• EDITORIAL •
Mariana PÂNDARU OMUL DE DUPà OPERà Îl vãd trecând, în fiecare dimineaþã, pe el – pãsãrarul – cel pe care porumbeii îl aºteaptã ca niºte soldãþei pe streaºina blocurilor din preajmã. El ºi ciobãnescul lui alb îºi fac plimbarea zilnicã, în pas molcom – om ºi câine – fiecare cu lumea gândurilor sale… Dar porumbeii – veghetori – când îl zãresc pe binefãcãtorul lor încep agitaþia, zborul cu þintã precisã, în urma paºilor sãi… Ignorã câinele, dar omului îi dau toatã atenþia. Nu conteazã cã este la intersecþie, la semafor sau pe trotuar. Ei ºtiu cã din trãistuþa de pe umãrul sãu, omul scoate grãunþe ºi le aruncã, apoi îi lasã liniºtiþi sã ciuguleascã ºi merge mai departe. Iar ei, dupã ce terminã, îl urmeazã, coboarã din zbor, ºi când îl ajung, merg pe jos, în urma lui, pânã ce mai primesc o mânã de grãunþe… ªi tot aºa, spectacolul se repetã zilnic iar trecãtorii se mirã de stolul de porumbei ce-l însoþeºte pe acest om, uneori fãcând, ca mulþumire, rotocoale deasupra capului sãu… De ce am început astfel editorialul meu? Pentru cã aceastã priveliºte pe care o vãd în fiecare dimineaþã, m-a determinat la o concluzie: aºa se întâmplã ºi în viaþa noastrã, amintirile vin din urmã, precum porumbeii aceºtia, însoþindune paºii, iar când, la ceas de rãgaz, ne aruncãm privirea peste umãr, le gãsim acolo – stol de amintiri, stol de vechi trãiri… Se spune cã nimeni nu vine întâmplãtor în destinul nostru. Prin oameni Dumnezeu lucreazã asupra noastrã, aºa cã fiecare nou venit în viaþa noastrã are un rol bine determinat. Chiar ºi cei veniþi cu gânduri rele, viclene, ascunse, fãþãrnicii… corecteazã ceva în mintea ºi inima noastrã, prin lecþiile pe care ni le dau. Dar nu despre ei meritã sã pierd timpul, scriind acum, ci despre oamenii luminoºi pe care am avut norocul sã-i întâlnesc de-a lungul timpului ºi care m-au ajutat sã devin ceea ce sunt astãzi. O cunoscutã pianistã ºi bunã prietenã – Irina Lãzãrescu – mã sfãtuia, în tinereþea mea, sã am grijã de bogãþia sufletului, sã o sporesc mereu, pentru cã va veni timpul slãbãnogului ºi atunci, în
Ar dealul literar nr Ardealul nr.. 1-2/2014 neputinþa mea, mã voi întoarce sã privesc în adâncul sufletul. „Acolo stã adevãrata bogãþie a omului, bogãþia pe care nu þi-o poate fura nimeni ºi ceea ce ai adunat de-a lungul anilor, aia culegi“ îmi spunea cu vorbã înþeleaptã prietena mea pianistã, care colindase prin toatã lumea în concerte, alãturi de mari muzicieni, care instruise ani buni pianiºti de primã mânã la Conservatorul din Bucureºti, care mi-a dãruit ºi mie cât a putut din bogãþia sufletului ei, pânã în clipa când a plecat din aceastã lume. Alãturi de ea am descoperit minunata lume a muzicii clasice, am trãit clipe înãlþãtoare în sãlile de concerte, la audiþii muzicale, în atmosfera boemã a Muzeului Literaturii Române – unde în tinereþe susþinuse multe serate muzicale, unde petrecuse clipe unice alãturi de Camil Petrescu, Eusebiu Camilar, Cella Delavrancea, Cella Serghi… Împreunã, în casa domniei sale, am trãit clipe unice, ascultând muzicã ºi lecturând din corespondenþa cu prietenii sãi din lumea literarã, mai sus amintiþi. ªi când destinul m-a purtat spre Hunedoara – oraºul de foc – în cadrul Cenaclului „Flacãra“ din 1976 – i-am întâlnit aici pe Victor Isac, Dan Constantinescu, Neculai Chirica, Iv Martinovici, scriitori ºi oameni de înaltã þinutã intelectualã, care mi-au fost în acelaºi timp colegi ºi mentori. Victor Isac – filosoful care a suferit o condamnare la moarte comutatã apoi în închisoare pe viaþã, din cauza convingerilor sale politice, un om de o blândeþe ºi de o înþelepciune rar întâlnite, de la care am învãþat cã rãbdarea, cumpãtul ºi credinþa sunt garanþia unei vieþi îndelungate. Am petrecut multe ore împreunã, lucrând la cãrþile domniei sale, povestind ºi înregistrând pe zeci de casete calvarul trãit în închisoare, (alãturi de intelectuali de marcã ai spiritualitãþii româneºti), admirându-i generozitatea ºi puterea de dãruire cãtre semenii sãi. ªi-n cele din urmã, prin anul 2000, mãrturisindu-mi cu tristeþe: „M-am nãscut într-o anumitã lume (1917) ºi sfârºesc într-o alta, nu numai deosebitã, ci ºi decãzutã.“ Orice moment petrecut alãturi de domnia sa era o încântare ºi o bucurie sufleteascã. O adevãratã enciclopedie prin ºtiinþa ºi erudiþia sa! ªi-i fãcea o mare plãcere sã adune mai tinerii confraþi în jurul sãu, sã le transmitã cât mai mult din ceea ce adunase el într-o viaþã. Dan Constantinescu – poetul cu o sensibilitate ieºitã din comun, poetul cu vioara (cânta nemaipomenit la vioarã!), împãtimit de poetul Rainer Maria Rilke pe care îl socotea „cel mai chinuit ºi
1