Lumina rasturnata

Page 1



Ileana-Lucia Floran ---------------------------------

Lumină răsturnată



Ileana-Lucia Floran

2015


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FLORAN, ILEANA-LUCIA Lumină răsturnată / Ileana-Lucia Floran. - Orăştie : Editura Emma, 2015 ISBN 978-973-1700-95-3

821.135.1-1

Copyright © Ileana-Lucia Floran http://ileana.floran.ro Toate drepturile sunt rezervate autoarei. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autoarei sau fără citarea sursei. Redactare computerizată: Ileana-Lucia Floran Prefața: Adriana Tomoni Coperta: Ileana-Lucia Floran

MEMBRĂ A UNIUNII EDITORILOR DIN ROMÂNIA

e-mail: office@florema.ro; Fax: 0354 814 387 http://www.edituraemma.ro


O altfel de prefaţă Se spune că prietenia este ca o carte deschisă, ce se oferă spre a fi citită. De data aceasta, chiar am bucuria să fiu în faţa unei cărţi deschise, Lumină răsturnată, scrisă de aleasa mea prietenă, binecunoscuta scriitoare, ziaristă şi editoare, Ileana-Lucia Floran. Nu doresc să înşir cuvinte reci, aş vrea să fie o altfel de prefaţă, să reflecte frumuseţea unei Doamne, care prin simplitate, modestie, nobleţe şi generozitate, te face să spui: „Am întâlnit un Om minunat”. Sub aceste frumoase „straie”, se ascunde o personalitate puternică, o bună mânuitoare a scrisului românesc. Prin această carte, Ileana continuă o muncă de ani de zile, în care şi-a revărsat talentul dăruit de bunul Dumnezeu. Ea a ştiut să înmulţească talantul primit, şi-a deschis sufletul şi mintea pentru a da putere cuvântului, spre a-i pune aripi şi a-l învăţa să zboare, ca pe un lăstun, spre noi, cititorii. Slujitoare a scrisului, luminează în jurul ei şi aduce bucurii sufleteşti. Cuvântul bine ales, în proză sau în poezie, este darul ei pentru noi.

VII


Născută în locuri ce mustesc de istorie, la Orăştie, într-o familie de intelectuali, crescută după principii sănătoase de trăire şi credinţă, ştie să treacă frumos prin viaţă. Descătuşată de corsetul prozodiei, ne oferă şi de această dată, o poezie proaspătă, tânără, încărcată de lirism. Cu o sensibilitate aparte, reuşeşte prin cuvinte meşteşugit alese, să îndrepte spre nemurire rezonanţele vivante ale trăirilor de-o clipă. Ne deschide ferestrele sufletului şi ne poartă în universul ei, cu multă sensibilitate. Cu siguranţă, nu toate poeziile exprimă doar sentimentele personale. Se întâmplă frecvent ca poeţii să „prindă” în versuri şi trăirile altor persoane, dar cernute prin sufletul şi talentul lor. Poezia Ilenei este una reflexivă, profundă, cu o suavă muzicalitate. Poeta este în căutarea drumului spre echilibru și-și revarsă sentimentele în versuri, parcă suspendată între două lumi, trecut şi viitor, asemenea Insulelor Diomede, cu un picior în ieri şi unul în mâine, prinzând în slove teme existenţiale. Priveşte cu nostalgie în urmă, gândind la efemeritatea vieţii, comparând acel ieri, când era ca o „floare încărcată de lumina soarelui” cu azi, când este VIII


doar „o umbră răspândită în cele patru zări”. Tenace, nu se lasă însă doborâtă şi-și ia cu vehemenţă „viaţa înapoi!”, privind mereu spre viitor. (Dincolo de lumea mea) În tonuri uşor dostoevskiene, balansând între real şi imaginar, folosind răscolitoare imagini, născute din preaplinul ei sufletesc, ne prezintă o fină introspecţie, spunându-ne că trăieşte într-o „zi de ieri” şi respiră „printr-o lacrimă”, într-o viaţă în „albnegru” (Lumină răsturnată), ceea ce ne amintește de metaforele blagiene. Precum François Brune, ne vorbeşte despre trecerea în alte lumi, în care va purta „la nesfârşit durerile, temerile, poverile/ ca-ntr-un carusel perpetuu”, (Un exerciţiu simplu), dar din care „s-ar putea întoarce oricând/ schimbându-şi viitorul în trecut”. (Perfecţiune) În poezia Poate, îşi exprimă „dorul”, „foamea”, „setea” de vremurile când împărţea timpul cu cel iubit și sprijinită de „bucuria amintirilor”, creează un moment de pătrunzătoare duioşie, mărturisind: „am reînvăţat să râd”. O Întrebare retorică, spune totul despre simţirea poetei: „Nici urma verighetei/

IX


de pe deget/ nu s-a pierdut./ Cum s-ar putea şterge, oare,/ urma dragostei/ din suflet? Poeziile Ilenei, sunt pline de metafore încărcate de esenţe, ca fagurii cu miere. Un exemplu elocvent găsim în poezia Nu mai e, în care se refugiază în „muşcătura dintr-un măr/ verde şi lucios/ ca obrazul unui lac de munte”. Folosindu-se de elementele fizicii, de refracţia luminii şi vederea spațială, realizează cât de „fierbinte/ poate deveni aerul strămutat de o sferă/ căzută în vidul întunecat/ al lumii”, ca să treacă apoi cu pietate la rugăciune, îngenunchind „cu umilinţă”. (Până la capăt) Oscilând între stări, afirmă: „de mâine/ voi începe să visez din nou”, „De mâine/ [...]/ Mă bucur de ceeea ce am” (De mâine), ca apoi să spună că umbra ei, „nu va găsi niciodată/ drumul”. (Drum ascuns) Poezia Povară este o adevărată Ars poetica, în care înalţă, la maximă trăire, simțământul că lângă ea există „mereu un loc sacru/ ce rămâne gol.” O poezie asemănătoare este şi Atât de multe, în care, cu o nemărginită tandreţe, își amintește despre lucruri dragi. Citez: „gânduri, bucurii/ chiar şi tristeţi./ Ne făceau să ne simţim / îmbrăţişaţi/ [...] „inimile vibrau/ şi ne simţeam copleşiţi/ de tăcere.” Conchide X


apoi că: „... oriunde ai fi,/ te păstrez aici,/ să mă salvezi de nemurire”. Remarcaţi, „de nemurire”! În alte versuri se întreabă, negăsind răspuns, dacă după atâtea iluzii optice produse de „tunele”, de „oglinzi”, va mai primi vreodată „rolul principal”. (Colecţionar de himere) La fel, trecând prin noţiuni cosmogonice, poeta îşi compară existenţa cu a unei „comete desperecheate” care se va prăbuși (Inevitabil) sau, ținând „în braţe/ un colţ albastru de cer” pe care l-a „smuls din amintiri” (Întoarcere fără folos), caută „viitorul/ prin ochii trecutului”. (Tăcere) Moartea face şi ea parte din viaţă şi este pomenită ludic, într-un context ce pare copilăresc: „să mă plimb desculţă prin iarbă/ sau să alerg prin ploaie”, ca apoi, poezia să revină la Viaţă, fiindcă autoarei i se „deschid porţile” (Ploaie de stele), transformând contextul în unul optimist. Ileana regretă, cumva, că a fost ,,legată la ochi/ cu o eşarfă de grâu copt/ însângerat cu maci”, care-i dădea echilibrul şi o făcea blândă, dar plângând ,,nimicurile”, ,,uitând esenţialul”, o metaforă superbă, care exprimă trăirea unei perioade de viaţă: ,,Trăiam în XI


cercul meu rotitor,/ ca într-o lacrimă caldă,/ căzută din înaltul unei cascade imaginare”. Un ,,alt nume”, ,,înflorit din durere şi singurătate”, i s-a pus apoi, când ,,eşarfa s-a pierdut”. ,,Poate am devenit o sălbăticiune”, afirmă, ,,dar n-o să fac rău nimănui,/ Poate doar mie”.(Am devenit o sălbăticiune) „Sunt o trecătoare melancolică” spune poeta – cu tristeţi şi bucurii, spun eu – care încearcă să închidă „uşor fereastra” după necazuri, aşteptând un „înger” (Înțelepciune), să-şi coboare aripile peste ea, să privească spre viitor cu speranţă, fiindcă, ştie că „încă nu e prea târziu” (Prea târziu). În ultima poezie, O jumătate de surâs, folosind tema luminii, Ileana ne dezvăluie o trăire candidă: „Sunt mai aproape de lumină/ cu o jumătate de bătaie de inimă,/ căci norii s-au/ rătăcit/ printre amintiri,/ iar sufletul/ mi-a devenit mai senin./ Mai am nevoie doar de cealaltă jumătate/ ca inima mea/ să bată din nou.

Da, Ileana, nu este prea târziu! În numele prieteniei, Adriana Tomoni

XII


Lumină răsturnată Trăiesc într-o zi de ieri și respir printr-o lacrimă neatinsă încă de vremelnicie. Viața mea și-a pierdut toate culorile și s-a transformat într-o ciudată iluzie, în fața căreia îngenunchez, îmblânzită de osânda care mi s-a lipit de pleoape, dar nu mi le-a putut închide. M-a obligat doar să trăiesc în alb-negru.

13


Dincolo de lumea mea Păpădiile răsărite din gânduri și-au înfipt adânc rădăcinile în visele mele deșarte, în deziluziile ce mă pândesc, parșive, pe la colțuri și în toate eforturile inutile care-mi mușcă cu sete din coloana vertebrală. Am început să-mi măsor timpul și să fug cât mai departe de toate lucrurile care-mi amintesc. Nu mai am cu cine să-mi împart liniștea și mă cufund în utopia albastră a noilor zile, în care, realitatea mă ține captivă într-o ramă de oglindă. Strâng în brațe uitarea, 14


până dincolo de lumea mea, risipindu-mă asemeni pufului sidefiu al păpădiilor ajunse deja utopie. Doamne, ce trecere! Ieri eram o floare încărcată de lumina soarelui, zâmbind zilelor și nopților deopotrivă, iar azi, sunt doar o umbră răspândită în cele patru zări ale unei existențe efemere. Nu mi-a rămas decât să mă prăbușesc, dar n-o fac. Îmi iau viața înapoi!

15


Un exercițiu simplu Aerul devine rarefiat. Simt c-am ajuns prea sus, mult prea sus, undeva pe culmile durerii. Sufletul mi-e gol și pierdut, gândurile-mi rătăcesc prin labirinturi nesfârșite, de unde, nu vor mai răzbi niciodată la lumină. Număr. Mi-am făcut un obicei: număr tot ce mă-nconjoară. E un exercițiu simplu, care mă obligă să rămân aici. Număr: sunt patru porți închise, douăzeci de geamuri întunecate, zece copaci uscați și o sută de pietre fără formă, fără culoare, fără... Pietre reci și grele ca umila-mi existență. Atâta doar că eu sunt efemeră, iar ele, vor dăinui 16


mult după ce n-am să mai fiu! Glumesc! Eu voi fi veșnic, într-o lume sau alta, într-un univers sau altul, voi fi purtându-mi la nesfârșit durerile, temerile, poverile, ca-ntr-un carusel perpetuu ce bucură, dar și înfricoșează, ce-aduce zâmbete, dar și lacrimi, ce urcă, dar și coboară. Deasupra mea, aceeași noapte cu stele căzătoare care nu mai vor să-mi împlinească nici măcar o ultimă dorință deși îmi plâng pe umeri împovărându-mă. Aerul devine rarefiat și cad în capcana propriilor mele gânduri. De-acum, încep numărătoarea inversă.

17


Mi-e dor Îngrop lumina dimineții sub umbrele uitate de noapte în pleoapele mele grele de neputință și Plâng. Plâng fără lacrimi, iar țărâna din mine se răspândește în cele patru zări, pe aripi de dor.

18


Echilibru în oglindă Dimineața se prăbușește sălbatic în oglinda din colț, sărutându-mi frica ce-mi îmbrățișează, ucigătoare, oasele. Mă trezesc brusc, iar fiecare respirație îmi amplifică durerea. Fereastra, întunecată acum, prin care altădată vedeam lumina, nu mai frunzărește știrile dimineții, rămânând doar un echilibru precar între acolo și aici. Văd doar printr-o oglindă răsturnată, cum lumile se contopesc redându-mi puterea de-a mai suferi încă o zi.

19


Perfecțiune Să fiu eu, oare, sclavul perfect, gata să muncească oricât doar pentru un vis sau e doar o simplă problemă de orientare? Poate cercurile timpului s-or fi transformat în pătrate și, pe neștiute, au format o scară numai pentru cei ca mine, care nu se pot agăța cu degetele lor amorțite de colțurile rotunde și-ncearcă zadarnic să ajungă în tăcerea de dincolo de stele. De-acolo, s-ar putea întoarce oricând, schimbându-și doar viitorul în trecut.

20


Poate Poate m-am grăbit să alung adevărul, să pretind că m-am vindecat fără nicio terapie și c-am reușit să nu mă sălbăticesc de tot. Dar... Încă mi-e sete de spațiul meu de dincolo de ochi, în care mă cufundam ca-n lumina firavă a dimineții, ucigașă, dar adevărată. Încă mi-e foame de singurătatea mea închipuită pe care-o alungam strigându-te. Încă mi-e bine după ceaiul pe care-l sorbeam alături de felia de zi în care-mi arătai cum să întorc și celălalt obraz celor ce mă pălmuiau încercând să-și mascheze neputința prin glume stupide. Aceeași care și-au ascuns fețele hâde 21


sub masca prieteniei imediat ce m-au crezut vulnerabilă. Sperau să mă oblige să trăiesc într-un imaginar cu aere de realitate păgână, pe care să nu-l mai părăsesc, zidindu-mi, istovită, gândurile în pereții proaspăt văruiți cu disperare, între care n-a mai rămas nimic decât frigul și eu. Poate m-am grăbit să alung adevărul, dar n-am căzut. Și, în mod curios, am reînvățat să râd, sprijinindu-mă de libertatea nesfârșită a veșnicelor amintiri.

22


ĂŽntrebare retorică Nici urma verighetei de pe deget nu s-a pierdut. Cum s-ar putea Č™terge, oare, urma dragostei din suflet?

23


Spectacol Zilele se îmbină perfect, ca șenilele unui tanc ce tocmai mi-a strivit sentimentele în marșul lui spre liniște. Poate c-aș avea nevoie de puțin aer curat, cu care să-mi umplu plămânii îmbâcsiți de praful pe care viața mi-l aruncă fără milă în ochi. Nu mă mai salută nimeni și mă simt neînsemnată, invizibilă, parte din neputința lumii care-și plânge de milă, dar nu încearcă să schimbe nimic. Lumina se stinge, spectacolul începe, dar eu nu văd scena. În fața ochilor mei e doar pălăria înaltă a doamnei cernite din față și plâng împreună cu pianul alb din culise, 24


până când întreaga sală se inundă de neputință. Nu mai știu cine sunt și nici nu mai contează. Sunt parte din răutatea trecutei bunătăți omenești.

25


Pedeapsă Pentru azi mi-a ajuns! Sunt atât de multe lucruri pe care nu le știu, încât mă simt opacă. Nimic nu mai trece dincolo de prăpastia din mine. Cuvintele devin mute și se retrag în cel mai întunecos colț al creierului, îmbrățișându-mă într-o pedeapsă perpetuă.

26


Tăcerea Nu mai am nimic de spus și mă refugiez, ca un vierme, în mușcătura dintr-un măr verde și lucios ca obrazul unui lac de munte care reflectă curiozitatea umbrelor lăsate să cadă peste el de copacii mult prea înalți. De fapt, nu mai e vorba despre mine. Firele limpezi, de la tâmple, mi-amintesc asta mereu, ca-ntr-o răzbunare a trecutului pe un viitor înșelător și intangibil. Ce m-ar putea ajuta acum, dacă nu tăcerea?

27


Până la capăt Desenam cercuri în întuneric până când le vedeam izbucnind în goluri ciudate. Habar n-aveam cât de fierbinte poate deveni aerul strămutat de o sferă căzută în vidul întunecat al lumii. „Până când?” – strigam printre umbre, dar nimeni nu mă auzea. Doar eu simțeam povara pe umerii înghețați și îngenuncheam cu umilință în rugăciune, mărturisindu-mi gândurile, păcatele și dorurile până la capăt.

28


De mâine Într-o zi m-am oprit. Un om simplu, într-un mușuroi cu oameni grăbiți, care ard de vii din cauza dorințelor nesăbuite. Luminile se sting și se aprind fără nicio împlinire. De mâine, voi începe să visez din nou, dar nu-mi las visele să curgă printre pleoape, să se înnoade în barbă prelingându-se printre încheieturi până devin doar oase. De mâine, nu mai cer nimic. Mă bucur de ceea ce am.

29


Drum ascuns Pe caldarâmul vechi, umbra mea pare rătăcită. Privește în toate părțile, dar nu știe încotro s-o apuce. Pietrele cubice sunt toate la fel, casele seamănă una cu alta, iar norii albi întruchipează aceleași imagini fantastice dintotdeauna. Deasupra ei, coboară liniștea uscată a miezului de zi. Nu va găsi niciodată drumul.

30


Povară Mă acoperă o povară veche, prăfuită și grea ce și-a găsit hamalul perfect, pe care-l ucide fără milă, clipă de clipă prin tăceri, temeri și nostalgii. Molima singurătății mă învăluie cu privirea-i rebelă și transparentă. Lângă mine există mereu un loc sacru ce rămâne gol.

31


Atât de multe Ne apropiau atât de multe: gânduri, bucurii chiar și tristeți, ce ne făceau să ne simțim îmbrățișați în lumina fiecărui cuvânt. Când visele ni se fărâmițau și calendarul uita să-și mai depene zilele sau inimile vibrau și ne pierdeam, copleșiți de iubire, ne apropiau atât de multe! Oriunde ai fi, te păstrez aici, să mă salvezi de nemurire.

32


Colecționară de himere Sunt doar o colecționară de himere, ce pleacă zilnic la muncă printr-un tunel de oglinzi ce-i deformează realitatea. Încerc cu disperare să găsesc măcar o fisură în timpul ăsta al meu – rămas la fel de sălbatic, deși au trecut atât de mulți ani – măcar un amărât de gând de la care să-ncep demolarea iluziilor ce mă țin prizonieră. Oare mai e posibil să primesc rolul principal atât de târziu după punct?

33


Inevitabil Sunt o cometă desperecheată, aruncată fără somație dintr-un nor Oort, iar traiectoria mea, bine definită de la începuturi, mă poartă mult prea aproape de durerea seacă a iluziei. Topesc cuvintele ce-alunecă chinuit pe lângă Calea Lactee, sperând să mă mai pot întoarce. Pot atinge timpul, dar nu-l pot egala și devin, mult prea repede, un asteroid tangibil, lipsit de orice strălucire. Inevitabil, mă voi prăbuși!

34


Vineri spre sâmbătă Am început să urc treptele albastre săpate în părul ei lichid, ce se evapora în urma mea lăsându-mă suspendată într-o lumină leneșă și estompată, ce nu mă mai putea călăuzi. Respir prin vise și pășesc mai departe mecanic, prinsă într-un nevăzut fir al cometei. Nu știu destinația, doar mă bucur de călătorie.

35


Întoarcere fără folos Trăiesc simplu, într-o realitate goală, rătăcită în cotidian, dar nu mai contează: țin strâns în brațe un colț albastru de cer, pe care l-am smuls din amintiri, înainte de-a-mi fi închise porțile. Vreau să îl las să-mi curgă în suflet, să se transforme în aer și apă, în foc și pământ, să-mi facă posibilă existența aici, în acest univers necunoscut și straniu, în care-mi cresc la loc toate puterile pierdute și-n care pot deveni vară sau iarnă. Fără să știu cum, m-am întors!

36


Tăcere O tăcere pustie mă ține de mână și mă conduce pe cărări spre nicăieri. Nu sunt străină, dar nu mi s-a cicatrizat încă singurătatea. Drumurile mă strigă pe nume, dar nu le recunosc; rămân în convalescență, căutând viitorul prin ochii trecutului.

37


Șoapte fără viață Dincolo de oglindă nu sunt eu. Sunt doar cele patru puncte cardinale, dezorientate și nesigure în întunericul ce coboară din privirea mea de cobai amărât și neștiutor. Dacă irișii mei ar mai fi fost colorați, ar fi apărut de mult curcubeul și dimineața s-ar fi liniștit, ar fi mers mai departe, către seară, cu zâmbetul ei tăiat în două, nepăsător și trist, iar eu m-aș fi putut odihni la umbra unei iluzii pe care mi-am tatuat-o pe pleoape ca să-mi țină de urât. Poți sparge oglinda oricând, dincolo de ea, nu sunt eu, sunt doar șoapte fără viață, venite din copilărie.

38


Ploaie de stele Aș vrea să fac ceva ce n-am făcut niciodată: să mă plimb desculță prin iarbă sau să alerg prin ploaie, să sar două-trei trepte sau să cânt până trezesc toate lucrurile. Aș vrea să fiu cum n-am fost niciodată: curajoasă și sălbatică ca o apă curgătoare ce trece peste umbre, șlefuindu-le. Aș vrea să ajung unde n-am ajuns niciodată: în locul fără amintiri și fără regrete, în care, iarba, ploaia, treptele, apele sau umbrele nu mai înseamnă nimic. Sunt doar cuvinte golite de imagini. Spun „apă” și văd un cer albastru, senin și profund, ca un drum către stele. 39


Șoptesc „trepte” și-apar semne de punctuație, zâmbitoare și mulțumite, sigure că știu răspunsul corect la orice întrebare nerostită. Și-atunci, îmi iau inima în dinți și strig „moarte”, iar porțile vieții mi se deschid politicoase și mă lasă să intru, laolaltă cu celelalte ființe ce-așteaptă ploaia de stele pentru ca, în sfârșit, dorințele să li se împlinească.

40


Ceva din mine Încă mai sper. Mai simt puterea rătăcită printre pietrele neșlefuite ce-au schimbat întru totul geometria inimii mele. E ca o victorie personală, ca o reușită pe care-o doream atât de mult încât nu mă mai bucură. Ceva din mine știe că adun degeaba, cu grijă, toate cioburile; Oricât m-aș strădui, nu mai sunt un întreg.

41


Colț Zilnic, încerc să mai salvez câte ceva: adun un gând uitat pe raftul din bucătărie, culeg o lacrimă căzută pe gresia din baie, pun de-o parte un surâs lăsat între filele unei cărți din bibliotecă, deretic sentimentele pierdute pe covorul din dormitor și deși mă copleșesc, conviețuiesc cu ele. Zilnic, încerc să-mi salvez visele din colțul meu de viață.

42


Șansă Nimic nu mai contează. Starea tulbure de recunoștință împletită cu furie mă înconjoară, mă adulmecă, se răspândește ca o răsuflare caldă într-o zi geroasă și-mi oprește respirația. Un blestem cutremurător, înghițind lumina, mă trage de mână și-mi face semn să tac. Apoi, mă ocolește, ignorându-mi spasmele și trece mai departe fără să mă atingă. În urma lui, închid încet fereastra și-mi promit să n-o mai deschid niciodată. Simt c-am mai primit o șansă, dar nu mai știu ce să fac cu ea. Poate o s-o pun undeva, deoparte, s-o am pentru zile negre. 43


Nu mai privesc înapoi Simțeam frica plimbându-mi-se prin vene ca un anestezic ce nu-mi adormea neliniștile, ci-mi exacerba grijile. Închideam ochii sperând s-o înlătur delicat, fără a-i da idei de răzbunare și-ncepeam iar să mint contagios până când, eu-l meu de duzină, râdea tâmp străduindu-se să înțeleagă, deși era un biet implant penibil. Nici nu știu când, eșarfa ce-mi lega ochii s-a colorat, a devenit – ciudat – prietenoasă, m-a ajutat să simt primăvara privindu-mă daltonian, cu o speranță prea verde pentru a fi reală. Și-am plecat. 44


A trecut câtva de atunci, dar n-am privit înapoi; Am decis să mă îndrept prin vară, spre curcubeu, pentru a regăsi culorile și-a alunga negrul ce mă cuprindea strop cu strop sufocându-mi voința. Nu, n-am uitat. Uitarea e bucuria nebunilor, dar am început să conviețuiesc cu suferința fără a-mi dori eliberarea.

45


Ce-aș alege? Sunt o trecătoare melancolică. Parcurg desculță o grădină bine păzită de o imensă cheie sol, înflorită din semințele pierdute din debaraua în care îmi depozitez speranțele și pâinea pentru ziua de mâine. Trec, plină de ironie afectivă și nu vreau să privesc promisiunile deșarte ce se adună în jurul meu, din ce în ce mai ucigător de mieroase. Știu: nu vor fi nimic mai mult decât minciuni. Nu vreau să mai cunosc amărăciunea dezamăgirii; A trecut deja prea mult de ieri până mâine și am îmbătrânit. Nu mai am chef de simulări ciudate și greoaie ce oricum vor rămâne însingurate în dosare frumos etichetate 46


din care au fost rupte toate filele cu poezii. Chiar nu mai știu nimic despre mine. Aș putea fi eu cea desemnată să aleagă între liniște și poezie?

47


E simplu Aș vrea să știu ce mi se întâmplă. De ce mă pregătesc pentru iarnă când mi s-a spus că nu pot încă să trec, fiindcă mai am ceva de înfruntat și degeaba adulmec zăpada, căci s-ar putea să n-o mai întâlnesc curând, pentru a nu muri de-o supradoză de fericire. „Dar dacă accept imposibilul și devin prietenoasă?” – întreb mergând mai departe, în diagonală, pe imensa tablă de șah a vieții. „Imposibil!” – mi se răspunde, „Pătratele s-au terminat, de-aici, începe deșertul!” „Te-am mințit!” – strig peste umăr, pășind prin nisipul fierbinte, „Am urât întotdeauna iarna!”

48


Înțelepciune Aș sta în genunchi până s-ar termina viața și-ar coborî peste mine aripile protectoare ale îngerului alb ce mă îmbrățișează de câte ori simte cât mi-e de dor.

49


Prea târziu Poate port același tricou: puțin șifonat, decolorat pe alocuri de lacrimile ce se-nșiră cuminți, ca niște mărgele de zăpadă, dar eu, eu nu sunt aceeași, n-ar fi cu putință, fiindcă sunt goală pe dinăuntru, ca o ramă veche, din care pânza a fost furată, odată cu viața proprietarului de drept. Sunt o formă fără fond, care-a plecat să înfrunte necunoscutul, fără să-și recunoască limitele. Când întredeschid ochii, mă întreb ce-o fi locul acesta pe care-l simt atât de străin și-atât de cunoscut, pe care-l numesc „acasă” fiindcă e singurul pe care-l știu, dar și fiindcă n-am nevoie de unul mai bun. Sunt cea care-am plecat încercând să mă regăsesc în vreo imagine uitată 50


pe retină și să mă reconstitui între ieri și mâine, între a fost și va fi. Poate port același tricou: puțin șifonat, decolorat pe alocuri, dar știu că încă nu e prea târziu.

51


O nouă zi E o zi nou-nouță. Plouă cu o mângâiere fatală și simți că nu mai există scăpare. Nu se mai întrevede nici măcar un moment de întârziere, totul decurge conform scenariului, nu-ți mai poți vinde sentimentele și nu mai poți da înapoi. Ploaia te înconjoară sârguincioasă, face parte din tine, se amestecă cu lacrimile tale, de cabotin înnăscut și te obligă să te desprinzi din mulțime și să rămâi – țintă sigură – în mijlocul drumului pustiu, care-ți estompează pașii umezi și-i înghite. E o zi nou-nouță. Ca toate celelalte.

52


Am devenit o sălbăticiune Am fost legată la ochi cu o eșarfă de grâu copt însângerat cu maci, care-mi topea prezentul dându-mi echilibru. Devenisem blândă, ca o umbră așternută peste gânduri și nu credeam c-o să pier. Trăiam în cercul meu rotitor, ca într-o lacrimă caldă, căzută din înaltul unei cascade imaginare și plângeam nimicurile, uitând esențialul. Apoi, am împlinit vârsta dezlegării, eșarfa s-a pierdut și mi s-a pus un alt nume, înflorit din durere și singurătate. Cenușa inimii mele n-a fost încă spulberată, 53


dar corbii au și început să treacă lacomi prin trupul meu obosit de întristare. Poate am devenit o sălbăticiune, dar n-o să fac rău nimănui. Poate doar mie.

54


O jumătate de surâs Sunt mai aproape de lumină cu o jumătate de bătaie de inimă, căci norii s-au rătăcit printre amintiri, iar sufletul mi-a devenit mai senin. Mai am nevoie doar de cealaltă jumătate ca inima mea să bată din nou.

55


56


Cuprins O altfel de prefaţă .............................. VII Lumină răsturnată ................................ 13 Dincolo de lumea mea ......................... 14 Un exercițiu simplu.............................. 16 Mi-e dor ............................................... 18 Echilibru în oglindă ............................. 19 Perfecțiune ........................................... 20 Poate .................................................... 21 Întrebare retorică .................................. 23 Spectacol .............................................. 24 Pedeapsă .............................................. 26 Tăcerea ................................................. 27 Până la capăt ........................................ 28 De mâine .............................................. 29 Drum ascuns ........................................ 30 Povară .................................................. 31 Atât de multe........................................ 32 Colecționară de himere ........................ 33 Inevitabil .............................................. 34 Vineri spre sâmbătă ............................. 35 57


Întoarcere fără folos ............................. 36 Tăcere .................................................. 37 Șoapte fără viață .................................. 38 Ploaie de stele ...................................... 39 Ceva din mine ...................................... 41 Colț ...................................................... 42 Șansă .................................................... 43 Nu mai privesc înapoi .......................... 44 Ce-aș alege? ......................................... 46 E simplu ............................................... 48 Înțelepciune.......................................... 49 Prea târziu ............................................ 50 O nouă zi .............................................. 52 Am devenit o sălbăticiune ................... 53 O jumătate de surâs .............................. 55

58


59


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.