Pantofarul de la mansarda, autor Maria Frandos

Page 1

Maria Frandoș

Pantofarul de la mansardă

| 1 |
| 2 |

Maria Frandoș

Pantofarul de la mansardă

| 3 |
EDITURA TRANSILVANIA 2022
| 4 | Redactor: Maria Sava Tehnoredactor: Dinu Virgil Imaginea copertei: Octav Băncilă, Cizmarul Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FRANDOŞ, MARIA Pantofarul de la mansardă / Maria Frandoş. Baia Mare : Editura Transilvania, 2022 ISBN 978 606 8423 41 8 821.135.1 ©Autoarea, 2022

Călătorie către nicăieri

„Bătrâne tată, bătrâne meșter, fii mi prielnic acum și pururea.” (James Joyce)

Într-o societate invadată de informație, în care profitul, eficiența și competiția s-au inoculat până și în sângele scriitorilor, iată că mai există autori singuratici care scriu doar pentru a-și ține memoria trează. Pentru că prima victimă a acestui uriaș asalt al cerințelor vieții moderne actuale este memoria care, cu timpul, se estompează, devine inutilă. Către finalul acestei călătorii pe care o numim viață apare obsedanta întrebare: ce rămâne din noi? Proza Mariei Frandoș, de o simplitate dezarmantă, cu un discurs impecabil, lucid și stăruitor în spatele căruia se simte tensiunea scriiturii, încearcă și chiar reușește să dea câteva răspunsuri. Să scrii despre lucrurile simple ale vieții, să găsești tonalitatea potrivită încât să nu cazi în patetism nu e la îndemâna oricui se cere talent în strunirea frazei, luciditate și integritate psihică. Dovada sunt cele opt proze care alcătuiesc micul volum, crâmpeie de viață în care se oglindesc momente, trăiri, emoții învăluite într o lumină blândă încărcată de căldură umană. E o proză de atmosferă din care răzbate zbuciumul individului. Un colaj alcătuit din întâmplări, aparent izolate, dă o imagine a lumii în care trăim, a nestatorniciei și vremelniciei lucrurilor

| 5 |

supuse inexorabilului „fugit tempus” dincolo de care există o situare a omului și a lucrurilor în perspectiva eternului. Așadar, rămân din noi semne ale trecerii prin această lume? Maria Frandoș ne spune că da, rămân doar acele semne care poartă amprenta iubirii, a prezenței noastre în totalitate, măcar o dată în viață, într-un anume loc și într-un anume timp. Și acel semn poate fi imaginea unui gest precum cel al frământatului pâinii (Făcătorul de pâine) sau al reparatului unei încălțări de copil (Pantofarul de la mansardă); un joc al privirilor (Fotografie cu pescar pe dig), o strângere de mână (Veranda) sau o mică atingere de aripă în zbor (Fregata Ariel). Dar poate fi și mai mult, așa cum chipul frumoasei Abigail se va eterniza prin pânzele ei în care se regăsesc „jocul liniilor, ironia inteligentă din ochii ei, surîsul” (Abigail).

Alteori, nu rămâne nimic, așa cum invizibile rămân cărțile și nopțile albe care ne însoțesc o vreme pentru că, în esență, lumea este precum acel borcan în care noi, oamenii șoareci, ne zbatem și tot încercăm să depășim marginile timpului care ne este dat. Deasupra noastră, a tuturor, stă Destinul sub forma unei feline obișnuită să se joace cu prada până i intră bine în oase frica de viață pentru ca apoi să fie mâncată tacticos. (Cursa deșoareci). Iar la final, privind în urmă, ne simțim trădați de propriul trup, de sentimentele noastre încărcate de pasiune, de gândurile cele mai intime, de semeni, de viață chiar și ne simțim frustrați că am orbecăit către nicăieri, condamnați să fim lipsiți măcar de bucuria ultimă a grandorii. Doar arta, scrisul ne mai poate salva de opresiunea limitelor condiției umane.

| 6 |

Abigail

Un număr de telefon și cîteva fotografii cu tablourile ei. Atît. Aproape toate în tuș negru, sobre, discrete, așa cum fusese ea. Vorbea puțin și zîmbea rar. Își desena surîsul aidoma pînzelor ei, o linie urmată de alta, cu migală, fără risipă de culori. Hrănea pisicile din curte, le chema cu nume susurate, le răsfăța. Preferata mea era cea mai frumoasă dintre ele: neagră toată cu o fîșie alb-zăpadă care începea de sub bărbie, pe sub pîntece, pînă în vîrful cozii. O strigam Mițu. Mă aștepta cu o răbdare de îndrăgostit ceasuri întregi pînă aveam o clipă liberă să cobor cu resturile de la masă ori cu deliciosul parizer. Sătulă, se rostogolea pe spate și mă mușca drăgăstos de deget; o scărpinam după ureche pînă începea să toarcă. Uneori mă răzbea oboseala, dorul și dădeam frîu liber lacrimilor; Mițu mă privea atentă și se foia neliniștită la picioarele mele. Așa am cunoscut o pe Abigail. Avea o tăietură lungă și roșie care despărțea trupul ei înalt și subțire în două. Avea mari dificultăți la mers, oasele ei deveniseră friabile. Continua să și deseneze pînzele, să urce și să coboare scările să-și hrănească pisicile pînă cînd fața ei frumoasă se acoperea de mici picături de apă. Compasiunea, exagerările o înfuriau. Avea mici certuri malițioase cu mama ei care trebuia neapărat să hrănească pisicile în absența ei. Urcam, uneori, seara, în micul lor apartament atentă să n o obosesc; devenise irascibilă. Tatăl ei, al cărui portret în miniatură îl păstra, fusese preot catolic în Argentina.

| 7 |

Încercam să înțeleg de ce nu-i place Van Gogh; prea mult galben, mă neliniștește, spunea ea. În schimb, îl adora pe Brâncuși, Brancuzi cum pronunța Abigail. Îmi plăcea s-o privesc desenînd. În răstimpuri, își trecea mîna peste față îndepărtînd o șuviță imaginară de păr. Mai tîrziu, la spital, printre ace, tuburi și flacoane cu perfuzii, cînd nu mai recunoștea pe nimeni, nici măcar pe ea însăși a avut același gest de a îndepărta ceva nevăzut de pe fața ei. În intervalul pe care i-l lăsau crizele dureroase, desena. Părea că toată forța și viața din trupul ei erau concentrate în mîna care desena. De pe degetul subțiat de boală îi aluneca inelul de argint, o veche amintire. Cînd nu s-a mai întors de la spital, în curte s a lăsat o tăcere nefirească. Într o după amiază de iunie, cîteva săptămîni mai tîrziu, stăteam în fața pînzelor ei expuse în holul răcoros al Bibliotecii. Regăseam în jocul liniilor ironia inteligentă din ochii ei, surîsul, fraze pronunțate cu duritate pentru a nu deveni patetică. Am plîns atunci. Începea să-mi fie dor de prezența ei. Mai tîrziu, am înțeles că murise împăcată cu sine, cu viața. Cărarea care se deschisese numai pentru ea, fusese străbătută pînă la capăt. Rămas bun, Abigail.

August 2004

Kefar Saba, Israel

| 8 |

Alune prăjite în miere

Deşi... nu cred că e miere, gîndi Isaac. Mai degrabă, topesc zahărul şi apoi, tăvălesc alunele prin lichidul acela dens, auriu. Dar trebuia să admită că mirosul persista pînă departe, la cîteva străzi; vîntul îl purta de-a lungul rîului încît, uneori, trecătorii începeau să adulmece aerul căutînd din priviri toneta vînzătorului de alune. Isaac încercase încă din tinereţe prin toate mijloacele şi din toate puterile să se sustragă sistemului. Ca mii de alţi tineri absolvise colegiul, apoi, făcuse stagiul militar. Fusese chiar la un pas de însurătoare. Iubise o fată, mai degrabă, fusese atras de ea cu acea foame de dragoste a tinereţii pe care acum n-o mai înţelegea. Apoi, o întîmplare îl ajută să se desprindă din angrenaj înainte de a fi prea tîrziu. Acum, sta rezemat de zidul catedralei pe care soarele mărinimos îl încălzise toată dimineaţa.

Venea aproape zilnic, se aşeza lîngă trepte şi aştepta să i arunce cineva o monedă – nu mai mare de 25 cenţi – la picioare. Nu întindea niciodată mîna chiar cu preţul unor zile lungi de foame la capătul cărora ajungea sfîrşit la adăpost. Era ultima lui fărîmă de demnitate şi Isaac nu avea de gînd să renunţe la ea. Încălzindu-şi spatele amorţit de frig lăsa să se filtreze o geană de lumină prin crăpătura îngustă a ochilor. În dimineaţa asta nările lui fremătau la mirosul alunelor prăjite în miere numai că era încă devreme chiar şi pentru bătrînele doamne ce mai urcau treptele catedralei în

| 9 |

timpul săptămînii, în afara turiştilor. Durerea din umăr şi gîndul că în dimineaţa asta nici un barman nu i oferise o cafea -un pahar de lichid colorat cu un deget de lapte, dar dulce şi fierbinte- îl înfuriară. Alunele costau 1,50$ pachetul, dar el nu avea de 6 ori cîte 25 cenţi, nu avea afurisitele alea de monede. Ceva ca o gheară în piept îi tăie răsuflarea şi făcu să i se schimonosească faţa de durere. Încerca din răsputeri să apuce aerul cu gura, să şi umple plămînii; îşi aminti că trebuie să respire adînc, încă puţin şi gheara slăbi strînsoarea.

Vă simţiţi bine? Nişte paşi se opriră în dreptul lui. Isaac deschise ochii: -Mulţumesc doamnă, sînt o.k. Iarăşi una din surorile alea băgăcioase care vor să salveze umanitatea cu uniformele lor curate şi văluri unduitoare. Femeia nu avea văl şi nu purta uniformă, dar aşa cum stătea aplecată asupra lui, soarele alcătuia un nimb din părul ei. Mirosul de alune prăjite continua să i aţîţe foamea şi acum parcă venea pînă şi din răsuflarea femeii. Se uită cu jind la toneta de vizavi şi femeia îi urmări privirea. Isaac ridică mîna într un gest de respingere, repetînd „sînt bine” şi femeia plecă la treburile ei. Respiraţia îşi reluase ritmul obişnuit, soarele îi încălzea faţa şi trupul i se destinse. Moţăi aşa cîteva clipe ca o pisică mare şi bătrînă, dar aroma alunelor nu-i dădea pace. Hotărît, îşi spuse Isaac, în dimineaţa asta nu sînt în apele mele, mai bine m aş duce în parc. Dînd să se ridice, privirea îi căzu pe paharul de carton din care ieşeau aburi, iar deasupra trona pachetul cu alune prăjite. Se uită în toate părţile, dar nu mai era nimeni prin preajmă. Isaac era prea bătrîn şi hîrșit de rele ca să l mai

| 10 |

mişte ceva, însă cînd dinţii lui prinseră a molfăi alunele şi lichidul fierbinte îi alunecă pe gîtlej, i se umeziră ochii.

Afurisit să fiu dacă am să mă las înduioşat de atîta lucru. Oftă mulţumit şi păstră cîteva alune în buzunar. Parcul era plin de veveriţe şi într o dimineaţă găsise una degerată cu lăbuţele chircite fără viaţă. Lacul era îngheţat bocnă, neted ca un patinoar şi Isaac se aşeză pe o bancă uitîndu se la îngrijitorul care spărgea gheaţa, încercînd să facă o copcă. Raţele şi gîştele sălbatice urmăreau şi ele mişcările îngrijitorului păşind agale încolo şi încoace pe alei. Bună dimineaţa! Da frig mai e, îi spuse omul.

Al naibii frig!, răspunse Isaac; altădată ar fi dat orice să schimbe o vorbă cu cineva, dar acum n avea chef de vorbă. Îndesîndu şi mîinile adînc în buzunare, încercă să şi amintească ce culoare aveau ochii femeii, dar nu izbuti. Cerul părea un vas de porţelan chinezesc şi soarele, ajuns acum deasupra creştetului, desena umbrele lungi ale copacilor pe zăpada scînteietoare. Pînă acum cîţiva ani, încă se străduise să se bărbierească în fiecare dimineaţă după o baie bună cu mult săpun, iar hainele curate nu păreau cele ale unui vagabond. Găsea cîte un frizer care, în schimbul gunoiului cărat, îi reteza părul, altădată, o adevărată coamă, acum, tot mai rar şi încărunţit. Zîmbi la amintirea împerecherilor fugare cu femei fără adăpost asemeni lui. Într o vară muncise în draci la un fermier şi reuşise să adune cît să şi cumpere o rulotă veche. Îl amuza mirarea femeilor de-o noapte la vederea rulotei curată ca un pahar. Acum, nu i mai păsa de barba ţepoasă, treceau săptămîni fără să facă o baie; treptat, se obişnuise cu noul lui miros, nu i mai stîrnea greaţă, cum nu-i mai păsa de puloverele slinoase

| 11 |

puse unul peste altul ori de jacheta căreia nu i se mai distingea culoarea din pricina murdăriei. Isaac găsea că era bine că omul îmbătrîneşte şi nu mai tînjeşte decît după tainul zilei, că nu-şi mai aduce aminte ce l-a făcut să rătăcească în tinereţe. Toate s au dus aşa cum au venit. Furtunilor din simţurile şi din mintea lui le-au luat, treptat, locul, crizele de reumatism. Poate trebuia totuşi să fi păstrat rulota, gîndi într un tîrziu. Era încă bine cîtă vreme avea un pat peste noapte şi o farfurie de supă fierbinte la cină. Bătrînei infirmiere îi tremurau mîinile şi supa era un fel de zeamă chioară dar aburul îmbietor şi bucăţile de pîine înmuiate în ea erau o bunătate. Trecea acum pe lîngă un bistro şi mirosul de mîncare îi răscoli iar stomacul. Oftă, socotind cît mai era pînă la Crăciun. În zilele dinaintea Crăciunului, prin nu ştiu ce mecanism ciudat, oamenii deveneau pe neaşteptate „buni şi darnici”; atunci mînca şi el pe săturate deşi îi părea rău că nu putea păstra cîte ceva pentru „după” cînd lumea redevenea indiferentă ca înainte. Acum nu că el ar fi dat vina pe lume că era homeless, el singur alesese să trăiască la periferia societăţii şi aşa cum lui i se fîlfîise cîndva de toată aiureala cu „viaţa normală”, lumea făcea, la rîndul ei, ceva pe principiile lui. El şi lumea erau chit! Cum mai rîsese el în tinereţe de toată gloata asta care alerga bezmetică între muncă supermarket televizor mîncare sex. Pentru el lucrurile erau simple: îi era foame, căuta de lucru, muncea, mînca. Vroia să bată coclaurile cu legătura de cărţi după el şi să viseze cu ochii deschişi? Nu avea decît să renunţe de bunăvoie la hrană. Mda, cărase multă vreme cărţile acelea cu el; ultima pe care o vînduse vînzătorului ambulant fusese „Procesul” lui Kafka. Primise

| 12 |

în schimb 3$ pe el, preţul unui hamburgher. Oricum o ştia pe dinafară şi Joseph K. nu i mai bîntuia demult nopţile. Singura certitudine pe care o dobîndise în toţi anii aceştia de încrîncenare şi revoltă era că Adevărul pe care înţelepţii îl confundau cu însăşi Lumina era o invenţie a preoţilor sau în cel mai fericit caz a filozofilor. În vreme ce gîndurile acestea zburătăceau prin mintea lui Isaac asemeni unui stol de vrăbii gureşe, se lăsă brusc întunericul şi odată cu el gerul prinse să muşte din obrajii lui. Se îndreptă cu spinarea încovoiată spre adăpost şi adormi imediat visîndu se iar tînăr. În dimineaţa următoare, îşi aminti de femeie şi gîndul acesta îl agasă; porni, totuşi, cu paşi grăbiţi spre catedrală. Azi era un frig straşnic şi strălucirea zăpezii aproape îl orbea. Se aşeză la locul obişnuit şi îşi spuse că dacă nu avea să se mişte toată ziua din locul acela avea o şansă la o mie s-o revadă pe femeie. Spectacolul străzii nu l mai încînta acum ca odinioară deşi i se mai întîmpla, rar de tot, să vadă pe chipul unei femei expresia aceea aparte care-i plăcea lui. Femeia nu veni în ziua aceea şi nici în celelalte. Bătrîn şi prost! Prost şi bătrîn! se mînie Isaac luînd o înspre parc. Pe malul lacului zări o siluetă care îi păru vag cunoscută apoi ca într o fulgerare o recunoscu. Stătea acolo cu capul gol în soare, pe ţărmul îngheţat privind departe, pe malul celălalt. Nu părea să aştepte pe cineva sau ceva anume. Isaac o privi îndelung, erau numai ei doi şi frigul făcea ca scena să pară ireală, ca dintr un tablou. Parcă aş mai fi trăit toate astea demult, gîndi el, dar cînd anume nu-şi mai amintea. Ziua următoare, femeia trecu grăbită intrînd în supermarketul de peste drum, dar la întoarcere se apropie puţin nesigură pe mersul ei şi aşeză, cu multă băgare de seamă, o pungă de

| 13 |

hîrtie la picioarele lui. Scena se repeta acum la intervale aproape egale şi el îi mulţumea doar cu o scurtă înclinare a capului. Acum, găsea în pungă, în afara alunelor, o bucată de pui, o banană ba, odată chiar o delicioasă salată cu brînză şi nuci. Nu i azvîrlea niciodată la picioare monedele zornăitoare şi el preţuia asta la ea. La început, îl enervase zîmbetul ei lipit pe faţă ca o urmă de fard vechi, dar ea continua să aşeze cu multă grijă punga jos lîngă el şi îi surîdea cu un aer puţin pierdut. Nu-şi vorbeau niciodată și el respecta înţelegerea asta tacită dintre ei: el îşi clătina scurt capul, iar ea surîdea. Uneori rămînea cîteva clipe acolo, în apropierea lui, privindu-l cu pupilele mărite. Neîndoielnic, avea ochi frumoşi; îi aminteau de nişte lanuri de cicoare din ţinuturile copilăriei. Odata, mîna ei îmbrăcată in mănuşă de piele neagră i-a atins umărul cu multă blîndeţe. Nu era nici urmă de compasiune în gestul ei cum nu fusese nici în cel al bătrînului medic care i îngrijise rana urîtă de la picior. Îl bătuse pe umăr recomandîndu-i: încercă să nu stai prea mult în frig. Trăind prin spitale şi printre bolnavi doctorul văzuse lucruri şi mai ciudate decît un vagabond care cunoştea dialogurile lui Platon „a la memoria”. Stătuseră de vorbă în nopţile lungi de gardă şi căzuseră de acord că asistau din nou dacă lucrul acesta mai era cu putinţă la „un amurg al zeilor”. Aproape vindecat, părăsise spitalul fără a şi lua rămas bun de la medic. Oamenii în situaţia lui nu şi puteau permite legături cu alţi oameni. Februarie era acum pe sfîrşite şi el învăţase s-o recunoască de departe pe femeie, deşi încă i se părea puţin caraghios felul în care mergea de parcă ar fi avut un vînt împotrivă bătîndu i în faţă. Zilele erau mai lungi şi Isaac începu să se gîndească din nou la o

| 14 |

baie cu mult săpun. Îşi imagina uimirea copilărească de pe obrazul ei cînd are s o aştepte tuns, bărbierit, cu un rînd de haine curate şi cu o floare. Ba nu, mai bine un buchet de ghiocei, are să mearga chiar mîine în parc, ştia el o poiană unde înfloreau ghioceii timpurii. Se vor aşeza pe o bancă şi vor sta de vorbă pe îndelete ca doi vechi prieteni. Se va duce mîine în poiană, negreşit... Medicul tînăr apăsă două degete pe carotida bărbatului şi clătină neputincios din cap: – Nu mai e nimic de făcut. Nu găsi nici un document în buzunarele hainei şi se miră văzîndu i faţa prospăt rasă. Apoi, dictă asistentului: bărbat afro-american; talie aproximativ 1,80 m; vîrstă aproximativ 5o ani; cauza decesului stop cardiac. După ce l aşezară, nu fără greutate, în ambulanţă, pe treptele catedralei rămase un buchet de ghiocei. Ia te uită, îşi spuse medicul, au înflorit deja ghioceii! În săptămînile următoare, primăvara a făcut să explodeze toţi mugurii copacilor din parcul central, gheaţa de pe lac pleznise şi ea şi sloiuri mari pluteau în derivă topindu se la soare. Pe lac apărură iar gîştele şi raţele din toamna trecută cu cîte un cîrd de pui după ele. Femeia trecea acum aproape zilnic zăbovind îndelung cu privirea pe treptele catedralei, pornea, apoi, spre parc aşezîndu se pe o bancă la soare. Se întreba de ce luna lui martie, pe care o aşteptase atîta, nu i adusese bucuria promisă. Îmbătrînesc, îşi spuse cu un suspin şi, într un tîrziu, se miră că în primăvara aceasta nu mai apăruse frumoasa lebădă ce plutise maiestuoasă şi tăcută pe apele lacului.

februarie 2011 New York

| 15 |
12

Cursa de prins șoareci

Nu era propriu-zis o cursă de prins șoareci. Încercaseră cîteva, dar n-au funcționat. Unul le-a dat ideea cu borcanul: se pune un băț de chibrit pe podea peste care se așază cu grijă un sîmbure de nucă și un cub mic de cașcaval. Deasupra se potrivește borcanul încercîndu-se menținerea lui în echilibru cu un alt băț de chibrit care să formeze o punte între borcan și dușumea, bețele atingîndu-se la extremități într-un unghi de 45 de grade. Bineînțeles că este un mecanism complicat și necesită răbdare și timp pentru a-l desăvîrși, chiar artă am putea spune.

Șoarecele intră atras de miezul de nucă și de mirosul cașcavalului, fragila construcție se mișcă și...pac! Borcanul cade avîndu-l prinzonier în vidul din interiorul lui pe lacomul șoarece care se ridică speriat pe labele dinapoi rostogolindu și mărgelele ochilor. Așteaptă bănuitor să se întîmple ceva, dar prin transparența sticlei lucrurile din jur par a și păstra realitatea imediată așa că, cedează și ronțăie pe rînd din nucă și cașcaval. Se decide să ia sîmburele cu el, dar vrînd să iasă, se izbește de pereții borcanului; încearcă să se cațere, dar alunecă; iar se cațără și iar alunecă pe pereții de sticlă. Chițcăie neajutorat, dă ocol borcanului în cercuri tot mai largi și febrile căutînd o ușă, o fereastră, o fisură, pipăie fiecare milimetru de spațiu cu labele, adulmecă, chiar încearcă să răstoarne borcanul proptindu-se pe labele dinapoi.

| 16 |

În afară nu răzbate nici un sunet din lupta asta inegală, uneori, un zgomot înfundat pe care mai marii casei nu l-ar auzi nici dacă ar fi în aceeași încăpere.

Mai face cîteva ocoluri disperate, se oprește cu labele din față împreunate, poate se roagă la Dumnezeul șoarecilor, nu știm. Dar tot ce vede e o umbră întunecată între borcan și fereastră care i se arată în toată splendoarea ei pisicească! Pupilele i se măresc și i se micșorează din pricina poftei după cum tot atît de bine ar putea fi doar efectul luminii.

Ar putea răsturna borcanul cu o singură lovitură de labă, dar e sătulă și preferă să asiste la spectacol făcîndu și siesta. Așa cum stă tolănită, pare imensă, umple încăperea toată, tot Universul neamului șoricesc. Inima șoarecelui o ia la galop, spaima îl face să și schimbe culoarea. Reîncepe alergatul pe lîngă pereții de sticlă și imaginile de dincolo de borcan se schimbă odată cu goana lui: piciorul scaunului, al mesei, al lavaboului, un petec de covor albastru.

Nu! Hotărît nu! El nu poate să rămînă închis în borcanul acesta strîmt, îl așteaptă toate frumusețile lumii, toate poemele de dragoste nemaiscrise și nemaicitite, el are de ronțăit cărțile visurilor pînă la ultima scoarță...

În răstimpuri, soarele răsare și apune nepăsător, anotimpurile vin și se duc urmînd legile mecanice, precise ale lumii din afară. Transparența borcanului îi dă uneori iluzia libertății: în cîte o primăvară vede o creangă de cireș înflorit în rama ferestrei, colțul unei stele. Parfumul greu de magnolii răzbește prin noapte pînă la el tulburîndu i simțurile amorțite și somnul.

Atunci face semne cu labele dinainte celor din neamul lui; cei care își îngăduie un răgaz îi răspund, fiecare închis

| 17 |

ermetic în borcanul lui. Izbutește chiar să se simtă fericit și spațiul meschin din borcan să i se pară cea mai bună lume dintre toate lumile posibile. Dar ajunge umbra pisicii, ba chiar un mieunat ca mustățile și coada să i se prefacă în spirale de frică. Poate că pisica a murit demult ori s a mutat în altă parte, dar șoarecelui îi e îndeajuns umbra fricii ca să-și reînceapă cercurile în spațiul îngustat din interior. Încă n-a aflat nici ce-l menține în viață, nici de ce nu-și încetinește goana. Nu cunoaște nimic în afara cursei nebunești, continuă să alerge și să pipăie pereții, acum și o simplă zgîrietură i ar fi fost de ajuns.

Coada și mustățile i au albit de tot, are spatele încovoiat și labele îi sînt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se oprește tot mai des să și tragă sufletul, e slăbit și abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori, adoarme imaginîndu-și că încă mai aleargă.

Ochii rotunzi și vii odinioară i au devenit apoși, e aproape orb, lăcrimează des, dar poate din pricina bătrîneții sau a reverberației luminii.

E atît de tîrziu și abia acum a înțeles că șansele sînt egale: să mori hăituit între pereții borcanului ori odată liber, să te înhațe pisica... Se culcă pe dușumeaua goală, pe partea stîngă și își înăbușă odată cu respirația, ultimul oftat. Nu i a mai rămas nimic decît așteptarea făgăduinței, ceata de îngeri care să-l ducă în locul acela „cu verdeață unde nu este nici întristare nici suspin”...

Dar nici un înger nu se arată, puțina lumină rămasă se preface într-un întuneric dens, de smoală.

Vineri,17 iunie 2011 New York

| 18 |

Făcătorul de pîine

Bărbatul se spălă cu migală pe mîini apoi desfăcu punga de făină și îi turnă conținutul în castron; o pulbere albă se ridică o clipă în aer și coborî cuminte poposind pe marginile castronului. Măsură atent trei cești de făină, trei de mălai, patru cești de tărîțe de grîu, trei cești de apă, sare și adăugă drojdie cît o nucă. Își suflecă mînecile de la cămașă și amestecînd albul făinii cu auriul mălaiului și cu brun-roșcatul tărîțelor, se reîntoarse o clipă cu gîndul la vremea cînd amesteca pe paletă culorile, suspendat pe schele între altar și cupolă. Acum, era mîndru de rețeta lui de pîine și turnînd cîte puțină apă, începu să frămînte aluatul. Frămînta rotindu și pumnul închis într-un gest pe care un șir lung de femei din neamul lui îl făcuseră pînă la el. Se întrebă dacă mai fuseseră alți bărbați în neamul lui care să frămînte și să coacă pîine. Poate lipii. Prin asociere își aminti de exodul evreilor, de aluatul ce nu apucase să dospească și copt, apoi, la soare, devenise „azimă“. Însuși cuvîntul „azimă” venea de dincolo de negura veacurilor, din acele timpuri cînd toate săptămînile trebuie să fi fost luminate, nu doar una singură. Pe fereastră intră o rază de lumină oblică ce-și găsi odihna pe dușumea; prin fascicolul ei dansau fire de praf, scame, colbul făinii. Privind o, bărbatul rămase cu mîna plină de aluatul devenit elastic suspendată în aer. O tăcere

| 19 |

deplină, aproape gravă, domnea în încăpere. Așa cum erau, uneori, tăcerile ei, gîndi el.

Își amintea formele trupului ei dar nici un miros cu care ar fi putut- o asocia, poate doar al frunzelor din pădure răscolite în căutarea hribilor. Era o alcătuire inconsistentă de sunete (oboi, violoncel), cuvinte, file și coperte de cărți vechi, un chip, o voce...

Zîmbi privindu și mîna încărcată de aluatul dens și reîncepu frămîntatul. Termină de frămîntat și acoperi castronul cu un ștergar curat. Își spălă apoi mîinile uscîndu le tacticos și luîndu și cartea începu să citească.

Se scufundă între filele cărții așa cum își scufundase mîna în pulberea făinii, uitînd de aluat, de femeie, de sine.

Zgomotul unei uși trîntite pe palier îl smulse dintre pagini amintindu-i de aluatul pentru pîine. Ridică un colț al ștergarului: o minunăție! Îi dădu o formă rotundă așezîndu l într o tavă specială; îi era foame dar așteptă răbdător coacerea pîinii.

Reluă cititul despre anticii lui pe care îi considera aproape niște sfinți, adîncindu se printre zidurile vechi, amestecîndu-se cu bărbații aceia aspri în veșmintele lor albe, cu picioarele încălțate în sandale. Îndărătul frunților lor boltite era toată înțelepciunea lumii care fusese și care va fi fost să fie. În încăperea strîmtă îi adăsta numai trupul devenit cu trecerea anilor greoi, dar nu i păsa.

După o vreme, simți în nări aroma pîinii care se cocea și în auz îi năvăliră zgomotele familiare ale copilăriei: foiala în preajma cuptorului de pîine, nerăbdarea, dojana mamei,

| 20 |

dar mai presus de toate mirosul de pîine coaptă. Se uită la ceas, era timpul! Scoase pîinea încercînd cu degetul crusta aurie și rupînd un colț, începu să mănînce așa fierbinte. Închise ochii și pe neașteptate din adîncul viscerelor i se trezi dorința: intensă, imediată, mai mistuitoare decît foamea! Ca o străfulgerare înțelese că nu era vorba doar de contopirea cărnii din care erau făcuți, ci cu mult mai mult: de suflarea, de scînteia care lumina și făcea viu trupul acesta, care isca tot acest iureș de gînduri și simțăminte, de flacăra care copsese pîinea făcînd o hrană vie! Asta și ar fi dorit, s o simtă în toate fibrele ființei lui așa cum bucata de pîine îi desfăta cu dulceața ei cerul gurii, gîtlejul...

Deschise fereastra și se spălă îndelung pe față cu apă rece, încercînd să și domolească tremurul trupului. Prin cadrul ferestrei, odată cu răcoarea serii pătrundeau și zgomotele înfundate ale orașului. Apoi își tăie o bucată de slănină, zdrobi o ceapă cu pumnul și începu să mănînce cu poftă din pîinea nouă.

7 mai 2011 New York

| 21 |

Pantofarul de la mansardă

De data asta îl trezește durerea din genunchi, își pipăie umflătura și încearcă să-și îndrepte piciorul. Durerea devine violentă. Se uită la ceas: 3.30. Se ridică în capul oaselor, aprinde lampa și încearcă să-și amintească ce-a visat; nu izbutește. Bagă două lemne pe foc și pune ibricul pe sobă, atent să nu facă zgomot. Băiatul și nevasta lui dorm în odaia de alături, el doarme în bucătărie. Își lipește fruntea de geamul înghețat, aproape că simte mișcarea greoaie a pămîntului. Deschide fereastra și inspiră aerul rece mirosind a zăpadă, liniștea plină de pace dinainte de facerea zilei. Stelele licăresc reci și îndepărtate, aceleași și în același loc, de mii de ani.

Pune trei linguri de cafea în ibric, așteaptă să se ridice caimacul și trage ibricul pe marginea sobei. Toarnă puțină apă rece să se așeze zațul la fund. Se gîndește dacă să-și aprindă o țigară, renunță, e prea devreme. Își umple o cană de cafea tare, amară și bea așa fierbinte, cu sorbituri mici. Lemnele ard în sobă pocnind în răstimpuri. Cafeaua îi limpezește gîndurile; cîte le mai are. Durerea din genunchi l-a mai lăsat. Se îmbracă, se spală pe față cu apă rece ca gheața; își ia ibricul și țigările și se duce în pod.

În soba de tuci și a pregătit de cu seară ziare vechi, așchii, lemne uscate. Le aprinde și lasă ușița deschisă să

| 22 |

tragă mai bine soba. Stinge becul. Îi place încăperea luminată de flăcările focului. Cafeaua susură în ibric. Își aprinde o țigară și trage primul fum cu nesaț așa cum bei apă după ce căldura ți-a uscat gîtlejul. Urmărește rotocoalele de fum, se întreabă dacă se simte bătrîn, cît de bătrîn se simte. Își spune că bătrîn, tînăr sînt numai cuvinte, fără nici un înțeles pentru inima lui. E adevărat că i-au slăbit încheieturile, puterile, vederea și parcă, uneori, amestecă întîmplările, dar pe dinăuntru e tot el, cel dintotdeauna. Lui i se pare că bătrînii nu sînt frumoși nici pe dinăuntru nici pe dinafară. Rar cînd înțelepciunea și cumpătarea pun pe fețele cîtorva o lumină pergamentoasă. În dreapta încăperii, pe niște rafturi stau înșirate cuminți cîteva perechi de încălțări. Pe rafturile de sus, cele gata reparate. Pe rafturile de jos, cele care-și așteaptă rîndul la calapodul meșterului. În colț, o pereche de cizme de cauciuc negre, minerești. Se uită din cînd în cînd la ele.

Fereastra, așezată pieziș pe tavanul înclinat al mansardei, decupează un pătrat de cer, o fîșie de pădure și muntele. Despre el însuși se spune că ar fi tare ca o stîncă. Ha! Bine ar fi să fie. Uneori i se pare că vede mici luminițe pîlpîind printre copaci. Sînt sufletele celor îngropați în pădure, ale deținuților morți ori omorîți prin galeriile minei. Jandarmii tineri în serviciul militar erau trimiși noaptea cu căruțele să i îngroape în pădure. Să nu li se știe mormîntul. Îngropați ca niște cîini. Țărani, preoți, profesori, doctori, miniștri. Bandiți!

Începe să tremure, atelierul devine neîncăpător pentru toate umbrele care nu-și găsesc odihna. Pe pereți, flăcările

| 23 |

focului recompun fețe și trupuri descărnate, numai ochii le rămăseseră vii și curajul. Un coltuc de pîine, o bucată de mămăligă, cîteva felii de slănină strecurate în buzunare nu fuseseră îndeajuns să-i potolească vinovăția. Unuia dintre ei îi daduse un măr și omul i l a restituit spunîndu i cu bîndețe: dați-l cuiva care are dinți, eu nu am.

Tremură cumplit, i se bîțîie capul. Caută în carîmbul înalt a cizmei și scoate o sticlă de jumătate de litru de pălincă de prune, curată. Bea cîteva înghițituri direct din gîtul sticlei. Simte arsura din cerul gurii, îi urmărește traiectoria în gîtlej, în stomac. Își toarnă în pahar și bea cu înghițituri mici. Alcoolul îi slăbește încordarea, desface tentaculele cuibărite în măruntaiele lui. Își umple paharul și l ține ridicat uitîndu-se la mărgelele formate la buza lui. Se gîndește la drumul pe care l au făcut prunele brumării coapte la soare, fermentația, distilarea și la urmă lichidul acesta pur. Ce putere are? Cine i-o dă? Căldura degajată de alcool îi dă o stare de toropeală plăcută care i se răspîndește în tot corpul. Așteaptă ca tăria să i se urce la cap, să i amorțească și creierul, nu doar stomacul. Nu încă! După ce termină sticla și nici atunci.

Chinul lui e că nu înțelege cum permite Dumnezeu atîta suferință! De parcă iadul s-ar fi mutat aici pe pămînt. De ce cred oamenii că Dumnezeu e în cer? Simplu, ca să nu poată ajunge la el.

Toată viața s-a simțit ca într- un rînd de haine strîmte care nu te lasă să te miști în voie, un fel de cușcă la purtător. Regulile țepene ale părinților, corpul lui mic și neîncăpător pentru gîndurile și simțămintele lui, școala, lumea, mina,

| 24 |

nevasta. O colivie mică într-o colivie mai mare-povestea sărmanului canar. Cui și la ce folosește toată vînzoleala și viermuiala asta de pe pămînt? Păi, gîndește el, la asta ! Să vezi frumusețea și să-ți pară rău după ea.

Bea încet, uitîndu se cum se luminează afară. Se revarsă zorile în lume. Ană, zorile se varsă...Pe mama lui o chemase Ana și uneori după cîteva pahare de vin, tatăl lui își sprijinea capul în mîini și i cînta: Ană mîndra mea frumoasă...

Copil fiind, credea că însuși Dumnezeu varsă zorile pe pămînt dintr un ceaun imens. Își aduce aminte întîmplarea cu vinul și pîinea. Sa fi avut vreo cinci ani, tatăl lui îl trimisese cu o damigeană din cel mai bun vin la biserică să fie de împărtășanie. Băiatul intră în sacristie și privirea lui nu se poate desprinde de ligheanul plin cu bucățele de pîine. De luni de zile mănîncă numai mămăligă, nici nu și mai amintește gustul pîinii.Preotul vine, îi ia damigeana grea din mînă și îl întreabă:

Tu al cui ești, mă?

Al lui Indreiu Todoru Lușchii. Preotul îl împinge ușurel din sacristie. Băiatul se uită peste umăr la bucățelele de pîine.

Spune i la tată tău că mulțam fain! Multă vreme după întîmplarea asta visele copilului sînt bîntuite de munți de pîine din care lui nu i se cuvine nici o fărîmitură. Refuză să mai meargă la biserică. Nu spune de ce. În ciuda pedepselor nu mai pune piciorul în biserică. Niciodată.

Începe să tușească, își mai toarnă niște cafea să și domolească tusea. Se întreabă cam cît mai are de trăit,

| 25 |

începuse să scuipe sînge dimineața. Toți sîntem datori cu o moarte, din asta nu scapă nimeni. Lui nu de moarte îi e frică, adică nu de moartea lui. Gîndul c-ar putea să zacă într-un spital, să depindă de alții, să ajungă să facă pe el, îl îngrozește. Poate trec peste iarnă, e greu de săpat o groapă în pămîntul înghețat bocnă. Dacă are să- i pară rău după ceva apoi sînt copiii lui, răsăritul, muntele. Lacrimile îi curg în voie pe obrajii țepoși, i se preling în barbă. În încăpere se mărește lumina, începe de acum zgomotul motoarelor înghețate, uruitul roților mari de rabă. Dindărătul peretelui se aud voci: sînt femeia și băiatul lui. Ia ibricul și se duce în bucătărie și mai pune două lemne pe foc. – Te ai trezit contesă? Mai puteai dormi că s numa opt ceasuri. Știe că iarna nu sînt multe de făcut și dacă s ar trezi devreme l-ar văduvi de ceasurile petrecute singur. Dar nu se poate răbda să n o înțepe.

Îi place să pregătească micul dejun, mai ales, pentru băiat. Taie cîrnați, costițe și le pune la prăjit. Cu mămăligă sînt o bunătate. Se așază tustrei în jurul mesei și el dă drumul la televizor. Începe să se simtă mai bine are mintea și simțurile amorțite. Se uită cu drag la fiul lui, darul bătrîneților sale. Înaltă și greoaie nevasta lui strînge masa, spală vasele, așază totul la locul lui. El se mută pe divan, își reazămă două perne de perete să-și odihnească spatele și se uită la televizor. Îl înfurie că nu mai vede să citească după aia se gîndește: ei, mare brînză! Da cînd citeam mi a folosit la ceva?

Băiatul ia coșul de răchită și se duce în lemnărie să mai aducă lemne.

| 26 |

Îmbracă-te bine că-i ger afară. El e prea moleșit acuma. Deschide ziarul să vadă cine a mai murit, cine mai trăiește că în afară de reclame și rubrica de decese nu-i mare lucru de ziarele astea. Da ce, pe vremea lui Ceașcă era? Citește și moțăie. E sîmbătă astăzi și ar trebui să facă focul la cazanul din baie. Are să-l facă mai tîrziu. Nevastă- sa îi spune că are să facă sarmale și cozonac cu mere, el dă din cap și continuă să moțăie. S a făcut prea cald în bucătărie, simte brusc că nu are aer.

Aude ca prin vis motorul autobuzului, se duce și deschide fereastra. Soarele azvîrle săgeți luminoase pe zăpadă. Își aprinde o țigară, își spune că într-o zi are să renunțe definitiv la alcool și la țigări. Cînd? Ei, într o zi ... Printre cei care coboară zgribuliți din autobuz nici unul dintre ai lui. Poate vine careva cu cel de două, sau poate vin cu mașina. Nici el nu înțelege de ce îi așteaptă astăzi mai mult decît în alte zile. Nu și vede prea des copiii din prima căsnicie deși locuiesc la 20 km. Dar sînt însurați și măritați, au copii, serviciu, casă de ținut, prieteni… Ce mai! Alte lucruri mai bune de făcut decît să vină în văgăuna asta de sat să-l vadă pe el. Aruncă mucul țigării pe geam și se întoarce în atelierul lui din pod.

Se apucă să repare o pereche de ghetuțe de copil desfăcute la vîrf. Pune cîte o coală de hîrtie pe tălpi și le decupează. Dintr o bucată de pîslă taie cele doua forme de picior de copil și le îndeasă bine în ghete, ceva tot au să i țină de cald.

| 27 |

Se ridică și pune ibricul de ceai. Are prinse de bîrnele podului mănunchiuri de plante: mentă, tei, romaniță, păducel. Îi place mirosul ierburilor. Pînă fierbe apa se apucă să repare o pereche de cizmulițe negre. Cizme de lac pe gerul ăsta crîncen. N au nici un pic de minte fetele astea. Nu le spune nimeni că se umplu de frig și de reumatism? Stînd acolo în pod a învățat să deosebească zgomotul motoarelor. O motocicletă care face să vuiască strada are motorul ambalat la maxim. Își trage scaunul în dreptul ferestrei ca să și bea ceaiul. Duce o viață din ce în ce mai retrasă, închis în atelierul și în singurătatea lui. Ceilalți cum or fi trăind? Cum își duc zilele și spaimele? Habar nu are.

Ceea ce era odinioară axa vieții lui, copiii, neamurile, prietenii, nunți, botezuri, mese întinse de sărbători s-au tot rărit pînă s a făcut un loc gol în jurul lui lăsîndu l singur. S au dus rînd pe rînd frați, surori, prieteni, tovarăși de muncă. Dar și cu cei rămași se vede rar de parcă bătrînețea ar fi o limbă străină pe care n o vorbește nici unul dintre ei. Și aproape că nu mai apucă să învețe limba asta, așa s au scurtat zilele și ceasurile. Și cînd tocmai încep să se descurce binișor cu ea, se duc acolo unde nu le e de nici un folos.

N-are cu cine să-și împărtășească gîndurile care-l frămîntă. Preoții nu fac decît să ți dea citate din Biblie ; le putea citi și singur. Dar în nici o carte nu era scris, pentru că nu avea cum să fie, unde ne ducem și de unde venim. Da, totul era deșertăciune. Deșertăciunea deșertăciunilor. Se uită la mîinile lui bătătorite de muncă, zbîrcite de ani. Se încrezuse în mîinile astea ale lui care știau să facă atîtea

| 28 |

lucruri. I se păreau deja pămîntii, în curînd au să fie neajutorate și nefolositoare. Din țărînă sîntem făcuți, în țărînă ne întoarcem. Se gîndi că după ce îmbătrînești, moartea nu mai e ca în tinerețe doar a altora, se face una cu tine, cu răsuflarea și umbra ta.

Clopotul mare de la biserică bătu de douăsprezece ori. Cum a trecut dimineața? Dar viața lui cum a trecut? Aroma cozonacului care se strecoară pe sub ușa podului îi alungă gîndurile negre și îl fac să-i ierte neveste-si toate micile păcate. Lasă încălțările și se duce în casă.

Sarmalele aburesc pe masă fierbinți, mirosul îi răscolește stomacul. Băiatul și mama lui sporovăiesc despre tot felul de nimicuri, îi face bine să i asculte. Cozonacul cu mere e atît de bun, se miră de cîtă dulceață au bucatele acestea simple. După ce termină de mîncat, pune de cafea și deschide televizorul, începe o emisiune de folclor. Pufnește mînios! Auzi cum au botezat muzica populară, folclor! Ascultă totuși și răbdarea îi e răsplătită. Băiatul și mama lui au tăcut, ascultă toți trei cuvintele cîntecului: Foaie verde ca mărarul / Patru boi leagănă carul...

Urechea lui atentă distinge uruitul autobuzului. Deschide fereastra și îi scrutează pe cei care coboară. Aproape toate sînt femei care lucrează care pe unde pot, pe la oraș. De cînd s au închis minele, aici nu mai este de lucru. Dacă nu vin ai lui după amiază ori mîine, luni, se duce el să i vadă pe toți trei.

Se întoarce în atelier să termine de reparat încălțările. Prin fereastra mansardei lumina intră cu un mănunchi de

| 29 |

raze oblice și sfințește locul acesta umil. Își așază scaunul în dreptul lucarnei și privește peretele de stîncă. Cîțiva nori coboară peste creste prin văi de parcă și-ar căuta odihna. Muntele își schimbă culorile după cum cade lumina. Aerul e limpede, pur, piatra nu permite alterări. Stă acolo cu umerii aduși rememorîndu-și tinerețea, mereu din punctul din care i se pare că a cotit în direcția greșită. Lumina începe să scadă. E așa de ostenit, numai de ar putea să rabde totul pînă la capăt. Înserarea coboară blînd învăluind cu lumina ei vrăjită muntele, casele, oamenii și inimile lor.

Epilog

Trei secvențe mi-au rămas întipărite în memorie: Fratele meu avusesese un accident grav în mină. Căzuse într un rostogol de la 22 de metri. L au chemat pe tata care s-a urcat cu el în salvare. Tot drumul i-a ținut capul (avea fractură craniană) în mîini, să nu se zbată, era în comă. Cînd am ajuns eu la spital, tata stătea pe trepte fumînd, cu hainele năclăite de sînge. A fost prima oară în viață cînd l am văzut neajutorat. Îmbătrînise. Noi, prinși cu măruntele griji ale vieților noastre ne duceam rar să-l vedem. Mă trezeam cu el l -a ușă spunîndu mi: am auzit că ți e dor de mine și am venit să mă vezi. Îmbrăcat cu o jachetă bleumarin, pantaloni gri, cămașa de culoarea cerului și cu nelipsita lui pălărie. Era proaspăt ras, mirosind a apă de colonie. Doamne cît de drag îmi era! Stăteam de vorbă în bucătărie cu ceasurile. Mînca puțin,

| 30 |

fuma și bea cafele. Adevărul este că n-am știut niciodată ce gîndea.

După ce fusese diagnosticat cu cancer pulmonar, a doua zi s-a lăsat de fumat. El care fumase toată viața! Era internat în spital și mă dusesem să stau cu el. M a condus pînă la ușa holului; m-am întors să mă uit după el, șchiopăta deja, avea brațul stîng îndoit de la cot. Se oprea pe rînd în dreptul fiecărui salon să citească numărul. Am plecat, nu vedeam nimic în fața ochilor. Consolarea mea e că s-a mutat cîteva etaje mai sus să le repare sandalele sfinților.

5 februarie 2017 Castle Hedingham

| 31 |

Un kebab, atît şi nimic mai mult...

Ziua de miercuri e duminica mea şi cît stă în puterile mele, nu las nici o umbră să-i întunece lumina. Mă trezesc dis de dimineaţă şi deschid larg ferestrele. Coroanele înalte ale arborilor foşnesc, păsările se cheamă una pe alta cu nume doar de ele ştiute şi cerul e albastru ca-n vechile noastre icoane. Cobor, intru la barul de pe colţ şi îmi încep libertatea cu o cafea şi o brioșă. O iau pe corso Vittorio Emanuele II şi traversez podul de piatră de pe vremea romanilor. Dedesubt, rîul umflat de ploi, de un galben murdar, aduce cu un animal preistoric cu solzii sclipind pe alocuri în bătaia soarelui. Din piaţa Madama Cristina mă îndrept spre Grădinile Regale şi mă aşez pe o bancă la soare adîncindu-mă între filele cărţii. Nu pentru multă vreme însă. Parcul se umple de adolscenţi veseli, vorbesc toţi în acelaşi timp, rîd, sînt aşa de frumoşi! E abia 10 dimineaţa şi deja e cald. Urc agale cărarea înspre Monte dei Cappuccini, iarba proaspăt cosită miroase aidoma celei de acasă. În biserica veche de pe colină, e linişte şi răcoare. Între şirul de bănci şi altar, într-o raclă de sticlă, se odihneşte (de truda lui) Sf. Ignaziu de Santhia. Puţintel la trup, în sutană maronie, are mîinile încrucişate pe piept şi sandale în picioare. Pare că doarme împăcat cu lumea şi cu cele veşnice. În spatele altarului, dintr o icoană aurită se uită la mine Maica Domnului cu năframă pe cap şi cu Pruncul în braţe. În biserică intră un grup de turişti francezi și în aer se

| 32 |

rostogolesc „r”-uri şi „ah”-uri, aşa că, ies. Biblioteca abaţiei e lipită de biserică, are o uşă grea de lemn cu un grilaj de metal în faţă. Sun. Uşa masivă se întredeschide şi un personaj înalt fără sutană îmi spune: Bună ziua, pachetele se dau de la ora 5. Poftim? Scuzaţi-mă, ce pachete?

– Pachetele cu mîncare, îmi explică cu un soi de blîndeţe, se distribuie de la ora 5. Îmi revin din stupoare şi îi explic că vorbisem la telefon cu doamna Chiara şi am permisiunea să consult biblioteca între 11 2.

Oh! Vă rog să mă scuzaţi, se bîlbîie fratele, îmi cer scuze, ştiţi, aici vin tot felul de oameni!

Înţeleg, nu vă faceţi probleme. În timp ce mă conduce pe coridoarele tăcute, fratele continuă să se scuze: să nu credeţi că vin pentru pachet numai extracomunitari sau comunitari, vin şi italieni. Zilele trecute mi s a strîns inima cănd am văzut un fost profesor de-al meu la rînd. Am aflat că i-a murit soţia şi nu mai face faţă cheltuielilor din pensia lui.

Bieţii oameni !

Da, pentru mulţi dintre cei care vin, pachetul acesta e singura masă zilnică pe care şi o pot permite. În curtea interioară, în mijlocul grădinii, o fîntînă susură; pe pervazurile ferestrelor înfloresc nepasătoare şi roşii, muşcatele. Rămîn singură în încăpere. E o linişte desăvîrşită. Aproape că o poţi pipăi. Pe rafturile masive, cărţile stau înşirate cuminţi închise între coperţile lor. Toate cărţile vechi, din toate bibliotecile lumii au acelaşi suav parfum. Îl inspir adînc și nu mă mai satur de el. Răsfoiesc monografii,

| 33 |

cărţi rare, manuscrise, miniaturi. Într-una dintre ele, gravorul (aflu că numele lui e Bartolome Esteban Murillo) ni-l înfăţişează pe Sf. Francisc de Assisi susţinîndu-l pe Iisus să coboare de pe cruce. Sfîntul pare că îmbrăţişează trupul Domnului care îşi sprijină mîna dreaptă pe umărul lui în vreme ce stînga e încă pe cruce prinsă în cuie. Culorile sînt sumbre, micul peisaj din fundal, crucea, hainele sfîntului au o culoare pămîntie, pînă şi aerul, pînă şi cerul. Singur torsul chinuit al Christului are o transparenţă luminoasă. Scena e copleşitoare. Îmi lipesc fruntea de lemnul întunecat al rafturilor; oare mai păstrează lemnul amintirea copacului ce va fi fost?

Timpul are aici un alt ritm şi totuşi acele ceasornicului se rotesc nemiloase. S a făcut două, trebuie să plec. Fratele cappuccin mă conduce la poartă şi dă mîna cu mine, invitîndu mă să revin.Soarele inundă platoul, cîţiva turişti răzleţi admiră oraşul sprijinindu se de parapeţi. Pe treptele bisericii şade un ins ciudat, e îmbrăcat cu o jachetă de iarnă, pulover şi are papuci de casă în picioare (sînt 26 de grade). Stă nemişcat privind undeva deasupra oraşului, a copacilor, deasupra lumii. Mă opresc cu o treaptă mai sus, Alpii stau smirnă cu crestele acoperite de zăpadă. Bărbatul se uită la mine, are ochii de un albastru spălăcit, în colţul gurii un rest de ţigară stinsă.

Scuzaţi mă, aveţi nevoie de ceva?

Un kebab, atît şi nimic mai mult! vine răspunsul repezit. Nu mă mişc.

Va trebui să coborîţi în oraş, îmi explică el calm, în via Po sînt cîteva dughene unde se face kebab bun. Un kebab, atît şi nimic mai mult. Plec . Ştiu unde se face kebab

| 34 |

bun: în via Po, sînt nişte turci tineri, îmi spun „madam” şi repetă „nu ceapă, nu maioneză, nimic picant”! Refac urcuşul convinsă că nu-l mai găsesc pe bărbatul cu jachetă şi papuci de casă. Omul meu e tot acolo, îngîndurat, prins parcă în rama vieţii lui. Îi întind punga de hîrtie, două pachete de ţigări şi un flacon cu apă rece. Le ia mulţumindu-mi scurt. Desface ambalajul argintiu şi muşcă adînc din kebab mestecînd fără grabă şi scoţînd mici plescăituri.

Vă puteţi aşeza lîngă mine dacă doriţi. Mă aşez pe treptele de piatră lîngă el. Hainele lui emană o duhoare grea. Mă uit la mîinile lui cu degete lungi şi subţiri care vor fi fost cîndva frumoase şi îngrijite. Acum sînt acoperite cu un strat de murdărie, par aproape negre. Felul în care şi a întins şervetul de hîrtie pe genunchi, cum îşi şterge cu el colţurile gurii, e semnul unei obişnuinţe mai tare decît boala şi mizeria. Cînd termină de mîncat, strînge cu grijă firimiturile şi le aruncă pe iarbă la păsări. Desface tacticos pachetul de ţigări, îşi aprinde una şi trage cu nesaţ suflînd fumul în sus cu ochii mijiţi.

Iată ce numesc eu un kebab perfect! După cîteva minute de tăcere mă întreabă:

Cine credeţi că sînt eu?

Nu ştiu, răspund. Ar trebui să ştiu?

Păi, ar cam trebui! Aţi coborît în oraş, aţi urcat iar să mi aduceţi kebab, ar mai fi ţigările şi faptul că staţi aici lîngă mine.Îi scrutez cu atenţie chipul, nu l recunosc.

– Vă dau cîteva indicii:

Oratio de dignitate hominis. Face o pauză. O memorie prodigioasă! O altă pauză.

– Mirandola

| 35 |

Pico della Mirandola ! Mă reped eu triumfătoare. Bărbatul rîde bine dispus.

Pico della Mirandola a murit în 1494. Oi fi mirosind eu urît dar 500 de ani sunt 500 de ani!

Simt cum îmi iau foc obrajii.

Dar, continuă el, nu sînteţi departe de adevăr. L-am predat pe Pico della Mirandola toată viaţa, acolo jos, arată el cu mîna în direcţia Universităţii. Am vorbit atîta despre el că studenţii îmi spuneau între ei „Pico”.

– Ia uite, am plecat de acasă în papuci şi s a făcut cald. Îşi dezbracă jacheta şi îşi mai aprinde o ţigară. Stăm amîndoi pe treptele tocite ale bisericii vorbind despre istorii vechi şi moarte de 500 de ani. Apoi, tace îndelung, umerii i s au gîrbovit, pare că s a ghemuit în el însuşi, privirea i a devenit din nou apoasă. Treptat, platoul se umple de lumea pestriţă şi zgomotoasă a celor care aşteaptă pachetul de la ora 5.

29 Ianuarie 2017

Castle Hedingham

| 36 |

Fregata Ariel

Ultimele zile de noiembrie fuseseră neobișnuit de calde anul acela. Micul atol părea neîncăpător pentru păsările care continuau să sosească din America de Nord, pregătindu-se de iernat. Situat în Oceanul Pacific, în grupul de N-V al insulelor Hawaii, aproape de punctul Darwin, Kure, era cel mai nordic atol de corali. Bătrîna focă Monachus Schauislandi, care făcea parte din garda veche a insulei, numea atolul Mokupapapa. Acum, stătea sprijinită cu botul pe labele din față și se uita cu ochii ei negri și umezi la fîșia aurie suspendată între albastrul sclipitor al cerului și spinarea verde a oceanului. Mai încolo, o colonie de pescăruși băteau din aripi scoțînd țipete asurzitoare. Ziua întreagă se ghiftuiseră cu pește și bătrîna focă nu înțelegea cum niște păsări atît de frumoase se comportă ca un cîrd de gîște. La ce se gîndea? Ah, da! De a lungul anilor se schimbaseră multe pe atol. Furtunile azvîrleau la țărm resturi ale unei civilizații sufocată de propria ei modernitate: plase de pescuit, parîme, balize, sticle de plastic. În curiozitatea și ignoranța lor, păsările ingurgitau deșeurile sfîrșind în agonie.

Numai la apus culorile își păstraseră intacte nuanțele. Cum zarva făcută de pescăruși nu contenea, își mută privirea

| 37 |

de la linia orizontului la colonie. Cu penajul lor gri perlat, așa cum se profilau pe fundalul înserării, păsările păreau ireale. Un crab mic și grăbit se ascunse îndărătul unei pietre în vreme ce broasca țestoasă își întinse gîtul clătinînd cu îndoială din capul ei înțelept. Foca se îndepărtă greoaie de pescărușii cu coada scurtă și văzu ce anume le stîrnise agitația: odată cu înserarea, pe bariera de corali poposise o colonie de fregate. Deși aveau ciocul încovoiat, se asemănau mai degrabă cu rîndunicile de mare în frumoasele lor fracuri negre cu plasturele alb de pe piept și coada bifurcată. Într un picaj egal, colonia de fregate ateriza stol după stol în vîrfurile arborilor de naupaka. Insula fu învăluită în lumina apusului, zgomotele se potoliră ca printr o vrajă, se auzea numai clipocitul valurilor retrăgîndu se peste scoici și nisip. Noaptea coborî răcoroasă peste stînci și ape, peste arbori și păsări. Epuizate după zborul lung, păsările adormiră cu ciocurile vîrîte între pene.

Ariel se trezi cu prima geană de lumină. Își scutură cu grijă penajul întunecat și desfăcîndu și larg aripile țîșni ca o săgeată din arcul întins al nopții, drept în inima dimineții! Îi plăcuse atolul de cum îl văzuse de sus: părea o scoică enormă cu marginile sidefii pierdute în apele turcoaz ale lagunei. Trecu în zbor razant peste suprafața adormită a oceanului și pescui primul pește. Bărbătușul bătu semeț din aripi! Își împarțiră carnea albă, fragedă și ea cu regeasca i mărinimie îi cedă capul peștelui. Curînd, se înălță soarele dindărătul stîncilor aruncînd umbre lungi și ascuțite. Păsările se treziră una cîte una și insula se umplu treptat de zarvă și țipete. Pentru Ariel și perechea ei era important acum să găsească un loc pentru înjghebarea cuibului. După

| 38 |

cîteva zboruri de recunoaștere, găsiră un arbore mai înalt de naupaka cu frunze de un verde intens, mari și lucioase. Își luară zborul pe rînd și Ariel cu privirea ei ageră zări o ramură ce încă mai păstra cîteva flori mici albe. Își strînse aripile și coborînd în picaj, o culese din zbor. Văzu bărbătușul la stînga ei și dădu drumul ramurii. El o prinse și se înălță deasupra ei. Ariel se roti în aer încercînd să i-o smulgă din cioc, dar el se îndepărtă făcînd un ocol larg. Cînd ea zvîcni în sus în direcția lui, el lăsă rămurica să cadă. Ariel o prinse triumfătoare! Jocul îi înveseli pe amîndoi și ea zbură spre noul cuib uitîndu și vechile temeri. Construiră cu migală cuibul din crenguțe rupte, frunze, flori, fire de iarbă și pene pierdute de păsări. Ea le așeza în cerc atentă și absorbită pe de a întregul de această îndeletnicire. Iubea albastrul acela profund și transparent premergător zorilor. Apoi, zarea devenea sîngerie, ceața se ridica în fuioare subțiri printre arbori ca o rămășiță a nopții. Erau clipele cînd simțea că nici o murdărie n-ar fi putut să atingă această pace și frumusețe desăvîrșită. Întotdeauna se trezea înaintea lui. Uneori, zbura din cuib atentă să nu-l trezească; alteori, îl gîdila cu vîrful aripii pînă ce bărbătușul deschidea ochii somnoros. Își luau zborul aripă lîngă aripă. Înscriau în aer cercuri concentrice cu vîntul vîjîindu-le în urechi, sus, tot mai sus, pînă ce păreau două puncte negre pe cer. Ariel, care și exersase pînă atunci zborul ei de pasăre solitară, descoperea frumusețea zborului cu celălalt care iubea aerul tare și pur al înălțimilor aidoma ei. Înspre amiază se întorceau la cuib și unul dintre ei pescuia un pește sau chiar doi. Picoteau o vreme moleșiți de căldura amiezii și la prima adiere de vînt își reîncepeau

| 39 |

exercițiile de zbor pînă tîrziu, cînd, înserarea își întindea umbrele deasupra atolului. Într-una din zile, Ariel trecu în zbor razant peste plajă și o sperie pe țestoasa ce moțăia la soare. Honu strigă în urma ei: Păsările astea cu ciocul încovoiat nu au pic de respect pentru veteranii insulei! Bătrîna focă aprobă pufnind supărată. Se așteptase la mai multă politețe de la o pasăre care avea eleganța rîndunicii de mare și picajul condorului. Urechea fină a lui Ariel prinse frînturi de conversație și se simți ofensată. Se înălță rotindu se de cîteva ori împrejurul atolului și din înalt se prăvăli în picaj în direcția celor două cîrcotașe. Țestoasa rămase cu gîtul ei lung înțepenit de spaimă; bătrîna focă se tîrî cît putu de repede și se scufundă în apă. În ultima clipă Honu își vîrî capul sub carapace și fregata se izbi cu ciocul de spinarea ei ca de un scut de oțel. Impactul o ameți și o rostogoli pe nisip într un vîrtej de pene.

Foca bătu batjocoritoare apa cu înotătoarele din față împroșcînd o ploaie de stropi în jur. Țestoasa se scufundă și ea îndepărtîndu-se de pasărea asta primejdioasă. Ariel își scutură aripile furioasă și umilită. Țopăia neajutorată pe nisip aruncînd priviri amenințătoare înspre cele două. Ea nu se putea apropia de apă, penele ei nefiind impregnate cu grăsime, apa ar fi tras o la fund. Monachus Schauinslandi ieși greoaie din apă. – Întîi de toate nici măcar nu te-ai prezentat de cînd ai sosit pe atol. În al doilea rînd, Honu e cea mai bătrînă de pe insulă. Toți o tratăm cu respect și te sfătuiesc și pe tine să te porți cuviincios cu ea.

| 40 |

Sînteți două bătrîne bîrfitoare, îi răspunse Ariel. Și crezi că tu ai să fii veșnic tînără? Dă i nițel răgaz timpului și ai să vezi în ce te preschimbă.

– Eu n-am să îmbătrînesc niciodată! Ei! Atîta insolență chiar n am mai pomenit pe insula asta! Auzi la ea! Se crede nemuritoare doar pentru că are aripi și zboară, pufni foca iritată.

N ai înțeles nimic, o contrazise Ariel, n o să am timp să îmbătrînesc și uite cum mă doare ciocul din pricina voastră.

Foca se cufundă iar în apă și cînd ieși, azvîrli un pește mare la picioarele păsării.

– Puțină untură de pește are să ți facă bine. Ariel sfîșie pielea peștelui și rupse bucăți grase de pe abdomenul acestuia. Contactul cu grăsimea și răceala îi mai potoliră durerea. Mulțumi focii spunîndu și în gînd: are dreptate, îmi pierd bunele maniere de cînd am venit pe insulă și am devenit nervoasă! Împinse peștele spre focă dar ea îi spuse:

E al tău, eu sînt sătulă. Mai bine fii atentă la pescăruși, sînt mari hoți! Ariel rîse înveselită, rîdeau acum amîndouă. Honu scoase uimită capul din apă și se cațără pe o piatră uscată. Carapacea ei era încrustată cu urmele bătăliilor cu stîncile, coralii și dinții rechinilor.

E așa de bine să stai la soare!

Pasărea, se simțea deja mai bine și cu restul de pește în plisc zbură spre cuib unde o aștepta bărbătușul. În vreme ce ea îi reda întîmplarea, el rupse o bucată de carne grasă și îi frecă ciocul cu ea. În ochi li se aprinseră luminițe.

Te mai doare?

| 41 |

Nu, mi-a trecut de tot. Renunțară la ospăț stînd așa, o pereche de ochi rotunzi reflectați în altă pereche de ochi bridați cu aur, piept palpitînd atingînd înfiorat pieptul cald al celuilalt. Aripile se deschiseră larg și îmbrățișarea cuprinse nu doar pasărea ci și arborele, nisipul, marea, albastrul luminos, într-o învolburare de respirații și fîlfîituri. Ieșeau la iveală penele moi de la subțiori, de pe pîntec...carnea tremurînd de dorință... În zare, norii își serbau iubirile devenind imense buchete trandafirii. Zilele se scurgeau pe nesimțite devenind tot mai scurte. Cuibul era gata de acum și după ce și exersa zborul, Ariel venea să stea de vorbă cu Honu și cu Monachus. – Să luăm de pildă mărgăritarele, zise într una din zile foca. Un grăunte de nisip pătrunde în intimitatea scoicii și din rațiuni numai de ea știute îl fecundează prefacîndu-l într o perlă. Ani de zile pîntecul moale al scoicii secretă substanța asta sidefie împrejurul bobului de nisip. Poate unica modalitate de a expulza corpul acela străin e de a-l înfrumuseța. Ariel ascultă tăcută în timp ce țestoasa aprobă tot ce spune prietena ei.

Mi-ar fi plăcut să fiu o scoică, să n-ai altă treabă decît să stai pe fundul mării și să tot secreți mărgăritare pînă te golești de frumusețe, zise cu nostalgie Ariel.

Da, dar atunci n-ai mai fi putut să zbori, replică Honu.

Păi dacă eram o scoică habar n aș fi avut că există păsări! Aș fi crezut că întreaga lume e alcătuită doar din scoici, nisip și perle!

Cînd, după cîteva zile, pîntecul ei expulză oul, Ariel își spuse orgolioasă: uite și bobul meu de mărgăritar, e

| 42 |

adevărat, unul mai mare, dar tot atît de alb și pur. O întrista doar că nu mai zbura împreună cu bărbătușul, unul dintre ei trebuia să păzească necontenit oul. Descoperi tot felul de primejdii pe care nu le sesizase înainte. Într-una din zile, zburînd deasupra atolului remarcă niște pete negre care se mișcau repede. Nu înțelegea ce puteau fi. Plană la joasă înălțime și văzu că erau furnici. Își aminti că pe Monachus o neliniștise invazia asta de furnici negre cu capul mare. Ariel nu-i dăduse atenție atunci. Cu toată înțelepciunea lor, uneori pe cele două veterane le înspăimînta orice eveniment, cea mai mică schimbare în ordinea firească a lucrurilor. Acum, văzîndu-le cum mărșăluiau prin iarbă în șir indian, priveliștea era într adevăr neliniștitoare. Păreau mici și neînsemnate luate cîte una dar împreună formau un corp compact, o mică armată care se deplasa în aceeași direcție ca unda unui val. Înspăimîntată că furnicile s ar putea cățăra pe copaci ajungînd la prețiosul ei ou, zbură iute la cuib. Îi împărtăși temerile perechii ei și el o ascultă atent, liniștind o ca întotdeauna. Îl iubea o dată mai mult pentru asta. El nu dramatiza, nu exagera. El raționa cu calm și o anume detașare astfel că întîmplările și reflexele lor căpătau dimensiuni și nuanțe cărora li te puteai adapta. El nu era într un război necontenit nici cu lumea și nici cu el însuși. Stătură multă vreme amîndoi strînși unul în celălalt. Într-un tîrziu, se ivi luna galbenă și rotundă ca o floare a soarelui. Într o dimineață, puiul sparse coaja care l apăra de răul din lume dornic să soarbă primul lui răsărit de soare. Era atît de plăpînd și golaș! Îl hrăneau pe rînd păzindu l ca pe ochii din cap. Acum bărbătușul era cel care pescuia mai mult, Ariel zbura numai în zori.

| 43 |

Iarna, care fusese blîndă ca o toamnă întîrziată trecu pe nesimțite. Primăvara veni pe atol cu tot cortegiul ei de flori și miresme îmbătătoare. Clorofila făcea tumbe sus, jos și frunzele arborilor deveniră iar verzi, pline de sevă. Pînă și harnicile albine se ciocneau în aerul cald derutate de atîtea parfumuri și culori. Soarele îi desfăta pe locuitorii atolului cu lumina și căldura lui. Oceanul gemea de pește. Ariel își reluă plăcutele taifasuri cu Honu și Monachus care picoteau cît era ziua de lungă la soare.

Nici puiul nu mai era atît de neajutorat, creștea și trupul i se acoperea de pene. Își admira aripile și deveni mîndru de pintenul alb de la subsuoară. Îl învățau amîndoi cum să și folosească aripile, la început la mică înălțime, mărind treptat distanța de la sol. Plin de încredere se avînta să zboare țipînd furios cînd pierdea controlul și se rostogolea de sus. Ariel îl susținea în cădere cu aripile ei largi, înainte ca el să atingă nisipul.

Vara întreagă, odată cu ivirea zorilor, Ariel își desăvîrși zborul dincolo de nori unde nici o altă pasăre nu se avîntase pînă la ea. Plutea pe apa cerului executînd cele mai complicate volte și picaje, se lua la întrecere cu vîntul, cu propriul ei zbor pînă ce devenea ea însăși vîntul, zborul...una cu sinele ei cel mai înalt. Aproape că îi era teamă să nu rănească ființele de lumină ce veneau în întîmpinarea ei. Păreau îngeri ai dreptății cu o singură aripă și cu o sabie de foc în locul celeilalte. Cît ar fi vrut să împărtășească cu el focul acesta sacru ce-i străbătuse inima fără s-o ardă. Nicicînd nu fusese mai pură.

Numai că bărbătușul își exersa propriul lui zbor care nu se mai întîlnea cu al ei de parcă înălțimile rarefiate la care

| 44 |

zbura ea erau o prezență prea tare pentru el. Începuse să se poarte ca un străin rece și nepăsător. Într una din după-amiezi, pe cînd urmărea salturile delfinilor rotitori, îl văzu pe bărbătuș cu o altă fregată. Se repezi la el ca o furie ciupindu l pînă la sînge.

Ești o pasăre nebună, nebună de legat!

Ariel se întoarse la cuib cu inima sfîșiată de durere. Nimic nu durează din pricina blestematului de timp, nici anotimpurile, nici iubirea. Gîndurile i se roteau în cap ca o morișcă de vînt, fără noimă. Memoria ei decupa imagini și întîmplări fericite devenite un simplu trecut. Ariel se sustrăgea din trecutul acela așa cum scufundătorii extrag din adîncuri perlele. Ei deschid fără milă pîntecele scoicilor, răscolind partea lor cea mai intimă și jefuindu le de frumusețe.

Cum poate o pasăre, oricît de înalt i ar fi zborul să aibă o asemenea putere asupra ei? Și cine îi dădea puterea asta?

Ah! Cum se lăsase iar și iar orbită de scînteierile unor pene! Se înălță căutînd o urmă a zborului lor pe întinsul cerului dar acolo nu era nimic, neantul înghițise totul ca un pește înfricoșător. Se zbătea îndurerată și deznădăjduită stîrnind flash uri de lumină. Cerul rămînea mut la suferința ei, numai vîntul o asculta neputincios.

În tufișurile din vecinătatea cuibului, un cîrd de masculi băteau din aripi umflîndu și gușile roșii, lucioase, o inflație de super ego uri la vedere. Țopăiau cu capetele date pe spate într-o orgie de păcănituri și cîrîituri. Ideea de zbor îi ridica spre amețitoarele spații și instinctul împerecherii îi cobora la nivelul unui balon roșu, inflamat. Printre ei își zări bărbătușul. Îl privi pe cel care fusese vulturul mărilor,

| 45 |

condorul ei și nu-l mai recunoscu: devenise asemănător cu ceilalți.

Apele turcoaz ale lagunei își schimbară pe nesimțite culorile devenind vineții și un vînt rece le aminti păsărilor că se apropie iarna. Lui Ariel i se făcu frică și frig de parcă sîngele ei se retrăsese de la suprafața pielii în adîncul inimii rănite într-o încercare de a o apăra. Era aceeași frică pe care o simțise traversînd bătrînul continent. Miros de carne arsă, mirosul morții. Pămîntul tot părea un cazan clocotitor ce azvîrlea înspre cer aburi de cenușă și odată cu ea toate spaimele lumii.

În zilele următoare se porni să ningă. Lumina se retrăsese din lume și peste ea se înstăpîni întunericul și frigul. O vreme izbuti să mai prindă cîte un pește de la suprafața oceanului pentru ea și puiul ei. Curînd însă o crustă de gheață prinse apele ca în clești și o iarnă cumplită, cum nu se mai pomenise năvăli peste locuitorii micului atol. Zadarnic își făcea Ariel curaj, era tot mai istovită. O Doamne! Cît ar fi vrut să mai creadă în bunătate! Rupea crengi și frunze neacoperite încă de zăpadă îngrămădindu le în cuib. Se porni să-și smulgă penele fără milă; îi vor ține de cald puiului ei.

Adunîndu și ultimele puteri se ridică în înalt prăvălindu-se în picaj și spărgînd gheața cu ciocul ei puternic. Penele ei strălucitoare odinioară se îmbibară cu apă. Frumoasele ei aripi atîrnau lungi și grele. Trupul i se zbătea să iasă la suprafață, dar ea și-l apăsa sub apă. Își simțea inima bătînd înnebunită gata să facă implozie. Niciun martor nu asista la scena asta mută. Pescărușii, Honu,

| 46 |

Monachus, atolul, lumea întreagă părea încremenită sub ger.

Cu un ultim licăr al conștiinței Ariel înțelese că în cele din urmă se îndrepta spre locul acela „neatins și de neatins”.

noiembrie 2017 Castle Hedingham

| 47 |
21

Fotografie cu pescar pe dig

Bărbatul şi femeia vin pe plajă cum se face ziuă. Bărbatul se duce la capătul digului cu uneltele lui de pescuit, femeia se așază pe un şezlong. E sfîrşit de septembrie, sezonul turistic e şi el pe sfîrşite şi sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţînd săgeţi luminoase; marea le reflectă întocmai. Pînă se încălzeşte aerul, femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri. Cu pînzele lor albe, fluturînd în vînt, par nişte corăbioare de hîrtie.

Silueta solitară a bărbatului se decupează din lumină, din mare, din aer. Cînd el se mişcă la capătul digului o vede şi îi face semn cu mîna liberă. Pe la nouă şi jumătate femeia se îmbracă şi se duce la patiseria din centrul staţiunii. Se întoarce cu cornuri proaspete şi cafea fierbinte. Bărbatul îşi strînge uneltele de pescuit şi vine lîngă ea. Mănîncă amîndoi cornurile calde, unul simplu și unul cu dulceaţă, iar el îşi încălzeşte mîinile pe paharul de carton. Mai tîrziu, se duc în apă să înoate, se usucă la soare şi el se întoarce pe dig. La prînz, se întorc în micul lor apartament. De obicei mănîncă o salată şi o felie de carne sau peşte la grătar. La prînz sînt 28-30 grade aşa că pînă pe la trei se odihnesc, ascultă muzică, moţăie. El nu pescuieşte după-amiezile, înoată, stau

| 48 |

la soare, citesc pînă tîrziu cît este lumină. Seara îşi încropesc cina, dar de cele mai multe ori ies undeva. Se duc de fiecare dată la aceeaşi tavernă unde majoritatea comesenilor sînt greci. Mănîncă miel sau pui la cuptor, peşte spadă la grătar sau o musaca de vinete şi beau o carafă de vin.După cină hoinăresc pe străzile staţiunii şi ajung la tărmul mării, pe dig. E aşa de primitoare răcoarea asta după arşiţa zilei! Departe în larg se văd luminile vapoarelor; briza sărată le mîngîie feţele. Dacă se face rece de-a binelea, el îşi descheie haina şi o lipeşte de pieptul lui cald. Ea crede ca tot aşa trebuie să fi stat prima pereche de oameni pe ţărmul unei mări, uimiţi şi înfioraţi. În timp ce se pregătesc de culcare ascultă muzică grecească și îşi povestesc micile întîmplări ale zilei. Ies pe terasă şi se uită îndelung la cerul înstelat. Amîndoi cred că partea cea mai frumoasă a zilei e dimineaţa: nici un răsărit nu seamănă cu celălalt apoi, mai sînt culorile şi liniştea. Se trezesc aproape deodată pe la ceasurile cinci şi pînă fierbe apa în ibric, se duc amîndoi la colţul clădirii să se uite la stele. Aici, în satul ăsta grecesc, se simt la marginea lumii. Nici tu neoane, nici tu maşini doar cîte un ţîrîit de greier, foşnetul vîntului şi zgomotul valurilor care spală necontenit ţărmul. Calea laptelui e atît de luminoasă că pare aurie, constelaţiile se decupează clare în albastrul adînc al cerului. El le cunoaşte pe toate după numele lor și i le spune şi ei deşi numele nu e important. O lumină ţîşneşte din înalt ca să se stingă în clipa următore. – Brrr!, exclamă bărbatul, e frig în casă cu tine. Se întorc în cameră, ea strînge aşternuturile, aranjează patul, el face cafeaua. Ea ştie că lui îi arde buza după o ţigară, dar ar

| 49 |

prefera să nu fumeze pe stomacul gol. Cînd apa dă în clocot, pune cîteva linguriţe de cafea şi o mai clocotește de trei ori. De ce de trei ori?

– Habar n-am, din obişnuinţă. Pune o farfurioară deasupra să se aşeze zaţul şi scoate ceştile. Ei îi pune un cub de zahăr, lui îi place amară. După ce toarnă cafeaua în ceşti îşi aprinde o ţigară şi trage cu nesaţ. Femeia iubeşte totul la el şi odată mai mult felul în care el ţine ţigara între degetul mare şi arătător mijindu-şi ochii. El are o sclipire jucăuşă în ochi şi suflă fumul înspre ea. Ei îi place aroma tutunului, fumul care se ridică în fuioare subţiri. Scena aceasta face parte din copilăria ei unde a rămas definitiv, ca într-un tablou înrămat, chipul tatălui ei. Şi el fuma tot aşa cu ochii mijiţi, desenînd în aer mici rotocoale de fum, cercuri aproape perfecte, unul deasupra celuilalt, pentru ea. Cafeaua grecească are un gust şi o aromă grozavă. Amăndoi sînt mari cafengii. Prin chenarul ferestrei intră lumina albastră a dimineţii și un fulger scurt luminează zarea.

E furtună pe mare ? întreabă ea.

Nu, e din pricina căldurii acumulate. Beau a doua ceaşcă de cafea şi el parcă ar mai fuma o ţigară. Renunţă. O să fumeze mai tîrziu. Pînă ce se luminează bine de ziuă, citesc.

Mă gîndesc, zisese el uitîndu-se peste rafturile cu cărţi, să l citesc pe Platon la el acasă. Își luase în bagaj „Apărarea lui Socrate”. Ea a decis să recitească „Caietele timpului”. Le place amîndorora Alexandru Dragomir. El îl numeşte, afectuos, „zălăoanul meu”.

Pe Elytis ar fi trebuit să l aduc, zice ea, dar cîntărea prea mult…

| 50 |

Lasă amîndoi cărţile şi ies pe terasă. „Se face ziuă/O presimt/După albeaţa de argint/Frust de pe ziduri”, murmură femeia. Stelele se îndepartează una cîte una și lumina le ia locul. Chiar dacă nu se mai vede carul mic, carul mare și cloşca cu puii, ea ştie că sînt toate acolo şi asta îi ajunge. Pregăteşte cîţiva biscuiţi cu unt şi cîte o cană cu lapte pentru ca el să mai poată fuma o ţigară. La răsărit cerul devine roşu sîngeriu și norii par tiviţi cu aur .

Cuvintele nu sînt pe măsura frumuseţii răsăriturilor, a apusurilor şi a dragostei.

Ce atunci? Imaginile?

Nimic, poate tăcerea... Le priveşti, le trăieşti şi le păstrezi în inimă. Ea se întreabă dacă inima o fi avînd o memorie a ei, separată de funcţia creierului. El ce crede? El se uită atent la ea ca de fiecare dată cînd ea pune întrebări în felul acesta grav, de parcă de răspunsul lui ar atîrna ceva hotărîtor .

Nu ştiu, prinţeso, dar mă informez şi-ţi aduc la cunoştinţă. Pufnesc amîndoi în rîs şi ea îl sărută pe obrazul ţepos.

Te-am prins, nu te-ai bărbierit!

Mîine dimineaţă.

Astăzi e sîmbătă. Mîine dimineaţă au să se ducă în satul acela de munte vechi de o mie de ani, unde, o mănăstire şi cîteva aşezări au rezistat cutremurului din 53. Mîine vor fi doisprezece ani de cînd s au căsătorit.

– Un ciclu perfect rotund, a zis el, ca un cerc.

Ei nu i place ideea:

De ce un cerc? Ceva perfect e adevărat, dar închis, de ce nu o spirală?

| 51 |

De acord, o spirală, apoi o alta şi încă una, cîte au să ni se îngăduie.

Daaa! Peste trei spirale o să avem aproape o sută de ani! Izbucnesc amîndoi în rîs. S au căsătorit într o biserică grecească din Jaffa unde „preot român ţine slujbă în limba română” așa cum scria pe afişul lipit pe zid, lîngă uşa bisericii. Dar data pe care o aveau amîndoi la inimă era 19 august cînd după calendarul vechi e „Schimbarea la faţă”. – Atunci, zice el, ne am schimbat şi noi feţele: eu cu a ta şi tu cu a mea!

Anul acesta au fost 13 ani, deci cercul a fost anul trecut şi ajungi la vorba mea, anul acesta e o spirală.

Fie mie după cuvîntul tău, glumeşte el pregătindu şi uneltele de pescuit. Au noroc. Marea e aproape, la o aruncătură de băţ, o plimbare de zece minute. Ieri, vecinele lor de palier i au întrebat cum e marea?! Ei îi stătea pe limbă să spună „să ştiţi că e udă, doamnă!”. El le-a răspuns politicos că e caldă apa şi nu e adîncă de loc.

Multumesc, a zis doamna vădit uşurată. Între vila lor şi mare e un lac. În dimineţile fără vînt, lacul pare vrăjit; se răsfrîng în el ca într o oglindă muntele, casele albe cu acoperişuri roşii, verdele pădurii. Trec pe lîngă niște leandri înfloriţi. Ea miroase toate florile și cel mai mult îi place caprifoiul.

Plaja e pustie. Aseară a fost „big Friday night”… Cîinele care păzeşte cele două bărci albe ale hotelului îi întîmpină cu lătrături vesele. Bărbatul are întotdeauna ceva pentru el, în cel mai rău caz, o bucată de pîine. Marea e atît de limpede şi clară ! În apa mică de la mal, soarele desenează dantele de

| 52 |

lumină tremurătoare. Departe, în largul nesfîrşit, marea devine de un albastru adînc, bleu marin, „mneriu”, cum îi place ei s-o numească. În primele luni după ce se cunoscuseră ea îi spusese: Îţi dai seama ce lucru extraordinar? Bunicii mei care n-au văzut niciodată marea şi nici fotografii color cu ea, îşi zugrăveau casele în „mneriu” .

Dar de ce n ar putea fi cerul răsfrînt peste case?

Nu, nu, e altă nuanţă. Nu-ţi aminteşti?

– Ba da. Şi la noi tot aşa şi le zugrăveau oamenii. Era un praf pe care l cumparau de la cooperativă, îl amestecau cu var şi îl stingeau cu apă.

– Exact! Şi totuşi, de ce şi zugrăveau tăranii noştri casele în culoarea mării? Eu cred că ei ştiau culoarea asta a mărilor şi a depărtărilor prin ceea ce Jung defineşte ca „inconştient colectiv”. El o priveşte cu sprînceana stîngă uşor ridicată.

Dacă mă ironizezi pe tema asta, chiar mă supăr! Asta a fost atunci; acum, el se duce la capătul digului să pescuiască. Femeia se plimbă de a lungul ţărmului prin apa călduţă de la mal.

Uite ce glezne subţiri am, i a arătat ea după cîteva zile la mare, de tînără fată! În timpul anului din cauza muncilor obositoare şi a statului îndelung în picioare, avea gleznele umflate şi dureroase. Se întinde pe şezlong la soare. Atîta lumină, căldură şi frumuseţe! Doamne ce bine îmi e aici! Cînd se face 9.30 se îmbracă şi se duce după cornuri şi cafea. El e tot pe dig. Femeia îl strigă fluturînd punga cu cornuri.

– Ai prins ceva? El ţîţîie nemulţumit.

| 53 |

Bate vîntul şi marea e agitată. Trage peştele?

Şi încă cum! Mănîncă amîndoi cornurile pufoase; ea soarbe două îngiţituri de cafea şi îi dă lui paharul de carton. El îl ţine cu amîndouă mîinile, azi a fost mai rece.

Ar trebui să ţi pui o flanea dimineaţa.

Ar, zice el monosilabic. Între timp s-a încălzit bine de tot, intră amîndoi în apă. Ea se bălăceşte mai mult deşi el a învăţat o să înoate. El, în schimb, înoată grozav în toate stilurile. Dar ei tot i se strînge inima cînd se îndepartează prea mult de geamandură. Ies din apă şi se întind pe prosoape să se usuce. Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig pe batrînul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gît.Toate uneltele lui de pescuit constau dintr o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mîna. – Uite ţi prietenul, spune ea.

L am văzut.

Face nişte gesturi ciudate. Bătrînul pescar se mişcă de a lungul digului făcînd semne cu mîna cuiva de pe țărm, cineva pe care cei doi nu l vedeau. Pescarul coboară de pe dig şi intră în apă pînă la genunchi, trăgînd băţul lui caraghios. Se ridică amîndoi în picioare şi reuşesc să vadă prada pescarului. Bărbatul fluieră admirativ:

Mamă, ce mare e!

L am văzut, l am văzut, se bucură femeia copilăreşte. Pescarul e acum în apă pînă la brîu şi continuă să meargă de-a lungul ţărmului.

De ce se duce aşa cu băţul prin apă şi nu scoate peştele? îl întreabă ea.

| 54 |

E prea mare, dacă-l ridică, s-ar putea să scape. Îl duce aşa prin apă să l obosească. Peştele se zbate şi cîrligul i se înfige mai adînc.

– Uite-l pe fiul lui. A venit să-l ajute. Tînărul ia băţul din mîna tatălui său continuînd să înainteze în mare. Bătrînul pescar a ieşit acum la mal, traista îi atîrnă udă şi grea.Desface o plasă de pescuit aranjîndu-i cu multă îndemînare faldurile. O pune pe braţul drept şi intră iar în apă lîngă fiul său. Acesta a apucat firul de nylon lăsînd băţul de bambus să plutească pe valuri. Trage uşor de fir mişcîndu se de data asta în direcţia ţărmului. Femeia nu şi ia ochii de la cei doi fascinată de gesturile lor. – Acum ce fac?

Îl trag la mal, bătrînul are să arunce plasa peste el ca să nu poată scăpa. S-au îndepărtat, nu le mai distinge feţele, doar gesturile. Pescarul aruncă cu o mişcare iute şi sigură năvodul. Se apleacă în apă, alunecă în valuri, se ridică scuturîndu-şi apa din păr şi de pe faţă, caută ceva cu mîinile pe sub apă. Ridică triumfător cu amîndouă mîinile peştele, solzii argintii sclipesc în soare și peste faţa femeii trece o umbră.

S a sfîrşit, zice bărbatul. Ea se uită neajutorată la el.

Mă duc să mi încerc şi eu norocul.

Cred că ai avea nevoie de un băţ de bambus, îl ironizează ea arătînd înspre sofisticata lui undiţă.

Ai putea să mi cumperi unul. Femeia îi întinde un flacon de apă .

Nu fuma prea mult, te rog.

| 55 |

Da, să trăiţi! Şi o sărută pe obraz. E îngrijorată că el tuşeşte uneori dimineaţa. A fost la medic, i au radiografiat plămînii și sînt curaţi.

– Atunci de ce tuşeşti?

Păi, aşa îmi curăţ hornul!

Aruncă pluta cît mai departe de dig, valurile lovesc stîncile şi apa se împrăştie în picături luminoase. Se gîndeşte să şi aprindă o ţigară, renunţă. Inspiră adînc briza sărată. Dacă prind ceva, o aprind; dacă nu, nimic pînă după prînz. Aerul vibrează şi extremitatea undiţei se apleacă uşor.

Te am prins, jubilează el. Dă drumul firului şi balansează uşor băţul care se apleacă şi mai mult. Învîrte rotiţa pe care e înfăşurat firul, înainte, înapoi, firul se întinde. Ea s a ridicat în picioare şi îi urmăreşte gesturile. Bărbatul poartă undiţa de-a lungul digului aşa cum făcuse bătrînul, scurtînd lin firul. Coboară de pe dig şi intră în apă apoi cu o mişcare precisă, aruncă peştele pe nisip şi îi scoate cîrligul din gură, iute să nu sufere. Îl pune în plasă şi se duce la ea. S a udat tot, dar nu i pasă.

Ei, cum ţi se pare? E rîndul ei să fluiere admirativ.

Pai nu e aşa de mare ca al bătrînului, dar e grozav! Ei îi strălucesc ochii cînd îi spune:

Trebuie să i l arăţi neapărat, vreau să i văd ce faţă face.

Uite l! Bărbatul se duce să l întîmpine şi îi arată peştele. Pescarul se uită neîncrezător.

– L-ai prins tu singur cu undiţa asta? El rîde destins acum şi înveselit, îl întreabă de ce?

Eşti norocos, bravo! Pescarul se aşază lîngă ei, pe nisip şi bărbaţii discută despre bărci, mare, năvoade, peşti.

| 56 |

Batrînul se uită la amîndoi şi îi spune ceva femeii. Ea nu vorbeşte atît de bine greaca, îl întreabă ce a spus.

Ne invită mîine seară la ei la cină, nevasta lui găteşte grozav.

Efharisto!

Parakalo!

Pescarul se întoarce la fiul lui . Hai să mai intrăm în apă, pînă la prînz avem timp să ne uscăm.

– Ce faci, nu vii? întreabă el mirat.

Nu! Rămîn să păzesc peştele, dacă ni l fură cineva? El rîde şi o ajută să se ridice. După ce se usucă, se întorc la vila lor „din mijlocul cîmpului”. Clădirea e nouă şi e la vreo 300 de metri de hotel. Hotelul are bar, piscina, internet. Ei au o grădină cu „domnişoare”, măslini , livadă de portocali, capre, vaci, le e aşa de bine!

El are să cureţe peştele, ea intră la duş, s a înroşit de la soare şi o ustură pielea. Lui îi place să simtă sarea pe piele şi apoi pe el nu l arde soarele. Ea are să pregătească o salată, îl întreabă dacă vrea cartofi la peşte. Îl mîncăm aşa, i se simte mai bine gustul. Femeia taie ceapă, castravete, o roşie mare, cuburi de „feta” renumita brînză grecească, măsline mari, negre. Adaugă ulei de măsline auriu ca mierea și iaurt.

Parca ar fi smîntînă iaurtul ăsta aşa i de bun! Mănîncă amîndoi salata gustoasă cu pîine de casă. – Mai vrei? o întreabă el. Pot s-o termin eu?

Sigur, zîmbeşte femeia privindu l cum „curăţă” castronul cu o coajă de pîine.

| 57 |

Bărbatul unge peştele cu ulei de măsline şi pe o parte şi pe cealaltă şi îl pune pe grătarul încins. Peştele sfîrîie şi scoate mici pocnete. Îl mănîncă cu mîinile, fără tacîmuri. La sfîrşit se ling pe degete, ea are o urmă de sos pe bărbie. El o vede frumoasă în toate anotimpurile, dar vara o dată mai mult. Părul ei se decolorează de la soare şi pielea ei capătă o nuanţă arămie. Aduce din frigider o sticlă de vin cu gîtul înalt, toarnă lichidul gălbui și parfumat în pahare. Femeia strînge tacîmurile şi pune de cafea. Bărbatul îi urmăreşte gesturile.Cînd ea se apleacă să ia din dulăpiorul de sub chiuvetă ibricul şi ceştile, una din bretelele rochiei îi alunecă de pe umăr; ea o aşează la loc din reflex. Aşa cum vine înspre el, lumina amiezii transpare prin rochia de stambă. Nările lui freamătă, dar ea nu observă. Se aşază pe scaun cu un picior îndoit sub ea şi soarbe cu înghiţituri mici vinul rece, dulce acrişor. El îşi mai toarnă un deget de vin. În aer pluteşte mireasma florilor de portocal, ea îşi dă capul pe spate şi inspiră parfumul cu nările dilatate. Bărbatul nu-şi ia privirea de pe chipul ei. Se ridică şi o ia de mînă, ea nu se împotriveşte. Închide obloanele grele de lemn, lăsînd geamul deschis, închide aragazul fără să-i dea drumul la mînă. Stau unul în faţa celuilalt în penumbra camerei. Femeia îşi pune palmele pe gîtul bărbatului, el îi desface agrafa din păr. Părul ei miroase a sare și a încă ceva ce el nu desluşeşte. În odaie pătrunde murmurul valurilor care spală neostenite ţărmul. O adiere mişcă perdeaua. Afară, vîntul ridică într-un vîrtej frunzele de pe alei, foşneşte printre ramurile măslinilor, tot mai departe, împrăştie nisipul fierbinte de pe plajă şi se năpusteşte în mare. Valuri înalte cu

| 58 |
| 59 | dantele de spumă albă spală ţărmul apoi se retrag, suspinînd. 5 octombrie 2016, Alikes,Grecia 19 noiembrie 2016, Castle Hedingham, Anglia

Scrisori către doamna Tatiana

Bătrîna doamnă deschide ochii în întuneric și se uită la acele fosforescente ale ceasului de pe comodă: 4.10 minute. Se gîndește o clipă dacă să meargă sau nu la baie și oftează, n-are încotro, trebuie! Dă la o parte plapuma, cuverturile, brrrr, ce frig e! Se așază cu greutate pe marginea patului pipăind cu picioarele podeaua rece în căutarea papucilor. „Acuși fac pe mine!” Aprinde lampa de pe noptieră și se înfofolește în halat. Toate sînt reci ca gheața: clanța ușii, capacul wc ului, apa... „Parcă nu le simțeam așa în tinerețe ori nu aveam timp pentru toate fleacurile ca acum?” Completează uleiul de la candelă și se duce la bucătărie; dă drumul la cuptor, aprinde un ochi de aragaz și pune ibricul pe foc. Are la îndemînă așezate de cu seară cafeaua, ceașca, zahărul. "Lavazza d`oro", citește ea de fiecare dată cînd își prepară o cafea. „Chiar e aur curat cafeaua asta!” Cînd dă apa în clocot, trage ibricul pe margine, pune o linguriță de zahăr și două de cafea. Aroma cafelei se împrăștie în bucătăria cu lucruri vechi și pereți afumați. „Și totuși gustul cafelei nu e atît de grozav ca aroma ei!” Habar nu are de ce. Închide gazul și pune o farfurioara deasupra să se așeze zațul. Își toarnă cafeaua în ceașcă și zgribulită de frig se întoarce la căldură, sub plapumă. „Oi fi închis gazul? Cred că da.” Își așază pernele la spate, ceasul arată 4.45. „Of Doamne! O jumatate de ceas să merg pînă la baie și să-mi fac o cafea! Altădată îmi lua 5 minute! Da, dar atunci trebuia

| 60 |

să alerg să prind tramvaiul, acuma unde mă grăbesc? Pînă la colț să iau pîine, una, alta.”

Își lipește palmele de ceașcă uitîndu-se la aburii care se ridică în fuioare fine. Soarbe cafeaua cu înghițituri mici, un elixir neprețuit. Motanul cască, se întinde și se face repede înapoi covrig la picioarele ei. „Îi e frig și lui”. Visase ceva care o trezise dar acum nu-și mai amintea ce. Tot e bine că dormise pînă la 4. Erau nopți în care se trezea la 2, la 3 și nu reușea să mai adoarmă. O dureau toate oasele, pînă și încheieturile de la mîini dar nu era numai asta, mai erau gîndurile care nu se lăsau potolite ca durerile cu un antiinflamator. Nu o înspăimînta moartea ei, o îndurera mai degrabă că toate amintirile au să moară odată cu ea. Atunci în întuneric se iveau ca pe o scenă tăcuți și diafani toți cei pe care-i păstrează vii în amintire, chiar și cei care au murit demult. De parcă odată cu ea au să moară și ei încă o dată. „Cum or fi trăind ceilalți cu gîndul ăsta?” Are să citească puțin din Evanghelii apocrife. Ei îi sînt dragi poveștile astea deși cineva remarcase că Iisus fusese neiertător în copilărie; dar oare nu sînt toți copiii cruzi? Adoarme după cîteva pagini cu ochelarii pe nas și veioza aprinsă. O trezesc zumzetul și gîlgîiturile apei care urcă și coboară prin țevi la toate etajele și se întoarce îndărăt la termocentrală. „E șase și un sfert, bine că dau căldură. Numai că pînă se încălzește hruba asta...” Adoarme la loc în susurul caloriferelor și l visează pe fratele ei, medicul: „ai grijă să nu cazi, dacă ți rupi ceva la vîrsta ta, aleluia! se vindecă greu, prost sau deloc!” Sînt taman cuvintele lui! Ei, parcă ea nu știe? Camera s a încălzit și uite că s a făcut 7 deja! Mai are timp. S a spălat aseară așa că poate să mai stea în pat pînă la 8. Astăzi e

| 61 |

Boboteaza și soții Moraru o iau cu mașina la biserică. Trebuie să fie un ger strașnic. Ferestrele sînt acoperite cu flori de gheață și zăpada scîrțîie sub pașii rarilor trecători. Își așază lucrurile pe calorifer, lenjeria de corp, mai ales. Sînt atît de reci cînd le ia din dulap că dacă le îmbracă așa, simte imediat nevoia să urineze. Motanul nu s-a mișcat de sub pleduri, leneșul. Se îmbracă încet, cu mișcări domoale. Aplecîndu se să și pună ciorapii are un acces de tuse „și cînd te gîndești că n-am fumat nici o țigară azi!” Își pune o vestă de lînă peste pulovărul cu gît și se uită la ceas, s a făcut 9. Acuși are să bată madam Moraru la ușă. Se așază pe scăunelul din hol să-și tragă cizmele, căznindu-se cu fermoarul. Apoi își duce geanta aproape de fereastră; cercetînd o la lumina zilei se vede că pielea e roasă la colțuri. Paltonul, elegant odinioară, e lustruit în coate. În tinerețe fusese o femeie îngrijită, acuma era o femeie bătrînă, n o mai preocupa cum arată. Mai verifică o dată dacă are batistă, mărunțiș și cheile. Cele mai importante sînt cheile, uneori și le atîrna de gît ca să nu le uite. Soneria țîrîie scurt de trei ori și dl. Moraru o ajută să și pună paltonul.

Vă îmbrăcarăți bine? Că e un ger afară...

Ca de Bobotează! În ciuda gerului, biserica e plină de lume, mulți au venit să ia apă sfințită. „Vai de mine, am uitat să iau un flacon! Ei, are să-mi dea puțină madam Moraru.” În lumina poleită a candelabrelor, a lumînărilor și a soarelui care intră prin vitraliile înalte, biserica pare un foaier. La teatru și la biserică lumea își îmbracă cele mai bune haine. Cîntînd „În Iordan botezîndu Te Doamne,” preoților le ies aburi din gură. Sînt șapte astăzi, pe doi dintre ei îi cunoaște, slujesc, de obicei, în biserică. Vocile baritonale ale tinerilor

| 62 |

din cor, mirosul de mir și tămîie, scenele zugrăvite pe pereți albastrul mai ales și marea de voci care răspunde „Amin”, o mișcă pînă-n adîncul inimii ei bătrîne și istovite. În clipe ca acestea se simte solidară cu semenii ei. Și totuși, în afara bisericii, s a terminat cu empatia, emoția, frumusețea. Rămîn frigul, ura, prostia și banii. Mai ales, prostia și mai ales, banii. Pune cele cîteva monede în perșeie peste bancnotele de toate mărimile. La sfîrșitul slujbei se iscă forfotă, lumea se înghesuie să ia aghiazmă și să se întoarcă acasă la căldură, mîncare și băutură. N a zis însuși Iisus „Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu?” Madam Moraru a invitat-o la masă, ca de Crăciun, de altfel.

Doar n o să stați singură și noi așijderea. Copiii și nepoții vin să mănînce, desfac cadourile și hai, pa! Se duc la prieteni, la patinaj, la mall.

Parcă noi nu eram la fel cînd eram tineri?

Nu, că pe vremea noastră nu erau mall-uri. Face madam Moraru o salată boeuf și niște sărmăluțe!!!

Păi, altfel rezistam eu 45 de ani cu ea? Așa se tachinau și ea cu soțul ei cînd erau tineri; după ce s a întors de la închisoare s a închis de tot în sinea lui, nu l a mai auzit niciodată glumind. Cînd l-au luat, era un bărbat tînăr, înalt” ca bradul” și în putere. S a întors o umbră a celui care please, cu sănătatea ruinată. Obișnuia să spună că o jumătate din căsnicia lor l-a așteptat și cealaltă jumătate l-a îngrijit. 17 ani i au dat, tot lotul care participase la adunările studențești și la mitinguri a luat 17 ani. „Azi nici pentru o crimă nu cred că se ia atîta.” Își trece mîna peste față ca

| 63 |

pentru a îndepărta amintirile. Mănîncă cîte puțin cu multă plăcere din fiecare fel, vorbind despre vremurile de altădată, emisiunile lui Iosif Sava, Teleenciclopedia și piesele de teatru.

Acum pe toate canalele numai știri de groază, crime, violuri, accidente și politică.

– Asta nu e politică e bălăcăreală. Madam Moraru aduce sărățelele cu chimen și cașcaval.

Sînt făcute după rețeta de la mamaia. Vă amintiți cum se rățoia la mine cînd veneam iar și iar s o întreb cum se face aia, ce să mai pun în ailaltă?

”Scrie fato, dacă n-ai ținere de minte!” Dar cînd m-am înfuriat și eu odată și i am trîntit:

Parcă ați fi Aglae, baba absolută! A pufnit o rîsul.

Da, dar ce ne-am fi făcut fără ea?

– Absolut! zice dl. Moraru spre deliciul doamnelor. Soacra ei fusese o femeie autoritară, chiar și după ce nu mai putea să meargă îi dirija pe toți de acolo din vîrful patului. S au înțeles bine și s au sprijinit una pe alta cît el a fost închis. Multă vreme după ce a murit coana mare, că avea de acum 100 de ani, a continuat să-i facă și ei dimineața o felie de pîine cu unt și o ceașcă de cafea. Apoi a îmbătrînit și ea fără să prindă de veste, de parcă n ar fi fost niciodată tînără și fără griji. Conversația se mută pe subiectele zilei: îmbogățirea nesimțită a unora, ruinarea altora și despre prețurile care creșteau de la o zi la alta. – Cel mai mult mă înfurie că au scumpit țigările, lumina și gazul, acum, în plină iarnă, zice dl Moraru, o nație de șmecheri.

| 64 |

Daaa! Facturile au ajuns să fie spaima pensionarilor. Odată m a întrebat cineva dacă îmi e frică de moarte. Nu de moarte îmi e teamă, de facturi!

Se despart după amiază tîrziu, obligatoriu cu o pungă de provizii.

De parcă n-am mîncat destul, mai iau și la pachet!

– Ați ciugulit cîte puțin și, ca de obicei, am făcut prea multă mîncare. Motanul o zbughește afară de cum deschide ușa. E cald și acasă la ea și e liniște. Aprinde toate luminile și completează uleiul la candelă. Din fotografie bărbatul ei se uită parcă undeva peste umărul ei. În ultimele lui săptămîni el i-a promis, printre altele, că n-o să-i lipsească niciodată cafeaua.

Da, a rîs ea, o să mi azvîrli de sus cîte o pungă din rezervele Sfîntului Petru. Și totuși, uneori, îi simte prezența într un fel pe care nu l poate mărturisi nimănui. Caloriferele sînt reci și amorțite dar în casă e cald; sau în dimineața în care își fierbe ultima porție de cafea și mai e o săptămînă pînă la pensie, primește un pachet cu faimoasele pungi aurii de cafea. Și ea, ce mare lucru face? Ține aprinsă o candelă, atîta grijă are să nu se stingă...De parcă ținînd flăcăruia asta vie l ar mai ține în viață și pe el. Se scutură de gînduri și dă drumul radioului. Uneori îi pare rău că s a defectat televizorul pe urmă se consolează, „ tot nu mai vedeam bine, har Domnului că mai văd să citesc!” Ca să și opereze cataracta ar însemna drumuri la medic, la radiografii, operația, spitalul, cheltuieli, cineva care s-o ducă și s-o aducă. Mai bine nu! E abia ora 4 și afară se întunecă deja. Telefonul zbîrnîie supărat „vin acuma, ai răbdare și mata că pînă îmi tîrșîi eu picioarele...”

| 65 |

Te-am mai sunat de două ori, n-ai auzit?

Parcă zisesem că merg la masă la Morărești.

Da, ai dreptate, am uitat. E cald la tine?

Da, n-au întrerupt deloc încălzirea.

Nu, e mai bine și pentru instalație pe gerul ăsta. Mai discută de una, de alta… El îi spune de fiecare dată:

Fii atentă dacă ieși, să nu aluneci.

Sînt! Pa, pa! Acum chiar poate să fumeze o țigară! Fumează în bucătărie uitîndu se pe fereastră cum se lasă întunericul. E o liniște deplină, totul pare încremenit de ger. Nu chiar totul, se aude motorul unei mașini, roțile fac gheața să troznească, apoi din nou liniște. A trecut și ziua de Bobotează așa cum a trecut ziua de Crăciun, de Anul Nou... Se gîndește cu amărăciune că unicul ei fiu n-a invitat-o la ei.

Mai demult obișnuia să l scuze față de ceilalți: „l a crescut mamaia… Eu eram la birou de dimineața pînă seara, de luni pînă sîmbătă și îmi făceam griji mai mult pentru taică su decît pentru el.” Telefonul sună din nou cu multă vioiciune de data asta.

Alo? Bine ai venit frumoaso în casa mea! Mulțumesc mult pentru cafea și scrisoare. Femeia de la capătul firului și al lumii s-ar putea spune, îi cîntă o colindă veche și ei i se umezesc ochii.

V am mai sunat azi, ați fost la biserică?

– Da, draga mea, și pe urmă la madam Moraru la masă.

Mă bucur că n ați fost singură. – Și mata?

| 66 |

Nici eu n-am fost singură. Toată familia a venit la noi la masă.

Îmi închipui cît a trebuit să muncești!

Da, dar mie îmi face plăcere să gătesc și ei apreciază ce fac, mă tratează ca pe cineva din familie. Ați mîncat vreodată vitello tonnato?

Nici măcar n-am auzit de felul ăsta. Femeia îi povestește pe îndelete cum se prepară feliile subțiri de carne de vițel cu sos de ton, cum au dat iama copiii prin șnițele și baiatul cel mic: „numai bunica mea mai făcea șnițele așa de grozave.”

Aici e un ger strașnic!

– Și noi avem zăpadă de un metru și... e frumos, aproape ca acasă! Ce mai citiți?

Azi dis de dimineață cîteva pagini din Evanghelii apocrife, dar altminteri, îl recitesc pe Panait Istrati. Și mata?

Bătrînul domn are o bibliotecă, o comoară. Am găsit o cărticică a lui Joseph Roth „La leggenda del santo bevitore”, ați citit o?

Nu, dar cred că mi amintesc filmul.

Am citit-o pe nerăsuflate.

Vai de mine, închide că are să te coste o avere convorbirea.

Nu vă faceți griji.

Mai pune un ban deoparte și pentru mata, nu i da pe toți băieților!

Vă îmbrățișez și aveți grijă de dvs.

Promit! Doamne ajută!

Doamne ajută! Bătrîna doamnă așază cu multă grijă receptorul în furcă de parcă aparatul ar fi fost un obiect

| 67 |

prețios și fragil. „Cum știu eu să dau sfaturi!” Ea care își împărțea amărîta de pensie cu fii su. El apărea întotdeauna în ziua în care lua pensia, la scurt timp după ce pleca poștașul. Îl suspecta uneori că aștepta în mașină pînă ce-l vedea că iese din scară. Se întreba dacă el ar mai fi venit fără obolul acela...Era bine și atîta, la 10 dimineața respirația lui deja mirosea a coniac. Cu mai tînăra ei prietenă s-au cunoscut în urmă cu 7 8 ani. Pe atunci făcea încercări disperate să plece la muncă în Israel și firma care intermedia plecările avea sediul în București... Așa că stătea la ea 3 4 zile, o săptămînă; odată a stat două săptămîni! După drumurile zilnice și descurajante la firma româno-israeliană, la spitalul Elias unde trebuia să repete analizele din cauza tensiunii mari, seara își depănau subțirele fir al vieții și al morții totodată. Mîncau puțin, ciorbe mai ales, pîine prăjită cu unt, halva, calupuri de halva și beau nenumărate cafele și ceaiuri. Nuuuu, cum s o deranjeze fumul de țigară ? Dimpotrivă, îi amintea de tatăl ei, care fusese un mare fumător și un om extraordinar!

Cred că e mult adevăr în vorba asta: „cînd se închide o ușă se deschide o fereastră”. După ce a murit bunica l-am întîlnit pe omul nostru. Mai apoi, cînd a murit tata, v am întîlnit pe dumneavoastră. Probabil așa se reface marele ciclu de milostenie al lumii. Cînd i-a făcut o fotografie „ca să mi fie mai ușor că nu știu cînd o să vă mai văd” ea și a acoperit fața cu mîinile:

– Nu, te rog, sînt bătrînă!

I a povestit despre înmormîntarea soțului ei:

Era în martie, dar era încă zăpadă și frig. O mînă de oameni cîți mai rămăseseră dintre foștii deținuți, bărbați

| 68 |

îmbătrîniți înainte de vreme cu părul alb, au început să cînte: „Ca o lacrimă de sînge/ A căzut o stea/ Drum de foc și biruință/ Pentru garda ta”. Atunci s-a stîrnit un vînt năpraznic și sălciile de la marginea cimitirului se zbăteau și foșneau într un mod care te înfricoșa.

Ciudat cum memoria noastră alege să rețină întîmplări, scene după rațiuni numai de ea știute. I-a povestit și ea despre ziua aceea în care căuta niște facturi vechi și el o urma prin birourile improvizate cu pulpanele paltonului fluturînd în urmă i.

Îmi amintesc pînă și culoarea taiorului cu care eram îmbrăcată. Mai tîrziu, cînd era în spital după o operație, el i a adus o zambilă albă. O splendoare care a înflorit trei ani la rînd...

Odată mi-a dat să citesc „Alchimistul” și peste cîteva zile a telefonat să mă întrebe dacă mi a plăcut.

Am plîns aproape la fiecare pagină.

De ce? a întrebat el uimit.

Dintr un prea plin al inimii, cred...

Și mie mi s a părut grozav de frumoasă, mai ales, partea de la urmă cu mîna care scrie. După ce a plecat în Israel, îi scria la intervale regulate. Toate scrisorile ei începeau la fel :”Iubită doamnă Tatiana, I pak dau știre... că aici florile cresc pînă și în copaci...” Ea le păstra cu sfințenie și le recitea în răstimpuri. Suspină lung făcînd să tremure flacăra candelei și amintindu i să mai toarne puțin ulei. Se duce la bucătărie să-și facă un ceai. Are o pungă mare de hîrtie plină de ierburi: mentă, tei, cimbrișor, romaniță, o nebunie de arome. Bea un ceai, mai

| 69 |

multe ceaiuri uitîndu-se din cînd la ceas. La 7 fix, ca în fiecare seară, sună telefonul.

Sărut mîna! Nu vă e frig?

– Nuuu! A mers toată ziua încălzirea. La mata tot așa frig e?

Da, un ger de crapă pietrele. Da, e și mama la noi. Discută aproape în fiecare seară cîte o jumătate de ceas și mai bine, pun țara la cale. Bătrîna doamnă zîmbește în sinea ei, toate cărțile pe care le citește el sînt „fabuloase”, tocmai o citește pe Marghit a noastră, i au apărut „ Povestiri orientale”.

La București cînd vii?

– Vin pe 8 ianuarie, o să stau vreo trei zile.

Numai trei? Și nici acelea n au să fie zile numai seri, dar trebuie să spun bogdaproste și pentru ele.

– Sîntem bine toți, nu, pe mama n o sperie zăpada, de fapt, n o sperie nimic.

Dacă nu ne mai auzim ne vedem joi, te aștept cu o ciorbiță caldă. Salutări la tot tribul matale. Motanul se uită la ea cu ochii lui galbeni .

Ai ghicit Mițule, vine omul nostru! Casa e curată, Didina fusese înainte de Crăciun, așternuturile sînt călcate. Bineînțeles că el nu era atent la chestiile astea domestice, dar ei îi plăcea să dea impresia că încă se ține bine. Are să gătească o ciorbă de perișoare. „Aș putea să fac și niște cartofi franțuzești. Cartofi am, ouă sînt, o să iau smîntînă.” Deschide frigiderul și inspectează dacă mai e cașcaval, ajunge cît e. Și el mănîncă puțin, amîndorora le plac ciorbele, merele și ceaiurile. Mîine are să meargă pe Magheru să ia niște halva, poate mai au cu fistic. Stă cu

| 70 |

spatele lipit de calorifer ascultînd radioul. Ioana Radu și Mia Braia cîntă Ciobănaș cu trei sute de oi. Ce zi am avut domnule, ce zi! Un „regal” cum îi plăcea lui să spună. „Gata, la culcare cu tine că mîine ai treabă”. Își vîră picioarele în cada cu apă fierbinte, mai că i vină să intre cu totul, dar îi e teamă că nu mai poate să iasă. Stinge toate luminile și se vîră sub cuverturi mulțumind pentru ziua asta și pentru toate celelalte care au să vină. Noapte bună.

Duminică, 29 decembrie 2019

| 71 |

Veranda

Pentru Sisi

Azi dimineață n-am izbutit să cobor din pat să fac cei doi pași pînă la fotoliu. Leanne a încercat să tragă patul spre interiorul camerei, dar cu toate opintelile ei, nici măcar nu l-a clintit. – Nu știu la ce mai are roți? s-a enervat ea.

Lasă, dragă, nu te necăji, așteptăm să vină cineva, e mai ușor în doi. A plouat toată noaptea și astăzi e una din acele zile splendide cu cerul de un albastru sclipitor. Pe mînerul exterior al ușii de la verandă s au adunat cîțiva stropi irizați de soarele dimineții. Mi-am propus să fiu cu ochii pe ei pînă se evaporă sau cad; am adormit. Sue, asistenta de la Hospice a venit la 10 să mi refacă arsenalul de morfină și celelalte ingrediente din „cocktailul Molotov” care se preling apoi prin acul seringii în vena din brațul meu drept. Vinerea trecută a murit mama ei, cu doar cîteva zile înainte să împlinească 60 de ani, de un cancer pancreatic nediagnosticat la timp. Discută cu Leanne dacă „Tears în Heaven” a lui Eric Clapton ar fi o melodie adecvată pentru înmormîntare.

Oh, draga mea, nici nu puteai găsi ceva mai frumos!

Mamei îi plăcea mult, obișnuia să asculte discuri, știți din acelea vechi din vinilin.

| 72 |

– Și noi preferăm discurile, ascultăm uneori seara, amîndoi. Deși are ochii roșii și fața ei frumoasă e umflată de plîns, Sue îmi vîră acul în braț cu o mișcare precisă fără să simt înțepătura, verifică presiunea în tuburile de oxigen, pune întrebări clare, notează totul în foaia de observație, îmi zîmbește și mă tachinează:

– Ați fi mai arătos fără barbă și mustață, dar și așa... După ce pleacă Mia, femeia care o ajută pe Leanne la treburile casei, o întreabă :

– Doamnă, nu sînteți geloasă? Toată dimineața a fost somnoros și n a scos o vorbă, cum a venit Sue e pe baricade! Mort a fost și a înviat! Femeile chicotesc, eu rîd schimonosit. Sufrageria, veranda și grădina sînt „teritoriul” meu cum mă persiflează Leanne, desigur, unul mult mai restrîns decît cel din Finch Hill, dar ne mulțumim cu ce avem la îndemînă.

Grădina, mai degrabă o peluză de iarbă, e împrejmuită de un gard din uluci înalte de peste doi metri, vopsite în brun. În stînga am pus vechea noastră bancă bătută de ploi și vînturi; grădinarul a curățat vopseaua scorojită și a dat o cu un strat de lac. Arată ca nouă, s a bucurat Leanne! Mie îmi plăcea mai mult înainte, dar am tăcut. În colțul din dreapta, Leanne a îngropat cenușa devotatei noastre cățelușe, Penny, și a plantat trei trandafiri. Pînă în toamnă au înflorit și felul jucăuș în care vîntul le unduia capetele îmi amintea de ea. În mijlocul grădinii tronează o bufniță din ceramică ingenios meșterită. Capul e dintr un material ușor, fixat pe un resort și cînd bate vîntul se rotește în toate direcțiile. Ochii, două mărgele de sticlă galbenă, par vii. Dincolo de gardul grădinii

| 73 |

se întind rămășițele a ceea ce, cîndva, a fost o fermă. În depărtare o casă albă cu coloane, încă maiestuoasă în ciuda ferestrelor și ușilor bătute în scînduri. În stînga, o clădire lungă, joasă, dărăpănată cu multe uși și ferestre fusese probabil locuită de lucrătorii de la fermă. Imediat în spatele gardului e un șopron care, sînt aproape sigur, a fost un manej de cai. Peste luminatoarele din acoperiș au fost fixate panouri din azbest; celui din mijloc (sunt cinci la număr) îi lipsește un colț și cînd plouă, apa se prelinge înăuntru. În dreapta șopronului se văd două construcții de tablă zincată înalte de 7 8m. Una trebuie să fi fost un procesor de nutrețuri, cealaltă, fără dubiu, o pompă de apă. M-am întrebat de multe ori ce s o fi întîmplat cu proprietarii, de ce au lăsat ferma în paragină? Poate au murit demult și n au avut copii sau au murit și aceștia la rîndul lor. – Poate au plecat în America sau în Noua Zeelandă, zicea Leanne. Bine, să admitem că nu reclamă nimeni proprietatea fermei, dar primăria trebuie s-o aibă în evidență, nu? Statul, mașinăria perfectă de încasat taxe și impozite ce face? Vă spun eu: ni mic!

Un acces de tuse pune capăt revoltei mele împotriva statului și Leann îmi dă să beau puțin suc de ananas, singurul al cărui gust îl mai simt.

Ești bine dragule? Vrei puțină supă la prînz sau un piure de cartofi?

Mulțumesc, iubito, un piure ar fi grozav! Îmi mai pune o pernă la spate și îi spun ce norocos mă simt să văd iar veranda și toată grădina; le am privit atîta că au devenit o parte din mine. Între gard și șopron cresc în voie arbuști de păducel, salcîm, măceș ba chiar cîteva tufe de mure. Lumina

| 74 |

amiezii se filtrează printre ramuri și frunze în raze multicolore și o puzderie de musculițe zboară prin aer intersectîndu-se, e un trafic dement acolo. Iarna, pițigoii și mierlele saltă pe acoperișul șopronului acoperit de mușchi verde brun în căutare de semințe. În unele dimineți am văzut chiar o veveriță zbenguindu-se pe creasta acoperișului, oprindu-se atentă la cel mai mic foșnet. Toate s-au întîmplat deja, viitorul, trecutul, prezentul sînt încremenite în timp, lumea e doar un simulacru de mișcare, o peliculă care se derulează pe repede înainte. În definitiv aș fi putut să mor într un accident, de gripă, de cancer, în mii de alte moduri. De parcă moartea se perfecționează continuu în a ne curma viața. După ce mi s a pus același diagnostic ca al mamei mele calcificare metastatică am început să caut literatură de specialitate ca să înțeleg cum progresează boala, ce se întîmplă în organism. Există doar cîteva tratate, e o boală rară, nu se fac cercetări, mi s a spus. Cum stăpînesc bine franceza și germana am scris cîtorva clinici în Franța, Germania, Elveția și răspunsurile au fost aceleași. Era prima dată cînd știința mă dezamăgea. Pentru cei cîțiva nenorociți atinși de această boală, medicina nu merită să cheltuie bani pe cercetare și tratamente. În disperarea noastră, mai ales a soției și a fetelor, ne am dus la Addenbrooke la unul dintre cei mai buni pneumologi.

M a internat în clinică, mi a făcut o mulțime de analize și teste și într o dupa amiază ne a chemat în cabinetul lui.

– Există o șansă de 50% în cazul transplantului, asta dacă organismul nu respinge plămînul sănătos; dacă totul decurge bine pacienții mai pot trăi 5 ani.

– Și fără transplant?

| 75 |

Depinde de starea de sănătate generală a organismului care la tine e foarte bună Mark. Mulțumesc, nu! Nu doresc să fiu măcelărit, cusut și făcut cobai pentru o știință în privința căreia începusem să am îndoieli. Am decis să mi continui viața de pînă acum, la fiecare șase luni urma să fiu examinat și cu asta, înapoi la oile noastre.

Leanne a făcut astăzi ordine în lada de zestre (din lemn de mahon brun adusă de bunicul ei din îndepărtatele Indii) în care păstrăm scrisori și fotografii din tinerețe, prilej cu care ne am reamintit cum ne am întîlnit, ceremonia civilă, anii de studenție și aversiunea soacrei mele. La început îmi spunea „irlandezul”; Mark, mamă, că nici ție nu ți spune nimeni „englezoaica”, ci Emma. – Bine, dar e irlandez, nu? Cred că ne am detestat reciproc toți cei 45 de ani, probabil și datorită faptului că două săbii nu încap într-o teacă. După ce ne am căsătorit Leanne mi a povestit o întîmplare din copilăria părinților ei. Familia Emmei locuia într-o casă frumoasă pe London Road, mama lui Gregory stătea cu chirie într o căsuță modestă la celălalt capăt al străzii aproape de intrarea în port. Cum copiilor nu le pasă de ranguri și poziții sociale și în pofida interdicțiilor de a ieși din curte, fetițele se furișau deseori în stradă și se jucau cu ceilalți copii. Într o după amiază cea mică a fost adusă acasă în brațele unui băiat palid și deșirat: căzuse și își julise zdravăn genunchii. Căpitanului i au plăcut politețea băiatului și engleza îngrijită pe care acesta o vorbea; știa casa unde stăteau și o știa pe femeia care își creștea singură cei

| 76 |

patru copii muncind cu ziua în port cu unul din băieții mai mari. În timp ce soția îi oblojea rănile fetei el a stat de vorbă cu băiatul și a aflat că avea 15 ani, se numea Gregory și vroia să se facă marinar. Tatăl băiatului fusese marinar pe vasul Ash care dispăruse în timpul unei furtuni în marea Nordului cu echipajul lui cu tot. Căpitanul a vorbit cu amiralul, a îndeplinit toate formalitățile și l-a luat pe Mauretania; tocmai începuse războiul. În sufrageria socrilor mei, la loc de cinste atîrnau două tablouri cu faimosul vas pictate chiar de unul din marinarii de la bord.

Greg a fost un tip formidabil! Vineri seara după cină le lăsam pe femei să se ocupe de treburile lor mărunte din gospodărie și noi ne duceam la Fox, cîrciuma din satul vecin la doar 20 de minute de mers pe jos. Eu nu sînt un tip sociabil, dimpotrivă, dar cu Greg care se știa cu toți puteam să mi beau berea liniștit uitîndu mă la o partidă de golf sau crichet și ascultînd comentariile bărbaților din mica comunitate; nu era unul care n ar fi putut deveni spicher, erau cu toții experți! Greg era mîndru de ginerele lui, chimist cu două doctorate, nu din cei de farmacie, obișnuia el să precizeze. Dar cel mai mîndru era că țineam la băutură ca un adevărat irlandez. Ne întorceam acasă aproape la miezul nopții ținîndu-ne pe după gît, împleticiți și cîntînd „Oh Danny boy”...Femeile aprindeau toate luminile din casă și la vederea lor Greg repeta invariabil: – Parcă ar fi Mauretania, pe onoarea mea!

Dar Greg a început să îmbătrînească, nu mai ținea la băutură, nu mai avea poftă de bere ca pe vremuri e adevărat că nici berea nu mai era aceeași- iar la întoarcere îl

| 77 |

lăsau picioarele. Ne-am rărit vizitele la Fox apoi Greg s-a îmbolnăvit; eu m am mai dus o vreme singur, dar nu era la fel așa că în cele din urmă nu m-am mai dus nici eu. Leanne pune farfuria cu piure pe tăblia măsuței mobile și mă sărută. Și înainte ne sărutam la fiecare plecare și revenire, dar de cînd sînt țintuit la pat, fiecare mică escapadă pînă în oraș cu diferite treburi, chiar pînă la etaj sau în bucătărie e însoțită de un sărut.

Ai devenit pupăcioasă, îi spun. – Cu tine nu se știe niciodată...

Zac între perne ca un Budha bătrîn și găsesc chiar confortabilă poziția asta cu picioarele încrucișate în timp ce ascult radioul în surdină. Îmi agăț privirea de verdele pajiștii, pe gard s-a așezat o mierlă care fluieră zeflemitoare. Veranda, grădina, pînă și arbuștii vor dăinui multă vreme după ce eu nu voi mai fi. Toate obiectele din jurul nostru, biroul, fotoliul, cărțile, masa, discurile, toate lucrurile acestea făcute de mîna omului au să ne supraviețuiască. Biete creaturi care sîntem. Brusc mă năpădește o spaimă rece, se ridică din stomac urcă și mă apasă pe piept ca o greutate, îmi comprimă gîtlejul, mă sufocă... Am nevoie să beau ceva tare, iute, acuma!

Leanne, îmi torni două degete de whisky te rog? Alcoolul pur se răspîndește în ceea ce a mai rămas din corpul meu falnic de odinioară, simt o toropeală plăcută care îndepărtează spectrul morții. Beau încet lichidul acesta care ți împrumută ceva din tăria lui. Ne mai turnăm cîte un deget, dacă-i bal, bal să fie!

| 78 |

E mai bine? Mă uit la fața ei frumoasă aproape fără nici un rid în pofida celor 67 de ani, numai părul i a albit complet. Lacrimile îmi alunecă pe obrajii scofîlciți picurînd în barbă...

Dragule, suspină ea. Se apleacă înspre mine și simt lacrimile ei pe față, pe mîini. Rezist eroic și-i spun:

– Uite un lucru care mi-a scăpat.

Care?

Să fac analiza lacrimilor. Rîdem încetișor.

– E apă sărată, zice ea. Nu ale mele, eu nu mai mănînc sărat de săptămîni. Leanne se întoarce la treburile ei și eu la gîndurile mele. Afară, dincolo de pereții casei acesteia, lumea și viața celorlalți continuă aproape indiferentă cu mine sau fără mine...Există în Irlanda o insulă mică, nelocuită unde pot fi înmormîntați doar cei din familia mea, e nevoie de un permis special pentru asta.Ca un ecou, la radio Mary Black cu vocea ei limpede și timbrul inconfundabil cîntă un Cîntec pentru Irlanda. Îmi lipsesc dealurile, colinele și verdele lor chiar și acum după atîția ani! Pînă și Mia a zis odată:

Să fim bine înțeleși, iubesc gazonul englezesc dar la mine acasă e un alt fel de verde... Cîntecele sînt despre viață și dragoste ori viața e pînă la capăt de unde începe moartea. O fi avînd și moartea un „capăt” ca viața? Sînt atent, de dragul lui Leanne, să mi cruț fiecare mișcare, fiecare respirație; mă sprijin de perne bucurîndu mă de soarele care scaldă veranda și sufrageria.

E un fenomen implacabil al acestei lumi, singura justiție divină care funcționează, ai fi tentat să spui, întîmplările vin și trec, oamenii se nasc, mor, „nimic nou sub

| 79 |

soare”... moartea e singura certitudine de la care nu te poți sustrage. În acești doi ani în care mă pregătesc în fiecare zi de murit măcar atîta am învățat: „moarte” e doar un cuvînt, ce e înspăimîntător e că „după” nu mai e nimic, gata, orice viitor e retezat, orice posibilitate, gînd, stare, senzație, nimic; urmează numai veacuri de uitare. Desigur s-ar putea spune și viață, dragoste chiar și ură sînt tot cuvinte, dar le experimentăm în fiecare zi fără să ne gîndim prea mult la sensul lor. Morfina mă face să alunec într-un soi de toropeală vecină cu somnul; cum zac așa întins pe spate cu gura deschisă să apuc cît mai mult aer, mă vizitează tot felul de personaje. Pe unele le recunosc imediat, dar pe multe dintre ele nu cred să le fi cunoscut vreodată. Într o viață de om ne intersectăm cu o infinitate de chipuri, pe stradă, în metrou, în avion, la cumpărături și mă întreb prin ce mecanism memoria îi selectează pe unii și pe ceilalți nu. Parcă aș fi la cinematograf, după ce toate figurile acestea defilează prin fața mea, tavanul care ține loc de ecran se închide, se pliază în sine însuși și apar niște pete asemănătoare norilor de un gri plumburiu, apoi cîțiva nori albi, diafani cu marginile aurii, petice de un albastru marin și mereu senzația aceea de așteptare încordată că dindărătul acestui joc de culori are să se arate cineva care să pună capăt îndoielii și să-ți spună limpede cum stau lucrurile.

Oxigenul pe care l inhalez prin cele două tuburi vîrîte în nas nu ajunge la extremități și picioarele mele încep să aibă o tentă vineție. Leanne mi le masează cu cremă;

Miroase grozav, îi spun.

La cît a costat, zice ea rîzînd, o cumpărasem pentru mama.

| 80 |

Nu sînt supărat pe mama ta.

Nu mai ai cum. Știu, zic în sensul că nu-i port ranchiună pentru că n-a vrut să plece mai devreme din casa ei.Trebuia să ne fi mutat noi, să nu tergiversăm atîta.

Nu te mai necăji acuma pentru asta, nu putem da timpul înapoi.

Ba da putem, în mintea noastră.

2013 n a fost un an ușor pentru nici unul dintre noi. În februarie, Emma căzuse pe scări în timp ce cobora în bucătărie, a găsit-o Clare, infirmiera care venea de două ori pe săptămînă, și a dus o la spital. Leanne își făcea griji pentru ea, îi era teamă de un atac cerebral și vacanța de Paști a fost un dute-vino între cele două case. Așa a nimerit Mia la noi. Nu mă interesau amănuntele astea domestice, dar Leanne ținea să mă pună la curent cu schimbările din casa mamei ei și eu nu aveam nimic împotrivă. Uneori cred că o ascultam fără să aud ce mi spune. Rar o văzusem pe soacră mea mulțumită de personalul de serviciu, nimeni nu se putea compara cu cel din casa bunicii și a mamei ei care știa exact ce are de făcut. Dar acum sosise Mia! „Dragoste la prima vedere” le ironiza Leanne, dar eram amîndoi plăcut surprinși de afecțiunea și devotamentul cuiva care nu făcea parte din familie.

Eu am ieșit din iarnă cu o tuse seacă după o gripă urîtă care nu se mai vindeca. Rînd pe rînd pentru tusea persistentă au fost de vină praful, polenul de rapiță care transformase cîmpurile într un vast tablou de Van Gogh, puful plopilor care se aduna la liziera păduricii din deal,

| 81 |

substanțele pe care le foloseam la analize pînă ce n-a mai rămas nimic de învinovățit și am fost nevoit să merg la medic. În luna mai am fost diagnosticat cu calcifiere metastatică, în iulie a murit mama și în august fiica noastră cea mică s a mutat tocmai în Arkansas unde soțul ei, inginer în aviație și pilot fusese transferat. Știam că eram predispus să moștenesc boala mamei, dar cînd ești tînăr întîmplările acestea par îndepărtate ca însăși moartea care e doar a altora, apoi mama împlinise 87 de ani cînd s-a stins și abia în ultimii doi ani avusese nevoie de oxigen.

Hoinăritul pe coclauri alături de Penny care mergea la pas a fost una din pasiunile mele în afara șofatului și a gătitului. În zilele însorite verdele cîmpiei alternînd cu galbenul intens al lanurilor de rapiță și brunul brazdelor abia arate mă umplea de încîntare. Cît despre ale bucătăriei, a fost plăcerea mea să gătesc pentru copii, mai ales, că și făcuseră un titlu de mîndrie din faptul că la ei acasă gătește daddy. Pe Leanne o exaspera că mi cumpăram noi cărți de bucate punînd mici etichete între pagini. După ce au crescut puțin, fetele se învîrteau pe lîngă mine în bucătărie, mă ajutau învățînd în același timp să gătească. Apoi s au dus pe rînd la Universitate, veneau doar în vacanță și le răsfățam gătindu-le tot felul de bunătăți. Leanne le lua peste picior:

N ați putea voi să l împachetați și să l luați pe tata cu voi cînd plecați? Mia m a întrebat odată care dintre fete e favorita mea .

Toate cele patru fete sînt preferatele mele, i am răspuns pe un ton aspru, Matt e favoritul soției.

| 82 |

Rubens a fost căminul nostru vreme de 35 de ani. De la fereastra dormitorului privirea se odihnea pe lanurile de rapiță și de secară delimitate de cîte un lăstăriș pînă hăt departe. În zilele senine se puteau vedea turlele bisericii St Peter. Poate că perspectiva, panorama asta vastă era ca tinerețea cînd te uiți la viața ta din vîrful dealului, apoi pe nesimțite se impune să-l cobori, viața se restrînge în cercuri tot mai mici la fel ca nevoile tale. Poate și de asta ne am decis atît de greu să vindem și să ne mutăm în oraș. Ne hotărîsem pentru Plymouth, doctorul îmi recomandase aer de mare și cum una dintre nepoatele noastre studia antropologia la Universitatea din Plymouth ar fi putut să stea cu noi. Găsisem o casă în stil victorian cu tavane înalte și cu mici balcoane de lemn vopsite în alb și începusem procedeul de cumpărare. Eram cu un picior acolo, cu casa noastră deja vîndută cînd, la o vizită de rutină la Addenbrooke, doctorul mi a spus: Mark, mi-e teamă că boala ta nu înaintează, a luat-o la galop...trebuie să te pun pe oxigen. Am avut nevoie de minute bune ca ceea ce mi spusese să ajungă la mine, mi am simțit brusc extremitățile reci. Pentru Leanne vestea a căzut ca un trăznet!

Cum să nu ne mutăm în Plymouth, dragule, e totul aranjat! N-ai văzut ce bine-ți face aerul de acolo, ce bine respiri?!

Leanne! Nu mai avem timp. Mă privea de parcă nu auzea cuvintele sau nu le înțelegea sensul. Într-un tîrziu, s-a adunat și m a întrebat: Deci, ce facem? Așa, sînt totuși capul familiei, încă!

| 83 |

Păi facem că trebuie să luăm căutatul de la capăt și de data asta undeva aproape. Cînd a venit Mia și m a văzut racordat la tubul de oxigen m-a privit cîteva clipe cu ochii mari apoi și-a revenit și a început să-mi spună cu însuflețire că într o grotă salină din țara ei s a amenajat un spital care face minuni cu bolnavii de plămîni. – Mia, plămînii mei se calcifică, nu există tratament, operație, remediu. Punct. Priceput?

Am găsit curînd o casă într un cartier nou în Mulberry Garden. Sînt locuințe moderne, extrem de bine izolate, cu panouri solare așa că o să coste o nimica toată întreținerea casei.

La cîteva zile după ce ne am mutat am sunat la Home & Gardens, cei care ne construiseră veranda la casa veche. Le am arătat planul și ei l au aprobat fără rezerve: 4mx5m, direct din sufragerie, pereți de sticlă de sus pînă jos, acoperiș din fibră de sticlă mată care lasă să se filtreze lumina și ține umbră în același timp. A fost o plăcere să i văd la muncă, fiecare știa precis ce are de făcut, nu se împiedicau unii de alții și aveau o dexteritate uimitoare. Mă uitam atît de concentrat că seara mă dureau toți mușchii de parcă eu însumi pusesem osul la treabă ca în vremurile bune. Dau paginile caietului în urmă și găsesc însemnarea: ne am mutat pe 7 august 2017. Pe atunci eram încă într o formă bună, urcam scările la etaj fără dificultate cu tubul de oxigen după mine, stăteam în grădină la soare și găteam mai ales la sfîrșit de săptămînă cînd fetele veneau pe rînd ori cîte două odată să stea cu noi. Mi am păstrat obiceiul de a citi ziarele dimineața la a doua cafea. Prima o beam amîndoi în

| 84 |

jur de 6. Leanne cobora în bucătărie, prepara cafetiera și o aducea sus. Mai leneveam o vreme în pat bînd cafea și povestindu-ne visele (cînd le aveam și cînd ni le aminteam) sau ne organizam ziua care abia începea.Ne făceam pe rînd dușul de dimineață și coboram la parter. Eu pregăteam micul dejun și ne uitam pe BBC la știri. Dacă vremea era frumoasă mă instalam pe verandă ascultînd radioul și citind ori mai degrabă recitind cărți vechi, autorii moderni nu mă atrăgeau. Serile ne uitam la cîte un film ori ascultam muzică bînd un pahar de vin. Mia ne adusese din țara ei două sticle de vin vechi, unul roșu și unul alb atît de bun că n am dat nimănui din el, l-am băut numai noi doi. A fost chiar amuzant, ne puneam paharele unul lîngă celălalt și Leanne turna vin la același nivel.

De unde să știu eu că tu nu bei pe furiș în bucătărie? Am rîs amîndoi pe chestia asta. Cînd i am spus Miei cum ne am prostit cu vinul ne a adus o sticlă de Tokay un vin ușor gălbui tocmai din podgoriile însorite ale Cîmpiei Panonice. După ce ne am turnat în pahare l am mirosit și l am degustat (era parfumat, cu un gust dulce acrișor), i am spus: Începi să te pricepi la vinuri, e o pierdere că nu bei.

Vrei niște consomme la cină? mă chestionează Leanne. În regulă, consomme să fie.

La ce mă gîndeam? La vara în care ne am mutat în Mulberry Garden...ultima mea vară, îmi spuneam, dacă pronosticul medicului se dovedea corect. Am avut o viață

| 85 |

bună cum probabil nu mulți au parte. Căsătorie din dragoste, cea mai bună dintre soții, cinci copii și toți cinci laureați la universități de prestigiu, o meserie pentru care am făcut pasiune. Asta e, o să mor totuși în patul meu. Cu mulți ani în urmă cînd s a îmbolnăvit Greg și Emma a refuzat să-l ducă la spital sau într-un centru paleativ ne-am promis să rămînem în casa noastră și să avem grijă unul de celălalt atîta timp cît cel puțin unul dintre noi își păstrează luciditatea. Numai Mia refuză cu încăpățînare să creadă că sînt pe ultima sută de metri.

Tu nu vezi ce absurdă ești? Nu accepți un fapt vechi de cînd e lumea și pămîntul care e de-o banală cotidianitate. Știu că ai vrea să i salvezi pe toți, dar vezi tu, nici măcar Bunul Dumnezeu n o poate face. Totul se sfîrșește într un fel sau altul și la fiecare ne vine rîndul.

– Dar arătați așa de bine și azi n ați tușit deloc! Unde mai pui că simțul umorului v a rămas intact... Păi! Nu creierul se preface în piatră...

Cred că prin noiembrie am început să tușesc mai des și să obosesc mai ușor.

Are să fie o adevărată competiție acum între mama și Mark, i a spus soția mea Miei într una din dimineți. Cum Mia nu gustă umorul nostru negru i-a răspuns cu o nuanță de reproș:

Sînt sigură că mama dvs. are să cîștige partida de data asta.

Bineînțeles! Mama a cîștigat întotdeauna.

| 86 |

Timpul a încetat să mai fie măsurat în zile, săptămîni, luni, a devenit „poate apuc Crăciunul”, „ar fi bine să mai trăiesc pînă la primăvară”, ar fi grozav s-o duc pînă în august să-mi văd primul nepot de parte bărbătească după șase fete...” Cînd s a născut Mike am plîns amîndoi recunoscători pentru timpul acesta care ne-a fost dăruit. 10 decembrie 2017 a fost ultima zi în care am dormit în patul nostru, n am mai fost în stare să urc scările la etaj. Leanne îmi pregătea acum toate ingredientele și mi le punea la îndemînă lîngă aragaz, trebuia să mă așez pe un taburet ca să gătesc cîte o cină frugală pentru noi doi. Apoi a început să mă sufoce mirosul, căldura și am fost nevoit să renunț la gătit. La puține lucruri în viață fusesem nevoit să renunț pînă în anul acela; după aceea a fost un lung șir de renunțări.

– Te ai adaptat situației, obișnuia să mă încurajeze soția mea. Am renunțat, gîndeam eu, m am dat bătut. A fost un chin cînd a trebuit să renunț la duș; una din plăcerile mele erau dușurile, aproape reci, vara și fierbinți, iarna. La etaj avem două băi, la parter e doar o toaletă . Leanne mă ajută în fiecare dimineță să mă șterg pe tot corpul cu un prosop ud și mă șterge apoi cu unul uscat ca să mă cruțe de un efort care mă epuizează. Rînd pe rînd n am mai fost în stare să mă duc singur pînă în grădină măcar, apoi din verandă pînă la toaletă se dovedea a fi o adevărată aventură să strabat cei 24 de pași. Leanne se amuza punînd la interval de doisprezece pași un taburet, apoi un altul la șase pași încă șase pași ca să mă așez pe toaletă; habar nu aveți idee de cîtă energie ai nevoie pentru niște activități atît de banale ca urinatul sau defecatul. Abia cînd nu mai poți face gesturi

| 87 |

simple pe care le-ai făcut ani de zile, toată viața, îți dai seama ce angrenaj extraordinar e corpul omenesc, un mecanism aproape perfect și totuși supus uzurii și dispariției.

La 9 dimineața cînd vine Mia, sînt spălat, îmbrăcat și ferchezuit. Mia și morfina sînt singurele slăbiciuni pe care mi le permit. Ați fost la frizer!

Nu, a venit frizerul la mine. Mai întîi o întreabă pe soția mea cum mă simt în dimineața asta și apoi vine să mă salute. I se citește pe față bucuria că mai sînt acolo, în ultimul hal dar sînt, îi surîd la rîndul meu bucurîndu-mă de bucuria ei. După ce bem toți trei o cafea bună cum numai ea știa să prepare, începe, de obicei, prin a face curat pe verandă și continui să fiu uimit de mișcările cu care șterge geamurile, o întregă gimnastică și acrobație obositoare. Kafka avea parcă o nuvelă „Contorsionistul” sau era „Un artist al foamei”? Mă lasă memoria, fenomenala mea memorie.

La început, Mia venea o dată pe săptămînă, joia, dar cînd Leanne a început să predea la West Colegge venea și marți. Pentru mine conta că făcea curat cu metodă, toate obiectele după ce erau șterse de praf erau așezate înapoi la locul lor, nu trîntea și avea un ochi pentru detalii vrednic de o altă meserie. Pînă și soția mea care e maniacă în privința curățeniei a trebuit să admită: niciodată casa asta n-a fost mai curată, arată ca o farmacie! Canapele, fotolii, mobile, toate au fost mișcate de la locul lor, au dispărut păianjenii, petele de pe covorul din sufragerie și ferestrele au redevenit

| 88 |

transparente. În zilele senine o vedeam uneori de la fereastra dormitorului urcînd dealul și străbătînd cîmpia cu nelipsitul ei rucsac în spate ca un soldat care se duce la război.

Ești obosită? O întreb cînd coboară de la etaj.

– Nuuu! Ce-ați dori?

Vreau să dau iama prin cărțile mele de bucate, să mă ajuți să le sortez. Ai putea să-mi aduci pe rînd, cîte cinci, să zicem, și eu o să mă decid cui să le dau; de ce să zacă pe rafturi așa nefolositoare?

Sînteți sigur că n-o să le mai folosiți?

– Sînt absolut sigur! Soția mea a pregătit cîte o sacoșă pentru fiecare dintre fete și una pentru nora noastră chiar dacă nu se dă în vînt după gătit. S-a așezat lîngă mine și îmi dă cîte una, le răsfoim citind etichetele colorate dintre pagini prilej să ne amintim anumite feluri, cînd le am gătit, care erau cele preferate de fiecare dintre cei cinci copii ai noștri, ce i plăcea ei cel mai mult. Ne amintim cum am ars odată mielul la cuptor și cum am curățat părțile arse, am mai pus vin și mirodenii și am mîncat cu poftă rămășițele. Aleg cîteva și pentru Mia care le ia de parcă i aș fi dat pietre prețioase.

Le consider un dar de Crăciun. Selecția asta m-a obosit peste măsură, trebuie să mă odihnesc. Mă gîndesc acum că totul e scris pe hîrtie, parafat, tot ce mi rămîne mie personal e să mor ca tot acest carusel birocratic să se pună în mișcare. Dar eu mă încăpățînez să nu mor în pofida pronosticului medicilor care fuseseră convinși că nu rezist mai mult de șase luni. Asta ar fi însemnat Craciunul anului 2017; ei bine sîntem în preajma

| 89 |

Crăciunului din 2018 și eu încă mai fac umbră pe fața pămîntului.Eu însumi am devenit umbra celui care am fost, un sac de piele și oase. Nu mă lamentez, constat.

Viața e o legătură continuă cu ceilalți, de trăit se poate doar împreună dar moartea e o chestiune particulară care te privește direct, de murit se moare singur.

Sîntem la începutul lunii februarie și zilele se lungesc puțin cîte puțin, zilele anului să fie limpede, ale mele se scurtează. Scriu tot mai greu în caiet. Azi dimineață a venit medicul și a crescut doza de oxigen din cele două aparate „plămînii mei de oțel”; a fost nevoie și să-mi suplimenteze cantitatea de morfină injectată, durerile devin atroce. La prînz, Leanne trebuie să ducă mașina mea la garaj la verificarea tehnică anuală. După ce pleacă, îmi amintesc un detaliu și o rog pe Mia să mi dea caietul și să aprindă veioza. Refac schița motorului, suspensia și fac un efort să mi amintesc capacitatea cilindrilor; nu reușesc și asta mă umple de spaimă. S a întors Leanne, sînt fericit!

Vine cineva de la Marie Curie astă seară?

Nu, sîntem numai noi doi.

Mai bine așa, numai tu și cu mine.

Leanne a adormit în fotoliu, dar mîna ei nu și a slăbit strînsoarea; prin ferestrele verandei, afară, lumina descrește în tonuri clare. Mă uit la ceea ce probabil e ultima mea înserare.

15 decembrie 2020

Great Cornard

| 90 |
| 91 | CUPRINS Călătorie către nicăieri (Maria Sava) 5 Abigail ........................................................................................................... 7 Alune prăjite în miere 9 Cursa de prins șoareci ................................................................................ 16 Făcătorul de pîine ....................................................................................... 19 Pantofarul de la mansardă 22 Un kebab, atît şi nimic mai mult... ............................................................... 32 Fregata Ariel................................................................................................ 37 Fotografie cu pescar pe dig......................................................................... 48 Scrisori către doamna Tatiana 60 Veranda....................................................................................................... 72
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.