Viata episcopului Anton Durcovici by Dieceza Romano-Catolica de Iasi

FABIAN DOBOŞ

VIAŢA EPISCOPULUI ANTON DURCOVICI Martir al Bisericii Catolice din România

Sapientia Iaşi 2014

Cu binecuvântarea noastră X Petru Gherghel Episcop de Iaşi 02 februarie 2014

Redactor: pr. dr. Ştefan Lupu Referent ştiinţific: dr. Dănuţ Doboş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DOBOŞ, FABIAN Viaţa episcopului Anton Durcovici, Martir al Bisericii Catolice din România / Fabian Doboş. - Iaşi : Sapientia, 2014 ISBN 978-973-8980-90-7 282 929 Anton Durcovici

CUPRINS

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 1. Copilăria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 2. Perioada de seminar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 3. Preotul Anton Durcovici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 4. Rector al Seminarului Arhidiecezei de Bucureşti . . . . . . . 25 5. Episcop de Iaşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 6. Martiriul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

INTRODUCERE

intotdeauna au existat creştini care, ascultători faţă de cuvintele lui Isus Cristos, l-au imitat în mod perfect, dându-şi viaţa pentru credinţă. Printre milioanele de oameni care, de-a lungul veacurilor, au răspuns afirmativ chemării la martiriu se numără şi episcopul romano-catolic de Iaşi, Mons. Anton Durcovici (1948-1949), mort în închisoarea comunistă de la Sighetu Marmaţiei pe 10 decembrie 1951. Viaţa sfântă a acestui martir a fost deseori scoasă în evidenţă de numeroase persoane care l-au cunoscut. Mulţi catolici au primit din mâinile sale diferite sacramente; numeroşi tineri l-au avut ca superior în Seminarul din Bucureşti, unde părintele Anton Durcovici a fost rector între anii 1924 şi 1947; unii catolici în vârstă, din Iaşi, povestesc cu mare veneraţie despre figura episcopului Durcovici. Însă cuvintele zboară mult prea repede pentru a putea lăsa în istorie amprenta atât de puternică a episcopului martir. Tocmai de aceea, după

Vrem să-l cinstim pe episcopul nostru Anton Durcovici, care a mers în fruntea poporului nostru cu o credinţă puternică, îndemnându-i pe toţi la curaj şi la rugăciune, fie prin predicile ţinute în parohiile din dieceză, fie între zidurile închisorii, unde a trebuit să treacă prin proba focului. (PS Petru Gherghel)

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Dacă facem astăzi o caracterizare a vieţii lui Anton Durcovici, o putem exprima în câteva cuvinte: o viaţă dăruită din plin, animată de un zel neclintit pentru seminarişti şi preoţi, pentru sufletele încredinţate spre păstorire, pentru care nu a precupeţit nimic, nici chiar propria viaţă. (PS Petru Gherghel)

6 

evenimentele din 1989, unii cercetători (Florian Müller, Eduard Ferenţ, Anton Despinescu, Dănuţ Doboş, Wilhelm Dancă, Alois Moraru, Ştefan Lupu) au redactat câteva biografii ale acestui martir. Lucrările acestora sunt bazate pe documente din arhive ce păstrează memoria episcopului, pe lucrări de specialitate şi de popularizare, dar şi pe mărturii personale. Prezenta biografie are la bază textele redactate de autorii amintiţi mai sus. Scopul acestei cărţi este de a prezenta tuturor credincioşilor, în termeni simpli, viaţa exemplară a martirului Anton Durcovici, cu intenţia de a-i convinge pe cât mai mulţi dintre ei să-i imite virtuţile, pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie întărit în credinţă.

Via]a episcopului Anton Durcovici

1. COPILÃRIA

iitorul episcop de Iaşi s-a născut la 17 mai 1888 în localitatea Bad-Deutsch Altenburg (Austria). A fost botezat la 21 mai 1888 în biserica locală cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Anton provenea dintr-o familie săracă. Tatăl său, Francisc, a fost zilier la o carieră de piatră, iar mama (Maria, născută Mittermeier), casnică. Tatăl lui Anton Durcovici a murit de tuberculoză acută la 5 februarie 1893, la vârsta de 36 ani. După moartea tatălui, familia Durcovici a trebuit să treacă prin mari Harta târgului Deutsch-Altenburg (sfârşitul sec. XIX)

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Casa familiei Durcovici din Bad Deutsch-Altenburg

Dispunând de o formare creştină solidă în familia în care s-a născut acum 125 de ani şi având un suflet mereu dispus pentru iubire şi jertfă după exemplul mamei sale, trecând prin şcoli înalte şi împlinind misiuni care l-au impus ca mare teolog şi educator, [Anton Durcovici] a fost mereu în atenţia superiorilor din ţară şi din Italia. (PS Petru Gherghel, Predică la împlinirea a 125 de ani de la naşterea episcopului Anton Durcovici)

8 

greutăţi şi lipsuri. Tânăra văduvă a încercat să procure cele necesare copiilor (Anton avea un singur frate, Francisc), muncind ca spălătoreasă şi croitoreasă. Maria Durcovici a avut o mătuşă (Österreicher) care locuia la Iaşi, unde avea un restaurant. Aceasta a chemat-o, în anul 1894, în capitala Moldovei pe nepoata sa, Maria, ca s-o ajute la muncă. Aşadar, Maria Durcovici s-a mutat la Iaşi cu cei doi copii, Anton şi Francisc. În 1895, cei doi fraţi au fost admişi la Şcoala Primară a Parohiei Romano-Catolice Iaşi, unde şi-au însuşit limba română. Între anii 1896 şi 1898 familia Durcovici s-a mutat la Ploieşti, unde cei doi fraţi şi-au continuat studiile la şcoala catolică parohială din localitate.

Via]a episcopului Anton Durcovici

Am îndemnat pe creÎn 1898, Maria Durcovici şi cei doi dincioşi să aibă nestrăcopii ai săi s-au stabilit la Bucureşti, mutată încredere în pe strada Izvor, nr. 81. Anton a fost milostivirea fără de margini a lui Dumneînscris, în acelaşi an, în clasa a IV-a zeu, mai mare decât a primară la Şcoala Arhiepiscopală „Sfântatălui din evanghelie tul Andrei”. Aceasta era condusă de faţă de fiul risipitor, şi călugării din Congregaţia „Fraţii Şco- în voinţa lui sinceră de a ierta pe orice om de lilor Creştine” şi nu era departe de orice păcat strada Izvor. (PS Anton Durcovici, La 25 mai 1899, Anton Durcovici a Declaraţia din arestul Securităţii, primit sacramentul sfântului Mir din 26 aprilie 1950) mâinile arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Francisc Xaveriu Hornstein. Mama şi cei doi copii participau la sfânta Liturghie în capela călugăriţelor de pe strada Pitar Moş. Aici, provincia călugăriţelor din München (Damele Engleze) a deschis în 1858 Institutul „Sfânta Maria”, care în scurt timp a devenit cea mai renumită şcoală de fete din Bucureşti. Călugăriţele au fost impresionate de Anton. L-au primit ca ministrant în capela lor, iar el s-a dăruit cu mare bucurie slujirii altarului. Nu numai duminica, ci zilnic venea la sfânta Liturghie. După celebrare, Anton Francisc şi Anton Durcovici

Via]a episcopului Anton Durcovici 

În faţa Maicii Preacurate a Creatorului şi Stăpânului atotputernic, valurile furioase ale patimilor omeneşti se opresc şi stau perete, cetăţile şi atacurile duşmane, oricât de înfricoşătoare, se prăbuşesc neputincioase şi nimic nu mai poate împiedica poporului creştin intrarea în împărăţia Fiului ei. (PS Anton Durcovici către preoţi, despre devoţiunea de mai în cinstea Maicii Domnului)

10 

primea o mică gustare şi astfel putea merge cu puteri proaspete la şcoală. Iarna era foarte frig la Bucureşti, de multe ori sub - 30°C, iar străzile erau pline de zăpadă. Anton mergea dimineaţa pe întuneric la sfânta Liturghie, ajungând înfometat şi îngheţat în capelă. Surorii Tecla, sacristana, i s-a făcut milă de el. Ea a aranjat ca tânărului ministrant să-i fie pus la dispoziţie un pat în mănăstire. Anton avea acum în mănăstire un pat şi mâncare. Sora Tecla s-a ocupat foarte mult de el. Mama era bucuroasă că Toni al ei se simte bine în mănăstire. Directorul spiritual al călugăriţelor era părintele Lucius Fetz, călugăr din Ordinul Benedictin, secretar al viitorului arhiepiscop Raymund Netzhammer şi rector al Seminarului din Bucureşti. Acesta a fost impresionat de evlavia ministrantului şi de aceea îl invita deseori la sfânta Liturghie de duminică în palatul arhiepiscopal. A voit să-l cunoască mai bine. Sora a intuit că părintele Lucius e impresionat de micul ministrant şi a început să se teamă că-l va pierde. S-a dus la sora superioară şi i-a spus: „Dacă padre Lucius vrea să-l ia pe Toni, atunci să-i dea băiatului mâncare şi un pat”. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Via]a episcopului Anton Durcovici

2. PERIOADA DE SEMINAR

a 1 septembrie 1901, Anton Durcovici a fost primit, la recomandarea părintelui Lucius Fetz, de către viitorul arhiepiscop Netzhammer în Seminarul mic din Bucureşti. Primul pas spre marele ţel, preoţia, a fost făcut. Tânărul Anton s-a dăruit cu bucurie studiului. Mănăstirea călugăriţelor de pe strada Pitar Moş a finanţat studiile seminaristului, care a fost recunoscător mai târziu acelei comunităţi, fiind pentru călugăriţe un bun director spiritual şi duhovnic. După cinci ani, Anton Durcovici a terminat liceul, susţinând examenul de bacalaureat cu succes. La 23 octombrie 1906, rectorul Seminarului „Sfântul Duh”, părintele Augustin Kuczka, i-a înmânat diploma de bacalaureat în care erau enumerate toate obiectele studiate de tânărul Anton Durcovici: latină, greacă, germană, română, maghiară, religie, istorie, geografie, matematică, cosmografie, astronomie, zoologie, botanică, fizică, chimie, geologie.

Arhiepiscopul Raymund Netzhammer

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Arhiepiscopul Raymund Netzhammer a fost impresionat de evlavia tânărului seminarist şi a luat în considerare capacitatea sa intelectuală. De aceea, l-a trimis La Seminarul „Sfântul Duh” (1904) să-şi continue studiile la Roma. Cu recomandarea arhiepiscopului, seminaristul a ajuns la 30 octombrie 1906 la Roma, ca seminarist la Colegiul Urbanian. Până la începerea semestrului mai avea trei zile libere. El le-a folosit vizitând Cetatea Eternă, care l-a impresionat foarte mult. Prima dată a mers la Bazilica „Sfântul Petru”. Inima i s-a înflăcărat şi s-a umplut de o bucurie sfântă. Anton, care în general era sobru, scrie acum acasă cuvinte alese despre fericirea lui de a fi la Roma. Anul şcolar a început la 4 noiemMilostivirea lui Dumnezeu îmi pregăteşte, brie 1906. S-a înscris la Universitatea în acest an, un har încă „Sfântul Toma”, la filosofie scolastică. mult mai mare..., prin În doi ani a terminat studiul filosofiei, primirea sfintei consacrări a subdiaconatuobţinând titlul de doctor în acest lui. domeniu. (Anton Durcovici către Cu această bază filosofică, A. Durarhiepiscopul covici se dăruieşte cu o sârguinţă neoR. Netzhammer, bosită şi hărnicie constantă studiului 27 decembrie 1908) 12 

Via]a episcopului Anton Durcovici

Cu cât mă apropii mai teologiei, la Universitatea Urbaniana, mult de acest pas, cu obţinând doctoratul în teologie în atât mai mult aflu anul 1910. importanţa sublimă a acestuia şi totala mea În Colegiul Urbanian studiau cannevrednicie şi cu atât didaţi la preoţie din toate regiunile de mai mult mă conving misiune ale lumii: africani, europeni, că trebuie să-mi consacru pregătirii pentru asiatici şi americani. Superiorii coleaceastă zi hotărâtoare giului îi aduceau la Roma pe cei mai toate puterile mele, buni şi înzestraţi seminarişti din ţările însă în niciun caz bazându-mă pe mine de misiune, îi formau în acest colegiu, însumi, ci numai pe pentru ca, după sfinţirea preoţească, ajutorul părintesc al să ducă spiritul universal al Bisericii lui Dumnezeu în ţara de origine. Astfel, Anton Dur- (Anton Durcovici către covici a avut contact cu seminarişti arhiepiscopul R. Netzhammer, din toată lumea. Aşa a cunoscut Bise27 decembrie 1908) rica universală. A fost marcat de spiritul Bisericii Romano-Catolice. El a practicat acest spirit ca preot toată viaţa, prin cuvânt şi faptă. A fost prototipul preotului roman: conştiincios, corect în împlinirea preLa Roma – Colegiul „Urbanian” scrierilor Bisericii, dar înţelegător şi binevoitor faţă de cei care gândeau altfel. Anton Durcovici a fost profund influenţat în viaţa sa religioasă de lăcaşurile de cult şi de tradiţia

Via]a episcopului Anton Durcovici 

... voiesc..., prin primirea sfintei consacrări, să mă jertfesc pentru totdeauna şi fără nicio reţinere lui Dumnezeu şi sfintei sale Biserici. (Anton Durcovici către arhiepiscopul R. Netzhammer, 30 iunie 1909)

14 

creştină milenară a Romei. Toată viaţa s-a distins printr-o fidelitate neclintită faţă de credinţă şi printr-o comuniune permanentă cu Sfântul Scaun. În cursurile, predicile şi conferinţele sale n-a prezentat niciodată propria părere, ci întotdeauna ceea ce învaţă Biserica. Pentru ea, mai târziu, şi-a jertfit viaţa ca episcop în închisoarea comunistă de la Sighetu Marmaţiei.

Via]a episcopului Anton Durcovici

3. PREOTUL ANTON DURCOVICI

in cauza vârstei prea mici, părintelui diacon Anton Durcovici i-a fost amânată hirotonirea sacerdotală. A voit să rămână până la hirotonire în Colegiul Urbanian. Rectorul a fost încântat de această dorinţă. Astfel, a devenit prefectul anului I, deşi nu era încă preot. Prefectul Congregaţiei De Propaganda Fide, cardinalul Girolamo Gotti, şi rectorul colegiului, Mons. Giovanni Bonzano, erau foarte mulţumiţi de activitatea tânărului cleric Anton Durcovici. Pe lângă misiunea de prefect, s-a ocupat şi de studiul dreptului canonic. A absolvit studiile de drept la Facultatea Seminarului Roman, obţinând licenţa în dreptul bisericesc în anul 1911. Cu dispensă de 20 de luni de la vârsta canonică, primită de la Sfântul Scaun, a fost sfinţit preot, la 24 septembrie 1910, în Bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”. Funcţia de prefect a menţinut-o până la sfârşitul semestrului al II-lea. A părăsit Roma la 29 iulie 1911, pentru a reveni în Arhidieceza de Bucureşti.

... singura mea dorinţă este să împlinesc în toate voinţa lui Dumnezeu (Anton Durcovici către arhiepiscopul R. Netzhammer, 26 decembrie 1909)

Universitatea Urbaniana

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Cardinalul Girolamo Gotti

Prin sfânta consacrare preoţească, Mântuitorul m-a ales ca instrument al său şi, ca atare, voi fi de folos numai atâta timp cât mă voi supune, unit cu el, călăuzirii mâinii sale; de îndată ce m-aş baza pe propriile puteri sau mi-aş atribui mie însumi ceva, mi-aş strica situaţia şi aş deveni infidel vocaţiei mele. (Anton Durcovici către arhiepiscopul R. Netzhammer, 28 decembrie 1908)

16 

Înainte de a se întoarce în România, a fost în pelerinaj la Loreto, apoi a mers în Austria, unde a celebrat prima sfântă Liturghie în satul natal, înconjurat de rudele sale. Noul rector al Colegiului „De Propaganda Fide”, Mons. Giovanni Bergamo, a întocmit un atestat elogios despre Anton Durcovici, pe care l-a trimis prefectului Congregaţiei „De Propaganda Fide”, cardinalul Girolamo Gotti. Rectorul scria despre fostul său student, la 31 iulie 1911: Eminenţă, Preotul Anton Durcovici, din Arhidieceza de Bucureşti, de cinci ani student al colegiului, pleacă azi pentru a se întoarce în patria sa. A absolvit cursul teologic la sfârşitul lunii iulie, anul trecut, obţinând diploma de doctorat, dar n-a putut fi hirotonit din cauza vârstei. Şi-a exprimat dorinţa de a mai rămâne în colegiu un an şi am fost fericit să-l pot ajuta în această dorinţă. Cu recomandarea Eminenţei Voastre, voi scrie şi arhiepiscopului său despre tot binele pe care l-a făcut pentru colegiu. Hirotonit la 24 septembrie, cu dispensă de 20 de luni, a adus servicii valoroase colegiului în calitate de prefect al anului I; s-a ocupat şi de studiul dreptului canonic şi în iunie anul trecut a primit licenţa în dreptul bisericesc roman. În anii precedenţi a primit gradul doctoratului în filosofie la Academia „Sfântul

Via]a episcopului Anton Durcovici

Toma”. Acum ne părăseşte cu cele mai bune urări ale superiorilor şi colegilor, pentru care a fost cinci ani exemplu prin purtare şi claritate, evlavie şi smerenie. Ţin să spun că, dacă va fi tot aşa ca preot cum a fost în colegiu, va fi o comoară în dieceza sa. De aceea, rog, Eminenţa Voastră, să-l recomandaţi arhiepiscopului său.

Tânărul preot s-a întors în România la 11 august 1911. Confraţii săi l-au primit cu mare bucurie. Nu era deloc mândru, ci, dimpotrivă, mergea smerit, cu ochii plecaţi. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer era fericit de primiţiantul său şi mulţumea, în scrisoarea din 23 august 1911, adresată cardinalului Girolamo Gotti, rectorului şi profesorilor Colegiului Urbanian pentru munca lor prin care l-au format pe Anton Durcovici, făcând din el un slujitor exemplar al lui Dumnezeu: Eminenţă, Mare bucurie mi-a produs scrisoarea trimisă la 7 august a.c., plină de speranţe pentru preotul Anton Durcovici. În urmă cu zece ani l-am primit în Seminarul arhiepiscopal din Bucureşti. Atunci am avut deja speranţa că ar putea fi un preot bun, chemat de Dumnezeu la fel ca Samuel. Fiindcă acest preot s-a întors acum în dieceza sa, împodobit cu doctoratul în filosofie

Vino la mine, preotul meu! Viaţa ta retrasă este un fel de prizonierat pe care l-ai luat asupra-ţi de bunăvoie, din iubire pentru Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Vino la mine când singurătatea te apasă; vino la mine, căci te aştept ca să împărtăşim unul altuia durerile şi bucuriile noastre. Nu căuta la făpturi ceea ce numai la mine poţi găsi, pacea sufletului tău. Vino la mine, cerceteazămă cât mai des în temniţa mea tainică, fie în timpul zilei, fie măcar către seară, spre a-mi da socoteală de activitatea ta, a lua de la mine lumină şi sfat, har şi putere pentru tine şi pentru oiţele mele. (PS Anton Durcovici, Circulara din 28 decembrie 1948)

Via]a episcopului Anton Durcovici 

şi teologie şi cu licenţa în dreptul canonic, recomandat de Eminenţa Voastră, plin de merite, acum, când începe ministerul său sacerdotal, mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu Atotputernicul pentru această bucurie, dar şi Cucerniciei Voastre, Eminenţă, pentru munca şi grija depusă în pregătirea acestui alumn. La rândul meu, îl rog pe Dumnezeu să menţină în sănătate mulţi ani pe Eminenţa Voastră. Dumnezeu să înzestreze cu harurile cele mai bogate şi cu darurile Sfântului Duh pe directorii şi profesorii Colegiului Pontifical Propaganda Fide.

August 1914

18 

Prima misiune pastorală a părintelui Durcovici a fost de prefect şi profesor la Seminarul „Sfântul Duh” din Bucureşti. Pregătirea sa vastă, cunoştinţele sale teologice profunde şi viaţa sa spirituală i-au impresionat pe seminarişti. În acelaşi timp, tânărul preot a fost administrator parohial la Parohiile Târgovişte, Giurgiu şi Buzău. Din anul 1911 până în 1920 a fost şi rector al capelei surorilor Notre Dame de Sion din Bucureşti. Până în 1916 a fost şi profesor la şcolile arhiepiscopale „Sfântul Andrei” şi „Sfântul Iosif” din Capitală. În anul 1914 a început Primul Război Mondial. Doi ani mai târziu, România a intrat în război împotriva Austriei.

Via]a episcopului Anton Durcovici

Mulţi austrieci şi germani din România au fost internaţi. Părintele Anton Durcovici, fiind austriac, a fost şi el arestat, la 27 august 1916, alături de toţi ceilalţi preoţi străini, şi internat iniţial în satul Frăţileşti din Judeţul Ialomiţa; ulterior, a fost transferat la Mănăstirea Notre Dame de Sion din Galaţi, unde a îndeplinit misiunea de capelan. Datorită intervenţiei arhiepiscopului Netzhammer la regele Ferdinand şi la alte oficialităţi, părintele Anton Durcovici s-a putut reîntoarce în Capitală, în decembrie 1917. Despre perioada în care a fost internat la Galaţi, părintele Anton Durcovici povesteşte:

Ţin să spun că, dacă [Anton Durcovici] va fi tot aşa ca preot cum a fost în colegiu, va fi o comoară în dieceza sa. De aceea, o rog pe Eminenţa voastră să-l recomandaţi arhiepiscopului său. (Rectorul G. Bergamo către card. G. Gotti, 29 iulie 1911)

Mă aflam aproape de un an la Galaţi, unde mă adusese soarta nemiloasă a Mănăstirea „Notre Dame de Sion” din Galaţi

Via]a episcopului Anton Durcovici 

...vorbind despre Înălţarea Sfintei Cruci..., am arătat puterea dumnezeiască a lui Cristos răstignit în cruce, de a mântui omenirea de păcat, de robia diavolului şi de moartea veşnică; toţi cei care cred în Cristos cel Răstignit, îşi pun nădejdea în el şi îl iubesc din toată inima, ascultând de poruncile lui, îşi vor mântui sufletul, în ciuda oricărei încercări contrare din partea duşmanilor Crucii, care sunt diavolul, lumea rea şi poruncile rele din chiar lăuntrul firii noastre. (PS Anton Durcovici, Declaraţia din arestul Securităţii, 26 aprilie 1950)

20 

războiului, împreună cu opt cucernici fraţi ai Şcoalelor Catolice din Bucureşti. Ne obişnuisem de mult cu bubuitul artileriei de pe frontul apropiat şi cu vizitele dese ale aeroplanelor hărţuite de lătratul tunurilor antiaeriene. De un timp încoace obuzele duşmane îşi aleseseră diferite ţinte chiar în oraş. Şi la aceasta ne obişnuisem. Dar veni ziua de 11 Octomvrie 1917, ca să ne trezească din quasi-nepăsarea faţă de cele ce se întâmplau în jurul nostru. Era pe la orele 11 dim. când duşmanul începu să bombardeze iar oraşul. Şueratul obuzelor se auzea tot mai tare, exploziile veneau pe Strada Mare în sus tot mai aproape de locuinţa noastră, o casă din grădina Institutului Notre Dame de Sion. Cu toate acestea la 12 ne aşezarăm la masă. Dar peste câteva minute un obuz explodă chiar în incinta Institutului. Toţi, în afară de mine şi de încă un frate, săriră în sus şi ieşiră să vază ce se întâmplase. Noi doi nu credeam primejdia atât de mare, dar dintr-odată o explozie în faţa ferestrei, un nour de praf şi de fum ne scoase din nedumerire. Părăsim şi noi casa şi ne îndreptăm spre spitalul militar şi civil instalat într-o aripă a clădirii principale. O panică de nedescris cuprinsese acolo pe toţi. Deja câteva obuze loviseră clădirea şi încă tot vâjiau proiectilele prin aer în zângănitul geamurilor sparte în toate părţile. Bolnavii, unii singuri, alţii sprijiniţi de infirmieri

Via]a episcopului Anton Durcovici

sau convalescenţi, copiii duşi în braţe, toţi se îndesau în coridorul din mijloc şi se îndreptau spre subteran. Deterăm şi noi toţi mână de ajutor, ca să scăpăm din acest iad de foc. Trecând eu pe dinaintea sălii bolnavilor de tifos exantimatic, o soră mă chemă înăuntru şi binecuvântai pe acei sărmani, cari fiind în toiul boalei, nu puteau fi transportaţi. Au rămas neatinşi cu toţii. Acum veni o altă maică trimisă de Doamna Superioară, ca să mă înştiinţeze că ar fi bine să duc la adăpost sigur Preasfânta Taină, ce se afla în capelă, deoarece şi aceasta părea ameninţată. Urcai deci în grabă scara spre primul etaj, urmat fiind de acea maică, care mă chemase. Ajungem în sacristie, unde ne aşteaptă sora sacristană. Surorile iau câte un felinar în mână şi mă însoţesc la altar, unde apoi se îngenunchiază în faţa balustradei, ce desparte presbiterul de restul bisericii. Eu urc treptele altarului, deschid tabernacolul, extrag cele două ciborii şi mă apuc să aşez şi sfânta ostie din monstranţă într-unul din ciborii. Deodată primesc parcă o lovitură în cap, dar fără a simţi vreo durere, nu mai văd nimic, nu mai aud nimic şi sar sau sunt azvârlit spre dreapta afară de treptele altarului. Acolo rămân în picioare şi după un timp, a cărui durată nu o pot preciza, aud glasul uneia din cele două maici, care-mi zice: „Părinte,

Să luăm bine aminte că, în ce priveşte întristarea Inimii Prea Sfinte din pricina nepăsării noastre, nu este vorba de un lucru care, fiind trecut de mult, la distanţă de secole, nu ar avea legătură cu atitudinea noastră actuală. Nu, ci atitudinea noastră de acum şi din viitor, până în cele mai mici amănunte, a fost simultană drept cauză cu ceea ce a simţit Inima Mântuitorului drept efect; căci privirea lui cuprindea viitorul ca fiind prezent. Sunt deci simultane: aşteptarea lui Isus închis în temniţa-I euharistică şi răspunsul nostru. Prin felul cum ne purtăm cu El, noi acum punem cauza simţirilor sale. Refuzul nostru Îl întristează, vizita noastră Îl bucură şi-L mângâie. (PS Anton Durcovici, Circulara din 28 decembrie 1948)

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Stăpân absolut pe viaţă nu poate fi decât acela care ne-a dat-o şi ne-o susţine, Dumnezeu. Datoria noastră este să ne folosim de acest dar ceresc în conformitate cu scopul sfânt intenţionat de El. (A. Durcovici, „Să nu ucizi”, Farul Nou 2 [14 ianuarie 1934])

Biserica „Sfânta Elena” din Bucureşti

22 

veniţi!” Eu răspund că nu văd nimic, că n-am la mine Preasf. Taină, că nu pot urma. Glasul se depărtează apoi. O ureche îmi ţiuie grozav. Treptat începe acum să se facă lumină, fumul şi praful se risipesc, iar eu văd cu ochii dezastrul. Ciboriul era răsturnat pe altar, sfintele ostii în mare parte împrăştiate pe treptele altarului şi în presbiter, totul acoperit cu praf sau bucăţele de moloz. Mai mult n-am văzut atunci. Strânsei în grabă sfintele particole, ce erau aproape şi neacoperite, şi cu ciboriul în mână mă îndreptez spre uşa sacristiei. Dar aceasta fusese trântită cu atâta putere încât nu era chip să o deschid. Drumul spre subteran nu-l ştiam. Merg deci prin mijlocul bisericii spre intrarea principală. Aci dau de urmele celor două maici, pete mari de sânge pe treptele de marmoră ale scării. Cobor treptele, parcurg un coridor lung şi la o răspântie văd aşezată într-un fotoliu, albă ca ceara, pe sora sacristană, sângerând din mai multe răni. Părea că-şi da ultima suflare. Medicul spitalului şi încă câteva persoane se ocupau de dânsa. Apropiindu-mă eu, mă priviră ca venind din lumea cealaltă, căci mă crezuseră deja mort. Mi-se arătă drumul spre pivniţa boltită, unde fu dusă şi muribunda. Aşezai Preasfânta Taină pe o masă improvizată prin două lăzi aşezate una peste alta şi o împărtăşii cu sf. Viatic. Era o

Via]a episcopului Anton Durcovici

scenă duioasă, ce se petrecea atunci în semi-întunericul subteranului luminat doar de câteva candele, şi amintea pe primii creştini strânşi în catacombe de viforul persecuţiunii, dar având cu dânşii pe Dumnezeul lor.

În 1918, părintele Anton Durcovici a fost administrator parohial la biserica „Sfânta Elena” din Bucureşti. În acelaşi an a fost numit profesor la Şcoala Arhiepiscopală „Sfântul Andrei” şi administrator parohial la Biserica Italiană „Sfântul Mântuitor” din Capitală. În anul 1919 administrează Biserica „Sfânta Elena” din Bucureşti, iar în anul 1920 este numit director al Convictului „Sfântul Andrei”. O dată cu redeschiderea Seminarului arhiepiscopal, în 1922, este numit din nou profesor şi prefect. Din 1919 devine membru al Consiliului administrativ al arhidiecezei. A fost membru în Tribunalul arhidiecezan, fiind în diverse perioade, până în anul 1930, şi administrator parohial de Târgovişte. Din anul 1920, Anton Durcovici a fost vicepreşedinte al Congregaţiei Mariane a Bărbaţilor din Bucureşti, iar din 1921 a devenit preşedinte al aceleiaşi congregaţii. A mai condus Asociaţia Mamelor Creştine, Terţiarele

Biserica Italiană „Sfântul Mântuitor” din Bucureşti

Cei care cred în prezenţa personală a lui Cristos în sfânta Euharistie, precum ne învaţă credinţa catolică, sunt de neînţeles şi de neiertat, dacă nu-şi potrivesc viaţa cu credinţa lor; mai mult, ei dau sminteală celor străini de credinţă, care ne judecă nu atât după vorbele, ci mai mult după faptele noastre. (PS Anton Durcovici, Predică la CâmpulungMuscel, 19 iunie 1949)

Via]a episcopului Anton Durcovici 

franciscane din Bucureşti. A fost şi membru în conducerea Acţiunii Catolice, al Tribunalului bisericesc, censor al cărţilor, examinator prosinodal, membru al Consiliului administrativ al Arhidiecezei, membru al Consiliului eparhial. În anul 1919, părintele Anton Durcovici a fost propus, împreună cu preotul Alexandru Theodor Cisar, pentru scaunul episcopal de Iaşi, acesta din urmă fiind ales pentru a ocupa sus-numita funcţie. În 1923 Anton Durcovici a fost numit canonic la catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti.

24 

Via]a episcopului Anton Durcovici

4. RECTOR AL SEMINARULUI ARHIDIECEZEI DE BUCUREªTI

reotul Anton Durcovici a fost numit rector al Seminarului „Sfântul Duh” din Bucureşti în septembrie 1924, funcţie pe care a împlinit-o conştiincios până în 1947, când a fost numit episcop de Iaşi. Timp de aproape un sfert de secol, preotul Anton Durcovici şi-a dăruit toată energia acestei misiuni şi a contribuit cu toate capacităţile sale spirituale la formarea de slujitori demni ai altarului. De acum părintele Durcovici avea un cuvânt important în toate problemele diecezei. Judecata şi sfatul său înţelept au fost mereu căutate de arhiepiscop şi de cler. La 15 iulie 1924, arhiepiscopul Netzhammer a părăsit România, fiind eliberat din scaunul arhiepiscopal de Bucureşti. Ca succesor a fost numit episcopul de Iaşi Alexandru Theodor Cisar. Prima misiune a noului păstor a fost să asigure vocaţii preoţeşti autohtone. A văzut în preotul Durcovici omul potrivit să reorganizeze seminarul arhiepiscopal.

Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Noul arhiepiscop a vândut palatul arhiepiscopal Sfântului Scaun, care a instalat acolo reşedinţa Nunţiaturii Apostolice. Cu banii proveniţi din vânzare, a construit între anii 19251926 o clădire spaţioasă din beton, lângă catedrala „Sfântul Iosif”, care a servit totodată ca reşedinţă arhiepiscopală, parohie şi seminar. Viaţa spirituală a preotului Durcovici a fost întreţinută şi de apartenenţa sa la Uniunea Apostolică a Clerului, unde era membru încă din anul 1923. De menţionat faptul că, din 1926 până în 1947, părintele Anton Durcovici a fost director naţional al sus-numitei uniuni. 1926 – Târgovişte

26 

Via]a episcopului Anton Durcovici

La 6 mai 1930 i s-a aprobat naturalizarea română. Anton Durcovici a predat, din anul 1930, la Academia teologică „Sfântul Duh”, săptămânal, câte două ore de filosofie, patru de teologie morală, două de drept canonic, toate în limba latină. Cursurile sale au fost pregătite foarte temeinic şi susţinute convingător. Niciodată n-a susţinut părerea proprie, ci întotdeauna se baza pe cuvântul Sfintei Scripturi şi pe învăţătura Bisericii. Între anii 1934-1944, Anton Durcovici a coordonat revista Farul nou, publicaţie editată de Arhiepiscopia de Bucureşti în colaborare cu Congregaţia Mariană. Sfântul Scaun i-a oferit lui Anton Durcovici demnitatea de prelat domestic în anul 1934. În 1935 (24 septembrie), părintele Durcovici a sărbătorit a XXV-a aniversare de la preoţie. Cu această ocazie, a primit felicitări din partea Sfântului Scaun şi a fost sărbătorit într-o academie festivă a seminarului. Totodată, arhiepiscopul de Bucureşti, Mons. Alexandru Theodor Cisar, l-a numit vicar general al Arhidiecezei de Bucureşti. Din anul 1939 a fost şi director naţional al Congregaţiei „Întronării Preasfintei Inimi a lui Isus în familiile creştine”.

Vicar general

Bunătatea este cuceritoare. O contagiune tainică de iubire iradiază necontenit din staulul de la Betleem, focar de iubire dumnezeiască. (A. Durcovici, „Darul cel mare al lui Dumnezeu”, Farul Nou 8 [1 aprilie 1934])

Via]a episcopului Anton Durcovici 

5. EPISCOP DE IAªI

Papa Pius al XII-lea

Cel ce se roagă, cu siguranţă se mântuieşte, iar cel ce nu se roagă, cu siguranţă se osândeşte. (PS Anton Durcovici, Declaraţia din arestul Securităţii, 26 aprilie 1950)

28 

nton Durcovici a fost nominalizat pentru scaunul episcopal de Iaşi încă din anul 1945, dar numirea sa a fost amânată, din cauza opoziţiei guvernului comunist român, până la 30 octombrie 1947, când Papa Pius al XII-lea a semnat documentul respectiv. Consacrarea a fost împiedicată de guvernul comunist din România, aşa încât a putut fi consacrat episcop numai după cinci luni, la 5 aprilie 1948, în catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti, de către arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara, nunţiul apostolic în România. Episcopii asistenţi la consacrare au fost arhiepiscopul de Bucureşti, Mons. Alexandru Theodor Cisar, şi episcopul Marcu Glaser, administratorul apostolic al Diecezei de Iaşi. După sfânta Liturghie, nunţiul O’Hara i-a invitat pe episcopi, pe preoţi şi pe laici la sediul Nunţiaturii Apostolice, pentru recepţia oficială. Nunţiul apostolic a fost trist în cuvântarea sa, căci intuia ce timpuri grele aveau să vină asupra păstoririi noului

Via]a episcopului Anton Durcovici

episcop în România comunistă. Arhiepiscopul Cisar, fost episcop de Iaşi, a descris în imagini vii frumuseţea diecezei din Moldova. În numele Bisericii Greco-Catolice, episcopul Ioan Suciu, în cuvinte oratorice, i-a adresat felicitări. Procesiunea dinaintea Litughiei de consacrare La sfârşit, noul episcop de la stânga la dreapta: nunţiul G.P O’Hara, a răspuns tuturor. El a PS Anton Durcovici, PS Al. Th. Cisar, spus că, în urmă cu PS Marcu Glaser doi ani, fusese chemat de nunţiul Andrea Cassulo, care l-a întrebat dacă ar accepta să poarte crucea episcopală. Am întrebat dacă pot refuza. El mi-a răspuns: nu. I-am replicat ca şi Iona din Biblie. Dar fără folos. Aşa că am fost nevoit să primesc povara, asemenea lui Iona. Dacă Dumnezeu vrea – non recuso laborem (nu refuz să lucrez). Cu Isus şi Maria voi învinge toate greutăţile spre slava lui Dumnezeu şi pentru veşnica mântuire a sufletelor.

Noul episcop a fost omagiat la Iaşi într-o lucrare specială, redactată de preoţii Gaspar Bachmeier şi Ioan Mărtinaş, profesori la Seminarul diecezan din Iaşi:

Cât mai ai timp, trezeşte-te din letargia ce te-a cuprins! Ascultă strigătul tânguitor al lui Cristos, însetoşat de sufletul tău şi de setea sufletului tău! Alină-i, în sfârşit, odată chinul arzător prin întoarcerea ta sinceră şi statornică la poruncile lui! Dă-i sufletul tău! Adu-i şi alte suflete, ca şi fraţii tăi să-l cunoască şi să-l iubească! (A. Durcovici, „Sitio”, Farul Nou 15-16 [16/17 aprilie 1938])

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Deaceea negrăită este bucuria şi nădejdea pe care biserica văduvită a Moldovei o simte şi o nutreşte în zilele istorice ale numirii (30 Octombrie 1947), consacrării (5 Aprilie 1948) şi înscăunării (14 Aprilie 1948) întru episcop catolic al diecezei de Iaşi, a Prea Sfinţiei Sale Monsenior Dr. Anton Durcovici, peste care bunătatea Celui Atotputernic să binevoiască a-şi întinde Dreapta milostivă.

Adresându-se poporului după Liturghia de instalare

Când Isus a chemat şi a numit pe cei doisprezece Apostoli, a avut în vedere şi pe cei viitori. El s’a gândit atunci şi la mine; că mă va înălţa odată şi mă va trimite păstor mai mare în Moldova, să-i conduc la mântuire turma lui iubită. (PS Anton Durcovici, Discursul de la Nunţiatură din ziua consacrării)

30 

Episcopul Anton Durcovici a fost instalat în Catedrala din Iaşi la 14 aprilie 1948. Corul catedralei, acompaniat de orchestra Filarmonicii oraşului, l-a întâmpinat pe episcop cu Ecce sacerdos magnus. Părintele Ioan Mărtinaş a citit din amvon documentul papal de numire a lui Anton Durcovici ca episcop titular al Diecezei de Iaşi, apoi mesajul Papei Pius al XII-lea către credincioşii diecezei. Episcopul Marcu Glaser l-a salutat pe noul păstor în numele întregii dieceze şi i-a înmânat cheile catedralei. Preoţii au venit doi câte doi în faţa episcopului şi i-au făgăduit ascultare, sărutându-i inelul. Noul episcop a rostit o scurtă cuvântare, pe care a încheiat-o astfel: De aceea m-a trimis Dumnezeu pe mine, slujitor nevrednic în Dieceza de Iaşi, nu ca să fiu eu slujit, ci ca să slujesc tuturor cu toate puterile mele până la ultima suflare.

Via]a episcopului Anton Durcovici

Predica a ţinut-o părintele Ioan Mărtinaş. După Liturghie, episcopul, mergând prin mijlocul catedralei, a binecuvântat credincioşii. Niciodată n-au fost pe străzile Iaşiului atâţia preoţi şi credincioşi catolici. Stema episcopului este compusă dintr-o navă în furtună, în care stă Mielul lui Dumnezeu cu steagul victoriei; în mijloc se află crucea, înconjurată de cârja episcopală şi de mitră, iar jos motoul episcopului: Beatus popolus cuius Dominus est Deus (Ps 143,15) (Fericit poporul al cărui Domn este Dumnezeu). Noul păstor a început imediat munca. În ziua înscăunării a trimis o circulară clerului şi credincioşilor, în care scria:

Sub chipul pâinii, Mielul lui Dumnezeu se află de faţă, ziua şi noaptea, în tabernacolul bisericilor noastre, ca pe un tron de har şi milostivire, mereu dornic să împartă comori cereşti supuşilor săi, care vin să i le ceară. Ce iubire nespusă, dumnezeiască! Ce stăpânire blândă, binefăcătoare! (PS Anton Durcovici, Scrisoarea pastorală din 14 aprilie 1948)

Stema episcopului Anton Durcovici

Din ziua în care Sfântul nostru Părinte Papa Pius al XII-lea m-a numit episcop al Eparhiei RomanoCatolice de Iaşi, gândul şi inima mi s-au îndreptat către voi, iubiţii mei eparhioţi. Ca păstorul în mijlocul oiţelor sale, ca părintele în mijlocul copiilor săi dragi, aşa am dorit să mă aflu cât mai curând în mijlocul vostru. Dorinţa fierbinte mi s-a împlinit, cu ajutorul Domnului, astăzi, în ziua intrării mele ca episcop în oraşul de reşedinţă al eparhiei. Via]a episcopului Anton Durcovici 

Această eparhie romano-catolică a Iaşilor, cu amintiri istorice străvechi şi cu o turmă credincioasă, în majoritate populaţie rurală, ni s-a încredinţat spre păstorire. Aducându-mi aminte de ocrotirea binevoitoare, pe care Domnitorii români ai veacurilor trecute au arătat-o necontenit acestei eparhii, stau cu încredere neclintită înaintea Tronului Maiestăţii Voastre şi sunt pe deplin conştient de sfintele îndatoriri pe care le am faţă de poporul credincios şi faţă de Maiestatea Voastră. (PS Anton Durcovici, Discurs în faţa regelui Mihai I)

Circulara se termină cu apelul către popor şi cler, ca să-l sprijine în misiunea sa de păstor: Ascultaţi deci, iubiţii mei fii sufleteşti, cu inima primitoare cuvintele şi sprijiniţi-mi străduinţele mele slabe cu rugăciunile voastre din toate zilele: iar voi, prea cucernicilor fraţi preoţi, daţi-mi fără preget colaborarea voastră; astfel încât în ziua marii judecăţi să putem da seamă, cu toţii fără frică, înaintea Mielului dumnezeiesc, supremul Păstor al sufletelor şi Judecătorul tuturora, Domnul şi Dumnezeul nostru Isus Cristos!

După ziua instalării ca episcop, acesta a mers din parohie în parohie, consacrându-le Inimii Neprihănite a Mariei. Cu încrederea în ocrotirea Maicii Domnului, a trezit o viaţă de credinţă puternică în comunităţile

În mijlocul clerului participant la Liturghia de instalare

32 

Via]a episcopului Anton Durcovici

din Moldova. Poporul credincios l-a primit ca pe un sol al lui Dumnezeu, trimis ca şi profeţii să vestească oamenilor mântuirea. Persoana sa spiritualizată, ascetică, fascina poporul. Liturghia sa era ca o epifanie mistică. Predica simplă, dar cuprinzătoare, îi cucerea pe toţi. Acesta era păstorul trimis de Dumnezeu ca să conducă turma, în timpurile grele ale prigoanei comuniste. Tocmai de aceea, Securitatea a fost alarmată, urmărind pas cu pas întreaga sa activitate. Cu toate acestea, la început, i-a fost frică să acţioneze, căci se temea de popor. După o vizită pastorală, ajuns acasă, la Iaşi, a fost chemat la Securitate, dar a refuzat să se ducă. În ziua următoare, a venit un general la palatul episcopal, ca să-l aresteze. Însă episcopul l-a impresionat atât de mult, încât acesta a plecat fără să-i facă nimic. Era urmărit pas cu pas şi se căuta ocazia propice pentru a-l aresta. După anul 1948, mai mulţi preoţi din Moldova au fost arestaţi. Pentru a-şi apăra preoţii, unele parohii (Faraoani, Prăjeşti, Valea Mare, Fundu Răcăciuni etc.) au organizat gărzi parohiale în jurul bisericii şi al casei parohiale.

Episcopul Anton Durcovici

[Îl menţionez] bucuros pe Mons. Durcovici, vicar general de Bucureşti, demn de orice respect, merituos, pios, erudit, stimat de cler şi de popor. (Nunţiul A. Casulo către card. D. Tardini)

Via]a episcopului Anton Durcovici 

6. MARTIRIUL Doamne Isuse, rămâi cu noi în toate zilele, precum ai făgăduit (Mt 28,20), şi din liniştea lăcaşului tău sfânt revarsă necontenit raze de lumină, de putere şi de har asupra eparhiei acesteia şi asupra păstorului ei. (PS Anton Durcovici, Scrisoarea pastorală din 14 aprilie 1948)

Biserica din Popeşti-Leordeni

34 

a 26 iunie 1949 trebuia administrat sacramentul sfântului Mir în Parohia PopeştiLeordeni de lângă Bucureşti. Şase sute cincizeci de tineri îl aşteptau pe episcop în biserică. Întrucât Mons. Alexandru Cisar fusese eliberat de Sfântul Scaun din funcţia de arhiepiscop de Bucureşti, a venit episcopul Anton Durcovici de la Iaşi, ca să administreze Mirul. A înnoptat în palatul episcopal la Bucureşti, voind să meargă duminică dimineaţa cu maşina arhiepiscopului. La ora şapte a venit şoferul arhiepiscopului şi i-a comunicat că palatul e înconjurat de oamenii Securităţii, iar maşina n-are voie să părăsească locul. Parohului din Popeşti i s-a spus la telefon că Securitatea împiedică venirea episcopului şi că Mirul ar trebui amânat. Şi la Popeşti au fost observate persoane suspecte în jurul bisericii. Episcopul Anton Durcovici a stat de vorbă cu arhiepiscopul Cisar şi cu canonicul Jovanelli. În ciuda pericolului, a hotărât să meargă la Popeşti. L-a luat cu el pe părintele Rafael Friedrich, profesor de teologie; au ieşit

Via]a episcopului Anton Durcovici

din palat şi au trecut prin faţa catedralei, unde erau deja numeroşi oameni veniţi pentru sfânta Liturghie. S-au urcat în tramvai şi au mers până la ultima staţie, lângă Cimitirul Bellu. De acolo trebuiau să meargă doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp deschis, a venit o maşină din urmă, din care au ieşit trei securişti care l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce în respectiva maşină. Preotul Friedrich a vrut să-l apere. Un securist l-a lovit cu o manivelă de fier în cap şi l-a aruncat în maşină. Astfel a dispărut episcopul Durcovici, la 26 iunie 1949, în închisorile Securităţii, unde a şi murit la 10 decembrie 1951, la Sighet. Sfântul Mir a fost administrat după- amiază de nunţiul apostolic O’Hara. Episcopul a fost chinuit luni întregi, fiind în arest la Bucureşti. Nopţi la rând a fost anchetat şi torturat, fiind acuzat că era spion al Vaticanului şi agent al americanilor. Preotul Leopold Nestmann a activat mai mulţi ani ca profesor la Iaşi, împreună cu părintele Rafael Friedrich. Părintele Nestmann îşi amintea următoarea relatare a însoţitorului martirului Durcovici:

Maria a fost şi este ajutorul credincioşilor în orice nevoie sau strâmtoare. Totodată ea este şi pildă strălucitoare de virtute şi sfinţenie pentru toţi, pentru tineri şi bătrâni, pentru săraci şi bogaţi, slugi sau stăpâni, mai ales în ceasuri de grea încercare şi jertfă.

Un deţinut dintr-o altă celulă s-a apropiat de fereastra celulei lui şi a întrebat: – Cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?

(PS Anton Durcovici către preoţi, despre devoţiunea de mai în cinstea Maicii Domnului)

Pr. Rafael Friedrich

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Atunci noi i-am strigat: – Da! Ce s-a întâmplat? – Este în celula morţii! Prof. Friedrich s-a propus pentru măturat. El a ajuns până în dreptul celulei morţii. Acolo el a spus: – Ego sum Friedrich (pentru ca un eventual ascultător să nu înţeleagă). Din interior s-a auzit o voce slabă: – Morior fame et siti (Mor de foame şi de sete). Apoi el a spus: – Da mihi absolutionem (Dă-mi dezlegarea). Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru la Sighet

Acel stat, care neglijează sau împiedică împlinirea dorinţelor către Dumnezeu şi tolerează răspândirea necredinţei printre cetăţeni, sapă însuşi mormântul autorităţii sale. (Anton Durcovici, „Ce este un concordat?”, Jugendfreund 2 [1921]).

36 

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru a fost, de asemenea, închis la Sighet. Despre episcopul Anton Durcovici el relatează: Adus la închisoarea din Sighet, episcopul Anton Durcovici a fost supus multor suferinţe. Fiind bolnav de stomac, avea probleme din cauza alimentaţiei. Înainte de a fi izolat, fiind încă cu ceilalţi şase în celulă, am aflat că episcopul Anton Durcovici este în celula 13. Când măturam pe coridorul din faţa uşii lui, îl întrebam cum se simte. – Mor de foame. Nu pot mânca nimic din ce-mi dau aici. După ce am fost izolat, am ajuns pe acelaşi nivel cu el, chiar în apropierea celulei sale. De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâinea şi marmelada

Via]a episcopului Anton Durcovici

pe care nu le mai putea consuma. Gardianul nu ştia cine este. Conducerea închisorii l-a izolat când a văzut că e pe moarte. De fapt a fost lăsat să moară de foame, singur, ca să nu se ştie că a murit. Câtă cruzime trebuie să fi fost în conştiinţa acelor conducători de închisori. Adevăraţi criminali, fără milă, fără consideraţie faţă de vârstă, faţă de om. În secolul XX, aceleaşi monstruozităţi ca şi în Antichitate!... Dacă Episcopul Anton Durcovici ar fi fost cu alţii în celulă, aceştia l-ar mai fi putut ajuta, uşurându-i ultimele clipe ale vieţii... De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: „Mor

Puterea mântuitoare a Crucii este de neînvins şi ea a triumfat totdeauna împotriva duşmanului ei de tot felul, farisei, împăraţi romani, eretici, necredincioşi şi creştini nevrednici de acest nume. (PS Anton Durcovici, Declaraţia din arestul Securităţii, 26 aprilie 1950)

Fotografia episcopului Anton Durcovici din fişa de deţinut

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Am cerut creştinilor să vegheze cu cea mai mare grijă ca dragostea frăţească, pacea şi buna înţelegere, să le păstreze mereu între dânşii; credinţa cere perfectă unitate de vederi, pe când dragostea îngăduie bucuros fratelui să-şi manifesteze şi în biserică evlavia, rugăciunile şi cântările în limba în care voieşte, fără însă a vătăma prin aceasta dragostea. (PS Anton Durcovici, Declaraţia din arestul Securităţii, 26 aprilie 1950)

de foame!” Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească... În ziua de 11 decembrie 1951, părintele Ioan Deliman, fiind la descărcat cărbuni în curte, l-am auzit vorbind tare în franţuzeşte: „Monseigneur Durcovici est décédé!”

În încheiere, redăm o preţioasă mărturie a părintelui iezuit Otto Farrenkopf, care a fost închis la Sighetu Marmaţiei în aceeaşi celulă cu episcopul Anton Durcovici: Ca o mănăstire

Câte cinci am rămas împreună şi am format o comunitate cu ordine fixă pe zi de rugăciune, studiu şi recreare. Excelenţa Sa Episcopul Anton Durkowicz ne-a ţinut cursuri de filosofie şi de teologie. A fost o delectare când el a propus, cu mintea sa Penitenciarul Sighet clară şi inima sa caldă, adevărurile credinţei. […] Acest suflet nobil a fost înflăcărat de un mare zel apostolic. A lucrat pentru împlinirea dorinţei Mântuitorului, care, la Cina cea din urmă, s-a rugat: Ca toţi să fie una, precum tu, Părinte, eşti întru mine şi eu întru tine, ca şi ei, întru noi, una să fie (Ioan 17,21). În trecut, nici noi, romanocatolicii, a zis Excelenţa

38 

Via]a episcopului Anton Durcovici

Sa, nici greco-catolicii n-am fost la înălţime. Noi n-am lucrat destul de mult ca să fie o turmă şi un păstor. Şi ne-a citat cuvintele dreptului Tobie: De aceea Dumnezeu v-a risipit între neamuri care nu-l cunosc pe Dânsul, ca voi să le povestiţi minunăţiile Lui şi să le învăţaţi că nu este alt Dumnezeu atotputernic în afară de El. El ne-a pedepsit pe noi pentru nelegiuirile noastre şi tot El ne va mântui pentru mila Lui (Tobie 13,4-6). Monseniorul Aloiziu Boga, care, după arestarea episcopului Márton Áron, a condus dieceza romano-catolică din Alba Iulia, ne lămureşte de starea Bisericii Romano-Catolice. Guvernul este hotărât să separe Biserica Catolică de Sfântul Părinte Papa. Părintele Aladár Vasvári din Braşov a fost chemat de Petru Groza la o audienţă şi i s-a oferit un post înalt în Biserică. Dar n-a vrut să fie un trădător. A preferat ruşinea închisorii promisiunilor comuniştilor. […] Sfântul Pius al X-lea ne ascultă În luna octombrie, luna Sfântului Rozariu, toţi cinci am ţinut exerciţii spirituale. În fiecare zi eu am predat câte trei meditaţii. Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne-a pregătit o mare surpriză. Părintele Vasvári l-a visat într-o zi pe fostul Sfânt Părinte Pius al X-lea. Fiindcă acest Papă lucrase atâta ca credincioşii să primească des

Trupul lui este stors şi istovit, capul sfânt însângerat, ochii rugători, buzele înfierbântate, larg deschise... Mi-e sete! Inima mi s-a făcut ca şi ceara în a flacărei bătaie, a prorocit psalmistul, şi se topesc în mine măruntaiele mele. Uscatu-mi-s-a vlaga ca un hârb de lut şi limba mi s-a lipit de cerul gurii: pogorâtu-m-ai în pulberea morţii. Fiere mi-au dat să mănânc şi în setea mea m-au adăpat cu oţet... Cât de crunt a ispăşit Fiul lui Dumnezeu lăcomia şi necumpătarea noastră!. (Anton Durcovici, „Sitio”, Farul nou 15 [16/17 aprilie 1938])

Via]a episcopului Anton Durcovici 

Fiţi tari, fiţi statornici în credinţă, iubiţi fraţi în Cristos! Închinaţi-vă sincer Domnului Dumnezeului părinţilor voştri, aşa precum vă învaţă sfânta Biserică, Maica noastră! Luaţi parte cât mai des la jertfa dumnezeiască a Mielului, la sfânta Liturghie! Apropiaţi-vă cu sufletul curat de preasfânta masă a Domnului, întăriţi cu această hrană (3Rg 19,8), sunteţi pe calea ce vă duce sigur la fericire, la o fericire desăvârşită şi nepieritoare în ceruri, în împărăţia blândului Miel dumnezeiesc, dar şi la o stare de adevărată mulţumire în viaţa de aici, pe cât îngăduie pământul, vale de lacrimi (PS Anton Durcovici, Scrisoarea pastorală din 14 aprilie 1948)

sfânta cuminecătură, Parohul din Braşov are speranţa că Dumnezeu, prin mijlocirea slugii sale credincioase, să ne împlinească dorinţa de a celebra o dată Sfânta Liturghie. În acest scop a făcut o novenă. În ultima zi a novenei a venit o comisie din Bucureşti şi a permis ca Monseniorul Durkowicz, grav bolnav, să primească o sticluţă cu vin tonic. Am examinat eticheta şi scria că, pe lângă alte elemente, 70% era vin natural, adică materia valabilă şi permisă în împrejurările noastre. Am celebrat şase Sfinte Liturghii, dar ca în catacombe, în ascuns, cu frica de a nu fi cumva deranjaţi. Nu haine preoţeşti, ci haina deţinuţilor. Fără carte. Altarul era un pat. În celulă n-a fost nici masă, nici scaun. Antimisul, o batistă. Potirul, o cană. Discul, o lingură. În loc de ostie, pâine de toate zilele. Dumnezeule, îţi mulţumim fiindcă, prin mijlocirea Sfântului Pius al X-lea, ne-ai făcut această bucurie. Pentru Monseniorul Durkowicz aceste Sfinte Liturghii erau chiar viaticul. Intră întru bucuria Domnului tău Încă de la Jilava, Excelenţa Sa Durkowicz se îmbolnăvise grav. Intestinele lui n-au mai lucrat bine. La picioare a suferit de flebitis. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi gris gătit numai cu apă. Infirmierul i-a zis clar că va trăi cel mult până

40 

Via]a episcopului Anton Durcovici

la Crăciun. Bolnavul era totdeauna blând, cu răbdare, recunoscător pentru orice serviciu. Până în ultima zi era gata să ne comunice cunoştinţele sale bogate. Suferinţele sale le-a oferit pentru triumful Sfintei Biserici. […] Pentru moarte s-a pregătit cât se poate de bine. A petrecut o lună în reculegere prin sfintele exerciţii. Zilnic s-a spovedit. Cât priveşte testamentul, mi-a zis: Bani n-am. Cărţile le las Seminarului din Iaşi, celelalte lucruri, Episcopiei din Iaşi. […] La mijlocul lunii noiembrie a fost mutat din celula noastră într-o celulă ca să moară singur, neobservat de nimeni. Noi am cerut să rămână cu noi. Am fi vrut să ne îngrijim de el. În zadar. Cam prin 10 decembrie 1951 el a primit de la Dumnezeu răsplata pentru munca sa, pentru suferinţele sale suportate pentru cauza lui Hristos şi a Sfintei Biserici. Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului Tău (Mat. 25,21). Nu face nimic că nimeni nu a fost prezent când, în cursul nopţii, a fost îngropat în cimitirul evreiesc. Şi de acolo va ieşi glorios, când, la sfârşitul lumii, Isus va veni în mărirea lui să judece viii şi morţii”.

Numai rareori Vi se prezintă prilejul de a vizita fraţi aruncaţi în închisoare.Vi le-am spus însă, pentru că acele cuvinte „In carcere eram et venistis ad me” şi „non visitastis me”, ne spun mai mult decât atâta. Într-adevăr, nu se referă ele, şi mai ales, la Isus însuşi? Oare nu s-a întemniţat el de bunăvoie, de dragul nostru şi pentru binele nostru, al oamenilor, în temniţa iubirii sale, în sfântul sacrament al Euharistiei? (PS Anton Durcovici, Circulara din 28 decembrie 1948)

Via]a episcopului Anton Durcovici 