Issuu on Google+

Giulgiul sfânt Un mãnunchi de dovezi Autenticitatea giulgiului sfânt nu se întemeiazã decât pe studii ºtiinþifice. Nu este o problemã de religie sau de credinþã. Giulgiul este în acest cadru un obiect de laborator: ceea ce se descoperã referitor la el se impune raþiunii naturale la fel cum se impune ceea ce se gãseºte într-un ºantier de sãpãturi arheologice sau în fondurile arhivelor. Trebuie totuºi sã adãugãm cã nici un obiect arheologic nu a fost trecut prin sita atâtor discipline, nici nu a fost supus analizelor de atâþia cercetãtori. Concluzia este aproape unanimã: aceastã þesãturã al cãrei proprietar este Sfântul Scaun din anul 1983 ºi care, în plus, este propusã spre venerarea credincioºilor ca un obiect religios în legãturã cu patima, moartea ºi învierea lui Isus din Nazaret, este giulgiul autentic cumpãrat de Iosif din Arimateea pentru a înveli trupul lui Isus. Aceastã relicvã nu este o invenþie atribuitã mâinii umane într-o epocã intermediarã între viaþa lui Cristos ºi zilele noastre. Nimeni nu a putut produce niciodatã o þesãturã conþinând mãcar într-o manierã asemãnãtoare totalitatea detaliilor tehnice ale giulgiului sfânt. Nimeni n-a putut niciodatã sã dea o altã explicaþie, þinând cont de aceste identitãþi specifice. Totuºi, opinia publicã pare deseori cã ignorã anchetele fãcute. Ea este serios afectatã în faþa anumitor discordanþe de raþionament ºi nu ºtie sã rãspundã atacurilor permanente dirijate de adversarii autenticitãþii.

Giulgiul s fânt - p ozitivul º i n egativul f otografic


106

ALMANAHUL PRESA BUNÃ 1999

O miniaturã din secolul al XII-lea În ajunul expunerii care a avut loc în perioada 18 aprilie-14 iunie 1998, în catedrala din Torino, Centrul Internaþional de Studii asupra giulgiului din Torino (CIELT) a dorit sã aminteascã publicului marile experienþe ale ºtiinþei referitoare la giulgiul sfânt. În acest sens, la 31 martie 1998, la Paris, a avut loc o conferinþã. Pentru preotul Olivier Pourrat de la Facultatea din Poitiers, giulgiul sfânt este „mãrturie a patimii, dovadã a învierii ºi sacrament euharistic”, deoarece el conþine sânge uman ºi s-a dovedit, prin mii de experienþe, cã nu poate fi decât giulgiul lui Isus. Doctorul Merat, elev al lui Pierre Barbet, ale cãrui studii asupra crucificãrii le-a continuat, a prezentat, la rândul sãu, referatul intitulat „Patimile vãzute de chirurgi”, descriind rãnile omului de pe giulgiu, de la cap pânã la picioare. Aceasta este conform cu relatarea evanghelicã, iar Isus este singurul om a cãrui istorie ne relateazã o astfel de moarte. Dar dacã ar fi sã reþinem numai un singur aspect din multitudinea de informaþii remarcabil prezentate de CIELT, acesta este un document iconografic care meritã sã fie menþionat. Puþin cunoscut, el este în acelaºi timp, unul dintre cele mai pertinente rãspunsuri date la atât de faimoasa datare Picturã d e D ella R overe cu carbon 14 efectuatã în 1988. Sã ne amintim cã, la 14 octombrie 1988, corpul ºtiinþific englez, însãrcinat sã coordoneze operaþiile acestui test al datãrii, anunþã în mod triumfal presei cã data þesãturii este inclusã între anii 1260 ºi 1390! Or, asistenþii întâlnirii din 31 martie 1997, au putut, graþie lui Jean-Marie Desautard, sã constate cu ochii lor faptul urmãtor: existã o miniaturã, datatã la începutul secolului al XII-lea, dovedind cã aceastã þesãturã din in, giulgiul lui Cristos care se aflã astãzi la Torino, era deja cunoscutã. Aceastã miniaturã este pe Codexul de Pray, cel mai valoros manuscris al Bibliotecii din Budapesta. Pe cea de-a treia miniaturã cu care se orneazã acest manuscris se vãd femeile sfinte sosind la mormântul gol. Se recunoaºte foarte bine giulgiul sfânt datoritã modelului þesãturii


Giulgiul sfânt

107

sale pe lemn. ªi pe aceastã þesãturã se disting foarte clar patru cercuri mici aranjate în formã de L. Or, aceste patru cercuri figureazã de patru ori pe giulgiu, dispuse exact în aceeaºi manierã. Acestea sunt arsuri produse într-o epocã necunoscutã, dar cunoscute deja înaintea incendiului din 1532 de la Torino, care ar fi avut mai multe consecinþe evidente. Important este cã acest Codex de Pray este datat în mod unanim între anii 1192-1195 ºi cã miniaturile, inserate în Codex pe un pergament pliat, sunt irevocabil estimate, datoritã stilului lor ºi a formei scrisorilor care le însoþesc, ca fiind anterioare anului 1150.

Giulgiul lui Cristos dupã Evanghelii „Trupul lui Isus a fost înfãºurat cu fâºii sau cu un giulgiu? Textele nu sunt de acord între ele. În discuþiile actuale aceastã problemã este importantã”. Nu ºtiu cum se poate înþelege „fâºii” acolo unde textul grec spune „bucãþi de pânzã”. Acest nonsens se gãseºte totuºi în traducerile atât de precise ca acelea ale canonicului Osty sau ale TOB. Biblia Comunitãþilor ºi cea a lui Chouraqui traduc „feºe”, ceea ce este mai puþin greºit, însã ele nu fac diferenþa cu termenul care este folosit numai pentru Lazãr. La fel cuvântul „pânzã” (reþinut de Biblia de la Ierusalim ºi de sfânta Ioana d’Arc) este discutabil deoarece se potriveºte prea puþin cu „bucãþile de pânzã”. În realitate, evreii înfãºoarã cadavrul cu un giulgiu. Nu trebuie sã-i confundãm cu egiptenii! În textul grec se gãsesc douã cuvinte care au acelaºi sens: othonia (la plural, la Luca ºi Ioan) ºi sindon (la singular, la Matei, Marcu ºi Luca). Acestea indicã þesãturile lejere. Interpretarea cea mai justã este furnizatã

Catedrala "Sf. I oan Botezãtorul" din T orino, unde s e a flã giulgiul s fânt


108

ALMANAHUL PRESA BUNÃ 1999

de un detaliu întâlnit în Evanghelia dupã Marcu: în Ghetsemani, un tânãr nu avea pe el decât o pânzã, un postav (sindon) datoritã cãruia reuºeºte sã scape de paznici, fugind complet gol. La fel, în viziunea sa despre universalitatea Bisericii, Simon Petru vede o pânzã mare (othone) cum coboarã din cer. Acest cuvânt poate desemna o pânzã de corabie: este departe de „fâºii”! Atunci când Petru ºi un alt discipol vin la mormânt, ei constatã câteva lucruri importante: textul le repetã de trei ori: aceste pânze care acopereau trupul sunt aºezate. Încã de atunci, multe traduceri ne pun pe o pistã falsã, înlocuind verbul grec intranzitiv (a reaºeza) printr-un verb tranzitiv (a aºeza). Aceasta dã iluzia cã pânzele au fost puse sau chiar aºezate de cineva. Or, nu este nimic din toate acestea. „Trupul a dispãrut ºi învelitoarea sa din pânzã este de acum înainte ca o crisalidã goalã”, fãrã energie (sfânta Ioana d’Arc). Acest lucru înseamnã cã discipolul vede ºi de aceea el crede; mai frapant chiar decât indiciul mormântului gol este acela al giulgiului gol. Existã în traduceri ºi alte alunecãri de sens care afecteazã, de aceastã datã, verbele. Vocabularul Evangheliilor distinge piesele þesãturii care înveleºte de aceea care leagã. Astfel, „fâºiile” despre care se vorbeºte în momentul învierii lui Lazãr nu sunt feºe care înfãºoarã trupul, ci „fâºii” care leagã mâinile ºi piGiulgiu s fânt, n egativ f otografic cioarele. Sã înþelegem foarte bine: fâºiile de pânzã reþin giulgiul sã alunece ºi se înfãºoarã în jurul corpului. Dintr-o datã se înþelege de ce Marcu poate spune cã Iosif din Arimateea îl înfãºoarã cu o pânzã (la singular, acesta este giulgiul), în timp ce Ioan poate spune cã îl leagã cu pânze (la plural: acestea sunt fâºiile împreunã cu giulgiul). Pentru a completa tabloul extraordinar al Evangheliilor, trebuie sã spunem un cuvânt despre giulgiu. Acest cuvânt greco-latin (soudarion)


Giulgiul sfânt

109

indicã o batistã mare care poate servi pentru a ºterge sudoarea. În ritualurile funebre, acesta este un ºtergar legat în jurul feþei, aºa cum s-a precizat pentru Lazãr. Dupã înviere, aceastã þesãturã este separatã, nu prin aºezarea sa, ci prin înfãþiºarea sa: spre deosebire de alte þesãturi, ea nu este îndoitã, ci rulatã (Ioan foloseºte întotdeauna termeni preciºi). El este într-un loc unic înseamnã în acelaºi loc ºi nu într-un alt loc: încã o invenþie a traducãtorilor. Ea proiecteazã un contur straniu asupra giulgiului. Cert este cã vãzând toate acestea, este greu sã nu crezi. Aceasta pentru cã unii preferã sã nu vadã!

Un secol de cercetãri ºtiinþifice În 1898, un fotograf descoperea lumii faþa omului de pe giulgiu. O descoperire care suscitã un entuziasm colosal, dar ºi numeroase controverse, care dureazã ºi azi. În perioada 25 mai–2 iunie 1898, giulgiul a fost instalat în catedrala din Torino unde a atras peste 800 de mii de pelerini. Dar, încã din 1897, un fotograf amator, pãrintele Noguier de Malijay, ceruse aprobarea de a-l fotografia. Permisiunea este acordatã unuia dintre prietenii sãi, avocatul Secondo Pia. La 25 mai 1898 o primã tentativã dã greº. La 28 mai, ora 23.00 Pia obþine douã cliºee, unul pozând 14 minute, celãlalt, 20 de minute. La miezul nopþii el intrã în camera neagrã sã developeze plãcile. Ce mare-i este mirarea atunci când descoperã nu o formã palidã ºi neclarã ca cea pe care o vãzuse pe giulgiu (un negativ), ci o imagine clarã ºi bine pusã în contrast (un pozitiv) a unei feþe impunãtoare. Aceastã descoperire, care suscitã un imens entuziasm, declanºeazã, de asemenea, istoria ºtiinþificã a giulgiului, conducând la cercetãri în toate disciplinele ºi la controverse care de atunci n-au încetat niciodatã. Într-adevãr, unii îl acuzã deja pe Secondo Pia de a fi trucat sau supraexpus cliºeele. Dar fotografii filmate la fel de pãrintele Noguier de Malijay dovedesc cã aceste acuzaþii sunt nefondate. Prin articolele ºi lucrãrile sale, din care una este publicatã încã din anul 1900, Arthur Loth este primul care face cunoscut giulgiul în Franþa. El îl cãlãuzeºte îndeosebi pe preotul Paul Vignon sã se dedice studiului sãu. Vignon identificã mai multe caracteristici ale feþei giulgiului, pe care le regãseºte pe icoanele de la sfârºitul secolului al XIV-lea, dovedind astfel cã, încã din aceastã epocã, giulgiul serveºte ca model pentru faþa lui Cristos. La 21 aprilie 1902, preotul Yves Delage face, dupã studiile lui Vignon, o comunicare pentru Academia de ªtiinþe. Intitulatã „Amprente


110

ALMANAHUL PRESA BUNÃ 1999

produse pe un giulgiu prin emanaþii provenite de la un cadavru”, comunicarea are un uriaº rãsunet ºi provoacã o polemicã violentã. Deºi agnostic, Delage susþine autenticitatea istoricã a giulgiului, deoarece el considerã cã acesta este adevãrul. Contrar oricãrei deontologii ºtiinþifice, secretarul permanent al Academiei, Marcellin Berthelot, ateu militant, cenzureazã toate aluziile referitoare la giulgiu în publicarea comunicãrii. În aceeaºi perioadã, canonicul Ulysse Chevalier publicã numeroase documente vechi – din care o scrisoare din 1389 a episcopului Pierre d’Arcis – care par sã susþinã teza unui fals din evul mediu. Studierea aprofundatã a acestor documente a restabilit adevãrul dar, în ciuda acestui fapt, adversarii autenticitãþii nu renunþã sã se foloseascã de ele. În perioada expunerii urmãtoare, 3-24 mai 1931, fotograful Giuseppe Enrie realizeazã cliºeele universal cunoscute ale feþei ºi ale omului de pe giulgiu. Calitatea lor remarcabilã permite descoperiri pe care observarea directã a giulgiului le va confirma. Începând din 1932, doctorul Pierre Barbet, chirurg la Spitalul „Saint-Joseph”, efectueazã numeroase experienþe anatomice de o importanþã considerabilã, deoarece ele aratã perGiulgiu s fânt, d etaliu fecta corespondenþã între amprentã ºi secvenþele Patimii. κi publicã studiile în 1950, dar, foarte copleºit de suferinþele atroce pe care le-a vãzut în giulgiu, îi încredinþeazã lui Antoine Legrand misiunea de a þine conferinþele în locul sãu. Antoine Legrand, care are astãzi 94 de ani, este pasionat de giulgiu încã de la vârsta de 9 ani. El devine unul dintre cei mai buni cunoscãtori, colaborând cu toþi specialiºtii, fãcând el însuºi descoperiri foarte importante. În 1933, la cererea papei Pius al XI-lea pentru anul sfânt, comemorându-se al XIX-lea centenar al patimii lui Cristos, are loc o expunere a giulgiului în perioada 24 septembrie–15 octombrie. Un grup de specialiºti, printre care Paul Vignon, doctorul Barbet ºi Antoine Legrand este admis atunci sã studieze de aproape giulgiul. La 22 noiembrie 1973, o expunere de 30 de minute are loc la Televiziunea Italianã, preluatã de reþelele europene. Cu acest prilej, Antoine Legrand poate sã rãmânã o orã ºi patruzeci de minute aproape de giulgiu, sã-l examineze în amãnunt ºi sã-l atingã. El constatã cã luminând þesãtura pe la spate se intensificã în mod considerabil vizibilitatea amprentei.


Giulgiul sfânt

111

Fotografii prin transparenþã, cu infraroºii ºi ultraviolete vor fi fãcute în momentul expunerii din 1978. Vignon remarcase deja cã amprenta giulgiului se supune legii distanþelor: înnegrirea maximã acolo unde þesãtura atingea corpul, descreºtea în funcþie de intervalul în care þesãtura era separatã de corp, fãrã ajutorul efectelor de umbrã ºi luminã pe care le utilizeazã pictorii. Aceasta este tridimensionalitatea. În 1974, cu un aparat fãcut de el, Paul Gastineau este primul care redã conturul feþei. Expunerea din 27 august–8 octombrie 1978 atrage trei milioane de pelerini, în timp ce 21 de cardinali, printre care ºi viitorul papã Ioan Paul al II-lea, 350 de episcopi ºi mii de preoþi concelebreazã înaintea giulgiului expus. Apoi, timp de cinci zile, giulgiul este examinat îndeaproape de savanþii americani, constituiþi în „Cercetãtorii Proiectului de Investigare a giulgiului din Torino” (STURP), cu ajutorul a ºase tone dintr-un material foarte sofisticat adus din SUA. Analiza acestor dimensiuni, concretizatã în mai mult de o sutã de mii de ore de studiu, dã certitudinea cã giulgiul nu este opera unui artist. La 13 aprilie 1980, Ioan Paul al II-lea venereazã la Torino giulgiul sfânt într-o expunere particularã. La 20 aprilie, în Piaþa „Sfântul Petru”, el declarã: „Am vãzut giulgiul sfânt, relicva cea mai splendidã a patimii ºi a învierii”. Cele douã simpozioane ºtiinþifice de la Paris (1989) ºi Roma (1993), care reiau problema dupã comunicarea din 1988 privind rezultatele analizelor cu carbon 14, au conchis cu claritate cã Din 1 694, g iulgiul s fânt s e p ãstreazã î n giulgiul este într-adevãr cel aceastã c apelã a c atedralei d in T orino al lui Isus. Dar cercetãrile continuã, cãci rãmâne misterul formãrii imaginii ºi a retragerii fãrã contactul corpului, semnãturã nefalsificabilã ºi nereproductibilã încã pânã astãzi a omului de pe giulgiu. Traducere de Mariana Ghergu


112

ALMANAHUL PRESA BUNÃ 1999

L-am vãzut ºi noi Dupã drumul lung ºi pericolele de-a lungul secolelor pe care giulgiul sfânt le-a parcurs prin diferite oraºe ºi locuri ascunse, din anul 1578 ºi pânã astãzi se aflã în oraºul Torino, Italia. Aici, în noaptea dintre 11–12 aprilie 1997, un incendiu a distrus capela catedralei din Torino, locul unde se afla giulgiul. Caseta, ce conþinea sfânta pânzã, a fost salvatã de flãcãri de o echipã de pompieri curajoºi. Dupã un an de exil forþat al giulgiului, ochii lumii s-au îndreptat spre Torino, spre a contempla chipul de pe giulgiu. Expoziþia – deschisã în perioada 18 aprilie–14 iunie 1998 – s-a deschis cu o celebrare solemnã în catedrala din Torino, prezidatã de cardinalul Giovanni Saldarini, arhiepiscop de Torino, ºi de alþi 65 de episcopi ºi de preoþi. În cadrul celebrãrii, cardinalul Saldarini a zis: „Nu e o relicvã, ci o icoanã Imagini d in t impul i ncendiului d in a prilie 1 997 ce reprezintã suferinþa ºi moartea lui Cristos, un mister ce conduce ochii noºtri la Cristos”. În perioada expunerii, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la prima fotografiere a giulgiului, mii ºi mii de pelerini din întreaga lume au intrat în domul din Torino pentru a se opri doar câteva clipe spre a contempla giulgiul – lung de 4,36 m ºi lat de 1,10 m – ce nu a fost expus din anul 1978. Unii dintre pelerini l-au mai vãzut, acum douãzeci de ani, iar alþii l-au vãzut pentru prima oarã. Din rândul celor ce au vãzut giulgiul pentru prima oarã am fãcut parte ºi noi, românii, ce suntem în Torino, care am participat la celebrare împreunã cu pr. Gelu Miclãuº – parohul nostru. Înainte de a intra în catedralã am traversat Grãdina Regalã unde am vãzut o serie de reproduceri ce reprezentau unele expuneri ale giulgiului din anii trecuþi: 1578, 1684, 1722, 1750, 1842, 1898, 1930, 1931, 1978. Mai târziu, pe un ecran mare, am vizionat timp de trei-patru minute un scurt film despre pozitivul ºi negativul fotografic al giulgiului. Fotografiile au


Giulgiul sfânt

113

fost fãcute ºi contemplate pentru prima oarã, acum o sutã de ani, de avocatul – iubitor de arte – Secondo Pia care, când a privit negativul, tremurând a exclamat: „Acea figurã era realã, acela era adevãratul chip al Domnului nostru ºi eu eram primul care îl contemplam dupã nouãsprezece secole”. Filmul ne-a ajutat sã vedem mai bine imaginea omului imprimatã pe pânzã, scoþând în evidenþã în mod particular petele esenþiale ale pânzei, ca de exemplu: petele de sânge de pe frunte, pata sângelui din coastã, pata sângelui din mâna stângã, petele rãnilor de pe spate lãsate de bice etc. Apoi am vãzut giulgiul expus înaintea altarului capelei. În faþa giulgiului, timp de douã minute, am trãit un moment de rugãciune ºi de meditaþie, plini de emoþii ºi bucurii. Dar timpul s-a scurs repede, clipele au fost puþine pentru a fixa sfânta pânzã, pentru a înþelege bine imaginile ºi a le imprima în memorie. Deºi doream sã mai stãm în faþa giulgiului, spre a sorbi din plin bucuria, am fost nevoiþi sã pãºim înainte datoritã mulþimii ce urma. La ieºirea din catedralã, eram mulþumiþi cã l-am vãzut. Din grupul românilor, care a fost destul de numeros, s-a auzit un glas ce a zis: „E superb. Niciodatã nu m-am gândit cã ochii mei vor vedea aºa ceva. Acesta e un har!” Duminicã, 24 mai, din rândul pelerinilor a fãcut parte ºi papa Ioan Paul al II-lea (care împlinise 78 de ani la data de 18 mai). La ora 10 a celebrat sfânta Liturghie în Piaþa „Vittorio”, iar la ora 17.00 s-a îndreptat spre catedralã. Înainte de contemplarea giulgiului, s-a oprit ºi s-a rugat câteva momente, în genunchi, în faþa sfântului Sacrament. Ridicându-se, a plecat spre giulgiu, în faþa cãruia a îngenuncheat. Cu mâna dreaptã îºi sprijinea capul, iar din când în când îºi ridica privirea spre giulgiu. Mai târziu, a þinut un discurs prin care a scos în evidenþã legãtura profundã dintre suferinþa ºi iubirea lui Isus, Printre altele, a Sfântul P ãrinte î n f aþa g iulgiului s fânt zis: „Giulgiul e de ajutor spre a înþelege mai bine misterul iubirii Fiului lui Dumnezeu, pentru noi... Doamne, nu puteai sã ne iubeºti mai mult!” Expunerea giulgiului a fost un eveniment impresionant, emoþionant, poate unic pentru mulþi, chiar dacã deja s-a ºi programat expunerea pentru viitor – 29 aprilie–11 iunie anul 2000 – cu ocazia marelui jubileu. Maria Timaru (Torino)


Giulgiul sfânt