine la un timp neconsumat, sau consumat defectuos. Va fi oare mai simplu a conştientiza, accepta şi întelege faptul că lumea în care trăim şi viaţa ce o avem nu există pentru noi fără nici un preţ?... Sau, este deja dificilă doar întrebarea?... Oricare religie, oricât s-ar vrea ea să fie „credinţa adevărată” care duce la mântuirea sufletului - Calea spre Paradis la un moment dat, creează confuzie, învălmăşeşte personalităţi şi vieţi, vatămă, în mod conştient sau nu, direct sau indirect. Aceste prejudicii care aduc atingere oamenilor într-o măsură alarmant de mare, izvorăsc tocmai din acest duel între religii (izvorât din orgolii, vanitate și neînțelepciune), această luptă şi concurenţă, foarte justificată de altfel, dar din nefericire justificată din motive egoiste, rău-voitoare, lipsite de înţelepciunea cerută mai cu seamă liderilor religioşi, având nici un punct tangent cu credincioşia şi Poruncile Divine, pe care toate doctrinele bisericilor şi cultelor o promovează, accentuând-o într-un mod, mai mult sau mai puţin intenţionat în scopul de a-şi atrage şi forma cât mai mulţi enoriaşi. Urmărind firul istoric, observăm că această luptă a existat dintotdeauna, dar niciodată, absolut niciodată, nu a condus la nici o iluminare spirituală înspre Divinitate, nu a dat oameni mai buni şi mai curaţi, nu a născut nici un rod vrednic pentru sămânţa umană în nici o epocă. Să încercăm pe cât posibil să NU devenim victimele unor vanităţi şi războaie despre care avem cunoştinţă şi tocmai pentru că ştim despre ele din istorie şi versetele scripturale, să NU ne robim singuri, înrădăcindându-ne în sclavism religios, în care nici capii bisericilor nu cred. Oare aşa ne-a fost vestită Vestea cea Bună de către Mântuitor?...


212 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Oare aşa am fost învăţaţi că putem fi mântuiţi?... Să punem preţ pe un nume, pe o lozincă, pe o doctrină, pe o strălucire iluzorie şi să uităm ce este cu adevărat esenţial şi atât de simplu?! Oare chiar aşa ne învaţă Mântuitorul să fim?... Să judecăm aproapele pe baza alegerii lui, să dispreţuim ce nu cunoaştem?... Să-i eliminăm marginalizându-i şi să-i urâm pe toţi aceia care au găsit altă metodă de vindecare, o altă cale de salvare, alt principiu de iluminare decât am găsit noi, judecându-i a fi rătăciţi, când de fapt poate noi suntem aceia?... Vrea să se creadă că o metodă, dacă a fost găsită de cineva şi a dat rezultate, (inutil să vorbim dacă a dat rezultate bune sau nu, atâta timp cât omul cu pricina este prins în capcana unei bezne înlesnită de propria sa lipsa de înţelepciune) poate fi folosită şi de o altă persoană, dând aceleaşi rezultate şi răspunzând cererilor şi chemărilor respectivei persoane. Dar e fals! Atât de banal şi fals! Uităm că suntem cu toţii unici, şi chiar dacă avem probleme, bucurii şi idealuri similare, asta nu înseamnă că acelaşi tratament poate vindeca la fel de bine două suflete diferite. Unii caută ceva, alţii caută altceva. În funcţie de treapta spirituală a fiecăruia, ne este dată şi înţelepciunea, care ne îndrumă să căutăm ce avem lipsă, şi tot ea ne avertizează când trebuie, sau nu... să ne oprim. Au fost multe lucruri care mi-erau necunoscute, dar mai apoi mi-au fost revelate. Nu s-a întâmplat totul într-o zi! Nici măcar într-un an... Ci a fost o perioadă destul de lungă, timp în care am crescut şi m-am fiinţat într-o nouă casă, schimbată şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Un alt EU cu un alt nume. Toţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi. Chemaţi la ce?... Vă întrebaţi poate. Şi aleşi unde şi pentru ce?... Vorbesc despre Dumnezeu. Vorbesc despre mântuire. Vorbesc despre pocăinţă şi trezirea sufletului şi a minţii. Lumea a încetat să mai creadă în minuni. Omenirea este atât de vulnerabilă, închistată şi fragilă încât nu-şi poate înţelege şi admite propria condiţie existenţială. Cât de facil îmi este să văd cum un om este atras atât de uşor înspre păcat şi anexele lui şi îi este atât de greu, măcar să conştientizeze că îi este OPRITĂ Calea către Bine (Viaţă) şi a înfăptui Binele. Îmi este uşor să observ zi de zi oameni care UITĂ că nimic din ce consideră ei a fi important, sau veşnic…nu primează de fapt în viaţa lor. Îmi este atât de uşor să văd cum suflete se irosesc în van dintr-un nimic pentru nimic şi îmi este uşor să văd toate acestea pentru că şi eu cândva... mă iroseam…cândva demult.


213 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------REZISTAŢI ISPITELOR! DESCHIDEŢI-VĂ OCHII! În fiecare zi ai create oportunități de la Tatăl Luminilor pentru a alege. Micile întâmplări de zi cu zi, lucurile frumoase sau mai puțin frumoase venite pe traseul vieții tale, nu sunt nicidecum întâmplătoare și nicicum doar așa... ca să fie acolo. Ele toate au un rost al lor bine știut și simțit de către acela care are mintea trezită și inima vie; de către acela care veghează cu ochii sufletului la ce nju se vede și despre care știe că va fi veșnic. Alegerile tale mici din fiecare zi, îți pot contura un destin de amar și automat arunci odată cu tine, în această vâltoare periculosă și pe copiii copiilor tăi (conform blestemului dumnezeiesc, care se poate citi din Scriptură, și conform căruia Dumnezeu pedepsește chiar ființe nevinovate (în persoana unor copii cu vârste fragede și foarte fragede), pentru păcatele și greșelile generațiilor trecute din neamul respectiv), sau dimpotrivă... dacă alegerile tale sunt corecte... îți poți crea pentru tine, copii tăi și neamul tău (a IV-a până la a IX-a generație), un destin liniștit și fără prea multe ape tulburi, lucru de care te bucuri, pentru că ai avut tăria și capacitatea să preîntîmpini capcane de viață, necazuri în lanț, boli ereditare aduse cu suferință și traume pricinuite de ele... și din ce în ce mai des astăzi... chiar moartea. De aceea, scutește-ți neamul și totodată scutește-te pe tine însuți de plâns, durere sau agonie și în fiecare zi urmărește binele și ascultarea de către Cel care te-a creat... pentru că Dumnezeu nu ne-a chemat la pedeapsă și urgisire, la viață grea și posomorâre... ci la voie bună și belșug, la pace și desfătare pe acest pământ. Și este scris: cine nu simte și nu face acestea, trăind o viață în armonie și desfătare, bucurându-se alături de Dumnezeu și trăind prin și în Isus Hristos... este de fapt sub blestem, blestemul dat de Dumnezeu pentru toți aceia care și-au întors fețele de la El, iar pentru a rupe acest blestem, este nevoie să vii la Hristos care a suferit pentru tine, care a fost răstignit pentru tine, care a murit pentru tine încă de pe vremea când tu nici măcar nu existai... e nevoie doar să iubești curat cu inima și să-ți ghidezi viața prin și în Adevărul Suprem, care e Hristos, Dumnezeul Atotputernic. Reține că nu ți-a fost niciodată scris să suporți, să te lupți, să dai naștere, sau să fii într-un duel... ci ai fost menit la pace și desăvârșire. Iar desăvârșirea ți-o asigură roadele tale care te poartă spre mântuire... roade, care sunt rezultate din suma faptelor vieții tale... acele mici alegeri de zi cu zi despre care vorbeam mai devreme... mici și insignifiante într-o aparență mult prea banală în


214 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------ziua de azi... dar care atât de greu atârnă când vine ceasul cântăririi la marea judecată a vremurilor. Reține deci: cine poate să facă un bine şi nu-l face, săvârşeşte un păcat...pentru că tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră lăsăm să se osândească. Dragoste, sau cafea cu frişcă ?…. Omul se naşte pentru a iubi. Se zice că degeaba ai trăit pe acest pământ dacă nu ai iubit…Să fie oare doar un clişeu învechit? În modernismul epocii noastre, oamenii se confruntă tot mai des în diversele circumstanţe de viaţă (direct proporţionale cu nivelul existenţial al fiecăruia), cu noţiunea de dragoste şi „urmările” sale inerente : varietate de complicaţii, evoluţii, decăderi, vindecări şi îmbolnăviri, combinaţii sau solitudini, care pentru unii sunt „mumă” şi pentru alţii „ciumă”. În fiecare zi trec pe lângă mine alţi oameni faţă de ziua precedentă; unii dintre ei, în graba lor mă ating sau mă îmbrâncesc. Observ atent persoana care a trecut pe lângă mine, parcă invitându-mă s-o studiez. Curioasă mă întreb în sinea mea dacă acel om a cunoscut dragostea. Este o întrebare firească, dar şi absurdă totodată, cum şi dragostea este cel mai firesc sentiment, dar paradoxal… şi iraţional de-o potrivă. În consecinţă, a iubi poate fi un act firesc, sau un act absurd. Dragostea care este cu adevărat genuină este întotdeauna iraţională, asta e cert; ea nu are şi nu cere motive, argumente, justificări sau interese pentru a exista…ea doar există…sau nu. Omul s-a născut pentru a iubi. Numai dragostea îl învaţă pe om a dărui, a cunoaşte şi a se cunoaşte, a se jertfi, a se lepăda de sine, a împărtăşi, a evolua, a se desăvârşi spiritual. Dar oare mai avem noi astăzi nevoie de dragoste?… Astăzi, când nu găsim timp nici pentru noi înşine a ne asculta să ştim ceea ce de fapt avem nevoie ? Şi totuşi, se pare că da…cu toate acestea, noi, oamenii, avem mare nevoie de dragoste! De ce? Pentru că, marea majoritate dintre noi iubim cafeaua…cu sau fără frişcă, festivă sau nu, dulce sau amară, fierbinte sau rece, în fiecare dimineaţă, sau orice alt moment al zilei şi depindem de ea; ne-am obişnuit cu băutura rafinată a o sorbi zilnic sub forma unui ritual…ne-am obişnuit cu cafeaua noastră cu frişcă… Care este legătura dintre dragoste şi cafea? Păi… să ne


215 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------întrebăm aşa : oare nu cumva ne-am obişnuit şi cu persoana dragă de lângă noi (pe care ne amăgim singuri că o iubim), că ar fi acea cafea cu care ne-am obişnuit de asemenea, dar pe care categoric nu putem afirma că o iubim? Iată încurcătura… A-ţi fi drag cineva nu este nicidecum sinonim cu faptul că iubeşti. Persoana dragă, îţi este dragă de cele mai multe ori pentru că te-ai obişnuit cu ea datorită longevităţii vremii. Ai învăţat să-i apreciezi calităţile şi să-i tolerezi defectele. Aţi «crescut» împreună! Ori, dragostea implică mult mai mult de atât! Din nefericire o definiţie standard nu există în ceea ce priveşte acest sentiment controversat. Poate şi noi, în graba noastră cotidiană, confundăm dragostea cu o cafea cu frişcă, cu care ne-am obişnuit a ne răsfăţa în fiecare zi…Nu trebuie uitat faptul că dragostea nu are nevoie de “acomodare”. Ea nu are nici masură, intensitate sau definiţie…ea ori exista, ori…nu. Şi cel mai uşor de identificat… este iraţională! Nu are nevoie de motive, cauze şi explicaţii ca să existe! Iubeşti pe acel cineva, doar pentru că aşa simţi ! Nu este nevoie de nimic în plus! Uneori asculţi vocea şoptită de inimă şi îţi merge bine, alteori nu… şi dragostea ta este pusă pe linia de aşteptare…este amânată să bată la uşa ta. Pentru că tu inconştient ai respins-o. Revine poate peste câteva săptămâni (în cazul în care eşti cu adevărat norocos!) sau peste câteva luni sau ani…sau niciodată. În tărâmul dragostei să nu pierzi niciodată vreun tren! Să nu-l pierzi…pentru că este foarte posibil să fie numai unul singur care trece prin viaţa ta. Iar locomotivele nu-ţi plac, tu vrei un tren complet…al tău! Să nu uităm niciodată să privim în ceaşca noastră de cafea, să ne permitem o clipa intimă de sinceritate cu noi înşine şi să avem curajul de a privi în ochi fiinţa dragă, întrebându-ne dacă nu cumva ea a devenit între timp (sau a fost chiar de la bun început) cafeaua noastră cu frişcă…şi nu dragostea iraţională şoptită de vocea inimii… Şi cum „Boala lungă e moarte sigură…” poate că a venit timpul de a „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi” şi poate ar fi binevenit să începem a gândi că este necesar să ne scutim atât pe noi înşine cât şi pe cei dragi de lângă noi de lungul şi anevoiosul drum al aşteptării marii împliniri dată de o dragoste adevărată, poate unică în această viaţă, dar care de fapt nu există…Să purcedem aşadar cu îndrăzneală şi fără laşitate în labirintul propriei inimi, descoperind dacă ceea ce freamătă acolo este dragoste…sau doar cafea cu frişcă…


216 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Sufletul pereche este Dragostea ta semănată Dacă te-ai întrebat vreodată de există pe acest pământ jumătatea perfectă...răspunsul este NU. Dacă întâlneşti pe cineva şi crezi că este perfect, mai bine ai fugi cât de repede poţi în direcţia opusă, pentru că...nu există nimeni perfect pe acest pământ. Adevăratul tău suflet pereche nu este ales pentru a-ţi fi confortabil a trăi lângă el, ci a te provoca zilnic să devii mai mult decât eşti. Este o persoană care îţi accesează toate butoanele, declanşând în tine controversele existenţei tale. Este o persoană care te scoate din fire, iritându-te prin lucruri banale în fiecare zi a vieţii tale şi te obligă să-ţi vezi erorile, disfuncţiile persoanei tale, cu scopul de a te ajuta să creşti...să devii mai mult decât eşti. Sufletul pereche nu este ales la întâmplare... şi îl vei recunoaşte prin faptul că îţi este greu să trăieşti lângă el, deoarece te provoacă să fii mult mai mult decât erai înainte. Nu este uşor să găseşti adevăratul tău suflet pereche, aşa cum nu este uşor să ai o căsnicie frumoasă... Însă, important este să nu ne mulţumim cu „uşorul” vieţii. Calea uşoară aleasă în viaţă nu te ajută cu nimic să creşti, nu te ajută cu nimic să evoluezi devenind o persoană mai bună, atât pentru tine, cât şi pentru cei din jurul tău. Să reţinem că „uşorul” nu te provoacă să gândeşti, şi nici să te redescoperi...nu-ţi reîmprospătează fiinţa ca ea să înflorească, să dea roade alese şi să devină nemuritoare într-o zi... „Uşorul” ales în viaţă este o alternativă confortabilă şi înseamnă de fapt a alege să nu creşti. A alege comoditatea, înseamnă a prefera stagnarea. Să mulţumim lui Dumnezeu în fiecare zi că avem prin sufletul nostru pereche, sau în familia noastră, ori în viaţa noastră, persoane care ne provoacă să gândim şi să ne autoanalizăm înspre a creşte şi a ne maturiza spiritual, căci asta este de fapt autocunoaşterea, trăsătură care ne oferă posibilităţi infinite în a ne ajuta atât pe noi înşine, făcându-ne viaţa mai frumosă, cât şi pe cei din jurul nostru. Aceasta este definiţia mea despre dragoste adevărată. Dacă ajungi în momentul când nu mai vrei să descoperi mai mult decât deja cunoşti, atunci înseamnă că a venit momentul când încetezi să mai creşti... Şi atunci, în acel moment... tu, de fapt... mori. Murind, este momentul când devii un nimic. Acum, întrebă-te: este bine ce ai ales în viaţa ta?... Dragostea înseamnă creştere. Drogostea nu are prejudecată, reguli şi graniţe. Dragostea dăruieşte şi ne învaţă să strălucim. Sufletul tău


217 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------pereche este Dragostea pe care ai semănat-o în jurul tău de-a lungul vieţii tale... „Tot ce ai semănat vei culege într-o zi...” şi ar fi bine să începi să crezi în asta! Puţin despre Adevăr... Nu tot ce ştii reprezintă Adevărul...Nu tot ce cunoşti şi aplici poate fi corect...Nu în tot ce eşti încredinţat aparţine adevăratelor încredinţări...Nu tot ce crezi că ştii este tot ce îţi trebuie pentru a-ţi asigura eternitatea...dacă îţi iubeşti sufletul şi implicit pe tine...iată formula de succes pentru tine: IMSS…adică: Informarea (care este Mama Înţelepciunii). Mereu informează-te şi ţine-ţi… Mintea deschisă (care este posibilitate de evoluţie rapidă în orice domeniu, mai ales spiritual, cel mai important dintre toate). Scop: salvarea ta. Sensul: vine să-ţi reamintească că tot ce eşti şi ai aici pe pământ (inclusiv familie şi cei dragi) este pentru puţină vreme şi ceasul plecării tale de pe acest pământ poate veni oricand…chiar pe neaşteptate. Întrebare: ai ceva de pierdut dacă te deschizi să cunoşti ceva în plus? Răspuns: NU! Niciodată!


218 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Viorica Marica Hagianu S-a născut la 15 februarie 1975. A urmat studii liceale, universitare și doctorale. A publicat în următoarele reviste literare: Revista Oglinda literară (Focşani), Revista Plumb (Bacău), Revista Ateneu (Bacău), Revista Bucovina literară (Suceava), INTERMUNDUS MEDIA - Divizia Publicaţii - Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Revista Vatra (Târgu Mureş), Revista Cetatea Culturală (Cluj Napoca), Revista Nouă (Câmpina), Revista Cafeneaua politică şi literară (Drobeta TurnuSeverin), Revista Visul (Orăştie), Revista Fereastra (Mizil), Revista Acolada (Satu Mare), Revista Caiete Silvane (Sălaj), Revista Reflex (Reşiţa), Publicaţie on-line Pro-Scris, Publicaţie on-line NordLitera. A câştigat concursul de recenzii organizat de Editura Humanitas şi Vodafone (august 2009), Piesa de teatru pentru copii „Regatul vegetalelor” a fost premiată la Concursul Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” Târgovişte, 5-7 noiembrie 2009. Expoziţie de pictură (ulei/pânză) – Călăraşi, februarie 2010 Participări la sesiuni/congrese de comunicări ştiinţifice: 1. Marica Hagianu V., octombrie 1999 – EVIDENŢIEREA COMUNICĂRII LA PLANTE, Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice Piteşti, 2. Marica Hagianu V., octombrie 2000 – EFECTL DE FORMĂ ASUPRA CREŞTERII PLANTELOR DIN GENUL CITRUS sp., Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice Piteşti, 3. Marica Hagianu V., aprilie 2007 - ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC (OMG) ŞI NECESITATEA CONTROLULUI LOR LEGAT DE SECURIZAREA SĂNĂTĂŢII UMANE ŞI ANIMALE, Universitatea


219 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Ovidius Constanţa, 6 – 7 aprilie 2007, Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice a facultăţii de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinte Agricole; 4. Marica Hagianu V., mai 2007 - MONITORIZAREA PLANTELOR MODIFICATE GENETIC ÎN ROMÂNIA (THE MONITORING OF THE GENETIC MODIFICATION PLANTS IN ROMANIA), Catedra de Ştiinţe Agricole, Universitatea Ovidius Constanţa, Sesiunea Jubliliară de Comunicări Ştiinţifice organizată cu prilejul a 15 ani de la înfiinţarea specializării Agricultură "Agricultura la impactul cu modificarile globale" 14 - 15 mai 2007, Analele facultăţii, Vol.1; 5. Marica Hagianu V., mai 2008 – MONITORIZAREA ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC (OMG) ŞI A ALIMENTELOR PROVENITE DIN ACESTEA ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Iaşi, Annual International Scientifical Symposium, „Horticultura- Science, Quality, Diversity and Harmony”, 29-31 may 2008, Iaşi, prezentare poster. 6. Marica Hagianu V., iunie 2008 - Health improvement of wild animals in captivity using the nutritive supplements by marine origin, Simpozion 5-6 Iunie 2008, CALISIN, Galaţi. Tema: Alimente funcţionale: Cercetări privind creşterea calităţii şi siguranţei alimentelor prin conceperea, producerea şi lansarea de produse sinbiotice noi. Calisin 103/01.08.2006, CNCSIS 515/2007, Facultatea de Industrie Alimentară, Acvacultură şi Pescuit, Galaţi, susţinere orală.


220 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

AM AVUT UN VIS CIUDAT (nuvelă) Este o dimineaţă frumoasă de primavară, pe cer străluceşte un soare “cu dinţi”, adie un vânt cu viroze şi cu petale de flori într-o mahala, o periferie a unui oraş, poate fi orice oraş din România, pe o stradă prăfuită, cu case înghesuite, de diferite forme şi mărimi, un amestec alarmant de progres şi decadenţă, vopsite în culori stridente roşu, mov, verde, portocaliu, după noua modă: fiecare face ce vrea şi nu ţine cont de nimeni şi de nimic. Oamenii se desfaşoară în rutina lor zilnică, nimic nou, aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, aceleaşi activităţi cotidiene, nimic nou sub soare, sunt oameni obişnuiţi, cu micile lor necazuri şi bucurii, un microcosmos urban, fără gesturi măreţe, fără activităţi de amploare, se cunosc, sunt vecini, interacţionează, comunică, sunt atât de diferiţi în aparenţă, dar atât de asemănători... Şi totuşi, oamenii în reflexele lor zilnice, în automatismele lor, sunt împăcaţi cu ei, cu limitele lor, cu semenii lor, cu oraşul în care trăiesc şi de ce nu... cu minunata lor patrie, în care au avut şansa sau ghinionul să se nască... Deşi toţi sunt tâmpiţi sau chiar nebuni de-a binelea, deşi toţi sunt mai mult sau mai puţin urâţi, loviţi de alienare, au o detaşare, o seninătate care-i face frumoşi şi veseli. În grădini sunt mai mulţi pomi fructiferi înfloriţi, iar adierile de vânt, poartă petalele albicioase şi rozalii ale florilor prin aer, o „ninsoare” parfumată care cade peste stradă. Dintr-o curte se aude încet, nedesluşit, muzică balcanică, o manea ţigănească, care are rolul de a-ţi spăla creierii, semn că locatarul căsuţei dărăpănate s-a sculat cu chef... de muncă! Din aceeaşi curte un porc guiţă disperat de foame, iar găinile îl acompaniază, pe aici lumea are coteţe pe lângă case, cresc găini şi porci după datinile strămoşeşti, chiar dacă am intrat în UE de câţiva ani. Parcă cei de la bloc sunt mai emancipaţi, cresc tot felul de animale după bunul lor plac, câini, pisici, păsări, peşti, hamsteri, broaşte ţestoase şi multe alte animale de companie. Nu mai zic de excrementele îndrăgitelor animăluţe depuse pe drumurile publice, pe care le întâlneşti la tot pasul. Pe lângă garduri, pe aleile de lângă case au apărut zambilele roz şi mov, narcisele şi ghioceii galbeni, flori delicate ale primăverii, cu prezeţa lor suavă şi discretă au făcut uitată iarna geroasă care tocmai a trecut. Din depărtare apare o femeie tânără care târăşte dupa ea copilul somnoros, este aproximativ ora 10 a.m. Bianca are 28 ani, femeia este frumoasă, înaltă, blondă, are o faţă rotundă cu piele foarte albă, faţa ei deşi


221 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------nu e machiată, fardată, este frumoasă, dar are o privire tâmpă moştenită şi de odrasla ei, ochii mari, rotunzi, albaştri. Tânăra are o ţinută răvaşită, păr lung, uşor ondulat, pieptănat în grabă şi o haină gri lungă, cambrată, aruncată peste capotul de casă, pantofi eleganţi negri, tânăra vorbeşte fără grabă, cu lene, se alintă, este tot timpul plictisită de tot şi de toate. Se gândeşte cu voce tare: „Am avut un vis ciudat, trăiam în România, era o ţară minunată, plină de bogăţii şi frumuseţi, păcat că era locuită...” inspiră profund aerul parfumat, este relaxată şi fericită, priveşte zâmbind distrată florile din curţile pe lângă care trece. Copilul Biancăi este slăbuţ, blondin şi cu privire tâmpă asemănătoare cu a mamei, cu o faţă nostimă, de popândău, e apatic, nu vorbeşte decât foarte greu, deşi are cinci ani, copilul poartă un fel de trening roşu care poate fi folosit şi în loc de pijama. Cei doi se îndreaptă agale spre un magazinaş de pe strada lor în apropierea căruia locuiesc, este o dugheană amărâtă, o baracă din fier pe alocuri ruginită, cu nume pompos “La Regina”, care trădează mândria şi prostia proprietarilor. Magazinul este aşezat într-o curte mică plină de pitici zâmbăreţi de ipsos, viu coloraţi, care, consideră proprietarii „înveselesc locul”, deşi noaptea şi nu numai, au un aer care te bagă în sperieţi, parcă sunt din filmele de groază. De câte ori trecea pe lângă gaşca de pitici de grădină ai Didinei, Bianca se gândea că ornamentele de grădină ale acesteia ar putea să candideze pentru titlul de kitch-ul deceniului, atât erau de hidoşi, mai de grabă siniştri decât veseli. Soră-sa mai mare, Amalia care cutreierase toată Europa i-a zis că se poartă piticii de grădină, sunt la modă, că i-a văzut prin Germania, Austria, Franţa, Polonia, chiar şi prin Ungaria, „sunt de bună calitate şi drăguţi la ei”, aşadar Didina e în tendinţe, or fi la ei, dar nu la noi..., iar „tendinţa” asta era prin 1999-2000, de atunci au trecut aproape 10 ani, acum e la modă Feng-Shui-ul, bine că vecina lor, distinsa proprietăreasă nu se arăta momentan sensibilă la acest curent că cine ştie ce mai punea prin curte. În spatele grădinii cu pitici, dar fară plante, doar un nuc bătrân a făcut faţă vremurilor, se găseşte o casă veche din cărămidă, năpădită de iedera cu frunze roşiatice, care acoperă toată faţada casei până la acoperiş, „conacul ei boieresc” cum o numeşte pretenţios tanti Dida. O casă asemănătoare cu „conacul” avea şi Bianca, rămasă de la părinţii ei, cât despre grădină, plantase gazon pentru că era comodă, nu vroia bătăi de cap, nu dorea să practice „munci agricole” cum le zicea ea, dar avea pomii fructiferi rămaşi de la tatăl ei, care dădeau fructe gustoase, mere, cireşe, caise, gutui, asigurau umbra în zilele toride de vară şi mai ales nu trebuia să facă nimic pentru întreţinerea lor.


222 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------La umbra cireşului aveau un foişor hexagonal din lemn de pin tratat ignifug, băiţat şi lăcuit construit în urmă cu trei ani, din banii trimişi de soţul ei care plecase la muncă în Italia, foişorul era locul unde luau masa şi se relaxau cât era cald afară. Bianca şi copilul intră în magazin, tânăra o salută volubilă pe vânzătoare, pe tanti Dida, aceasta este şi patroana magazinaşului, copilul scânceste uşor, agăţat de mâna mamei. Vânzatoarea este aşezată pe un scaun în spatele unei tejghele uzate pe care se găsesc în dreapta un suport în care sunt înfipte bomboane acadea şi în stânga un borcan din plastic cu bomboane şi guma de mestecat. Ea este încadrată, în lateral şi în spate, de trei rafturi pe care sunt înghesuite tot felul de produse alimentare, mai ales din cele nesănătoase chipsuri, snacksuri, croissant, sticsuri, biscuiţei, covrigei, suculeţe cu coloranţi şi piesele de rezistenţă cafeaua şi ţigările. Tanti Dida prescurtarea numelui Didina, nume de cal, pardon...de iapă, este o femeie de cincizeci şi şapte de ani, grasă, cu privire vicleană şi atotştiutoare, este o persoană tonică, tot timpul veselă, bine dispusă, vorbeşte repezit, dar mai ales autoritar. Aceasta are părul tuns scurt, vopsit roşcat, are pe degete inele groase şi vulgare, iar la gât un lanţ gros cât zgarda câinelui semn al belşugului, poartă o rochie de casă din poliester cu flori mari şi colorate. - Buna dimineaţa, tanti Dida. - Neaţa‟, Bianco. Ce-ţi dau, ca de obicei? Pune mâna şi mai mănâcă şi tu fato, uite ce schiloadă eşti, o ceartă bătrâna! - Îhh...tanti Dido, o cafea şi un pachet de ţigări. Aceste doua ingrediente, cafea şi ţigările constituiau dieta zilnică a tinerei şi constituiau secretul siluetei ei uscate de femeie “şnur”, filiformă. Tânăra plăteşte produsele cerute cu banii ţinuţi într-un buzunar al hainei, ia cafeaua şi o îndeasă într-un buzunar, iar pachetul de ţigări în celălalt buzunar al paltonului. - Toată ziua mănânci numai ţigări şi cafea! Către copil, zâmbeşte holbându-se la el, aplecată peste tejghea, vrea să-l mângâie pe cap. - Ce faci micuţule? Copilul se dă un pas în spate ferindu-se de mâna întinsă spre el şi scânceşte netulburat de întrebarea femeii. - Ce să facă tanti Dida, creşte... - Ce-ţi mai face bărbactu‟, tot în Italia, a mai dat şi el un semn de viaţă, ţi-a mai trimis bani? Se interesează ea curioasă.


223 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Vrea să-i răsundă, dar copilul începe să urle, după ce de la intrarea în magazin scâncea în surdină. - Tanti Dido, dă-i bre o acadea şi lu‟ ăsta, să tacă odată! Bătrâna îi dă fără să se grăbească o acadea dintr-un suport, de pe tejgheaua uzată, în care sunt înfipte mai multe bomboane acadea. Tânăra desface ţipla lucitoare, aruncă ambalajul pe jos fără s-o vadă bătrana, şi-i înfige copilului acadeaua în gură. Acesta tace ca prin farmec, suge liniştit din acadea cu faţa plină de urmele lacrimilor, acadeaua reprezintă micul dejun zilnic al copilului, odată liniştea restabilită cele doua pot conversa liniştite. - Trimite el săracul, da e criză..., nu mai are de lucru în construcţii ca înainte, îl bate gândul să vină acasă... Nici în Italia nu mai e ce-a fost... e lumea mai rea... Vânzătoarea cu un aer revoltat. - Şi ce să facă acasă, să stea acolo că dacă nu curge pică, aici ce să facă? Să stea acasă? Ştii că e pokerist, ăsta toacă tot, o să cheltuiască toţi banii, o să-ţi piardă şi casa părintească la afurisitele alea de jocuri de noroc!? - Ai şi mata‟ dreptate... spune ea resemnată. În acest moment în geamul prăvăliei apare un cap hlizit de om nebun, era tânărul Zenovel, juniorul, râde neruşinat şi face gesturi obscene cu degetul. Strigă „Pitica, pitica, piticii lui Barbă Cot. Tu cine eşti femeie, Regina lor sau Albă ca Zăpada?”. Bătrâna face o grimasă şi se apucă să-l afurisească pe tânărul vesel. Bianca râde nepăsătoare, copilul suge netulburat la acadea, acum gura lui, buzele şi limba au devenit movulii (mov - verzui), de la coloranţii din bomboană, arată straniu, ca un clown de la circ. Zenovel este un tânăr oligofren, un nebun vesel, care a trecut cu puţin de vârsta majoratului, face parte dintr-o familie care a avut mai multe generaţii de handicapaţi, este de înălţime medie şi slab, cu părul vâlvoi, râde prosteşte, cutreieră străzile cartierului şi sperie oamenii, este tot timpul îmbrăcat în culori de avertizare, negru cu galben asemenea unei albine, cămaşă groasă galben-portocalie şi pantaloni negri de velur. Ptiu drace! scuipă tanti Dida cu năduf. - Către fată: M-a şi speriat nebunu‟... Piei satană din geamul meu! către acesta. Stai că vin eu la tine şi-ţi rup urechile, afurisitule! Se preface că vrea să vină spre el, tânărul fuge râzând. - Aştia a lui Zenovel, zice bătrâna, toţi e handicapaţi, neam de oligof‟eni şi psi‟opaţi! Le lipseşte o doagă! Arză-i-ar focu‟ de nebuni!


224 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Tânărul Zenovel nu era psihopat, avea oligofrenie de gradul I, este forma cea mai uşoară, numită şi debilitate mintală la care coeficientul de inteligenţă este scăzut, fiind cuprins între 50 şi 69. Boala se caracterizează prin scăderea funcţiei intelectuale de-a lungul întregii vieţi, determinând dificultăţi importante de adaptare, tulburări psihice afective şi comportamentale. Ilustrele minţi din lumea medicală definesc afecţiunea psihopaţilor ca fiind o stare de dezechilibru psihologic caracterizată prin tendinţe antisociale, dar fără deficit intelectual, ori Zenovel era înapoiat mintal. - Am auzit ca tasu‟, Zenovel cel bătran vrea să-l însoare cu o verişoara de-a lui... tot ca ei aşa, de-i lipseşte o doagă! se amuză Bianca. - Păi şi tasu‟, al bătran este însurat tot cu una din neamul lui, ăştia toţi au sânge albastru, toţi e prinţi... - Lasă bre ca mai sunt dă‟ştia şi la case mai mari, suciţi din vrej de mici! Ha! Ha! Ha! Tânăra are un râs frumos, cristalin, muzical care umple toată încăperea. - Ai aflat şi mata, acum doua zile a făcut-o lată, panaramă mare?! - Hai nu zău, da ce-a făcut? - Cum bre, tocmai mata nu ştii,... ştie toata strada, nu ai văzut maşina pompierilor trecând,... zarvă mare!? - Am văzut pompierii, ...da am zis că-i foc, pe la cineva p‟in cartier, că eu trebuie să stau la magazin, la program,... trebuie să văz de afacere, nu pot să umblu gură - cască pe stradă chiar dacă e foc. - Dar n-a fost nici un foc, a fost Zenovel! - Cum aşa? se miră tanti Dida. - Stai să-ţi povestesc: Zenovel cel mic a avut el o toană şi s-a urcat pe acoperişul casei ca să-i ţină de urât pisicii, care stătea cocoţată pe hornul casei, îşi spală liniştită blana şi lăbuţele, iar nebunul s-a urcat şi el să-i ţină companie pisicii, a stat acolo câteva ore,... alde‟ tasu‟ s-a îngrijorat omu‟, a strigat la el, l-a luat cu binişorul, a schimbat foaia, l-a ameninţat..., alde‟ măsa‟ a luat mătura a aruncat după el ...nimic, au ieşit vecinii, şi dacă au văzut că nu senţeleg cu nebunul, au chemat pompierii. Toata lumea se agita, numai el stătea liniştit pe acoleriş cu pisica, afurisitul... A fost zarvă mare, a venit şi televiziunea, l-a dat la ştiri... ne-a făcut de râs cu tânţenia lui! - Arză-l-ar focul de handicapat! De la alimentaţie li se trage, face pe deşteapta baba, mănancă numai prostii, chimicale! Ia aminte la


225 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------mine fato, de la chimicale e ăştia smintiţi de mici! Uita-te la copchii ăştia, nu mai are stare, nu mai stă locului, aleargă ca nebunii..., toţi e cretini, înainte era copiii cuminţi, alte timpuri... Suspină nostalgică după vremuri apuse. - Aştia are boala aia de-a apărut acum ADN, ADH, sau cum i-o zice, îşi încearcă ea norocul. Este vorba de ADHD - prescurtarea acceptată internaţional pentru afecţiunea Deficit de Atenţie/Tulburare Hiperkinetică, este o tulburare comportamentală frecvent întâlnită la copii şi chiar adolescenţi, considerată de multe ori ca o manifestare a carenţelor educative sau a răsfăţului. Cauza exactă a ADHD rămâne necunoscută, momentan cercetătorii consideră că este cel mai probabil de natură genetică, dar nu exclud şi alte cauze precum alimentaţia, dieta necorespunzătoare, implicarea părinţilor în educaţia copiilor, urmarirea excesivă a emisiunilor TV, sau preocuparea obsesivă pentru jocurile video. Aşadar distinsa proprietareasă nu ştie despre ce vorbeşte, dar tangenţial le nimereşte, iar minunata interlocutoare nu cunoaşte subiectul, dacă nu e o marcă de cafea sau ţigări... ce contează!? - Copilul creşte de la sine... spuse Bianca liniştită, al meu nu e agitat, e chiar molâu, nu vorbeşte neântrebat, cu alte cuvinte... e cuminte, nu are cum să aiba bazaconii de tip ADN, ADH. Oare, boala asta se ia prin aer, de la alţi copii? Să-l ţin mai mult în casă, se gândeşte tânăra, decat să mi-l bată golanii pe stradă, sau să ia ADH-uri din astea... Îşi aminteşte de „comoara” lu' tanti Dida, Onuţ feciorul ei adorat, au fost colegi în liceu, amintirea lui îi produce o strâmbătură de dezgust, le era antipatic tuturor. Onuţ era un băiat înalt şi cocoşat, cu faţă de taurină, un tăntălău, nici frumos, nici deştept, dar cu ifos, moştenise genele sănătoase ale familiei lui. - Da, băiatul matale, Onuţ, ce mai face? Cum o mai duce? - E bine, mânca-l-ar mama să-l mănance! Ce băiat bun am crescut! O mândreţe de băiat! Aceasta ia o fotografie a tânărului de sub tejghea şi o pupă cu foc... după care o pune la loc. Continuă entuziasmată povestirea despre fiul ei iubit. - Lucrează la APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură),... e inspector, a ajuns mare, mânca-l-ar mama, câştigă bine, are bani gârlă,... avem nuntă cu el în vară, oftează afectată... lovită de sentimentalism. O să-i facem nuntă mare, cu lume multă, cu lăutari, cu formaţie, o să-i tocmim pe cei mai buni!


226 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Plătim şi două firme de catering, să facă mâncarea, ca doar nu o să stau să miros a mâncare la nunta băiatului!... Mai are puţin şi lăcrimează. Se vede treaba că vorba izvorâtă din înţelepciunea populară „prost să fii, noroc să ai” era verificată şi de acest exemplar viguros pe care norocul îl urmărea la tot pasul în viaţa sa. - Cu cine se însoară bre? zise Bianca mirată şi invidioasă. - A găsit o fată bună, la fel ca el, are taicăsu‟ firmă, proprietari ca şi noi ... şi patroni. E o fată bună, de familie bună! Suntem foarte mulţumiţi! Mânca-l-ar mama să-l mănânce de băiat deştept, băiatul mamii, pe toate ştie el cum să le aranjeze, să-i fie bine! Că şi Mişu, răposatul, D-zeu să-l odihnească, era tare mândru de băiat, săracul Mişu nu a mai avut zile să se bucure şi el... se miorlăie Didina, făcându-şi câteva cruci în amintirea răposatului ei soţ. Stă plină de ea şi de importanţa familiei ei, sprijinită de tejghea şi se joacă cu inelele rotindu-le pe degete. Bianca este deja plictisită de lăudăroşenia bătrânei, aşa că se gândeşte să plece cât mai repede. În timpul conversaţiei cel mic a stat jos, cu spatele sprijinit de tejghea, acum tânăra îl ia de mană, îl ridică in picioare şi se pregăteşte de plecare. - Să fie sănătos! Casă de piatră! le urează Bianca fără chef. - Hai mamă şi noi acasă! spune către cel mic. - Rămâi sănătoasă tanti Dido, către bătrană. - Sănătate fato! Sănătate... apucă vânzătoarea să-i răspundă. Tânăra iese grăbită din magazin, dar nu se îndreaptă spre casă aşa cum afirmase, merge agale în direcţia opusă, către colţul străzii unde locuieşte o prietenă de-a ei, Elena, pe care prietenii o alintă Nuţi. Târăşte copilul după ea ţinându-l de mână, acesta merge cu un pas în urma ei, zâmbeşte tâmp. Bianca către copil - Mergem la Nuţi, nici o reacţie din partea acestuia,... la Elena, pare a-l lumina mamă-sa. - Elena - balena, Elena - balena, Elena - balena, repetă copilul ca o placă stricată un minut fără să se oprească. Tânăra nu intervine, ştie că nu are rost, o să zică „Elena – balena” o vreme după care o să se oprească singur. Din curtea tânărului meloman Marinică, se aude o manea melancolică cu fraze agramate repetate obsesiv, cu chelăcăituri, grohăituri şi alte sunete, tot arsenalul necesar la acest gen muzical, îndrăgit de mulţi cetăţeni din minunata noastră patrie. După câteva secunde, zdrăngănitoarea poluare sonoră se opreşte şi este


227 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------înlocuită de hitul verii trecute, nu disperaţi... este din acelaşi gen muzical! - I-auzi mamă ce de vaiete, plescăituri şi chiuituri la Marinică, îl chinuie săracul! Şi-a pus muzică de inimă albastră, spuse Bianca către băieţel. Copilul râde şi se strâmbă schimonosindu-şi faţa ca un lăutar chinuit de creaţie, îi imită pe manelişti cu talent bâţâinde-se de pe un picior pe altul. Lângă Marinică, la concurenţă cu el cine pune muzica mai tare, stăteau a lui Fleaşcă, doi găligani, doi fraţi graşi şi leneşi trecuţi de treizeci de ani care locuiau cu mama lor, o cotoroanţă care dădea în cărţi, în bobi, făcea farmece la lume, nişte „ţărănoi” cum ziceau vecinii, veniţi dintr-o comună apropiată la oraş să se căpătuiască. A lui Fleaşcă vieţuiau într-o căsuţă mică şi dărăpănată, erau toţi casnici, adică stăteau prin jurul casei, nu aveau de muncă, trăiau din ajutorul social şi din vrăjitoria lu' măsa, dar aveau boxe cât dulapul de mari cu care dădeau muzică cultă, manele „păntru toată lumea, păntru toată lumea, păntru toată lumeaaaaa” răsuna în staţie. Ăştia dădeau „muzică” la toată lumea de pe stradă de dimineaţă până noaptea târziu, Marinică băiat „ieducat” cum zicea tanti Dida şi ocupat cu munca, punea manele doar dimineaţa şi seara, cu program. Când îi prindea Marinică pe stradă pe a lu' Fleaşcă îi bătea de suna apa în ei, ca pe fasole, metoda nu dădea rezultate că ăştia tot continuau cu distracţia, atât că din toamnă scăpau de ei, se mutau înapoi la ţară măcar pentru o vreme, nu se mai ajungeau cu banii, era criză şi nu-i mai ieşea cotoroanţei pasienţa. Vis-a-vis de Elena, prietena Biancăi locuieşte dl deputat Minulescu Marian, în vila cea mare, iar lângă el stă bătrânul ţigan Fărâmiţă cu piranda lui. Dl Minulescu este un bărbat voinic, robust, de cinci zeci de ani, congestionat la faţă, cu ochii albaştri, bulbucaţi şi părul pieptanat pe spate, un bărbat elegant, cu costume croite impecabil, mereu puternic parfumat, trecerea lui lasă în urmă o dâră ameţitoare de parfum de firmă. Are două fete de 15 şi 16 ani pe care le-a trimis de un an la un colegiu particular în Franţa, la Paris, aşa ca dna Minulescu o femeie cu simţul răspunderii, grasă şi uşor impresionabilă, face tot timpul drumul între casă şi Paris astfel poate să fie alături de fete dar şi de iubitul ei soţ. Tinerele fete erau dulci şi sociabile, politicoase cu toată lumea de pe strada lor, ţiganilor vecinii lor, le spuneau „domnule Fărâmiţă” şi „doamna Brânduşa”, de se prăpădeau ăştia de râs, dar şi de plăcere, nimeni nu le mai zicea aşa de frumos, normal că şi ei le numeau „prinţese”, până şi Zenovel le iubea, el care avea gusturi mai excentrice, când se întâlnea cu ele pe stradă le spunea „zâniţele mele, două floricele,


228 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------două turturele”. Dna Minulescu era adepta Feng-Shuiului, a păcii şi armoniei universale, în acest scop umpluse casa cu tot felul de obiecte pentru activarea energiilor pozitive chi(qi), cele mai frecvente dintre acestea fiind cristalele, broasca cu bănuţul în gură pentru prosperitate, dragonii, statui cu Buddha râzând pe broască râioasă, pe broască ţestoasă, floarea banilor, oglinzile protectoare, monedele norocoase şi clopoţeii de vânt pentru armonie, cât despre dl deputat le găsea şi el interesante, mai ales că în ultima vreme îi mergea bine, aşa că nu vroia să strice armonia, când o fi să-i meargă rău trece la alt partid, la alt curent spiritual. Îşi aminteşte el cu nostalgie şi amuzament că mai înainte, în urmă cu cinci, şase ani, doamna şi fetele făcuseră yoga, mâncau grâu, făceau gimnastică şi umblau cam dezbrăcate, le lăsase liniştite. Era tolerant cu ele, aşa aveau libertatea să vadă şi ele cum e lumea cu bune şi cu rele, mai ales cu rele. Ele erau prea naive, nişte gâsculiţe care credeau că „tot ce zboară se mănâncă”, el era lup bătrân uns cu toate alifiile, avea şcoala vieţii, ştia că o să le treacă, după arestarea liderului mişcării spirituale de integrare în absolut orice se lăsaseră şi ele de yoga, se apucaseră de Chi Kung arta armonizării interioare şi suratele Tai Chi, masaj Tui Na, mai apoi au trecut la Feng-Shui. Chi Kung-ul este o metodă tradiţională chinezească derivată din artele marţiale, eficientă pentru menţinerea sănătăţii şi prelungirea longevităţii, a fost următoarea excapadă spirituală a entităţilor feminine din familia Minulescu, un sistem filozofic vechi de 5000 de ani asemănător cu Tai Chi-ul, ambele presupun o serie de mişcări executate lent, controlul respiraţiei şi meditaţie, nu era atât de spectaculos pentru ele, aşa că s-au plictisit repede şi au trecut la Feng Shui. Această artă era pe placul lor, au îmbrăţişat-o cu pasiune, toate acele obiecte magice cu puteri miraculoase, arta divinaţiei le-a cucerit total, erau mult mai atractive decât exerciţiile fizice practicate anterior. Dl deputat era creştin ortodox, drept credincios, nu rupea uşa bisericii, nu vroia să fie habotnic, mai făcea şi el câte o cruce, mai dădea un acatist de sănătate, de spor la bani şi de îndepărtare a vrăjmaşilor, a duşmanilor politici, mai bea câte un şpriţ cu popa Mizil, protopopul de la biserica lor din cartier care era la fel de bogat ca el, cu toată deputăţia lui. Bun camarad cu ei popa Mizil, era omul lor, a mers cu ei în campania electorală, a învăţat turma de enoriaşi pe care o păstorea cu cine să voteze, de câte ori îl vedea striga la el „contribuţia d-le deputat, contribuţia”, nu se supăra că îi cerea bani „pentru săraci” de câte ori îl vedea, chiar dacă popa era zgârcit şi curvar, era om puternic,


229 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------slujitorul lui Dumnezeu. Doar săvârşea sfintele taine, avea puterea să lege şi să dezlege oamenii, să le dea canon, cum să superi un asemenea om care putea să-ţi trimită toate forţele universului în cap, nici Feng Shui-ul dnei Minulescu nu l-ar mai salva de mânia popească dacă nu dădea bani „la contribuţie”. Minulescu a copilărit şi a trăit în cartier, provenea dintr-o familie modestă, de oameni simpli, deşi acum are vila din colţul străzii care dă spre bulevard, şia construit vila în urmă cu doi ani, de când cu deputăţia, şi s-a gândit el că scapă de Fărâmiţă şi consoarta lui, dar nu, nu a reuşit. Aşadar, pentru a nu vedea curtea şi casa ţiganilor, vecinii lui de-o viaţă, dl Minulescu înălţase un gard de beton de 2,5 m, alături de care plantase viţă de vie, care se urcase pe zid până sus. Toată vara erau graurii, prigoriile şi alte păsări în strugurii din via căţărată pe zidul înalt, se înfruptau pe îndelete, făceau o gălăgie şi o mizerie, peste tot era numai găinaţ, mai mare necazul! Întrucât terenul pe care fusese casa părintească era destul de mic, iar el construise căsoaia şi garajul din gard în gard, în jurul casei rămăsese o palmă de pământ de aproximativ un metru, aşadar păsările venite la strugurii din viţa de vie poposeau pe casa lui, era o situaţie care l-ar fi făcut invidios şi pe Alfred Hitchcock. Minulescu om întreprinzător, nu s-a lăsat cu una cu două, şi-a cumpărat un pistol cu bile de cauciuc cu care trăgea în păsări pentru a le alunga, fără prea mult succes, acestea reveneau netulburate, vecinii se temeau să nu fie victime colaterale şi să îi nimerească vreun glonţ rătăcit. În urma protestelor acestora onorabilul deputat s-a declarat învins de puterea maselor şi a cedat, a scos viţa de vie toamna trecută şi a dat-o la foc, dar zidul a rămas gol şi urât, strica armonia, aspectul Feng-Shui al curţii, „să nu mai aibă spor la bani, Doamne fereşte?!” Aşa că se gândea să aducă câţiva palmieri să înfrumuseţeze locul, să restabilească fluxurile energetice chi, să se simtă ca în Caraibe, doar briza mai lipsea... Vecinul lui Minulescu, Fărâmiţă este un ţigan bătrân, are peste şapte zeci de ani, slăbănog, înalt, urât la modul haios şi foarte negru, în gură are numai dinţi de aur. Poarta în fiecare zi cămaşă albă, pieptar şi pantaloni negri, precum şi pălăria lui tare cu boruri late. Este încăpăţanat şi în permanentă contradicţie cu dl Minulescu, dar veşnic îndrăgostit de Brânduşa şi de caii lui. Ei au o casă dărăpănată din chirpici, cu toate lucrurile împrăştiate, vraişte, o curte mică, jegoasă, în care adăpostesc, spre disperarea comunităţii, dar mai ales a dl-ui Minulescu, vecinul lor, o căruţă şi doi cai, pe care îi culcă la loc de cinste într-o cameră a casei lor. Lucru straniu, bătrânul nu dorea să vândă casa şi nici nu se gândea


230 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------să renunţe la caii şi căruţa lui, copii celor doi plecaseră în cartierul de case unde locuiau în procent de 99,9% romi, se căsătoriseră şi aveau la rândul lor copii. Brânduşa este piranda negră şi uscată, deşirată, de şapte zeci de ani deşi pare atemporală, cu o faţa umoristică, de vrajitoare poznaşă, voce răguşită, râde cu gura ştirbă cu doi dinţi de aur unul sus şi altul jos. E tot timpul cocoţată pe prispa casei şi poartă veşnic o ţigară în gură, trage la tutun. Nu poţi să ţi-o imaginezi pe Branduşa, fără ţigara înfiptă în gură şi fără norul de fum, fac parte din fiinţa ei. Bianca văzu în acea dimineaţă de primavară, cum cei doi vecini î-şi scot mijloacele de transport din curţi: căruţa, respectiv luxosul automobil. Cei doi bărbaţi, în dreptul fiecărui mijloc propriu de transport, se văzură şi se salutară. Bianca şi copilul se opriră şi-i priveau de pe cealaltă parte a drumului. Tânăra este amuzată, scena avea loc în fiecare dimineaţă, copilul se sprijini de piciorul ei, cu băţul de plastic al acadelei în gură, continuă să repete cu voce potolită şi egală: „Elena – balena”. Bianca şi-a aprins o ţigară, fumează relaxată. Fărâmiţă salută plângăreţ şi prefăcut - Talian bahtali (să trăieşti)! Săru‟ mâna, să trăiţi, dle dăputat! se sprijină cu spatele de căruţă, cu faţa către deputat. Continuă pe un ton blând cu simpatie amintindu-şi de „prinţesili” blondine, fetele deputatului: - Săru‟ picioruşele la prinţesili lu‟ matale dă la Paris! - Salutare Fărâmiţă! Ce faci mai băiatule? continuă vesel acesta. Se sprijina cu coatele de portiera maşinii cu faţa către Fărâmiţă. - Ai sictir! zise încet ţiganul şi se prefăcu că are ceva de lucru la căruţă. Şi tare către Minulescu: - Ce face don dăputat, săru‟ mânuşiţele şi picioruşele lu‟ mata‟le boerule? - Ia zi-i Fărâmiţă, te-ai mai gândit la oferta mea, vinzi casa? - Nu vând, săru‟ mâna, să trăiţi don deputat şi famelia „mnevoastră! A‟ci e carteer select, şade numai persoane emportante! Să mă lepăd dă matale. - Atunci renunţă mai omule la cai şi la căruţă! Il lua el cu binişorul. Te umplu de bani mă! Ce zici? Fărâmiţă amuzat către femeia lui: – Sokeres (ce faci)? Auzi Branduşo, Branduşico, frumoasa taichii, lumina ochişorilor mei, Don Marean vrea să ne cumpere casa sau caii?! A făcut între noi gard de 3 metri, ca la puşcărie, să nu ne mai vază! Către deputat: - Has mo car !(mânca-mi-ai p.) Brânduşa de pe prispa, într-un nor de fum - Hi! Hi! Hi! Ja kere coliba (dute acasă), de unde ai venit! Râde ca o vrăjitoare. Fărâmiţă râzând - Ei ce zici? Le dăm, lumina mea?


231 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Brânduşa - Na daran romale, vi ame sam rom chache ! (Nu te teme ţigane, şi noi suntem ţigani!)... Hi! Hi! Îi lucesc dinţii de aur în gura ştirbă. Minulescu curios – Ce zice femeia? Fărâmiţă rânjind - Că nu poate fără cai! - E ataşată dă ei! Minulescu energic - Dă-i măcar la băieţii matale! Fărâmiţă - Ja (gata)! - Nu poci, şade la bloc, ...e boeri! - Da, pe mata cu ce te dăranjază mâncaţi-aş ochişorii lu‟ matale dă dăputat? - Hai mai omule, zău aşa? Culci caii în casă, faci mizerie tot timpul, ... vine un miros de nu poţi să respiri, mai ales vara pute de-a binelea! Renunţă la ei, vinde, iei un ban frumos! Fărâmiţă plângăreţ şi prefăcut - Nu poci, nu mă lasă piranda, mă doare la inimă! - O să fac sesizare la organele abilitate, să vină să-ţi dea amenzi, să te saturi! zise Minulescu enervat. - Ai mai făcut mata, da ăia cum a venit aşa a plecat, mâncaţi-aş ochişorii lu‟ matale. Că i-os propretar, n-ar ce face, drepturili omului! Minulescu se întoarce cu faţa către stradă enervat de încâpăţânarea ţiganilor. Paştele mă-tii de ţigan împuţit! Ciori împuţite! Fărâmiţă se urcă agale în căruţă, îndeamnă caii cu blândeţe la drum şi pleacă spre marginea oraşului să hrănească caii pe islaz şi să mai vorbească cu fraţii din şatra nomadă care a venit de două săptămâni în zonă. Minulescu sprijinit de portiera maşinii, cu portiera deschisă, cu faţa către stradă, pe cealaltă parte a drumului Bianca cu copilul, femeia îşi stinge ţigara de bordura trotuarului, apăsând-o cu piciorul. Minulescu vesel către Bianca, care este pe cealaltă parte a drumului, schimbă tonul: - Ce faci frumoaso? Ce mare a crescut puştiul! l-a văzut ieri şi i-a spus acelaşi lucru! Ce vremuri trăim draga mea, secolul vitezei, toată lumea aleargă. - Buna dimineaţa, d-le deputat! Dv., ce mai faceţi? Bianca zâmbeşte neimpresionată de vorbăraia bărbatului. - Alergătură multă, frumoaso! Toţi trag de tine, multe probleme de rezolvat! Ţara are nevoie de reformă! zice Minulescu. Bianca şopteşte încet, bărbatul nu aude - La-s că alergi pentru mata, doar nu alergi pentru mine!? – Tu, când mai vii pe la sediu, pe la partid, n-ai mai trecut pe la noi! zise Minulescu cu bunăvoinţă. - Eu ştiu?!... ezită Bianca.


232 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- O să începem campania, avem nevoie de oameni, o să fie bătălie mare! - Data trecută ai câştigat ceva bani, cu afişe, cu fluturaşii, cu protocolul, te-ai descurcat... Bianca amabilă - O să vă caut eu d-le deputat! - Te aştept frumoaso! Te aştept! Se urcă în maşină, fără să se grăbească şi porneşte cu un demaraj zgomotos. - Exact pe mine o să mă aştepţi, sunt sigură că în secunda asta a uitat tot ce a vorbit cu mine! - Doar pe bani nu-i uită! Brânduşa strigă după el, fără să se mişte de pe prispa ei din norul de fum de ţigară: - Has mi bul! (mânca-mi-ai c.) Bianca şi copilul merg pe stradă, mai au câţiva zeci de metri până la poarta Elenei, copilul a terminat „placa” cu „Elena- balena”, zâmbeşte fericit. Razele soarelui îi amintesc Biancăi după amiezile liniştite petrecute anul trecut la soră-sa cea bogată, la Amalia, sora ei mai mare cu doi ani, în cartierul acela luxos, cu oameni bogaţi, în care totul era diferit, oamenii, casele, florile, aerul, o altă lume, un alt univers din care se trezea dureros de fiecare dată când revenea în cartierul lor. Ea şi sora ei Amalia erau firi atât de diferite, Bianca era romanţioasă, mult prea sentimentală, exasperant de naivă, se îndrăgostise nebuneşte de primul venit, care deşi era un bărbat frumos era un cartofor, „un pokerist” cum zicea tanti Dida, sora ei se situa la polul opus, era o femeie calculată, raţională, rece care-şi urmărea numai interesul, acela de a ajunge bogată. Cu o brumă de educaţie, cu puţină frumuseţe şi multă diplomaţie reuşise cu succes să-şi atingă obiectivul. Era fericită? Numai D-zeu ştia răspunsul la această întrebare, Amalia răspundea mereu râzând „ Aiureli draga mea, aiureli! Ce tâmpenii poţi să întrebi şi tu, Bianca?!”. Amalia şi soţul ei călătoreau frecvent în străinătate cu afaceri sau pur şi simplu din plăcere şi în acele perioade o rugau pe Bianca să treacă o oră, două pe la ei să vadă de Codruţ, băieţelul lor, care rămânea în grija „armatei” formată din bonă, bucătareasă şi şofer, aceştia locuiau permanent la ei în casă, la demisolul clădirii. Era o după amiază frumoasă de primăvară târzie, cu soare blând care încălzeşte insectele agitate de culorile şi de parfumul florilor de liliac, al narciselor şi al lalelelor din grădinile oamenilor care locuiesc pe o strada liniştită, cu case vechi burgheze, faţadele ilustrează toate stilurile prezente în arhitectura secolului al XIX-lea, de la cel de inspiraţie clasică până la Art Nouveau, caracteristic sfârşitului de secol XIX şi începutul secolului XX. Ornamentele


233 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------caselor, pe alocuri exagerat de bogate, erau de factură neoclasică, cu elemente de Renaştere. Casa Amaliei, a soţului ei, moştenită de la familia lui, are ferestrele încadrate de frontoane sprijinite pe coloane ionice, intrarea principală este subliniată prin coloane dorice la parter şi ionice la etaj, încadrate de o parte şi de alta de coloane corintice înalte. Întreaga faţadă a casei este împodobită cu busturile în medalioane ale înaintaşilor, cu grupuri de personaje, toate în relief. Amalia amenajase grădina spaţioasă din jurul casei în stil englezesc rustic, neriguros, mai puţin formal, care dă o mare libertate de creaţie, un stil mai simplu şi mai practic, dar efectul era spectaculos. Alesese inspirat multă culoare şi o mare diversitate de plante, optase pentru grădina englezească deoarece aceasta îi oferea multă libertate în alegerea formelor straturilor de flori, nu trebuiau neapărat să fie simetrice, puteau avea orice formă dorea, dar şi a speciilor de plante perene, arbori, arbuşti, tufişuri, plante solitare, ierboase cu bulb, ea a făcut o combinaţie între toate aceste tipuri de plante. Vegetaţia luxuriantă forma un adevărat paradis vegetal, o “grădină a Edenului” cum o numea Bianca cucerită de grădina englezească a sorăsii, de care era imposibil să nu te îndrăgosteşti, cu formele şi culorile ei mereu schimbătoare în funcţie de anotimp, cu miresmele florilor amestecate seducător, eterice, balsamice, ale coniferelor, induceau o stare de relaxare, de eliberare din cenzura raţiunii, în care mintea rămâne suspendată, iar forfota gândurilor încetează. Asceţii numesc o astfel de stare de beatitudine nirvana, iar soţul Biancăi se amuza teribil de pasiunea soţiei pentru paradisul vegetal, spunea ”Tu, draga mea ai nevoie de foarte puţin, de un colţ de grădină, ca să cazi în extaz. Nu mai trebuie să călătoreşti până în India, să mănânci numai orez, să umbli nespălată şi păduchioasă, să te scalzi în Gange, vii la soră-ta în grădină şi atingi nirvana! Sunt foarte mulţumit, nu eşti costisitoare.” În momentul în care se apucase să proiecteze amenajarea grădii Amalia contactase un arhitect peisagist căruia îi spusese dictatorial ceea ce vrea şi cum dorea să arate grădina ei, nu a acceptat nici o sugestie din partea acestuia, deşi era “de meserie”, argumentul ei a fost scurt şi categoric, “m-am documentat d-le, ştiu totul despre grădina englezească, iar dumneata trebuie doar să pui în practică ceea ce vreau eu, pentru asta eşti plătit”, arhitectul văzând că are de-a face cu un mic Hitler în variantă feminină, se limitase să supravegheze atent şi docil executarea lucrărilor, iar la final grădina arăta minunat. Avea mai multe plante perene, Rudbeckia o tufă robustă cu flori mari, ruginii asemănătoare ca aspect florii-soarelui, tufe de Paeonia (bujor) cu


234 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------flori roz parfumate şi bujor roşu sângeriu care miros “ca leuşteanul” cum zice Codruţ, băieţelul Amaliei, minunatul şi ameţitorul Lilium regale, crinul regal sau imperial cu florile lui mari ca nişte pâlnii, grupate câte 3-4 în vârful tulpinii, sunt albe pe dinafară, cu o uşoară tentă roz-vişinie pe nervurile proeminente care le sporesc frumuseţea, Sedum (norocel) din flora spontană cu frunze suculente şi flori stelate, Hosta plantaginea (crinul alb de toamnă). Lianele Hedera (iedera) cu aspectul ei sălbatic şi dezordonat, Tecoma radicans o liană arbustivă superbă numită popular trâmbiţă sau luleaua turcului datorită florilor tubulare portocalii-roşiatice, Wisteria sinensis salcâmul japonez sau glicina este un arbust căţărător cu flori ca un ciorchine de strugure de un albastru intens, Clematis cirrhosa este tot timpul verde, nu-i cad frunzele, iar florile ei seamănă cu zorelele şi rezistă până la prima zăpadă. Toate lianele sunt agăţate pe spaliere din lemn alb, acestea împreună cu coniferele Thuja sp., Cupressocyparis sp. formează un gard viu, Abies alba (brad), Pinus sylvestris (pin), Picea abies (molid) veşnic verzi prin frunzişul lor, constituiau foarte bune paravane pentru privirile indiscrete ale vecinilor sau ale trecătorilor de pe stradă. Lângă aleea din jurul casei, dar şi către stradă, pe lângă gard sunt plantate tufişuri bogate, arbuşti precum Philadelphus iasomia cea parfumată, liliacul alb şi mov, Forsythia cu florile ei galbene, Chaenomeles (gutuiul japonez), Hydrangea hortensia care este înflorită toată vara cu inflorescenţe mari asemănătoare unor bulgări de flori catifelate, viu colorate, tufele de trandafiri de mai multe culori, roşii, galben-portocalii, albi, roz, sunt fixaţi pe spaliere înguste de metal sub formă de arcade în jurul fântânii arteziene, elementul central al grădinii. La toate acestea se adăugau plantele de primăvară cu bulbi, preferatele Biancăi, Narcissus (narcisa), Hyacintus (zambila), Tulipa (laleaua) de mai multe culori şi florile mov-violacee de Crocus (brânduşa), din cele care înfloresc mai târziu vara avea garofiţele din genul Dianthus, ochioasele margarete, nalbele cu flori albe şi roz cu tijele lor foarte lungi, rezistentele şi frumoasele gălbenele care înfloresc tot timpul anului, tufănelele şi crizantemele toamna. În dreptul geamului de la dormitorul matrimonial avea câteva fire de regina nopţii, plante urâţele ca aspect, fără valoare decorativă, dar cu flori ce parfumază aerul nopţii de vară. În general Amalia alesese plantele care cresc fără prea multă îngrijire din partea proprietarilor, ei îi plăcea doar să le privească, nu să se ocupe de grădinărit. Între straturile de flori, pe gazonul perfect întreţinut, graţie atenţiei gradinarului plătit


235 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------să vină o dată pe săptămână, erau aruncate şi câteva pietre de râu mari şi o amforă voluminoasă deteriorată serios, pe care s-a căţărat iedera. Acestea dădeau o notă sălbatică grădinii, straturile de plante sunt delimitate de gărduleţe din lemn alb care limitează oarecum haosul creşterii lor entuziaste, învecinate cu alei înguste din pietriş de diferite tipuri, străjuite de lămpi solare de iluminat, totul formează un amestec optimist de forme şi culori. În fiecare vară, Amalia amenajează în grădină, lângă fântâna arteziană un mic pavilion de inspiraţie orientală în care vegetează de obicei Codruţ, ca un adevărat sultan pe un munte de perne şi debordează de energie Liliana, care aleargă neobosită toată ziua. Fântâna arteziană este formată din trei bazine circulare din piatră de forma unor corole florale, sculptate pe margini, asemănătoare petalelor florilor, acestea sunt aşezate vertical, trei “flori” de piatră succesive, înşirate pe un ax central, iar apa ţâşneşte din centrul bazinului circular mai mic situat cel mai sus, din “floarea” de piatră din vârf, cade în bazinul mijlociu, apoi în cel mare de jos, producând un sunet plăcut, liniştitor. În bazinul mare de la baza fântânii Codruţ creşte câţiva peştişori, trei perechi de xipho aurii, una de moly cu coadă liră, câţiva guppy negricioşi, doi kuhli alungiţi cu aspect de şarpe, patru corydoras vărgaţi, ultimele două specii de peşti se hrănesc cu alge, astfel ajută la combaterea acestora şi menţinerea bazinului curat, asta vara cât este cald, odată cu venirea toamnei toţi angajaţii se îndeletnicesc cu mutarea peştişorilor din bazinul de afară în acvariul din living. Prietena adorată a lui Codruţ, Liliana locuieşte în casa alăturată, care este decorată în stil eclectic, cu ferestrele încheiate prin arcade, cu ancadramente şi coloane, toate aceste elemente decorative ale stilurilor romanic şi renaştere, în cartuşul de deasupra intrării este săpat în piatră anul construcţiei: 1885. Micuţa Lilişor este o fetiţă de şapte ani, blondină, cu părul lung, buclat, cu o feţişoara rotundă de păpuşă şi ochi mari albaştri, mergea grăbită pe aleea străjuită de lalele şi narcise, se îndreapta hotărâtă către poartă care dă înspre stradă, o deschida şi o trântea, după care striga alintată către casa vecină: Codruuuţ! Codruuuţ! Codruţ! Fetiţa era îmbrăcată într-o rochiţă lila, cu volănaşe şi dantele, în păr are prinse câteva fundiţe asortate, iar pe umăr poartă o poşetă rozalie plină cu mărgele, brăţări din sticlă, ineluşe din plastic, un strugurel şi cutiuţa cu farduri, înfige mâna în poşetă scoate cu gesturi repezite un şirag de mărgele pe care şi le atârnă de gât şi câteva brăţări şi inele, pe care le potriveşte pe mâini, bate nerăbdătoare din picior. La strigătul ei Codruţ iese grăbit din casă,


236 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------nepoţelul Biancăi este un copil blondin de aproximativ acceaşi vârstă cu fetiţa, vine în fugă spre aceasta. Bianca nu reacţionează, Codruţ este un copil cuminte, nu pleacă din faţa casei, nu are rost să intervină îl lasă să-şi urmeze programul lui obişnuit, se relaxează în balansoarul confortabil din faţa casei de unde îi priveşte distrată pe copii, se bucură de razele soarelui şi de parfumul florilor de primăvară. Ce mi-ai adus? se alintă copila, când Codruţ ajunge lângă ea. Liliana se aşeza tacticoasă pe băncuţa din faţa propriei curţi, iar Codruţ se arunca şi el dintr-un salt lângă ea, îi oferea zâmbind o ciocolăţică albă, cum îi place ei. Codruţ este un băieţel şaten, mărunt şi slăbuţ, care ţine veşnic o acadea în gură, ca şi vărul lui mai mic, din acelea care colorează buzele şi limba în nuanţe movverzui, este bolnăvicios, mama lui, sau bona din precauţie îl îmbrăcat tot timpul cu haine groase. Fetiţa desface grăbită ambalajul şi rupe ciocolata în bucăţi, începe să mănânce. Yo, yo bro'! What's up? Hei! Ce faceţi broscoilor, staţi la soare?! strigă agresiv Tudorel, celălalt vecin al Lilianei şi al lui Codruţ, "duşmanul" zis şi „teroristul”, el este locatarul unui superb conac brâncovenesc, care îmbină stilul tradiţional românesc cu simplitatea şi eleganţa barocă. Un băieţel de opt ani, solid, cu o claie de păr şaten cârlionţat în cap, cu faţa plină de pistrui, îmbrăcat în genul Army. Începe să cânte: Doi broscoi se legănau, pe o pânză de păianjen, Şi pentru că, pânza nu s-a rupt, Au mai chemat un alt broscoi! Ha! Ha! Fetiţa sare de pe băncuţă, unde Codruţ rămâne nemişcat cu acadeaua în gură, ia o poziţie războinică cu pumnul şi poşeta îndreptate către adversar, toate bilele, mărgelele de pe ea se lovesc datorită mişcării bruşte, producând un zornăit ameninţător: Broască râioasă eşti tu! Ce vrei urâtule, nu te-a chemat nimeni, ai venit nepoftit?! se răţoieşte ea. Ha! Ha! râde duşmanul. - Pace! strigă el, ridică mâinile în semn că se predă, după care se aşează pe băncuţă cu gesturi leneşe, fetiţa rămâne în picioare, cu mâinile încrucişate pe piept. Hai să ne jucăm în stradă, să oprim maşinile! spuse Tudorel. Pun pariu că nu ai curaj să treci strada cu încetinitorul! Tudorel, mă enervezi, zise fata cu ifos, nu am chef să mă joc cu tine, de câte ori să-ţi spun?


237 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Numai acum, e ultima dată, dupa asta nu te mai cunosc...nici pe tine nici pe Pătuţ ăsta al tău. Codruţ, protestează, fără vlagă acesta. Bine, fie..., se sclifoseşte ea, ca să-ţi arăt că nu mi-e frică de nimic, o să merg! O să afle ai noştri, o să ne pedepsească, protestează cu voce piţigăiată de spaimă Codruţ, nu te duce Lilişor, ăsta te învaţă numai prostii... Hai Codruţ, nu o să se întâmple nimic, o să vezi! Cei trei copii se îndreaptă către stradă, Tudorel, urmat de Lilişor care-l târăşte după ea ţinându-l de mână pe Codruţ, care nu vrea să participe la asemenea aventuri, care mereu se sfârsesc rău pentru ei. Eu primul, zise Tudorel, că-s bărbat. Se coboară hotărât de pe bordură şi traversează foarte încet strada, maşinile se opresc, se opreşte şi el în mijlocul străzii şi-i priveşte impertinent pe şoferi care încep să claxoneze enervaţi, unul dintre ei deschide portiera maşinii şi-i spune enervat: Hai măi copile, altă treabă nu ai decât să te joci în mijlocul străzii! Certat de şoferul supărat, Tudorel fuge râzând înapoi pe trotuar. Alertată de zgomotul din stradă bunica Lilianei, o doamnă autoritară şi impunătoare, vine repede către copii. Lilişor te-a rugat bunica să nu pleci de pe băncuţa de la poartă, ce cauţi în stradă?! Dar buni',...ne jucam, se alintă ea, cu glas plângăreţ! Lilişor nu ai voie în stradă, eşti pedepsită două săptămâni te joci numai în curte, nu mai ai ce să cauţi la poartă, şi nici nu mai ai voie să-ţi cumperi în această perioadă clămiţe pentru păr! Dar buni', cum mă mai duc eu la şcoală fără clame noi, ştii că în fiecare zi port altele, o să râdă colegele de mine, nu o să mai fiu la modă... se roagă ea distrusă. Doar era în clasa I-a la sfârşit, uff... din cauza nesuferitului de Tudorel... Bătrâna îi împinge în curte pe Liliana şi Codruţ, dar nu-i dă voie lui Tudorel să intre. Tu te duci la tine acasă, că faci numai prostii, data trecută când ai venit la noi ai tăiat furtunul cu care udăm florile din grădină, ai vrut să te urci în liliacul alb de la poartă şi l-ai rupt, ai tras cu pistolul cu bile de cauciuc în porumbei, şi câte şi mai câte, faci prea multe năzdravănii! Mergi acasă la tine! See you later, aligator! cântă el. Eu mă duc să prind albine!


238 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Cei doi copii cuminţiţi de bunica se vor juca, vor face temele împreună, aşa cum fac în fiecare zi, până nu vine năstruşnicul lor vecin să le tulbure liniştea... Din grădina alăturată se aude Tudorel: "Ha! Am prins deja trei albine!" băiatul este la vânătoare de albine, alt sport periculos, altă provocare... Ce clipe minunate, lipsite de griji petrecea în grădina Amaliei, legănându-se liniştită în balansoarul din faţa casei. Nu stătea mult, două, trei ore, după care se întorcea în cartierul ei, să-şi ia copilul de la Nuţi, prietena ei care îl iubea pe cel mic, îl răsfăţa straşnic cât rămânea la ea, unde îl lăsa în perioada vizitelor pe care le făcea la nepotul privilegiat de soartă. Ajunşi la poarta Elenei, Bianca se trezeşte cu greu din amintirile ei provocate de cartierul rezidenţial şi de sora ei bogată, se scutură de amintirile plăcute „din grădina Edenului” cum o numea ea, revine la realitate este pe strada ei, câinii vagabonzi adulmecă toate colţurile străzii, manelele fraţilor Fleaşcă răsună în depărtare, copilul este agăţat de ea, piatra cubică a străzii luceşte în lumina soarelui, „cred că este de pe vremea romanilor” se gândeşte Bianca. Cel mic zâmbeşte şi se strâmbă arătându-şi dinţii de castor, o strigă pe Nuţi. - Nuţiii! – Nuţişooor! strigă Bianca cu glasul ei melodios. - Ţişooor! repetă copilul cu glasul lui piţigăiat scoţându-şi dinţii din faţă afară, ca un castor. - Ţişooor ! continuă să repete el. După care tace, „slavă Domnului” se gândeşte Bianca, doar dinţii îi ţine afară într-un fel de zâmbet – strâmbătură. Elena iese din casă sprintenă şi zâmbitoare, vine grăbită să le deschidă poarta, este machiată, coafată, aranjată, parcă acum a ieşit din cutie. - Bonjur dragilor, poftiţi, poftiţi! Mon petit ami! spune Elena bucuroasă văzându-i. Le deschide poarta, în apropierea căreia se găseşte un cireş înflorit însoţit de un măr mai pitic încărcat şi el de flori rozacee şi la dă voie să intre în curte. Îl ia în braţe pe cel mic, îl zgâlţâie zdravăn şi îl pupă zgomotos pe obraji, acesta râde încântat, semn că îi place tratamentul, după care îl aşează cu grijă pe pământ pe propriile lui picioruşe. Intră în curte şi merg în şir indian, Elena, Bianca şi copilul, pe aleea strâmtă din ciment care străbate grădina şi duce spre casă. De o parte şi de alta a cărării sunt tufe de flori, zambile mov şi roz, narcise, ghiocei galbeni, trandafiri, dar şi grădina de legume cu


239 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------parcele îngrijite de ceapă verde, salată, ridichii, aracii cu roşii, ardei, câteva cuiburi de dovlecei şi castraveţi, alături de nelipsitele ierburi aromate pătrunjel, mărar, cimbru, busuioc, mentă, cultivaseră de toate părinţii Elenei, să mănânce proaspete, oameni gospodari cu simţ practic. Elena este o femeie trecută de trei zeci de ani, frumoasă, înaltă, şatenă cu ochii verzi, este tunsă franţuzeşte (castron), voluptoasă, cu forme pline, vorbeşte afectat cu accent fonfăit franţuzesc, poarta haine mov, bluza lila mulată şi foarte decoltată şi fustă mini mov-indigo, pantofi asortaţi cu toc cui. Poarta bijuterii mari, din plastic, asortate culorii hainelor mov-lila. Este profesoară de franceză la gimnaziu de curând, şi-a luat diploma la o facultate particulară şi locuieşte cu părinţii. Casa lor este modestă dar bine îngrijită, în dreapta acesteia este un cais înflorit care adăposteşte un umbrar cu plante, o pergolă din lemn de brad cu un spalier pe care sunt suspendate mai multe ghivece de porţelan şi jardiniere cu muşcate şi petunii, iar pe marginea acesteia părinţii Elenei au plantat trandafiri căţărători de dulceaţă din specia Rosa centifolia numit şi „trandafirul cu o sută de petale”, acesta provine din bazinul mediteranean, erau plantaţi şi de vechii romani, florile acestor trandafiri sunt superbe, au petale roz, catifelate, sunt puternic parfumate, au un gust plăcut uşor fructat şi dulceag. Sunt două specii de trandafiri Rosa damascena, trandafirul de Damasc şi Rosa centifolia folosiţi pentru dulceaţă parfumată care încântă papilele gustative, dar care are şi rol terapeutic fiind indicată în afecţiunile pulmonare şi în cele ale cavităţii bucale. Din corolele „trandafirului cu o sută de petale” (Rosa centifolia) mama lui Nuţi făcea în fiecare vară o dulceaţă divină, „o nimica toată, zicea ea cu modestie când era felicitată de toţi cei care gustau minunata delicatesă, nu e mamă mare filozofie, doar petale de trandafiri pe care-i iau din grădină, zahăr şi lămâie”. În pergolă sunt aşezate o băncuţă lungă şi o măsuţă dreptunghiulară ambele din lemn, masa este acoperită cu o muşama înflorată. În partea opusă trandafirilor este şi o mică boltă cu viţă de vie, care acoperă şi partea dinspre stradă a pergolei, acest spaţiu este separat printr-un gărduleţ verde din plasă de grădina plină cu flori, ierburi aromate şi zarzavaturi. Nuţi deşi locuieşte în casă împreună cu părinţii, nişte pensionari drăguţi şi discreţi, foşti funcţionari la primărie pe vremea „împuşcatului”, se simţea foarte confortabil, era fetiţa lor adorată. Fiind singură la părinţi, Nuţi fusese un copil alintat, caracteristică păstrată şi la maturitate, care beneficiase de toată atenţia şi afecţiunea părinţilor, aceştia o răsfăţaseră prea mult, de aceea tânara era capricioasă, superficială, cu „toane”, suferise multe


240 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------decepţii datorită firii ei, rezultat al educaţiei primite. Nu o interesase niciodată şcoala, terminase cu greu liceul, iar acum făcuse cu bani o facultate particulară, pe care deşi nu o frecventase, reuşise să obţină diploma. A vrut să fie „fotomodea”, cum zicea bunică-sa, dar a fost respinsă la castinguri, nu avea dimensiunile necesare pentru o astfel de meserie, adică 90-60-90, le depăşea binişor cu 10cm acolo, mare lucru, un boboc de fată cu forme generoase, plângea câte o săptămână de ciudă după fiecare eşec, după care o lua de la capăt, până într-o zi când i s-a spus că nu se mai încadrează la vârstă, a realizat că a trecut timpul, că e prea „bătrână”, aşa că s-a oprit, a terminat-o şi cu modelingul. În relaţiile cu bărbaţii era o catastrofă, asemănare pe care o împărţea cu prietena şi confidenta ei, aşadar putem să spunem fară să greşim că cele două prietene erau două catastrofe în relaţiile cu bărbaţii, îi alegeau pe cei mai nepotriviţi pentru ele, dar amândouă mai aveau în comun o calitate excepţională, cădeau mereu ca pisica „în picioare” după fiecare escapadă sentimentală. Elena îşi invită musafirii, Bianca şi copilul, să se aşeze pe băncuţa de lemn din pergolă de sub caisul înflorit, după care intră în casă şi se întoarce repede cu o tavă mare pe care sunt trei pahare, o sticlă cu suc natural, două cafele, mai multe şerveţele şi o farfurie cu prăjiturele de casă făcute de mama ei, o gospodină desăvârşită, care le pregătise pentru ei. Bianca priveşte razele soarelui care trezesc clorofilele din frunzele tinere ale caisului înflorit, clorofila, aurul verde al planetei, procesul magic producător de oxigen şi de materie organică prin transformarea celei minerale. Ea îşi animteşte că auzise pe Discovery Channel despre clorofilă că este numită aurul verde, i-a povestit şi lui Nuţi, iar Marinică manelistul, vecinul lor prezent la discuţia respectivă, a exclamat mirat „Ai dracu domne, nu ştie ăştia ce să mai scoată, auzi aur verde! Tot felul de aur a ieşit acum pe piaţă, numai să vândă şi să facă bani”. Bianca zâmbea distrată şi plictisită, se gândea „în fond la ce-ţi trebuie atâta ştiinţă”? „Ştiinţa tâmpeşte, iar religia îndobitoceşte”, doar ea părea că a descoperit reţeta seninătăţii veşnice, o detaşare de tot şi de toate, vecină cu nesimţirea. Părerea ei era împărtăşită şi de tânărul nebun, „religia este opiul maselor” striga Zenovel pe străzi, îl învăţase un puşti să zică chestia asta, iar lui i-a plăcut cum sună. Când îl dibuia popa Mizil îl altoia serios, dar era un eveniment rar pentru că tânărul era agil fugea şi se căţăra prin pomi, pe garduri, pe case ca o maimuţă. Elena toarnă sucul în pahare, îi pofteşte călduros să servească, Bianca nu mănâncă nimic, bea doar o înghiţitură de cafea, ea are „dieta” ei, cafea şi ţigări, dar


241 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------copilul îi urmează îndemnul şi îşi înfige degeţelele într-o prăjitură. În timpul conversaţiei dintre cele două femei, copilul mănâncă după un anumit ritual numai de el înţeles, ia două înghiţituri de prăjitură şi o gură de suc, numai în această ordine, când bea se joacă cu marginea paharului, plimbându-şi dinţii şi buzele pe ea şi suflă în suc, făcând un zgomot bolborositor şi baloane de lichid, femeile nu intervin. Este linişte se aude doar zumzetul insectelor, albine, bondari, care zboară grăbite prin florile din jurul lor şi cântecul păsărilor adăpostite în pomii fructiferi, la ei pe băncuţă ajunge lumina filtrată de frunzuliţele fragede ale bătrânului cais, razele blânde care le încălzeşte şi le relaxează corpul. - Ce mai faci, Nuţişor, care mai e viaţa ta, ce mai e pe la şcoală? o întreabă Bianca în timp ce-l şterge cu un şerveţel pe cel mic la gură, se murdărise „până la urechi”. Sucul lipicios şi dulce împreună cu prăjiturile formaseră o combinaţie amuzantă pe feţişoara copilului, asemenea unei măşti. - C‟est très mal, ce să fie, copiii urlă şi aleargă ca disperaţii, se izbesc de tot ce văd în jur, nu învaţă nimic, nimic nou... bine ca am terminat şi eu facultatea toamna trecută, acum am hârtia la mână,... cât despre colegi, să fiu eu sănătoasă,... doi moşi senili, de mate‟ şi de sport, câteva pensionare bârfitoare şi înăcrite, iar dintre astea tinere, nişte invidioase pe succesul meu la bărbaţi,... nişte încrezute c-au făcut ele facultatea la zi! Ce să spun, mare lucru! Quel dommage! se plânge ea. - Lasă, nu mai pune şi tu totul la inimă! o consolează Bianca. - Trag speranţă, se rârâie fonfăită Elena, poate o să-mi găsesc şi eu un loc de muncă la vreo firmă,... translator, se câştigă bine, dacă ai noroc, călătoreşti, vezi şi tu lumea, altă viaţă! La ăştia numai nervi şi bani puţini, să-i i-a dracul de cretini! Je mon fish! Ca s-o facă să uite de necazurile ei, nu vrea să o întristeze inutil, Bianca schimbă subiectul, ştie că Nuţica este maniacă pe cosmeticale, le foloseşte, le promovează, le vinde cu succes în calitatea ei de distribuitor la mai multe firme de cosmetice, cu produse ieftine şi de calitate îndoielnică. Oricum, Elena este perseverentă umblă tot timpul cu geanta burduşită de cataloage, cu mostre, testere, de parfumuri, creme, rujuri, „Oricând se poate ivi un client, te întâlneşti cu ei pe stradă, la muncă, în piaţă, în supermarket sau poţi să-i converteşti pe alţii, aduci noi clienţi. Hai, cumpără şi tu ceva să vezi poate îţi place” spunea ea insistentă. „Mă sperii, parcă eşti apucată, te comporţi ca sectarii, parcă ai fi Martorii lui Iehova”, o tachina Bianca. - Cum mai merge cu cosmeticalele, mai ai comenzi?


242 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Mai slăbuţ, dar sunt, mai ales produsele ieftine, promoţiile, acum de când cu criza e lumea mai strânsă la pungă! Cu bani mai puţini, în mai multe rate, femeile tot trebuie să se îngrijască, să se machieze, să se parfumeze, să fie frumoase, aşa că merge. - Lasă că e bine, e un câştig suplimentar, ai dreptate femeile trebuie să arate bine... - Ce câştig Bianca? Tot ce-mi iese investesc în cosmetice pentru mine, am şi eu nevoie, trebuie să am şi eu grijă de mine. Dacă ar fi toată lumea frumoasă ca dumneată, ca o „fotomodea”, aş da faliment, se repede Elene, nu putem toate să fim frumoase natural, mai corectăm pe ici pe colo. - Eşti nedreaptă, nu sunt „fotomodea”, iar tu arăţi foarte bine. Cum zice bărbate-miu despre femeile machiate „seara te culci cu una bună, o păpuşă, dimineaţa când te trezeşti nu o mai recunoşti când o vezi demachiată, urâtă şi veştejită, cine eşti bre?” - Mare crai şi bărbatul ăsta al tău, râde Elena, cei drept e un bărbat frumos, îşi permite să fie ironic. Nu toţi au avut norocul să fie înzestraţi de la natură. Nuţi nu se oboseşte să-i arate cataloagele ei cu produse, să o prelucreze conform „planului ei de marketing”, ştie că Bianca este pierdută pentru această afacere, mai comandă din când în când mai mult de dragul ei, din prietenie, produse pentru igiena personală, câte un şampon, un gel de duş sau un săpun, nu foloseşte produsele de înfrumuseţare, parfumurile i le aduce soţul ei când vine din Italia, aşadar face parte din caregoria „clienţi păguboşi” din acest punct de vedere, altfel este o fată încântătoare, confidenta ideală. - Eşti foarte secretoasă în ultima vreme, surâde cu viclenie Bianca,... eu înţeleg că eşti preferata directorului tău de la şcoală,... că eşti o vedetă, ţi s-a urcat la cap, dar să nu mai zici şi tu nimic?! Mai ştii cum î-mi plângeai pe umăr, că dobitocul de director nu vrea să divorţeze de scorpia de nevastă-sa, că are doi copii şi tu erai disperată, nu vroiai să te compromiţi, vorbea toată şcoala!? Copilul face zgomot cu balonaşele de suc, se joacă cu gura în paharul cu suc. Elena spuse nerăbdătoare - Am o veste mare,... un secret, de doua zile mă ţin să nu ţi-l spun, da acum e oficial! - Zi-i nu mă mai fierbe atât! Ce e? A divorţat dobitocul?! Bianca o prinde de mână şi o zgâlţâie zdravăn. - Spune tot, femeie! râde melodios.


243 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------– Nu mă mai interesează dobitocul, un jegos! Elena face un gest de plictiseală faţă de amintirea „dobitocului”, care până nu de mult constituia obiectul adoraţiei totale, al suspinelor şi tânguielilor ei. - Mai tare!... Ha!Ha! râde Elena entuziasmată. M-am logodit cu Marinică, vecinul nostru, manelistul, mi-a venit mintea la cap draga mea, am terminat cu copilăriile! E băiat bun, muncitor, lucrează la supermarket şi vrea să mă ia de nevastă! Acelaşi zgomot al copilului, sufla în suc, face balonaşe. - Felicitări, bine ca te-ai liniştit şi tu, că erai mereu întoarsă pe dos cu şeful ăla al tău, acum poţi să-ţi vezi şi tu de ale tale,... să faci copii! Mă bucur pentru tine, Nuţico! Felicitări draga mea, să fie întrun ceas bun! O să rămânem tot vecine! Cele doua prietene se sărută afectuos pe obraji. Bianca se ridică de pe bancă, îl ia pe copil de mână, Elena se ridică şi ea să o conducă. - A trecut timpul, s-a făcut târziu este aproape ora prânzului, stai liniştită, nu ne conduce... ştim drumul, ne vedem şi mâine! Cu bine, draga mea! zise Bianca. Au revoir, mes amis, à demain! Vă pup dragilor! Le trimite "o bezea" prin aer, un sărut din vârful degetelor. Bianca şi copilul se îndreaptă obosiţi spre casă, copilul târându-şi picioarele, este o zi frumoasă de primăvară cu soare blând de amiază care încălzeşte cu razele lui insectele agitate de culorile şi de parfumul înmiresmat al florilor. Şi strada lor este magică se gândeşte Bianca, în fond soarele străluceşte la fel, razele lui blânde le mângâie feţele, parfumul florilor le răsfaţă simţurile, casele sunt variate, colorate, au forme şi mărimi diferite, iar oamenii sunt... speciali. Bianca şopteşte surâzând: „Am avut un vis ciudat, trăiam în România, era o ţară minunată, plină de bogăţii şi frumuseţi, păcat că era locuită...” O „ninsoare” de petale albe şi rozalii cad din pomii fructiferi aflaţi în grădinile pe lângă care trec Bianca şi copilul, purtate de adierea vântului de primăvară.

PREŞUL (schiţă) Madam Moise mergea în stilul ei inconfundabil, ca o vijelie, pe holurile şcolii, iar se întorsese la catedră, şi ce catedră o vechitură şchioapă care stătea să cadă... Mai mare râsul, într-o şcoală prăfuită din periferia unui orăşel uitat de lume, de pe malul Dunării. Fusese inspectoare generală adjunctă, dar se schimbase puterea politică a urbei şi incredibilul se produsese, fusese schimbată din funcţie cu un alt lacheu politic, la fel de limitat ca şi ea, femeia se


244 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------credea D-zeu, împrumutase, credea ea şi unele atribute divine, putea să taie şi să spânzure oamenii, de ea depindeau carierele „dascălilor”, D-zeule ce cuvânt te apucă damblaua numai când îl auzi! Mai avea 10 ani până la pensie, se vroia elegantă, dar se îmbrăca ca o mătură, cu costumele ei taior de poliester, avea trăsături rigide, osoase, nu era frumoasă, nici deşteaptă, dar era o femeie puternică, o luptătoare, aşa că şi-a făcut socoteala că mai mult de un an nu o să stea la catedră după care o să revină în forţă pe locul ei mult iubit şi stimat din inspectorat, trecuse fără să stea pe gânduri la alt partid, momentan la putere, aştepta nerăbdătoare să treacă timpul şi să se întoarcă la locuşorul ei, cel cu odihnă şi cu verdeaţă, parcă seamănă a veşnica pomenire. Tocmai trecea prin dreptul unei clase când a fost trezită din calculele ei profunde, din visele ei de mărire de un cuvânt „p...”, care reprezenta organul genital feminin, după care grupul de prichindei de clasa a V a, a rupt-o la fugă prin sala de clasă însoţiţi de râsete şi urlete inumane pe care le emiteau micuţii, care semănau cu ale sălbăticiunilor pădurii mai degrabă decât cu sunetele umane articulate. Madam Moise a trecut netulburată spre cancelarie, probabil nu auzise bine, oricum nu conta, ea era de neatins, cum am mai spus divinitate cosmică, o forţă a universului de care depindeau oamenii. Vorbea tare, aproape urla, cu o voce mereu isterică, care dădea ordine, defect profesional, şefia bat-o vina, apucăturile ei de lider absolut, deşi în noile împrejurări s-ar fi potrivit un ton mai moderat, o minimă decenţă, acum era egală cu toţi ceilalţi, era colega, nu şefa lor. Ceilalţi o priveau în continuare cu frică, cu prefăcut respect, nu ducea lipsă de pupincurişti, avea destui, oameni care-i erau datori, doar promovase atâtea lichele, nu trebuiau să fie competenţi, trebuiau să fie doar obedienţi. Luase atâta mită, fără frică, de la mulţi pe careţi titulariăase pe bani grei, avea un tupeu fantastic, doar le dăduse diplomă de bacalaureat pe şpagă la un sfert din tinerii, sau mai puţin tinerii, poliţişti din oraş. Le povestea în pauze actualilor colegi de la minuscula şcoală unde activa în prezent cum sancţiona ea oamenii, cum mergea prin inspecţii, cât era de temută, ce strategii bune de ţepuire avea născute din inteligenţa ei atotcuprinzătoare, cum îi perpelea pe toţi la foc mărunt cu ordinele ei de natură sănătoasă bolşevică, unii dintre colegi o priveau cu uimire, situaţia


245 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------era halucinantă, o femeie demnă de milă care nu realiza micimea, banalitatea poveştii ei de viaţă. Şcolarii proveneau în marea lor majoritate, într-un procent copleşitor de peste 90% din medii sărace şi foarte sărace, mulţi de etnie romă, aşa că micuţii aveau un limbaj foarte „colorat”, unele cuvinte faceau şi pe cele mai serioase „dăscăliţe” să roşească, aveau apucături şi gesturi în care imitau instinctele primare, actul sexual nu mai avea nici o taină pentru fragedele lor minţi. Evident nu era vina lor că se născuseră, părinţii lor erau denaturaţi, violenţi, umblau beţi în cea mai mare parte a timpului, nemulţumiţi de sărăcia şi de lipsa de speranţă a vieţii de mâine. Aşadar vlăstarele, copiii lor, micuţii şcolari erau o copie fidelă a părinţilor, a societăţii în care trăiau, în care violenţele, bătăile, violurile, incestele, erau la ordinea zilei. Chiar dacă terminau opt clase mulţi nu ştiau să scrie sau să citească, dar trebuiau ţinuţi în sistem, ca profesorii să facă norma, să iasă banii lor de mizerie, dar astea cu cartea erau mofturi, şcolarii trebuiau învăţaţi cu deprinderi mult mai simple, legate de igienă, trebuia să li se explice în amănunt cum să se spele, cum să-şi spele hainele, pentru că erau frecvente epidemiile de gripă, dar şi de râie, de păduchi. Şcoala era jalnică, clase golaşe, fără mobilier, doar cu bănci vechi care cunoscuseră un secol de existenţă glorioasă, ca şi parchetul care era dat de femeile de servici cu motorină, astfet toată lumea, fără excepţie, mirosea a motorină, ca nişte tractorişti. În clase era un miros înfiorător, de haine murdare, trupuri nespălate, mâncare, mirosuri turbate de salam amestecate cu motorina de pe parchet, toate astea formau un amestec exploziv, aiuritor. Scaunele profesorilor erau veritabile capcane, care scârţâiau şi se clătinau din toate încheieturile la fiecare mişcare, dacă aceştia aveau curajul să se aşeze trebuiau să o facă cu grijă, riscau să se prăvălească cu picioarele în sus şi cu posteriorul de pământ, spre deliciul micuţilor, care îi doreu morţi şi îngropaţi pe „dascăli” lor, oricum inspectoratul le recomandase acestora să stea în picioare, să nu se aşeze pe scaun. Madam Moise îţi amintea cu dezgust de întâlnirea de ieri, de pe stradă cu un o cunoştinţă, un moş chefliu, uşor aghezmuit, care s-a luat de ea, i-a zis câteva vorbe pe care după bunul ei obicei avea să le uite foarte repede, nu putea să se ocupe de fleacuri, doar eu hotăra destine. - Să trăiţi! Salutase bătrânul ironic milităreşte când s-au întâlnit, luând o poziţie de drepţi cu mâna la tâmplă. Da, ce faci bre?


246 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Femeia se uită mirată în jur, oamenii treceau netulburaţi pe stradă, ei i se adresa beţivanul ăsta, nu-i venea să creadă. - Hai'di bre, ce nu mă mai cunoşti? Râse bătrânul cu vocea lui dogită şi cu nasul înroşit de alcool, clătinându-se vizibil, nesigur pe propriile picioare. - Ai ajuns de râsu' curcilor bre, mata mare şi tare inspectoare, generală şi „ajunctă”, să trăiţi, iar o salută milităreşte, acum tenjură toţi nespălaţii dân şcoală, bre? Ai ajuns preş! - Ia mai lasă-mă în pace, beţivule, se apucă să ţipe autoritar madam Moise, recăpătându-şi prezenţa de spirit. - Ai ajuns preş, şterg ăştia pe jos cu tine, degeaba ţipi, te împopoţonezi ca o sorcovă, eşti în că... până peste cap! Respiri acelaşi aer cu toţi jegoşii bre, nu mai ţine degeaba nasu' pă sus! - Beţiv nesinţit şi ordinar, veziţi de drumul tău şi lasă-mă pe mine, că-mi port şi singură de grijă, nu am nevoie de sfaturile tale de beţivan. - Hai'di bre, lasă ciocu' mic. Ce dacă la anu' s-aleg ăştilanţi, o să te pună şi dup'aia o să te dea din nou jos, eşti la mâna lor. Ai ajuns preş bre, te calcă aştia în picioare şi tu plesneşti de fudulă ce eşti! Nu ştii de unde să mă iei, de unde te cunosc? Deh... şi eu un om, ce mai contează, da mata mult rău ai făcut la oameni bre. - Ia să mă laşi în pace omule, urla ea scoasă din minţi, vroia să treacă, dar individul îi tăiase calea. - Ba te pune, ba te dă jos, eşti un nimic cocoană, eşti la mâna lor, nu mai ai nici un pic de mândrie, de demnitate în tine, eşti un preş, te calcă ăştia în picioare. Ha! Ha! Rîde omul dezlănţuit, frângându-se de mijloc, fără nici un pic de inhibiţii sau frustrări. „De unde dracu a mai apărut şi beţivul ăsta?”, se gândea ea cu ciudă, „cum vorbeşte nemernicul cu mine, deşi ştie cine sunt şi ce putere am”. - Ei ai pe dracu, continuă omul neperturbat, parcă i-ar fi citit gândurile! Ce ai semănat, aia culegi. Şi ai grijă cucoană, fereşte-te de omul negru... După ce spune aceste vorbe, omul se întoarce şi dispare după primul colţ, iar senzaţia era de ireal, parcă nici nu se întâmplase nimic, întâmplarea aceasta a fost prima dintr-o serie lungă de nenorociri care s-au abătut de atunci asupra femeii. Părea mai degrabă o călătorie în timp, parcă liniile timpului şi spaţiului se curbaseră suficient de mult, astfel încât liniile timpului să se întoarcă atât de tare pentru a forma o buclă, o curba închisă a


247 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------timpului, din care uneori nu mai poţi să ieşi. Acum omul părea ireal, poate era mai degrabă un curier al zeilor, un mesager, sau suflarea lui Hermes, zeul vântului, al somnului, zeul tâlharilor, al celor vicleni, mercantili, dar şi zeul drumurilor, el cunoaşte toate străzile oraşelor, al satelor, protejază pe călători şi tot el este călăuza sufletelor în drumul lor spre lumea cealaltă.

ISTORIA UNEI CLIPE (schiţă)

Această istorie a clipelor, a vieţii, a început de mult, nimeni nuşi mai aminteşte de când, atât de mult timp a trecut, parcă a fost ieri, toţi avem genetic amprenta clipelor care se repetă, de la începuturi fiinţele se nasc, visează şi mor. Este incitantă şi provocatoare viaţa, originală pentru fiecare om în parte, unică şi totuşi, ironic repetitivă... Este o seară frumoasă de toamnă, început de septembrie, cu un apus de soare roşiatic şi mare care se stinge în spatele unei perdele de păduri din apropierea falezei Dunării, înprăştiind reflexe aurii asupra apei care curge netulburată. Nu este nici o adiere de vânt, totul pare concentrat asupra momentului magic oferit de asfinţit, este asemănător cu clipa când îţi ţii răsuflarea şi totul rămâne suspendat, nemişcat, după care magia dispare şi viaţa începe să curgă. Parcul de pe faleză are copaci bătrâni, groşi, noduroşi, cu frunze arămii, tufişuri tăiate sub diferite forme, liane care atârnă de pe spaliere şi florile toamnei crizanteme, gălbenele, câţiva trandafiri, câteva petunii. Parfumul delicat al acestora se amestecă cu mirosul greu al Dunării, al apei, al nămolului, al vietăţilor ei. Pe aleile parcului s-a aşternut un strat de frunze moarte galben-arămii, care continuă să cadă din copaci, una câte una, ating pământul, nu înainte de a mai da un spectacol final, acela al plutirii lor graţioase prin aer, este ultimul lor dans. Un cuplu de tineri frumoşi şi veseli au ieşit la plimbarea de seară pe faleza din parcul oraşului în care locuiesc, alături de cele două fetiţe ale lor, Cătălina şi Diana, două năzdrăvane care aleargă neâncetat în jurul părinţilor, Cătălina este cocoţată pe o tricicletă, pe care o manevrează cu precizie, iar cea mică, Diana aleargă în jurul ei, din viteză mai calcă şi florile de pe spaţiul verde spre nemulţumirea părinţilor, care îi atrag atenţia discret. Micuţele au 4 şi 6 ani, sunt atât de diferite fizic, dar şi ca temperament încăt formează o „echipă” hazlie şi explozivă. Sora cea mare Cătălina este


248 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------blondină, cu ochii albaştri, cu piele foarte albă, ca „o brânză” cum îi zice Diana, moşteneşte fizic trăsăturile tatălui ei şi temperamentul mamei, este mai retrasă, gânditoare, introvertită, iar „diavolul” cel mic, este exact opusul acesteia, este brunetă, cu ochişori negri, vioi, asemenea mamei, cu piele închisă la culoare, este tot timpul nervoasă, agitată, gata să se joace cu toţi copii, sau să se bată cu ei dacă ceva nu-i convine, predispoziţie moştenită din genele tatălui. Fetiţele, deşi sunt atât de diferite, formează o echipă grozavă, sunt nedespărţite, complice la toate poznele şi sunt unite de o iubire, o afecţiune imensă una pentru cealaltă. - Uite ce frumos apune soarele, spune tânăra soţie către soţul ei! Şi ce aer curat şi răcoros! - Miroase a baltă, şopteşte Cătălina, concentrându-se asupra tricicletei şi a surioarei ei care continuă să alerge neobosită. O claxonează speriată pe sora ei care-i taie brusc calea. - Ba, miroase a broaşte, i-auzi cum orăcăie, şi se apucă să imite corul broaştelor, ţinând mâinile la gură, şi umflăndu-şi obrajii, după care se răzgândeşte brusc şi strigă la sora ei, hai prinde-mă, să văd dacă poţi să mă prinzi cu bicicleta ta, după acest strigăt războinic, o rupe la fugă pe aleile parcului! - Diana, mai încet tată, o să cazi şi nu ai voie la apă! - Diana, copilule, îi spuse şi sora ei mai mare, parcă era o bătrânică autoritară şi îngrăjorată, nu un copil de 6 ani şi câteva luni, vino lângă mine şi nu mai alerga! - Hai fată, prinde-mă! Nu mai fi mototoală! Strigă micuţa şi o rupse din nou la fugă, călcând pe alocuri straturile cu flori. - S-a terminat vacanţa, spuse tânăra melancolică, peste două săptămâni începe Cătălina şcoala, clasa I, o să-i fie greu, Diana grădiniţa, la ea e mai uşor, e veterană, grupa mijlocie, spune surâzând, încep grijile, alergătura şi pentru noi şi pentru ele. - Stai liniştită Luluţa, ne descurcăm noi, nu-ţi face griji, o linişteşte soţul ei. Timpul zboară şi fetele o să crească, o să se facă mari, totul va fi bine. Şi Cătălina este gânditoare, ştie că va începe şcoala, este nemulţumită de această situaţie, are şi de ce, numai dacă se gândeşte la singurul an petrecut la grădiniţă, la grupa mare, o catastrofă! A fost alături de sora ei asta a fost singura consolare, iar surioara primită de educatoare la insistenţele părinţilor, deşi pe vremea aceea avea numai 3 ani, s-a descurcat minunat la grupa mare, în rest numai dezastre. Se gândea cu inima strânsă la


249 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------experienţa de la grădiniţă, la programul ăla rigid, la copii aceia obraznici şi urlători, la toate bolile contagioase pe care le făcuse datorită acestora, până şi păduchi făcuseră, dar Diana suportase cu nepăsare toate aceste noi experienţe din tânăra lor viaţă. La polul opus al sentimentelor, cea mică aştepta cu nerăbdare începerea grădiniţei, întâlnirea cu foştii colegi, cunoaşterea unora noi, deabia aştepta să facă puţină „instrucţie” cu ei, să le arate cine este şeful. Toată vară fusese supravegheată atent de sora ei mai mare, pe bună dreptate, a salvat-o din multe necazuri, a avut grijă de ea când au mers la ţară, la bunici, când au fost la mare cu părinţii. A avut grijă de ea când s-a urcat în toţi pomii din curtea bunicilor, toată ziua îi spunea „nu te mai urca în copaci, o să cazi şi o să-ţi rupi gâtul”, vorbele astea îi mai tăiau elanul şi nu se mai căţăra prin pomi, era foarte căscată, rămânea uitată la câte ceva, aşa că avea nevoie de supravegheare permanentă. Avea grijă de ea să nu rămână prin trenuri, prin gări, o ţinea tot timpul de mână, aşa o învăţaseră şi părinţii, care o încurajau pe Cătălina să fie cu ochii pe surioara ei mai mică, care în mişcarea ei neobosită risca să se piardă în deplasările de la mare, în apă, în satul de vacanţă, unde era mare aglomeraţie, la delfinariu, în locurile de promenadă de pe faleză. Concediul la mare fusese o adevărată încântare pentru toţi membrii familiei, care adorau mare, era mai mult decât iubire, era un fel de admiraţie extatică pentru mare şi tot ce însemna ea. Mergeau de obicei la Mamaia, sau în Eforie Nord, pregătirea familiei pentru plajă era un întreg ritual, fetiţele erau alintate de părinţii lor, aveau câteva zeci de obiecte, accesorii gonflabile de plajă, saltea de plajă, iepuri care aveau şi nume Ronţi şi Roznea, pernuţe, mingii mari de plajă, minge de piele pentru volei, lebădă, submarine gonflabile, căşti pentru înot albastre cu floricele ca să nu le doară ureghiuşile de la apă şi să nu-şi ude părul şi să răcească, nelipsiţii colaci de plajă fără de care nu le permiteau părinţii să intre în apă, unde erau tot timpul supravegheate de tatăl lor în timp ce mama se prăjea la soare, la tot acest arsenal se mai adăugau paletele de berminton cu fluturaş sau minge din buret, găletuşe cu o multitudine de forme, lopăţele, grebluţe, etc. În geanta de plajă a mamei lor se găseau halatele de baie înflorate ale fetiţelor şi prosoapele cu delfinaşi, un pachet de mâncare şi termosul cu apă, astfel trupa veselă era pregătită pentru o zi minunată de plajă. Seara copilele însoţite de părinţi mergeau în satul de vacanţa, iar aici se dădeau în „buburuze”, era cel mai inofensiv, chiar lent, vehicul, format din 4 buburuze mari şi roşii cu buline negre, din tablă, care se roteau încet pe o şină care nu


250 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------depăşea un metru înalţim. Buburuzele aveau şi antene de sârmă, ochi mari şi o gură zâmbareaţă, în buburuză erau două scăunele, volane metalice şi claxon, fetiţele erau încântate de acest mod paşnic de a se distra, claxonau şi făceau cu mâna părinţilor râzând zgomotos, cu vocile lor subţiri şi inocente, era un moment unic care nu s-a şters din memoria lor. Peste ani, o bătrână de aproximativ 70 de ani, micuţă şi slabă, se plimba încet pe malul mării, valurile liniştite se spărgeau la picioarele ei într-o spumă perlată, briza mării adia uşor, răcoros, cu acel iz inconfundabil de minerale şi alge marine. Era sfârşitul verii, iar toamna îşi intra categorică în drepturi, la mare erau puţini turişti la începutul lui septembrie, staţiunea era aproape pustie. Soarele apunea roşiatic în mare, dispărând puţin câte puţin înghiţit de orizont. Trecea pe lângă o familie cu copii care aveau tot felul de jucării împrăştiate pe nisip, un colac luat de vânt s-a rostogolit până la mal, aproape de ea, l-a ridicat încet, cu emoţie, îşi amintea flash-uri din copilăria ei, frânturi de memorie, cu familia ei, cu „arsenalul” lor de plajă. Uitase atât de mult, totul era neclar, confuz, un sentiment de regret s-a cuibărit în sufletul ei. La un moment dat glasurile cristaline ale unor copii care râdeau au trezit-o pe bătrână din visare, se gândea cu nostalgie la familia ei, părinţii ei şi Cătălina muriseră de mult, doar ea mai rămasese, era o umbră, nu mai avea energia de altădată, se îndrepta şi ea către capătul drumului, a avut o viaţă lungă, plină de amintiri, nu regreta nimic. Îşi îndreptă privirea în direcţia sunetului produs de glasul copiilor şi vede „buburuzele” de tablă mari şi roşii care se plimbau încet, circular, pe şină, parcă fusese ieri, uitase atâtea momente, atâtea clipe erau confuze, şterse, dar clipa aceasta veselă, liniştită, lipsită de griji, îi rămasese vie în minte, zâmbea fericită, se regăsise. „Oare când trecuse atâta timp, atâţia ani?” Şi totuşi timpul se scurgea implacabil, trecuseră atâţia ani, trăise atâtea şi bune şi rele, uitase atâtea, dar clipa asta cu „buburuzele”, deşi avea doar 4 ani pe vremea aceea, alături de sora ei mai mare şi de părinţi era magică, era nepreţuită pentru ea, se simţea iubită şi ocrotită, nimic rău nu se putea întâmpla. Era o clipă suspendată în memoria ei, plină de seninătate şi de dragostea familiei, era identitatea ei. COLEGII (schiţă)


251 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Se plimbă pe aleile parcului din oraşul natal, portă o pereche de blue jeans şi un hanorac de culoarea vaniliei, calcă grăbit frunzele îngălbenite, ruginii şi moarte căzute din arborii bătrâni şi noduroşi, le admiră formele şi culorile atât de variate. Mircea este un tânăr de 18 ani, frumos, înalt, blondin cu părul mai lung şi uşor ondulat, cu bucle rebele care-i sporeu frumuseţea, cu ochii albaştri, aerul său copilăros şi visător, pe a locuri melancolic producea un contrast atrăgător cu trupul să atletic. Chiar în acel moment, un strigăt fonfăit îl trezeşte din visare, se uită în direcţia sunetului şi dă cu ochii de Dursilă, un coleg de-al lui, nu facea parte din „cartel”, din gaşca lor, aşa că era nesemnificativ pentru el, ăsta era o pramatie, o urâtanie tupeistă şi atât, aşa că nu avea chef de el, o să-i dea viteză repede. Dursilă era un tip negricios, mărunt şi gras, îndesat, cu ochii bulbucaţi şi cu nas borcănat, se îndrepta spre el mergând ciudat, parcă rostobolindu-se pe alee, era îmbrăcat în costum alb cu dungi negre, cu pantofi de lăutar, din lac şi cu toc, ca un cocalar, el zicea că e un domn, gen Al Capone, avea o combinaţie dinamită de mândrie şi prostie, în doze mari. - Salutare Mirceo! Rânjeşte acesta cu buzoaiele lui groase, arătându-şi dinţii mici ca nişte mărgele albe. - Sal', zise el fără chef. ”Cretinul dracului, un analfabet, numai p-ăsta nu-l vedeam acum”, se gândeşte cu ciudă Mircea. - Ce faci, gata de „facultă”, tată, o facem şi p'asta? O face ăsta pe grozavul. - Tu unde eşti „Bunghilă”, asta era porecla trogloditului, te-au primit ăia, mă, la facultate? Îl întreabă fără chef, „limbricul ăsta abia a trecut clasele, a copiat în draci la bac de la toţi care mai aveau habar, s-a descurcat şi face şi facultate, se alege praful de ţara asta”! - În Politehnică, la Management, tată, pă locurile cu taxă, tată, da las' că scot io pârleala, sunt în politică de la paişpe ani, ştiu cum merge treaba, când vin de la facultă, de la Bucale, mă pun ăştia primar, sau prefect pentru început, bolboroseşte Bunghilă încântat de planurile lui de viitor. „Ai pupat toate cururile, mare lucru, ştii cum merge treaba”, se gândeşte Mircea amuzat. - Da, Bunghilă băiatule, sigur, viitorul îţi atârnă în faţă! Dursină zâmbeşte tâmp, nu s-a prins de ironia colegului de clasă, crede că e de bine, aşa că-i urează baftă, e încântat că a stat de vorbă cu deşteptul clasei, ăia din „cartel” nici nu-l bagă în seamă, da, Mircea n-are bani, e mai modest, aşa că nu emite pretenţii, vorbeşte cu toată lumea.


252 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Baftă tată, ne vedem la Bucale, să tragem o chindie! Râde grosolan Bunghilă. - Baftă! Mircea se întoarce cu spatele şi se îndreaptă în direcţia opusă colegului, cutreieră aleile, răscolind frunzele arămii cu pasul său precipitat, făcându-le să foşnească. Merse la o terasă unde urma să se întâlnească cu prietenii săi, îl găsi pe Ovidiu care bea ca de obicei whisky. - Ovidiu poate ar fi bine să nu mai bei aşa de mult alcool, în definitiv ştii şi tu că te poţi înbolnăvi grav, începu el precaut discuţia, trebuia să fie atent, să-i vorbească cu tact, altfel pierdea timpul degeaba. - Dragul meu îţi mulţumesc pentru grija ce mi-o porţi, ştiu că eşti bine intenţionat, dar totul e OK. Ochii de un albastru foarte deschis ai băiatului s-au întunecat, nu-i plăcea subiectul discuţiei, şi-a trecut nervos mâna prin părul lui blond şi aspru, tuns scurt, pielea sa de un alb lăptos se înroşise în obraji, începuse să se enerveze, totuşi a găsit puterea să-i zâmbească prietenului său. - Eu nu cred Ovidiu că e OK, la ultimele petreceri ai băut până ai intrat în comă alcoolică, de fiecare dată am chemat salvarea şi ai ajuns la spital, dacă nu te acoperea Cristian, nu trăgea nişte sfori, aflau şi părinţii tăi, acum bei alcool, bei în mod constant şi o să ajungi... - La dependenţă, îl completează râzând tânărul. Şi totuşi am avut rezultate excelente acum două săptămâni la olimpiada naţională, cred că eşti gelos, vrei şi tu reţeta succesului? Spuse el amuzat, încercând să-l tachineze. Mi-a zis Bunghilă că te-a văzut, are gânduri mari băiatu ăsta, o să ajungă departe. Conversaţia le-a fost întreruptă de apariţia lui Aurelian şi a lui Cornel, băieţii s-au salutat veseli, noii veniţi s-au aşezat şi ei la masa, au comandat cocktailuri fără alcool. - Ovidiule, puisor, te-ai făcut trubadur si noi nu stim? L-a întrebat Aurelian râzând, cu vocea lui subţire şi vorbirea peltică, care ca orice orator cu ambiţii avea defecte de vorbire, avea probleme de articulare, era peltic, sâsâit, rostea defectuos, cu greutate şi neclar unele consoane, s şi ş, cu precădere. - Aurică, dragul meu, nu-i timpul trecut, i-a răspuns Ovidiu. Nu vrei să facem un duet? Tu cu faţa ta şi cu vorbirea ta aleasă, nu o să înţeleagă nici dracu ce spui, ceilalţi râd, eu cu vocea mea de tenor, de măgar răguşit şi alcoolic... Ce zici?


253 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Ovidel dragule, stii cât te iubesc, te rog să nu-mi faci un asa atac la persoană. Stii cât sunt de sensibil si ce repede mă aprind. Dragul meu, cuvântul duet vine din italiană duetto si înseamnă un ansamblu de doi indivizi, cântăreţi sau instrumentisti, poate însemna bunăoară compoziţie muzicală interpretată de două voci sau de două instrumente, sau poate însemna discuţie, sau taifas în doi. Ochelarii îi alunecaseră pe nas datorită abnegaţiei cu care explicase, şi i-a aranjat cu un gest nervos. - Hai di bre, se răsteşte la el Ovidiu, acum te apuci de teoria literaturii! - Ovidel, puisor, nu fii incult! Replică netulburat Aurelian cu vocea sa piţigăiată, nu era impresionat de atacul prietenului matematician, îşi reaşeza agitat ochelarii pe nas. Voi, matematicienii sunteţi pulbere la filologie, pe parte literară sunteţi complet afoni! - Poate că nu am texte, nu am metaforă, da,... am trăire, sunt băiat sensibil la frumos. Corneluş ajută-mă, prietene! Ăsta, e în stare să ne spună până diseară originea cuvintelor rostite de noi! - Aurică, hai să bem câte un cocktail, intervine Cornel împăciuitor, să ne răcorim un pic. Hai noroc, băieţi! Să fim sănătoşi! Toţi au ciocnit bucuroşi, şi-au urat numai de bine, sănătate şi prosperitate, i-au mulţumit în gând lui Corneluş, care era mereu diplomat, ştia să-l oprească cu delicateţe pe Aurică când o lua pe arătură, când vorbea de nu se mai orea şi îi obosea pe toţi cu chestiuni care nu îi interesa. Cornel era un băiat de înălţime medie şi gras, şaten cu ochii verzi, vioi şi iuţi, cu nasul cârn, era tot timpul binedispus, cu zâmbetul pe buze, foarte calm şi lent în mişcări, un foarte bun negociator, părinţii lui erau avocaţi. - Băieţi eu vă las, a sorbit şi ultima picătură din paharul cu whisky, s-a ridicat sprinten şi le-a spus râzând, mă duc la hotel la Fabian, să mă bucur de plăcerile trupului, alături de damele de companie. Cine e astăzi în tură, Monica şi Camelia? Ceilalţi aprobă, bouă bucăţi bunuţe, continuă el, o să fie o distracţie totală. Vă las dragilor! - Nu uita să vii în seara asta la club, la Claudiu, ne întâlnim toţi, o să fie concert, i-a reamintit Mircea. - Da, mamă, îl ironizează Ovidiu. - Şi nu face excese, ai grijă la băutură şi femei, continuă Mircea, să nu faci excese, a repetat acesta, fiind convins că nu este ascultat. - Da, tată, râdea Ovidiu îndepărtându-se de terasă.


254 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Băiat bun Ovidelul, dacă nu moare din cauza alcoolului sau de SIDA, ajunge departe, face şi Harvard-ul, dacă rămâne în State dă lovitura, are un creier băiatul ăsta, spune admirativ Cornel. - Până una alta, să ajungă până în toamnă viu si nevătămat, s-a repezit Aurelian, că la ultima comă alcoolică am zis că dă colţul, măcar să ajungă la Harvard, să-l vadă si ăia în America, si să se crucească! - Mi-a zis Claudiu, că o să vină trupe tari să cânte în club diseară, a schimbat Mircea subiectul, o să cânte live, vin cu instrumentiştii lor. - Sper că nu sunt trupe pop, mă calcă pe nervi, se repede Aurelian, îşi aşeaza ochelarii pe nas, gestul îi devenise reflex. - Nu, o să fie rock hard &heavy, rock alternativ... - Merge, s-a declarat mulţumit Cornel, numai manea să nu fie, restul merge, nu-i aşa, Aurică? - Da, că m-au căpiat cretinii ăia din cartier de la mine cu manelele, văicărelile lor agramate, niste mizerii dom'le, astea ar trebui interzise prin lege, se înflăcărează Aurică, stiţi că am scris si la o revistă trimestrială de cultură, la care am publicat creaţiile mele încă de la debut, chiar am avut un articol despre mizeriile astea, trebuie să înceteze! - E ca şi cum ai vrea să interzici prostia prin lege, nu se poate dragul meu, trăim într-o ţară liberă, avem cu toţii dreptul la exprimare neângrădită. Îi replică cu calm Cornel, vorbind rar şi molcom. - Bine că nu au citit maneliştii de la tine din cartier revista de cutură, se amuză Mircea, că la ora asta aveai picioruşele rupte, sau vată în nas, cu toată protecţia cartelului! - Doamne păzeşte, de nenorociri, oftează Cornel, are şi incultura o latură pozitivă, că altfel nici eu nu te vedeam bine, Aurică, norocul tău este că aştia nu citesc nici ambalajele produselor, nici vorbă de cărţi sau reviste culturale, că altfel o păţeai prietene, prostimea este violentă. - Da, eu nu am scris domnii mei depre prostime, despre ghetoul în care si eu am avut nefericirea să mă nasc, nu mă plâng, am căpătat experienţă de viaţă, îşi dă ochii peste cap, faţa lui negricioasă pare mai ascuţită, continuă, nu am trăit în puf, dar mi-am depăsit condiţia, se reculege, dar să revin la articolul meu, eu am relatat un fenomen „muzical” dacă pot să-i spun asa, oribil, este mai degrabă o sursă de zgomote şi chelăcăieli decât muzică!


255 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Pe măsură ce se enerva devenea tot mai peltic, aproape nu se mai auzeau nici s-urile pe care le rostea în locul ş-urilor. - Are dreptate Corneluş, o să ţi-o iei de la „băeţii” din cartier, dacă nu te potoleşti, dacă nu e Dan pe lângă tine, nici să nu te apuci să-i combaţi, să-i contrazici Aurică, îl avertizează Mircea. - Ăia nu stau la politeţuri cu tine, o să te cârpească bine, îl aprobă şi Cornel. - Cornelus, Mircică, stiţi si voi că vă iubesc, si vă preţuiesc, dar nu pot să mă cenzurez, se lamentează Aurelian. Toată viaţa mea vreau să mi-o dedic frumosului, artei, literaturii, nu vreau să prezint vulgarul, abjectul în scrierile mele. Nu vreau dom'le să descriu periferia, ghetoul, mizeria umană, îi las pe alţii s-o facă! În acel moment dramatic al conversaţiei lor au fost intrerupţi de apariţia lui Dan, călare pe un scuter, la scurt timp după el au mai apărut 3 scutere în zonă, erau băieţii lui Dan. - Ce faci, pe unde umbli Dănuţ, a fost luat în primire de Mircea? N-ai mai mâncat de o săptămână? Care mai e viaţa ta, băiatule? - Ne-a rupt antrenorul cu pregătirea fizică, fratele meu, m-am întâlnit şi cu Ovidiu, la Fabian la hotel, era la femei. O frige tare băiatul ăsta! -Şi tu nu ai prestat, îl chestionează în continuare Mircea? - Cee... glumeşti?! Sunt rupt, fratele meu, azi am avut antrenament de 4 ore la judo, ieri după ce l-am dus pe Aurică acasă, am fost cu Cristian şi cu Laurenţiu, am rupt nişte oase, făceau unii figuri şi a trebuit să luăm atitudine. Ca să nu mai zic, că după cursuri am jucat un fotbal cu Claudiu şi cu băieţii de la karate, nici nu am ajuns pe acasă. - Păi, să te duci acasă băiete, să te faci frumos, că în seara asta avem concert rock la club, îl informează Cornel. - Chiar aşa,... o să fie rost de cafteală, fratele meu, o să se adune gură cască prin jurul clubului, dacă văd agitaţie şi o să am de lucru cu ei! I-a să vezi tot felul de boschetari! Paştele mamii lor! Nu pot să stau şi eu liniştit în nici o seară... - Lasă Dănuţ, îl consolează Aurelian, si dacă stai linistit ai văzut că te plictisesti, lasă că-i mai bine să fii în acţiune. - Eu trebuie să trec pe la Diana, apoi vin cu ea la club, îi anunţă Mircea. - Hai că merg şi eu o bucată de drum cu tine, zise Cornel. Hai băieţi, să mergem acasă, să ne facem frumoşi, oricum suntem bine, arată spre trupul lui gras, pentru petrecerea din club, ne mai trebuie puţin glamour, puţină strălucire.


256 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------S-au ridicat de la masa rezervată numai lor, şi s-au pregătit de plecare, nu au plătit băuturile, erau din partea casei. - Urcă pe scuter Aurică, să te duc acasă, fratele meu, i-a zis Dan, golind şi paharul lui Cornel! Ne vedem diseară la club băieţi.

Mădălina Mihaela Irava Pseudonim literar: Mădălina Mihaela Delabacău

Este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național “Vasile Alecsandri” din Bacău, are 19 ani (împliniți de curând: 13 februarie). Scrie proză și uneori poezii încă din clasa a V-a, dar cred că cele care au prins contur și care mi s-au părut cele mai reușite leam realizat în clasa a 9-a. „Este o pasiune ascunsă în adâncul sufletului meu, iar aceast talent este darul Bunului Dumnezeu și pentru mine”. „Poezia și proza sunt trandafirii ce cresc în potir de aur, sufletul frumos” precum afirma „luceafarul poeziei românești” MIHAI EMINESCU. Aș începe cu acest citat al marelui poet român Mihai Eminescu, care, după părerea mea este „poetul neperche”, creator al unei opere care străbate timpul și ajunge la sufletul fiecărui cititor. Poemele eminesciene sunt sursa de inspirație de unde se nasc și multe din poeziile sau prozele mele, este poetul drag sufletului meu. Dați-mi voie să vă spun că poezia nu e un exercițiu de sentimentalism ci un exercițiu de cunoaștere, este o artă - cea mai de seama dintre artele frumoase în care perfecțiunea este cel mai greu de atins. Este ceva esențial și de neînlocuit. Scriu un vers și simt cum universul se eliberează din interiorul meu. Fiecare poem este o cunoaștere a meseriei de a exista. Întregul meu tezaur de texte poate fi privit ca un vas plutind pe mare. Această întindere de apă este puritatea sentimentelor, în ea sunt cuprinse toate furtunile și toate valurile care poartă acestvas, poezia, proza, până în sufletul albastru al mării. Numai sărutul blând al valurilor și Darul lui Dumnezeu m-au ajutat să aștern pe hârtie trăiri, gânduri, idei pentru ca în concluzie, după cum spune și marele poet Octavian Goga, pot afirma cu tărie că: „Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârșesc pe hârtie”. Aș dori să vă spun că am și câteva premii obținute la diferite concursuri de creație: secțiunea poezie, în anul 2006 am participat


257 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------cu cenaclul condus de doamna profesoară Oboroceanu Carmen cu câteva poezii și texte în proză în cadrul unui concurs susținut la București unde am obținut premiul I, iar cel mai recent premiu l-am obținut în aprilie 2009 sub îndrumarea doamnei profesoare Elena Bostan, în cadrul manifestării "LUNA PĂDURII" unde am obținut premiul al II-lea.

Copiii faţă în faţă cu drepturile lor

Lumina începe să se cearnă peste pământ, uşoară ca un colb de argint. Pământul este planeta înţelegerii, a armoniei şi a veseliei. Pământul e plin de rouă şi miroase a proaspăt, el este casa noastră, a întregii omeniri. Purtându-mi privirile peste uriaşa întindere învăluită în lumina de aur a unui soare tânăr şi în strălucitorul foşnet vegetal, am fost cuprinsă, mai mult decât pe ţărmul mării de sentimentul nemărginirii şi am strigat: Aceasta este lumea mea! Stau şi îmi amintesc că de multe ori am zis: „Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa unei persoane.”Este etapa în care principala ocupaţie a copilaşului este joaca.Toţi copiii îşi doresc ca lumea care îi înconjoară, să fie mai bună şi pentru aceasta ei şiau propus să înveţe cu toţii să fie mai buni, mai toleranţi, mai responsabili, să înveţe să iubească şi mai ales să ierte. Încă din faşă copiii simt iubirea şi căldura mamei, de aceea fiecare copil are dreptul la viaţă. Noi, copiii, am învăţat să ne spunem opinia şi avem dreptul să fim ascultaţi când avem ceva de zis. Sunt convinsă că multor copii din lumea asta, la şcoală, acasă, sau pe stradă li se încalcă acest drept. Adulţii sunt foarte ocupaţi cu grija zilei de mâine şi mulţi dintre ei nu mai au timpul şi răbdarea necesară să-şi asculte copilaşii. Noi, copiii, trebuie să dăm dovadă de înţelegere, să fim responsabili, să ne facem înţeleşi, să-ncercăm cu toate forţele noastre să clădim o lume mai bună. Copiii trebuie să aibă dreptul la educaţie gratuită, la dezvoltare şi la o viaţă mai decentă. Din păcate tot mai mulţi copiii de la sate mărginaşe merg la şcoală pe jos mulți kilometri, de aceea mulţi renunţă la acest drept. Îmi doresc ca toţi copiii să meargă la


258 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------şcoală şi să li se ofere transportul necesar pentru a ajunge la unitatea de învăţământ. În zilele noastre numărul copiiilor care sunt răpiţi chiar din faţa blocului a crescut alarmant. Copii au nevoie de protecţie, trebuie să le apărăm dreptul de a fi protejaţi împotriva răpirii, vânzării şi comerţului cu copiii. În multe ţări, unele femei sărace aduc pe lume copiii doar pentru alocaţii. Aceşti prunci sunt lipsiţi de dragostea părintească, uneori fiind chiar crunt bătuţi. Haideţi să interzicem agresarea fizică şi verbală! Copiii au dreptul de a nu fi supuşi la tortură, pedepse sau tratamente crude. Cultura şi religia sunt elemente spirituale şi nu trebuie înlăturate sub nicio formă, de aceea copii au dreptul la informare şi de a li se asigura libertatea de gândire. „Toţi oamenii sunt egali” şi acesta este un drept ca toţi copiii să fie egali, indiferent de vârstă, situaţie financiară, toţi ar trebui să fim egali aşa cum Dumnezeu a creat lumea după asemănarea Sa. El a creat tot ce se poate vedea sau nu cu ochiul şi tot El a creat dreptul la egalitate! Pentru ca toţi să fim egali trebuie să trăim în pace, fără să mai existe certuri, deoarece copiii au dreptul la o fericire infinită. Ei trebuie să-şi îndeplinească toate visele, ţelurile şi pentru asta ei au nevoie de un mediu de viaţă care să le permită dezvoltarea fizică, mentală, spiritulă, morală, socială şi ca toate acestea să fie îndeplinite copiii trebuie să aibă un nume, o cetăţenie, o familie. Viaţa unui copil este extraordinar de frumoasă şi ca urmare toţi copiii ar trebui să se bucure de toate drepturile de care dispun. Viaţa e frumosă şi merită să o trăieşti aşa cum se cuvine.

Gânduri spre infinit…

Către acelaşi cer ne înălţăm ochii plini de dorinţa de a cunoaşte necunoscutul. Un singur cer privim zi de zi, dar mereu ni se pare altul, în fiecare secundă întinderea albastră ne oferă noi binecuvântări. În orice colţ de lume fiecare om îşi are locul său sub soare. Pentru fiecare suflet răsare în fiecare dimineaţă un soare tandru şi măreţ, iar pentru noi românii apare Soarele-Carpaţilor. În toţi anii, aceeaşi munţi, aceleaşi văi şi ape au ţinut frumoasa Românie în braţe.


259 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Tot ce putem vedea cu ochii trupeşti, dar şi cu ochiul sufletului este darul Lui Dumnezeu. Doar El e Cel care ne ţine în palmele Sale şi ne dăruieşte tuturor un colţ de rai pământesc numit: România. Oriunde aş merge în lumea asta nu voi găsi un loc mai frumos decât pământul străbun, unde se află vatra strămoşească, unde toate dorurile se anină în vârfurile falnicilor brazi. România este casă şi pământ, fiind binecuvântarea dată unui popor de oameni gospodari, aici este tărâmul unde s-au născut bunicii, părinţii şi chiar eu. Peste acest pământ păşesc zi de zi cu atâta drag, dar stau şi mă gândesc că mulţi l-au uitat, sau doar puţini îşi mai aruncă gândul la patria-mamă. Lumea e tot mai ocupată pentru a mai avea timp să admire frumuseţile lăsate de Cel Atotputernic. În sufletul meu se naşte un sentiment de contemplare când, oriunde mi-aş ridica privirea aş zări munţii, care se desfăşoară dincolo de graniţele ochiului, sub cerul mare şi impunător mă simt copleşită de imensitatea câmpiilor, de undeva din depărtare pot privi pădurile ca un ţărm îndepărtat, împădurit, iar numai dacă închid o secundă ochii aud susurul apei luminoase, candide şi simt prospeţimea râului ce curge năvalnic din poemul simfonic al pământului. Pentru o clipă de linişte îmi pun gândurile în mâinile mării şi simt cum aceasta goneşte valurile, de parcă ar fi herghelii de cai albi, cu coamele în bătaia vântului subţire. Dumnezeu a lăsat totul din iubire pentru neamul său. Cu toţii trebuie să gustăm din această iubire necondiţionată şi care ne purifică sufletele de tot ce este rau. Îmi e dor să văd cum oamenii privesc un răsărit de soare. E un miracol să priveşti cum încetul cu încetul, cerul se preschimbă într-o apă care-şi înalță marginea, tot mai sus ca şi când ar fi atrasă de puterea văzduhului, e un tablou mirific, este un sentiment aparte ce te descătuşează de toate grijile să iei parte la răsăritul imens care arde în valurile de foc ale zorilor. Dacă toţi am lăsa pentru un minut treburile cotidiene şi am gusta din tainele naturii, o parte din sufletul nostru ar fi mai bun, mai cald, mai iertător, astfel am învăţa din legile nescrise ale naturii să devenim mai înţelegători, credincioşi şi mult mai preocupaţi de sufletul nostru.


260 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Dumnezeu a lăsat totul ca noi să ne bucurăm de darurile sale, deci haideţi cu toţii să redescoperim frumuseţile României noastre dragi!

Gânduri către stele…..despre viaţă. Uneori mă întreb dacă există dragoste…unii au, alţii deloc. De ce nu se dă măcar un strop binecuvântat de fericire şi noroc? Privesc în fiecare zi lumea cum aleargă fie la servici, fie la cumpărături şi observ cum toţi sunt prinşi de vâltoarea grijilor cotidiene. Ochii mi se umezesc de lacrimi când văd copii fără părinţi şi cupluri fără copii, iar în sufletul meu încolţesc mereu multe întrebări, oare pentru ce ei or trăi? Oare dacă fiecare zi este la fel, ei nu au sufletul stingher deoarece nimeni nu îi bucură sau supără? O rugă către porţile cereşti înalţ în fiecare zi, sărut pământul şi roua dimineţii, îmi ridic ochii sufletului spre albastrul liniştitor al orizontului şi îmi întind mâna la soare şi îl implor pe Cel Atotputernic să le dea o clipă de mângâiere celor care îşi duc crucea şi-i doare, celor în a căror inimă e chin, pentru cei ce vor doar glasuri de copii să aibă şi ei pentru ce trăi. E atât de magnific să vezi părinţii de mânuţă cu pruncii lor, este superb să porţi gravat în suflet chipul pe care l-ai conceput din iubire şi să-i vezi privirea oglindită în cerul înstelat spunându-ţi cu o voce suavă: Mamă! Dacă am învăţa să zâmbim, vom simţi cum totul ni se va părea mai uşor. Aş vrea cândva să învăţăm din zborul păsărilor că totul poate fi accesibil. În viaţă trebuie să ştim ce să ţinem minte şi ce să uităm şi aşa totul va fi mai pur, mai curat. Mulţi dintre noi nu au învăţat o lecţie esenţială de la viaţă , aceea de a ierta. Ştiu că suntem un neam de oameni buni şi se cuvine ca prin iertare totul să fie mai bun, mai luminos, alături de eterna iubire care răsare în inima omului frumos care este o comoară veşnică. În decursul unei vieţi avem timpul necesar pentru a învăţa să trăim ca totul să fie folositor. Doar învăţând frumosul vom putea stăpâni lumea şi astfel tot Univesul va conspira în favoarea noastră!


261 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Avem dreptul să ne bucurăm de orice clipă, să fim fericiţi alături de familie, bunici, prieteni pentru că doar o viaţă avem. De clipa de faţă ne putem bucura, dar suntem datori să ne gândim şi la ziua de mâine deoarece viaţa e scumpă. Nu avem voie să ne neglijăm trecutul şi este necesar să ne gândim bine la viitor. Nici unei persoane nu îi este permis să facă un pas fără să gândească, chiar trebuie să medităm de două ori înainte, pentru că viaţa ne oferă multe surprize. Deci nu uitaţi: preţuiţi-vă Viaţa! O lume a deznădejdii….drogurile! În prezent, problema dependenţei de droguri reprezintă una dintre cele mai importante preocupări în societatea noastră. Cred că una din cele mai bune soluţii, chiar dacă va suna ca un şablon, este să înţelegem şi să admitem că lumea pe care o vedem şi o percepem, nu este atât de reală precum ni se pare, există şi alte lumi în care intră alte persoane, care sunt cel puţin la fel de concrete, unde fiecare persoană îşi are propriul univers. De aceea putem spune că în mare parte multe dintre droguri pun în pericol înţelegerea, cunoaşterea şi percepţia lumii aşa cum este cu adevărat şi cu bune şi cu rele. Aceste droguri crează o imagine a vieţii plasticizată, artificială, nefirească, este o lume nenaturală deoarece oamenii pot intra în ea doar însoţiţi de acele substanţe chimice: DROGURILE! Această necesitate este văzută ca partea înfricoşătoare, atroce şi cumplită a drogurilor. Mulţi dintre cei care consumă aceste substanţe distrugătoare consideră că dacă o pastilă îi face fericiţi este bine să o ia. Dar odată ce unor asemenea persoane începe să le placă prea mult, această „fericire” devine o nevoie şi astfel lumea înconjurătoare nu-i mai mulţumeşte, deoarece nu pot fi „bucuroşi”, „fericiţi” fără aceste lucruri artificiale, efemere. Aici intervine problema cea mai mare, de aici porneşte declinul, în acest moment îşi face apariţia dependenţa, care reprezintă o supunere în faţa drogurilor, anulând libertatea individului pentru că acum viaţa lui depinde doar de cantitatea de droguri consumată. Consider că drogurile sunt principala armă a celor slabi din toate punctele de vedere, deoarece ei consideră că doar aşa pot arăta că sunt cineva într-o lume în care ei se simt neînţeleşi şi respinşi. Drogurile sunt pentru consumatori o şansă de a deveni cineva pentru câteva momente sau clipe, dar care îi transformă încet, dar sigur în oameni fără viitor.


262 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Drogurile distrug viaţa...dau extaz, dependenţă, comă…oare aduc moartea sau vindecarea? De multe ori îi vedem pe stradă, în gară, în locuri obscure, la metrou…îi recunoaştem uşor deoarece au feţele palide, răvăşite, ochii roşii şi obosiţi, cearcăne profunde, adânci şi au o expresie pierdută în neant, visătoare. Sunt departe de realitate şi poate cu puţin noroc vor ajunge cu picioarele pe pământ doar în câteva ore. Și atunci vor fi nemulţumiţi de realitate şi vor vrea să afle din nou extazul. Cu fiecare doză, în mintea lor se naşte un nou ideal măreţ. Urmează apoi visul urât şi apăsător al depresiei şi mai iau o nouă doză, devenind astfel dependenţi de vise „frumoase”. Și e trist să-i vezi sfârşind la spital în comă, sau în cel mai rău caz la morgă. Iar toate acestea se întâmplă din cauza curiozităţii, anturajului sau a ignoranţei. Mulţi dintre cei care consumă aceste blestemate „minunăţii” rătăcesc prin gânduri, rătăcesc prin ei şi în zadar, deoarece găsesc doar un gol, un pustiu rece şi friguros, în sufletul lor se găseşte un strigăt de ajutor care rămâne neauzit uneori. Ei fug de realitate, fug de ei, dar se lovesc de rece, de teama care-i înconjoară şi uneori nu înţeleg de ce tremură şi vor să sfârşească, de ce oare îşi găsesc refugiul în această linişte pe care nu o găsesc, dar totuşi se topesc picătură cu picătură? Cred că la un moment dat gândurile li se topesc încet, ei nu mai aud, nu mai desluşesc nimic din ei, din fiinţa lor şi plutesc la atingerea beznei ce-i cuprinde odată cu regretul clipei în care au început sa consume acele „drajeuri” intitulate: droguri! În această secţiune vreau să demonstrez că nu suntem indiferenţi, imuni la această gravă problemă şi aş vrea să încercăm să tragem un semnal de alarmă pentru a se conştientiza ideea de ce înseamnă să fii consumator de droguri, implicaţiile nefaste pe care le au asupra consumatorilor. Cine eşti cu adevărat, la poarta cui slujeşti? Totul se întâmplă fără să-i dai de veste, doar destinul ştie ce se va întâmpla. Însă, pe el nu poţi să-l întrebi ce va fi şi ce va urma. De vei muri, sau nu…Căci nu ştii unde se află…dar e simplu: se află în tine, căci tu eşti destinul tău pe care orice ai face nu îl poţi schimba. Fiecare persoană este responsabilă de viaţa sa. Singurul fericit de împlinirile tale eşti tu şi singurul vinovat de păcatele tale eşti tu. Tu hotărăşti ceea ce faci în viaţă, tu şi nimeni alcineva, poate şi Bunul Dumnezeu. Viaţa are multe cărări şi poteci, tot ce trebuie este să alegi una singură. Decizia e a ta! Odată ce ai mers


263 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------pe acel drum nu te mai poţi întoarce. Chiar şi dacă acest drum este spre moarte! Nu vreau sa lungesc vorba aşa că voi da un exemplu concret şi vă voi lăsa pe voi să meditaţi şi să trageţi concluzii. Nu voi da nume persoanelor din următoarea poveste… Și X a ales un drum foarte scurt spre moarte: drogurile. El era un adolescent simpatic, drăguţ şi plin de viaţă însă, viaţa l-a părăsit îndată ce a trecut în patima drogurilor. Blestemate fie ele! Sunt văzute şi considerate de către cei care le consumă un remediu împotriva tristeţii. Însă, ele te fac să fii de zece ori mai trist decât erai înainte. Drogurile sunt o dovadă de „măreţie, grozăvie”. Să arăţi lumii cât de tare eşti! Dar oare cum o să mai fii grozav după ce vei ajunge în spital în nişte dureri şi chinuri groaznice, sau şi mai rău la doi metri în întunecimea pământului? Căci acolo ajung cei care consumă aşa zisele minunăţii …Iadul pe pământ! Și tortura va continua, nu vei putea să scapi de ea nici în mormânt, căci te va urmări peste tot. Și cel mai grav este că nimeni nu are leac pentru asta. Tot ce poţi face să nu ajungi într-o asemenea situaţie este să nu cazi în vorbele înşelătoare ale ispitei! Trezeşte-te la realitate! Ceea ce vezi, e doar o iluzie care te va condamna în pământ în scurt timp. Și apoi s-a zis cu tine! Are rost să sacrifici munca părinţilor tăi de o viaţă? Dragostea lor? Ai vrea să distrugi iluziile lor de a te vedea om în toată firea, un om împlinit? Cine eşti cu adevărat? Om sau monstru care ar face orice posibil şi imposibil pentru un păcat? Tu plăteşti pentru acele droguri, pe cine? Pe cel care-ţi ia viaţa! Odată ce ai păşit pe acest drum nu mai poţi să te controlezi. Drogul pune stăpânire pe tine şi te distruge lent, lent…şi sigur. Treci prin torturi groaznice, ca apoi să mori, nu-ţi pierde speranţa la o viaţă mai bună! Drogurile nu-ţi vor da fericire pentru tot restul vieţii, ci va fi o satisfacţie trecătoare, dar care îşi va lăsa amprenta pe persoana ta şi te vei simţi murdar, pentru ce? Pentru o „fericire” trecătoare. Din contra, te vor face mai amar ca înainte şi nimeni nu va putea face nimic, nici chiar tu. Vei simţi nevoia să iei mai mult şi mai mult până ce vei ajunge să-ţi distrugi mintea şi trupul. Vei pierde tot ce ai reuşit să strângi într-o viaţă: respectul celorlalţi şi faptul că eşti om. Dumnezeu nu te-a trimis pe pământ pentru a vedea cum te distrugi tu însuţi, provocând durere minţii tale şi durere trupului.


264 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Totul va cădea asupra ta ca o avalanşă a răului. Totul se va întoarce împotriva ta. Și toate astea, din cauza drogurilor! Are rost să-ţi sacrifici viaţa doar pentru câteva momente de plăcere? Poţi să trăieşti o viaţă fericit şi apoi să te ridici la cer! Sau poţi să decazi, să duci o viaţă scurtă în tortură şi apoi, apăsat de greutatea păcatelor să te duci în jos… Aşa că, nu cădea în ispită!!! Urmează-ţi visele şi du-te înainte, cu capul sus! Dacă nu, vei ajunge pe ultima treaptă a umanităţii!!! Gândeşte-te bine!!! O singură întrebare există: Cine eşti cu adevărat și cui slujeşti? Deschide-ţi ochii, viaţa e mult prea frumoasă pentru a trăi pe drumuri, în lumea nimănui, în care vă găsiţi alinarea şi speranţa în droguri! Curaj, priviţi înainte, nu vă împiedicaţi de acest obstacol reprezentat de societate falsă, fără idealuri! Țintiţi cât mai sus, luptaţi, îndepliniţi-vă idealurile, doar aşa veţi reuşi, aveţi încredere în voi, în forţele proprii şi în prietenii adevăraţi!!!

Pagini de aripi româneşti Răsfoind prin cartea vieţii şi uitându-mă pe sărite, luând pagini la întâmplare, observ file mai întunecate sau mai curate. Timpul a trecut peste ele şi literele abia se mai văd, dar ştiu că au fost scrise cu cerneală simpatică. Dar acum vreau să colorez câteva din paginile rămase în bleu, să le parfumez şi mai ales să scriu despre ţară, tradiţii, obiceiuri, cântec, folclor şi să scriu numai de bine. În faţa mea, într-o fracţiune de secundă se derulează imagini din viaţa mea, a ta, a noastră, a tuturor, a oricărui suflet dintre noi, oameni simpli sau chiar eroi. Ştiu că fiecare suflet este împresurat cu iubire, bunătate, înţelegere, fiind prins de fiorul patriei-mamă. Simt în adâncul sufletului meu că ar trebui să aprindem focuri funerare şi la morminte de eroi, fie străini sau români, dar care şiau dat viaţa în luptă pentru noi şi pentru ţara noastră plină de frumuseţi şi bogaţii păstrate cu atâta grijă de strămoşii noştri şi dacă mi-a fost dat să aleg, inima are acelaşi vis, să lase în acest text, o parte din ce sunt şi ce-nţeleg. Nu vreau să existe măşti care ascund realităţi ce dor şi vreau să creez realitatea acestei lumi, un ideal poate apus pentru unii dintre noi.


265 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Scriu despre ceea ce e mai frumos şi mai sfânt, de obiceiurile demult uitate, despre mirosul pământului de unde am ieşit şi unde trebuie să mergem cu toţii. Cu toţii ne dorim să slujim ceea ce cu toţii dorim să păstrăm: folclorul! Aş dori să aduc în atenţia tuturor românilor faptul că au o identitate culturală de care trebuie să fim mândri. Cântecul nostru popular face parte din bogatul şi valorosul tezaur spiritual al poporului român care a contribuit în decursul întregii sale istorii zbuciumate la cultivarea sentimentului de unitate spirituală a limbii şi poporului. Cunoaşterea, valorificarea şi reactualizarea acestui valoros şi preţios tezaur în mintea şi sufletul tinerei generaţii este o obligaţie morală faţă de strămoşii şi părinţii noştri, este o datorie patriotică. Cântecele noastre populare prin bogăţia şi varietatea sensurilor, a conţinutului, prin caracterul optimist, dinamic, riguros, prin forma accesibilă a melodiei, prin modul de interpretare şi cadrul momentului sunt o alinare, o mângâiere şi un balsam al sufletului oricărui român adevărat, care-şi preţuieşte rădăcinile şi le cinsteşte. Vreau să privim cu toţii ţara, frumuseţile şi roadele pământului cu ochii inimii, astfel să rămânem ancoraţi în mijlocul spiritualităţii neamului nostru, să rămânem fideli trăirii româneşti. Ar trebui să facem din acest sentiment patriotic un act de credinţă şi să fim mândri de tezaurul românesc lăsat de strămoşii noştri. Nu trebuie să avem reţineri în a vorbi limba maternă, care este atât de sugestivă şi bogată în sensuri şi nuanţe. E datoria noastră, a tuturor să impregnăm graiul românesc copiilor, fraţilor sau surorilor noastre, să-i punem în contact cu spiritualitatea românească, să le vorbim despre cei care au ştiut să aducă tradiţiile până în zilele noastre rămânând neschimbate în ciuda trecerii timpului năvalnic. Le putem prezenta figuri vii prin poveştile pline de haz ale lui Ion Creangă, le putem aminti pe cel care a ştiut să cânte cel mai bine cu peniţa iubirea, dorul, natura şi dragostea de neam, pe eternul Mihai Eminescu. Să le sensibilizăm sufletul şi totodată să-i impresionăm prin rapsodiile lui George Enescu, ca în final să putem fi convinşi că folclorul autentic, datinile şi tradiţiile noastre populare sunt pe mâini bune. Vom deveni oameni adevăraţi doar dacă ne vom raporta la idealitate şi dacă sădim în sufletul nostru grâul valorilor culturale. Înrădăcinaţi în sufletul neamului, vom avea posibilitatea recunoaşterii valorilor nematerialnice ale unui neam de oameni gospodari, de cei care nu aparţin ţării noastre şi în modul acesta


266 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------folclorul, datinile şi obiceiurile să poată fi văzute şi de ochii ţărilor străine. Se cuvine să fim mândri că suntem români, dar în acelaşi timp trebuie să punem în valoare calităţile şi moştenirile lăsate şi să demonstrăm că suntem oameni de încredere, nădejde, de cuvânt, sufletişti, veseli, calzi, sociabili, primitori şi curajoşi. Cântecul popular este un enunţ muzical, care conţine o meditaţie, o reflecţie în care îţi poţi pune în lumină: bucuria, durerea, iubirea, dorul, pasiunea şi aspiraţiile. Orice popor îşi are ca emblemă folclorul său muzical, iar noi, ca români, ne mândrim cu acestă visterie exterm de valoroasă. Cântecul popular s-a născut din popor şi din depănatul paginilor de istorie muzicală, unde găsim cei mai de seamă compozitori şi poeţi, care au fost ghidaţi, inspiraţi de frumuseţea și originalitatea textelor spre a compune o muzică care era transmisă mai departe, din generaţie în generaţie, prin viu grai şi păstrată cu mare sfinţenie luând o formă definitivă, finală şi astfel înmulţindu-se au alcătuit un lanţ cu multe zale de cântece folclorice. Melodiile tradiţionale româneşti cuprinse în izvoare muzicale ale neamului românesc sunt o bogaţie naţională. Cântecele populare au o valoare sentimentală aparte pentru fiecare dintre noi deoarece simplitatea versurilor şi a înţelepciunii populare au ca strat fondator credinţa-n Dumnezeu care se regăseşte în sufletul pur şi inocent al fiecărui om, fie de la ţară sau oraş. În ziua de azi avem multe posibilităţi de a face cunoscut numele ţării, oraşului şi să îl ridicăm la rang de ţinut cunoscut şi apreciat prin tradiţii, datini, oameni, izvoare folclorice şi prin tot ce înseamnă identitate naţională. Tot ce trebuie să facem este să ne oprim o clipă din treburile cotidiene să sărutăm pământul şi roua dimineţii, să ne întindem mâinile la soare, să-l prindem înainte să se ascundă în nori, să mângâiem ziua, să privim cum luna încet răsare, seascunde printre nori, apare şi dispare, iar stelele din cer vor să coboare să le vorbim, să cântăm viaţa şi darurile naturii.


267 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


268 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Alina Lazăr Pdeudonim: Chiara Zanetti

Are 30 de ani şi este traducător. A absolvit cursurile “Şcolii Superioare de Jurnalistică” este licenţiată în Jurnalism a Facultăţii “Lucian Blaga” din Sibiu şi în Limbi străine la “Universitatea Bucureşti”. Are un Master în Managementul Instituţiilor Media de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Stiinţele Comunicării. A petrecut un an in Italia cu o bursă de studiu. A tradus cartea Prof. Dr. Mario G. Losano, “Legea italiană în privinţa protecţiei vieţii private”, aparută în anul 2004 la Editura All Back.


269 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Crâmpei de viaţă Aştept metroul, sacoşile grele îmi taie mâinile, geanta îmi alunecă de pe umăr. Am noroc, ajunge chiar cel înspre Anghel Saligni. Pândesc un vagon mai gol: mâinile mă dor şi nu mi-ar strica deloc să stau jos. În fine, zăresc un vagon pe jumatate gol, celelalte vagoane sunt arhipline şi mă întreb de ce tocmai ăla este gol? Dar nu-mi bat capul. Intru şi mă aşez repede pe un scaun oftând uşurată în gând la ideea celor cinci staţii asigurate din punctul de vedere al greutăţii de ridicat. Ei bine nu. Nici nu se închid bine uşile vagonului că ma izbeşte un miros cumplit, de rânced, de gunoi şi de excremente umane în ultimul grad de descompunere. Îmi întorc privirile către locul de unde pute: cu spatele la restul lumii stă chircită pe un scaun o arătare în formă fizică de femeie. Poartă haine decolorate, nu mai întelegi culoarea de bază pentru că acum sunt oricum pline de nămol. Stă cu spatele, întoarsă cu faţa către vagonul din spate. Părul scurt şi negru e încâlcit şi în el s-au prins tot felul de chestii dubioase, care şi-au priedut forma. Mirosul izvorăşte din aratare ca dintr-o ţâşnitoare din piaţă în miezul verii. Creatura nu pare a fi interesată de ceea ce se întamplă în jur. Nu pare a avea vreo reacţie, se leagănă încet în ritmul metroului. Nu sunt o fire greţoasă aşa că nici nu-mi vine să vomit de la miros. Totuşi un gând îmi fulgeră prin minte: mirosul acela reprezintă persoana care îl emană. Intr-un anume fel eu respir persoana respectivă. Mirosul îmi pătrunde pe trahee şi mi se lipeşte de plămâni. Vizualizez particulele minuscule de murdărie lipindu-se de pereţii plămânilor mei şi continuând să trăiască acolo. Vizualizez plămânii mei cu totul incapabili de a se împotrivi acestei invazii de microbi. Ca împinsă de un resort, sar de pe scaun şi car sacoşele până în capătul opus al vagonului, în privirile unele mirate, altele amuzate ale celorlalţi călători. Le simt privirile în ceafă. Poate mi se


270 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------pare doar. Sunt obişnuită cu privirile, nu ma mai deranjează. La început, la 18 ani, cand am venit în Bucureşti mă deranjau, mă simţeam vinovată de fiecare privire pe care o întâlneam ostilă sau dezaprobatoare. Şi toate privirile le simţeam ostile şi dezaprobatoare. Dar cu timpul am învăţat să nu-mi mai pese. Fiecare priveşte în felul lui, asta e: nişte oameni, nişte priviri. Atât. Merg mai departe. Nu mă mai interesează nimic. Mă proptesc de una dintre uşi, sacoşele au început să-şi croiască iarăşi drum în palmele mele, geanta mi-a alunecat de tot pe mana şi s-a oprit pe incheietură. Prin îmbinarea invizibilă a usilor de metrou viteza aruncă înăuntru un fir subtire de aer. Il sorb cu nesaţ: mi se pare cel mai curat aer pe care l-am respirat vreodata. Duhoarea pluteşte în cuşca mişcatoare ca un nor aducator de nenorocire. Incerc să nu mă mai gândesc la asta. Gândul de a împărţi chiar şi pentru un timp limitat aerul dintr-un spaţiu atât de îngust precum vagonul de metrou este oripilant în sine dar atunci când cea mai groaznică miasmă te loveşte atât de abrupt, gândul în sine devine insuportabil. Gândul este fapta, a gândi este a acţiona. Intr-un fel mirosul face acum parte din mine şi din toţi ceilalţi pasageri, asta ne uneşte într-un fel. Şuvoiul de aer continuuă să mă ţină în picioare, în viaţă. La Timpuri Noi coboară doamna grasă de pe scaunul din spatele meu. Mă prăbuşesc în el. Miasmna insuportabilă mă învăluie din nou, ca o amantă bătrână care se târaşte către marea ei dragoste din trecut, dar sacoşele îmi taie mâinile aşa că rămân aşezată. Cele doua minute dintre Timpuri Noi şi Mihai Bravu îmi par nesfârşite. Nu-mi explic cum încă mai rezista fata de lângă care mam ridicat prima oară. Poate are sinuzită şi nu simte mirosul. Poate nu o interesează, poate s-a imunizat şi ea ca majoritatea cetăţenilor. O fi facut vaccinul şi se crede imposibil de atins. În fine, ajungem la Mihai Bravu şi schimb rapid garnitura. Mâinile mă dor dar rezist. Găsesc un alt scaun şi mă aşez. Senzaţia de foame mă răzbeşte din nou: uitasem compet cât îmi era de foame. Luasem niste chipsuri pe care intenţionasem să le ronţăi în metrou dar după porţia de duhoare din vagonul precedent îmi piere cheful de aventuri microbiene aşa ca o las baltă. Simt pe frunte o privire. Sunt obişnuită cu privirile aşa că recunosc atunci când am o privire fixată asupra mea. Ridic încet ochii pironiţi până atunci în pungile cu mâncare…un tânăr stă aşezat în faţa mea şi mă priveşte. Nu-i disting privirea. Are genul ala de spâncene care îi acoperă pe jumatate pleoapele netrădând direcţia privirii. Sprâncenele sunt în


271 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------V, faţa ascuţită are o figură interesantă, genul ala pe care nu-l uiţi uşor după ce-l vezi. E bine făcut. Poartă o geacă de piele maro şi pantaloni de blug bleumarin închis. Pe genunchi un rucsac de laptop. Îmi dau seama ca e înalt după lungimea dintre genunchi şi talpă. Îi aproximez înălţimea în gând. Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii înalţi. Dar acesta este straniu. Are o figură de criminal, privirea aia pe care nu o pot urmari îmi strecoară încet fiori pe şira spinării….şi totuşi dacă nu mi-ar fi atât de foame. Necunoscutul ridică în final chipul de pe faţa mea fixând harta de deasupra capului meu. În sfârşit îi disting ochii. Nu mai pare la fel de înspăimântător ca mai devreme. Are trăsăturile regulate, ochii, atunci când se văd, sunt frumoşi, de un gri închis. Părul negru şi tuns scurt îl poarta geluit şi dat pe spate. Sprâncenele alea, adunate deasupra ochilor, îi dau totuşi un aer fioros. Frica îmi dispare când îi văd ochii. Totuşi nu are o figură de criminal cum îmi păruse la început. Poate nu a fost decât poziţia capului sau unghiul din care bătea lumina. O lumină artificială, slabă, galbenă, obosită. Contemplu faţa aia cu trăsături regulate. Din obisnuinţă mă uit la inelarul mâniii stângi: nici un inel. Zâmbesc în sinea mea....nici un inel. La un moment dat îşi coboară privirea de pe harta metroului de deasupra capului meu. Îmi cauta privirea. Îi susţin privirea de gheaţă fără să mi se clatine un muşchi: o tânără obişnuită, cu două sacoşe imense în braţe şi cu o geantă căzută pe încheietura mâinii stângi. O privelişte normală, într-un metrou vechi, mâzgălit pe dinafară cu desene în graffitti care şi-au pierdut întelesurile originale prin suprapuneri repetate. Un străin ca oricare altul, inelul de pe inelarul mainii stângi mi se pare acum nelalocul lui, aş vrea să nu mai fie acolo, să dispară dar nu se poate. Inelul e acolo şi, chiar dacă acum nu mai înseamnă nimic, el continuă să fie acolo, monstruos, o sechelă dintr-un trecut îngropat demult şi nimeni altcineva nu ştie că nu mai înseamnă nimic. Un inel din aur alb cu acquamarin tăiat în formă de diamant, un inel stupid dintr-o logodnă stupidă de acum zece ani. Şi al naibii inel nici nu-mi vine pe un alt deget ci numai pe cel pe măsura căruia a fost facut. Nici numi mai aduc aminte de ce şi când am început să-l port din nou. Inelul ăla acolo, cu privirea aia aţintită asupra mea e extrem de deplasat. Mă port natural. Aş vrea să pătrund înţelesurile privirii de gheaţă dar nu reuşesc: în acei ochi nu pot citi nimic. Poate nu e nimic de citit. Nu-mi plac privirile lipsite de sensuri, mi se par o extensie a unui suflet slab. Oare ce voce are? Cum suna expresia


272 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------gândurilor lui? Nici nu contează, dar mă întreb oricum, din obisnuinţă. “Urmează staţia Nicolae Grigorescu, cu peronul pe partea stângă”. Cum altfel? Tânărul înalt coboară, ducând cu el privirea rece. Mai bine aşa. Nu-mi imaginez nimic, senzaţia de foame, care pentru o clipă dispăruse sub influenţa gândurilor, mă cuprinde din nou cu o forţă mai mare ca cea de dinainte. Stomacul meu începe sa protesteze, mă bucur că sunt ăntr-o garnitura veche de metrou care face un zgomot asurzitor. Daca ar fi fost un tren nou aş fi intrat în pamânt de ruşine. In ce ciudaţenie de lume trăim: să ne fie ruşine de zgomotele propriului nostru corp dar să expunem femei goale pe prima pagină a cotidianelor. Cât fariseism. Pe de altă parte, câtă foame. Îmi strecor privirea către omul de lângă mine: ţine mâinile relaxate pe genunchi. Sub braţul stâng, langă mine, are un ziar îndoit. “Click” sau “Libertatea” mă gândesc. O blondă cu sânii goi mă priveşte lasciv de pe pagina îndoită. Sânii perfecţi, mari şi rotunzi îmi rămân impregnaţi pe retină, par prea perfecţi pentru a fi adevaraţi. Poate poza e prelucrată în Photoshop sau poate posesoarea e “prelucrată” cu bisturiul. Sau poate ambele variante sunt adevarate. Bărbatul are o faţă mare, pătrată, poartă o şapcă din denim, adânc îndesată pe frunte. Obrazul brăzdat de riduri trădează o vârstă trecută bine de 40 de ani. Privirea îmi cade iar, involuntar, pe gagica cu sânii goi de pe prima pagină. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la nevasta care probabil îl aşteaptă pe om acasă. Poate e grasă şi urâtă, poate el nu s-a mai atins de ea de luni de zile. Poate e cicălitoare sau poate îl aşteapta cuminte cu masa pusă şi cu zâmbetul pe buze. Sau poate au programe diferite şi nu se văd niciodată. Poate, poate. Oricum, un lucru e sigur, mă gândesc, toate piţipoancele astea de plastic care sar de pe fiecare pagină a tabloidelor creează în aceşti bărbaţi niste frustrări cât China. În vreme ce femeia de acasă a îmbătrânit şi s-a deformat din cauza naşterilor şi a greutăţilor, el are impresia că lumea este plină de aceste miueruşti perfecte cu zâmbete largi care par disponibile şi nerăbdătoare. La prima cobor. Grăbesc pasul prin mulţimea de zombie obosiţi care se mişcă agale către ieşire. Oamenii ăştia chiar nu au treabă acasă? De ce nu se mişcă mai repede? De fapt problema nu sunt oamenii, problema e la mine: de când mă ştiu merg repede, îmi place viteza. Nu suport nici să pierd vremea prea mult la cozi, nu ies niciodată cu plăcere la cumpărături: prea multă pierdere de timp.


273 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

[...] Camera e mică şi întunecată, să tot aibă vreo 15 metri pătraţi. Mobila e aproape inexistentă: un pat cu cadru de fier forjat, o masa, trei scaune. Varul, odinioară alb, a capatat în timp o culoare dubioasa de gri. Intr-un colţ un vechi frigider Arctic de capacitate mică. Ehei, prinţesa noastră s-a trezit.....vocea bărbatului e groasă, voce de fumător înrăit. Ii aude vocea ca prin vis. Stă pe pat, e îmbracată cu hainele din ziua precedentă: blugi şi cămaşă în carouri. Nu-şi poate aduce aminte cum a ajuns acolo sau cine e persoana care îi vorbeşte. Caută cu privirea sursa acelei voci: un bărbat tânăr stă pe pat şi o fixează cu privirea. În încăpere nu sunt decât ei doi. Denisa îl privi fix: ochii ascunşi de două sprâncene stufoase în V impreunate deasupra ochilor, figura ovală, prelungă, tenul alb. Intreaga înfăţişare destul de înspăimântătoare, mâinile prelungi şi le sprijină pe genunchi. Oasele albe, descărnate par aproape suprapământene. Cine era acest om şi cum ajunsese aici? Denisa nu avea nici cea mai vagă idee. Ultimele ei amintiri erau din curtea şcolii, când ieşise la o ţigară cu gaşca ei. După care se rupsese filmul. Îşi simţea întreg corpul amorţit, ca după o beţie de o întreagă noapte. Da, ea la 16 ani era obişnuită şi cu beţiile şi cu beţiile de întreaga noapte şi cu multe altele. Avea la activ destule escapade de acasă, de dormit la prietena ei cea mai bună sau prin vecini. Părinţii ei erau divorţaţi, pe tatăl ei nu-l mai văzuse de la minunata vârsta de 10 ani: plecase la muncă în Italia şi nu se mai întorsese. Divorţul de judecase în lipsă. Tribunalul local o încredinţase mamei sale. Pentru a se putea întreţine maică-sa fusese nevoită să-şi mai ia un serviciu. Muncea ca şi vânzătoare la o alimentară din apropierea casei şi ca menajeră la o familie bogată. Altfel nu ar fi putut supravieţui. Mama ei se chinuise destul de mult pentru ca ea sa aibă toate cele de trebuinţă, îi plătise meditaţiile pentru a intra la liceu şi nu la o şcoală profesională. Alte rude nu mai aveau. Bunicii muriseră demult, imediat după nunta părinţilor ei. Şi totuşi, cine era acest om şi cum ajunsese ea aici? Tot felul de gânduri îi treceau prin minte: auzise foarte multe poveşti cu violuri şi cu răpiri, dar nu-şi imaginase vreodată că i s-ar fi putut întâmpla şi ei aşa ceva. Era o fire sociabilă şi asta îi atrăsese simpatia unei găşti foarte exclusiviste de-a XII-a. Ei o luau la toate petrecerile lor de weekend şi la toate ieşirile lor din oraş. Nu avea idee de ce o preferaseră taman pe ea dar era ok aşa. Cu ei fusese plecată în vacanţa de vara la munte şi la mare, de cele mai multe ori pe cheltuiala lor fiind aproape toţi de bani gata,


274 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------maică-sa nu şi-ar fi permis niciodată să-i dea bani pentru distracţii. Invăţa destul de bine deşi nu era printre elevii cei mai străluciţi. Nu îi plăceau toate materiile: încerca să înveţe la toate de trecere şi mai mult la materiile care îi plăceau. De curând în liceu îşi făcuse apariţia prin transfer un băiat Edi, un tip super popular care venea de la cel mai bun liceu din oraş. Gaşca ei o informase repede că trebuie să stea departe de el pentru că Edi ar fi fost traficant de droguri dar ea nu avusese niciodată de-a face cu chestiile astea, nu avea curiozităţi de genul ăsta şi nici nu o abordase nimeni până atunci aşa că nu se atinsese de ele. Pe seama lui circulau tot felul de zvonuri: că în liceul de la care venea încercase să omoare o tipă cu pistolul lui taică-su, că are tot felul de pietenii interlope şi că cine era împotriva lui avea mari necazuri. In fiecare dimineaţă un Porche Caiene îl lasa în faţa liceului şi-l lua la sfârşitul orelor. Denisa nu avusese niciodată un iubit, lucru destul de neobişnuit pentru vârsta ei. In gaşcă mai toate fetele făceau mişto de ea pe seama asta dar se obişnuise, nici nu le mai auzea atunci când deschideau subiectul. Ele, la 17-18 ani erau deja “versate”, puteau avea orice bărbat şi-ar fi dorit şi stăpâneau la perfecţie toate tainele din dormitor. Unele aveau la activ chiar mai mult de două relaţii. Un lucru cât se poate de normal. Dar ei nu-i plăceau prea mult băieţii i se pareau prea brutali şi prea imaturi. Pe băieţii din gaşcă îi tolera. Era acolo un tip Ionuţ care era mereu în preajma ei şi se obişnuise să apeleze la el pentru tot felul de nimicuri dar în general se ţinuse departe de orice implicaţie sentimentală. De fapt se simţea foarte atrasă de o fată din gaşcă, Oana, o blondă înaltă cu ochi verzi şi forme bine proporţionate, cu o pereche de ochelari cu rame negre care îi dădeau un aer delicat. De nenumărate ori se masturbase gândindu-se la gura aia corai şi la sânii ei rotunzi pe care îi văzuse de atâtea ori la vestiar înainte de orele de înnot. Bineînţeles că fanteziile ei nu le împărtăşise nimănui, lucrurile astea ar fi fost suficiente s-o excludă din gaşcă şi se simţea bine cu ei, se distrau de minune, şi o mai ajutau şi la lecţii aşa că nu avea nici un sens. Dar totuşi gândul îi revenea obsesiv la faţa Oanei cu trăsături diafane, la ochii aceia smarald şi la aerul de fragilitate pe care-l degaja făptura ei. Toţi baieţii erau în limbă după această fată şi ar fi făcut orice pentru ea. În plus era şi foarte deşteaptă, mergea la aproape toate olimpiadele posibile şi imposibile. Părinţii Oanei erau destul de bogaţi şi, deşi criza îi lovise şi pe ei destul de tare, la majoratul Oanei îi facuseră cadou un Chevrolet “Spark”. În mod deosebit o atrăgea gura ei, când era cu ea în aceeaşi cameră, la


275 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------petrecerile lor, o observa pe furiş, imaginându-şi cum ar fi fost să-şi treacă un deget peste buzele ei sau să-şi lipeasca buzele de gura ei aşa de frumos desenată sau să-i simtă limba peste a ei şi amestecându-se cu a ei. Atunci îi venea să se ducă s-o ia în braţe şi s-o sărute la infinit. Dar evident că nu făcea asta: se ducea la baie şi-şi cufunda faţa în apă rece să se liniştească. Şi cam asta se întâmpla, ori de câte ori o avea în preajmă. Când vorbea cu ea mereu îi tremura vocea şi devenea nervoasă, îi transpirau palmele şi îi ieşea din cap orice idee, lucru cu totul neobişnuit în alte circumstanţe. În general era foarte stăpână pe ea şi Oana era singura persoană pe lume care îi producea un asemenea efect.

[..] Ajung acasă. Aranjez cu grijă cumpărăturile în frigider. Sun service-ul: e gata maşina? Nu, bineînţeles, aşteaptă nu ştiu ce piesă din Germania. În fine. Inchid cu Viorel de la service: piesa o aşteaptă de vreo 3 săptămâni. Dacă mai am o zi de transport cu metroul ca cea de azi cu mirosul pestilenţial cred că închiriez o maşină. Îmi aduc aminte ca muncitorii de la metrou ameninţaseră cu grevă pentru poimâine. Va fi o zi interesantă. Mă gândesc la cele 3 mijloace de transport la suprafaţă pe care ar trebui să le schimb în cazul în care n-ar mai merge metroul şi mă ia cu friguri. Între timp pregătesc repede o omletă: ouă, şuncă, o lingură de smântână. Înfulec pe fugă, în sfârşit îmi potolesc foamea. Sună telefonul: e de la secţie, comandantul: Iulia ce faci? De parcă ar conta ce fac. Ştiu că nu-l interesează aşa că ignor întrebarea. Că să trec pe acolo că are un caz interesant pentru mine. Bineînţeles, în ultima vreme nu are decât cazuri “interesante” şi anume tot ce nu vor să muncească oamenii lui îmi pasează mie. Că eu am sursele mele şi că nu sunt aşa de inflexibilă că alţi colegi şi e un caz mai delicat şi crede că o să-mi placă. În fine, burtosul mă cunoaşte destul de bine aşa că dacă i se pare că o să-mi placă probabil aşa va fi, se pricepe foarte bine la oameni, e un psiholog excelent. A devenit astfel de când i-a fugit nevasta cu un tip de la apărare. Da, bine şefu, ajung într-un sfert de oră. Mă spăl rapid pe dinţi, închid uşa şi plec. Secţia e la 10 minute de casă, mers pe jos. La ei sunt doar colaborator. În general mă folosesc pentru cazurile în care e nevoie de multă discreţie şi de multe conexiuni. Sunt, ceea ce s-ar putea numi un detectiv privat. Onorariul mi-l plăteşte clientul. Ajung. Secretara mă conduce protocolar, cu un zâmbet standard desenat pe figură. E o tipă trecută bine de prima tinereţe, vopsită roşcat şi cu părul permanent.


276 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Personal n-o sufăr dar asta e. In birou întâlnesc o femeie. E aşezată pe canapea. Şeful, în picioare, se preface că se uită pe o hartă care atârnă pe perete. Femeia are o poză în mână şi e foarte tulburată: crede că i-a plecat fata de acasă. De trei zile nu mai ştie nimic de ea. Figura drăguţă de adolescentă, brunetă tunsă scurt îmi zâmbeşte din fotografie vag, inexpresiv. Are un semn pe genunchiul drept: o cicatrice de la o operaţie. Puştoaica are 16 ani. Ultima oara a fost văzută în curtea liceului. Părinţii sunt despărţiţi taică-su e în Italia şi nu mai ştiu nimic de el de 6 ani. Femeia îşi stăpâneşte cu greu lacrimile: îmi povesteşte că fiică-sa a intrat într-o gaşcă de liceu dintr-o clasă mai mare şi că a auzit că ei ar face tot felul de lucruri, că ar umbla cu ritualuri sataniste şi cu droguri şi cică ascultă o muzică ciudată, chestii de-astea. Nu înţelege biata femeie nici ea ce spune. Nu era prea apropiată de fata ei, nu-şi prea vorbeau, aveau orare diferite. Când ajungea ea acasă fata deja dormea sau era pe la prietene. Şeful e plictisit, probabil a auzit zeci de astfel de cazuri. Decid să-i iau povara de pe cap şi o invit pe femeie într-o sală de şedinte pe care ştiu că nu o foloseşte nimeni niciodată. O ascult în tăcere. Ea înţelesese de la Dl. Comandant că solutia cea mai bună în cazul său ar fi să apleze la mine. Ii spun onorariul. Da, e dispusă să plătească. Mă tot întreb de unde are ea atâţia bani dar nu mă interesează. Ok. Trebuie să văd camera fetei şi să-i cunosc cercul de prieteni. Mă poate conduce? Desigur. Plecăm.


277 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


278 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Florin Molnar S-a născut în București, la data de 29.07.1953 Este absolvent - A.S.E – Bucureşti. În prezent: Administrator Director General la S.C. Protector Broker de Asigurare srl. Hobby: - literatură, teatru şi film. Activitate literară: Volume de poezie: ,, Tablouri într-o expoziţie” (1997) ; ,, Plouă în rai ” ( 2000) ; ,, Poezii subliminale” (2009); ,,Poet de familie” (2010); Volume de proză scurtă: ,, Înger de pământ” ( 2001) ; ,, Poezii fistichii și proze zglobii ” ( 2010) Traduceri din : Sven Hassel ,, Lichidaţi Parisul! ” ( Ed. Nemira și Ed. Adevărul) Lev Tolstoi ,, Doi husari ” ,,Părintele Serghi ” ,,Sonata Kreutzer ” ,, Cazacii ” ( Ed. Adevărul Holding )


279 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

OPINIA MEA... PUBLICĂ (I) Motto : Opinia publică este regina lumii fiindcă prostia este regina proştilor. (Chamfort)

 Trei litere guvernează lumea: $, € şi X !  Nimănui nu-i pasă de altcineva mai mult decât de sine însuşi.  Feriţi-vă de toţi cei care vă vor binele, aşa cum cred ei că arată acesta.  Fericirea?... O veţi găsi la alţii.  Te previn prieteneşte: duci o viaţă de n-o să-ţi mai vină să mori niciodată!...  A fi, dacă ar fi fost să fie, sau a nu fi, că n-a fost să fie  Sunt ţărani - muncitori şi muncitori - ţărani.  Dacă s-ar putea dovedi existenţa unei fantome, atunci ar trebui să admitem existenţa a miliarde de fantome.  Când aud de fericire, îmi vine să pun mâna pe pistol!  Civilizaţia Secolului umanizează.

XXI:

oamenii

se

câinesc

şi

câinii

se


280 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

 Omul e atât de ticălos, cât i se permite - şi atât de generos, cât vrea sau are interes să fie.  În loc să vedem luminiţa de la capătul tunelului, am văzut… umilinţa de la capătul tunelului.

 Parafrază: monsieur François Rabelais scriem, mon-sieur François Rabelais citim!  Caut un instrument de măsurat eternitatea.  Deştepţii gândesc şi proştii trudesc.  Deşi nimeni nu-l bagă în seamă, e foarte modest.  Şi-a câştigat gloria, dar şi-a pierdut onoarea !  Pe mine nu mă impresionează că spui mereu adevărul, atâta timp cât faci asta doar în interesul tău.  Strâng lacrimi albe pentru zile negre.  Dacă nu vrei nimic, reuşeşti !  Consumul excesiv de arsenic dăunează grav sănătăţii.  Consumul excesiv de... orice dăunează grav sănătăţii !  În caz de pericol, procedaţi cum vă taie capul... călăul.  Dacă minte nu e, nimic nu e.  Uneori, mi-e lene să şi dorm!...  Inteligenţa se răspândeşte cel mai greu prin lume, iar când ajunge la destinaţie, întotdeauna e prea puţină.  Dacă m-ar influenţa părerea criticilor, n-aş mai citi nicio carte, naş mai vedea niciun film...


281 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Pictura abstractă e pentru oameni abstracţi.  Am o bună dispoziţie... de a omorî pe cineva.

 Am chef să mă deconectez... de la aparate.  Toţi românii fură... cândva, oameni cinstiţi.  Nu ecumenismul, ci fundamentalismul uneşte marile religii.  Miturile sunt mai puternice decât ştiinţa.  Am un somn foarte agitat, care nu mă lasă să dorm.  Îndemnul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” este la fel de iluzoriu precum: „Teologi din toate ţările, uniţi-vă!”  Poţi rosti cuvinte prin intermediul cărora să taci… cuviincios.  Frumoşii ei ochi, deschişi la culoare, erau acum închişi.  Muncea din greu, fiindcă avea acasă multe flenci de hrănit.  Unii mureau pe capete... alţii, pe picioare.

 Ce vom lăsa moştenire generaţiei următoare?... O gaură foarte mare în stratul de ozon din atmosferă.  Am văzut nişte ţărani care băteau câmpii!  Începutul Sfârşitului Lumii va fi ceva în genul S.F.-vizionabil şi în 5D...  Dacă nu poţi să fii cineva, măcar să fii ceva... Dacă nu poţi să fii ceva, atunci măcar să ai ceva.  Marile spirite se întâlnesc... ca să polemizeze.  Mai bine să-ţi cadă părul decât dinţii, zise un ştirb chel.


282 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

 Ne-am înţeles din priviri să tăcem amândoi.  Regele Leu îşi stăpânea supuşii printr-un regim de labă forte.  Fără bani, nicio fericire nu durează.  Previziunile unui analist politic sau economic sunt la fel de precise ca ale oricui altcineva.  Când porneşti de la nimic, ajungi tot acolo.  Când tabloul unui pictor contemporan ajunge la licitaţie, înseamnă că publicitatea a întrecut talentul.  După ce că este sărac lipit pământului, a mai trebuit să şi muncească, toată viaţa, din greu, pentru asta!  Să fii considerat cel mai mare băutor de vodcă din Rusia, asta e ceva!...  Şi-a zburat creierii. Înseamnă că aveau... aripi.  Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. De exemplu, să te sinucizi.  Revoluţia burgheză a avut o cauză... nobilă.  Pe ordinea de zi a Parlamentului se află Legile lui Murphy...  Dacă te vede doctorul e rău, dacă te vede popa e şi mai rău...  Ţânţarii, muştele, păianjenii, şobolanii, şerpii, rechinii și politicienii au, totuşi, rostul lor pe lumea asta.  Excesul de zel poate dăuna grav sănătăţii.  Nu poţi urî platonic!  Dumnezeu este extraterestru?...  Tot învăţând din greşeli, a dat faliment.


283 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Hai să începem licitaţia de la zero. Eu zic să punem şase de zero după cifra unu... 

Am reuşit ceva în viaţă: n-am niciun prieten adevărat!

 Să te cunoşti pe tine însuţi n-ar fi cea mai mare problemă, mai dificil este să te şi înţelegi. 

Puţini îşi dau seama cât de binefăcător este să respiri.

 Cei care au trăit în anul 1 d.Hr. n-au ştiut că efectiv trăiesc în anul 1 d.Hr.  Dacă vrei să jigneşti un câine, îi spui „căţea”!  Civilizarea oamenilor se face cu bătaia. Pentru cei mai sensibili, cu forţa.  Spune-mi unde ai petrecut Revelionul, ca să-ţi spun cine eşti.  Răpiri, sinucideri, crime - toate în numele dragostei.  Ignoranţa e mult mai vastă decât educaţia.  Ştiinţa popularizată e încă mult în urma religiei.  Culmea prostiei: să crezi ce scrie în ziare, ce auzi la radio şi vezi la televizor - cu titlul: „ Ştiri ”.  Ca să te bucuri de răul altuia, trebuie să-l cunoşti foarte bine.  Vegetarienii nu mănâncă nimic înzestrat cu viaţă inteligentă.  Adam, creat din lut de Dumnezeu, a fost doar o ciornă. Trecut pe curat, s-a numit Eva.  Curiozitate: de ce au bărbaţii mameloane?...  Acesta-i un eveniment de genul: vâlvă trei zile şi apoi, uitare.

 Ar fi posibil să nu mai fii aşa imposibil?!...


284 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

 Am să-mi scot visurile la licitaţie.

 Sunt solidar cu toţi solitarii.  Solitari din toate ţările, uniţi-vă !  Întâi pâine, apoi flori, zise o oală de lut...  Să vorbim între doi ochi, zise un ciclop fiului său.  E târziu, dacă nu chiar tardiv, mi-a zis medicul, luându-şi rămas bun...  Această taină trebuie să rămână secretul nostru.  Pentru faptele comise, a fost condamnat la autodecapitare.  Despărţiţi în silabe cuvântul ie. Apoi, verificaţi dacă nu cumva aţi greşit!  Consumul excesiv de alcool dăunează grav plictiselii.  Nimeni nu este atât de bun pe cât ar vrea să pară.  Oamenii obişnuiţi ajung muritori de rând.  Toţi cei care stau la rând sunt muritori de rând.  E un om de spirit... gregar.  Prietenul cel mai bun e acela care găseşte cel mai bun motiv să te refuze atunci când apelezi la ajutorul său.  Particip la Concursul de Nenoroc. Faza pe Capitală.  Nu toate mărimile au şi măreţie!  N-am văzut vampir care să doneze sânge! Aşa că dacă aţi plătit un impozit mai mare Statului…


285 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Uneori, „Economia de piaţă” pare o metaforă!  A fost instituită o nouă distincţie: „Ordinul Euro de Aur cu Eșarfă”.  Marile secrete sunt dezvăluite doar Conducătorilor. Celorlalţi li se spun marile… poveşti.  Nici un înţelept nu vrea să fie anonim, nici un prost nu vrea să fie notoriu! 

Există un adevăr pentru stăpân şi altul pentru supus.

 Mulţi susţin că au curaj. Puţini confirmă.  Dacă suntem încă pe marginea prăpastiei, e bine!  Ce drepturi ai, cetăţene, pe o insulă pustie?…  Eu citeam normal, dar autorul scrisese printre rânduri.  Dacă eşti bogat, ai duşmani. Dacă eşti sărac, n-ai prieteni.  Mulţi trăiesc, puţini pricep.  Se spune că Timpul le vindecă pe toate. Da, dar după sute de ani...  O bună memorie te ajută să ai un viitor mai bun.  Într-un discurs interesat, chiar şi limbajul cifrelor poate dobândi un accent străin…  Dacă realizezi că eşti ridicol, nici nu prea mai eşti.  Nu întotdeauna e comod să stai pe gânduri.  Când oamenii vor reuşi să zboare prin forţa muşchilor, totul va fi mecanizat şi automatizat.  Curajosul vânător a împuşcat şapte iepuri... fricoşi.


286 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Sunt acuzaţi care plătesc cu bani şi condamnaţi care plătesc cu ani.  Îmi pare rău că n-o duc bine!  Mereu au fost mai mulţi creduli decât escroci. De aceea, escrocii sunt pedepsiţi.  În sfârşit, am văzut la el o schimbare: era mort.  Bunicul a trăit o viaţă exemplară: după ce și-a sărbăto- rit cum se cuvine centenarul!...  Avea o voinţă de fier. Dar a mâncat-o rugina.  Epitaf pe şosea: AICI ZACE O GROAPĂ.  Început de roman poliţist contemporan: „ La AVAS se pune la cale o privatizare strategică…”  Reclamă: GRAVIDELE, BUCURIA COPIILOR!  Firme: GOGOCHERIE; TAPIZZERIE.  Băutură răcoritoare: POSCHIRKEN.  Pentru igiena orală, gura lumii foloseşte Colgate !  Avea o mână pusă în ghips: o rupsese... la fugă.  Uneltitorii, n-au nevoie de unelte.  Vântul suflă rece, rănile mă dor. 1) 1) Dor – cuvânt românesc intraductibil.  Se compun din ce în ce mai puţine cântece de biruinţă.  Pe când un impozit şi pe bogăţia sufletească?!...  Acum se declară război, fără gândul la pace.  Dacă ai o funcţie foarte mare, poţi semna orice.


287 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

Politica struţului, nu-ţi oferă cea mai comodă poziţie...

 De ce, dacă sute de milioane de oameni vor să mun-cească, nu sunt lăsaţi?!...  Câinele, cel mai bun prieten al omului este ţinut în lanţ!  Un Stat de drept ar trebui să fie şi de fapt.  Când admiri, nu înseamnă că şi înţelegi.  Când am o opinie, şi ţin la ea, o păstrez ascunsă. 

Când aştepţi în anticameră, fii atent să nu ţi se deschi-dă brusc uşa în nas!

 Scumpul meu prieten, iartă-mă că te-am vândut !  Dacă n-ar fi proştii, ar fi destul de prost pe lume.  Eu aş putea să accept, dar nu sunt de acord!  Doar morţii sunt nemuritori.  Tu, în ce limbă visezi?…  Ne hârşâim din ce în ce mai tare unii de alţii.  Veşnica mâncare duce la veşnica pomenire.  După ce se va încheia procesul de globarizare pe Terra, se va trece la Sistemul Solar.  Un tănăr idiot plin de energie e mai periculos decât idiot lipsit de energie.  Bate fierul cât e… calm.  Banii nu sau ne aduc fericirea?  Nu ştiu ce vreau dar ştiu cum să-l obţin.

un bătrân


288 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

 Am mâncat brânză, cu salată de roşii şi castraveţi: toate aveau acelaşi gust.  Mi-am setat creierul pe ”stand by”, în aşteptarea revenirii societăţii la o funcţionare normală.  Mulţi devin credincioşi, trecând prin iadul existenţei.  Sunt şi fantome care nu cred în oameni.  Draga mea, te iubesc din toată inima, ficatul, splina şi toate organele mele.  De ce trebuie să lăsăm totul până în ultimul... monument?...  M-am retras în mine şi n-am loc.  În perioada de tranziţie, lucru furat e lucru curat!  Acum „nu există nicio ieşire”, pentru că mai demult a fost „intrarea liberă”.  De ce e păcat să nu crezi ?...  Un Maestru tace şi e ascultat!  Viţeii n-au nici o vină că ajung boi. Nici viţelele, vaci. 

Eşti convins că n-ai greşit niciodată?... Gândeşte-te ce cred ceilalţi…

 Strigătul victorios al Omenirii: „ - Ne-am învins!”  Când arunci gunoiul, e vorba de risipă?...  A fost pus într-o situaţie imposibilă şi nu mai avea de ales: trebuia să fie om!  Vai şi-amar să trăieşti din pomana învingătorului!...


289 Asociația „Florema Design” Orăștie ---------------------------------------------------------------------------------- De azi înainte, cetăţenii vor râde în public conform Legii nr…din…publicată în Monitorul Oficial nr...din...  Clovn la clovn nu râde.  Călăii sunt de multe feluri, victimele, mai puţin.  Ce-aţi prefera să luaţi de la Bănci: bani sau zile?… (Doar cu buletinul...).  Erudiţia poate fi o haină frumoasă care îmbracă un dinăuntru.

om gol pe

 Sunt disidenţi care mănâncă din mâna dictatorului.  Se pare că e mai bine să nu vorbeşti când trebuie să vorbeşti, decât să vorbeşti când nu trebuie să vorbeşti.  Ne-am învăţat să privim lucrurile doar dintr-o parte. Aceea care ne convine…  Pe cât e de ignorant, pe atât e de arogant!  Cred că aş putea deveni cel mai mare leneş. Dar mi-e lene...  Un general fără soldaţi, comandă, aşa, în general...  Colivia anulează pasărea.  Într-o zi, la o anumită oră, umbra mea mă va eclipsa…  E încă bine, dacă mâine devine azi.  Unde au dispărut entuziaștii?...  Vă rog să nu-mi cereţi imposibilul. E al meu!  Bolile mele au şi părţile lor bune. Pentru medic...  Stau la masă şi văd o barcă plutind în voia valurilor, în piscina din sufrageria vilei mele.


290 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Show-urile TV au ajuns într-o avansată stare de goliciune, morală, materială şi spirituală.  Îmi place duminica atâta timp cât luni nu a venit încă.  Ce mă costă să dispreţuiesc banii?!…  Muzica: Frumoasa fără corp…,uneori și fără cap!  Civilizaţie: ieşim dintr-o cuşcă mai mică, pentru a intra într-o cuşcă puţin mai mare.  Oare vor reuşi generaţiile secolului XXII să redesco-pere focul şi roata?…Le va folosi la ceva?...  Oh, ţara mea tristă, plină de securişti veseli !…  Negocieri Guvern-Sindicate: mutul cântă surdului.  În 20 de ani, Economia românească s-a dezvoltat ca un copăcel răsărit prin asfalt.  Întâlnirea partidelor din coaliţie la masa rotundă s-a încheiat la masa de prânz.  Nu ştim când ne naştem, nu ştim când murim, ar fi păcat să nu ştim când trăim.  Când n-ai nevoie de nimic, te poţi baza pe prieteni.  ,,Sportul” preferat al noilor parveniţi și al copiilor de bani gata e să se epateze între ei.  Foarte mulţi oameni trăiesc în sărăcie pentru a muri bogaţi.  Întrebarea şarpelui: „La ce foloseşte scara?”…  Întrebare simplă: „Ce s-ar face gardul fără poartă?” Şi invers.  Cei aflaţi înăuntru privesc peste gard la cei aflaţi în așteptare la poarta raiului.


291 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Multe depind în viaţă de felul în care îţi arăţi forţa.  Lăsată în voia ei, birocraţia se autoreproduce şi nu are limite.  În organigrama fiecărei instituţii centrale se află şi un acar Păun...  Problema e că autorităţile nu au autoritate!  Dacă tăceai, filosof rămâneai… și te mai pricopseai și cu ceva aur, conform proverbului...  Omenirea este condusă de două surori gemene: Făţărnicia și Ipocrizia.  Nu poţi să dormi mâncând și nici să mănânci dormind.  Consumul excesiv de avere și putere dăunează grav sănătăţii.  După cum trăiești, arăţi cum vrei să mori…  Vând gaguri; serios! CP 39-39.  Noua Societate a Femeilor Pensionare caută în Bucu-reşti şi în provincie militari la sfârşitul carierei sau în rezervă pentru situaţie de viitor.  Miel blând caut două oi pentru supt.  Cal de dar caut specialist stomatolog.  Găină moţată pierdut ou cuibar de zi.  Frate, frate, dar informaţia e pe bani !  Era un măgar între oi, care nu făcea nici o brânză…  ,,Dragi telespectatori, în continuare, pe Programul Doi puteţi urmări Programul Doi.”  Era o fiinţă foarte sociabilă: creştea câini, pisici, papagali…


292 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- La maternitate, s-a construit o rezervă specială unde urmează să se nască viitoarele mici genii, din părinţi ve-de-te TV.  Unii merg să vadă o piesă de teatru abia după ce află ce jocuri au avut loc în culise…  Uite cum facem, zise un savant către altul, eu definesc infinitul, iar dumneata nimicul.  Eu am câteva argumente ca să-i dau una-n cap! Dar şi el ar putea să aibă nişte contrargumente să-mi dea mie.  Dacă te-ai obişnuit să vânezi iepuri, nu te duce după elefanţi!  Cea mai preţioasă piatră?… Cea cu care David l-a pocnit în frunte pe Goliat.  Ultimele secunde de nisip n-au mai încăput în clep-sidră. Dar nimeni n-a băgat de seamă !  M-am născut pe 29 februarie şi îmbătrânesc din patru-n patru ani.  Probabil că sunt şi porci care se consolează cu faptul că vor fi apreciaţi la justa valoare de posteritate.  Sălbaticul nu văzuse în viaţa lui un pompier în exerciţiul funcţiunii, aşa că după ce dăduse foc casei, îl ajuta pe pompier să ţină furtunul cu apă…  Ţara arde şi baba se piaptănă. Dar fiul ei e pompier…  Au legat un drum de cozile a patru cămile pe care le-au mânat spre cele patru zări. Aşa a apărut răspântia…  De ce prima grijă a omului blând e să nu pară prost?…  Cine mai fură azi un ou e un bou!  Intervenţiile militare au dovedit că argumentul forţei rămâne destul de fragil.


293 Asociația „Florema Design” Orăștie ---------------------------------------------------------------------------------- Până când, în ţara asta, săracii vor tot da de pomană bogaţilor?!…  Pacea asta cere răzbunare!  Era un mare democrat: lupta pentru dreptul omului de a opta asupra propriei sale naşteri.  Dragostea faţă de aproapele tău este un lucru foarte frumos… până pui mâna pe un Kalaşnikov.  Cine se mai poate opune, azi, NATO?… Poate Orga-nizaţia Pacificului de Nord… Dacă ar exista…  În cele din urmă, în ceea ce priveşte conflictul din Orientul Mijlociu a fost perfectată o …neînţelegere.  Uneori, în oratorie, este foarte important cum tuşeşti.  S-a mai declanşat un război în lume: ce banalitate!…  Topmodelul se bătea cu pumnii în piept că are cei mai frumoşi sâni.  Când am văzut manechinele care defilau pe podium, m-am întrebat, oare ce vânt le-o fi adus pe-acolo ?...

 Din nefericire, nebunii din afara ospiciilor sunt mult mai periculoşi.  Pentru o natură moartă nu e nevoie de certificat de deces.  „Trăiască Cartea!”…Vedeţi?…Iese o cacofonie…  Când îţi pui mănuşi de cauciuc te poţi spăla pe mâini fără să te uzi.  Nu mai este o femeie frumoasă prin ea însăşi; este o frumuseţe la care participă echipe de specialişti şi multe accesorii.  Dacă începe să-ţi vorbească propria conştiinţă nu-i spune că nu este trecută pe lista de audienţe.


294 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Când nu ştii să minţi, pare că spui adevărul.  Un hoţ trebuie mai întâi să calce în vârful picioarelor şi apoi să fugă de-i sfârâie călcâiele.  Diferenţa dintre o persoană tânără şi una cu aspect tineresc este aidoma aceleia dintre dinţi şi proteza dentară.  Bolile cele mai periculoase sunt cele mortale, netratate la timp.  Există o singură cale să dobândeşti fericirea pe acest pământ: să ai o conştiinţă sau să n-ai deloc.

OPINIA MEA DESPRE CE SE VA ÎNTÂMPLA DUPĂ 21.12.2012.  Toţi oamenii vor fi mai buni. Fiind mai buni, va canibalismul.

prolifera

 Polii magnetici se vor inversa. Apoi, Estul va deveni Vest şi Soarele va răsări la Apus.  Va trebui să dăm ceasurile cu 24 de ore înainte sau înapoi.  Internetul va deveni Telepat-Net. Încet, încet va dispă-rea şi el...  Triunghiul geometric va deveni oval.  La Imobiliare se vor da anunţuri cumpărări-închireri caverne, grote sau peşteri.  Oricine va putea să achiziţioneze un aparat de tipul„perpetuum mobile”.

 Qvadratura cercului va fi subiect de examen la liceu.  Vor dispărea banii şi nimeni nu-i va mai găsi... (Pensionarii vor ieşi în stradă. Va fi o singură stradă.)


295 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Ziua va avea 0 (zero) ore. Noaptea va dispărea.  ADN-ul se va modifica. Dacă va mai avea la cine...  Nu vor mai exista boli. Vom muri sănătoşi!  Visele vor deveni realitate şi invers.  Vor dispărea întreprinderile mici şi mijlocii - (IMM). Totul va fi la o scară mult mai mare!

 99 % din oameni vor fi şomeri şi 1% vor fi conducători, pe diverse trepte ierarhice: împăraţi, regi, preşepreşedinţi, premieri, miniştri etc. Conducătorii nu vor mai avea subalterni.

 Creierele se vor mări, în medie, cu 40 % până în 2015, iar craniile se vor micşora cu 20 % -datorită modificării ADN-ului...  Vor apărea noi semne de circulaţie, cu direcţiile „ÎN SUS” şi „ÎN JOS”.  Fondul Monetar International (FMI) îşi va face monetarul, iar Banca Mondială se va transfera în Central Park din New York, alături de alte bănci.  Femeile vor naşte mai des la 7 luni decât la 9, pentru a repopula mai repede Pământul.  Insectele se vor organiza în milioane de stupuri parlamentare şi vor da noi legi prin care vor controla activitatea terestră şi aeriană. Activitatea subacvatică va fi controlată prin Camera Deputaţilor Delfini, Senatul Rechinilor şi Cupola Balenelor.  În momentul în care Terra (Pământul) va intra în Centura Fotonică, toţi oamenii vor fi fotografiaţi şi amprentaţi instantaneu, acolo unde-i va surprinde momentul. Toate datele vor fi incluse în Marea Arhivă Planetară, urmând ca viaţa fiecăruia să fie evaluată pentru accesul în a 4-a şi a 5-a dimensiune.


296 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Umanismul, pacea, prietenia, libertatea şi egalitatea vor fi noţiuni explicate pe larg în dicţionare, broşuri şi prin mass...(?) media, pentru a nu se pierde cu totul sensul lor iniţial.  Medicii şi farmaciştii vor fi reeducaţi în centre şi clinici speciale de reabilitare.  Bancherii vor fi detaşaţi în cele mai nepopulate zone.  Marile spirite ale istoriei omenirii sunt deja pe lista de aşteptare pentru reîncarnare în trupurile celor care vor reuşi să supravieţuiască în 2013. De aceea, să nu vă miraţi dacă o fetiţă de 6 anişori va recita pe de rost capitole din Divina Comedie - în limba latină - sau un băieţel de 7 anişori va da foc Romei...  În 2013, oamenii de ştiinţă (majoritatea) se vor împărţi în trei mari tabere, fiecare susţinând că: 2013 să devină anul 0; să devină anul 1; să rămână anul 2013.  Limbajul în forma verbală sau gesticulară va suferi mari transformări. În primul rând, va suferi... Până să apuci să vorbeşti, gândul va porni ca un fulger-telepatic spre receptor. Acesta va fi pur şi simplu trăsnit de fluxul bionic de memorie primit instantaneu şi descifrat ulterior de creierul său neobişnuit cu asemenea... minuni. Încercând să exprime acest lucru în cuvinte , receptorul se va transforma în transmiţător telepatic şi va fi, la rândul său, înţeles instantaneu de primul transmiţător. Astfel formaţi, partenerii de telepatie vor face schimb de gânduri 10-15 minute, până la epuizarea tuturor subiectelor de interes comun.  Un grup minoritar va propune soluţia 1, 2, 3 etc „după” şi 1, 2, 3 etc- „înainte”. Astfel, 2012 va fi anul 0 şi nu mai e cazul să vorbim despre el.

OPINIA MEA PUBLICĂ (II) Motto: „A face e uşor, greu e de început.” (Proverb persan)


297 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Câtă speranţă, atâta durere.

 Şi tiranii pot fi ospitalieri.

 Dacă zidurile au urechi, atunci ce să mai vorbim de uşi sau de ferestre!...

 La vot, devenim brusc amnezici.  Dacă un ministru e foarte bogat, el nu mai e ministru, e bogat.  Uneori, prea multă lene surmenează şi prea multă distracţie plictiseşte.  La sfârşitul vârstei a treia, nu te mai pregăti şi pentru a patra.

 Fără curaj, patriotismul e o vorbă goală.

 Cutare are talent? Vezi cine zice...  În box şi în politică e foarte importantă eschiva.  Între persoanele sus-puse şi om există o verigă lipsă.  În tabloide găseşti tot ce n-ai nevoie să afli.  De la martiri la călăi, totul trece prin ferma credinţă religioasă.  E foarte greu, dacă nu imposibil să obligi pe cineva să te iubească.  L-am învăţat să tragă cu arcul, şi am devenit ţinta lui.  Scopul cărţilor a devenit , pentru mulţi, unul decorativ.


298 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Învaţă să slujeşti, dacă vrei să stăpâneşti.  Nimeni nu venerează fără să spere ceva.  Oda e o minciună în versuri.

 Se spune că dragostea trece prin stomac. E adevărat. În sensul că trece...  Folosul tău este filonul de aur din masa de steril a cunoaşterii.  Până să apară primii oameni, sufletele au bântuit bezmetice pe Pământ zeci de milioane de ani...  La bătrâneţe, toţi regretăm ceva.  A nu fi implică a fi, dar şi a fi implică a nu fi.  Mereu sunt pus să aleg. Dar eu nu am preferinţe!  Puţine figuri, mulţi figuranţi.  Reformă: unii sparg geamul şi alţii lipesc cioburile...  Ospătarii ştiu multe... Mai puţin operaţia adunării...  Politeţe: doi somnambuli care se salută când se stradă.

întâl-nesc pe

 Tot ungem rotiţele, în loc să le înlocuim.  Pictase o natură moartă atât de realist, încât a obţinut şi un certificat de deces.  Dacă nu ai darul convingerii, ia-ţi un pistol!  De la părere la idee este cale lungă.  Dacă n-am creier, n-am nici dureri de cap, îşi spunea o păpuşă.


299 Asociația „Florema Design” Orăștie ---------------------------------------------------------------------------------- Omul leneş e cel care nici măcar nu se preface că munceşte.  Mai bine să te uite decât să te omită.  Dacă cacofonia poate fi evitată, fă-o!  În spatele unor aparenţe stau alte aparenţe.  Poţi învăţa din greşeli, dar e mai bine să mergi la şcoală.  Sunt multilateral: una spun şi alta fac.  Când toţi avem un lucru, acesta nu mai e la modă.  Prezenţa de spirit e o mare chiulangioaică.  Adevăraţii bătrâni rămân tineri.  Orice bogataș zice că-i nevinovat...  Unii au defecte atât de mari încât devin vanitoşi.  De ce este nevoie de o publicitate agresivă ca să fiu convins că un produs e bun şi ieftin?!...  Tot încercând să te uit, te păstrez în minte.  Există şi maratonişti ai sinuciderii. Prin felul în care trăiesc.  Cel mai rău e să-ţi prisosească sărăcia.  Toti patrioţii duşmănesc pe cineva.  Nimeni nu ne poate amăgi mai mult decât noi înşine.  După legile războiului, toate fărădelegile sunt pedepsite doar dacă sunt comise de inamici.  De câtva timp e la modă nesimţirea şi se pare că nu e deloc o modă trecătoare.  Disperarea moare ultima.


300 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

 Dragostea ţine atât timp cât îţi poţi închipui că iubeşti.  O femeie tânără şi frumoasă nu pune mare preţ pe prietenia unui bărbat tânăr şi frumos.  Era atât de bolnav încât consuma mai multe pastile decât orice altceva.  De cele mai multe ori, în relaţia Stat - cetăţeni, ceea ce e legal nu e nici moral, nici legitim.  Trăim cu iluzia că suntem liberi, având totuşi un senti-ment acut că nu suntem cu adevărat liberi.  Când îţi uiţi limba maternă eşti, într-un fel, orfan de mamă.  Dacă te plângi doar ca să fii compătimit, mai bine renunţă!  În zilele noastre, nenorocirile călătoresc în grupuri din ce în ce mai numeroase.  Puţini ştiu să iubească. Toţi ştim să urâm.  Virusul prostiei este pandemic.  Un singur baron local e deja o clică.  O bogăţie discretă seamănă a sărăcie.  Bogaţii îşi ascund averea, săracii, sărăcia.  Timpul e o senzaţie. Timpul e un sentimental.  Sărac şi cinstit, proastă meserie!  Oamenii ar putea fi egali dacă ar fi egalitate de şanse la furt.  Foarte puţini din noii îmbogăţiţi ai perioadei de tranziţie ştiu să înfrunte cu succes prosperitatea.


301 Asociația „Florema Design” Orăștie ---------------------------------------------------------------------------------- Prietenii sunt rari. Dovezile de prietenie şi mai rare.  Poţi comite şi imprudenţe. Dar cu prudenţă...  Sunt de ajuns câteva minute pentru a deveni un erou. Apoi, îţi dai seama că viaţa de erou durează tot atât...  Eu ştiu că am talent. Ceilalţi nu ştiu.  Reformarea Parlamentului: curăţenie, nu curăţare!  Încă dis-de-dimineaţă, mi-am dat seama că va fi o zi pierdută.  Dacă mor, treaba lor...  Nu cumva o impostoare a luat locul Democraţiei?...  Suntem un popor de oameni ospitalieri. Şi ranchiunoşi.  Poţi deveni erou, din nepăsare.  Pot ierta doar un prieten.  Ne plângem când avem de lucru, ne plângem când nu avem de lucru...  Când dobândeşti gloria, vei plăti şi dobânda...  Întotdeauna, Puterea şi-a depăşit drepturile.  Puterea e bună în sine şi pentru sine.  Ne-a pierit entuziasmul, dar mai facem, totuşi, puţină gălăgie…  E greu să te consolezi singur, dar şi mai greu, alţii.  Când spui că îţi faci doar datoria, e clar că nu-ţi place ce faci.  Când cauţi binele, ai grijă să nu găseşti răul.  Vă rog să raportaţi cinstea la tentaţie...  Statul înseamnă impozite cât se poate de mari.


302 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Pierdut respect şi încredere faţă de guvernări. Le declar nule.  Creşterea în grad sau în funcţie aduce cu sine şi creş-terea tupeului.  Tot ce e comod circulă mai repede.  Nimeni nu ştie ce trebuie să se întâmple, dar sigur se va întâmpla ceva.  Puterea e cu intenţiile, opoziţia cu indignarea, dar de făcut nu se face nimic din ce este necesar.  Dacă aş pune la suflet tot ce spun alţii despre mine, cred că m-aş sinucide.  Am preţuit valoarea sfatului tău: 1 ban.  Fiecare înţelepciune, la timpul ei.  Când munceşti din greu, gândeşte-te bine cine se îmbogăţeşte...  Viitorul e chestia aia care amână prezentul.  Cum ar fi să expună un preot, de la amvon, „Teoria Relativităţii” a lui Albert Einstein?...  Toată lumea ia hotărâri. Contează doar nivelul.  În acest ritm trepidant de viaţă, prieteniile durează câteva zile, în funcţie de interesele fiecăruia.  Se pare că nu ne mai ajunge timpul... În curând, mâine va fi deja azi.  „Ce mai faci?” e prieten cu „Bine”.  Două mari pietre de moară macină în gol Speranţa.  Azi, Bilanţul Contabil e rege.


303 Asociația „Florema Design” Orăștie ---------------------------------------------------------------------------------- Noua Ordine Mondială înseamnă globalizarea utilului.  În faţa Interesului, Adevărul e un mic copil.  După ce m-a muşcat, câinele a avut remuşcări.  Nu protestează- cârâie, nu revendică- întind mâna...  Am un câine pe care îl cheamă Euro. El este cel mai bun prieten al meu.  După ce săracii cu duhul vor moşteni Pământul, îl vor unor şmecheri cu bani.

vinde

 Se spune că şi bogaţii plâng. În orice caz, nu plâng de grija săracilor.  „Stelele care cad, nu pier”... Intră în sistemele de Comerţ, Finanţe-Bănci şi de Asigurări.  Cred cu tărie că nu pot să spun tot ceea ce cred.  Dacă am fi curioşi doar în ceea ce ne-ar fi de vreun folos, ziarele de scandal ar da faliment.  Angajatorii cer măriri de efort şi oferă minim de răsplată. Rezultatul? O mulţime de salariaţi mediocrii!  În locul salariaţilor mediocrii, sunt angajaţi salariaţi submediocrii.  Bogăţia oamenilor se bazează pe sărăcirea Pământului.  Gunoaiele au ajuns munţi, şi munţii- gunoaie.  Dacă înlocuim religiile cu ideologii, n-am realizat nicio schimbare. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.  M-am săturat de această schizofrenie a simţurilor: una aud şi alta văd.  Altruismul este o formă degenerată de egoism.


304 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Viaţa e OK, traiul e mai greu!  Politica şi morala nu fac o casă bună împreună.  Dacă nimic nu durează o veşnicie, ce este veşnicia?...  Dacă totul e ceva, ce este nimicul?  Abia după ce avem certitudini începem să ne îndoim.  Orice amintire se poate înfrumuseţa cu un simplu dacă.  Pe beţivi nu-i îmbată parfumul florilor.  La cămaşa de forţă nu pui papion!  Nu-i aşa că atunci când zburăm cu avionul, ne simţim mai aproape de Dumnezeu?...  Pe zi ce trece văd tot mai mulţi somnambuli pe străzi. Unii, vorbesc la telefonul mobil...  E mai bine să nu ştiţi ce poate face autopsia din om!  Multe generaţii au crescut cu aceleaşi idei fixe.  Foste generaţii de aur, s-au încovoiat sub vremi, cu medaliile sportive atârnate de gât.  Linguşitorii trăiesc în simbioză cu oamenii ambiţioşi.  Când nu mai poţi să refuzi, eşti terminat!  E bine să-ţi baţi capul... dar nu cu pietre!  Sunt mulţumit că măcar visele mele de peste noapte constrângeri...  Mi-e şef, dar nu superior!  Dacă nu crezi în norocul tău ce-ţi mai pasă de al altora?

nu au


305 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Până şi în cimitire totul e de faţadă!  Frate, frate, dar informaţia e pe bani!  În faţa securii, sălciile devin plângătoare.  Dacă omul ar fi minunat, aş putea să cred în minuni.  Când ai mulţi bani- şi nimic altceva- eşti un om... sărac.  E bine să trăieşti mult, dar în prima parte a vieţii!  Noile adevăruri devin, cu timpul, vechile erori.  Nici cea mai adâncă solitudine nu aduce cu sine pacea interioară.  Totul se judecă după aparenţe.  Sita e altruistă.  Când un lucru pare uşor de făcut, e greu de realizat.  Între cel Bun şi cel Mare, oamenii îl aleg pe cel Mare, deşi Mare nu înseamnă Bun.  Azi, nu mai e la modă să ai serviciu...  A fost odată ca niciodată, pe vremea când Pământul era plat...  Vă spun eu: în viaţă doar un singur lucru contează! Nu mă întrebaţi care, că nu ştiu…  Voi da seamă şi pentru faptele pe care nu le voi comite niciodată!  Unii se consideră gânditori, citându-i pe alţii...

 Pe vremea lui Diogene, existau butoaie cât casa?... Pare-mi-se că nu...  Ce-a fost mai întâi: povestea sau povestitorul?


306 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

 Da, ţigările calmează. Cu 5-7 ani mai devreme...  Nimic nu apropie atât de mult ca nişte duşmani comuni.  Dacă vrei să privezi duşmanul de umorul său, împăr-tăşeşte-i din bucuria ta.  Accesul spre inima femeilor este deschis prin intro-ducerea PINului .  De multe ori, tot înlăturând piedicile din drum, uităm pentru ce am pornit.  La talk-show-urile TV vezi ce complicat e să fii simplu.  Chiar dacă nu e prea rafinat, un compliment agasează mai puţin decât o ironie fină.  Am reîntâlnit, cu nostalgie, un om dintr-o bucată apar-ţinând celui care a fost odinioară.  Scăriţa, nicovala şi ciocănelul sunt şi azi arme indis-pensabile marilor trăgători cu urechea...  Există un sens chiar şi în ceea ce n-are niciun sens.  Pentru cei mulţi, viaţa nu are „alte glasuri, alte încă-peri...”  Mă simt bine în sufletul meu, dar şi el în mine!  Norocoşii primesc viaţa... la cheie.  Suferea de polemică intestinală.

 La noi în casă eu sunt vioara întâi. Nevastă-mea e doar arcuşul.  Nevastă-mea îmi spune că n-am decât un singur defect: nimic din ceea ce fac nu e bine.


307 Asociația „Florema Design” Orăștie ---------------------------------------------------------------------------------- Când eşti prea grăbit, te-mpiedici şi pe drumul neted.  Mulţi cred că înaintează în vârstă. Aş, dau înapoi...

 Tensiunea-i una, nervozitatea-i alta.

 Ocupaţia copiilor de bani gata constă în pierderea tim-pului şi evitarea oricărui efort.

 Cei care privesc sau analizează cu indiferenţă mizeria în care se zbat cei săraci sunt cei mai mizerabili.  Nu contează cine are dreptate, contează cine-i şefu‟!  Până la urmă, multă cultură înseamnă multă durere.  Dacă ne-am putea controla contradicţiile...  Îmi plac artiştii, dar mai de la distanţă.  Cele mai mari prostii sunt cel mai uşor de asimilat şi cel mai greu de combătut.

 De ce acceptăm onoruri de la oameni pe care-i dispreţuim?...

 Să nu ne ascundem, istoria omenirii e sinistră, iar viitorul, sumbru.

 Progres: un lucru util-azi, devine inutil-mâine.

 Aţi observat cât de mulţi sunt cei care ameninţă fără să aibă nicio putere?...

 Legea forţei bate forţa Legii.


308 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Activiştii societăţii civile sunt morali pe socoteala altora.

 Sunt oameni nedreptăţiţi care nedreptăţesc pe alţii şi aşa mai departe, formând ceea ce numim societate.  V-aţi gândit vreodată cât de inventivi sunt cei din jur în a vă lua banii?...

 Întâlnesc tot mai mulţi oameni care nu-şi mai amintesc nici măcar prezentul.  Nu pot să cred ce cred alţii şi vor să cred şi eu.

 În numele adevărului se spun multe minciuni.

 Violenţa domestică e la fel de violentă ca violenţa sălbatică.  În prăvălie erau zeci de colivii. Cea mai mare colivie era chiar prăvălia.

 Într-o prăvălie erau mai multe colivii. Dar nicio pasăre.  Pentru peşti - acvarii; pentru păsări - colivii; pentru animale - cuşti; pentru oameni - case. 

Nu suntem invidioşi pe nedreptăţile suferite de alţii.

 Din lupta cu bătrâneţea ieşim întotdeauna învinşi.  Credem în ce dorim şi vrem.  Un singur lucru e cert - toate trec.  De cele mai multe ori, de ce are explicaţia... de ce nu.  Atenţie! Începem să ne deprindem cu răul.


309 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

 Cine a făcut privatizarea economiei româneşti, rău şi urât a mai făcut-o!  Ce-i mai greu? Să spui adevărul sau să auzi adevărul?  Faţă de structurile de tip mafiot, nicio altă structură organizatorică nu funcţionează mai eficient.  Nu poţi fi tiran fără riscuri… şi nici hoţ!

 Când apreciaţi pe cineva, urmăriţi traseul vorbă, faptă şi răsplată.

 Esenţa jurnalismului: „Savoir-faire, faire-savoir.”

 Guvernanţii vor să ne mulţumim cu ceea ce nu avem.

 De cele mai multe ori, adulăm trecutul.  Religia pedepseşte păcatul, justiţia sancţionează ambele slujind Puterea...

infrac-ţiunea,

 Singura iertare pe bune este graţierea.  Dacă vreţi să înţelegeţi jocul actorilor, urmăriţi cu aten-ţie jocul copiilor.(De ex. De-a mama şi de-a tata...)  Dacă nu amâni azi, mâine va fi prea târziu!  E foarte posibil să-mi iasă vorbe fără să zic nimic.  La nivel înalt-politică ori afaceri- Justiţia e o biată fată în casă...  Când te plângi că n-ai bani, înseamnă că speri să mai trăieşti şi mâine.


310 Florilegiu – proză scurtă – ---------------------------------------------------------------------------------- Avenit acasă mama, cu o pâine, cartofi şi ceapă şi a rostit solemn: ,, Habemus papam” !

 Creierul este organul care ne ajută să înţelegem şi să definim ...creierul.  Pentru sănătatea dvs. , NU vizionaţi divertismente TV mai mult de 30 de minute pe zi.  Prieteni pot fi de trei feluri: -de lunch ( la orice oră); -de grătar (barbeque) – în week-end; -de felicitat -la ocazii: aniversare, onomastică, Paşte, Crăciun, Anul Nou etc.  Prietenia este expresia sentimentală avantajoase pe care le ai cu cineva

a

intereselor

reciproc


311 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


312 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Dan Orghici Acesta zic eu că sunt Mă numesc Gheorghe Constantin Orghici. Nume destul de lung pentru un om ce măsoară doar 1,65 m. (În copilărie cineva s-a gândit să-l scurteze, aşa că toţi din jurul meu au început să mă strige: Dan. Concluzia este firească. Dacă mă întrebaţi, vă răspund sigur că mă numesc Dan Orghici). Născut în Orăştie (un oraş, aşa cum zicea cineva „100% provincial”, oraşul Paliei, al lui Vlaicu, iar acum oraşul meu, al nostru, al tuturor celor ce locuim într-însul, mâine – oraşul celor ce vor veni), pe o stradă cu nume ce aminteşte de pionieratul aviaţiei: Aurel Vlaicu, la numărul 1. Venit-am pe lume în anul 1965 în luna lui august. Îmi place să cred că a fost ziuă când am venit să văd pentru prima dată lumea, noaptea este cam noapte pentru un biet copil. Scriu de multă vreme, dar cel mai fidel cititor al meu a fost focul; am ars tot ce am scris, până anul trecut (2005). Atunci, o prietenă m-a încurajat nu numai să rescriu, dar şi să public. De aici, colaborarea cu revista „Visul” din Orăştie şi mai apoi, strângând ce scrisesem (fiind şi monden), am publicat o carte pe numele ei „Vise (ne)însemnate”, sub acelaşi nume, Dan Orghici, apărută la editura EMMA din localitate. Să nu fiu înţeles greşit, nu scriu doar pentru a-mi ocupa timpul sau pentru beneficii materiale, dimpotrivă, scriu pentru că am ceva de spus. Din punct de vedere material, nu ştiu câţi câştigă doar din cultură. Scriu pentru că aşa simt. Sunt un suflet ce vrea să zboare, îmi plac zilele cu soare. Îmi trăiesc viaţa cum pot, aş scrie, dar burta nu vrea să se sature cu literatură. Sunt pragmatic dar


313 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------totodată sunt şi un visător. Iubesc frumosul, admir ce este de admirat, dar nu mă închin decât în faţa lui Dumnezeu. Când tăcere se aude, în liniştea din interior, nu îmi place să o sparg cu ciocanul. Nu trec pe roşu la semafor, nu trag în pianistul ce nu-şi interpretează opera, nu mor din cauza mucegaiului, ascult ce altul spune, chiar de nu-i dau dreptate. Fiind scund compensez asta cu glasu-mi ce se face auzit atunci când sunt călcat pe bătături şi asta se întâmplă cam foarte uşor. Dan Orghici (adică eu cu numele-mi prescurtat) este jurnalist, redactor al revistei „Repere culturale” şi al ziarului „Expresul de Orăştie”. Drum de piatră

Piatră, piatră-nsetată de apă, piatră de râu aruncată de furiile naturii în drum. Durere de piatră-nsetată, sete de apă. Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil. O dată în an firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, pietre de apă însetate, ce vor sta căruţaşilor în drum. Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum. Cale pe care trece încet o vacă mergând la păscut, apoi alene vine un car cu trei boi, doi ce trag şi unu ce merge biped înaintea lor. Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire ce redă la urma urmei tot praful din drum. Iubire ce doare căci fracturile dor, iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră. Piatră, piatră-nsetată de apă, iubire, durere, rupere, praf în drum.

Zumzet de tristeţe Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost clipa în care te strângem în braţe, dor nebun după absolut. Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mână-n mână, doar eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi, ce parcă…plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe margini de râu.


314 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------De uliţa cu tină, în care parcă picioarele se afundă, intrând parcă în străfund de pământ, pe care-l străbăteam desculţ, doar în vis - cum altfel, doar de strajă la uşă sta bunica. Mi-e dor de tine, tinereţe, zile demult petrecute, ani în care ne ţinem de mână eu şi cu tine, vis plăpând de altă lume. Mă dor, de dorul anilor trecuţi. Tare mi-e dor, durere, de toate zile trecute, de glasul moşului, ce drept dojană avea doar două cuvinte : „şezi prunc”. Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu‟ fost-a lângă noi. De multe ori mă-ntreb, unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată. Mă-ntreb, unde se duc? Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc? Nuanţă, poate de trecere, pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă, orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti?! Se duc? Nu clipa pleacă. Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţii din faţă. Şi parcă-n zare, un zumzet trist de păsări ce pleacă, se aude. Călătoare păsărele ce duc cu ele alte anotimpuri ce n-or mai veni. Şi tot mai tare-mi este dor de toamna ce s-a dus, de urma paşilor mei pe nisipul fierbinte al vieţii. Nu, nu regret, dar îmi e dor de ce puteam să fac şi nu am făcut, îmi este dor-durere de câte am făcut şi nu trebuiau făcute. De ziua în care am auzit prima dată glasul tău, ca mai apoi să nu-l mai pot uita. Mi-e dor! Vârtos îmi este dor de tot ce-a fost şi nu-i mai. De „dragostea din tei”. De chipul tatei ce-n mine nu s-a stins, de cei ce fost-au printre noi, mai ieri. Mi-e dor… amarnic de dor!!! Mă dor de cât îmi este de dor. Mă tulbură durerea dorului de cei ce nu-s, de cei ce însoritau răsăritul meu în viaţă. Dar…s-au dus, dusu-or la fel clipelor ce nu se mai regăsesc în amintirea nimănui şi nu sunt pierdute, deoarece ele au fost trăite de cineva. Dar altcineva nu mai doreşte să şi le amintească.


315 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Clipă îndoită, până aproape de frângere, dar nu ruptă. Clipă ce parcă-i trasă să se lungească, de gumă clipă. Acea clipită ce parcă ai dori să o trăieşti o veşnicie. Nu, nu clipa pleacă, plecăm doar noi. Murim, iar moartea este de fapt acea stare de care noi oamenii râdem cel mai puţin; ne este frică de necunoscutul pe care nu dorim să-l distingem. Puţini umorişti au scris glume morbide, dar şi mai puţini au râs la auzul lor. Timpul trece şi nu întristează prin trecerea lui. Chiar ne dorim uneori să treacă mai repede El doar defineşte, dând stărilor defapt valoarea. Trăire sau mai bine, sălăşuire vremelnică în încercarea (nereuşită până acum) de a deveni nemuritori fizic, trântă inegală cu divinitatea. Este ca şi cum ai face din materie ceva, un acel ceva util şi ai observa că-i prea târzie zămislirea mâinilor tale. Utilitatea obiectului a devenit inutilă. Căpeneag după ploaie! Cum de sau de ce? Păi vezi tu: „trecută clipită”! Şi vezi, tot tu sau altul, atât de tare mi-e dor de oameni. Şi cumplit de tare, toate, mă dor. Te salut clipă de dor al durerii ce vine, cu bine timp trecut ce mi-ai fost dat să te trăiesc!

Şi parcă nu… Diferită? Este oare vreo diferenţă între ziua de astăzi, pe care va fi să o parcurg şi acea zi de ieri, pe care tocmai am încheiato, să fie doar diferenţă de o noapte? Sunt oare tot eu cel ce trăieşte azi, a trăit ieri şi poate va mai trăi şi mâine, de cumva va mai fi o altă (diferenţă de o noapte) zi, „un alt mâine”? Oare de unde acel sentiment de retrăire a unor stări? Până unde şi de ce acel deja-vu? Mă confrunt în dimineaţa aceasta cu un cap gol. Asta nu că nu aş avea pălărie, am şi la ce-mi foloseşte, dacă acel loc pe care trebuia să-l ocupe pălăria nu are niciun rol (poate doar de decor) în confruntarea mea cu o nouă zi. Darul imens al vieţii, ziua de astăzi, ce poate deveni zi de mâine, ori poate nu. Intens trăită clipă de lungă durată, ce-mi pare o retrăire sau poate doar pare, nu mai ştiu nici eu. Mi-e capul gol, nu mai am pierdutele cuvinte în care să-mi exprim găsitele idei. Arid câmp, în care nicio sămânţă nu poate răsări. Stări albastre amestecate cu


316 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------roşul intens al firii. De pictor aş fi, aş pune pe pânză doar nuanţe amestecate de mov şi gri. Şi parcă nu… Acel „nu” ce-mi strigă la poarta sufletului: „eşti om şi de om eşti, te luptă”. Cu c…e cu cin…e? Cu toate netrăitele trăiri ce-mi vor face capul să gândească, la viaţa mai grea decât a mea sau a ta, a celor dimprejur. Ziua ce-ncepe (diferenţă de o noapte) pare omogen amestec de toate. Mixură din ou, de gând bun, bine frecat cu uleiul realităţilor şi niţel muştar iute din concretul zilei ce-şi arată zorii (citeşte dinţii) dau maioneza, acel liant eterogen ce uneşte faptele cu vorbele şi care luate apoi şi digerate (mestecate încet, unindu-le cu sos de limbă ascuţită din negru cer de gură) dăruiesc amintirilor sare şi piper. Şi încă ce ţineri aminte! Zbori inimă din pieptul năvalnicilor foste trăiri! Ce am, parcă nu pot a gândi din cauza rigidităţii, deoarece mintea-mi nu poate descompune amânarea involuntară a înţelegerii, nu acceptă acea stare de plantă. Legumelor le stă bine, frumos asezonate în salate şi ciorbe, omului îi este dat să gândească. Factor mintal nu există la plante şi în locuri unde regulile sunt dure, nu pot să zbor în cuburi de gheaţă. E ca şi cum ai cere unei păsări să zboare după ce i-ai smuls penele de la aripi; nu, ziua de azi nu începe de mâine; nu vreau ca totul să fie doar diferenţă de o noapte. Nu am de gând să termin verde prin fotosinteză, am rădăcini spirituale, nu statice, mai bine golul din mine decât inerţia memoriei colective a pădurii. Duritatea pomului nu este egală cu maleabilitatea minţii, numai în poveşti găseşti pomi vorbitori. În memoria colectivă, imaginaţia, poveştile accentuate de timp, devin realităţi, uneori realităţi ce-n mintea unora sunt mai existente, mai intens trăite, decât adevăratele fapte, povestea, mitul, devenit adevăr. Astfel strângem la piept cămaşa, neîntrezărind măcar dincolo de material omul, fiinţa ce poate purta cămaşa. Vai mie, cotidiene trăiri, nevoile personale devenind ceva greu de înţeles, insul, omul, persoana, nefiind altceva decât un număr în totul comun. Această din urmă realitate fiind pentru cei ce nu o percep altfel decât o minciună, reeditând povestea oului şi a găinii. Astfel cum pot să gândesc, de nu cu golul din mine? Sunt cine sunt şi asta datorită mie, nu datorită imaginii reflectate în oglinda imaginaţiei, ci sunt datorită imaginii mele reflectate în viziunea reală a tuturor. Restabilind rolul lui şi... Acest scurt cuvânt care nu intervine decât atunci când uneşte, dând frazei maleabilitatea explicită.


317 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Şi parcă nu…şi parcă da. Da, eu sunt eu şi tu...a da, tu eşti tu şi fiecare avem rolul nostru în comedia vieţii (tragi-comedie), cu toate negânditele fapte, sau prea gânditele idei ce zac undeva în „fiocul de la coastănul bunicii”. Totalităţi de tonalităţi incluse în marea simfonie universală. Culoare eu, culoare tu. Culori unit despărţite, ce dau pânzei reverberaţii, marea pânză ce secundă de secundă, minut de minut îşi schimbă reprezentarea. Oare ce pictor poate surprinde toate tonalităţile trăirilor, fiorul cotidian, instabila lume ce se învârte şi pe care noi nu o simţim? Şi parcă nu. „Eu” fără „tu” nu există şi nici „tu” fără „eu”. Gol cap cu fără gând.

Potop de ierni ce vor veni Este iarăşi iarnă? De unde ştii? Cum a venit? Uimit gândeam în astă noapte auzind cântecul lemnului ce arde în soba-mi. Frigul ce răzbate de la geamul deschis, amintirea zilelor trecute când măturam zăpada şi lemnele ce ard cu jucăuşe flăcări mi-au reamintit. Iarnă-i iar. Îmi vin în minte nişte strofe, le tot repet făr‟ de sfârşit, focul îmi ţine un altfel de ison, ce blând dă potrivirea colindului modern. Cum de venit-a iarăşi iarna? (Mă mir de parcă aş trăi la Ecuator.) Parcă prea repede venit-a, nu sunt pregătit să mai îmbătrânesc. Aş pune-o stavilă în cale-i, opri-o-aş dar n-am putere, (s-ar bucura guvernanţii şi cei de la primării că nu ar mai avea ce-i prinde nepregătiţi) mă resemnez şi îmi cer dreptul unei colinzi „hai leru-i ler”. Deschisă-i uşa sobei şi vin printr-ânsa tot felul de mirosuri, a brad uscat ce arde-n a răşinilor cântare, a carpen umed ce sâsâie uşor, un cor de trosnete melodic suprapuse ce-n flăcări jucăuşe auzu-mi încântă. E iarnă şi totul în natură-i parcă resemnat; se hibernează. Dorire în sine adormit ne-nţeles, trezire în spirit? O altfel de stare au toate şi toate stau tăcut, parcă aşteaptă îmbătrânirea renaşterii în sine. Un altfel de simţăt au toate, aştept tăcut de altceva ce-nlăuntru de suflet vine. Înţelepciune câştigată o dată un iarna ce-n mine cântă colindul ce zboară cu aripe de neauă, trezind acel fior ce tainic deşteaptă acel simţ ce mă face să zbor. Stare de libertate interioară, uşurarea minţii ce-n loc de braţe lasă să crească aripi îmbrăcate în fulgi diafani, albi, mari,


318 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------pufoşi numai buni de zbor uşoor spre alte lumi. Acum zău nu-mi pare rău că am mai înţelepţit. Trandafir alb primit în dar, cu drag dăruit. Un proverb turcesc spune: „Omul este mai tare decât fierul, mai puternic decât piatra şi mai fragil decât trandafirul”. Iar această floare frumoasă nu are parcă farmec fără spini, spini-ţurţuri din iarna ce-nalţă şi…ger ce îngheaţă înălţând. Se sparge în cioburi de ziuă noaptea, răcoarea mă duce la geam. Cad din zboru-mi visare, mă lovesc uşor de jarul din sobă dând foc unei pene de omăt, revin cu mintea-mi zburlită de frig pe pământ. Mi-e rece şi totuşi atât de bine îmi este. E iarnă albă afară şi-n suflet îmi este atât de cald şi bine. Alb pur de prunc, alb imaculat ce-ncălzeşte al minusurilor acumulări dând plus, asemeni simt această nouă iarnă şi-mi vine să colind. La fel vă voiesc şi vouă, ai mei prieteni, o iarnă sărbătoare, în multele sărbători ale spiritului ce zboară lin!

Dureri neostoite De ce mă rod atât de tare durerile întrebărilor tale? Cum de arsura sufletului tău mă ustură pe mine? Care din neobosiţii viermi ai minţilor noastre îmi dă senzaţia de nelinişte spirituală? Ce bine şi cald este la tine în suflet! Ce stabilă trăire îmi dai atunci când vorbim! Dar cu toate acestea mă înspăimânt când văd micimea-mi. Îmi revin tot mai des, ca un strigăt mut, în minte cuvintele Sântului Francisc din Assisi şi anume; „Cine sunt eu şi cine eşti Tu, Doamne?!” Sunt atât de mic şi neînsemnat, iar Tu m-ai înălţat, numindu-mă alt Tău prieten. Din rob păcatului, făcutu-m-ai frate, mai mult, numitu-m-ai fiu al Tatălui Ceresc. Iar eu, da eu, în loc de slavă-ţi dau noianuri de întrebări fără răspuns. De ce Te caut acolo şi dincolo ( eşti pururi şi peste tot prezent)? De ce nu în mine Te caut? Din cauza albei zăpezi ce acoperă negrul asfalt, bătuta cale a păcatelor. Dar albul…Şi totuşi nu culoarea ce reprezintă puritatea îmi dă de furcă, ci negru, ce în loc de a se lăsa acoperit răzbate, cu stoicism. Iese la suprafaţă, dând trăirilor mele acel amalgam de surgri. Căldicel, acesta este cuvântul cu care mă tot lupt. De ce îmi tot caut locul, când Tu mi-ai pregătit un loc? De ce nu cred cu adevărat în Tine? Tu, cel ce ai spus: „ Eu sunt uşa”.


319 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------De ce lupt cu morile de vânt ale problemelor ce există? Doar Tu ai zis: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi greu împovăraţi”. De ce ziua de mâine mă frământă mai mult decât ziua de astăzi? Când tot la Tine am răspunsul; „lăsaţi zilei de mâine grija ei” Îmi fac de lucru căutându-Te acolo unde nu Îţi este locul. Ştiu că nu o să Te găsesc în război, dar fac greşeala de a spune că eşti printre beligeranţi, nu ai voit să vezi oamenii murind de foame, dar eu te caut în scuza-mi că nu am ce face pentru ei (sunt prea departe). Sunt sigur că nu-ţi plac aşa zisele crize mondiale, dar de ce nu Te-aş amesteca şi pe Tine printre potlogăriile mai marilor ăstei lumi fără de minte. Cum de nu m-ar durea lumina ce vine în sfânta noapte a Învierii? Lumină ce apoi va aprinde, una câte una, lumânările coroanei de advent, răsărindu-mi soarele ce-mi va lumina viaţa. Mă ustură cald-dulce raza din steaua cea călăuzitoare. O, tu, vreme a renaşterii, în care durerea devine bucurie şi tot se transformă într-un mod simplu de a trăi. Durerile renaşterii în suflet. Durerea ţărânii, durerea ce dă viaţă trăirilor lăuntrice. Mă iartă, Prieten Drag, nu pot cu buze-ntinate să-nalţ imnul Slavei Tale. Rogu-Te, primeşte-mi puţinul prinos de mulţumire pentru tot şi pentru toate. Tăcerea-mi mi-e ruga de-o clipă şi clipa la Tine eternitate poate fi. Să cânt cu îngerii aş vrea în noaptea bucuriei: „ Glorie in excelsis Deo!”.

Arderi degeaba Ne naştem ca o flacără. Din două bucăţi de materie, noi oamenii ne naştem din părinţi, iar focul din ciocnirea unei bucăţi de metal şi o piatră, având între ele o scoarţă de muşchi de copac uscată, pe care bunicii o mai numeau şi iască. Venit-au chibriturile la foc. La oamenii mai vechi decât chibritul, venit-a roata. Apoi a apărut bricheta cu benzină, cu gaz, având drept amnar rotiţă şi piatră. La noi oamenii, motorul cu aburi, ardere intensă (la fel musculiţei din reclamă). Urmată urgent de focul cu aprindere electronică. Moda umană schimbatu-s-a şi ea. Calculatorul cu mult mai tânăr decât quarţul, dar mai folosit. Copiii făcuţi de alţii, apoi înfiaţi. Toate acestea sunt arderi degeaba. Amnarul dă focului scânteia, omul se arde de multe ori fără fum, cei mai mulţi dintre


320 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------noi nu lasă niciun semn al trecerii lor pe pământ. Aprindere irosită sau perpetuare? Dar nu numai astea par arderi degeaba. Poţi scrie o tonă de cărţi de nu crezi nimic din ceea ce-ai scris. Poţi citi biblioteci de rămâi doar cu cititul, iar numele îţi rămâne consemnat aidoma nebunului ce dat-a foc bibliotecii din Alexandria. Poţi filozofa cât o sută de filozofi, dacă filozofia ta este strâmbă. La fel poţi înţelege toţi oamenii acestei lumi, de tu nu ştii să te faci înţeles sau tu, pe tine, nu te poţi înţelege. Minciuni poţi spune. Farse poţi face, gogomănii, oricărui om, dar toate şi după toate acestea nu rămâi decât cu ce rămăsese focul aprins într-o mână de paie. Flacăra copilăriei se naşte odată cu noi şi să nu uităm domnilor, se şi stinge la o anumită vârstă, mai devreme sau mai târziu. Depinde de noi cum vrem sau cum suntem făcuţi să vrem să ne maturizăm. Dar ea renaşte la artişti (şi nu numai), întărind fiece trăire uitată în clipa prezentă. Copilăria. Dar divin, rămâne în fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, ea dă valoare înnobilând operele de maturitate. Opere artistice sau nu, de caritate sau distructive. Fiecare îşi are opera sa. Nu putem arde cu toţii în acelaşi timp, flacăra fiecăruia se naşte atunci când găseşte loc şi timp. Aprinderi de mai devreme sau de mai târziu, de mai aproape sau mai departe. Nu poţi spune sau pune o vârstă unui începător. Totul în lume se învaţă şi nu poţi pune limită de vârstă învăţăceilor, cum la fel, de nu ai învăţa la vreme, de vrei şi ţii cu tot dinadinsul, poţi să o faci şi la maturitate, nu poţi să numeşti tânăr pe artistul începător de patruzeci de ani, ce are curajul să-şi facă public ce lui îi pare frumos, totodată plăcând şi altora. Nu cred că cel ce scrie nu este un începător în ale scrisului. Chiar dacă a publicat la zece ani sau la o sută. În artă şi în viaţă găseşti tot timpul ceva ce nu ai ştiut sau ceva nou. De aceea nu poţi da vârstă consacrării sau numi începător pe cel ce a început viaţa artistică mai târziu. Cum altfel am fi aflat de Pliniu cel Bătrân? Sau credeţi că o scrisoare trimisă de nea Ion lui nea Văsîi va fi vreodată licitată la Londra? Chiar dacă acea epistolă va fi citită peste o sută de ani, chiar dacă ea conţine multă înţelepciune.... Deci cum scriam mai înainte, nu poţi da vârstă artiştilor, deoarece sunt opere de început la optzeci de ani şi opere de maturitate la şaisprezece. Şi cum spuneam în titlul acestea, sunt arderi dar nu degeaba. Cu toate acestea, e diferenţă între o sută de


321 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------volume şi zece mii, un şlagăr sau o operă, un tempera pe o coală de hârtie la cinci ani sau volumele de artă a marilor pictori. E diferenţă şi între zonele în care te înscrii (pur geografic) deoarece e una să îţi faci apariţia la Cuca Măcăii şi alta în Bucureşti. Dar toate acestea ţi le rezolvă doar hazardul, tot el îţi poate da un loc ce poate fi chiar binemeritat. De nu mă credeţi? Luaţi un baci ce scrie poeme...cunoaşte dânsul definiţia ritmului sau a rimei? Nu cred! Cum nu îl va interesa intensitatea versului alb. Dar stai. Stai şi ascultă-l. Ascultă poemele lui şi ai să vezi cum clocoteşte pământul sub picioare, ia aminte la vântul ce bate la fel cu rimele lui, la câinii ce latră ritmat la lună. Atunci, frate al meu cu trei facultăţi, bucureştean sadea, aruncă pixul, stiloul sau pana, dă dracului cu ele sau cu unul dintre şi vino sus la munte. Revino iute, iute, la stână, în natură. Arderi degeaba? Cred oare în ele? Transpuneri de stări sufleteşti ce te fac să gândeşti de două ori înainte de a te apuca să scrii. Dar ce fac? Scriu şi vorbesc despre mine la persoana a nu ştiu câtea, de parcă ar fi vorba despre un altul. Nu de alta, dar mă uit la mine cel ce scriu şi mă gândesc la cel pe care îl vrea Uniunea Scriitorilor. Sunt un provincial ca şi mulţi alţii, asta sunt şi aţa vieţii s-ar putea să mă ducă în altă parte, dar şi acolo unde voi fi, tot eu voi rămâne. Nu sunt un tip reprezentativ, nu sunt un cineva în literatură. Dar dacă sunt reprezentat de cineva, doresc şi eu să ştiu pe ce criterii a fost ales cel ce mă reprezintă ori de au fost impuşi de U.S. Ai lor sunt iar pe unul ca mine mai nebun sau nu ştiu cum nu mă vor reprezenta. Într-adevăr sunt buni condeierii noi. Cei aleşi de U.S. dar parcă mai suntem şi alţii şi noi cei ce trăim în alte locuri şi nu ardem degeaba. Nu suntem într-adevăr brichete cu quarţ, dar nici nu scriem pe bucăţi de papirus uzate. Se poate să nu fiu nici un băţ de chibrit, dar nici nu vreau şi nici nu pot să cred că am trăit degeaba. Arderi degeaba, asta ar putea defini crezul celor de la U.S. Despre provincia mai toată. Arderi în van pot numi colocviu din „Sala oglinzilor”. Deoarece o mână de oameni, nu pot să ştie tot ce se scrie în ţara aceasta. Începători pot fi şi cei mai în vârstă, dacă scriu bine. Ori eu sau noi nu avem nici un merit deoarece nu am avut cum să scoatem mii de volume. Dar, domnilor bucureşteni plecaţi de la ţară, uitaţi că în provincie există sute de edituri mai mici, puteţi să-i întrebaţi pe editorii care de multe ori sunt şi redactorii, corectorii şi criticii de carte. Poate aşa aţi fi descoperit noi oameni care scriu, aşa cred că


322 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------ar fi fost mai echitabil şi pentru unii şi pentru alţii. Aţi fi aflat astfel că există şi alte curente artistice, nu doar acele ce sunt produse de uşile şi geamurile deschise în capitală. V-aţi fi dat seama că energia nu este doar electrică Dar ăsta este crezul meu. Păcat că unii mai cred că totul începe şi se termină cu Arderi Degeaba.

Călcând în străchinile minţii Aşezat frumos în pagină un mic anunţ îmi dă dureri de cap. Poate era doar un anunţ aşa de umplutură, un loc gol pe pagină ce trebuia să nu apară astfel dar...şi cum întotdeauna la mine intervine iremediabil dar-ul am făcut ireparabila greşeală de a-l citi. De ce? Cum? Parcă mai are rost să-mi pun acum aceste întrebări... Este un fapt consumat şi gata, l-am citit. Ce spunea articolul cu pricina am să redau pe scurt (după mine şi aşa prea lung) şi nu de alta, dar să nu sufăr singur durerilemi de cap. „Cercetătorii unei distinse universităţi din nu ştiu unde au descoperit leacul minune împotriva stresului canin”. Şi chiar că nu ştiui până atunci de stresul canin. Am mai citit de stresul stăpânilor de câini, dar de ce cel al frumoaselor şi…(aici puteţi pune ce calităţi sau dimpotrivă noncalităţi voiţi) patrupede nu mai auzisem. Aşa că apucatu-m-au durerile de cap. Socoteli ce nu intră-n tiparele „cutiuţei mele cu maimuţe”, aşa că m-am apucat de descusut problema, astfel mi-am amintit una din predici în care părintele spune că dacă stelele ar apărea o dată la o mie de ani, câţi nu ar fi aceia ce s-ar minuna de frumuseţea lor...Minunea stelelor ce strălucesc, în schimb fiind cotidiană, pe câţi îi mai încântă? Pentru câţi stelele răsar doar aşa că aşa trebuie să fie ce mare taină? La fel şi cu câinii după ce stresul macină tot ce poate în fiinţa umană, de ce nu ar face dânsul, stresul, saltul şi la patrupede, că doar câini sunt devotaţi omului aşa că…avem un stres molipsitor. Cine să mai vadă stelele ce au răsărit, doar suntem orbi la minunea cotidiană. Orbire, dar nu fizică, dimpotrivă văd dânşii foarte bine dar au orbit spiritual şi nu mai vor să vadă omul de atâţia căţei. Dar cum bine zicea cineva: „Talentul dansează, dansatoarea ţopăie”. Aşa şi cu domnii ce găsit-au câini stresaţi; ei ţopăie pe banii cuiva şi de ai plătit, vrei să şi vezi pestacol (deoarece spectacolul îl dau talentele). Că doar de aceea ai dat bani frumoşi,


323 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------să stai în faţă (din greşeală de taste era să scriu faşă dar parcă nu era nicio diferenţă, ei sunt infantili şi fără faşă-faţă). Ce am cu ştirea? Păi, parcă prea seamănă cu ştirile în care un anumit căpitan de vas uită că nu el este căpitanul oceanului, pentru că, cu siguranţă pe oceanul acela naviga-va întotdeauna un alt vas cu un alt căpitan. Şi cum nimeni nu este de neînlocuit...E, vezi? De aici se trage stresul la câini, bietele patrupede! Trăiesc cu crezul că suntem compuşi din aceleaşi materii ca stelele, doar că noi nu ştim cum să ardem. Depinzând doar de trăirile proprii dacă vrem să strălucim sau dorim doar să fim văzuţi de ceilalţi. După naştere, de obicei unui copil i se dă un prenume, doar de el depinzând apoi renumele cu care vrea sau nu să strălucească. Dar mai ales de vrea să fie un simplu meteorit sau o stea. Dacă doreşte să rămână cu focul căderii ce arde deodată trecerea prin atmosferă ori să rămână pe firmamentul boltei înstelate. Depinde de fiecare ce formă de stres alege. Uman sau acea formă pe care ziaristul o tratează pe scurt în gazetă. Depinderi pe care drept este le înveţi în tinereţe, dar le educi de vrei. Fiindcă suntem oameni şi omul este trecător, deci toţi vin şi se duc contând doar ce rămâne în urmă.

Un om. Petru Baciu (1930 - 2008)

În năzbâtia-mi căutătoare, în minte-mi căutam un om, un mare om de care-mi este acum (de ce aşa târziu?) atât de dor. Doream să fac ceva pentru ziar, să continui seria: iluştrilor oameni ce nu au făcut umbră degeaba pământului orăştian. Căutam, nu mai ştiu câte căutam, date, locuri, fapte. Am întrebat în stânga şi în dreapta şi mai peste tot am primit acelaşi răspuns: dacă mai trăia domnul profesor Baciu ar fi ştiut! Da, dacă ar mai fi trăit enciclopedia vie a zonei ar fi ştiut. Târziu ne dăm seama ce pierdem, dar repede uităm când avem... Cine era omul Petru Baciu, o ştim mulţi. Iertat îmi fie prologul şi încercarea de a pune pe foi de ziar o personalitate. Dar cred, m-ar ierta; Şi dânsul a pus pe foi de carte sau ziar, miliarde de cuvinte, dânsul la vremea-i, noi la alte vremi. Petru Baciu s-a născut la 7 septembrie 1930 în comuna Beriu, jud. Hunedoara, ca fiu de ţărani. Studii: şi-a început studiile şcolare la Beriu, a continuat la Orăştie (Liceul Aurel Vlaicu), Alba Iulia şi la


324 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Cluj, unde a absolvit, în anul 1953, Facultatea de Filologie. Revine acasă devenind unul dintre cei mai pasionaţi intelectuali ai Orăştiei, animator neobosit al vieţii culturale din această zonă şi autor al unei opere impresionante dedicate personalităţilor, istoriei şi tradiţiilor hunedorene, profesorul Petru Baciu nu numai pasionat cercetător al vieţii lui Aurel Vlaicu, a lăsat posterităţii o colecţie valoroasă de documente despre marele inventator şi o vastă operă literară şi publicistică. Paralel cu activitatea didactică a publicat sute de studii şi articole, abordând teme de istorie şi cultură locală, literatură, folclor, pedagogie, metodică, didactică, turism, religie etc., precum şi un număr impresionant de cărţi şi volume, dintre care se cuvine nu doar să amintim dar să şi recitim: „Beriniada"; „Delorenii";„Liceul Aurel Vlaicu" - compendiu monografic; „Culegeri de colinde, Monografii (Vidra, Beriu) etc. Dar multe şi multe titluri lipsesc de aici. Era plin de vervă creativă, nu s-a oprit nici bolnav fiind. Dar cred că este o boală să faci lucruri frumoase şi utile de dimineaţa până seara, cum poţi să te opreşti când vezi atâta nevoie de bine în jur? Nu pot uita o convorbire avută la Casa de Cultură. Discutam despre scriitor şi rolul lui în social şi societate. Întrebândul care este după părerea dânsului diferenţa între opera mondială scrisă, acea vastă, impozantă, cultură scrisă şi totalitatea frumuseţii operelor de artă, mi-a răspuns antologic: - Toate au ceva al lor şi nu pot fi comparate. Cum nu poţi zice de Rembrand van Rijh că ar fi egal cu nu mai puţin cunoscutul Voltaire. Fiecare au rolul lor. Operele lăsate nouă cumulează, nu despart. Adună într-o totalitate, denumită acum Iluminism. - Adevărat, am răspuns. Dar ce rămânea din pânza pictată, drept de un maestru, dacă acel cineva nu ar fi scris despre epocă? Iar Voltaire a scris monumental! - Aici ai şi dumneata dreptate, dar numai un pic... Discuţia noastră s-a încheiat aici. De atunci mă tot gândesc care este picul meu de dreptate. Dar cred (şi sunt sigur de asta) acesta este rolul adevăratului om, să te facă să gândeşti. Să te tot întrebi. Şi când ai răspunsul să-l faci şi pe altul să se întrebe. A fost profesor de limba română la diferite şcoli, dintre care la Liceul (astăzi Colegiul Naţional) „Aurel Vlaicu” Orăştie între anii 1959-1993. Puţini cred, dintre acei ce l-au avut drept dascăl să-l fi uitat.


325 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Blajin la vorbă, meticulos, spontan, domnul profesor Petru Baciu, a făcut din materia predată o adevărată punte de comunicare (între catedră şi elevi dar şi între ei, elevii); la dânsul am înţeles acea definiţie a limbii adică: limba maternă este acea punte de comunicare între oamenii aceluiaşi neam, popor, limba vorbită dând fiecărui individ netăgăduitul drept de apartenenţă la o naţiune. Mai mult, profesorul Petru Baciu a deschis în noi acel firav lacăt ce ţine închisă cunoaşterea. A zidit în noi zid trainic din cartea scrisă cu lacrimi şi sânge. De ce lacrimi? Deoarece doar cel ce nu a scris nu ştie câte lacrimi curg din ochii celui ce revede în minte-i trecutul. Dacă nu-i plâng ochii, atunci îi plânge inima şi tot lacrimi, de astă dată de sudoare, îi scaldă faţa. Vai de năframa ce şterge uscatele lacrimi ale sudorii! De ce sânge? Deoarece cu greu vine pe lume făptură nouă. Şi mândră-i făptuinţa ce scoate la viaţă şirag de rânduri scrise. Trăiri sau ficţiune. Dar mândre şi destoinice procese sufleteşti trăite cu intensitate. Şi este ştiut, marile epopei sunt scrise nu cu vorbe măreţe. Întotdeauna o pace premerge războiul. Ce-i ce murit-au vor fi plânşi şi la învinşi şi la învingători. Dar cronicile nu-i vor lăuda niciodată pe laşi. Cum altfel pot denumi cartea: - Acel boţ cu file cenvaţă, acea totalitate a proceselor psihice care servesc ca mijloc de cunoaştere. Iar dragul pentru citit îşi are-n dânsul, dacă nu chiar toată, dar aproape toată vina. Ştia să-ţi facă drag de carte. Acestea toate şi mai multe le ştiu şi de la profesorul Petru Baciu; s-a străduit să pună oriunde găsea un loc fertil, sămânţa frumosului. Nu a privit niciodată neputincios cum dorinţele lui se sting, nu a trăit ca cei mai mulţi oameni ce devin simple nulităţi înserate, fără a lupta. Domnul profesor Petru Baciu a dorit să aprindă întrânsul acea flacără ce face diferenţa între geniu şi noi, muritorii de rând. S-a stins făclia-i ce lumina în astă lume, la 20 iunie 2008. La 77 de ani.

Cuvinte ştrincănite


326 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Adevărat, coşetez cuvinte, le iau de ici, de colo, le strâng la un loc, grămadă de gânduri. Apoi caut. Caut andrele potrivite şi diferite culori. Căutarea andrelelor este o treabă relativ uşoară, se întâmplă să le găsesc foarte des şi de multe ori le folosesc pe aceleaşi, uneori trebuie să aştept andrele potrivite, pentru firul vorbelor ce-n nepotrivit răbufnesc, aşa că aştept. Problema este culoarea, nu pot lucra fără culori, iar de nu sunt culori potrivite, sau care mie îmi displac, nu lucrez, nu pot să o fac. Este ca şi cum ai fi forţat să porţi o pereche de ciorapi ce au drept sursă două perechi de două culori. O zi piciorul stâng poartă ciorapul portocaliu, a doua zi pe cel verde şi se schimbă zilnic, dar culorile alternează la fel. Să tot porţi costum unicolor. Desperecheată treabă. Chiar fără noimă purtarea a ceva. Şi iar aştept. Tânjesc după momentul în care văd, simt culoarea (moment ce vine pe neaşteptate, asta-i! Acum pun culoarea şi la fel de repede pleacă, precum a venit), atunci pun culoarea în vasul mintal de colorat, o iau, o fierb, o întorc, până ce grămada de gânduri capătă o anumită nuanţă (nu poţi lucra cu culori definite, au făcut-o alţii, tu trebuie să fii tu) şi nici asta nu-i destul nuanţa, este doar uni…!?! Odată ce prima nuanţă este gata compusă, iau grămada de vorbe şi o fac scul de cuvinte, pe care, de nu mai vine o culoare, iar îl las. Într-un târziu (şi asta vine indiferent de timp) nemaiţinând cont, vine moara ce macină cuvintele din scul. Într-adevăr asta nu prea seamănă a croşetat, dar moara face diferenţa între lucrul de mână şi scrisul de cuvinte. Nu pot fi cuvintele făcute ghem dacă sunt ale altora atât ca formă cât şi ca fond şi nu e potrivită folosirea aceloraşi cuvinte de două ori. Eşti tot aceeaşi persoană de mai multe ori, devenind plictisitor. Eşec total. După moara ce macină sculul devenit acum ghem de fraze şi idei, iese ca din neant într-un târziu, pofta buricelor de deget ce iau ghemul de cuvinte ce bate la uşă. Nobil parfum de creier ars. Nu stau mult pe gânduri nebunele idei, bat o dată, de te găsesc pregătit, răzbat. Şi vin, vin torent, cuvintele devin propoziţii, propoziţiile, ce se umplu parcă de la sine, fraze se fac. Fraze ce se stâng laolaltă unitar scrijelind parcă, pictură de cuvinte ce încheiate dau una bucată de ceva scris. Şi vin cuvintele, vin, de parcă pe jilipul morii vine apa ce macină bucate. Vin şi se duc şi nu mai ai de unde să le iei, noroc cu memoria, altfel, ce să mai zici, timp pierdut. Mai sunt momente în care ideile curg molcom la fel unui fluviu, lent, cu acea graţie şi candidă maiestate pe care vastitatea i-


327 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------o dă. Sunt momente plăcute în care poţi lent să te scufunzi, te duci tot mai la fund şi tot mai în larg. Furat de momente poţi să te îneci de nu ştii bine să înoţi. Malu-i departe, trebuie să te ridici întâi la suprafaţă, ca apoi din larg, voiniceşte, să dai din braţe spre mal. Colac de salvare nu ai altul, decât unealta de scris, unealta cu care, atunci când îţi tragi sufletul, tai tot. Rupi andrelele, deşiri ce-ai lucrat, de ai ce salva, salvezi (dar doar idei, idei ce de multe ori vor sta cuminţi în diferite sertare) te strâmbi fără vlagă la noianul de cuvinte şi asta este scris fără rost. Alteori, mic şi zburdalnic firicel de râuleţ montan, pârând şăgalnicele idei uşor de prins. Dar cum la munte ploaia este imprevizibilă, să mi te ţii: firicelul devine nervos, se umple în sine, ia forţă de titan. Atenţie, unelte de scris veniţi, voi coli albe, hoo, staţi voi idei, uşor, că nu am apucat să scriu. Dar ele nu şi nu, ele vin şi vin şi vin. Amestec de tulburi ape cu bolovani, înşfacă câte un pom, un pod, un om. Astea sunt momentele de adevărată forţă. Ştrincăneli. Adevărate împletituri de cuvânt, aducând cu sine tot ce ai nevoie. Culoare, andrele şi model, ce mai, poftă de a scrie. Dar, vai, te poţi uşor lovi de-o piatră, de un pom, de un pod sau, mai rău, de un om. Na, că te ridici şi vezi împletitura ce ştii că atunci ai făcut-o cu găuri, cu ochiuri lipsă. Din perechea de ştrinfi a ieşit ceva fără formă, doar lacune şi cave bolţi prin care stă să intre reumatismul cardiac. Nimic bun, totul este ca o sită, legături nu ai ce să mai refaci, călcâiul este în faţă şi la început; în loc guler găseşti ceva scris ermetic, nimic de rearanjat. Cât despre culoare, ceva tărcat, mai ceva ca bufonul de la un circ ieftin şi în plus murdar, muncă-n zadar. Unii trec mai departe, refac, mai taie, mai pun şi iasă ceva, unii; eu nu pot să revin asupra celor scrise, cu greu pun ce am scris cu mâna, pe curat la calculator. Astfel dau focului jertfa neatenţiei de-o clipă. Se mai întâmplă, dar rar, să sparg tricotajul până la un loc ce-mi pare mai bun, las torentul să mă poarte în voia lui. La mal, nervos, sparg monitorul, schimb tastatura (că are năravul de a-şi pierde tastele de câte ori trântesc cu ea). Pe urmă îmi vine să urlu, mă uit la stelele ce nu se văd ziua la amiază. Dau cu capul de pereţi şi-mi zic: „Am muncit degeaba, scriind fără rost, aşa că mă paşte reumatismul cardiac pierzându-mi timpul pentru o scriere ce se va numi eşec total sau poate doar unicolor”. Toate acestea sunt zbateri, multe trăiri; pliate, amestecate laolaltă, se omogenizează. Cum după furtuni vin zile cu soare, mă apuc şi încep altă bucată de gânduri-cuvinte strânse şi nevopsite;


328 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------ele vin de peste tot, am de unde să le acumulez. Şi cum se poate numi cel ce scrie, de nu colecţionar de cuvinte. Cuvinte ce apoi mental se transformă. Metamorfoză? Poate că nu, ori poate ceva aproape de nu. Toţi folosim cuvintele. Nu sunt puţini acei ce scriu, în fiecare dintre noi se zbate acel ceva ce te face să-şi aşezi gândurile pe foi de hârtie, ca apoi să le dai altora să le citească. Nu oricine are curajul de-a ieşi din el însuşi. De aici diferenţa dintre scriitori şi ceilalţi. Unul este în faţă (cel ce scrie), altul stă cuminte şi citeşte ce alţii au scris, ignorând. Nu de puţine ori aud: „asta o puteam scrie şi eu, sau, şi eu puteam face asta” Scrisul este acea meserie ce te face să-ţi scoţi ciorapii de tine ştrincăniţi la mezat, nu-ţi vine să o faci, dar o faci. O faci ca să poţi împleti alte cuvinte ca apoi să le poţi iar dărui. Ce nu se înţelege, este că-n croşetarea de cuvinte pun mari bucăţi de suflet. Şi pun atât, că uneori par un altul, mai gol, celor ce mă cunosc, după ce m-au citit. Acesta este adevărul: te dai la citit, te deschizi încât nu mai ai nimic al tău, totul fiind al cititorului. Dumnezeu a creat miliarde şi miliarde de cuvinte de suflete. Dintre acestea, o mică parte dau cuvântului şirag, culoare şi unele, chiar valoare, făcând cuvântul să răsune într-un alt fel. Un altfel cu fiecare în parte, fiece scriitor având un ceva personal. Tricotaje din fire de cuvinte, ciorapi titraţi a căror valoare este mare pentru mine. Dar a căror valoare doar cititorul o dă. Căldura din tricotajul acesta vine din suflet, dintr-un suflet ce se dăruieşte astfel. Plastic Nebun cu o pungă dusă la gură, din care răzbate un firişor, iz de diluant. Operă absurdă. Aurolac. Plastic. Seră, Terră, acoperită cu straturi de plastic sau cu noxe plastifiate, ce nu lasă căldura să răzbată. Dar căldura din inima mea? Copil aruncat la gunoi...dar stai, ăsta e latex. Priză, PET, proteză ortopedică, navetă, totul până şi artă plastică. Provocare plastic aruncată, mănuşă. Nu fug de provocări, dar nici nu sunt de plastic. Cu toate trăirile-mi plastice. Eu mă epuizez, plasticul nu se distruge prea uşor în natură. Sunt om cu toate că „simplastic”. Reciclabil până la epuizarea totală, chiar arde (uneori degeaba). Fiind inconstant cu sine, maleabil sau dur,


329 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------plasticul îşi ia diferite forme. Aş avea curajul să spun că seamănă cu viaţa mea. Cu viaţa ta, cu vieţile noastre ale tuturor. Desenat, pictat, sculptat, cântat, neplastifiat. Desen identic unui alt desen, replica unui perete dintr-o catedrală. Plasticul începe şi se termină la fel: Phoenix, îngemănarea unui suflet ce se spală de păcate prin foc. Diferit fiind de mitul păsării, doar adevărul că o dată ars (la fel artei) nu se mai renaşte din aceeaşi fiinţă. Are nevoie de altă materie primă drept suport de noi forme (în artă trăiri). Spongios, dur, mat, lucios, pictat, cioplit, cântat, dansat, înşirat, împrăştiat plastic exprimat, scris sau recitat colorat. Cotidian plastic înscris la jurnalul intim. Plasă, pungă, folie, plastic, expuse pe galantarul galeriei de artă.

Doar pentru cei interesaţi Am ales să scriu două rânduri despre cele scrise, a nu fi dator multora cu precizări privitoare la aceste rânduri scrise ce din rânduri devenit-au fraze, fraze ce s-au înmulţit transformându-se apoi la fel ca piatra zdrobită de tumultoasa apă în firicel. Din firicele de nisip apoi maltăr făcut-am, legat cu liant de flori albe de păr. Stropi din de-ajuns cu roua frunţii, văzutu-a lumini de zile sub înfăţişări de vremi, gânduri de răzvrătit condeier. Ales-am să dau aste rânduri ca desluşiri pentru cititor. Dar minţit-am din început. Nu vor fi doar două rânduri, am multe a spune aşa că… înţelegători, umil vă rog a fi. Cât despre precizări, ele vor fi la fel ce şi bucăţile scrise de faţă. Duşuri scoţiene în caniculă. Am scris asta de la bun început ca să ştie cel ce citeşte de obicei doar finalul ce a pierdut, ori dimpotrivă ce a câştigat, dacă a lăsat strângerea-mi de boabe din mine necitite răsfoind foile doar. Cu toate că cel ce vrea să vândă îşi laudă marfa, eu cred foile legate-n coperte din astă ieşitură la vedere (nu pot eu să o denumesc carte), sunt gânduri, gândind poţi depăna cuvinte şi ce-i alta gândul, de nu lumina ce vine din interior? Sau poate aplecarea pe latură!?! ( hm...ce latură, vedea-vor ele negânditele). Într-un loc poate ar fi trebuit să scriu „Atenţie frige, aici sunt gânduri ce-mi ard şi acum buricele degetelor.” Nu am făcut-o, astfel am prilejul de a vă atrage atenţia acum şi în acest loc. Nu voiam să scap din vedere acest avertisment, fără el aş fi


330 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------rămas un meschin al sentimentalismului. Aş fi lăsat deoparte adevăratele arderi în ciuda primelor porniri. Neîmpărtăşit, un sentiment duce la alte sentimente, uneori la sentimente contradictorii primului sentiment. Nu aş fi dorit să vă ardeţi mentalul şi eu să nu fi spus nimic, cum altfel aţi fi ştiut să chemaţi pompierii când v-aţi apucat de citit? Deci, atenţie mare, aceste bucăţi se citesc doar lângă o sursă de apă (puteţi bea liniştiţi dar nu înghiţiţi cartea pe de-antregul şi ne amestecată, cade greu la…), când simţiţi miros de fum nu-l băgaţi în seamă este de la ţigările fumate de autor. Se citeşte cu telefonul pe aproape (atenţie 112 este număr de urgenţe, nu are nimic cu scrisul meu), să poţi suna un prieten să-ţi sară în ajutor, în caz de probleme grave pricinuite de citit. Aveţi în preajmă o puşcă, poate trec pe lângă şi astfel îmi mai trece şi mie ceva greu prin cap, dar nu împuşcaţi politicieni, ei nu au nicio vină şi cum aş mai găsi câte ceva de scris, de toate ar fi aşa cum ei au promis? De vină pentru cele scrise aici este în bună măsură şi editorul Ileana Floran. Ea doar ea m-a făcut să am încredere în mine şi să mă apuc să mai şi scriu (ete, acum îmi dau seama, se săturase de atâta vorbit şi na, mi-a închis gura...greu mă mai prind), la Emma au văzut lumina tiparului primele mele gânduri, acolo am deschis pentru o filă de scris electronică. Aşa că, de sunaţi la salvare, poliţie sau la cei ce sting focul, să nu uitaţi că şi boala este incurabilă, molipsitoare şi eu am contactat-o de la acest om minunat. Tu, cititor iubit din filele de faţă sau poate din fumul de ţigară ce răzbate, să ştii că am pus aici ce am găsit. Găsind bucăţi mari din mine am pus cu dărnicie în fiecare scriere, nu am pus totul dând definiţii deoarece nici eu nu m-am definit întru totul, de acea un vag iz-sentiment de nelinişti persistă. Dar ce carte te face să nu cauţi, ce scriere nu-ţi dă acel sentiment acut ce te face a merge mai departe în nelinişti sufleteşti? Dând sau nu dreptate autorului. Căutând acel ceva pe care nu ţi-l poate da, decât împlinirea. Cu împlinirile stau prost şi cred că răzbate. Nu. nu sunt un om împlinit, nu pot să mă consider astfel. Deoarece doar un om împlinit poate împlini multitudinea împlinirilor căutătoare din lumea aceasta. Nu mă pot considera împlinit deoarece eu încă caut să împlinesc şi nu împlinesc ce alţii caută. Aici cred cu tărie că împlit nu eşti decât când ceri împlinirea de la Tatăl Împlinirilor. Nu pot afirma, responsabil fiind de cele spuse că sunt chiar neîmplinit pe deplin, dar neîncheiat sunt. Încheierea şi împlinirea


331 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------deplină vin odată cu lauda din curte. Toate se închid când învelişul se dă locului căruia aparţine, iar spiritul… of, vai, spiritul...Spiritul îşi încheie menirea pe acest tărâm de jale şi lacrimi, dar tărâm şi de mari bucurii, bucurii mărunte dar bucurii ce sunt prolog. Sufletul răspunde atunci ce a făcut. Iar eu consider că am trăit în lumea aceasta şi clipe de rai (chiar de nu zilnic), am întâlnit şi oameni (unii aveau acea carismă ce te face să faci diferenţa între uman şi sfânt), am văzut locuri (nu puţine şi multe ieşite din banal). De aceea aceste rânduri devin scrieri prinse în doască. De acea, ca cineva, cândva, să găsească o bucată de suflet, iar la reîntâlnirea finală poate o să-mi zică: „Am adus cu mine şi bucata aceasta, este de la tine”. Bucăţi de inimi schimbate reciproc. Test de reciproc curaj. În fine, ce este o zi de nu diferite teste? Teste de tărie, teste de smerenie, teste de încredere şi fidelitate şi alte multe. Toate laolaltă demască marele examen al zilei tocmai trecute, diferenţa între o zi bună şi una proastă sunt aceste mici, dar multe teste trecute sau nu. Sper să fi trecut cât mai multe teste şi să fi reuşit să fac cât mai multe zile mai bune. Contrarii Uneori aş strânge toată lumea în braţe, alteori nu mă împac nici cu mine şi strig la toţi ca să tacă, să nu aud decât natura vorbind. Diferenţe. De ce, de zile, de ore? Atunci îmi vine să le spun la toţi (se poartă cu un “n” intercalat): -“Vă urăsc”! Uneori dau tot ce am, celui ce-mi cere pomană, alteori îmi vine să iau şi de la cel ce nu are. Uneori dăruiesc părţi mari din suflet, alteori spun cuvinte care rănesc. Sunt om? Făcut din contrarii şi ca toate să-mi dea dreptate contradictoriu trăiesc. Totuşi contradicţiile clădesc, din contradicţii se nasc marile idei; Concluzionând : - Da, sunt om. Uneori. Uneori . Gândesc că scriitorul nu mai are nevoie de spovadă, el se spovedeşte cu fiecare vers, cu fiecare poem, cu fiece rând scris, în fiece frază. Doar aşa scriitorul poate a pune bucăţi mari din spiritul său în ceea ce scrie. El se spovedeşte cu fiecare şi în fiecare. O face public neaşteptând iertarea. Doar din dorinţa de a împărtăşi ceea ce simte. Fără ca de cele mai mult ori, spovedania lor să fie bine primită, neaşteptând să fie împărtăşit.


332 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Mărturisindu-se fără putinţa de a se cumineca, unindu-se cu tot, fiind în toate, primind în schimb mila sau ura celor ce spovada i-au citit.. Aşteptând apoi liniştea dinăuntru, lăuntricele gânduri, muza, ca să o poată lua de la capăt respovedindu-se iarăşi în scris. Uneori gândesc, alteori şed. Uneori stau, alteori gândesc. Uneori, alteori uneor.., alteor...,.Une..., alte...,u....a... dar totuşi....? Uneori contrazic, alteori dau dreptate. Uneori râd, alteori plâng. Uneori! Uneori contradicţii clădesc negândind. La ceilalţi sau pentru mine. Uneori scriu lozinci sau slogane, alteori spun ce alţii n-au gândit. Răspicat îmi strig iubirea sau ura, ieşiri din şabloane? Nu alteori, nu uneori. Uneori plâng, alteori râd. Uneori spun adevărul cel mai crud, alteori mint de bonton. Uneori cred că scriitorul nu mai are nevoie de spovadă, el se mărturiseşte prin ceea ce face în ceea ce scrie. Găsind adevărul acolo, în cel mai întunecos cotlon, aproape gol, doar în zdrenţele umilinţei. Ca apoi, alteori, să-l aducă pe fila cu pete de cerneală, în faţa celor mulţi astfel cum el, cel ce scrie, cu ochii dinăuntrul său l-a văzut. Contradicţii. Contrare firii, ieşiri din stas-uri impuse ori pe care tu singur ţi le impui. Mărturia trecerii năvalnicei firi. Om. Uneori caut. Alteori găsesc.

Destin de clipă ce-a trecut Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu‟ fost-a lângă noi. De multe ori mă-ntreb unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vre-o dată. Mă-ntreb unde se duc? Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc?


333 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Nuanţă poate de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă ori ce necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti. Se duc? Nu clipa plecă. Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales duc clipa trecută cu mine, în locul celor doi dinţi căzuţi din faţă.

Gând desprins în primăvară Mai tot timpul revine, de parcă-i desprinsă din iarna ce trece. Primăvăratică sparge-n zăgazuri de gheaţă. Spun mai tot timpul, deoarece uneori nu-i aud bătaia ca de ceasornic, alteori….?!? Chiar aşa…alteori. De parcă aş fi în stare să pun piedici anotimpurilor ce vin şi-s duse. Eternă trecere a timpului care mă apropie de un nou început sau dimpotrivă, mă îndepărtează depinzând doar de deplinătatea trăirilor ori a stării spirituale în care mă aflu, motivându-mi sau nu singurătatea trăirilor. Dacă nu, itineranta căutare a celui care să-mi ajute să intru în apa tulburată de înger, poate fi chiar aruncare în scârbă, lehamite de suferinţa-mi ce strigă la alţii. Aruncare în vâltoarea apelor limpezi ale vieţii tulburate de suferinţă, fizică sau morală, poate doar uneori şi în chip nevăzut de aripi de fluturi ce nu ştiu să zboare. Există cu siguranţă singurătate ce nu poate fi împărtăşită, dar singurătate neîmpărţită nu poate exista, pentru că totul se poate împărţi de vrei. Singurătatea poate fi împărţită la mai mulţi sau, de vrei, poate fi cedată celui ce o poate suporta, trebuie doar să-l găseşti pe cel sau pe cei ce vor să-ţi dea din singurătatea lor ca tu să-mparţi cu ei sau el să-mpartă cu tine. Devenind astfel singurătate aruncată-n scăldătoarea îngerească. Secundă, minut, oră, zi. Enumeraţie de multipli ai timpului petrecut sau trecut. Diplomatic numit prezent. Dar ce este prezentul, dacă nu un trecut actual?…astfel numesc diplomaţia: arta de a face totul posibil. Timpul fiind acela ce transformă până şi imposibilul în posibil, deci timpul este cel mai mare diplomat, unul din acei mari ce depăşesc fără a egala. - A mai trecut o oră. - A trecut, cum de altfel au mai trecut multe alte…ore. - De unde ştiu? - Ceasul îmi arată, dar ce ştie ceasul despre trecerea timpului… El doar măsoară cu o măsură găsită de om. Măsuri care


334 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------să dea proporţie faptelor, cuvintelor…Pesemne pot spune că a mai trecut o măsură de om măsurată. Trecut-a încă un ceas. Doar că la fel, pot scrie că a mai trecut o vorbă, o faptă, un gând. A mai trecut un…a mai trecut o…Eternă trecere. În care uneori, cuvintele sunt mai presus de persoana care le spune. Nemaicontând individul, ci doar ceea ce transmite, (iar de ideea exprimată poate să întărească sau să distrugă în interioru-mi, dacă se aseamănă cu crezul despre mine şi mă înconjoară, dacă poate face să găsesc în spusele lui un drum pe care-mi doresc să-l urmez) ci doar măsura cu care măsoară. Dacă cuvintele spuse de un oarecine întăresc, unesc, aducând în locul vrajbei, pace, în loc de tulburare, linişte şi iubire, chiar că nu mai contează fizicul discipolului atât timp cât maestrul creează unealta. Şi chiar că nu mai contează forma uneltei, estetica ei, atât timp cât este folositoare, devenind indispensabilă. Astfel, etalonul a devenit „unealta discipol” a cărui formă o accepţi ca pe o necesitate, nemaicontând frumuseţea ei. La fel şi ziua sau zilele, pot fi frumoase sau urâte dar într-un cumul, pot da o viaţă trăită frumos. Astfel pot scrie: - A mai trecut o zi. - Trecut-a oare la fel cum trecut-au toate ce le-am trăit până acum? - Nu, nu cred. - De unde ştiu? Cum pot să-mi dau seama? - Simt că am devenit mai înţelept, fiindu-mi oareşcum să spun mai bătrân. Cu toate că înţelepciunea nu este neapărat o virtute a bătrâneţii. Aici, chiar şi aici, totul are o măsură. În ce măsură voi fi măsurat şi cântărit? Care va fi etalonul? La care din timpi sau timpuri voi fi analizat? Sper doar că nu la etalonul uman se va face această lămurire, deoarece nu voi fi găsit bun. Atunci nu voi mai fi în stare decât să fac lipituri de cârpaci. Vai, cum ar arăta gândul rupt, lipit cu bandă adezivă…chiar de-i incoloră. Colaj de gânduri „kiciute”! Rupturi suprapuse de ici, de colo, din viaţă. Conflictuală încercare de a sări peste etape. Este, dacă vreţi, conflictul etern între noua şi vechea generaţie. Adică încercarea de depăşire fără start doar cu o linie de finiş. Linie demarcată de fiecare generaţie în parte, împinsă de fiecare tot mai departe. Saltul peste etapă. Egalarea nemaiavând sens. Iar totul revine în formă de gând desprins în primăvară!


335 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------


336 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Mirela Savin Profesor de limba şi literatura română, traducǎtor. Studii: - Doctorand în cadrul Școlii Doctorale a Universitǎții „Ovidius” Constanţa, domeniul Filologie; - Universitatea „Ovidius”, Constanţa, Masterat Românisticǎ; - Universitatea ,,Ovidius”, Constanţa, Facultatea de Litere, Specializarea Limba şi Literatura Română - Limba şi Literatura Italiană; Activitate literarǎ: diverse premii la concursuri de creaţie literară (e.g. Concursul de Creație ,,Dumitru Mitranǎ”, ediția a V-a, 2009, secţiunea Criticǎ și istorie literarǎ, Premiul al III-lea; Concursul Judeţean de Artă Dramatică ,,Spiritul lui Caragiale”, ediţia a V-a, 2009, secţiunea Eseu, Premiul al II-lea; Sesiunea de Comunicări ,,Ioan Petru Culianu”, ediția a VIII-a, 2009, Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, Premiul I; Concursul Naţional de Creaţie Literară Dimitrie Bolintineanu, ediţia 2007, secţiunea Eseu, Premiul al II-lea; Festivalul de literatură ,,Moştenirea Văcăreştilor”, 2007, secţiunea Eseu, Premiul al II-lea și Premiul ,,I.H. Rădulescu”) . Participări la sesiuni/congrese de comunicări ştiinţifice: Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Universităţii “Ovidius”, Constanţa, 2010; Simpozionul SSFR Filiala Constanța, 2009, cu tema ,,Textul – organizare, argumentare, interpretare”;


337 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Simpozionul Internaţional cu tema ,,Învăţământul contemporan pe coordonate europene”, ediţia a V-a, Lugoj, ediţia a V-a; Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Universităţii ,,Andrei Şaguna” , Constanța, 2000 etc. Cǎrți publicate: ,,Experimentul lecturii. Elena de Dimitrie Bolintineanu. Instanțieri lirice în poezia lui Camil Petrescu”, Mirela Savin, Nastasia Savin, Editura Lumen, Iași, 2009 Articole publicate în volumele colective: ,,Mediul - prezent şi perspective pentru un viitor ecologic. Simpozion Internaţional, Ediţia a II-a”, coord. prof. Viorica Dobre, Editura PIM, Iaşi, 2009; ,,Valori literare româneşti în context european. Permanenţa operei soresciene”, coord. Maria Antoaneta Dobrescu, Editura SITECH, Craiova, 2009. în revistele de specialitate: ,,Actori pe scena educației. Revistǎ de culturǎ și educație”, ,,Primăvara ieşeană”, ,,Ex Ponto. Text. Imagine. Metatext”, ,,Ecouri”, ,,Marea noastră”.  pe site-ul: http://visul.florema.ro/


338 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Roman în escală Un țipăt se aude de undeva. Sunt Eu, răspunse în glumă sufletul gazdă al inimii moarte de prea multă sete de cunoaștere absurdă. Ce mai vrei? Nu ți-a ajuns părul smuls cu patentul? Mai vrei? Cu un accent de june bătrân culcat odată cu bufnițele, îmi spune că sunt un gândac. Nimic nou, deja știam acest lucru, dar sunt un gândac bertozzian. Brusc, mă trezesc. Vreau să merg la baie. Mă simt ca-ntrun caleidoscop. Puțină apă, poate, mă va mai trezi. Aprind lumina, deschid ușa și mă uit în oglindă ... nu sunt ... nu mă văd. Oare exist? Sună ceasul. Nu pot dormi. Nu mai pot. Sunt eu? Oare plâng? Mă simt cu capul lipit de pe tavan pe care scrie rece ,,strălucitor în piatră, viața ne întrece”. Și, mă trezesc din nou. Parcă aș fi Iona lui Sorescu … dar nu sunt și nici nu aș vrea să fiu. Vreau să fiu Eu … dar, cine sunt eu … heeeeei! Cine sunt Eu? E un gol ... sunt nimeni ... mă aud ... oare nimeni sunt eu sau eu sunt nimeni ... brrrrrrr! Aaaaaaaah! Ce somn mi-a fost, ce-aș mai dormi … ce vis … trebuie să mă culc … mă simt ca un pachet ieftin de țigări … ca o mască de față … mi-e poftă de ciocolată … mi-e foame de timp ... par un suflet împletit cu miere amară ... nu văd, nu mă mai văd și nici nu aud, nu înțeleg ... apa curge, oare exist? Corpul mi-e mort de prea mult vis nedormit. Nu am dinți să mănânc, nu am carii să mai mint … nu văd, nu te mai văd … mă zbat … mi-e foame de prea puțin suflet mâncat, mi-e sete de prea


339 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------mult sânge băut. Nu mai sunt Eu. Sunt doar un om ce a trăit în această minciună frumoasă numită speranță. … escală la un suflet părăsit … Viața cade. Tu stai și privești. Visezi c-un accent de om cam prost. E o glumă ce nu trece căci visarea nu s-oprește cum vrem noi. Ar fi prea simplu. Totul pare o mare glumă. Am simțit nevoia să mă descalț și am tras apa dar m-am agățat d-un ghimpe chiar de față. E masca sufletului ce nu mai tace. ... escală la un suflet deja mort ... Adio!

Fără tine Toată ziua nu facem altceva decât să ne dăm mari. Ce cool ... toți suntem deștepți ... vorbeam franțuzește, acum englezește. Ce mai, suntem țara lu‟Cool și a lui Mișto, Superman la plural. Treceam acum un car de ani pe lângă un om prăfuit de timp, aruncat într-o grotă de rahat la colț de bulevard și am fost cuprinsă de modul nou de a cerși ... DESCHIDE UȘA ȘI VEI GUSTA DIN FRUCTUL CUNOAȘTERII ... am deschis ușa cu cheia minciunii și am ieșit mai proastă decât am intrat. Și-au trecut ani și tot nimic. Mă trezesc într-o dimineață și, ce văd – MOARTEA. Mă ascund, ca de obicei, de lumea neagră, în mijlocul ei, sperând că lașitatea mă va salva. Dar nimic, absolut nimic. Zâmbesc. Mă simt un om tâmp, plâng, sunt fericit de prost ce sunt. Când visez, simt că zbor … de sunt trez, tot par că mor. Mi se pare că a trecut o eternitate de când am visat ceva, orice … ceva neînsemnat ... ceva. Dar nimic, ca și cum nu aș fi existat. Și te urăsc pentru că mă urăsc. Nu mai pot. Umanitatea degenerează și, odată cu ea, și eu. Simt că mor, trebuie să mor ... este o chestiune de zile. Mă sufoc în arșița ploii. Vreau nimic prin tot. Vreau un înger, un pui de drac și o mașină ca să pot zbura prin norii roșii de prea mult plâns. Minciuni. Pur adevăr. Vreau să zbor, să plec, să mor visând la viață, să trăiesc secunda minunată a existenței zavaidoce. Vrea sărmanul om din mine să găsească eul într-un colț de stradă, să trăiască. Totul a devenit automatism. Sunt un robot, am uitat să mai trăiesc, să gândesc, să visez, să creez. Pe mâine, la o nouă cafea fără lapte.


340 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Un Aonim. Eul.

Adio - Dragostea noastră a murit acum mai bine de un secol. Inima mi-e moartă, ce mai vrei? - Timpul iubirii a plecat când tu m-ai înșelat. - Eu ? - Da, tu. Tu cu teoria ta, tu cu filosofia ta, tu cu credința ta. -… - E momentul uitării și al iertării. Aș vrea o ciocolată cu alune și o înghețată cu un strop de lapte. - Nu te înțeleg. Nu te mai înțeleg. Ce vrei? Deja m-ai ucis. Nu-ți ajunge? - Nu știu știu dacă ti-am mai spus, dar te iubesc așa cum luna iubește marea sau soarele ploaia. Mi-e frică de tine ... de modul în care m-ai salvat pentru a mă face sclav doar printr-o simplă apăsare ... cine ți-a dat dreptul de a mă ucide? Cine te crezi de mă omori cu fiecare gram de rahat? Te urăsc pentru simplul fapt că te iubesc. - Cineva, odată, spunea că în afara culturii, viața este doar un drum spre moarte! Moartea unui om este asemenea unei bătăi de gong, ba chiar mai fină, suavă. ... - Filosofie, cunoaștere, minciună ... nu mai suport ... m-am săturat. - ... - Plec. Nu mai vreau să te văd.


341 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Moartea ne bate în geam atunci când încetăm să mai sperăm. Adio. - ... - Am prea multă poftă de viață. Adio! Din nou am simțit cum mor de dorul tău ... aș vrea să te iert dar nu pot. Aș vrea să mor iubind iubirea, trăind visarea, așteptând cântarea sufletelor moarte de carnea putredă a invidiei ... nu mai pot, nu mai cred în Tine, simt povara nefericirii ... vreau iubire, vreau să iubesc, să mă iubesc. Sunt la fel de fericită tot așa cum nu simt dinții care-mi cad asemenea frunzelor ruginite toamna, nu-s fericită decât atunci când plâng și simt cum sângele negru ca dracu‟ nu-mi țâșnește din corpul imun la orice tip de durere. Aș vrea să-i spun adio ... nu pot. E trecut de miezul nopții ... ca de obicei. Noapte bună stea ce mă atingi cu praful poleit de povești în orice clipă din existența mea mizeră de gândac dus la tăiere, adio iubire cerșită în astă viață, mă duc să cuceresc lumina al di là della siepe. Vreau să mă odihnesc, calea să o găsesc ... moartea s-o întâlnesc. Dar eu, mă întreabă cineva cu ce am greșit? Mă uit în oglindă și nu mă recunosc, sunt EU. Sunt grele ... zilele trec ca nopțile nesimțite de sufletul nostru carnivor de prea multă dragoste ... amor ce ne ucide sufletul atât de ușor. Mi-e dor de cartea nepătrunsului mister, de jocul inexistent al Soarelui plângăreț după vara caniculară în care drumurile se topeau sub presiunea pașilor noștri ușori de prea multă minciună. Mi-e rău de răul meu, mi-e rău că te iubesc, mi-e rău că nu mai dorm de prea mult plâns ... mi-e rău că nu mai dorm de prea mult plâns ... mi-e bine că nu mai văd și nu mai simt nimic. - Ce e cultura? mă întreb ca un simplu muritor deoarece fără viță nu există măcar un ceas de rouă. - Ce este moartea? mă întreb ca un simplu om lipsit de carte pentru că fără de moarte nu existăm. Și plec. Animalul din mine cere ajutor. Păcat că nimeni nu mai aude. Adio!

La finestra del non – dolore Melancolie ... suflet trist, gol, pustiit, fără sentimente, fără bani, masă sau casă, doar cu complimente. Premessa Questo giorno, analizzando la mia vita, ho scoperto che sono chiusa in una stanza senza porta, sono una classica persona


342 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------romantica ma senza chiave d‟uscita. Vorrei aprire la finestra con due battute dedicate alle problematiche legate alla composizione dell‟io ed all'analisi dei tre libri che compongono l‟esistenza della vita: la nascità, la maturità e la morte, ma non posso ancora. Secretum meus. Secretum nous. Țip ... aș vrea să nu mai simt nimic, totul mă doare, capul, spatele, inima ... ființa din mine strigă după tine ... țip, nu e nimeni, urlu, nu exist, sunt doar eu, un muritor ... de seamă. Dormo e non posso sognare. Credo che la vita non fa altro che giocare con la mia fede in quel niente. La vita terrena o no sembra essere preordinata alla trascendenza che si afida al messaggio divino inserito in senso metaforico negli uccelli che volano al di là dell‟uomo, della vista umana e della coscienza dell‟io. Il mio spirito umano nacque nella miseria morale della contemporaneità. Quindi, non posso dormire e mi sveglio sempre più triste. Totul ține de privire ... Privirea Priveam cum stelele sclipeau și mă gândeam la tine, priveam la luna de pe cer când te-am zărit pe tine. Priveam cum te privesc acum și mă gândeam la soare, priveam la păsări călătoare când te-am văzut pe tine. Și doar priveam, dar nu simțeam, și nu vedeam, nu auzeam, ci doar priveam și nu credeam că te-am zărit pe tine. Priveam, privesc și voi privi cum soarele răsare, priveam, privesc pân-oi muri la păsări care zboară. Guardo alla tv e vedo una donna, è una donna luminosa, di una bellezza straordinaria, sembra essere la Beatrice di Dante ma lei è morta. Parlo con ella e scopro che si chiama Destino. Sembra che tutto il tormento che sta come base della mia vita sta in un fatto reale, la vita dev‟essere non occupazione, ma diversione perche tutto sembra drammatico, tutto è Bice, destino. Dormo e ho aperto le ragioni della terra e del cielo, del corpo e dell`animo, delle passioni o della scrittura dell‟io. Il mio modo di vivere in depressione, melancolia e solitudine non fa altro che condurre al


343 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------dolore, miseria, anxietas, consapevole dei miei propri limiti nel vivere una vita semplice, banale, quasi stupida, ma una vita e non una sorte che si dirige implacabile, contro il mio proprio essere umano. Sento tutte le miserie umane insieme alle apparenze del mondo esteriore che, attraverso i sensi penetrano a mia stupida anima da dove, poi, si raccolgono le bestie. Meditation mortis Mi sveglio accanto alla finestra e voglio aprirla. Entra l`Amore che volle conquistare la fama della morte come vita eterna. Chiudo la finestra ma non lo so, credo che vollo, tutto sta nell‟anello della mano sinistra. Straneo. Mi vedo. Dormo. Com‟ è possibile? Devo cercare di tornare nel me stesso per diventare tutto normale. Non posso. Ho bisogno d‟aiuto. Aiutooooooo! Nessuno?!? L`Eternitá mi chiama e me ne vado. Voglio conoscerLa. Devo sapere che si trova in quel posto di fiaba. Uneori cred în iubire și, privind la cerul plin de stele, mă și văd alergând printre ele ... uneori te iubesc și sufăr pentru tine, vreau să cred că mai exiști, și suferi pentru mine ... uneori stau la masă și visez ... îmi închipui că trăiesc, dar eu știu că doar visez că trăiesc ... Conflitto tra anima e corpo dulceața durerii ... ce înseamnă a gândi într-o lume colorată de mistreți plini de savoare și nătângi și-mpilelițați ... mai nimic atâta vreme cât ei stau și ne întreabă ce-i pisica care latră? Este careva? Cineva? Alo?!? ... careva ... mi-e frică că n-am să mai găsesc nimic ... nici pe mine, dar tot aș vrea să pot zbura la tine ... și de-aș fi nor tot aș mai vrea să te mai pot visa … cândva … de-aș fi noroc n-aș mai dori decât un strop de suflet bun … de n-aș iubi iubind fiind n-aș cere lumii nici un strop … de n-aș mai fi fiind aici n-aș mai cerși nici un strop. Non esiste il non poter aprimi, devi aprirmi ... esiste solo non vuole, non vuoi, e quindi la causa della mia infelicitá sta solo nella carenza del mio voler umano, nel mio odio per me stesso. Che sogno ... che notte ... ho fame ... desideri ... speranze. La finestra rimane aperta tutto il giorno, fa caldo e sento che il verde entra nella mia vita ... si dissolve il fragile equilibrio di una poetica stilizzata della nonsperanza ... rifiuto il presupposto intellettualistico di un`ideale corte di speranza nella vita. E me ne vado. Addio! ... eu ... m-am născut, era târziu ... și era noapte dar mam născut și am crescut dar nu contează că m-am născut, ci c-am murit înainte de a mă naște.


344 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Gânduri în miez de noapte ... … iubesc minciuna - doar așa pot să te descopăr îngropat în mocirla vieții, iubesc ura - doar așa pot să te ghicesc bolnav de prea multă răbdare, iubesc viața - doar așa pot să merg la balul mascat al prostiei umane, iubesc iubirea de a te iubi pe tine atunci când tu mă detești - iubesc faptul că tu mă crezi când eu îți spun că te iubesc ... doar te urăsc iubindu-te … … sunt tot eu ... dar alta ... obosită și veselă ... tristă și fericită ... în continuare sunt tot un om cu defectele și calitățile mele ... dar tu? cine ești? ai curajul să spui - STOP? - Stay away if you forget to be you ... Un alito di vita ... … iubirea nu este altceva decât o dictatură atipică, lipsă a coerenței inelectuale, joc mistic, melanj intre iluzie,speranță, ură, prostie și viață … CEEA CE PARE A FI CECITATEA Nebunia gestului de a spune “mulţumesc” [nebunia florilor, a dinţilor] este o nebunie aflată la limita frumosului, sublimului, tragicului, comicului, graţiosului, grotescului şi chiar a urâtului, este o nebunie a singurătăţii, instabilităţii unui canon socio-cultural. Observând gestul de a mulţumii, atât de plagiat din perspectiva banalităţii omului, observăm că afirmaţia lui Kant conform căruia sublimul ţine de cantitate care este /-limitată/, lipsită de formă şi subiectivă se susţine deoarece conceptul de sublim are la bază conflictul ideii de mulţumesc, respectiv tot ce presupune acest lexem. Valoarea fundamentală a lexemului “mulţumesc” trimite la pasivitatea eului de a se lăsa cucerit de plăcerea regresivă a întoarcerii la ceva aşteptat – a propriei satisfaceri interioare, deci valoarea lexemului amintit mai devreme are la bază o non-valoare deoarece presupune bucuria, nevoia şi simţul ca efort în dăruire pentru re-primirea de elemente sublime. Sublimul unui mulţumesc constă în obţinerea unui rezultat deliberat sau nu de (auto)mulţumire. Omul modern este (sau ar trebui să fie) conştient de imposibilitatea depăşirii limitelor propriei existenţe şi de aici rezultă acel joc mopetian al cunoaşterii şi al fericirii de tip intramuros pentru refacerea eului de sorginte sublimă prin intermediul unui banal mulţumesc. Orice încercare de a des-sublima noţiunea de ,,mulţumesc” printr-o cenzură metafizică de tip blagaciană,


345 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------plasând mulţumescul într-o existenţă in-autentică dar mereu actuală eşuează. Floarea, orice floare, mai puţin trandafirul a cărui frumuseţe este rezultanta existenţei nu doar a aranjamentului petelor, ci a ţepilor care oferă o plăcere a durerii de tip sublim, este o ,,fiinţă” cu o structură complexă, cu o ,,trăire psihică” aparte. În vază sau în ghiveci, în buchete sau în aranjamente, în casă, în grădină sau în parc, singure sau asociate, florile constituie tot atâtea prilejuri de bucurii pe care ni le facem noua înşine sau celor dragi

FEMEIA ( cârpă sau înger, afiş sau demon ) În “Parabola peşterii”, Platon descrie drumul omului de la necunoaştere la cunoaştere. Ceea ce este perceput cu ajutorul simţurilor sunt doar umbrele realităţii. Aşa cum, pentru omul cavernelor, umbra reprezenta un model de realitate, aşa pentru omul contemporan realitatea este o imagine (a se citi: pentru omul modern femeia este un afiş). Astfel, în această epocă pseudorealistică în care femeia = minciună = fotografie = ecran cinematografic = imagine etc.- ce nevoie mai avem de o Medee, o Elenă sau de o Cleopatră? Femeia poate fi raportată la toate nivelele de civilizaţie şi cultură prin comportament, limbaj, mimică, gestică etc. Mai rămâne de văzut dacă ea poate fi văzută şi cu bună ştiinţă. Evident că da. Ea reprezintă, ca şi prostia sau snobismul (dacă ar fi să ne luăm după anumiţi exegeţi), de cele mai multe ori, una dintre faţetele disimulatorii ale ignoranţei. În Antichitate dragostea unui bărbat nu merita să se îndrepte decât spre un alt bărbat; femeia nu era decât, în cele mai bune cazuri, o fiinţă impură. Femeia era /şi este asemănată cu prostia şi cu păcatul deoarece, prin nişte calcule magice şi fenomenale, s-a ajuns la concluzia că coeficientul femeii este egal cu opt, iar cel al bărbatului cu douăzeci şi şapte. Istoria a cunoscut numeroase femei care, cică, vrând să treacă drept deştepte ajung de două ori mai proaste.Pentru cei care cred /eau că femeia = prostie, femeia, acest înger cu alură de cârpă e prostuţă dar frumoasă, e zăpăcită dar amuzantă. Prostia femeii a reprezentat şi (încă mai) reprezintă cea mai mare fericire a


346 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------masculului plin de muşchi deoarece viaţa-i frumoasă /minunată trăită fără gânduri.

Nastasia Savin Profesor de limba şi literatura română, traducǎtor, economist Studii: - Masterand Românisticǎ, Universitatea „Ovidius”, Constanţa - Universitatea ,,Spiru Haret”, Bucureşti, Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială. Psihologie, Master Managementul Organizaţional şi al Resurselor Umane - Universitatea ,,Ovidius”, Constanţa, Facultatea de Litere, Specializarea Limba şi Literatura Română - Limba şi Literatura Italiană - Universitatea ,,Andrei Şaguna”, Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice, Specializarea Management Activitate literarǎ: diverse premii la concursuri de creaţie literară (e.g. Concursul de Creație ,,Dumitru Mitranǎ”, ediția a V-a, 2009, secţiunea Criticǎ și istorie literarǎ, Premiul I; Concursul Judeţean de Artă Dramatică ,,Spiritul lui Caragiale”, ediţia a V-a, 2009, secţiunea Eseu, Premiul I; Sesiunea de Comunicări ,,Ioan Petru Culianu”, ediția a VIII-a, 2009, Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, Premiul I; Concursul naţional de poezie şi eseu ,,Octavian Goga”, ediția a XVII-a, Premiul secţiunii Eseu; Concursul Naţional de Creaţie Literară Dimitrie Bolintineanu, ediţia 2008, secţiunea Eseu, Premiul al III-lea; Concursul de Creaţie literară pentru elevi şi studenţi „Vasile Voiculescu – Arc de suflet peste timp”, ediţia a IX-a, Premiul secţiunii Eseu; Festivalul de literatură ,,Moştenirea Văcăreştilor”, 2007, secţiunea Eseu, Premiul I).


347 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Participări la sesiuni/congrese de comunicări ştiinţifice: Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Universităţii “Ovidius”, Constanţa, 2010; Simpozionul SSFR Filiala Constanța, 2009, cu tema ,,Textul – organizare, argumentare, interpretare”; Simpozionul Internaţional cu tema ,,Învăţământul contemporan pe coordonate europene”, ediţia a V-a, Lugoj, ediţia a V-a; Colocviul Naţional Sudenţesc ,,Lucian Blaga”, ediţia a IX-a, Universitatea ,,Lucian Blaga”; Colocviul Naţional Studenţesc ,,Mihai Eminescu”, ediţia a XXXIII-a, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi etc Cǎrți publicate: ,,Experimentul lecturii. Elena de Dimitrie Bolintineanu. Instanțieri lirice în poezia lui Camil Petrescu”, Mirela Savin, Nastasia Savin, Editura Lumen, Iași, 2009 Articole publicate: - în volumele colective: ,,Mediul - prezent şi perspective pentru un viitor ecologic. Simpozion Internaţional, Ediţia a II-a”, coord. prof. Viorica Dobre, Editura PIM, Iaşi, 2009; ,,Valori literare româneşti în context european. Permanenţa operei soresciene”, coord. Maria Antoaneta Dobrescu, Editura SITECH, Craiova, 2009; ,,Studii Eminesciene. Caietele Colocviului Naţional Studențesc Mihai Eminescu”, 14, coord. Lǎcrǎmioara Petrescu, Editura Universitǎții ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007 - în revistele de specialitate: ,,Actori pe scena educației. Revistǎ de culturǎ și educație”, ,,Primăvara ieşeană”, ,,Ex Ponto. Text. Imagine. Metatext”, ,,Sud” - pe site-ul: http://visul.florema.ro/


348 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

....lacrima... Trăiești tu, dacă eu sunt moartă? … lacrima mă strigă prăbușind suspinele glonțului din inimă. Minți tu, dacă eu nu știu adevărul? ...lacrima mă consola suportând nesiguranța cariei din creier. Vezi tu? Dacă eu jur că nu mă schimb? … lacrima mă citea ticluind o poveste uniformei de mesteacăn. Totul pare normal … o evoluție prin involuție și inspirație prin expirație reprezintă doar un proces normal de la obiect la subiect, normal și relativ prin nonvaloarea substanței care omoară gândacul ce trăiește și grăiește prin frunza aurie a iernii înverzite de prea mult omăt. Astfel, reziduul, hibriditatea este posibilă în orice stadiu al realizǎrii de stare, fatalitatea e normală prin explorarea procesului de vis al reflecției umane în apele adânci, nediferențiate ale sugestiei reziduurilor ancestrale și mori! Totul e Liniște ... Tăcere ... a scârțâit un ceas ... cu milă îmi zâmbește un tic-tac. Hm! ... tăcere ... clavirul a-ncetat să mai întrebe masa despre ,,asta sau aceea”. Copila mulțumește ... tăcere ...căci cartea strivește florile negre ca să înflorească, iar crinii. A observat că rănitul dansează … tăcere … este acolo un capitol numit … tăcere … căci totul e plăcere de prea multă tăcere! Totul este o lacrimă ... ceva microscopic ... tulpini subterane orizontale acoperite cu solzi de pește nasc, inconștient eul ideal. Tuberculii, bulbii și rizomii încloțesc cu solzii aurii dezvoltând mănunchiuri de rădăcini albastre. Și fibra lor lemnoasă acumulează căldura nocturnă pe care, după forcluderea soarelui ne-o restituie pentru a muri. Totul este quakic ... există o forță slabă numită Lumină și una tare, întunericul, a căror acțiune infinită, la nivel macroscopic, devine


349 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------bombă subatomică. Un atom imaginar de hidrogen depinde de forța slabă pentru că prin gravitație depășește lumea cunoscută în favoarea unui univers nelimitat quakic. Raza de confinare hipercolor a forțelor elementare pare o îmbinare între aer și pământ foc și apă, lumină-întuneric. Coliziunea lor produce conservarea prostiei autentice. Noroiul … nul tace, altul face cel ce spune și desface, spuma cântă, albul trage, cel ce trage și ne trage. Piatra duce-n vecie drumul lung al omeniei ... cel ce-i om e și neom. Noi citim luptele voastre douămiiste, cel ce-i douămiist e și optzecist căci strălucind a noroi ne acoperim de aur. Cel ce pare a fi din aur este și tinichea, greutatea apăsându-ne ... sabia ne lasă ... de cel ce ne lasă........ dar este bine pentru cǎ nouǎ nu ne mai pasă. Este o simplă cafea cu dulceațǎ … o lacrimă ... nu te mai recunoaște, poate te mai iubește așa cum șarpele iubea roua fulgilor de nea. (vrea să-ți cânte o simfonie, doar ție – oare cine vorbește?!? Cine este?) ... nu te mai dorește, neantul ți-l servește la o cafea în or‟ce dimineață lâng-o dulceață. Totul este în ceață ... Te privesc deseori cum răsari de ani și ani, dar acum mă uit la tine și nu mai răsari. Te priveam de-o veșnicie cum ardeai un ceas, o clipă, o sărmană de secundă și nu mai apari............dar ... Lacrima dispare ... tot mai rar ... tot mai des ... nu are niciun sens .. nici culoare … îi vorbește … o ascultă …. tot mai rar îmi aduc aminte de-o poveste nouă în care sunt pe țărmul acela ... acela degenerează, creează o nouă lume, lumea ucide lacrima. Între două clipe nu-i decât strigătul lacrimei.

Viaggiando ... LA VITA È UN VIAGGIO ... L‟AMORE È UN VIAGGIO ... LA MORTE È UN VIAGGIO ,,Il mio viaggio sembra una ricerca fatalista per natura con lo scopo tetro di rassegnarsi al proprio destino, credendo nell‟esistenza di un‟entità immutabile, alla quale bisogna sottomettersi come se tutto fosse impossibile, come se noi, gli uomini non - animali fatti da un uomo non-umano, possiamo mutare il proprio destino, superando le maggiori sofferenze, migliorare con bugie, inganni la propria condizione sociale. Viaggiando sui viali della vita ho avuto l‟occassione di osservare il fatto che siamo pesssimisti, la società contemporanea non ha nessun alternative di sopravvivere. La nostra società sembra, in alcuni momenti, lontana


350 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------da ogni civiltà, antica, arretrata, una realtà provinciale. L‟uomo, di solito ristretto, spesso regionale, studia e descrive con minuzia la sua realtà, facendo attenzione a cogliere i tratti caratteristici che determinano il suo modo di vivere. Io preferisco parlare di verità, ma di che cosa?!? La verità, qualsiasi verità, deve essere resa nei minimi dettagli, non riguarda il mondo ma l‟uomo incapace di conservare i veri valori morali, elementari e cerca, indirettamente, distruirli. Italia, Spania, Russia, America, Giappone, Cine,... tutto sembra uguale rispetto il comportamento ... siamo degli animali che hanno dimenticato l‟essenza della vita – vivere e non distruggere. Se si pensa al fatto che la gente parla n lingue, si constata che, a causa della nostra condizione socio-morale, siamo imprigionati in una fascia economica da cui è impossibile uscire. Il cosidetto progresso travolge le classi più umili, i contadini ancora legati ai valori arcaici, ma perdendo le antiche usanze, soccombono e non riescono ad adeguarsi alla società moderna, a una Paris Hilton, Internet ecc. Ricordiamo che il nostro desiderio di cambiare il proprio stato sociale da uomini e diventare superstar rappresenta l‟inizio della disgrazia umana. Con la ,,partenza” alla ricerca del proprio superstar cominciano i nostri guai ed invece di migliorare, la vita peggiora. Durante il proprio viaggio, l‟uomo incontra vari ostacoli, tra i quali la perdita prima di un amico, un genitore, marito o figlio. Tutte queste disgrazie distruggono poco a poco il cuore forte. Arriva alla fine del viaggio molto prima del dovuto. A interromperlo è la malattia che ci guarda e caccia il povero cuore. E facciamo un percorso nella vita o nella morte. Decidete voi perche io non lo so se sono o no. Ma, certo, l‟ ho scritto con lettere d‟oro in una casa di pazzi. È la casa della vita!” Mi ha detto ieri.

De ce este bine să fim proşti... Este greu să fii un bun prost, nu numai că trebuie să cunoşti şi să respecţi prostia, dar trebuie şi să o înţelegi. Există o mulţime de motive, personale sau nu, pentru care o fiinţă, orice fiinţă, trebuie să cunoască prostia. O bună înţelegere a prostiei ar reduce lupta cu prostia. Prostia este definită ca starea celui care este prost sau cu alte cuvinte lipsit de inteligenţă, nerod, stupid.


351 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Charles Richet afirma că nu este prost acela care nu înţelege ceva, ci acela care, deşi înţelege un lucru, procedează ca şi cum nu l-ar fi înţeles. Prostia nu cunoaşte frontiere, ea nu poate fi ,,închisă” între graniţe bine delimitate în anumite ţări sau în anumite zone izolate. Din această cauză, sunt necesare măsuri pentru a proteja oamenii deştepţi. Prostia, conform legendei, a fost dată de Zeus oamenilor pentru ca aceştia să nu se plictisească. Zeus a închis raţiunea în încăperea strâmtă a craniului, restul trupului fiind condamnat veşnic simţurilor. Creşterea necontrolată a prostiei a dus la o revizuire a sistemelor de evaluare a oamenilor deştepţi. Există ,,legi” care trebuie să fie respectate pentru a nu depăşi stadiul prostiei: dacă nu poţi preveni sau stopa, măcar să limitezi efectele nocive ale stării de a fi deştept; măcar o dată pe zi să adopţi o idee proastă, dar să știi o pui bine în practică; valorificarea tuturor resurselor pentru a fi sigur că dovedeşti tuturor capacitatea ta de cel mai tare prost; să mănânci grăsimi saturate şi să te fereşti de cele mononesaturate; să nu doreşti să devii şobolan (aceştia fiind, conform cercetătorilor animale deosebit de inteligente). Societatea contemporană ne oferă noi şi surprinzătoare metode de reprezentare ale prostiei. Prostia îi uneşte pe oameni. Fiind prost nu mai ai probleme cu conştiinţa, cu invidia, nu iubeşti şi nu urăşti pe nimeni. Un prost este sincer, el spune ceea ce gândeşte. Fiecare, dintre noi, la un moment dat, dă dovadă că este prost de bun. Lumea prostului este o lume perfectă, nu există probleme morale, nu există probleme sociale, totul stă sub sunetul dulce al inepţiei. N. B. De ce este bine să fim deştepţi: Dacă eşti deştept tot ceea ce faci este minunat. Nu doar pentru tine, dar, şi pentru toţi cei care, într-un fel sau altul au onoarea să dea peste tine. Este minunat dacă ai hotărât să devii deştept. În felul acesta vei putea înţelege lumea înconjurătoare, vei putea înţelege relaţia cauză – efect, în acest fel vei fi mândru că ai dat posibilitatea oamenilor de a se întâlni cu tine: Un mare deştept!


352 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Mariana Tănase Născută la mal de ape în Brăila la 20 nov.1954. Absolventă : 1997 - Design vestimentar- Colegiul "STUDIUM" Galaţi. 2000 - Colegiul Universitar "SPIRU HARET" – Filiala Câmpulung de Muscel DEBUT: 1966 - În cadrul zilelor atestării oraşului Brăila. 1969 - 1970 colaboratoare la revista liceului şi ziare locale. 1993 - 1997 colaborator la ziarul "Libertatea" - Brăila - cu probleme pentru tineret. „De atunci, am publicat constant versuri, grafică, caricatură, articole sub semnătură proprie în diferite ziare, reviste tradiţionale precum: “Tribuna învăţământului”, Revista “Pisica” dar şi în format electronic: ”Visul” – aici am realizat şi prima siglă de pe frontispiciu, modificată în 2009 de Ileana Floran - Revista “Arcada”, “Albatros” – Revista Societăţii Române de Haiku, precum şi în volume colective- “Ferestre: Grafică şi poezie”, Volumul antologic “Vara visurilor mele” editura Amurg sentimental – 2007, “Drumurile vieţii”, Elemente de management educaţional şi cultural” “Management educaţional şi cultural” - Editura Paul Polidor 2006, “Managenment educaţional şi interferenţe” Editura Paul Polidor 2007. Amintesc aici ultimele premii: - Premiul "Special" al Fundaţiei "Paul Polidor" nov. 2005. - Premiul al II-lea pentru proză la concursul "Amurg sentimental", Bucureşti 2006. - Premiul al III-lea acordat de site-ul "Bocancul literar" la


353 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------secţiunea "Poezie de idei", nov. 2006, Premiul II pentru critică literară pe acelasi site 2008; - Premiul I acordat de revista "Visul" la concursul "Vis de iarnă" dec. 2006. - Pe site-ul www. poezii.ro în perioada nov. 2005 - dec. 2006 am obţinut 3 premii I, 4 premii II, 1 premiu III la diversele concursuri organizate pe site, pe site-ul www.hanulancutei.ro Locul I la concursul “Creaţii pe o temă dată” – ("Binecuvantati animalele si copiii", Glendon Swarthout) 2007 şi locul III in 2006 la concursul “Creaţii pe o temă dată” - pornind de la un citat Aşadar, timpul - un timp şi un alt timp. Timpul trecând - timpul crescând şi mărindu-se. Care era eul timpului? Un chip şi un alt chip. Locul I din săptămâna 7 (concurs săptămânal on-line) la concursul de Haiku 2007, Locul III la primul concurs senryu dec. 2007 – ian. 2008. Corespondent "Novopress", Premiul I pe site-ul www.didactic.ro şi INTUITEXT - la concursul “Povestiri de vacanţă cu micromonografia “Apa Dunării, amiralul ralizărilor”. Sunt profesoară de Educaţie plastică în oraşul meu natal, la Şcoala “Fănuş Neagu”.


354 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Din volumul în lucru „Crochiuri, fulgurații, amintiri” Umbrele Catrinei Marcată de sărăcie, foame şi teamă, Catrina îşi târşea paşii înşosetaţi cu noroiul insultelor aruncate asupra ei şi scurse la picioare, într-un strat pe cât de gros, pe atât de infect! - Idioata dracului! Îi stă mintea la gigele, sărăcia şurii! Ion al Prodanului venit de o generaţie la oraş, o împroşca pe femeie cu ocări şi insulte, lung în urma ei, asmuţit gata să sară la cel mai mic gest al tinerei femei. Dar Catrina trecea ca o boare de suflet ce era, cu destul praf cât să pară murdărie pe obrazul ei, care oricum, nu avea nici o culoare. Dar avea frunte. O frunte mare, luminoasă, ca o boltă de de cer încăpătoare. Te aşteptai să vezi un soare lucind pe fruntea ei marcată de colţul inteligenţei. Şi pe fruntea aceea, o gâză s-a aşezat să se odihnească. Deranjată de elitrele aspre, Catrina făcu un gest să o alunge. Mâna de aer descrise un arc, gâza zbură, iar braţul ei reluă balansul ritmat care însoţea mersul ei sigur, ferm. Ajunse la bibliotecă, încărcă două sacoşe de cărţi. Porni înapoi pe drumul pe care a venit. Pe jos, o monedă măruntă, o fisă de telefon, sclipea la soare. Şi-a adunat cu o mână ambele sacoşe, s-a aplecat, a luat moneda, a pus-o în buzunăraşul rochiţei sărăcăcioase, apoi a despăţit din nou sacoşile grele, ca să se cumpănească. - Sunt grele sacoşele Catrină? - întrebă doamna Olga. - Sunt grele, doamna Olga, sunt grele. Staţi la poartă pe băncuţă? - Hai stai aici şi odihneşte-te puţin. Gelu! Adu-i o cafea şi nişte apă


355 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Catrinei! - strigă doamna către soţ. - Gelu!!! Hai că a venit Catrina! - Bună ziua Catrina ! Ce ai în sacoşă ? - Păi... ce să fie cărţi. - Cărţi ??!!?? dar ce faci cu ele? - Învăţ... şi ochii începură să înoate în lacrimi. - Dar cu serviciul, mai ai? - Am... - De ce nu îţi iei o rochie şi umblii cu decolorata aia? - .... - Măi Olguţa, iar începi tu acuma? Ea se întreţine singură! - Hai în casă să mănânci o ciorbă bună! - Nnnu...mulţumesc ! - Hai nu face nazuri, că dacă mor eu nimeni nu îmi va da mie de pomană! - Am să îţi dau eu! - Lasă, lasă, ce să-mi dai tu Catrină! Tu când o să ai bani să îţi aduci aminte de mine şi să te îmbraci, aşa frumuseţe de fată ca tine să umble în zdrenţe ! - Mai bine ţi-ai găsi un sponsor să te îmbrace ca lumea ! Păcat de tine că eşti frumoasă! Şi umbli aşa îmbrăcată de doi lei! - Las-o măi Olguţa, iar o faci să plângă! Dacă aşa îi place ei să fie săracă! După masă, cei trei au stat la discuţii. Fiecare povestea mărunţişuri insignifiante care nu zgâriau sensibilitatea celuilalt. Uşor, uşor, ceasul zilei arătă înserarea. Toţi trei s-au scuturat ca prin minune. Fiecare şi-a amintit că are ceva de făcut, ceva de isprăvit, că ziua se termină iar ei nu şi-au făcut treburile. Brusc, discuţia deveni ţepoasă. - Când mai treci Catrina? Hai, acum cât mai sunt pe pământ! O fâlfâire scurtă de pleoape, o privire semivinovată, semiobosită. - Când duc cărţile înapoi la bibliotecă, atunci am drum pe aici... - Poate voi mai fi... - Hai, hai, Olguţa, de ce să nu fii? - Ei da, am trăit destul, sunt obosită! - Şi eu sunt obosită, doamnă, şi eu... - Eşti obosită că aşa vrei tu! Ia găseşte-ţi şi tu un bărbat ca lumea şi te mărită! - Da, dar atunci voi fi obosită de la şmotru şi altele multe ca şi tine, doamna Olga! - Are dreptate Olguţa, are dreptate! Fiecare oboseşte! - Păi da, dacă o să găsească un bărbat să mănânce ca un porc,


356 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------desigur că va fi obosită! Toată ziua la cratiţă! Lasă, că ea nici nu ştie prea multe să gătească! - Măi Olguţa, iar începi? Mă faci porc? Pe ea o faci ... - Hai, gata, gata, că are dreptate! Mie nu îmi place să fac gospodărie! - Da, îţi place să îţi iroseşti anii învăţând! La ce îţi trebuie atâta citit? Ai să chiorăşti! “Mai bine aş chiorâ şi nu aş mai vedea mizeriile din lumea asta! Of, Doamne, de ce, de ce... "gândea Catrina, cu capul în piept şi mâinile adunând conştiincioase sacoşile din plastic jerpelite supraîncărcate. Se rupse o toartă, cărţile s-au împrăştiat pe jos. - Gelu!!! Dă-i lui Catrina o sacoşe de aia de pânză, să aibe, să care învăţătura! Dă-i una de aia de pe frânghie pe care am spălat-o, să nu fie murdară ! - Îi dau Olguţa, îi dau! - Nu este nevoie, uite, înod aici, le iau pe amândouă sacoşile într-o mână, iar restul de cărţi uite-aşa, sub braţ. Nu este mult până acasă. Şi nu am timp să mă mai întorc să vă aduc sacoşa înapoi. - Nu este nevoie. Păstreraz-o tu să ai să cari învăţătura cu ea ! - Măi Olguţa, măi! Iar o faci să plângă! - Da' de ce să plângă. Ia stai aici puţin că mă duc la baie şi apoi vreau să îţi spun ceva! Luă cu ea sacoşa adusă de Gelu motivând că este murdară, că nu este cea spălată de ea. Rămasă cu Gelu, au povestit amândoi ce au făcut fiecare în decursul ultimei săptămâni. Mărunţişurile zilnice. Doamna Olga hodorogea pe dincolo, bombănea. - Ia sacoşa şi du-te şi termină-ţi treaba ! Stai să îţi pun eu cărţile în ea ! - Da, aveţi dreptate, mai am multe, multe, iar mâine iar la servici, iar la şcoală... Sărutmâna pentru masă! Noapte bună ! Să ne vedem sănătoşi! - Să fii sănătoasă! - îi urară cei doi soţi în cor. Pe drum sacoşile i se părură Catrinei mai grele decât greul. Mai ales cea de pânză. Când a ajuns acasă, a scos carte cu carte, întâi din sacoşa de platic şi le-a aşezat pe masă, aliniate. Apoi a tras carte cu carte şi din sacoşa de pânză. A scos toate cărţile, dar sacoşa atârna. La fund era un borcănel care s-a dovedit a fi cu gem de casă şi un pacheţel cu nişte feliuţe de pâine cu caş şi ridichi. Ochii Catrinei şiroiau. “- Astăzi nu mai învăţ. Mă ustură ochii. Mă ustură tare. Acum mă duc să mă culc.


357 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Noapte bună doamna Olga, noapte bună domnu' Gelu !” A venit şi dimineaţa înşiroită de ape. Primăvara târzie aşa considera ea să se scurgă în vară. Pe apă de ploaie. S-a scurs ca şi săptămâna, ca şi luna, ca şi examenele Catrinei. Ca şi zilele ei, ale tuturor, dar mai ales ale doamnei Olga. Într-o zi, a dat un telefon doamna Olga Catrinei, unul dintre cele 2 - 3 telefoane pe care ea i le-a dat în tot timpul prieteniei lor. Ele comunicau cu dorul. Una stătea la geam sau în poartă - după anotimp, iar paşii Catrinei se întâmplau pe acolo. Dar de data aceasta, Catrina a venit ca niciodată, pe fugă, înainte de serviciu. - Da, doamna Olga, de ce m-aţi chemat? - Ţi-am spus că pentru tine sunt întotdeauna Olga. De câte ori să îţi spun ! Mâinile Catrinei căzură în lungul corpului, trăgând umerii în jos. După ele şi ochii. Abia atunci a observat Catrina că doamna Olga nu stătea în scaun obişnuit, ci în unul cu rotile. Fulgerată, se cutremură, ochii fâlfâiră a disperare şi se înălţară muţi a întrebare. - Am avut o criză de inimă. Dar acum mi-a trecut. Mi-a făcut doctorul injecţii şi sunt sănătoasă. - Da, se simte bine! - întări şi Gelu. - Tu ce mai faci, de ce nu ai mai trecut? - Eu, ..ştiţi?... mă scol de dimineaţă, citesc un curs apoi mă duc la muncă, după aceea fac naveta la facultate, apoi noaptea când mă întorc mă culc. Am avut o serie de examene parţiale, am trecut totul cu bine. Acum abia aştept sâmbăta şi duminica să spăl, să curăţ şi eu puţin prin casă... - Ce mănânci tu? - Păi lapte, covrigi, este sănătos şi se fac repede! - ţâşni răspunsul. Adică nu trebuie să gătesc că nu am timp. - Gelu, să te duci în piaţă să cumperi ce am pus pe listă, vine Catrina duminică să mănânce la noi ! - Of ! Nu pot să vin la ora prânzului. Este ocupat! Sunt chemată la o activitate la serviciu. Nu ştiu când scap. Dar cum scap, cum vin. Dar n-a venit. Că a stat Catrina până dincolo de ora 10 noaptea. Luni a bătut la poarta închisă, la ferestre. Nu a răspuns nimeni. A mai trecut o săptămână, cu zile, cu nopţi, cu alergătură, cu speranţa unui strop de timp liber. Dar acesta nu a apărut decât mult mai încolo. Şi atunci, s-a repezit tot într-un suflet la doamna Olga. Erau uşile larg deschise la intrare, Gelu stătea de vorbă cu un bărbat şi o femeie necunoscuţi Catrinei. - Bună ziua! Am venit abia acum, că nu am putut până acum... se


358 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------fâstâci ea sub privirile insistente ale necunoscuţilor. - Păi a murit doamna Olga. - Cuuum!?!?!?! Când???? - Tocmai a fost ieri pomana de 40 de zile - spuse femeia necunoscută. - Domnu Gelu, de ce nu m-aţi chemat? De ce ? Voiam să îmi iau rămas bun! - Ei lasă, că Olguţa ştia că eşti ocupată ! - Nu pot să cred, nu pot să cred! Nu !!! Acum sunt în vacanţă şi am timp, am timp!!! Ochii ei erau măriţi şi uscaţi. Căutau prin împrejurimi ţigaretul, scrumiera, ziarul, scăunelul pentru picioare, pernuţa, toate acele mărunţişuri care o înconjurau pe doamna Olga. Dar nu erau. Era doar acea măsuţă din hol şi cele două fotolii cu braţe unde cele două stăteau de poveşti în scurtele răgazuri lăsate de viaţă. Catrinei i se păru că vede o umbră zâmbitoare într-unul din fotolii. "Olguţa...draga mea", gândi tânăra femeie. - Hai, mai treci pe-aici, noi acum avem treabă cu împachetatul, eu plec la fratele meu, să stau cu familia. - Bbbbine domnu Gelu, bine. La...revedere! - Ce la revedere! Nu mai vine el aici niciodată! - interveni cumnata. Dar pomana? Sau mormântul ei? Cine îţi va pune flori doamna Olga? - gândurile Catrinei întrebau. - Da, chiar, ce rost mai are să mai vin! - veni răspunsul lui domnu Gelu. O umbră mare, neagră coborî în mijlocul zilei însorite între Catrina şi lume. Lăsă capul în jos, spuse un "Bună ziua" scurt şi plecă pe drumul către casă. După două săptămâni, luă sacoşa cu cărţi şi se îndreptă spre bibliotecă pe drumul cel scurt, că mai avea un an până să termine. Tocmai ce a gătit că tot era vacanţă. Luă borcanul în care a fost dulceaţă de la doamna Olga şi îl umplu cu mâncare. Să îl dea, dar cui? Pe stradă, puţină lume, moleşită de soarele care ardea. Pe drumul către bibliotecă femeia se gândea că se va acri mâncarea....Păcat... Dintr-o tufă de la marginea trotuarului ieşeau scâncete. Se aplecă şi văzu un căţel lovit de maşină. Dădu crengile la o parte, deşertă borcanul iar câinele înfometat mâncă dumicând printre scâncete. Ea luă borcanul, se duse la bibliotecă, schimbă cărţile, apoi ceru să meargă la toaletă. Acolo, spălă borcanul, îl


359 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------umplu cu apă şi la întors îl puse alături de câine. La plecare câinele avea ochii blânzi, iar trupul era mai relaxat,gemetele încetaseră. Săracul! - gândi ea. Seamănă cu răposatul câine al doamnei Olga. Şi atunci, umbra dintre ea şi lume se duse, dar i se păru că vede înspre căţel faţa zâmbitoare a doamnei Olga. - “Bogda proste, Catrină!”

Mustăriile În urbea mea natală, leat 1920, în pragul toamnei, adică cam de pe la 1 septembrie şi până în fine de octombrie, îmi spuneau bunicii mei că intrau în grădinile de vară - terasele de azi - şi nu erau puţine. Aveai de unde alege la fiecare colţ de stradă. Da' te duceai după nea Florea, garoiu' de mătase ce le zicea de alean. Şi intrau bunicii mei. Mâncau pastramă de oaie din blide de lut cu mujdei şi mămăligă luată de pe fundul de lemn cu liguroiul tot de lemn, şi împingeau dumicaţii pe gât cu mustul luat în grabă de la intrarea grădinii, de la mama teascului, mai cu un sâmburel, mai cu o codiţă rămase în plutire liberă. Alteori mesele ajungeau până în largul trotuarului pavat cu dale mari de piatră pătrate, gri închis. Printre ele corcodeii dansau cu buricul iţit de sub cămaşă ca să prindă vreun bănuţ. Cotarlele printre picioare hămăiau a os. Porumbii răstigniţi pe garduri, râdeau cu dinţi de aur. “...treceai frumoasă Zaraaza...” Şi ce frumos se numără toamnele când pleci în crucea nopţii într-o trăsură trasă de doi cai negrii tăciune cu motoloace roşii pe la hamuri - de deochi! Când aleargau ei cu copite potcovite de săreau scântei din drumul pavat cu piatră cubică de granite, pusă în evantai ! Nici războiul nu a putut alunga obiceiul mustăriilor. Numai că mesele s-au strâns în curţi, curţile şi-au acoperit ochii luminoşi, iar lăutarii ziceau cu surdină, printre soldaţii veniţi în permisie. “Şi-am zis verde sălcioarăăăăăă...” Şi-ai mei printre ei. Şi porumbul rar în dinţi...


360 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Şi-au aurit toamnele alte fructe, şi-au sfârâit grătarele pastramă altei generaţii, aceea a copiilor bunicilor mei. Şi-a curs mustul din an în an, dar....tot bunicii mi-au arătat porumbul lăfăindu-se rânjit în cantul porţii... - Uite mamaie, a venit toamna, te-am adus să bei must ! Pe faţa de masă în carouri alb/roşii, râdeau galben tivit cu roşu crăiţe-ntr-un pahar. Am mâncat pastramă de oaie, pe care am apucat-o cu mâna, ca aşa mi-au povestit ei că se făcea la crâşma lu' Arion Ciuplea. Da' mi-au zis să iau cu furculiţa, că aşa se mănâncă la restaurant acuma, că aşa m-au educat ei. Am mâncat pastrama cu noduri, da' le-am înghiţit cu must şi le-am uitat cu zisă de lăutari bătrâni tocmiţi de buni să-mi cânte mie la ureche... Am dat şi monezi la puradei şi oase la zăvozi. Am mai băut încă o cană de must, da' nu mi-a adus-o chelnerul la masă, ci mi-am luat-o eu singură de la un tesculeţ mic, din spatele grilajului... - Săru' mâna pentru masă ! Am fost atât de fericiţi, că ne-am prelungit fericirea până în octombrie de sfântul Dumitru când mustuleţu-i tulburel deja, dulceametiţor, pregătitor de iarnă. Şi porumbu' râde fercheş, zicând : “Am strâns toamnă dupa toamnă....” Aşa-i ! S-au strâns anii... M-am dus într-un alt an ca să dau de pomană pastramă şi must. - Nu dăm decât 100 g de pastramă ! - Şi must ? - Păi cât vrei tovarăşa ? - Atâta cât să fac baie-n amintiri! Să se înalţe gândul ştiulete de porumb ! Magnetofonul cânta : "Copacul drept se-nalţă în grădina ta ..." Prin 2000 eram la malul apei într-un soare tranzitoriu-n asfinţit, strecurat printre dinţii porumbului. Aşezată sub o umbrelă de coca-cola roşie, la o masă din plastic roşu, pe un scaun de plastic tot roşu, am primit în faţă un ţap dar nu cu bere ci cu must roşu, dulce şi bun, dar fără nici un sâmburel rămas deasupra în plutire liberă. Lângă mine, A.... Chelnerul m-a poftit să îmi aleg bucata de pastramă de oaie din galantarul-refrigerator. Dacă oaia nu-mi cade bine, pot opta pentru muşchi de porc, ori de vită, pui. Eu am mâncat pastramă de oaie într-o farfurie de unică folosinţă cu tacâmuri de inox, dreaptă în


361 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------scaunul meu de plastic roşu şi cu coatele lipite de corp. Doi căţei şi un pisoi pe lângă mine îşi primiră porţia. Copilandrii de etnie incertă, cereau nediscriminatoriu. Şi mega-boxele urlau, de se-auzea peste mal : "Aş da zile de la mineeeeeeeeeeeeeee"...

Hambârlai Premiul II proza concursul “Amurg sentimental”

Copilă fiind, la poarta casei mele bătea nea Alioşa cu peştele. Când bătea, bătea şi aducea ceva bun si proaspat. Altă data, trosnea cu pumnul, puţin ciupit, si aducea un monstru mare, iar când Mau ieşea şi-l întreba de ce bate aşa tare, el răspundea că a dat peştele cu coada-n poartă ! Că de, atât era de mare şi de proaspăt... Venea el din Pisc, ieşind din mahalaua "Între craci" - două braţe de apă - purtănd de-a umere sacul mişcător si puticios. Deşerta pe la clienţi, mai se oprea prin colţ de străzi, la fiecare, bea câte un ţoi de vodcă. Că de, om muncit de cu noapte cu lotca pe unde. De la curul dimineţii cu năvoadele-n curmeziş, în lat, în lung. Cu mâinile bătucite şi noduroase, ca sălciile cărora le lua coaja de-o fierbea si mesteca când îl dureau oasele de umezeala apei. - Nenea Alioşa, mă iei cu matale? Vreau să merg la pescuit şi eu ! - Hîhîm !?! - Şi-mi făcea cu ochiul, care se aprindea beculeţ scânteietor şi albastru la dorinţa mea. - Data viitoare, că mâine plouă şi nu merg nici eu ! - Dar matale, de unde ştii dumneata?!? - îl încolţea Mau. - Apa spune... Apa are semnele ei tainice, este adevarat. Numai ea ştie cum să te înhaţe şi sa te subjuge, să-ţi spună tainele, să-ţi spele visele negre, să ţi le poarte pe cele albe. Ea îţi dă să mănânci, ea te poartă, ea te-ngroapă. Dar te leagă de ea, cu nevazute legături de spume. Ultima dată, nea Alioşa ne-a adus un monstru mare şi


362 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------negru, un somn. Eram destul de mare crescută (nu bine !), şi am decretat eu văzându-l cu peştele : - Iau cuţitele şi le ascut să vină pisicile să mănânce şi ele ! - Vai, vai, vai! Hâc! Domnişoară !Zi-i lu mă-ta mare sa-mi dea o vodcă, şi, dacă n-are, spirt ! - Aşa de dimineaţă ? se stropseşte Mau. - Aşa... Ţi-oi spune.. - Ia du-te şi cheamă pisicile ! Eu, ţuşti ! în grădină după miorlăite. Ei, şi-au continuat spusa. De taină... Cred că apele i-au destăinuit că va muri curând. Cum? Când? Nu ştiu. El ştia. Nu am mai vorbit niciodata in casă despre această zi. Cu un cortegiu mieunător după mine, mă întorc triumfătoare: mi-am indeplinit misiunea ! Nea Alioşa bea un pahar mare de vişinată. - Dă-mi un spirt acuma, cucoană ! - Dar cum, spirt?!? - Da ! Şi scoate din buzunar tacticos o bucată de cârpă morcelită, cu pretenţii de batistă. Ceva gălbui într-ânsa. Lut. Ca filtru. - Ia toarnă coană-mare spirtul, să vezi matale domnisoară, hambârlai ! M-a bufnit râsul la auzul acestui cuvant . Am râs cu poftă, am plecat ţopăind si râzând: - Hambârlai! Hambârlai ! Ce ecran protector acest cuvânt ! Ce-aş mai fi jelit şi-aş fi bocit, copil simţitor şi ataşat ce eram daca aş fi inţeles, la acea vârstă că nea Alioşa aşa inţelegea el să îşi ia rămas bun de la viaţă şi lume. Nici până azi nu ştiu ce boală a avut, când a murit, cum, unde, dacă s-a mai gândit la mine. Astăzi îmi amintesc de matale, nea Alioşa, acum sunt mare şi ştiu ce înseamnă acest cuvânt. Îl înţeleg. Hambârlai, nea Alioşa, hambârlai! Că ţi-a spus apa... Şi trec, sunt o lotcă pe unde de vise...

Să fii mamă


363 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------Picură secundele stropii de târziu, şi mă gândesc în noapte la cum au fost nişte oameni, care, unii dintre ei sălăşluiesc acum doar în amintirea mea. Între amintirea lor şi mine nu este nici o poartă. Flutură crâmpeie de imagini, fulguraţii ale altor clipe trăite de mine şi de alţii.Oamenii cu omenia şi neomenia lor. Îmi amintesec de ziua aceea-n care, copila de cinci ani îmi întindea un ceva inform cu rochiţă. Mă uit mai bine şi văd că din rochiţa frez cu picăţele grupate câte două-trei, colorate alb/grena, se iţeau două mânuţe şi două picioruşe din nanchin roz deschis, modelate destul de grosier. În locul capului, o terciuială de carton presat şi smalţ. Un ochi rămăsese să privească căprui şi expresiv. Fetiţa tremura ca scuturată de curenţi electrici. În ritmul frisoanelor cădeau bucăţele din capul păpuşii - când si când. Privea cu ochii disperaţi la mine şi am constatat o asemănare între ochiul păpuşii şi ochii fetiţei. O fi fost fetiţa ei? Sau o considera soră ? Iau trupuşorul mic în braţe şi involuntar îl strâng la piept. Atunci, apare ea, o femeie trupeşă cu turban pe cap. -Aşa o să-ţi fac şi ţie, obrăznicătură ! Să te duci la tac'tu, să scap de tine ! Şi către mine : - Ce? Ţi-a împuiat şi ţie capul? - Vezi-ţi de treaba ta ! - şi îmi smulge păpuşa. - Nu vezi că se juca cu vechitura aia? Trebuia s-o pedepsesc şi să scap de ea ! - Mamă, ce-am facut ?!? - Uite, vezi, nu ştii să vorbeşti frumos ! Mămico, nu mamă! Las'că te învăţ eu minte! Fetiţa urmărea cu disperare chipul desfigurat al păpuşii ! - Dă-mi-o te rog, să o duc la doctor ! O s-o rog pe mamaia să meargă cu mine ! - Proasto ! Duci păpuşile la doctor ! Tâmpito ! Şi aruncă păpuşa către recipientul metalic plin de gunoi care, la marginea trotuarului aştepta maşina să îl ia. Căzătura păpuşii mi-a spart mie capul. - Cuchi ! Cuchi a mea ! - ţipa copila ! - Treci dracului în curte ! Altfel te dau şi pe tine la gunoi ! Mişcă din loc ! Fetiţa îşi smulse sufletul şi, cu mânuţele bătând aerul, frământându-l, se împiedică de pragul porţii. Îl trecu apoi. - Nu eşti în stare nici să mergi, şi mai vrei păpuşi ! Prin poarta mică, deschisă, am văzut cum bunica fetiţei intrigată, a întins mâinile către copilă.


364 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- Las-o dracului de nebună !Mă pun eu cu prostiile ei ? Ce, aia era păpuşă ? Se întoarce şi îmi trânteşte poarta în nas. Am rămas interzisă pe trotuarul cu dale mari de piatră. Din curte, vocea stridentă, răpăia insulte la adresa copilei. Am clipit, dar pleoapele mele nu voiau să-mi alunge chipul armonios construit al copilei, încadrat de un păr castaniu clair minunat, cu corespondenţă în culoarea ochilor ei, şi, care se suprapunea involuntar peste cel mutilat al păpuşii, scurgându-se parcă în el. Din cei cinci ochi ai fetei, ai mei şi ochiul păpuşii, curgea disperarea. Mămica lui Cuchi...

Piața de duminică Tarabe ordonate mărginesc alei precise, măturate. Grămezi piramidale împung aerul. Vânzători cu şorţuri. Cumpărători diverşi, furnicar căutător de preţuri mici. Dar şi preţurile sunt aliniate precum tarabele. Fără mercurial. Pe principiul telefonului fără fir. Ochesc o tarabă pe care se lăfăie un soi de roşii de culoare oranj. Sunt mari, inegale. Se vede treaba că au purtat lupte grele să răzbească la tarabă: aspectul lor prezintă denivelări, forme curioase. Suratele lor, perfect globulare, de mărimi diferite ca şi preturile, dar roşii la culoare, îşi schimbă urgent locul de pe tarabă în sacoşă, poposind intermediar pe cântar. De-asupra, copertina verde, vede tot şi pe toti. Printre picioarele cumpărătorilor un cătel în lesă însotitor de stăpân, încasează câte-o călcătură sau un şut. Confraţii comunitari, cu teritoriu marcat, mârâie de sub tarabe. Un tăran adevărat, producător autentic, venit întâmplător să-şi vândă plusprodusul său, îşi strigă marfa. Îi face o cântare-n toată regula: - Ia fasoleaaaaaaaaaaaaa! Ia fasolea-agătătoare ! Proaspătă şi de vânzareeeeeeeeee! Are pretul mai scăzut şi textura evident proaspătă ! Schimb urgent meniul şi înhaţ sacoşa plină de păstăi galbene şi grase peste care poposeşte trufaş o ditamai căpăţâna de usturoi, căreia i se prăvale peste, un morman de verdeturi tepene şi aromitoare. Mai ciupesc o frunză de pătrunjel, una de mărar şi îmi


365 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------continui periplul. Îmi place la grămadă, că văd feţe, gesturi, ba şi-o horă. Ce să fie, ce să fie ?? Mă apropii, mă strecor printre niste bărbati, care, galanti, îmi fac loc. La mijloc, evolueaza câinele cel mare al pietii în spinarea unei cătele, amandoi cu limba scoasă de atat efort. Bat pasi măruntei, uite-asa, cu dânsa-ntr-ânsa, spre deliciul privitorilor. Mă bufneşte râsu-plânsu, că de, hilar - oamenii se uită să învete de la câini, dar nu învată tot: nu vor să învete şi viitorul în care se voi ivi căţeii care şi ei au nevoie de adăpost. Se distrează cu prezentul. . Şi trec... Mai cumpăr una, alta şi mă scurg spre ieşirea din piată. Brusc, mă întorc, cu mâinile lungite de sacoşi şi tumultuoasă intru iar în gura pietei ! N-am trecut pe la tarabele de produse ! Că acolo se face moda ! Pantaloni lungi, scurti, singuri sau la set, fuste spintecate, destrămate, înădite, îndoite, suprapuse, strigătoare, şterse, miloage, trufaşe ca o varză, curcubee, cârpe de şters, stau alături de rochii cât un dumicat sau largi de ar putea îmbrăca taraba cu totul. Încălţări adecvate cu toc, fără, dar predominant papuci, care sunt la mare căutare. Şi nu din cei de casă, sau plăjoşii slapi, ci aceia coafati cu multe pietre sclipicioase din care tâşnesc arteziene de tepi pufoşi sau nu prea, haotice culori învârtejite de forme ! Hiii ! Ce frumuşeată ! Da şi ce de farduri ! Măăăăă! Şi ce de muzici !Or să dea faliment ăia de la Manele TV ! Alunec, corabie-n tangaj cu lestul sacoşilor drept cumpănire şi mă scurg la tarabele cu accesorii... Aici, deliciu! Fac popas zorit, las sacoşile jos şi mâinile frămantă nerăbdătoare în aer. Că n-am hartie si creion ! Frumoase de coloratură, trei tătarce şalvaragite, gogoşari umblători oprinte-n cumpărare. V-am ochit de la brâu în jos ! Înhat iute un produs şi mă caut, cică, de parale. Vânzătoarea îmi face complice cu ochiul şi se-ocupă-n continuare de tătarcele din satele Măcinului trecătoare peste Dunăre ca să cumpere imense flori - clame de păr perfect verde electrizant şi roşu -purpură. Şi cum erau ele trei, iar florile cele roşii numai două, au discutat ele pe limba lor cea cu interes ascultată de mine, (dar neînteleasă), care să ia florile rosii. Cea mai tanără rămane doar cu floarea verde, celelalte cu doua trofee: unul roşu, altul verde. Vanzătoarea ambalează florile în pungute transparente de plastic, ele se scormonesc in pliurile şalvarilor dupa bani. Da de ce ? Că au şi la gât şi la basma ! Să ia de-acolo ! De la talie in jos, o fi dânsul mare, sau mulţi metri de material? Că cică ar fi fustă după câte se vede-n brâu, dar măiastru petrecută de


366 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------jos de la poale printre cele picioare, de formează şalvari spre cele glezne, şi se-aduce-n brâu în faţă lăsând şi pungă pentru bănet! Înflorate mărunt, materialele se agită, corpurile nu vor să-mi spună cât de grase sunt stăpânele. Ridic ochii înspre busturi pe care le constat bine reprezentate. Capetele le sunt acoperite de basmale albe, înodate la spate şi bordate cu bănuţi aurii şi sclipicioşi. Feţele au pomeţii înălţaţi, ochii sclipitori si buzele mărunţind cuvinte. Restitui produsul vânzătoarei, zic eu, s-au terminat banii, şi-mi retrag ambasada. Că azi am cumparat destule. Iați-o ție, dă-mi-o mie! Am să mă adresez institutului de criogenie! S-o îngheţe pe asta mică în poziţia "dormit". Că ba e sus pe corniză ba este pe jos. Adică sub corniză şi perdele. Tot vânând muştele care mai zboară, aşa solitar, în derâdere pe sub nasul ei de Păpuşă! Datorită ei, am făcut trei curăţenii de toamnă, am lustruit şi rearanjat corniza şi perdelele de trei ori în toamna asta. I will survive! Da, dar nu şi perdelele! Nu şi ce prinde corniza sub ea în cădere ! Măi şi ce curăţenie am în casă ! Şi ce de obiecte noi! Că dacă nu era Păpuşica, tot cu vechituri decorative mă înconjuram… Ce, cine-o mai fi de-mi întrerupe mie astfel meditaţia? - Aaaaaa, bine ai venit, bine ai venit ! - Ce mai faci, că nu ne-am mai văzut de-o vreme bună ? - Păi uite pe-aici, cu.... - Ha ! Ai o pisică nouă ! Dar este puiandru ! Ori au făcut-o ăştia ai tăi? - Nuuuuuuuuuuu... Şi depăn povestea Păpuşii, în timp ce privea prietena mea cum mica Păpuşică făcută ghemotoc între cei doi "grei" doarme... la greu. - Abia aştept s-o mângâi ! - Măi, las-o să doarmă!!!...ca...să crească ! - supralicitez eu. Stam frumos de o cafea, de un "comentariu" feminin şi languros insistent asupra "calităţilor" unor persoane (mai puţin politice), timpul trece, o privire se furişează către ceas. Eh ! Timpu-n fuga lui fugară ! Ghemul de puf se mişcă, se desface, trei spinărici se întind, se arcuiesc, gheruţele se prind de cuvertură, o trag, nasurile amuşină. Pe rând, se apropie, o miros pe prietena pe care (culmea !) au scăpt-o la primire ! Miaună scurt, şi, se duce fiecare în treaba lui. Noi, ne foim, ne reaşezăm, reînnoim nodul discuţiei.


367 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------De, five o'clock tea ! Zdronc ! - Măi Păpuşa ! (eu) - Nu măi, a căzut poşta mea, n-am pus-o bine. - Da ? Mă uit în jur, cei doi cu ochii rotunjiţi urmăreau poşeta. Aia fac şi eu. Un hangar mare, negru, împieliţat - cică poşetă- începe să înainteze furiş. - Da parcă nu a căzut aşa de departe de ... dă să zică prietena mea, şi se ridică, vrând să-şi recupereze poşeta. Văzând din interior ce se petrece, Păpuşa, care bineînţeles cotropise teritoriul intern al inamicului, scoate nişte gheare şi nişte pufăieli, dând să fugă. Numai că o baretă glumeaţă a poşetei i se pune cumva peste pieptişor, şi, ea ţuşti! şi poşeta hâldâbâc! şi ea tot alergând peste obstacole (picioarele noastre care îi stăteau în cale) dă să intre sub pat. Poşeta, cam burduhănoasă, şi fără facilităţi de strecurat feline, dă să rămână pe-afară. Păpuşa, de sub pat, se repliază, înfige ghearele în pielea poşetei, şi trage, şi dăi opoziţie în toată regula de sub pat. Prietena mea îmi solicită ajutorul. Eu îi explic cum ca să aibe răbdare, că odată ce a apucat în gheare, nu dă drumul decât când consideră ea o clipă, acolo, că eu o pândesc, şi îi recuperez eu împieliţata... Îi recomand să adune mai bine obiectele aşternute cărare între fostul loc al poşetei şi locul în care a fost adusă cu titlu de captură. Fel de fel de mărunţişuri aflătoare prin poşetă sunt înşirate pe jos. Foşnetul paşilor şi adunatul obiectelor îi distrag atenţia Păpuşii mele, care, slăbeşte prada (poşeta) timp în care eu o înhaţ, şi triumfătoare strig: - Gata, poşeta e la mine ! Prietena mea, îndoită de şale, cu un pămătuf de obraz în mâna îmi aruncă o privire, dă să îmi spună ceva, dar...Păpuşa se şi aruncase asupra noii prăzi : pămătuful. Elementul surpriză a blocat-o pe prietena mea, care a dat să articuleze ceva, dar a rămas cu gura căscată. Între timp, Păpuşa se juca cu pămătuful în gheare. Cu miros de pudră şi cu mirosul persoanei imprimat în el, era un deliciu pentru Păpuşica mea ! Îl sălta în sus, îl prindea cu lăbuţele sau cu guriţa, îl rostogolea, îl scutura. - Vreau pămătuful ! - Iaţi-l dacă vrei şi o porţie de gheare ! - Dar când mi-l dă ? - Când se satură de joacă! Între timp, îmi iau în serios rolul de recuperatoare şi încerc să găsesc câteva din jucărelele Păpuşicii mele, să îi distrag atenţia.


368 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------Aplecată în patru labe mă uit pe sub toate dedesubturile să văd pe unde le-a ascuns. (Când se plictiseste de câte o jucărie, o ascunde foarte bine, şi gata ! vrea alta !). Scrofotina, râma în pămătuf spre disperarea prietenei mele. A apucat pămătuful cu dinţii, şi scuturându-l zdravăn, îi trage o lăbuţă şi îl pune astfel drept în poala prietenei mele. - Na ia-ţi pămătuful că m-aţi deşelat voi două astăzi! - ricanez eu. - Da, dar este ciufulit ! Aşa pisică rea poţi să ai ! - Daaaaa!!! Între timp, Păpuşica mea, cu codiţa tot un dans oriental şi ochişori senini şi albaştri, cu un miau dulce şi languros, îi sare prietenei în braţe. Aceasta, o strânge la piept fapt pentru care ea miaună şi se alintă. - Nu ţi-o mai dau! Este aşa de dulce ! Păi tu mai ai două, nu mi-o dai mie? - Bine, ţi-o dau ! - Când pot să vin în vizită la tine? - Păi de ce întrebi? - Ca să nu nimeresc în ziua când o să-ţi trântească cornizele ! Sau ţi-ai pus jaluzele pliante? - Da... am... ja-lu-ze-le pli-ante... - Ha! Bucuria Păpuşii.. tale ! Va avea o jucărie nouă ! - Daaaaa?!!??!!...Auzi, ştii, ţine-o tu, că aici este mai obişnuită... - Da, bine, dă-o-n coa' ! Poarta cu amintiri - Să nu îi spui lu‟ tata Neo nimic despre noi! Nu ştiu ce nu ar fi trebuit să nu-i spun... - Ai înţeles? Adună-te, nu mai visa cu ochii deschişi! O ciupitură vârtoasă între coaste îmi smulseră un „da” gemut. Ce să nu fi spus? Ce??? Despre dormeza înconjurată de covoare de lână cu motiv geometric? Despre degetul meu care adeseori urmărea desenul curb sau frânt? Despre iscodirea unghiei care într-un colţ a destrămat covorul până la iţe, curios să vază cum de stă modelul atârnat de pereţi? - Haideţi la masă! Tata este la prăvălie, mănâncă cu noi numai deseară! Atunci, tata Neo a luat cu gesturi largi în umeri haina şi chipia din cuier şi a ieşit în curte. - Se duce afară, vine acuş! (“afară” avea sensul de W.C., cuvânt


369 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------interzis la noi când eram la masă). Ele două mâncau, eu aşteptam. Cu ochii pe clanţa uşii. După ceva timp, tata Neo deschise uşa. Avea mâinile roşii, roşii şi din ele ieşeau aburi. - Cine-mi dă roşii din ciorbă? - Eu, eu!!! Poftim ia toată farfuria! - Nu, uite, numai feliuţele acestea două! - Ce vrei să faci cu ele? - Le mănânc afară! - Cea de a treia femeie ieşi să vază ce se întâmplă afară. - Ei, ce face ăla afară? - Nimic are treabă, sparge lemne! - Dar ce face aşa mult? Tăcerea s-a pus peste guri.Lingurile lucrau în farfurii. La desert a apărut şi tata Neo. - Mariana, aşa este că îţi place zăpada? - Da, muuult, muuult tare! - Vreau să mă dau cu sania, să patinez! - Dar oamenii de zăpadă îţi plac? Ai vrea să ai un om de zăpadă? - Ce este acela? - Nu ştii? - Nnnu… - Dar câţi ani ai, ştii? - Am patru ani şi jumătate! - Să ţii minte că la patru ani şi jumătate ai făcut cunoştinţă cu primul tău om de zăpadă! - Unde-i, unde???? - Mâine dimineaţă să ieşi în curte să-l cunoşti! - De ce nu acum? - Acum aş vrea să stăm puţin de vorbă… S-au spus cuvinte, s-au dus cuvinte… Au luat cu ele misterul clipei, i-au pus aripi. Un somn lung, dospit între plamuma de lână, groasă, şi pufoasă, carpetele mele cu modele geometrice făcute de comandă din lână în războiul de ţesut , legănată de inocenţa copilăriei. Dimineaţa cu flori de gheaţă la geam, acele flori care în fiecare dimineaţă de iarnă aveau altă formă, dar niciodată miros! Că doar le-am încercat de-atâtea ori cu vârful nasului! Apoi focul din sobă le topea, le dădea semnal de ofilire. Plecau cu picuri mici la vale pe lemnul uşii. - Să ştiţi că eu nu dorm! Este prea multă linişte! - Ce este? - Linişte! Unde este tata Neo?


370 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------- A plecat. - Când? Cum a plecat? Eu vreau să îl întreb dacă mă iubeşte, apoi poate să plece! - Hai du-te afară la joacă! Îmbrăcată cu hăinuţa de stofă groasă am ieşit în curtea care contrasta cu albul ei crengile pomilor şi tufa de liliac din grădină un maron aproape de negru. Zăpada stătea blană groasă peste toată grădina, peste crengi, numai pe cimentul curţii adăsta strat subţire. Privesc în partea opusă în lungul aleii de ciment şi văd ceva mare, alb, imens, înalt. Mă apropii ca magnetizată. Erau trei bile mari, mari de zăpadă puse una peste alta. În cea de la mijloc stătea înfiptă mătura cu coadă. Am dat ocol acestui gând încolţit, dar pe la spate. Da! Era omul de zăpadă promis! - Ştii omule de zăpadă, eu vreau să îţi spun o poveste! Dar mai întâi vreau să văd cu cât eşti mai mare decât mine. Ne-am măsurat umăr la bulgăr şi a rezultat că eram cu capul în dreptul măturii înfipte. Doamne! Ce frumos mai era! Avea nasturi negri şi rotunzi de cărbune pe ditamai burta! Iar pe cap cratiţa cea mare de sarmale! Ochii rotunzi şi mari erau negrii din cărbune antracit. Un morcov hazliu în loc de nas! Iaaa uite… Brusc m-am întristat. Gura râdea din buzele roşiilor din ciorbă. - Vai! Omule de zăpadă, aş vrea să te sărut pe gura ta, apoi să îmi spui, să aud dacă tata Neo mă iubeşte! Hai te rog!!! L-am luat în braţe pe omul de zăpadă, l-am strâns tare, tare, şi ştiu că am stat mult, mult timp aşa. M-am trezit în pat. Tăticu îmi zâmbea şi îmi ţinea mâna. - Uite, acuma plec şi îţi aduc ceva frumos când mă întorc, dacă eşti cuminte şi mănânci. - Dar omul de zăpadă mănâncă şi el? Nu mai ştiu răspunsul, grimasele celor din casă, vorbele… Nu mai ţin minte nimic. Febra, vârsta crudă, le-a diluat sau şters. Nu mai ţin minte decât că peste trupul meu s-a pus o lumină, o pace, am simţit o chemare, am deschis uşa! Afară era un soare care m-a izbit în simţuri cu arome de liliac. Am căscat uşa larg să întreb soarele de ce este aşa de cald, unde este omul meu de zăpadă! Unde… - Stai lângă ea că deschide ochii! - Dar de ce mă păziţi? Eu nu am furat omul de zăpadă! - Nu, nu tu l-ai furat! Ştii… - Dar de ce miroase iarna a liliac!?!? - Ah!... Explică-i tu, Elena…


371 Asociația „Florema Design” Orăștie ----------------------------------------------------------------------------------- Ştii, Mamanga, oamenii de zăpadă se topesc primăvara… - Dar este iarnă! Eu am strâns pe omul meu de zăpadă la piept! Să se încălzească şi … - De ce l-ai luat în braţe? - Să îmi spună dacă mă iubeşte!!! Dar acum este soare şi am deschis uşa şi nu mai era! - A venit primăvara, Mariana… - Dar tata Neo, unde este? - S-a topit, ai visat… Mulțumesc! După ce, la începutul anului 2010, vedea lumina tiparului primul volum colectiv al Revistei online „Visul”, cel de poezie, era firesc să demarez munca la cel de-al doilea volum, cel de proză scurtă. Pentru reuşita proiectului, aveam nevoie nu numai de texte foarte bune, ci şi de o persoană dinamică, talentată şi perseverentă, care să se implice în proiect necondiţionat, să creeze o copertă originală şi sugestivă şi, de ce nu, să scrie şi prefaţa volumului. Poate că dorinţa mea părea o utopie. Chiar dacă există foarte mulţi scriitori care sunt şi artişti plastici, care au talente multiple şi care sunt capabili să participe oricând la un asemenea proiect literar, sunt foarte puţini cei care ar face-o complet dezinteresat, care şi-ar rupe din puţinul lor timp liber pentru a munci pentru un simplu „mulţumesc”. Ei bine, am avut încă o dată noroc. Persoana talentată şi altruistă care s-a oferit bucuroasă să facă această muncă deloc uşoară este Adina-Cristinela Ghinescu, un artist complet: poet, prozator, pictor, jurnalist, fotograf, designer de interioare, dar şi consilier de imagine şi consilier spiritual. Deoarece anul trecut domnişoara Adina-Cristinela Ghinescu a mai participat la un asemenea proiect, realizând coperta şi scriind mini recenzia înserată pe aceasta, la volumul antologic colectiv de poezie românească contemporană intitulat „Izvoarele vieţii”, a ştiut perfect cum trebuie să abordeze un asemenea proiect şi cum să ducă lucrurile la bun sfârşit. Oricum, munca prefaţatorului nu este deloc uşoară, mai ales la un asemenea volum de proză scurtă ca cel de faţă, la care, pentru început, trebuie să citească cu atenţie şi cu discernământ, nu mai puţin de 341 de pagini, iar apoi să structureze elementele


372 Florilegiu – proză scurtă – ----------------------------------------------------------------------------------sugestive ale fiecărui scriitor în aşa fel încât să se şi încadreze într-un anumit număr de pagini fără să omită nimic. Dacă a reuşit, vor constata cititorii; oricum, eu sunt sigură că da. Ba chiar i-am „reproşat”, într-o scurtă convorbire telefonică, că este o perfecţionistă şi că nu pune punct până când nu este sigură că lucrul este bine făcut. Răspunsul a fost simplu: „N-am ce face... Sunt îndrăgostită irecuperabil și iremediabil de Adevăr și pentru mine contează cel mai mult...” În ceea ce priveşte coperta, domnişoara Adina-Cristinela Ghinescu m-a pus la o grea încercare; mi-a trimis nu mai puţin de 30 de variante. Şi am fost obligată să aleg numai una...în condiţiile în care toate erau absolut perfecte. Am făcut şi un mini sondaj, întrebându-i pe toţi cei care au venit în acea zi la editură, care ar fi coperta pe care ar prefera-o. După asta, am fost şi mai încurcată, deoarece au fost alese, pe rând, aproape toate. Oamenii aveau şi argumente, unora le plăceau nuanţele, altora ideea sau amândouă. Până la urmă, am optat pentru o variantă „combinată”. Am rugat-o pe domnişoara Adina-Cristinela Ghinescu, cu riscul de-a părea deplasată, să combine două idei şi să ajungă astfel la varianta finală, care, sper, să fie pe gustul tuturor celor care vor ţine în mâini această carte. Pe lângă realizarea copertei şi a prefaţei, domnişoara Adina-Cristinela Ghinescu face parte şi dintre scriitorii care publică în acest florilegiu. Textele propuse de dânsa te pun pe gânduri, te obligă să te opreşti o clipă şi să meditezi asupra vieţii şi asupra consecinţelor faptelor tale. Să te întorci cu faţa către credinţă şi către adevăratul Dumnezeu. Să devii mai bun, mai cinstit, mai corect, mai sensibil. Te ajută să înţelegi esenţa şi substratul cunoaşterii. Asta, fiindcă Dumnezeu a înzestrat-o cu har! Îi mulţumesc pentru că există şi pentru că s-a implicat. Îi mulţumesc pentru că dăruieşte şi celorlalţi din dragostea şi talentul său.

Ileana-Lucia Floran Orăștie, 24 iunie 2010


373 Asociația „Florema Design” Orăștie -----------------------------------------------------------------------------------

CUPRINS

Prefață - Osmoza sufletului în crochiuri literare purtătoare de revelații George Arhip Cristian Cașcaval Livia Ciupav Sorin Coadă Ioan Crișan Ileana-Lucia Floran Adriana Gheorghiu Adina-Cristinela Ghinescu Viorica Marica Hagianu Mădălina-Mihaela Irava Alina Lazăr Florin Molnar Dan Orghici Mirela Savin Nastasia Savin Mariana Tănase Postfață – Mulțumesc!


374 Florilegiu – proză scurtă – -----------------------------------------------------------------------------------

Florilegiu - proză  

Volum colectiv, proză, coautor si coordonator

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you