Revista Memoria Slovelor, 2014

MEMORIA SLOVELOR REVISTĂ A LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI – FILIALA VÂLCEA EDIŢIE NOUĂ NR. 1 şi 2 (6 şi 7) 2014

Anul Constantin Brâncoveanu si Anton Pann

"EDITURA "OLIMPIAS"

ALEXANDRU FLORIN ŢENE – PREŞEDINTELE L. S. R. Membru corespondent al Academiei Americană Română

Personalitate juridică prin Încheierea civilă nr.1531/ CC/2007, Judecătoria Cluj, Cod înregistrare fiscală Nr.21998990,Cont Banca Transilvani nr.0120E83668 Cod IBAN:RO27BTRL01301205F83668XX.

Lista membrilor Ligii Scriitorilor Români din Filiala Vâlcea

1. Constantin Mănescu (pr.), Horezu - Preşedinte 2. Nicolae Moga (pr.), Voineasa – Vicepreşedinte 3. Dumitru Popa (pr.), Lungeşti - Vicepreşedinte 4. Ion Nălbitoru (ing.), Brezoi – Secretar executiv 5. Gheorghe Gh. Dumitraşcu – Mamu (înv.), Lungeşti 6. Eugen Petrescu (prof), Rm. Vâlcea – 7. Ion M. Ciucă (prof, dr. în ist.), Drăgăşani 8. Laura Vega (jurist), Rm. Vâlcea.

9. Constantin C. Maria (jurist), Rm. Vâlcea 10. Adina A. Enăchescu (prof.), Rm. Vâlcea 11. Iulian P. Postelnicu (prof., dr. în ist.), Stoileşti, 12.Ion Gh. Marinescu (pr.), comuna Suteşti

13. Dumitru I. Bondoc (ing.), Rm. Vâlcea 14. Dumitru Onescu, Sălătrucel 15. Matei T. Călin (ofiţer în retragere), Rm.Vâlcea 16. Ion Olteţeanu (prof.), Rm. Vâlcea 17. Constantin Constantin (prof.), Călimăneşti 18. Paulian C. Buicescu (prof.),Călimăneşti 19. Ion I.Părăianu (prof.), Roşiile 20. Angela Lucia Drăghici (prof.), Drăgăşani 21. Ilie Fîrtat (bibliotecar), Grădiştea 22. Alexandru Crăciun (stud.), Sălătrucel 23. Cristian Ovidiu Dinică, Rm. Vâlcea 24. Ligya Diaconescu, Dir. Gen. Starpress – Rm.Vâlcea

La realizarea acestei reviste şi-au dat concursul scriitori români de pe toate meridianele lumii. Astfel din Vâlcea au contribuit cu eseuri, proză, poezii şi epigrame: Constantin Mănescu, Gh. Sporiş, Dumitru Popa, Nicolae Moga, Constantin Geantă, Ion Părăianu, Ilie Fîrtat, Nicolae Ghinoiu, Nichi Ursei, Gh. Efrim, Cristian Ovidiu Dinică, Gh. Dumitraşcu – Mamu, Ligya Diaconescu, Eugen Petrescu, Elena Agiu-Neacşu, Gabriela Crăciun, Alex. Ion Crăciun, Marian Pătraşcu, Cristina Nălbitoru, Simona Anastasia Popa, Călin T. Matei, Dumitru Mesia-Onescu, Adina Enăchescu, Georgeta Tretelniţchi şi Ion Nălbitoru. Din toate colţurile ţării s-au primit proză şi poezie de la:Al. Florin Ţene, Elena Trifan, Marinela Preoteasa, Radu Botiş, Paulian Buicescu, Lilioara Macovei, Dora Alina Romanescu, Doruţa Dumitru, Dan Viorel Norea, Eliza Roha, Titina Nica Ţene, Floarea Cărbune, Angela Dina, Georgiana Fîrtat, Silvia Olteanu, Ionel Grecu, Ion Roşioru, Daniela Tiger, Roland Florin Voinescu, Florentina Loredana Dalian, Georgeta Irina Rusu. Din Republica Moldova au trimis materiale Traian Vasilcau şi Trifan Miroliubov. Din diasporă (SUA, Canada, Irlanda, Spania, Italia şi Germania) am primit la redacţie proză şi poezie de la: Florentin Smarandache, Helene Pflitsch, Dorina Şişu, Elena Cesar von Sachse, Daniela Popescu, Vasile Hatos, Viorel Ploeşteanu şi Elena Buică. Redacţia revistei MEMORIA SLOVELOR le mulţumeşte tuturor pentru participare!

Autorii îşi asumă răspunderea pentru conţinutul materialelor trimise spre publicare în Memoria Slovelor.

Colectivul de redacţie a redactat prezenta revistă – nr. 1 şi 2 Ediţie nouă/ 2014 - pe bază de voluntariat fără nici un fel de recompensă.

Tipărirea se face pe baza contribuţiei fiecărui membru al filialei în funcţie de numărul de exemplare pe care doreşte să-l achiziţioneze.

Caseta de redacţie: Fondator: Petre Petria Redactor-şef: Ion Nălbitoru Redactori: Ion I. Părăianu Ilie Fîrtat Coperta: Ion Nălbitoru

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

SCRIITORI VÂLCENI Filologia ca auxiliar al cercetării istorice la B. P. Hasdeu Pr. Constantin Mănescu-Hurezi (Horezu) Născut la 26 februarie 1838 la Cristineşti, în ţinutul Hotinului, Bogdan Petriceicu Hasdeu este unul dintre spiritele enciclopedice ale culturii noastre.

Prin vocaţia universalităţii, el domină a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc, exprimându-şi încă din tinereţe dorinţa de a servi, cu toate puterile, năzuinţele de cultură şi de libertate ale poporului nostru.

Personalitate plurivalentă, cu o paletă largă de preocupări ştiinţifice, cu o sete de cunoaştere ieşită din comun, Hasdeu va concepe o operă de dimensiuni colosale, cu iradieri multiple, pornită dintr-o viziune filozofică asupra vieţii, istoriei şi culturii.

Opera ştiinţifică a lui Hasdeu se poate privi sub raport documentar şi sub raport literar. S-a afirmat, din primul punct de vedere, că această operă este perimată. Însă orice operă de curată ştiinţă se perimează în virtutea chiar a principiului de perfectibilitate, a cunoaşterii ce-i stă la bază, şi unica valoare a unui om de ştiinţă stă în faptul de a fi reprezentat cu putere un moment din istoria disciplinei. Hasdeu a făcut la început numai istorie.

Enorma lui străduinţă de a culege documente, îndeosebi slave, în a sa Arhivă istorică a României, consultabilă şi azi, tehnica de editare a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia şi arheologia, introducerea unei filosofii a istoriei în sinteza faptelor, sunt elemente care fac din el un mare precursor.

La Hasdeu, istoria se întrepătrunde pretutindeni cu filologia, etnopsihologia, cu studiul literaturii populare şi cu multe alte discipline. Influenţat de Giambattista Vico, Hasdeu crede, ca şi N. Iorga şi George Călinescu mai târziu, că toate aparţin unui singur domeniu - istoria generală. Viaţa unui popor se manifestă şi prin cultura spirituală (creaţia nescrisă şi cea scrisă), iar aceasta se oglindeşte în limbă. Această realitate a fost recunoscută de însuşi Dumnezeu la Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a pogorât sub forma unor limbi ca de foc asupra apostolilor, încât aceştia, primind darul de a vorbi în alte limbi (glasolalia), au împărtăşit Cuvântul lui Dumnezeu fiecărui popor în limba în care s-a născut. Filologia este înţeleasă de Hasdeu în sensul cel mai larg, de humanitas, adică de cultură spirituală, care este specifică fiecărui popor. El era conştient de faptul că studiul istoriei limbii române este indispensabil cercetărilor istoricului. Este cel dintâi care dovedeşte faptul că, în accepţiunea lor modernă, termenii de „lingvistică” şi „filologie” nu sunt sinonimi. „Filologul” nu mai este orice învăţat care se ocupă cu studii de limbă (acesta este „lingvistul”), ci învăţatul care studiază monumentele vechi de limbă, stabileşte

împrejurările în care au fost scrise, legătura pe care o au cu alte scrieri similare, relevând şi explicând particularităţile lor de limbă şi care, făcând toate aceste operaţii, este cel mai în măsură să precizeze valoarea lor istorică, culturală şi estetică a scrierilor vechi.

Ca lingvist, Hasdeu era conştient de faptul că o cunoaştere aprofundată a cât mai multor limbi străine lărgeşte considerabil câmpul cercetărilor şi al interpretării faptelor istoriei. El însuşi cunoştea limbile clasice, limbile romanice, limbile slave, limba germană, albaneză şi sanscrită. Ca filolog, el şi-a dat seama că stăpânirea acestor limbi constituie condiţia indispensabilă pentru studiul ştiinţific al limbii române. Limba este considerată de Hasdeu ca o creaţie istorică strâns legată de viaţa unui popor. În lucrarea sa intitulată „Cuvente den bătrâni”, el spunea: Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui, cu memoria părinţilor, cu leagănul, cu mama…”. Cu ajutorul metodei comparative descoperite de indo-europenişti, Hasdeu a urmărit să stabilească urmele rămase din traco-dacă în limba română, combătând prin aceasta, pe de o parte, pretenţia latiniştilor de a reduce limba română numai la elementul latin, iar pe de altă parte, teoria lui Roesler despre formarea poporului român exclusiv în sudul Dunării. „A pătrunde în sorgintea mai intimă, până unde nu pot străbate celelalte ştiinţe sociologice, este marea misiune a filologiei comparative”, scria Hasdeu în 1875, în lucrarea sa „Principii de filologie comparativă arioeuropeană”. Această proprietate de a împrăştia ceaţa originilor m-a atras pe mine însumi în studiul special al filologiei comparative.

Limpezind perioadele cele mai obscure din istoria română, mi s-a întâmplat adesea, a da peste unele intervaluri atât de sterpe, încât nici o diplomă, nici un text, nici o rămăşiţă plastică nu putea să satisfacă frământările minţii mele. Atunci am recurs cu desperare la limbă, consultând-o după metoda comparativă, şi pe dată se spărgea întunericul”. Astfel, se poate afirma pe bună dreptate că Hasdeu este creatorul filologiei la noi în înţelesul savant al cuvântului. Nimeni până la el şi după el n-a cunoscut mai bine limbile slave şi n-a adus o conştiinţă mai largă în examinarea faptelor. În vremea lui, el ştia tot şi era la curent cu toate. Teoria circulaţiei cuvintelor rămâne încă foarte justă şi dacă în etimologii a arătat uneori extravaganţă, a deschis prin acele excursuri perspective interesante şi provocatoare asupra unor probleme până atunci ignorate la noi. De un studiu 1

Memoria slovelor

2014

comparativ au parte toate compartimentele limbii, de la lexic la fonetică, morfologie şi sintaxă. Filologul Hasdeu aduce contribuţii în istoria limbii, cu ajutorul căreia face lumină într-o zonă puţin cunoscută, privind elementele autohtone, dacice, de „substrat”, sesizate încă de Dimitrie Cantemir şi care intră în atenţia a numeroşi lingvişti străini (J. B. Kopitar, P. J. Safarik, Fr. Miklosich, H. Schuchardt şi alţii).

Deopotrivă romanist, slavist, orientalist, indoeuropenist, cunoscut şi în medii ştiinţifice din Europa, Hasdeu deţine atuuri indispensabile ale unor construcţii teoretice de amploare. Pentru identificarea cuvintelor traco-dacice din limba română, el acordă pe drept cuvânt o atenţie deosebită limbii albaneze, pe care o consideră urmaşă directă a limbii trace. Cu ajutorul limbii albaneze şi cu vasta lui putere de investigaţie, încearcă să explice o serie de cuvinte şi de nume proprii româneşti ca fiind de origine traco-dacă. Fără îndoială că etimologii ca cele date de el cuvântului doină sau chiar numelui Oltului sau Dunării, cu toată marea erudiţie cu care le susţine, n-au convins pe nimeni. Dar etimologiile cuvintelor barză, viezure, mazăre, mânz, moş, a se bucura şi altele rămân valabile până şi astăzi, ele făcând incontestabil parte din substratul traco-dacic al limbii române.

Această parte a activităţii lui Hasdeu a stârnit admiraţia contemporanilor prin atracţia problemelor pe care le ridica. Credinţa că prin metoda comparativă se pot lămuri tainele începuturilor istoriei noastre şi a altor neamuri era larg împărtăşită în opinia intelectuală a vremii din Europa şi din ţara noastră. Epoca foarte îndepărtată care făcea obiectul acestor cercetări şi lipsa documentelor concrete asupra ei au făcut ca Hasdeu să se aplece asupra rămăşiţelor dacice din limba română, să adâncească cercetările referitoare la unitatea primitivă a popoarelor balcanice şi, prin etimologiile date unor cuvinte şi mai ales prin analiza corespondenţelor gramaticale, să stabilească înrudirea dintre română, albaneză şi bulgară. Meritului lui Hasdeu este legat nu atât de rezultatele obţinute într-un domeniu atât de controversat, ci de faptul că a fost cel dintâi care a ridicat la noi problema substratului lingvistic traco-dacic şi care a îndreptat cercetările lingvistice spre istorie, spre a dovedi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Lingvistica noastră n-a făcut, de la Hasdeu încoace, prea mari progrese în această direcţie, dar problema influenţei substratului dacic în limba şi în istoria noastră, ridicată în mod ştiinţific mai întâi de

Scriitori vâlceni

Hasdeu nu poate fi contestată de nimeni.

Hasdeu rămâne deschizător de drumuri şi creator de şcoală în ceea ce priveşte individualizarea filologiei şi a lingvisticii ca ştiinţe. Dacă pe vremea lui se ştia prea puţin în legătură cu existenţa elementelor dacice în limba română, abia 30-40 de cuvinte din limba noastră putând fi considerate de origine dacică, cercetătorii mai noi, în special Vasile Pârvan şi I. I. Russu, mergând pe calea deschisă de Hasdeu, au sporit numărul acestor cuvinte, înregistrând rezultate remarcabile. Astfel, într-o excelentă sinteză asupra limbii traco-dacilor, realizată în 1967, I. I. Russu identifică un număr de aproximativ 160 de cuvinte care provin de la strămoşii noştri daci. Acestea privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz, guşă), cu familia (copil, prunc, zestre), cu locuinţa (vatră, cătun), cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole (mazăre, ţarină; baci, mânz, strungă, ţarc, urdă, zară; butuc, carpen, strugure; baltă, gard), cu mediul fizic (măgură, mal), cu flora (brad, copac), cu fauna (balaur, barză, mistreţ, rânză, şopârlă), cu diferite acţiuni (a răbda, a speria, a zburda) şi alţi termeni. Numărul lor ar putea spori prin viitoarele cercetări în această direcţie. Remarcabil este faptul că unele din cele mai uzuale cuvinte din terminologia păstorească, precum brânză, căciulă, zer, n-au putut fi explicate din punct de vedere etimologic şi sunt probabil străvechi, rămase din graiul strămoşilor noştri dinainte de romanizare. Ar fi o dovadă mai mult că traco-dacii, după decăderea civilizaţiei romane, s-au întors la repartiţia predilectă a strămoşilor lor, la păstorit.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, spirit pur şi nobil al civilizaţiei româneşti, zdrobit sufleteşte de pierderea celor două Iulii, trecea în lumea de dincolo, spre a se întâlni cu ele, la 25 august 1907. Într-una din odele sale, poetul latin Horaţiu, care a trăit înainte de Hristos, spunea: „Non omnis moriar” (Nu voi muri de tot). El era convins că va lăsa posterităţii opera sa, care va fi nemuritoare şi va aminti de numele lui. Aşa se poate spune şi despre marele nostru cercetător Bogdan Petriceicu Hasdeu. Prin activitatea sa bogată, prin studiile sale critice, prin articolele şi polemicile susţinute de el, problemele limbii române au început să-şi facă loc în publicaţiile europene ale vremii, ceea ce a fost de un real folos şi pentru cunoaşterea ştiinţifică a istoriei şi a culturii noastre.

Alături de fiica sa, Iulia Hasdeu, el are un loc de cinste în panteonul spiritelor bune ale timpurilor care au fost şi care vor mai fi.

Povestea ultimului Basarab Gheorghe Sporiş (Brezoi) Una dintre cele mai complexe şi a veacului al XVII-lea şi primele decenii ale veacului interesante perioade din trecutul nostru următor, a fost cea dominată de strălucitoarea şi puternica istoric, care a acoperit a doua jumătate personalitate a lui Constantin Basarab Brâncoveanu – 2

Memoria slovelor

2014

voievodul Ţării Româneşti, care, în lunga sa domnie de peste 25 de ani (28 oct. 1688 – 15 aug. 1714), a reuşit săşi păstreze scaunul domnesc şi hotarele ţării neştirbite, în condiţiile în care, la graniţe, cele trei mari Imperii: Otoman, Habsburgic şi Rus, purtau sângeroase războaie de expansiune. Ţara, cu toate ameninţările care o înconjurau, în permanenţă aflându-se sub presiunea unui iminent pericol de a fi invadată, voievodul, prin abilitatea-i recunoscută, înalta ştiinţă a conducerii şi diplomaţiei demonstrate, a cunoscut cele mai radicale transformări socio-economice din istoria sa, devenind un puternic centru european de dezvoltare a culturii, pe multiple planuri şi de luptă împotriva jugului Otoman.

După cum avea să fie o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a marelui Ştefan al Moldovei, a domnitorului Matei Basarab, aşa avea să fie şi o epocă a domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu, care s-a diferenţiat faţă de iluştrii săi înaintaşii, trăitori în alte epoci, „prin natura metodelor politice” aplicate. Odată cu domnia lui Constantin Basarab Brâncoveanu se încheie „ciclul voievozilor războinici”. Prin arma diplomaţiei, a negocierilor politico - diplomatice, a ştiut a-şi face relaţii personale cu înalţii demnitari ai lumii acelei vremi.

Numai prin astfel de legături a ştiut să evite războaiele în care şi Ţara Românească ar fi putut fi atrasă, cum ar fi fost: războiul austro - turc (1673-1699 – Pacea de la Karlovitz) şi ruso-turc de la 1711 (Ţarul Petru I al Rusiei îl decorează cu marele ordin „Sfântul Andrei”), păstrând „semindependenţa Ţării Româneşti un sfert de veac poporului român şi să menţină poporul român în atenţia marilor puteri care decideau atunci soarta lumii” [6].

Motivarea divanului ţării, de a-l alege ca domn al Ţării Româneşti pe Constantin Basarab Brâncoveanu, la vreme de grea cumpănă, a fost şi aceea că, cel ce va conduce destinele poporului într-o perioadă de grele încercări, era legitim coborâtor din neamul Basarabilor, străbunica sa, „Maria din Brâcoveni (soţia lui David Postelnicul), fiind vara primară a lui Matei Vodă Basarab”[5].

Privitor la genealogia strămoşilor Voievodului au scris doi „cărturari români”, fiecare cu interesul său: Dimitrie Cantemir (1673-1723) – fost principe al Moldovei (1710-1711) – „contemporan, adversar şi ...văr primar prin alianţă cu Constantin Vodă” şi banul Mihail Cantacuzino „strănepot colateral al lui Brâncoveanu”.

Cele ce vor fi scrise, în „Istoria Imperiului Otoman” (1716), la doi ani după tragicul sfârşit al Brâncovenilor, parţial sunt eronate şi cu rea credinţă: „În esenţă, filiaţia Brâncovenilor, aşa cum o prezintă Dimitrie Cantemir (David-Preda-Papa-Constantin) este corectă; însă amănuntele cu care o îmbracă sunt eronate, fie că autorul le ştia doar din auzite, fie că efectiv dorea să «scadă» din strălucirea fostului său adversar, încurcând generaţiile şi datele legăturilor de căsătorie: „nu cea a marelui vornic

Preda, ci a tatălui acestuia, David Postelnicu, şi nu cu o nepoată, ci cu unica vară primară a lui Matei Vodă” Banul Mihai Cantacuzino, poate şi din considerente de rudenie, dar cu siguranţă pentru importanţa istorică a Basarabilor Brâncoveni, rezervă un spaţiu, în monografia familiei, intitulată, „Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor”, unde, într-un mic capitol, reia povestea, la şapte decenii după Cantemir – cea mai apropiată de adevăr, privitoare la „rădăcinile” istorice ale ilustrului său înaintaş, Constantin Basarab Brâncoveanu. Lăsând în urmă povestea cu ginerele lui Lazăr – Vâlcu Brancovici, „primul strămoş” al Brâncovenilor, genealogistul aminteşte de soţia lui Neagoe Basarab (1513) – fiica lui Lazăr, care-şi primeşte nepoţii (Brancovici şi Toplici), la ea în Valahia, unde cronicarul spune în continuare: „s-au însurat şi dintr-înşi se prelungesc la Valahia aceste două neamuri până astăzi; dar nu se ştie şiraua lor din tată la fiu şi târziu începe în analele Ţării Româneşti a se pomeni de Brâncoveni...” . Un mare adevăr este acela că, nici marele ban Mihai Cantacuzino, autorul mai sus citat, nu este sigur de originea numelui Brâncoveanu atunci când se pronunţă: „...dar nu se ştie şiraua lor”, că acesta vine de la un strămoş din negura vremii – Brancu, Branco, Brancovici ş.a.m.d., sau de la numele vetrei satului Brâncoveni, zicem noi, cei care am urmărit cercetările arheologice, în urma cărora sau găsit urme de locuire umană care „datează încă din paleolitic”. Ce este consemnat în istorie şi sigur în ce privesc rădăcinile viitorului voievod martir Constantin Basarab Brâcoveanu, este acela că, „el se va fi tras”, întro continuitate din neam de Basarabi, ca şi Matei Vodă Basarab din marea familie a boierilor Craioveşti, dinastie ce a dat tronului Ţării o suită întreagă de voievozi, ultimul dintre aceştia fiind Constantin Basarab Brâncoveanu. [7].

Constantin Brâncoveanu, vine pe lume în, 15 aug.

1654, în casa familiei Papa Brâncoveanu şi Stanca Cantacuzino, al treilea fiu după Barbu – care va fi ucis la „Ţarigrad” (1674), când el va fi împlinit vârsta de 20 de ani şi Matei, care a murit de copil, la cinci ani după naşterea sa (1659).

Nu împlinise decât şase luni de la apariţia sa pe lume când bandele răsculate de „seimeni” îi ucid tatăl „(15 feb.

1655)”, pe Papa împreună cu mulţi alţi boieri, boieroaice şi copiii acestora. Sângerosul eveniment este descris de principele Gheorghe Rakotzi al II-lea, mamei sale, într-o scrisoare, în care, printre alte amănunte povesteşte de „sărmanul domn Sava şi Preda (bunicul lui Constantin Brâncoveanu n.n.), şi-au salvat viaţa cu mulţi bani; i-au omorât fiul (Papa...n.n.), i-a rămas un nepot de la fiu (Constantin Brâncoveanu n.n.), în locul acestuia 3

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

slugile au dat un copilaş de ţigan, aşa i-au scăpat viaţa”. În urma decesului tatălui şi a celor doi fraţi (Matei, Barbu) va fi unicul moştenitor al unei averi imense, la care vor fi adăugate şi drepturile de zestre ale Mariei (Marica), „nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti”, care îi va deveni soţie la 1674, cât şi „moşiile rămase de la Danciu, fratele răsbunicului său”. La toate acestea se vor fi fost alăturate şi cele venite dinspre Stanca, mama sa cantacuzină.

Tata, Papa Brâncoveanu, a fost primul fiu al marelui vornic Preda Brâncoveanu, al lui David postelnicu din Brâncoveni şi al Mariei. Se va căsători, pe la „1650/1651”, cu Stanca, o cantacuzină, cu care vor avea împreună trei copii: Barbu, Matei şi Constantin, viitorul domn martir, care prin descendenţă „era unul din acei puţini în vinele cărora curgea sângele ambelor linii de descendenţi ai vechilor Craioveşti” [6]. Papa Brâncoveanu, va fi „umbra” tatălui, în întreaga sa viaţă, ocupând funcţia politică de postelnic până când va fi ucis, lângă dealul Mitropoliei, în iarna lui 1655. Va fi înmormântat la Mitropolie, de tatăl său şi după 33 de ani, în iunie 1688, doamna Stanca, soţia, va aduce rămăşiţele pământeşti ale lui Papa şi ale lui Preda, socrul, care vor fi înmormântate, „cu cinstea cuvenită, la Mănăstirea Brâncoveni” – panteonul neamului Brâncovenilor. La un an după ce Constantin Basarab Brâncoveanu va fi ales domn, va înlocui vechea „piatră”, de la capătul mormântului „cu una şi mai frumoasă” din marmoră, pe care azi pot fi citite toate înscrisurile legate de dispariţia celor doi şi de evenimentul în sine.

Mama, Stanca, născută, la 1637, fiică a postelnicului Constantin Cantacuzino, va prelua, prin căsătoria cu Papa Brâncoveanu, toate greutăţile şi necazurile familiei care a adoptat-o, devenind o „autentică femeie brâncovenească”.

De pe urma tatălui său, va fi moştenitoarea unei mari averi, care se va adăuga la cea a fiului Constantin, unicul moştenitor. Este părtaşă cu sufletul şi bucuria de mamă la momentul alegerii fiului său ca domn al Ţării, „veghindu-l în ale domniei” timp de 11 ani, după care se duce la Domnul într-o zi de Sâmbătă, 10 februarie 1699, lăsând vorbă, fiului său, să fie îngropată lângă „jupan Papa Brâncoveanu”, la Mănăstirea Brâncoveni.

Constantin Basarab Brâncoveanu, cel despre care povestim, rămânând orfan de tată, va fi crescut de Stanca, mama sa şi de Păuna Greceanu, bunica dinspre tată, ajutate în educaţie de unchii săi cantacuzini, Şerban, Constantin şi Mihai. Fiind foarte iscusit la învăţătură, deprinde foarte repede cartea grecească şi latinească, „cu dascăli ale căror nume au rămas necunoscute”. Încă din

timpul şederii pe scaunul domnesc a lui Duca Vodă, tânărul Brâncoveanu, urcând pas cu pas treptele ierarhie boiereşti, ajunge, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, mare logofăt şi ispravnic. Unchiul său cantacuzin, în curtea căruia a crescut şi care va fi fost voievodul Ţării Româneşti, moare la 28 octombrie 1688, ziua în care Divanul Ţării, în fruntea căruia se aflau marele postelnic Constantin Cantacuzino şi marele spătar Mihai Cantacuzino, unchii săi, îl vor propune de a fi ales domn în locul voievodului dispărut. În următoarea zi, 29 octombrie 1688, va fi ales, fără voia sa, domn al Ţării Româneşti: „Boieri dumneavoastră, bine ştiţi că eu am fost la casa mea ca un domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domnia aceasta eu nu o pohtesc, ... ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pusdomn în vremi ca acestea turburate, înconjuraţi de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar întreb: este-vă cu voia tuturor?”

- Toţi vo<i>m, toţi pohtim.

- „Deacă pohtiţi toţi, mi-e voia şi mie să-mi daţi un jurământ înaintea lui Hristos precum ve-ţi fi cu dreptate şi de-ar fi veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, să staţi cu mine toţi” [8]. În vreme ce aveau loc ceremoniile de înscăunare, care au durat trei zile, fostul voievod – Şerban Cantacuzino (1678-1688), uitat parcă de toţi, „zăcea ca un om den cei proşti”. Toată lumea era interesată „să fie asigurată noua domnie”. După ceremoniile de înmormântare, la mănăstirea Cotroceni, cu „fastul cuvenit” pentru un fost voievod, îşi va înştiinţa domnia trimiţând soli la curtea de la Viena şi la Înalta Poartă de la Constantinopol, ne uitând de hanul tătar şi de „seraschierul de la Babadag”. Cea mai mare atenţie şi-a îndreptat-o către Constantinopol, unde a trimis o delegaţie formată din şase boieri în fruntea cărora s-a aflat Pârvu Cantacuzino, o rudă de a sa, încărcaţi cu multe daruri. Dacă e să dăm crezare lui De Girardin, ambasadorul Franţei, care trimite un raport regelui Ludovic al XIV-lea, privitor la solii proaspătului domn, acesta scria: „rugămintea celor şase boieri veniţi cu stăruinţe pentru Brâncoveanu, a fost sprijinită de 400 de pungi, din care 200 au fost date vizirului, 150 marelui hasnadar, iar 50 chehaiei şi celor mai mici, mai făgăduind Brâncoveanu încă alte 300 de pungi, pentru campania viitoare” [8]. Numai şi din acest prim gest de dărnicie faţă de înalţii demnitari ai Porţii se va putea găsi explicaţia lungii sale domnii, considerat a fi, la vremea respectivă şi un prim important succes diplomatic. Se va dovedi că, mare sa avere moştenită şi acumulată, în decursul lungii sale domnii, a fost pusă în slujba şi rezolvarea treburilor ţării. Noul domn, el însuşi „împodobit cu învăţătură”[6], fiind un continuator al unchilor săi, Constantin şi Şerban Cantacuzino, care l-au educat şi format politic, “a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului roman, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară fără a face vreo 4

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

deosebire între românii de la sud de Carpaţi din Ţara Românească de cei din Moldova sau Transilvania”.

Faţă de Imperiul Otoman, care la vremea sa se afla în plina decădere, a ştiut să ducă „politica pungilor de aur”, care într-un sfârşit, l-au şi trădat.

Viena nu a primit cu bucurie alegerea şi confirmarea sa ca domn, întrucât negocierile fuseseră amânate şi pe deasupra Brâncoveanu era bine cunoscut ca „vajnic apărător al românilor din Transilvania” încă din 1681, când s-a încheiat la Constantinopol convenţia cu Ladislau Csaky şi Christophorus Pasco, privitoare la protejarea ortodoxiei pe teritoriul Ardealului: „Ca religia valahă ortodoxă, cu ritualul obişnuit să se poată practica în libertate după canoanele patriei”.

Preocupările sale, încă din predomnie, privitoare la unirea Transilvaniei, sesizate Curţii Imperiale de la Viena, pe care o considera a fi „inima şi centrul vital al pământului românesc, de unde putea să asigure conducerea Ţărilor Române reunite”, au fost un crez şi o continuare a celor săvârşite de înaintaşul său, Mihai Viteazu.

La mai puţin de doi ani, „Bătălia de la Zărneşti” (21 aug. 1690), condusă de Constantin Basarab Brâncoveanu, îl va certifica ca un mare strateg şi conducător de oşti.

Unul dintre cronicarii secui, participant la bătălie, în urma dezastrului (Generalul austriac Heissler, luat prizonier; Cancelarul Transilvaniei Mihaly Teleki, mort pe câmpul de luptă, iar principele Apafi, „în criză de conducere”), consemnează: „când o Ţară are principe învăţat şi înţelept, dar de un astfel de principe nu s-a învrednicit să aibă noroc biata Ţară transilvană”. * Crezul existenţei sale, pentru unitate naţională, dezvoltarea culturii şi prin ea deschiderea spre universialitate, sprijinit, în cea mai mare măsură, de instruirea sa la baza căreia a stat o minte ageră şi nu în ultimul rând, deloc de neglijat, averea sa care îl ajută să-l şi realizeze. Fiind un „campion al culturii” al acelor vremuri de criză pentru imperiile ce-i înconjurau ţara, Constantin Basarab Brâncoveanu, „sustrăgându-şi bogăţiile sale” de la jaful acestora, le pune în folosul poporului său şi a altora, cum ar fi cel georgian şi sirian, pe care datorită generozităţii sale îi înzestrează cu tiparniţe şi specialişti, aducându-şi astfel contribuţia la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei universale. În urma epocii sale vor rămâne opere de artă nemuritoare, pe care contemporanii le vor recunoaşte ca făcând parte din „arta brâncovenească”, despre care arhitectul G.M. Cantacuzino, va concluziona, printre altele: „Când analizăm operele acestei epoci de izbânzi şi aruncăm pe urmă o privire asupra Secolelor premergătoare, vedem îndată că perioada brâncovenească este aceea în care sufletul românesc a intrat în stăpânirea posibilităţilor sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este mai mult decât un simplu capitol al evoluţiei noastre...”.

Curtea sa era frecvent vizitată, pe lângă cei „ai

casei”, de politicieni, diplomaţi, înalţi demnitari şi foarte mulţi oameni de cultură şi ştiinţă ai acelor timpuri, fiind recunoscut în perimetrul răsăritean ca fiind ocrotitorul creştinătăţii din această parte de lume. Pentru discernământul vorbelor, pentru prestigiul şi înţelepciunea sa este pus în talerul egalităţii cu marii săi înaintaşi, Alexandru Macedon şi cu Solomon înţeleptul.

Cu gândul la unitatea naţională, unul dintre conceptele politicii sale din programul de domnie, asigură tipărirea şi distribuirea cărţilor româneşti în toate cele trei Ţări române, înfiinţând şi o tipografie la Alba Iulia, aducându-şi prin aceste fapte, aportul la dezvoltarea conştiinţei de neam şi unitate naţională.

Este cunoscut faptul că, principalii beneficiari ai înscăunării lui Constantin Basarab Brâncoveanu, au fost unchii săi, care au devenit cei mai influenţi în treburile interne ale ţării şi în politica externă a acesteia. Tot ei vor fi fost şi cei care, nefăcându-le jocul, au urzit pentru mazilirea lui în favoarea unuia sau altuia pe care ei îi puteau manevra, fiind vărul său, ŞtefaCantacuzino, fiul marelui stolnic Constantin, tatăl său adoptiv.

Voievodul, încrezător în boierii din alaiul domnesc şi mai ales în cei din neamul său, nu ar fi bănuit că cineva din cei apropiaţi l-ar fi putut trăda şi pârî la Înalta Poartă. „El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar fi trădat”. Sultanul Ahmed şi ginerele său, marele vizir Gin Ali Paşa, dând crezare pârilor şi minciunilor, îl va acuza şi de „hainie”. Această din urmă gravă acuză i se va trage în urma războiului ruso-turc de la 1711, când tabăra simpatizantă, rusă, va fi învinsă. Trădătorii îi voiau tronul. A fost un complot compus din mai mulţi cantacuzini, în frunte cu fraţii Constantin şi Mihai Cantacuzino, care, prin acţiunile lor defăimătoare l-au dus la pierzanie împreună cu întreaga sa familie. Pentru nedeclararea bogăţiilor şi într-un final, pentru nelepădarea de credinţa pe care a moştenit-o din moşi-strămoşi şi slujit-o întreaga sa viaţă, cea ortodoxă şi refuzul de a trece la mahomedanism, a plătit cu viaţa împreună cu cei patru fii şi cu ginerele său – sfetnicul Ianache Văcărescu, care i-a fost cel mai apropiat confident. Doamna Marica – credincioasa sa soţie, care a suferit împreună cu restul familiei în închisorile Imperiului, după şapte ani de la execuţie reuşeşte de a-i aduce, în ţară, resturile pământeşti pe care le va înmormânta, în mare taină, într-un mormânt din biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Pentru identificare, va aprinde la capul mormântului o candelă de argint, pe care, după 200 de ani este descoperit un text, în litere chirilice, care dezvăluie date despre misteriosul mormânt: „Această candelă, ce s-au dat s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constandin Brîncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnescă oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (= 1720)*. Între 9 – 16 decembrie 1932, se vor efectua „săpături 5

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

arheologice” pentru confirmarea înscrisului de pe candelă. În urma acestor cercetări se dovedeşte că cele scrise sunt adevărate. Resturile pământeşti recuperate vor fi aşezate spre odihnă într-un nou sicriu ornat în stil brâncovenesc, confecţionat dintr-un lemn de stejar adus din grădina palatului de la Mogoşoaia. Sicriul va sta până în anul 1934, în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, „pentru consfinţire a lor ca sfinte moaşte de martir creştin”, an în care, la iniţiativa Patriarhului Miron Cristea, de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, sicriul a fost scos din Biserica Sfântul Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal unde, după slujba de vecernie şi o noapte de priveghere petrecută acolo s-a ţinut un parastas de pomenire „pentru slăvitul voievod şi neamul său cel adormit”, eveniment unic la care au participat toate înaltele oficialităţi ale statului. Cu acest prilej, patriarhul a motivat:” Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li da cuvenita cinste”. După cuvântul comemorativ al Patriarhului Miron Cristea, sicriul a fost purtat pe străzile Bucureştiului într-o ceremonie cu onoruri militare ca pe vremea celui dispărut, până la vechiul loc de veci, ales de jupâneasa Marica, soţia sa. Trebuie precizat că, nu a putut fi adus la Hurezi, unde îl aştepta cripta goală încă din 1693, an când a fost sfinţită prima sa ctitorie de suflet, Mănăstirea Hurezi, aceasta aflându-se pe teritoriul Olteniei, care după 1716 se afla sub ocupaţie austriacă.

Consider că, atunci, cu ocazia marelui eveniment de recuperare a memoriei marelui dispărut, cel care a fost Voievodul creştin al Ţării Româneşti şi-al întregii românităţi, Constantin Basarab Brâncoveanu, a fost un moment prielnic de a fi canonizat. Au trebuit să treacă încă 58 de ani – 19 iulie 1992, pentru ca Biserica Ortodoxă Română să oficieze ceremoniile de canonizare ale Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi să-i treacă în lumea sfinţilor, cum s-a procedat şi cu înaintaşul lui Neagoe Basarab (1512-1521). Comemorarea lor, de drept este în ziua de 15 AUGUST. Pentru a nu i se diminua din importanţă şi a nu se confunda cu marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, cunoscută şi sub numele de Sfânta Maria Mare, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca cinstirea-comemorarea acestor sfinţi să aibă loc ziua următoare, cea de 16 AUGUST, aşa cum este evidenţiată şi în Calendarul Creştin Ortodox. Canonizarea este o recunoaştere a apărătorului credinţei (una din marile valori ale neamului Credinţa Creştin Ortodoxă), care, în faţa marelui supliciu, dă un exemplu de asumare a credinţei pentru multe generaţii.

Noi, Grupul de la Râmnic: „România Grădina Maicii Domnului”, am fost printre primii iniţiatori ai aducerii, la Mănăstirea Hurezi, a moaştelor Sf. Constantin Brâncoveanu. Pe aceeaşi temă, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea şi Primăria Oraşului Horezu, a organizat, în urmă cu şapte ani, la

Mănăstirea Hurezi, o manifestare culturală, ocazionată de comemorarea a 293-a de la trecerea în nefiinţă a „Sfinţilor Martiri Brâncoveni” şi 310 ani de la ctitorirea Mănăstirii Hurezi, în ziua de 16, august 2007, unde printr-un memoriu s-a solicitat aducerea moaştelor Sf. Constantin Brâncoveanu, la Mănăstirea Hurezi. La acest eveniment au fost prezenţi toţi şefii instituţiilor administraţiei judeţene şi locale, parlamentari, oameni de cultură etc., în frunte cu Prea Sfinţitul Gherasim, episcopul Râmnicului.

Cu acest prilej „a fost semnat de către toţi participanţii memoriul pentru aducerea Sfintelor Moaşte ale voievodului martir Constantin Brâncoveanu de la Biserica „Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, la ctitoria sa de la Hurezi.”. [9].

Poporul, care, cu toate grelele împovărări impuse de administraţia domnească, necomplice şi neputincios la toate relele întâmplate, la iubit şi adulat pentru liniştea asigurată timp de un sfert de secol, pentru bunătatea şi blândeţea sa, la dus în balade („Baladă la moartea lui Constantin Brâncoveanu”, apărută într-un volum intitulat, „N. Păsculescu, Literatură populară românească”, 1910, pp.192-195; inf. Lucan Candoi, Celei, Corabia, Oltenia.”), cântece... la dus în memoria de neşters.

Concluzii: 1. Povestea ultimului Basarab asigură continuitatea; 2. Istoria se poate scrie corect, folositor prin desfăşurarea tâlcurilor din poveştile adevărate; 3. Basarabii sunt embleme de continuitate, iar canonizarea lor şi aici un Matei Basarab, Mircea cel Mare (proiectul nostru de la „România, Grădina Maicii Domnului), Radu de la Afumaţi etc, pot fi pe o listă... de priorităţi; Prin sfinţire nemurirea este asigurată.

4. Legea pământului se transmite subtil în forme de iradiere şi cuminecare inefabile ...

Bibliografie: 1.Napoleon Săvescu,v. art. coperta rev. Dacia Magazin (nr.99,100.)

2. Directiva Consiliul Europei, 1997, prin „Consiliul de Cooperare Culturală” promovează Programul: „Învăţarea şi predarea istoriei Europei în Sec. XX. 3. Mihai Eminescu „Opera poetică”, Ed. Polirom 2000, Buc. p. 662 – 668.

4. Rev. Dacia Magazin, nr. 99, G.D. Iscru, „Semnificaţii, Martirului Sf. Brâncoveni”.

5. Grigore Alexandrescu „Umbra lui Mircea la Cozia”.

6. Patriarhia BOR, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, „Pătimirea dreptcredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu” Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1987, p. 620 – 639.

7. Autor colectiv, Constantin Basarab Brâncoveanu, ; Cap. 1.

Genealogia familiei Brâncoveanu, „Constantin Basarab Brâncoveanu – strămoşi, înrudirile şi calea spre tron”, Ed. Universitaria, Craiova, 2004, p. 16-30((…realizată de Olt şi Vâlcea şi lansată cu ocazia a 290 de ani de la moartea lui Constantin Basarab Brâncoveanu - acum 10 ani la Horezu, unde am fost şi noi acolo!)

6

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

8. Pr. Ioan D. Ciucă, Prof. univ. dr. Bianca Predescu, Prof.

Ion M. Ciucă, Un destin românesc exemplar – Brâncovenii, „VI. Brâncovenii în vâltoarea vremurilor”, Parohia Câmpu Mare, Olt, 2004, p. 111 – 152, 9. Antimiana II – antologie de studii, comunicări şi articole, Florin Epure, „O reparaţie istorică şi morală: aducerea la Hurezi a moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu” , editată de Centrul de Studii Medievale şi Premoderne „Antim Ivireanul” Râmnicu Vâlcea, Ed. „Babel”, Bacău, 2012. p. 165 şi recomandarea lui Vergati de la pag. 176 („...a fost canonizat la 20 iunie 1992 prin Hotărârea Sf. Sinod al B.O.R. ... ar trebui îndeplinită ca un act de pioşenie, de credinţă faţă de un om care s-a jertfit întru Hristos.”

Scriitori vâlceni

Comunicare la al XV-lea Congrs Internaţional de DACOLOGIE (1720 iulie 2014) de la Oradea, Congres organizat de Fundaţia DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY din New York – susţinută de Dl Gh. Sporiş

Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb, Anton Pann Cristian-Ovidiu Dinică (Râmnicu Vâlcea)

Cu Anton Pann istoria literaturii române este darnică. Sunt mărturii despre el si opera sa, în măsura în care acesta s-a bucurat de viaţă ştiind să preţuiască atât tumultul acesteia, dar şi împlinirea spirituală.

Primul articol important îl publică V. Alecsandri în „Convorbiri Literare“ la data de 01/02/1872 cu titlul „Cântece de stea si Povestea vorbei“, unde îi consideră opera ca fiind foarte valoroasă şi având caracter naţional.

Primul biograf este G. Dem Teodorescu care în 1893 publică operele şi viata lui Anton Pann. Aceasta realizează meticulos un prim rezumat pitoresc din care lipsesc însă unele elemente inedite ale vieţii menestrelului.

Anton Pann, fiind pentru epoca sa un creator autentic, membru de seamă al lumii bisericeşti ortodoxe, dar si laice va fi consemnat în toate istoriile literaturii române. Astfel în istoria sa, Nicolae Iorga îl caracterizează : „Cântăreţul de giumbuşuri, lăutarul literar al petrecerilor, ghiduşul de iatacuri, amorezatul care caută la ferestruicele căsuţelor de mahala, prinzând ceasul când lipseşte respectivul jupân, tovarăşul ceasurilor de veselie ale preoţilor, dascălilor, ţârcovnicilor, cărora li zice pe glas de psaltichie lucruri care fac parte din plăcuta slujbă a Satanei”.

Ca profesor de muzică psaltică, compozitor, folclorist şi scriitor Anton Pann contribuie prin personalitatea sa complexă la constituirea culturii noastre, rămânând atât în istoria literaturii, cât şi în cea a Bisericii Ortodoxe Române.

Data naşterii sale este nesigură si se situează, între 1793-1797, la Sliven, în Imperiul Otoman, azi Bulgaria.

Decesul este consemnat la 2 noiembrie 1854, la Bucureşti, Ţara Românească. Anton Pann se naşte în familia lui Pantoleon sau Pantaleon Petrov, acesta fiind numele tatălui său ("vreun Pandele sau Pantelimon", cum sugerează într-un studiu Tudor Vianu) care era de meserie căldărar sau

arămar. George Călinescu afirmă că prin tatăl său, Anton Pann era român de origine: „Cunoaşterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era sau român (valah curat ori cuţovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie" . După numele tatălui, viitorul autor se va semna pe manuscrisele primei perioade de creaţie cu Antonie Pantoleon Petroveanu.

Izbucnirea unui nou război ruso-turc în 1806, care coincide cu anul morţii tatălui său, face ca Anton Pann, împreună cu mama şi cei doi fraţi, să ia drumul pribegiei, la Nord de Dunăre, în căutarea unei vieţi mai bune. De aici, însoţeşte trupele ruseşti, trece în Basarabia şi se stabileşte la Chişinău, unde Anton Pann este acceptat la vârsta de 10 ani în corul bisericii mari din această localitate, datorită vocii sale frumos timbrată. Astfel îşi află vocaţia de psalt şi învaţă limba rusă.

Fraţii săi, înrolându-se în armata rusească, sfârşesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor, fapt ce va conduce la dezvoltarea simţământului patriotic, reflectat în creaţia sa viitoare. În iarna anului 1812, la vârsta de 16 ani, tânărul Anton Pann cunoaşte Bucureștiul cu farmecul unui oraş balcanic, cu mahalale, târguri şi iarmaroace mustind de gusturi orientale şi mode venite de la periferia lumii apusene. Mai toţi călătorii străini care au trecut prin oraşul de pe malul Dâmboviţei la începutul secolului al XIX-lea definesc Bucureştiul ca pe o urbe a tuturor contrastelor - „sat şi oraş, mizerie şi lux, arhitectură primitivă şi case în stil constantinopolitan”. Supusă istoriei la intersecţia civilizaţiilor şi epocilor, viitoarea capitală împletea graiuri şi obiceiuri ale diferitelor. naţionalităţi ce tranzitau oraşul. În acest amestec balcanic de tradiţii şi tendinţe novatoare se formează şi creşte viitorul autor. Era o perioadă de letargie şi uşor avânt al modernismului european, însă suferind şi de impactul 7

Memoria slovelor

2014

balcanismului combinat cu tradiţiile si jovialitatea locuitorilor autohtoni, pentru care la mare preţ erau sărbătorile câmpeneşti de la care lăutarii nu lipseau.

Anton Pann cunoştea destul de bine limbile: română, greacă, bulgară, turcă şi rusă. Acest lucru îl va ajuta la culegerea de texte populare şi îi va fi de folos şi la învăţarea tainelor muzicii bizantine avându-i ca profesori pe Dionisie Fotino, scriitor şi compozitor muzical, cunoscător perfect al muzicii orientale, iar din 1816 pe Petru Efesiul, unul din grecii pricepuţi în muzică eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoştinţele de bază ale artei muzicale, dar şi dorinţa de perfecţiune. Şcoala acestuia a funcţionat pe lângă biserica Sf. Nicolae Şelari. Aici învaţă şi meşteşugul tiparului, în tipografia aceluiaşi Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge "director" al tipografiei şi tipăreşte pentru întâia dată un Axion în româneşte, care, din nefericire, nu s-a păstrat.

Perioada sa de debut muzical corespunde cu campania de autohtonizare a vieţii eclesiastice. La numai 23 de ani, Anton Pann este numit de mitropolitul Dionisie Lupu în comisia pentru traducerea cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte, folosindu-se de noua semiologie hrisantică. În anul 1821 fiind refugiat la biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cântă la strană, îl cunoaşte pe Ion Barac, celălalt traducător şi tipograf de cărţi populare cu care leagă o frumoasă prietenie de creaţie.

La revenirea de la Braşov o cunoaşte pe Zamfira Agurezean, de care se îndrăgosteşte şi cu care întemeiază prima căsnicie, fără a avea însă mulţumire deplină. Din această căsătorie are un fiu, Lazăr, care va deveni preot.

După o perioadă de şapte ani biserica ortodoxă acceptă despărţirea lor. Lazăr îl va condamna tot timpul pe tatăl său si totuşi lui, prin testament Anton Pann îi va lăsa viitoarea sa tipografie.

Prima etapă a şederii sale în Râmnicu Vâlcea a fost scurtă şi cuprinde anii 1826-1828. Documentele vremii îl găsesc stabilit dascăl de muzică la şcoala de pe lângă Episcopia Râmnicului şi cântăreţ la biserica „Buna Vestire”.

Colaborarea sa cu Episcopia are ca motiv principal românizarea şi modernizarea muzicii bisericeşti, dovadă fiind manuscrisele redactate cu scrisul fin al psaltului, constând în cântări specifice cultului ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În acelaşi timp, predă lecţii de muzică maicilor de la mănăstirile „Dintr-un Lemn” şi „Surupatele”, care erau încântate de glasul său deosebit. Din opera muzicală bisericească a lui Anton Pann amintim: Noul Docsastar, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, Heruvico-Chinonicar, Paresimier, Noul Anastasima-tar.

Precum personajul Rică Venturiano din piesa de teatru „O noapte furtunoasă” , are o aventură galantă cu Anica, nepoata stareţei de la Mănăstirea dintr-un lemn cu care fuge la Braşov, ea fiind travestită în flăcău. Acest concubinaj a durat 10 ani, fiind întrerupt de influenţele rudelor fetei si sub porunca bisericii. Din această relaţie au rezultat doi copii : Gheorghiţă, mort la o vârstă fragedă şi Ţinea.

În 1828 se întoarce în Bucureşti după încetarea colaborării cu Episcopia Râmnicului. Aici Anton Pann îşi manifestă talentul interpretativ, de cobzar iscusit, cântând în diverse tarafuri ale perioadei, notabil fiind cel al lui Năstase Ochialbi. În acest taraf este activ câteva luni, ziua fiind cantor la şcoala de pe Podul Mogoşoaiei, iar noaptea lăutar. În 1830 este numit profesor la Şcoala Naţională de Muzică. Îmbinând motivele muzicale cu prelucrarea şi culegerea textelor, el realizează pentru prima dată alăturarea celor două elemente ale muzicii, textul şi melodia. Astfel George Sion în proza memorialistica „Souvenire Contimpurane“ relatează despre minunatele sărbători din casa unchiului său care era prieten cu Anton Pann: „Un singur om era pe atunci în Bucureşti care mai cunoştea muzica orientală, profană şi religioasă ca unchiul; acesta era Anton Pann, care se distingea prin aceea că el ştia a scrie muzică şi mai ştia a compune cântece de lume care ajungeau populare."

Printre culegerile şi creaţiile muzicale ale sale se numără numeroase „manele”, romanţe şi cântece de lume printre care: „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”, „Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliţă săftiţă”, „Şi noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”.

Etnomuzicolog Gheorghe Ciobanu descrie însuşirea lui Anton Pann de a lega muzica de text ca o preocupare a sa de a considera muzica un limbaj prin care omul poate comunica semenilor, sentimentele, ideile, trăirile sale.

Aflat sub influenţa folclorului balcanic, dar si oriental, Anton Pann devine popular prin polivalenţa sa lingvistică, fiind un corespondent local al muzicii de largă inspiraţie europeană, aflată la graniţa dintre balcanism si spiritualitate orientală. Unele, cum ar fi «Sub poale de codru verde» şi «Unde-auz cucul cântând» îşi dezvăluie originea ţărănească.

Altele se dovedesc a fi create la oraş, de către compozitori ai timpului, legaţi de cântecul popular, probabil chiar lăutari.

Piese că «Bordeiaş, bordei, bordei», «Nu mai poci de ostenit» şi «Până când nu te iubeam» vădesc o puternică influenţă a muzicii orientale. Prezenţa unor cântece cu influenţe atât de diferite în colecţia lui Anton Pann atestă existenţa unor bogate curente muzicale diverse ca provenienţă.

In 1831 unele dintre creaţiile sale apar în volumul „Poezii deosebite sau cântece de lume” în care Anton Pann prezintă culegeri de poezii devenite mai apoi cântece, din care, unele sunt culese de alţii, iar altele originale ale sale. „Crez că la mulţi va aduce mirare pornirea mea spre a da prin tipar la lumină nişte poezii ca acestea. Ştiut fiind însă la cei mai mulţi din obşte că aceste poezii de multă vreme avându-le manuscrise, unele adunate de la alții şi altele chiar de la cei mai mulţi din obşte că aceste poezii de multă vreme avându-le manuscrise, unele adunate de la alţii şi

8

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

altele chiar de mine compuse, mai totdeauna aveam silă de către prieteni, a le da izvoade, şi cu aciasta mi se pricinuia zăticnire de la alte lucruri mai folositoare. Pentru uşurarea mea dar, şi pentru a prietenilor mulţumire m-am îndemnat a le tipări. Primească, mă rog deocamdată aceste şi văzând că sunt primite cu dragoste mă voiu îndemna a le da şi altele.” — Anton Pann „Poezii deosebite sau cântece de lume”.

Mama autorului, Tomaida, va muri în 1838. În „Istoria literaturii române“ de George Călinescu găsim notat, probabil dintr-o regretabilă inversare a cifrelor, ca an al decesului, anul 1883.

Cel mai pitoresc personaj al epocii paşoptiste a fost, Anton Pann. Cu o puternică influenţă asupra publicului larg, este legat simultan atât de lumea veche, fanariotă, cât şi de cea nouă, romantică. Anul revoluţionar 1848 se regăseşte ca realizare muzicală în imnul Deşteaptă-te române care are la baza melodia romanţei „Din sânul maicii mele ”, a cărei notaţie psaltică a făcut-o Anton Pann încă din 1839 şi versurile poeziei „Un răsunet”, compusă de Andrei Mureşan în 1842. Modul în care s-a petrecut simbioza dintre cântec şi versuri se găseşte în amintirile lui Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia. Acesta relatează: „Am cântat multe cântece de probă, iar sosind la următorul cânt, «Din sânul maicii mele» şi cântându-l, a rămas poetul (ANDREI MURESAN) pe lângă această melodie, obligându-mă ca, pe Duminica viitoare, să mă aflu şi eu împreună cu oaspeţii invitaţi la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. În Duminică hotărâtă, iată că vine poetul împreună cu 4 Domni români şi şezând cu toţii pe iarbă verde şi cu ceraşe înainte — îmi dete D. Andrei Mureşan poezia făcută «Deşteaptă-te Române», îi probăm puţine rânduri şi văzând în tot melosul este de minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la fine. Mai repetându-l odată, toţi Domnii învăţând melodia din auz, cântau împreună, mulţămind şi urând multă viaţă şi sănătate marelui poet. Din ziua aceia cântul «Deşteaptă-te Române» s-a făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea a-l cânta mai bine şi regulat” Anul 1848 l-a găsit pe Anton Pann la Râmnicu Vâlcea.

Părăsise Bucureştii din pricina molimei de holeră. Gheorghe Dem Theodorescu scrie în legătură cu acest eveniment că: „Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor naţionale şi cânta triumful revoluţiunii printr-un imn, de care s-a vorbit în organele de publicitate ale epocii” . Este vorba de un document, Nr. 1184 din 30 iulie 1848 şi publicat în „Monitorul Român” Nr. 14 din 26 august 1848, în care, la 30 iulie 1848, comisarul de propagandă al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, raporta Ministrului Treburilor din Lăuntrul Ţării Româneşti, cadrul în care fusese sărbătorită revoluţia în oraşul Râmnicu-Vâlcea şi care

menţionează şi participarea lui Anton Pann: „Într-acest pompos constituţiu, aflându-se şi d-lui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o musică vocală cu nişce versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”.

Evenimentul se petrecea joi, 29 iulie 1848, „într-o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea cetăţii”, adică actualul parc Zăvoi, prilej cu care s-a depus jurământul pe Constituţie, s-au sfinţit steagurile revoluţiei şi s-a cântat pentru prima dată în Ţara Românească, „Deşteaptă-te, române!”

Tot în anul 1848 Anton Pann cumpără pe numele celei de a treia consoarte o casă pe strada Taurului nr. 12 din mahalaua Lucaci, unde mută şi tipografia.

Două momente foarte importante pentru opera sa literară se disting. Primul, în 1847, este apariţia lucrării Povestea Vorbei aceasta fiind capodopera sa, continuată în 1852 cu volumul al doilea, ulterior reeditată.

Al doilea moment marcant se produs în 1850 când se tipăreşte primul volum din culegerea Spitalul amorului, ce se compune din şase broşuri care conţin 293 cântece si 167 melodii. Majoritatea textelor nu aparţin lui Anton Pann, însă melodiile sunt adaptate sau compuse de el. Această mare lucrare reprezintă prima antologie a cântecului de lume de la noi. Cântecul de lume stă la baza romanţei, îndrăgită de mari poeţi precum Mihai Eminescu.

Anton Pann moare la 2 noiembrie 1854, de tifos, în casa sa din Bucureşti, de pe strada Taurului, numărul 12 (azi strada Anton Pann, numărul 20). Dorinţa lui a fost să fie înmormântat la mănăstirea Viforâta, însă a fost îngropat în curtea Bisericii Lucaci, din apropierea locuinţei sale, din Bucureşti.

După moartea sa, văduva Tinca devine soţia lui Oprea Dumitrescu, ucenic apropiat autorului, care mută tipografia la Râmnicu Vâlcea si preia restul manuscriselor, publicând postum Paraclisul comun .

G. Călinescu apreciază la Anton Pann originalitatea lingvistică în culegerea şi prelucrarea textelor populare, care reprezintă o împletire de occident cu orient, de fabulaţie populară şi imaginaţie a autorului. El este primul culegător autentic de folclor, la care puternica educaţie muzicală a fost sprijinită de inteligenţă şi rafinament. La Anton Pann literatura naşte istorie, iar istoria face literatură.

In epitaful compus de autor pentru crucea sa ne spune: "Aici s-a mutat cu jale/În cel din urmă an/Care în cărţile sale/Se citeşte Anton Pann./Acum mâna-i încetează,/La lumină cărţi să dea./Împlinindu-şi datoria/Şi talantul ne-ngropând,/S-a făcut călătoria,/Dând în lume altor rând”.

9

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

Scurt istoric al ansamblului de cântece şi dansuri “Doina Oltului” din Călimăneşti – Vâlcea Nicolae Ghinoiu (Călimăneşti) Tradiţiile folclorice şi Orban Iulia, Vâlcu Aurel şi Vâlcu Irina, Gălbenuş Marin etnografice ale Călimăneştiului şi Gălbenuş Elena, Tretelniţchi Mihai şi Tretelniţchi datează încă din cele mai vechi Aurelia. Mai figurează ca membri fondatori Onescu timpuri. Mărturii orale din generaţie Adriana, Marin Cornelia, Popescu Maria, Sandu în generaţie atestă fără putinţă de Constantin, Ghinoiu Nicolae, Didoiu Nicolae, Ştefănoiu Ceapă Dumitru, tăgadă faptul că încă de la începutul Gheorghe, Hănţişteanu secolului al XVIII-lea, în satul Constantin,Gogoaşă Mihai, Negricea Gheorghe, Dulcea Călimăneşti ce făcea parte din Ion, Baniţă Paraschiva, Stamate Floriana, în calitate de ctitoria Sfintei Mânăstiri Cozia a dansatori.

Domnitorului Mircea cel Bătrân, duminica sau în zilele de Privind susţinerea muzicală, Ansamblul “Doina sărbătoare, în piaţa de lângă primărie se desfăşura un Oltului” s-a bucurat de colaborarea unor instrumentiști eveniment de mare tradiţie folclorică ”Hora Satului” la renumiţi din Jud. Vâlcea. Putem menţiona pe: Mihai care participau cu mare entuziasm tinerii şi vârstnicii Preda, viorist, dirijorul tarafului; Stănculescu Gheorghe locului. La aceste sărbători îşi etalau măiestria viorist, al doilea dirijor; Popescu Gheorghe - nai; Popescu interpretării muzicale rapsozi populari localnici, care Nifon - nai; Preda Mircea - vioară; Preda Gheorghe dădeau glas cu mare însufleţire şi entuziasm celor mai contrabas; Dumitrescu Mihai - acordeon; Caliu Virgil îndrăgite şi cunoscute jocuri populare cu instrumentele ţambal; Pălău Tomiţă - vioară.

La prezentarea unor spectacole de o înalţă ţinută cele mai simple, o vioară sau un fluier,un ţambal sau un contrabas. Mai trebuie menţionat un fapt nu lipsit de artistică, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-au adus o importanţă şi anume că în aceste sărbători se etalau cu cea contribuţie deosebită soliştii: Panseluţa Stan, Ion Bercea, Mariana Stoica, Tică mai mare mândrie, cele mai frumoase costume naţionale Paraschiv, Onescu lucrate de fete sau neveste, ori moştenite din generaţie în Adriana, Sandu generaţie.

Constantin ş.a. În Odată cu trecerea timpului, deşi vremurile s-au acelaşi timp ne-am schimbat, tradiţiile specifice locului s-au păstrat, atât în bucurat de ceea ce priveşte amploarea evenimentului evocat cât şi colaborarea artistei transmiterea obiceiurilor moştenite generaţiilor viitoare. profesioniste Aşa se face că venind mai aproape şi anume Filofteia Lăcătuşu, începând de prin anii 1960 mişcarea cultural - artistică din solistă a Călimăneşti, ia o amploare deosebită. În toate Ansamblului întreprinderile şi instituţiile din oraş se înfiinţează de formaţii de dansuri folclorice, care împreună cu mici Cântece şi Dansuri tarafuri de lăutari şi câţiva solişti de muzică populară, “Doina Gorjului”din Tg.-Jiu. organizează spectacole folclorice cu dansuri şi cântece Printre mentorii de bază, care timp de peste două specifice zonei noastre. De remarcat este faptul că decenii au făcut să se scrie în termeni din cei mai începând din această perioadă, formaţiile care s-au elogioşi în presa vremii, cât şi în publicaţiile de evidenţiat la diferite concursuri de acest gen, în mod specialitate din domeniul etno-folcloric, despre înaltele deosebit au beneficiat şi de asistenţă de specialitate din calităţi artistice şi interpretative în spectacolele prezentate partea unor instructori coregrafi trimişi de organele de Ansamblul Folcloric “Doina Oltului” cu diferite răspunzătoare cu problemele culturale ale judeţului. ocazii, putem aminti, pentru conducerea muzicală, pe Astfel că odată cu înfiinţarea Casei de Cultură din Artistul Poporului, Ionel Budişteanu, maestrul Radu Călimăneşti în anul 1969, în urma unei selecţii riguroase Voinescu, sau dirijorul Gigi Mogoroaşe. În ceea ce priveşte maeştrii de coregrafie, au din marele număr de artişti dansatori care figurau la diferite formaţii pe raza localităţii, se constituie împreună împărtăşit din vasta lor experienţă artistică dansatorilor cu taraful de lăutari şi soliştii cei mai dotaţi din punct de din ansamblul nostru, maestrul coregraf: Tita Sever, vedere artistic nucleul de bază al viitorului ansamblu, ce specialist al Casei Centrale a Creaţiei Populare Bucureşti; se va numi”DOINA OLTULUI”Călimăneşti. În acest maestrul Ilie Ion, Artist Emerit, membru al Ansamblului context se cuvin subliniaţi câţiva din membri fondatori ai profesionist de Cântece şi Dansuri “Ciocârlia” din acestei formaţii şi anume familiile: Cincă Aurel şi Cincă Bucureşti şi Cornel Botoş, instructor coregraf al Ana, Baidan Aurel şi Baidan Maria, Stoica C-tin şi Stoica Ansamblului “Cununa de pe Someş” din Bistriţa-Năsăud.

Mariana, Micu Vasile şi Micu Teodora, Orban Aurel şi Cu aceste mari personalităţi din domeniul folcloric, 10

Memoria slovelor

2014

Casa de Cultură a oraşului Călimăneşti, a avut relaţii periodice de colaborare, mai ales cu prilejul participării ansamblului nostru la unele manifestări majore în domeniul artistic cum ar fi: Festivalurile folclorice din ţară sau în străinătate. În toată perioada de activitate a Ansamblului de Cântece şi Dansuri “Doina Oltului”sub egida Casei de Cultură din Călimăneşti, al cărei director era Dumitru Baniţă a “beneficiat” de pasiunea şi implicarea totală în fenomenul artistic de mare cuprindere ale coregrafului prof. Aurel Cincă, care îndeplinea şi funcţia de mare răspundere de director al ansamblului.

Dânsul are marele merit, că printr-un deosebit tact pedagogic şi calităţi profesionale deosebite, a reuşit să preia în repertoriul ansamblului de la colaboratorii care ne-au ajutat în edificarea acestei construcţii coregrafice dansuri care nu erau specifice zonei folclorice - Vâlcea.

Putem exemplifica în acest context faptul că până la înfiinţarea acestui ansamblu în localitatea noastră, nicio formaţie de dansuri de la oraş sau de la sat, de pe tot cuprinsul judeţului Vâlcea, nu cunoştea dansuri specifice altor arii coregrafice din ţară. Putem, astfel, fără falsă modestie, să afirmăm că în Ansamblul “Doina Oltului” din Călimăneşti a avut loc un pionierat, şi pentru prima dată pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, spectatorii au putut să aplaude vestitul “Căluş” sau sprinţarele jocuri moldoveneşti, ori ”Bărbuncul”someşan împletit cu dansul de aleasă virtuozitate ”De-a lungul”; săltăreţele şi vivacele brâuri argeşene, care s-au luat la întrecere cu năbădăioasa “Ciuleandră”, potolite de elegantul “Dans al Fetelor”; asta fără să mai punem la socoteală vraja şi ropotele de aplauze în urma dansurilor de o factură aparte specifică zonei Oaşului, sau vijelioasele dansuri din Oltenia .Toate acestea au fost posibile numai în urma unor eforturi deosebite din partea tuturor membrilor ansamblului: cu repetiţii după orele de program, uneori până la miezul nopţii, şi chiar mai târziu. Însă, trebuie să recunoaştem că sacrificiile făcute au meritat, prin succesele deosebite înregistrate în spectacolele susţinute. Acum trebuie scos în evidenţă faptul că pentru a păstra autenticitatea dansurilor din vetrele folclorice: Muntenia, Oltenia, Moldova, Ardeal,Oaş cât şi pentru brâurile argeşene sau căluşul oltenesc, trebuia să avem şi costumele adecvate fiecărei suite de dansuri din zona folclorică respectivă. Deoarece judeţul Vâlcea nu dispunea de astfel de costume şi accesorii, a fost necesar să se facă eforturi deosebite pentru procurarea lor, aduse din zonele folclorice reprezentate în dansurile regionale. În spiritul adevărului, trebuie arătat că ne aflam în faţa unui paradox comic, şi, anume că aveam pregătit un spectacol de peste două ore, însă nu dispuneam de costumele necesare

pentru fiecare suită de dansuri (sic). În rezolvarea acestei probleme s-au implicat în modul cel mai serios organele judeţene răspunzătoare de activitatea culturalartistică, astfel că, în timpul necesar, s-a reuşit împrumutarea costumelor cât şi a altor accesorii, până ce se vor confecţiona cele comandate pentru fiecare dansator.

Acum, ar fi de subliniat modul cum ne-am însuşit într-un extrem de scurt, câteva dintre dansurile necunoscute de către membri ansamblului nostru. De exemplu: pentru căluş am avut la dispoziţie trei zile, pentru ca împreună cu artistul emerit, maestrul Ilie Ion de la ansamblul profesionist “Ciocârlia”Bucureşti, să descifrăm primele mişcări ale acestui dans de o înaltă virtuozitate, mai ales că varianta pe care neo prezenta era una dintre cele mai grele şi mai spectaculoase în acelaşi timp. De altfel, ”Căluşul oltenesc„ era considerat mândria şi exponentul la cel mai înalt nivel al folclorului românesc prezentat în festivalurile de folclor din străinătate. (Nu mai amintim pentru ce şi pentru cine). Văzând complexitatea dansului, foarte mulţi dintre noi în acel moment, eram sceptici, că vom putea să ni-l însuşim vreo dată; mai ales că maestrul ne-a reamintit că nu dispune decât de trei zile libere între două turnee din străinătate. Aşa stând lucrurile, cu ambiţie şi multă sudoare, repetând de seara până după miezul nopţii, am reuşit ca în acest foarte scurt timp să învăţăm paşii de bază şi să combinăm primele figuri ale dansului, lucru de care ne mândream şi aproape că nu ne venea să credem ce am putut realiza ca într-o adevărată cursă contracronometru. De altfel, trebuie spus, fără falsă modestie, că şi maestrul ne-a lăudat, afirmând despre noi că avem picioare de dansatori şi ne-a asigurat că de obicei este foarte zgârcit cu laudele aduse celor pe care îi pregăteşte. În acelaşi fel a decurs şi pregătirea suitei de dansuri de pe Someş cu maestrul Cornel Botoş, având la dispoziţie, un timp foarte scurt, doar câteva zile. Aceleaşi eforturi, şi mai multă transpiraţie, şi câte unu - două kg. în minus după fiecare repetiţie, însă, la final, satisfacţia reuşitei a compensat pe deplin strădania unui colectiv ambiţios în atingerea scopului propus.

Pentru că am ajuns la acest capitol, în mod succint, deoarece spaţiul este limitat, aş dori să punctez în cele ce urmează, în mod cronologic, câteva participări mai importante ale ansamblului, la unele din cele mai semnificative manifestări cultural-artistice, atât în ţară, cât şi în străinătate.

Odată constituit, Ansamblul a fost inclus, în primul rând, în calendarul manifestărilor artistice la nivel judeţean, constituind un fel de “botez al focului” prin

11

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

participarea la o serie de programe artistice în tot judeţul Vâlcea, de la cea mai sudică localitate, până în nordul judeţului ,uneori prezentând şi trei spectacole pe zi, timp de o lună de zile. După acest “rodaj “artistic, ansamblului nostru i-a revenit cinstea de a participa ca reprezentant al judeţului Vâlcea la prima Ediţie a Festivalului de Folclor “Cântecele Oltului -1969„ ce se desfăşura la Făgăraş, jud.

Braşov, la care, iniţial participau numai judeţele riverane Oltului, Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu,Vâlcea şi Olt urmând, ca ulterior, să adere şi alte formaţii. Aici s-a hotărât în deplin consens, că judeţul Vâlcea să fie gazda permanentă prin staţiunea Călimăneşti, a acestei manifestări culturale de o amploare fără precedent pe aceste meleaguri. Această decizie ne onora în mod deosebit, însă ne şi obliga, în aceeaşi măsură, la noi performanţe artistice, mai ales că manifestarea urma să figureze în calendarul cultural anual naţional. Marele ecou, pe care l-a avut acest festival, a făcut ca ulterior să intre în atenţia multor ţări din Europa şi nu numai.

Amintim aici printre multele ţări: Albania, Grecia, Italia, Franţa, Portugalia, Spania, Armenia, Cipru, Rep. Moldova, Ucraina, Turcia, Mexic şi altele, care s-au arătat interesate şi, chiar au participat la festivalul nostru; un interes deosebit în rândul iubitorilor de folclor de pe meleagurile vâlcene prezentând Ansamblul Folcloric din Mexic prin varietatea dansurilor şi coloritul costumelor.

La următoarele ediţii această manifestare deosebită a căpătat un binemeritat caracter internaţional purtând denumirea generică de “Festivalul Internaţional de Folclor <Cântecele Oltului>.

Revenind la activitatea Ansamblului de cântece şi dansuri “Doina Oltului”, vom face o trecere în revistă a

Scriitori vâlceni

participărilor sale la manifestările cultural-internaţionale de amploare.

Astfel, în anul 1969, este invitat pe bază de reciprocitate la Festivalul Internaţional de Folclor de la Balcic, Bulgaria. În anul 1970 participă la Ohrid Jugoslavia - la Festivalul de folclor organizat de frumoasa staţiune balneară, iar în 1972, participă la Festivalul Internaţional de Folclor de la Tarcento, Italia. După toate spectacolele prezentate în festivalurile internaţionale în care ne-am reprezentat ţara, fără falsă modestie, putem afirma că am făcut-o în modul cel mai bine cu putinţă.

Acest lucru fiind relevat în presa şi televiziunile din ţările respective, care s-au întrecut în elogii la adresa noastră.

Acum după atâţia ani, trebuie să recunoaştem că ne mişcă un sentiment de nostalgie la amintirea multelor trăiri, eforturi şi împliniri, care ne-au marcat viaţa în peste două decenii de activitate sub egida “ANSAMBLULUI FOLCLORIC DE CÂNTECE ŞI DANSURI AL CASEI DE CULTURĂ DIN CĂLIMĂNEŞTI”. Şi ca să fiu şi mai înţeles, ceea ce am vrut să exprim în ultimele rânduri, aş vrea, cu toată modestia, să redau emoţiile şi sentimentele care mă încearcă prin câteva versuri din creaţia proprie: Mi-e dor de doina din caval, De geamparale dobrogene, De-o învârtită din Ardeal De hăulitele gorjene.

Mi-e dor de viaţa de la ţară, De cânt şi joc în sărbători; De sârba veselă, sprinţară, Bătută straşnic de feciori.

Trei veacuri de la moartea tragică a domnitorului Constantin Brâncoveanu Gheorghe Dumitraşcu-Mamu (Lungeşti) După moartea domnitorului Matei Basarab (1632 - 1654) timp de 34 de ani la tronul Munteniei s-au succedat mai mulţi domnitori.

Sultanul la vremea aceea, schimba la un interval scurt domnitori ca pe nişte funcţionari ai Înaltei Curţi. În această perioadă la tronul Munteniei au domnit printre alţii: Şerban Basarab - zis şi Cârnul (1654 1658), Grigore Chica (1660 - 1664), Şerban Cantacuzino (1954 - 1688) cel care a avut domnia ce mai lungă de 9 ani, dintre urmaşii domnitorului Matei Basarab.

În anul 1688 la tronul Munteniei, după decesul lui Şerban Cantacuzino, boierii cu încuviinţarea sultanului sau ales domnitor pe nepotul său, Constantin Brâncoveanu, cel ca a fost de fapt ultimul „domn scoborâtor din Basarabi”.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost căsătorit cu doamna Maria, căreia i se mai spunea şi Marica. Au avut 11 (unsprezece) copii, patru băieţi şi şapte fete.

Prenumele şi data lor de naştere sunt următoarele: Stanca (n. 1676), Maria (n. 1678), Ilinca (n. 1681), Constantin (n. 1683), Ştefan (n. 1685), Safta (n. 1687), Radu (n.

1690), Ancuţa (n. 1691), Bălaşa (n. 1693), Smaranda

12

Memoria slovelor

2014

(n, 1696), Matei (n.1702). De menţionat este că nici un copil al familiei Brâncoveanu nu a ajuns la vârsta de 60 de ani. În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) erau mari frământări în Europa, se declanşase un mare război între turci şi austrieci. Domnia sa ştia destul de bine puterea turcilor, întrucât stătuse o perioadă la Constantinopol şi de aceea la început le-a păstrat respect şi credinţă. Observând că armatele turceşti pierdeau mereu bătăliile cu austriecii, a încercat pe ascuns să intre în relaţii cu aceştia. Nu după mult timp, sultanul a aflat de această intenţie a domnitorului Brâncoveanu şi la chemat de urgenţă la Constantinopol cu gândul să-l scoată din domnie.

Bănuind acest lucru, domnitorul s-a dus la sultanul cu daruri bogate, cu mii de pungi cu aur şi a mărit tributul pe care-l plătea ţara de la 270 la 500 de pungi cu aur.

Gestul domnitorului la sensibilizat pe sultan, determinându-l să-l ierte şi chiar să-l ajute să-şi întărească autoritatea faţă de boierii din ţară, care-l defăimau. În urma acestor întâmplări, Constantin Brâncoveanu a înţeles că numai banii, aurul, îl pot ajuta să-şi păstreze tronul şi să-l apere de necazuri. Această hotărâre luată de domnitor a făcut ca populaţia să sărăcească, iar bogăţiile lui să sporească zilnic cu sume însemnate. Pe lângă sărăcia ce bântuia populaţia, ţara era vizitată foarte des de turci şi de tătari care o jefuiau sistematic. În faţa acestor primejdii, Brâncoveanu şi-a dat seama că armata de care dispunea nu putea face faţă unor confruntări, iar scăparea de sub jugul turcesc era cu neputinţă în perioada respectivă şi de aceea a apelat la tactica înţelegerilor, a tratatelor cu marile puteri. Astfel, domnitorul Constantin Brâncoveanu a apelat la împăratul Austriei, propunându-i şi realizând o înţelegere privind lupta comună împotriva turcilor şi tătarilor. Domnia sa se angaja printre altele, că va pune la dispoziţie alimentele necesare pentru oştenii austrieci.

Nu după mult timp, Brâncoveanu a observat răceala împăratului faţă de el şi astfel a pierdut nădejdea în sprijinul acestuia şi a trecut în grabă să ceară ajutor ruşilor.

Tocmai în acea perioadă împăratul ruşilor, Petru cel Mare a declarat război turcilor. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a trecut imediat la încheierea unui tratat secret, prin care-l asigura pe împărat, că va ajuta armata rusă cu hrană pentru oşteni. Dar, nu după mult timp, acest tratat a fost abandonat de Brâncoveanu care s-a răzgândit şi n-a voit să ţină nici cu ruşii, nici cu turcii. Din păcate, toate aceste înţelegeri au fost aflate de sultan, care s-a supărat tare pe domnitor şi a hotărât să pună mâna pe averile lui, trimiţând la Bucureşti un grup de 12 turci conduşi de imbrihar (dregător otoman însărcinat cu mazilirea domnitorului) cu ordin să-l scoată din domnie.

Aceştia, în caz de nevoie apelau şi erau sprijiniţi de peste 300 de turci, care se aflau în ţară şi de boierii români care

doreau debarcarea cât mai grabnică de la tron, a domnitorului Brâncoveanu.

Turcii au sosit la Bucureşti în vinerea Paştelui (Vinerea Mare), după numai câteva zile de la înmormântarea doamnei Stanca - fiica cea mare a familiei Constantin Brâncoveanu. Ei au intrat în palatul domnesc hotărâţi să pună în aplicare ordinul primit de la sultan.

Aceşti păgâni ajungând în biroul domnitorului au scos un petic de pânză neagră pe care l-au aruncat pe umărul lui Brâncoveanu, zicându-i : „mazâl” adică „eşti scos”. În aceiaşi zi, Constantin Brâncoveanu a fost ridicat împreună cu doamna Maria, cu cei patru fii, cu patru gineri, o noră şi un nepot şi au fost duşi la Instanbul.

Sultanul după ce la mustrat aspru, umilindu-l pe Brâncoveanu, l-a obligat să spună unde sunt ascunse avuţiile. Când sultanul şi-a dat seama că a aflat totul, a poruncit că domnitorul, cei patru fii şi sfetnicul său Ienache Văcărescu, să fie decapitaţi.

Din Vinerea Mare până la 15 august 1714 toţi au fost ţinuţi la închisoarea „Şapte Turnuri” şi supuşi la torturi cumplite pentru ca ei să mărturisească unde sunt ascunse toate avuţiile ţării.

Sultanul Ahmed al III-lea, împreună cu marele duşman al domnitorului, marele vizir Gin Ali - paşa a dat groaznica poruncă a uciderii lui Brâncoveanu, a celor patru feciori şi a credinciosului Ienache Văcărescu.

Această sentinţă, a fost dată chiar în ziua praznicului „Adormirea Maicii Domnului” când Brâncoveanu trebuia să-şi serbeze 60 de ani de la naştere, iar familia se pregătea de nunta principelui Radu, care urma să se căsătorească cu fiica unui fost domn moldovean - Antonie - Vodă Cantemir.

Locul ales de sultan pentru decapitarea Brâncovenilor a fost ales pe malul mării Marmara, unde se afla un palat frumos în care Ahmed al III-lea obişnuia să petreacă mult timp de odihnă şi desfăşurare.

Astfel în ziua de 15 august 1714 osândiţii, respectiv: domnitorul Constantin Brâncoveanu, cu cei patru fii (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi sfetnicul său Ienache Văcărescu au fost aduşi, pe jos, desculţi, la locul execuţiei. Când gâdele i-au adus la locul execuţiei a ordonat ca toţi condamnaţii să stea în genunchi la o oarecare depărtare unul de altul şi să-şi scoată căciula în faţa sultanului, după care le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune.

La execuţia lor, sultanul a invitat pe toţi reprezentanţii ţărilor europene aflaţi la Constantinopol, cu scopul ca aceştia să vadă, să înţeleagă şi să povestească celor din ţara lor, că dacă nu vor fi loiali „Curţii”, sultanului, vor păţii la fel. Pentru ca răzbunarea lui, barbarismul extrem, sadismul să atingă apogeul, a hotărât ca Brâncoveanu să fie decapitat ultimul, obligându-l în felul acesta să asiste la moartea celor patru fii şi a sfetnicului său. După ce s-a citit sentinţa, domnitorul

13

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Constantin Brâncoveanu a văzut pe călău, pe gealat, că vine cu iataganul scos din teacă, a înălţat ochii către cer şi a grăit feciorilor săi cu un glas înduioşat, dar hotărât: “Feţii mei! Iată toate avuţiile şi ori ce am avut, am pierdut, să nu pierdem încai sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei ! Şi nu băgaţi seama de moarte, priviţi la Hristos, mântuitorul nostru câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit … Feţii mei! Încă odată vă zic staţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam în această lume: cel puţin să ne mântuim sufletul şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!”. După aceste sfaturi părinteşti date fiilor de Brâncoveanu, cu sânge rece, cu mentalitatea de păgân, sultanul a ordonat să se treacă la execuţie.

Călăul a zburat mai întâi capul marelui elucer, marelui sfetnic Ianache Văcărescu, după care au fost tăiate, pe rând, capetele feciorilor domnitorului: Constantin, în vârstă de 31 de ani; Ştefan (Ştefăniţă) de 29 de ani; Radu (Răducanu) de 24 de ani, după care urmat Matei (Mateiaş) în vârstă de numai 12 ani. Acesta speriat, a îngenuncheat la picioarele sultanului şi vizirului, rugându-i să-l ierte, să-i cruţe viaţa, să-l ierte promiţând că se va turci. În acele momente de deznădejde, tatăl său l-a înfruntat zicându-i: „Mateiaş, Mateiaş! Mai bine de o mie de ori mori în legea creştină, decât să te faci păgân turc.”

Mateiaş (Matei) auzind şi înţelegând sfaturile tatălui său a spus gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!” şi capul său a picat la pământ. Când călăul s-a apropiat de domnitorul Constanstin Brâncoveanu „acesta îşi întorsese capul şi zărind soţia sa, fetele sale şi pe nepotul său pe care-l credea osândit la moarte, a început să-şi smulgă perii săi albi şi să strige: „Aceasta este soarta tuturor acelora care au nenorocirea de a se naşte să slujească unui tiran!”.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înălţat ochii spre cer, după care a plecat capul, pe trunchi şi astfel călăul a pus sfârşit suferinţelor domnitorului. În felul acesta s-a încheiat viaţa vrednicului, patriotului, omului de cultură Constantin Brâncoveanu, după mai bine de un sfert de veac de domnie.

După săvârşirea acestui masacru, sultanul a dat ordin ca trupurile celor ucişi să fie aruncate în mare, iar capetele să fie duse şi atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului, lăsându-le acolo timp de trei zile.

Cu inima sfâşiată de durere, doamna Maria (Marica), soţia domnitorului Brâncoveanu nu şi-a pierdut cumpătul şi împreună cu fiicele sale, ajutată şi de câţiva apropiaţi au reuşit să scoată din apă trupul domnitorului şi în secret să-l îngroape la Sfânta Mănăstire Panaghia Camariotissa din insula Halki.

Timp de şase ani, moaştele Sf. Constantin Brâncoveanu s-au odihnit la această mănăstire, după care prin grija doamnei Marica au fost aduse în Ţara Românească şi îngropate în biserica Mânăstirii Sfântului Gheorghe - Nou din Bucureşti, cu toate că domnitorul îşi

pregătise locul de veci în pronaosul bisericii, Mânăstirii Hurez, una din cele mai frumoase ctitorii ale sale.

De câţiva ani s-au tot făcut demersuri ca moaştele martirului Constantin Brâncoveanu să fie aduse la locul dorit şi pregătit de domnitor, la Mânăstirea Hurez, dar iată că am ajuns să comemorăm trei veacuri de la moartea Domniei Sale şi această dorinţă n-a fost realizată …

Sperăm că acest timp de aşteptare pentru mulţi, să fie cât mai scurt!

Acum când comemorăm 300 de ani de la moartea martirilor Brâncoveni, trebuie să ne reamintim şi să apreciem calităţile incontestabile ale acestui mare patriot. Avea o diplomaţie aparte, o înţelepciune, o isteţime politică şi o blândeţe deosebită.

Era un mare iubitor de cultură, un adevărat erudit şi nu în ultimul rând un credincios ortodox desăvârşit.

Brâncoveanu prin comportamentul său, prin spiritul său organizatoric era perceput de popor ca un adevărat stâlp al neamului, o adevărată speranţă pentru viitorul ţării. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, trebuie amintit că s-au introdus o serie întreagă de rânduieli în administraţie, politică, cultură, gospodărie şi înfrumuseţare a unor oraşe. Pe plan financiar a stabilit ca plata birurilor, a impozitelor să se facă în patru rate pe an.

Armata să fie restructurată întrucât ţara era mică şi nu putea ţine piept armatei turceşti.

El a fost domnitor bogat, dar un adevărat strateg patriot, un bun gospodar, evlavios şi un mare susţinător al Bisericii noastre străbune. Toate aceste calităţi l-au ajutat să domnească aproape 26 de ani, lucru neobişnuit în epoca aceea măcinată de conflicte.

Spre deosebire de alte perioade ale istoriei mai vechi sau mai noi, merită să amintim că domnitorul Brâncoveanu şi-a folosit averea spre binele şi dezvoltarea ţării. S-au înfăptuit multe în toate domeniile, dar mai ales în domeniul cultural şi al ridicării şi reparării unor construcţii: mânăstiri, biserici, palate şi castele. El a zidit din temelii multe mânăstiri printre care amintim: Hurezi şi Mamu din comuna Lungeşti, judeţul Vâlcea, o mănăstire cu chilii de piatră şi o cetate la Râmnicul Sărat, o biserică la Făgăraşi, alta la Constantinopol şi Ismail. A rezidit Biserica Domnească din Târgovişte cu hramul Sf. Dumitru, biserica de la Mânăstirea Brâncoveni, judeţul Olt, biserica Sf. Gheorghe - Nou din Bucureşti şi altele.

Brâncoveanu a devenit nou ctitor prin reparaţii, picturi,

14

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

catapetesme şi înzestrări la unele mănăstiri şi biserici înălţate de strămoşii lui, aşa cum sunt mănăstirile: Bistriţa, Surpatele, Polovragi, Govora, Snagov etc.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înzestrat cu venituri, odoare şi danii mai multe mănăstiri din ţară şi de Sf. Munte. La Bucureşti a ridicat palatal domnesc de la Mogoşoaia, Clopotniţa Domnească cu Ceasornic, chiliile Hanului de la Mânăstirea Sf. Gheorghe - Nou, palatul Polovragi, Târgovişte, Brâncoveni, castelul de la Sâmbăta de Jos şi altele. În ceea ce priveşte cultura în vremea domniei lui Brâncoveanu s-au scris şi tradus 84 de cărţi bisericeşti în 96 de volume, acestea tipărindu-se în cele nouă tipografii existente la Mitropolia Bucureşti şi la Episcopiile Rm. Vâlcea şi Târgovişte. Aceste cărţi au fost scrise în limba română, greacă, slavonă şi arabă.

Unul din meritele domnitorului Brâncoveanu este acela că a ştiut să se înconjoare de oameni credincioşi, patrioţi şi iubitori de cultură. Amintim printre alţii pe episcopul Antim Ivireanul, devenind nu după mult timp mitropolit, pe fraţii cronicari Radu şi Şerban Greceanu, mitropolitul Theodosie, episcopul Mitrofan, grecul Sevastos Kymenites etc. Aceste personalităţi istorice s-au remarcat prin credinţa lor ortodoxă, au fost adevăraţi păzitori de dreptate, iubitori de neam şi ţară, mari cărturari, buni predicatori, dar mai ales mari cronicari şi scriitori ai timpului. Epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu se caracterizează printr-o mare dezvoltare religioasă şi culturală. Influenţa mai ales grecească din Muntenia a dus la înflorirea culturii religioase, iar cea polonă la dezvoltarea literaturii istorice.

Cronicile din această perioadă au avut şi au o mare însemnătate pentru poporul român, mai ales în ceea ce priveşte trezirea conştiinţei naţionale la care mulţi înaintaşi au ţinut. Exemplul lor ne stă mărturie şi ne

Scriitori vâlceni

obligă în acelaşi timp la meditaţii profunde, la o responsabilitate pe măsură.

Trebuie să amintim că domnitorul Constantin Brâncoveanu, nu numai pentru noi românii, ci pentru întreaga lume a fost un adevărat patriot, un bun creştin, un bun diplomat, un apreciat ctitor, un excelent reformator şi nu în ultimul rând un martir. Domnia sa a preferat să moară decât să-şi negocieze, să-şi vândă sufletul, credinţa.

După moartea năprasnică a domnitorului Brâncoveanu în Muntenia şi a lui Dimitrie Cantemir în Moldova, Ţările Române au căzut sub conducerea domniilor fanariote, iar poporul român a simţit mai mult decât oricând exploatarea.

Iată, de ce comemorarea unor evenimente istorice, a unor domnitori, a unor personalităţi din diferite domenii de activitate, ne dă posibilitatea să ne aducem aminte de datoria patriotică de a ne iubi ţara, poporul, eroii, de a cunoaşte şi respecta trecutul de luptă al înaintaşilor, numai procedând în felul acesta, putem ţine trează conştiinţa noastră naţională.

Note: P.S. Gherasim Cristea - Episcopul Râmnicului, Viaţa Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Rm. Vâlcea, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001.  În Istoria Românilor din anul 1900 la pag. 291, ordinea decapitării Brâncovenilor este redată în felul următor: Sfetnicul Enache Văcărescu, Matei fiul cel mic al domnitorului, Radu al treilea fiu, Ştefan al doilea fecior, apoi Constantin fiul cel mare, după care a urmat domnitorul Constantin Brâncoveanu.  În unele documente găsim menţionat numele clucerului, sfetnicului Ienache sau Ionache, uneori Enache Văcărescu.

Luptele Armatei Române din Munţii Lotrului în Primul Război Mondial Gheorghe Efrim (Brezoi) După doi ani de neutralitate, România intră în război în 1916, fapt ce viza idealul de veacuri al românilor : Unirea Cea Mare .Acest ideal nu putea fi atins decât intrând în război alături de Antanta, singura care recunoştea dreptul României la Unirea cu Transilvania. Românii au trecut Carpaţii, nu ca să cucerească pământ străin, ci să-şi elibereze fraţii şi să zidească un singur trup cu Transilvania. Încă din anii 1912-1913 se fac concentrările bărbaţilor pentru instrucţie, iar în paralel se pregăteau rechiziţii de bunuri şi mijloace de transport. Se făceau

lucrări de apărare ( tranşee şi locaşe ), pe versantul drept al Lotrului , începând de la Gura Lotrului spre Voineasa .

Urmele acestora se văd clar şi astăzi . S-au amenajat drumuri strategice şi poteci, pe Vasilatu spre Robu, pe Păscoaia, dar şi la Rudaru, Plaiul Poienii, Obârşia Lotrului, drumuri ce asigurau legătura cu Valea Jiului şi Oltenia, prin Novaci.

Fortificaţiile din Mândra, Vevereţu, Pitrosu, Saşa, Robu şi Murgaşu erau impresionante, poziţionate ideal, în spatele unor stânci, pe înălţimi ce au rezistat pană astăzi.

Până şi recent s-au descoperit în afara osemintelor ostaşilor căzuţi în luptă şi îngropaţi în fugă, multe elemente metalice (inclusiv cartuşe), degradate de vreme, începând cu Dobrunu şi Bucegi (Voineasa), până

15

Memoria slovelor

2014

în zona Brezoiului (Paltinei). Încă din primăvara lui 19( ? )1, la Brezoi existau trupe şi se concentrau produse alimentare în depozitele armatei din Gara Lotru .

Conform planului Marelui Stat Major, în nordul judeţelor Vâlcea şi Argeş se concentrase Grupul OltLotru, ce cuprindea 17 batalioane de infanterişti şi 7 baterii, pe văile Argeşului, Oltului şi Lotrului.

Comandamentul militar al acestora era la Brezoi. În Loviştea Vâlceană se afla subgrupul Lotru, comandat de col. Moşoiu Traian, format din Regimentul 5 Vânători, Regimentul 2 Infanterie, Batalionul 1/44 infanterie, 2 baterii de munte de 75 mm, o baterie de 85 mm şi o alta de 55 mm(1) La Rm. Vâlcea trompetele au chemat la oaste noi contingente, într-un entuziasm de nedescris, se uitase ca războiul era aducător de distrugeri şi nenorociri, nu se vedea decât realizarea ţelului de veacuri al românilor unirea cu fraţii de peste munţi .

Impresionantă este observaţia sublocotenentului Al. Manole, care descrie declanşarea mobilizării la Brezoi : ,,…stăteam în pridvorul hotelului (2), la etajul al 2-lea şi scriam liniştit , influenţat de timpul frumos şi priveliştea fermecătoare dinaintea ochilor mei. Tocmai isprăvisem raportul, dar când să cobor în stradă, văd oarecare neregulă, zarvă. Îndreptându-mă spre casa lui Oancea îl văd că fuge în ţinută de campanie spre reşedinţa brigăzii, unde era chemat urgent . ….începe să dea ordine pentru pregătirea de marş imediată, a bateriei …La 2.00 p.m. începe să treacă infanteria: Regimentul 2 Vâlcea. Am acolo foarte mulţi prieteni, de la care abia îmi pot lua rămas bun. Sunt totuşi mulţumit, că am vorbit cu cumnatul meu , locotenent de rezervă în acel regiment.

Toţi sunt beţi de veselie. Este un avânt cum nu cred că voi mai avea ocazia să-l văd de multe ori. După 2 Vâlcea se încolonează şi Bateria a 2-a de munte, cu căpitanul Oancea, slt. I. Popescu .

Peste 5 minute după ei vine Bateria I de munte cu slt.

Sergiu Ștefănescu .(3) Colonel Traian Moşoiu, comandant al Regimentului 2 Infanterie, primeşte următoarea telegramă: ,, Prezentaţivă chiar astăzi la Comandamentul Corpului de Armată .Veniţi cu cel mai rapid mijloc ce vă stă la dispoziţie .”

Cu automobilul Societăţii Lotru (Brezoi) , se deplasează la Craiova şi primeşte ordinul de trecere a frontierei ungare, în ziua de 14 august, ora 21.00 .Grupul Lotru primise misiunea să respingă forţele inamice şi să facă legătura cu Grupul Olt , de sub comanda colonelului Sava Dumitru.

Fiind 54 de Km până la graniţă, Grupul Lotru format din 5 batalioane, se pune în mişcare după ora 12.00 ziua, pe direcţia Brezoi - Voineasa - Dobrunu. La ora 5.30 , în zona graniţei s-a deschis focul de artilerie, material de război .Un cântec de război cules de preot Moga Nicolae evocă însemnătatea evenimentului :

,,………………………

Când am plecat din Brezoi Plângea lumea după noi . ……………………………

Lumea după ei plângea .

La Sadu când ajungea .”

Primele lupte s-au dat între 28 august si 29 septembrie 1916 , pe munţii din apropiere , din care făceau parte regimentele compuse, în mare parte din fii ai Vâlcii . (5) Armata austro-germană a executat o recunoaştere în Munţii Cibinului urmată de o incursiune rapidă de învăluire a trupelor române de la Sibiu .

Deşi au luptat cu eroism, ostaşii români au fost copleşiţi de concentrările de artilerie şi arme automate ale inamicului. În cursul zilei de 15 septembrie , paralel cu aducerea de ,, întăriri, Detaşamentul Lotru îşi extinde acţiunile împotriva Corpului Alpin Bavarez . Se recucereşte Plaiul Vadului şi se obţine blocarea detaşamentului german, aflat pe vârful Raglele.

Sunt continuate cu succes acţiunile militare de-a lungul văii superioare a Lotrului având ca rezultat, eliberarea satului Voineasa . În ,,Memorial de război “ , Traian Moşoiu descrie cu multe amănunte luptele de pe Muntele Pietrosu, din raza Brezoiului , astfel : ,, Pe când mă aflam la postul de comandă , situat la confluenţa pârâului Vasilatu cu râul Lotru , am primit vestea că un batalion german de pe Muntele Robu atacă sectorul nostru de pe muntele Pietrosu. Întrucât socotesc că se poate rezista cu o campanie, pe vârful muntelui , care se prezintă ca o căpăţână de zahăr, chiar dacă ar fi atacat de un batalion inamic. Totuşi poziţia din muntele Pietrosu se pierde. Am hotărât respingerea ofensivei germane. Importante forţe au fost marşate, pentru a face faţă numărului impresionant de inamic. Obuzierele instalate în Valea Vasilatului şi pe Valea Păscoaia au deschis focul şi au cucerit vechile poziţii. Pierderile noastre au fost neînsemnate , iar ale inamicului au fost destul de mari. Numeroşi prizonieri, multe mitraliere, tunuri şi material de război au căzut în mâinile noastre .Pentru faptele de arme de pe muntele Pietrosu mi s-a conferit ordinul ,, Mihai Viteazul “ clasa a III a. Generalul Petală , care se afla la Brezoi, mi-a încredinţat comanda unor unităţi la Titeşti .Comanda a fost preluată de generalul Popovici , care a ţinut faţă celor 10.000 de ostaşi germani, ce au ocupat timp de 4 zile poziţiile armatei noastre. Luptele s-au dat şi în Murgaşu, Saşa, Ragla şi Păltinici, unde au căzut jertfă germane, austrieci şi unguri, dar şi români, ce ulterior au fost înmormântaţi în cimitirul din Călineşti şi Titeşti. Izolarea ,, Detaşamentului Lotru de unităţile militare române aflate la nord de Turnu Roşu , a creat o stare de nesiguranţă în faţa armatei germane.

Retragerea armatei române în noaptea de 15-16 septembrie a oferit germanilor o victorie mult dorită .

16

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Împrejurările dramatice ale marşului de retragere al trupelor române sunt descrise de Constantin Kiriţescu astfel : ,, Pe 15-20 km pe Valea Oltului, defileul era atât de îngust, încât abia era loc pentru şosea şi cale ferată. Se îngrămădeau nesfârşite coloane de oameni şi animale, artileria, toate grăbite. Erau peste 2000 de vehicule trase • de cai sau atelaje trase de cai , care şi căruţe , convoiuri administrative şi sanitare • Atacurile creau o situaţie şi mai tragică. Defileul devenise un adevărat iad.

Jertfa de sânge a Grupului Olt-Lotru nu servise la • nimic . “ • În octombrie 1916 se ordona evacuarea populaţiei din satele căzute în spatele frontului . Casele rămân goale • • cu bătrâni bolnavi. Administraţia română este dublată de cea germană , reprezentată fiind de căpitanul Haker , care a impus măsuri speciale şi legea marţială.

Trupele de ocupaţie rechiziţionau totul, de la • alimente, animale, până la păduri. Fabrica din Brezoi şi • Mina de aur trec în regim militar, unde lucrau prizonieri dar şi locuitori din zonele ocupate trimişi forţat pentru • anumite perioade . Loviştea Vâlceană a

Scriitori vâlceni

dat 153 de eroi, din care 64 erau numai din Brezoi, toţi înscrişi nominal pe Monumentul Eroilor, în faţa cărora se cuvine să ne înclinăm cu recunoştinţă şi respect pentru sacrificiul lor.

Bibliografie : Sergiu Purice , Petre Bardaşu , Gheorghe Smeoreanu –Anii de restrişte , Editura Antim Ivireanu , Rm. Valcea ,1977, pag. 16 Autorul se refera la Hotelul Oancea cu vedere spre Lotru , existent şi astăzi , în care probabil era comandamentul general al subgrupului .

Ibidem op.cit , pag. 18-19 Pr. Nicolae Moga – Malaia 495 de ani de istorie , Craiova , 2010 , p.164 Ibidem , op. cit. ,pag 165 Un inventar nominal efectuat de subsemnatul în cimitirul din Călineşti, în care am constatat ca sunt înhumaţi 367 eroi români şi 394 luptători germane , la care se adaugă mulţi necunoscuţi , înhumaţi în gropi comune .

Istoria militară a poporului român vol v Bucureşti , 1989, p 679 Florin Constantin –O istorie sinceră a poporului român , Bucureşti , 1999 , pag. 285 Constantin Kiriţescu –Istoria războiului pentru întregirea României , 1916-1919, vol. I, Bucureşti , 1922, pag.

131,142,250,352.

Palazzo Reale - Italia Ion Nălbitoru (Brezoi) Il parco italiano

Reggia di Caserta sau Palazzo Reale este denumirea Palatului Regal din oraşul Caserta, în apropiere de Napoli, din Italia. Acesta a fost construit la iniţiativa lui Carlo di Borbone rege al regatelor Napoli şi Sicilia, apoi rege al Spaniei. Proiectul a fost întocmit de arhitectul Luigi Vanvitelli şi finalizarea construcţiei a realizat-o fiul său Carlo (1752-1780). Măreaţa construcţie are formă dreptunghiulară (253x202m şi înălţime de 41m.), cu patru curţi interioare (72x52m), 34 de scări şi 1200 de camere.

Palazzo Reale îşi are istoria sa, fiind unicat în Italia, concurând cu Palatul de la Versailles din Franţa şi cu cel de la Madrid din Spania Palatul este renumit nu numai prin arhitectura sa, dar şi prin grădinile sale: Grădina italiană (parcul) şi Grădina engleză.

De cum pătrunzi pe poarta principală, ajungi într-un hol cu coloane şi arcade, cu bolţi înalte, care traversează imensa construcţie. În spatele palatului se desfăşoară pe trei kilometri, până la cascadă, frumosul parc cu magnificele sale grădini, un complex de grupuri statuare, bazinele cu apă în care înoată crapul, aleile ce străbat

spaţiile verzi şi pădurea alcătuită din cele mai diverse specii de plante, de la foioase, răşinoase, quercinee la cele exotice.

Pe aleile parcului se perindă zilnic vizitatori, atât localnici, cât şi din toate colţurile lumii. Alături, birjarii îşi mână alene caii ce trag caleştile cu care o parte din vizitatori au plăcerea să se plimbe şi să admire splendorile grădinilor palatului regal.

Din aleea principală se ramifică alte alei secundare care se pierd printre pâlcurile de arbori.

Imediat, în dreapta, parcul este străjuit de un grup de pini ce domină împrejurimile, înălţându-şi spre cer coroanele frumos toaletate, ca nişte ciuperci verzi, uriaşe. În stânga se ramifică alte alei care pătrund în pădurice către Castelluccia, un mic castel înconjurat de un canal plin cu apă, apoi de alei, statui şi arbori.

17

Memoria slovelor

2014

Acest canal, traversat de câteva podeţe, vine dinspre Peschiera Grande „Marea crescătorie de peşte”. În acest lac înoată în voie crapul, iar în mijlocul său se află o insulă rotundă, împădurită.

După câteva sute de metri, aleea principală se ramifică în două. Acolo se află ca în interiorul unui sens giratoriu, Fontana Margherita (Fântâna Margherita). Aceasta este străjuită, în liziera pădurii, de statui, ca nişte soldaţi ce apar din tufişuri.

Din acest loc parcul se desfăşoară în lungimea sa pe terase, despărţite de fântâni înconjurate de zeci de statui şi statuete, reprezentând personaje din mitologie.

Către amonte se întinde, pe aproape o jumătate de kilometru, cel mai lung bazin al parcului în care înoată peşti de la puiet la cei maturi care ajung chiar la jumătate de metru lungime. Vizitatorii aruncă în apă bucăţele de pâine, iar crapii vin până la marginea de beton după ele.

Nu se sperie de prezenţa oamenilor de parcă sunt domesticiţi. Aleargă sau se joacă spre deliciul privirilor spectatorilor. Pe fundul bazinelor sunt plante acvatice pentru a crea peştilor un mediu natural. La capătul amonte al bazinului se află Fontana dei Delfini (Fântâna Delfinilor).

Urmează o zonă cu spaţiu verde apoi Vasca e Fontana di Eolo (Bazinul şi Fântâna lui Aeolos), zeul vântului. Statuile împodobesc lacul cu peşti sau se ridică pe parapetul celor două alei care-l ocolesc. Este o imagine superbă în care statuetele se oglindesc în apa limpede a micului lac.

De aici până la Cascadă întâlneşti numeroase bazine cu crap, unele succedându-se în mici cascade (trepte). De aici, spre aval, în faţa ochilor se desfăşoară o imagine încântătoare, cu arborii care străjuiesc aleile, până la palat. În continuare se află grupul statuar Fontana di Cerere (Fântâna lui Ceres) de care nu poţi trece nepăsător şi te opreşti să-l priveşti cu admiraţie.

După o altă succesiune de bazine în care crapii spintecă alene apa sau se apropie de marginea betonată aşteptând să le arunci mâncare eşti întâmpinat de

statuetele de la Fontana di Venere e Adone (Fântâna lui Venus şi Adonis), o adevărată splendoare a sculpturii italiene.

Apoi panta mai creşte cu câteva grade şi paşii ţi se îndreaptă către cascadă.

Pe ultima terasă se află două grupuri statuare, de o parte şi de alta al cascadei, numite Fontana di Diana e Atteone (Fântâna Diana şi Actaeon) Apa pentru cascadă este captată printr-o conductă lungă de 41 kilometri. De la cascadă privirile îţi alunecă înapoi către Palatul Regal, satisfăcute parcă de frumuseţile şi noutăţile oferite de Grădina Italiană.

Spectacolul şi splendorile parcului sunt întregite de grădina botanică, Giardino Inglese, (Grădina Engleză), accesul făcându-se prin intrarea principală din dreapta cum priveşti spre cascadă.

Il Giardino Inglese După ce ai admirat cu plăcere frumuseţile parcului din spatele Palatului Regal din Caserta cu Castellucia înconjurată de un canal cu apă, Peschiera Grande, Fontana Margherita, pescăria care se întinde pe o jumătate de kilometru până la Fontana Delfini, apoi Vasca e Fontana di Eolo şi bazinele cu crap care se succed în trepte, despărţite pe rând de Fontana di Cerere, Fontana di Venere e Adone şi pe ultima treaptă unde se varsă cascada, Fontana di Diana e Atteone, imediat în dreapta se află intrarea în frumoasa Grădină Engleză. Il Giardino Inglese este o adevărată grădină botanică cu plante, de diferite specii şi vârste, atât din Europa cât şi din Australia, Insulele Canare, Noua Zeelandă, Texas, California, etc.

De la intrarea principală aleile se ramifică în ambele părţi. În stânga descoperi ruinele unui templu italian, apoi Teatrul în aer liber înconjurat de ziduri ca o cetate.

18

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Pornind din amonte spre aval şerpuiesc numeroase alei printre spaţiile verzi şi pădurea formată de la arbuşti până la arbori seculari de toate speciile: foioase, răşinoase , quercinee şi plante exotice. Deasupra tuturor se înalţă pinii cu coroanele lor ca nişte ciuperci uriaşe dar şi diversele specii de palmieri, eucalipţi, iar puţin mai jos descoperi camelii, orhidee, trandafiri sau nuferi ce plutesc ca nişte insuliţe luminoase pe suprafaţa lacului.

Undeva, pe nişte stânci năpădite de ierburi şi arbuşti, se află Fontana del Pastore (Fântâna Pastorului).

Dar iată că deodată printre stâncărie se deschide o grotă cu două ramificaţii.

Scriitori vâlceni

Pătrunzi în ea şi imediat în dreapta ai surpriza să te trezeşti parcă în paradis. Imediat îţi atrage atenţia tumultul unei mici cascade formată de undeva din subteran şi care se scurge într-un lac de basm numit Bagno di Venere (Baia lui Venus). De partea cealaltă lacul este mărginit, în stâncă, de Criptoportico, care simulează ruinele romane şi în care sunt prezente multe statui.

Din micuţul lac porneşte un canal prin care apa deversează printr-o cascadă în alt canal. La aceasta se poate ajunge printr-un tunel în stâncă. Puţin mai la vale în faţa ochilor se desfăşoară un lac în mijlocul căruia se află o insuliţă cu nişte ruine năpădite de vegetaţie. De jur împrejur lacul este străjuit de arbori, iar în câteva locuri sunt prezente insuliţe cu nuferi înfloriţi.

Spre aval aleile şerpuiesc printre arborii de diverse specii şi diferite vârste ca într-o pădure amenajată cu grijă. Între canalul cu apă, lac şi parcul Palatului Regal se desfăşoară o terasă cu trandafiri ce răspândesc în jur un parfum îmbietor, serele, casa grădinarului, toate înconjurate de plante exotice.

Pe tot parcursul acestei călătorii te cuprinde o linişte sufletească şi un sentiment de încântare şi împlinire, iar păsărelele te însoţesc din tufişuri cu trilul lor colorat şi melodios.

Versuri Ligya Diaconescu (Râmnicu Vâlcea) Calea mea (Drum) Plecasem iar, fiindc-am uitat să mint, M-am mai întors dar poarta s-a închis, Şi auzind de dincolo un cânt Am suspinat plângând şi-apoi am râs.

Când am venit aici, am stat puţin...

Că nu ştiam de lume şi dureri.

Dar le-am simţit din mac, cu sânge plin Şi mi-am urat „drum bun” şi multe veri!

Germinaţie Ascultă cum răsare grâul Cum printre sălcii trece râul Cum creşte iarba dimineaţa Şi curge-n stropi de rouă, viaţa.

Am căutat în faţă, împrejur, Şi am intrat pe una dintre porţi, Era deschisă larg, sculptată dur, Cu flori din care cumpăram noi toţi.

Ascultă cum se plămădeşte Un prunc, din lacrimi de iubire Şi din “seminţi ” de nemurire Când dragostea ne contopeşte.

Unii au luat o sută, mulţi deloc, Şi s-au întors aşa cum au venit, Erau aceia care n-au noroc, Şi care au răsărit la asfinţit.

Ascultă cum o larvă plânge Născând un flutur, ce minune ! Şi cum sămânţa germinează Şi se transformă grâu‘-n pâine.

Eu mi-am purtat departe paşii grei, Prin locuri unde focul-vieţii-i stins, M-am regăsit prin florile de tei, Am râs şi printre hohote, am plâns!

19

Memoria slovelor

2014

Ascultă cum un ied se naşte Şi trandafiru ' “îmboboceşte” Cum rodul vieţii “ izbucneşte “ Şi seva cerne - o nouă viaţă.

Scriitori vâlceni

Privirea Te uiţi la mine lung , Poate treci dincolo .

Eu mă ridic spre cerul tău Imaginat atunci, Poate mă uit prin timp , În adânc, Spre sufletul tău Şlefuit de-atâta iubire .

Te caut, Mă caut pe mine, prin tine, Coborând în speranţa nemărginire, Prin petale de inimi Ce catifelează iubirea Tainică.

Mă regăsesc În înlănţuirea trupului tău Scurgându-ne în contopirea Inimaginabila, Trăind.

Ascultă glasul nemuririi , Sămânţa care-n veci nu piere , Cum creşte viaţa, grâul, pruncul , Din dulcea taină a … durerii Nostalgie Băteam în pragul casei cu drumuri prăfuite Şi hainele din mine păreau mai cenuşii Şi mă-ntrebam de oare-mi vei recunoaşte gândul Când sufletele noastre sunt oarbe şi târzii.

Mă regăseam prin vise, sorbind uşor din doruri Doream s-apari pe prispă, frumos şi nu prea trist Să regăsesc iubirea, pierdută prin risipă, Pictată-ades de tine, drag suflet de artist. Şi-n colorit de vremuri, ai apărut aievea M-ai mângâiat pe suflet, cu-un cânt nemuritor Am tresărit ca-n timpuri, vrând să-ţi sărut privirea Din dragoste de tine, m-am întrupat în dor.

Ligya Diaconescu - Dir Gen. STARPRESS (revistă româno-canado-americană)

Versuri Ion Părăianu (Roşiile) Pământul În noi se îngroapă duşmanii, prietenii şi toate neamurile din cele patru zări sau câte mai sunt putrezesc în noi, precum şi noi în cei de dinainte.

E roata pe care ne tragem din părinte-n părinte.

Pământul e una din creaţiile lui Dumnezeu; s-au scris de la făurirea lui biblioteci de tomuri, dar am să-ţi spun o poveste tristă.

Pământul e o mamă care hrăneşte

Pământul ne-nglobează în întregul lui; ne-ntoarcem ca puiul în găoacea din care ne-am întrupat, cum toate lucrurile îşi revin normal la matcă, după ce s-au desfăşurat în timpul prestabilit de Creatorul tuturor lucrurilor.

tot ce există, din care şi noi ne hrănim, să trăim, dar el e permanent ameninţat cu moartea; l-ameninţăm zilnic cu sapa; îl devorăm cărându-l cu roaba, să-l punem în temelii la case sau să lipim sobele iarna.

Sunt un punct de lumină Vin către mine de pretutindeni fascicule de lumină; nori de petale învălmăşite de vânt, să mă copleşească aureolându-mă.

Artiştii plastici, din el, fac busturi în fel şi chip; preşcolarii îl modelează cum se pricep; florăresele îl aşează în straturi sau îl pun în vaze, iar cei mai mulţi, prin nemuncă, îl batjocoresc. * A fost împlântat chiar în femeie pentru perpetuare.

Din una ca tine îmi am şi eu rădăcina, dar, şi tu trebuie să ştii că toţi suntem pământ.

Trupul nu le primeşte, pentru că platoşa, 20

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

Ca pomul să rodească, să-şi defloreze floarea, Să aibă fiecare ca hrană o bucată.

pe care o port de la trei zile, le refulează constant.

De-ar fi numai atât, n-ar fi încurcătură; Dar omul tâlhăreşte... şi violează... În dese cazuri şi pe străini îi fură; Că pentru el prezentul doar contează.

Mulţi se pot mira de acest fenomen, care stârneşte interes, dar, au putut observa, în fluiditatea timpului, că pentru tot ce există în spaţiul mioritic: poezie, viaţă, natură, iubirea de semeni, eu sunt un punct de lumină.

Greşelile au devenit obişnuinţe de lux, Din care-au strâns averi de neimaginat Şi nici legaţi în lanţuri nu bat într-un reflux; Nici când sunt dovediţi cu teze – plagiat.

Nu supranaturalii fac printre noi minuni În instituţiile statului de drept.

Azi peste tot sunt numai căpcăuni, Din care unul pare mai deştept.

Încă se poate El învârteşte totul ca la o tiribombă; I-are pe toţi la mână, că sunt numiţi de el. Şi toată ţara asta transpiră pe o bombă; Butonul de comandă îl are un tembel.

Drumuri întoarse Copilărie.

Nostalgice doruri Toamna în vie.

Seara la masă cu fraţii Rugă şi teamă.

Mereu fierbinte pe creştet Mâna de mamă.

Toate câte sunt pe lume: fie rele, fie bune, Sunt săvârşite de mulţi asemeni mie; Pân’ la urmă bag de seamă, (fără nume), Că... tot omul vrea să fie pretutindeni numai bine!

Drumuri, singurătate în timp Speranţă.

Segmentul vieţii-n secunde legat Siguranţă.

Vise-nlănţuite de agonie Prezent.

Pasul îl batem tot înspre Vest În cadenţă de melc.

Ordine imbecile Când am ajuns în codru, ne-am strâns copacii împrejur şi, încovoiaţi de vânt, sub ei, îi simţeam un scut al inimii.

Duşmanii atacau cu rachete sol-aer, dar cu toată priceperea şi perfecţiunea niciodată n-au lovit stelele sau Luna, deşi pentru intimidare le ţinteau totdeauna.

În spate mă simt apăsat Putere.

Vorbele sunt tot mai stâlcite Durere.

Sus, unii îşi strâng în piramide averi Încă se poate.

Iar noi, cei mulţi, ne rânduim timpul De moarte.

Copacii - adăpostul nostru erau fulgeraţi de meteori având la oblânc staţii sofisticate de radar şi telefoane, dar ei, copacii, şi noi eram mai feriţi ca oricând.

Am fost localizaţi cu greu şi... obligaţi să ne umilim în faţa superiorilor, care ne ţineau nonstop sub ordine imbecile, să ne cantonăm altundeva, mai în siguranţă.

Tot omul... În viaţă câte greşeli nu face omul!

Este supus să tot păcătuiască, Dar ştim pomul oprit; - pomul De ce mai e lăsat în timp să rodească?

A sosit curierul cu mesajul şi l-a predat.

Plicul n-a fost violat şi am hotărât, fiind toţi în viaţă, nevătămaţi, să-l ardem, să nu ştim comanda fatală.

S-a înmulţit şi lumea, dar şi motivarea...

Care, pare să fie corect justificată;

Am descoperit zeci de locuri secrete, 21

Memoria slovelor

2014

unde nu puteam fi nimiciţi.

Cu bucurie şi sănătate le-am transmis tuturor: Cine are dreptate, câştigă! Ceilalţi pierd.

Scriitori vâlceni

E o experienţă social-istorică de veacuri, care nu poate fi hotărâtă din birou, teoretic, de un imbecil, din ambiţii uşor de înţeles, că vrea el să fie primul, dintre câţiva, nemernic.

Am fost la Plevna „Pe urmele străbunilor” Gheorghe Sporiş (Brezoi) Faţă de celălalt turneu, când am participat la „Danube Velo Tour”, nu am mai trecut Dunărea pe la Calafat – Vidin, de această dată, spre surprinderea mea, microbuzul

... nu va mai folosi acel drum spre Pleven niciodată, mai ales că şi-a promis să se întoarcă cât de curând aici cu grupuri de turişti şi-n special cu elevi, pentru că, Plevenul – „Plevna noastră” este ceva mai mult decât o lecţie de istorie predată în oricare şcoală din România, indiferent de nivelul ei! Ne-am dat seama de starea drumului pe care trebuia să-l folosim numai la întoarcere de la Vratsa, când ne-am încheiat, pentru mine şi ceilalţi companioni din primul tur din toamna trecută, al doilea periplu la sud de Dunăre.

Până să ajungem la Plevna am traversat cursurile a două importante râuri: Iskar şi Vit. Peste acesta din urmă, se poate vedea şi azi celebrul pod de piatră unde sa dat ultima bătălie de la Plevna 1877. Despre cele întâmplate la acea vreme de mare cotitură în istoria poporului bulgar – eliberarea de sub jugul celor 500 de ani de ocupaţie otomană şi pentru poporul român, câştigarea independenţei de sub acelaşi dominaţie turcească, vom aminti la timpul potrivit.

Plevna – destinaţia noastră pentru 27 de ore, ne-a primit cu toată disponibilitatea acordată unor oaspeţi de seamă, aşa cum eram noi, veniţi de dincolo de bătrânul Danubiu pentru o acţiune de promovare turistică, care de fapt a fost continuarea proiectului din toamna trecută, de această dată pe latura cultural-istorică. Reprezentantul acestuia şi totodată gazda noastră a fost nimeni altul decât hotelul „Griviţa” (1877) – aflat în parcul cu acelaşi nume – fostă reşedinţă de protocol pentru cele mai de sus personalităţi de partid şi de stat ale trecutului regim... un fel de Neptun, Snagov sau Olăneşti, de la noi. În programul primei zile de şedere a noastră în Bulgaria, au fost prevăzute vizitarea mai multor obiective cultural-istorice aflate pe teritoriul oraşului-erou Pleven, reţinut în memoria colectivă a poporului român sub numele de Plevna, în pofida faptului că organizatorii n-au fost prea inspiraţi când au stabilit perioada efectuării acestui turneu ce începea cu o zi de Luni, când se ştia că, pe întregul glob, muzeele sunt închise şi nici bulgarii nu făceau excepţie! Pe această cale, transmitem cele mai sincere felicitări oficialităţilor oraşului pentru meritul de a fi ştiut să-şi primească oaspeţii şi poporului bulgar pentru preocuparea şi ştiinţa de cinstire a eroilor. Peste tot, pe alei, pieţe, parcuri, întâlneşti monumente şi urme ce atestă actele de bravură şi eroism ale înaintaşilor bulgari, cât şi a celorlalte popoare, cum ar fi cele ale României şi Rusiei, care au sărit în sprijinul lor.

(Majestatea Sa Carol I şi Gh. Sporiş) ne-a condus pe drumul spre Bechet, un traseu pe care nu mai fusesem niciodată şi care m-a bucurat foarte mult, contrazicându-mi temerile că nu vom putea ajunge la timpul prevăzut în program, ştiind că, pe acel drum ocolit, lungimea traseului era aproape de două ori dublă faţă de cel pe care ne îndreptam. Traseul prin Bechet – Oriahovo (Rahova) – Pleven (Plevna), l-am parcurs în aproape 5 ore, pe un drum foarte prost, cu preponderenţă pe sectorul bulgar, în prima sa parte. În acest timp a fost inclus şi intervalul de o oră şi jumătate cât a durat aşteptarea şi trecerea cu feriboatul pentru traversarea Dunării. Practic, din necunoştinţă de cauză, acel mastodont plutitor, care a îmbarcat la trecerea noastră nu mai puţin de 22 de TIR-uri plus câteva maşini mai mici, ne-a plecat de sub nas!

Traversarea fluviului nu durează mai mult de o jumătate de oră şi pe deasupra, îmbarcarea mi s-a părut că se face destul de ordonat. Prima porţiune a traseului nostru, pe teritoriul bulgar, între Oriahovo şi Knezha, o scurtătură de fapt, pe care nu o recomandăm niciunui automobilist, a fost de-a dreptul şicanatoare – ocolea-i o groapă şi dădeai peste trei. Cred că a fost o bună lecţie şi pentru şoferul nostru care, dacă mergea pe DN 11 până-n Miyzia şi mai departe pe DN 15 – orientat pe direcţia sud, sud-vest, spre Vratsa până la ramificaţia unui drum secundar spre stânga ce defilează paralel cu calea ferată până în orăşelul Byala Slatina şi de aici mai departe spre est, pe DN 13, ajungeam, cred eu, cu cel puţin o oră mai devreme la destinaţie. Aşa este!

Până nu te-ai păcălit odată nu ai de unde să şti... Sunt sigur că, cel care a luat hotărârea (Muzeul Panorama) 22

Memoria slovelor

2014

Delegaţia noastră a reuşit să vadă, în scurtul timp avut la dispoziţie până la lăsarea întunericului, destul de multe dintre obiectivele propuse şi prevăzute în protocolul de parteneriat.

Am putut vedea ce cred eu că a fost mai important, cum ar fi: Muzeul Panorama „Epopeea din Pleven 1877”, asociat cu Parculmuzeu Skobelev – „construit în anul 1987(!?), în cinstea aniversării a 100 de ani de la eliberarea Bulgariei de sub dominaţia otomană...” şi Muzeul Regional de (Scenă din bătăliile din Panorama) Istorie – amenajat într-o monumentală clădire de epocă, fostă cazarmă militară, construită între anii 1884-1888.

Acesta găzduieşte, în impozantele sale săli, pe lângă celelalte exponate specifice unei asemenea instituţii muzeistice (istorie, folclor, floră, faună ş.a.” şi „Comoara de la Nikopol” de fapt cele două comori descoperite: prima în 1915 cu bijuterii de argint şi a doua în 1971, aproape în acelaşi loc „care conţine vase elegante şi bijuterii din Evul Mediu târziu (XIV-XV-lea)”.

Recomandăm, pentru toţi trecătorii-turişti prin Plevna, indiferent de naţionalitate şi neam, să vadă neapărat aceste două mari şi importante instituţii muzeistice că au ce vedea şi rămân cu ceva! Ambele sunt mult mai mult decât un capitol din manual de istorie... ... Văzând „Panorama” – ai ocazia trăirii pe viu a tot ceea ce s-a întâmplat atunci, în urmă cu 137 de ani, între 30 august şi 11 septembrie 1877 – o imensă scenă de război „care reflectă asaltul al treilea fără succes din Plevna, efectuat de către armata rusă şi română...”.

Tot timpul vizionării acestor mari scene de bătălie (redate pe un uriaş ecran circular de 115 m lungime şi 15 m înălţime), de pe dealurile înconjurătoare oraşului Pleven, pentru eliberarea acestuia din încercuire, îţi creează impresia că te afli chiar în mijlocul evenimentelor – teleportându-te în acele zile ale unui început de toamnă însângerat. În această imensă scenă încărcată de dramatism este redată marea încrâncenare care s-a desfăşurat „pe partea de sud a escadronului de sub comanda Generalului Mihail Skobelev”. Sala de dioramă de la etajul din mijloc găzduieşte „o pânză cu dimensiuni de 17 m / 5 m, care reprezintă ultima bătălie... şi înfrângerea armatei turceşti în valea râului Vit, în apropiere de Pleven”. Ultima sală, finală, cea de la parter, este dedicată capitulării lui Osman Paşa şi trecerea Munţilor Balcani, în timpul iernii, de către armata rusă.

Toate materialele expuse în „Panorama” sunt „originale ruseşti, române şi turceşti din fondurile muzeale, inclusiv arme, uniforme, tunuri şi mitraliere din timpul războiului”. Aici, în semn de cinstire şi aducere aminte,

mi-am făcut o fotografie lângă bustul celui care a fost primul şi mare rege al românilor, Carol I – comandant al trupelor române participante la război.

Impresionantele picturi ale Panoramei au fost realizate de o echipă de 11 pictori ruşi şi 2 bulgari conduşi de Nikolai Ovechkin de la studioul militar „Grekov” din Moscova.

Parcul muzeu Skobelev a fost amenajat, la iniţiativa Ţarului Alexandru al II-lea, între anii 1904-1907 şi este situat, ca şi „Panorama”, în apropiere de Plevna, pe „câmpul de luptă unde s-a dat Asediul de la Plevna, în timpul Războiului din 1877-1878...”. Arealul de acoperire al acestuia se află în valea denumită „Martva dolina” (Valea morţii), unde „au fost ucişi şi răniţi peste 6500 de soldaţi ruşi şi români...” Parcul, care are o alee centrală cu bănci pentru recreere, este pavoazat cu zeci de tunuri ruseşti şi un mormânt comun cu osuar construit pe locul fostei redute „Isa Aga”, care de fapt este cea mai interesantă atracţie a turiştilor şi chiar a localnicilor.

Oraşul Plevna, aşezat într-o „dolină” – aşa cum îi spun bulgarii la vale, care de fapt este o depresiune înconjurată de dealuri domoale şi unde în urmă cu 137 de ani au fost scena teatrului de război – arealul pe care s-au dat marile bătălii, actualmente cu o populaţie de două sute de mii de locuitori, găzduieşte pe teritoriul său „166 monumente ridicate în memoria poporului român, bulgar şi rus care au luptat pentru independenţa Bulgariei...”

(Marieta Cresteva – ghid al muzeelor militare din Plevna) (Mausoleul Sf Gheorghe Învingătorul) În centrul istoric al oraşului, în afara instituţiilor administrative şi comerciale, am putut vedea o mulţime de instituţii culturale cum ar fi: Teatrul de dramă „Ivan Radoev”, Galeriile de Artă „Starata bania” şi „Ilia Beshkov”, Muzeul Regional de Istorie, Mausoleul-Capelă „Sf. Gheorghe Cuceritorul”, Biserica „Sf. Nicolae”, Casamuzeu „Ţarul Eliberator”, Complexul Renaşterea, Monumentul Gen. erou Mihail Skobelev, o cascada de apă ş.a. Am văzut şi un Centru de Informare Turistică, care am înţeles că funcţionează, indiferent de sezon, zi lumină. Singur mi-am explicat motivaţia! Plevna, cu ale sale urme adânci impregnate la tot pasul în geografia şi viaţa locuitorilor cetăţii, atrage ca un magnet şi acum după „atâţia amar de ani”, de la sângerosul măcel pentru libertate din a doua parte a secolului al IXX-lea, turişti bulgari şi străini, mai ales a celor veniţi din ţările implicate în conflict, indiferent de sezon! S-a dovedit de-a lungul istoriei că, cele două ţări – Bulgaria şi România, despărţite geografic de Dunăre, se comportă ca două surori siameze şi azi, chiar dacă nu vorbesc aceeaşi limbă.

23

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Numai cine nu a trăit şi intrat în contact, mai ales cultural-istoric, poate să nu fie de acord. Peste tot pe unde am umblat, în cele două turnee care au acoperit întreaga zonă de nord a Bulgariei, de la Vidin la Silistra, m-am simţit ca acasă. Pot exista şi contestatari, dar acelora le pot spune că, în primul meu periplul dunărean, care a durat 12 zile dintre care 5 pe teritoriul bulgăresc, zilnic o bună bucată din traseu l-am parcurs pe bicicletă şi implicit am intrat în contact cu oamenii locului. Cineva din grupul nostru, în recenta vizită, într-o plimbare prin centrul Plevnei, la un moment dat îmi spune aşa ca din senin – „observaţi că oamenii ăştia seamănă cu noi?!

Priviţi-i!

Sunt asemănători în toate... chiar şi-n sărăcie, dacă ar mai şi vorbi ca noi (Muzeul de Artă – Băile Turceşti) pot spune că suntem de acelaşi neam!”. Istoria a dovedito! Cine sunt ei ca popor şi care sunt originile lor actuale!?

Numai relaţiile culturale, în primul rând şi cele comerciale ne pot apropia... În cursul acelei după amiezi primăvăratice dar totuşi rece pentru zona şi perioada în care ne aflam, aveam prevăzute în program vizitarea a încă două obiective de interes cultural-istoric: Mausoleul-paraclis „Sf. Gheorghe Învingătorul” şi Galeria „Svetlin Rusev” – clădire cunoscută de localnici sub denumirea de „Băile turceşti”. ”. De ce această denumire pe când ea de fapt este un muzeu de artă? Răspunsul ni-l dă înfăţişarea unicat al acestei clădirii, care are un stil arhitectural specific „maur”. Galeria a fost deschisă, pentru prima oară, în această „clădire monument cultural...”, în anul 1984, cu o colecţie de 400 lucrări de sculptură şi fotografie ce au aparţinut artistului al cărui nume îl poartă instituţia.

Văzând clădirea şi folosinţa acesteia, imediat mia zburat gândul la fosta „Baie comunală” din Râmnicu Vâlcea care, după „unele transformări”, a căpătat „aceeaşi valoare” ca şi aceasta despre care vorbesc, numai că, la noi s-a întâmplat altfel...

Vecinii noştri, au păstrat vechea clădire, de patrimoniu, aşa cum arăta ea pe timpul ocupaţiei turceşti, după cum i-a şi rămas denumirea de „Baia turcească”, pavoazată, pe interior, cu lucrări de mare valoare ale „unor artişti bulgari şi internaţionali faimoşi”, pe când „omonima” ei, de la Râmnicu Vâlcea – care nu mai există, adăposteşte, într-un spaţiu modern amenajat pe fostul loc unde „trăia” fosta „Baie Comunală”, unele lucrări de artă tot aşa de moderne ca şi spaţiul pe care-l ocupă. După părerea mea, valoarea nu mai este aceea.

Cred că, stăpânul acestui edificiu, „cultural”, care nu are nimic de-a face, ca înfăţişare, cu fosta clădire, de utilitate publică a Râmnicului, s-a inspirat de aici, de la „Băile

turceşti” din Plevna, când a purces la transformarea vechii clădiri din patrimoniul oraşului, numită Baia Comunală din Zăvoi – cum încă se mai păstrează în conştiinţa mai vechilor locuitori, într-un obiectiv de utilitate turistică numit, „ART GALLERY”. Scopul în sine, în gândirea celui care a ridicat actualul edificiu de la Râmnicu Vâlcea, de fapt, nu a fost cel pe care mi-a „fluşturat” în acel moment prin cap, în timp ce fotografiam acea minunăţie culturală, de patrimoniu din Plevna, unde beneficiari nu mai erau turcii şi care nu mai păstra acea veche înfăţişare, a fost, cel care, de la început se ştia că acolo se va naşte o nouă baie dar nu pentru a se spăla oamenii ci o baie de spălat... o mulţime de turişti şi consumatori care vor aduce o mulţime de bani... pe când, la Galeriile de artă „Svetlin Rusev” din Plevna, intrarea este gratuită – adică fără a se percepe vreo leva la intrare!?

Mausoleul-paraclis „Sf. Gheorghe Învingătorul”, a fost ridicat în memoria şi pentru păstrarea rămăşiţelor pământeşti a celor care şi-au sacrificat viaţa pentru eliberarea oraşului Plevna în Războiul de la 1877-1878.

Hotărârea ridicării acestui obiectiv a fost luată de un comitet numit „Ţarul Eliberator Alexandru al II-lea” în data de 18 mai 1902. Construcţia acestei monumentale clădiri, la care piatra de fundament a fost pusă în cadrul unei ceremonii festive, în ziua de 23 martie 1903, la care au participat „mai multe oficialităţi bulgare şi diplomaţi români şi ruşi”, a fost realizată „în stilul bulgăresc specific bisericilor ortodoxe din ţară”. La ceremonia festivă de inaugurare, care a avut loc în ziua de 3 septembrie 1907, dedicată aniversării a 30 de ani de la Bătălia de eliberare a oraşului Plevna, „au asistat Principele Ferdinand I, Marele Principe Vladimir Alexandrovici – fiul ţarului rus Alexandru al II-lea, Principesa Maria Pavlovna...”.

Atât primul obiectiv cât şi acesta din urmă nu am putut să le vizităm pe interior, cauzele fiind descrise mai înainte, mulţumindu-ne cu imortalizarea lor prin mijloacele foto şi video personale.

De Biserica „Sf. Nicolae”, care se află în centrul oraşului, amintisem mai înainte când am citat cele mai importante obiective de interes turistic ale Plevnei.

Aceasta am vizitat-o în răstimpul plimbării şi întoarcerii noastre spre locul nostru de sejur, de la Griviţa.

Biserica, nu o vedeam, dacă ghida-interpreta noastră, d-na Lili Paceva (originară din Turnu Măgurele, căsătorită şi stabilită în Pleven de 19 ani), nu ne făcea atenţi, treceam pe lângă ea fără să sesizăm. Aceasta face parte din categoria lăcaşurilor bisericeşti din Bulgaria, aşa zis, construite sub pământ în perioada ocupaţiei otomane. pentru a nu putea fi văzute de la distanţă şi incendiate.

Biserica „Sf. Nicolae”, cea mai reprezentativă din Pleven, sfinţită la anul 1834, păstrează în interiorul ei o colecţie reprezentativă de icoane pe lemn, de mare valoare, care ne-a fost interzis a le fotografia. Ne-am mulţumit doar cu câteva imagini luate pe exterior.

24

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Odată cu plimbarea prin centrul vechi al oraşului, prima zi de vizită a noastră s-a încheiat, dar nu fără surprize, la întoarcerea la microbuz, pe care-l lăsasem undeva într-un loc amenajat unde mai erau maşini parcate, pe o stradă în vecinătatea parcului din centrul oraşului, am avut surpriza să nu mai puteam să ne urnim din loc. Roata din faţă-stânga era blocată de administraţia oraşului pentru neplata parcării – un fel de rovignietă locală. Toţi cetăţenii oraşului cât şi cei veniţi din afară posesori de maşini, sunt obligaţi a plăti o taxă pentru parcare, indiferent de stradă sau zonă a oraşului. Pe „caracatiţa” aia care acoperea roata pe întreaga ei suprafaţă, am găsit scris, bineînţeles în bulgară, un număr de telefon şi numele celui care a executat această operaţie. Nu ne-am învârtit prea mult pe lângă roata buclucaşă că, în aproximativ cinci minute au apărut vreo trei „gealaţi” costumaţi cu veste de avertizare tip ADP şi din câteva schimburi de replici purtate cu ghidul nostru, care şi el era angajatul Primăriei Pleven, ne-au eliberat

Scriitori vâlceni

biata roată nevinovată. Atunci am priceput, de la cei care ne blocaseră roata că pe parbrizul microbuzului nostru trebuia să fie lipit-afişat un ecuson de staţionare pe teritoriul oraşului Pleven indiferent de locul de parcare.

După acest mic şi amuzant incident ne-am întors la hotelul Griviţa unde ne aşteptau gazdele noastre.

Dimineaţa următoare avea să înceapă o nouă zi de vizite la Mausoleul ostaşilor români de pe Dealul Griviţa şi deplasarea în oraşul Pordim pentru a vizita Muzeul Armatei Române şi casele comandament ale regelui Carol I al României şi ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei – locaţii care au găzduit, pe întreaga perioadă a desfăşurării Războiului Ruso-Turc, Cartierul General al Armatelor Reunite. După vizita la Pordim urma să revenim la Griviţa pentru servirea dejunului şi deplasarea la Vratsa – oraşul de munte, în apropierea căruia, undeva, în munţii cu acelaşi nume şi-a pierdut viaţa vitejeşte poetulrevoluţionar Hristo Botev. .

Eroul Necunoscut – simbol al eroismului naţional Pr. Constantin Mănescu-Hurezi (Horezu) “Dulce et decorum est pro patria mori” Aceste cuvinte reprezintă un vers din celebrele Ode (III, 2, 13) ale poetului latin Horaţiu (65 – 8 î. de Hr.) şi înseamnă în traducere: „Dulce şi frumos este să mori pentru patrie”. Acest vers a devenit un îndemn, învestit cu marea autoritate a poetului, adresat de obicei tinerilor ce plecau pe câmpul de luptă, spre a le stimula curajul războinic şi a le insufla spiritul de sacrificiu al strămoşilor. Istoria a cunoscut, încă de la începuturile omenirii, persoane deosebite, cu o cugetare înaltă, curată şi sinceră, capabile de sacrificiu pentru binele celor din jur şi al posterităţii, pe care le-a numit eroi. La originea oricărei prefaceri însemnate a vieţii adevărate a popoarelor, care este viaţa cea spirituală, găsim câte un erou. Anticii considerau că eroul este omul original, cu o fire curată, omul trimis de divinitate din infinitul necunoscut cu o veste pentru noi, cu un mesaj pe care mai curând sau mai târziu omenirea e silită să-l asculte şi să-l urmeze.

Odată cu apariţia creştinismului, a cărui învăţătură se adresează lumii întregi, dar recunoaşte împărţirea omenirii în neamuri, noţiunea de erou avea să fie asociată cu aceea de sfânt, punctul comun al celor două noţiuni fiind sacrificiul suprem. Potrivit tradiţiei creştine, cultul sfinţilor Bisericii este în strânsă legătură cu cultul eroilor neamului. Tocmai de aceea s-a rânduit ca în Ziua Înălţării Domnului la cer să se sărbătorească şi Ziua Eroilor, pentru că, aşa cum Mântuitorul s-a înălţat la cer, tot aşa eroii neamului au pus mai presus de viaţa lor

trecătoare eternitatea României, câştigând ei înşişi eternitatea şi veghind din ceruri la destinele României.

Avem cu toţii o ultimă patrie în ceruri, aşa cum ne arată Fericitul Augustin (354 - 430 d. Hr.) în lucrarea sa „De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu).

Locuitorii cetăţii cereşti sunt buni şi drepţi, acolo nu mai există bariere sociale sau etnice (naţionale). Dar ca să o dobândim pe aceea, trebuie ca mai întâi să trăim într-o patrie pământească, al cărei loc sublim este acela în care ne-am născut. Chiar şi sfinţii, ca oameni şi creştini, au trăit şi ei sentimentul iubirii de patrie şi au luptat pentru binele acesteia. Fericitul Augustin defineşte patria: „Cetatea căreia aparţinem este patria noastră, este mama noastră”. Patria trebuie să stea chiar mai presus de părinţi”, spune el. A trăi pentru patrie şi a naşte copii pentru patrie este, pentru Fericitul Augustin, o virtute creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Nimic nu-i mai plăcut decât patria!” În pragul Înălţării Domnului, sărbătoare bisericească naţională, ce a avut loc joi, 29 mai 2014, în municipiul Râmnicu Vâlcea, s-a ţinut un eveniment cultural cu profund caracter istoric şi patriotic pentru orice cetăţean al urbei care se simte cu adevărat român.

De remarcat că acest eveniment a fost organizat în contextul amplului program de manifestări intitulat „Zilele Râmnicului – 2014”, ca un preambul al aniversării a 626 de ani de la prima atestare documentară a oraşului de pe malul Oltului (20 mai 1388 - 20 mai 2014). Este vorba despre expoziţia itinerantă cu tema: „Eroul necunoscut – simbol al eroismului naţional”, organizată de Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”,

25

Memoria slovelor

2014

în parteneriat cu Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, filiala judeţeană Vâlcea şi Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „Panait Donici” Râmnicu Vâlcea.

Vernisajul expoziţiei a fost programat pentru ziua de miercuri, 14 mai 2014, la ora 15, la Căminul Militar de Garnizoană din municipiul Râmnicu Vâlcea, str. Tudor Vladimirescu nr. 31. De ce la această dată şi la această oră? Pentru că la 14 mai 1923, în urmă cu 81 de ani, la orele 3 după-amiază, se petrecea la Mărăşeşti ceremonia de desemnare a Eroului Necunoscut al României.

Dumnezeu a rânduit ca acest moment să fie comemorat la Râmnicu Vâlcea în aceste condiţii de respectare a unei anume date şi ore. La Adunarea generală a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor, care a avut loc în martie 2014 la Bucureşti, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” a făcut cunoscut, prin doamna prof. drd. Valeria Bălescu, muzeograf în cadrul instituţiei respective, faptul că în cursul anului 2014, începând cu luna aprilie, organizează această expoziţie itinerantă, care are un profund caracter comemorativ şi educativ. Totodată, preşedintele ANCERM, gen. maior (r) Visarion Neagoe, a cerut preşedinţilor de filiale judeţene prezenţi la Adunarea generală, care doresc să organizeze această expoziţie, să se adreseze Muzeului Militar Naţional. Astfel, în perioada 5 - 11 mai 2014, expoziţia s-a desfăşurat la Filiala ANCE Prahova (în municipiul Ploieşti), iar în perioada 12 - 18 mai ea a fost prezentă la Filiala Vâlcea, în Sala de protocol a căminului militar de garnizoană din Râmnicu Vâlcea, urmând ca de aici să plece la Filiala Hunedoara (în municipiul Deva).

Momentul de deschidere a acestei expoziţii a fost o adevărată lecţie de istorie naţională, al cărei moderator a fost domnul maior Dan - Sorin Pancu, Ofiţer de Informare şi Relaţii Publice al Centrului de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „Panait Donici” şi al Garnizoanei Râmnicu Vâlcea. Distinşii oaspeţi de la Bucureşti au fost primiţi cu cântecul „Bine-aţi venit voi, oaspeţi scumpi şi dragi”, interpretat de corul „Vocea Topologului”, format din elevii claselor a I - VIII de la Şcoala Generală din Galicea, al cărui instructor este inimosul preot-profesor Ion Ţiţu. Costumul popular al copiilor, precum şi cântecele patriotice interpretate de ei, au avut darul de a crea o atmosferă înălţătoare, de aducere aminte că suntem cu toţii români şi buni creştini. În continuare, a luat cuvântul domnul cdr. Olimpiu Glodarenco, director al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, care a spus: „Suntem destul de onoraţi că suntem aici, alături de dumneavoastră. Această expoziţie a apărut ca o idee a Muzeului Militar Naţional, pentru a o itinera în filialele noastre care aparţin organic de Muzeu, adică Oradea, Bacău şi Constanţa. S-a întâmplat, între timp, un lucru foarte îmbucurător căci, aflând lumea despre această expoziţie a Muzeului Naţional „Eroul Necunoscut”, foarte multe garnizoane au dorit ca această expoziţie să poposească şi la dânsele. De

aceea, în 2012, această expoziţie nu a fost itinerată numai în cele trei filiale ale noastre, ci au fost foarte multe localităţi, precum Braşov, Alba-Iulia, Cluj ş.a.m.d., astfel încât anul acesta am fost nevoiţi să reiterăm această iniţiativă şi să o reluăm pe un alt traseu al României.

Astăzi suntem aici. Prima localitate din anul acesta a fost oraşul Ploieşti şi ultimul va fi Brăila. Iată că acum ne aflăm aici şi suntem deosebit de bucuroşi şi suntem convinşi că aceste inimoase gazde pe care le vedem aici vor atrage spre vizionare foarte multă lume din localitatea Râmnicu Vâlcea, pentru a conştientiza acest simbol: Eroul Necunoscut. Eu vă mulţumesc foarte mult că ne-aţi primit!”La rândul său, domnul maior Dan - Sorin Pancu a spus: „Şi noi vă mulţumim, domnule director. De fapt, Muzeul Militar Naţional ne-a sprijinit în foarte multe acţiuni pe care le-a efectuat Centrul de Instruire pentru Geniu din Râmnicu Vâlcea, în mod special prin persoana doamnei colonel Mary Zidu, căreia îi mulţumim şi pe această cale”. În continuare a luat cuvântul doamna profesor drd.

Valeria Bălescu, care a dezvoltat tema expoziţiei: „Eroul Necunoscut al României – simbol al eroismului naţional”, făcând o incursiune în istoria primului război mondial. De fapt, domnia sa este persoana cea mai îndreptăţită să prezinte această expoziţie, deoarece şi-a dedicat ani buni din viaţă muncii de cercetare ştiinţifică, în urma căreia a scris cartea „Eroul Necunoscut. Istorie trecută şi recentă”, apărută la Editura Militară, Bucureşti, 2005, 444 p. + 8 schiţe, carte care are ca motto cuvintele pline de patriotism ale Reginei Maria: „Nu vărsaţi lacrămi pe mormintele eroilor, ci mai curând slăviţi-i în cântec aşa ca faima numelui lor să rămână un ecou prin legenda veacurilor”.Domnia sa a captat atenţia auditorului prin amănunte fascinante ale zbuciumatei noastre istorii: „În primul război mondial s-a dat şi exemplul unei trădări, şi mă gândesc la colonelul Alexandru Sturdza şi la locotenent - colonelul Crăiniceanu. Ei erau în subordinea generalului Arthur Văitoianu. Deci, în timp ce unii mureau, munceau şi luptau, şi îndurau grozăviile războiului, iată, se întâmpla de erau şi trădători. Şi atunci, marele genist Constantin Prezan a dat un exemplu major de ceea ce înseamnă datoria de ţară şi patrie, pentru că Sturdza fugise la nemţi, era protejat de nemţi. Dar Crăiniceanu, al cărui tată fusese la rândul lui comandantul Armatei a II-a Române, acesta fiind chemat de Averescu să stea de vorbă cu fiul său, a refuzat să-l mai vadă, a spus că trebuie să-şi urmeze calea, iar Constantin Prezan, care era unchiul lui (acest Crăiniceanu era nepot de soră), a dat ordin să fie rejudecat procesul şi trădătorul omorât.

De ce am relevat acest lucru? Este foarte important, mai ales în rândul tinerilor noştri ofiţeri care se pregătesc şi care vor fi obligaţi să dea comandă şi ordine de slujire a patriei române. Dacă atunci, iată, s-a întâmplat şi un exemplu de ofiţer de comandă care ar fi putut să-şi salveze nepotul, dar n-a făcut-o, vedem ce se întâmplă astăzi.

26

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

De asta este bine să ştim istoria şi s-o cunoaştem, nu ca o înşiruire de date, şi să extragem din acele date esenţa care ne este utilă, pentru a ne sluji ţara în care trăim.

Din aceste considerente şi respectând tradiţia naţiei române, în 1920, prin Legea de perfecţionare a existenţei Societăţii Mormintelor Eroilor căzuţi în război, care se înfiinţase cu un an înainte, în 1919, la 12 septembrie, se stabilea potrivit tradiţiei româneşti, ca în cinstea eroilor morţi în primul război mondial, în Capitala ţării să se ridice un cenotaf, un mormânt gol, pentru că, ne spune credinţa ortodoxă, sufletul omului trebuie să aibă un loc unde să doarmă, unde să se odihnească, pentru că altfel umblă ca fantomele pe ici, pe acolo, şi pe acea construcţie să fie depusă o Carte de Aur, în care să fie înscrise toate numele eroilor care s-au jertfit în primul război mondial.

Asta era potrivit tradiţiei româneşti, împletită cu tradiţiile greceşti şi romane, de-a lungul timpului. Dar pentru că Occidentul, ţările aliate nouă în primul război mondial, au ajuns la o altă soluţie, şi anume să se desemneze un Erou Necunoscut din multitudinea de eroi şi prin el să fie simbolizată jertfa tuturor eroilor, s-a apreciat că şi România o poate adopta. Pentru a fi desemnat Eroul Necunoscut al României, ca să se facă o dreptate, să nu se spună că acela a fost rudă cu nu ştiu cine, s-a ajuns la concluzia că trebuie ales un erou necunoscut, ca el să reprezinte simbolul eroismului naţional”.Pentru aceasta a fost constituit, sub preşedinţia generalului Gorsky, sub-şef al Marelui Stat Major şi secretar general al Ministerului de Război, un comitet care avea drept sarcină studierea aducerii Eroului Necunoscut.

Prin hotărârea comisiei speciale de la 5 mai 1923 s-a stabilit exhumarea a nouă eroi din nouă morminte individuale anonime, cărora li se alătura, pentru o mai autentică simbolistică a înfrăţirii tuturor românilor, la data de 9 mai 1923, prin hotărârea Ministerului de Război, încă unul din Chişinău (Basarabia). Aceşti zece eroi anonimi aveau să amintească de cele zece fronturi pe care s-au dat lupte crâncene: Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Târgul Ocna, Chişinău, Ciucea, Rasoviţa Balaria, Azuga şi Topraisar (jud. Constanţa).

La 13 mai 1923, osemintele celor zece erau aşezate în sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc, toate de acelaşi model şi aceeaşi mărime, şi transportate la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Mărăşeşti. Dintre acestea trebuia ales doar unul singur pentru a deveni Eroul Necunoscut al României. Se punea problema: cine să desemneze acest Erou Necunoscut? Dacă în ţările străine a fost ales ba un general, ba o văduvă de război, ba un individ, la noi a fost o idee nemaipomenită ca un copil să facă acest lucru. Prin ordinul nr. 567, Ministerul a dispus alegerea unui orfan de război, elev în clasa I, a unuia dintre liceele militare, cu media cea mai bună la învăţătură şi cu un comportament moral desăvârşit.

Răspunsul venea la 5 mai 1923: „Din cele patru rapoarte

sosite de la liceele militare din Iaşi, Craiova, Chişinău şi Mănăstirea Dealu, cel mai bun orfan de război este elevul Amilcar Săndulescu din clasa I-a a Liceului Militar Dimitrie A. Sturdza din Craiova”. Acesta fusese admis la liceu cu media 10.

La 14 mai 1923, orele 6.00, sosea la Mărăşeşti, întrun tren special, Amilcar Săndulescu, împreună cu Ministrul de Război, generalul Gheorghe Mărdărescu.

Ceremonia a început la orele 3 după-amiază, slujba religioasă fiind oficiată de episcopul militar Ştefulescu.

După Te-Deum a urmat momentul cel mare. Era multă lume în biserică: copii, fanfară, preoţi militari. Despre desemnarea Eroului Necunoscut, Amilcar Săndulescu istorisea în Jurnalul istoric de la Liceul Sturdza: „O mare tăcere s-a făcut în biserică. M-am dus înaintea celor zece sicrie tremurând şi stăteam la îndoială pe care să pun mâna. Dar, deodată, m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conştiinţă, am pus mâna pe el. În momentul acela, un mare fior mi-a străbătut tot sufletul şi mi-au venit pe buze cuvintele: Acesta este tatăl meu! Îngenunchind, m-am rugat: „Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toţi eroii neamului, ai şi pe tatăl meu!”

După acest moment impresionant, solemnitatea a continuat la cimitirul din Mărăşeşti, unde au fost înhumate cu onoruri militare şi civile osemintele din cele nouă sicrie rămase nedesemnate. Pe tot parcursul, ele au fost conduse de un impresionant cortegiu funerar, avându-l în frunte pe însuşi generalul Mărdărescu, cerul fiind traversat de o escadrilă de şase aeroplane.

A două zi, 15 mai 1923, Eroul Necunoscut pleca spre Bucureşti cu un tren special, care s-a oprit în toate staţiile de pe traseu. În seara aceleiaşi zile, trenul mortuar sosea în Gara de Nord din Capitală, unde era aşteptat de regele Ferdinand şi de înalţi demnitari ai statului. Sicriul cu Eroul Necunoscut era însoţit apoi de un impresionant cortegiu până la Biserica „Mihai Vodă”. Joi, 17 mai 1923, după două zile de pelerinaj, de Înălţarea Domnului, când se prăznuia şi Ziua Eroilor, în onorul întregii ţări, Eroul Necunoscut îşi găsea liniştea postumă în parcul Carol din inima Capitalei. În faţa mulţimii adunate pe terasa Muzeului Militar, regele Ferdinand a încununat sicriul cu lauri, spunând: „Cununa de lauri ce-ţi aduce întâiul rege al României Mari ţie, ostaşului fără nume, care întrupezi de acum şi până în veac jertfa sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi unitatea naţională, este şi cununa muceniciei, şi cununa biruitorului. Înaintea lăcaşului tău de veci se închină azi cu adâncă recunoştinţă ţara întreagă. Căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg!”

Aceste cuvinte aveau să amintească de aceea ce spusese I. C. Brătianu pe 14 mai, la Mărăşeşti, când Amilcar Săndulescu alese sicriul cu numărul 4: „Eşti al nimănui şi eşti al tuturor, mărturie a unirii şi solidarităţii!”După slujba religioasă de pe Terasa Cuza Vodă din Parcul Carol, regele Ferdinand a depus pe sicriu medalia Virtutea Militară – clasa I. La ora 12, trupele

27

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

au prezentat arma pentru onor şi întreaga asistenţă a păstrat două minute de linişte şi pietate. Toată ţara s-a cufundat într-o tăcere desăvârşită. Sicriul a fost coborât în mormânt pe frânghii roşii, de mătase, de patru cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, în sunetul a 101 salve de tun.

Memento a rămas o placă tombală, sculptată de Ion D. Trajanescu, în stil brâncovenesc, pe care stau scrise cuvintele: „ Aici doarme, fericit întru Domnul, Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României Întregite. 1916 - 1919”. La finalul ceremonialului de înhumare, muzicile militare au intonat „Imnul Sacru” dedicat Eroului Neamului, cuvintele fiind alcătuite de doamna Zoe Anghelescu - Iaşu, iar muzica de I. Vlăduţă, inspectorul general al muzicilor militare, fost profesor de conservator.

Două înalte decoraţii străine: Crucea de Război franceză şi Virtutea Militară a Poloniei exprimau omagiul suprem al ţărilor Europei. De-a lungul timpului, se vor adăuga mereu şi mereu altele, pentru că mormântul Eroului Necunoscut simboliza vitejia întregii armate române. Şi-au plecat fruntea aici şefi de stat şi înalte feţe bisericeşti, generali şi amirali, militari şi civili, ilustre personalităţi şi studenţi, veniţi de pe toate meridianele lumii şi din toate colţurile ţării. Între aceştia, amintim pe: Nomtchilo Nincici, Ministrul de Interne al Iugoslaviei, prinţul japonez însoţit de principele moştenitor Carol, generalul H. M. Berthelot, amiralul lord Beaty, generalul Constantin Prezan, regele Carol al II-lea şi mulţi alţii.

Dar liniştea Eroului Necunoscut a fost tulburată în anul 1958, când autorităţile comuniste au luat decizia să mute mormântul în Mausoleul de la Mărăşeşti.

Pavilioanele (inclusiv Muzeul Militar) au fost demolate, spre a face loc unui nou edificiu, dedicat liderilor comunişti decedaţi, un mausoleu înalt de 48 de metri, fiind ridicat până în 1968. Matca originară a fost regăsită abia după Revoluţia din Decembrie 1989. La 26 octombrie 1991, rămăşiţele sale au fost readuse pe

Scriitori vâlceni

vechiul amplasament. La fel ca în anul 1923, tot un copil, Cosmin Năstase, fiul colonelului post-mortem Ion Năstase, martir al Revoluţiei din Decembrie 1989, a aprins flacăra veşnică de la Bucureşti.

Aceasta este istoria fascinantă a Eroului Necunoscut al României, pe care trebuie s-o cunoască orice român în ale cărui vene curge sânge din sângele eroilor neamului. Ea s-a putut vedea în cele 90 de fotografii expuse pe 25 de panouri, dovezi ale luptei pentru libertatea şi demnitatea noastră ca popor, sub soare. Din mormântul Eroului Necunoscut, Dumnezeu va face să izvorască de-a pururi noi eroi, noi energii creatoare, capabile de sacrificiul suprem pentru binele neamului lor. Pentru că eroii sunt convinşi că dacă îşi vor da viaţa pentru ţară, vor moşteni nemurirea.

După această frumoasă şi interesantă expoziţie, domnul maior Dan - Sorin Pancu a reamintit tuturor celor prezenţi faptul că primul militar genist mort în teatrul de operaţie, în afara graniţelor ţării, este fostul coleg al celor din Garnizoana Râmnicu Vâlcea, sublocotenentul postmortem Remus Brânzan. În încheierea manifestării, la care am remarcat şi prezenţa venerabilului col. (rtg) Ion Anghelescu, prim-vicepreşedinte al ANCE „Regina Maria” - Filiala Judeţeană „Matei Basarab” Vâlcea, precum şi reprezentanţilor subfilialelor din oraşele Horezu, Drăgăşani, Brezoi, a luat cuvântul domnul ist.

Eugen Petrescu, preşedinte al Filialei Vâlcea ANCE, prezentând mulţumiri oaspeţilor de la Bucureşti, precum şi celor prezenţi. Domnia sa a oferit câte un DVD cu filmul „Eroul Necunoscut – Legământ pentru totdeauna”, realizat în Studioul Cinematografic al Armatei, în anul 2002, de Muzeul Militar Naţional în colaborare cu Arhiva Naţională de Filme, după un scenariu de Valeria Bălescu, iar domnul comandant al Garnizoanei Râmnicu Vâlcea a oferit distinşilor oaspeţi de la Bucureşti câte o diplomă de onoare, în semn de recunoaştere a contribuţiei deosebite la păstrarea patrimoniului naţional, precum şi câte o medalie jubiliară, în cinstea zilei de 31 mai, ziua Armei Geniu a Garnizoanei Râmnicu Vâlcea.

Sfântul Constantin Brâncoveanul - Martirul Pr. Nicolae Moga (Voineasa) Minunata domnie a Sfântului Constantin Brâncoveanu a fost una liniştită şi cu mare prosperitate, datorită unei politici înţelepte pe care a avut-o cu Poarta, până în anul 1711, când a izbucnit războiul dintre ruşi şi turci. Oştile ruseşti trecând prin Moldova lui Cantemir, acesta li se alătură de îndată. Domnitorul Ţării Româneşti a fost şi el invitat să adere de partea creştinilor. Temându-se de turci, Brâncoveanu nu a dat curs unei asemenea invitaţii pe faţă.

El era hotărât să lepede jugul turcesc, însă hotărât „să păzească ţara fără primejdie, îşi aşeză tabăra la Albeşti, la hotarul dintre Prahova şi Buzău. Un boier al său şi rudă cu el Toma Cantacuzino a trecut, fără porunca lui, de partea ruşilor pe care îi ajută să cucerească Brăila”.

Sfârşitul luptei de la Stănileşti a obligat pe ţar, să ceară pace. Turcii şi-au sporit ura împotriva lui Brâncoveanu, bănuindu-l de necredinţă faţă de ei. Pe lângă această atitudine s-au adăugat pârâciunile şi uneltirile rudelor sale-boierii Canacuzini, care îi doreau tronul. Printre acuzele care i se aduceau amintim; că stă mai mult la

28

Memoria slovelor

2014

Târgovişte cu scopul de a putea oricând fugi, atunci când e cazul, unde şi-a cumpărat diferite moşii; că Toma Cantacuzino a trecut de partea ruşilor la îndemnul său; că intenţionează să căsătorească pe fiul său Radu, cu fata lui Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir; că a bătut în Ardeal medalii de aur cu chipul său, în semn de sfidare şi neatârnare faţă de Poartă.. Turcii, pentru a pune mâna pe averea domnitorului s-au folosit de aceste acuze pentru a-l mazili. Astfel în luna martie 24, din anul 1714, turcii au trimis pe un slujitor al lor, anume Mustafa Aga, să-l prindă pe vodă şi să-l aducă cu toată casa lui şi ginerii lui la Ţarigrad. Vodă îl primeşte la reşedinţa sa, iar turcul scoate un petic negru de postav, i-l aruncă pe umăr şi-i spune că este mazilit, adică dat jos din domnie şi trebuie să plece cu toată casa lui, cu feciorii şi cu ginerii săi la Ţarigrad. Brâncoveanu n-a putut să se împotrivească, pentru că vestea îl luase prin surprindere. Armata ţării era condusă de cei care îl pârâseră la Poartă. Despre împrejurările mazilirii aflăm amănunte, chiar din scrisoarea sa, din 25 martie 1714 adresată patriarhului Hrisant Notara în care domnul îl anunţa cu durere: „această nenorocire şi prea mare întristare ce pe neaşteptate mi s-a întâmplat. Ieri, la 24 ale acestei luni venind aici cu firman un oarecare Mustafa aga, hambar-emini, a adus şi mazilia noastră şi cu poruncă de aşa cuprins ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că e prea plină de jale şi de turburare, dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm şi Dumnezeu să ne ajute. Deci toată boierimea noastră strigă şi cere să vină cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi.”

După pecetluirea vistieriei ţării şi a celei domneşti, în Sfânta şi Marea zi de Vineri a Patimilor, a fost ridicat împreună cu doamna Maria, cu cei patru feciori, cu toţi ginerii, cu nora cea mai mare şi cu fiul ei Constandin, precum şi cu o mare parte din averea sa. La Ţarigrad a fost închis în temuta temniţă, de lângă zidurile cetăţii, numită Edicule, adică Şapte Turnuri. A urmat judecata, la care Vodă s-a apărat de învinuirile pe care i le aduceau.

Văzând, turcii, că nu-l pot învinui, l-au supus la chinuri groaznice, atât pe el cât şi pe cei care erau cu el, obligându-l să destăinuiască unde are ascunşi banii, căci hainele, podoabele şi odoarele fuseseră aduse la Ţarigrad în 30 de care, care să fie vândute la mezat. Până la urmă domnul a dat în scris despre cele două sute zece mii de galbeni pe care îi avea la o bancă din Veneţia şi pe care turcii n-au putut să-i ridice. Turcii, de necaz, trei luni şi jumătate l-au chinuit cu cele mai cumplite metode, l-au strâns în cătuşe de fier, i-au făcut tăieturi pe cap şi la

mâini, l-au ars pe piept cu cleşte înroşit în foc. Apoi s-a hotărât pieirea domnitorului.

Pe data de 25 august 1714, când vodă împlinea 60 de ani, porţile închisorii s-au deschis şi au fost obligaţi să pornească spre eşafod. Istoviţi de chinuri şi multă suferinţă, cu lanţuri grele la picioare, cu capul descoperit sunt duşi pe malul Bosforului în faţa unui chioşc, unde îi aştepta sultanul Ahmet, vizirii săi şi trimişii domnilor şi împăraţilor străini pe lângă poartă. Sultanul îi aduce la cunoştinţă hotărârea: „Ghiaur Brâncoveanu eşti osândit la moarte cu toţi feciorii tăi; dar te iert dacă spui unde îţi este averea şi dacă te laşi de legea ta şi treci la legea turcească”. Întreaga familie plângea, însă Vodă Brâncoveanu răspunse cu demnitate că averea câtă a avut, i-a luat-o sultanul şi n-are alta; iar de legea creştinească nu se lasă; în ea s-a născut şi trăit şi în ea vrea să moara.

Apoi a grăit către copii săi aşa; „Fiilor, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele; să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a murit pentru noi, ca să fim fericiţi.

Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru”. Şi aşa au retezat capetele copiilor săi în faţa voievodului, apoi a urmat Enache Văcărescu, după care a venit şi rândul lui Brâncoveanu. Hotărât şi liniştit, dreptcredinciosul domn s-a închinat şi a zis; „Doamne, fie voia Ta”. Şi a pus gâtul pe tăietor. Călăul a dat cu iataganul după care capul nefericitului părinte a căzut în balta de sânge a copiilor săi. Ca şi mucenicii cei plini de credinţă s-a sfârşit viaţa domnului Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi. Capetele lor au fost înfipte în suliţe şi purtate pe străzile Ţarigradului, iar trupurile lor le-au târât la poarta cea mare a seraiului şi le-au lăsat acolo până seara, să le vadă mulţimea, apoi a doua zi leau aruncat în Bosfor. Nişte pescari credincioşi le-au cules din mare şi le-au îngropat în taină, într-o mănăstire din Halki, lângă Ţarigrad. În vara anului 1720, doamna Maria a adus pe ascuns capul lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi l-a îngropat la biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, unde a aşezat peste mormânt o piatră cu pajura ţării şi fără nici-o pisanie, iar deasupra o candelă.

Cronicarii vremii au lăsat mărturii cutremurătoare despre acest fapt înfiorător. Consulul italian Andrea Memmo scria dogelui Veneţiei: „Pana-mi tremură când scriu despre cele ce am văzut. Mă întreb; putea fi cineva de faţă, fără să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr-tinerel, rostogolindu-se pe jos lângă capul tatălui său, care se apropiase de al copilului par-că să-l îmbrăţişeze ?”.

Un cunoscut istoric francez al epocii a răspândit în Europa, ştirea că muftiul ar fi obţinut graţierea dacă domnul ar fi trecut la mahomedanism, numai că atât voievodul cât şi fii lui „au rămas constanţi în credinţa lor şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie”. Mediile diplomatice ale Europei erau la curent cu cele întâmplate.

29

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Astfel într-un raport scris la 1 septembrie 1714, un diplomat constata: „Niciodată istoria nu a cunoscut imaginea unei atât de sângeroase măcelării şi lumea întreagă freamătă încă de oroarea de a fi văzut pe acest nenorocit prinţ, după ce şi-a petrecut cele mai multe zile în bogăţiile şi gloria lumii, să moară înotând în sângele întregii sale familii”.

Martirajul Voievodului şi a fiilor săi a îngrozit nu numai lumea creştină ci a impresionat şi pe turci: „Chiar turcii au găsit multă barbarie şi ferocitate în această

Scriitori vâlceni

acţiune, dat fiind că copiii acestui principe nu aveau nici un amestec în greşelile tatălui” sau „ de care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creştinii, dar şi între turci s-au auzit murmure, căci toţi blestemau şi strigau că e o sălbăticie neomenească de care nu s-a mai auzit în această ţară”.

Cununa muceniciei de care L-a învrednicit Dumnezeu, i-a adus cununa slavei cereşti, iar numele lui ca şi al dreptului va fi pomenit cu cinste şi evlavie din neam în neam (Psalmul CXl, 6.)

Închinarea Mănăstirii Stăneşti către Patriarhia Alexandriei Pr. Dumitru Popa (Lungeşti) Deşi Sima Stolniceasa era, încă, în viaţă, nepoţii ei din partea lui Stroe, respectiv Radu Buzescu postelnic şi sora sa Maria, fiii lui Radu Buzescu, fost mare clucer, fără a avea niciun drept asupra Stăneştilor, închină mânăstirea Stăneşti patriarhiei de Alexandria.

Radu I Mihnea voievod întăreşte prin hrisov domnesc la 26 iunie 7122(1614) "sfintei dumnezeieştii mânăstiri numită Stăneşti, unde este hramul preacuratei şi preabinecuvântatei stăpânei noastre şi pururi fecioară Maria, cinstita ei uspenie, ca să-i fie satul Şăgarcea din judeţul Dolj...pentru că acest sus spus sat a fost al domnului Şerban voievod din moşi strămoşi...Apoi în [zilele] şi vieaţa domniei mele, s'a întâmplat preacinstitului şi preacuviosului şi de Dumnezeu alesului şi părintelui părinţilor şi păstorului şi învăţătorului din Betleem şi preasfinţitului scaun mărturisitor, chir Chiril papa patriarh al marei cetăţi Alexandria şi a venit în ţara domniei mele şi a zăbovit câtăva vreme, să ne înveţe pe noi şi pe toti creştinii turmei lui Hristos şi din dumnezeiasca evanghelie şi învăţătura proorocească şi apostolească, să nu se întâmple să rătăcească, ca să piară de lupii cei răi. Pentru toate acestea, cinstitul dregător al domniei mele jupan Ianache mare ban al Craiovei şi jupaniţa lui Maria şi fratele jupaniţei Maria, Radu postelnic, fiul răposatului jupan Radu Buzescul clucer, ei au dăruit şi au închinat această mai sus spusă mânăstire Stăneştii şi cu tot satul în veci şi cu toate averile, Aţiganii ei şi vecinii, să fie metoh sfintei marii patriarhii a Alexandriei..."

La 19 mai 1615, Târgovişte, acelaşi voievod întăreşte, din nou, prin hrisov domnesc închinarea mânăstirii Stăneşti, trimiţând acest act oficial patriarhiei Alexandriei. La aceeaşi dată, de mai sus, ziua sărbătoririi Înălţării Domnului Iisus Hristos la cer, mitropolitul Ungrovlahiei, Luca, a adunat ”întregul sobor duhovnicesc", printre care se aflau Matei al Mirelor din

mânăstirea Dealul, chir Dionisie, episcopul de Râmnic, Chiril, episcop de Buzău, Partenie, arhiepiscop de Orhida şi alte înalte feţe bisericeşti ale vremii "pentru întărirea şi împuternicirea acestui sfânt locaş...mânăstirea numită Stăneştii...ca metoh acestui mai sus spus scaun al marei cetăţi Alexandria."

Actul de întărire este semnat de întregul sobor menţionat.

Alexandru Odobescu, în calitate de director în cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice, vizitează Stăneştii la 24 iulie 1860 şi 18 septembrie 1861, consemnând starea jalnică în care ajunsese mânăstirea "lăsată în prada stricăciunii şi a despreţului de nişte cămătari ce specula cu credinţa şi cu cuceria străbunilor noştri."

După reformele lui Al. I. Cuza, averile mănăstireşti sunt secularizate, iar biserica lui Giura şi a Vilaiei, fostă mai bine de trei veacuri mănăstire, este scoasă de sub afierosirea Patriarhiei de Alexandria şi redată Ţării ca biserică de mir a satului Stăneşti, precum se află şi astăzi.

30

Adevăr nu e-n noi!

Oraş scăldat de lumină; Dar Lumina lipseşte; Totu-i făcut pentru viaţă; Dar Viaţa ne lipseşte!

Ne prefacem că iubim; Dar Iubire nu este; Socotim că suntem drepţi; Dar Dreptul nu mai este!

Adesea căutăm calea...

Dar Calea-i lângă noi; Lăsăm deal; alegem valea...

Adevăr nu e în noi!

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

Părintele - Dumitru Bălaşa - un “Român absolut” !

Eugen Petrescu (Râmnicu Vâlcea) „După cum se ştie, un popor există ca urmare a unei conştiinţe tainice de grup, a unei conştiinţe fundamentale, colective, etnice, care se sprijină într-un mod criptic pe o unitate de neam, de limbă, de cultură, de tradiţii şi, mai ales, pe o unitate deplină de credinţă”.

Din păcate, marile valori spirituale şi morale care au ridicat şi au menţinut poporul român în istorie sunt pe cale să se piardă, cauza principală fiind scăderea credinţei în Dumnezeu și, de aici, toate relele care se întâmplă la nivel individual și de grup. Fenomenul nu se produce brusc, este un proces lent și extrem de periculos.

De când ne știm există forțe din afară, care, sprijinite din interior, ne lucrează sistematic cu un singur scop: distrugerea unității de neam. Practic nu există structură a statului sau sector de activitate în care să nu fie implicate aceste forțe. S-au făcut și se fac presiuni considerabile în acest sens, dar lovitura cea mai grea pentru poporul român a venit odată cu instalarea regimului comunist, dușmanul de moarte al valorilor noastre, atunci când coloana vertebrală a neamului românesc a fost frântă, când milioane de „români absoluți” (sintagmă ce aparține filosofului Petre Țuțea) au fost deposedați de bunuri și de gospodăriile lor închegate prin efortul mai multor generații (părinți, bunici, străbunici etc.) și au pătimit pentru dorința lor de libertate și pentru credința în Dumnezeu. Atunci, sute de mii de români au ales jertfa supremă în locul pactului cu diavolul roșu, fiind condamnați la moarte, la ani grei de temniță sau la muncă silnică pe viață, printre ei aflându-se și părintele Dumitru Bălașa, „românul absolut” comemorat astăzi. Practic, aceasta este perioada cea mai neagră din istoria românilor în care toate valorile și modelele neamului au fost distruse, iar rezultatul acestui dezastru îl trăim astăzi.

Odată răul făcut, e greu să repari, dar nu imposibil.

Din păcate, statul român nu face eforturi pentru aceste reparații, pentru revigorarea spiritului românesc, pentru regenerarea valorilor sale, singurele strădanii în acest sens aparținând Bisericii, ea fiind dintotdeauna liantul unității noastre ca neam, a unității limbii române, căreia i se alătură o serie de organizații culturale și profesionale, prin acei români patrioți, iubitori de țară și neam care activează în interiorul lor.

Se cunosc semnalele din ultimii ani trase de ierarhii noștri. De asemenea, ne sunt cunoscute pozițiile unor valoroși oameni de cultură cu privire la starea în care se află poporul român și efortul lor pentru refacerea drumului corect ce duce către nemurirea sa. Un singur exemplu vreau să dau în acest sens, cel al actorului,

eseistului și regizorului Dan Puric, „cunoscut publicului mai ales pentru luările sale de poziție în favoarea reîntoarcerii la patriotismul tradiționalist și la ortodoxism, ca alternative organice la regenerarea spirituală, dar nu numai, a națiunii române”. În mai multe emisiuni de televiziune, dar și prin volumele publicate, cunoscutul actor prezintă starea deformată a ființei românești, a sufletului românesc, stare ce nu poate garanta un viitor sigur, o perpetuare sănătoasă a unuia dintre cele mai vechi popoare din Europa, poporul român. Astfel, la 21 aprilie 2014, într-un interviu dat în emisiunea intitulată „Sub semnul întrebării”, transmisă de un post TV, Dan Puric afirma că „sufletul românesc este distrus”, că România este o țară „jefuită de modele și valori”, o țară „distrusă sufletește”: „Este distrus. De asta am și scris-o (spune actorul făcând referire la sufletul românesc și la cartea scrisă pe această temă), din dorința mea de a-l reface. A mea personală, căci mă doare. E jefuit, suntem jefuiți în ce suntem mai buni. Înainte să ne jefuiască ăștia țara, te jefuiesc de modele, de valori, nu mai ai încredere. Tu ai mai prins ceva valori, eu am prins chiar și în comunism pentru că știam că alea interzise sunt alea bune”, spune actorul în discuția cu realizatorul emisiunii. „Acum nu îți mai dai seama, este vraiște din punctul ăsta de vedere. E o țară distrusă sufletește, suntem pe o muchie periculoasă, limită. Cineva îmi spune să stau liniștit căci nu știu ce e dincolo. Eu zic că noi suntem alții. Nu generalizați. Dacă nu aveam cei 2.000 de ani de creștinism, dacă nu aveam acea tărie sufletească nu rezistam. Nu poți să faci față la oceanul de mizerabilitate care vine peste noi din punct de vedere sufletesc dacă nu ai niște repere bine stabilite și o credință puternică”, a mai spus Dan Puric. „Fiecare neam de pe suprafața pământului trebuie să aibă dragoste de sine, dar vizavi și de celălalt. O cunoștință a valorii. Cu cât ești mai național, cu atât ești mai diferențial. Pentru că întotdeauna dialogul s-a făcut pe diferențe. Mă duc la unguri sau la turci ca să văd că sunt diferiți și să le admir diferențele”, a mai spus acesta.

Conștientă fiind de dezastrul la care se poate ajunge, Biserica, prin ierarhii și clerul ei, face eforturi considerabile pentru trezirea românilor la realitate. Un semnal în acest sens l-am primit la 14 iunie 2014, când, la inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Dr. Varsanufie, noul Arhiepiscop al Râmnicului, aici, în Cetatea Râmnicului a fost comemorat Mihai Eminescu, poetul, prozatorul şi jurnalistul care, cu ajutorul şi puterea peniţei, a luptat în scurta sa viaţă pentru unitatea de neam, de limbă, de cultură, de tradiţii dar, mai ales, pentru unitatea deplină de credinţă. Pentru lupta și pentru moartea sa martirică, Eminescu a rămas în sufletele noastre un simbol național

31

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

asemenea altor mari înaintași ai neamului: Burebista, asasinat la anul 44 î.Hr.; Radu de la Afumați, asasinat la 2 ianuarie 1529 în Biserica Cetățuia din Rm. Vâlcea; Mihai Viteazul, asasinat la 9 ̸ 10 august 1601; Constantin Brâncoveanu, asasinat la 15 august 1714; Tudor Vladimirescu, asasinat la 27 ̸ 28 mai 1821; Ion Antonescu, asasinat la 1 iunie 1946, etc.

O lună mai târziu, la 16 iulie 2014, în cadrul „Academiei de sub Pământ”, al cărei sediu se află în Biserica cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și „Sfânta Mare Muceniță Varvara” (Biserica din Salină), situată la 225 metri sub nivelul mării, în Parcul Turistic Salina Ocnele Mari, loc de cinstire a memoriei celor ce au pătimit și au murit în pușcăriile comuniste, cu ocazia Memorialului „Prof. Costea Marinoiu”, ed. a II-a, a fost săvârșită o slujbă de pomenire atât pentru sufletul co-fondatorului, dar și pentru sufletele celor ce de-a lungul anilor au devenit membri ai acestei Academii simbolice: Vasile Militaru, Dumitru Bălașa, Bartolomeu Anania ș.a.

Astăzi, iată-ne din nou împreună, la Centrul Eparhial al Arhiepiscopiei Râmnicului, pentru a-l comemora pe distinsul preot, cărturar și istoric Dumitru Bălașa, un luptător pentru adevărul istoric și pentru libertate, pentru credința în Dumnezeu, omul care, pentru convingerile sale de nezdruncinat a avut de pătimit în trei regimuri totalitare diferite: carlist, antonescian și comunist, cel din urmă fiind cel mai dur și cel mai sângeros din istoria poporului român, impus cu forța de marea putere sovietică, regim care ne-a distrus valorile umane, respectul față de semeni, cultul pentru muncă, cinstea, patriotismul, reguli și principii de viață însămânțate în conștiința neamului, în gena sa, în mulțimea secolelor trecute cu folos peste noi.

Suntem aici, la Vâlcea, o mână de oameni care, asemenea celor pomeniți mai sus, luptăm cu mijloace pașnice pentru a ne fi recunoscută originea și limba multimilenară, traco-geto-dacă, pentru care au luptat până la moarte poetul Mihai Eminescu și preotul cărturar Dumitru Bălașa, ca să dau doar două exemple; o mână de oameni care luptăm pentru unitatea de neam și limbă, pentru valorile și tradițiile noastre, pentru credința noastră ortodoxă și veșnicia dacoromână.

Cultul pentru eroii și martirii neamului, cultul pentru marile valori umane plecate în „Țara de peste veac”, cum frumos definește Împărăția Cerurilor poetul Nichifor Crainic, credința în care am fost botezați noi, părinții și strămoșii noștri înseamnă perpetuarea noastră în acest spațiu, înseamnă garanția nemuririi poporului daco-român. De aceea suntem aici și peste tot unde putem să ne facem cunoscute gândurile, ideile și trăirile noastre; de aceea suntem la congresele de dacologie, la simpozioane, mese rotunde, conferințe, emisiuni televizate; de aceea suntem pe urmele strămoșilor geto-daci, la Ocnița, pe dealul Cosotei la cetatea burilor, la castrele romane de pe Valea Oltului, la frații noștri din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Maramureșul istoric, din Voivodina și de pe Valea Timocului, la Curtea domnească de la Argeș, la Polovragii boierilor Pârâieni, la Târgu Jiu și la Hobița lui Brâncuși, în Țara Loviștei la Posada lui Basarab I din Pripoarele Perișanilor și la Târgul de „Sf. Ilie” din Dealul Mlăcii – Titești, la Cozia voievodului Mircea, la Bistrița boierilor Craiovești și la Peștera Sfântului Grigore Decapolitul, la Arnota domnitorului Matei Basarab, la Hurezii Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, pe Valea Topologului la Flămânda marelui logofăt și cronicar Teodosie Rudeanu, la Cornetu lui Mareș Băjescu, la Berislăveștii paharnicului Sandu Bucșenescu, la Mamu, la Stăneștii boierilor Buzești, la Frăsineii Sfântului Ierarh Calinic, la Turnu, la Stănișoara Cuviosului Neofit Sihastrul, la Dobrușa, Dintr-un Lemn, Surpate, Govora, Sărăcinești, la Iezerul lui Mircea Ciobanu și la Peștera Sfântului Antonie, la Pahomie, Bradu, Jgheaburi, la Pătrunsa episcopului Climent din Pietrari, la Urșanii vătafului de plai Ion Popescu Urșanu, la Schitul Troianu, acolo unde, în timpul Revoluției de la 1848, generalul Magheru și-a așezat tabăra și comandamentul militar, la fostele schituri și mănăstiri vâlcene: Cetățuia și Inătești (Rm. Vâlcea), Bodești (Bărbătești), Fedeleșoiu (Dăești), Comanca (Băile Olănești), Păușa (Călimănești), Titireciu și Slătioarele (Ocnele Mari), Scăueni (Berislăvești), Olteni (Bujoreni), Teiușu (Bunești), Peri și Păpușa sau Eleonul (Bistrița), „44 de Izvoare” și Grămești (Pietreni), Mănăilești și Colnic (Frâncești), Străchinești (Grădiștea), Corbi sau Fluturel (Nicolae Bălcescu), Climent (Pietrari), Șerbănești (Ștefănești); de aceea suntem la Măldăreștii lui I. Gh. Duca, la Biserica din Salină, la Izvorul Arnotei și în Hoaga Molidului, acolo unde, în primăvara anului 1949, a treia zi a Sfintelor Paști au fost măcelăriți, de către trupele de represiune ale regimului comunist, luptătorii din Rezistența Armată Anticomunistă – Grupul Arnota, la Conacul familiei Otetelișanu (construit în stil brâncovenesc) de la Benești, orașul Bălcești, la Conacul boierilor Bălcești, din comuna Nicolae Bălcescu, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” și la bibliotecile din județ, la Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Nicolae”, Râmnicu-Vâlcea, la Glăvile ierarhului și cărturarului Bartolomeu Anania, la Drăgășanii părintelui Dumitru Bălașa, la Govora părintelui Gheorghe Petre, la Sueștii Patriarhului Justinian Marina şi lista prezenţei noastre poate continua; de aceea publicăm su te de studii și articole în revistele locale, regionale și naționale; de aceea edităm volume omagiale, dicționare, enciclopedii, monografii; de aceea ridicăm monumente în memoria eroilor, martirilor și marilor personalități ale neamului; 32

Memoria slovelor

2014

de aceea în cadrul Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” a fost înființată o divizie de cercetare care poartă numele celui comemorat astăzi: Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa”. Această instituție s-a născut la 10 august 2010 din dorinţa de a revigora cercetarea istoriei vechilor provincii româneşti, din interiorul şi exteriorul graniţelor actuale ale României, pentru salvarea de la uitare a tot ceea ce ţine de trecutul românesc.

Colectivul de cercetători, din cadrul acestui Centru, are o componenţă diversă: oameni de ştiinţă, cultură şi artă, cu precădere istorici, arheologi, arhivişti, geografi, filologi, folclorişti, teologi, specialişti în domeniul militar, artişti plastici, artişti fotografi, scriitori etc. (academicieni, cadre universitare şi preuniversitare, doctori în ştiinţe, studenţi şi elevi iubitori de istorie, cultură şi artă etc.). Specialiştii centrului au în atenţie toate izvoarele posibile: izvoarele arheologice – urmele materiale ale vieţii şi activităţii omului, păstrate de obicei în pământ (cetăţi, aşezări, cimitire etc.), care pot servi la reconstituirea vieţii societăţii umane din trecut; izvoarele literare – ştirile istorice pe care le aflăm de la scriitorii şi poeţii vremii; izvoarele epigrafice – inscripţiile pe materiale dure (piatră, cărămizi, metale, os, lemn); izvoarele numismatice – studiul monedelor; izvoarele lingvistice – toponimele locale şi limbile vorbite în antichitate sau mai târziu în spaţiul nostru; izvoarele folclorice şi etnografice – creaţiile literare şi artistice populare, portul şi obiceiurile; izvoarele paleontologice – scheletele umane, resturile de animale şi de plante.

La Vâlcea, pentru a cuprinde întreg teritoriul județului (2 municipii, 9 oraşe, 78 comune), Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa” – Filiala Vâlcea, este structurat pe patru tabere: 1. Tabăra „Basarab I” – Ţara Loviştei; 2. Tabăra „Mircea cel Bătrân” – Râmnicu

Scriitori vâlceni

Vâlcea; 3. Tabăra „Constantin Brâncoveanu” – Horezu; 4. Tabăra „Tudor Vladimirescu” – Drăgăşani.

Prin aceste tabere vor fi studiate: preistoria şi istoria noastră cu toate etapele lor; tradiţiile, obiceiurile, folclorul, arta şi arhitectura ţărănească şi bisericească din tot spaţiul vâlcean. De asemenea, se va pune accent pe cercetarea eroismului şi martirajului vâlcenilor de‐a lungul vremii.

Rezultatul cercetărilor va face subiectul unui volum de proporţii, care va fi publicat sub titlul „Cartea de Aur a Judeţului Vâlcea”.

Concluzionând, spun că toate aceste eforturi ale noastre au un singur scop: trezirea conștiinței de grup ca element definitoriu în perpetuarea poporului român, în vatra sa strămoșească, iar evenimentul la care participăm astăzi se înscrie în direcția aceasta, a trezirii conștiinței de grup.

Mă înclin cu respect în fața celor ce prin faptele lor bune, prin urmele frumoase lăsate după ei, prin inițiativele ce vin să slăvească memoria înaintașilor ziditori de țară, a eroilor și martirilor ce s-au jertfit de-a lungul veacurilor pentru glia și credința strămoșească, a valorilor umane plecate în „Țara de peste veac”, reușesc să țină trează simțirea românească, să zidească la rândul lor nemurirea poporului din care se trag.

Dumnezeu să aibă în grija Sa sufletul părintelui Dumitru Bălașa, să primească gândurile noastre bune, să lumineze și să ocrotească poporul daco-român, așa cum îi plăcea părintelui să-l, să-i lumineze și să-i ocrotească pe apostolii săi, în frumoasa misiune ziditoare de neam.

(Eugen Petrescu, alocuțiune rostită la 31 iulie 2014, cu prilejul Memorialului „Pr. Dumitru Bălașa”, ediția a X-a (jubiliară), eveniment desfășurat la Centrul Eparhial al Arhiepiscopiei Râmnicului)

Versuri Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea) În zeghe, lanţuri, cătuşe (din jurnalul unui fost deţinut politic)

cu fiecare nouă dimineaţă în zeghe, lanţuri sau cătuşe…

Varză, gogonele, gogonele, varză, murim pe capete aici din viul nopţii până-n noapte-n galerii fără a avea măcar o zi de sărbătoare, pe brânci, târându-ne pe coate, cu noi e numai Dumnezeu şi o voinţă mai presus de noi, ce ne dă tăria de a face ochi

Ploaia În cele din urmă ploaia s-a oprit, dar rănile au rămas... gardurile putrezesc din picioare zăcând în băltoacă, iar casa într-o rână s-a lăsat; 33

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni timpul trece însă fără de popas;

mama a albit dintr-o dată văzând prăpădul, iar eu umblu bezmetic făr’ de noapte, făr’ de zi într-o lume - asemenea cu destinul de acum pecetluit...

zi ce trece Cronos – nemiloasă hidră ziua-i ceas, ceasul-minut, minutul – secundă; mi se strânge-n fugă aţa pe mosor precum în clepsidră nisipul mărunt; îmi este dor, mumă, de al tău descânt, să stau cuibărită sub a ta aripă, cum mă alintam doar copil fiind...

Mama Rătăcesc amar printre străini, pe spini calc eu, mamă, tălpile mă ard... unde-mi sunteţi, Doamne, rădăcini!?

Pornit-am în lume fără de –a mea vrere, gânduri mă frământă, restul e... tăcere ;

roata vieţii însă nu se mai întoarce, sufletul mă doare, multe-aveam să-ţi spun şi-am tot amânat zile după zile, nopţile de-a rând mă bântuie-ntruna - bufniţe râzând... se-apropie – mi sară...!? Un’ să fie lună...!? te strig în zadar, m-alină suspin...

te revăd aievea pe-un ghizd de fâtână, cum îţi legi năframa şi mă strângi de mână, dorul mă apasă, dorul greu mă mână, să mă-ntorc acasă precum altădat’,

Versuri Gabriela Crăciun (Râmnicu Vâlcea) Aş pune flori în slove şi bucurie-n file.

Mi-aş face pat din ele, S-adorm printre speranţe, Să-mi fure luna timpul Şi lumea-mi despuiată De vise şi de gânduri Sădite-n răutate.

Fragment de vis Aşază-te lângă mine, noapte tristă, Ascultă-mi şoapta mută Şi cheam-o să răsune-n vis.

Silabe azvârlite-n amintire Să-mi scrie dorul pe tavan.

Să le privesc, să le priveşti şi tu Să le adorm şi să dispară-n vis.

Şi caut...

Alintă-mi pletele pierdute-n veşnicie, Ce dorm, ca un copil îmbrăţişând o pernă.

Culege zâmbete sub lună Şi-ntinde-le pe pat, Să le găsesc şi să le-mbrac.

Zâmbete albe, zâmbete roz, Să le-asortez cu visul îmbătat.

Şi simt...

Bunicii mele Şi simt...

Când te apleci neputincios, Cu crengile-ţi plângânde, Ce nu mai ştiu să nască vis, Ce au uitat să nască frunze.

Şi caut... Şi văd...

Ce suferind e cerul, Căci plânge-n stropi de ploaie amară, Ce toarnă agale peste mine, Un dor târziu de nemurire.

Şi caut o filă aurită în cartea Ta, Cerului s-o cer în dar, Vieţii ca să i-o citesc, Lumii să Te tot slăvesc.

Cuvinte dulci să curgă În ale lumii gânduri, Iar suferinţa, Doamne...

Nisip să fie, sub râul ce se varsă.

De-aş scrie numai, în a Ta carte sfântă,

Şi ştiu...

De sufletu-ţi din scoarţă s-ar trezi Şi dimineaţă ar fi mereu în tine, Nici soarele n-ar zăbovi...

Cu mine ar râde în neştire 34

Memoria slovelor

2014

Şi cred…

Din rai doar de-ai privi spre mine, De cerul s-ar deschide doar o zi, O zână albă să mai pot zări, Izvor aş plânge, izvor de fericire.

Scriitori vâlceni Să mă îmbraci în raze Şi să îmi mângâi visul, Să-l scalzi în împlinire Şi viaţa-n fericire.

Tu cere-i cerului...atât!

Şi simt...

Tristeţea parcă nu-i a ta, Căci văd aievea în tine A mea zână cu păr alb, Lucind în clar de lună, Ce a uitat să-mi spună ...noapte bună!

Cu tine doar… Şi m-am trezit iubind.

Iubind un vis frumos, Cu straie largi de fericire.

Era un vis…cu tine doar.

Tu aripi îmi puneai să zbor Şi-n aer cald dansam în doi.

Tu cerul mi-l înseninai Şi printre stele mă purtai.

Tu te-agăţai apoi de nori, Căci îngerii acolo dorm. Şi m-alintai cu astre-n mână Ce mă-mbrăcau cu-a lor lumină.

Visarea-n ochi rămâne însă, Căci viaţa e un vis, Un vis…cu tine doar.

Tu cere-i cerului!

Aruncă-ţi razele spre mine Şi-n inimă clipeşte, Întoarce-ţi spatele spre lună Şi noaptea fă-mi-o zi!

Tu cere-i cerului să umbli Mereu prin a mea fiinţă, Iar nopţii celei negre Să îi refuze viaţă.

Versuri Alexandru Ion Crăciun (Călimăneşti) Căci numai al tău braţ herculean a ghidat armată de titani spărgând infamei Lupoaice porţii înfumurate - colţii ruginiţi de fier şi oţel râvnite d-un amar de ani de zeul patriei ruinate Decebal ce-a râs la un pahar de mied cu Dumnezeu privind cum se învineţesc chipurile de imperatori, drepţii mişei ascunşi sub scutul Mercurianului Crassus Dar tu învins cum eşti de intrigi şi istorie Învii în fiecare mai puternic O idol aspirant la dreapta libertate Murit-ai acoperit cu demnitate În fruntea unei armate ce surghiuni în lanţuri duhul putrezit al legii romane Lăsând junei generaţii un izvor din care să se adape piscuri de omenie şi onoare prin lungul drum de afirmare ţie-ţi închin întâia mea chemare Monarh al Lumii dezbinate!

Eminens Pe aripi de Icarus Purtat în zbor ca gândul Tu, blândule Spartacus Risipita-i scrum de spade Peste Veşnicia Romei Umplând inimile Traciei Cu a muzelor mândrie Când prin zidul robilor din Alba Longa Adus-ai moştenire nemurirea cânt vaşnic poleit cu raze care-adună-n suflet mierea-libertate ş-o preschimbă în ciorchini de fapte curajoase Eu, Poetul rătăcit al Vatrei Mame, Te conjur să îmi oferi ghidare În himerica-ncercare -labirintul de păcatevăpaia moştenită de la strămoşul neamului Orfeu Să ardă disperarea românilor mereu Iar curajul tău să licăre în pepturi de ahei Renaşterea Daciei la un nou apogeu.

35

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

D-ale vieţii de student…

Marian Pătraşcu (Râmnicu Vâlcea) Am început chimia la Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi şi am terminat-o la Institutul Politehnic „Ghe. Asaki” din acelaşi centru universitar fiindcă, după anul II, din ordinul Elenei Ceauşescu, montată fiind şi de ambiţiosul academician Cristofor Simionescu, Facultatea de Chimie, cunoscută şi sub numele de „Chimie pură”, a fost arondată Facultăţii de Chimie Industrială, noua unitate primind numele de Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică. Încă de la începutul facultăţii m-am dovedit a fi „un student-problemă”, fiind luat la ochi de unii politruci şi turnători, iar înainte de prima sesiune de examene din viaţa mea de student, chiar de Securitate. „Începutul” dizidenţei mele l-a constituit şedinţa de alegeri din anul I de facultate…

Nici n-apucasem să ne cunoaştem bine între noi – venisem din toate colţurile ţării, eram 120 de studenţi în anul I, 90 la Secţia „Chimie” şi 30 la Secţia „Fizicochimice” –, când am fost convocaţi, toţi, la o şedinţă în care trebuia să alegem şeful de an, şefii de grupe şi responsabilii pe diverse domenii de activitate: cultură, sport, turism, învăţământ politic. În faţa noastră, la prezidiu, în amfiteatrul II-6, erau secretarii de partid şi de UTC pe facultate, reprezentanţi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR) – Filiala Iaşi din facultatea noastră, dar şi de la Centrul Universitar Iaşi. După deschiderea „lucrărilor”, un tip grăsuţ, roşcovan, din anul III de la „Fizico-chimice”, a propus ca şef de an pe o anume Pitrinjel Tamara din Dorohoi sau Siret, niciodată nu am reţinut exact, fostă colegă de liceu cu roşcovanul grăsuţ, cum aveam să aflăm ulterior. Era o fată blondă, cu părul des, auriu-roşcat, tuns scurt şi cu ochii albaştri, luminoşi şi jucăuşi; ce mai, o fată destul de frumoasă! Scos din sărite de felul în care urma să ne fie vârât pe gât şeful de an – domnişoara Pitrinjel, de cum s-a auzit propusă, s-a şi înfiinţat „heteşă” la masa prezidiului –, am cerut imediat cuvântul: – Să ne spună domnişoara Pitrinjel cu ce medie a intrat la facultate?, am întrebat eu.

După câteva clipe de ezitare, colega mea a răspuns cu voce tremurată: – Cu 8,25.

– Domnule Pralea, pe ce vă bazaţi când ne propuneţi ca şefă de an pe domnişoara Pitrinjel?, l-am întrebat apoi pe roşcovan.

UASCR-istul a început să dea din colţ în colţ: c-o fi, c-o păţi, că e fată bună, c-a fost secretară de UTC pe liceu, că învăţa foarte bine… I-a sărit în ajutor un alt coleg din prezidiu, Ion Atănăsoaie; la fel, şi acesta, a

început să înşire calităţile domnişoarei Pitrinjel, deşi nu fusese coleg de liceu cu ea. Eu, însă, nu m-am lăsat convins de pledoariile celor doi, era clar că alegerile acelea erau mânărite, politrucii stabiliseră deja pe cei care urmau să fie „aleşi” şefi. Devenind dintr-o dată nervos, le-am replicat vehement celor doi activişti: – Nu, domnilor, astea nu sunt criterii valabile în cazul de faţă. În acest moment nu există decât un singur criteriu valoric prin care ne putem alege şeful de an: media de intrare în facultate. De ce? Foarte simplu! Ne cunoaştem doar de două săptămâni, e un fel de a spune că „ne cunoaştem”, am venit din toate colţurile ţării şi doar media de intrare în facultate ne poate ierarhiza valoric în momentul de faţă!

Politrucii UASCR-işti se făcură verzi-albaştrii; nu se aşteptau la o astfel de întorsătură. Imperturbabil, am continuat, spre disperarea lor: – Rog să se ridice în picioare persoana care a intrat în facultate cu cea mai mare medie, ştiu că n-a fost nici o medie de zece, prima medie de intrare a fost 9,85, dar încă nu ştiu cine a avut-o, am reţinut doar că este vorba de o colegă.

Rumoare în amfiteatru… După câteva secunde bune, de undeva din spate, s-a ridicat timid o fată plinuţă, cu tenul alb, părul negru, cârlionţat, ochi negri migdalaţi, încadraţi de nişte gene şi sprâncene dese, lungi şi negre ca pana corbului, contrastul puternic dintre negrul părului, ochilor, genelor şi sprâncenelor pe de o parte şi albul de marmură al tenului pe de altă parte, făcând-o nu neapărat frumoasă, ci mai degrabă plăcută.

– Vă rog să ne spuneţi cum vă numiţi şi de unde veniţi?, am întrebat-o.

– Bordea Ana din Piatra Neamţ, am absolvit liceul „Petru Rareş”, a răspuns ea.

– Ei bine – am mai adăugat eu entuziasmat – vă propun ca domnişoara Bordea să fie şefa noastră de an! Întregul amfiteatru a izbucnit atunci în aplauze şi aşa a fost; spre disperarea politrucilor din prezidiu şi jalea Tamarei Pitrinjel care, în cele din urmă, a şi izbucnit în plâns. În timpul facultăţii, Ana Bordea, Anca pentru colegi, a „confirmat”, terminând pe locul II şi rămânând în anul V de specializare la „Chimie anorganică şi analitică”, prima dintre cei şapte de la această secţie. A ajuns, după ani de muncă îndârjită şi renunţări, profesor universitar în Bucureşti, ea – o absolventă de Iaşi, privită, la început, cu multă suspiciune de către... „localnici”.

Primul, a terminat Mircea Leabu din Hârşova, un tip inteligent, dar arogant, care avea darul de a-i scoate pe mulţi din sărite cu purtarea sa, convins fiind că el este deasupra tuturor şi se oftica atunci când se mai găsea câte un coleg care să-I mai dea peste nas. Printre ei, bineînţeles, subsemnatul.

36

Memoria slovelor

2014

În anul I, după ce în prima sesiune de examene la chimie generală şi anorganică, luasem 10 la doamna Vicol pentru partea de chimie generală, în sesiunea de vară am încasat un neaşteptat 7 de la doamna Saviuc pentru partea de chimie anorganică. De ce? Îmi picase, între alte subiecte pe care le-am ştiut la perfecţie, diagrama Fe-C (fier – carbon) şi, la un moment dat, doamna Saviuc m-a oprit din expunere spunându-mi că nu este bine ceea ce spusesem si schiţasem pe tablă. Eu iam replicat că aşa a predat dumneaei acel subiect, iar dumneaei mi-a răspuns, vizibil iritată de îndrăzneala mea, că nu este adevărat. Atunci, nici una, nici alta, m-am dus la locul meu din bancă de unde am luat caietul studenţesc în care aveam cursurile predate de dumneaei şi, deschizându-l la subiectul cu pricina, i-am arătat ceea ce scrisesem. Era exact ceea ce spusesem şi schiţasem eu la tablă! Atunci, şi mai nervoasă, doamna Saviuc mi-a spus răstit că nu am fost atent la curs şi am notat eu aiurea!

Atunci, furios – la rândul meu, am strâns alte câteva cursuri de la colegii prezenţi la examen şi, mare minune, toţi scriseseră la fel ca mine, adică aşa cum predase doamna, care, desigur, s-a supărat teribil – cum să-i facă ei aşa ceva un pârlit de student? – şi, cu toate protestele mele, sau tocmai de aceea, mi-a articulat un... 7!

Ulterior, când povesteam în stânga şi în dreapta ce mi-a făcut doamna Saviuc, Mircea Leabu mi-a spus cu un aer de superioritate, cum făcea el de obicei: – Lasă, băi, Mariane, păi, dacă eu am luat 9 la doamna Saviuc, tu ce-ai fi vrut?

Atâta mi-a trebuit c-am şi sărit la gâtul lui: – Ia, mai du-te tu-n mă-ta, dobitoc îngâmfat ce

Scriitori vâlceni

eşti! Da’ ce-i fi crezând tu, mă, deşteptule, că tu eşti etalonul universal de inteligenţă? În grandomania ta, eşti convins că tu ai şapte kile de creier, iar noi – amărâţii, nici şapte grame și am repetat: ia mai du-te tu-n mă-ta!

Din acel moment, Mircea Leabu mi-a devenit şi mai nesuferit. A ajuns asistent sau lector pe la Facultatea de Medicină din Bucureşti, ne vedeam din zece în zece ani la întâlnirile colegiale de la Iaşi, unde, evident, Mircea Leabu se erija el în organizatorul lu’ peşte şi dirija totul, deşi meritul era în totalitate al colegilor noştri ieşeni sau al altora, cu potenţial financiar, cum ar fi Viorel David, din Celarii Doljului, ajuns încă din epoca Ceauşescu director general foarte apreciat, la o întreprindere de articole tehnice din cauciuc din Târgu-Jiu, privatizată de el cu succes, prin celebra metodă MEBO după revoluţia – sau ce-o fi fost? – din decembrie 1989. Tamara Pitrinjel s-a dovedit, în cele din urmă, a fi o colegă foarte de treabă, a învăţat destul de bine în facultate şi a ajuns şefă de laborator la o Agenţie de Protecţie a Mediului dintr-un oraş de prin nordul Transilvaniei, rămânând aceeaşi fată frumoasă din facultate, chiar şi după ani şi ani…

Tot în anul I de facultate am fost anchetat de Securitate în urma unui denunţ, cum că eram anticomunist (drept era că nu prea îmi ţineam gura şi, cum nu-mi convenea ceva, cum înjuram partidul!) şi, ca să scap, m-am făcut membru de partid. Propunerea a venit de la domnul Ioan Adam Schneider, decanul facultăţii noastre, nu de la mine, fiindcă terminasem prima sesiune de examene cu 10. Dar despre acest episod, poate într-un număr viitor al prezentei reviste…

Ciodin Ilie Fîrtat (Grădiştea) Era înainte de Crǎciun. Nu ştiu de ce, dar iarna din anul ǎla se cam nimerise fǎrǎ zǎpadǎ. Totuşi în ziua aia, soarele nu se arǎtase deloc. Ba parcǎ încercase sǎ fulguiascǎ un pic, mai de dimineaţǎ, dar pânǎ la urmǎ, spre searǎ, se lǎsase un frig uscat. Ciodin tocmai adusese un car de lemne, mai mult creci. Le tocase cu barda şi le stivuise sub o şirǎ de paie sǎ le aibǎ nevastǎ-sa pentru încǎlzitul apei când o sǎ taie purcelul de Crǎciun. Anul ǎsta, de se duse, fu cam sǎrac pentru Ciodin. Aşa cǎ şi porcul de Crǎciun se transformase într-un amǎrât de purcel. Era mulţumit ca i l-a dat Dumnezeu şi p-ǎsta. De, e pǎcat de Dumnezeu, sǎ te treacǎ Crǎciunul şi sǎ nu tai şi tu un purcel, cât ai fi de amǎrât!

Obosit, ca tot omul după o zi de muncǎ, după ce mâncǎ ce-i puse nevastǎ-sa pe masǎ, mâncare de post cǎ era în postul Crǎciunului, Ciodin se dădu în pat, la ogeac,

sǎ se odihneascǎ un pic. Aşa fǎcea el întotdeauna, când venea obosit de la muncǎ, se da în patul de la ogeac, sǎ se odihneascǎ câteva ceasuri. Iarna, când se rǎcorea la ogeac şi frigul începea sǎ se facǎ simţit, se muta în casǎ.

Nevastǎ-sa, învǎţatǎ cu tabieturile lui, îşi cǎuta de lucru mai mult prin casǎ , ocolind ogeacul, ca sǎ-l lase sǎ doarmǎ, fǎrǎ sǎ-l deranjeze. Acum, pe timp de iarnǎ, la ogeac se rǎcea repede.

Aşa, cam pe la miezul nopţii, lui Ciodin, din somn, i se pǎru cǎ aude un cârâit de gǎinǎ şi un zgomot la coteţ, coteţ pe care-l fǎcuse, dupǎ ce se întorsese dupǎ front, în fundul curţii. Nevastǎ-sa mereu îl certa, cǎ l-a pus aşa departe de casǎ: - Bǎ, omule, ne ia ăştia şi coteţul nu numai gǎinile! Crezi cǎ auzim noi, din casǎ, când vin hoţii?

Cum avea un somn foarte uşor, de, un beteşug rămas de pe urma războiului din care se întorsese de curând, simţea, vorba nevesti-si şi vântul, dar ditamai

37

Memoria slovelor

2014

cârâitul unei gǎini. Aşa cǎ foarte atent, uşor, se duse în camera, unde nevastǎ-sa dormea fǎrǎ nicio grijǎ.

- Fǎ, ia scoal! Tu nu auzişi nimic?

- Ce, Doamne, apǎrǎ-mǎ! Ce sǎ aud? Io dorm, nu stau ca tine sǎ ascult câinii lătrând noaptea.

- Proastǎ eşti, fǎ, pǎi e cineva la coteţ. Auzii io, pe mine nu mǎ înşealǎ auzul. Auzii o gǎinǎ cârâind şi un zgomot suspect. Tu închiseşi gǎinile asearǎ?

- Cum, Doamne apǎrǎ-mǎ, sǎ nu le închid! Lenchisǎi.

- Aprinde, fǎ, lǎmpaşul cǎ mǎ duc eu la coteţ.

- Eşti nebun, dacǎ-ţi dau ǎştia în cap?

- Proastǎ eşti, fǎ, scǎpai eu de glonţ şi crezi cǎ mor acum la coteţ, la mine în curte? Şi fǎrǎ sǎ mai asculte vǎicǎrelile nevesti-si, Ciodin, om dintr-o bucatǎ , aprinse lampa şi hotǎrât ieşi din casǎ şi cu paşi grǎbiţi se îndreptǎ spre coteţul din fundul curţii.

Dar ca un fǎcut al sorţii, focul ce se auzi în noapte, în curtea lui Ciodin, nu-l mai ocoli, din contrǎ îi fǎcu capul zob. Primi glontele în frunte; nu de la un duşman pe front, aşa cum s-ar fi aşteptat, ci de la un hoţ de găini. Aşa muri Ciodin, sǎracul! Biata nevastǎ-sa a ţipat şi a strigat ajutor pânǎ când a leşinat. Ei stǎteau cu casa, undeva, mai la margine de sat. Când au venit primii ţǎrani în ajutor, au gǎsit pe Ciodin într-o baltǎ de sânge în faţa coteţului, iar pe nevastǎ-sa leşinatǎ în faţa casei.

Lămpaşul se stinsese şi el; culmea! Fǎrǎ sǎ se fi spart sticla şi fǎrǎ sǎ se fi vǎrsat gazul.

A doua zi jandarmii au umplut curtea lui Ciodin.

Au fǎcut cercetǎri, au cǎutat urme, au întrebat vecinii, paznicii de noapte dacǎ au auzit ceva, dacă au vǎzut ceva suspect, dar nimeni nu ştia şi nu auzise altceva decât strigǎtul disperat al neveste-si. Cine l-a împuşcat pe Ciodin înaintea Crǎciunului, nu s-a aflat, oficial, niciodatǎ. Totuşi, peste câţiva zeci de ani... * - Mamǎ, tu ai ceva pe suflet de nu te iartǎ Dumnezeu! Vǎd cǎ te chinui. Ai ceva sǎ spui şi nu poţi.

Sǎ fi chemat un popǎ sǎ te spovedeşti?

- Da, adă-mi un popǎ, dar mai repede că mă sting; au fost cuvintele abia şoptite pe patul de moarte, pe care Aurel, fiul cel mic al Catarinei lui Mitru lui Şchiopu, le

Scriitori vâlceni

putu înţelege de la mama sa, o femeie aprigă, rǎmasǎ vǎduvǎ de rǎzboi şi care-i crescuse, cum dǎduse Dumnezeu, pe el şi pe frate-sǎu, Nicolae, acum om cu carte şi stabilit prin Bucureşti, departe de mama lui.

Aurel, rǎmas acasǎ, trebuia sǎ ducǎ tot greul gospodăriei plus îngrijirea mamei bǎtrâne şi bolnave .

Bietul Aurel s-a dus la popa; dar ca un fǎcut, acesta era plecat de acasǎ la nişte rude în altǎ comunǎ.

Aşa cǎ, necǎjit cǎ nu poate sǎ împlineascǎ ultima dorinţǎ a mamei sale, s-a întors cât a put de repede acasǎ. A gǎsito pe aceasta într-o stare mult mai gravǎ decât o lǎsase.

- Mamǎ, dacǎ te uşureazǎ cu ceva taina din sufletul tǎu şi nu vrei s-o iei cu tine, spune-mi-o mie!

Oricât ar fi de gravǎ! Pe popa nu am de unde sǎ-l iau; e plecat; aşa cǎ dacǎ ai ceva de spus spune-mi mie !

- Dǎ-te mai aproape, zice ea mai mult în şoaptǎ, erai copil, dar cred cǎ-ţi mai aminteşti de Ciodin, de moartea lui Ciodin; ei bine, eu ştiu cine l-a omorât pe Codin!

- Cine mamǎ, cumva, tu?

-Nu io, dar ştiu cine. L-a împuşcat Rambela.

-Rambela?, a repetat Aurel uimit peste măsură.

-Da, mumǎ, Rambela! S-a dus sǎ-i fure gǎinile lui Ciodin. Ǎsta l-a auzit noaptea şi s-a dus la coteţ, sǎ vadǎ ce este. Rambela era în coteţ. Din coteţ, pe o gaurǎ, l-a împuşcat drept în frunte pe bietul om. Gǎinile alea au fost tǎiate şi mâncate la noi în casǎ. Sǎ ştii cǎ multe din tâlhǎriile lui Rambela au fost ascunse de mine. Mi-a fost greu sǎ vǎ cresc singurǎ. Aşa cǎ am fost de acord sǎ fiu tǎinuitoare de hoţi. Nu mi-a fost uşor deloc. Dumnezeu mǎ va judeca după faptele mele şi mǎ va pedepsi pe mǎsura lor! Tu...

Ce-a vrut sǎ-i mai spunǎ lui Aurel, n-a mai apucat, pentru cǎ Cel de Sus nu i-a mai lăsat timp sǎ o facǎ.

Dar dupǎ moartea Catarinei lui Şchiopu, ţăranii, la munca pe câmp, au început să vorbească despre Rambela, ucigaşul lui Ciodin.

Plecase şi el la judecata de apoi cu mult mai devreme.

Aurel n-a putut să păstreze secretul lui maică-sa şi a povestit, ca o uşurare, la unul, la altul cum şi cine l-a împuşcat pe Ciodin.

Omul şi câinele Cristina Nălbitoru (Brezoi) La periferia unui oraş trăia angajaţii, pe care de cele mai multe ori îi ţinea peste un mare bogătaş. Acesta avea o vilă program în schimbul unui salariu mediu pe economie. impunătoare; un palat: cu piscină, Omul făcea parte din baronii societăţii şi nu era străin de grădină cu flori, garaje cu maşini de evaziunea fiscală şi afaceri necurate, fiindcă era un pion lux pentru fiecare membru al familiei, principal care „ajuta” elita politicienilor de la putere. Asta conturi în bănci şi afaceri peste nu pentru că ar fi fost trup şi suflet pentru binele ţării, ci afaceri. Pe cât era de bogat şi se lăfăia pentru a-şi acoperi spatele în faţa justiţiei. Însă când era vorba de vreun sprijin pentru săraci, în plăceri, pe atât era de zgârcit cu 38

Memoria slovelor

2014

sinistraţi, bătrâni sau copii care aveau nevoie de un ajutor, chiar bani pentru operaţii în spitalele din ţară, cele executate în străinătate fiind foarte scumpe, nici nu vroia să audă.

- Eu mi-am clădit existenţa pe sudoarea frunţii mele! Să meargă la muncă nu la cerşit!

Bogătaşul mai avea badyguarzi care îl însoţeau oriunde îşi purta paşii şi la „palatul” personal îl păzeau cu credinţă şi mare supunere. Într-una din zile la poarta palatului apărură doi cerşetori jerpeliţi şi slăbănogi care veniră să cerşească un ban şi ceva de-ale gurii. Stăpâna casei îi privi cu trufie şi le zise: - La poarta mea n-a bătut nici un cerşetor până acum! Voi cine sunteţi şi de unde veniţi?

- Domniţă, noi am crescut la orfelinat. Când neam mărit, ne-au alungat şi am rămas pe drumuri. Am trăit prin canale, dar au venit unii şi ne-au distrus adăpostul cu modernizările lor. Colţul de stradă unde cerşeam, ca să trăim de pe o zi pe alta, a intrat în „patrimoniul” unuia care ne lua aproape tot ce strângeam de la unii oameni cu suflet şi milă de Dumnezeu, se destăinui cu smerenie cerşetorul.

- Aşa că am fost nevoiţi să ne retragem la marginea oraşului, la groapa de gunoi, din apropiere. Aici avem mai multă linişte, interveni şi femeia.

- Ne mai atacă haitele de maidanezi, sunt şi ei tot un fel de cerşetori, numai că ei au patru picioare, adăugă bărbatul.

- Ne-aţi întrebat de unde venim. Venim de nicăieri şi mergem nicăieri, completă cu amărăciune femeia.

- E plină lumea de voi! rosti cu ură cocoana.

- Nu purtăm noi vina, că aşa am fost ursiţi să trăim?

- Şi cine v-a trimis la poarta mea?

- Dumnezeu, Milostivul! răspunse, cu plecăciune, femeia.

- El ne-a îndrumat la boieri ca dumneavoastră, care, prin bunătatea sufletului, se vor mântui, dacă ne vor da şi nouă ceva de-ale gurii şi... câţiva creiţari.

- Hm!... Sunteţi şmecheri!

- Suntem amărâţi. Să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate, belşug şi să vă înmulţiţi neamul ca să puteţi să ajutaţi şi pe cei nevoiaşi ca noi.

- Lăsaţi, lăsaţi... că ştim noi cum ştiţi să cerşiţi bani, pâine, ouă, slănină... găinile le furaţi şi câte şi mai câte! Mai bine aţi merge la muncă!

- Unde, doamnă, săru' mâna! Dacă aveţi nevoie, noi muncim la dumneavoastră şi pentru o strachină de ciorbă, o haină veche şi... un adăpost deasupra capului.

- Hei, dar neobrăzat mai eşti! Ce să fac cu de-alde voi?

- Vă rugăm nu ne alungaţi! Suntem flămânzi... n-am mâncat de trei zile.

- Aşteptaţi! O să vă trimit o slujnică cu o plasă cu merinde şi ceva bani.

- Săru' mâna! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

- Să nu vă mai prind pe aici! Aţi avut noroc, că na fost soţul acasă, că el asmuţea dulăii pe voi!

Cerşetorii mulţumiră cerului şi se închinară la porţile de fier din faţa vilei pentru sănătatea stăpânilor. Îşi luară bucuroşi pomana de la „cucoană” şi îşi îndreptară paşii spre groapa de gunoi a oraşului, unde reuşiseră să-şi înjghebeze un adăpost, în care să se apere de furia furtunilor vara şi a ninsorilor iarna.

Cei doi mergeau zilnic din poartă-n poartă, şi, aşa reuşeau să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta.

Adesea veneau la poarta palatului, dar de multe ori se întorceau întristaţi, fiindcă nu primeau nimic. Din când în când, atunci când se întâmpla să fie stăpâna acasă, se mai îndura de ei, dar când era fiul sau soţul nu primeau nimic. Într-una din zile, abia ajunseseră la poarta palatului, când apăru stăpânul cu maşina. Era tare furios, pentru ce numai el ştia. De cum îi văzu îşi vărsă oful pe ei.

- Nenorociţilor! Numai voi mi-aţi adus ghinion!

Goniţi-i de aici! porunci badyguarzilor.

Doi malaci cu chip de fiare, care probabil niciodată n-au schiţat vreun surâs, îi apucară de braţe şi, mai mult pe sus, îi târâră din faţa porţii şi le dădură câteva şuturi în fund, făcându-i grămadă-n şanţ.

- Dacă vă mai prind la poarta mea, am să pun câinii pe voi, să vă sfâşie!

De parcă-i înţeleseră cuvintele, cei doi dulăi mari şi negri, care-şi aşteptau stăpânul după poartă, lătrară gros, mai mult a urlet, ca şi cum ar fi confirmat spusele acestuia.

Urmă o iarnă grea, cu ger şi zăpadă multă, şi spre fericirea bogătaşului perechea de cerşetori nu mai apăru.

Dar cum numai Divinitatea este singurul justiţiar la care nu se poate interveni prin „metodele lumeşti, şi care nu face deosebirea între bogat şi sărac, îi dădu boierului răsplată după avariţia şi răutatea sufletului său.

După un scurt timp s-a îmbolnăvit subit, şi nici relaţiile, nici bogăţia nu l-au mai putut salva. * Un câine vagabond se apropie de groapa de gunoi. Era pricăjit şi abia se ţinea pe picioare de foame.

Miasmele resturilor de hrană aruncate de localnici îl îmbiară şi grăbi pasul. Se strecură printre mormanele de gunoaie şi, în sfârşit, cu mirosul dezvoltat, adulmecă ceva într-un loc. Scormoni la repezeală printre resturi şi găsi ceva de ronţăit. Înfuleca pe nerăsuflate, când deodată, o haită de maidanezi se năpusti asupra lui şi-l tăvăliră, sfâşiindu-i pe alocuri blana năpârlită. Abia scăpă dintre atacatori şi o luă la fugă schelălăind de durere şi groază.

După ce se depărtă, dulăii maidanezi abandonară urmărirea şi se întoarseră la domeniul lor.

39

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Şchiopătând şi plin de sânge, câinele mai aruncă în urmă o privire îndurerată, apoi continuă drumul agale, amărât şi trist. În cale întâlni o colină, de unde zările se deschideau. La o distanţă destul de apreciabilă văzu o clădire grandioasă.

- Acolo trebuie să fie un palat. Cu siguranţă oameni buni locuiesc în el şi-mi vor oferi o bucată de pâine şi un adăpost, fiindu-le milă de mine, un biet animal părăsit, bolnav şi plin de răni.

Cu cât se apropia, cu atât acele locuri i se păreau mai cunoscute. Până şi grandioasa vilă îi era familiară.

Când ajunse la poartă : - Ham, ham! Cunosc acest palat! Dar de unde-l ştiu? Unde l-am mai văzut?

Deodată, doi dulăi negri apărură la poartă şi, printre zăbrelele de fier forjat, mârâiră la nepoftit: - Ham, ham! Pleacă de aici, jigodie împuţită! rosti unul din ei.

- Ham, ham! Bună ziua, fraţilor!

- Noi nu suntem fraţi cu tine! Eşti un mizerabil, rosti consoarta câinelui din curte.

- Boieri dumneavoastră, dar clădirea asta parcă aş cunoaşte-o de undeva! Îmi este familiară!

- Şi eu parcă te-aş cunoaşte după glas...

- Simt că şi pe voi v-aş „lua” de undeva...

- Ha, ha, ha! Nu cumva tu eşti fostul stăpân al palatului, hapsânul care a murit acum un an!?

- Poftim? Asta demonstrează faptul că recunosc această vilă!... Atunci, chemaţi slugile să-mi deschidă larg porţile că li s-a întors stăpânul!

- Nu te uiţi la tine ce-ai ajuns după moarte!? Eşti o potaie, un maidanez jigărit, un gunoier! rosti cu satisfacţie câinele din ogradă.

- Dacă mă recunoaşteţi, înseamnă că voi sunteţi credincioşii mei dulăi! Cum puteţi să-i vorbiţi aşa de murdar stăpânului vostru? Am să vă alung!

Scriitori vâlceni

- Te înşeli cumetre! Dulăii tăi au murit şi au ajuns cârtiţe; rosti dispreţuitor, de lângă dulău, femela .

- Noi suntem cei doi cerşetori pe care-i goneai de câte ori veneam să cerem o bucată mucegăită de pâine, iar tu, în loc să-ţi faci pomană cu noi, ne loveai de ne schilodeai.

Deodată se aude motorul unei maşini, care se apropie.

- Vine stăpânul! rostiră cei doi dulăi într-un glas.

- Ce bine! Am să-i spun fiului meu să vă alunge!

O limuzină opri la poartă. Câinele vagabond mişcă voios din coadă, uitând de răni, şi sări cu labele din faţă pe capotă.

- Ham, ham! Fiule, sunt eu - tatăl tău!

Insul coborî şi-l lovi cu piciorul răsturnându-l în şanţul de alături.

- Piei din faţa mea, potaie!

- Aoleu, schelălăie sărmanul animal. Ce faci fiule? Mă loveşti? Uiţi că eu ţi-am lăsat moştenire toată avuţia de care te bucuri?

- Împuşcă-l! strigă tânărul stăpân către badyguardul său care tocmai coborâse de la volan.

Badyguardul scoase pistolul şi trase două focuri.

Maidanezul fu lovit la un picior din spate şi de durere şi groază o luă la fugă în trei picioare disperat şi schelălăind.

- Nu se poate aşa ceva! ... Fiu nerecunoscător!...

Lichea!... Nu-ţi recunoşti tatăl din cauza bogăţiei pe care ţi-am lăsat-o! Am furat de la alţii şi i-.am oropsit ca să-ţi fie ţie şi numai ţie bine.

Badyguardul mai trase un foc de armă în aer ca să-l sperie şi mai rău. Maidanezul continua să-şi târască piciorul beteag către colina din apropiere. După un timp, scăpat de pericol, căzu pe burtă în iarbă.

- Doamne, oare cu ce-am greşit în viaţă, când am fost om?

- Chiar nu-ţi aminteşti, omule!? se auzi o voce din Cer.

Comoara din Bulz Constantin Geantă ( Călimăneşti) Adeseori mă gândesc la ceea ce spunea Thomas Mann undeva în romanul Iosif şi fraţii săi şi anume că: ,, Adâncă este fântâna trecutului. N-ar trebui oare spus că nici nu i se poate da de fund?”

Astfel, de multe ori îmi vorbea soţul meu despre comoara din Bulz. Acest Bulz se găseşte în muntele Cozia. Privind din Călimăneşti, localitate aflată în judeţul Vâlcea, de pe malul Oltului, Muntele Cozia pare ca un om dormind, iar Bulzul, sau Grădina Bulzului, se află undeva în partea dreaptă la ceea ce pare a fi, la un cap de om, nasul.

Au trecu 25 de ani de când soţul meu m-a părăsit pierind într-o expediţie pe Muntele Cozia. A plecat cu doi prieteni şi dus a fost. Cei trei au dispărut fără urmă. Azi noapte am avut un vis în care mi s-a arătat soţul meu şi mi-a spus: - Marilena caută în mapa mea aflată în sertarul pe care te-am rugat să nu umbli decât atunci când îţi voi spune eu.

- Constantine, cum se face că ai mai trecut pe la mine după atâta amar de vreme?!

- Abia acum am avut si eu voie să plec din locul unde sunt.

- Dar unde eşti dragul meu?

40

Memoria slovelor

2014

- Te rog să nu mai pui întrebări.

- Dar m-ai părăsit acum mulţi ani.

- Nu te-am părăsit niciodată, deoarece în acest timp tu ai fost în inima mea.

- Dar… Mi-a pus mâna la gură.

- Te rog să taci! Încă nu este momentul să afli mai multe.

- Şi când va fi mă rog acest moment?

- Ai puţină răbdare.

- Cât timp să mai am răbdare? Am aşteptat 25 de ani!

- Mult a fost puţin a rămas…

M-am trezit plină de sudoare şi cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Era două noaptea şi nu am mai putut să adorm până la ziuă.

Cum s-a luminat de ziuă am căutat cu înfrigurare şi am găsit aceste însemnări din jurnalul său: 20 septembrie anul…. ,,Vremea ploioasă se prelungea de două săptămâni. Prin parbriz priveam liziera pădurii. Ceaţa fină, care se ridica în zare, îmi amintea despre zânele şi spiriduşii din basmele copilăriei. Priveam casele de la poala muntelui ce păreau a se afla acolo din timpuri imemoriale. Drumul pietruit era parţial funcţionabil, pe alocuri însă gropile îl făceau impracticabil. Atras de mirajul satului Sălătrucel doream să aflu cât mai multe informaţii în vederea scrierii unei cărţi despre oamenii şi locurile acelea. Prin natura profesiei întâlnisem în viaţa mea o mulţime de locuri, care mai de care mai pitoreşti.

Satul Sălătrucel se afla nu departe de oraşul meu natal şi mă atrăsese încă din copilărie. De când aveam vreo 10 ani am auzit de la străbunicul meu despre acest mirific sat şi despre Muntele Cozia cu legendele sale. Cel mai mult m-a obsedat povestea Lacului Gogir, din muntele Cozia. Aici în urmă cu mulţi ani ar fi ieşit un catarg. Se spune că acest lac ar fi fără fund şi ar comunica cu o mare sau un ocean. Mult mai târziu investigând cele spuse de străbunicul meu am aflat că totul nu este decât o povestire. În schimb am aflat despre legenda celor trei haiduci Anghel, Badea şi Ivan, care ar fi ascuns o comoară fabuloasă în munte. Întrebând pe unul şi pe altul despre cei trei haiduci am ajuns la Ion. Acesta m-a condus către casa tatălui său moş Mitu. Moş Mitu era cioban din tată în fiu. Ion, fiul său, era prietenul meu şi colegul meu de generală. Când ne-am revăzut după 20 de ani şi i-am vorbit despre preocupările mele, Ion mi-a spus că tatăl sau ştia despre legenda celor trei haiduci. Fiind bătrân şi bolnav, moş Mitu, locuia cu fiul nora şi nepoţii săi. Azi, vineri 20 septembrie sunt aşteptat de către moş Mitu.

Este ora trei după amiază. Ajuns la casa ce părea un exponat din Muzeul Satului, pe prispă mă întâmpină un

om cu părul alb, cu o mustaţă tunsă scurt care mă pofteşte înăuntru. Nu este prea înalt. În schimb are o privire ageră, iar ochii săi scânteiază aruncând luciri albăstrii. Cu o voce blândă şi un surâs enigmatic îmi zice: - Te aşteptam taică.

- Am venit deoarece…

- Ştiu, mi-a spus Ion. Vrei să scrii o carte despre oamenii acestor locuri. Bine faci. Nu strică să rămână mărturii despre vremurile care au trecut.

- Unchiule aş vrea să-mi vorbeşti despre haiducii Anghel Bocşa, Vasile Doncea zis Badea şi Ioan Ianoşi zis Ivan şi despre comoara ascunsă de ei în munte.

- Erau trei, taică, parcă îi văd: Anghel înalt şi voinic, Badea scund şi îndesat, Ivan de statură medie. Anghel purta o căciulă brumărie şi avea o mustaţa neagră precum pana corbului. Badea era un hâtru şi avea un fluier fermecat. De multe ori la hore cânta cu atâta foc încât părea că toată inima i se scurgea în cânt. Ivan era de statură medie şi avea un surtuc, ţesut de nevasta lui. El era întotdeauna tăcu. După ce i-a fost ucisă familia, el a devenit tot mai însingurat. Ani de zile a umblat cu oile unui boier care îi era şi unchi.

- Dar cum şi-a pierdut familia Ivan?

- Apoi asta este o poveste mai îndelungată.

- Ascult unchiule, iar între timp mai notez şi în caiet .

- Bine faci nepoate. De multe ori nimeni nu se mai îngrijeşte de trecut şi atunci colbul se aşterne, iar odată cu praful uitării oamenii repetă greşelile din trecut.

- Mulţi fac rău din plăcere.

Aşa este, de la Adam şi Eva, şarpele răutăţii înveninează pe semenii noştri. Dar sunt şi oameni, care nu se lasă păcăliţi de acest şarpe. Însă pentru a putea să evite răul, omul trebuie să-l cunoască. Astfel acest Ivan, a fost un căpitan vestit şi s-a remarcat în multe lupte. A ajuns un om respectat în satul nostru. După ce o rană i-a imobilizat o vreme umărul stâng, a rămas la vatră. A luptat în război, însă un glonţ l-a obligat să renunţe pentru totdeauna la cariera militară. S-a întors în sat, s-a căsătorit, şi-a făcut o gospodărie de invidiat. Mai târziu a intrat în conflict cu nişte vecini. Erau fraţii Cioacă, hrăpăreţi, iubitori de zavistie, care şi-ar fi vândut şi părinţii pentru blestemata de moşie. Erau doi fraţi, Ion şi Vasile.Ivan ar fi dorit să le cumpere moşia, dar nu s-au înţeles la preţ. El le-a oferit o sumă bunicică, însă ei nu erau mulţumiţi şi creşteau preţul mereu. Într-o zi Ivan s-a supărat şi a vrut să cumpere altă moşie. Ei ştiind că are bani, nu vroiau să piardă o asemenea ocazie şi au început să-i pună beţe în roate. Văzând că el nu se teme de ei şi nu-i bagă în seamă au încercat să se răzbune pe el şi i-au pus foc la conac. Atunci au pierit nevasta Mariana şi băiatul Ionel. El a rătăcit mulţi ani prin păzind oile. Într-o zi au apărut doi oameni la stâna unde se afla.

Unul era înalt, de parcă îi uitase Dumnezeu măsura, iar altul scund, atât de scund încât îi ajungea primului până la umăr. Aceştia auziseră de Ivan, despre renumitul căpitan

41

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

de oşti, care după necazul avut a devenit cioban. Anghel avusese de-a face cu fraţii Cioacă, deoarece aceştia au pus mâna prin înşelătorie pe moşia tatălui său Avram, lăsându-l pe drumuri. Atunci a jurat răzbunare şi a pornit în căutarea unui alt tovarăş de luptă. L-a găsit pe Badea.

Acesta umblase prin lume, încercase multe meserii dar nu se putea aşeza nicăieri. Cânta din fluier iar cine îl auzea rămânea înmărmurit. Iubise şi el o fată, în tinereţe, dar aceasta s-a măritat cu altul, cât timp a fost Badea la oştire. Auzind că iubita sa Veta s-a măritat cu altul, atunci a plecat prin lume, lăsând pe ceilalţi cinci fraţi să-şi împartă moştenirea. Într-o zi Anghel şi Badea s-au întâlnit la un târg. De atunci au rămas nedespărţiţi. Dorind să-i pedepsească pe fraţii Cioacă, dar să le ia şi averea sau interesat pe aici pe acolo şi au ajuns la Ivan.

- Dar, bine unchiule, Ivan care a fost căpitan de ce nu a încercat să-i pedepsească pe fraţii Cioacă?

- Nu ştiu nepoate. El a fost cioban mulţi ani împreună cu tatăl meu. Era însă un om închis. Rareori vorbea despre viaţa sa. Părea că ascunde ceva, dar nu ştiu ce. Într-o zi, după cum povestea tatăl meu, cei doi au venit la el şi după ce au discutat ceva vreme, au plecat împreună. Cu tata a rămas prieten. Îl vizita câteodată.

După un timp am auzit că fraţii Cioacă Ion şi Vasile au fost găsiţi împuşcaţi într-o pădure. Însă modul în care au fost ucişi rămâne învăluit în ceaţă. Eu am aproape optzeci de ani, iar pe cei trei i-am cunoscut pe când aveam vreo douăzeci. Au venit şi la nunta mea cu Eufrosina. Ne-au ajutat să ne facem casă şi să cumpăram multe oi. Tata nea părăsit murind după câţiva ani. Eu am avut trei copii, dintre care azi doar unul mai este în viaţă. Nevasta mea a murit în timpul unei ploi.

- Cum aşa?

- Eram amândoi cu oile şi ne-am aciuiat sub un copac scorburos, însă un trăsnet a trimis-o pe lumea cealaltă. Băieţii au murit unul la 20 şi altul la 30 de ani răpuşi de o boală de plămâni, iar eu am rămas cu fiul meu Ion. - Nu te-i mai recăsătorit?

- Nu, au iubit prea mult pe Eufrosina mea şi nu mi-a trebuit altă femeie. Mi-am petrecut viaţa păscând oile vara pe munte, unde mi-am făcut o stână renumită.

Iarna am împletit coşuri, am cioplit fluiere şi linguri.

Astfel toată viaţa mi-am petrecut-o îngrijind-mi gospodăria. Mergeam pe la târguri de sărbători, unde vindeam brânză, caş, oi, sau coşuri şi fluiere. Fiul meu a crescut pe lângă mie, însă iubind cartea a ajuns învăţător.

Azi nepoţii sunt mari. Am doi nepoţi şi o nepoată, unul de 20 de ani altul de 18, iar fata de 16.

- Bine, dar despre nora dumitale nu-mi spui nimic?

- Ba da. Nora mea se ocupă de gospodărie şi are grijă şi de mine. Însă vreau să-ţi mai spun despre Anghel, Badea şi Ivan.

- Te ascult taică.

Fiul meu Ion, mi-a vorbit mult despre dumneata. Mi-a spus că eraţi prieteni şi petreceaţi multe ore citind sau discutând despre vremurile de altădată.

- Aşa este.

- De aceea vreau să-ţi spun despre cei trei lotri.

Ar fi păcat să fie uitaţi. Au făcut şi bune şi rele, iar eu înainte de a pleca la Dumnezeu, vreau că nepoţii mei şi copii lor să cunoască faptele din trecut, care fie rele, fie bune constituie pilde.

- Te ascult şi notez.

- Deci, cei trei s-au făcut lotri sau haiduci. Erau vestiţi în toată zona noastră. Jefuiau pe cei bogaţi şi nemiloşi, însă dăruiau celor ce trăiau în nevoi. Prea multe nu ştiu despre ei, însă mi-a rămas în minte o ispravă de-a lor. Au jefuit mai multe biserici şi conace. Imediat după nunta mea cu Eufrosina, Ivan şi Anghel au pierit într-un mod misterios. Se pare că au alunecat în prăpastie într-o zi cu ceaţă. Badea spunea că nu găsit niciodată schelete de oameni sau de cai în prăpastie. Deşi a căutat multe zile după aceea împreună cu alţi oameni plătiţi de el. Badea le-a mai supravieţuit mulţi ani. Scund şi îndesat era verde ca bradul. Trecut de 70 de ani, părul şi barba îi albiseră.

Era în schimb rumen. Într-o zi a venit la mine şi mi-a zis: „ Mitule, cred că mi se apropie sfârşitul. Am venit să-ţi spun ceva înainte de a închide ochii pentru totdeauna.”

L-am poftit în casă, l-am ospătat, apoi i-am zis: „ Te ascult unchiule Badea”. „ Tatăl tău ne-a fost amic. Noi ascundeam la el la stână prăzile. Mama ta a murit când tu aveai trei ani, dar tatăl tău nu s-a mai căsătorit niciodată.

Era legat de noi cu un jurământ şi se temea să nu-l calce.

Astfel a preferat să aibă câte o ibovnică, dar nu soţie.” Eu l-am întrebat: „Cum a murit tata?” „ A dispărut într-o zi pe când mergea cu mine prin pădure. Atunci am ajuns în locul unde Ivan şi Anghel căzuseră în prăpastie. A intrat în ceaţă şi dus a fost.” „ Ce s-a întâmplat cu el?” „Nimeni nu-ţi poate spune. Era un om bun ca tine. Toată viaţa lam iubit.” „ Păcat, zic eu.” „Mare păcat, dar noi bieţii oameni suntem sub vremuri, nu cei care mână vremurile.” „ Da unchiule Badea, aşa este…” „ Deci, vreau să-ţi vorbesc despre comoara din Bulz”. „Te ascult…” „ Prada se ridica la nouă poveri. Aceasta a fost dusă în munte, în locul numit Bulz. Am potcovit caii invers, am urcat pe nişte poteci ascunse, iar după aceea am aruncat caii în prăpastie. Am îngropat comoara într-un loc unde se află o potcoavă în stâncă. De acolo privind spre munte numeri zece paşi la dreapta şi sapi”. Aceste lucruri mi le-a povestit Badea. După aceea mi-a zis: „Eu Anghel şi Ivan am făcut un jurământ prin care ne legam ca nici unul dintre noi să nu o poată dezgropa comoara fără ceilalţi. Ei nu mai sunt printre noi, iar eu sunt bătrân. Ca atare îţi spun ţie fiul lui Dumitru marele secret al nostru”. A plecat şi nu l-am mai văzut niciodată. Am auzi că murit dincolo de munţi în zona Atrent unde îşi avea conacul.”

Privind ceasul am zis: - Unchiule este târziu, curând se va însera iar eu trebuie să ajung acasă.

42

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

- Dar de ce nu rămâi în seara acesta la mine?

- Cum vrei, mi-a spus; şi mi-a dat un burduf cu - Îmi pare rău; nu pot, nevasta şi copii mă brânză. aşteaptă.

Mulţumindu-i am pornit spre maşină pe care o parcasem mai jos.

Mare pedeapsă pentru un înecat !!!

Ion Părăianu (Roşiile)

Deşi era duminică, Nelu se trezi la aceeaşi oră matinală la care se trezea zilnic şi-şi lua traista de gât, să meargă la şcoală. Numai că de data asta a luat o sapă mai potrivită pentru muşchii lui, că doar era elev în clasa a V-a. Era prima duminică din iunie, 1961, când, dirigintele clasei, C. Emil, a mobilizat toţi elevii de la şcoala cu clasele I-VII Ţepeşti pentru o zi de muncă patriotică, la praşilă, pe o tarla cu porumb din satul Nenciuleşti; tarla de zeci de hectare deţinută de G.A.S. – Zătreni.

La ora opt, când deja Soarele era destul de sus, elevii din toate satele comunei: (Budele, Popeşti, Ţepeşti, Măneasa şi Nenciuleşti) erau prezenţi cu sapele la picior, ca nişte soldaţi cu armele, în faţa profesorilor, pe malul Şasei, în capul locului. S-a făcut prezenţa şi o sumară „protecţie a muncii: „să se taie buruienele bine; lângă firul de porumb să fie jumulite cu mâna; fiecare să-şi ţină rândul; să fim atenţi să nu ne lovim sau să ne tăiem cu sapele„.

După ce ne-au repartizat pe rândurile de porumb şi am început să prăşim, profesorii s-au retras la umbra unui ulm, care se afla la câteva sute de metri depărtare, în mijlocul câmpului.

S-au autoservit cu cafea dintr-un termos, apoi au scos cărţile de joc, le-au descântat, au stabilit potul şi au bătut carte. Nu erau deranjaţi decât de Soare. Mereu muta umbra, iar ei, greoi, se aşezeau pe ea, dar ea, parşivă mare, le tot scăpa ca un preş tras de un circar, lăsându-i cu fundul pe pământ şi cu ochii în lumină. Habar n-aveau de noi!

Căldura începuse să ne înmoaie puterile. Parcă se decăliseră şi sapele; nu mai tăiau buruienile, nu mai aveam spor, nu înaintam pe rând, iar când ne uitam şi vedeam cât e până la capătul rândurilor, ameţeam. Nu scoteam unul o vorbă. Fetele, din când în când, mai nănăiau sau dădeau câte un chiot anemic. Eram învăţaţi cu munca de mici; pentru că orice ţăran avea o bucată de pământ, o vie, livadă, păşune, pădure şi animale, şi, până la încheierea procesului colectivizării, părinţii ne puneau la muncă pe fiecare după puterile noastre. Apoi, la şcoală primeam o anumită educaţie; ne-o însuşeam şi îmbinată cu practica de acasă rezolvam mai uşor greutăţile pe care le întâmpinam aproape zilnic. Erau alte timpuri, alţi oameni cu altă mentalitate, dar o metalitate sănătoasă.

Eram noi mici, eram elevi, dar aveam simţul reponsabilităţii; ne vedeam fiecare de treabă. Cred că ăsta era motivul pentru care profesorii nu stăteau în spatele nostru ca miliţienii în spatele deţinuţilor.

Soarele se ridicase în cumpăna cupolei şi ne înţepa cu razele în spate ca nişte tăuni cu trompele veninoase.

Scoseserăm fiecare câte două rânduri de vreo trei sute de metri.

Eram pe-al treilea rând, cam pe la jumătate. Deodată se aude vocea domnului diriginte (nu-i ziceam „tovarăşe„) în spatele nostru.

- Măi copii, ia, ascultaţi puţin! Când terminaţi şi rândul ăsta, că nu mai e mult, sunteţi liberi. Aţi înţeles!

- Daaa, am răspuns noi într-un glas .

Auzind vestea, da; era o veste, pentru că noi credeam că ne ţin toată ziua la muncă şi nu toţi ne luaserăm pacheţelul cu ceva de-ale gurii.

Să terminăm şi să plecăm, ne-am luat la întrecere; nu mai ştiam de căldură, nu mai simţeam oboseala... gândul ne era în altă parte.

Dirigintele şi ceilalţi profesori plecaseră. I-am văzut mergând alene pe drumul de care. Probabil aşteptau să terminăm şi noi, să plecăm, să nu creadă cineva că am rămas nesupravegheaţi.

Parcă presimţeau ceva.

Au ajuns în staţia de autobuz, la Rotaru. Trebuia să ajungă la Ţepeşti, la centru.

De dimineaţă, de când ne-am apucat de lucru, în dreapta mea l-am avut vecin de rând pe Nicu Stoian din Bude.

Era în clasa a VI-a.

Un băiat chipeş: brunet, cu ochii negri, tuns scurt; purta un tricou de culoare bleu şi pantaloni scurţi de doc, iar în picioare tenişi chinezeşti de culoare albastră.

Pe la jumătatea rândului, deodată, l-am auzit: “aoleooo”!

- Ce păţişi, Nicule? l-am întrebat.

- Sării sapa dintr-un bulgăr uscat, îmi tăie tenişul şi unghia de la degetul mare şi mă ustură al naibii. S-au strâns câţiva colegi de pe rândurile vecine.

Unii se uitau cu milă, alţii râdeau: “Bă, Nicule, să vezi tu că pe acolo o să-ţi iasă maţele”. El îi privea încreţind fruntea şi încordând muşchii obrajilor de durere. Se aşezase pe coada sapei şi-şi scosese tenisul şi şoseta.

Scuipa pe deget şi-l ştergea de sânge cu o foaie de porumb. Una dintre fete, Ika, verişoara lui, a rupt din marginea baticului o fâşie de doi centimetri, un fel de faşă

43

Memoria slovelor

2014

şi l-a bandajat.

- Ăsta e un semn, a murmurat el.

- De-ar fi numai atât... n-ar fi nimic, a zis Niculina lu’ Nelu Fumureanu.

- Ce cobeşti, Niculină, aşa? interveni Ika. L-am lăsat cu Ika şi ne-am văzut de lucru. Doream să terminăm cât mai repede, să plecăm.

Mie şi altora, care ştiau, ne era gândul la gârlă, la scăldat. De gârlă îi povestisem şi lui Nicu, mult mai devreme, de când ne copleşise căldura.

Apele Şasei, în urma ploilor abundente din primăvară, au depăşit malurile inundând recoltele pe crivini şi au măturat toate podeţele, punţile şi podurile, din amonte, de la Romaneşti-Roşiile până în aval, la Piscul Şasei-Zătreni, unde se varsă în râul Olteţ. În dreptul grădinii mele de zarzavat, care era pe malul Şasei, după retragerea apelor, într-o cotitură, a rămas o gârlă adâncă, cu o suprafaţă de mari dimensiuni, cum aşa ceva nu s-a mai pomenit, spuneau bătrânii de 80-90 de ani. Cu gândul la gârlă, m-am silit să termin rândul de prăşit având nu mai mult de câţiva zeci de metri. Eram printre codaşi.

Unii scoseseră rândurile şi plecaseră. Alţii le lăsaseră neterminate şi fugiseră la scăldat. În Şasa se auzeau chiote. Erau prietenii mei din sat cu care zilnic mă scăldam. Puteau fi colegi şi din celelalte sate. Noi, cei din Nenciuleşi, cunoşteam cam tot ce ascundea gârla în dimensiunile ei.

A dat Sfântul şi am terminat. Cu sapa în mână am luat-o pe răstav înapoi. Pe Nicu nu l-am mai găsit unde-l lăsasem. L-am ajuns aproape de Şasa. Mergea şchiopătând cu tenişul în mână şi cu sapa pe spinare. Lam întrebat de-l mai doare. Mi-a spus că degetul e amorţit; nu-l simte. Părea calm, liniştit, gânditor...

Am coborât pe vad. Din apă nu se vedeau decât capete.

Păreau a fi nişte dovleci seci care plutesc pe apă. Pe nisip; cămăşi, tricouri, pantaloni, tenişi, pantofi, şepci şi sape.

După număr eram mulţi; băieţi din toate satele comunei.

Se auzeau strigăte, urlete, de răsuna zăvoiul până la biserică. Balamuc în toată regula!

Mulţi colegi din Măneasa, din Ţepeşti, Popeşti şi Budele nu cunoşteau Nenciuleştii; gârla asta niciatât!

Eu şi fraţii mei: Titel şi Mărin, Costel al Florenţei, Nicuşor al Sandei lu Dăncău, Ion al Margaretei, Mărin Calotă şi Marcel al Tincăi lu Broscaru o ştiam din aprilie, de când s-a format.

Sătenii nu văzuseră pe firicelul ăsta de apă, care în fiecare vară seca şi prundul părea mai de grabă un drum de ţară pietruit, pe care se putea circula cu trăsurile, o aşa gârlă; un mic lac.

De la formare, din aprilie, până în iunie dimensiunile s-au tot redus, pentru că Şasa în toată această perioadă a depus zilnic viitură; mâl, pietriş la gura de intrare reducându-i considerabil dimensiunile perimetrului, cât şi al volumului - metri cubi de apă.

Cu toate acestea, pentru cei ce nu ştiau să înoate, gârla prezenta şi acum un mare pericol.

Neprevăzutul sta la pândă.

Când unii făceau pluta pe apă, alţii săreau de sus, de pe mal. Altădată săream de pe pod. Acum nu mai este. La luat apa.

Am lăsat şi noi sapele pe nisip, ne-am dezbrăcat şi neam aruncat în apă printre ceilalţi. Mai la margine, unde apa era până la genunchi, câţiva se luaseră la trântă încercând să-l bage pe Mărin Calotă cu capul în apă, că prea se lăuda că el stă sub apă, până numeri de la unu la o sută. În rest, nu se ştia cine şi pe unde înoată. O învălmăşeală greu de descris.

Mai la mijloc, unde apa era destul de adâncă, Costel Fiera, Mitică Munteanu, Nicolae Dăncău şi Fănel Brăicău se scufundau şi înotau pe sub apă ca raţele ieşind hăt, departe, unde nici nu te aşteptai. Ne luam la întrecere: pricepuţii mai în mijloc, unde apa era mai adâncă, alţii... şi cei mai mulţi, la margine, unde apa nu prezenta vreun pericol. Ieşeam dârdâind din maxilare şi ne întindeam pe nisipul cald, în timp ce mulţi din Popeşti, Budele, Măneasa şi Ţepeşti plecaseră, fiind mai de departe. În timp ce ne bălăceam de mama focului, sus, pe mal sosise maică-mea şi ţipa ca din gură de şarpe, să ies din apă, că mă omoară.

- Nelule, ieşi din apă, să nu trimit pe tac-to, că vine şi rupe cureaua pe tine. Eeee...

- Voi, s-a adresat şi celorlalţi, nu mai aveţi nimic de făcut acasă, mă? Mărine, Costele, ai voştri ştiu, mă, unde sunteţi? Hai că mă duc eu să le spun. Ne ţineţi numai cu sufletul la gură, când vă ştim aici.

De frica mamei nu prea ştiam, dar când auzeam de tata, îmi trecea prin corp un curent de 110 volţi.

Tremuram vargă . O mai păţisem.

Am ieşit din apă. După mine au ieşit şi ceilalţi, câţi au mai rămas, că mulţi plecaseră. Ne-am îmbrăcat, am luat sapele şi am ieşit deasupra pe mal.

Soarele dogorea la fel de puternic. Era mult până să scapete.

- Băi Nelule, de-ar fi şi la mine în Bude o „boltâie„ ca asta, m-aş bălăcii toată ziua ca un răţoi, mi s-a adresat Costel Fiera. Nu i-am băgat vorbele-n seamă, pentru că nu ştia ce-l poate paşte.

Ajunşi pe mal, lângă o cruce, din multele câte se puseseră la pod, deşi el nu mai era, când să ne despărțim, fiecare s-o ia către casă, Nicolae Dăncău priveşte instantaneu înapoi şi întreabă: - Mă, dar hainele şi sapa aia pe nisip ale cui sunt?

Speriaţi, ne-am întors privirile. Am rămas înmărmuriţi.

Erau pantalonii, tenişii, tricoul şi sapa lui Nicu Stoian.

Am crezut că s-a dus prin zăvoi, ca omul… L-am strigat; nici un răspuns. Am mai aşteptat… Nimic! În minte ne-a încolţit un gând sinistru; şi anume, că Nicu s-a înecat.

Costel Fiera a zis că s-ar putea, pentru că Nicu nu ştia să înoate.

44

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

- Anul trecut, a continuat el, de Sfânta Marie, ne-am dus la bâlci la Grădiştea; bucuria copiilor: tiribombe, îngheţată, mici, lubeniţe... Bâlci mare! August. Caniculă.

La întoarcere, ne-am scăldat în Olteţ. Eram mulţi budeni.

Era şi Nicu cu noi. N-a vrut să intre în apă, spunându-ne că el nu ştie să înoate.

Cui putea să-i dea prin minte, ca până să intre în apă, fiecare să fie întrebat dacă ştie să înoate sau nu, pentru că puiuţul ăsta de lac, mai spre mijloc, are peste doi metri adâncime?

Se putea bine întâmpla, dacă întrebarea venea din partea lor, a colegilor care nu cunoşteau, cum se zice, terenul, apa, care, ca şi focul este la fel de periculoasă. Tragedia sa petrecut.

La un momentdat, Mitel al lui Birlic ne-a zis la câţi mai rămăseserăm, cinci-şase inşi, să fugim.

- Bă, eşti nebun? Cum să fugim; îl lăsăm aici? ; îl apostrofează Săndel Joiţa.

Eram buimaci. Nu puteam face nimic, pentru că nu ştiam. Nu aveam nici puterea, nici curajul să ne privim unul pe altul. Din când în când îşi mai da câte unul cu părerea.

Timpul ţinea cu noi, se scurgea tot mai încet. Soarele încremenise pe cer. Undeva, departe pe drumul de care se vedea un nor de praf. Era maşina lu' Nea Apostol. În câteva minute a ajuns lângă noi. A oprit. Au coborât trei profesori, care ne supravegheaseră. Probabil au fost anunţaţi de Marcel Cârlogănescu, care, convins că Nicu Stoian s-a înecat, a fugit acasă. Era vecin cu profesorul C. Emil, dirigintele nostru. C. Emil i-a anunţat pe ceilalţi profesori, dar n-au venit decât Sandu Mateescu şi Emil Antonie aflând despre nenorocirea produsă. Au venit întrun suflet. Se gândeau, cumva, la sancţiuni?

- Ce făcurăţi, nemernicilor? Îl înecarăţi? Vorbim noi mâine la şcoală, s-a răţoit profesorul Mateescu. Am muţit şi am pus toţi capul în pământ. Nu aveam răspuns la o aşa întrebare.

- Numai Pârâianu şi Calotă îi opriră la scăldat, interveni şi dirigintele. Vai de mama lor!

Pe celălalt mal se adunase tot satul. Mulţi veniseră şi din satele vecine. Femeile jeleau de se auzeau tocmai de la Pruneşti, în celălalt cap al satului.

Pe poteca de la Boieraşu, pe lângă vii, coborau oameni din Bude în fugă şi-ntr-un ţipăt.

- Aoleooo, ce făcuşi, Doamneee? Îmi luaşi copilul... Peăsta l-aveam şi noi. Era glasul maică-sii.

Când a ajuns, mulţimea i-a făcut loc, să treacă în faţă, pe mal.

Grigore a lu’ Pacilea venise de mult cu căruţa. Dăduse un braţ de trifoi verde la cai şi aştepta lungit în căruţă.

Cineva l-a strigat, să tragă căruţa, să ia mortul. În căruţă lângă Nicu s-au urcat maică-sa, Ika şi câţiva oameni din Bude. Grigore, înainte pe capră, a dat bice la cai. Înserase şi trebuiau să ocolească mult, să ţină drumul

Între timp venise şi Mărin Stoica, militar în termen, care se afla în permisie de câteva zile. Făcea armata la Costanţa, la Marina militară. Era un bun înotător. S-a aruncat în apă. Mai ieşea la suprafaţă din când în când, să-şi umfle plămânii cu oxigen. Toţi priveau înmărmuriţi.

Numai profesorii, mai alături, şuşoteau ceva cu şoferul.

Dintr-o dată a răbufnit un ţipăt.

- Daţi-vă la o parte, să mă arunc, să mor lângă el. Nu mai am pentru cine trăi, ţipa maică-sa. Câţiva oameni au apucat-o de mâini şi au ţinut-o pe loc.

La un moment dat, după aproape o oră de căutare, când a ieşit la suprafaţă scuturând din cap şi vărsând apa din gură, militarului abia i-au fost auzite vorbele: "Îl simţii sub picioare”. Toată lumea a izbucnit în ţipete, urlete... Colegele, adunate în grup, s-au îmbrăţişat într-un lung chirăit. Mărin s-a scufundat din nou şi a ieşit la margine cu el pe braţe. Era vânăt. Numai tălpile picioarelor erau galbene, de culoarea labei de raţă. L-a aşezat pe nisip, lângă haine. Ţipetele mai accentuate se tot înmulţeau.

Nu-l puteau ridica, până nu aveau acordul organelor competente. Fiind duminică, nu găseai miliţian, procuror … Aşa că, l-au luat, l-au dus sus pe mal, lângă o cruce.

Noi am rupt crengi de anine şi le-am pus la cap, să-i ţină umbră. Cu boji şi crenguţe înfrunzite îl apăram de muşte, că era cald şi începuseră să bată, deşi Soarele slăbise. După ceva timp, oamenii au început să se rărească. Nu ştiu dacă profesorii au avut curaj şi putere, să discute ceva cu mama şi neamurile lui Nicu, pentru că după ce au văzut isprava, au şi plecat cu maşina cu care veniseră.

Soarele îşi croia cărarea domol spre apus. Nicu era întins cu capul spre apus. Maică-sa sta în genunchi şi-i ţinea capul în mâini şi-l legăna ca şi cum ar cerne şi-l jelea, iar lumea plângea mai mult de vorbele ei de duh.

Soarele trecuse peste deal. Începuse să însereze. Pe drumeagul dinspre sat se-apropia o umbră. Când a ajuns lângă noi, eu l-am recunoscut. Era căpitanul Bâlă de la securitate, de la Bălceşti.

- Dumnezeu să-l ierte! Mare nenorocire! Auzii ţipetele tocmai din Piscul Bisericii. Sunt prin zona asta de câteva zile. Vin des pe-aici. Mă cunosc mulţi oameni. Îmi sunt prieteni. Îmi povestiră de tragedia asta şi...

Puţini îl cunoşteau şi prea puţin îi interesa cine este.

- Îmi dau seama prin ce momente grele treceţi. Nu mai aşteptaţi pe nimeni, că e târziu; acum se întunecă. Şeful de Post e plecat din localitate. Găsiţi o căruţă, ceva, şi luaţi copilul şi duceţi-l acasă cu aprobarea mea: căpitan de securitate Nicolae Bâlă. tocmai pe la hotar, pe la Pruneşti. Noi, cei din Nenciuleşti, am rămas acasă. Mama ne-au tras o muştruluială... Putea fi unul dintre noi în locul lui Nicu.

Tata, nu ştiu, de ce: „Lasă-i, fă, nu s-au înecat până acum, norocul lor!„ N-am putut dormi toată noaptea. Nicu era la mine-n casă.

45

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Mă uitam după uşă, îl vedeam acolo. Mă uitam după sobă, el era acolo. Oriunde priveam, acolo îl vedeam.

Apoi mă gândeam; mâine, luni, ce-om păţii la şcoală eu cu Mărin Calotă; vinovaţii...

Nu puteam, copil fiind, să ştiu ce pedepse se pot aplica în asemenea cazuri... tragedii!

Nu ştiam cine e vinovatul! Nu ştiam ce va urma...

Luni, după a doua duminică a Rusaliilor, mi-am luat, ca de obicei, traista din păr de capră împletită de mama şi am plecat la şcoală cu sufletul îndoit. Primisem destule ameninţări.

Toţi elevii erau adunaţi în careu. Directorul C. Ştefan, pe prima treaptă a scării, înconjurat de staful profesoral, le vorbea elevilor (erau şi câţiva părinţi) despre tragedia de ieri. Când m-am apropiat, să intru şi eu în careu, C. Emil, dirigintele , fiul directorului, s-a adresat celor prezenţi: - Uite, venii şi criminalul!

Toţi şi-au întors privirile spre mine.

La auzul acestor cuvinte am îngălbenit, am ameţit, genunchii mi s-au înmuiat. M-am agăţat de un colg, să nu cad. Directorul a continuat cu aceleaşi acuzaţii.

Ne-au băgat în clase. Orarul nu s-a mai respectat. La toate clasele s-a început cu ora de dirigenţie. Peste tot eram acuzat ca primul vinovat; că le-am spus de gârlă... că i-am reţinut, să se răcorească... şi, în concluzie, toată vina o purtăm noi; eu şi Mărin Calotă.

Trecuse aproximativ un sfert de oră şi în uşă s-au auzit trei bătăi scurte. Uşa s-a deschis şi au intrat Directorul cu Şeful de Post, plutonier major, Popescu Ion, de prin părţile Craiovei - din Bulzeşti. Au vorbit ceva cu dirigintele, după care, pe mine şi pe Calotă ne-au luat la cancelarie. Majurul Popescu ne-a ispitit cu zeci de întrebări, că ne-a ameţit. Apoi ne-au pus să scriem o Declaraţie. Directorul a scos dintr-un fişet metalic câteva coli şi ni le-a pus în faţă. În timp ce noi scriam cum s-au desfăşurat acţiunile, Directorul şi Majurul încercau să ne dicteze ei cum şi ce să scriem.

Mi-am dat seama că se simt răspunzători „de ceva„ şi am derulat lucrurile în ordinea desfăşurării pe tot parcursul zilei de ieri; duminică.

Scriitori vâlceni

Mai erau doar câteva zile până la încheierea anului şcolar.

Directorul ne ameninţa mereu cu scăderea notei la purtare. Mă frământa gândul că pierd bursa şi premiul de sfârşit de an. Bursa era de 75 lei vechi; când salariul unui învăţător era de 385 lei.

Ne aflam în recreaţie, după ora a treia. La poarta şcolii a oprit o maşină. Au coborât trei domni îmbrăcaţi elegant, în mâini cu genţi voluminoase. Au fost întâmpinaţi de tovarăşul director.

- Cum s-a întâmplat, Fănică?

- Nici eu nu ştiu.

- Păi, dacă tu nu şti, cine, dracu, vrei să ştie, mă?

Cine erau tovarăşii...?

A sunat clopoţelul. Ne-am aliniat pe clase. Ne-au fost prezentaţi străinii, cum le-a zis, cândva, şi Sadoveanu.

Cel din mijloc, cu faţa alungită ca un pepene galben, cu ochii negri, cu o chelie lucie, de ziceai că-i unsă cu ulei de măsline, era Şeful Secţiei Învăţământ al raionului Olteţ: Ştefan Gubandru; cel din dreapta: Lăcusteanu Constantin; inspector de sector, iar al treilea: Ilina Constantin; instructor în cadrul Comitetului raional de partid.

Toţi ne-au vorbit frumos, nu ne-au dojenit, au făcut aprecieri, dar şi câteva critici minore, la modul cel mai general. Psihologi!

După cum şeful s-a adresat la sosire lui Fănică, am priceput că sunt cunoştinţe vechi, prieteni; cumva rude sau colegi de facultate.

Am intrat în clase. Iei s-au retras la cancelarie. Probabil au dezbătut cazul; zic eu: Pe noi, presupuşii vinovaţi, nu ne-au mai interogat. Aveau declaraţiile date.

Erau convinşi. Le-a fost destul.

Ce sancţiuni au primit Directorul, profesorii-însoţitori, dacă au primit; nu ştiu; numai că eu cu Calotă am fost sancţionaţi cu scăderea notei la purtare pe trimestrul al III- lea la 6 (şase);- medie anuală. Aşa se calculau mediile la purtare pe vremea aia. Cu media 5 (cinci) se repeta anul şcolar.

Asta a fost pedeapsa pentru un elev înecat!

Alta n-a mai fost! Destul, nu-i aşa?

Giura Simona Anastasia Popa (Lungeşti) Giura, soţul Vilaiei, ctitorul de la Stăneşti, este un personaj adeseori întâlnit în documentele dintre anii 1522-1539.

Documente ardeleneşti ne arată originea sa. La 30 iulie şi 4 august 1522, Ioan Zapolya, voievodul Ardealului, dă dispoziţii căpitanului de Alba-Iulia să pună în posesia domeniului Geoagiul de

Jos (Aldyod) pe "egregii Horwath logoffeth, Perwl ban et wanche wysthyer", care au primit donaţia de la rege.

La 7 martie 1525, altă poruncă a lui Ioan Zapolya cerea ca "egregius Gywra poharnok", fiul răposatului Dimitrie Pozob şi al doamnei Zorja, acum văduva lui Horwath logofătul să fie introdus în a patra parte a stăpânirii lui Horwath din domeniul Geoagiul de Jos. Aşadar Giura, fiu al lui Dimitrie Pozob şi fiu vitreg al

46

Memoria slovelor

2014

marelui logofăt Horwath, nu este decât ginerele lui Mogoş spătarul din Stăneşti. Viaţa sa publică începe în epoca frământată care a urmat morţii lui Teodosie în 1521.Giura se bucură de la început de favoarea voievodului Radu de la Afumaţi datorită, probabil, şi situaţiei tatălui său vitreg pe lângă domnitor. În 1523 este paharnic al doilea, mare paharnic fiind atunci Drăghici din Floreşti; în februarie 1525 este mare postelnic alături de Badea.În toamna anului 1523 se alătură boierilor care ridică domn pe Radu Bădică împotriva domnului numit de Poartă, Vladislav al III-lea. Face parte, alături de Oancea din Batiu, vistierul şi de Radu Maţilov din Buiceşti, fost mare logofăt, din delegaţia trimisă la Constantinopol spre a obţine investitura pentru noul domnitor.

Asasinarea acestuia de către turci face ca toţi boierii care aleseseră pe Bădică spre a-l opune domnului impus, să se alăture din nou lui Radu de la Afumaţi. Însă, în toamna anului 1523, realegerea de către boieri a lui Radu de la Afumaţi era imposibilă, pentru că nu trecuseră decât câteva luni de când Poarta refuzase să-i dea investirea şi numise în locul lui pe Vladislav. În 1528 şi 1529 îl întâlnim iarăşi pe Giura ca paharnic. În acest timp el face un schimb cu Stanciu slugerul care îi dă partea sa din Dranovăţ, primind în schimb nişte ocine pe care Giura le cumpărase în Găojani.

Favoarea lui RaduVodă se manifestă şi prin danii de ocine, Giura primind de la domn ocina domnească a Deagului de pe apa Teleormanului. Începând din 1530, Giura apare continuu în dregătoria de logofăt al II-lea, cu o excepţie în mai 1532, când îl aflăm în acel moment ca mare postelnic în sfatul lui Vlad al VI-lea (Înnecatul), de la care primeşte Gura Dălgei. Sub urmaşul acestuia, Vlad al VII-lea, el continuă a fi tot logofăt al II-lea, fiind şi ispravnic la alcătuirea mai multor hrisoave. În 1537 Giura dăruieşte şi el Mânăstirii Govora nişte ocine de cumpărătură la Redea, danie care dovedeşte o legătură între boierii din Stăneşti şi acea mânăstire, legătură care, din păcate, azi nu mai este cunoscută. Cu toate că relaţiile cu Radu Paisie erau bune, acesta îi reconfirmă dania ocinelor de la Deag, totuşi izbucnirea răscoalei banului Şerban găseşte pe Giura în tabăra rebelilor. Domnia lui Radu Paisie este tulburată, încă de

Scriitori vâlceni

la început, de un complot ai cărui conducători erau rude cu Giura: Toma banul, soţul surorii sale vitrege şi Tudor logofătul din Drăgoieşti, fost cumnat al Vilaiei prin primul ei soţ. Toma şi Tudor sunt tăiaţi de către domnitorul Radu Paisie prin februarie 1536.

D. Pleşia este de părere că răscoala a pornit dintrun conflict de familie care a opus pe domn puternicii familii a lui Drăghici Vintilescu, vornicul din Floreşti şi că autorul principal a fost fiul acestuia, Stroe paharnicul, care pare să fi fost şi cel mai îndârjit împotriva lui Radu Paisie.Prezenţa lui Giura alături de răsculaţi se explică prin faptul că el, ca fiu vitreg al lui Horwath logofătul, se putea socoti cumnat cu Toma banul care fusese căsătorit cu Mara, fiica lui Horwath. Astfel, fiii Tomei vor fi reuşit să-l câştige de partea lor. S-ar părea, aşadar, că cei care au dat semnalul răscoalei au fost Floreştii, iar cei care aveau temeinice motive Drăgoieştii şi Pietroşanii nu au făcut decât să profite de ocazia mult aşteptată de răzbunare ce li se oferea.

C. L. Dumitrescu susţine că, ţinând seama că Radu Paisie a fost un voievod concesiv faţă de otomani, este de presupus că boierii tăiaţi de el( febr. 1536) urmăreau o politică mai independentă, legată de tradiţia luptelor antiotomane din vremea lui Radu de la Afumaţi.

Dacă la complotul din 1536 Giura n-a luat parte ci a simpatizat doar cu iniţiatorii lui, peste 3 ani, în 1539 el a trecut la luptă activă în încercarea de răscoală condusă de banul Şerban, alături de fiii boierului Tudor din Drăgoieşti, acela pe care ctitorii de la Stăneşti îl onoraseră în chip deosebit prin portretul postum zugrăvit în naos. După ce se refugiază, mai întâi la sud de Dunăre, Radu Paisie revine cu ajutor turcesc şi înnăbuşă răscoala în anul 1539. Împreună cu banul Şerban este nevoit să fugă şi Giura şi după cum ne relatează un document din anul 1543, ctitorul de la Stăneşti, Giura, a murit pe meleaguri străine "în oropsire".

Averile sale au fost confiscate de voievod pentru "rea hiclenie", însă, conform obiceiului, averile soţiei au rămas neatinse, astfel că Stăneştii rămân urmaşilor Vilaiei. Portretul citorului Giura se află situat pe peretele nordic al pronaosului bisericii de la Stăneşti alături de soţia sa Vilaia împreună cu cei patru copii ai lor: Preda, Horvat, Mogoş şi Vilaia.

Prinţesa vampirilor Ion Nălbitoru (Brezoi)

ne lăsaţi în pace?

Pentru o clipă, întreaga suflare încremeni.

Pe terasa unui turn apăru din - Cum de ne-aţi descoperit lăcaşul? Aici n-a ajuns flăcări un cavaler: Cine sunteţi voi, până acum picior de om, iar palatul şi ţinutul este muritorilor, şi ce vreţi? Noi nu avem proprietatea noastră!

- Dar tu cine eşti, cavaler al nopţii?- strigă nimic cu domniile voastre, de ce nu Arnăutu.

– Sunt prinţul Paloş şi am trăit în lumea voastră!

47

Memoria slovelor

2014

- Duceţi-vă înapoi şi apăraţi-vă ţinuturile de vrăjmaş, aşa cum am făcut-o eu!

- Deci tu eşti năluca legendară care a înspăimântat turcii în bătălii!? Legenda ta va muri odată cu tine!

- Dacă nu vă întoarceţi, veţi cunoaşte furia mea! – ridică acesta paloşul care străluci în razele lunii.

- Nu mă tem de paloşul tău fermecat! – îl irită căpitanul ca să-l atragă în cursă.

Paloş pluti prin văzduh şi coborî în faţa îndrăzneţului căpitan. Arnăutu îşi feri ochii de acea văpaie orbitoare, apoi puse mâna pe o suliţă.

- În zadar, căpitane! Sunt nemuritor! – râse Paloş. În acel moment, suliţa îi străpunse inima. Urletul său de durere cutremură stâncile. Vampirul făcu câţiva paşi cu suliţa în piept, apoi îşi aruncă privirea de foc către o fereastră şi şopti: - Iubito, fugi cu micuţul prinţ la castel! Salvează-l!

Căzu apoi într-o baltă de sânge şi se stinse părăsind pentru totdeauna meleagurile pe care trăise, luptase pentru apărarea neamului creştinesc şi iubise cu patimă o făptură din altă lume. Paloş se trezise dintr-o dată într-o existenţă ce părea veşnică, dar care ca orice început are şi un sfârşit, uneori tragic. S-a născut viteaz şi a murit ca o nălucă a nopţii…

De la una din ferestrele palatului, un chip frumos cu privirile ca două văpăi zări scena uciderii soţului şi-i înţelese avertismentul. În acel moment vru să năvălească peste oşteni, dar pruncul din braţe plângea disperat simţind pericolul în care se afla. Viaţa copilului era mai de preţ ca răzbunarea. Cu ultimele puteri, cu copilaşul în braţe se căţără pe zid sub privirile uimite ale oştenilor.

Săltă peste metereze şi dispăru dincolo de ele.

- Căpitane Sasu, niciun vampir să nu-ţi scape!

Preia comanda şi ne vom întâlni la poalele muntelui! – strigă Arnăutu cu glasu-i tunător şi se aruncă pe cal, dispărând ca o nălucă pe poarta palatului.

Prinţesa, în disperarea sa, cu urmaşul lui Dracula în braţe, sărea ca o capră neagră din ţanc în ţanc. Spera ca urmăritorul să-i piardă urma, iar la miezul nopţii când îi vor reveni puterile, să se înalţe peste crestele munţilor ca un vultur şi să spintece văzduhul către castelul contelui.

Vampirica era însă din ce în ce mai îngrijorată, fiindcă puterile întârziau să-i apară, iar stânca îi străpungea labele picioarelor care-i sângerau. Simţea în spate o văpaie şi răsuflarea caldă a unui armăsar. O nălucă se apropia de ea ca o săgeată. Atunci Prinţesa se aruncă în hău şi începu să plutească. Dar căpitanul nu-i căzu în capcană şi struni la timp armăsarul care în acel iureş s-ar fi prăvălit în prăpastie. Arnăutu însă nu abandonă urmărirea. Trebuia cu orice preţ s-o ucidă şi să se convingă că într-adevăr ceea ce poartă în braţe, e pruncul moştenitor. Coborî în serpentine printre stanele de piatră cu calul spume la gură. Ştia că vampirica nu va fi zdrobită de stânci în cădere şi că va scăpa. Era conştient că puterile acesteia creşteau în noaptea care se apropia şi că lupta va deveni inegală,

fiind cea a unui muritor cu a unei forţe aproape diavoleşti.

Prinţesa continua să plutească cu voalu-i desfăcut ca nişte aripi. În cele din urmă simţi piatra dură sub tălpile picioarelor. Fără să mai zăbovească, continuă să alerge cu copilul în braţe sărind din stâncă în stâncă sau peste trunchiurile răsturnate de furtună ale brazilor, peste pârâiaşe şi cascade. Era fuga disperării pentru salvarea vieţii micuţei vietăţi. În cele din urmă ieşi dintre versanţi şi se îndreptă către un deal. Din spate răzbătea tropotul copitelor calului care se apropia. De după o colină zări un bordei. Îşi aruncă în treacăt privirile de foc în spate şi văzu că acel cavaler era încă pe urmele sale. Puterile întârziau însă să-i revină, fiind din ce în ce mai slăbită.

Din instinct matern, duse copilul la uşa bordeiului, bătu de câteva ori şi dispăru peste dunele de pământ sperând că vânătorul nu observase manevra sa. Căpitanul o pierdu din vedere câteva minute, apoi o zări din nou cum aleargă disperată. Se apropia miezul nopţii. Pătrunseră într-o pădure de foioase. Văzându-se încolţită, dar în acelaşi timp simţind că forţele-i miraculoase încep să-i revină, hotărî să-l înfrunte pe obraznicul cavaler. Se opri într-un luminiş şi la lumina lunii îşi desfăşură voalul transparent ca un evantai. Încerca să-l ademenească cu farmecele trupului său. Călăreţul îşi struni animalul şi în cuget medită surprins: „Căpitane, după ce nălucă a nopţii alergi? Nu vezi că în faţa ochilor tăi dănţuieşte o zână din poveşti?”

Arnăutu se frecă nedumerit la ochi şi-şi zise în sinea sa: „Omule, nu te lăsa vrăjit de şiretlicul vampiricei!”

- Vino, iubitule! – auzi şoapte duioase în urechile sale.

- Tu eşti frumoasa prinţesă a vampirilor! Nu mă păcăleşti! – o înfruntă el neînduplecat. Apoi fixă o săgeată în arc şi aceasta zbură spre prinţesă. Vârful ascuţit al acesteia se înfipse adânc sub sânul stâng al femeii.

- Ah... – oftă ea de durere, în timp ce sângele-i năvăli peste voalul imaculat. Cu ce v-am greşit vouă, muritorilor de rând! - gemu prăbuşindu-se pe covorul verde de iarbă.

Curios, bărbatul se apropie uşor de ea. Din ochi parcă i se stingea acea văpaie, iar buzele senzuale şi trandafirii îi tremurau. Cu lacrimi în ochi, îi şopti neputincioasă.

- Pentru ce ai făcut asta, cavalere?... Eu nici măcar n-am ştiut vreodată ce este viaţa printre muritori şi tu m-ai ucis! De ce?

Arnăutu o privi mirat. În faţa sa se afla o făptură minunată. Se întrebă cum putuse să ucidă o femeie dezarmată. Vrăjit de farmecele sale, uită pentru o clipă că avea în faţă o tânără vampirică şi simţindu-i durerea din trup i se făcu milă de ea. Vru să-i aline durerile dinaintea morţii. O cuprinse în braţe, iar ea îşi agăţă braţul drept pe după gâtul său.

- Alină-mi durerea, scumpe cavaler şi o să te răsplătesc! – îşi lipi buzele-i senzuale de ale sale.

48

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Un fior plăcut îl cutremură. Deodată simţi o răceală ca un sloi de gheaţă şi-n acel moment doi canini îi străpunseră buza de jos. Două gusturi diferite de sânge se amestecară. Înfiorat, îi dădu drumul din braţe.

- Te-am păcălit, cavalere! Păcat că nu ne putem întâlni în lumea în care vei păşi curând! – rânji satisfăcută şi înţepeni pe veci.

Căpitanul rămase buimac. Nu-şi putea explica cum de căzuse în vraja acelei năluci. Ce va urma? Se va transforma în vampir şi la rândul său va fi hărţuit de propriii săi vânătorii? Totuşi, nu înghiţise sânge. Scuipă şi se şterse la gură, apoi şi-o clăti cu apă dintr-un izvoraş din apropiere. „Oare ce va urma?” – se întrebă cuprins de o tristă amărăciune. „Pentru ce mi-am sacrificat viaţa, dacă voi ajunge asemenea celor pe care-i vânez astăzi?

Scriitori vâlceni

Voi fi vânat de propriii mei oşteni?” Se aşeză trist pe un trunchi răsturnat. În acel moment, nu-l mai interesau nici domeniile, nici comorile, ci doar salvarea propriei vieţi. „Nu voi ceda tocmai acum!” – se încurajă el. „Trebuie să existe o soluţie! Îmi voi duce misiunea la bun sfârşit!” Se ridică de pe trunchiul răsturnat şi încălecă. „ Şi totuşi Prinţesa m-a păcălit de două ori! Urmaşul lui Dracula s-a născut!” Căpitanul Arnăutu simţi o ameţeală atunci când primele raze ale soarelui îl izbiră în moalele capului.

Lumina zilei parcă îi slăbea vlaga din muşchi şi braţu-i devenea greoi. În cele din urmă, porni agale pe un drumeag ca să ajungă la locul de întâlnire cu căpitanul Sasu şi cu oştenii săi. (fragment din romanul Urmaşul lui Dracula)

Hestia Ilie Fîrtat (Grădiştea) Copil fiind, mergeam adesea în vacanţa de vară la Cetate, în excursie, împreună cu profesorul de istorie. Aici, după o lecţie autentică de istorie locală, presărată cu multe aplicaţii practice precum confecţionarea unui arc cu săgeţi, a unui adăpost din ramuri de stejar şi furişarea în spatele duşmanului, încingeam un meci de fotbal, iar seara, ajunşi acasă, rupţi de oboseală după un drum atât de istovitor şi după o partidă de fotbal epuizantă picam morţi, uitând de foame şi de sete.

Cu greu le venea părinţilor să creadă că odraslele lor, care nu intrau în casă până la miezul nopţii, se culcă odată cu găinile! Pentru că, vacanţă fiind, ne strângeam în fiecare seară în uliţa satului şi ne jucam de–a v-aţi ascunselea, hoţii şi vardişti şi alte jocuri pe care le inventam după vizionarea vreunui film de acţiune la Căminul cultural, toţi copiii din mahala.

De multe ori, câte un vecin mai cârcotaş, pe motiv că nu se poate odihni de hărmălaia stârnită de noi, ne mai luau în tăbârcă, ba ne mai făcea şi de ocară a doua zi pe la părinţi. Suportam morala, de multe ori făcută şi cu nuiaua sau alte pedepse pe măsura faptelor şi seara, uitând de toate promisiunile făcute, o luam de la început cu şi mai mult avânt.

Peste ani, cu frumuseţea acelor clipe încă în suflet, am ajuns iar la Cetate. De data asta singur. Mi-am instalat cortul chiar in incinta cetăţii, hotărât să-mi petrec noaptea, o noapte frumoasă de vară, caldă şi înstelată brăzdată de o lună argintie cât roata carului, pe unul din locurile cele mai dragi copilăriei mele.

După ce am umplut termosul cu apă proaspătă de

la izvorul ce-şi poartă firicelul de apă chiar de sub cetate, am adunat câteva braţe de surcele din pădurea din apropiere pentru întreţine un mic foc menit să alunge, peste noapte, eventualele animale sălbatice, dar mai ales ţânţarii ce devin extrem de sâcâitori pe o astfel de vreme.

După isprăvirea acelor preocupări gospodăreşti, care au ocupat destul timp, deja instalându-se întunericul, am servit o cină frugală şi am aprins focul, în faţa cortului, într-o vatră improvizată din pietrele ce abundă în zonă. Am lăsat cortul deschis, închis doar cu plasa de ţânţari, şi în jocul fantastic de umbre creat de flăcările focului pe care am mai pus o buturugă cu gândul să ţină focul viu cât mai mult, m-am lansat într-o plăcută contemplare a unei porţiuni destul de generoase de cer oferit de deschiderea cortului, cer încărcat de stele strălucitoare, lăsând frâu liber amintirilor ce mă năpădeau. * Cetatea se ridica maiestoasă pe culmea dealului, străjuind drumul ce vine de la cetatea Sucilor, Sucidava şi urcă spre Sarmisegetusa, în inima munţilor. Cetatea, construită din valuri de pământ întărite cu piatră pe care au ridicat ziduri trainice de apărare din trunchiuri de stejari, în vremuri de restrişte, adăpostea poporul frumoasei regine Hestia, până trecea pericolul.

Hestia, prin venele căreia curgea sângele aprig al unor înaintaşi viteji ce străjuiseră culmea dealului de mai multe generaţii, nu reuşise să-l convingă pe bătrânul ei tată că ea este la fel de puternică şi de vitează ca oricare dintre flăcăii neamului, cu care nu ezita să se ia la întrecere în mânuirea armelor! Şi nu de puţine ori ieşea

49

Memoria slovelor

2014

învingătoare, spre satisfacţia acestuia. Dar viteazul Zoltes, se stinsese la o vârstă venerabilă cu inima strânsă că nu a fost milostivit de zeiţa Bendis cu un băiat care să-i ducă mai departe vitejia! În zadar ceruse Zoltes în Sfatul Bătrânilor să fie ales un nou rege. În zadar le spunea că spre binele neamului trebuia ales un nou rege.

Toţi aceşti bătrâni războinici, sătui de câte văzuseră în viaţa lor tumultoasă l-au refuzat şi cu toţi au hotărât ca Hestia să-i conducă! Curajul, vitejia, înţelepciunea dar şi frumuseţea ei au atârnat greu la luarea acestei decizii. Prin toate aceste calităţi, Hestia se făcuse iubită de întregu-i neam.

Această dovadă de dragoste din partea poporului pentru Hestia parcă a mai oblojit sufletul bătrânului Zoltes uşurându-i plecarea la strămoşi în faţa cărora urma să dea socoteală pentru faptele sale.

Dar zeiţa Bendis nu se arăta nici cu Hestia prea generoasă. În zadar încercaseră flăcăii s-o curteze, inima acesteia se arăta la fel de greu de cucerit ca şi cetatea de pe culmea dealului. În van vorbise şi bătrânul ei tată că iavenit vremea măritişului şi că trebuie să se aşeze la casa ei, Hestia le răspundea tuturor, râzând că încă nu-i vremea trecută şi că o să facă şi pasul acesta atunci când vor hotărî zeii. * Era o iarnă cumplită. Crivăţul sufla cu putere troienind nămeţii. Stejarii trosneau sub greutatea zăpezii.

Lupii, urlau prin desişuri. Bătrânii spuneau că nu văzuseră în viaţa lor o iarna mai câinoasă ca asta.

Sufereau de frig şi animalele, nu numai oamenii! Ca să se mai încălzească, dar să le şi ferească de atacul lupilor, care pe o astfel de vreme deveniseră foarte îndrăzneţi, noaptea le închideau în cetate.

Hestia, frumoasa regină getă, după ce s-a sfătuit cu bătrânii, în înţelepciunea-i recunoscută, a hotărât ca întreaga suflare să părăsească cetatea şi să ia drumul muntelui să se adăpostească în Peşteră. Peştera le mai oferise şi în alte vremuri de restrişte adăpost.

De câte ori nu ascunseseră acolo copiii, femeile şi bătrânii când cei care se vânturau prin lume după pradă veneau peste ei! Se ascundeau până când erau aruncaţi în praful drumurilor pe care veniseră de către luptătorii viteji ai neamului.

Hestia poruncise să se facă tărgi din prăjini de lemn legate de cai pe care să se pună proviziile, copiii, bătrânii şi bolnavii. Tinerii şi bărbaţii în putere, înfăşuraţi în blănuri de oaie, conduc turmele de oi, boi, vaci şi cai.

Din Cetate porneşte spre munte o lungă coloană. În frunte animalele mari, să deschidă pârtia, urmate de turmele de oi, apoi caii cu proviziile, iar oamenii în putere încheiau coloana. În acele vremuri, zei erau mai aproape de oameni,

de nevoile şi suferinţele lor. Zebeleizis, zeul fulgerelor şi tunetelor, ce-şi avea sălaşul în subteranele muntelui, întruchipat într-un bărbat chipeş, cu barbă neagră şi stufoasă, o zăreşte pe frumoasa Hestia în mijlocul poporului său. Inima acestuia se topeşte. O stare de nelinişte necunoscută până atunci pune stăpânire pe zeu.

El care stăpânea puterea fulgerelor şi tunetelor, el care stăpânea focul universului ajunse să fie mistuit de foc.

Dar de un alt fel de foc. Focul dragostei! Acel foc ce nu-i ocoleşte nici pe oameni nici pe zei! Cei atinşi de acest foc din oameni devin zei iar din zei devin oameni! Să fi fost mâna lui Bendis? * Pădurea răsună de chiotele şi strigătele de bucurie ale unui popor ce petrece. Fluierele se întreceau în doine şi hore iar oamenii băteau pământul cu picioarele, în ritmul acestora, în jocuri vioaie. Cei mai în vârstă, făcând în ciudă perechilor de flăcăi şi fete, conduceau jocurile. Printre ei se mai sumenea câte un unchiaş cu câte-o babă spre deliciul celor de pe margine. În jurul unor mese întinse pline cu bucate, poporul petrecea la nunta reginei lor. Pentru că Hestia făcea pe voia zeilor şi poporului său. Îşi dăruise inima chipeşului Zebeleizis.

Zebeleizis rămâne alături de frumoasa lui regină, Hestia, să poarte de grijă poporului lor. El, printre altele, îi învaţă pe oameni să folosească focul. De acum încolo, iernile, oricât de aprige vor fi, vor putea fi petrecute mai uşor.

Regina Hestia şi zeul Zebeleizis dăruiesc poporului lor conducători puternici, cu dragoste de oameni ce vor fi pavăză cetăţii şi împrejurimilor. De milenii, din generaţie în generaţie, poporul i-a venerat ca pe zei, zeiţa Hestia şi zeul Zebeleizis. * Luna scaldă cu dărnicie poiana cu lumina-i argintie. Un strigăt răguşit se aude în noapte nu departe de cortul meu. Mă trezesc şi-mi trebuiesc câteva secunde bune să mă dezmeticesc din visul avut şi să realizez unde sunt. Încă-mi sunt vii în minte sunetele de fluier şi doinele din vis.

Se aud iar acele ţipete, de data asta realizez despre ce este vorba. Deschid uşor plasa de ţânţari a cortului şi ies tiptil din cort. Nu departe de mine, în mijlocul poienii, un cârd de căprioare păşteau liniştite sub atenta supraveghere a unui superb ţap! Din când în când, rotindu-şi capul să cuprindă toată poiana cu privirea, mai slobozea în noapte câte un ţipăt. Ecoul lui se spărgea în valea adâncă a cetăţii de stejarii poleiţi în argint, stejari ce căpătau forme umane ca şi cum vechii locuitori ai acestor locuri se porniseră într-un dans fantastic.

50

Scriitori vâlceni

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

Versuri Călin T. Matei (Râmnicu Vâlcea) Limba românească În toate te regăsim, în plai străbun Tu, eşti statornicia-n vatra ce trăim Glas pur, strigare, de asemenea, răspuns Izvor adânc, ce munţii l-au străpuns

Limba noastră e bogată, izvorând din spiţa dacă.

Darnic, sfântu ne e cuvântul şi vorbirea, neegalăSă slăvim nespus, cuvântul şi rostirea româneascăNelăsând intruşi lumii, cumva, să ne-o murdărească.

Cum vorbim

Prin tot ce-avem mai demn, din toate Te regăsim în ele, şi-n inimi structurate Fior adânc, şuvoi de-nţelepciune Eşti tu, superbă limbă, a patriei Române!

Despre un mileniu de limbă, nescrisă Vorbim cu mijlocirea sensibilităţii, admisă A sensibilităţii umane, cu inima, cu temei Nu în seci silabe, pe care nu le vrei...

În vatră, prin toate, eşti înţelesul...

Recunoscut de codrii, munţi şi şesul...

De fierul plugului, trăgând brazda adâncă De grea sudalmă, vers, şoaptă şi rugă.

Ci printr-un cântec, al şoaptelor izvorului Al neştersei dureri şi ale dorului...

Cuvânt şi limbă, ridicăte-n slavă.

Merituoase rămâneţi, în România bravă.

Tu. Eşti cădelniţa, din strana cea creştină Eşti, dăruită nouă, izvor de biruinţă.

Eşti, gând, fior şi vis, pasărea cea măiastră Gândită de Brâncuşi, sculptată-n piatră.

Limba românească-şi autostructurează chipul În actul de viaţă, individual cu chinul...

Cu primul dram, din laptele mumei Şi-n el, germenele... sâmburele-i,

Eşti, zborul şi dorinţa cea fierbinte A Eminescului, să porţi, mereu-nainte Un ideal, un simţ, un neam, şi-o ţară Eşti, demnitatea noastră, urcândă, în spirală.

Primului cuvânt, numele celei ce...

Ne dă viaţă - MAMĂ, deoarece, Gestul repetat şi împins în timp, socoate, Înseamnă istorie, punţii de continuitate.

Cuvintele

Limba, începuturile ei de statornicie Verigă poezia, prezentă fu să fie Poemele, baladele, pure, melodioase Prin cuvinte şi limbă, simţite, arse...

Perle şi mărgăritare, sunt cuvintele-nţelese Când sunt bine aşezate, şi-n poeme prinde-a ţese, Gânduri, sentimente pure, în simţire românească Şi când puse-n gură-s, miere, reuşind să desluşească...

Arderea, în neam, nespusă, dând românului de veste Că în limba românească, înţelege-orice poveste Pentru că, e numai cântec, dezmierdare şi şoptire Graiul pâinii din sudoare, în continuă devenire.

Limba noastră românească, ce-o rostesc simplu ţăranii, Este-o rugă permanentă, izvorâtă din cazanii Nu lăsaţi să ne ştirbească, sâmburele din vorbire Să rămână, ce-a firească, spusă-n strane în psaltire. Şi ca să-nţelegeţi bine, sfinţenia din cuvinte, Îngenunchiaţi româneşte şi rugaţi-vă fierbinte Fiindcă Dumnezeu Prea Bunul, Începutul şi Cuvântul Ne-a Lăsat nouă vorbirea, spre a nu ne bate vântul.

Şoapte-ale neştersei dureri, nerostite Şoapte-ale dorului, iubirii nepotolite Trecute prin pieptul de vioară sprinţară Prin glasul cornului, ce te-nfioră.

Bucium al treziei, nearticulate Dar, o articulaţie, demnă prin toate O propoziţie, cu miez fecund spre fapte: „ – Deşteaptă-te, române! Deşteaptă-te!”

Iată un miez magnific, ce inundă Clocotitor, al începutului de limbă Al fiinţei limbii, ce naşte noi fulgere Şi puzderii de luceferi, noi miracole.

Cuvântul, născut din zbaterea de gând Trage după sine, omenirea, oftând.

51

Memoria slovelor A naşte cuvinte. A vedea prin cuvinte? Ţine de măreţie, demiurgică sorginte.

2014

Scriitori vâlceni

A face acest lucru, în privirea neîndurătorului „Ochi de gheaţă”, a unor necruţători „judecători” Îţi dă dreptul, prin suferinţă a te-nscrie-n meteori.

A rotunji în cuvânt, fulgerul alb al minţii

Versuri Dumitru Mesia-Onescu (Călimăneşti) Mereu voi alerga spre zare, Să văd iubirea când răsare, Şi soarele de ce nu moare.

Lacrima de dor

Lui Eminescu Chiar de-ai plecat grăbit din lume În zori, cu nimb de curcubeu Ne luminează-al tău renume Că eşti cu noi şi vii mereu.

Văd chipul zâmbitor în ramă Şi cel care suspină în oglindă.

Iubirea pentru tine mamă, Începe tot mai des să mă cuprindă.

Şi-ai pus izvorul căpătâi Pe pat de dor, ca să-l asculţi Tu fără soţ mereu rămâi.

Trecuta-au anii, dar vin mulţi.

Departe sunt de tine mamă. Şi „fata mamei” este-a nimănui.

Iubirea tot nu se destramă Nimic în locul ei nu poţi să pui.

Ai vrut o dulce Românie Şi-o dulce doină-ntre hotare.

Ai tras din dulcea-mpărăţie, Amarul lumii prolectare.

De ce mă-nec în lacrimă de dor?

De sânul tău departe; prin străini, Mă ofilesc de gândul călător, Ca şi lăstarul smuls din rădăcini.

Ai pus iubirea-ncoronată Ca peste rege a fi stăpână, Crăiasă, ce a fost odată, Şi muza ta cu chip de zână.

Iubirea noastră, ca şi dorul, Oriunde-n lume te găseşti, Curge mereu ca şi izvorul, Grădinii casei părinteşti.

Cu zburătorul printre stele Te-ai urcat sus, luceafăr blând.

Când i-o fi dor, fugi dintre ele, Cobori în jos, în orice gând.

Pentru tine Când pe bolta cea senină Luna se înalţă-ncet O adulmec cu privirea Ca să văd al tâu portret.

Răsăritul iubirii De câd te ştiu mereu te-aştept, Apuică drumul cel mai drept, Şi vino să te strâng la piept.

Luna-i limpede curată Ca oglinda sub perdea Şi privind-o deodată Ne vedem cu drag în ea.

De ce mă laşi pierdut prin lume? Încotro paşii să mă-ndrume?

Hai vino sub un singur nume!

Să nu uiţi că tinereţea Este primăvara vieţii Şi că toamna nedorită Poartă anii bătrâneţii.

Să-mi fi izvor de bucurie, Să-ţi datorez iubirea ţie.

Din viaţa ta să-mi dai şi mie.

Din negre depărtări sihastre S-aprinzi făclia vieţii noastre!

S-avem lumină printre astre!

Şi acum nu-ţi pierde vremea Primăvara a sosit.

Hai să mergem împreună Pe-al iubirii drum cotit!

52

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

Poeme HAIKU Adina Enăchescu ( Râmnicu Vâlcea) Oameni aleargă Cu struguri şi teascuri – Tămâioasa noastră.

Nepoata mea Cu funigei pe năsuc – Şi-n sân cu mere roşii.

Ce toamnă blândăSingură cu greierii, Dar la iarnă?

Epigrame Nichi Ursei (Râmnicu Vâlcea) Infidela Până noaptea o să treacă, Pân' la primul bob de rouă, Stă cu altul, apoi pleacă La bărbatu-său, ca nouă.

Prudenţă Ca să nu ai un motiv Să te prindă nebunia, Nu da crama la beţiv Şi nici prostului şefia.

Soarta hârtiei Sunt poeţi în România Cum şi-n lume se-ntâlnesc, Ce sfinţesc pe veci hârtia, Dar mai mulţi o mâzgălesc...

Disperări olteneşti

Libertatea

Un oltean, la disperare, Şi cu-o soartă mult prea grea Şi-ar dori femei uşoare...

Că a lui rămâne grea!

Libertatea-i lucru mare Pentru care-ades se moare, Şi un drept al meu pe care L-am pierdut la-nsurătoare.

Ai carte, ai parte

Weekend

Proverbul ăsta mă îngheaţă, Şi uneori mă bagă-n boală, Văzând cum reuşesc în viaţă Doar indivizii fără şcoală.

Obicei occidental Ce-a pătruns şi pe la noi, Într-un mod original, Că începe cam de joi.

Să fim înţeleşi

Rugă

La moarte las cuvântul sfânt, Să-mi puneţi steaguri pe mormânt, Să vadă toţi duşmanii mei Că mi se fâlfâie de ei!

Doamne-aş vrea să-mi laşi, măcar, Cât e toamnă, vie via Şi să nu-mi aduci în dar, Bătrâneţea şi prostia.

Epigrame Nicolae Ghinoiu (Călimăneşti) Dueluri epigramatice

Unui coleg

În dueluri intestine Inspirat de-un har divin, Îi dobori ca pe popice, Doar cu damful tău de

Hărăzit de-al său destin Trebuie să-l iei în seamă Că-i Micuţ în bultin, Dar înalt în epigramă.

Pomanagiul

Dragoste la vârsta a treia

Neatenţie

Obsedat să-şi ia tainul La pomeni ca un dulău, Ăsta o să-şi facă plinul, Şi la parastasul său.

El şi ea când se-ntâlnesc În oraş la o plimbare, Să-şi declare se grăbesc, Cine e bolnav mai tare.

Accidentul cel mai mare Provocat de Spiridon, S-a produs fiindcă se pare, C-aţipise la ….ghidon.

53

Memoria slovelor

2014

Scriitori vâlceni

Păgubită de două ori Hoţul sare un pârleaz Că furase-un sac de grâne.

Strigă baba cu necaz: - Cu violu’ cum rămâne?

Silueta graţioasă I-a adus numai succese Practicând un sport de masă, Săritura peste mese.

Muncă grea, cumplită soartă, Cu sudori de ne-ndurat Şi-a rămas aproape moartă, Când sudorii au plecat.

Riscul meseriei Soluţie

Epigrame Georgeta Tretelniţchi (Călimăneşti) Epigrama gen literar La concursuri ne dăm seama, Că doar cu puţin efort, Dovedim că epigrama: E cireaşa de pe tort!

Codrul frate cu românul

Românul privatizat Fratele şi-a supărat A tăiat, n-a pus la loc: Fratele s-a făcut ,, foc”!

„Atracţie universală” Nu-i ca-n vremea lui Adam, De un măr să nu mă bucur, O grămadă pot să am: Portofelul ...doar să-l scutur! Întoarcere la origini După câte ştiu eu bine Ne pricepem la ovine; Deci să mergem înainte : Că-nainte a fost mai bine!

Noroc Vorbeşte acum tot satul Chiar că a avut noroc,

Ion s-a mutat la bloc: Şi-au luat boii…doctoratul!

Patriotism O glie-avem şi-al ei popor Iubind-o n-o lăsăm să piară, Ne făurim un viitor: Mai luminos…în altă ţară! ”Întovărăşire” Post-decembristă Vine un vecin c-o vacă, Eu cu boii că se-mpacă; Grajdul ca să fie plin, Ne mai trebuie-un vecin!

Prinţul tenebrelor (parabolă dramatică) Constantin Geantă ( Călimăneşti) PARTEA a II-a – Când dorinţele FATA: Ai mei sunt morţi, iar eu fug de foarte mult timp.

Toate adăposturile ne-au fost distruse, trăim vremuri se standardizează

apocaliptice .E.G.: Dar… TABLOUL I (Abia rosti acest cuvânt, iar tânăra a dispărut prin partea Pe măsură ce scena se luminează se stângă a scenei). zăresc nişte dărâmături.

E.G.: Ce lume! Numai ruine, fum şi spaimă. Oare, unde mă aflu?

FATA (apare din partea dreaptă a scenei, alergând. Are (În timp ce rostea ultimele cuvinte, un monstru metalic hainele sfâşiate, părul despletit, o privire îngrozită, iar apare din dreapta scenei şi se opreşte în faţa lui.) când îl vede pe E.G. îmbrăcat într-un costum de tip Star E.G.: Ce creatură fioroasă!

Treck se opreşte puţin): Fugi, străine, până nu apar (Îl priveşte puternic. Între cei doi fluxul privirilor devine justiţiarii! foarte puternic, ca şi cum s-ar comunica la nivel E.G. (puţin derutat): Cine? telepatic.)

FATA: Acei monştri metalici care ne terorizează de ROBOTUL: Da. Sunt o maşină şi trebuie să vă distrug pe milenii. toţi oamenii.

E.G. (Privind la fata care se ţine de braţul drept, unde se E.G.: Să ne distrugi? Dar, oare ,tu mă cunoşti? observă un bandaj sângerând): Dar, ce-ai păţit?

(Robotul îi arătă braţul stâng pe care se observă ceva care sugerează un ecran.)

54

Memoria slovelor

2014

ROBOTUL: Acestea sunt A. D. N.-ul, precum şi alcătuirea celulară a organismului tău.

E.G.: Sigur? Încearcă să îmi pătrunzi şi în memorie pentru a-mi citi gândurile.

ROBOTUL: Priveşte! Aceasta este structura creierului tău, acestea sunt conexiunile care se fac în scoarţa cerebrală. Dar ce s-a întâmplat? (Vocea metalică devine tot mai estompată). Iată o flacără care creşte, creşte, creşte, ca o ciupercă. (Dispare în stânga cortinei. Ca din depărtare răsună o voce pierdută): Hiroshima, ora opt şi cincisprezece minute... (Se aude o bubuitură ca de explozie).

E.G.: Asta este! Sunt vulnerabil la forţa gândului. Un flux mai puternic al undelor mentale şi creatura este scrum.

Dar, ce se întâmplă, oare? (Între timp se face întuneric.)

Scriitori vâlceni

în ruine.

E.G.: Atunci, trebuie să plec, am ajuns prea departe. Unde eşti, Nerambas?

CORUL: Rămâi cu noi, măreţule zeu al luminii şi ne scoate din tenebrele în care am fost aruncaţi de către cel cu nume de hulă,maleficul Er. Dăruieşte-ne pacea lumii, cea dinainte de cataclism. Distruge toţi monştri metalici şi reclădeşte lumea ce a căzut în ruinele mileniului însângerat, tu, Prometeu ce ne-ai readus speranţa prin porumbelul sufletului tău!Redă-ne scânteia pierdută, iar ramurile de măslin să încununeze efebii şi vestalele care purta-vor jertfele de ambră şi cădelniţele cu miresme pe altarul pe care-l vom înălţa pe piedestalul ţărmului de pe care va porni înspre zenit catarge către porturile lumii de mâine.

(E.G. ascultă, privind mirat. Deodată totul se întunecă .)

TABLOUL III Acţiunea se petrece într-un laborator. La început scena se află în penumbră. Când decorul se luminează, se zăreşte E.G., care se află într-un cilindru transparent. Er îl priveşte de la un pupitru, acţionând nişte butoane pe un E.G.: Ce Dumnezeu se întâmplă? Fata aceea, oamenii panou. Roboţii verifică ecrane, pupitre, supraveghează cilindrul în care se află E.G. care se zăresc în depărtare?

(Se aude un murmur care creşte în intensitate. La început totul este ca un vacarm. Apoi, pe măsură ce apar un E.G.: (încearcă să se mişte. Nu reuşeşte, deoarece are bătrân, mai mulţi bărbaţi, femei şi copii vocile devin tot senzori implantaţi pe corp care-i paralizează membrele): Unde mă aflu? mai clare.)

E.G.: Parcă vorbesc o limbă ciudată, ce-mi pare a fi un ER: Mai întâi să-mi spui cine eşti tu, cel care îmi perturbi liniştea şi-mi distrugi ordinea? idiom cunoscut. Unde mă aflu, cine sunt aceşti oameni?

BĂTRÂNUL: Slavă ţie, zeu al luminii, în faţa căruia mă E.G. Eu sunt ceea ce sunt. (Privind în jurul său): Voi, cine sunteţi? prosternez eu, nevrednicul tău slujitor!

CORUL (format din celelalte personaje):Venit din CORUL ROBOŢILOR: Noi suntem slujitorii Lui. tărâmurile îndepărtate, din cerurile primăverii, ai dăruit E.G. (mirat): Slujitorii lui? Ai cui? Ai răului? speranţa, clădind în sufletele noastre odată cu lumea CORUL ROBOŢILOR: Nu, ai Marelui Er. E.G.: Ce aveţi voi cu oamenii? pierdută şi nădejdea unui viitor mai bun.

CORUL ROBOŢILOR: Oamenii sunt periculoşi.

E.G.: Ridică-te, bătrâne. Cine sunteţi voi?

ER: Omul este Cancerul Pământului.

BĂTRÂNUL: Noi suntem cei căzuţi pradă terorii lui Er. E.G. Ei, nu zău. Dar robotul, ce este atunci?

CORUL: Lumea noastră a fost invadată de către monştrii ER: Robotul este creator, este demiurg, este zeu. care, din carcasele metalice aruncă raze ale E.G.: Creator de cenuşă… morţii,deoarece Er, ca un zeu din abisuri,a robit lumea în care înfloreau precum lalelele, speranţele şi ne-a zdrobit ER: Pari puternic, dar în fond eşti vulnerabil. Ai fost inimile sub talpa metalică a urii, sfărâmând tot ceea ce receptat şi teleportat în timp ce vorbeai cu viermii aceia. clădisem pentru ca prin urmaşi să dăinuim într-o lume E.G.: Ce viermi?

ER: Acele arătări, fraţii tăi pe care i-ai readus la viaţă. în care ura a dispărut. Dar balaurul ne-a sfâşiat trupurile şi dacă Tu nu apăreai niciodată E.G. Cine, oamenii aceia sărmani?

ER: Da. soarele nu mai răsărea în inima şi în cugetul nostru.

E.G. Pot discuta şi cu voi. Priviţi!

E.G.: Bătrâne, nu ştii cumva în ce secol ne aflăm?

BĂTRÂNUL: Cum să nu, Zeu al Bunăvoinţei? Nu (Cilindrul s-a destrămat, circuitele au fost distruse în mare parte, iar senzorii, care îi paralizau corpul au demult, am păşit în secolul XXXI. CORUL: Un secol în care prin tine vom păşi înspre o căzut. Cinci dintre cei nouă roboţi se află la pământ.

Păşeşte peste câţiva roboţi şi se îndreaptă spre Er. Er lume din care ura a dispărut pe vecie. apare pe câteva butoane, roboţii se ridică, circuitele E.G.: Poftim?

BĂTRÂNUL: Desigur, mărite zeu, Slavă ţie celui care ai reintră în funcţiune, iar E.G. rămâne, timp de câteva momente, nemişcat.) refăcut lumea pe care răutatea demonului Er o aruncase 55

TABLOUL II Pe fundalul din spate al scenei, ca pe un ecran, apare o arhitectură nouă, ceva care ar sugera clădiri ale viitorului, iar el se află pe o stradă.

Memoria slovelor

2014

E.G.(revenindu-şi): Tu eşti Er? ER: Da, omule.

E.G.: Cyborg afurisit! Ia priveşte! (Toţi roboţii se află la pământ, iar circuitele au căzut aproape în întregime).

ER: Nu ai reuşit să te eliberezi, pentru că eşti controlat de computerul din fiinţa mea. Şi eu am fost cândva om, dar acum mă hrănesc cu energiile voastre mentale.

E.G.: (A scos cristalul): Ei, ce mai zici acum, când au început vibraţiile şi, în curând, vei fi o grămăjoară de fiare?

Scriitori din tara

ER: Nu se poate! Nu mă distruge!

E.G.: Până la urmă, asta eşti tu: un nimic (Îşi pune cristalul la frunte. Er se află la pământ. Privind la roboţii căzuţi şi la bucăţile de fier): Acesta a fost Marele Er (ironic): Din slujitorii săi au rămas numai circuite înnegrite şi cenuşă.

NERAMBAS (care tocmai a apărut din partea stângă): Gata cu joaca! Ai intervenit prea mult în ordinea acestei lumi. (Scoate o baghetă pe care, în timp ce o mişcă, se face întuneric)

SCRIITORI DIN ŢARĂ Fiecare lectură a unei cărţi reînoieşte textul în imaginaţia noastră AL. Florin Ţene (Cluj Napoca) În general, biblioteca este o lume la care aspiră toate limbile apărute după aceea. În văzută prin miile de ochi ale concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, autorilor. Iar Emerson spunea că este se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde un cabinet magic în care există multe realităţii - acest fapt atât de misterios căruia îi spunem spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin realitate. Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie ochii autorilor şi prin spiritul de estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este că atunci percepere al cititorului. Când citim o când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem carte, este o întâlnire a acesteia cu cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu. cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălat carte se schimbă, din moment ce noi suntem în frumos, acesta este greoi... permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: Croce spunea că poezia este o expresie şi pentru faptul „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate că un vers este o expresie şi fiecare din părţile din care “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de este alcătuit versul, fiecare cuvânt, este expresiv prin sine azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, însuşi. Poezia este întâlnirea cititorului cu cartea, lectura cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare cărţii, descoperirea cărţii ca text şi nu ca obiect. Există lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare altă experienţă estetică şi anume momentul, destul de despre această carte în imaginaţia noastră reînoieşte surprinzător, în care poetul concepe opera, în care el textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere descoperă sau inventează opera. cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden”, de Bradley spunea că unul din efectele poeziei este să fie Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de acela de a da senzaţia, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile fi amintit ceva uitat. Când citim un poem bun, să zicem autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Castelul” de Alexandru Macedonski, gândim că şi noi „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe am fi putut să-l scriem după ce-am văzut Castelul Bran, scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate deci acest poem preexista în noi. Astfel, ajungem la fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire definiţia platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru”.

Heraclit.

Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi proza, şi Benedetto Croce - şi anume ideea că literatura este dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi sentimentul expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a criticului frumosului, dacă o relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris literatura este alcătuită din cuvinte. Atunci şi limbajul este pentru dumneavoastră. un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola Al.Florin ŢENE Membru corespondent al Academiei Românoeste o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că Americane rusa îşi formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este Preşedintele Ligii Scriitorilor Români o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte 56

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara

Ziua Limbii Române sărbătorită la malul mării Elena Trifan (Ploieşti) Vineri, 31 august 2014, în sala de festivătăţi a Hotelului RIO din staţiunea Jupiter, de la malul Mării Negre, a fost sărbătorită Ziua Limbii Române, sub coordonarea doamnei Ligya Diaconescu, promotor cultural de talie internaţională, membru al Clubului de Presă Transatlantic, membru fondator al „Association des mass-medias et journalistes d’expression roumaine sans frontiere”, şi a domnului Alexandru Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România. La activitate au participat scriitori români din ţară şi din diaspora, editori, cadre didactice, jurnalişti, sponsori, oameni de afaceri.

Cu această ocazie au fost decernate premiile Concursului Internaţional de Poezie şi Proză STARPRESS, aflat la ediţia a IV-a. Au fost recitate poezii dedicate limbii române; au fost conferite diplome şi medalii; lansări de cărţi. Doamna Ligya Diaconescu, cunoscută deja pentru dăruirea cu care militează pentru promovarea limbii şi culturii române în ţară şi în străinătate, pentru încurajarea talentelor, a decernat premiile Concursului Internaţional de Poezie şi Proză STARPRESS: Marele Premiu STARPRESS – pentru cea mai bună poezie: Titina Nica Ţene, Cluj-Napoca, România; Marele Premiu STARPRESS – pentru cea mai bună proză scurtă: Elena Buică, Quebec, Canada; Marele Premiu STARPRESS – pentru cel mai bun roman: Dora Alina Romanescu, Mangalia, România; Secţiunea Poezie: Locul I: Tatiana Dabija, Chişinău, Republica Moldova, Mihaela Cristescu, Sidney, Australia; Locul II: Daniela Popescu, Madrid, Spania, Olimpia Sava, Galaţi, România; Locul III: Ioan Adrian Trifan, Ploieşti, România; Secţiunea Proză: Locul I: Alexandru Florin Ţene, Cluj, România, Mihaela Cristescu, Sidney, Australia; Locul II: Milena Munteanu, Toronto, Canada, Claudia Partole, Chişinău, Republica Moldova, Marian Pătraşcu, Râmnicu Vâlcea, România; Locul III: Melania Rusu Caragioiu, Toronto, Canada, Ion Nălbitoru, Brezoi, România, Teresia Bolchiş Tătaru, Germania. Au fost atribuite şi peste 100 de menţiuni.

Un adevărat Mecena al timpurilor noastre, doamna Ligya Diaconescu, din fonduri proprii, le-a oferit şi în acest an premianţilor sejururi pentru 2 persoane de 9, 6 sau 5 zile la mare, în funcţie de premiul obţinut.

În alocuţiunea Domniei Sale a menţionat efortul făcut împreună cu domnul Corneliu Leu pentru ca poporul român să aibă o Sărbătoare a Limbii Române.

De asemenea, au fost lansate şi prezentate “Antologia scriitorilor români conteporani din întreaga lume”, ediţie bilingvă româno-italiană, şi Antologia “Limba noastră cea română”, ediţia I, ambele editate în 2014, sub egida STARPRESS, menţionându-se numeroasele lansări care s-au făcut şi care vor culmina cu prezentarea cărţilor la Roma, cu ocazia întâlnirii românilor din diaspora, “CALLATIS”, din luna septembrie. Şi-a exprimat mulţumirea că printre cei prezenţi în sală se numără şi tineri talentaţi, precum Ioan Adrian Trifan.

Doamna Ligya Diaconescu a recitat poezia proprie “Limba noastră cea română”, scrisă în cinstea acestui eveniment: „Limba noastră cea română/În care-am fost botezată/M-a apropiat de Domnul,/Limba noastră cea curată.//Limba care ne adună/În a patriei fiinţă/De prin lume hăt...departe/Prin iubire şi dorinţă.//Limba noastră cea română/Crescând lin, prin suferinţă/Ne-a adus în vatra ţării/S-o serbăm cu biruinţă.//Scriitori din toată lumea/Reuniţi într-o fiinţă/Cântă azi limba română/Cu dragoste şi credinţă.//Şi...la ţărmul Mării Noastre/La RIO...printr-o Rodica/Jupiterul cald vibrează/Când din versuri se recită.//Şi prin proză-i simţi trăirea/Cele mai frumoase scrieri/Despre mamă, despre ţară,/Despre glie,România.//Azi, prin suflete pictate/De iubirea vetrei noastre/Sărutăm limba română/La Marea Neagrăalbastră.//Sărutăm şi al ei nume/Care veşnic ne adună/Limba neamului meu dacic,/Limba noastră cea română.//Sărutând marea şi limba/Limba noastră cea română/Cânt-a patriei fiinţă/La întâlnirea cea divină.”

Domnul Al.Florin Ţene a trecut în revistă principalele aspecte ale devenirii literare a Domniei Sale, ale înfiinţării Ligii Scriitorilor din România după ce în timpul petrecut în Belgia a putut constata că în această ţară există mai multe asociaţii ale scriitorilor, menţionând că Liga Scriitorilor nu se opune Uniunii Scriitorilor din România, ci că are ca principal obiectiv atragerea şi promovarea talentelor.

A evidenţiat totodată activitatea bogată a Ligii care are 23 de filiale din care 9 în diaspora, emisiuni de televiziune, 17 reviste online şi pe hârtie, cât şi marea şansă pe care a avut-o de a o avea colaborator pe doamna Ligya Diaconescu, care face totul gratuit, din pasiune pentru limba română. Din partea Ligii Scriitorilor din România s-au conferit reviste, diplome şi medalii, pentru activitatea literară şi pentru promovarea culturii române în ţară şi în străinătate, după cum urmează: Diploma “Virtutea literară” şi ultimul număr al revistei “Agora literară” doamnei Dora Alina Romanescu şi

57

Memoria slovelor

2014

doamnei Floarea Cărbune, medalia “Virtutea literară” şi ultimul număr al revistei “Agora literară”, doamnei Elena Buică şi Trofeul “Muza”, doamnei Ligya Diaconescu.

Domnul Al.Florin Ţene a recitat poezia, creaţie proprie, “Glorie limbii române prin înţelepciunea ei”: „Mi-e dat să-mi rostesc gândurile/Să visez/În Limba română,/Fiecare cuvânt un fagure,/Ca mierea luminii în degetarul macilor,/Ca vârsta arborilor în cercuri/În fiecare din ele trudeşte un străbun,/Veghează o baladă.//Patria Limbii Române e istoria/acestor plaiuri păscute de Mioriţa,/Modelate de doine/Şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit cu grijă/la izvoarele dorului./ Ea nu poate fi mutată,/Cum nu se poate înstrăina fântâna/de izvoare.//Am spart coaja de nucă/A cuvântului şi peste înţelesuri am dat/De bine, dulci ca mierea, de ducă/Şi ură,/Avea gust de zgură,/Dar şi de păcat,/Simţeam eminesciana vibraţie,/înţelepciunea lui Pan din gură în gură/Era în sămânţa gata de germinaţie.//Am spart coaja seminţei cuvântului/Şi-am dat peste altă sămânţă/un alt înţeles, o altă cărare,/o altă speranţă,/o clanţă/pentru o altă,/o altă...//până rămâne/măduva Limbii Române.//În fiecare cuvânt e un oier,/un ţăran/care face holda să cânte/imnurile acestui pământ/scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente/ale brazdelor.//Rostiţi un cuvânt în limba noastră/şi veţi simţi/şi gustul mierii/şi vânturile veacurilor/şi mirosul câmpiilor.// Rostiţi un cuvânt în Limba Română/şi veţi auzi/mângâierile mamei/şi vorbele tatei grele ca piatra/din temelia casei.//Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului/şi veţi vedea cum trec cuvintele/din hrisoave în versurile eminesciene/precum ploaia în rădăcini./Aceasta este Eternitatea ei,/gloria ei/de a fi mereu/ca frunzele pe o cetină seculară.//Patria îmi este Limba ce o vorbesc/pe care am supt-o de la mama/cu ochi blânzi/ca Mioriţa./Când îmi aplec urechea de sânul pământului/aud lucrând Meşterul Manole/ce, încă, modelează ţara/pe care o numim/Limba Română.//De bat la porţile cerului/şi iau o cană de lut/cu apă/simt sufletul izvoarelor/din adâncurile munţilor/acolo unde inimile rămân/pe oale de Horez.//De iau în palme un bulgăre/Din marginea câmpului unde zarea a îngenuncheat/lutul îmi seamănă./Poate-s oasele străbunilor mei/ceva din înţeleptul suflet respirând/ în conturul măsurat./Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte/Şi-l pipăi simţindu-i respiraţia/în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul/cu străluciri solare.//Când mănânc pâinea, urcă până la mine/Neamurile noastre toate,/seva înţelepciunii, adusă până la noi/de limba ce-o vorbesc.//Patria îmi este Limba Română/În ea bobul de grâu/germinează/Verbele poemelor eminesciene.”

Au avut loc lansări de cărţi ale scriitorilor: Alina Dora Romanescu, Elena Buică, Tudosia Lazăr, Olimpia Sava, Titina Nica Ţene, Al.Florin Ţene. Cele două cărţi ale Alinei Dora Romanescu: „Roata timpului” şi „Pe aripi de cântec şi dor” au fost prezentate de editorul şi scriitorul, Vasile George Dâncu, directorul Editurii Eikon din Cluj. Cartea „Roata timpului”, după cum sugerează şi imaginea ceasului de pe copertă înscris într-un peisaj din Transilvania, are ca temă întoarcerea în timp a autoarei în satul natal, Rebra, din judeţul Bistriţa-Năsăud, a cărui viaţă o prezintă, cu bucuriile şi necazurile lui, cu oameni puternici, ambiţioşi, capabili să îşi impună voinţa şi să se sacrifice pentru realizarea idealurilor. Autoarea însăşi este un model de luptă, de învingere a dificultăţilor, oscilând între chemarea mării şi a satului natal.

Cartea “Pe aripi de cântec şi dor” prezintă povestea de viaţă a interpretei de muzică populară Elvira Lerinţiu, fiică a Bihorului, model de pasiune pentru cântecul popular românesc şi de sacrificiu pe altarul artei.

Au fost prezentate în continuare cele două cărţi ale Elenei Buică: “Liliacul înflorit la poarta înserării” şi “Frumoasele vacanţe”. În ceea ce priveşte prima carte, autoarea însăşi explică cele două metafore din titlu. În ciuda trecerii anilor care o apropie de poarta înserării, îşi păstrează frumuseţea şi vigoarea spirituală asemenea unui liliac înflorit. Elena Buică, româncă stabilită în Canada, a mulţumit proniei cereşti că a ajutat-o să ajungă până la această vârstă, şi-a exprimat dragostea şi fascinaţia faţă de savoarea şi frumuseţea limbii române, mai ales în varianta ei populară şi a transmis celor prezenţi salutul scriitorilor români din Canada şi, în mod deosebit, al revistei “Observatorul” la care colaborează.

Cartea “Frumoasele vacanţe” conţine creaţii în proză ale autoarei despre locurile pe care le-a vizitat, oscilând între realitate şi ficţiune, între “a fi” şi “a nu fi”.

Doamna Ligya Diaconescu a afirmat că se regăseşte în scrierile autobiogafice ale Elenei Buică, precum şi ale Titinei Nica Ţene.

Domnul Al.Florin Ţene a apreciat scrisul frumos, curat, sincer al autoarei. În mod indirect, prin intermediul Emiliei Dabu, au fost făcute cunoscute aprecieri ale Gabrielei Căluţiu Sonnenberg despre stilul Elenei Buică: “Într-o limbă impecabilă, aşa cum ne-a obişnuit deja în numeroasele eseuri şi în cele şapte volume de proză publicate până acum, autoarea jonglează cu vocabularul savuros al românei, pe care dovedeşte că o iubeşte şi valorează mai presus de toate, tratând-o cu reverenţa adâncă a dascălului care nu iese niciodată la pensie, chemarea sa coincizând cu menirea de om, al literelor, fără doar şi poate.”

58

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

Romanul lui Al. Florin Ţene “Un ocean de deşert”, un “remarcabil saga”, după cum îl numeşte Mariana Cristescu, oferă o frescă a intelectualităţii româneşti în comunism. S-a bucurat de aprecierea criticilor atât în ceea ce priveşte fondul, cât şi originalitatea stilului: “Autorul este printre puţinii creatori care n-au dovedit a fi prizonierii unei singure formule epice, asimilând, cu o complicitate matură, experienţa intertextualităţii, cât şi minuţia cehoviană în descrierea ororilor comunismului de tip sovietic şi a trăirilor existenţiale.” (Dorina Costea) Titina Nica Ţene a lansat cartea “Întâmplări hazilii cu o nepoţică povestite de o bunică” care s-a bucurat de aprecieri pertinente din partea lui Ion Nălbitoru: “Este o carte de povestiri, care poate fi citită de la cei mici până la cei ajunşi la bătrâneţe şi poate constitui un model de pregătire educaţională a viitoarelor bunicuţe în relaţia cu nepoţicile şi nepoţeii.” În final domnul Al.Florin Ţene a recitat poezia “Spre culmi”, un elogiu adus fiinţei umane:

Scriitori din tara

„Omul de când e pe lume a spus:/Iarna-i prea frig, vara e prea cald/Soarele prea iute moare în apus./Tot mai sunt spini printre flori parfumate/Norii tot caută azurul şi plâng./Stelele albe-s prea depărtate/Încă-i uraniul ascuns prea adânc.//Omul de când e pe lume a spus:/Şi va mai spune:/Mai mult şi mai sus./Astfel se smulge din el cu răbdare/Floarea ruginii,/Palida floare...”

Activitatea de la malul mării s-a conturat într-un omagiu adus limbii române de către oameni cu inimile deschise spre cultură, creaţie, dragoste de neamul românesc şi limba sa străbună, element definitoriu pentru fiinţa noastră naţională, pentru păstrarea căruia s-au jertfit generaţii, fiind totodată o modalitate de a strânge laolaltă români de pe toate meridianele uniţi de unicitatea graiului cu o vechime milenară în spaţiul carpato-danubianopontic.

La rândul nostru ne exprimăm preţuirea şi respectul faţă de toţi cei care de-a lungul timpului au gândit şi au simţit în frumoasa limbă românească, au militat pentru păstrarea şi îmbogăţirea ei, pentru cei care şi-au unit efoturile pentru ca poporul român să aibă o Zi Naţională a Limbii Române, cât şi pentru organizatorii acestei activităţi şi pentru cei care au binevoit să o onoreze cu creaţiile şi cu prezenţa lor.

Organizator : Revista internaţională STARPRESS

La casa veşniciei părintelui Arsenie Boca Marinela Preoteasa (Slatina) Era ora două şi noi nu junseserăm încă la Prislop. Excursia era foarte plăcută. Domnul Nicu, şofer şi ghid, ne promisese dimineaţă că vom trece prin cinci judeţe. Eram foarte fericiţi că am ales dintre excursiile anunţate în holul Vilei 1 Mai din Olăneşti, pe aceasta, era mai scumpă dar cu un traseu mult mai mare, iar şoferul nostru parcă era făcut pentru meseria de ghid. Am auzit atâtea poveşti despre voievozii noştri, despre domnitorii noştri, despre biserici şi mânăstiri, hanuri, pieţe, cât nu citisem din cărţile şcolare în toţii anii de gimnaziu, liceu şi facultate (Eu am făcut Istoria României şi la facultate, deşi eram la Facultatea de matematică ! Aşa era înainte de 1989) Ghidul nostru ne povestise despre obiceiurile mormonilor de a-şi îngropa morţii în grădină sau lângă casă şi ne şi arătase câteva gospodării de mormoni.

Toţi din microbuz ascultasem foarte încordaţi poveştile domnului Nicu. Toţi eram creştini ortodocşi şi eram foarte miraţi de asemenea obiceiuri. Am ajuns la Prislop şi ne-am oprit la o căsuţă din lemn, tare dichisită,

plină cu ghivece şi vaze încărcate cu flori. Ghidul nostru ne-a sfătuit să cumpărăm flori pentru mormântul Părintelui Arsenie Boca, că nu vom mai avea de unde să cumpărăm. Eu am ales două ghivece cu trandafiri mici, unul cu trandafiri roşii, iar celălalt cu trandafiri albi. Eram foarte bucuroasă de ceea ce alesesem. Toţi eram bucuroşi că oprisem la acest magazin de flori.

Ne era puţin foame, mai aveam destulă în frigiderul de la microbuz. <Cetatea Devei La Deva, sus, chiar în cetate mâncasem cu poftă, admirând panorama oraşului. Urcasem cu liftul acela grozav, şi tare gustoasă ni s-a mai părut mâncarea de la pachet ! Îngheţata ce am cumpărat-o de acolo ni s-a părut cu gust unic de bun. La masa de dimineaţă ni se pusese la pachet mâncarea ce ni

59

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara

< Mânăstirea am oprit toţi din mers şi am ascultat uimiţi zgomotul. Mam gândit că poate cei care lucrau la autostradă au folosit Prislop dinamită să dărâme ceva. Mi-am zis: „Doamne, şi s-ar fi cuvenit muncitorii ăştia nu mai respectă duminicile şi mai e şi în acea zi. Sfânta Maria Mică!” Am mai făcut câţiva paşi şi deodată, Acum nu ne sub picioare, pământul se clătina puternic. M-am oprit era gândul la brusc. Parcă nu-mi mai puteam ţine echilibrul. Acum am masă, ne gândit: „Doamne, e cutremur! Dacă aşa începe sfârşitul doream să lumii, tu ştii. Bine că m-ai îndemnat să vin să fiu aici. ajungem cât Bine că sunt la câţiva paşi de mormântul părintelui mai repede la Arsenie Boca, în ultimele clipe. Numai tu, Doamne, ştii mormântul părintelui Arsenie Boca. După ce am ce faci!”M-am închinat. Cred că mai toţi de acolo s-au cumpărat toţi ghivece cu flori, am pornit iar la drum. închinat. Cei care mergeam spre mormânt duceam flori, Vecina mea de scaun, din microbuz, o doamnă iar cei care coborau de la mormânt veneau şi ei cu flori! foarte simpatică, pensionară, fostă judecătoare în Aveau braţele pline de flori şi ghivece cu flori. După Bucureşti, venise la Olăneşti cu fratele dumneaei, fost câţiva paşi m-am lămurit. Cei care ne duceam la mormânt inginer, pensionar şi dumnealui. Era cu noi în excursie, dădeam la măicuţe florile, iar pe cărarea care coboram, foarte tăcut, parcă sorbea cu ochii tot ce vedea. Toţi ne alte măicuţe comportam aşa. Cu fotografierea se ocupa o doctoriţă de ne dădeau, pe la Elias, care venise împreună cu mama la tratament la ales, alte Olăneşti. În excursie era doar Tatiana, domnişoara doctor, ghivece cu mama rămăsese la vilă, să se distreze cu hrănitul căţeilor flori! de acolo - ocupaţie de week-end pentru cei mai în vârstă.

Tatiana fusese în toate excursiile organizate acolo. < Mormântul Sâmbătă fusese într-o altă excursie. Pe la orele 23 lui Arsenie ajunseseră la vilă.

Boca Foarte repede am ajuns la mânăstirea Prislop.

M-am Acolo am coborât cu florile cumpărate şi ne-am luat şi rugat până la mormânt şi la câte o sticlă să luăm apă de la izvorul din incinta mânăstirii. Unii vizitatori puseseră bani acolo, probabil cu mormânt. O rugăminte foarte grea pentru tanti Victoria dorinţe ce ar fi trebuit să urmeze a fi împlinite. Am pus şi din Bălceşti, s-a împlinit. A făcut-o bine, paralizase şi nu noi bani, odată cu unele gânduri ce ni le doream să se mai vorbea. Acum merge, vorbeşte şi are grijă de mama împlinească. Era zi de sărbătoare, era ziua de Sfânta lui Florentin. Aleargă ca şi cum ar avea sub 45 ani, toată Maria Mică. Foarte mulţi români şi străini erau ca şi noi, ziua, de la casa dumneaei la casa sorei, mama lui la Prislop, să aducă flori şi să se roage la mormântul Florentin. părintelui Arsenie Boca. Ne aşezasem la rând, se înainta *** Seara, eram la Lainici. La un restaurant am aflat că fusese foarte încet, urcam îngânduraţi toţi.

Mai erau vreo cincizeci de metri până la cutremur cu cele două replici, una de 4,5 grade Richter, mormânt, şi deodată s-a auzit foarte aproape un zgomot iar al doilea de 4,7 grade Richter, iar acolo, la o sută de foarte puternic, dinspre dealul cel mai apropiat, ca şi cum metri de mormântul lui Arsenie Boca fusese epicentul. s-ar fi dărâmat un castel foarte mare, undeva în adâncuri şi s-a mişcat pământul de sub picioare. Ca la un semn neMarinela Preoteasa – Redactor şef la “Scurt Circuit Oltean”

Versuri Pr. Radu Botiş (Baia Mare) Nu-i cine să rostească un cuvânt, Nu-s alţii să îmi spună o povaţă, Îmi port povara asta pe pământ Tot ascunzând durerea de pe faţă.

…Iarăşi acasă Mă întorc acasă, în singurătate, Tăcut e totul, nimic n-are sens Şi timpul a ajuns, parcă, mai dens; Părinţii mei plecat-au prea departe.

Ce mi-aş dori, nu-i rost de împlinire, Nemângâieri şi veşnică amintire.

60

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara N-am lacrimi …

Lumina N-am înţeles ce-i dorul pentru mamă, Decât acuma când nu o mai am.

Nu am ştiut oftatul după tată, Nici timpul despărţirii nu-l gândeam.

Lumina din Lumină În sufletul tău, Fă numai bine, uită ce-i rău, Revarsă în suflet pacea divină.

N-am cutezat să cred că într-o zi Mă învinge a potopului durere, - Orfanilor, n-am înţeles că vii Părinţii, doar, zâmbind îşi dau putere.

Lumina din cerească Lumină Adună mereu împrejur, Acela ce pe cruce jertfitu-s-a pur, Viaţa întreagă doar Lui o închină!

N-am lacrimi nici oftat cât se cuvine Să le sărut şi umbra cea de ieri, Primeşte-i, Doamne, într-un loc la Tine Iar preţul de la mine să Îl ceri.

Lumina mereu din Lumină Fii însuţi pe-a lumii cărări, Odată, spre ceruri, deschide-Va zări, Aici, Tu, fii pururi speranţa, lumină!

Pr. Radu Botiş coordonează revistele: “Slova creştină” “Gând comun” şi “Slova copiilor”

Versuri Paulian Buicescu (Slatina) Resursa spiritual de la Ocnele Mari!

Sarea care-şi pierde gustul E-aruncată pe cărare Şi-orice trecător pe cale O striveşte sub picioare

«N-aţi înţeles nici pân-acum (A pus TATĂL întrebarea ) Că Mie dintru început Mi-a plăcut şi-Mi place sarea ?»

Iar FIUL către Discipoli La Divina Facultate Le-A spus că: «Predania S-aibă vorbele sărate.»

Iată ce Le-A spus CHRISTOSUL Privitor la predicare: «- Să fiţi sarea omenirii Cu putere de sărare.

Să nu dai daruri nesărate Jertfa ta , la fel să fie Să fiţi săraţi de DUH cu Focul Pentru o Pace-n Veşnicie.

Se-nţelege, în sens propriu, Dar şi-n sensul figurat, De ce DOMNU-A creat sarea irac-nseamnă ,,bun, sărat”.

Poporul iracul prin zicale Dat-a iracul ,,sărate“: Că iubirea – I valoroasă Cum e sarea, în bucate.

Sau despre cei ce spun cuvinte Fără fond, neadecvate Că limba lor e lemnoasă Şi vorbele ,, nesărate”. Şi-aici la Ocnele Mari Grija DOMNULUI, e clară !

Pentru cine nu o are, Sarea e, resursă rară!

Dar şi-n sensul figurat , Pronia este totală : Că la Ocne-I şi resursa 61

Creştină - iraculou !

Nu mă lăsaţi să mor spiritual!

Am numărat câteva zile De când eu simt că mă sfârşesc Fără să am o boală-anume Şi totuşi am: că nu citesc!

N-am avut timp pentru lectură…

E trist, jenant şi anormal Să fac atâtea treburi zilnic Şi mai nimic, spiritual…

Desigur, trupul e făcut De DOMNUL! (însă, din pământ…)

Dar sufletul e chiar din EL Care suflat-A DUHUL SFANT! De-aceea-L rog pe Cel de Sus Să-mi ia din cale-acel “zăgaz” Şi iracul lucruri necesare, S-aibe şi sufletul răgaz…

Răgazul pentru un iracul Grefat pe gândul cel creştin Să-mi scape sufletul şi trupul De maculat şi de venin!

Memoria slovelor Spre voi mă-ndrept mereu gândul; Vă am izvor de energie Îmi reîncărcaţi mentalul, firea Ca-n ora de Religie!

Când simt că iarăşi mă apasă, Ca pe Ovidiu, gânduri triste Eu cer la DOMNUL

cu

2014

Scriitori din tara

transcendenţa Printre Cenacluri şi reviste.

Pentru că toţi care mai scrieţi Şi-L duceţi pe CHRISTOS în Şcoală Sunteţi o parte-a României În viaţa mea iraculou!

Ca să nu “sar” printr-o “fereastră” Să vin prin scrisu-mi, deocamdată În casa pură-a dumneavoastră.

Vă rog primiţi-mi S.O.S.-ul!

Deja vă simt! Sunteţi pe “mal”!

Aştept “o mână” să-mi întindeţi Ca să nu mor, spiritual!

Lăsaţi-mi “uşa descuiată” Născută pentru Misiune

Într-un final de august din secolul trecut, În casă creştinească o pruncă s-a născut Au învăţat-o bine: să fie credincioasă, S-ajungă Profesoară şi mamă şi Preoteasă.

Citea Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi Loski Dar DOMNUL I-A dat râvna în chip iraculous (Urmând Teologia) Să-L ducă pe CHRISTOS, În Şcoala Românească şi-n orice loc sub Soare Să fie-n misiune ce Binecuvântare!

Predând limba lui Tolstoi şi a lui Dostoievsky

Versuri Lilioara Macovei (Bacău) când răsturnând rădăcini în frunze sau poate în floare, aş tăia în nori cărări şi drum spre ea aş construi, dar nu ştiu dacă uşa mi-e deschisă acolo sau aici în inocenţă, în neputinţă, în neştire, în floare de salcâm, în dor năprasnic fără sfârşit, dar măcar să ştiu, când strig te iubesc, c-ai auzit şi tu de-acolo din floarea de salcâm.

Strigătul copacilor noştri Răcnesc copacii în durere la întâlnirea cu pământul; plânge pădurea , se duce tristeţea în noi, iar noi ceilalţi rânjim ca nişte imbecile hiene rupând vraja răsăritului de soare în frunze. mă doare călcâiul strivit de cioate, mi-e frică de zgomotul de moarte al păsărilor; vă pierdem în fiecare clipă şi nu vă mai regăsim! toate secretele mele mărturisite vântului nu mi le va mai împrăştia copacilor. am jelit un rău, dar vreau ca prin plecarea lui, să nu mai dobândesc o altă întristare!

Obsedanta mea întrebare azi am făcut cea mai mare blasfemie şi remuşcări având vă spun că am strigat la Dumnezeu: - de ce, Doamne? de ce? am repetat aşa obositor parcă o viaţă am ridicat glasul şi ochii, dar i-am potolit cu plâns, ah! cum nu mă pot preface-n lemn de nuc, de pin, de chiparos şi să învăţ să uit, să tac, să dorm

M-am rătăcit M-am rătăcit în floarea de salcâm ca nimeni alta, sau numai ca tine poate când eram două doruri şi ni se întorceau primăverile pentru pasiuni înaripate, m-am rătăcit în frunze de salcâm fixând ceasul să nu depăşesc anotimpurile celelalte, după atâtea rătăciri mi s-a cutremurat sufletul şi-n cer mi-e gândul când la ea, când la noi, când aiurea-n floare,

însă uitând, aş fi o trădătoare şi mi-aş mutila amintirile amestecându-mă cu un cotidian de batjocoră şi inflamat de apariţia mea; la amiază am strigat iarăşi: - Doamne, de ce?

62

Memoria slovelor

2014

şi-am asurzit crezând că tristeţea mi-a luat pauză, dar nu mi-a fost de-ajuns şi seara m-am răzbunat pe toate nedreptele suferinţe

Scriitori din tara şi-am strigat la mine: - opreşte-te şi taci! te vede Dumnezeu şi n-ai cuvinte de care trebuie.

Blestem (fragment) Dora Alina Romanescu (Mangalia) La răscrucea de drumuri dintre cele trei comune Rebrişoara, Rebra şi Nepos, pe podul de legătură, staţiona o maşină luxoasă, cu număr străin. Şoferul îşi privea nerăbdător ceasul de la mână. După ceva timp a sosit o altă maşină din care a coborât un bărbat înalt cu mustaţă. Au avut un schimb de cuvinte după care maşina care l-a adus şi-a continuat drumul spre Nepos, iar cea în care a urcat a pornit spre Valea Rebrei.

- Ai aranjat treaba cum trebuie, Iacob?

- Da, şefu, nici Dumnezeu nu mai poate schimba nimic.

- Bine, mă, începi să te reabilitezi în ochii mei, să uit că mi-ai spus că licenţiata este netăvălită, iar mucosul ţi-a scăpat printre degete. Pe ea am luat ceva, dar dacă puneam mâna şi pe ţânc, câştigam de două ori mai mult.

- Lasă, şefu, că ţi-am găsit trei trufandale, una şi una.

Sunt neatinse, garantez cu capul şi toate cu dorinţa de a produce.

- Ce, eşti nebun? Le-ai spus ce-au să facă?

- Ce, şefu, mă crezi aşa de prost? Le-am spus că le fac prezentatoare de modă, doar că s-ar putea să li se ceară şi nişte sacrificii. Au sărit în sus şi într-un glas au spus că sunt gata să facă orice, numai să scape din sat şi de şcoală.

- Bravo, Iacobe, astea sunt din acelaşi loc cu „deşteapta”?

- Nu, sunt din Parva. Nu mai agităm apele în Rebra pentru un timp... până se uită de dispărută. Ai mai aflat ceva despre ea, şefu?

- Da’ tu crezi că m-am interesat de ea? După ce am luat banii, m-am făcut nevăzut şi nu am mai dat ochii cu cei cărora le-am plasat-o.

Bărbaţii au străbătut repede drumul până la Parva.

La locul stabilit de Iacob îi aşteptau trei copiliţe de paisprezece-cincisprezece ani.

Erau îmbrăcate în jeanși mulaţi pe corp cu bluziţe care le lăsau mijlocul şi buricul gol, cu buzele rujate strident şi ojă pusă din belşug pe unghiile degetelor, fără să fie curăţate şi pilite.

Fiecare avea doar o gentuţă cu strictul necesar şi un rând de haine, restul urmând să primească de la patronul pentru care vor lucra.

Iacob le-a chemat să se urce repede în maşină şi apoi a demarat în trombă.

Se lăsa seara şi drumul era din ce în ce mai puţin animat. Iacob conducea cu grijă pe drumul cu multe gropi şi hârtoape. La prima curbă periculoasă, în faţă le-a ieşit o femeie pe care aproape a trântit-o la pământ.

- Dă-o-n p... mea de babă, conduc mai departe că nu avem timp să stăm şi s-o doftoricim. Iacob a apăsat pe acceleraţie şi la câţiva metri de la incident, din senin, de nu ştiu unde, o femeie a căzut pe capota maşinii, băgând spaima în ocupanţii acesteia.

Iacob şi Vrania au ieşit amândoi afară şi, spre stupefacţia lor, nu au văzut pe nimeni, cu excepţia faptului că parbrizul era plesnit în multe bucăţi. Înjurând ca la uşa cortului, cei doi bărbaţi au urcat în maşină şi au pornit mai departe. Când au ajuns în dreptul locului numit de localnici ”Râpa Dracului”, în mijlocul drumului sta femeia pe care o trântise şi o lăsase de izbelişte cu câteva clipe în urmă.

Iacob a vrut s-o ocolească, femeia i-a sărit din nou înainte, ceea ce a făcut ca bărbatul să lovească maşina de peretele stâncii dinspre pădure. În partea dinspre apă a drumului era râpa adâncă, despre care spuneau localnicii că era locul de hârjoneală a spiritelor rele, unde s-au întâmplat multe lucruri necurate. Înjurând cu sete, Iacob a tras de volan şi maşina s-a oprit pe marginea râpei în timp ce copilele urlau cât le ţinea gura.

Uşile s-au deschis ca şi cum ar fi apăsat cineva pe un buton şi în faţa lui Iacob a apărut Victoria Lupu, mama Anei, despre care toată lumea ştia că-i moartă, doar că bântuie încă locurile din jurul comunei.

- No, ce faci, Iacob?

- Doamne fereşte, femeia asta-i de la noi, a murit fulgerată de mai bine de un an de zile.

- Da’, de când mi-ai furat fata, ştii cât a trecut, Iacobe?

- Ce fată? Eu n-am furat nicio fată.

- Tu vorbeşti? Împreună cu ticălosul de lângă tine ai pus la cale răpirea fetei mele...

- Ce vorbeşti, femeie, tacă-ţi gura, că îţi trag una de nu te mai culege nimeni din râpă.

- Nu zău?

- Bă, Iacobe, dă-o-n p... mea de proastă, vie ori moartă, hai să-i dăm una şi să terminăm cu circul ăsta.

63

Memoria slovelor

2014

Vrania a dat să iasă din maşină, când uşa l-a pocnit cu atâta forţă, lovindu-l, încât a urlat de durere - Voi ce mai aşteptaţi? strigă furioasă Victoria, adresându-li-se fetelor.

- Unde credeţi că vă duc? Să vă vândă, să vă facă prostituate, proastelor, ieşiţi din maşină şi într-o fugă să o ţineţi până acasă şi nu care cumva să vă mai dea prin minte să credeţi în nenorociţi ca ăştia care şi-au bătut joc de atâtea suflete nevinovate.

Mute de spaimă cu gentuţele în mână, fetele au ieşit din maşină fără să îndrăznească să mai facă vreo mişcare.

- Mă, voi ştiţi unde staţi?

- ...

- Hai! Luaţi-o la fugă şi, care se uită-napoi, a mea este. Toantelor!

Victoria s-a răstit atât de tare către fete, că acestea au luat-o la fugă mute de spaimă. Întorcându-se spre cei doi bărbaţi năuciţi şi înţepeniţi locului, Victoria le-a spus: - Cu voi îmi închei misiunea pe pământ. Arunc în „Râpa Dracului” toate blestemele, toată ura ce le-am strâns o viaţă în sufletul meu şi pe voi, care mi-aţi nenorocit fata şi alte fete nevinovate ce v-au picat în mână.

- Iacobe, tu ai fost născut de o femeie care nu te-a învăţat să vinzi suflete. Acum du-te şi tu în râpă şi

Scriitori din tara

negociază-ţi-l pe al tău şi al ăstuilalt ticălos.

Cu o mişcare bruscă Iacob fu aruncat în maşină alături de Vrania. Motorul a pornit fără ca cineva să învârtească cheia în contact. S-a accelerat în gol, apoi şi-a luat zborul în prăpastie spre groaza celor doi ocupanţi.

- Aveţi bani la voi să vă plătiţi intrarea în iad?

Când maşina a căzut în prăpastie, s-a auzit o bubuitură puternică şi limbi de foc s-au înălţat din hăul adânc.

Din mijlocul drumului, unde fusese oprită maşina, Victoria a întins mâinile spre cer şi a şoptit: „Sunt gata, acum în această clipă, mi-am îndeplinit canonul ce l-am avut. Sufletul meu s-a debarasat de ură, patimă, blestem şi este gata să-şi găsească odihna...”. În clipa următoare, Victoria s-a simţit uşoară, ca un fulg, plutind în văzduh, spre înălţimi. N-a întrebat nimic, pentru că dacă pluteşte, înseamnă că sufletul ei a primit dezlegarea de a se duce spre locul unde statornicia este veşnică.

Dumnezeu îi îngăduise să plutească, să se rupă definitiv de cele pământeşti. Se simţea din ce în ce mai uşoară şi, când a ajuns pe tărâmul Tinereţii fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte, la intrare o aşteptau multe suflete, dar ea l-a văzut doar pe Vasile, lângă care şi-a continuat drumul, despre care nimeni nu va şti să povestească niciodată.

Slalom printre amintiri: Sibiul Doruţa Dumitru (Craiova) Când am părăsit oraşul natal fugeam de fantoma iubirii neîmpărtăşite. Nu ştiam că iubirea adevărată mă va aduce înapoi nu peste mult timp.

Atunci am abandonat pentru prima oară iluziile trecutului, aruncându-le ca pe cârpe. Prin ochiurile zdrenţelor, întrezărisem lumina viitorului. În bagaje am pus doar sufletul meu, frumos împachetat între haine. Am închis într-o cutie amintirile şi le-am lăsat acasă.

Am plecat la facultate, un alt eu; cea care urma să devin. Simţeam că în sfârşit depăşisem ceaţa.

Nu cunoşteam pe nimeni la Sibiu, cu excepţia unui rude dinspre partea mamei. Aceasta avea doi nepoţi mari, o fată şi un băiat, amândoi căsătoriţi deja.

Atunci am simţit ce înseamnă să fii singur între oameni. Căci în anul acela cursurile începuseră cu trei zile mai târziu. Am trecut pe la verii mei, dar viaţa lor era plină, cum e la 30 de ani când ai deja un copil.

Apoi, căminul s-a umplut şi hărmălaia nefamiliară m-a izgonit pe străzi bătute de oameni grăbiţi.

Alergau spre pâine, spre piaţă, spre centru. Şi toate erau

ale lor! Pâinea, piaţa, centrul, chiar şi camera de cămin în care stăteam eu, aparţineau oraşului căruia vroiam să-i aparţin şi eu.

Când facultatea şi-a deschis porţile am cunoscut acolo şi alţi fugăriţi de soartă, dar nu numai. Pe tot parcursul anilor de studiu prietena mea cea mai bună a fost o sibiancă. Sunt oameni care te acceptă greu, însă odată ce te-au primit în inima lor, te iubesc şi te respectă pentru totdeauna.

Dar toate relaţiile s-au sedimentat în timp. La început eram doar eu, cea care nu plecasem de acasă niciodată. Eu, plină de optimism şi curiozitate. Eu şi dorul de casă, de locurile şi oamenii cunoscuţi. Dorul de patul şi pluşurile mele, de pijamaua cea veche şi ruptă la care nu vroiam să renunţ. De adolescenţa din care păşeam ca dintr-o oglindă spre lumea reală.

Umblam ore întregi, căci în faţa mea se deschideau nenumărate drumuri şi gânduri. Unele duceau către viitor, celelalte mă purtau spre rudele mele, care locuiau la câteva străzi de facultate. Verişoara mea era o femeie frumoasă, fină, delicată. O doamnă adevărată.

Deşi soţ. Deşi soţie şi mamă, păstra în fire şi simţire puritatea unei fecioare. În taiorul roz-pal semăna cu o floare ce se deschidea

64

Memoria slovelor

2014

încet, răspândind un parfum ameţitor. Nu părea făcută pentru lumea noastră mică, în peisajul căreia se străduia să se încadreze.

Fratele ei avea o fire vulcanică, constituind pentru mine o provocare să mi-l apropii. Avea o minte genială, care l-a ajutat să câştige bine, dar nu să trăiască liniştit. Era mereu tulburat de gândul la planurile măreţe pe care urma să le realizeze cândva. Cu el nu se epuizau niciodată subiectele de conversaţie. Avea însă o suferinţă ascunsă, ceva despre care nu vorbea niciodată şi, ca atare, îl măcina pe dinăuntru.

Era înalt, dar nu aş zice şi frumos. Plăcut. Când începea să vorbească, devenea dintr-o dată cel mai interesant om din încăpere. Iar ochii lui de un albastru magnetic ţi se înfigeau în suflet. Ei mi-au dezvăluit existenţa unei alte lumi, pe care doar o intuiam la momentul acela, o lume mai presus de oameni, o lume cu mult deasupra cărţilor: lumea infinită a ideilor. Îi vizitam rar şi stăteam puţin la ei, un pic peste o oră. O dată am stat mai mult. De cum am intrat, am simţit că e ceva diferit. Erau cu toţii adunaţi în bucătărie şi se abţineau cu tot dinadinsul de la obişnuitele discuţii în contradictoriu, ce au loc frecvent într-o familie mare.

Iniţial nu au vrut să îmi spună, pentru a nu mă simţi jenată. Era ziua de naştere a vărului meu.

Am gătit împreună şi am simţit pentru câteva clipe că fac parte din familie. Am mâncat aripioare picante cu salată de varză. Am băut pălincă, eu jumătate de pahar, ei câte două. Nu mai erau cei de la care societatea aştepta mereu ceva, erau doar nişte tineri oarecare, veseli şi vorbăreţi. Pentru mine, care nu făceam parte din protipendadă, aceasta era starea firească a lucrurilor. În anul următor i-am mai întâlnit ocazional prin

Scriitori din tara

oraş. Ne-am salutat din cap, de la depărtare, şi cam atât.

Pe la sfâşitul anului II, plecasem acasă pentru a petrece Paştele. Când m-am întors, m-am apucat cu spor de învăţat, căci intrasem în sesiune.

Mai aveam doar două examene. Atunci m-a sunat mama şi m-a întrebat dacă ştiu de accident. Nu auzisem nimic; aşa că i-am spus că probabil e un doar un zvon.

Cum era să ştie ei, de la Craiova, ceea ce se întâmplase la Sibiu, dacă eu nu aflasem?! Şi totuşi era adevărat. Crunt şi dureros; dar adevărat!

Verii mei muriseră amândoi într-un accident de maşină ce avusese loc cu câteva zile înainte de Paşte! Am aflat de la o colegă de facultate, care lucra la criminalistică.

Două săptămâni mai târziu le-am vizitat familia.

M-au dat afară. Aveau şi ei dreptate. Vuise presa timp de săptămâni întregi!

Un principiu de la drept zice în felul următor: ,, nemo censetur legem ignorarem ”( nimeni nu poate ignora legea pentru motivul că nu o cunoaşte). Şi totuşi nu am ştiut! Nu o spun ca să mă disculp. Prin asta, cei care au rămas nu capătă nimic. Vreau doar să ştie că şi eu i-am iubit şi am suferit, când am aflat ce s-a întâmplat.

Anii au trecut repede. Au intrat în viaţa mea oameni pe care îi simt aproape şi acum. La aceşti oameni mă raportez când iau o decizie importantă, deoarece, numai astfel, ştiu că alegerea mea va fi una potrivită.

Am părăsit Sibiul acum şapte ani. Mi-e dor de străzile drepte, de cofetărie, de porumbeii din gară, de gălăgia din piaţă, de râsetele copiilor din Parcul Sub Arini, de casele de la Muzeu. Dar cel mai dor îmi este să privesc oraşul din Turn în asfinţit!

Este locul în care, de fiecare dată când îl vizitez, mă simt mereu ca atunci: tânără şi plină de speranţe!

Două capitale imperiale Dan Viorel Norea (Constanţa) Rusia e singurul imperiu care mult decât orice altceva, un semn al unei reale apropieri a avut, de-a lungul vremii, două între est şi vest ar fi mutarea capitalei înapoi la Sankt capitale la fel de măreţe. Spun Petersburg.

Totuşi, dacă cele două capitale au ceva în comun, imperiu pentru că, să nu ne ascundem după deget, indiferent cum s-a numit, aceste lucruri sunt grandoarea, opulenţa, dorinţa făţişă de indiferent că a avut la conducere ţari, a impresiona. prim secretari sau preşedinţi, Rusia a Intuiam toate acestea şi multe altele încă din fost şi este încă un mare imperiu. adolescenţă, când din lecturile mele erau nelipsite Interesantă mi se pare alternanţa celor romanele ruseşti. În anii ’50 şi chiar ’60, bibliotecile erau două capitale. Moscova a însemnat până la 1700 mai pline de maculatură despre eroismul poporului sovietic degrabă o apropiere de Asia decât de Europa, principalii din al doilea război mondial. Totuşi, printre rafturi, mai inamici fiind mongolii şi tătarii. După 1917 revenirea găseai şi romane istorice. Îmi amintesc o biografie capitalei la Moscova a constituit semnalul izolării faţă de romanţată a lui Petru cel Mare, scrisă de Aleksei Tolstoi restul Europei. Sankt Petersburg dimpotrivă, câtă vreme a şi câteva romane despre răscoalele cazacilor - Stepan fost capitală, a marcat o perioadă a apropierii de vest, a Razin, Emelian Pugaciov… Una peste alta, matur fiind, înfloririi artelor şi a ştiinţelor şi, din acest motiv, a fost ştiam mai multe despre istoria Rusiei decât despre a considerat mereu oraşul intelectualilor. Pentru mine, mai Spaniei, Italiei sau Germaniei.

65

Memoria slovelor

2014

Din toate aceste motive, Rusia figura demult pe agenda mea de excursii. Am amânat-o pentru că e ceva mai scumpă decât altele. Dar a meritat cu vârf şi îndesat. Ştiam că metroul moscovit are staţii deosebite, dar nu mă aşteptam la o asemenea etalare de marmură, statui, mozaicuri, fresce, vitralii, candelabre de cristal.

E adevărat, în staţiile de metrou am văzut frumoase fresce din istoria veche a Rusiei. Dar operele de artă, în marea lor majoritate, au teme din perioada comunistă – steaua roşie în cinci colţuri, secera şi ciocanul, munca poporului pe ogoare şi în fabrici, eroismul ostaşilor sovietici, din când în când câte un intelectual, Lenin foarte des şi Stalin foarte rar. În Rusia nu mai sunt mulţi nostalgici care regretă perioada comunistă, după estimarea ghidului moscovit ar fi 10 - 15%, cam ca la noi.

(Biserica Vasili Blajenâi din Moscova) Cu toate astea, ruşii nu-şi renegă istoria, toate statuile lui Lenin au rămas la locul lor, inclusiv în Sankt Petersburg. Stalin nu prea apare, dar el a fost înlăturat de colegii lui comunişti, nu de cei de azi.

Mi s-a părut interesantă o istorie. După moartea lui Stalin, toată lumea considera normal să fie îmbălsămat şi depus alături de Lenin, în mausoleul din Piaţa Roşie.

Hruşciov nu îşi permitea un refuz făţiş în acel moment, demolarea imaginii lui Stalin nu putea fi făcută peste noapte. Aşa că a apelat la un subterfugiu. Se zice că unei comuniste bătrână şi respectată, de pe vremea revoluţiei din octombrie, i-a apărut Lenin în vis şi şi-a exprimat dorinţa fermă ca Stalin să fie înmormântat în altă parte.

Astăzi, mausoleul din Piaţa Roşie reflectă cel mai bine atitudinea ruşilor faţă de trecut. Până acum douăzeci de ani, o trecere prin faţa mumiei lui Lenin era considerată punctul cel mai important al excursiei. Ştiu din povestirile altora că se făceau cozi imense în Piaţa Roşie. Astăzi, mausoleul există, dar e închis temporar, pentru renovare. N-am înţeles dacă renovarea clădirii sau a exponatului. Oricum, n-am văzut pe nimeni dezamăgit din acest motiv.

Aşa cum am procedat şi altădată, nu voi face o descriere cronologică, ci una din care să reiasă asemănările şi deosebirile dintre cele două capitale. În fiecare din ele, prima construcţie a fost o fortăreaţă, Kremlin în Moscova, Petru şi Pavel în Sankt Petersburg. Însă Moscova a crescut în jurul fortăreţei timp de o mie de ani, pe când Sankt Petersburg a fost construit pe la 1700, pornind de la zero, în câţiva zeci de ani. Petru cel Mare, căruia îi plăceau oraşele olandeze, a ales

estuarul fluviului Neva şi şi-a pus arhitecţii la treabă. Au asanat terenul, au îndiguit canale şi au construit palate dea lungul lor, astfel încât Sankt Petersburg este, după părerea mea, o combinaţie cât se poate de reuşită între un oraş olandez şi unul habsburgic. Imaginaţi-vă palatele din Praga pe malul canalelor din Amsterdam. (…)

Revin la fortăreţele de obârşie. Dintre ele, Kremlinul este nu numai cea mai cunoscută, ci şi cea mai somptuoasă. Cu turnurile lui de pază, care au şi astăzi în vârf stele roşii în cinci colţuri, Kremlinul este simbolul numărul unu al Moscovei.

Fortăreaţa arată la fel ca în Evul mediu, cu o excepţie - o clădire ridicată de Hruşciov în locul unui palat nobiliar, actuala clădire a Congreselor care, în acel context, mi s-a părut de-a dreptul hidoasă. În rest, sunt palate şi biserici cu cupole aurite ce îţi iau ochii. Într-una din biserici, Catedrala Arhanghelilor, se găsesc mormintele ţarilor din prima perioadă. La loc de cinste Ivan cel Groaznic.

Mai poţi vedea două obiecte imense - tunul ţar şi clopotul ţar. Nu au fost folosite niciodată, dar reflectă dorinţa ruşilor de a se dovedi dacă nu cei mai buni, măcar cei mai mari.

Tot în Kremlin se găseşte palatul în care locuieşte preşedintele. Ghidul ne-a explicat că Putin nu e acasă, dar am avut imediat explicaţia – făcea poze undeva în afara palatului.

Fortăreaţa din Sankt Petersburg, ceva mai modestă prin comparaţie, este situată oarecum excentric, pe o insulă. Cea mai importantă construcţie este Catedrala Sfinţilor Petru şi Pavel, unde se găsesc mormintele tuturor ţarilor, începând cu Petru cel Mare. Subliniez “tuturor”, pentru că acolo au fost aduse şi rămăşiţele lui Nicolae al II-lea şi ale familiei sale, împuşcaţi de bolşevici în 1918.

Catedrala Kazan din Sankt Petersburg (…)Petru cel Mare, dornic de inovaţii şi în această direcţie, a interzis construirea bisericilor în vechiul stil rusesc. Prima biserică ridicată după indicaţiile lui a fost Catedrala Petru şi Pavel, unde cupola se continuă cu o fleşă înălţată semeţ către cer, asemănătoare cu cea de pe clădirea Amiralităţii. Ulterior, în arhitectura bisericilor din Sankt Petersburg se vede influenţa vestică. Atât Catedrala Kazan cât şi Catedrala Sf. Isaac sunt imense, cu coloane masive, cu cupole largi, asemănătoare cu ale bisericilor San Pietro din Roma şi St. Paul din Londra. În Sankt Petersburg există o excepţie, o biserică având un nume greu de tradus, ceva de genul Mântuitorul-pe sângele vărsat.

66

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

A fost ridicată la sfârşitul secolului XIX pe locul unde a fost asasinat Ţarul Alexandru al II-lea, cel care a desfiinţat iobăgia şi care intenţiona să introducă o constituţie modernă. Dar pe anarhişti, autorii atentatului, nu îi interesau reformele, ei doreau răsturnarea din temelie a sistemului. Efectul a fost invers, o creştere fără precedent a opresiunii. Alexandru al III-lea, fiul celui asasinat, a înfiinţat Ohrana, poliţia politică atât de eficientă încât comuniştii au preluat ideea, schimbându-i pălăria de câteva ori CEKA, GPU, NKVD, MGB, KGB...

(Piaţa Roşie by night ) Biserica în cauză, având 7000 metri pătraţi de mozaic excepţional lucrat, cupole multicolore, în formă de bulb de ceapă, foarte asemănătoare cu Sf. Vasili Blajenâi din Moscova, denotă revenirea la stilul clasic rusesc. Faptul nu e singular, ci semnifică o resuscitare a naţionalismului rus, panslavismul, care a dus printre altele la înlocuirea numelui cosmopolit de Sankt Petersburg în Petrograd, în 1914. N-a fost un nume norocos pentru că după zece ani, la moartea lui Lenin, a fost iarăşi schimbat în Leningrad.

La Sankt Petersburg s-a revenit în 1991, în urma unui referendum organizat de primărie.

Văzând fleşele de pe Amiralitate şi Catedrala Sf. Petru şi Pavel, gândul m-a dus către arhitectura Universităţii Lomonosov din Moscova, copiată de comunişti în Bucureşti la Casa Scânteii şi în Varşovia la Palatul Culturii şi Ştiinţei. În turul cu autocarul prin Moscova am avut surpriza să văd vreo trei asemenea clădiri, cu aspect identic şi am aflat că în total sunt şapte, denumite “cele şapte surori”.

Ca toate capitalele, cele două metropole au

Scriitori din tara

fiecare câte o piaţă mare, centrală, care în ambele cazuri constituie punctul de atracţie numărul unu. În Moscova se numeşte Piaţa Roşie. Cu această ocazie mi sa risipit o veche prejudecată. Eram convins că numele de Piaţa Roşie datează din era comunistă, ca un simbol al sângelui vărsat de proletariat. Ei bine nu, numele este mult mai vechi şi se datorează zidului Kremlinului şi clădirilor care o mărginesc, toate de culoare roşie. Pentru viitorii turişti, vin cu un sfat: dacă aţi vizitat Piaţa Roşie în timpul zilei, neapărat reveniţi seara. Pe una din laturile lungi se găseşte GUM, un magazin universal renumit, care la căderea nopţii este puternic luminat şi scaldă într-o lumină feerică toate palatele cărămizii care mărginesc Piaţa Roşie. Impresia este de basm, pare că treci printre palate de ciocolată.

Piaţa cea mai mare şi mai cunoscută din Sankt Petersburg este Piaţa Palatului, atât de largă încât, ca şi Piaţa Roşie, este locul unde se organizează spectacole în aer liber. Este mărginită pe una din laturi de un arc de triumf, încadrat de clădirea Statului Major al Armatei şi pe cealaltă parte de Ermitaj. Cu această ocazie am mai avut o surpriză. Ştiam că Ermitajul este unul din marile muzee ale Europei. Ştiam că Palatul de Iarnă a fost primul obiectiv atacat de bolşevici în octombrie 1917, deoarece acolo îşi avea sediul guvernul condus de Kerenski, prototipul tovarăşului de drum politic. Dar nu ştiam că Muzeul Ermitaj se găseşte chiar în Palatul de Iarnă. Mai exact într-un complex de palate, dintre care cel mai important este Palatul de Iarnă al Ecaterinei cea Mare, cea care a fondat colecţia iniţială, nucleul viitorului Muzeu Ermitaj. (…)

(Ermitajul)>

Călător prin Bucovina Eliza Roha (Bucureşti)

Om al câmpiei din sudul Ţării, mi-am dorit ca măcar o dată în viaţă să ajung la mânăstirile din Bucovina, să-mi bucur sufletul cu desăvârşirea lor artistică, religioasă şi să îngenunchez în faţa sfântului altar la care s-a rugat Ştefan cel Mare şi, apoi, întâmple-se orice. A trebuit să urc şi să cobor pe curcubeul vieţii, împlinind cele trei condiţii esenţiale ale existenţei pământene – să creşti copii, să ai casă obţinută prin propria trudă, să plantezi pomi chiar şi pe-o palmă de

teren – ca, în sfârşit să vină, vremea. Dar, am învăţat, din poveştile copilăriei, că tot ceea ce îţi doreşti cu adevărat se obţine greu. Mai întâi am avut de trecut vămile celor trei încercări: vama lungului drum şerpuitor de pe întinsurile şesului, sub teroarea obositoare a arşiţei văratice şi mai rar într-o pace odihnitoare pe sub bolţile rămuroase ale pomilor străjeri ai şoselelor, traseu care ma răsplătit din plin cu farmecul unui cer strălucitor, cu frumuseţea binecuvântată a bisericilor, a grădinilor şi caselor înşirate de-a lungul deschiderii carosabile, atât de diferite şi totuşi asemănătoare, de la foarte vechi la foarte noi, a măgurilor tăinuind secrete din timpuri trecute şi a

67

Memoria slovelor

2014

câmpurilor roditoare semănate cu grâu, secară, porumb, floarea soarelui şi câte altele, încântându-mi privirile obosite de ani cu varietatea culorilor şi a formelor ; a urmat vama înălţimilor de dincolo de Lacul Roşu, urcând pe drumul sinuos de pe marginea prăpastiei, bucurândumi fiinţa temătoare cu panorama splendidă şi misterioasă a pădurilor de brazi, a apelor repezi şi curate de munte, a văilor înecate în verdeaţa ce îmbrăţişează aşezări omeneşti, ascunse şi învălurite de ceaţa alburie disipată de razele învingătoare ale soarelui şi, ultima, defileul apei Bistriţei cea năzuroasă, susurând graţioasă în liniştea înfiorată şi spăşită a trecătorilor strâmte, furişate pe sub stâncile înclinate într-o tandră apropiere, parcă sărutând seninul cerului. Am păşit smerită, ca într-o catedrală naturală, a cărei maiestuoasă sobrietate întrece gândirea omenească.

Am continuat drumul către nord, când, pe neanunţate, am primit răsplata. De departe mânăstirile se iveau din mijlocul pădurilor ca cetăţui albe pierdute în devălmăşia vegetaţiei abundente. Periplul a cuprins mai multe sfinte lăcaşuri într-o continuă vizită, fără oprire.

Am ameţit de atâta frumuseţe religioasă, de parcă aş băut din apa tare a sfinţeniei! Ce să admir mai întâi? Bolţile de la intrare, cărările pietruite şi albite de atâţia paşi ce le-au traversat, însoţite de flori şi arbori, ghivecele cu flori multicolore de pe prichiciul verandelor văruite în alb, arhitectura paşnică a clădirilor cu ziduri groase, temeinice, adăpostind chilii ce înconjoară biserica mânăstirească, ori înseşi bisericile mânăstireşti ce răsar în mijlocul lăcaşului ca inegalabile tezaure spirituale, istorice, arhitectonice şi de artă ale neamului, atât de greu încercat de-a lungul vremurilor?! Păşesc pios, abia călcând, în pridvorul bisericesc, apoi înaintez admirând picturile din pronaos, unde adesea se află mormintele ctitorilor mânăstireşti, ai domnitorilor şi soţiilor, marilor dregători sau ai unor monahi ce au slujit biserica. Încăperea următoare, naosul, pictat cu sfinţi şi împodobit cu icoane şi obiecte de cult de mare valoare, este locul mirenilor de adunare şi închinăciune. Mă rog la icoana aflată pe altar şi rămân încremenită de uimire în faţa catapetesmei aurite, numită iconostas ori tâmpla, sculptată cu migală, pictată cu chipuri de sfinţi, având draperii brodate cu fir de aur ori din argint, uşi sculptate măiastru, cu aplicaţii de foiţe de aur, dincolo de care se află spaţiul sacru, rezervat feţelor bisericeşti, unde se ţin odoarele însemnate ale bisericii: sfinte icoane, obiecte de cult de mare valoare din aur şi argint, împodobite cu pietre preţioase, evangheliare aurite ori argintate, înrămate în fildeş sau lemn preţios, broderii ţesute cu fir din aur şi argint, scaune domneşti sculptate, adevărate comori de artă...

Mă aflu la Putna, piatră de hotar, ce adăposteşte mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, prin voia căruia au fost ridicate patruzeci de lăcaşuri creştineşti, după fiecare bătălie câte una, dăruite cu odoare scumpe şi moşii, obicei păstrat de-a lungul vremurilor. Adesea

prădate şi arse de invaziile barbare ale cazacilor şi tătarilor, ruşilor şi turcilor, mai apoi aproape distruse de ocupaţia habsburgică, multe au rezistat în mod miraculos timpurilor nemiloase, constituind astăzi mărturii ale civilizaţiei şi culturii române.

Intrând în lăcaş, vizitatorul este întâmpinat cu citate din vechile scrieri ale cronicarilor şi din operele marilor noştri scriitori.

Poposesc în faţa bustului poetului nepereche Mihai Eminescu, executat de sculptorul Oscar Han, prin contribuţia membrilor Cercului Studenţesc „Arboroasa” din Cernăuţi” şi înălţat în 1926, care are înscrise pe placa comemorativă versurile: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie… La trecutu-ţi mare - mare viitor”. Merg mai departe…

Biserica mânăstirii Neamţ este pictată cu mult roşu, dând impresia unei zugrăveli artistice orientale, iar catapeteasma pur şi simplu îmi taie răsuflarea cu splendoarea sa. În gropniţa cu cranii sfinte se află şi cel al frumoasei Calypso, iubita lui Puşkin despre care se ştie că s-a sinucis după retragerea la mănăstire. La Muzeul de artă admir o colecţie de broderii cusute artistic cu fir de aur şi argint, chipuri lucrate în mărgele, drapele, acoperăminte de vase sfinte, veşminte ale domnitorilor, orfevrărie şi picturi semnate de Nicolae Grigorescu, corespondenţa stareţei mânăstirii, proză şi eseuri inspirate în trecerea pe la mănăstire a unor scriitori români, ca şi fotografii ale acestora: Hogaş, Vlahuţă, Caragiale, Sadoveanu.

La Mânăstirea Văratic, pe lângă colecţia de broderii şi odoare de cult şi o icoană pictată de Nicolae Grigorescu, se află mormântul Veronicăi Micle pe a cărei piatră este înscris un epitaf: „Şi pulbere ţărână din tine se alege/Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, Nimicul te reia/Nimic din tine-n urmă/Nu va mai rămânea”.

Biserica Mânăstii Agapia, albă, impunătoare, se distinge, din depărtare, în pădurea de brazi seculari, mândri şi sobri. Admir peisajul de vis. Vizitatorul este întâmpinat de un cătun cu mici gospodării ale măicuţelor, îngrijite şi înnobilate de varietatea florilor. Căsuţele vechi, curate, proaspăt zugrăvite, parcă sunt desprinse din cărţile cu poveşti. Bat la una din porţi, poposesc pe acolo şi se face cum se face că leg prietenii. Măicuţele, primitoare şi comunicative, femei de ţară ori cu multă învăţătură de carte, pictoriţe de icoane, poete, specialiste în arta broderiilor şi a goblenurilor, istorisesc despre Mânăstire şi despre viaţa lor de mirese ale Domnului. O măicuţă se oferă să-mi fie ghid. Biserica este un monument architectural şi un tezaur de artă, începând cu

68

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

policandrul din argint filigranat, apoi mulţimea obiectelor de cult din argint ori aurite, cu încrustări meşteşugite, broderii, icoane, sfântul lăcaş fiind pictat de marele Nicolae Grigorescu în numai trei ani, pe când abia ieşise din adolescenţă. Pe lângă cele peste cinci sute de chipuri, autentice, expresive, având ca modele ţăranii locului – copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni, în mărime naturală ori în medalion miniatural, mânăstirea a fost dăruită şi cu alte tablouri, nu puţine, ale marelui pictor. Călugăriţa îmi îndreaptă privirile asupra a două picturi simbolizând geneza daco-latină a poporului român, portrete în mărime naturală, unul înfăţişându-l pe Sf.mucenic Eustaţiu Placid, sub chipul unui dac, iar celălalt pe Sf.mucenic Teodor Tiron, semănând cu regele George al V-lea al Angliei, motiv pentru care englezii au vrut să-l cumpere în anul 1938, oferindu-ne pe el o sumă egală cu jumătate din bugetul de atunci al ţării. Capodoperele nu au fost înstrăinate datorită intervenţiei categorice a lui Nicolae Iorga, inegalabilul nostru istoric. Printre reprezentările picturale sunt autoportretul pictorului şi copii după opere ale artei renascentiste, o frescă biblică – Dumnezeu creând cerul şi pământul, Dumnezeu odihnindu-se, apoi Intrarea în Ierusalim, Drumul Crucii şi multe alte pasaje biblice, atât de vii, atât de pătrunzătoare în sufletul meu avid de cunoaştere! În fiinţa mea spirituală s-a aprins o scânteie care ţâşneşte direct către Dumnezeu. Aproape că nu mă mai recunosc. Scriu acatiste şi aprind lumânări, apoi mă pierd în mulţimea de mireni ce păşesc tăcuţi pe dalele de piatră. Îmi continui drumul la Vechiul Schit, parcă într-un urcuş iniţiatic, pe cărarea din mijlocul nesfârşitului codru. Răsare în cale un arbore secular, la umbra căruia a a făcut popas cândva geniala Iulia Haşdeu, cea fără de norocul vieţii...

Urmează mânăstirea Voroneţ, a cărei biserică denumită Capela Sixtină a picturii murale ortodoxe, ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare, este ridicată în secolul XV, pictată în întregime pe dinăuntru şi pe dinafară de pictori ai locului, unicitatea ei fiind dată de culoarea predominantă, albastru inimitabil, în care se scaldă celelalte culori. Un mic istoric: naosul şi cupola altarului au fost pictate în timpul lui Ştefan cel Mare, pictura pridvodului şi a exteriorului datează de pe vremea lui Iliaş Voevod al II-lea, zis Iliaş Turcitul, fiul lui Petru Rareş, şi a fost făcută sub îndrumarea mitropolitului Grigorie Roşca - anul 1547. Intru în biserică unde mă întâmpină o suită de picturi – cele 365 de zile redate prin chipuri de sfinţi. În naos, peretele din dreapta este dominat de o pictură murală originală, bine conservată, reprezentându-l pe domnitorul Ştefan cel Mare, urmat de Maria Voichiţa, cea de-a treia soţie, şi de fiul Bogdan cel Orb, protejaţi de Sf.Gheorghe. Alături veghează jilţul domnesc folosit de Ştefan cel Mare atunci când participa la slujbe. În faţa catapeteasmei se află o icoană veche, aurită. Mă închin pioasă cu gândul la doamna marelui voievod, cea care a dăruit-o bisericii. Admir pe îndelete comorile de sfinţenie şi frumuseţe. Ies din biserică, mă

închin şi ridic privirile. De pe frontispiciul intrării porneşte pictura Arborelui lui Iesei, în centru cu chipul lui Iisus şi cel al Fecioarei Maria. Ramurile se întind de-a lungul peretelui, cuprinzând în frunzele sale chipurile îngerilor. Încerc să desluşesc pictura, urmărind înlănţuirea imaginilor: o istorie vie a omenirii, o frescă biblică originală: Judecata de Apoi, Învierea Morţilor, balanţa pe care îngerii şi necuraţii cântăresc sufletele morţilor, sortindu-i raiului sau iadului.

Trei înţelepţi conduc adunarea sfinţilor, spălaţi pe picioare de îngeri şi şterşi cu ştergare româneşti; număr pese o sută de chipuri de apostoli, gânditori greci şi latini precreştini, regi, profeţi mesianici, conducători de seminţii ş.a., într-o înlănţuire măiastră cu modele florale şi figuri de păsări şi animale din flora şi fauna autohtonă, dar şi zeităţi şi vieţuitoare marine.

Privesc, admir şi nu mă mai satur. Pierd şirul timpului, de parcă mă aflu în transă. Impresia este deosebit de puternică, abia reuşesc să mă desprind de fabulosul imaginilor pictate.

Am senzaţia că spiritul puternicului domnitor Ştefan cel Mare încă protejează locul, îi simt autoritatea tutelară, o stare specială încă dăinuie pe acest plai binecuvântat de Dumnezeu. Cineva povesteşte despre clopotele ce au fost turnate în vremea lui Ştefan cel Mare dintr-un aliaj special, din metale preţioase. Dangătul lor puternic şi grav îi chema pe răzeşi la oaste atunci când duşmanul trecea hotarele. De mai bine de cinci sute de ani clopotele bat în aceleaşi ritm, venerându-l pe marele dispărut: Ştefan-Vodă, Ştefan-Vodă!

Ceva din mine se contopeşte cu respiraţia neauzită a acestui pământ miraculos, pe care au răsărit, din plămada de suflet, minte, trudă şi îndemânare artistică a oamenilor săi, adevărate capodopere ale culturii religioase româneşti, consfinţind măsura genialităţii neamului, ca ofrandă, a scânteii dumnezeieşti primite, întoarsă către Dumnezeu. De aici au pornit Eminescu şi Creangă, Ciprian Porumbescu, Enescu, Sadoveanu şi atâţia alţii, muzicieni, scriitori, savanţi, profesori, medici, pictori maeştri ai penelului, mari voci ale scenei lirice, inundând cu harul lor binefăcător, mângâindu-ne, modelându-ne sufletele, generaţii de-a rândul. Mă stăpâneşte o nebănuită stare de beatitudine. Soarele scapătă după dealul împădurit din faţa mea îmbrăcând cerul şi pământul în culori de neuitat. Mâine voi porni din nou la drum…

69

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara

Versuri Titina Nica Ţene (Cluj Napoca) s-o-ntreb ce a mai făcut de când m-am dus, ea mi-a răspuns, foşnind din crengi pe sus şi m-a-nţepat cu-n rug de mure:

Meleaguri natale Salut!Meleaguri natale!

Din nou am venit către voi de fapt n-am plecat niciodată căci toate mă chemau-napoi.

“Eu privesc mereu către înalt covor de flori mi-am aşternut pe jos, tu ai crezut că este mai frumos, dacă trăieşti , acolo, pe asfalt…”

Mă cheamă pădurea de fagi mormintele sfinte din deal şi urma rămasă-n ţărână a blândului cal.

Mă prinde o undă de tristeţe, gândind că astfel mi-a fost viaţa, ca să respir benzină dimineaţa, dar, m-am întors acum la bătrâneţe..

Şi Oltul ce curge sclipind cu plopii foşnind a suspin.

Meleaguri natale am venit!

Sfios către voi mă înclin.

O să port cămăşi cu flori de câmp cusute şi, niciodată, n-am să mă mai duc, m-oi îmbăta cu cântecul de cuc, şi-oi regăsi cărările pierdute...

Şi Beica ce curge domol şi susură clar în răzoare învăluindu-mă-n apele ei copilul din mine tresare.

Izvorul din tugă Când cântă guguştiucul printre blocuri îmi aduc aminte cum la mine-n sat juca, în aer, fagure, căldura, iar eu mergeam, cu tata, la arat.

Acasă După zeci de ani m-am întors acasă n- am găsit nimic din ce am căutat, doar în magazie un picior de masă, stătea, printre fleacuri, aruncat.

Tata-ntorcea cu plugul brazde lungi iar eu eram cu gândul doar la masă când boii se vor odihni şi vor bea apă şi noi vom sta sub salcia pletoasă…

În căsuţa veche o fotografie, mama şi cu tata, mire şi mireasă, îi privesc şi-mi pare că sunt bucuroşi, că-n sfârşit, Titina, s-a întors acasă.

De pe ştergarul alb, pe iarba verde, nu înainte de-a-nălţa o rugă, mâncam, cu poftă, ceapă cu mălai, bând apa rece de izvor din tugă.

În grădina casei, altădată vie, nucul verde, mare şi rotat, prin foşnet de frunze azi mă dojeneşte că de-atâta vreme am plecat.

Dar tata nu mai e, nu e nici plugul, nici boii ce trăgeau din greu la jug, curtea-i pustie, casa stă să cadă iar buruiana creşte din belşug.

Totu-n jur e vraişte, totu-i dezolant, nu ştiu ce să fac, de ce să m-apuc, să repar căsuţa, să-nfloresc grădina, sau cât văd cu ochii iarăşi să mă duc?

Şi dacă aş putea întoarce timpul să merg sub salcia pletoasă de la drum să mai mănânc aşa mâncare simplă dau toate bunătăţile de acum!

Numai Luna clară sus pe ceru-albastru mă încurajează în felul ei tăcut: “nici nu şti ce rău e să le termini toate şi să nu mai ai nimic de făcut!”

Marea suferinţă a lui Isus In felul lui, aproape , orice om e singur, chiar dacă are fraţi, copii, nepoţi, căci fiecare-i cu problema lui,

Cărarea pierdută Astăzi am mers către pădure 70

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara

Iar timpul se roteşte pentru noi toţi.

Vremelnicie

Şi trecea vremea, aşa, pe nesimţite, te trezeşti la margine de drum, ai vrea să fi din nou ca la-nceput, dar asta nu se poate, nu ai cum!

Ce scurtă-i, Doamne,viaţa pe pământ! iar dincolo vom sta o veşnicie nu are rost să plângem, să fim trişti, viaţa aceasta-i doar vremelnicie.

Îţi cresc copiii, pleacă de acasă, în alte părţi de lume ei trăiesc, între un telefon şi un sărumâna, observi că chiar şi ei îmbătrânesc.

Strângem averi şi ne necăjim şi nu privim la soare pe colnic uitând mereu că viaţa-i trecătoare iar în pământ cu noi nu luăm nimic.

Numai în noi vom regăsi puterea, de-a trece peste toate, fruntea sus!

Căci suferim numai o părticică, din Marea Suferinţă a lui Isus!

Ne ocupăm cu lucruri efemere şi nu privim mai des la stele şi la flori n-ai înţeles nimic din viaţa aceasta şi te trezeşti că trebuie să mori.

Versuri Marinela Preoteasa (Slatina)

Naşterea poetului Doar el, poetul, ca un prunc obişnuit Gângurea şi zâmbea ca un Înger Fericit la prima lui misiune cerească.

33 a strigat îngerul, 83 au strigat ursitoarele Şi toate într-un glas Tânguit şi foarte de departe, 33 au strigat mama şi tata Şi doctorul familiei, 33 a scâncit şi sora din pătuţ ; Ursitorile foarte hotărîte Din cer au strigat 83!

Un înger blond zbura În braţe cu o tipsie de aur, Cu 50 de bile de aur pe ea Şi 50 de flori de colţ ; Soarele a zâmbit Şi a pus coroana-i de raze Pe tipsia de aur, Iar pruncului i-a dat un sărut.

Medalionul nr. 13 Soldatul pleacă în război cu toate inimile sale, e ultima bătălie cea dintre muză si stârvul muzei, cea dintre zborurile din afară şi zborurile dinăuntru! ...

Toate lucrurile poartă numărul 13 ca şi cum s-ar fi născut toate deodată şi toate numai în casa Poetului!

Vagonul numărul 13, locul numărul 13, taxiul numărul 13, ca şi cum toate au declarat grevă Poeziei pentru ziua de 13, când vulturi însângeraţi îşi vor împietri zborul, peste soare şi cer, deodată!

Ca şi cum soldatul cu numărul 13, sub aripa Îngerului,... îşi ascunde Timpul şi dorinţa de moarte!

Soldatul, Îngerul, Timpul păzesc calea Soarelui şi-a Vieţii!

Un înger în misiune cerească A înverzit peste noapte câmpul, Degetele ploii l-au primenit Ca pentru o nuntire cu cerul; Şi stelele au coborât să-i simtă mireasma Şi să-i înflorească viorelele şi topoaşiii Şi să-i dezlege apele iubirii Şi tinereţii fără de bătrâneţe.

Atâta strălucrire şi atâta linişte Nu cunoscuse noaptea de milenii, 71

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara

Versuri Floarea Cărbune (Constanţa) Simfonia toamnei

Cerească floare, Albă, argintie, Numită gingăşie.

Se aşterne bruma pe câmpie, Toamna se-apropie timidă şi târzie Şi-mi dăruie aerul rece al dimineţii Ca să-mi învioreze paşii vieţii.

Sămânţa ei, De îngerul Nădejdii A fost semănată, şi...

Adânc, în inimă ascunsă Alături de povaţa mamei.

Sămânţa a fost semănată, Când am plecat de-acasă.

Poteca, un covor de frunze, plutitor, Îmi aminteşte că totu-n viaţă-i trecător... În jurul meu e toamnă şi e soare, O toamnă blândă, aurită, visătoare.

Suava-i floare Durerea îmi alină, Căci astăzi, în toată lumea, Gingaşa floare dăruieşte Rodul dulce al Milei şi Iertării Scăldate în Lumină.

Acum, sunt sigură Că nu am fost înfrântă, Ci purificată Şi, Apoi re-născută De sămânţa nădejdii Din floarea argintată.

Toamna, a anului pictorială doamnă, Nu-mi picură în suflet teamă, Ci linişte şi raze de soare Să mă renasc, în primăvară, floare…

Ploaia…

Degete diafane îmi bat în fereastră Şi picuri în tăcere se revarsă - Plouă! Nepoţica îmi spune.

- A, nu! Nu plouă, Sunt lacrimi transformate-n rouă, Lacrimi de femeie, diamante pure, Unele sunt plânse, Altele, Cerul abia acum le plânge...

Reflecţii Lumea e un deşert În care te pierzi Orbit de miraje. În marea de nisip, Printre dune şi cactuşi, Încrâncenată înaintez, Şi sub tălpile mele Fuge fierbinte nisipul, Fuge fără întoarcere…

Ce bine spus-a înţeleptul: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas!”

Cu alte cuvinte: “Deşertăciune a deşertăciunilor...

Totul este deşertăciune!”

Mă plimb prin ploaie Şi-mi curg lacrimi şiroaie...

- Plângi ? Nepoţica mă întreabă.

- A, nu ! Plouă...

Dar pe furiş îmi şterg un bob de rouă. Şi totuşi...plouă!?

Sămânţa...Stânca De teamă, M-am încătuşat pe-o stâncă La fel ca Prometeu.

Am plâns Cu inima tremurătoare, C-am fost înfrântă.

Dar, într-o zi, a răsărit Pe stâncă, lângă mine,

72

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara

Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele...

Angela Dina (Bucureşti) Zi de vară. În crepusculul timid simţea colţii ameninţători ai arşiţei pândace.

Nici o boare. Nici o mişcare. O încremenire aşternută ca la-nceput de lume, gândi.

Porni din Drobeta TurnuSeverin spre Baia de Aramă devreme, cu gând să ajungă la Tismana către amiază. Şi acolo se găsea, după cum certitudine pentru continuitatea neamului pe românesc, dovedită prin faptul că toate sfinte fuseseră înălţate pe vetre de cult getice, mai apoi şi însemnate prin mici biserici de

aflase, o teritoriul lăcaşurile creştinate lemn. Într-adevăr, Mănăstirea Tismana descindea dintrun spaţiu amenajat cândva pentru adunări păgâne, în secole creştinate, fiind prima biserică din tisă, de unde-i vine şi numele. Înălţată pe un vârf de stâncă din muntele Stârmina, lăcaşul cu siluetă măreaţă de castel medieval stăpâneşte o cascadă de patruzeci de metri ce-şi sfârşeşte căderea chiar în râul Tismana.

Nu doar farmecul mănăstirii îl ademenea spre locul acela, ci şi povestea ţesută pe seama întemeietorului ei Nicodim, monah ajuns în fruntea obştii la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, mediator vrednic la Constantinopolul anilor 1375 în scopul ridicării anatemei asupra Patiarhiei sârbeşti. Pentru îndeplinirea lucrului măreţ, fusese numit arhimandrit de Patriarhul Filotei...

Nicodim! Nicodim? Însuşi numele presupunea virtuţi de învingător, căci rădăcina lui grecească ducea cu gândul la biruinţă: nikao!

Se adăuga interesului său şi traiectul ascendant al monahului, rămas totuşi modest şi subjugat de viziunea avută la Muntele Athos, în care i se cerea să construiască un sfânt lăcaş lângă o cădere de apă.

Drumeţise îndelung Nicodim. Trecuse Dunărea înot pe la Ursa (Orşova de azi), ridicase întâia sa mănăstire Vodiţa, trudind mai departe în căutarea locului din visul trimis, iluminare şi îndemn!

Abia la opt ani după ce răzbise Dunărea ajutat de o minune dumnezeiască, dibuise, în sfârşit, locul ales, începând înălţarea Tismanei.

O clipă gândul i se mută la timpurile prezente când, în ciuda paşilor înainte făcuţi în civilizaţie şi tehnicizare, puţini duc în sine curiozitatea redescoperirii unor nume şi locuri de legendă, puţini mai vibrează la chemarea învăţăturilor vechi, sfinte!

Câţi mai îngenunchează umili şi recunoscători înaintea măreţelor umbre ale înaintaşilor?! Iureşul vremii îi poartă vrând-nevrând către un final de neschimbat, măcinând în ei orice intenţii de a sta pe loc, de a-şi încălzi

sufletele cu pildele vechi, pierzând nepermis legătura cu trecutul…

Ce fel de om o fi fost Nicodim? Cum şi-o pus fiinţa şi mintea în slujba Domnului cu atâta tărie?! Pe drept cuvânt ajunsese Sfânt în calendar, sărbătorit în a doua zi de la naşterea Mântuitorului…

Tot visând cu ochii minţii la Sf. Nicodim, nu sesiză cum trece vremea. După ce intră în Ponoarele şi lăsă în urmă clădirea modestă a Primăriei, încercă un sentiment de nelinişte. Deşi aproape amiază, soarele se pitise după o perdea groasă de nori ce-ntunecase cerul pe neaşteptate, dând senzaţia unei înserări grabnice. Un vârtej de praf ridicat din nimic îi închise perspectiva, lăsând locul vizibil la numai 5-10 m în faţă. Pe drum, nici ţipenie de om. În ciuda vântoasei, ieşi din maşină, pentru a pipăi cu talpa drumul pe care urma să-l facă mai apoi „motorizat”. Măcar să dibuiască direcţia! Dar întunericul nefiresc îl cuprinse din toate părţile. O ameţeală îi luă în stăpânire mintea. Ca-ntrun coşmar, frânturi de scene începură să i se perinde cu repeziciune prin faţa ochilor. Erau total necunoscute, parcă din viaţa altcuiva… O spaimă uriaşă îl prinsese în plasă şi-l răsucea până aproape de rupere!

Ca prin minune, liniştea puse pe om şi lume stăpânire.

Scutură din cap rotindu-şi privirea. Preajma se prefăcuse, înfăţişându-i ca-ntr-o veche gravură câteva căsuţe joase din chirpici. Volnicia fiecăreia se apăra cu împletituri de ruje şi legături de nuiele întărite de vreme, părelnici străjeri în faţa malului, deschis ca o gură de jivină uriaşă.

Da, se găsea pe-un mal! Şi nici o trecere deasupra prăpăstioasei cave! Încurcat, îşi trecu mâinile peste faţă. Răstimpul câştigat îl afundă mai mult în loc să-l dumirească. Îşi simţi chipul cotropit de o barbă deasă lăsată peste rasa devenită surie de lucrătura ploilor, a soarelui şi de atâta purtat! Prin ferezitele încălţări din sfoară, simţea în tălpile bătătorite friptoarea tinei, dinspre care tocmai se ridicase ducând către gură un smoc de ierburi cu degetele înnegrite, crăpate. În mirarea clipei, se văzu la hotar de lumi: cea din care poposise şi cea prăfoasă de-acum, strigat Nicodim de-o gloată furioasă, urmăritoare...

- El e! se sumeţi un glas spart de vădană. El a furat găinile!

- Să-l doborâm şi să-l biciuim drept pedeapsă!

Apoi să-l lăsăm ciung şi orb! zbieră un glas gros de vătaf.

Nicodim, cu spatele la râpă şi cu barba în vânt, îi înfruntă pe săteni: - N-am furat nimic! E-nşelătoria voastră! Eu ţin post, mă

73

Memoria slovelor

2014

hrănesc doar cu verdeţuri şi rădăcini, aşa mi-a poruncit bunul Dumnezeu, să capăt puteri să-mi găsesc locul de clădit mănăstire! tună Nicodim la rându-i.

Tăria din glasul şi ochii călugărului îi păstră pe săteni la oarece distanţă. Totuşi, câţiva agitau sălbatec coase şi furci.

- Nu-l ascultaţi pe venetic! A venit să ne facă vrăji! Altfel, la ce i-ar fi trebuit să mă prade pe mine, sărmană femeie, de ale două găini ce mi-au mai rămas după ciuma oarelor?! se iţi din nou vădana.

Nicodim, cu o mişcare lentă, îşi luă desaga de pe umăr şi o aruncă în praful uliţei ce se termina brusc spre râpă. Inima îi bătea puternic, nici el nu înţelegea de unde şi până unde se nimeriseră păsările descăpăţânate în desaga lui sărăcăcioasă. Două râuşoare de sânge se pitiră în pământul prăfos, ducând cu sine o fluturare de bănuială a lui Nicodim că nu el e cel de-acolo, că nu lui i se-ntâmplă răul...

Vătaful satului apucă un ciomag de la un megieş şi înaintă falnic: - Hoţule, vei fi pedepsit după legea noastră! Ţipetele se înteţiră, înghiţind şi-un chiot gângav de bucurie, ieşit din gâtlejul unui om bubos, cocârjat, cun ochi albit şi doi colţi lupeşti în gură...

Nicodim îl zărise prin mulţime şi-şi aduse aminte că umbra aia strâmbă îl însoţise şi-n alte împrejurări primejdioase, ca o cobe. Se gândi pe loc că sigur era unealta Necuratului ce se pusese de-a curmezişul căutărilor lui timp de amar de ani!

Spaţiul dintre săteni şi Nicodim se micşora văzând cu ochii. Scăpare nu era! Ori sărea în râpă şi-şi frângea oasele, rămânând pradă sălbăticiunilor, ori sfârşea cu mâinile tăiate de la cot şi ochii scoşi de sătenii furioşi. Îşi aminti cum trecuse Dunărea acum mulţi ani.

Grea încercare! Volburi de apă îi fuseseră duşmani clipită după clipită, murise şi-nviase de mii de ori! Şi numai Dumnezeu îi dăduse putere!

Se rugase... şi scăpase!

Aşa făcu şi-acum. Nesocotindu-i pe legiuitorii nedrepţi, Nicodim căzu în genunchi pe malul râpei, împreună mâinile, înălţă fruntea şi-şi strigă neputerea cu glasul minţii sale: - Doamne, fă o minune! Doamne, nu voi să

Scriitori din tara

trăiesc decât până găsesc locul, până înalţ lăcaşul pentru care m-ai trimis aci! Doamne, dă-mi putere, voi să-mi petrec veşnicia în pragul mânăstirii pentru care m-ai rătăcit pe aste meleaguri! Dă-mi, Doamne, scăpare!

Fulgerul de gând pierind, se şi întruchipă minunea dumnezeiască! Într-o cădere de stânci, cu zgomot de început de lume, se zgudui pământul, punândui jos pe săteni. Printre gene, Nicodim văzu cum râpa se umple cu o arcadă din piatră albă curată, lată de cel puţin doi stânjeni, înaltă de unsprezece, lungă de vreo cincisprezece.

Cum până atunci râpa fusese scufundată într-o pâclă nesănătoasă, ochii lui Nicodim se odihniră, după ce trecu tulburarea de praf şi scântei, pe malul celălalt, acum lesne de văzut. Verdeaţă binefăcătoare şi drum pipetiş de munte i se arătau călugărului! O flăcăruie pâlpâi scurt, întărindu-i credinţa că pe-acolo era drumul spre locul visat... Întremat şi cu sufletul strigând de bucurie, Nicodim se ridică şi păşi pe Podul lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru scăpare! În urmă-i, sătenii speriaţi se ridicaseră şi fugeau care-ncotro, călcându-l în picioare pe slutul ce pusese la cale înşelăciunea cu găinile, pentru a-l opri pe Nicodim din drumul lui sfânt.

Când era aproape să termine de străbătut podulminune, se porni o vâltoare care-i amestecă barba cu straiul, până ce Nicodim căzu în genunchi, în căutare de sprijin...

Se trezi pe celălalt mal. Era în mijlocul drumului, aerul se limpezise, maşina strălucea în soare dincolo, unde o lăsase... Îşi pipăi faţa şi realiză lipsa a ceva ce avusese doar în scurta sa viziune – barba deasă, veşmântul de călugăr sfânt...

Se-ntoarse la maşină socotind că mai avea doar vreo douăzeci de km până la Tismana.

Urmărit de ochii unor bătrâni curioşi ai locului, se urcă şi demară aproape fără zgomot, cu sfiala cuvenită locului şi momentului.

Privind spre râpa veche, îşi făcu o cruce largă şi-i mulţumi în gând proniei cereşti pentru darul fără preţ: acela de a fi trăit el însuşi facerea minunii – Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele…

Şi EU? Georgiana Fîrtat (Bucureşti) -Şi eu!

-Şi tu...ce?

-Ştii tu. Şi eu te iubesc. Pe tine, numai pe tine!

Cele mai frecvente conversaţii ale noastre aşa sunau.

După atật de mult timp, încă îmi sună în minte şi inimă aceste cuvinte, glasul lui, mai presus de orice… Încă îi văd chipul privindu-mă cu o dragoste acaparatoare, copleşitoare, ce ar topi şi o stậncă; sentiment ce a devenit etern, la fel ca şi el.

Dragostea nu se închide de la robinet, nu există un buton on/off, ce simplu ar fi!

74

Memoria slovelor

2014

Atunci cậnd o poveste se încheie, din motive atật de diferite, să poţi închide totul: amintiri,trăiri, sentimente, vorbe. Altfel, ai senzaţia că-ţi pierzi sufletul întocmai ca piesele unui joc de puzzle şi nimeni nu va putea reaşeza bucăţile de suflet în acelaşi fel. Poate imaginea va fi refăcută,dar nicicậnd nu va fi aceeaşi!

Nu,.. nu ştiu să mă despart de tine. Nu sunt în stare să urmez sfatul omului ales care a fost Octavian Paler şi să fac din povestea noastră un moment festiv. Un moment însemnat, de care să ne amintim cu zậmbet în suflet, ca de o mare şi sărbătorească răscruce de destine.

Dar, dacă aş putea să fac asta, ar trebui să te invit la despărţirea noastră. Am visa în culori de şampanie şi neam împărtăşi cu dor şi voluptate fantasmele. Ne-am iubi până în zori, ca şi cậnd nimic nu ne-ar fi legat pậnă acum şi ne-am descoperi pentru cea dintậi şi cea din urmă dată.

Ne-am întậlnit, am împărţit ceva, undeva, cậndva, ai plecat... Iar eu îmi amintesc de venirea şi de plecarea ta ca de două extremităţi ale unei drepte ce mi-a tăiat adânc prin viaţă şi prin gậnduri, cu tremurat de cuget şi veste de furtună... Cu spaimă şi nebunie, cu descărcare şi lacrimi cu zâmbete, şi furtună... Iar tu... tu o să iei cu tine parfumul părului meu din dimineţile în care te trezeai încătuşat în el.... şi nu mai voiai să pleci... Şi eu, ca orice femeie, credeam că va fi pentru totdeauna. Şi EU nu ştiu dacă asta e cu adevărat, viaţă... Înclin să cred, cu aroganţa asumată a celor care au fost iubiţi cậndva, că e doar o amorţire dulce-amară, plină de amintirea a ceea ce a fost sau de visul a ceea ce ar putea

Scriitori din tara

să fie... viaţă, mai şi pierdem, din păcate. Chiar dacă îţi găseşti jumătatea, nu înseamnă că ai completat şi povestea. Eu însă mă tem că asta a fost şansa mea. Că astfel de scậntei ale sufletului, şoapte ale inimii, năluciri ale minţii nu mai am cum să simt. Că, omeneşte, nu se mai poate. Şi, tot omeneşte, nu am destulă putere să merg mai departe. Nu vreau să "îmi amintesc doar", vreau să "trăiesc încă". Nu vreau să clădesc ceva cậnd ştiu că sufletul meu nu va fi zidit acolo, ci va pluti spre alte şi alte castele. Nu mai vreau să caut. De ce să caut iar şi iar?

Contează ceea ce ducem cu noi în suflet.

Chiar dacă zilele aleargă nemiloase fără să îl văd, gândul la el îmi dă străluciri în ochi şi unduire caldă în glas. Chiar dacă nu are cum să îmi mai vadă izbậnzile, păşesc cu grijă şi cu folos, aşa încật să fiu sigură că ar fi mândru de mine. Şi chiar dacă nu îl găsesc lậngă mine cậnd plậng sau rậd, mă agăţ de nebunia clipelor cậnd mă strîngea în braţe, întors acasă după o prea lungă rătăcire... Şi EU nu invoc fatalitatea sau destinul, nici nu îmi plậng de milă. E pur şi simplu voinţa mea. Nu mai vreau să mă gậndesc la ceea ce "se cuvine". M-am supus prea mult şi respectarea regulilor nu mi-a garantat fericirea, corectitudinea nu mi-a adus norocul, propria cenzură a sentimentelor nu s-a compensat cu vreun beneficiu . Şi doar cậnd durerea va fi poate prea greu de zăvorật adậnc, adậnc, în suflet şi îmi va fi cumplită truda de a o împleti cu existenţa mea, voi trece şi EU, ca o umbră, în acest teritoriu mort de după iubire şi voi recunoaşte: am pierdut!

Urâtu Silvia Olteanu (Bucureşti) Satul era sugrumat de lanuri.

Cum treceai de cruce, liziera de salcâmi creţi te oprea ca un zid. Spre stânga însă, un ocean verde se desfăşura înaintea ochilor! Verdele întunecat, cu dungi aproape negre, era al porumbului. Începea aproape de la gardul ultimei case şi se termina... de fapt nu se termina, era ca o mare, continua până dincolo de ferma lui Pană şi se amesteca la orizont cu siluete vagi de plopi. Verdele roşcat era al ricinului, curioasă combinaţie de tulpini şi crengi cilindrice şi lucioase care se terminau în măciulii ghimpate ca buzduganele din poveşti! Verdele strălucitor era al câmpurilor de sfeclă, verdele închis la culoare era al florii soarelui, cel greu, cu ape ca de catifea era al câmpurilor de lucernă, verdele pal cu steluţe albăstrii era al inului... O mare verde, o mare de bogăţii iar în mijlocul ei satul ca o insulă!

Lanurile erau păzite de imensitatea lor, te înfiorai cînd vedeai cât putea pluti privirea peste câmpuri, dar mai ales erau păzite de Urâtu! Avea casa la margine, nimeni

nu îl vedea plecând sau venind de acasă, foarte rar trecea spre magazin, călare! Îşi cumpăra ţigări cu traista! Întâi simţeai o răcoare în spate, apoi parcă se aşternea liniştea în aer, mergeam la poartă şi atunci îl vedeam, de fapt vedeam o siluetă şi nu o faţă, un chip!

Trapul calului se auzea de departe, calul acela nu mergea la pas niciodată, era văzut doar la trap sau în galop! Era un cal negru, înalt, cu coama lungă fluturând de-o parte şi de alta a gâtului, cu capul sus, ca la defilare, cu urechile drepte, cu ochii lucitori, cu nările roşii, mari cât pumnul, fornăind continuu, cu coada uşor arcuită în sus, cu o piele lucitoare de parcă era dată cu cremă! În şaua neagră o siluetă de aceeaşi culoare, cizme din iuft, prăfuite, pantaloni bufanţi din postav negru, o tunică militară vopsită în negru pe care luceau bumbii de lamă, încheiaţi până sub bărbie, o pălărie arsă de soare, cu boruri mari, sub care se adânceau două hăuri negre, probabil erau ochii, dar nu luceau, nu priveau, mai repede absorbeau, o faţă lungă, smeadă, niciodată rasă, dar barba nu era mai mare de două degete, rară, faţa aceea niciodată nu se întorcea să răspundă la salut, niciodată nu l-am auzit

75

Memoria slovelor

2014

vorbind, doar trapul calului marca sonor trecerea... La oblâncul şeii vedeam năpârca, spaima tuturor, un bici lung de câţiva metri, din fâşii de piele de bou argăsită, gros cât mâna la mâner şi cu venin şi flăcări în vărf, crăpa cămaşa ca hârtia şi sărea sângele în mărgele roşii, când erai atins de năpârcă! Femeile se opreau prin curţi când trecea Urâtu, parcă le era teamă să respire, bărbaţii se opreau din trebăluit şi îl urmăreau cu privirea, strângând pumnii şi scrâşnind din măsele... “Grijania mamii lui”, rostea tata printre dinţi!

Toţi băieţii de pe stradă fuseseră şfichiuiţi de năpârcă, ori pentru că scăpaseră vacile în lucernă, ori pentru că încercaseră să ia porumb de fiert! Urâtu era peste tot, de la câmpul Caramanului - aproape de calea ferată, adică dincolo de pădure, o juma’ de zi de mers cu boii - până pe luncă, pe malul râului, în partea cealaltă a satului, unde oamenii încercau să ia seara un braţ de lucernă pentru cai! Nălucă, nu om!

Cea mai mare surpriză şi poveste spusă şi repetată serile, pe canapea, a fost când Urâtu i-a biciuit pe toţi; se înhăitaseră să-i facă în necaz şi încercau să fure ştiuleţi din lanul de la marginea pădurii, crezând că vor fi protejaţi de şanţul de netrecut, de tufele de boziu, cucută, lumânărică, dracilă şi lemn câinesc! Năluca a sărit halucinant peste tufe, peste şanţ, învineţind cu năpârca picioare, mâini şi spinări! Cojile de sânge uscat erau arătate ca nişte medalii de război! Nicu, fratele meu mai mare, a fost campionul vânătăilor atunci! Abia a ajuns acasă, cu cămaşa lipită de crăpăturile pielii! Mama a înmuiat colţul basmalei în uleiul din paharul candelei şi ungea rănile, să se desprindă cămaşa. Tata a intrat pe uşă bufnind şi scrâşnind din măsele: - Îl omor, ceara mamii lui, cu mâna mea îl omor, îi zdrobesc oasele, îl calc în picioare...

- Taci omule şi nu mai sudui! Lasă-l în plata Domnului!

- Până la Dumnezeu îi dau eu de cheltuială, necuratul naibii! Tu ce-ai căutat acolo, mă? se răsteşte tata spre Nicu, pleznindu-l după ceafă cu palma lui tare ca lemnul apoi iese în curte, să se răcorească.

A doua zi a venit şi baba Vasilichia cu ulcica ei plină cu minunăţii, amesteca acolo ierburi necunoscute nouă, tăciuni, mucuri de lumânări, pene şi multe vorbe rostite şoptit, apoi ne stropea, ne ungea şi ne trăgea cu leacurile ei, vindecându-ne şi de gâlci, şi de tuse măgărească, şi de pecingine, şi de pojar sau de dureri de şale.

Mă uitam la ea abia respirând de sfială, Nicu gemea pe pat cu spatele vânăt, mama stătea în picioare lângă ei, în mâini cu o cană cu apă şi un prosop, baba Vasilichia îşi plimba mâinile rotunde şi pufoase, cu pete maronii, peste vânătăile tari, rostind, cu ochii închişi, cuvinte doar de ea ştiute, nu se auzea nimic, doar vedeam buzele mişcându-se ca frunzele sub o adiere uşoară... Într-o seară de vară, când soarele mare cât o tavă

pentru copt pâinea cobora în cuptorul pământului, sprijinindu-se cu coatele pe marginea zării dinspre luncă, tata, unchiu Tudor şi unchiu Gică reparau gardul de nuiele din spatele curţii, gard care da spre câmp. Prin ogrăzile vecine se auzeau glasuri de femei şi de bărbaţi, care mai aranjau ce mai era de aranjat până se aprindeau stelele deasupra, ca o boltă de biserică de care atârnau candele albe.

Ca din pământ a apărut năluca, în trap întins, ţeapănă în şa, trecând înspre soarele roşu ca o poartă spre un alt tărâm. Tata şi-a înălţat trupul, ridicând mâna stângă în care ţinea toporaşul cu care scurta nuielele pentru împletit în gard: - Te omor, necuratule, dacă pun mâna pe tine; cu toporul ăsta te omor grijania cui...

Năluca s-a depărtat, fără să întoarcă hăul privirilor, fără să dea semn că îi pasă, cine ştie câte asemenea ameninţări a mai primit fără să se întâmple nimic, la urma urmei Nicu nu a fost primul şi nici nu o să fie ultimul copil încins cu năpârca! Doar oamenii de prin curţi au rămas stană de piatră, îngheţaţi şi de fiorul siluetei negre şi de vorbele auzite, care s-au înălţat în văzduh şi au coborât ca nişte ace de gheaţă pe sub gulere... Într-una din zilele următoare tata stătea pe o buturugă, lângă porumbar, cu capul gol, cu cârlionţii cenuşii ai părului lipiţi de năduşeală, cu mărăşeasca în colţul gurii, mânuind cu stânga toporaşul. Întotdeauna mam mirat cum putea el să facă totul cu mâna stângă, încercam şi eu dar nici apă nu puteam să beau cu cana în stânga, o vărsam pe mine, pe jos, pe când el mânca, bătea coasa, ascuţea sapa, închidea cataramele de la căpestre doar cu stânga, în ochii mei era un vrăjitor, mai ales iarna, când pe masa de croit întindea blăni de oaie pe care desena linii cu creionul chimic, tăia, cosea cu aţă de fitil trasă peste un ghem de ceară apoi înălţa în lumina gălbuie a lămpii căciuli pe care le scutura, le privea atent apoi le mângâia, le învelea în ziar şi le punea pe dulap, în sală, unde aşteptau până veneau stăpânii după ele...

Acum, lângă porumbar, tata ascuţea araci.

Căldura era ca o cocă, trebuia să o dai la o parte să te poţi mişca, pe pieptul lui curgeau boabe de transpiraţie, ochii cu luciri verzi ca al frunzelor de prun, toamna, când nervurile maronii desenează mileuri fine priveau departe, îi dădeam la mână nuielele subţiri şi lungi de sânger, de tufan sau de plop şi tata le transforma din câteva mişcări în araci lungi şi ascuţiţi, numai buni pentru fasole sau pentru roşii. Mama împrăştia boabe de porumb în coteţul găinilor. S-a auzit un zgomot de motor pe stradă. La poartă a oprit un IMS albastru din care au coborât grăbit nişte uniforme albastre. Tata a rămas nemişcat, cu toporaşul sprijinit pe butuc şi cu mâna încleştată pe coada lui, lângă maşină a oprit şi o şaretă din care miliţianul a rostit tare: - El este!

76

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

Tata nu a mişcat, parcă nu înţelegea nimic, siluetele albastre l-au luat de braţe, toporaşul a căzut în ţărână, mama a ţipat ca la mort, “Vasileeeee”, găinile au început să cârâie, lume la poartă, lângă gardul lui Stănescu, de peste drum, ţipa o femeie înaltă şi slabă, cu o rochie pestriţă, negru cu alb, cu părul despletit, cu mâinile spre cer, “criminaluleee, mi-ai omorât omul, tu şi fraţii tăi, nenorociţilor, mânca-v-ar viermii pământului, putrezi-var oasele în puşcărie; aoleeeu, că mi-a omorât bărbatul, că l-a auzit tot satul cum striga că-l omoară, aoleeeu, că o să dau acatiste să vă piară sămânţa, o să topesc lumânări la răscrucea drumurilor, în miez de noapte, să vă ia încornoratul acolo unde vă e locul, aoleeeu, că mi-ai omorât omul, criminaluleee”…

Ca un vârtej iscat în praful drumului, vara, în toiul zilei, când nimic nu mişcă, aşa s-a întâmplat! Maşina a plecat; mama se plimba prin curte ca o păpuşă stricată, cu castronul cu boabe de porumb în mână, lume în drum, soarele sprijinit în suliţele de foc ale razelor, ca un străjer obosit privind mulţimea din piaţă. În curte a intrat unchiu Iosif, alt frate al tatei, morarul satului, mare, vânjos, parcă se lăsa pământul când călca, pe cât de voinic pe atât de blajin şi de vesel în privirea albastră. A luat-o pe mama de umăr şi a dus-o în casă.

- I-a luat pe toţi, şi pe Gică şi pe Tudor, lasă că dacă-s nevinovaţi le dă drumul repede, întrebări, declaraţii şi gata, acasă! L-a găsit Costea Budu, ciobanul, pe Urâtu mort în paie, aici în spatele curţii lui Gică, în câmp, era ascuns, omorât şi ascuns, cu capul făcut chisăliţă... Unde era Vasile ieri pe la prânz?

- A fost la pădure, a tăiat lăstari pentru araci, a fost cu Bică pădurarul.

- Mde, nu e în drum, da’ poţi să ştii? Până unaalta vino-ţi în fire, ai grijă de casă şi de copii şi ai încredere în Dumnezeu că mare e puterea Lui! Uite, Buia, nevastă-mea, ţi-a trimis nişte făină!

A doua zi tot satul vuia, ba că Urâtu a fost omorât cu muchia toporului, cum a zis Vasile, ba că avea coastele zdrobite şi Tudor făcuse la jandarmi, ştia să bată rău, ori Gică i-a pus un sac în cap apoi a aruncat un bulamac peste el, ăştia trei au speriat satul cât au fost flăcăi, nimeni nu sufla pe la baluri! Şi dacă îi dovedeau alţii, uniţi, venea Iosif şi-i liniştea pe toţi doar din vorbe, nu era nevoie să dea cu ei de-a azvârlita, că i-ar fi fost uşor, dar nimeni, niciodată, nu l-a înfruntat pe morar!

Alţii ziceau că toţi flăcăii se băteau dar odată cu vârsta se linişteau, copiii, munca şi greutăţile nu mai lăsau loc pentru petreceri şi scandaluri. Doar miliţianul avea mereu aceleaşi vorbe, “lasă că la beci scoate de la ei şi laptele supt, nu numai adevărul”!

Vara îşi domolea căldurile când la postul de poliţie s-a prezentat Coleş, tractoristul de la fermă.

- Ce-i mă Coleş, ce vânt te-aduce? Iar te-ai certat cu careva, ori poate cu muierea?

- Tovarăşu’ plutonier-major, nu mai pot, nu mai dorm, mă usuc din picioare, eu l-am omorât!

- Pe cine ai omorât, mă? pare că zâmbeşte şeful de post.

- Pe Urâtu! Mergeam la prânz acasă, că aşa vorbisem cu femeia, nu aveam ce lua în traistă şi ea a zis ca să merg la masă acasă, face ciorba până atunci, şi am luat-o cu tractorul peste câmp, miriştea nu fusese arată şi mergeam încet, cu coatele pe volan, voiam să-mi aprind o ţigare, fir-ar mama ei a diavolului să fie de buruiană spurcată, şi parcă am văzut maldărul ăla de paie că mă întrebam cum de-a rămas de la balotat, tocmai adunasem palmele pumn la gură, să nu mi se stingă chibritul, că mergeam cu uşa deschisă, era cald de mă ustura pielea de la sudoare, aveam faţa numai brazde albe, praf şi urme de transpiraţie, şi când să frec băţul de cutie roata din faţă, din dreapta, parcă a trecut peste ceva ca un câine, da’ era în paie, până să mă aplec a trecut şi roata din spate şi parcă a gemut şi parcă s-a zbătut, a pârâit ca pepenele strâns între genunchi…

- Şi ce-ai făcut? Cum de n-ai spus nimic? Poate era deja mort?

- Mi s-a întunecat mintea, tovarăşu’… Mi s-a întunecat mintea… Avea ochii holbaţi, parcă mă privea, îi curgea sânge din gură, eu l-am omorât, eu, blestemată treabă… L-am acoperit cu paie, am tras tractorul la margine, am şters cu cârpa urmele de roţi pe toată miriştea… mă mir că nu m-a văzut nimeni, cred că eram în pragul nebuniei, apoi am ocolit câmpul şi m-am întors la fermă, am zis că ciorba nu e gata şi nu am vrut să pierd norma… Nu am vrut să-l omor, tovarăşu plutoniermajor…

- Nu ai vrut, nu ai vrut! se răsteşte miliţianul. Să zicem: nu ai vrut, a fost un accident, da’ de ce n-ai strigat, da’ de ce nu l-ai adus în sat, la dispensar, da’ de ce n-ai spus? Hai cu mine dincolo! Dai o declaraţie şi scrii tot!

Ioane - îl strigă el pe ajutor - stai lângă el, nu te dezlipeşti, de acum e arestat, răspunzi cu capu’. De la accident acum îl trec la crimă, după cum s-a comportat, vai de capul lui!

Eu sun la judeţ să raportez apoi urc dealul la tanti Leana lu’ Urâtu, poate se linişteşte şi nu mai umblă nopţile pe străzi şi prin cimitir, ca stafiile. Năluca aia a fost om rău cât a trăit şi văd că nici după moarte nu ne slăbeşte, Doamne-apără!

Septembrie nu mai avea putere să păstreze verdele din frunzele salcâmului de la poartă când tata a intrat în curte. Slab, înalt, cu capul gol, tuns scurt, nebărbierit, palid, un palid cafeniu, de parcă anunţa culorile de octombrie târziu, cu fruntea lui înaltă şi luminoasă, cu aceiaşi ochi ca frunzele cu nervuri de bronz, păşea încet, sorbind cu privirea tot ce îl înconjura: pomii, căţelul, căruţa, şirile, grajdul, porumbarul gol, casa, cerul…

77

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara

Versuri Ionel Grecu (Ploieşti) Ziua Limbii Române

Limba română Şi vor toţi aici să rămână.

Limba română ni-i ţara, O spune şi râul şi ramul Şi dimineaţa şi ziua şi seara Limba română

Limba română e strană, E cântecul, colindul şi dorul, Este şi aer şi apă şi hrană, Este tot ceea ce dă fiorul.

Limba română e viaţa, E strofa, e rima şi versul, E bobul de grâu, este viţa, E slova română în tot Universul.

ni-i neamul.

Vorbeşte ţăranul cu glia, Ascultă şi vântul şi marea, Silabele dau cuvântului tăria, Ecoul înconjură zarea.

Limba română e vie, E limba vorbită şi scrisă, Este, a fost şi o să fie Aşa cum din strămoşi e transmisă.

În munţi, pe câmpii şi pe dealuri Românii îşi cântă amarul În doine, balade şi imnuri, În limba străbună-tezaur.

Limba română e alfabetul, E cartea de căpătâi, În care se împlineşte talentul, Pe care cu toţii am deschis-o întâi.

Părinţii îşi alintă copiii În dulcea limbă română, Nepoţii îşi strigă bunicii

De Ziua Limbii Române Când premianţii s-adună Invitaţi din ţara toată, Din diaspora talentată, Sub egida STARPRESS, Chemaţi de-un suflet ales, S-au reunit scriitorii, Criticii şi editorii, Diplome s-au înmânat Celor ce au meritat.

Astăzi vine mulţumirea Că toţi au cântat iubirea De ţară, glie şi neam Şi de râuri şi de ram.

Este marea sărbătoare A Mamei Mângâietoare, Limba Dulce, Românească În vecie să trăiască!

Poeziile au fost inspirate de Sărbătorirea Limbii Române, la Jupiter, 31 august 2014

Versuri Ion Roşioru (Hârşova, Constanţa)

Sunt ascuţit de tine cum coasa-i de arcer!

Sunt însetat de tine

Măceşu-n floare-nchide intrarea-n lazaret: Sunt convertit de tine cum iutele-i de-ncet!

Măceşu-n floare-nchide intrarea veche-n gang: Sunt iar bolnav de tine precum de yin e yang!

Măceşu-n floare-nchide intrarea-n horoscop: Sunt însetat de tine cum focu-i de potop!

Măceşu-n floare-nchide intrarea în tunel: De tine-s beat ca plusul de minusul din el!

Mă-ncurajează gândul Foşnesc aurifere în lanuri spice grele: Te vei întoarce-n lume cu visurile mele!

Măceşu-n floare-nchide intrarea-n lupanar: Sunt captivat de tine cum dulcele de-amar!

Potirele de rouă le-nclină macii-n soare: Închin cu ei în cinstea tristeţii viitoare!

Măceşu-n floare-nchide intrarea-n carambol: Sunt fascinat de tine cum plinul e de gol!

La marginea câmpiei combinele se strâng: Mi se iţeşte-n suflet un chef nebun să plâng!

Măceşu-n floare-nchide intrarea în ceair: Hipnotizat de tine-s cum ceru-i de nadir!

Pe lângă stâlpi cicoarea surâde violet: Mă-ncurajează gândul că n-o să mor încet!

Măceşu-n floare-nchide intrarea-n falanster: 78

Memoria slovelor

2014

Scriitori din tara Ninge şi la gura sobei ne dorim doar tu şi eu: Beat, misterul din trecutul tău mă vrea succedaneu!

Brusc misterele adverse Fizic suntem doi, dar psihic trei părem să fim mereu: Eu, tu şi, în plus, misterul din întreg trecutul meu!

Suntem doi tânjindu-şi unul care nu va fi deloc: Brusc, misterele adverse ne sugrumă reciproc!

Doi ne aşezăm la masă, însă c-un tacâm în plus: Tot misterul din trecutul tău ia parte ca intrus!

Ion Roşioru membru al USR şi al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec - Canada

Versuri Daniela Tiger (Craiova) Scăldată-n ochii tăi, mă las învăluită, Iar sufletele noastre oftează în duet, Un vals de nor spre cer se-nalţă în suită Lăsând absent în urmă trecutul desuet.

Ultimul pas Strigătul albicios de iluzii îmi străpunge faţa, pictează vise adormite strânse mănunchi de vecie, rod bogat al ursitei crucificate şi al firelor împăienjenite, rătăceşte candid prin labirintul unui timp fracturat.

Spectru de lacrimă îngenuncheată îmi absoarbe pribeaga fiinţă şi smulge amintiri ascunse-n cochilii de grotă, le aruncă în balanţa rigidă a ultimului pas aşteptând jurizarea.

Prelung ecou străbate, vibrează doar în noi, Un sentiment intens va trece fără vamă Unindu-ne-n cuvântul rostit de amândoi, Un vis ce pentru noi, în zori, nu se destramă.

Lecţie de toamnă toamna rănită de nepăsarea mea îmi disecă languros gândurile arcuind pe portativul uitării frunze muzicale; vrea să mă înveţe ca pe un şcolar plictisit renaşterea prin moarte structurată metalic în galben cu nori de prost gust ce-şi aruncă diamantele sfredelind dureros sufletul într-o mineriadă interminabilă

Numai noi, amândoi Te-aştept cu-nfrigurarea ploilor de toamnă, Un Zburător ce-adânc în mine se-nfiripă, Sunt visul tău din nori şi-o-ndepărtată doamnă, Mă chemi, eu vin, tu ia-mi iubirea sub aripă!

Reclamaţie la salvamar Roland Florin Voinescu (Constanţa) Pe plaja plină de turişti, un salvamar scrutează orizontul. Un turist nervos se apropie de salvamar.

- Auzi, dom’le!

- Da, dom’le, zii!

- Vreau să fac o reclamaţie.

- La salvamar?!

- Da! - Spuneţi!

- Da’ uită-te, dom’le, la mine, când vorbesc cu tine.

- Nu pot, că trebuie să mă chiombesc spre larg, pe mare, să nu se înece vreunu’.

- E, tot asta vreau şi eu să reclam.

- Ce?!

- M-am înecat ieri şi nu m-a salvat nimeni.

- Aoleo, v-aţi înecat ieri?!

- Da! - Păi, atunci, cum sunteţi acum, aici?!

79

Memoria slovelor

2014

- Eee, până la urmă m-am salvat singur; de aceea vreau să reclam că nu am fost salvat de nicu un salvamar.

- Unde v-aţi înecat, dom’le, cum s-a întâmplat?

- Aşa, deci, am venit pe litoral, ca turistu’, de, şi aseară când luam masa la restaurant, m-am înecat cu ciorbă.

- A, păi, atunci nu-i treaba noastră.

- Cum aşa, da’ a cui?!

- Salvamarii salvează lumea de la înec numai din mare, aici, pe plajă.

- Cum, dom’le, adică trebuia să vin cu ciorba de la restaurant s-o mănânc în mare, trebuia să înot cu ciorba-n mână printre valuri?!

- Da! - Nu puteam să înot cu farfuria de ciorbă în mână, c-o vărsam. Unde mai pui că marea-i sărată şi dacă-mi

Scriitori din tara

săreau stropi de apă de mare în ciorbă, ce făceam, că io mănânc fără sare.

- Ca să puteţi fi salvat de salvamari trebuia să fiţi în apă, în mare.

- Păi, stai, dom’le, dacă eram la munte, ce făceam, mă cocoţam cu ciorba în vârful muntelui?

- Sigur, doar că acolo nu vă salvau salvamarii.

- Da’ cine?!

- La munte e salvamontul.

- A, da, aveţi dreptate.

- Păi, da!

- Auzi, da’ dacă la mare e salvamar şi la munte e salvamont, la mine la ţară avem gârlă, acolo cum îi zice, salvagârlă?!

Gânduri dintr-o iarnă deocheată Pelerinaj la Mănăstirea Dervent Florentina Loredana Dalian (Slobozia) Zic „iarnă deocheată” pentru că numai iarnă nu era. Un soare de toamnă blândă ne-a însoţit tot drumul, până s-a lăsat înserarea. Cineva se rugase pentru asta. Câtă credinţă trebuie să ai pentru ca Dumnezeu să-ţi aprindă soarele pe cer! „Iarna nu-i ca vara”, se-nţelege, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă… Uneori mă şi sperii, uneori viaţa mă surprinde în asemenea măsură, încât mă întreb cu ce viteză gândul nostru aleargă spre Dumnezeu şi mă uimesc cu ce viteză răspunde. Uneori. Alteori, Îl întreb, de parcă am sta amândoi la o masă de bodegă: M-auzi, Doamne, ce zic eu aicea? Ei, ştiu, eu sunt surda, dintre noi doi, dar îmi mai place şi mie să fac pe interesanta. Acuma, Doamne, poţi să-Ţi astupi urechile. Nu poţi? Asta e!

La Sfânta Liturghie, în biserica „Naşterea Maicii Domnului”, de Sărbătoarea Sfintei Treimi. Trei copii se plimbau pe culoar, în ordine, au mers la Altar cu câte o lumânare. Nu prea ştiau ce să facă. La întoarcere, mi sau aşezat alături. Dorin mă privea din când în când şi îmi zâmbea, mă întreba prin semne dacă procedează bine, dacă face Crucea cum trebuie… După Slujbă, cu mine de mână. Au început apoi, de la slujbele următoare, să vină mai mulţi. „Ce faci, Doamne, mă umpli de copii? Ştiu că îmi cunoşteai dorinţa de demult, că mi-ai şi îndeplinit-o, doar că eu… în fine. Şi-acum ce faci? Mă umpli de copiii altora? Lasă, nu mai zâmbi! Ştiu că suntem cu toţii copiii Tăi, dar zic aşa, în viaţa asta terestră. Şi-apoi ştii bine că avem nevoie şi de tată. Mă rog, în afară de Tine, unul în carne şi oase. N-avem! Ia-Ţi-i înapoi! Fără supărare, da?” Aud râsul lui Dumnezeu. „Ce proastă eşti!” „Sunt, ce să fac, dacă aşa m-ai lăsat?” „Hai, hai, fără scuze! Ce

n-aveţi, tată? Ştii că asta-i bună? Ha, ha! Na-vă! Doi, la pachet! Ajung sau mai vrei?” „Nu, nu, gata, e bine, sărut-Mâna! E… mai mult decât speram. Uraaa! Ă… vreau să zic, mulţumesc, Doamne! Eu ziceam mersi şi de unul, dar Te-ai gândit bine, niciodată nu strică o rezervă…” „Mai scuteşte-Mă cu rezervele tale!

Dispari!”

Privesc copiii adunaţi în curtea Protoieriei, apoi, când cobor treptele şi merg la ei, încep să mă strige, vin să mă îmbrăţişeze. Citesc fericirea în ochii lor şi mi se umple sufletul. Le împart darurile de la „doamna Maria”, aşa cum o ştiu ei pe amica mea, Nina. Îşi amintesc de ea. Îşi aduc aminte de fiecare om care le-a dăruit ceva. Au fost educaţi să nu ceară decât de la Dumnezeu. Aşa le-am spus şi eu. Dumnezeu îndeplineşte toate cererile, mai ales pe cele ale copiilor. Parcă tot nu le vine să creadă. Cu o noapte înainte, nu prea dormiseră. Şi s-au trezit de la 4.

La Grădina Zoologică se bucură ei, ne bucurăm şi noi. Căprioarele se apropie de gratii, prietenoase, delicate.

Urşii, simpatici foc, parcă sunt nişte babe pe şanţ. Ne studiază curioşi, de parcă noi am fi dincolo de gratii.

Tigrul, maiestuos, nu ne bagă în seamă. Ştie prea bine că dacă nu ne-ar despărţi gratiile, n-am mai fi aşa viteji.

Perechea de lei, hm… are un mod ciudat de a ne spune că nu suntem doriţi. Şerpii dorm, maimuţele fac gălăgie să li se deschidă. Papagalii şi peştii ne încântă cu multitudinea de culori. Pentru aceştia, nu încerc nicio durere. Dar simt o rană pentru anumite animale pe care mi-e greu să le văd captive. În special animalele mari, de pradă. Tigrii, leii…

Am citit că nici nu se înmulţesc în captivitate şi, atunci când o fac, au comportamente ciudate: mamele îşi resping puii, nu-i alăptează.

De parcă nu şi-ar dori să perpetueze specia de

80

Memoria slovelor

2014

captivi. Un fel de: „dacă eu sufăr, urmaşii mei nu trebuie să păţească asta”. Maimuţele, în schimb, n-au nicio problemă. Ele se adaptează în orice orânduire. „Doamna, doamna, e-adevărat că mergem cu bac-ul?” „Cum să fie adevărat? Măi copii, ce visaţi voi acolo? Numai gărgăuni vă umblă prin cap!” În apropierea pontonului, mai multe voci mă strigă: „Doamna, doamna, ia uitaţi!” Aşa, şi??? Adică voi ştiaţi că trecem Dunărea pe la Chiciu, iar eu habar n-aveam!

Bravo mie! Mai făceam şi pe grozava. Părintele, cu nevinovăţie de îngeraş, mai face şi glume: „Măi copii, dar ce grozavi sunteţi voi! Noi habar n-aveam că se trece cu bacul!” Noi! Ajunşi la debarcader, găsim altă specie, de data aceasta domestică: o căţeluşă cu pui, un câine care a traversat cu noi pe bac. Braţul Borcea al Dunării e aşa cum îl ştiu din copilărie. Poate ceva mai poluat. O apă atât de mare îmi stârneşte teamă şi mă fascinează totodată. De când l-am citit pe Gala Galaction (Pr. Grigore Pişculescu), Dunărea îmi aminteşte, inevitabil, de emoţionanta sa povestire, adevărată bijuterie literară: „De la noi, la Cladova”. Şi parcă aud plânsul frumoasei Borivoje şi suspinul încercatului Popa Tonea care pentru o clipă şi-ar fi dorit să ajungă pe fundul apei tulburi, răscolite de furtună. Îmi imaginez că apa Dunării, aşa mare cum e, s-a format din lacrimile tuturor neîmplinirilor în dragoste, ale tuturor borivojelor şi ale tuturor popilor tonea de pe pământ. Scuteşte-mă, Dunăre!

Ia-ţi apele şi cară-te! Ai nivelul destul de mare, nu-ţi mai trebuie alte lacrimi, calico! Pe ale mele nu ţi le dau, le păstrez în inimă, cine ştie la ce-or fi bune vreodată…

Peisajul dobrogean e, de asemenea, fascinant, exotic. Frumuseţea lui e contrastantă cu sărăcia gospodăriilor ce rulează prin fereastra autocarului, ca întrun film de Emir Kusturica. Soarele îmbracă totul într-o aură frumoasă, chiar şi sărăcia. Hm… sărăcia e frumoasă doar de la fereastra autocarului. Sau din avion. Un pescar se întoarce cu lanseta pe umăr şi cu sacul gol. Câţi l-or aştepta să le aducă de mâncare? Mi-l imaginez trecând pe la cârciumă, în drum spre casă. Acolo, se găseşte întotdeauna. Mai bei pe datorie, te mai cinsteşte vreunul… Că, dacă tot e viaţa grea, măcar s-o vezi, pentru câteva clipe, în dublu exemplar. E ca şi când ai avea două vieţi: una a ta şi una de rezervă. În viaţa de rezervă, îţi poţi imagina ce vrei: că eşti frumos, deştept, bogat, important, iubit, depinde de imaginaţie. Cei cu imaginaţie mai puţină, îşi pot închipui doar sacul plin de peşti. Naşpa e când te trezeşti şi dai cu nasul tot de propria-ţi viaţă. Aia de rezervă dispare ca prin minune, aşa cum a şi apărut (formula chimică a minunii: CH3-CH2-OH) şi tu o iei de la capăt cu undiţa pe umăr şi cu sacul gol…

Mănăstirea Dervent. Sunt pentru prima dată aici. Îmi doream demult, dar mă bucur că acum sunt pentru prima oară. Sfânta Liturghie e la momentul „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi!”, în clipa când intrăm pe uşă. Ce bucurie pe cei care s-au

împărtăşit! Noi, ăştia, nevrednicii, mai aşteptăm. Corul bisericii se înviorează când încep şi Părinţii noştri să cânte. Glasuri de heruvimi. La care se adaugă şi cele, timide, ale copiilor. Marin ştie că-mi place să-l aud cântând. Se uită şmechereşte să se asigure că l-am văzut.

Ne miruim şi mergem la Crucea de leac. O atingem şi mirosul de mir ni se lipeşte de mâini. Apoi, ne ducem la Izvorul Tămăduirii. Luăm apă, copiii ascultă atenţi explicaţiile Părintelui. Ce şansă, totuşi, pentru aceşti copii! Trăind în mediul de acasă, destinul lor ar fi fost mult mai crunt. „Mai mergeam pe la bunica. Dar nu-mi mai place să mă duc. Frate-miu o bate, ca să-i dea bani.” „Şi pe noi ne bătea tata. Cu o curea ne-a bătut ultima dată.” „Tata câştigă 40 de milioane.” „Şi voi de ce sunteţi aici?” „Aşa a vrut mama.”

Mama??? Am exemple de mame mult mai bune.

Când eram studentă, aveam, pe lângă cămin, o căţeluşă, îi ziceam Ursa mare albă. Într-o noapte, nu am putut dormi de plânsetele ei. Mai aveam şi examen a doua zi.

Spre dimineaţă, n-am mai rezistat şi m-am dus să văd ce are. Am beştelit-o: „Ce tot urli? Eu am examen peste două ore, şi n-am închis un ochi din cauza ta!” M-a dus să îmi arate motivul suferinţei ei. Puii pe care-i avea, destul de mici, fuseseră prinşi de ploaie într-o groapă săpată tot de ea sub placa turnată în jurul căminului. Nu putea ajunge la ei, că nu încăpea, terenul era alunecos, iar ei nu ştiau să iasă. Tocmai mă întrebam cum voi putea s-o ajut, când a apărut, din căminul de vis-a-vis, un student medicinist care mi-a mărturisit că nici el nu închisese ochii. Mi-a spus să am grijă de căţea, să nu-l muşte, că el încearcă să-i scoată. „Stai liniştit, nu-i tâmpită! Ştie c-o ajuţi.” Băiatul s-a lăsat pe burtă şi cu o mână, alungită la maximum, a reuşit să-i prindă. Îi scotea pe rând şi mi-i dădea să-i duc căţelei. Ea se lungise aşa încât ei să poată suge şi îi lingea pe fiecare, să-i cureţe de noroi. Mamă!

La Peştera Sfântului Andrei, vrând-nevrând, te transporţi mental în perioada creştinismului primar. Te simţi „curentat” la gândul că pe acolo au trecut paşii Apostolului Andrei, cel întâi chemat. Chemat de cine? De Iisus! Şi dacă el L-a cunoscut şi L-a atins pe Iisus, iar noi atingem locurile pe unde a trăit Apostolul, asta înseamnă că suntem cu o piatră mai aproape de Dumnezeu.

Rugăciune, colinde, explicaţii… Înapoi, spre casă, pe alt traseu. Mai puţin exotic, ce-i drept. La un moment dat, aţipesc. Marin, frumosul blond cu ochi albaştri, care se „bătuse” cu ceilalţi copii să-mi care geanta, profită de faptul că locul de lângă mine s-a eliberat pentru câteva clipe şi vine să mă îmbrăţişeze. În drumul de întoarcere, oprim în Ţăndărei, unde vizităm două biserici (Sfinţii Constantin şi Elena şi Sfântul Spiridon). Nu-i pentru prima oară când mă bucur că Dumnezeu a rânduit să locuiesc în zona aceasta, cu toate neajunsurile ei. La noi, oamenii sunt mai calzi,

81

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

parcă, mai primitori, mai puţin… aspri. Poate că asprimea vieţii cât şi a peisajului dobrogean, ori poate amestecul de rase din zona cosmopolită a Dobrogei şi-au pus amprenta şi asupra sufletelor. Ori poate e numai o percepţie subiectivă. Constat, nu judec.

Bisericile frumoase, împodobite de sărbătoare, Preoţii care ne întâmpină – primitori, cu zâmbetul pe buze, calmi. Calmul. Iată ce lipseşte societăţii noastre zbuciumate şi adeseori zdruncinate. Liniştea. În pelerinajul acesta ne-a însoţit peste tot o linişte, atât interioară cât şi exterioară. Câte lucruri bune nu se pot face cu calm, cu bunăvoinţă şi cu zâmbetul pe buze! Şi,

Scriitori din tara

desigur, mai ales cu dragoste! Căci: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”… Dacă Sfântul Apostol Pavel spunea aceasta, cu atât mai mult noi, slăbiţi, înrăiţi, ispitiţi… Şi mi-aş permite să răstălmăcesc puţin: Dacă dragoste am, totul sunt! Şi am totul. Cum să mulţumeşti pentru dragoste? N-ai cum! Doar într-un singur mod: întorcândo. Îmi imaginez o lume în care moneda de schimb ar fi iubirea, nu banul. Sunt dusă cu pluta (pe braţul Borcea), ştiu, dar mă întorc. Până atunci…

Primeşte banul acesta, pe o faţă e iubirea pentru Dumnezeu, pe cealaltă – iubirea de tine…

Romania Catedrala din Carpaţi Georgeta –Irina Rusu (Bacău) ,,Munceşte ca un sclav, porunceşte ca un rege, creează ca un zeu!" C. Brâncuşi Este seară. Frigul a cuprins întreaga natură, de parcă a imortalizat-o în imagini pe vecie. Vietăţile, fugind de acest duşman nevăzut, s-au adăpostit în culcuşurile lor, căzând în amorţire. Eu, o fiinţă cugetătoare, stau la gura sobei. Privesc la dansul flăcărilor care degajă căldură ca să mă scoată din ghearele gerului năpraznic. Sunt atrasă de jocul lor, un joc al ielelor care mă împinge spre o altă lume, paralelă cu cea de-acum. Am mai trăit-o? Ameţită de hora lor…cad în visare … De la începuturi hainele Evei se arată: un corset al Munţilor Carpaţi cu o fustă multicoloră de galben, verde, cu dungi şi puncte albastre, ce se prelungeşte cu o trenă verde, gri-albastră: Delta Dunării şi Marea Neagră.

Din împreunarea cu bărbatul ei, Adam, au luat naşterii şi fiii poporului român, un popor creştin-ortodox, stabil pe acest scump şi sfânt pământ românesc, răbdător în griji şi suferinţi, încercat de ispitele altor neamuri năvălitoare, tolerant cu toţi cei care le-a oferit adăpost. Chiar dacă moliile au mai ciopârţit din hainele mamei, de fiecare dată din când în când: 1600, 1859, 1918, pişcaţi de ger şi de sângele roşu, iute, ce le curgea prin vene, acest brav popor şi-a regăsit resursele, ce-i drept în anotimpul alb, când muncile câmpului hibernează, să recondiţioneze garderoba celei care îi dă românului viaţă, aşa cum o ştim noi astăzi, în iarna anului 2013.

Paradis nemaiîntâlnit pe acest Pământ cu bogaţi codri, ape cristaline, izvoare vindecătoare, dealuri înverzite, câmpii îngălbenite de bogăţia pământului roditor, deltă unică prin specii de plante şi animale, lacuri albastre, cu oameni frumoşi, harnici şi inteligenţi, creativi, improvizând pe moment lucruri, adevărate opere de artă, aceasta este patria românească. Totu-i natural, bio.

E atâta monotonie se pare în raiul românesc?!

Având această bogăţie inestimabilă ca orice adolescent neascultător românul tânăr se răzvrăteşte şi râvneşte la un paradis artificial străin, vrăjit de puterea văzută a banului, dar şi de libertatea năucitoare, dobândită după ani de întunecime. Pribegeşte, pribegeşte şi când se trezeşte din visare constată că i se face dor, dor de casă, iar pământul îl atrage pentru că există o forţă inexplicabilă mânată de un îndemn omenesc, purtat de veacuri: ,,sângele apă nu se face." Cu siguranţă această experienţă de viaţă, cu învăţătură acumulată, îl va face, în cele din urmă, să stea să mediteze, să se organizeze, să ia iniţiativă şi să se recreeze, să se reinventeze, să învie, ,,renăscând din propria-i cenuşă precum Pasărea Phoenix."

Nici părinţilor nu le-a fost uşor, dar au răbdat, au îndurat, au muncit mereu şi meticulos şi au păstrat cu sfinţenie ceea ce au moştenit: limba, pământul, patria.

Sunt trei lucruri esenţiale pentru fiinţa oricărui popor. Mai mult decât atât au adus jertfe stropite cu sânge şi cu sudoarea frunţii lor. Din ce în ce mai mulţi pribegiţi prin lumea largă constată că ceea ce îi defineşte şi îi face să se simtă cu adevărat ei înşişi, împliniţi şi fericiţi este această zestre lăsată cu limbă de moarte de părinţii lor. Încearcă, aceşti rătăciţi, într-un târziu, să-i cinstească pe cei care au făcut multe, multe sacrificii materiale, spirituale şi au ajuns la nemurire, prin fiii lor, lăsându-ne nouă, astăzi, să purtăm cu mândrie şi cinste tricolorul românesc: • roşu reflectă pe o parte interzicerea oricărui neam care vine cu gând rău, ascuns, asupra patriei noastre, iar pe de altă parte trecutul, un trecut zbuciumat, plătit cu sânge pentru ca noi, astăzi, să ne numim cu mândrie români, trăind liber; • galben, culoare a bogăţiei ce simbolizează pe de o parte bogăţia materială a ţării reflectat în lanurile ce transformă grâul în “pâinea noastră cea de toate zilele” şi în aurul

82

Memoria slovelor

2014

care luceşte în ochii străinilor dornici de a-l avea cât mai ieftin până la epuizare, iar pe de altă parte bogăţia spirituală a acestui popor plin de tradiţii şi obiceiuri cu oameni luminaţi ,,rupţi ca din soare", adevăraţi descendenţi din zeii coborâtori ai strămoşilor daci. Este prezentul nostru (greu încercat de crizele generate atât de noi: îndepărtarea de familie, intrigă, invidie, dezbinare, prin gândul la bani, cât şi de cei care vor prin mijloace subtile de a ne înrobi, creând adevărate monopoluri) care încă are puterea, prin dreapta credinţă, de a lumina generaţiile următoare prin faptele şi deciziile noastre luate cu simţ de răspundere în momente de restrişte; • albastru ce reprezintă încrederea, speranţa că generaţiile ce vor veni vor păstra fondul nostru românesc şi vor adăuga doar ce este necesar şi poate să prindă, asimilând noul la specificul nostru românesc, şlefuind formele la fondul tradiţional. Albastru senin e clar viitorul nostru românesc.

Avem modele demne de admirat şi de luat ca exemplu faptele lor cele măreţe care au dus la unitatea acestui popor, crescând prin forţă în calea duşmanilor cotropitori: domnitorul cel sfânt Ştefan cel Mare, apărător al credinţei neamului, primul făuritor al neamului românesc Mihai Viteazu, întruchiparea jertfei supreme pentru ortodoxie Constantin Brâncoveanu. Nu vom putea să avem un viitor luminos, sigur prin ,,unitatea de cuget şi simţire" decât omagiindu-i pe strămoşii noştri ,,prin veşnice pomeniri". ,,Şi acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice", omagiat de Eminescu în Epigonii, nu ne-a lăsat întâmplător ca testament ,,Hora unirii" : ,,Unde-i unul nui putere ⁄ Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu-l sporeşte".

Mulţi au plecat, prinşi în jocul neputinţei, alergând după himera fericirii materiale, a ideii de bine, doar în plan material, nu şi în cel spiritual, şi apoi au realizat că fie ,,pâinea cât de rea, tot mai bine e în ţara ta."

Acum, ,,mai bine mai târziu decât niciodată" s-au întors cu o sete de nestăvilit, cu o forţă mistuitoare de a lucra la ceea ce au lăsat neterminat, întrerupt aici, acasă pentru a recupera paradisul lăsat. Au învăţat că doar prin muncă şi uniţi pot stopa: sărăcia, lenea, prostia, invidia, dezbinarea.

Iubirea, jertfa supremă, patriotismul înflăcărat, faptele măreţe, de vitejie pentru apărarea neamului, pământului, sunt sentimente profunde pe care strămoşi lor le-au simţit şi au acţionat prin faptă, nu prin vorbe deşarte. Şi-au dat seama că mamele sunt rădăcinile înfipte ale acestui pământ, iar ei vlăstarii din care trebuie să rodească ,,feţi frumoşi şi curajoşi", inoculându-le ideea, din experienţa amară că ,,nicăieri nu-i mai bine ca acasă." La rândul lor au învăţat că ei sunt datori să prindă rădăcini aici ca să nu rămână ca frunzele în vânt. Întorşi acum, gustând din amarul străinătăţii, se roagă pentru păcatele tinereţii, dar ,,niciodată nu e prea târziu", întorcându-se în sânul familiei regăsite, reîntregite pentru: a plânge, a râde, a munci împreună pământul lăsat pârloagă ca să-i dea rod.

Ceea ce-i va scoate pe români din criză vor fi ocupaţiile

milenare agrare, pastorale, care definesc poporul român.

Unitatea ,,în cuget şi simţiri" îi va ridica mai sus faţă de cum erau. Au fost robiţi într-adevăr de o perioadă neagră şi când s-au văzut eliberaţi au apucat-o fiecare care încotro, uitând de tot şi de toate, chiar şi de ei înşişi. Au văzut doar prezentul, doar ce era palpabil, amăgitor, hiperbolizat, lăsând în paragină: casele, pământurile, munca părinţilor lor. Au uitat să se gândească la strămoşi, la părinţi, la viitor, la copii. Lacrimile copiilor şi rugile lor fierbinţi i-au determinat să se întoarcă şi să aprecieze ceea ce străinii demult nu mai au: dreapta credinţă, unitatea neamului, căldura şi fericirea familiei, dulcea limbă, sfintele masă şi casă, pământul sacru, bogăţia tradiţiilor primite în dar de la părinţii lor. O lege sacră este dată de la începutul vieţii de muritor ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi!".

Acest minunat popor hristic va dăinui peste veacuri prin fiii săi. Ecoul divin este şi îndemnul fericiţilor părinţi care îi păstoreşte pe cei chemaţi, prin predicile lor, binecuvântate de sfintele slujbe, ca perpetuarea românilor să se facă prin naşteri de prunci, cât mai mulţi şi prin educarea lor, dându-i la şcoli înalte ca să înveţe ,,oleacă de carte" pentru luminarea minţii şi îmbogăţirea sufletului cu înţelepciunea românească milenară, nu spre otrăvirea lui cu poveşti inventate de alţii. Aşa se va alege ,,neghina de secară" şi binele va triumfa, prin grele încercări, răul.

Să nu uităm că marile personalităţi care au militat pentru o ,,Românie dodoloaţă" precum: luceafărul poeziei româneşti Mihai Eminescu, umoristul naţionalist I.L. Caragiale, prozatorul poporan Ioan Slavici şi mulţi alţii în felul lor au fost la studii în străinătate ca să ia pulsul curentului de-atunci şi l-au adaptat, întorcându-se şi muncind în ţară, creând în stil românesc, în dulcea limbă românească. Nu a dat naştere la hibrizi, fugind de greutăţile la care erau supuşi românii de pe-atunci, chiar create de fraţii lor ca în balada Mioriţa. Ei au privit cu resemnare viitorul sumbru care se întrezărea la orizont, călindu-se şi luând atitudine fiecare cu ce a putut: cu peniţa, cu arcuşul, cu sapa, fiecare cum a putut după puterea sa. Drept urmare rostim azi numele lor, nu al celor care au trădat, al călăilor.

Asemeni poetului ce pot să-i doresc ,,dulcii şi preafrumoasei mele, Românii": • să-şi păzească, cu străşnicie: pământul ce i-a fost lăsat pentru că el îi dă energia, vitalitatea, forţa românului prin cultivarea roadelor muncite, binecuvântate de bunul Dumnezeu ( Să nu se lase învrăjbit de banul străinului ca să distrugă şi aerul pe care-l inspirăm! ). Tinereţea veşnică se va dobândi prin hrana de la mama natură şi prin fericirea izvorâtă din ritualul dăruirii şi unităţii fraţilor din jurul mesei), limba, dar nevăzut şi simţit de fiecare român în parte de la naştere la trecerea lui în nemurire, cultura bogată în tradiţii, obiceiuri unice în lume şi transmisă din generaţie în generaţii prin legi nescrise şi necercetate. Un glas străbun, purtat peste veacuri, răsună din depărtare, aducând o notă de optimism urmaşilor, urmaşilor

83

Scriitori din tara

Memoria slovelor

2014

săi. Poveţile înscrise în sufletul românilor sunt sacre şi lăsate precum Decalogul lui Moise: • Să-Ţi cinsteşti strămoşii, trecutul! ...şi prin cultul muncii, prin continuarea îndeletnicirilor, meşteşugurilor transmise din generaţie în generaţie, a creării de mici oaze în fiecare sătuc a tuturor personalităţilor care şi-au dăruit din timpul lor preţios făuririi operelor de artă: muzee etnografice, ateliere de creaţie care să ducă meşteşugurile mai departe; • Să investeşti în tinerele vlăstare tot ce ai tu mai scump! ...iubirea Ta, Mărită Românie, să se regăsească în fiecare fecior şi copilă, iar naşterea de prunci să nu fie o povară, ci o binecuvântare, o siguranţă a veşnicii tinereţi a patriei perpetue, în propria-i casă aleasă, binecuvântată; • Să-Ţi cinsteşti sfânta masă! ...prin mama care-şi strânge familia născută în jurul ei, prin diversitatea treburilor în unitatea rugii rostită apăsat de tatăl ce binecuvântează bucatele, dăruindu-le spre ospătare cele mai alese mâncăruri, perpetuate peste ani în părinţii ce vor deveni; fiii aducându-şi cu drag aminte şi cinstindu-şi mama prin pomenire: ,, Aşa făcea mama!"; • Să-Ţi uneşti fraţii, fiii! ... la bine şi la rău, la muncă şi la odihnă, reînviind jocurile în aer liber ale ţâncilor, ,, şezătorile" de altădată sau ,,poiana lui Iocan" în ziua a şaptea sau în zi de sărbătoare.

- Să dăinuieşti prin IUBIRE, în veci!

Scriitori din tara

Un ison al doinei populare româneşti este presărat cu o scurtă parafrazare a unui vers din creaţia marelui demiurg al slovei literare, veşnic tânărul naţionalist: Mihai Eminescu. ,,Scumpă Românie, iubire pe vecie, din suflet îţi doresc!" Într-o notă optimistă, cu zâmbetul pe buze, mă trezesc din visare: azi este o nouă zi. Mă îndrept şi privesc pe fereastră în zare. Soarele, acest astru minunat dătător de energie, de viaţă, de căldură, de speranţă, îşi arată strălucirea pe covorul alb imaculat al naturii amorţite. Mă pregătesc să iau masa cu ai mei, în această sfântă sărbătoare, apoi voi merge să cânt, să joc o horă a bucuriei, a libertăţii, a tinereţii veşnice alături de fraţii mei de pretutindeni: Ardealul, Maramureşul, Crişana, Banatul, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia, nu înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie şi de a gusta din pâinea cu sare. FeţiFrumoşi şi Ilene Cosânzene, îmbrăcate după port, în haine de sărbătoare celebrează Ziua Românilor în fiecare an în anotimpul suferinţei şi al strălucirii. Din mijlocul lor se ridică acea creaţie nemaivăzută: Coloana Infinitului, având semnătura şi povaţa veşnică, pentru tinerii români de azi şi pretutindeni, a marelui făuritor al pământului românesc: Constantin Brâncuşi: ,,Munceşte ca un sclav, porunceşte ca un rege, creează ca un zeu!"

Japonia - mister şi fascinaţie (Jurnal de călătorie) Simfonia Toamnei

Floarea Cărbune (Constanţa)

Japonia, ţară cu patru anotimpuri, Toamna este la fel de fascinantă, ca şi Primăvara. Afirm aceasta, întrucât japonezii fac adevărate pelerinaje în parcuri sau păduri, pentru a admira apropierea Toamnei, anunţată de sublima Simfonie a culorilor ce dau o frumuseţe ireală copacilor al căror frunziş era verde până mai ieri.

Ceva îmi şopteşte la ureche pentru a nu strica, parcă, magia clipei: „Admirarea frunzelor toamna se practică în Japonia de sute de ani, fiind sinonimă cu „hanami”, admirarea florilor de cireş, Primăvara. Există un itinerar al acestui pelerinaj, pentru că Toamna soseşte mai

întâi în Nord, Insula Hokkaido, înaintând treptat spre Sudul şi apoi Centrul Japoniei”.

Este trecut de ora prânzului, iar eu mă plimb pe aleile parcului lăsându-mă dezmierdată de adierea vântului tomnatic. Furată de frumuseţea peisajului, port un dialog interior cu mine însămi, spunându-mi că Toamna, inclusiv Toamna vieţii, este anotimpul „belşugului” spiritual, dar şi al roadelor din livezi şi de pe câmp...Bogăţia de culori alcătuieşte de la sine o Simfonie armonioasă… încât rămân mută în faţa acestei frumuseţi dumnezeieşti. Îmi vine greu să cred că tot ceea ce văd este real. Mai degrabă, cred că cineva misterios a combinat culorile de la tonurile pale la cele mai aprinse pasteluri, cum arareori întâlneşti, de la verdele în degrade…până la galbenul aprins, de la portocaliu la ruginiu, aduse până la desăvârşire. Sunt peisaje de o frumuseţe copleşitoare, divină, trezind în inima mea pacea, iubirea, liniştea, armonia. Această frumuseţe este învăluită în parfumul Crizantemei Regale, o floare ale cărei splendori te cuceresc pentru totdeauna.

84

Memoria slovelor

2014

Ca să înţeleg Simfonia toamnei, prietena mea, ca o bună cunoscătoare, mi-a ghidat paşii către parcurile şi localităţile în care toamna devine oaspetele dorit şi aşteptat. Intenţia ei este de a-mi arăta cum Natura transform verdele copacilor în culori nebănuit de spectaculoase-de la verdele pinilor, la auriul copacilor gingko şi până la rubiniul arţarilor ce par în vâlvătaie, adevărate miracole pe care penelul toamnei le pictează spre delectarea şi încântarea sufletului omenesc...

Cu toamna în geamantane am pornit veseli spre România.

Japonia este o ţară mirifică, deţinătoare a unei tradiţii foarte vechi, transmisă din generaţie în generaţie, cu respect şi deosebită atenţie, până în zilele noastre. Se mai spune despre Japonia că este “ Ţara Soarelui Răsare”, deoarece Niponii consideră că aparţin regatului solar al zeiţei soarelui Amaterasu – Omikami, Amaterasu fiind denumită “Marea Zeiţa”, strălucitoarea Cerului care era atât de frumoasă, încât zeii au hotărât să o urce pe scara Cerului, unde să rămână pentru totdeauna, iar strălucirea ei să aparţină veşnic pământului.

Japonezii sunt posesorii unei culturi deosebite şi a unei moşteniri culturale fără pereche. Priviţi din exterior, e greu să-i înţelegi ca să-i poţi caracteriza ca popor. Sunt

Scriitori din diaspora demni, amabili şi îşi ţin promisiunile făcute, cuvântul dat fiind lege pentru ei. Niponii mai au încă acel cult al onoarei moştenit de la samurai. „Codul Bushido” se practică şi azi. Sunt muncitori, punctuali, pricepuţi, răbdători şi perseverenţi, pun munca pe primul plan, asigurând familiei confortul necesar. Sunt sensibili şi sufletişti; pentru ei nu exista cuvântul “nu pot”. Sunt mândri că sunt japonezi, adoră armonia! Ca urmare, evită cearta; dacă ceva nu le place sau nu le convine, din ceea ce le spui, o să-i vezi zâmbind, ascunzând cu abilitate ceea ce simt sau gândesc în acel moment. Străinii nu pot percepe adevăratele sentimente ale japonezilor şi nici nu pot citi in inima pecetluită a acestora.

Sayonara!

La revedere!

Crizantema regală stilizată(cea reală are numai 16 petale)

SCRIITORI DIN DIASPORA Prin Rio de Janeiro Florentin Smarandache (New Mexico, SUA) Noaptea târziu, în Aeroportul Internaţional din Rio de Janeiro. Nu avem rezervare la hotel. Dar, de la Informaţii, din Aeroport ni se găseşte o cameră la hotelul Viñadel Mare la 195R$ pe noapte.

19.05.2014 –Ne mutăm la Hotel Americano cu 145R$ / noapte.

Trupul nu-mi este rezistent la viruşii tropicali: durere de stomac, diaree, leşuială... Cumpărat Floratil de la farmacie (26,54R$): 6 capsule a 200 mg, câte două capsule pe zi.

Trecem de Corcovado spre CristoRedentor de la CosmeVelho.

50R$ cu trenul. Que tangam umbomviagem! [Vă dorim o călătorie plăcută!] Formaţia Bom de Samba ne cântă în tren.

Punctul cel mai atractiv al metropolei Rio de Janeiro este Statuia lui Christos, de 30 m înălţime, situată în Parcul Naţional din Tijuca, la altitudinea de 710 m! E un simbol al oraşului şi se zăreşte din avion, dar şi de jos,

de pe străzi. Am aflat ulterior că autorul chipului celebrei statui „Iisus Mântuitorul” este sculptorul român Gheorghe Leonida (1892/93-1942). Sa născut la Galaţi.

A urmat Conservatorul de Arte Frumoase din Bucureşti.

A continuat studiile de Artă în Italia trei ani de zile.S-a mutat la Paris în 1925. La chipul lui Iisus a lucrat între 1926-1931, fiind angajat la Paul Landowsky, sculptor francez de origine

85

Memoria slovelor

2014

poloneză. Proiectul statuii aparţinea lui Hector Silva da Costa. Gheorghe Leonida a fost apreciat pentru calităţile sale portretistice.

Există multe parcuri în Rio, dintre care: Parque [Parcul] do Flamengo, da Cidade, Penhasco Dois Armăos, da Maropendi, Bosque da Barra, da Prainha, Chico Mendes, Sítio Barle Marx, da Catacumba, da Tijuca, Parque Lage, dar am preferat Grădina Botanică.

La început, Dom Joăo al VI-lea a vrut să aclimatizeze specii din India.

Eucalipţi albi, un pavilion de orhidee: flori sexy. Plante care cresc în copaci.

Statuia botanistului portughez Manoel Pio Corrêa (1844 – 1934), cel care a publicat o carte în franceză privind plantele ce cresc în Brazilia.

Grădina Botanică a fost deschisă publicului în timpul regelui Pedro I, care domnea în Regatul Unit al Portugaliei şi Braziliei.

Menirea grădinii este de a conserva şi disemina biodiversitatea.

Biblioteca „Barbosa Rodrigues”, creată în incinta grădinii, conţine colecţii botanice donate de familia imperială.

Barbosa Rodrigues a fost un botanist renumit care a creat ierbarul, biblioteca de seminţeşi biblioteca propriu-zisă.

Antonio Pinto i-a ridicat un bust.

Statuia lui Dom Joăo al VI-lea a fost ridicată de sculptorul Rodolfo Bernadelli în 1898.

JardimJaponês (Grădina japoneză) a fost creată în 1835 în urma aducerii la Rio a 65 de specii de plante nipone.

Arborele de Ceai a fost introdus în Grădina Botanică în 1812 de către Luiz de Abreuşi apoi răspândit în alte state

Scriitori din diaspora braziliene.

Arborele de Scorţişoară adus în 1809 din Mauritius.

Un lac cu nuferi de apă cu statuia Zeiţei Bunăstării Thesis, ridicată de Louis Savageau în 1862.

Eucalipţi aduşi din Australia şi o statuie în bronz onorându-l pe naturalistul Friar Leandro do Sacramento, ridicată în 1893 de Ribero da Costa.

Aleea de palmieri.

Portalul, în stil neoclasic, proiectat de Augustin Henri Victor Grandjean de Montigny, iar sculptura făcută de ZeferinoFertez.

Fântâna Muzelor este creată de Herbert W. Hogg.

Seara, am vizitat Catedrala Presbiteriană, în PiaţaCalvino, cu două turnuri încrustate, şi luminată în culori diferite.

Ridicată la 10 iulie 1509, când au venit primii calvinişti.

Spovedirea Martirilor din Golful Guanabora a avut loc la 9 februarie 1558.

Să iau pulsul vieţii. Să intru în vorbă cu omul obişnuit. Să bat trotuarele ori să stau la o terasă privind trecătorii.

Turismul ca un modus vivendi. Ca o adaptare continuă.

Ca o aventură culturală.

Scările cele mai colorate din lume.

Pictorul chilian Selarón a ornamentat o scară din Rio de Janeiro, începând cu anul 1990, folosind culorile steagului brazilian: verde, albastru, galben.

Motive din mai multe ţări.

Terminat la 7 decembrie 1999.

Escaderia Selarón are vreo 200 de trepte şi se întinde pe zeci de metri, urcând de la strada Arcos da Lapa până la strada Ladeira de Santa Teresa.

Păsările Helene Pflitsch (Wiehl, Germania) Îmi beau cafeaua pe care Emma mi-a adus-o cu zâmbetul pe buze.

Urmăresc ştirile la televizor.

Emma stă lângă mine cu laptopul în braţe. O urmăresc cu coada ochiului. Nu vreau să mă vadă.

Sunt curios ce face. Îi văd degetele bătând cu repeziciune tastele. Îmi spun, că în ritmul în care apăsă pe ele, alea, sigur se vor strica. Vreau cu disperare să o întreb ce scrie, dar trebuie să găsesc

locul şi timpul potrivit, ca să fac asta. Îi propun să ieşim la plimbare. Ochii ei se luminează brusc. Mă felicit pentru idee. Îmi place când are ochii senini.

Emma este româncă. Locuieşte cu mine de o lună şi îmi vorbeşşte rău limba. Nu ştiu mare lucru despre ea. Simt doar că e o persoană deosebită. Îmi amintesc de un loc pe malul Rinului. La prima intersecţie fac la stânga şi îmi afund piciorul în pedala de acceleraţie. Ajung. Parchez în primul loc liber. O iau de mînă şi ne îndreptăm spre Rin. Ne plimbăm aşa vreo zece minute. Degetele ei se mişcă

86

Memoria slovelor

2014

în mâna mea ca şi cum ar bate în tastatură. Îmi iau inima în dinţi şi îi pun întrebarea care mă sâcâie. Ea îmi răspunde simplu, că...scrie. Asta văd şi eu. Vreau să ştiu ce scrie şi de ce?

O întreb din nou. Ea îşi deschide poşeta. Îmi arată că îi este goală. Îmi spune că a uitat să îşi ia cuvintele cu ea şi nu poate să îmi explice.

Mă uit prostit spre poşetă. Nu înţeleg nimic.

Am senzaţia că îşi bate joc de mine. Îi repet întrebarea cu zâmbetul pe buze, încercând să îmi ascund enervarea. Ea scoate un oftat, se concentrează şi îmi explică serioasă, că are în cap nişte păsări şi că ele dau uneori din aripi, iar atunci trebuie să scrie.

O privesc lung. Văd o femeie normală, nici urmă de păsări. Tac. Nu sunt mulţumit de explicaţie, dar nu ştiu ce-aş putea să mai fac.

Emma se dezlipeşte de mine şi aleargă spre un stol de raţe sălbatice. Râd convins, că raţele îşi vor lua zborul. Constat cu surprindere că m-am înşelat. Raţele rămân nemişcate, ba unele se apropie de ea şi se lasă mângâiate. Îi văd buclele bălaie căzându-i pe umeri.

Tresar. Printre ele zăresc o pană neagră. Mă apropii cu inima bătând într-un ritm necunoscut. Sunt în spatele ei privindu-i fix părul. Văd aripa neagră în

Scriitori din diaspora întregimea ei. Încremenesc. Inima începe să-mi bată puternic şi mă cuprinde frica. Îi prind mâna care mângâie o raţă şi o oblig cu brutalitate să se ridice.

Nu mă uit spre ea. Mă îndrept spre maşină aproape în fugă, trăgând-o pur şi simplu după mine.

Demarez. Nu încetinesc nici în locurile în care ştiu că sunt aparatele-radar. În faţa uşii caut cu disperare cheia în fundul buzunarului. Nu o găsesc şi îmi scapă o înjurătură.

Când să o zic pe a doua... scot mâna; răsucesc cheia şi uşa se deschide.

Apuc laptopul şi bat din picior nerăbdător în timp ce aştept să se deschidă. Fac clic dreapta.

Deschid un nou fişier. Îi dau nume:” Păsările mele”.

Emma stă în faţa mea şi mă priveşte mirată. Îi arăt fişierul şi aproape îi poruncesc să scrie.

Răsuflu uşurat. Stau în fotoliu, sorb din cafeaua rece şi ascult ştirile de la televizor. Zâmbesc fericit! Miam salvat locuinţa! Păsările au acum un cuib sigur.

Dar păsările... ca păsările, de multe soiuri.

Unele s-au grupat şi şi-au făcut cuibul între coperţile unei cărţi , Dezrădăcinare sau Un nou început, , autor Helene Pflitsch...

Heliopolis Dorina Şişu (Dublin, Irlanda) M-am oprit la porţile oraşului depărtat. Lumina m-a ridicat şi, aşa, ca-ntr-o plutire a Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. fulgilor de nea, m-a dus împreună cu o şoaptă: iubitul Gândul era de a merge mai departe, meu, iubitul meu, iubitul meu! Deodată s-a făcut dar din tălpi îmi curgea sânge. întuneric. Doar o voce groasă mă certa: de ce îţi aduci Probabil am călcat într-un ciot aminte de iubire? Trebuie să uiţi totul ca să rămâi cu uscat. Nu le mai simţeam. Mergeam lumina. I-am răspuns că, de fapt, am uitat totul, Doar chipul iubitului şi numele lui mă din inerţie. Trebuia să ajung în oraş.

Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopţi la rând. Şerpii, scormoneau a dor şi a durere. De ce să uiţi iubirea? Vocea însă, mă însoţeau toată ziua. Şuieratul continuu îmi din întuneric parcă şi mai tare ţipa: pentru că trebuie să grăbea pasul. Ştiam că nu sunt. Şi dacă mă înşelam? uiţi. Nu te opui morţii şi nici nu te poţi întoarce. Ce, Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopţile, spunea preferi tu, biet fost muritor, inconştient să te dai el, să am grijă la frunzele de măslin. Ele arată calea, dar şi pierzaniei, să te supui vieţii doar o singură dată? Nu tu dincolo de imaginaţia pe care nu o vei înţelege. Aşa că nu hotărăşti. Biet suflet rătăcitor şi naiv! Uită-ţi iubirea, să te le priveam. mai poţi naşte o dată. ─ Eneada, dă-mi mâna! Nu-ţi fie teamă!

Nu am vrut să uit. Nu puteam. Legănarea luminii am pierdut-o, dar imaginea iubitului mă ţinea vie, sau aşa ─ Cine eşti? credeam, că sunt vie.

Un călugăr apăruse din senin lângă mine. ─ De voi găsi lumina, prea-bunule călugăr, nu-i ─ Te aşteptam de mult. Trebuie să mergem la aşa că nu voi rămâne fără iubirea mea?

Templu. ─ Moartea v-a despărţit. Trebuie să uiţi. Încalci ─ Cine e acolo? porunca zeilor. ─ Lumina de care te-ai pierdut. ─ Iubirea nu e un război. Nu ştiu cine sunt şi nici Ah, cât am umblat după lumina aceasta! Când mvreau să ştiu, dar am rupt de toate amintirile mele, cred că de viaţă m-am nu iubirea, dorul 87

Memoria slovelor

2014

acesta copleşitor, nu voi vrea nici când a-l pierde. ─ Ce-ai să faci? Dorul adânceşte şi mai tare golul necunoaşterii tale. Dorul de iubire te va omorî de două ori şi nici Templul nu te mai recunoaşte drept fiinţa lui. ─ E dulcele meu amar. Nu vreau să mă mai despart de el. Întoarce-mă în viaţă, prea-bunule călugăr! ─ Divinitatea sper să fie blândă cu tine.

M-a strâns mai tare de mână. Cu tălpile încă şiroind, urmam o cale grea. Gândul că nimic nu simt, dar totuşi curge sânge, îmi dădea o speranţă. Simţeam o bucurie. Furtul iubirii mele de către Templu nu-l puteam accepta. Lumina mea era chipul iubitului. De rolul antagonic al Zeilor nu auzisem decât din cărţi. Nu speram să aflu pe pielea mea pedeapsa sau mai degrabă forţa lor.

Din adâncul unei ape, în mijlocul oraşului Heliopolis, ai ieşit un munte. În vârful muntelui ceva orbitor, strălucitor, ne cuprinsese. ─ Apleacă-ţi capul, copilă!

Am aplecat. Ţineam ochii strânşi şi totuşi pătrundea prin piele acea strălucire. ─ Este soarele? ─ Este Atum, zeul soarelui. Din Ogdoad. El este creatorul lumii. Lui să te închini pentru iertare. ─ Cum am greşit eu oare în faţa lui Atum? Acum îl văd pentru întâia oară? ─ Nu te opune forţei universului. Nu trezi şarpele de sub pământ.

O pasăre s-a oprit din zbor pe umărul călugărului.

Zbaterea aripilor, înainte de a se opri, a adus un miros de tămâie.

Scriitori din diaspora ─ Eneada, deschide ochii. Priveşte pasărea în ochi şi spune numele iubirii ce o porţi.

Pasărea avea ochii mei. În lacrimile ei îmi vedeam chipul. Deodată vocea şi chipul iubitului au prins contur în faţa mea. Parcă îl puteam atinge. ─ Iubita mea, iubita mea, unde pleci? ─ Eneada, spune-i numele. Priveşte-l în ochi şi spune-i numele.

Mi-am adus aminte de frunzele de măslin: Ele arată calea, dar şi dincolo de imaginaţia pe care nu o vei înţelege. Nu aceasta este imagina şi a mea. Vibraţia dorului vine din suflet. Pe acesta nu l-am pierdut. Pot trăi moartea aceasta, dar îmi voi păstra chipul iubitului şi vocea lui chiar dacă lumina mă va ţine în căderea pământului. Nu voi urca. Nu. Deodată pasărea a scos un strigăt atât de groaznic, încât nisipul a început să facă valuri precum un ocean în furtună. ─ Eneada, Eneada, pentru că ai protejat iubirea aducând ofrandă sorţii, însăşi lumina ta, mâinile şi picioarele îţi vor fi legate de cufărul apelor. Şarpele Apophis îţi va fi umbra şi căldura. Nu vei mai avea altă viaţă şi nici darul morţii nu-l vei cunoaşte. Deşertul îţi este casa de acum. Acesta este blestemul meu, Atum, zeul deşertului. Te oblig să îngrijeşti ”poarta serii”, dar vederea îţi va fi luată. Tu şi chipul iubirii tale, facă-se port de ziduri la gura zeiţei cerului. Mâinile şi picioarele s-au făcut două cercuri. Unul jos, unul sus. Din ochi simţeam că se scurg umbre. Iubitul îmi zâmbea. Acesta era de fapt cadoul meu. Durerea cercurilor din mine era o binecuvântare.

Martorul Elena Cesar von Sachse (Nurnberg, Germania) – Încearcă să vezi, poate ne împrumută vecinul, îi Niciodată să nu aştepţi de la un veni în ajutor tot nevasta. om bogat milă, dreptate şi omenie.

– Vai de capul meu! Ştii că niciodată nu mi-a plăcut Într-un sătuc uitat de lume, să împrumut de la nimeni nimic, cu atât mai mult de la un Gheorghe era cel mai înstărit om, iar om cusurgiu ca el. vecinul lui, Vasile, cel mai sărac.

– Asta aşa-i! Dar acum n-ai ce face. O să-i dai datoria Primul ducea o viaţă fără griji, după culesul porumbului. Mai bine ridică-ţi capul şi nu-ţi iar celălalt se lupta cu greul vieţii, înnegri sufletul degeaba, zău aşa, că-i păcat de muncind ca tot omul şi văzându-şi de Dumnezeu. ale lui.

Zis şi făcut. Ba cu voie, ba de nevoie, Vasile a mers Dar iată că a venit o iarna grea, cu viscol şi furtuni de la vecin şi, spre mirarea lui, Gheorghe i-a dat pe loc zăpadă de nu mai puteai să ieşi din casă. Din această mălaiul cerut, că de, orice om, cât de sucit ar fi, mai are şi pricină, Vasile nu avea cum să tăie lemne în pădure, să el zile bune. mai câştige şi el un bănuţ pentru nevoile casei.

Când însă a venit primăvara, Vasile s-a pomenit că e Într-o bună zi, soţia lui îi spuse cu tristeţe în glas: chemat la judecată.

– Bărbate, ce ne facem? Nu mai avem decât un pumn Neştiind ce-l aşteaptă, asculta uimit şi nu-i venea săde mălai. şi creadă urechilor ce aude. Întristat, el căzu pe gânduri, neştiind ce să facă şi – Păi de ce vrei să-i iei la Vasile vaca? Tu ai destule, cum să facă, s-o scoată la capăt. iar el nu are decât una singură, îl întrebă judecătorul pe Gheorghe.

88

Memoria slovelor

2014

– Pentru că astă iarnă i-am împrumutat doi saci de mălai, iar când deunăzi i-am cerut datoria înapoi, mi-a spus că nu poate să mi-o dea.

– Dar cum vrei, omule, să-ţi dea mălaiul primăvara, că doar vara se coace porumbul? Mai aşteptă puţin şi-o să-l primeşti, îi răspunse celălalt împăciuitor.

Dar Gheorghe nu s-a lăsat cu una, cu două, şi-a continuat hotărât: – Domnule judecător, treacă de la mine. Pot să mai aştept porumbul. Dar el şi-a pus zălog vaca în caz că nu va putea să-şi ţină promisiunea la timp. Aşa că trebuie sămi dea ce a promis. „Înţelegerea e înţelegere!“ Judecătorul îl cântări dintr-o privire pe Gheorghe şi înţelese imediat că e un hapsân şi jumătate, care vrea să profite de situaţie, în timp ce pârâtul, amărât ca vai de el, părea că trăieşte un vis de groază.

– Vasile, ce ai de zis? Ţi-ai pus vaca zălog?

– Nu, domnule judecător.

– Atunci să vină martorul! anunţă acesta, în timp ceşi potrivea cu un gest nervos ochelarii pe nas. În sală intră un bătrânel cu părul alb ca zăpada, care păşea molcom, dar apăsat. Un zâmbet şugubăţ îi lumina faţa.

– Ioane, jură că spui adevărul.

– Jur! – Ai auzit când Vasile i-a promis la Gheorghe că-i dă vaca dacă nu-i înapoiază datoria la timp?

– Nu! Cum să aud? Eu stau la deal şi ei în vale.

– Atunci de ce-ai venit ca martor?

– Păi cum puteam să nu vin, dacă m-a rugat omul?

Nu se făcea să-l refuz. Şi-apoi de ce să nu vin, dacă pentru treaba asta primesc o viţea? Eu am venit, domnule judecător, după cum bine vedeţi, dar mărturie mincinoasă împotriva aproapelui meu nu pot să spun, că m-ar bate Dumnezeu.

– Frumos, Ioane, frumos, îl lăudă judecătorul.

– Dar dacă tot am venit, continuă acesta, vă rog să-l întrebaţi pe Gheorghe când îşi va ţine făgăduiala.

Judecătorul privi înspre cel numit şi se scărpină după ureche, zâmbind uşor şi gândindu-se în sinea lui: „Ei, acum să văd ce-ai să răspunzi, om de nimic ce eşti“.

Acesta însă ripostă cu neruşinare, nemulţumit de întorsătura neaşteptată a martorului său: – Poţi să dovedeşti că eu ţi-am promis aşa ceva?

Scriitori din diaspora – Păi, nu pot să dovedesc nimic, cum nici Vasile nu poate să dovedească că nu şi-a pus zălog vaca, îi răspunse acesta cu o privire de oţel.

Judecătorul a înţeles imediat unde era hoţia, cinstea şi înţelepciunea, aşa că a hotărât: – În lipsă de dovezi, vaca rămâne la Vasile. În tot acest timp, Vasile privea blând şi spăşit când la martor, când la judecător, când la vecin. Dar se pare că vroia să spună şi el ceva, aşa că s-a ridicat de pe laviţă şi, frământându-şi căciula în mâini, spuse cu o voce blajină: – Domnule judecător, să-mi iertaţi îndrăzneala, dar am şi eu ceva să vă spun.

– Zii, Vasile, ce ai de zis!

– Aseară eram în cerdac şi l-am auzit pe Gheorghe când l-a rugat pe Ion să vină azi martor la judecată, că-i va da în schimb o viţică. Şi el într-adevăr a venit, înălţimea voastră. Acum ce-i de făcut? Va trebui Gheorghe să-şi ţină făgăduiala, ori ba?

Judecătorul, bucuros de întrebarea isteaţă a lui Vasile, răspunse: – Cum ce-i de făcut? Va trebui să-şi plătească datoria faţă de Ion, şi asta pentru că, vorba martorului „face şi desface“. În plus, chiar el ne-a spus că „orice înţelegere rămâne înţelegere“. Aşa că; asta-i!

Apoi privi peste ochelari spre Gheorghe şi i se adresă răstit: – Grăbeşte-te să-ţi plăteşti datoria, dacă nu vrei să mă superi şi să ajungi după gratii. Şi ştii de ce? Pentru că ai încercat să te foloseşti de mărturie mincinoasă.

Un murmur se ridică din mijlocul oamenilor din sală, la fel ca zumzetul albinelor care prind un trântor în stup.

Gheorghe înghiţi în sec şi-şi lăsă capul în podea, în timp ce judecătorul trecu prin mijlocul sălii ticsite de oameni cu un pas cadenţat ce părea a fi lovitura ciocănelului de lemn cu care şi-a dat sentinţa.

– Noroc că mai sunt şi oameni cinstiţi în lumea asta.

Puteţi pleca! Judecata s-a terminat! au fost ultimele lui cuvinte, înainte de-a ieşi pe uşă.

De data asta, adevărul a triumfat, iar necinstea şi lipsa de omenie au fost date în vileag. Şi, Doamne, bine se mai potriveşte la această întâmplare proverbul „Nu săpa groapa altuia, că s-ar putea să cazi singur în ea“.

Bun regăsit la teiul lui Eminescu Daniela Popescu ( Madrid, Spania) Vine o vreme când îţi dai seama că universal tău interior este mai mare decât macrouniversul în care ceilalţi îşi duc, aparent, netulburaţi de nimic, existenţa. Un microunivers magnificat de senzaţia ca eşti singurul care simte,

suferă de ceea ce simte, ar vrea să schimbe ceva şi neputinţa îl roade!

Focul acesta lăuntric, nemărturisit prin ardere exterioară, te macină zilnic, neastâpărat ca un adolescent în preajma fetei iubite, dar care nu îndrăzneşte să-i spună ceva frumos, de teama de a nu fi ridicol. Acesta este traiectul zilnic al scriitorului care, din prea mult bun simţ,

89

Memoria slovelor

2014

consideră fie că spusele lui vor stârni râsul, fie ca vor înălţa glasuri acuzatoare, fie – mai dramatic – că cei dragi lui, se vor revolta zicându-i: - Te găsişi tu, dintre toţi, să faci pe nebunul!

Crezi că-i pasă cuiva de ceea ce spui tu?

Dar vine o zi, când caietele cu gânduri ascunse cu grijă ies la iveală singure, lăsându-se dezgolite de coperta ordinară de carton, de către primul trecător. Au nevoie de aer, au nevoie de spaţiu, au nevoie ochii celorlalţi pentru a trăi. În acea zi, scriitorul, ruşinat că mai poate să se simtă scriitor într-o ţară a imposibilităţii de viaţă literară, îşi ia inima-n dinţi şi-şi spune: - Şi ce dacă au luat-o razna copiii sufletului meu!

Cum pot să ascund ca sunt ai mei? Cum pot să tac, atunci când totul în jur se destramă, când cerul se transformă în plumb bacovian, când salcia nu-şi mai aduce aminte de Eminescu, când valea şi-a uitat râsul tineresc, când prezentul a betonizat inimile celor dragi, când Dumnezeu suspină văzându-şi preaiubiţii refuzând să-i zâmbească nici dimineaţa, nici la prânz, nici seara?

Destinul scriitorului este scris de Dumnezeu prin harul cu care a fost atribuit. El este acela responsabil pentru ridicarea semenilor, acela dotat cu capacitatea să prezinte viaţa şi să ofere speranţa, să limiteze răul şi să amplifice lumina sufletului. Tăcând, fiii neamului lui îl vor acuza într-o zi, ca atunci când cineva drag, din familie, îţi reproşează după o greşeală crasă: „Ai ştiut şi nu mi-ai spus!”

Deşteptarea naţiei are nevoie de minţi luminate, de oameni fără ochelari de soare la ochiii sufletului.

Destinul scriitorului este de a arde, de a aduce această ardere în piaţa centrală, de a-şi înghiţi scrumul ei şi a o face să renască după fiecare rug stins. Într-o ţară care a avut curajul să-şi păstreze limba, când Biblia şi dreptatea se citea şi se împărţea în limba slavonă, greacă, turcă, maghiară, scriitorul a fost acela care a putut să vadă mai încolo de mămăliga cu zeamă de varză a iobagului, de tuberculoza din carcerele stăpânirilor, de izolarea sanatoriilor de nebuni în care riscau să fie aruncaţi şi a plănuit viitorimea. Datorită celor ce au scris, avem azi Unire, avem azi Codru, Luceafăr, Mare, Munţi, Dunăre şi Prut. Şi încă multe altele!

Datorită lor am cunoscut lacrima căprioarei, iertând foamea vânătorului, singurătatea haiducului împărţind săracilor ce lua de la boieri, dragostea de neam şi Hristos a unui Brancovean ce a preferat sacrificiul, lepădării de sine însuşi.

Prea mult timp ne-am învârtit în aşternut în patul lui Procust, de teama celui de ne va tăia picioarele, ori capul! România are nevoie de condeie, fie ele şi transformate în fire de paie, de ignoranţa imediată. Are nevoie ca arderea scriitorului să iasă la lumină, ca să dea poporului român curajul de care are nevoie pentru a visa.

Căci doar visând, poţi crea idealuri, şi doar creând idealuri poţi lăsa sufletul şi mintea să găsească strategii liberatoare de obsuritate, care să rezulte în efecte

Scriitori din diaspora durabile. Românii trebuie să reînveţe a reînvia visul, după ce, aproape un veac, acesta le-a fost ucis, pas cu pas, zi după zi, an după an. Şi unde nici n-a fost vis, scriitorul poate da speranţă ca aceasta să se autoinventeze.

Dacă nu lăsăm moştenire nici copaci, nici ape, nici munţi, nici mare, copiii noştri, copiii ţării vor fi duşi iarăşi în robia străinătăţii, dar nu ca odinioară în haremurile şi oştile de ieniceri otomane. De data aceasta va fi mult mai greu: vor uita ca sunt români, se vor ruşina cu numele lor, se vor simţi ai nimănui, oameni fără ţară, la porţile Occidentului, spălând continuu „picioarele” străinilor pentru o bucată de pâine.

Germania a fost rezidită de femei, după al doilea război mondial, Japonia – ţară fără resurse materiale şi scuturată de uragane şi cutremure – a ajuns una din cele mai mari puteri economice, pentru că au refuzat să omoare visul. Una a pus accent pe munca disciplinată şi bine îndeplinită, alta pe creierul uman.

Românii au un potenţial extraordinar de creaţie în toate domeniile, dar nu mai au speranţă. Nu mai au vise.

Se mulţumesc cu ceea ce li se oferă, de teama de a nu fi mai rău. Românii sunt sclavi pe moşie, pentru că disperă, pentru că nu-şi cunosc drepturile şi când le cunosc nu ştiu să şi le caute. Este vremea ca sufletele celor ce au murit la revoluţie să se ohihnească, văzând că visul lor nu a murit, că urmaşii lor ştiu ce să facă azi cu ţara.

Scriitorii sunt purtătorii comorii de aur a neamului, a flăcării olimpice de pace; aceia capabili să privească mai mult la bucuria semenului, decât la cununa de mirt. La ce-ţi foloseşte, oricum, faima, dacă cei din neamul tău încă bat ruşinaţi la porţile Occidentului, umiliţi de faptele reprobabile ale unora care au crescut ca buruienile pe şanţ, ori de nepăsarea altora care au crezut că au câştigat o ţară la mezat?

Scrieţi, fraţilor! Scrieţi tot ce vă trece prin suflet, tot ce vă arde mintea şi prezentul! Copiii României au nevoie de vatra părintească.

Iată de ce la Jupiter, pe 31 august anul acesta, la festivitatea de decernare a premiilor STARPRESS şi de lansare a unor cărţi ale doamnelor Elena Buică şi Dora Alina Romanescu, am simţit nevoia să spun câteva cuvinte de încurajare pentru cei prezenţi, impresionată de flacăra junimistă din inimile celor din sală şi din prezidiu, cu care am avut privilegiata onoare să dau mâna, prezidat de doamna Ligya Diaconescu, avându-i alături pe doamna Buică, domnul Ţene, doamna Emilia Dabu, doamna Romanescu şi editorul dânsei. Nu premiul care mi-a fost decernat a fost important. Oamenii au fost. Am văzut flacăra lor în priviri, în strângerile de mână, în cărţile care mi-au fost oferite. Veneau spre mine, după acele câteva cuvinte rostite, ca o ploaie de vară peste un suflet însetat de seceta străinătăţii.

Ce-am spus atunci este sinteza a ceea ce citiţi acum. M-am simţit dintodeauna scriitoare, dar am încetat să-mi fac publice creaţiile, în momentul în care vărul meu, Damian, profesorul meu de rusă din clasa a

90

Memoria slovelor

2014

cincea, mi-a dat jos de la panoul literar de pe perete o poezie dedicată României, acuzându-mă că am plagiat-o.

Atunci am auzit pentru prima dată şi am învăţat ce înseamnă acest cuvânt. Degeaba visam în versuri şi mă întâlneam cu Eminescu în visele mele, nu puteam da nimănui – sau aproape nimănui – versurile ori gândurile mele. Ar fi fost o deznudare în piaţa centrală a cetăţii.

Anul aceasta, însă, un email de la doamna Ligya Diaconescu mi-a dat curajul să-mi las sufletul la vedere.

Curios că mi-am adus aminte că sunt poetă, că am valoare, chiar dacă nu aveam să câştig. In 2011 am publicat un volum bilingv româno-spaniol, cu versuri în majoritate dedicate lui Dumnezeu. O făceam în scop umanitar, convinsă că sufletul meu pus în versuri va alinta alte suflete, apropiindu-le de Dumnezeul nostru, Isus Hristos, să primească speranţă, iar cărţile cumpărate să aline suferinţele pacienţilor unui spital construit de misionari români în Namibia.

Cuvintele doamnei Ligya Diaconescu, însă, după ce a citit versurile, m-au făcut să simt nu că mi-am dezbrăcat sufletul, ci că am îmbrăcat pe al altuia.

Iată de ce predau ştafeta bucuriei de fi cunoscut flăcări literare în toţi cei de la Jupiter, încurajând pe toţi ce simt că inima le dă pe afară, să iasă în piaţa publică cu versuri, cu istorii de viaţă, cu încurajare, cu flacără de bine şi astfel să aducă briza speranţei peste cei ce încă mai vor să spere şi nu pot. Căci speranţa se poate învăţa a renaşte, ca şi iubirea.

Vă admir pentru că v-aţi bucurat să îmi ascultaţi cuvintele atunci, dăruindu-mi sufletele voastre în atâtea cărţi. Pentru generozitatea aceasta proprie scriitorului român vă admir. Pentru eforturile de a face o revistă, o carte, a pune memorii pe hârtie vă admir. Vă admir că sunteţi vii, că sunteţi contemporani cu mine şi că m-aţi lăsat să vă cunosc. Sunt onorată că aţi stat la masă cu mine. M-am bucurat să stau la depănat poveşti de suflet şi versuri, într-un mic cenaclu literar ad-hoc cu doamna Emilia Dabu şi domnul pictor Nicolae Găgeanu, până la unsprezece noaptea, când doamna Rodica, patroana

Scriitori din diaspora hotelului Rio, i-a luat cu maşina să-i ducă la Mangalia.

Am plecat cu marea în suflet, cu razele noii prietenii, cu „Toamna” Emiliei, cu privirea ei grăitoare de la despărţire, cu invitaţia lui Nicu de trece pe Mangalia următoarea vacanţă, să-i văd la lucru în cenaclu.

Bine v-am găsit, dragi prieteni ai condeiului!

Scrieţi şi pictaţi versuri şi proză românească, pentru suflete înstrăinate, de aproape şi de departe! Bun regăsit la teiul lui Eminescu, pe malul mării!

Străin la mers Străin la mers, la pungă şi ades la suflet, Mă-ndrept spre orizontul mic al plajei cu turişti.

Cercând să prind o muză, păşesc prin scoici şi alge Cu pescăruşi în jur, plutind pe marea fără muget, Cad frânt de sarea zilei la masa de artişti.

Străin printre nisipuri ce-mbrăţişează valul La fiecare pendulare către ţărm, Îmbrăţişez, la rându-mi, fiecare boare. În şuierul de şarpe al valului adorm Şi mă visez statuie de nisip, pe malul Ce briza cheamă noaptea pe răcoare.

Ce dacă sunt străin de tot pe-aici? Mă recunoaşte versul; Mă-mbrăţişează rima-n chip sărat de Venus; Eu cred în jertfa pură, răscumpărătoare!

Surâsul vreunui prunc mi-aruncă-n braţe sensul.

Cu pescăruş pe umeri îl fac gelos pe Zeus, Cu fiecare pas ce-l fac la margine de mare.

Străin la mers, la pungă şi ades la suflet, Mă-ndepărtez de scoici, de valuri, pe plaja cu turişti Şi marea mă salută cu sărut de alge.

Cercând să fur o muză, mă dojeneşte valul, Mă ceartă pescăruşii, cu ţipătul de bocet: „Noi nu percepem taxă la artişti.

E loc pentru oricine sub a mării lege!”

Versuri Vasile Hatos (Castiglione di Ravenna, Italia) Sunt oameni …

Sunt oameni care în viaţă Nu au lăsat nimic în urma lor Doar suflete pribege, amare, Alţii sunt cuprinşi de pasiuni, Unii scormonesc trecuturi,

Înveşmântate în nămol!

Cuprinşi de patimi şi dorinţi, Ferecaţi în a lor minte, Cu idei care le lasă Câte-o cruce la morminte!

Flori, chiparoşi, paltini, vise, Se opresc în timpul lor, Toate dau puterii – minte! Şi iubirii un izvor Alţii mint să fie buni!

Unul fuge după fiţe 91

Ce răsare în iazul inimii Înflorind ca şi un nufăr, Peste feriile nopţii Sunt cuprinţi acei ce suferă De iubirea nopţii albe, De idei, de pasiuni, Într-o lume care Zici că toţii sunt nebuni!!

Unii aleargă după vise, Arătând lumii că-i imberb Neputând cu a sa minte

Memoria slovelor Să discearnă ce-I un verb Apoi, altul ce se lasă sedus În ochii lumii, De un altul ce-i redus Chiar de focul pasiunii!

Amândoi se prind în braţe Se cred mari, deştepţi, cinstiţi, Când a lor suflete sunt ca a unor oameni prigoniţi De idei care se scaldă în vâltorile vieţii Uitând că cinstea şi omenia Este libertatea sorţii!

Au uitat de adevăruri Căci se scaldă în minciuni, Te înşeală cu cuvinte Zicând lumii că sunt buni!

Sunt oameni goi pe dinăuntru Dar când îi priveşti în ochi îţi par Că sunt de-o fericire adâncă C-un luciu viu ca de cleştar!

Te încântă cu a lor privire Şi râd, părând că-s fericiţi Dar sufletul le este smoală Şi sunt în gânduri rătăciţi

2014

Scriitori din diaspora

De bani, obsesii şi cuvinte, Stresaţi de visuri şi idei, Te înşeală cu a lor minte Crezându-se mici dumnezei!

Pe chipul lor se vede adesea Un val de umbre şi simţiri, Sunt veşnic în alertă Părând că n-au nimic în firi!

Lumea lor este incultă, Nu stau o clipă în simţiri, Gândindu-se că fericirea Ei o găsesc doar în iubiri!

Să fie omul o cocioabă Prin care se perindă căi Lăsate în sensibilitate Furat de gânduri şi idei?!

Sunt oameni răi fără de suflet Uitat pe-un câmp minat de gânduri Şi sunt iubiri care descântă Alegerea în patru scânduri!

Sunt oameni fără de visare Porniţi să fie egoişti, Nu au nimic în a lor minte Sunt de gânduri istoviţi.

Oh, Doamne, dă-le o părticică

Din nemurirea uni nimb Şi fă-i să creadă în visare Ca să nu ceară nimic în schimb!

Sunt oameni, Doamne, fără de noroc, Purtaţi în soarta lor amară De simţuri care iau foc Când îi priveşti de-afară!

Sunt oameni cu pasiuni şi caractere diferite, Înveşmântate în suflet şi simţiri, Oh, dă-le Doamne fericirea Întruchipată în priviri!

Ce-i omul când îl priveşti în faţă Văzându-i chipul istovit?!

E-un amalgam de gânduri în visare, Şi-i veşnic neliniştit!

De ce în conştiinţă Tresaltă visuri şi idei?!

Pentru că omul este o părticică A Fiinţei care dă scântei Flăcării divine Întâlnindu-se cu Dumnezeu!

Vasile Hatos -membru al “La Camerata dei Poeti” din Firenţe

Identitatea umbrelor Viorel Ploeşteanu (Dublin, Irlanda) Viaţa mea se petrece într-o cameră cu două ferestre. Una dă către lumea deafară, iar cealaltă către o debara nefuncţională. Mult timp m-am uitat pe fereastra dinspre lume. Ani întregi m-am bucurat de forfota din exterior, de natură, de oameni. Foarte rar, mai ales când mintea îmi era obosită de prea multele evenimente de-afară, şi mai mereu spre sfârşitul zilei, mă uitam pe fereastra dinspre debara. În întunericul de acolo mai mult simţeam, decât vedeam, o lume altfel, poate că un pic prea plictisitoare, dar curioasă şi fără niciun zor să te impresioneze. De altfel, viaţa acolo era reprezentată de umbre, iar mesajele nu îşi erau adresate direct, agresiv. La

început nu prea înţelegeam ce se întâmplă în lumea din debara, dar cu cât mă minunam mai tare de grozăviile văzute prin fereastra dinspre lumea în lumină, cu atât începeam să găsesc noi sensuri lumii umbrelor.

Cu timpul, lumea din afară nu s-a mai mulţumit să se lase privită de mine şi a început să îmi invadeze fereastra, scotocindu-mi cu ochi mari şi curioşi fiecare colţişor din încăperea, unde îmi duceam existenţa, care devenise debaraua spre care dădea una dintre ferestrele lor. În cele din urmă am învăţat să ignor toţi acei ochi, care-mi acopereau fereastra spre lume şi m-am deprins cu întunericul din debara.

Umbrele au început să capete identitate.

Iarăşi Niagara…

Elena Buică (Torontao, Canada) A câta oară vizitată? Am pierdut numărul. Cum s-ar pute altfel?! De câte ori vine cineva din România sau din alte colţuri ale lumii, cum să plece fără să vadă această creaţie a naturii atât de spectaculoasă, căreia i s-a dus vestea în lungul şi-nlatul zărilor? Şi

pentru noi, cei care o vedem de câteva ori pe an, Niagara oferă de fiecare dată aspecte deosebite. De data asta am văzut o Niagară mai mult pe ploaie, căci vara asta ne-a scăldat într-o abundenţă de ploi. Nu era pentru prima dată, dar ploaia din această zi a fost foarte variată, făcând ca Niagara să ne ofere imagini deosebite; într-un fel arăta Niagara când ploaia era măruntă, fină, cu picături parcă

92

Memoria slovelor

2014

pulverizate, încât ştiai dacă nu este numai pulberea din căderea vâlvorată a apei. Altfel o vedeai când venea o ploaie rapidă, cu picături mari care făceau bulbuci pe trotuar, sărind pe picioarele noastre până la genunchi, umplându-ne de apă de sus până jos doar în câteva secunde, fără să-ţi mai dea timp să te aperi de agresivitatea ei, iar cascada era parcă o perdea de dantelă străvezie şi mişcătoare prin care abia dacă mai zăreai ceva. Altfel arăta cascada când ploaia era liniştită, domoală, parcă aşternută cu temeinică stăruinţă, altfel când ploaia era caldă, cu soare sau cu suliţi de lumină, altfel când norii se buluceau unii în alţii cu tunete şi fulgere ameninţătoare, altfel când venea o ploaie din senin… S-au desfăşurat tablouri într-o succesiune de câteva zeci de imagini diferite. Desigur, nu au lipsit nici câteva curcubeie, dar şi cer senin cu soare ce ne-a surâs printre nori, ori amintindu-ne că ne poate chiar şi pârjoli. În răstimpuri am stat la o masă sub un cort, fără să ne luăm ochii de la vălătucii mari de stropi de apă înălţânduse din căderea raiului. Ne-am mai aruncat ochii la nişte vrăbiuţe venite şi ele la adăpost de ploaie. Prietenoase, căutau mâncare şi aproape că ne mâncau din mână.

Săreau din loc în loc şi îndată ce se arăta vremea bună o zbugheau afară şi ne întâlneam iarăşi, nu peste mult timp, la următorul val de ploaie, ca pe vremea marelui potop. O vrăbiuţă avea lipit de coadă un fulg alb, pufos, mai mare decât ea. Îl târa ca pe trena miresei, iar perechea, pe care nu mi-o imaginam decât mírele, o însoţea îndeaproape.

Deşi vedea şi el că ceva era deosebit, nu a încercat să o elibereze, dar nici nu o pierdea din ochi. Era un spectacol inedit, admirat cu încântare de toţi cei aflaţi în cort.

Printre picături am făcut plimbări prin împrejurimile cascadei.

Voiam să vedem schimbările de la ultima vizită făcută cu câteva luni în urmă, sau ca un rezumat, schimbările mai multor ani. Se construieşte mult şi se fac noi legături între cascadă şi clădirile ce-o înconjoară. Mi-am amintit cum arătau aceste locuri la prima mea vizită în urmă cu 15 ani.

Am văzut într-un album imagini de atunci. Tulburător este ritmul schimbărilor! Mi-am zis cu glas interior: „Lumea nu stă pe loc, totul se schimbă, se schimbă rapid şi Niagara. Împrejurimile nu mai sunt cele care au fost, locurile unde se prăbuşeau apele Niagarei nu mai sunt aceleaşi ca la prima vizită. Merge şi Niagara în pas cu lumea.” Şi am simţit un fior al regretelor pentru prea scurtul nostru popas pe această lume. Când peste mulţi, mulţi ani Niagara va arăta cu totul altfel, eu n-am cum s-o mai văd. „Ei şi?! – mi-am zis consolator în gând – după aceea vor veni alte şi alte schimbări, şi tot aşa.

Sentimentul de regret ar fi mereu acelaşi. În scurgerea timpului, fiecare îşi trăieşte timpul lui, cu bune, cu rele,

Scriitori din diaspora cum îi este datul sorţii... aşa că cel mai bine este să ne bucurăm acum << de clipa cea repede, ce ni s-a dat >>, aşa cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu”. Într-un timp am trăit un moment de ciudă pe sunetele neîntrerupte ale prăbuşirii apei. Redeşteptau trăiri ale stării permanente de nelinişti în care am trăit un lung, prea lung şir de ani. Dar pentru că am învăţat să primesc de la viaţă şi răul ca şi binele, curând am reinstalat în suflet bucuria clipei de faţă şi am plecat în căutarea altor noutăţi. Au fost şi unele care nu ne-au încântat. Prea multe tonete aşezate în preajma apei.

Comerţul mi s-a părut aproape ostentativ, în dauna măreţiei naturii. Dar mi-am zis: “dacă oamenii cumpără, înseamnă că este nevoie să se extindă şi această latură a vieţii.” Îţi cântă apa în ritmurile ei răscolitoare, dar dacă îţi cântă şi îţi chiorăie şi maţele, te răscoleşte şi foamea şi setea şi atunci asta faci: mănânci şi bei, şi eşti bucuros să nu stai la cozile de tristă amintire. Îmi amintesc de marele nostru Nichita: “Pământescul mănâncă de foame cerescul.” Şi asculţi iarăşi căderea apei şi o vezi şi mai frumoasă. Problema este doar că acest aspect comercial să nu sluţească frumuseţea decorului. Dar am încredere în bunul gust al canadienilor şi sper ca aceste tonete să fie provizorii, doar pentru perioada construcţiilor. Sau poate că sunt aduse doar de valul ploilor, ca o adevărată poznă?!

Am trecut pe strada principală. Reclama lui Dracula s-a perindat pe dinaintea ochilor cu bucuria cuiva cunoscut, prin suflet cu un fior plăcut „e al nostru”, iar prin minte cu gândurile de neînţeles: de ce în ţara noastră nu ştim să îl punem în valoare? De-a lungul străzii, luminile reclamelor jucau parcă mai viu în ritmul picăturilor de ploaie. Lumea îşi vedea de ale ei. Oamenii intrau şi ieşeau din magazine, ca pe vreme însorită.

Niciun zor. Ne-am îndreptat apoi maşina spre zona rezidenţială, căci Niagara nu înseamnă numai cascadă, comerţul şi distracţiile. Casele acestor locuitori parcă nu fac parte din această lume unde abundă noul, luminile, zgomotul, aglomeraţia. Sunt case vechi, fără garaje în faţă. Toate casele sunt cochete, personalizate după gust şi bani, curţile îngrijite, curăţenie peste tot, multe flori, pomi mari care arătau vechimea localităţii. Îţi venea să te uiţi dacă după vreun pom nu stă legat calul care îşi aşteaptă stăpânul îmbrăcat ca un cawboy, gata să salte şi să alerge aşa cum am văzut prin filmele din vremuri trecute. Să te tot plimbi, mai ales că nimerisem un răstimp luminos. Am dat târcoale pe unde nici nu bănuiam că putem să ajungem, atraşi de frumuseţea aşezărilor. Într-o vreme ne-am hotărât să plecăm acasă. „Ei, cum ne descurcăm acum, care este direcţia cea bună, încotro o luăm după atâtea învârteli printre case?” Dar mi-a venit prompt răspunsul şoferului experimentat: „Uite direcţia bună, am soarele în faţă”. Şi am plecat cu soarele surâzându-ne pe feţe şi parcă zicând: „totuşi, viaţa e frumoasă!” fragment din volumul “Frumoasele vacanţe”

93

Memoria slovelor

2014

Scriitori din Republica Moldova

SCRIITORI DIN REPUBLICA MOLDOVA Versuri Traian Vasilcau

Odă limbii române Lui Grigore Vieru Maică sfântă şi mireasă Dintre neamuri cel mai neam, Am o limbă preafrumoasă Şi un dar mai mare n-am.

Am un grai de sărbătoare Dintre graiuri cel mai grai.

Dacă n-ai un grai sub soare, Tu nici Patrie nu ai.

Limbă-pajişte prin care Paşii mei de domn se plimbă, Îngerii cu ea se-nnimbă Fără nici o ezitare.

Noi n-am jefuit pe nimeni, Alte stele n-am cerşit, N-am râvnit moşii străine Şi nici graiuri n-am râvnit.

Dar roşim în locul celor De te-au stins cu necredinţă, Grai şi scris — cîndva de aur, Azi aproape-n nefiinţă.

Domnitori să fim pe veacuri, Robi să fim ai limbii care-i Ca luceferii pe lacuri Şi ca cerul din izvoare. Şi-om avea de bună seamă Raiul lumii în cuvânt.

Cine are-un grai şi-o mamă Nu e singur pe pământ.

Nu e singur cel ce cântă Şi e înţeles uşor Poate nu de ţări o sută, Dar de propriu-i popor.

Bogăţia mea de mire

Fără lauri şi arginţi, Graiu-i a noastră veşnicire, Zestre-aleasă din părinţi.

Maică sfîntă şi mireasă Dintre neamuri cel mai neam, Am o limbă preafrumoasă Şi un dar mai mare n-am.

Nins de cuvinte Pentru Grigore Vieru El printre arbori umblă ca un domn, Când prind în ei tăceri să se răscoale Şi, dezbrăcându-şi vieţile de somn, Surâd la drum, spălaţi de orice jale.

Cândva se răsculau, dar el acum Le dirijează ochii ce-or să cânte Cu voci suave, înmuiate-n fum, Ca-n raiul din biserici de cuvinte. În ele intră-adesea Dumnezeu Oficiind în graiul vechi de frunze Şi cerurile coborând mereu Foşnesc ciudat, dansând pe-ale lui buze.

Eternitatea nu-şi mai are leac, În tot copacul doarme-o poezie, Pe care gândul cerului o scrie Şi o semnează pietrele ce tac.

Poetul o rosteşte legănând, Boare de vânt pe mâini ca o brăţară, Rodesc în el tăcerile cântând — Rod fără seamăn — miere singulară.

Să-şi ungă rănile bolnavii toţi, Copiii s-o mănânce cu mirare Şi l-al lor zumzet să tresară morţi Sculându-se din ierbi ca din visare!

Când vine ziditorul de cuvinte, Frunzele-aplaudă mersu-i încet 94

Şi-n templul ce se-nalţă şi n-asfinte, El prinde-a se zidi ca un ascet.

Pare o floare tristă, grea de gânduri, Înveşmântată-n straie argintii, Prin care timpul în atâtea rânduri Glăsuie-aeriene liturghii.

Cerul e-un bour stins, degeaba scaperi Amnarele tăcerilor, secret, Luna fuge în zdrenţe moi de flăcări, Imperii de frumseţi îi plâng la piept.

Ce mai poet?! — răsună dintre spaţii, Ce floare hohotind e acest tip De care s-au îmbolnăvit Carpaţii Că-i curge rana soarelui pe chip?

Străluminează-n fiecare noapte Şi ochii ei — copii, vă roagă-n gând Sufletul să nu-i smulgeţi, de se poate, Şi cântul să-i lăsaţi prin ierbi călcând.

Sub pleoape îi tresar Pruturi în ii, Când ca-ntr-un basm etern, fără vacanţe, Liniştea-n noi deshamă herghelii De visuri sigilate cu speranţe.

Zadarnic aşteptăm, nu-i lună nouă Şi, ca nişte spioni de sub pământ Miresmele cusut-au nimb de rouă Şi i-au făcut regat într-un cuvânt.

Munţii nespuşi aici îşi află nume Spunându-se în limba unui mit, Iar moartea nu-i decât o ficţiune Care visează-n toţi fără sfîrşit.

Cu geamuri de azur, fără zăvoare, O catedrală-n arbori s-a deschis, În ea e poezia Dumisale, Intraţi păşind încet ca-n propriul vis!

Memoria slovelor Vântul coseşte zarea de otavă, Dar în privirea lui foşnesc cocori Ducând pe-aripi istoria bolnavă, Eternitatea-n voi culege flori.

O, el e-un crin pe care-l scapă cerul Rugîndu-ne să i-l întoarcem cânt.

Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru, Frumos ca un poem doinit de vânt!

Din cer se-abate-o mare de lumină, Zăpada ei începe-a nămeţii Lumea care-a plecat ca o străină Sub lutul ce o-nvaţă a rosti.

Arhanghel peste timp va fi izvorul Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind

2014

Scriitori din Republica Moldova

Cuvintele, chemându-şi ziditorul Cu braţele la cer, se acuprind.

Nici o durere nu le mai încântă; E-o fericire-n zei, iar în copii Porţi nalte se deschid şi-atunci cuvântă Poetul-crin cu glas de veşnicii.

El printre arbori umblă ca un domn, În ei îi ţes mantale lungi lăstunii Şi-n ochii ce par lacuri de nesomn Cântă bătrînul cer la harfa lunii.

Un freamăt de luceferi e în toi, Un zvon de îngeri îi răsare-n cale, Poveştile în el cresc taine noi

Şi-n vis surâd uitate de-orice jale.

De-acum va fi să fie numai cânt Şi mâine-n zori, trezind oarbe morminte, La braţ mergând pământ lângă pământ, Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte. În coşuri vom culege şoapta lui, Din palme ca pe-un vin îi vom bea plânsul Şi lumea care-a fost a nimănui Purta-va nume nou, ceresc, în Dânsul.

Izvorul Trifan Miroliubov (Amit Moldovenescu) Într-o zi de vară, pe un drum de ţară, lîngă o cişmea se opriseră două maşini. În fiecare maşină era câte un bărbat la volan.

Unul era de vârstă înaintată, în straie de ţăran, cu maşină mică gălbuie, pe care o numea Patiuşca, cărunt şi de statură mijlocie, cu ochi blânzi-căprui, cu un ulcior din lut cu burlui şi se îndreptă spre izvor să ia apă. Celălalt era în floarea vieţii, mai năltuţ şi zdravăn, îmbrăcat în cămaşă albă şi costum suriu întunecat, cu cravată la gât, pantofi negri lucitori, cu păr negru pieptănat, avea o maşină mare de culoarea asfaltului, aproape nouă şi cu muzică în salon. Cel cu maşina mică se ducea spre asfinţit, iar cel cu maşina nouă mergea spre răsărit. Cel tânăr sosise olecuţă mai târziu, a ieşit din maşină cu un vas de 5 litri din masă plastică, cu o gentuţă mică şi s-a îndreptat şi el spre izvor.

- Salut, bade, cum te cheamă, de unde vii şi încotro te duci? se adresă el către omuleanul cel cărunt care deja lua apă în ulcior.

- Bună să-ţi fie şi inima, după cum îţi este şi maşina.

Pe mine mă cheamă om şi sunt din Dacia, dar mă duc la Tartaria, răspunse cel cu capul sur la bineţe.

- Bine, bine, bade, stai puţin. Noi toţi suntem oameni, dar fiecare din noi are un nume propriu. Mie îmi spun Nicolai Ion Berdaga, sunt din Boghiceni şi trăiesc la Chişinău.

- Ai dreptate, frăţioare. Fiecare din noi are un numeporeclă, un nume social pe care n-il dau părinţii sau preotul la naştere ca să ne deosebim unul de altul, dar numele adevărat al fiecărui suflet pe acest pământ este om.

- Într-adevăr, bade, mai pus pe gânduri. Ce bine-ar fi dacă fiecare din noi ar ţine minte numele său adevărat, numele om, apoi numele-poreclă, cel social, după cum spui mata.

- Cam aşa este, dragul meu. Ca să nu ne pierdem prin Lumea asta mare de oameni de tot felul, trebuie să avem şi numele-poreclă, şi paşaport, dar cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi rădăcinile. Fiindcă cel ce se rupe singur sau îl rupe cineva de rădăcini e ca şi frunza ruptă de pe copac. O scurtă de vreme ea mai stă verde şi este purtată de vânt pe câmpii, pe drumuri, pe străzi, ... până cade istovită de puteri, călcată de picioarele trecătorilor, de animale şi de roţi, sau cade întro băltoacă şi putrezeşte ca un suflet rătăcit al nimănui.

- Bine zici, bade, şi totuşi care ţi-i numele - poreclă, de unde vii şi unde te duci ?

- Îmi spune Toader Brânză, m-am născut în Boghiceni, nu departe de Prut. Ruşii mi-au distrus familia în 1940.

Pe părinţii mei şi pe fraţi i-au dus în Siberia prin Gulaguri, iar eu, fiindcă nu eram acasă în noaptea ceea neagră, am izbutit să trec Prutul şi să scăp. Trăiesc acuma la Bucureşti. După moartea lui Stalin părinţii mei sau întors la baştină, la rădăcini şi au murit aici. Ei nu s-au dat bătuţi de soartă, nu s-au rupt de rădăcini, nu s-au rusificat după cum doreau sovieticii.

- Da, bade, suntem dintr-un sat, dar ne vedem prima dată. Ştim că ruşii în 1812 au rupt o bucată din Moldova şi au numit-o Basarabia, şi acum vor să ne mai fărâmiţeze şi bucăţica asta de pământ. Dar de ce a dispărut Dacia şi unde se află Tartaria şi la ce te duci mata acolo, poate ai rude?

95

Memoria slovelor

2014

- Dacia n-a dispărut, dragul meu, şi n-o să dispară nici odată. Iată din izvorul neamului nostru ai băut acuma apă.

Apă cristalină, sângele vieţii. Se schimbă timpurile, se schimbă generaţiile, se schimbă denumirile, dar nu se schimbă rădăcinile şi seva neamului. Mă duc să particip şi eu la îngrijirea izvorului, să fie apa limpede şi curată, să nu permitem nimănui să ne pângărească izvorul, să ni-l usuce, căci dacă cineva ne va usca izvorul asta-i ca şi cum ai tăia rădăcinile unui copac şi atunci copacul se usucă şi neamul moare, dispare. Tartaria este locul unde s-au găsit rămăşiţele celor mai vechi daci, osemintele cărora numără mii şi mii de ani până la era nouă. Mă duc cu Patiuşca mea să iniţiem construcţia unui monument pe acel loc pentru voi, urmaşii dacilor, ca să nu uitaţi cine sunteţi şi unde vă sunt rădăcinile.

- Da Patiuşca cine-i, că nu văd pe nimeni în maşina dumneata? întrebă curios Nicolai Ion Berdaga.

- Patiuşca ? Iat-o, mă aşteaptă în drum.(Bătrânul dac arătă cu mâna spre maşinuţa lui aurie.) De 15 ani mă poartă prin Europa şi nici o dată nu m-a dat de sminteală.

Zici că eşti din Boghiceni ?

- Da, bade, - răspunse Nicolai.

- Păi, şi eu îs tot din Boghiceni.

- Cum, din Boghiceni? Parcă cunosc pe toţi din sat, dar pe mata nu te-am văzut. Cum îţi spune?

- N-ai putut să mă vezi, şi probabil nici n-ai auzit de mine. Părinţii şi fraţii mei au fost duşi în 1940 în Siberia, iar eu m-am retras în România şi am scăpat, deoarece nu eram acasă în noaptea cea neagră când i-au ridicat pe mulţi oameni nevinovaţi satele Basarabiei şi iau dus să-i rupă de la rădăcini, dar...nu le-a mers comuniştilor. Toţi cei, care au supravieţuit, s-au întors acasă, la baştină, la rădăcini, la izvorul nemuririi neamului. Pe părinţi i-am îngropat în sat, la cimitirul cel nou, şi le port de grijă. Îmi spune Toader Brînză, casa noastră a fost acolo unde în prezent se află cârmuirea gospodăriei şi primăria satului. Au rămas numai prăsazii pe care i-am sădit eu cu taică-meu. Alăturea stă monumentul unei mame îndurerate. Şi bine că n-aţi înălţat monument ostaşului sovietic, ca prin multe alte părţi, ci a

Scriitori din Republica Moldova mamelor îndurerate, care-şi pierd copiii în războaie. S-au străduit comuniştii să ne şteargă totul, dar au greşit amarnic.

- Dar câţi ai mata? - întrebă Nicolai.

- Păi, iaca acuş împlinesc 90.

- Să fii sănătos bade, şi-ţi mulţumesc pentru lecţia de astăzi, n-am s-o uit nici o dată.

Vorbea bătrânul dac cu atâta duioşie despre prietena sa devotată ca şi cum ar vorbi despre un suflet viu. Aşa vorbeau străbunii daci cu caii lor. Calul l-a ajutat pe om să ajungă la nivelul actual de dezvoltare economică, ştiinţifică şi moral-spirituală. Omul l-a înlocuit pe cal cu maşini performante, cu corăbii, submarine şi avioane, dar e un mare păcat să uităm de rolul şi importanţa prietenului scump în ascensiunea umanităţii. Calul merită să i se construiască monumente din aur pretutindeni. Avea bătrânul dac aproape 90 de ani, dar era vânjos, mănos şi plin de viaţă. Mă uitam la dânsul şi-mi părea că văd un oştean din oastea lui Decebal pe care romanii antici nu-i puteau supune şi le plăteau tribut până când au fost trădaţi şi învinşi mişeleşte de oastea supranumeroasă a lui Traian.

- Dacii, strămoşii noştri, erau un popor deosebit, cu o credinţă nemaipomenită. Ei ştiau că sunt nemuritori şi nu se temeau de moarte. Erau paşnici, harnici, culţi, foarte bine educaţi, frumoşi, deştepţi şi nu năvăleau asupra altor popoare, zicea Toader Brînză.

Cu vasele pline cu apă cristalină din izvorul nemuririi neamului nostru ei s-au urcat fiecare în „trăsura” lui cu patru roţi fără cai şi au plecat unul spre apus, celălalt spre răsărit de soare. Şedeam pe iarbă la tulpina unui stejar mare, rămuros lângă acel izvor şi ascultam vorbele trecătorilor. Aşa am ascultat şi convorbirea ceea dintre Nicolai Ion Berdaga şi Toader Brînză, iar în mintea mea se derula filmul celor citite, auzite, cunoscute şi necunoscute despre daci, dar nu am intenţia să impun un punct de vedere, ci să informez cititorul interesat.

P.S. Am făcut cunoştinţă cu acel dac din Boghiceni, cu moş Toader Brînză.

LA BELLE ARTE rubrică realizată de Ion Nălbitoru Dorin Macovei (Bacău) - pictură personalului didactic din cadrul Este născut la Iaşi, România.Este pentru pregătirea absolvent al Liceului de Artă , Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, Nivelul I în 2009 şi Nivelul Bacău, promoţia 1980, la secţia II în 2011.

Pictura de şevalet, apoi absolvent al Master – specializarea : Patrimoniu Cultural Facultăţii de Teologie Ortodoxă, ,Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, Facultatea de Teologie Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi , Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, absolvent în 2011, cu profilul- Arta Sacră, secţia pictura lucrarea de disertaţie “Reprezentarea plastic a veşmintelor bisericească, anul 2009 şi absolvent al Departamentului în iconografia ortodoxă” profesor coordonator lect. dr.G. 96

Memoria slovelor

2014

La Belle Arte

M. Dominte (lucrare nepublicată).

Doctorand-specializarea: Pictura monumentală, Universitatea de Arte ,,George Enescu”, Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design. În perioada 1982-1990, participări de grup , Expoziţiile de pictură, Bacău şi Iaşi. În 2009 a participat la: Expoziţia de Artă Neobizantină, ”Lumină din Lumină “, Biserica „Adormirea Maicii Domnului", Iaşi; la a V-a ediţie a Nopţii Muzeelor, Workshop de pictură bisericească şi Expoziţia de Artă Sacră – găzduită de Muzeul Unirii Iaşi; la Expoziţia de artă bizantină: ,,Icoană –Artă şi Teologie” , Universitatea ,, Al.I.Cuza”, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” , Iaşi, etc.

Flori roșii, 50x50 cm, acril pe pânză

Fructe si flori I, 50x50 cm, acril pe pânză

În 2010 a participant la: Expoziţia de icoane, proiect pictură murală şi miniatură, Universitatea ,, Al.I.Cuza”, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” , Iaşi; la Tabăra de Creaţie ,, Licăr de Lumină” în cadrul proiectului ,,Alege şcoala !”Durău, Neamţ; la Expoziţia de artă bizantină “Crez iconografic”, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”

Fructe și flori II, 50x50 cm, acril pe pânză Pădurea II,50x50 cm, acril pe pânză

În 2011 a participat la Simpozionul Internaţional ,,Mihai Eminescu-poet naţional şi universal “- Iaşi. În 2012-2013 participă la: Expoziţia ,, Saloanele Moldovei", Ediţia XXII, la Bacău şi Chişinău, cu două lucrări (lucrarea ,,Flori" 100x100 cm, acril pe pânză fiind nominalizată); Expoziţia de Artă Bizantină, Proiecte de Pictura Murală şi Icoana, Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae".

Domnul Dorin Macovei este prezent cu lucrări de pictură în colecţii particulare, din ţară şi străinătate: România, Franţa, Italia, Finlanda, Germania, Singapore, SUA, executate în perioada 1980 –2006.

Violeta Scrociob (Râmnicu Vâlcea) - pictură Violeta Scrociob este nascută în comuna Tomşani, Vâlcea, în 1977, A venit în Râmnicu Vâlcea, oraşul care va rămâne întotdeauna în inima şi mintea sa oriunde ar fi!

Pictoriţa îşi aduce cu nostalgie

aminte de anii copilăriei : „La naştere Dumnezeu mi-a dăruit un talant, pe care mai târziu aveam să îl înmulţesc după cum este însărcinarea....încă din copilărie desenam… desenam pe hârtie, desenam cu băţul în nisip in joaca noastră de copii, căutam forme în norii ce se vălătuceau pe cer...

97

Memoria slovelor

2014

La Belle Arte

De-a lungul timpului, a colaborat cu CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU PROMOVAREA ŞI CONSERVAREA CULTURII TRADITIONALE din RAMNICU VALCEA. Majoritatea lucrărilor de iconografie si pictură fac parte din colecţii particulare din tara si din străinătate (Franţa, Belgia, Italia,Spania, S.U.A., Canada, Israel, Turcia, China,Norvegia, Finllanda, etc. A avut participări la: (Deisis) (Naşterea Domnului Iisus) In 1998, la rugămintea unei prietene, monahie la Expoziţia de grup Casa radio Craiova (1998-1999), Sf. Mănăstire Dintr-un Lemn, a pictat câteva icoane Salonul Naţional de Pictură Piteşti (2001), Târgul de Artă bizantine, pe lemn, pe care avea sa le ducă cu ea în Ţara Populară la Muzeul Dimitrie Gusti, Bucureşti (2007), Sfântă. Acesta a fost momentul Târgul Naţional al Meşterilor Populari, Râmnicu Vâlcea decisiv pentru direcţia pe care a (2006-2008), Expoziţie de mers după aceea. Încet - încet, grup la Muzeul Judeţean de a pornit pe drumul migălos al Artă (2010), Expoziţii la învăţării, al experimentării, Centrul Cultural Curtea de Argeş şi la Galeriile chiar şi al autocunoaşterii. Între timp a învăţat ce „ARTEX” Râmnicu Vâlcea înseamnă cu adevărat tehnica (2012-2013), etc. bizantina, etapele ei, Doamna Violeta importanţa respectării tradiţiei Scrociob a obţinut acestei tehnici, a materialelor; a numeroase premii cu lucrările sale: învăţat ce înseamnă calitate.

Premiul special al juriului – Icoana bizantină (2000,2001, (Ilker) (Libertate) Pe lângă icoane, doamna Violeta Scrociob, are şi 2005), lucrări de creaţie, lucrări de pictură în ulei , acrilic, dar şi Premiul special al juriului – Icoana pe sticlă (2003), grafică în creion, tuş, pasteluri cu care a participat la Premiul al III-lea – Icoana bizantină (2006, 2009), Premiul de excelenţă – Icoana bizantină (2007, 2010), diverse expoziţii. În anul 2011 a fost acceptata ca membru activ in Premiul al II-lea-Icoana bizantină (2008), Premiul al IIlea „Vâlcea artistică-Pictură” (2000), Premiul SOCIETATEA CULTURALA ANTON PANN. „Constantin Iliescu” Fundaţia Vl 1.

Aici, la oraş, mai târziu, aveam să aflu de existenta Scolii Populare de Artă. Cel mai mult îmi doream să învăţ să desenez, să învăţ să pictez pe o pânză, să învăţ de fapt ceea ce nu ştiam.” În anul 1989 s-a înscris la cursurile acestei scoli, secţia pictură, la clasa doamnei profesoare Maria Gaghel. Domnia sa i-a arătat drumul în artă, în pictură, în taina culorilor... Am absolvit aceste cursuri în anul 1993.

Gheorghe Surdu (1917-1983) – pictor (Brezoi, Vâlcea) - de Cecilia Trandafir (Bucureşti) Pictor, desenator, pedagog şi animator al vieţii culturale, Gheorghe Surdu, se situează printre fruntaşii artei şi culturii din judeţul Vâlcea, a cărui activitate s-a desfăşurat după cel deal doilea război mondial. În calitate de pictor, a fost membru al “Uniunii Artiştilor Plastici” şi al “Fondului

Plastic”. A participat la expoziţii de pictură organizate de “Uniunea Artiştilor Plastici” la : Sibiu, Braşov, Bucureşti, Râmnicu Vâlcea şi la Brezoi. Exponatele s-au bucurat de un real succes şi de cronici elogioase în presa vremii. Peisajele sale, de un autentic optimism, au un bogat conţinut de sentimente, o linie plină de vervă , totul mărturiseşte un artist înzestrat, care s-a apropiat cu 98

Memoria slovelor

2014

La Belle Arte

sinceritate şi căldură de natură. Se înscrie în arta plastică românească ca un continuator al realismului promovat de marele sau profesor de la “Şcoala de belle-arte” din Bucureşti, Jean Alexandru Steriadi, îmbogăţind cu variate mijloace de expresie plastic, redarea veridică a realităţii. După exemplul maestrului Steriadi, a promovat în pictura sa observaţia directă a naturii şi a vieţii, pictând colorat întregul ansamblu al compoziţiei, profilează în lumina diversele planuri ale tabloului.

(Vedere panoramica, 1962) (Vara pe Lotru, vedere panoramica, 1963) În opera pictorului Ghorghe Surdu , peisajul după natură constituie un capitol important şi de mari proporţii. Sunt nenumărate imagini din Brezoi, de pe malul Lotrului sau vederi panoramice. Această suită de peisaje, realizate în aproape 40 de ani, ne dezvăluie o evoluţie interesantă a paletei sale coloristice.

Sensibilitatea în faţa naturii este calitatea pe care o va păstra în toate peisajele sale, unde sentimentul realităţii este permanent prezent. Tablourile sale după natură reprezintă o adevărată frescă a Brezoiului, sunt surprinse diferite momente ale dezvoltării oraşului.

Unele peisaje constituie mărturia unor locuri şi clădiri care au rămas astăzi doar în fotografii sau ca o amintire în memoria colectivă a locuitorilor din Brezoi.

Autoportretul apare de puţine ori în pictura sa…

Un capitol special al activităţii artistice a lui Gheorghe Surdu, îl constituie desenul. Uşurinţa, supleţea, cursivitatea liniilor echilibrate de temperamentul potolit, deşi sensibil al artistului, sunt subordonate unei idei, unui conţinut precis, ceea ce demonstrează că este un îndemânatic desenator. Desena cu pasiune, pe orice bucăţică de hârtie şi în orice împrejurare... Înzestrat cu un ascuţit spirit analitic, a reuşit să exprime în jocul avantat şi spontan al liniei, schiţe instantanee după un colţ de natura , sau un portret… În plină creaţie, pe multiple planuri, datorită firii sale optimiste, Gheorhge Surdu, avea presentimentul că munca sa n-a fost în zadar, iar generaţiile care îi vor urma vor beneficia din plin de realizările sale şi îi vor continua opera .

Previziunile sale s-au îndeplinit, au aparut noi generaţii de pictori care au continuat să redea frumuseţile Brezoiului, fiecare în maniera sa stilistică.

Manuscrisele din colecţia “GHEORGHE SURDU”, pe care le-a predat la “Direcţia Generală a Arhivelor Statului “, Filiala judeţului Vâlcea, au fost cercetate asiduu de către istorici destoinici , oameni dornici de cunoaştere care au scris cărţi minunate, despre Brezoi şi Ţara Loviştei.

Profesorul Gheorghe Surdu rămâne în mintea şi inima celor care l-au cunoscut un om de cultura, o minte iscoditoare, care n-a precupeţit nici un efort pentru a împărtăşi semenilor săi, cunoştinţele sale, dobândite cu talent şi dăruire…

(Fântâna din Durlesti, Lapusna, 1942 ) (Început de primăvara cu Turtudanul, 1965 ) Cecilia Trandafir (fiica pictorului) Septembrie 2009 ( Preluare de pe situl Primăriei Brezoi) 99

Memoria slovelor

2014

La Belle Arte

Victoria Duţu (Bucureşti) – pictură Doamna Victoria Duţu are o bogată activitate literară şi plastică. A absolvit: Facultatea de Matematică şi Facultatea de Filosofie de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, are masterat în “Logică şi Hermeneutică”.

Victoria Duţu este: Ambasadoare a Păcii în cadrul Organizaţiei Internaţionale “The Universal Circle of the Ambassadors of Peace” din 2011, Laureată cu Diploma de Onoare, premiul Francofoniei a Concursului Internaţional “Europoezie” 2010 UNICEF a Association Recontres EuropeennesEuroposie cu volumul de versuri “Cuvintele”, Membră de onoare pe viaţă a Casei de Cultură NAJI NAAMAN-LIBAN, Honorific member of “Maison Naaman pour la Culture”, Membră a Societăţii Internaţionale de Poezie “Word Poets Society”.

A publicat cărţi şi a făcut expoziţii de pictură în ţară şi străinătate, a obţinut premii naţionale şi internaţionale de poezie, colaborează cu reviste naţionale şi internaţionale, colaborează cu televiziunile: Trinitas, Tvr Cultural, Tvr.ro, Radio România actualităţi, Radio România cultural, etc.

Câştigă mai multe premii printre care amintim: Premiul internaţional de poezie “Naji Naaman” (2009) Liban, Locul III la Concursul Internaţional de poezie al românilor de pretutindeni (2008) organizat de revista internaţională STAPRESS, Premiul special la Concursul Internaţional de pictură “Art and Life”, Japonia (2012), etc.

A participat şi participă la numeroase expoziţii

de pictură naţionale şi internaţionale dintre care voi enumera doar câteva: Expoziţie de pictură (2012) Parohia Sfântul Nicolae Câmpina cu tema “Lucrarea lui Dumnezeu”, Expoziţie de pictură la Sinaia (2012) cu tema “Puterea imaginii”, Expoziţie de pictură (2013) în cadrul evenimentului “România, ÎNCOTRO? Piaţa de energie”, la Banca Naţională a României, Expoziţie de pictură , de Ziua Europei (2013) la Ambasada României din Viena şi în cadrul Conferinţei anuale UNIFERO,(2013) Viena, Austria, Expoziţie de pictură la Centrul Naţional de Artă “Tinerimea Română” (2013), Expoziţiede grup la Biblioteca Metropolitană, Bucureşti (2013) intitulată “Puterea cuvântului”. În perioada 12 – 17 februarie 2013 a expus la Sanremo, Italia, în timpul Festivalului la Galeria “La Bonbonnire”.

Temele pe care le abordează în general pictoriţa Victoria Duţu sunt : picture în albastru, geneza, peisaje, picturi religioase, picturi geometrice, chipuri, îngeri, iubire, etc. În 2014 a avut Expoziţie de grup în Londra la Brick Lane Gallery – ART IN MIND; LUCID DREAMING. Victoria Duţu a participat cu Expoziţie de pictură la Casino Velden Austria in cadrul Evenimentului " Lifestyle Day & Woman`s Night Luxury 24-28 septembrie 2014 Casino Velden" sub egida Camerei de Comert a Austriei. Pictoriţa este sustinuta de RADIOTVUNIREA si firmele UNIONCONT si OXIGENEVENTS. Are expuse permanent opt lucrări la Konsulatul Roman din Klagenfurt, Austria precum şi o. expoziţie permanentă de pictură în Bucureşti la firma UNICONT.

Paul Stănişor (Râmnicu Vâlcea) – sculptură Domnul Paul Stănişor unde i se publică două volume de versuri „Semnele locuieşte în Râmnicu Vâlcea şi este Păsării” şi „Imagini din viaţă” Domnul Stănişor este nu numai poet dar şi eseist, membru al Cenaclului literar pictor şi sculptor! „Anton Pann”, al Societăţii Începând cu anul 2004 începe să expună lucrări Culturale „Anton Pann” şi al de sculptură în lemn la Biblioteca județeană Antim Cenaclului „Ecoul Sufletului”, 100

Memoria slovelor

2014

Ivireanul, în colaborare cu Centrul de Creaţie Vâlcea, apoi în Galeria “Constantin Iliescu”, acolo expoziția devenind permanentă, pană în prezent. În anul 2005- face expoziție de sculptură în lemn şi pictură, la Palatul Episcopal Vâlcea

(Zori de zi)

(Răstignirea)

În anul 2005obţine o menţiune, la un concurs internaţional de poezie pt românii din diaspora, la Quebec – Canada. În anul 2006 –are expoziție de sculptură în lemn şi pictură la Galeria “Constantin Iliescu” Râmnicu Vâlcea.

La Belle Arte

În 2011, expoziție de sculptură la Casa de Cultură “George Topârceanu” Curtea de Argeș apoi la Berbești şi Horezu. În 2011- Publică volumul de versuri şi eseuri “ Convorbiri însingurate” (Zbor) (Rugă) În 2013publică volumul de versuri şi eseuri “ Echilibrul Instabil” 2014 – Expoziție de sculptură la Biblioteca Drăgăşani Din anul 2014 frecventează Cenaclul “Petale”.

Radu Nicolae Popescu (Brezoi, Vâlcea) – sculptură Domnul Radu Popescu, deşi nu este din zona Maramureşului ci brezoian din Ţara Loviştei, are înclinaţii către sculptura în lemn.

A absolvit Liceul Teoretic Brezoi apoi a urmat cursurile Facultăţii Finanţe şi Bănci din cadrul Universităţii Spiru Haret din Râmnicu Vâlcea.

Această predispoziţie de a „ciopli” în lemn şi a crea diferite „figuri” a avut-o de mic copil. Dar în afară de scultură tânărul absolvent al Facultăţii de Finanţe şi Bănci are înclinaţii şi spre pictură.

El îşi alege cu meticulozitate „buştenaşii” pe care-i studiază pe toate părţile şi în momentul când vede în ei un anumit chip începe să-l „elibereze” de sub scoarţa lemnului.

Domnul Radu Popescu nu are studii de specialitate în sculptură ci el modelează după cum simte şi îi dictează conştiinţa, este o sculptură spontană.

Anul trecut l-am prezentat domnului Gheorghe Manoli care i-a dat câteva sfaturi preţioase, dar lipsa de timp a tânărului nu a făcut posibilă o colaborare mai laborioasă în cadrul căreia să fie iniţiat în tainele sculpturii.

Până în prezent nu a expus la vreo expoziţie organizată la nivel judeţean sau naţional deoarece nu a fost promovat şi susţinut de nimeni. Nici măcar de autorităţile locale...

Să sperăm că talentul tânărului sculptor nu se va irosi şi se va găsi cineva să-l promoveze şi să-l susţină. Tot ceea ce aparţine de specificul şi tradiţia românească nu trebuie neglijat, deoarece aceste originalitatea lucrărilor cu specific naţional vor asigura eternitatea populară românească.

101

CUPRINS Scriitori vâlceni 1. Filologia ca auxiliar al cercetării istorice la B. P. Hasdeu - Pr. Constantin Mănescu (Horezu)……….1 2. Povestea ultimului Basarab - Gheorghe Sporiş (Brezoi)………………………………………….. ..…..2 3. Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb, Anton Pann ‐ Cristian-Ovidiu Dinică (Râmnicu Vâlcea)............. ...... 7 4. Scurt istoric al ansamblului de cântece şi dansuri “Doina Oltului” din Călimăneşti – Vâlcea – Nicolae Ghinoiu (Călimăneşti)……………… .. 10 5. Trei veacuri de la moartea tragică a domnitorului Constantin Brâncoveanu - Gheorghe Dumitraşcu-Mamu (Lungeşti)………………………………………….…12 6. Luptele Armatei Române din Munţii Lotrului în Primul Război Mondial - Gheorghe Efrim (Brezoi)….15 7. Palazzo Reale – Italia - Ion Nălbitoru (Brezoi)…17 8. Versuri - Ligya Diaconescu (Rm. Vâlcea)………19 9. Versuri - Ion Părăianu (Roşiile) ……….……….20 10. Am fost la Plevna „Pe urmele străbunilor” Gheorghe Sporiş (Brezoi)………………………….…22 11. Eroul Necunoscut – simbol al eroismului naţional – Pr. Constantin Mănescu-Hurezi (Horezu)……………25 12. Sfântul Constantin Brâncoveanul - Martirul - Pr. Nicolae Moga (Voineasa)……………………………28 13. Închinarea Mănăstirii Stăneşti către Patriarhia Alexandriei - Pr. Dumitru Popa (Lungeşti)………..30 14. Părintele - Dumitru Bălaşa - un “Român absolut” ! Eugen Petrescu (Rm. Vâlcea)……..…………………31 15. Versuri - Elena Agiu-Neacşu (Rm. Vâlcea)…….33 16. Versuri - Gabriela Crăciun (Rm. Vâlcea)…….…34 17.Versuri - Alexandru Ion Crăciun (Călimăneşti)….35 18. D-ale vieţii de student… - Marian Pătraşcu (Rm. Vâlcea)…………………………………………..…………..36 19. Ciodin - Ilie Fîrtat (Grădiştea)…………….……37 20. Omul şi câinele - Cristina Nălbitoru (Brezoi)…..38 - Constantin Geantă 21. Comoara din Bulz (Călimăneşti)……………………………………………...40 22. Mare pedeapsă pentru un înecat !!! - Ion Părăianu (Roşiile)…………………………………………….…43 23. Giura - Simona Anastasia Popa (Lungeşti)…..…46 24. Prinţesa vampirilor - Ion Nălbitoru (Brezoi)…….47 25. Hestia - Ilie Fîrtat (Grădiştea) ……………….….49 26.Versuri - Călin T. Matei (Rm. Vâlcea)..................51 27.Versuri - Dumitru Mesia-Onescu (Călimăneşti)..... 52 28. Poeme HAIKU - Adina Enăchescu (Rm. Vâlcea)....................................................................53 29.Epigrame - Nichi Ursei (Rm. Vâlcea)…………….53 30.Epigrame - Nicolae Ghinoiu (Călimăneşti)………53 31.Epigrame - Georgeta Tretelniţchi (Călimăneşti)…54 32. Prinţul tenebrelor (parabolă dramatică) - Constantin Geantă ( Călimăneşti)……….……………………….54 Scriitori din ţară 33. Fiecare lectură a unei cărţi reînoieşte textul în imaginaţia noastră- AL. Florin Ţene (Cluj Napoca)….56

34. Ziua Limbii Române sărbătorită la malul mării Elena Trifan (Ploieşti)…………………………………57 35. La casa veşniciei părintelui Arsenie Boca - Marinela Preoteasa (Slatina)………………………………….…59 36. Versuri - Pr. Radu Botiş (Baia Mare)……………60 37.Versuri - Paulian Buicescu (Slatina)……….…… 61 38.Versuri - Lilioara Macovei (Bacău.)……………….62 39. Blestem - Dora Alina Romanescu (Mangalia)…63 40. Slalom printre amintiri: Sibiul - Doruţa Dumitru (Craiova)…………………………………………..…64 41. Două capitale imperiale - Dan Viorel Norea (Constanţa)………………………………………..….65 42. Călător prin Bucovina - Eliza Roha (Bucureşti)..67 43. Versuri - Titina Nica Ţene (Cluj Napoca)………70 44.Versuri - Marinela Preoteasa (Slatina)…….……71 45.Versuri - Floarea Cărbune (Constanţa)…………72 46. Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele... Angela Dina (Bucureşti)………………….………….73 47. Şi EU? - Georgiana Fîrtat (Bucureşti)…..………74 48. Urâtu - Silvia Olteanu (Bucureşti)…………….…75 49. Versuri - Ionel Grecu (Ploieşti)…………….……78 50.Versuri - Ion Roşioru (Hârşova, Constanţa)………78 51. Versuri - Daniela Tiger (Craiova)………………79 52. Reclamaţie la salvamar - Roland Florin Voinescu (Constanţa)……………………………………………79 53. Gânduri dintr-o iarnă deocheată - Florentina Loredana Dalian (Slobozia)……………..…………80 54. Romania Catedrala din Carpaţi - Georgeta –Irina Rusu (Bacău)…………………………………………82 55. Japonia- mister şi fascinaţie - Floarea Cărbune (Constanţa)……………………………………………84 Scriitori din diaspora 56. Prin Rio de Janeiro - Florentin Smarandache (New Mexico, SUA)………………………………..……….85 57.Păsările - Helene Pflitsch (Wiehl, Germania)……86 58. Heliopolis - Dorina Şişu (Dublin, Irlanda)……87 59. Martorul - Elena Cesar von Sachse (Nurnberg, Germania)…………………………………….………88 60. Bun regăsit la teiul lui Eminescu - Daniela Popescu (Madrid, Spania)……………………………………..89 61. Versuri - Vasile Hatos (Ravenna, Italia)…..……91 62. Identitatea umbrelor - Viorel Ploeşteanu (Dublin, Irlanda)……………………………………….………92 63.Iarăşi Niagara… - Elena Buică (Toronto, Canada).92 Scriitori din Republica Moldova 64. Versuri - Traian Vasilcau ………………………94 65. Izvorul - Trifan Miroliubov (Amit Moldovenescu).95 La Belle Arte 66. Dorin Macovei (Bacău) – pictură ……………….96 67. Violeta Scrociob (Rm. Vâlcea) – pictură………..97 68. Gheorghe Surdu (1917-1983) – pictor (Brezoi, Vâlcea) - de Cecilia Trandafir (Bucureşti)…..…..…98 69. Victoria Duţu (Bucureşti) – pictură……………100 70. Paul Stănişor (Rm. Vâlcea) – sculptură……..…100 71.Radu Nicolae Popescu (Brezoi, Vâlcea) – sculptură)……………………………………………101

102

PETRE PETRIA

MIHAI EMINESCU I. L. CARAGIALE LUCIAN BLAGA

„Muntii nostrii aur poarta Noi cersim din poarta-n poarta.”

De-am inchide-a Tarii poarta, Altii ne-ar cersi la Poarta!

OCTAVIAN GOGA LIVIU REBREANU

GEORGE CĂLINESCU NICOLAE IORGA ION CREANGĂ

Memoria slovelor

ISSN 2067 – 5194 ISSN-L 2067 – 5194