Portile Nordului, nr. 1-2-3, anul II, 2015

PORȚILE NORDULUI REVISTA DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE, MARAMUREȘ, ROMANIA Proiect realizat cu sprijinul municipiului Baia Mare

Anul II/2015

1-2-3 Baia Mare

Baia Mare - Galeria de Artă

SZANTO ANDREI

DANIEL BOZGA CASA DE CĂRĂMIDĂ ROŞIE

MIRCEA BOCHIS - NUD

SZANTO ANDREI

ELEONORA PASCUT - CITADIN

GHEORGHE CRACIUN - IARNA

FILCZ TEODOR COLONIA PICTORILOR

DOREL PETREHUS - VIS 2

CRACIUN IUDITH - CLAIE

MIHAELA GANTA CURTEA VECHE

DUDAS GYULA - RAT INFLORIT

GYORI KINGA - TRANDAFIR 3

IUNIE 2015

BAIA MARE

PORŢILE NORDULUI REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE, MARAMUREŞ, ROMÂNIA

Editori: Fundaţia şi Editura Transilvania sub egida Centrului de Excelenţă Porţile Nordului, fondatori Emanuel Pope, Mihai Ganea şi Virginia Paraschiv

COLEGIUL DE REDACŢIE Director: Mihai Ganea Redactor şef: Emanuel Pope ( Anglia ) Secretar de redacţie: Virginia Paraschiv

COPERTA Mihai Ganea TEHNOREDACTOR Alin Oltyan FOTO - BAIA MARE Felician Săteanu

COLABORATORI: Adriana Moscicki ( Israel ) Anca Hirşschpek Betty Kirchmajer Catia Maxim Ciprian Buzoianu Dăncuş Doru Stefan Dimitrie Sorin Pană Dorina Şişu ( Irlanda ) Emanuel Pope ( Anglia ) Emanuel Stoica ( Suedia ) Florin Dan Prodan Florin Paraschiv Felician Săteanu Gabi Schuster ( Germania )

George Petrovai Ion Georgescu ( Canada ) Ion Mânzatu Ioan Marchiş Ioan Toma Ionescu Laura Teodora Ghinea Maria Sava Marian Ilea Mihai Ganea Nick Sava Stefan Serseniuc ( Canada ) Viorel Ploieşteanu ( Irlanda ) Virginia Paraschiv

Coperta I Fusul Maramureşean. ( fotografie de Mihaly G ) Coperta IV. Copii din Maramureş. ( fotografie de Mihaly G )

ADRESA REDACŢIEI: CENTRUL DE EXCELENŢĂ PORŢILE NORDULUI BAIA MARE ( Pentru redacţia revistei „Porţile Nordului” ) Str. Luminişului nr.5/7, Baia Mare Maramureş – România Tel: +4 0362 401 599, Mobil: 0748 859 034 E-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

Editare și tipărire revistă: Fundația și EdituraTransilvania, Tecuci, str. Gh. Petrașcu nr. 70, jud. Galați

ISSN 2360 - 5839

EDITORIAL Tăcerea umbrelor Sunt un scriitor european de limbă română.

Locul meu este acolo unde oamenii au nevoie de mine, acolo unde mă simt respectat şi apreciat. Viaţa mea am închinat-o semenilor mei, pe care i-am iubit până la suferinţă”.

MIHAI GANEA

Umbrele nu vorbesc. Umbrele tac. Astăzi vreau să vă spun ceva despre ele. Ceva despre tăcerea lor, tăcerea umbrelor.

Când am primit invitaţia, invitaţia telefonică de a mă prezenta peste câteva zile la Bucureşti, am tresărit. Am tresărit puternic. Aşteptam demult acestă invitaţie. Aşteptam de mult timp. Ştiam că cineva va găsi dosarul meu, dosarul meu de „securitate” şi mă va convoca, într-un fel, la sediul principal. Nu, nu pentru a fi gratulat cu ceva anume. Nu ! Nici măcar aşa, să zicem, pentru o recunoaştere a tot ce a reprezentat destinul meu mizerabil, al meu şi al altora câteva milioane de nenorociţi care am trecut, urmăriţi de umbrele noastre, fiecare cu umbra lui, prin iadul cenuşiu al comunismului românesc. Nu ! Ci doar, pur şi simplu, pentru a mi se prezenta dosarul. Dosarul, sau dosarele. Asta deoarece unii mai avem dosare. Dosare speciale. Unii dintre noi, cetăţeni ai acestei ţări, mai avem dosare, dosare de securitate. Unii dintre noi, mai trăim în umbra acestor dosare. Fiecare cu umbra lui, fiecare cu dosarul lui. Fiecare cu dosarele sale. Unele mai subţiri, altele mai voluminoase, fiecare cu dosarul lui nenorocit. Dosarul care te urmăreşte pretutindeni. Te urmăreşte pretutindeni, ca o umbră. Dosarul acesta, nu cuvântă prin grai viu. Dosarele astea nu vorbesc prin cuvânt rostit.

Nici nu au nevoie de aşa ceva. Dosarul are venin. Un venin special. Un venin care ucide.

Dosarele tac. Tac cum tac şi umbrele. Tac, tac. Tac acolo, ascunse în seifurile secretoase ale securităţii. Tac şi ucid. Umbre ucigaşe. Unbre care ucid în tăcere. Aşa cum am zis, astăzi vreau să vă spun ceva despre ele. Despre tăcerea acestor umbre. Despre tăcerea umbrelor care ne-au însoţit o viaţă. O viaţă şi o lume. O viaţă, o lume şi o epocă. Epoca de aur. Epoca de aur şi tăcerea umbrelor. Cine îşi mai aminteşte astăzi ? Suntem, din ce în ce mai puţini. Din ce în ce mai slabi, mai bătrâni. Ne stingem obosiţi, bolnavi, neînţeleşi şi inutili, ne stingem în tăcere. Ne stingem în tăcerea propriilor noastre umbre. România, Europa, Asia şi America.

Mileniul trei şi altele, băncile, băncile şi marile corporaţii, nevoi globele, încălzire globală şi noi. Ne stingem într-o lume de haos şi dezordine. Ne stingem în uitare şi venin. Doamne, nu ne uita, nu ne uita Doamne, în această lume. Ai grijă de noi. Ai grijă de noi şi de duşmanii noştri ! Tăcerea umbrelor.

MIHAI GANEA

3

4

LAURA TEODORA GHINEA O radiografie culturală. Studiu de caz Baia Mare De ce în România doar orașele mari au dreptul la instituții și evenimente culturale de anvergură? De ce sistemul centralizat este în continuare gravat în spiritele, sufletele și mințile noastre? De ce Germania poate investi în instituții culturale de înaltă ținută în orășele mici care au câte un Conservator, un Muzeu regional, un Festival de muzică medievală... Și nu vorbesc aici de fenomenul culturalizării în masă, atât de arid și artificial, care a caricaturizat și mutilat multe aspecte intenționat supradimensionate pe scara valorică. Cred că o dezvoltare armonioasă a unei societăți și în cazul de față a unei comunități înseamnă în primul rând o raportare reală corectă și lipsită de snobism la segmentul cultural. Și mai cred, fără să vorbesc în stereotipuri că omul sfințește locul.

Așadar e timpul să schimbăm rețetele cu care suntem învățați și să realizăm că educația copiilor noștri trebuie să iasă din tiparele instituției numită școală-clădire. Și nu doar în săptămâna de școala altfel să trecem pragul muzeelor, ci orele de istorie, istoria artelor, educație civică etc. să se desfășoare în sălile de expoziții permanente și temporare și în mediile special create pentru a comunica informația într-un mod mult mai direct ;i adecvat.

Proiectul Baia Mare Capitală Culturală Europeană 2021, este un proiect curajos, susținut moral, conceptual și ideatic de Primarul Municipiului Baia Mare Cătălin Cherecheș, la care sunt invitați toți operatorii culturali din spațiul public și privat. Suntem onorați să avem această deschidere și șansă de a participa la o reformulare a strategiei și a modului de funcționare a rețelei culturale băimărene și totodată regionale. Politicile culturale nu exclud, deopotrivă, includ dezvoltarea socială, economică, industrială, administrativă a urbei, toate aspectele enumerate jucând un rol primordial în crearea rețelei care să susțină de la sine strategia unui proiect de lungă durată și de impact pentru Municipiul Baia Mare. Invitația este astfel lansată către toți cei care simt, doresc și cred că se pot implica, pentru ca tot acest întreg să fie și să devină un circuit în care fiecare detaliu să existe independent și interdependent. Nu doar operatorii culturali, managerii de instituții cu specific sunt chemați în acest proiect.

Interferențele dintre domenii au dat întotdeauna originalitatea și spontaneitatea unui concept.

5

Există un trecut al orașului, și un specific al lui, care va reprezenta firul roșu al poveștii în jurul căruia vom țese strategia de dezvoltare, planul activităților, care deja reprezintă segmentul prezentului și al viitorului. Aici e important de amintit faptul că această propunere de candidatură nu va fi doar o schiță a ceea ce dorim să atingem pentru anul 2021. Ținta este plasată mult mai sus și mai departe în așa fel încât să dăm posibilitatea dezvoltării strategiei pentru următorii 30-40 de ani. Scopul nu începe și se încheie în 2021. De caeea e esențial să coonrdonăm fiecare mișcare către un scop comun, acela de a regândi Baia Mare pentru viitor, prin politici culturale.

Există foarte multe direcții de dezvoltare pe acest teren virgin neviciat de tendințe acaparatoare ce pot anihila orice simț. Nu suntem în cazul unei metropole unde ca să te faci auzit trebuie să strigi. Actul cultural se întâmplă în liniște, cu o eleganță proprie, în profunzime, cu o lentoare ce acoperă câteva decenii, secole, pentru a vedea rezultate. Cu alte cuvinte, avem totul la îndemână, doar trebuie să folosim cu rațiune și bună știință ceea ce deținem.

Un alt segment care trebuie antrenat în timp este acela al tineretului care de cele mai multe ori nu se întoarce după studiile post-liceale. Prin acest proiect dorim să spargem acest mit, că doar în orașele mari se întâmplă lucruri interesante și merită să trăiești. Animarea spațiilor culturale, sociale și administrative existente în Baia Mare va crea acea efervescență care va convinge că poți să îți găsești rostul și locul cel mai potrivit la tine acasă.

Baia Mare merită această distincție, așa cum a spus și managerul proiectului pentru Capitală Culturală Europeană Turku 2011, Finlanda, doamna Suvi Innila, după vizita de lucru din luna mai a anului în curs. Așadar vă așteptăm cu drag să vă alăturați cu încredere acestui frumos proiect și deziderat pentru noi, toți băimărenii.

6

7

ADRIANA MOSCICKI ( Israel ) sună oare desuet? cuvintele se lăfăiau în cristale de candelabre sau vreun bec chior de mansardă pitică scări răsucite în frică poetul firav cu ochi mijiţi, poate avea vreo pisică! pe canale curgeau uneori trupuri umflate sinucigaşi de noapte şi şobolani se furisau ici colo şoapte, dar Cabaretul exploda în şampanie şi spumă, vezi ce lume nebună! picioare zvârlite în cancan mustăţi lungi şi pipe de mareşal! da, erau frumoase şi prostituatele pe trotuare ciorapi de plasă şi ţigare, tocurile lor ascuţite ticăiau pe asfalt tic-tic, tic-tac! era bolnav tot oraşul şi fără de somn uneori doar ceaţa-i lega trupul tot strâns în nod!

În mâinile tale în mâinile tale trecute petale aromă de hârtie și ceară , ce netedă mângâiere a palmei peste trup. mergeam singuri împreună tu sus, eu jos, pe poteci prin ceruri. tu zburdai cu plete de vânt eu, gârbovită în mine mă furișam cu pași mărunți. drumuri se-mpletesc și destramă fum de seară în coșul casei, uneori se fac ghemotoc și încâlcire. uite cum eu și tu bucăți de trup, adiere de cuvânt și miros de pământ, împreună închegați stăm! În mâinile tale strivite petale au săpat albii mici pentru sărut.

Alai legănată pe umeri trece mireasa ochi nevăzuţi, faţa-n mătasă , baloane de sticlă şi ciucuri, grele betele peste inimă poartă mireasa dusă pe umeri precum jertfa călăului şi gura cireaşă. în vale se aud şiroind mii izvoare orez ruşinat stă in picioare , copii desculţi fac palma streaşină. departe răsună chiot de mire legănată pe umeri trece mireasă şi gura ei cireaşă.

à Paris!

Poate doar eu am în mine nostalgia metropolei lumina ei cernită în seri mohorâte şi artiştii beţi! şi femeile erau mai frumoase dezvelite doar atât cât să lase loc visării şi gândului,

Anotimp m-am născut în anotimpul de frunze. port în ochi învârtirea lor colorată în cădere, din vârful pomului până jos pe pământ port în ureche oftatul aşezării lor doar un foşnet scurt.

8

şi castanele explodau exuberante: ta-tam – ia uitaţi aici strălucire!!! când nu mai încăpeau în buzunare, făceam din pulover poală adâncă şi le căram grămadă... dar nu-mi amintesc la ce foloseau apoi doar că treceam mîinile cu degete răsfirate şi ele lunecau dintr-o parte în alta ca prin jgheab de piele şi atingerea era fină. uneori veneau ploi. frunzele toate muiate pluteau o clipă în şuvoi se învârteau şi mureau cadavre lipite în noroi. stăteam cu faţa lipită de geam respiraţia mea se vedea cercuri, cercuri de ceaţă exist! – îmi spuneam şi mi-era teamă să nu-mi plece bucăţi din suflet aşa cum respir pe gură! (da, aşa vorbeau femeile pe bancă, sufletul omului iese pe gură) trebuie să ţii buzele strânse ca hotare înalte de arătură. şi toate păsările? oare cum stau aşa sub ploi cu aripi înmuiate şi moi? şi aricii se fac ghem în pământ, oare cum respiră? oh, cum am pândit să iasă afară din ascunziş vulpile, dihorii şi lupii, să le văd dinţii ascuţiţi şi blana umedă, să-mi urce în nară miros de toamnă şi de fiară! m-am născut în anotimpul de frunze, cresc în mine copac prin culori şi cuvinte. uneori îmi ies crengile afară aşa merg cu ele caut cer, ploaie, copil ce adună castane...

Carpe diem! ce rămâne? fiecare s-a întins cât îi este sortit şi locul se va dovedi mult prea lung, mult prea lat pentru somn căci trupul chircit în nemişcare se face doar pământ... unde strălucirea obrazului dimineaţa şi zâmbetul larg? (bună dimineaţă îţi spun şi râd prin verde!) unde roşeaţa buzei ce se întinde peste sărut? (vezi, lumina soarelui ne cuprinde!) unul îşi lasă ziarul frumos împăturit şi papucii la intrare ochelarii de bună seamă aproape de mâna ce pipăie. şi Bunica vine cu oala plină de sarmale! ahhh, fetişcana cu părul în vînt, iar a lăsat pălăria să-i zboare... fiecare se aşează cuminte să doarmă pînă când osul spălat pământul îndeasă în tăcere... ce rămîne înăuntru? – cuvânt? sunetul lui piere! hârtia se sfarmă ca un praf şi cuvântul pierdut! uite, pune capul pe sternul meu de os ca o cetate de veşnicie să asculţi ceasul de carne cum bubuie în adânc – bum, bum, bum, bum trăiesc şi sângele ştie! de ridic ochii spre cer în albastru înfăşurată sunt ca un zbor de cocor braţele mele se înalță şi eu strig – unde eștiiiii????? heeiiiiiii!!! nu am somn şi trupul meu urmăreşte umbre de veselie! să alergăm timpul tot până când întuneric! să mergem până când pasul nu mai atinge firul ierbii! să privim până când albastru nu mai ştie de-i apă sau pământ! să dansăm, să dansăm! cuprinde umbra trupului meu şi aşa să învăţ paşii dănţuirii: un-doi-trei, un-doi prin zi şi prin noapte până când pleoapele negre se fac piatră mormânt!

9

Precum in cruciadă şi eu...

Nu sunt Penelope

nici ţipenie pe străzi, toată suflarea ascunsă după ferestre şi-n canale forfot de rozătoare. lumina moare în câte un pătrat, se naşte în altul în pripă şi mică în flacăra de lumânare doar frică. oamenii se sting cu oftat, paturile rămân reci şi neatinse, merg toţi, stafii, pe un drum fără capăt şi trec prin pereţi, pisica toarce negrăbită. nu pot salva lumea! nici măcar sufletul meu pângărit! mă învârt în mine cu sabia scoasă stau pe cal gata de război şi doar aerul se scurge greu prin casă! în trecut cruciaţi au bătut aceleaşi cărări, paşii lor adânc mai sună încă. sap cu degetele printre cioburi, opaiţe şi amfore în palmele mele colb, miros vechi pe degete. nu vreau să dorm cu ochii închişi în mine şi trupul mort! doar să visez în spatele pleoapelor cetăţile albe de piatră, cavalerii obosiţi, tâmplele lor unse cu ulei de mir, buzele lor uscate, mîinile lor crispate pe arc şi săgeată, zalele încinse, sudoarea trupului.

Nu vreau să dorm timpul din clepsidră! nici gurii să-i pun pecete grea de tăcere! vreau să strig să cânt să râd să ţip heiiiiiiiii!!!!!! ascultă-mă!!! răspunde!!!! priveşte cum lumina moare în depărtare! nu pot salva lumea! nici sufletul meu pângărit, stau pe cal şi sabia scoasă port în mine aroma trandafirului ofilit şi atingerea lui de mătasă!

n-am avut niciodată plete lungi să-mi înfăşor sânii în ele şi pentru o clipă aşa de nebunie să le mângâi, nici nu am ţesut covoare cu pletele mele de cărbune, să fie nopţi alese cu stele şi vise acolo între iţe şi freamătul războiul bătând lâna în fus tac-tac, să-mi spun Penelope, să dau ochii peste cap, să privesc pe sub gene umbroase cu ochi trişti, dar uscaţi! poate sunt doar izvor de lacrimi fără nume chip comun, părul scurt, poate buzele mele roşii snut doar petale de floare carnivoră şi deşert de jur împrejur... uite cum soarele se mişcă rotund şi cuprinde orizontul, aşa privirea mea din apus în răsărit, uneori umedă, alteori arşiţă, dar mereu vie şi mâinile căutînd cuvinte în ţesătura de lână aspră, aşa petrec timpul în pleata mea scurtată şi timpul mă joacă pe degete! eu îi fac ochi dulci, să-l prind în mrejele clepsidrei mele, alteori mă biciuie pînă la sânge şi pe trup linii adînci în carne şi în piele... stau, îmi privesc mâinile, îmi privesc ochii în oglindă strălucire fără trup, aşa culeg cuvintele, aşa chipul meu în asteptare moare fără timp... era o femeie frumoasă, unică, puţin zurlie, dar cu zâmbet nebun, era o femeie ciudată, cu tăceri şi ochi tăciuni, era o femeie fără glas şi fără nume, era o femeie era...

10

ANCA HIRŞCHPEK

care lovește prea-golul din ea.

La un moment dat n-o să mai contezeo să-ți sfâșii surâsul ca pe un ambalaj de ciocolată în mâinile unui copil, frânghia strânsă între degete va sugruma orice vis, dar erai prea liniștit în poza aia a noastră din care lipseam pentru că tocmai mă născusem de celalată parte a peliculei.

Zgomote Ei dau încet peste tine, nu te lasă nici măcar să deschizi ochii, îți extrag ultimul gând din cap, ca pe o lamblia.

Ei sosesc buluc, arătându-și adevărata lumină, orbecăind pe culoarele dosnice ale palatului din apartament, ei strâng zile sub preș, aleg vieți să stea sub mochetă, ei te mătură ca pe un covor rătăcit între fire de aur, scăzut până la deruta unui model oarecare.

Ei n-au milă si tac(t) peste tine, vorbind tot mai tare.

La cerere S-a făcut și singurătatea un anotimp lung și blajin ca un buzunar secret ce păstrează povestea degetelor mele mângâindu-ți obrazul în lipsă.

Tăcerea plină de culori este miezul grădinii furate serilor calde de vecinul ce și-a pierdut anii în fabrică.

Limba pe care sfințim distanțele când coboară de pe cruce ne întoarce spre epopeea femeilor uitate la cerere.

Frânghia strângea albul în mâinile tale

Măcelărie

Erai așa de frumos în poza aia, devenea o poză de la capătul nopții, de la capătul drumului; îți așezaseși paharul cu lichior arzând printre obsesii, erai așa de frumos și eu- sclava bucuriilor tale expate, fata de la de la pagina albă a erosului, împingând zâmbetul morții care tocmai îți iertase puțin. Însă praful ne mătura pe fiecare în marginea cusută grosier ca tivul unei ireale mănuși

Pe întuneric îți mângâi egoul ca pe un erou ce te ratează la mustață sau ca pe un card de deconturi la Billa pentru onomastica uitată de toți, îți desăvârșești încet curentul slab al celulelor care lucrează pentru tine într-o organigramă discretă și perfectă.

Rupi turta viitorului, ce alege el în mâinile tale se va ivi dar atât de lent, încât noi specii de praf și pulbere vor avea destul timp să zâmbească

11

de pe margine...

Setări

iar fața mea dispărea în tunel.

Fulgurant

Îmi place bărbatul acesta de lângă bărbatul care mă place. Și-a croit încet, încet un neștiut imperiu cu tăceri de aur, îmbrăcându-mă în mimoză clandestină, arcuind încet spiritul în trubadurul alinător din spatele fiecărei povești cu final derizoriu.

Mi-e drag și mă tentează moartea lui care începe când eu de pe taste adun firescul lumii de azi, congenital târâtă în prăpăstii virtuale, în virtuți asimetrice, în vise scandând eliberarea ca un tulburel vârtos din Ardeal.

Cine ești, intră în vorbă cu mine, mângâie-mi limba, atârnă-mi împleticeala de gânduri și ioni negativi ca un tablou abstract într-o galerie du(b)ioasă, tolerează-mi setările de femeie dependentă de somnolența aștrilor, ca să-și masturrbeze în tăcere sufletul ce și-a început aselenizarea...

Umbli despicat de sacoșe.

S-a creat un fel de pauză de om între mânere.

Moartea te gonește cu răsuflarea autostrăzii încinse, claxoanele îți trec aura de mai multe ori peste cap, fiecare secundă în care te arunci te mângâie cu deruta gri-verzuie a grădinilor uscate pe margini.

Atingi fulgurant umbrele blocurilor.

Respiri greu.

E foarte cald și tu ești conturul care-și caută întrebarea ce mereu îl aleargă din urmă.

E atâta nevoie de împachetare și plastic, încât oricine devine un loc geometric ambiguu din propria trasare de inimă.

Butonul de panică Cât poți să cureți zona de confort și zumzet a aparatelor de măsurat eficiența căderii?

Mintea mi s-a strâns ca un cap de mumie.

Vorbeam tare și te-am zăritstrăbăteai culoare nefirești într-o inimă neagră, barul era plin de noi specii; te-am sărutat peste rând, pe lemnul arzând, printre efluvii de zahăr și sânge, tandrețuri și fugi începătoare.

Cerneam o mare iubire fără reguli gramaticale, cu virgule mângâind coapsele, puncte- puncte adunate pe umeri și vechea emoție ascunsă în șervețele de unică folosință.

Eu-tu -ei- planând peste capetele noastre, mereu creionați, șterși, peisaj care nu se poate abține să râdă pe seama pictorului năuc, încercând să-și descopere limitele

Sufleorul Aceleași gesturi parazitare, ca și când lumea se termină iar regizorul uită să tragă cortina.

Toți mimează interesul, într-un fel de transă, privind golul din față pregătind un rol epocal, suflându-le tăceri adevărate peste măști.

Apoi-ochii bărbatului rănit, o farfurie spartă, cerul de oameni sintetici înjunghiat, norii amestecați într-un lichior demențial, maneaua prelinsă încetișor printre blocuri și privirea buldogului care-mi spusese ceva esențial, pe când ușile metroului își anunțau etanșeizarea,

12

undeva, în fundal. În(gust)are Pe nesimțite, șfichiuind în atmosfera de ecran aburind, urcă prieteni cu anse subțiri ca păianjenii.

Ei stau în lumina palidă și cresc unul din colțul altuia; când noi uităm să le pictăm fețele, începe să curgă, nestăpânită, definiția picăturii de vin din pocalul de sânge sorbit neglijent până la marginea Sinelui.

Ești un peisaj mort de la prima trăsătură de penel; rigoarea artistică a lui Nimeni a denumit asta estetică, imensa lui teama de gol te-a chemat lângă un destin oarecare, ca o păpușă cu gândurile aiurea retezându-i capul pentru lumea înflorată a absențelor.

13

ELISABETA KIRCHMAJER-DONCA

1. ADEVĂR

1’. RÉALITÉ

Adevăr doar primulele ce-nfloresc în zăpadă doar aroma din gutuile puse de mama pe dulap, grămadă în tindă adevăr doar o muşcată singură ce se picta în fereastra-oglindă cu stele de nea neuitate din copilăria mea adevăr o lacrimă ştearsă în fugă într-o clipă de rugă.

Réalité qui dans les primevères fleurissantes sous la neige annonce la vérité qui dans le parfum des coings rangés par ma mere soigneusement sur l’armoire dans l’entrée, vérité qui dans un geranium solitaire s’est peint à la fenêtre-miroir aux étoiles de neige innoubliables de mon enfance réalité/d’une larme efface dans un moment de prière.

2. PRIVIREA TA

2’ TON REGARD

Sub ochii tăi valurile mării se prefac în mậngậieri trupurilor zbuciumate sub ochii tăi orizontul se cunună

Sous tes yeux, les vagues de la mer ressemblent à des caresses aux corps tourmentés sous tes yeux, l’horizon se marie à la fée de la nuit 14

cu a nopţii fee luna ce pare a se culca singură în irizări nocturne de curcubee;sub ochii tăi dimineţile se dăruiesc ca o fecioară nude, zilei spre desfătare în plăceri.

De-mi ceri să mă privesc în ei îţi năpădesc pleoapele catifele în franjuri cu săruturi sub ochii tăi, înfăşurată în iubiri ca pruncul la sậnul mamei adormit de parfumul ei renasc.

la lune qui parait se coucher seule dans le coloris nocturne de l’arc-en-ciel; sous tes yeux, les matinées s’offrent comme une vierge nue, aux jours pour les délices du plaisir.

Si tu me demandes de m’y refleter j’envahirai tes paupières velours en franges avec des baisers sous tes yeux, enveloppée dans l’amour pareille aux enfants endormis de parfum de sein de leurs mères je renaitrai.

3. CEAS TOPIT PE PERON

3’ HORLOGE FONDUE SUR LE QUAI

Cậte iubiri uitate, reţinute, răscolite Pe un peron!

Aşteptări, despărţiri, săruturi fugare.

Imbrăţişări Pe un peron! Cậte promisiuni deşarte Intr-o gară pustie Singurătate, înfrigurare Jurăminte uitate Taine nedezvăluite In priviri încărcate de cuvinte Niciodată rostite Pe un peron.

In marea aşteptare Minusculă jucărie magică Un ceas enorm.

Intr-o gară mereu aceeaşi Totdeauna alta Gara. Morman de suflete Cu iubiri spulberate Puzderie de ochi aţintiţi Spre uriaşul stăpận Ceasul! Titanul!Timpul!

Invocări de iertări, tăcute

Combien d’amours oubliées, retenues, bouleversées Sur un quai!

Attentes, séparations, baisers fugitives Embrassements Sur un quai!

Combien de promesses vaines Dans une gare déserte Solitude, ardeur Serments oubliés Mystère inconnu Dans les regardes chargés de mots Jamais pronounces Sur un quai!

Dans la grande attente Le minuscule jouet magique Une horloge énorme.

Dans une gare toujours la meme Toujours une autre L a gare. Multitude d’âmes Aux amours éparpillées Foule d’yeux braqués Vers le géant maître du monde

15

Cậte iubiri îngropate în betonul Unui peron!

Sub un ceas enorm, topit,Scurs pe un peron…

Acele sale rădăcini Paralele, ce nu se-ntậlnesc nicicậnd.

Cậţi ani s-au scurs iubito De cậnd te aştept, într-o gară Pustie sub un ceas topit pe un peron De flacăra iubirii noastre In aşteptare!

L’horloge! Le Titan!Le Temps!

Invocations de pardons taciturnes Combien de tendresses enterrées Dans le ciment d’un quai!

Sous une horologe énorme, fondue, Qui se déverse sur un quai…

Ses aiguillages racines parallèles, Qui ne se rencontrent Jamais.

Dis-moi mon amour Combien d’années se sont écoulées Depuis que je t’attends Dans une gare déserte Sous une horologe fondue Par la flamme de notre amour!

4. VEŞNICIE

4’ ÉTERNITÉ

E atậta alb în Siluetele din Intunericul De afară Incật Nu ne putem deschide Ochii minţii.

Il y a tant de blanc Dans les silhouettes De l’obscurité Au dehors Qu’il est impossible D’ouvrir Les yeux de l’esprit

16

17

PAMFIL BILŢIU TRECERE ŞI DĂINUIRE MARELE MEŞTERGĂVRILĂ HOTICO HERENTA CEL TÂNĂR

Vestea dispariţiei neaşteptate a celui care a fost „meşterul meşterilor”-Găvrilă Hotico Herenta cel Tânăr, un talent înnăscut, care a durat în lemn o operă memorabilă, a căzut asupra noastră ca o lovitură de trăsnet. Chiar m-am gândit la poetul Mihai Eminescu, când îl vedeam pe meşterul viguros, plin de viaţă, cu o nestăpânită poftă de lucru, că ar putea să înveţe să moară vreodată.

Născut într-un leagăn de civilizaţie a lemnului, la 15 august 1938, în Ieud, se trăgea dintr-o familie înzestrată cu harul creaţiei.

Bunicul său Găvrilă Hotico Herenta-Vâju a fost cel mai mare meşter popular al tuturor timpurilor, din Maramureş, care stăpânea şi toate meseriile de trebuinţă ale ţăranilor. Tatăl său Ion a fost un poet-ţăran neîntrecut, care în 1926, pe când se afla în butini, prin pădurile Buzăului, a scris o producţie poetică, rămasă într-un caiet manuscris, intitulat simbolic „Dorul înstrăinatului”. Cu multă amabilitate meşterul Găvrilă ne-a încredinţat acest manuscris, pe care l-am şi publicat într-o lucrare de-a noastră, precedat de un studiu. Priveam fotografia marelui meşter şi ce mândru era când rostea: „Îi un dac coborât de pe Columnă”. M-am bucurat pentru modul în care şi-a ştiut cinsti bunicul, care i-a călăuzit primii paşi şi de la care a furat meseria, cum el însuşi ne-a mărturisit, apoi a eclamat cu mândrie: „Îi port numele şi mam străduit nu numai să i-l port cu cinste, dar şi de la înălţimea marelui meşter care a fost. Mam străduit să-i calc pe urme. Şi să mă apropiu de măiestria lui de neasemuit.” Ca semn de cinstire i-a ridicat o troiţă lângă casa lui din Prund-Ieud, o casă-monument, pentru care am pledat şi noi să devină Casa memorială a marelui meşter. N-a devenit casă memorială, dar a fost salvată prin strămutarea ei, devenind „Muzeul Etnografic Ion Pleş”. Tot în semn de cinstire a bunicului său i-a restaurat valoroasa Troiţă de pe Fieş, una dintre puţinele opere rămase de la maestru, iar în casă îi păstrează cu pietate Crucifixul, lucrat tot cu mare măiestrie.

L-am cunoscut chiar la începutul carierei noastre, în timpul unor cercetări de teren la Ieud, efectuate împreună cu Francisc Nistor, directorul Muzeului Maramureşului. Ne-au apropiat de îndată pasiunile comune, care au cimentat între noi o strânsă prietenie, relaţii de colaborare, care au persistat până la neaşteptata sa trecere în lumea umbrelor.

După anul 1978, când s-a transferat la Muzeul Maramureşului, l-am întâlnit deseori, aflându-l la lucru pe şantierul de pe Dobăieş, unde trudea din greu cu o echipă harnică la făurirea Muzeului Satului. Nu ştim exact câte obiective a montat, oricum cu zecile, dar ceea

18

ce ştim este strădania lui pentru ca nimic din casele vechi sau acareturile acestora să nu le ştirbească autenticul.

Când am scris despre activitatea meşterului, ne-am convins de îndată cât a fost ea de bogată şi de importantă, căci a ştiut să fie doctorul de elită a peste şaptezeci de monumente istorice, unul mai important ca celălalt. Foarte laborios şi meticulos a întocmit documentaţia amănunţită pentru fiecare. Era mândru când ne-a depănat povestea demontării şi remontării unor obiective-monument la Secţia în aer liber de la Muzeul din Cluj. Povestea se aprindea de entuziasm când ne vorbea de ridicarea la acelaşi muzeu a Bisericii de lemn din Cizer, a lui Horea, zis Nicolae Ursu, important şi nemuritor personaj istoric.

Meşterul Găvrilă a fost un creator complex. A realizat şi restaurat porţi maramureşene, troiţe şi cruci mortuare, care i-au fost comandate în ţară şi în străinătate, una ajungând în 1990 în Munţii Pădurea Neagră din Germania. Era tare mândru când ne povestea că opera sa slujeşte cinstirii unor mari personalităţi maramureşene şi româneşti. Se referea la crucea de la mormântul poetului Nichita Stănescu, de la Cimitirul Belu, cea de la mormântul pictorului Traian Bilţiu-Dăncuş, de la Cimitirul Mănăstirii Cernica, cea de la mormântul scriitorului sighetean Alexandru Ivasiuc. A lucrat şi cruci mortuare închise în cerc, realizate cu măiestrie, având ca motiv central scena răstignirii, circumferinţa fiind ornamentată cu motivul torsadei, dintele de lup, unghiuri deschise, etc.

Găvrilă Hotico Herenta cel Tânăr a lucrat cu multă măiestrie porţi monumentale. Cea din faţa casei sale este una de factură clasică, care se evidenţiază prin sobrietatea şi echilibrul compoziţiei ornamentale. Caracteristic pentru porţile sale este adâncimea la care sunt săpate ornamentele în masa lemnului, atingând până la şase centimetri. Motivele transfigurate pe porţi sunt cele clasice, de largă circulaţie: torsada, pomul vieţii, unghiuri deschise, rombul, rozeta, crucea, dintele de lup. Poarta de la intrarea în Muzeul de Etnografie Baia Mare este o dovadă a evoluţiei artei meşterului, în materie de porţi. Aceasta este concepută pe şase stâlpi, iar motivul ornamental pricipal al stâlpilor este sucitura (canelurile), o influenţă venită din arta Renaşterii în arta populară. Întâlnim pe această poartă rozeta-vârtej sau „soarele în mişcare” cum este denumită în grai local, motiv de largă circulaţie în arta populară românească şi universală.

Convins de nevoia perpetuării tradiţiei artei lemnului şi-a transmis talentul său la doi dintre cei cinci copii, care-i calcă vertiginos pe urmă.

Marele meşter a plecat, dar zestrea lui rămasă în urmă, îi va perpetua amintirea. Cred cu tot dinadinsul că meşterul nu a murit, s-a înălţat doar la ceruri să pună frumuseţea artei populare sub ochii îngerilor.

19

INCURSIUNE ÎN ISTORIA MINERITULUI DIN MARAMUREŞ Aşa cum arată cercetările istoricilor, extracţia minereurilor datează din perioada romanilor. Este unanim acceptat că romanii i-au învăţat pe băştinaşi mineritul. Ne-o spun mai întâi toponimele de origine romană prin care sunt denumite exploatările miniere: Valea Roşie, din lat. „Valem Rosem”, Băiuţ, din lat. „baiulus”, Baia Sprie, din lat. „Medio Mons”, Cavnic, din lat. „cavao-cavare” - a săpa pe dedesupt.

Baia Mare a fost un înfloritor centru minier încă de pe vremea romanilor. Firiza, Valea Borcutului şi Valea Roşie sunt localităţi unde s-a desfăşurat o vie activitate minieră, recunoscută după conductele de apă, după haldele şi zgura existente. Mai ştim că sarea a fost exploatată la Dragomireşti şi Ogna Şugatag, unde s-au descoperit unelte de lucru, opaiţe, monede. În legătură cu tehnica minieră, date deosebit de importante ne oferă un document din 20 septembrie 1347, emis de Cancelaria ungară pentru minerii din oraşul Rivulus Dominarum (Baia Mare) şi Baia Săsar, întărindu-li-se privilegiile. Actul ne arată că minele de aici se exploatau prin sistemul galeriilor. Mai aflăm din documente că la 1191 cămăraşul de la ocnele din Rona (Coştiui) vindea suta de bolovani de sare cu trei florini, cu cinci bucăţi adaos, cu precizarea că niciun cumpărător nu trebuie să aleagă sarea. În aceasta perioadă ocnele de la Coştiui şi Ocna Şugatag erau cele mai importante.

Privilegiile obţinute de centrul minier Baia Mare, la 1347, 1376 şi 1391 au contribuit în bună măsură la sporirea producţiei, ceea ce a atras după sine înflorirea şi consolidarea oraşului. Minele cele mai importante, în acel timp, erau cele de la Băiţa, situată la vest de Baia Mare, mina Dealul Crucii, precum şi minele de la Baia Sprie, toate aparţinând Cămării. La 1411 localităţile Baia Mare şi Baia Sprie au fost cedate despotului sârb Gheorghe Brancovici. În 1454 Iancu de Hunedoara ocupă oraşul, intrând astfel în posesia minelor.

Un mare sprijin acordă mineritului de aici Matei Corvin, prin două acte emise la 1464 şi 1468, prin care caută să organizeze întreaga activitate minieră, în vederea sporirii producţiei aurifere şi argentifere. La 1468 domnitorul dă în arendă atât mina, cât şi monetăria contra a 13.000 de florini de aur.

Dezvoltarea mineritului la Baia Mare continuă în a doua jumătate a secolului al XVIlea, când regele Vladislav acordă Cămării din Baia Mare o parte din veniturile tricesimei ardelene. O nouă măsură a fost luată de Ludovic al II-lea, la 1525, prin care se prevedea scutirea pe doi ani a locuitorilor din Baia Mare de arendă şi impozite, în urma lucrului conştiincios depus de aceştia la mine.

Dezastrul de la Mohaci din 1526, a fost cauza decăderii activităţii minelor din Baia Mare, care au fost inundate de ape, iar unele chiar părăsite. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea un funcţionar cu numele de Ioan Torday raporta Oficiului minier din Baia Mare că minele de la Cavnic sunt foarte bogate, dar din cauza hoţilor nu pot fi lucrate şi, drept urmare, cerea pentru acestea întăriri şi pază serioasă.

Potrivit documentelor, la 1567, datorită unui conflict militar între împărat şi voievodul Ioan Zápolya, oraşul Baia Mare a fost distrus complet, clădirile şi instalaţiile au fost avariate iar minele au fost ruinate. Curând în Oficiul minier din Baia Mare s-a pornit iniţiativa restaurării minelor. În 1571 a fost deschisă galeria minei Dealul Crucii pe o lungime de aproape 900 metri, iar până la sfârşitul anului 1573 s-a redeschis şi restul galeriei, surpată pe lungimea de 450 metri. Mina fiind inundată s-a propus introducerea maşinilor de evacuare a apei. Tot atunci s-a propus reluarea activităţii minelor de la Valea Muierii (Dealul Crucii),

20

temporar întreruptă. La 1585 baronul Felician Herberstein vizitează minele de la Cavnic pe care le ia în arendă plătind 200 „gire” aur, adică 50 kg. În secolul al XVIII-lea, după înfiinţarea Inspectoratului minier, cu sediul la Baia Mare, începe o nouă etapă a mineritului din bazinul Baia Mare. Minele de la Baia Sprie sunt preluate de către stat. Sunt preluate puţurile Fodor, Leves, Tamor şi Vont, împreună cu şteampurile, cu obligaţia de a plăti toate datoriile oraşului. Minele din Valea Borcutului au fost preluate de stat în 1725, după ce fuseseră părăsite de familia Lissabona. La 1722 minele de la Cavnic au fost repartizate Direcţiunii minelor din Zlatna, iar în 1748 au fost subordonate Direcţiei miniere din Baia Mare. În timpul Războiului de şapte ani, administraţia minelor din Baia Mare a primit din partea Cămării sarcina de a întocmi un raport asupra posibilităţilor de dezvoltare a mineritului în întreaga Transilvanie. În epoca de destrămare a feudalismului au funcţionat şi alte mine în bazinul Baia Mare, precum cea de la Nistru, care a fost exploatată în parte de stat, în parte de particulari.

După 1848 se cunoaşte o mare dezvoltare a minierutului în bazinul Baia Mare. Între 1863 şi 1865 numai producţia minei Dealul Crucii era de 2.536 kg. de aur şi 19.729 kg. de argint, iar din 1906 până în 1911 producţia acestei mine a fost de 2.416 kg. de aur şi 7.869 kg. de argint. Mina Valea Roşie a avut o situaţie asemănătoare. La Baia Sprie exploatarea minelor după 1848 se făcea prin două puţuri, Terezia şi Irany, şi prin galeria de bază din Borcut, începută încă din 1768, lungă de 4000 metri. Minele s-au perfecţionat, cele de la Cavnic, prin maşini de extracţie a apei şi roţi hidraulice pentru transportul pe puţ. La mina Băiuţ, din Ţara Lăpuşului, exploatarea minereului după 1850 se executa pe cinci orizonturi, pe o lungime de 1750 de metri.

Producţia minelor din Cavnic, între 1896 şi 1911, a fost de 899 kg. de aur şi 90.663 kg. de argint. Mina Roata, din Cavnic, este redeschisă în 1750 de către locuitorii români din regiune. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea mina a început să decadă, dar a fost readusă la o stare înfloritoare, realizând un venit de la 40.000 până la 60.000 de florini. Între 1863 şi 1893 producţia minei Băiuţ, de metale nefieroase, era de 892 kg. de aur şi 10.205 kg. de argint.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, minele Faţa Băii şi Ilba îşi reiau activitatea.

Deoarece arendaşii exploatau numai părţile bogate ale filoanelor, mina Ilba a devenit nerentabilă şi şi-a încetat activitatea.

După 1900, o dată cu perfecţionarea utilajelor, prin introducerea perforajului mecanic, a unor instalaţii moderne de preparare, mineritul din bazinul Baia Mare s-a dezvoltat constant, apoi, după al Doilea Război Mondial, modernizarea mineritului şi progresul lui sunt tot mai evidente. În perioada contemporană, cea mai mare înflorire a minieritului s-a realizat în epoca Ceauşescu, când mineritul reprezenta ponderea economiei şi emblema judeţului Maramureş.

După Revoluţia din decembrie 1989, perioada de înflorire a mai continuat până nu demult, când minieritul a fost cu totul abandonat.

21

22

CATIA MAXIM Moșii de Toamnă În sufletul lui Tudor, cel mai frumos moment al anului se asocia cu Moşii de toamnă, petrecuţi în Obor. Locul îi amintea de începuturile venirii sale în capitală. Plecase de dimineaţă de acasă, sătul de chipul posomorât al Marcelei şi de tăcerile ei ostentative.

Era sâmbătă şi habar nu avea cum o să-şi petreacă ziua. Proaspăt ferchezuit, a pătruns în vacarmul Moşilor de la Obor.

Mulţimea îi conducea paşii peste tot. Se simţea tânăr şi uitase parcă de griji. Se oprea în dreptul fiecărei tarabe sau intra, bucuros, în vorbă cu ţăranii. Se simţea ca unul de-al lor, căci ştia cum să le vorbească.

A zărit-o în lumina blândă a soarelui, târâtă de o mulţime nerăbdătoare, și nu i-a venit să creadă că este ea, ivită, acolo, în faţa lui, adusă, întâmplător, de destin. Amestec suav de nuanțe blânde de toamnă. Se oprise în dreptul unei florărese , să admire nişte crizanteme strivite de degradeul galben-ciocolatiu al toamnei. Se oprise și el pe o alee şi, chiar dacă lumea îl boscorodea că a rămas pironit în mijlocul drumului, continua să o privească uimit de întâlnire şi de frumuseţea ei. Când privirea ei s-a întâlnit cu a lui, din doi paşi, a şi fost lângă ea. A apucat-o strâns de mâna şi i-a spus: - Ce bine, că ne-am întâlnit!

Teo l-a privit mirată şi l-a întrebat : - Ce cauţi ? Ai treabă?

- Nu, am ieşit. Nu mai suportam să stau acasă. Am venit direct aici...

- Nebun, ce eşti! Nu puteai să mă anunţi ? Dacă nu ne-am fi întâlnit, tu ai fi petrecut de unul singur în ziua asta frumoasă, iar eu mi-aş fi închipuit că îţi treci sâmbăta cu nevastă-ta.

Tudor tăcea. Ce i-ar mai fi putut răspunde? Acum, că se întâlnise cu ea, era bucuros şi realiza cât ar fi pierdut, dacă nu ar fi întâlnit-o. Până la urmă, destinul ştie cel mai bine cum să le aranjeze. A prins-o bucuros pe după umeri, apoi s-au strecurat fericiţi în mulţime.

Spre prânz , când li s-a făcut foame, s-au dus către esplanada amenajată în mijlocul pieţii. Câteva zeci de mese de rafie cu scaune de jur-împrejur, pe jos rogojini întinse, cât ţinea perimetrul acelei cârciumi aflate sub cerul liber. În faţa meselor, o scenă uriaşă, cu staţie de amplificare şi difuzoare, anunța o atmosferă de spectacol. Scena era acoperită cu rogojină şi stuf. Cu greu, au reuşit să găsească o masă cu două scaune, undeva, aproape de scenă. Erau bucuroşi că vor mânca în sfârşit, căci de atâta colindat, li se făcuse o foame de lup. S-au aşezat zâmbind unul în faţa celuilalt.

Teo a observat că pe faţa de masă, proaspăt scrobită, trona o ulcică de lut, în care se odihneau trei fire de crizanteme. Toamna surâdea, răspândind miresme de grătar şi must.

Tudor a comandat un platou cu de toate: fleici, mititei, cârnăciori, o salată de murături proaspăt acrite. Vinul roşu, tras direct din butoi, înveselea carafa de ceramică de la marginea mesei.

23

Erau fericiţi. Simţeau bucuria la fel. Vinul le îmbujora obrajii, iar degetele li se atingeau în îmbrăţişarea veselă a două căni de lut, din care el și ea savurau vin.

O rumoare plăcută, un soi de zumzet permanent relaxa şi armoniza marea de oameni adunaţi la Moşi. Deodată, liniștea a înghiţit orice zumzet, iar pe scenă s-a iscat un fior.

Tudor şi Teo au înălțat, uimiţi, privirile.

Era prima oară, când o vedea așa de aproape. O siluetă delicată, toată în borangic alb. A început să cânte. Lăutarii plângeau pe strune, glasul ei cutremura mulţimea. S-a apropiat de marginea scenei, de masa lor.

Tudor a lăsat vinul de-o parte, cu privirea pironită la ea: cânta, cânta cu tot sufletul, iar el, brusc, şi-a adus aminte de satul lui şi de pământul pe care se odihnea, ori de câte ori se ducea cu vitele la păscut. O simţea, în același timp, și pe Teo, cu privirea lipită de cântăreaţă.

Văzduhul tresărea la cuvintele Cine iubeşte şi lasă.

Teo l-a prins de mână. Nu-i mai dădea drumul. Au rămas aşa, cu degetele împletite, lângă două căni de lut, umplute pe jumătate cu vin. Când s-a sfârşit cântecul, un moşneag s-a apropiat de scenă. Îi străluceau ochii și abia a reușit să îngaime: - Fă-te bine, puica lu' moşu!

Tudor privea nedumerit.

Oamenii erau electrizați: pe scenă năvălise Ciuleandra.

Teo sorbea din vin. Avea lacrimi în ochi, când i-a spus: - Este Doamna Maria Tănase. Are cancer. E pe moarte!

Catia Maxim www.catiamaxim.ro *** Text revăzut. Din romanul Între timpuri, Editura Tracus Arte, 2010

24

CIPRIAN BUZOIANU Aspargik, diavol blând

Aşa se numeşte dracul meu interior. Este cel cu care comunic mai des decât cu mama, cel căruia deobicei mă plâng, şi mai mereu mă jelesc, despre una, despre alta, mama lui de drac, că întotdeauna are un răspuns inteligent, pe măsura diavolescului său creier. Din curiozitate, l-am întrebat într-una din zilele în care vagabondam prin ceaţă, prin oraşul pustiu, dacă el s-a îndrăgostit vreodată! Maestre, aşa mi se adresează dracu’ mie, cum să mă îndrăgostesc, dacă am fost trimis înlăuntrul tău, de unul singur, ca un pustnic în drăceascai mânăstire! Vai de zilele mele, diavol bătrân ce sunt, condamnat la singurătate... păi ascultă drace, i-am spus, mă Aspargik, dar când mă tăvălesc eu cu câte o fătuşcă, n-are şi ea o drăcoasa a ei, pe interior? Nu discuţi şi tu, aşa ca între draci, nu tragi cu ochiu’...ori eşti drac gay! Cam aduci a... maestre, mă jigniţi, neam din neamul meu diavolesc n-a fost gay, mai puţin unchiul Jean, dar el oricum era un drac decăzut. Cum naiba decăzut, ce-i mai rău decât să fii drac! Pai da, poţi, poţi ajunge drac decăzut, adică picat în dizgraţia comunităţii drăceşti. Şi pe mine de ce m-ai populat, ce-ţi veni blestematule? Tu m-ai ales, sau te-a trimis tartoru’, ori ţi-a plăcut de moaca mea? Am zis eu că eşti gay! Eu te-am ales, de nu te-aş fi ales...dar nu-ţi spun de ce. Spune drace, că te şterpelesc de... nu te vezi! Dacă-ţi spun o să te superi pe mine şi... lasă, tu spune, văd eu dacă mă supăr ori ba. Păi te-am ales pentru că erai aiurit, de-a dreptul tâmpit, zăpăcit, adică... contrariul meu, şi m-am gândit că astfel voi avea şi eu pace, să-mi trăiesc liniştit restul zilelor. Aiurit zici, ă! Nu maestre, te-am plăcut, erai special, de-a dreptul tâmpit, original de tâmpit. Măcar noi suntem oameni nu demoni...da, oameni, dar să ştii că noi, dracii, avem mai multe trăsături pozitive, decât voi... oamenii!

Trăsături pozitive!! Păi ia ascultă, blestematule, de ce când noi ne enervăm, urlăm: lua-te-ar dracu, du-te la dracu, al dracului să fii de bou, dracii să te înghită, piei drace, eşti negru ca dracu! În primul rând, noi dracii nu suntem negri, avea dreptate soră-mea, Djamila când spunea că sunteţi nişte rasişti nenorociţi, nişte ignoranţi, incapabili de a convieţui cu alte specii. E dracu’ gol, arde-l-ar dracu şi dacă vrei continui până mâine, mie-mi zici de naţia voastră păroasă şi blestemată! Păi de ce blestemată maestre, cine ne-a blestemat? Hai, las-o-n coadă de peşte şi să gândim sincer, constructiv, de exemplu să-mi spui repede ce avantaje am eu din convieţuirea cu tine şi de ce nu te-aş trimite la dracu’, de unde ai venit; cred că eşti un drac prost, care stă pitit prin nu ştiu ce ungher din mine, de fumat nu, de băut ioc, gambler nu, femei nu, păi ce fel de diavol eşti tu mă? Păi de ce să mai fumez maestre, nu-mi bagi tu pe gât cîte două pachete de Lucky strike pe zi, de mi-ai otrăvit plămânii şi mi-ai înroşit ochii! De băut bei cât un hipopotam, că şi-acu’ put a dugheană, de-mi vine să vărs tot din mine, la drăcoase aş merge io, da-s cam timid, semăn cu tata! Şi tac-tu tot căcăcios ca tine a fost mă?

Mă-ta cum era? Mama era sfioasă ca o rândunică, o frumuseţe de fată, un spiriduş diafan, a fost regina balului în noaptea de Sfântul Valentin, mama era... Era cenuşăreasa? Nu maestre, o chema Malta Mehura. Şi pe tac-tu cum îl chema, Yalta Jakarta? Nu maestre, pe el îl chema Iov. Iov! Ce chestie! Pari un diavol bun. Aşa şi sunt maestre. Dar dacă-mi găsesc o iubita, mă laşi, te cari, ai auzit? Nu pot maestre, nu mi se dă voie, trebuie să te însoţesc pretutindeni, dacă te părăsesc, voi fi judecat, voi fi tras pe linie moartă, azilul mă înghite, poate şi ospiciul... Şi ce faţă crezi că o să facă iubita mea, când o să-i spun că vom avea un mariaj... a trois?

25

Crezi că va fi drăguţă şi va spune: sigur iubitule, în curand vom avea poate şi un copil, vom fi trei, o adevărată famile, iar eu, cu o faţă de pateu stricat îi voi răspunde mormăind: nu dragostea mea, vom fi tot noi doi, plus dracu’, dracul meu păzitor! Iar ea va urla precum... harpiile, pleaaaaaacă, lasă-măăăă, du-te nebunule, aşa va urla, Aspargik şi apoi va fugi, cât o vor ţine picioarele, iar eu, cu cine crezi ca voi rămâne!? Cu cine maestre? Cu dracu, cu Aspargik, cu tine, blestematule...

Scuză-mă, dar cu cine vorbeşti, cumva singur, sau ai hands-free? Aşa mă apelă întruna dintre rarele mele zile bune, o zeiţă de fată! Aaaaaaaaaaa..., am făcut eu, mult prea mut de uimire, aproape îngrozit de plăcere. Vorbeam ceva cu dracul meu păzitor, sporovăiam şi noi ca băieţii! Ce ţi-e şi cu sinceritatea asta! Cu cine? Mă întrebă ea, uimită. Cu Aspargik, dracul meu interior, dar să ştii că e un diavol blând. Aspargik, mă auzi, unde eşti pocitanie? Azi, cât mă conversez eu cu cucoana, să nu-ţi văd moaca! Ia şi tu o carte, citeşte ceva, un Dostoievski, un Henry Miller, vezi şi tu ce găseşti...Daaaa, maestre, noi nu citim literatură degradantă, navem voie, noi ne-am oprit la Plaut şi Terente, de-acolo-ncoa, totul e ruină...Terenţiu, analfabetule! Ce naiba de şcoală ai făcut! Citeşte ce vrei, da’ să nu-ţi aud gura că-ţi cos buzele...

Pffff..., esti dement, nu? Spuse ea, posibila mea dragoste. Par a fi? Doar ţi-am spus că sporovăiam cu Aspargik. Cu Aspargik? Doar ştii că fiecare are demonul lui, i-am spus! Eu nam, n-am niciun demon. Auzi Aspargik, ea n-are, glumeşte nu, are sau n-are? Zi pocitanie, de ce nu răspunzi, dormi? Nu dorm maestre, dracii nu dorm niciodată, mă spălam pe dinţi, cât despre demonul cucoanei... are, da’ nu recunoaşte, e teamă să n-o crezi nebună! Are...şi ce demon, maestre, o cheamă Fiura, o drăcoasă roşcată, numai de-o priveşti şi... Taci obsedatule, aşteaptă s-o întreb! Maria, ce mai face Fiura, încă-i place baletul ? Fiura, care Fiura, nu ştiu nicio Fiura. Eeee nu ştii, cineva apropiat ţie, care-şi bagă coada-n toate! Fiura murătura, oops, scuze, glumeam, Aspargik o ştie, cică ţi-ar fi foarte apropiată!! Şi dacă mi-ar fi ce!? Ziceam şi eu... aşaaa... Nu mai vorbi prostii, Fiura e prietena mea cea mai bună şi n-are chef de căcaturile voastre... Hai Aspargik, hai să plecăm, fetele n-au chef de căcaturile noastre! Hai să mai rămânem maestre, măcar un pic, te rog! Spune-i dracului tău să se potolească, te rog. Cui, lui Aspargik, dar ce-a făcut? Cum ce-a făcut, îi vorbeşte Fiurei vulgar, i-a băgat limba în ureche şi...Aspargik!? El e... atât de timid! Doamne fereşte! Da, foarte timid, e un obsedat sexual, un pervers... Eii, te rog, lasă-mi dracu’-n pace, crezi că Fiura ta e vreo carmelită? Aspargik, ce naiba faci mă acolo? Maestre, mă provoacă, nu pot să m-abţin, m-am îndrăgostit tun, ce să fac Maestre, e belea...drăcoasa!

Aspargik al tău e un ţărănoi pervers, mi-a spus spre înserat dragostea vieţii mele.

Aspargik are destul stil, i-am răspuns, a făcut şcoala vieţii la Kotelnikovo, în stepa calmucă, a dansat cu Tina Turner, a fost confidentul lui James Joyce şi muza lui Jimi Hendrix, ce ştii tu, îl compari pe Aspargik al meu cu târâtura ta şcolită la Milano!? O compari pe Fiu cu viermele tău din stepa Calmucă? Fiu a ta e o adevărată prinţesă, se linge cu Aspargik al meu la greu, diavolul meu drag, analfabetul meu sangvin din stepa calmucă. Întâlnirea mea cu Maria a fost un adevărat dezastru. Din acea zi, vieţile noastre s-au schimbat, în special a Mariei, care, după un an de depresii şi întâmplări nefericite s-a sinucis. Avea doar 24 de ani.

Nu a putut să accepte fuga Fiurei, n-a putut înţelege de ce prietena şi confidenta ei a părăsit-o şi a fugit cu un bulangiu ca Aspargik! Nemernicul a şters-o cu diavoliţa roşcată, lăsându-ne sufletele împietrite...eu încă mai trăiesc, în curând împlinesc 666 de ani. Pe la 600 am vrut să mă sinucid. M-am trezit într-o dimineaţă ploioasă, cu senzaţia că am trăit prea mult, mult prea mult. Trebuia să pun capăt acestei existenţe inexpresive, acelui fir energetic, neîndeajuns captat. Mi-am făcut o cafea, mi-am curăţat revolverul, un Glock de colecţie cu care s-a sinucis şi tata. N-am reuşit s-o fac, imaginea lui Aspargik mă obseda. De la acea întâmplare au trecut 66 ani. Am să-l reîntâlnesc într-o zi, sper, o să-i mut faţa din loc. Ce viaţă! Omul în căutarea diavolului...

26

27

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ

JURNAL PROVIZORIU (fragment din volumul cu acelaşi titlu)

Sâmbătă, 1 octombrie 2005

O prăpastie între vârsta mea şi vârsta fiului meu – 30 de ani – 30 de ani în care am adunat atâtea amintiri încât nu mi-a mai rămas decât să le şterg. De când am câştigat procesul pentu copii dorm foarte puţin, sunt puţine lucruri în lume care m-ar opri din odihnă dar sunt infinite în Univers.

Uneori mă simt închis într-un sanatoriu de boli mintale – toţi vorbesc, nimeni nu ascultă. Atrage atenţia vreun tâmpit care ţipă mai tare şi care, după ce e privit un moment cu stupoare şi curiozitate, e lăsat în nebunia lui plină de strălucitoare sfâşiere a hainelor. N-am cu cine vorbi pe-aici şi asta mă ucide, nu pot fi ca ei în fiecare zi. Chipul pustiit cu ochi inexpresivi lasă vânzătoarele de prin magazine îngheţate de spaimă. Nu mai e în mine viaţă? Ba e, este – însă nu mai vreau să o cedez viermilor de pe stradă. Caut un Om, unul singur, unul sincer. Totdeauna primesc reclame ale lui Isus, mă invită tot felul de culte religioase să mă întâlnesc în sălile lor cu El. Întâmplare: Gara Ploieşti Vest. Aşteptam rapidul pentru Alba Iulia. Aveam bani doar pentru a merge acolo, nu şi pentru a mă întoarce la Târgovişte. Aveam 3 ore la dispoziţie, m-am aşezat pe o bancă. M-am apucat de-mi studiat „apărarea” sau „atacul” un dosar plin de acte, de hârtii care, peste 15-20 de ani, vor fi arse. Un individ între două vârste se opreşte în faţa mea, ponosit şi cu un rucsac în spate: - Crezi în Domnul nostru Isus Christos?

Mi-am ridicat ochii surprins de pe hârţoage: - Cred.

- El să-ţi călăuzească paşii, a zis.

- Şi dumneavoastră la fel.

Abia mai târziu, pe tren, m-am gândit că acel individ a trecut prin viaţa mea europeană; momentan am crezut că e vreun fanatic religios, apoi, în Alba Iulia, m-am gândit cine o fi fost, pentru că a plecat fără a mă mai deranja.

Câştigasem, eram încă pe holurile Curţii de Apel, m-am concentrat să nu plâng în sala 213 unde am aflat asta. Cei doi Arba plecaseră convinşi că, dacă am pierdut de 2 ori voi pierde sigur şi a treia oară. M-am oprit în faţa clădirii, mi-am dat jos „haina de costum”, mi-am luat alta mai lejeră, aveam în geantă tot felul de prostii de acest fel. Sau poate nu aveam – e liber să gândească orice domnul biograf. Mi-am adus aminte fulgerător de omul acela: poate m-am întâlnit cu Isus atunci, în Gara Ploieşti Vest. Poate am răspuns corect la întrebarea lui, poate atât a aşteptat Universul de la mine, un cuvânt rostit, nu scris. Reverberaţia sunetului. Teoria mea veche despre sunet – despre puterea sunetului. Vocea mea rostind adevărul: DA sau NU, atât mi s-a cerut. Eu eram judecătorul, am spus DA în gara aceea şi mai târziu un alt judecător a spus „Se admite...” etc. Etc. Am, acum, 2 copii. Cu această avere am plecat din Sibiu; de aceea, cred, am făcut acest uriaş efort moral, financiar, fizic: mi-am recuperat averea pe care „legea” mi-a luato cu forţa în 7 septembrie 1999. N-am cu cine vorbi, cu Isus doar, n-am corespondent fiinţial pe-aici, dacă ar exista vreunul – l-aş simţi.

28

Cât de bine judec dacă nu pedepsesc?

Cât de puternic sunt dacă rabd umilinţa pe care oamenii mi o administrează zi de zi? Iar pe Cruce, Doamne?

Sâmbătă, 8 octombrie 2005 O săptămână cumplit de grea, cu încasări stupefiant de mici în magazin. La limita supravieţuirii, ca toţi românii, de altfel. Telefoane, gânduri peste gânduri, concentrare nervoasă maximă. Toamnă frumoasă. Cine să se bucure de ea dacă poetul s-a închis undeva unde nu mai am curaj să intru? Viaţa ar putea fi frumoasă, m-am gândit noaptea trecută, dar cu ce investiţie? Care din importanţii oameni ai momentului mi-ar putea spune preţul exact al acestei afaceri? Şi chiar dacă s-ar găsi vreunul, ar merita să-l cred?

Cunosc toate filosofiile, am trăit toate experienţele capitale: cu această formidabilă cultură ar trebui să nu-mi mai pun întrebări idioate ci să imaginez soluţii pentru situaţii limită. Lumea întreagă, însă, merge spre groapă. Cum aş putea să accept sinuciderea ca soluţie? „Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”; de aceea, cred, nu sunt crezut de nici un nenorocit de vierme, de nici un „mare gânditor”. Soluţiile mele sunt de moment pentru că momentul următor este inversul celui precedent. O fiinţă normală nu poate fi într-o zi sfânt, în alta - criminal. Specia umană poate. Nu vreau să mă adaptez la sfinţenia ei criminală.

Nu mai am libertate spre a fi artist. „Nu te opreşte nimeni”, mi se poate arunca în faţă, dar atâta vreme cât nu ştii ce va mânca familia ta a doua zi, eşti legat cu cele mai indestructibile cătuşe. „Arta” este, azi, o târfă pe care o tăvălesc maneliştii prin „merţan”ele lor şi prea-burtoşii prin cabinele sălilor de spectacol. Simt că mi s-a luat dreptul la artă. Dreptul de a construi „ceasuri” de exemplu, precum cele imaginate la Cozia. Aveam tot timpul din Univers – acum număr zilele până când nu voi mai putea trece peste vreo punte. Cum să aleg din răscrucea de drumuri? Au fost vremi când identificam cu uşurinţă opţiunea corectă: m-au părăsit puterile, am vrut să devin OM. Am devenit. Oare numai prin suferinţă se poate demonstra asta? Sau, mai limpede, trebuie făcută o demonstraţie ori trebuie găsită o metodă mai simplă ca „Cele zece Porunci”?

Am adus câinele la bloc, iar face pui. Mâţul a murit în cartierul regal, la Priseaca, unde am stat o vreme. Luni vin proprietarii după chirie şi „garanţie”. Minunile se întâmplă zilnic – nu sunt ochi să le vadă.

Miercuri, 19 octombrie 2005 Zilele acestea am solicitat ajutor tuturor cunoscuţilor, şi prin scrisori şi telefonic.

E curios cât de liniştit pot fi, deşi văd cum afacerea cade tot mai mult. „Dumnezeu nu închide o uşă fără a deschide alta”, am citit undeva. S-ar putea ca acest adevăr să mă energizeze fără a fi conştient de asta. Trebuie să-mi sistematizez antologia de poezie şi să merg la Ioan Es Pop, trebuie să vină Ciprian să reinstaleze toate programele pe calculator.

Tot zilele acestea am mers la un ziar din Târgovişte să mă angajez ca tehnoredactor. Am lăsat CV, că aşa-i moda. Vorbim peste 10 zile, a zis patronul. Azi m-am întâlnit cu el la poştă, nu se uitase peste toate CV-urile primite. Am senzaţia că se va întâmpla ca în ultima mea carte de poezie (sincer, nu ştiu dacă e chiar ultima, dacă nu cumva voi mai scrie alta şi alta, şi alta) atunci când am dus CV-ul la o revistă de publicitate în Bucureşti iar coordonatorul ei mi-a spus: „Cu asemenea CV îmi puteţi lua locul” – şi bineînţeles că n-am fost selecţionat ca redactor. Toţi vor vite de povară, oamenii inteligenţi sunt îndepărtaţi de peste tot, cu scuzele de rigoare. Exact invers ca-n Occident.

Am luat de la bibliotecă „Te pup în fund, conducător iubit” a lui Daniel Bănulescu.

E bun, el a publicat la „Nemira”, pe vremea lui Dan Petrescu – eu nu. Nu se ştie ce nu i-a plăcut lui Dan Petrescu, n-am avut ocazia să vorbesc vreodată cu el. Şi chiar de aş şti, mare lucru! Isaac Asimov a observat că şefii revistelor culturale şi editurilor nu au niciodată păreri comune despre o carte sau alta. Am recitit şi manualul de limba şi 29

literatura română, clasa a X-a. Ion Alexandrescu a făcut puşcărie. Slavici la fel. Eminescu era cât pe ce să facă. Toţi au fost traşi la răspundere pentru idei. Eu – pentru copii. Prin extensie şi copiii ar putea reprezenta nişte idei, altfel de ce ne-am zdrobi să-i creştem frumoşi, să nu le lipsească nimic?

Recitesc şi „Caiete”-le lui Cioran. Frumos şi inutil. Mă simt ca o cetate asediată când trec fugar peste fragmentele acestuia. Voi mai scrie poezie? Nu ştiu. E toamnă. De obicei, toamna şi iarna scriu.

Nu mai dispun de bani pentru editarea revistei SINGUR. Încă un proiect mort, deşi ar trebui să acţionez mai cu putere în sensul reluării apariţiei ei. Calculatorul – inutil. E bun doar pentru jocuri.

E bine că vorbesc atât e detaşat despre mine. Ce viaţă grea a dus autorul în secolul XXI, nu-i aşa, copii? va întreba peste o jumătate de veac vreo profesoară durdulie, cu părul numai bucle şi buzele rujate violent. Mă trec fiori în faţa acestei imagini.

Mereu există un drum, mereu o gară, mereu paşi ce aşteaptă să fie făcuţi.

Pot fi mândru – am câştigat războiul cu spilcuitele în negru de prin tot felul de judecătorii. Pentru ce ar mai trebui să fiu închis? În spate – anii trecuţi mă privesc mustrători. Ce n-am făcut bine? m-aş răsti la ei, dacă aş avea la cine. Când privesc în spate nu sesizez decât neant. Câteva amintiri frumoase, ca nişte focuri de frunze moarte, câteva luminiţe sclipid palid – oameni apropiaţi care ori au murit, ori m-au uitat.

Scrisul e un calmant – bine că mi-a rămas măcar ăsta. Pe chitară n-am pus mâna de-un secol, ce să mai vorbesc de vreo bucată de lemn sau vreun bloc din BCA din care aş putea extrage ceva frumos.

Revizorii mă întreabă când am de gând să plătesc pentru spaţiul din incinta clădirii lor (chiriile s-au adunat). În curând, răspund, fără a şti de voi avea de unde, de nu cumva „oare acesta să fie sfârşitul?”, cum m-a întrebat ieri Gabriella.

Când m-am întors din oraş am trecut pe la XXL şi mi-am luat o bere. Beau, fumez şi scriu. Ascult Nicu Alifantis şi Tatiana Stepa, sunt în aşteptare. Poate miracolul pe care-l aştept se va produce. Ştiu că zi de zi se produc miracole şi sunt recunoscător Celui Înalt care ştie câtă amărăciune am adunat de când frec menta pe lumea asta.

S-a spus în Biblie: Feriţi-vă de oameni căci ei vă vor prinde, vă vor bate şi vă vor batjocori prin templele lor. Care temple? Băncile? Judecătoriile şi tribunalele? Primăriile şi prefecturile? Poliţiile? Toată lumea ucide – de la păsări, câini, animale sălbatice – până la om. De la pădure până la fiinţele minerale.

Un dezastru început odată cu uciderea lui Abel.

Abatoare, crescătorii de păsări, iazuri de peşte, staule de vite. Totul programat pentru ucidere. Nichita Stănescu – sinucigaş sau ucis?

Ora 16.30. Voi merge la poştă, voi expedia două plicuri, voi merge la magazin, sper să se fi vândut ceva. De fapt nu mai sper nimic, primesc tot ce mi se întâmplă (Oscar Wilde, „De profundis”).

Mă gândesc de multă vreme la o povestire sau o carte, „Copiii electrici”, poate ceva în genul SF, totul pornind de la studierea copiilor noştri. Dacă Ştefi nu pune mâna pe calculator o zi, plânge, tremură. Programa şcolară e aberantă. Nu le rezistă creierele la atâta informaţie sofisticată. Calculatorul e o oază, o gură de apă într-un deşert. Trebuie să ne decidem dacă-i îndopăm cu atâtea tâmpenii la o vârstă când eu alergam pe dealurile din Ieud şi mă căţăram în toţi copacii posibili. Mă uit ca mâţa-n calendar la gramatica ce se predă în clasa a IV-a.

Când mă gândesc la modul în care am atins şi am asimilat valorile Universului îmi vine să strig NU! Prevăzător însă, nu dau voie liberului arbitru. Nu mă interesează diplomele şcolare, nu mă încântă notele mari. Viaţa copiilor mei nu este sub comanda profesorilor sau a părinţilor ce pretindem că suntem. Deşi în formare, sunt fiinţe separate; să lucrăm cu atenţie numai la „Cele Zece Porunci”, atât.

30

31

EMANUEL POPE ( Anglia )

dezgolindu-l bucată cu bucată, fâșie cu fășie, vertebră cu vertebră. Îmi asculta doar pașii cum se duc și revin, atent. Extrem de atent. Sub tălpile-i goale, înnebunite de lumină prin nisip călătoreau ca mercurul banchize rubinii de sânge. Aici îi era mâna, aici îi era și jungherul. Și inima: a lui și a mea... cine să spună care va ceda prima?! din noua serie ''Suntem cameleoni''

Bătrânul mayaș de culoarea mării închise ''Le-le Yaman! iubirea mea, soarele a atins muntele Ararat'' (cântec popular armean) de câte ori visez de atâtea ori te pierd de câte ori te pierd de atâtea ori suspin același sentiment țara mea - salamandră de lut ochii tăi de jad pește captiv al tăcerii prin rănile tale trec înot seceta trupului tău ucide orice foc. de câte ori trăiesc de atâtea ori blestem de câte ori blestem de atâtea ori te pierd același sentiment insula mea de comori și vânt salamandră de lut ochii tăi de jad pieptul ofilit zorii arși de vin. de câte ori mă-mbrac de atâtea ori te pierd de câte ori te pierd de atâtea ori tu taci doar hainele vorbesc salamandră de lut ochii tăi de jad zâmbetul tău culoarea mării închise ....

Bătrânule mayaș, paznic neînfricat al iubirii și inimii mele, spune-mi: de câte ori se moare și de câte ori se-ngroapă un om lipsit de țară?

Coridă cu lună ‘’cine pe cine minte?’’- zicere să iau taurul de coarne mi-am spus hotărât azi există atâtea motive, lună plină lumina pare și ea un pic mai decisă '' altfel la ce bun poetul în vreme de secetă?!'' (1.) și de ce numai ei când ar trebui lăsați mai degrabă în câmp deschis ori rezemați de ziduri de piatră să cânte mereu numai și numai femeia așa că am pus mâna pe lună și am coborât-o la mine-n ogradă la început mă privea ironică, strălucitoare, din jumătatea ei blondă, dar i-am arătat eu ei ‘’cum se leagă ciobanii, și se pradă cârlanii’’ (2.) îmi doream nespus să o chinui ca pe hoții de cai să o chinui cumplit pentru toate insomniile mele pentru toate verbele mele nereușite să-i pot privi în ochi natura învinsă dacă avea vreuna temătoare parșiva se făcuse mică, mică din ce în ce mai mică de puteam s-o dau de-a dura prin curte. asta am și făcut. din jumătatea ei nevăzută pornise a se auzi un muget ca de valuri izbindu-se-n piatră și bănuiesc că era toată numai și numai un cocktail pe dinăuntru iar eu aveam o sete haiducească de sânge

Bătrânul mayaș nu scotea niciun cuvânt, ședea îngândurat pe-o piatră cu moartea 32

de-o săptămână numai apă, numai apă băusem chestia asta o simțea și el acolo sunt sigur, bâltâcâind turbat de furie înecându-se în propria sa lume și ca să fiu cinstit nu numai pământul dar și genunchii îmi tremurau un pic însă ce mai contează când vrei cu adevărat să prinzi taurul de coarne, i-am strigat: ‘’Bestie de carne ascunsă în trupul de umbră al lunii mele, arată-te!'' bravam evident, înapoi oricum nu puteam da întunericul se lățise la piciorele mele ca o blană și eu rostogoleam trupul ei de lună peste ierburi si case, peste coline și sat luna mea ca țara mea, cred că deja măturasem de cinci ori peisajul când ea a pocnit ca un pepene și din inima ei peste piept mi s-a revărsat cu putere nu ură doar o mare verde de umbre și lacrimi asta m-a dezechilibrat și-n cădere cred că mam lovit destul când mi-am revenit lângă mine horcăia un copil culoarea feței schimbându-i-se repede. …. ‘’Și la urma urmei la ce bun poeții ?!’’ am mai apucat să îngân înainte de-a leșina din nou.

Copilul semăna leit la chip cu mine.

Of! luna mea ca țara mea. din noua serie ''Suntem cameleoni'', inspirată de versul poetului José Antonio Burciaga:''Suntem cameleoni. Devenim cameleoni.'' note: 1. Scrisoare domnului Holderlin, autor Octavian Paler 2. Salga ( baladă populară culeasă de Vasile Alecsandri)

''vremea maimuțelor a trecut!'' asta-i vestea cea bună ...când vremea trădării se coace cine trădează sau pică numai contează deloc. dar tu asta o știi cel mai bine!

Acum vine vestea prea bună: ''ziua ta s-a pornit '' și din lăcașul ei de sub lună, de ieri, alergând hămesit speră-n curând să te-ajungă din urmă.

Cățelul Pământului numai asta o noaptentreagă mi-a spus pe struna viorii plimbându-și cu sârg limba și colții de plumb.

De aceea îți zic: timp nu mai este deloc, strânge totul în grabă, tot ce n-ai tăvălit prin făină, arde, amanetează scrisori, documente de mâine te urc în caleașcă spre locul unde o salvă de tun te-așteaptă.

Nu plânge și nu-ți fie teamă, gorilele crapă mereu ca-n filme tot cu pieptu' săltat înainte tot cu ochii pizdiți de lumină.

Eu voi veni să te salt cum am spus -ce termen de odată :) la câțiva ani după stingerea gărzii la câțiva ani după moarte când trupul îți va fi într-atât cât să-mi încapi fără taină-n valiză.

Cu tine așa comod așezat voi zbura apoi fericit efeb-naripat sub soarele vieții celei adevărate spre câmpul de nuferi unde nemuritori mă așteaptă să jucăm miuța cu sfecla ta seacă.

P.S . mama voastră de comuniști, tatălui vostru liber-cugetător din cerul vostru de securiști! în final toți veti muri ... și peste ani, un nepot sau un strănepot din neamul oamenilor drepți tot va juca fotbal cu craniile voastre seci pe Câmpia Libertății depline.

Sub aceste rânduri, e cartea voastră de vizită!

Pe-a mea ați citit-o.

King Kong, ascultă-mă bine: ziua ta a pornit către tine! în memoria eroilor Revoluției Române din 1989 King Kong, ascultă-mă bine am vești mari pentru tine...

33

34

EMANUEL STOICA ( Suedia ) 13, 4/5 august Pantofii îmi înnebuniseră, de câteva zile. În dimineaţa aceea, îi scosesem la plimbare cu gândul să le arăt Dublinul pe îndelete, fără grabă, ardeleneşte. Hotărât lucru, nu era momentul să plătesc tribut unui detaliu care acum părea nesemnificativ pe lângă entuziasmul căruia mă abandonasem. Aveam motive serioase. Tocmai coborâsem din tramvai în staţia de lângă gara Hudson când am văzut, şireturile o luaseră razna şi ele. Bine, remediez situaţia, îmi spun. Simplă declaraţie de intenţii, rostită în gând. Ce să mai remediez? Soarele desena umbre interesante pe clădirile din jur, un fenomen de care dacă nu profiţi pe loc, în capitala Irlandei, vei fi la mila capriciilor Sfântului Ilie. În această perioadă a anului aşa era şi nu altfel, din câte îmi dădeam seama. Iată de ce, în secundele următoare, aparatul de fotografiat mă trăgea de gât. Ca şi cum în acel loc ar fi fost sediul atenţiei, mintea mea luase o direcţie diferită. Direcţia bună, urma să vină o concluzie pe la finalul zilei.

Planurile erau poate prea ambiţioase pentru ziua de august în care mă aflam. Fac eforturi să nu devin antipatic oferind prea multe detalii cu toate că argumente - cu toptanul! Trebuie să spun, totuşi, sunt adeptul ideii că pentru persoanele bine intenţionate o simplă plimbare prin orice capitală europeană este un act cu profunde conotaţii culturale. Martori îmi sunt cele două umbrele, una roşie, cealaltă albastră, pe care mi le imaginasem plângând în burta avionului, între celelalte bagaje de cală, de-a lungul zborului între Suedia şi Irlanda. Tot ele mă incomodează, cu sârg şi cu acordul meu prealabil, în timp ce încerc să devin un burete care să acumuleze acele detalii care îţi aduc o înţelegere mai apropiată de realitate a spiritului unui oraş, a sintezei unei lumi, a acestui experiment social care se numeşte Irlanda. Privind astfel lucrurile, pornesc de la ideea că în mod natural, inevitabil, fiecare ţară este un experiment social aparte. Aşadar, cu cât călătoresc mai mult, cu atât mai mult mă apropii de o înţelegere mai bună a anumitor realităţi.

Să fi creat oare minunatele poduri din Dublin, în subconştientul locuitorilor acestui oraş, ceva care să-i predispună la prezumţia deschiderii, naturaleţii dialogului spontan? Habar nu am! Mi s-a părut că e la fel şi în restul ţării. O lejeritate şi - aş îndrăzni să spun, în unele cazuri bucurie de tip aproape latin a comunicării, pe care mi-ar place să am dreptate când nu le asociez în mod necesar tradiţiei frecventării cu religiozitate a celebrului „Pub” irlandez.

Acestea fiind constatate, mirarea mea vizavi de gradul de dificultate redus pe care îl măsor la interacţiunea prin dialog cu dublinezii se diminuează drastic. Mai harnici decât mine, arătând dovezi de iniţiativă menită a înlătura timiditatea musafirului din capitala Irlandei, localnicii au tradiţie şi antrenament în dialogul cu turistul. Desigur, şi temperament. Irlandez!

Un nene foarte interesant, parcă abia ieşit din schimbul unu, mă provoacă la un mini-duel despre abordări metaforice în materie de imagine. Într-un magazin specializat în produse din cânepă, pornind de la presupuneri legate de marca intenţionat camuflată a aparatului meu foto, doi tineri iniţiază o conversaţie care ajunge la abordări despre natural şi artificial în fotografia modernă. Nu în cele din urmă, un poet din această ţară îmi oferă unul dintre cele mai interesante dialoguri pe care le-am purtat vreodată pe stradă. Colac peste pupăză, mai ştie şi câteva cuvinte, româneşte! În mod natural, e greu să nu iei în serios toate semnalele pe care ţi le oferă o zi simplă. Ar fi prea multe, totuşi, ca să le iei pe toate prea în serios. Nişte bruiaje care îţi sugestionează percepţia, spui gândindu-te la micile amabilităţi pe care toată lumea se grăbeşte să le ofere -

35

chiar dacă uneori din pur reflex - la fel ca în orice altă societate civilizată - începând de la personalul magazinelor, al restaurantelor, până la scuzele formale pe care şi le adresează unul - celuilalt utilizatorii transportului în comun. Practic, semne lejere ale normalităţii.

Un singur detaliu mă pune pe gânduri, nu pot să explic de ce, am sentimentul că o parte din felul de a fi al acestor oameni descrie (desigur, doar parţial) felul în care îmi imaginez că ar fi putut evolua societatea românească dacă viaţa o scutea de experimentele ideologice, totalitare, din secolul XX. Ajuns fără să-mi dau seama pe aceste lungimi de undă, reuşesc totuşi să remarc, instinctiv, o anumită polarizare, un magnetism diferit al realităţilor, străzilor oraşului, de-a lungul şi de-a latul cele două maluri ale râului Liffey.

Ha’penny Bridge nu va fi pentru a treia oară un reper care să traseze un hotar zonal invizibil peregrinărilor mele prin Dublin. Luând această decizie, la o cafea, pe terasa din vecinătatea celebrului pod, îl felicit pe indianul care-şi face de lucru cu aranjatul meselor pentru locul frumos în care a ales să desfăşoare populara îndeletnicire profitabilă. Amabil, omul îmi explică zâmbind că nu e afacerea lui. Asta nu mă împiedică să notez că, totuşi, se umflă în pene, precum orice oriental căruia i se acordă prezumţia de bun neguţător. Detaliul acesta îmi temperează jena, printr-un mecanism pseudojustiţiar despre care îmi imaginez că este subconştient, nejustificat şi subordonat axiologiei vest-europene căreia am început să îi plătesc tribut. Necunoscându-i statutul, molipsit cu năravuri suedeze, nu am catadicsit să-i las ceva în plus pentru cafea. Aş mai sta dar mă tem că voi cădea în tentaţia unui nou experiment.

Iată cum iese la lumină şi est-europeanul pe care credeam că l-am abandonat, adaptându-mă la altă lume! Între fereastra mea de la nord şi fereastra mea de la sud e o distanţă la fel de mare ca cea dintre cer şi pământ, mă sâcâie un gând care ţipă rebel în raport cu eul personal, cel de toate zilele. Îmi trece prin minte să pun pariu cu mine, dacă-i mai arunc peste umăr două-trei aprecieri bine ambalate, pot să fac rost de o cafea gratis. Ar fi nedrept. Ori, poate, chiar imposibil. Preocupări inutile, lipsite de finalitate! Privind în urmă, am motive să cred că decizia de a renunţa să mai bat câmpii în legătură cu tema aceasta a fost bună, luată la timp.

Poate că, altfel, aş fi ratat un moment important, chiar miezul istorioarei de astăzi.

Personalitatea podului Ha’penny se întinde până hăt departe, astfel încât deşi i-am depăşit graniţa, mă urmăreşte ca o umbră, pas cu pas, când deodată, pe Westmoreland Street, îi ia locul altceva. Înainte de a ajunge aici, sunt întâmpinat de un alt pod marcat cu o inscripţie dedicându-l memoriei unui prelat care a murit în condiţii suspecte, Pat Noise. Trebuie să fi fost un semn prevestitor. Un alt Pat, fascinant pentru mine prin ceea ce urmează să povestesc, avea să joace un rol important chiar în următoarele momente.

Uite, îmi spun rărind paşii, dincolo de bancomatul acesta de la umbra coloanelor sub care s-a format o coadă, într-un colţ, veghează un Indiana Jones venerabil. Postura lui îmi sugerează în imaginar o sintagmă biblică, pescar de oameni. Pană de cocoş la pălărie şi un inel cu piatră de jad verde, ca Irlanda. Câteva accesorii multicolore întregesc imaginea care te duce cu gândul la un veteran al mişcării hippy. O aură de tinereţe spirituală şi nobleţe înconjoară perimetrul în care, alături de cărţile aşezate pentru a se oferi trecătorilor, Pat Ingoldsby stă răbdător, privind cu iscusinţă poetică lumea. Este nevoie, nu-i aşa, de o anume iscusinţă şi de curaj pentru a lăsa lumea să ştie că o vezi din perspectiva asumată a celui care stă de-a stânga vrafului propriilor volume de poezie. Mă apropii, sfios. Cred că înţeleg scenariul din faţa mea. Mi se pare chiar că fac parte din categoria destinatarilor. „Cumpără-mi o carte, înainte să mor şi să devin celebru”, citesc cu coada ochiului un îndemn afişat pe un zid care se prefăcea că nu e acolo.

Din toată această scenografie, alunecă spre mine ideea unui parteneriat cu cititorul. Esenţele ei mi se pare că le întrezăresc în absenţa din povestea recentă a lumii căreia sunt musafir, a unui cuţit al convenţiilor delirului social, ideologic, instituţional, aşezat la beregata creatorului.

36

Parcă aş vrea să fiu nebăgat în seamă, cel puţin pentru o vreme, până când hotărăsc ce voi face. Zadarnic! Popasul meu în faţa bucoavnelor nu trece neremarcat.

- Eşti interesat de vreuna dintre cărţile mele?

- Teoretic, da.

Nu ştiu de ce răspund aşa. Poate pentru că sunt surprins, poate pentru că trebuie să mă jenez în secunda următoare de răspuns, poate pentru că această jenă mă aduce cu picioarele pe pământ ori mă desprinde puţin de el. Poate pentru că altfel nu se putea.

- Foarte mulţi oameni trec fugind pe lângă ele... Tu te-ai oprit.

Poetul a deschis o uşă. O văd. Decid. Păşesc.

- Oamenii sunt timizi, se tem de poeţi, uneori.

- De ce să le fie teamă? Sunt oare poeţii nişte dictatori?

- Nu, sigur că nu sunt dictatori, în majoritatea cazurilor. Aş spune însă, instinctiv, este recunoscut faptul că, într-un anume fel, poeţii sunt chiar mai puternici decât dictatorii. Un poet poate schimba lumea, prin cuvânt, prin idei. La început a fost Cuvântul. Iată, instrumentul tău de lucru stă la baza realităţii, a percepţiei ei. Teama de schimbare e uneori mai mare decât teama de dictatori.

- Vezi, pot să îţi spun că atunci când am văzut Turnurile Gemene din America prăbuşindu-se, am fost atât de înspăimântat încât mi-am spus că trebuie să fac ceva pentru a schimba lumea.

Simţeam nevoia să fac ceva, orice, pentru ca lumea să fie mai bună. M-am gândit mult. Am încercat să găsesc o cale, întrebându-mă ce ar trebui să fac, ce pot să fac. Într-un târziu, am ajuns la concluzia că singurul lucru care trebuie şi poate fi făcut este să mă schimb pe mine însumi. Schimbarea trebuie să înceapă cu mine. Dacă vreau ca lumea să fie mai bună, eu trebuie să fiu mai bun. Dacă vreau să schimb lumea, trebuie să mă schimb mai întâi pe mine însumi.

- Desigur! Aceasta este, mi se pare mie, şi înţelepciunea celor din vechime. Ei vorbeau, în felul lor, despre secretul acestei schimbări. Suntem de o asemenea complexitate încât dacă ne transformăm pe noi înşine se transformă şi realitatea din jurul nostru. Nu e nevoie să încerc să intervin în ordinea lucrurilor din jurul meu înainte să încep să mă schimb pe mine însumi. De fapt acesta este secretul, este suficient să mă transform pe mine însumi pentru ca să fie transformată realitatea. Pentru a schimba lumea este nevoie să începi cu tine însuţi. Nimic nu poate înlocui asta.

- Într-adevăr! Zâmbind, scriitorul îmi întinde mâna. Fermitate şi sinceritate. În priviri, la fel ca şi în salutul bărbătesc. Precum în cer, aşa şi pe pământ.

Dintre zecile de cărţi pe care le veghează, îmi face cu ochiul una cu o voce aparte. Are coperta neagră, elegantă, cu scris auriu, singura de felul ei. „See Liz she spins” este titlul. Îmi plac, frunzărite, câteva idei. Citesc preţul. O scot din „stingheritate”. Discret, pregătesc zece euro şi revin la dialog.

-Mă bucur mult că ai ales tocmai cartea aceasta. Este ultima de felul ei. După cum vezi, celelalte arată foarte diferit. Majoritatea cumpărătorilor preferă coperţile colorate.

- Probabil şi pentru că pe unele apare chipul autorului, îmi dau cu părerea.

- Poate, dar sunt şi cele în care pe copertă apare pisica mea. I-am făcut poza în timp ce era căţărată într-un copac.

Privirea de sfinx răsfăţat a felinei iese din imagine într-un fel care, am impresia, îl avertizează pe observator că peste un milion de ani părerile despre ea nu vor avea vreo importanţă. Reuşesc doar să zâmbesc. Nu e nimic de adăugat.

Autorul e generos, îmi propune o scurtă incursiune în unul dintre poemele din cartea pe care tocmai am ales-o, „Open season”. Este unul dintre textele la care ţin, îmi spune atrăgându-mi atenţia asupra ultimului vers: „Now!”, said teacher. „ Find out what the poet really meant.”

Aveam să înţeleg mai târziu la ce făcea aluzie. Lui Pat Ingoldsby îi displace ideea că poezia iar putea fi răstălmăcită în termenii procedeelor „didactice”. Din acest motiv, stârnind

37

nedumeriri, îşi protejează poemele de includerea în manualele şcolare, de „teribilele lucruri care le-ar putea fi făcute în numele educaţiei”. Cunoscând tardiv acest detaliu, mi se pare că răspunsul meu a debutat aproape ridicol...

-Acesta este exact lucrul la care mă gândesc de fiecare dată când discut cu poeţii. Nu poţi fi sigur că ai înţeles întotdeauna ce vor să spună, chiar când discuţi banalităţi. Mi se pare că realităţile, universurile pe care ei le construiesc prin cuvânt sunt foarte puternic personalizate şi, din acest motiv, uneori, dificil de accesat. Poate că felul în care folosim limba ne face să percepem realitatea în mod diferit. Cred, sub anumite aspecte chiar aşa se întâmplă iar realitatea chiar este modelată prin limbă, prin felul în care sunt folosite cuvintele. Poate că de aceea, uneori, oamenii se tem de poeţi. Ei au acest antrenament teribil al cuvântului şi puterea magică de a transforma realitatea prin cuvânt. Limba, cuvântul, sunt instrumente extrem de complexe, sofisticate şi puternice. Mă gândesc chiar la faptul că atunci când folosim limbi diferite avem acces la realităţi diferite, percepem diferit deşi privim aceeaşi realitate. Există lucruri care nu pot fi traduse. Faptul că folosesc o limbă mă face să accesez realităţi, nuanţe care ar fi imposibil de înţeles dacă aş folosi o alta.

-Este adevărat. De aceea, pot să îţi spun că unul dintre motivele pentru care sunt trist este acela că noi, irlandezii, nu ne mai cunoaştem limba. Foarte mulţi dintre noi au uitat-o. Chiar dacă o mai ştiu, unii nu o mai folosesc. Eu, chiar dacă vorbesc acum cu tine în engleză, gândesc în limba părinţilor mei. Cineva spunea că un popor care îşi pierde limba îşi pierde sufletul...

Mărturisirea poetului mă înfioară. Realizez că, fără să vreau, am intrat pe teritoriul unui subiect sensibil. În filmul din privirea lui, realitatea aceasta apare pentru câteva clipe ca un basorelief în care lumea este o vale a plângerii.

- Înţeleg faptul că eşti îngrijorat. Nu cunosc foarte bine realităţile de aici însă, în câteva zile, am văzut lucruri care mă fac să cred că există motive de optimism pentru viitorul limbii. Am remarcat că peste tot, inclusiv în transportul public, mesajele în limba engleză sunt dublate de limba irlandeză. Copiii studiază limba, la şcoală. Mi se pare un fapt foarte important. Chiar dacă problema este mare, s-a reacţionat la timp. Limba irlandeză a fost salvată.

- De unde eşti?

- România.

- Eşti de la Cluj?

Conştientizez, în mine se citeşte surpriza. Nu încerc să-mi ascund trăirile. Este al doilea irlandez care mă întreabă acest lucru, în ultimele două zile. Primul - probabil om de litere - şef de sală ori poate chiar proprietar la un restaurant în sudul ţării, îşi aducea aminte cu un entuziasm care m-a surprins plăcut, despre atmosfera extraordinară gustată în Cluj, cu prilejul unui eveniment cultural legat de numele scriitorului James Joyce.

Ce-or fi având irlandezii cu Clujul? Nu cred că oricui altcuiva, în primă instanţă, i-ar fi trecut altceva prin minte. Primesc o injecţie cu detalii clarificatoare: - Am un prieten român, Mircea. Este de la Cluj. El şi soţia lui. Sunt persoane foarte speciale.

Privindu-i, îmi amintesc cum eram şi noi, irlandezii, în vremurile din trecut. Această nebunie a timpurilor moderne ne-a transformat, nu întotdeauna în bine. Ceva important, din noi, s-a pierdut.

- Împreună cu prietenii de aici, în ultimele trei zile, am avut ocazia să călătoresc prin Irlanda.

Am văzut multe locuri. Sunt extrem de plăcut impresionat. Părerea mea este că ţara ta a salvat ceea ce era mai important. În curând, aceste lucruri se vor dezvolta, aşa cum îţi doreşti. Sunt convins că Irlanda are un viitor frumos, mai ales în ceea ce priveşte creativitatea. Aţi făcut sacrificii dar aveţi acum, aici, toate condiţiile să se întâmple ceva frumos.

Nu ştiu dacă reuşesc dar încerc să ascund faptul că sunt surprins de efectul propriilor cuvinte, sincere dealtfel. Mi se pare că empatia mă ajută să înţeleg aceleaşi sentimente pe care le are un român, într-un dialog similar, cu un musafir de peste hotare. Chipul i se luminează într-un

38

fel special, în timp ce ascultă. Totul durează o secundă, poate două. Pentru mine, suficient sămi dau seama că realităţile despre care i-am vorbit fac parte din vitrina cu porţelanuri a sufletului artistului. Cu alte cuvinte, îşi iubeşte ţara cu intensitate.

Uneori avem nevoie şi de părerile altora. Indiferent cărui spaţiu aparţinem, experimentăm frecvent şi inevitabil cecitatea izolării în propriile experienţe, subiectivismul excesiv vizavi de prezentul şi viitorul locului în care ne-am născut. Gândul acesta mă face să fiu recunoscător pentru întâmplarea care m-a ajutat să meditez într-o direcţie interesantă. De astă dată, în plus, am avut mare noroc. Pat Ingoldsby mă răsplăteşte regeşte: - Cum se spune româneşte? „Ce mai faci ? Bine!” Am învăţat asta de la prietenul meu, Mircea.

Privesc în jur. Nu, nu am divorţat de realitate, accentul acela ardelenesc vine de la omul din faţa mea. Un „bine”, coborât de undeva din sufletul românului transilvănean. Un „bine” care sună fantastic! Un „bine”, rostit de Florin Piersic în rolul lui Marius Chicoş Rostogan! Un „binne”, de la Cluj!

Descoperirea e primită cu plăcere: - Îi voi spune prietenului meu, Mircea, că vorbesc româneşte cu accent de Cluj! El mi-a povestit cum aţi supravieţuit voi, românii, de-a lungul istoriei. Mâna poetului imită mişcarea firului ierbii peste care trece vântul. Sunt mulţi români, acum, la Dublin, adaugă zâmbind. În direcţia din care vin, spre care se îndreaptă zâmbetul interlocutorului, se află o intersecţie şi un pod. Ştiu ce fel de români se remarcă, adesea, în astfel de locuri. Urmărit de obsesii mai vechi, am impresia că discuţia se apropie de imperiul adevărurilor nespuse. Cred că din acest motiv marşez pe o direcţie care, sunt convins, va fi înţeleasă corect. Remarca mea, înţepenită pe tărâmul unor viziuni personale, defensive, pe care speram că le-am depăşit. Constatarea spontană mă face să simt cum îmi scârţăie cuvintele, pe teritoriul unui timp încarcerat într-un butoi aruncat pe fundul oceanului. Formulez acceptabil pentru o discuţie decentă însă insuficient pentru mine însumi. Simt că este imposibil să explic situaţii atât de complexe în câteva cuvinte. Nu am când. Dimensiunile cu deveniri continentale ale unor realităţi triste, de acasă, se revarsă ca o găleată cu apă rece peste creştetul trăirilor mele turistice. Situaţia m-a luat prin surprindere. Credeam că mi-am clarificat aceste probleme la Stockholm, credeam că sunt pregătit să împărtăşesc concluzii. Nu sunt. Îmi fac, totuşi, prea multe griji. Frământarea mea nu are cum să fie un mister pentru ochelarii lui Pat Ingoldsby...

- Îţi voi povesti ceva din trecutul meu, ca să vezi că eu înţeleg foarte bine ce se întâmplă cu românii. Când eram foarte tânăr, am lucrat la Londra. Atunci, acolo, erau locuri unde intrarea irlandezilor era interzisă. Existau anunţuri care spuneau clar că nu este permis accesul pentru negri, câini şi irlandezi. Noi, irlandezii, eram ultimii pe listă. Ultimii, în urma câinilor... Vezi, aşadar, eu înţeleg destul de bine ceea ce li se întâmplă românilor, acum.

Din acest punct, discuţia ar putea deveni foarte lungă. Sunt nevoit să aleg. Am puţine variante. Prima - sunt de acord cu interlocutorul. A doua - nu sunt de acord şi în acest caz trebuie să-mi argumentez poziţia. Aleg ceva mai comod, apelez la subconştient să-mi ofere soluţia cea mai potrivită. Astăzi, imaginaţia îmi propune un arbitru sub formă de „slot machine”. Trag neîntârziat de mâner. Dacă pe cadran se aliniază trei prune, intru în detalii ale discuţiei. Mecanismul se dă peste cap cu viteză. Stop! Bing! Rezultatul îmi convine. Două prune şi o cireaşă. Astăzi, nu. De după cireaşa asupra căreia mi s-a pironit atenţia, apare mâna lui Pat Ingoldsby cu un carneţel. Sunt îndemnat să-i las un mesaj. Mă aflu pentru prima dată într-o astfel de situaţie. Ideea mă emoţionează puţin. Nu cred că mai pot să reproduc exact ce spun acolo. Ceva despre cât de specială mi se pare această întâmplare.

- Nu vreau să ştiu acum ce ai scris. Îmi place să aflu singur, mai târziu, după ce îmi traduce cineva.

Mă conformez...

- Ce zi este astăzi?

39

- Nu ştiu. Are vreo importanţă?

- Să fie oare 13 sau 14 august, mormăi îngrijorat.

- Nu contează! Poate să fie 13, poate să fie 14 august.

- Nu se poate, ar fi trist pentru mine, în 14 august am bilet la avion, trebuie să mă întorc la Stockholm.

- Hai să zicem atunci că este 13, 4/5 august!

Poetul glumeşte, zâmbesc bifând data care mie mi-a purtat noroc. Îl asigur că scrisul meu de mână va fi inteligibil pentru românul care-i va traduce. Sentimente neobişnuite mă încearcă privind autograful pe care îl primesc, la rându-mi. Scriitorul din Dublin îşi aşează semnătura pe cartea care ne-a făcut cunoştinţă. Gândurile care o însoţesc, în limba irlandeză ( Gaelige). Îmi imaginez că e un semn misterios care face din privitor un călător în timp. Nu are importanţă în ce an, în ce epocă ajunge. Obligatoriu, e vorba despre saltul într-o zi de 13,4/5 august. Un parametru stabilit, negru pe alb, de către Pat Ingoldsby, preambulul unei îmbrăţişări amicale de rămas bun.

- Sunt onorat că v-am cunoscut, domnule!

O scurtă reverenţă, privirea îmi alunecă spre pantofi. De acolo, şireturile obraznice scot limba spre mine. Las drumul să mă poarte câţiva metri mai departe şi le aplic o corecţie zdravănă.

Ridicând ochii, constat că mă aflu în faţa unei clădiri impunătoare, Banca Naţională a Irlandei. Trecuseră doar câteva clipe de când vorbisem cu una dintre comorile naţionale din această ţară. O legendă vie. Aşa - aveam să aflu mai târziu - se discută despre Pat Ingoldsby, pe Internet.

P.S. Această întâmplare nu era posibilă fără existenţa unor scriitori români extraordinari, frumoşi, eroic de „trimbulinzi”, care au constituit motivul prezenţei mele în Irlanda. Trebuia să-i întâlnesc. Voi pronunţa aici numele prietenilor la care mă gândesc mereu cu drag, Viorel Ploeşteanu, Dorina Şişu, Emanuel Pope. Cu bucurie mă gândesc şi la amfitrionii noştri de la Killorglin, actriţa Simona Bercu Bîrsan şi Ciprian Bîrsan. Acesta din urmă, un clujean formidabil.

Cum să nu cerşeşti la Stockholm Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah.

Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil.

Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene.

Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme. Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.

Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă - fiind un om de condiţie medie - nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei - patru sute de cuvinte al posturilor de televiziune de acasă.

40

În aceste condiţii nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina - poate deveni o problemă cu caracter de criză.

Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii. Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume, dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale. Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputiincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii - direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie dealtfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.

Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare nu atât prin amploarea fenomenului cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii.

Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.

Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire - capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului - îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.

La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros.

Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă.

Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.

Ce caută aici? Cum adică ce caută? E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.

Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor - gazdă a petrecerii - pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile

41

anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor. Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.

Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile - de o calitate slabă. Ceea ce ma speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor : „Ia uite în p..a mea ce şmecher e ! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea! Ce şmecher e!”

La noi şi OZN-urile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azi - mâine vom auzi ceva asemănător cu “sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.

Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.

Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii in mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română. Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii interumane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.

Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt - lipsită de informatie si valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.

Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că pe fondul crizei de valori în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.

Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge.

Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat : „Dă şi

42

mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud-american. I-am întins o pungă cu zaharicale mormăind doar pentru el, bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu. Îmi era ruşine. În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional ( pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poti asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întîlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice, care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.

Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?

Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderfol world”?

Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte... În paranteză, rememorez uneori momente în care după publicarea primei mele cărţi ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam : Se câştigă mulţi bani din scris ? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.

Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci.

Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment din perspectiva personală mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.

Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolui XXI instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroba de responsabilitate.

43

Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă.

Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului - scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.

Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi, le practicăm cu sentimental unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.

Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abominabile având drept support ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă.

Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească. În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că în raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase, cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic, nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului.

Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte femeia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări. Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, întrun fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.

Privind doar spre aspectele pozitive ale cosmosului occidental poate să apară tentaţia de a socoti că dacă te naşti în lumea civilizată modernă, în Europa emancipată, trebuie să fii bolnav psihic, vicios ori rău intenţionat pentru a rata în întregime şansele de a trăi demn pe care o societate cu principii şi instituţii sănătoase le pune la dispoziţia ta, cetăţeanul obişnuit.

44

În realitate viaţa este mult mai complicată şi fiecare individ are un traseu distinct. Pe de altă parte, metehnele umane şi cele sistemice nu sunt monopolul unui areal geografic. Nu există reţete universale pentru succes iar la şcoala vieţii nu poate să ia toată lumea premiul întâi şi coroniţă. Truisme! Preţul evoluţiei individuale este relaţionat cu o serie de factori care depăşesc înţelegerea omului contemporan. Pentru emigrant şansele costă cu atât mai mult cu cât porneşte de la zero, trebuie să dovedească totul. Ascendentul moral, al umărului pus de înaintaşi pentru edificarea bunăstării societăţii în care vrea să se integreze, lipseşte.

Emigrantul este generaţie de sacrificiu. Un sacrificiu care la prima vedere pare mai mic decât cel al rămânerii acasă. Poate, de dragul consolării, o perspectivă antroposofică ar oferi câteva răspunsuri provizorii acestor probleme în contemporaneitatea vest-europeană. Doar poate!

Nu ştiam o iotă suedeză. Totuşi, prima mea conversaţie cu un suedez nu a avut nevoie de niciun traducător. Dialogul a fost spontan, pe stradă, fără nici o introducere. A cere o ţigară, gest banal la Stockholm unde preţul acestui viciu este extrem de ridicat. Interlocutorul meu era surdo-mut. Practicant al unui sport foarte scump, prietenia cu alcoolul, mă lăsa înfăţişarea lui să citesc. Preţ de vreo zece minute, mi-a explicat cu o seninătate de invidiat că are vreo cinci copii şi că este alcoolic dar îi convine să trăiască aşa deoarece e plăcut iar existenţa îi este uşurată de ajutorul social de la stat. Nedumerit, aveam să mă conving după un timp că acest model comportamental nu este agreat de societate, după cum bănuiam. Va fi însă extrem de greu dacă nu chiar imposibil să auzi un suedez judecând public aceste persoane. De cele mai multe ori nu vei putea citi nimic pe faţa martorilor unor asemenea constatări, mai ales dacă eşti nou venit în Suedia. În formula aceea „geometrică” de exteriorizare a sentimentelor nordicilor există un anume fel de a înţelege natura umană cu slăbiciunile ei pentru care mai este un drum lung de parcurs, în multe ţări europene cu pretenţii. Pot exista aici descoperiri spectaculoase ale dimensiunilor interumane ale răbdării şi acceptării. Nu este însă o certitudine că starea de spirit, abordarea din Stockholm, sunt aceleaşi în toată Suedia. Ţara este foarte mare iar atmosfera cosmopolită din Stockholm este probabil determinantă în crearea anumitor mentalităţi specifice doar acestui loc.

Sigur că există şi suedezi în situaţia de a fi ajutaţi. Acest fenomen a devenit mai vizibil în ultimii ani, pe fondul problemelor economice mondiale. Mai nou, au apărut şi suedezi care cerşesc. Alcoolici, dependenţi de droguri, persoane care şi-au pierdut locuinţa din aceste motive. Abordarea este însă total diferită. Privindu-i am avut mereu impresia că ei nu apelează la milă ci la solidaritatea publică. Sentimentul comunitar al apartenenţei şi solidarităţii există la Stockholm. Lipsiţi de sentimentul vinovăţiei, acceptându-şi situaţia cu demnitate în priviri şi cu un zâmbet, ei nu agresează vizual, nu intră în conflict cu peisajul. Îţi expun scurt problema, nu mint, nu exagerează, nu insistă, nu se supără dacă nu le dai. Îţi cer scuze, mulţumesc şi îţi urează o zi bună.

Cei mai mulţi vând revista „Situation”, o publicaţie de calitate, comercializată exclusiv de persoane cu probleme sociale majore. O recentă campanie explică prin afişe imense în tot Stockholmul: „Cei care vând Situation STHLM nu sunt oricine”. Se poate filosofa mult şi bine pe marginea acestui text. El însoţeşte CV-urile dramatice cu portrete ale unor personaje reale pe care le poţi întâlni pe stradă. Totul, la vedere! Acesta este stilul suedez.

Recent, pe stradă, seara, Sveavagen. Doi africani mă întreabă dacă am o ţigară în plus pentru ei. Ştii, mergem acasă, vrem să ne relaxăm şi am rămas fără tutun, se justifică unul, zâmbind.

De unde eşti? România, răspund. Şi eu vin din România, sare celălalt. Sunt sceptic. Sigur, iar eu sunt Jean-Luc Picard de pe nava spaţială Enterprise, îmi trece prin minte. După ce le dau câte o ţigară, aud un „mulţumesc” în cea mai curată limbă română. Şi un „la revedere”, la fel de politicos.

Să auzi vorbindu-se româneşte, pe stradă, într-o asemenea metropolă, este o experienţă din categoria celor 99 de lucruri pe care trebuie să le faci înainte de a muri. La început pare straniu. După o vreme te obişnuieşti. În orice spaţiu public, în fiecare secundă, Babilonul lingvistic îţi îndeasă între urechi harta lumii. Ciuleşti urechea însă chiar şi pentru acea frântură

45

a unui sunet din limba maternă care îţi evocă amintiri, răscoleşte speranţe ori vise sfărâmate.

Fiecare inflexiune te face să te gândeşti mai mult decât oricând la locul de unde vine cel care a spus o banalitate. Acest proces îţi împrospătează în minte harta României printr-un automatism mental extraordinar pe care altfel nu ai fi bănuit că îl posezi. Rămâne doar un amănunt nesemnificativ faptul că vocile izvorăsc din direcţia în care nişte indivizi agită paporniţe uriaşe de rafie din care se iţeşte o plapumă ori un colţ de pernă şi o bară de salam.

Ca nişte vechi cunoştinţe ce sunt, strigă unii către ceilalţi, peste mulţime, de parcă s-ar afla mâncând seminţe, pe peronul gării din Podu Iloaiei, în aşteptarea personalului de Hârlău.

Aproape îţi vine să treci cu vederea peste detaliile penibile atunci când entuziasmul cu care se stropşesc spre ele îţi creează impresia că asişti la secvenţe regizate de Emir Kusturica. Hai făi, odată, că şi aşa a întârziat avionu’ de Munchen! Ele, care poposesc pe peron înnodându-şi baticul sub bărbie prea des, nu se supără. Joacă piesa până la capăt, privind în jur cu interes diminuat, acum, că tot a auzit lumea de unde vin. Mâine, dacă ai timp, îi poţi vedea „la treabă”, cerşind ori chinuind vreun instrument. Te ciupeşti. Nu visezi, eşti în Capitala Scandinaviei.

Există numeroşi români absolut onorabili în Suedia. Mulţi i-ar pune insignă la piept dacă ar putea. Realitatea este însă aceea că nimeni nu face vitrine cu oameni normali, la Stockholm.

Viaţa cotidiană este (în comparaţie cu raporturile crispate dintre indivizi şi chiar instituţii din ţările fostului bloc comunist) un festival al normalităţii şi civilităţii relaţiilor interumane.

Desigur, există şi excepţii. Per ansamblu însă oraşul zâmbeşte, are conştiinţa sinelui, se simte bine cu geometria formelor sale chiar şi atunci când pentru anonimul de pe stradă viaţa, singurul câine vagabond aici, mai muşcă din bucuria lui oficială. La această înţelegere a lucrurilor ajungi după un timp, perioadă necesară pentru experimentarea, acceptarea şi pătrunderea în felul de a fi al societăţii din capitala Suediei. Trebuie să interacţionezi cu localnicii mai mult decât superficial. Aceasta este o provocare la care nu doar românii ci şi toate naţiile planetei reprezentate aici răspund în timp, uneori foarte târziu. Primul obstacol este bariera lingvistică. Limba engleză pe care o vorbeşte oricine este un instrument ajutător pentru unii dar fără a atinge o minimă înţelegere a ceea ce se discută în limba suedeză ai impresia că trăieşti într-un mediu ostil, pe altă planetă. Pentru urechile celui din lumea latinităţii, limba suedeză deşi este „cântată”, cu multe inflexiuni, are o sonoritate dură care face aluzie la limba germană.

Adaptarea la societatea suedeză durează minim zece ani. Mi-a luat ceva timp să înţeleg şi să fiu de acord cu această afirmaţie a unor români care au petrecut decenii aici. În marea de emigranţi de pe toate meridianele, identitatea suedeză s-a dovedit a fi atât de bine conturată încât o integrare completă, până la identificarea totală cu mentalitatea societăţii scandinave este probabil posibilă la a doua sau a treia generaţie. Românii nu fac excepţie de la acest fenomen. Cu toate acestea, a vorbi despre o comunitate românească la Stockholm este un demers complicat. Pe fondul unui sentiment de neîncredere cu rădăcini adânci şi de cele mai multe ori justificat, românii nu interacţionează intim la fel de mult ca alte naţii, nici unii cu ceilalţi dar nici cu suedezii.

Cei mai bine integraţi, total implicaţi în sistemul suedez, unii dintre ei ocupând poziţii importante, nu prea mai au nimic în comun cu restul. Performanţele lor au fost posibile pe fondul unor mutaţii mentale, comportamentale şi habitudinale atât de mari încât exceptând limba română, punţile de legătură cu ceilalţi conaţionali reprezintă un drum greu şi de foarte multe ori inutil de parcurs, chiar păgubos. Cu alte cuvinte, nici nu-i vei vedea etalându-şi ostentativ naţionalitatea pentru că nu acesta este motivul prezenţei lor în Suedia, nici nu vor reacţiona vizibil la prezenţa altor români dar, de asemenea, nu vor avea o problemă în a-şi declina identitatea atunci când este necesar. Dealtfel, nu există un motiv vizibil pentru care cineva din această categorie ar iniţia ori s-ar expune unui dialog cu cerşetorii. Dacă nu a făcut acest gest la Bucureşti, de ce l-ar face la Stockholm?

46

Practicarea disciplinei discreţiei este dificil de înfăptuit în anumite situaţii. Un moment de slăbiciune te poate costa buna dispoziţie. Am fost protagonistul unei astfel de întâmplări.

Avea în jur de 50 de ani. Un mustăcios de statura lui Amza Pellea, chiar semănând puţin cu actorul, aşeza pe banchetele metroului deja banalul carton cu o poveste. Vine din România şi are greutăţi în procurarea medicamentelor pentru o fată bolnavă. O imagine luată probabil dintr-o galerie a ororilor completa mesajul. Îl mai văzusem, cu alt prilej, tot în metrou.

Schimbasem câteva vorbe. Era din zona Ploieşti. M-a uitat. Expune textul acela scris în limba suedeză şi în care, presupun, singura precizare adevărată este că vine din România. Detaliul acesta mă calcă pe nervi .

Nu înţeleg de ce insistă, întodeauna, cu păhărelul în care zornăie ostentativ câteva monede, doar în direcţia mea, toţi cerşetorii. În asemenea momente, vorba unui cântec, aş vrea să dau bani falşi de pomană. Cred că fac greşeala de a nu evita la timp un contact vizual cu ei. Deşi privesc pe fereastră, recipientul pentru parale zornăie insistent lângă urechea mea. Prima greşeală, îmi pierd autocontrolul: - Probabil că sunt mai sărac decât tine!

- Toţi suntem săraci!

A doua greşeală, fac pe moralistul: - Da, însă eu nu cerşesc!

- Atunci furi! Dacă nu cerşeşti, ce poţi să faci? Furi!

Inutil să continui dialogul, aveam oricum ziua stricată. Şi o temă de meditaţie pentru următoarele săptămâni. Am numărat a treia greşeală. Dacă tot m-a mâncat sub limbă să vorbesc româneşte, puteam să folosesc pronumele de politeţe. „Probabil că sunt mai sărac decât dumneavoastră” ar fi creat alte premize ale discuţiei. Ori poate că nu...

Aşadar, existenţa are doar două soluţii, cerşitul ori furatul. Înspăimântătoare constatare!

Oamenilor care trăiesc cu această convingere nu le poţi explica uşor faptul că afişarea unui handicap, a unei suferinţe, a unor diformităţi, în scopul de a obţine ceva este percepută ca o agresiune vizuală şi psihică. Dacă iniţial, pe fondul unei anumite naivităţi, reacţiile publicului faţă de aceste imagini se conturau firesc, empatic, având drept suport compasiunea, cei vizaţi s-au lămurit repede că au de a face de prea multe ori cu lipsa bunei credinţe.

Numai un ignorant poate crede că suedezii vor încerca să pară generoşi oferind bani de pomană unor personaje care provoacă o profundă repulsie oricărui om normal, nu atât prin situaţia lor jalnică ci mai ales prin lipsa de respect faţă de propria persoană. Nu face parte din cultura lor o asemenea atitudine. Realitatea este privită diferit într-o societate în care pentru cetăţeanul obişnuit cititul este reglementat prin lege de la 1686, în care instituţiile sunt proiectate să funcţioneze în direcţia corectă, nu pentru faţada unor recompense de tip fanariot. În altă ordine de idei, aceşti oameni nu reprezintă eşecurile societăţii de la care cerşesc.

Suedezul ştie asta. Cum să le explici cerşetorilor că prima întrebare pe care şi-o pune cetăţeanul din Stockholm când îl vede înfofolit în cartoane este de unde a avut bani să vină aici ? Vei fi privit cu ură dacă faci aşa ceva. Îmi vine câteodată să îmi iau cuvintele şi să le prăvălesc asupra lor ca pe nişte bolovani, aşa cum au purces în 1330, la Posada, oştenii lui Neagoe Basarab cu armata lui Carol Robert de Anjou. Îmi trece relativ repede, mult mai repede decât înainte vreme. În definitiv, cine sunt eu să îi judec pe aceşti oameni? Caut răspunsuri, am nevoie de explicaţii. Eu îmi aduc aminte de o Românie mai cuminte, mai cu simţul măsurii. Nu recunosc personajele. În ţara din care vin eu aceşti oameni nu existau. Au apărut ca mutanţi sociali rezultaţi din egolatria şi incompetenţa decizională a politicienilor.

România este doar un poligon de antrenament pentru cerşetorii care vin să „producă” în ţările occidentale. Bogaţii nu simt niciun fel de responsabilitate vizavi de faptul că bogăţia lor este înconjurată de o societate săracă. Politicianul nu este interesat de aceste detalii. Pentru el, cu orice preţ, Puterea. Nu înţelege că gardul de sârmă ghimpată şi camerele de luat vederi

47

îndreptate împotriva potenţialilor răufăcători nu sunt nişte accesorii la modă ci doar consecinţele propriei nesăbuinţe decizionale. Într-o zi, el şi copii lui nu vor mai putea ieşi din casa aceea frumoasă decât într-un autovehicul cu geamuri blindate. Deciziile egoiste, nesăbuite, compromisurile şi corupţia lui au nenorocit ecosistemul social. În loc să zâmbească pe stradă anonim, plimbându-se prin parc, trăind liber micile bucurii ale vieţii, bucurându-se de faptul că a dăruit bucurie unei întregi societăţi, va fi un personaj important, ameninţat de rânjetele unor săraci needucaţi, psihopaţi. În fapt, nişte produse ale propriilor decizii.

Politicianul român nu poate fi suspectat nici măcar de aspiraţii către rafinament în exercitarea reflexelor sale perverse, despotice, de ciocoi. Nu, el nu mai are nici măcar “şansa” de a deveni un dictator original. E şters, uscat. Are un standard pe care nu îl poate depăşi, asemeni cerşetorilor otrăviţi mental cu ideea că nu îşi pot depăşi condiţia. Singura sa formă de originalitate este dimensiunea personalităţii de epigon.

Am avut numai mâini de fier originale. Dimensiunile cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu au castrat practic scena politică, lipsind societatea de forţa cu care ar fi putut emana lideri autentici carismatici liberi, dedicaţi în mod sincer, altruist, destinului colectiv. Şi-au făcut loc doar apariţii meteorice. România mileniului trei a devenit astfel o imensă circumscripţie electorală în care prea multe minţi luminate ar strica socotelile mamelegiilor politici. Ofertele amatorilor de putere nu sunt capabile să depăşească durata unui anotimp politic. Orizontul preocupărilor cerşetorilor de voturi este separat de România cea de peste zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani ori cea de peste un secol, prin hăuri cosmice. Anilumină stau între ei şi proiectele pe termen lung. O clasă politică delirând sub adicţia afacerilor private transformă ţara într-un mediu sufocant în care interesul public este confiscat, orice predicţie devine imposibilă iar omul neimplicat în relaţiile toxicomaniacale de putere este condamnat la improvizaţii pentru a supravieţui de pe o zi pe cealaltă. Şmecheria de tip politicianist, de mii de ori mai nocivă pentru societate decât practicarea cerşetoriei, cauză a acesteia din urmă, şi-a poziţionat şezlongul la umbra ficţiunilor juridice care au construit faţa societăţii contemporane şi care scot acest pericol social de sub incidenţa legii penale. Situaţia, înţeleasă şi speculată de personaje a căror simplă apariţie evocă celebrarea Ignatului, posedă o cădere a cortinei amânată cu şiretenie - momentul în care românii vor înţelege că nu au nevoie să fie conduşi ci reprezentaţi.

A blama în aceste condiţii, generic, oameni cărora de aproape un sfert de veac, de la altitudinea celor mai importante funcţii decizionale, li se arată prin puterea exemplului că cinstea e o ruşine şi le este spălat creierul (prin neglijarea intenţionată a sistemului educaţional, manipulare mediatică, exemple de grobianism la nivelul cel mai înalt al elitei politice - ridicate la rang de virtuţi adăugând creditarea ideii de şmecherie ca trăsătură esenţială pentru acces la bunăstare), este o acţiune în cursul căreia apar dificultăţi de ordin logic şi moral.

Cetăţeanul român de 50 de ani (cel ajuns astăzi cerşetor) a avut cândva un loc de muncă, acasă. În 1989, el avea aproape aproape 30 de ani într-un sistem în care, oficial, a fi şomer era inacceptabil şi aproape imposibil!

Inacceptabil era şi în mentalitatea ţăranului, înainte de colectivizare, furtul de pe câmp.

Dispariţia pietrei de temelie a statutului social, a punctului de sprijin pentru speranţa într-un mâine mai bun, a determinat mutaţii comportamentale dramatice, în toate situaţiile.

Comunităţile bazate pe activităţi industriale dispărute au devenit solul cel mai fertil pentru idei antisociale şi manifestări comportamentale primitive.

A fi sărac, într-o ţară ca România, sub imperiul ierarhiilor valorice răsturnate cu susul în jos, este în multe cazuri echivalent cu moartea socială, prezumţia de vinovăţie şi pierderea respectului de sine, a speranţei. Un sistem corupt, vampir, nu mai acordă calitatea de fiinţă umană unei entităţi căreia nu-i poate bea sângele. Orice ai face eşti tratat ca un accesoriu inutil exceptând ciclul electoral când, dintr-o dată, devii important! Ai mai fost aici, nu ţine! Ajungi

48

la aceeaşi concluzie: sunt sărac, şansele reale de a depăşi această condiţie acasă, în mod onest, fără compromisuri, sunt aproape nule. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. Nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. La limita supravieţuirii nici nu e uşor să gândeşti altfel. Cei aflaţi în această situaţie se conformează enunţului darwinist: "Nu cei mai puternici sau cei mai inteligenţi supravieţuiesc, ci cei care se adaptează cel mai uşor".

Principiile morale fundamentale, tradiţionale, s-au veştejit şi prin intermediul acestui mecanism.

Vizavi de complexul comercial Åhléns, un lăutar îşi pune în valoare talentul. Nu pare a fi un amator. Are o staţie puternică iar negativele unor melodii celebre îl acompaniază cu o orchestraţie decentă. Saxofonistul cântă bine. Melodii lente, atmosferă boemă. Unii savurează atmosfera, îşi aprind o ţigară, poposesc la câţiva metri distanţă, înainte de a intra în metrou.

După o jumătate de oră, prima monedă face o tentativă jenantă de a scoate aerul aflat în cutia din faţa muzicantului. Încearcă „pièce de résistance” – "Strangers in the Night". Degeaba. Un poliţist trece pasiv prin zonă, nu-i aruncă nicio privire. Nu e treaba lui dar, cum ar zice un prieten, „l-a filmat biologic pe ascuns”. Omul în uniformă se intersectează cu doi tipi de la secta Hari Krishna. Ambii, suedezi. Vopsiţi pe faţă, după tipicul indian al coreligionarilor lor, poartă nişte şalvari cu turul până la genunchi. Mi se pare că unul dintre ei seamănă cu un amic, român. Mă bufneşte râsul. Mi se răspunde, de la peste zece metri distanţă, cu un zâmbet, bătăi mai intense în tamburină şi clinchete de clopoţel alături de nesfârşita litanie, „Hari Krishna, Hari Rama”, plimbată fără plictis, dintr-un capăt în celălalt al străzii care traversează cea mai circulată zonă din Stockholm, între sediul forului legislativ suedez Riksdagshuset şi centrele comerciale cele mai vizitate de turişti, pe Drottninggatan. În urma lor, saxofonistul nostru pedalează cu talent dar total nedumerit, în gol.

Stimabile, ţine-ţi angoasele, privirea de infractor încruntat şi geaca de şmecher care schimba valută, în dulap, acasă! Priveşte-te în oglindă, dimineaţa, înainte de a ieşi pe scena unui oraş în care te pot auzi unii dintre cei mai buni muzicieni ai lumii! Bărbiereşte-te! Nu mai ezita vinovat, partitura ta tresare ori de câte ori îşi face apariţia un om în uniformă! Zâmbeşte! Trăieşte-ţi muzica!

Trezeşte-te!!! Tu nu ai văzut că aici, alături de sandviş, aproape toată lumea are o carte în paporniţă ? Eşti la Stockholm, cei de la care aştepţi un bănuţ te-au citit, în primele zece secunde! Ei au văzut mii ca tine! Lăutarule neprofesionist, învaţă să fii artist, oferă naturaleţe,bucurie!

Nu-i spun aceste lucruri. Plec. Mă grăbesc la metrou. Trenul în care urc e dominat de tragicomedia unui nativ african cu privire şaşie. Personajul face loc în jur, preţ de jumătate de vagon, debitând un discurs zgomotos doar de el înţeles, amestecând cuvinte suedeze cu o limbă necunoscută. Nu râde nimeni, ar fi o atitudine nepotrivită. Omul este probabil bolnav psihic ori drogat. Mă conformez aceleiaşi atitudini de seriozitate publică până în secunda în care un ins cu înfăţişare de ţârcovnic, zâmbet jenant şi plecăciuni slugarnice urcă în acelaşi vagon. La subbraţ are o vioară. Intuiesc ce urmează, balcanicul din mine se dezlănţuie dar amuzamentul meu nu încântă pe nimeni, nu e înţeles. Legile fatalităţii poartă paşii individului direct spre africanul şaşiu. Probabil că îşi merită soarta. Scârţâie oribil „Katiuşa” urmată de „Oci ciornie” şi „Ciuleandra”... Reprezentaţia e agreată de bolnavul psihic care, cu un zâmbet şi gesturi largi, cât continentul negru, ţine isonul celui cu scripca. Zâmbetul meu amar scapă de privirile dezaprobatoare ale câtorva cetăţeni din generaţia lui Olof Palme. Nu ştiu ce mă aşteaptă! Cobor la Fridhemsplan. Aici, la intrarea într-un magazin frecventat de artişti, întâlnesc un prieten. Nu înţeleg de ce începe să râdă, privind prin mine. Revelaţia e aproape.

Pe un pilon, un afiş, în limba engleză: “Tânăr român, curat, frumos, vorbitor de spaniolă şi engleză, ofer servicii erotice. Oral- 150 coroane. Activ - 250 coroane. Pasiv - 400 coroane.

Telefon-xxxxxxxxxx”. Preţ de câteva secunde, ne amuzăm, nejustificat. Brusc, tăcere. Acelaşi gând ne apasă. Era nevoie ca cineva să precizeze că e român, într-un asemenea mesaj?

49

S-ar putea să fim, totuşi, în situaţia ipotetică a unui bărbat abandonat în copilărie pe o insulă unde, în afară de el, există o singură persoană, femeie. Pentru mulţi ani, ea a fost cea mai frumoasă din lume. Salvat întâmplător de un vapor, ajunge în lumea mare. Găsind termeni de comparaţie, personajul constată că iubita e o pocitanie. Stare de fapt! Da, putem să ne lamentăm, să spunem că adevăratele noastre valori sunt altele, că nu ne reprezintă pe toţi.

Realitatea este puţin diferită. În astfel de situaţii determinate şi limitate, ne reprezintă. Cum să îi explic eu lui „nenea Svenson” care nici nu ştie, nici nu e interesat să afle în ce direcţie se află România pe hartă, că băieţii nebărbieriţi, ştirbi, urât mirositori, zgomotoşi, şi uneori chiar instrumentişti fără ureche muzicală, nu sunt reprezentativi pentru România, dacă aceştia sunt primii şi singurii cetăţeni români vizibili acasă la el ? Ceea ce ni se vinde nouă în ziare şi la televizor despre imaginea ţării în străinătate sunt, de foarte multe ori, iluzii menite a alimenta orgoliul unui cetăţean căruia nu i-a mai rămas decât speranţa că lumea îşi aminteşte de respectabilitatea vârfurilor româneşti.

M-aş lăuda şi eu cu performanţa României de a fi trimis un om în spaţiu, de exemplu. Ce mă fac însă dacă, vorbind despre Dumitru Prunariu, cel care mă ascultă îmi va aminti despre acel raport realizat în 2010 de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, potrivit căruia 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului ? În realitate, acum, imaginea patriei (atenţie, nu afirmă nimeni că aceasta corespunde adevărului) este aceea a acordeoniştilor, scripcarilor şi ţambalagiilor, a ologilor şi batrânilor care dorm ostentativ la intrarea în magazinele alimentare - doar i-o milui cineva, a unei persoane nespălate, în genunchi, aşteptând să i se arunce un bănuţ. Aşa vede „nenea Svenson” România, în ultimii ani, zilnic, mergând de acasă la serviciu şi viceversa.

La început de an 2013, de aproximativ un an de zile, în capitala Suediei nu mai există garnitură de metrou în care să urci fără să întâlneşti un lăutar ori un cerşetor. Fiecare împarte bileţele pe care nu e sănătos dacă nu scrie că vine din România. Cu această imagine nu poţi lupta eficient nici dacă aduci Căluşarii pentru o reprezentaţie săptămânală în Sergels Torg.

Vlăguită de vampirii politici, sigur că patria habar nu are ce fac aceşti cetăţeni, turişti prin străinătăţuri. Altfel, le-ar oferi alternative. Ori, după caz, ca o mamă grijulie, i-ar muştrului cerându-le dovezi de îndreptare.

Nu doar „nenea Svenson de la sculărie” îl vede pe român cu păturica, lângă staţia de metrou, ci şi politicienii Suediei. Aşa e la Stockholm, membrii forurilor decizionale ale ţării nu se sfiesc de mijloacele de transport în comun, mersul fără girofar nu le scade prestanţa. Să ne imaginăm scena în care are loc o întâlnire oficială dintre un decident român şi unul suedez care circulă cu metroul, uneori e înjurat, se împiedică de acordeorniştii noştri? Mai bine, nu!

Cerşetoria însăşi nu deranjează atât cât agresivitatea ei. Atunci când fenomenul cerşetoriei devine obez, faptul că ai pe coperta paşaportului numele aceleiaşi ţări ca şi cei care practică în mod constant o îndeletnicire asociată unor plăgi sociale, comportamentale, poate să constituie o problemă. O notorietate nemeritată este atribuită categoriei ”român” prin acest mecanism. În această situaţie pândeşte teama justificată de subminare a dreptului la prezumţia de bunăcredinţă, de nevinovăţie, a minimei demnităţi de a nu fi bănuit de afinităţi cu infracţionalitatea. Tot aici îşi găseşte sălaş neplăcerea, teama, dispreţul, revolta românului care caută să acceseze un drum spre normalitate pe meleaguri străine.

Eşecul imens (temporar dar cu efecte definitorii pentru viaţa unei generaţii) al gestionării libertăţii individuale şi colective precum şi apropierea de oficializarea posturii de ţapi ispăşitori ai unei Europe căreia îi tremură izmenele la apariţia unor patrule extremistreligioase dar care, uneori, scoate la bătaie pielea tăbăcită a românilor şi bulgarilor, sunt realităţi vizibile.

Citesc prin presa de acasă despre modelele de succes ale ţărilor baltice ori Poloniei. Poveşti!

Realizez atunci şi cât de slab este lobby-ul românesc peste hotare. Oameni credibili din aceste ţări îmi confirmă adesea că au exact aceleaşi probleme ca şi noi, unele mult mai grele.

Argumentele lor sunt convingătoare. Văd personal realităţi şi traume pe care le au, identice cu

50

ale celorlalte ţări ex-comuniste, chiar mai grave decât cele româneşti. Dar cerşetorii lor nu sunt brand de ţară! Acest mister este, din punctul meu de vedere, pentru România, aproape singurul model de succes al fostelor ţări comuniste aflate acum în liga europeană.

A-i învinovăţi doar pe cerşetori pentru ceea ce sunt denotă cel puţin superficialitate în condiţiile în care milioane de români au luat calea pribegiei sub povara aceleiaşi lipse de perspective reale de a trăi decent. Instituţiile plătite din banii contribuabilului român nu îşi fac datoria! Ele au menirea de a educa, de a preveni, de a proteja împotriva infracţionalităţii şi de a aplica legea penală atunci când e cazul. Aceste roluri au fost îndeplinite atât de bine încât după 1989, infracţionalitatea a crescut, conform unor statistici, cu 300 la sută.

Rateurile umane şi materiale ale unei societăţi nu sunt altceva decât caricaturi ale gândirii şi acţiunii vârfurilor decizionale. Luat de mânuţă şi pus în faţa acestei realităţi, decidentul de la Bucureşti nu va recunoaşte nici în ruptul capului că îşi priveşte figura într-o oglindă care nu-i mai înfrumuseţează trăsăturile. Nici măcar televiziunile controlate de adversarii politici nu-i provoacă o asemenea negaţie. Cu toate acestea, un studiu universitar arată că în secolul XXI, patruzecişidoi la sută dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului…

Mancurtizarea cu instrumente mass-media, paralelă dezastrului sistemului educaţional, un experiment teribil la care a fost supusă naţiunea română după o perioadă de zeci de ani de lipsă de libertate a exprimării. Această sete de informaţie speculată în cel mai josnic mod posibil de către cei care au patronat mijloacele de informare după 1989 a determinat apariţia a ceea pare a fi un fel de magie neagră a comunicării. Se urmăreşte astfel perpetuarea unei confuzii grave privind raportul de forţe electorat - reprezentant politic şi relaţia contribuabil funcţionar public. O înţelegere corectă a jocului democratic şi a rolului instituţiilor unui sistem de acest fel ar duce la o foarte dificilă exercitare a puterii de pe poziţii neofeudale, aşa cum se întâmplă în prezent. Pe fondul aşteptărilor imense de după 1989, supraexpunerea mediatică a unor personaje şi minciuna electorală, practicate peste două deceniii, s-au transformat într-o totală lipsă de aşteptări. Simultan cu libertatea circulaţiei şi apariţia surselor alternative de informare cei care pot fi menţinuţi în starea de contemplare a propriului buric scad numeric. În România, în prezent, există o grupă de potentaţi ai zilei care au un interes direct în a ţine cât mai mulţi oameni în stare de sclavie. Între ei şi reţelele infracţionale de cerşetorie organizată nu există o deosebire de fond. Fac parte din aceeaşi categorie diabolică a celor care ştiu că fără sclavi, într-o lume liberă, corect informată, creativă, scufundarea lor în anonimat şi sărăcie este o chestiune de timp. Astfel, una dintre cele mai importante probleme ale românului plecat aiurea este, la începutul secolului XXI, nostalgia legată de ceea ce ştie că ar fi putut să fie realitatea de acasă pentru care s-a pregătit într-un fel, ştiind că teoretic are tot ce-i trebuie ca să facă tot ce vrea, constatând apoi că s-a înşelat. Practic, inversarea ierarhiilor valorice a determinat ca pentru muritorul de rând,în majoritatea situaţiilor, excluzând compromisul, să pară inutil ori chiar contraindicat a face tot ce trebuie pentru a avea tot ce vrea. Singurele scopuri pentru care acest principiu rămâne valabil în condiţiile unei lumi cu susul în jos mai sunt libertatea individuală şi ocazia de a porni în căutarea unei şanse mai bune.

Printre alte consecinţe ale viziunii deformate de genocidul cultural de acasă, mulţi tineri români ajung total nepregătiţi în societăţi cu sisteme ermetice unde, contrar aşteptărilor lor, automobilul nu mai reprezintă un simbol al statutului social ci doar un instrument iar tupeul jegos conduce la marginalizare. A fi vocal nu mai reprezintă o calitate, a atrage atenţia cu orice preţ, fără temei, declanşează repulsie în lumea scandinavă.

Nu am crezut că un gest atât de simplu poate constitui o temă de meditaţie profundă până în momentul în care am început să fiu agasat de zdrăngănirea simbolică şi insistentă a câtorva monede, sub nasul personal, în capitala Suediei. Zornăitul monedelor într-un pahar de plastic poate constitui subiectul unui eseu de sine stătător. Se poate citi în el starea de spirit a cerşetorului, stilul lui, caracterul, chiar poţi estima dacă e nou venit la Stockholm. Fără a

51

înţelege de la început acuitatea percepţiei detaliilor datorată unui stil diferit de viaţă şi filosofiei diferite a celor de la care cerşesc, cei din această tagmă îşi înrăutăţesc situaţia cu adevărate asalturi asupra trecătorilor, gesturi care chiar şi acasă, în România, probabil că ar avea consecinţe neplăcute. Lecţiile reale administrate în timp sunt probabil percepute de unii care au deschiderea necesară.

Tot sub imperiul năravurilor de acasă, al acelei grăbiri către nicăieri, juncanul proaspăt sosit la Stockholm cu idei „spectaculoase”, face greşeli din aceeaşi categorie, îşi etalează temperamental abilităţile de descurcăreţ, aşa cum a fost dresat. Îl priveşti cum vrea să-şi cumpere o cafea de la banalul Pressbyrån ori de la 7-Eleven. Întâi e vexat de preţuri.

Calculează cu amicul care ştie oleacă mai bine engleza, concluzionând că aproximativ doi euro pentru o cafea i se pare excesiv de mult. Desigur, îşi bagă toate membrele în preţurile lor, rânjind când spune asta cu voce tare. Ştie el că oricum, ”suedejii nu ştiu româneşte.” O minimă curiozitate te face să acorzi atenţie scenei. Ştii ce urmează, de fapt. Înaintea lor, până la casă mai sunt trei persoane. Exact cum ai prevăzut: “ Bagă-te bă, în faţa lu’ aia !”

Băgăciosul se bagă. “Aia” nu reacţionează. Băgăciosul nu citeşte nimic pe faţa ei. În această lume el este analfabet! Nu-ţi trebuie mai mult de o fracţiune de secundă să percepi surprinderea neplăcută care s-a transferat până dincolo de tejghea. Ştii că periferia câmpului vizual este, la Stockholm, o zonă mai sensibilă decât oriunde. Ai spune că acest “organ” are aici proprietăţi telepatice. Gesturile vânzătorului sunt mai nervoase pentru câteva momente.

Serveşte cu amabilitate două persoane când, hop, băgăciosul îi teleportează cafeaua sub nas şi trânteşte un pumn de mărunţiş pe masă. E sigur pe el : „Ain smol cofi!” Apoi învaţă cum e să te simţi transparent când i se explică scurt, politicos, că locul lui e la coadă…

Nu există un monopol al prostiei şi al răului nărav iar aceste boli nu reprezintă exclusivităţi ale vreunui popor. Confruntarea cu situaţii extreme creşte însă vizibilitatea aspectelor negative ale „buruienilor” fiecărei culturi, societăţi. Mi-a rămas în minte descrierea unei expoziţii de caricaturi cu tematică identitară într-un spaţiu public din Stockholm. Personajesimbol, asociate identităţii naţionale. Românul, în acest context, era reprezentat de un desen în care un individ trăgea şmechereşte cu ochiul... Este exact ceea ce îmi evocă vlăjganul acela care împrăştie în tren bileţele cu textul „vin din România, am o fetiţă bolnavă de leucemie şi nu am ajutor social. Am nevoie de bani pentru tratament.” Primind un bănuţ de la o tânără africană, şmecherul prinde curaj. Uită de pretextul prezenţei lui şi începe să flirteze. Zâmbetul i se lăţeşte pe toată figura, nu are limite. Mizează pe curiozitatea fetei. E îmbrăcat bine, blond, cu ochi albaştri. Fără să cunoşti amănunte ai jura că e suedez. De data asta nu i-a mers. Dacă insista puţin...

Aproape zilnic, trecând prin zona centrală a Stockholmului, nădăjduiesc zadarnic. Cerşetorii nu au concediu. Îmi sună telefonul, văd un număr cu prefix de de România, nu răspund. Evit să mai vorbesc româneşte în prezenţa lor. Uneori îmi vine să-i iau de guler, să-i scutur şi să-i întreb, chiar nu vă gândiţi niciodată că după această existenţă scurtă şi mizerabilă urmează o eternitate? Dar nu e treaba mea. Într-un final, cine sunt eu ca să îi judec pe aceşti oameni? Mă retrag în limba română şi tac.

Vaiete de acordeoane, pe una dintre cele mai importante străzi din Scandinavia. Trecătorii se împiedică de ei. Aliniaţi, pe Drottninggatan, supuşii lui Dracula cerşesc în genunchi.

Emanuel Stoica, Stockholm, 2013, februarie,17

52

53

FLORIN DAN PRODAN

Aurice Sunt în gară, e târziu, dar tot o să vorbesc. Nu l-am văzut de foarte mult timp, nici nu e important să-l văd, să-l întâlnesc ar fi ceva la fel de banal ca a te opri pentru un minut pe o stradă oarecare pentru a cumpăra nişte chibrituri. Povestea asta ar fi legată de el şi, în aceeaşi măsură, e legată de un soldat, de amintiri cu drumurile astea pietruite sau de asfalt prăfos, cu gropi şi petice dintr-un altfel de asfalt, tare ciudat, asfalt de ‘ăla’, fără nici o legătură cu prezentul sau trecutul cunoscut, ştii, unul negricios şi mai moale. Drumuri care duceau spre staţia de troleu, duceau spre generală doi. Îl ţin minte de când mai încasa bătaie, atunci cînd avea ghinionul să se încrucişeze cu gaşca noastră, după ore. Taică-său îl dăduse la generală doi, cu toate că locuia lângă şcoala din cartier, adică numărul opt. Avea „planuri mari” cu el.

Era roşcat, poate cel mai roşcat tip, pe care l-am cunoscut, slab, în adolescenţă avea o înălţime peste medie, prost. Era de o prostie revoltătoare după criteriile unui băiat cuminte, să zicem. Nu putea sta locului nicio clipă. Spunea cele mai stupide bancuri, evident, mai toate legate de sex, la care râdea de unul singur cu o prefăcătorie care mă indigna. Niciodată nu puteai să ai încredere în el, nu trebuia să-i împrumuţi nimic, bani, cărţi sau altceva. Îl uram într-o vreme, tocmai pentru că mă „arsesem” făcându-i mici împrumuturi. Era bătut bine şi acasă, în special din cauza notelor. Învăţa greu, învăţa tocind, de frică, fără logică. Cînd îl vedem, îmi aminteam de Urian Heep.

Urian Heep mi-a provocat de două ori milă: o dată când o încasase de la colegii mei, toţi fiind atunci, puştani de-a patra, şi mai apoi, la sala de lectură, când îl vedeam cum se chinuie să înveţe, după trei eşecuri succesive la Şcoala Militară. Şi cum, în final, reuşise, cu ceva şpagă.

Un alt fel de sentiment, tot un fel de milă, a fost când i-am văzut reacţiile sale din biserică, de Paşte, sau, alteori, când se ruga înaintea unor teze sau examene. Probabil că primise o educaţie religioasă fragmentată, total anapoda, pe care nu o înţelesese, dar rămăsese cu ideea că e bine să fii prezent acolo, să stai acolo la slujbă trei ore, indiferent dacă, după ce ai ieşit afară, îţi aprinzi ţigară, tragi o flegmă pe haina amicului tău fără ca acesta să observe şi te apuci să spui bancul cel mai porcos pe care îl ştii. Chiar şi după liceu avea un fel de comportament de şcolar poznaş. Făcea tot felul de poante infantile şi nu putea suporta o discuţie serioasă. Întrerupea orice, se plictisea, râdea din senin.

L-am cunoscut mai bine prin Nit. Fuseseră colegi de bancă şi, într-o perioadă, erau nedespărţiţi. Pînă când, după multe faze prosteşti făcute de Aurice, Nit decise să-l evite. Mie mi-era greu să-l suport, dar, fiind prieten cu cel de-al doilea, îl acceptam, mai ales după ce îl făcusem să mă respecte, desigur care urmase unei destul de lungi perioade de certuri.

Aurice nu rezista la băutură. Cea mai de pomină fază a fost cînd, eu cu Nit a trebuit săl căram aproape un kilometru, noaptea, şi aproape să-l aruncăm pe fereastră, în camera sa. Era exuberant, la început, adică după o bere, apoi începea să râdă într-una sau, e drept, mai rar, ţipa şi alerga în cerc, cum făcuse în noaptea aceea în care mătuşa sa îl recunoscuse după voce, ea era în balcon, în timp ce el se tocmai se urca pe o maşină. Fură de ajuns câteva cuvinte: „Aurice, ce faci acolo?” , ca s-o rupă la fugă aproape incredibil de iute. Problema a fost că fuga aceea l-a epuizat şi mai tare şi a trebuit, după ce l-am descoperit cîteva sute de metri mai

54

la deal stând pe marginea bordurii, să-l cărăm efectiv până acasă şi să-l împingem pe geam în camera sa (era vară, geamul deschis).

A doua zi se dusese glonţ la uşa mătuşii sale s-o roage să nu spună nimic despre el părinţilor.

Paharul e plin din nou. Ceea ce-l deranjează mai mult e mizeria din jur, o mizerie sleioasă, veche de când e lumea, de când e gara asta regăţeană, laterala asta a clădirii care parcă ascunde toate mizeriile din ţară, aduse şi lăsate aici de călători grăbiţi, gata să se urce înapoi în tren. Pe cei care dau pe gât dintr-o dată toată vodca, aproape că nu ai timp să-i observi, gândeşte în timp ce soldatul chiar asta face, dă pe gât paharul de vin, oprindu-se la jumătate. Se vede că nu e băutor, sau că nu a devenit încă. Se duce acasă, e în permisie, e la jandarmi. Mulţi de aici se uită urât la el, se gândesc că e din gară, e din grupa poliţiei tefe, dar lui Oze nu-i pasă de asta, e beat, e cu Detege acum, beau amândoi din ultimii bani câte o vodcă, au împărţit frăţeşte, şapteşcinci de fiecare.

- Mai dau eu, zice Vasile.

Vede că stăm pe uscat de cîteva minute. Nici Detege nu se grăbeşte, nici eu n-am vreun motiv să o întind, habar n-am ce-o sa fac noaptea asta, oricum sunt la dracu-n praznic, e martie, cam frig, clar, tre’ să văd eu ce fac...asta tot repet din juma în juma de oră…poate mai des.

- Ia şi un pahar de apă, zice Detege, simplă, bineînţeles, completează, pentru că soldatul, ridicat, se oprise între bar şi masă. Eu nu zic nimic, ascult doar ce se aude, ce se petrece, muzica e destul de tare, desigur, e un fel de manea care mi se pare relativ ok, nu ştiu de ce, poate oboseala, mediul, nu mă interesează problema asta acum.

Rememorez povestea tristă a militarului, îl aud pe Detege oftând în stilul lui inconfundabil‚ prostia mamii mă-sii de armată......şi aud din nou cuvintele lui Vasile şi-i văd degetele crăpate, vinete, cu bucăţii de piele şi beşici, hai mai staţi cu mine, eu la patru patruzeci am legătura, şi îmi amintesc de Aurice, acum căpitan, care ordonă flotările de la înviorarea de cinci dimineaţă fără mănuşi şi târâş prin zăpadă cu pufanii la bustu gol.

Vasile continuă să povestească şi să cumpere votcă. La un moment dat Detege a făcut un gest nobil. L-a oprit cu un gest în momentul când voia să se ducă după alt rând. Las că mă duc eu, zice.

Oze se gândeşte la noaptea aceea când fusese cu Nit şi Aurice la furat căpşuni. Când fugiseră ca iepuri, ca iepuri de cîmp, ca-n armată. Când Aurice ‚’bătucise’ tot lotul de cartofi şi avusese noroc că moşu era în ciubote.

Dar Detege vine cu paharele. Asta dau eu. Mi-a dat pe datorie.

Se aude alt tren, altă sirenă şi, ciudat, un anunţ despre trenul care deja sosise.

Vasile mulţumeşte şi ridică paharul. Ciocnim. Din dreapta mea, mai apare o mână şi un pahar. E de la masa vecină. Tipul stătuse până acum cu cineva, acum, singur, probabil se plictisise. Armată uşoară, spune, ciocneşte întâi cu Vasile, apoi cu noi, uitându-se atent în ochi, cerând permisiunea parcă, să fie ascultat. Cât ai amereul? 137, răspunde Vasile. Aaaa, trece. Soldatul dă şi el din cap, da va trece. Detege râde, uitându-se la cel cu care ciocniserăm.

Să treacă cât mai repede. Să treacă şi să nu se-ntoarcă, îi răspunde. Dăm toţi paharele peste gât.

Aşa am avut eu, la iepuraşi de câmp, la infanterie, un câcat de gradat. Şi ciclu’ unu şi doi l-am făcut cu el. Vasile devine dintr-o dată interesat. E camarad de-al lui, a făcut armata ca şi el. Şi povesti, preţ de încă un rând de votcă, de acel nemernic roşcat. Şi mai povesti cum, după eliberare, îl pedepsise cu încă vreo trei într-un mod destul de nasol.

Dar poveştile stropite cu votcă, la miez de noapte, nu seamănă cu cele de demult. Şi riscul e că ţi se poate rupe filmul şi nu-ţi aduci aminte de ele a doua zi. Oze nu uită povestea aceea, dar îşi reaminti de altele. Şi hotărî că ar fi bine să se plimbe prin gară.

55

GABI SCHUSTER ( Germania )

cad oameni din cer din porunca morţii peste colibe peste cătune peste bordeie grei de aripi închise

Cad oameni din cer În picătura de grafit sunt sechestrate toate poemele trebuia numai să le dezghioci magnificenţă să îndepărtezi pănuşile cu grijă cu oftat cu mirare de cu seară netezind virgulele dezaburind leagănul norilor sfredelind lumina prea luminoasă a soarelui năprăsnicind prăbuşirea înunericului tămăduind fisurile pietrelor sorbind apă de lună înjunghiind şubrezind vrăciuind necunoscutul spre care fugim şi ne precede

se încumetă şi baletul de stele dintre zile una două trei patru în august se şterg siluete curg în ploi torenţiale peste colibe în cătune în bordeie fă pace cu tympul e-un joc magnificenţă când vei reînvia şi când se va sfârşi totul totului într-un hamac vom fi vânturaţi fără măşti fără identitate.

56

57

ION GEORGESCU-MUSCEL (Canada)

Cenaclu du-mă şi pe mine de vrei în sublima oaste de corifei şi iată-mă se-ncinge o tăcere de spini respir un aer aspru parcă muşcat de câini se laudă unul că l-a cunoscut pe Nichita că a băut cu el şi şi-a-mpărţit şi pita şi toarnă-o schilodeală de cuvinte la care toţi silesc a lua aminte se sare rândul meu sunt amânat în minte prinde-a mi se face drum arat iar când încep a spune duruta mea poveste se naşte-un murmur cu intenţie de viespe ce cu pană veninoasă-ţi scrii vorbirea străine ce-a fost dat să te-ntâlnesc mai par şi alţii-a aştepta la rând ca să arunce-n mine cu bulgări de cuvânt pricep că la cenaclu nu e tărâmul milei la ei batjocura e marmelada zilei dar văd acum durere-n privirea alor mei trezit ca dintr-un vis spun cu uimire gata dragostea şi ura-s mai reale decât piatra deschide unul geamul e-un dezmorţit de oase ce trist cade lumina peste lucruri mincinoase Baden / Ianuarie 2012

58

ION MANZATU Principiul ieftinului

Teribil de interesant să urmăreşti treiectoria unei noţiuni ca ieftin, care de la poziţia ce caracteriza sărăcia, lipsa de mijloace, superficialitatea, neputinţa, umilinţa etc. trecând prin condiţia de termen tehnic, folosit mai ales în perioada de consolidare a produsului de serie, ajunge să devină o categorie importantă, sensurile ei dominând gândirea cetăţeanului indiferent de poziţia sa socială. Nu mai există gest, acţiune, hotărâre, act al gândirii, care să nu implice un raport cu respectivul concept. Ieftin nu mai este un termen folosit pentru a defini situaţii stânjenitoare, superficiale, de neputinţă, ci dimpotrivă, sensurile sale tind să indice abilitatea, superioritatea, îndemânarea cuiva; în consecinţă desemnează calităţi considerate importante. Ieftin a devenit o categorie dominantă, un reper ale cărui funcţii ordonează poziţii şi formează ierarhii. Toate caracteristicile, ce în trecut indicau o poziţie fragilă a subiectului, au alunecat încetul cu încetul, şi tind să devină calităţi importante care dau putere celui ce le deţine. Să obţii un produs la un cost mai ieftin obligă la strategii dintre cele mai sofisticate, cu atât mai mult cu cât, produsul ieftin a devenit un produs râvnit. Subiectul doreşte cu ardoare un anume produs, dar lupta nu se duce pentru obţinerea respectivului produs, ci pentru obţinerea celui mai ieftin produs din categoria lui, produs care este acceptat cu tot cu slăbiciunile sale, ba, s-ar putea spune că este acceptat pentru slăbiciunile sale. Tehnologia participă din plin la o astfel de stare, şi invadează piaţa cu varietăţi numeroase de produse care nu diferă unele de altele decât prin nişte funcţii aproape nefolositoare dar care justifică statutul de ieftin. Există numeroase, extrem de numeroase criterii care conduc către atributul de ieftin. Şi dacă nu există, ele pot fi inventate.

Doar că...

Doar că, mentalitatea lui ieftin nu se mai mulţumeşte cu ierarhiile din segmentul comercial în care circulă produsele industriei şi tehnologiei. Ea se strecoară pe nesimţite în transformarea deplină a existenţei. Totul, dar absolut totul, în viaţa noastră tinde să devină ieftin. Şi dacă ceva refuză să răspundă unui astfel de atribut, reacţia cea mai comodă este să fie eliminat. Sigur că gândirea profundă a unor înţelepţi ai timpurilor trecute nu poate fi ieftină – ba, chiar dimpotrivă – şi atunci ei sunt refuzaţi şi... scoşi din circulaţie. Pur şi simplu, pentru că nu se poate nega importanţa şi valoarea gândirii unor astfel de minţi, despre ei nu se mai vorbeşti; nu mai sunt socotiţi repere pe care să te sprijini în alegerea unei căi. În locul lor se caută soluţiile ieftine, sunt legiferate astfel de soluţii, sunt reglementate detaliat, şi se elaborează proceduri care uşurează circulaţia acestora. Ba, chiar s-o impună. Pentru gândirea solidă a înţelepţilor rămâne apetitul câtorva ciudaţi care, nu-i aşa, nu pot lipsi din nici o societate.

Aparenţa este calitatea cea mai importantă a lui ieftin. Aparent pare o soluţie bună; pare un produs bun; pare o alternativă promiţătoare; pare o cale de viitor. Faptul că ieftin nu se dovedeşte capabil să treacă proba timpului poate fi justificat cu uşurinţă prin... slăbiciunile omeneşti. Doar că aceste slăbiciuni se instalează temeinic în mentalitatea noastră tocmai prin folosirea necumpătată a lui ieftin cu toată trena sa de compromisuri care, încetul cu încetul, devin aproape mortale. O!, nu vă gândiţi la moartea biologică, pentru că aceea aparţine unui proces care are cauze mult prea profunde pentru a fi cuprinse de vreun epitet. Gândiţi-vă, mai bine, la această moarte spirituală, care ne invadează lent, grozav de lent, aproape pe nesimţite, şi la venirea căreia contribuie din plin şi ieftin.

Gândirea noastră este tot mai ieftină, spiritualitatea noastră este mai ieftină. Judecăţile noastre sunt mai ieftine şi, peste toate acestea, mai grozav decât toate acestea, este faptul că noi înşine simţim nevoia aprigă să fim mai ieftini.

Să fim mai ieftin noi, nevestele noastre, copiii noştri, urmaşii noştri

59

IOAN MARCHIŞ LA LUCE DEI SIMBOLI: IL NODO DACICO Riassunto

I simboli o i segni primari, archetipali, trovati nella memoria ancestrale delle culture preistoriche sono state in grado di penetrare e sopravvivere fino ad oggi nella cultura popolare attraverso varie forme (orali, scritte e incise su vasi, mattoni o mattonelle in pietra o in argilla, su statuette ed altri oggetti rituali o casalinghi).

La frequenza con cui questi segni hanno bombardato l’immaginario ha causato l’apparizione di un depositario di memoria genetica della conoscenza umana, sensibile e razionale, che si è costruito in diverse strutture intime delle forme del linguaggio verbale e non verbale.

I segni geometrici della preistoria, in tutte le culture antiche, attraversano i millenni con una precisione e linearità provocatoria.

Le rappresentazioni archetipali di Maramureş sono spinte in forme plastiche da un’energia che risiede dietro la coscienza, essendo incarnate in tutti i gesti e rituali tradizionali, diventando essi stessi (i segni ed i simboli) parte dell’anatomia del sentimento e dell’espressione tanto plastica, quanto letteraria o artistica in generale.

Questa aura della Tradizione Primordiale che se la spassa nei Carpazi in una zona concentrica molto ampia non è apparsa da altrove per caso, ma è nata qui, come lo dimostrano sempre più scienziati di tutto il mondo, ma anche le vecchie e le nuove ricerche archeologiche, storiche, etnografiche, linguistiche, ecc. eseguite in questo spazio.

Uno dei più importanti simboli nati in questo settore della Tradizione Primordiale e conservati in alcune varianti, solo qui in Maramureş, è il Nodo Dacico, in tutte le sue forme espresse in forme e materiali diversi, nello spazio, in rilievo o in forma piana, su tappeti e materiali tessili, in legno o ceramica, in pietra o su abbigliamento, ma anche nella letteratura popolare, in miti, leggende, racconti, canzoni, girotondi, scaramanzie, maschere, teatro popolare ed altre.

Il nodo è uno dei simboli sacri dell’umanità che contengono „materialmente” il loro senso. Esso è una definizione plastica del Principio, ma in esso il mistero del Principio non è rilevato, ne irrelevato, perché questo mistero non permette di essere spiegato da parole o epuisato attraverso il sentimento, la comprensione, l’amore.

Questo lavoro si ferma solo alle modalità simboliche del Nodo, al filosofare delle „funzionalità” immaginarie del nodo, alle sue funzioni metaforiche, simboliche ed archetipali.

Lo stendardo dacico Il Principio risiede e non risiede nel Nodo. Non può essere inchiodato ed esausto lì, ma non può neanche essere dislocato da questo simbolo.

L’Immagine del Principio nel Nodo è archetipale e viene proiettata sullo schermo della coscienza proveniente da dietro il linguaggio.

60

Le tappe di montaggio del nodo

Il nodo è una specie di proiezione olografica del Principio ed ha una superficie di effervescenza subconscia ed allucinatoria.

Il principio è tanto fuori di noi, quanto dentro di noi, ma dave essere „costruito” per essere capito.

Il nodo è una costruzione reale, immaginaria e magica allo stesso tempo.

Quindi, in questo lavoro, vi propongo alcune esperienze di conoscenza di questo perfetto archetipo plastico della Tradizione Primordiale.

Lo rispecchiamento stesso del nodo

Nel linguaggio quotidiano, il nodo è una parola usata spesso, facendo riferimento specialmente ai nodi di corda, ma anche a quelli simbolici o metaforici, con ruolo di mezzi artistici letterari o plastici. In genere, esso designa una direzione intricata, una confusione di sensi, convergenti o divergenti, di direzioni ideali simboliche, filosofiche o materiali.

Il nodo su una coperta tradizionale di Mara, Maramureş (è osservabile anche il vuoto sonore del nodo) Il Nodo Dacico. Presentazione generale Una delle meraviglie simboliche del mondo espressa in forma spaziale o piana (grafica, decorativa, pitturale) che fa parte della viva tradizione di Maramureş, nell’ intera area geografica e storica, è il Nodo Dacico. Nella maggior parte delle sue varianti, è costituito da

61

elementi in legno di diverse essenze (tiglio, frassino, loppo, noce, nocciolo, pero, prugno, abete, gelso) messe a confronto, che costituiscono, in questo modo, tre coppie di elementi perpendicolari tra loro che si intrecciano due a due in una contrazione reciproca (tre abbracci), organizzando un corpo geometrico perfetto, che chiude nel suo centro un „vuoto” cubico dove vengono introdotti, durante la costruzione, alcuni sassolini, affinché, tramite il muovimento, questi producano un suono che, nella variante „Il fuso con sonagli”, accompagna il filare del filo di lana, canapa o lino.

Anche se sembra incredibile, il Nodo, come simbolo del Centro Sacro, appare dappertutto intorno a noi, in tutto il mondo, fin dal Neolitico, in vari aspetti e varianti, specialmente nella sua forma piana, nell’ipostasi di „Centro del Mondo” e meno nella sua forma spaziale, come oggetto di legno.

Secondo le varianti che rappresenta, il Nodo Dacico può essere classificato in quattro varianti principali, come segue: IL NODO DACICO: I. Il Nodo Sacro (il centro vuoto, sonoro) • Il Principio del Nodo Sacro • Il fuso con sonagli (sonagli, campanelli) • Il bastone con uccello • Varianti complesse del nodo (sui cancelli, balconi, scale o elementi indipendenti) II. Il Nodo del Diavolo (con ogni elemento della composizione diverso dagli altri e con il centro pieno) • Caratteristiche formali III. Il Nodo Non spaziale (elemento piano o in rilievo, spesso confuso con il simbolo del sole) IV. Il Nodo Labirinto • Modelli di labirinto • Il labirinto e il cibo

Varianti complesse del Nodo Sacro Sono le varianti più comuni. Perfino il „Fuso con sonagli” è una variante particolare del nodo sviluppato. In questa ipostasi il nostro nodo esce dal „principio” (tre coppie di elementi abbracciati) e cresce tramite la prolungazione delle tre coppie di assi in tale modo che le loro 62

estremità, dopo aver formato il vuoto interiore, siano uscite da questa area e abbiano costruito un altro nodo su ogni lato. Otteremo varianti sempre più complicate: con sempre più elementi. Praticamente, la posibilità di espansione del nodo è infinita. Il più semplice nodo è quello che noi chiamiamo „Principio” ed è formato da tre coppie di elementi. Oltre questa variante, il Nodo sacro non può essere semplificato dal punto di vista spaziale senza allontanarsi dalla sua essenza.

Essendo marcato come struttura e composizione sia dalla legge della Sezione d’oro, dai modelli pitagorici, che dalla Sequenza di Fibonacci (allor quando si sviluppa progressivamente), esso può prendere il modello della Colonna dell’infinito o della sfera, tramite lo successivo sviluppo su un asse o su tutti i tre assi. „Lo spazio sacro ha questa notevole potenza di essere moltiplicato all’infinito”. 1 La moltitudine di possibilità di sviluppo del nodo sui tre assi dà la sensazione di alcuni sviluppi naturali delle cellule viventi. Abbiamo qui non solo la forma delle lumache, delle conchiglie, ma anche la teoria dei frattali o „araucaria” – come sistema naturale di organizzazione delle forme viventi.

Caratteristiche formali A tutte le varianti di „nodo” che vengono costruite sullo schema di tipo „lego” e non presentano la simmetria e la forma perfetta degli elementi, e il vuoto dal centro della struttura, non possono essere attribuiti simboli simili al nodo classico. Questi ultimi chiamati popolarmente „Il Nodo del Diavolo”, derivano dalla variante sacra del Nodo e si comportano come pallide imitazioni della sua forma, della sua superficie e per niente di essenza e di significato.

Trai il nodo classico tradizionale, cioè „Il Fuso con sonagli” e „Il Nodo del diavolo” è importante la distinzione tanto come forma e contenuto, organizzazione spaziale e anatomia degli elementi, ma anche come significato complementare. „Il nodo del diavolo” è un’ imitazione esteriore perfetta del nodo sacro, varianti profani che simboleggiano tramite contrasto la sua sacralità archetipale. „Il nodo del diavolo” è composto anche, da tre coppie di elementi che non sono identici come forma, anche se vengono organizzati nella struttura come elementi di coppia. Essi imitano la struttura sacra, sono forme sterili, apparenze cieche, artifici artigianali svuotati da significati sacri. Il suo valore risiede solo nell’arte con cui riesce ad imitare le superficie del nodo sacro, attraverso una complicata deformazione interiore.

Ma la differenza più evidente trai il Nodo Sacro e il Nodo del Diavolo è la mancanza dal Nodo del Diavolo del vuoto interiore con sassiolini sonagli. Una volta smontato, questo svela interiormente i sei elementi, ciascuno avendo una forma diversa, riuscendo però attraverso il montaggio degli elementi di copiare perfettamente la forma esteriore del Nodo sacro.

1

Gilbert Durand, Le strutture antropologiche dell’immaginario, Casa Editrice Univers, Bucarest, 1977, p. 309;

63

"Il vuot sacro" dal centro del Nodo Il Nodo - Centro Sacro La più ampia diffusione del Nodo –Centro Sacro, immagine del sole o forma della placenta (rombica) della Grande Dea Madre ha il nodo nella sua espressione piana su tappeti, asciugamani, cuciture, cancelli, colonne, decorazioni esterne ed interne della casa, amuleti, disegni, dipinti, bassorilievi, incisioni.

Esso si trova in Messico, nei Paesi Nordici e polari, in Africa, Asia, su tutti i continenti, ma soprattutto in Europa nel culto del sole (età del bronzo).

Più frequentemento lo incontriamo in questa forma di rappresentazione sui tappeti di Maramureş dove il segno del nodo contiene uno strato rombico che indica La Grande Dea Madre, sopra cui viene sovrapposto uno strato di cultura dell’età del bronzo (la rappresentazione del sole), sopra cui viene sovrapposta anche la traccia della religione cristiana, sotto il suo simbolo di croce piana.

La forma più evidente del Nodo in ipostasi di Centro Sacro la incontriamo sui tappeti dipinti in colori vegetali in Maramureş e Bucovina. Allorquando „viene stilizzato” per diventare piano, Il Nodo si comporta esattamente come il canone di rappresentazione della figura umana nell’Antico Egitto (la testa, le gambe e le mani –rappresentate dal lato, mentre il petto e le spalle- da davanti). Così, Il Nodo si contorce nel piano rendendo visibile 8 dei 12 raggi che ha nella sua forma spaziale. Il modo di stilizzazione, in questo processo, non è fotografico (renderebbero visibili solo 6 raggi), ma è sintetico mostrando che l’occhio non „fotografa” ma „capisce” l’immagine che diventa così significativa e non descrittiva, decorativa.

Così, su questi tappeti, il Nodo prende la forma simbolica del rombo, del nodo stellato e della croce piana.

Il più delle volte, il segno del nodo e del sole vengono sovrapposti, la forma sintetica ottenuta viene accaparrata dal simbolo del sole, mentre il nodo rimane sussidiario e quasi dimenticato o inosservato.

Il segno è segno solo se viene visto come segno. Il simbolo è simbolo, solo se viene capito come simbolo. Le forme piane del nodo, nella loro maggior parte non sono percepite come simbolo, ma solo come elementi decorativi. É esistito un tempo ancestrale quando le forme romboidali erano percepite come simbolo della Grande Dea Madre o del Sole, quando il Nodo, in tutte le sue forme, piane o spaziali, era considerato sacro, come lo è la croce cristiana oggi. Queste forme sono conservate oggi solo dall’inerzia della tradizione, in tutto il mondo, senza avere però connotazioni sacre.

64

Rappresentazioni piani universali del Nodo su tappeti, abbigliamento, scatole, cassapanche ed altro

Motivi solari con "il centro nero" (Cultura Suciu de Sus; elementi etnografici di Transilvania ed il simbolo yin-yang)

Il Bastone con Nodo e Uccello

65

Il Nodo - Centro della Luce

L’idea di „Centro” si trova in tutte le tradizioni antiche, medievali e moderne, preistoriche e storiche a tutti i tipi di civiltà e cultura, in tutti i miti e leggende del mondo.

L’istinto del „Centro” si trova in animali, uccelli o insetti, allorquando prendono come punto di riferimento il cunicolo, il nido, il rifugio, l’alveare, lo sciame ed altro.

In piano non spaziale, le culture preistoriche e storiche hanno conservato il simbolo del centro sacro, specialmente nell’addobbo dell’abbigliamento, dei tessuti, della decorazione esterna ed interna della casa, ma anche in tutta la logistica ritualica dei tempi.

Il Motivo del "Centro Sacro" su un tappeto di Sârbi, Maramureş Il Prototipo universale del „Centro Sacro” è l’Uovo Primordiale (la placenta primordiale della „Grande Dea Madre”), „Il Nulla” dell’Inizio, questo vuoto sonore dell’origine, il punto iniziale di partenza, punto che non ha coordinate spaziali, quell’ Uno plenario della Primordialità.

Tutto nasce e ritorna all’ „Uno”. Qualsiasi divenire si integra nell’unità del Principio, del Logos, si sviluppa e ritorna all’unità primordiale dell’assoluto.

Alcuni simboli del „Centro” sono: il Nodo Sacro, il Sole, il Cuore, il Graal, la Svastica, il Fiore, l’Altare, l’ Uovo, la Montagna sacra (Meru), il Cancello, il Cerchio, il Triangolo o altri poligoni regolari, il colore Bianco o Nero, la Stella di Davide, il Punto, la Gerusalemme Celeste.

Ecco alcuni archetipi legati al Centro e il loro paragone con il Nodo Sacro, tutti collegati alla simbologia del numero 7: 1. La ruota con sei raggi (il settimo raggio è l’asse centrale);

2. I 6 colori dello spettro (il settimo è il bianco)

66

3. Il candeliere con sette braccia (Menora)

4. La stella di Davide

6. Il Nodo Dacico

5. La croce a tre dimensioni

Il Nodo: Definizioni. Speculazioni. Metafore.

Il seme sonore del centro vuoto del Nodo Sacro, che sembra il modello stesso dell’Universo può rappresentare o dimostrare simbolicamente la promessa del Redentore, della resurrezione e della rigenerazione dell’uomo, della sua salvazione. É forse questo vuoto il ventre sacro che promette la nascita del Redentore dell’umanità? Perché se questa forma è evidentemente femminile, simile a molte rappresentazioni della Dea Madre, allora ci troviamo nella presenza dell’Uovo Primordiale e del Mondo, ma anche della promessa della rigenerazione infinita, dei cicli eterni universali. Questa saldatura degli elementi in un centro sacro evoca certamente il Calore Primordiale necessario per far scattare il Divenire. Questo Nodo è un seme sacro di amore e di promessa di morte e di rinascita. La sua geometria è 67

perfetta come un cristallo e i suoi rinvii simbolici sono innegabili. Questo modulo è l’espressione geometrica dell’Uovo Primordiale (esso dimostra che la vita e la morte, il positivo e il negativo, il cielo e la terra, il sù e il giù, il maschile e il femminile appartengono alla stessa grande realtà).

Esso è una definizione plastica di quello che significa l’articolazione degli opposti, il loro passaggio uno all’interno dell’altro, scattando la ciclicità della vita.

Dentro c’è tutta la tensione della trasformazione, il momento della tensione, l’emozione di questo evento di passaggio. I 12 raggi accoppiati che esplodono dal centro di questo modulo, l’esplosione che si produce da questo centro, la perfezione delle proporzioni, l’armonia perfetta delle parti componenti danno l’immagine plastica-astratta di un Dio, di un’essere di luce. Pertanto, esso può essere assimilato anche al simbolo solare. I numeri 3 – 6 – 12 sono caratteristici alla composizione degli elementi con significati calendaristici.

Impressionati dal vuoto sonore del nodo, da questo tempio in cui il suono primordiale sembrava nascere, non dobbiamo dimenticare che in questo vuoto galleggiano i semi della luce (i 7 sassolini), che producono il suono grazie al colpo del nodo che gira e sbatte contro il corpo di legno. Quando il fuso ”dorme”, il vuoto interiore è sterile, ma quando questo si muove, simile ad una galassia, i piccoli pianeti ruotano in un „ordine” sconosciuto, che non è altro che quello del Principio. Peraltro, la forma che prende il fuso quando gira è di una spirale elicoidale, simile ai movimenti macrocosmici delle galassie.

Essendo costruito come modello dell’universo, il modellino - simbolo del mondo di „Sù” e di quello di „Giù”, il Nodo di legno non può essere altro che l’opera di carpenteria dei cicli creati all’infinito dal Grande Carpintero dell’Universo.

Il Nodo e la croce a tre dimensioni Il Simbolo universale della croce è molto ben rivelato da René Guénon nel libro Il Simbolismo della Croce: „Il Simbolismo delle direzioni dello spazio è appunto quello che coinvolgeremò in tutto quello che seguirà, sia dal punto di vista «macrocosmico» come finora, che dal punto di vista «microcosmico». La croce a tre dimensioni costituisce, secondo il linguaggio geometrico, un «sistema di coordonate» al quale può essere rapportato l’intero spazio; e appunto lo spazio rappresenterà qui l’insieme di tutte le possibilità, sia di un essere particolare, che dell’Esistenza universale” 2.

La croce a tre dimensioni

2

René Guénon, Il Simbolismo della croce, Ed. Herald, Bucureşti, 2012, p. 44;

68

Il Nodo aggiunge a tutte le qualità simboliche della croce a tre dimensioni, quelle dei contrari che si uniscono tramite „abbraccio” e si articolano in un senso che porta al centro e che presenta evidenti riferimenti tanto ai simboli solari, così come abbiamo detto in precedenza, quanto a quelli della Grande Dea Madre. Così, il Nodo Sacro di Maramureş raccoglie tutti i grandi archetipi di tutte le tradizioni e della loro conoscenza, in una sola grande Unità Primordiale, in un solo Principio. Questo Principio ha qui forma e contenuto, svolgimento spaziale e simbolico nonostante il fatto chei il „Principio” non può avere forma spazio-temporale, ma può solo produrre forme appartenenti a questa famiglia. D’altronde, il nostro Nodo sacro nella sua spazialità non può essere costruito senza attaccare una parte dell’ultimo elemento‚ fatto che tradisce la sua materialità, ma anche la metafora, la convenzione accettata affinchè egli, il Nodo, possa rappresentare il „Principiul”. Infatti, non le ali del Nodo, i suoi raggi, esprimono il Principio, ma appunto il suo vuoto interno, la sua nullità.

Questo archetipo plastico è ovviamente una sorpresa assoluta per la sua perfezione formale e ideale. Le osservazioni, gli studi, le interpretazioni di René Guénon sulla croce a tre dimensioni sono applicabili anche al Nodo Sacro, solo che quest’ ultimo è un simbolo molto più profondo ed è completamente perfetto.

Gli elementi del Nodo si intercalano a livello fisico e simbolico al centro come una conseguenza della loro struttura, mentre la croce a tre dimensioni presenta un raduno semplice, aritmetico, dei sei elementi convenzionali, costruiti in modo radiale sulle tre dimensioni dello spazio. Se un’asse viene eliminata (due bracci), la croce a tre dimensioni diventa croce a due dimensioni, mentre il nodo non può essere ridotto a nessuna altra forma, non può essere semplificato. La rimozione di un elemento può avvenire soltanto attraverso lo spezzamento completo e la distruzione della struttura. Lo scopo di questa struttura è l’evidenziare del vuoto interiore come posto dell’elemento sacro. In fondo, questo vuoto è un altare di sacrificio senza forma. Il Nodo costruisce al suo interno il vuoto sonore, il verbo.

Tanto al Nodo Sacro, quanto alla croce a tre dimensione, i complementari spariscono in centro. Con la distinzione che al Nodo esse si trasformano, ritornano nell’ „etero primordiale”, mentre alla croce il ritorno di tutte avviene in un centro materiale denso, certamente sovraccarico di sensi e di grande concentrazione di energia simbolica.

Per essere Nodo, la Croce a tre dimensioni ha bisogno non solo del vuoto interiore, ma anche dall’unione tra di loro delle sette estremità. „Il complementarismo stesso, che è ancora dualità, deve, ad un certo grado, sparire davanti all’unità, i suoi due termini trovando un equilibrio e una neutraltà in qualche modo, unendosi fino al punto in cui fusionare indissolubilmente nell’ indifferenziazione primordiale”. 3 I Contrari del Nodo collaborano a favore dell’anello che stringe il „vuoto” presandolo o opponendo resistenza alla forza di spinta interiore, alla sua esplosione (o alla sua implosione) o forse a entrambe contemporaneamente. „Il centro della croce è quindi il punto in cui vengono conciliate e risolte tutte le opposizioni; in questo punto viene stabilita la sintesi di tutti i termini contrari, che, in realtà, sono contrari solo in conformità ai punti di vista esterni e particolari della conoscenza distintiva” 4.

3 4

ibidem, p. 60; ibidem, p. 62;

69

In questo punto si riflettono tutti gli sforzi trascendentali dei bracci della Croce, ma anche del Nodo Sacro. Questo spazio centrale assorbe e riconcilia tutto, tanto alla Croce, quanto al Nodo. Il paradosso „nulla e tutto” dà il segnale della zona archetipale o sacra. Il punto del centro è sacro perchè qui sono state sacrificate le coppie di contrari per lo scopo del Centro. Nel punto di incrocio dei bracci della Croce e nel vuoto del Nodo, la forma e l’essere sfuggono alla varietà dei tracciati delle forme, alla tensione e al loro vortice energetico, si liberano dal proprio divenire, dalla loro propria apparenza, carnalità, raggiungendo la propria redenzione. Nel centro tutte le direzioni riposano una all’interno dell’altra, assorbono una l’altra, sciogliendosi nell’essere del Principio.

La croce a tre dimensioni e il Nodo Sacro sono i simboli più significativi e perfetti del Centro e si trovano in un modo o nell’altro in tutte le grandi Tradizioni. Il Nodo Sacro però (che include anche la funzione della Croce a tre dimensioni) è soprattutto: l’ esenza della FORMA e forma dell’ ESENZA, allo stesso modo e allo stesso tempo.

Ecco il miracolo simbolico di questo archetipo plastico rumeno ed europeo. Nel „vuoto” del Nodo Sacro si realizza la connessione con tutti gli altri mondi archetipali. Questo è il canale attraverso il quale esso respira l’Essere, la Vita, il Rincipio. Perciò esso è paragonato anche a „Gerusaleme Celesc” : „Ecco, la tenda di Dio è col genere umano ed Egli risiederà con loro. Ed egli asciugherà ogni lacrima dai loro occhi, e la morte non ci sarà più. Né ci sarà più cordoglio. Il trono di Dio e dell'Agnello sarà in mezzo a lei e i Suoi servi lo adoreranno. E vedranno la Sua faccia e porteranno il Suo nome sulla fronte. E non vi sarà più notte; e non avranno più bisogno di luce di lampada, né di luce di sole, perché il Signore Dio li illuminerà e regneranno nei secoli dei secoli” (Apocalisse 22, 3-5, 21,23) Esiste una differenza di valore simbolica tra la Croce a tre bracci (sei raggi) ed il Nodo Sacro. Sebbene entrambe hanno lo stesso numero di elementi, esse si articolano in modo diverso intorno al centro. Entrambe hanno al centro un cubo, solo che quello del Nodo è vuoto. I bracci della Croce sono semplici emanazioni convenzionali, mentre i raggi del Nodo sono abbracci ripetuti, dinamici e non passivi, come nel caso della Croce. In questo modo, il Nodo sacro assorbe tutti i significati della Croce a tre dimensioni, offrendo contemporaneamente anche altri infiniti registri di significato.

I bracci della Croce si incontrano e si concentrano in un cubo centrale che vengono caricati in questo modo con la densità di tutti i bracci però, al Nodo, questo spazio perde la sua densità e materialità, sacrificando se stesso, passando in un’altra dimensione.

Il Nodo organizza i suoi bracci per un evento che appartiene non solo a questo mondo, solo alla percezione di questo livello di realtà, ma anche alla promessa dell’articolazione con universi paralleli dello spirito, la promessa della Redenzione. Lo spazio interno del Nodo è in questo modo una porta simbolica verso la Vita eterna, verso il prato verde dell’Agnello.

Adamo è „Gesù Cristo” che ha peccato; Gesù Cristo è „Adamo” che non ha peccato.

70

Perciò, Egli è il redentore dell’umanità, quello che ha cancellato il peccato di Adamo.

L’antenato diventa ora, al posto di Adamo, Gesù Cristo, che sostituisce il sacrificio per il perdono del peccato con l’amore di Dio e del suo prossimo. „Voi avete udito che fu detto: «Ama il tuo prossimo e odia il tuo nemico». Ma Io vi dico: Amate i vostri nemici, benedite coloro che vi maledicono, fate del bene a coloro che vi odiano, e pregate per coloro che vi maltrattano e vi perseguitano, affinché siate figli del Padre vostro, che è nei cieli, poiché Egli fa sorgere il suo sole sopra i buoni e sopra i malvagi e fa piovere sopra i giusti e sopra gli ingiusti.»” (Matteo 4, 43-45).

Il vuoto interno del Nodo (sezione) Il Nodo e l’Archetipo plastico L’ archetipo plastico5 è un sistema virtuale di forme che si costituisce sul fondamenta di una „storia” delle forme, essendo una sintesi delle varianti formali delle stesse famiglie di forme aventi lo stesso simbolo. L’archetipo plastico non viene confuso con una forma stilizzata, perchè questa semplifica la geometria di una forma complessa avendo accesso all’esterno delle imagini e non alla loro prospettiva simbolica. Stlizzare una forma significa ridurre una forma geometrica semplice, trasporre la forma nella sfera del decorativo.

Nella loro grammatica, i concetti plastici nascondono la virtualità degli archetipi plastici su cui germoglieranno le idee plastiche. Gli archetipi plastici non possono essere manifestati spazialmente e non sono scambiati per l’opera plastica.

L’idea di „Uovo primordiale” a Brâncuşi non è scambiata per l’opera vera e propria eseguita in marmo. L’uovo in marmo è una delle infinite varianti formali dell’archetipo dell’Uovo Primordiale.

Nelle „Strutture antropologiche dell’immaginario”, Gilbert Durand rammenta il fatto che „un archetipo non si traduce, di modo che non può essere tradito da nessun linguaggio” 6.

Esso è virtuale, cioè potenza e non atto.

L’archetipo plastico può produrre diverse forme, ma non può produrre la propria forma. Esso strutturerà solamentele famiglie di immagini che sorgeranno in permanenza da esso, senza avere mai la possibilità di esaurirlo. L’archetipo plastico è la grammatica che, in conflitto con l’individuo, produce forme specifiche ed uniche. Esso fornisce l’armonia di tutte le sue forme reali ed immaginarie e concentra in modo virtuale il loro divenire. Gli archetipi plastici esprimono l’universalità delle famiglie di forme che coprono. É un accordo formato tra la diversità delle forme che sforzano l’immaginazione e la spingono verso la costituzione Materiale tratto da Ioan Marchiş, Simbolica delle arti non verbali, Ethnologica Editrice, Baia Mare, 2011, pp.

81-83; 6 Gilbert Durand, Le strutture antropologiche dell’ immaginario, Univers Editrice, Bucarest 1977, p. 445; 5

71

di una forma simbolica che concentra queste immagini. L’archetipo include un mondo di simboli correlati che riconoscono tra di loro le vibrazioni energetiche che sorgono dallo stesso centro sacro, nucleo.

La forma simbolica rappresenta la relazione tra la diversità delle forme che prolungano l’immaginazione e l’intelletto (lo costringono) e il suo sforzo di soprimere la diversità dando nascita ad una forma che è stata punto di partenza. Questo è il modo attraverso cui l’archetipo plastico si riflette nella realtà delle forme e il modo in cui la realtà lo riflette (o, ancor più semplice, l’archetipo plastico riflette la realtà, ma anche l’archetipo si riflette nella realtà e si riflette in se stesso come realtà, attraverso questo doppio rispecchiamento).

L’archetipo plastico richiede un modo di adeguatezza virtuale che sopprime le analogie grezze con gli oggetti concreti. Esso può produrre, l’apparizione di una moda o di una epoca, veri paradigmi plastici ed estetici, stili e modi –prestabiliti virtualmente da questo tipo di archetipi.

Nonostante ciò, il Nodo è vicino ad una possibile / virtuale/ ipotetica „forma di un archetipo”. L’ultimul elemento del nodo semplice di Maramureşe comporta un’aggiunta mediante un attacco per chiudere la struttura appunto a causa del fatto che immagina una struttura ideale non spaziale e reale. Perciò il nodo è una forma al limite dello spazio, una forma archetipale piena di significati.

Il Nodo è composto da tre abbracci in cui ogni abbraccio è il prigioniero degli altri. Nel momento in cui vengono uniti, i tre abbracci sono irreversibili e, a loro vicenda, tengono progioniero nel centro il vuoto interiore del nodo. Gli abbracci covano questo nodo, mantengono il calore necessario alla covazione dell’uovo che si trova all’interno. I tre anelli covano l’Uovo Primordiale, significando il Calore Primordiale (anelli -elementi del nodo).

Questo spazio sacro è chiuso dai „tre abbracci” (tre coppie di contrari), però esse „stringono” solo se sono „strette”, perchè ognuna prende la forza dall’altra. La prima coppia abbraccia la seconda, che abbraccia la terza e la terza abbraccia la prima e questo in modo spontaneo. Da qualche parte fuori del tempo i tre elementi premono con la loro stretta lo spazio cubico trovato all’interno, creando una tensione di inizi paragonabile all’uovo fecondato, con monocelula pronta a germogliare in un’esplosione di crescita.

IL NODO DACICO. Il Principio del Nodo Sacro.

(Nodi in legno creati da Lucian e Dănuţ Marchiş e Grigore Ţulean – Maramureş)

72

IL NODO COMPLESSO L’Ombra del Nodo è identica al modello decorativo del nodo presente su una tovaglia di Deseşti, Maramureş; (collezione di Parasca Făt)

IL NODO NON SPAZIALE (a, b, c – Tappeti di Mara, Maramureş;

73

ION TOMA IONESCU

Porţile nordului

îmbǎtatǎ în sânge de urs, vâscos scurs pe vranǎ ca untedelemnul,

Sǎ-ngenunchi falnicul trunchi de stejar și sǎ-l dobori sub clar de lunǎ plinǎ!

Și musai sǎ petreci, cǎ nu-i pomanǎ. sǎ treci copârșeul peste apa morţilor.

... din tǎișul securii spiritele rele sar așchii în luminișul pǎdurii.

Ascult mǎrturii de demult, cioplind în lemn semnele mute.

Sǎ-l cobori în spate luni, marţi, sau joi, Nu se poate în zi de post

Leg cu migalǎ noduri la sfoarǎ, înfǎșor în spiralǎ șarpele în pomul vieţii,

... e mai greu stejarul când împarţi tainul jumǎtate cu Dumnezeu.

Urc pǎsǎrile în cerul dimineţii de varǎ, dintele lupului, colacul, rozeta, crucea...

Apoi, pe ștergarul întins în iarba cositǎ festinul: caș de oi cu pitǎ și slanǎ

Aplecat asupra trupului meu trec, pe sub hǎizașul porţii, toate cuvintele

... stropit cu horincǎ. Și la sfârșit, o junincǎ prǎbușitǎ în jarul încins,

74

75

MARIA SAVA

Christoph Ransmayr- Ultima lume ( note de lectură), autor: Maria Sava “Un uragan- asta era călătoria spre Tomis.” Cum altfel ar fi putut să fie călătoria pe care Cotta se încumetase s-o facă la bordul vasului Trivia către îngheţatul Tomis ? “Tomis locul acesta prăpădit. Tomis un nicăieri. Tomis oraşul de fier.” Locul acela înghesuit între mare şi munte în care fusese exilat idezirabilul Publius Ovidius Naso. Locul în care iernile nesfârşite se întindeau de-a lungul a câtorva ani lăsând în urmă o populaţie vlăguită, îmbătrânită înainte de vreme.

De o parte, marea învolburată, zbuciumată de valuri monstruoase, distrugătoare, aducătoare de moarte. De cealaltă parte, ţărmul îngust, colţuros, neprimitor, străjuit de munţii bolovănoşi.

La mijloc, la răscruce de vânturi şi furtuni, Tomisul. Oraşul în care toate obiectele erau din fier forjat, dovadă că locuitorii săi lucrau în minerit. Oriunde vedeai cu ochii doar fier ruginit, mâncat de sare şi de vânt. De departe, oraşul apărea ca o pată roşiatică pe cenuşiul stâncilor. Într-una din zile, Cotta primise zvonul că Naso, poetul exilat în îndepărtatul Tomis, murise. A pornit la drum să afle adevărul şi, totodată, să găsească unicul manuscris al Metamorfozelor , opera arsă în piaţa publică. Se presupunea că unul dintre exemplare fusese salvat de la foc şi poetul îl luase cu sine.

Venirea lui Cotta la Tomis a trecut neobservată, lumea fiind în carnaval - sărbătoreau ieşirea din iarnă şi se rugau zeului lor să le aducă soarele din nou. Pentru prima dată, după doi ani, zăpada se topise, lăsând coastele cenuşii ale muntelui la vedere. Peste an, locuitorii Tomisului îmbrăcaţi în straie cenuşii, smulgeau vieţii câte o zi, unii trudind în mină, alţii scormonind pământul sterp, alţii luptându-se cu marea cea turbată pentru a-i culege săraca ofrandă. Ajuns la Tomis, Cotta nu găsise decât urme vagi ale trecerii poetului şi-o amuţire de ne-nţeles a locuitorilor, atunci când erau întrebaţi despre cel altădată plin de glorie în cetatea eternă.

Păreau să-l confunde cu alte personaje pitoreşti care le călcaseră oraşul.

Naso? Aha, nebunul care umbla în sandale, acoperit doar cu o pânză în toiul iernii, atunci când se ducea cu un mănunchi de undiţe şi se căţăra pe câte o stâncă? Naso? cel care bea prin pivniţe, cântă la armonică şi urlă cât îl ţine gura noaptea întreagă? Sau piticul ăla care venise într-o trăsură arătoasă şi proiecta filme pe zidul abatorului? Nu! Nici vorbă!

Tereus casapul, Fama negustoreasa care avea un copil epileptic şi Arachne, ţesătoarea mută, îşi mai aminteau că Naso fusese romanul, exilatul, poetul care locuia cu sclavul lui grec la Trachila, o colonie părăsită, aflată în afara oraşului. „Publius Ovidius Naso”, silabisea epilepticul.

Cotta îi privea şi se întreba în sinea lui dacă există vreo lege după care cineva să dea socoteală că un mare poet îşi trăise ultimele zile printre astfel de oameni. Murise ca o gânganie părăsită printre pietrele Tomisului. Tot întrebând în stânga şi în dreapta şi primind numai răspunsuri laconice îşi dădu seama că ciudaţii locuitori ai Tomisului nu aveau încredere în el deloc şi evitau să i se destăinuie.

Părăsind oraşul, Cotta urcă cu mare greutate muntele în vârful căruia se afla colonia Trachila. În mijlocul unui peisaj dezolant descoperi casa în care locuise Poetul. Acolo, nu-l găsi decât pe bătrânul său sclav, Pythagoras, plecat de multă vreme în lumea inocenţilor. Cotta începu să-i povestească despre momentul incendierii manuscriselor, dinainte de plecarea poetului în exil, cu scopul de a scoate de la el informaţii despre faimosul său stăpân.„Arderea aceea a

76

manuscriselor a rămas, dincolo de toate presupunerile, la fel de enigmatică precum motivul exilului.”

La Tomis viaţa îşi urma cursul chiar dacă iarna lăsase urme adânci. Odată cu primăvara îşi făcea apariţia şi liliputanul Cyparis, prezentatorul de filme. Derulând bobină după bobină, el oferea iluzia unei lumi mai bune decât cea în care-şi duceau zilele spectatorii săi. În acel an, pentru prima dată, venise în aprilie şi nu în august ca de obicei. Nu ştia nimeni de unde venea şi încotro se îndrepta; vorbea tot timpul în parabole şi publicul, avid de spectacol, venea la prezentările lui ciudate de filme. Piticul venea cu un cerb slab şi obosit pe care-l prezenta drept regele animalelor din ţara sa şi pe care-l punea să danseze după nişte ritmuri ciudate.

Apoi rostea ceva într-o limbă necunoscută la urechea cerbului şi cerbul îşi lepăda coarnele pe care Cyparus le vindea vreunui vânător de trofee care se mulţumea doar cu restul unei patimi vânătoreşti, nedusă până la capăt. Lumea s-a mirat de apariţia lui atât de devreme în acel an. În Tomis erau doar două clădiri înalte: biserica şi abatorul. Într-o după amiază de aprilie, liliputanul a hotărât să proiecteze dramele de pe bobinele de peliculă pe peretele abatorului, spectatorii putând astfel să vină în număr mare la reprezentaţie. Purta cu sine proiectorul, maşina în care Cyparis ducea destinele altor oameni, apoi, într-o bâzâială ca de bondar, le punea în faţa străinilor care asistau la spectacolele sale. Cyparis îşi iubea publicul. În timp ce pe zidul scorojit al abatorului se perindau imaginile, pitit într-un ungher, urmărea feţele spectatorilor, recunoscându-le pe chip nesaţietatea propriilor lui dorinţe. Acolo, în ungherul lui, jinduia după zvelteţe, frumuseţe, tinereţe, voind să domine şi el lumea cu statura lui.

O poveste de dragoste în care imaginea centrală era aceea a unei despărţiri începu să se deruleze pe zidul cenuşiu al abatorului. Cei doi protagonişti ai filmului se numeau Ceyx şi Alcyone. Publicul era atât de acaparat de drama imaginară, încât trăia la maxim odată cu cei doi toată gama de sentimente cuprinsă în momentul dramatic al unei despărţiri.

Da, oamenii se puteau despărţi chiar şi atunci când se iubeau!

Tereus, casapul, proprietarul abatorului era mai prins decât ceilalţi şi, din când în când, arunca obscenităţi la adresa celor două personaje din film. Lângă el, pierdută în lumea ei, sta Procne, nevasta lui, altădată delicată şi frumoasă, acum grasă şi palidă ca o umbră ce-l însoţea pe Tereus în urâţenia de viaţă pe care i-o oferea. Deseori o bătea ca pe vitele care-i erau aduse la tăiere, tocmai pentru că-i simţea sila şi dezgustul pe care i–l provoca când o atingea.

Povestea de pe zidul abatorului se desfăşura cu repeziciune. Ceyx se urcase pe o corabie, în timp ce Alcyone rămăsese pe mal. Dintr-o dată, lucru cât se poate de obişnuit şi pentru locuitorii Tomisului, o furtună se dezlănţui din senin.Un val năvalnic frânse corabia în două şi o făcu bucăţi. Cyparis ştia că aducându-le imagini cu astfel de lucruri pe care spectatorii le cunoşteau din realitate, putea să-i convingă de realitatea acelei iluzii optice. Însă, nu de puţine ori, nu mai reuşea să le capteze atenţia şi în acele momente trebuia să-şi pună mintea la contribuţie. Aşa se întâmplă şi acum .

De aceea povestea lui deveni şi mai dramatică. Zile la rând se plimbă Alcyone pe plaja rece sperând că de undeva din mare va ieşi Ceyx viu şi nevătămat. Apariţia unor naufragiaţi de pe un alt vas care plutise vreme de 23 de zile, în derivă îi luă şi ultima speranţă. Dar, din acel moment, ea nu s-a mai întors la palat, ci împreună cu o slujnică şi-a făcut sălaş într-o peşteră de pe ţărm. Stătea pe vine la intrarea în peşteră şi rămânea cu ochii pironiţi în larg. Mulţi dintre spectatori nu mai avură răbdare să vadă finalul poveştii şi au plecat. Pe ecran anotimpurile se perindau unul după altul până la venirea iernii. Atunci, marea îngheţată şi tristă aduse la mal corpul lui Ceyx pe care se aruncară păsări de pradă sfâşiindu-i obrajii şi fruntea. Din zbaterea de aripi a prădătorilor se deprinse un nor de pene care făcu să dispară mortul şi tânăra jelind. Pe ecran se vedeau, la sfârşitul filmului, doi pescăruşi spre satisfacţia publicului dornic de un final fericit. În timp ce în vale, pe zidul lui Teresias se dezlănţuiau furtunile şi abatorul era năpădit de apele fluxului, Cotta, aflat în casa poetului, sta într-o stare de expectativă alături de Pythagoras. În cele din urmă, sclavul îl întrebă ce doreşte. Obsedat de amintirea flăcărilor imense care mistuiseră cărţile lui Naso, Cotta îi spuse energic: cartea! Da, dorea cartea lui Naso care se presupune că ar fi scăpat din flăcări. Capodopera lui Naso la care lucrase 4-5 ani, care era numită în cercurile literare de la Roma Proiectul lui Naso şi care era doar o enigmă.

Aflat într-o vreme la apogeul celebrităţii, numele lui Naso pătrunsese şi în arenă, publicul cunoscându–l ca fiind autorul satirelor la adresa împăratului. Cu timpul, publicul restrâns şi 77

elegant al poeziei fusese înlocuit cu gloata fremătândă care se înghesuia pe stadioane, pe hipodroame, în circuri, urlându-şi entuziasmul. Atras de astfel de favoruri futile, rezervate doar împăratului, Naso a comis hybrisul.

Bătrânul Pythagora se minună de dorinţa lui Cotta, îi oferi pâine şi ceapă să mănânce şi, fără să scoată o vorbă, îi întinse un vas cu oţet, în timp ce-l trăgea după el. Aşa începură să coboare amândoi treptele săpate în piatră care traversau curtea casei către grădină. Sclavul mergea în faţă cu un felinar de vânt în mâna dreaptă, în timp ce Cotta îl urma luptându-se cu buruienile înalte şi lipicioase care i se agăţau de picioare. În cursul zilei, de la ferestrele casei lui Naso nu văzuse decât un hăţiş oarecare. Ajunseră într-un luminiş în care Cotta vedea pietre, table de granit, menhire, lespezi, coloane şi stânci acoperite cu un soi de licheni, la prima vedere. De aproape văzu că erau melci fără cochilie, vulnerabili, târându-se unii peste alţii. Sclavul se apropie de un megalit şi cu o mişcare lentă turnă o dâră de oţet peste vietăţile acelea umede şi fără apărare. Un şuier de spaimă ca o litanie străbătu întreaga colonie şi, contorsionându-se, umflându-se, lăsa în urmă o spumă roşiatică amestecată cu bale. Sub dâra de oţet, melcii alunecau într-o moarte lentă, chinuitoare. După ce sclavul duse la bun sfârşit acţiunea picurând oţet pe vreo cinsprezece menhire, Cotta descoperi pe fiecare câte un cuvânt săpat: „foc”, „mânie”, „putere”, „stele”, „fier” şi înţelese că avea în faţă un text alcătuit din cuvinte împrăştiate pe pietrele din grădină. Le puse cap la cap şi citi: „AM DESĂVÂRŞIT O OPERĂ CARE VA REZISTA FOCULUI ŞI FIERULUI CHIAR ŞI MÂNIEI ZEULUI ŞI TIMPULUI ATOATEDISTRUGĂTOR CÂND VA VOI MOARTEA POATE ACUM CACI DOAR EA ARE ASUPRA TIMPULUI MEU PUTERE SĂ-MI ÎNCHEIE VIAŢA ÎNSĂ PRIN OPERA ACEASTA EU AM SĂ DĂINUI ŞI MĂ VOI RIDICA AVÂNTÂNDU-MĂ SUS, DEASUPRA STELELOR ŞI NUMELE MEU VA RĂMÂNE DE NEDISTRUS” Un singur om pe lume ar fi putut să scrie acele versuri. Şi acel om dispăruse într-o dimineaţă de iarnă. Se dusese singur în munţi, pur şi simplu, să moară. Aici, în ţinutul atât de vitreg îşi desăvârşise opera din care, la Roma, făcuse cunoscute doar fragmente. În opera sa, oamenii se preschimbau în animale, animalele în stane de piatră, descria păduri, câmpuri, fiinţe fabuloase, zei uitaţi... toate adunate sub titlul Metamorfoze. Publicul primea de fiecare dată atât cât să-i incite curiozitatea şi să facă presupuneri legate de opera aflată în şantier, operă a cărei cheie se presupunea a fi cheia însăşi a societăţii romane în care mulţi cetăţeni cu rang aveau să se regăsească. Cu timpul bănuiala că Naso ar fi putut scrie o operă în care să surprindă moravurile din saloanele şi pivniţele cetăţii îi făcu pe cei din lumea bună să-l ocolească şi până la urmă să-l urască. Renumele său crescuse în cercurile populare printr-un scandal, când pe una din scenele mărunte ale oraşului se prezentase premiera unei comedii intitulată Midas. Personajul principal era un armator din Genova, un meloman, care orbit de lăcomia pentru bani, constata că tot ce atingea se preschimba în aur. Nefericitul ajunsese în ultimul hal de slăbire, plin de mizerie, însă într-o pustietate de aur . În cele din urmă, fu mântuit de blestemul său cu preţul unei metamorfoze - se transformă într-un măgar plângăcios.

Un senator din Liguria, proprietarul unor şantiere din Genova, crezu că despre el era vorba şi ceru interzicerea piesei. Chiar de-a doua seară, gărzi călare înarmate cu bastoane de oţel şi măciuci lungi, opri accesul publicului. Tăcerea lui Naso şi faptul că unul din sclavii senatorului fu zdrobit în bătaie amplifică tot scandalul. Până la urmă publicul a ajuns să se întrebe ce fel de poezie este aceasta care stă la originea unor fapte atât de violente? În cele din urmă Naso dădu o declaraţie în care spuse că Midas, personajul său, fusese un rege grec,că 78

interpretarea era falsă. Drept urmare, Naso deveni foarte cunoscut publicului alcătuit din negustori, cămătari, analfabeţi cu bani. Împreună cu alţi şapte vorbitori i se propuse să ţină o cuvântare la inaugurarea unui nou stadion. În prezenţa împăratului, Naso povesti despre o epidemie de pestă, în timp ce Augustul adormi. Imaginile apocaliptice dintr-o Egină în care mortea îşi lua cu furie tributul erau până la urmă o formă de purificare, o metamorfoză a răului în imediatul bine. Gărzile n-au mai reacţionat în vreun fel, mulţimea marcată de discurs ovaţiona entuziasmată. La curtea împăratului se puse în mişcare un mecanism prin care se analiza minuţios fiecare gest şi fiecare cuvânt al celui de-al optulea vorbitor . Era clar că prin imaginile descrise, se adusese gravă atingere oamenilor cetăţii eterne. Ba nici măcar nu-l omagiase pe împărat, având o atitudine sfidătoare. Aşa justifica aparatul oficial, instituit ad-hoc pentru realizarea unui raport în ceea ce-l privea pe oratorul care de multă vreme începuse să le dea fiori prin ceea ce se zvonea că ar fi scris în acea enigmatică scriere numită Metamorphoses.

Era, cu siguranţă, un defăimător , un duşman al Romei şi raportorul îşi făcea numai datoria faţă de ilustrul împărat atunci când îi semnala nesupunerea şi impostura celui care se credea poet al Cetăţii. Citise oare împăratul vreo elegie de-a lui Naso? Nici vorbă! Puternicii nu citesc cărţi; nu citesc elegii. Asemeni tuturor celor care se petreceau acolo afară, dincolo de băltoaca din curte, nici cărţile nu ajungeau până la împărat decât prin rapoartele, explicaţiile şi rezumatele supuşilor.

Aşa i-a fost decisă soarta poetului, aşa i-a fost decis surghiunul la capătul lumii! Şi acum, Cotta venise în căutarea urmelor Poetului, la auzul veştii că murise. Sta alături de sclavul Pythagora, chircit lângă un menhir pe care nu era scris nimic şi continua să citească pe lespedele pe care se mai simţea încă fiorul morţii. Apoi, plecară împreună alungaţi de un vânt rece, sfidător, către casa care vremelnic îl adăpostise pe Naso. După o noapte, cotropit de coşmaruri, Cotta părăsi casa poetului. În drum se întâlni cu Lycaion, frânghierul, care-i oferise găszduire. În vale, muzica alămurilor se strecura printre palele de vânt, semn că petrecerea carnavalescă era în toi, oamenii mascaţi alergau pe străzi pentru a profita din plin de acea noapte în care se travestiseră în acele personaje după care în taină, tânjeau. O droaie de beţivi îl prinseră pe Cotta la mijloc îi deschiseră gura cu de-a sila turnându-i pe gât rachiu rece ca gheaţa şi cărându-i în cap o ploaie de pumni. După ce scăpă din strânsoare, rămase în urma lor, un beţiv asemeni celorlalţi, ameninţat continuu de-a fi luat de alte valuri de petrecăreţi. În ochii lui Cotta toată această procesiune a nebunilor nu era decât o răsfrângere grosolană a miturilor în care imaginaţia Romei se înflăcărase şi se istovise până când sub Augustus împăratul se metamorfozaseră în sentiment al datoriei, în spirit de ascultare şi credinţă faţă de constituţie şi raţiune. Tot acest simulacru de sărbătoare răsfrângea o imagine străveche a Romei, lucru care dovedea că Naso continuase şi aici, în oraşul de fier, să-şi spună poeziile, elegiile, povestirile şi dramele din cauza cărora fusese exilat din Roma. În coada procesiunii Cotta îl descoperi pe Battus, epilepticul, cu chipul acoperit de o mască pe care trona un nas imens ce amintea de nasul nefericitului poet.

Primăvara îşi intra tot mai mult în drepturi în oraşul de la Pontus Euxinus şi mulţi dintre bătrânii şi bolnavii care cu greu trecuseră peste îndelungata iarnă pierdură lupta cu moartea. În casa lui Lycaion Cotta o descoperi pe Echo, care venise în oraş de nu se ştie unde. Suferea de o boală de piele, corpul ei fiind acoperit cu solzi o perioadă de timp a anului, după care se curăţa ca o şopârlă rămânând o femeie cu un trup frumos şi zvelt, fascinantă prin strania-i frumuseţe.

Cotta descoperi că Tomisul era un oraş plin de viaţă. După plecarea lui Cyparis în oraş apăru un alt personaj ciudat-Lichas, misionar al vechii credinţe din Constantinopol. El venea aproape în fiecare an într-un cuter de pescari de la Bosfor până la Tomis unde se apuca să recite în biserica ruinată o litanie despre torturile pe care membrii sectei sale le îndurau de la stăpânirea romană. Ajuns la Tomis în Vinerea Mare, Lichas tună şi fulgeră la adresa liliputanului şi-a spectacolelor sale, încât acesta fu nevoit să-şi strângă aparatele, să-şi ia bătrânul cerb şi să plece. Filmul pe care nu apucase să-l termine de proiectat era despre viaţa unui mare poet numit Orfeu. Vizionarea filmului îi trezi lui Cotta amintiri triste despre San Lorenzo, locul în care-l cunoscuse pe Naso. La aniversarea a o sută de ani a institutului de la San Lorenzo unde Cotta era învăţăcel, Naso citise din opera sa.

79

„Nimănui nu-i rămâne propria făptură”. Plecarea forţată a lui Cyparis îi aminti lui Cotta de plecarea din Piazza del Moro a marelui şi tristului Naso.L-a însoţit până la ieşirea din oraş alături de o mare de oameni. La întoarcere, a mers împreună cu Echo, care după câteva întrebări începu să-i povestească despre Naso. Fusese primit cu suspiciune de locuitori care, până la urmă, îl adoptară ca pe un fiu al cetăţii.

A venit vara peste oraşul Tomis, fierbinte şi secetoasă. Sub un cer sticlos, apa fierbinte a Mării Negre arunca pe mal bancuri de peşte, cochilii de scoici, vietăţi muribunde ale mării care atrăgeau şacalii flămânzi de pe uscat. Într-o dimineaţă, sirena portului sună îndelung trezind oraşul din toropeală. Marea îşi pierduse culoarea, apele zăceau galbene ca pucioasa în golf. Mulţimea speriată năvăli pe dig până ce apăru Arachne care se străduia să le explice ce se întâmplase cu apa mării: se îngălbenise de la polenul adus de vânt din pădurea de pini de pe deal. Cu timpul populaţia Tomisului se obişnui cu numeroasele schimbări de temperatură ale vremii- cu ploile reci, vânturile sălbatice, apoi cu căldurile năucitoare.

Cotta se împrietenise cu Echo, care până atunci nu vorbise cu nimeni devenind suspecţi în ochii localnicilor. Ca şi exilatul de pe munte, Cotta fugise din cetatea Romei pentru a scăpa de aparatul de stat, de supravegherea continuă, de pădurile de steaguri şi de debitarea monotonă şi neîntreruptă a lozincilor. În jargonul ziarelor guvernamentale precum şi în documentele poliţiei erau numiţi dezertori de stat. Prăbuşirea lui Naso răscolise societatea romană stârnind o puternică emoţie în toate straturile ei. Duşmanii îl invidiau şi începuseră să caute avantaje în persecutarea lui şi chiar aprobarea publică pentru gesturile lor.

Bibliotecile şi-au epurat fondurile, librăriile, academiile, programele didactice l-au eliminat şi ele. Până şi partidele politice începură să-l revendice, ori să pună pe seama lui acţiuni ale opoziţiei. După ce Naso a dispărut la Marea Neagră unii l-au numit poet al libertăţii, alţii trădător, unii îi cereau graţierea, alţii condamnarea. În jurul lui s-a creat o adevărată mitologie. În faţa propagandei care s-a născut în jurul exilării sale, familia şi prietenii nu puteau opune decât tristeţea lor înăbuşită. Cetăţeanul Publius Ovidius Naso părăsise capitala singur, fără însoţitor. El însuşi o împiedicase pe soţia sa, Cyane să-l însoţească la Marea Neagră. În urma lui, casa din Piazza del Moro se nărui şi Cyane o părăsi mutându-se într-un apartament din Via Anastasio. După şapte ani de exil, Augustus îşi dădu duhul şi toată lumea credea că avea să piară şi decizia de exil. Roma se acoperi de văluri de doliu. După patruzeci de zile, Senatul îl ridică pe Augustus la rangul de zeu. Îi urmă,veni un alt dictator spre disperarea cetăţenilor: fiul său Tiberius Caludius Nero. În acest timp, din oraşul de fier, Cyane nu mai primi nicio veste vreme de trei ani. În cel de-al noulea an al exilării poetului veni vestea morţii sale. Un zvon, ce-i drept, care se răspândi graţie unui negustor de chihlimbar, Ascalaphus, care susţinea că venea de la Tomis. Chiar dacă nimeni nu-i putea confirma moartea în ziarele marilor oraşe apăruse ştirea alături de aprecieri ale operei sale. În ochii publicului începuse să se transforme într-un martir ameninţînd stabilitatea statului. Şi nici nu mai putea fi supravegheat. În schimb, oricine se putea folosi de amintirea sa.

Devenise un adevărat pericol public. O mişcare separatistă din Sicilia îl ridicase la rangul de principal simbol. Autorităţile au început să fie depăşite de valul de simpatie la adresa lui Naso. Sfârşiră prin a pune o placă comemorativă pe zidul vilei din Piazza del Moro.

Printre cei două sute de mii de admiratori ai lui Naso se afla şi Cotta, însă nu un simplu admirator, ci unul care înţelesese şi trăise alături de poet întreaga tragedie a dezrădăcinării.

Dotat cu paşaportul şi cu actele unui marinar mort de cangrenă pe un vas, Cotta se îmbarcă pe Trivia cu scopul de-a găsi o dovadă asupra morţii poetului dar şi de-a aduce o versiune finalizată a Metamorfozelor la Roma. O astfel de descoperire i-ar fi adus glorie şi recunoştinţă veşnică. Nici călătoria pe mare, nici drumul şi vizita la Trachila nu-i dădură acel sentiment de apropiere de ţelul său aşa cum îi dăduse apropierea de Echo. Dintr-o nesăbuinţă de moment ajunse s-o siluească şi legătura nevăzută care se crease până atunci între ei, dispăru. Se instală un alt fel de relaţie în care Echo nu mai venea cu tot sufletul, ci doar ca un simplu mesager al lui Naso. Îi spunea tot felul de poveşti pe care le ştia de la Naso în care oamenii se metamorfozau în pietre: „Pe un alt drum, Echo povesti despre un îndrăgostit respins care, în deznădejdea sa, se spânzurase de cadrul unei uşi şi, zvârcolindu-se , muribund, mai izbise o dată cu genunchii în uşa care-i rămăsese lui atâta vreme închisă şi care abia la această bătaie fusese deschisă, în sfârşit ,de o femeie sfioasă, înspăimântată, şi cum aceasta, la vederea bărbatului care se 80

legăna în ştreang, încremenise şi apoi rămăsese ca o statuie din piatră în prag, şi rămase mai departe chiar şi când movila de pe mormântul sinucigaşului se netezise de mult, casa căzuse în ruină şi arborii mari, foşnitori din grădină putreziseră.

Echo povestea despre îndoliaţii care, în suferinţa lor în faţa morţii, şi despre cei turbaţi de furie care, în ura lor, deveniseră stane de piatră, simboluri indestructibile ale ultimei şi poate singurei trăiri adevărate a propriei lor existenţe.” (Christoph Ransmayr – Ultima lume) Într-o zi îi spuse un alt fel de poveste: de astă dată cum pietre se transformau în fiinţe umane.

Aceasta urma să fie Cartea Pietrelor. Un fel de Apocalipsă din care supravieţuise o singură pereche: Deucalion Şi Pirrha. Ultimii oameni rămaşi pe o plută după deluviu.

Peste Tomis se abătu o furtună, în acest timp, şi Echo dispăru. În zadar a căutat-o Cotta vreme de trei săptămâni. Oraşul de fier zăcea jalnic sub soarele toropitor al verii şi nimeni nu părea să bage de seamă lipsa ei. Peştera îi fusese prădată. De sus, din munţi, Pythagoras coborî călare pe măgar pentru a-şi face provizii din prăvălia Famei. Nici vorbă să-şi mai amintească de Cotta şi de întâlnirea lor de la Trachila. Cotta i se alătură la drumul de întoarcere către Trachila şi când ajunseră pe la jumătatea urcuşului o avalanşă de pietre se abătu asupra Trachilei.

Veni şi luna august. Cotta scria şi trimitea către Roma veşti despre poetul care presupunea el, se afla în munţi.În port, în locul aşteptatei Trivia ancorase un alt vas, Argo, proprietatea unui armator grec. De la Constanţa până la Sevastopol grecii erau detestaţi pentru înşelătoriile lor la adresa localnicilor. Se întâmplă ca fiul Famei, Battus epilepticul să se metamorfozeze într-o stană de piatră. Orice încercare de a-l aduce la starea de dinainte, eşuă. Fără să bage prea mult de seamă şi acest eveniment, veni toamna. Cotta stătea tot mai mult în casa lui Lycaion dormind şi visând chiar şi în toiul zilei. Avalanşele se înteţiseră. Muntele căpăta o înfăţişare tot mai sălbatică. La Tomis acţiunile se precipitară tot mai mult.

Plin de seninătate, Cotta urcă prin grohotiş spre Trachila. Avu o revelaţie. Pe acolo trecuse Poetul exilat din imperiul necesităţii şi al raţiunii. La Tomis îşi dusese până la capăt Metamorphosele printre barbarii care-l asupriseră şi-l făcuseră să pornească spre Trachila.

Acolo, sus în munţi, un sclav grec îi consemnase povestirile şi ridicase în jurul fiecărui cuvânt al său un monument de piatră.

Aceasta a fost povestea exilului poetului Publius Ovidius Naso, „fascinantă prin somptuozitatea imperială a stilului, prin încetineala melancolică a istorisirii, prin posomorâta coborâre a tonului pe măsură ce se apropie de sfârşitul-care nici nu e o încheiere narativă a unei povestiri” ( Mircea Ivănescu).

Romanul poate fi interpretat pe mai multe niveluri. Prima interpretare ar putea fi o parabolă despre prietenie. Tânărul şi excentricul Cotta porneşte într-o călătorie către o lume despre care nu ştie nimic spre a-şi căuta prietenul venerat exilat în acel ţinut barbar. Este o călătorie de iniţiere în care patricianul încearcă să reînnoade legătura spirituală dar să şi recupereze în acelaşi timp un act cultural.

Un intelectual format la şcoala perfecţiunii clasice porneşte într-o astfel de aventură, doar dacă la capătul ei ştie că-l aşteaptă o perfecţiune artistică realizată. În acest context, căutarea manuscrisului Metamorfozelor reprezintă o nevoie de restabilire a echilibrului unei lumi distrus prin intervenţia agresivă şi degradantă a unei dictaturi. Ovidiu fusese exilat în „ultima lume”, lumea de la marginea lumii civilizate, tocmai pentru că în scrisul său refuzase convenţionalismul impus de statul dictatorial.

O altă cheie în care poate fi citit romanul poate fi interpretarea rolului poetului în societate, acela de veritabil vrăjitor. Inconştientul s-a manifestat în lumi prin simboluri grăitoare, autorul cărţii fiind foarte sensibil la vrăjile unui Merlin care apare şi în carte.

Indiferent de cheia de interpretare, romanul lui Christoph Ransmayr, Ultima lume, intră în categoria capodoperelor fiind extrem de lăudat de presa vremii pentru limbajul său poetic, pentru muzicalitatea frazei, pentru eleganţa stilistică, pentru imaginile de vis şi cele de coşmar care se împletesc pe parcursul întregului roman.Cu siguranţă, un atu în plus îl reprezintă numele traducătorului: Mircea Ivănescu.

Bibliografie: Christoph Ransmayr, Ultima lume, Editura RAO, 2008

81

82

MARIAN ILEA Pictorul de pancarte Cea mai frumoasă zi a vieţii mele a fost într-o iarnă. Împlinisem şase ani. Tata lucra în mina Iosza-Bela din Medio-Monte. Scotea de acolo: cupru, plumb, aur şi argint. Făcea naveta cu autobuzul. În decembrie, zăpada acoperea casele, parcă erau căciuli albe din blană de oaie.

Mi-a adus săniuţa minunată cu volan. “Asta ţi-o trimite Moş Gerilă prin mine pentru tine”, mi-a spus. A fost foarte frumos. M-am simţit emoţionat. Aveam suferinţe mari la mistuirea mâncării de către stomac şi dureri la ieşire. Aşezat pe bilul de culoare verde, aproape lipit de sobă, mă chinuiam o jumătate de oră. Mă sforţam. Nu reuşeam mare lucru.

Mama a întrebat-o pe o farmacistă ce trebuia făcut. S-a întors cu o pungă cu vârfuri de pelin cernut la umbră şi apoi pisat. Punea un vârf de cuţit de praf în loc de piper, în mâncare. Cu un ceas înainte de masă îmi dădea o cană cu ceai din frunze de soc uscate tot la umbră. În două săptămâni am scăpat de chin. Cam atunci a sosit şi sania cu volan.

Tata îşi lăsase mustaţă- “Dacă un miner bătrân n-are mustaţă înseamnă că-i un maimuţoi”, zicea.

Mama îmi povestea seara despre casele mici din munte care aveau în loc de ferestre, vezicile urinare ale porcilor.

XXX Am avut talent la şcoală. Scriam cu litere frumos rotunjite. Mă chemau în cancelarie. Se uitau la mine cu admiraţie. Profesorii, învăţătorii, femeile de servici şi tâmplarul Dushok ziceau că voi ajunge la cancelaria primului ministru. “Măi, Valentin, nu ţi-am spus de faţă cu ăia, că poate-mi aud vorbe, dar o să fii scribălău la Comitetul Central al Partidului. E mare lucru ca din oraşul nostru să se ridice unul până acolo sus”, mi-a zis tovarăşul Dushok.

Directorul şcolii mă chema de câte ori trebuiau scrise cereri ori memorii către capitala de judeţ. În clasa a noua am fost trimis la Şcoala de Arte şi Meserii din Zalău. Datorită “talentului manifestat în anii de şcoală primară”, mi-a scris directorul pe recomandare. Am ajuns singurul elev care învăţa pictura. În clasă am avut trei fete care se pregăteau de coafeze, şase viitori frizeri, patru cofetărese, nouă bucătari.

Profesorul meu de pictură era şeful de sală de la restaurantul gospodăriei de partid. Îl învăţam eu. Habar n-avea. Alegeam fondul roşu al pancartelor. Scriam literele din material de culoare albă şi albastră. Pentru un viitor pictor de pancarte m-am descurcat foarte bine.

Sâmbăta şi duminica veneam în Medio-Monte. Din Zalău aveam autobuz. În două ceasuri de mers eram acasă. Nu-mi plăcea că duminica, după slujba de la biserică, mergeam cu tata şi cu

83

mama în cimitir. Aveau construite mormintele. Cu fotografiile lor. Cu datele lor de naştere.

Cu locul rămas liber pentru datele morţii. Îşi vizitau săptămânal mormintele. Duceau flori. Şi alţi oameni, în viaţă făceau la fel.

XXX Astăzi m-au dus la tomograf. Întâi într-un scaun cu rotile pe coridoarele lungi de la spital.

Asistenta medicală cu halat alb îmi spunea: “Domnule pictor, o să te punem pe o targă şi apoi intri în tunelul aparatului, o să vedem ce ai la cap”.

Am vrut să-i spun că-s operat cu laserul ăla la prostată. Că de zece ani m-am chinuit, că mă sculam de trei ori noaptea ca să sprayez cu urină buda. De la şaizeci de ani la şaptezeci nu-i uşor. Am căzut pe coridor chiar lângă buda de la apartament. Auzeam tot ce vorbeau ăia. “Îl operăm”. “Nu-l operăm”. “Dacă nu-i rezistă inima”. “Dacă-mi moare pe masă”. M-am trezit în salon. Eram vecin cu un moşneag. Am deschis ochii. I-am văzut pula afară din pijama.

Avea un furtun subţire ce-i atârna într-un vas. Curgea de acolo un lichid gălbui. Mai erau alte măţăraie prin care primea vitamine. Perfuziile picurau în vene. În jurul moşneagului erau: nevastă-sa, nepoată-sa de şaisprezece ani, care se uita ţintă la pula aia. Nu-i corect să-i înveţi pe copii prostii din astea. M-am uitat la mine. Am pus ochii în piept. Cum era moşneagul, aşa eram şi eu. Am strigat: “Plecăm”. Am smuls măţăraiele alea, până a venit asistenta. “Plecăm că avem chef”, am zis. Parcă mă pregăteam de o petrecere. Îmi dădeau ceai. Aiuram. Venea doctorul, se uita şi zicea că nu mai are nimic de făcut.

Noaptea mă uitam la moşneag şi strigam: “Plecăm”. Ăla chema asistenta.

De aia m-au dus la tomograf. De aia mi-au făcut un RMN. Le-a spus nevasta mea că am pictat pancarte zeci de ani, în oraş şi că la un an după revoluţie cineva mi-a dat cu un par în cap ca să se răzbune pe un comunist. Aşa a fost. Am stat trei luni la neurologie. Am fost operat. Mam făcut bine. Am luat-o de la început. I-am auzit zicând că operaţia e bună. Că n-am nimic la cap şi că totul e în regulă.

De pe targă am ajuns înapoi în scaunul cu rotile şi de acolo în salon. Asistenta medicală s-a răstit la mine: “Dacă-ţi mai smulgi perfuziile şi furtunul de urinare îţi poţi rupe canalele de la pulă, domnule pictor. Aşa că, ai grijă.” I-am spus în gând femeii: “Dracu să te ia de asistentă medicală”.

XXX În oraş s-au construit cele trei blocuri roşii, cu câte zece etaje fiecare în anul când m-am însurat. Lucram în cadrul primăriei, la serviciul auxiliar. Mă apucasem de pictat pancartele cu lozinci. “O să faci copii, pictore, o să te însori, noi avem încredere în tine şi-ţi dăm apartament de trei camere la etajul nouă”, mi-a zis secretarul de partid. Am mulţumit şi după doi ani aveam o fetiţă botezată Monica-Luiza exact cum o chema pe maică-sa. În jurul blocurilor erau alei cu verdeaţă, un bufet, un aprozar şi o alimentară. Parcă eram într-un alt oraş. De la etajul nouă se vedea muntele şi oraşul vechi. A fost frumos. Vecinii îmi spuneau: “Domnule pictor, cu studii făcute la Şcoala de Arte şi Meserii din Zalău”. Nu scriam mesajele partidului

84

comunist. Le pictam cu multă pasiune. Erau peste tot. Pictura şi portretele tovarăşilor importanţi. Când plecau unii şi veneau alţii schimbam mutrele deoarece făceam economie la rame şi sticle.

Port şi astăzi lădiţa cu sculele trebuincioase meseriei. Dacă se schimbă ceva şi e nevoie de mine sunt la datorie. Până mai cresc ei un pictor de pancarte sunt eu aici ca specialist. Meseria asta e nobilă, înfrumuseţezi oraşul. În garaj am două pancarte din astea. Le ţin ascunse. Doar pentru mine. Deocamdată e periculos să le scoţi la vedere.

XXX Am avut perioada aia când în oraş s-a vorbit câteva zile numai despre “Pictorul de pancarte”.

“Ai văzut”, ziceau cei de la gospodăria de partid. “Ţi-am spus că are relaţii mari”, ziceau minerii de la Iosza-Bela. Tata a fost mândru de fiul său. “Un talent care mi-a fost elev”, a zis şi fosta mea dirigintă, Ioana Greblă, profesoara de biologie.

Am făcut cele două pancarte uriaşe din curtea minei. Pe una am scris: “Trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Am fixat-o la intrarea în curtea minei. Pe a doua am scris: “Trăiască Scumpa Noastră patrie Republica Socialistă România”. Am fixat-o deasupra intrării în mină.

Tovarăşul a venit, a văzut şi a întrebat: “Cine face aceste minunate pancarte”. Primul secretar de partid m-a chemat, m-a arătat tovarăşului şi a spus: “Acesta le-a făcut”. Tovarăşul a dat mâna cu mine şi mi-a spus: “Bravo, tovarăşe, poate o să am nevoie de tine şi la Bucureşti”.

După aia a intrat în galerie de mină. S-a dus să inspecteze utilajele comandate de el în Patagonia. Erau trei maşini de perforat bune pentru galeriile de mină înalte de zece metri. La Iosza-Bela erau galerii de mină de trei metri înălţime. N-au intrat utilajele alea la locurile de muncă. Au venit mecanicii, le-au demontat şi le-au aşezat la orizontul treisprezece, bucată cu bucată. Le-au montat acolo. Tovarăşul s-a dus. Le-a văzut. Mecanici au pornit utilajele.

Tovarăşul s-a bucurat. Asta a fost tot.

Mecanicii le-au scos, bucată cu bucată şi le-au pus în colţul curţii unde se ţinea fierul vechi.

Câteva bucăţi mari din utilajele alea se află tot acolo. Mineri nu mai sunt. Mineritul a dispărut din oraş. Au rămas părţi din utilajele aduse de tovarăşul Nicolae Ceauşescu din Patagonia.

Acolo le-a văzut. S-a gândit la mina din oraş. Le-a comandat. Le-a adus. Eu am făcut pancartele. Totul s-a petrecut conform cerinţelor şi dorinţelor tovarăşului.

XXX Aici e un salon alb cu asistente medicale tinere îmbrăcate în halate albe, cu moşneagul pe care-l văd plin de măţăraiele alea prin care curg substanţele perfuziilor. Mă uit înspre tavan altfel îmi sare în ochi pula aia scoasă prin nasturii pijamalei. Şi la mine e la fel. Încerc să mă gândesc la pancartele pe care le-am făcut pentru clădirea asta unde stau internat. Asistenta medicală îmi schimbă furtunul. Nu-mi place când îmi atinge pula cu degetele. Prostata e o boală ruşinoasă pentru oricare om. O duc în cârcă. Dacă simt că mă omoară degetele femeii strig: “Plecăm”. Asistenta medicală îşi ia geanta de parcă ar vrea să iasă din salon. Mă întreabă: “Unde, domnule pictor”. “La săpat în grădina casei, doctorului”, zic şi o privesc. Se zăpăceşte. Cred că vrea încă un tomograf ori încă un RMN. Treaba ei. Aştept să-mi treacă şi îi 85

dau voie să-şi continue munca. Schimbă furtunul ca să poată curge urina. Mi-a adus ceai, împotriva stresului, care calmează. Dorm câte cinci ore pe noapte. Moşneagul de lângă mine bea o cană din ceaiul ăla în fiecare zi, doarme, mănâncă şi doarme. Alţii au noroc. Când vine Monica-Luiza cu mâncare mă ridic în cur, stau pe pat, îmi duc halatul gros la ochi şi îi zic: “Vai, mămuca mea”. Văd cum îi dau lacrimile fetei. Nu mai poate de oboseală. Gyuri, bărbatu-său e un pămpălău. Nu face nimic. De douăzeci de ani zice că-i bolnav. Umblă după Monica-Luiza să nu i-o fută careva. Nu ştie că de ce ţi-e frică nu scapi. De fapt, merită tot ce i se întâmplă. Nu a venit la spital. Maică-sa l-a anunţat c-o murit taică-său şi unchiu-său l-a anunţat c-o murit maică-sa. Gyuri a mers la ambele înmormântări: “De ce m-ai lăsat să-l i-au de bărbat pe primul care s-a culcat cu mine, tată”, mi-a reproşat fata. Era treaba maică-ti, i-am spus. “Da, mama zice că i-a fost ruşine”. Acuma Monica-Luiza se culcă cu un vecin. Gyuri o ameninţă că se spânzură. I-am spus: “Lasă-l să se spânzure, că scapi de el”. Monica-Luiza mia spus că simte cu vecinu ce n-a simţit cu Gyuri niciodată. Mă uit la moşneagul din salon. I se mişcă pula. A început să se pişe în jeturi. Asistenta medicală zice că e bine şi că-n două zile, dacă-s cuminte, aşa mi se va întâmpla şi mie.

XXX Pictorul de pancarte e numele meu. Aşa mă ştiu toţi din oraş. Am nevastă. O am pe MonicaLuiza. De femeie nu m-am despărţit niciodată. Am înşelat-o cu fiecare ucenică repartizată de gospodăria de partid la scris pancarte. Aveam o magazie unde ţineam vopselele şi pensulele.

Nici una nu mi s-a împotrivit. Se ştia obiceiul casei. Unele au venit după ani de zile, lucrau chelneriţe în oraş, m-au întrebat dacă se mai poate. S-a putut tot timpul. Şi în ultimii zece ani de când m-a chinuit prostata a mers treaba, da mai rar. A fost una care mi-a spus: „Pictore, nu mai vreau să trăiesc cu tine”. „Din vina mea, din vina ta”, i-am spus.

XXX Meseria mea a dispărut în anul 1990. Până-n anul 1991 am terminat inventarul. Urma să predau gestiunea. Am primit parul ăla în cap, noaptea, în curtea blocurilor. M-au găsit dimineaţa. După trei luni am rămas în pensie de boală până la vârsta regulamentară când am primit pensia de bătrâneţe. Nu am fost vinovat că am ajuns în pensie. Revoluţia m-a lăsat pe drumuri când încă eram în plină putere. M-am apucat de dus servicii din porţelan, pahare de cristal, sticle cu coniac în piaţa din Mateszalka. M-am umplut de bani. În anul 1993 s-a închis bufetul dintre blocurile roşii. Am deschis o crâşmă de tablă. Aveam relaţii pentru toate aprobările. Am luat-o pe Monica-Luiza asociată. Avea probleme cu rinichii încă de la şaisprezece ani. De aia l-a luat pe Gyuri. Din cauză de boală. S-a temut că rămâne fată bătrână. Aduceam marfa cu o Dacie Papuc. Mai luam bani din gestiune că trăiam cu femeile de la blocuri. Când cu una, când cu alta. Fata ştia da nu-i zicea nimic maică-si, aşa cum nu-i zic eu nimic lui Gyuri. „Mai schimbă şi tu, Monica, să vezi cum e cu altcineva”, ziceam eu.

Se supăra. „Bine că nu mi-ai spus când aveam şaptesprezece ani”. „N-am ştiut că eşti aşa de proastă”. Aşa porneau scandalurile. Da ne împăcam. Monica-Luiza şi-a construit casă. Din crâşmă s-au ridicat acareturile. Gyuri nu era mulţumit. Singura lui spaimă era să nu-i fută vreun vecin nevasta. Venea o femeie în crâşmă. Alea între treizeci şi treizeci şi cinci de ani 86

sunt cele bune. „Poţi să vii, domnule pictor, că nu-i acasă”, îmi şoptea. Nu ziceam nici da, nici nu. Mergeam. Între drumurile mele a murit tata. Apoi s-a dus şi mama. I-am îngropat. Le-am făcut mese de pomenire cu toţi vecinii lor. Mi-am îndeplinit îndatoririle de fiu.

XXX În salonul de spital sunt mulţumit. Fac pipi în broscuţă, am căldură, mâncare şi medicamente.

Dacă n-ar fi moşneagul la care-i văd pula ar fi mai bine. Mă gândesc că şi el mi-o vede pe-a mea. Aşa că, suntem chit.

XXX A trecut o săptămână de când stau în spital. Moşneagul din salon a plecat acasă. „Mâine îţi dau drumul şi ţie, pictore”, mi-a spus doctorul. L-am întrebat dacă fără prostată o mai duc zece ani ca să fac optzeci. „Dacă ai dus-o zece ani chinuindu-te cu ea, o s-o duci alţi zece fără ea”, mi-a spus doctorul. Mi l-am amintit pe bătrânul Maftei de la etajul doi. Locuiam în acelaşi bloc. Avea nouăzeci şi patru de ani. Îi ziceam Maftei cel singuratic”. N-avea pe nimeni. Lucrase la mină pe vremea când munceau şi femeile în subteran. Ne povestea despre una Irma care-şi băga sticla de vodcă în vagin. O scotea de acolo în frontul de lucru. Aveau de băut toţi minerii înainte de a „puşca frontul”. Când s-a prăpădit l-au dus la cimitir pe vreme de ploaie grea şi apăsătoare. „Maftei a fost omul nimănui din blocul nostru. Îi dădeau toate femeile de mâncare. Era un sărman oţelit care povestea frumos”. „Măi, pictore, vrei să trăieşti cât Maftei?”, m-a întrebat doctorul. I-am spus că ne-om duce cu toţii când ne-a veni rândul.

XXX Gyuri Buta e născut în data de doi februarie, anul una mie nouăsute cincizeci şi şapte. N-a venit la spital să-şi vadă socrul, adică pe mine. I-am spus Monicăi-Luiza să nu aducă nepoatele. Am două. Nu e bine să-şi vadă bunicul în halul în care am fost eu, în salon. Gyuri n-are nicio ocupaţie. Zero. Are colaborări cu firma de sondori care dau găuri în pământ. Mai aduce un ban acasă. Meseria lui e să stea la pândă, să nu-l înşele Monica-Luiza. Gyuri are hepatita C de când muncea la uzină şi a mâncat fasole cu ciolan la cantină. A găsit în mâncare un fir de păr de bucătăreasă, lung de o jumătate de metru. A crezut că se îneacă. Şi l-a scos din intestin prin gât cu degetul. De atunci a dat în hepatită. După revoluţie s-a lăsat de serviciu pe motiv că-şi ajută nevasta şi pe mine la crâşmă. N-a făcut nimic. N-a ajutat cu nimic. Bani leam dat eu, că eram în putere.

Gyuri s-a ocupat cu aranjarea de credite bancare la cunoscuţi. Eu n-am avut datorii la bănci.

N-aş fi putut dormi. Cândva Gyuri a fost mecanic auto şi sudor. A cunoscut-o pe MonicaLuiza la discotecă. A pus pula pe ea şi fata l-a luat. Gyuri ăsta a fost bun meseriaş, corect în relaţiile cu clienţii până a ajuns chiulău. Pentru el sărbătorile de iarnă sunt în noiembrie, decembrie şi ianuarie, cele de Sfintele Paşte încep în martie şi durează până-n mai. Gyuri a fost prins cu un mic fals într-un document făcut cu un bişniţar. A venit anul trecut la mine.

Era foarte speriat, tremura, plângea şi se ruga de mine să-l iert şi să-l ajut. Cum n-am fost

87

prejudiciat, nu aveam de ce să-l iert. Mi-a spus că l-au chemat la Poliţia din oraş şi nu s-a putut concentra când a dat declaraţia. „Vezi, tată-socrule şi domnule pictor, cum păţesc lucruri rele oamenii cinstiţi”, mi-a spus Gyuri Buta-ginerele.

L-am ajutat deoarece îi cunoşteam pe poliţişti. „Acuma dacă am scăpat, tată-socrule şi domnule pictor, ajută-mă şi cu o pensie de boală”, mi-a spus Buta-ginerele.

L-am ajutat deoarece îi cunoşteam pe doctorii din comisia de pensionare. Un pictor de pancarte cunoştea multă lume în oraşul lui.

Gyuri nu mi-a zis nici măcar „Mulţumesc”. N-am intervenit pentru el, am pus umărul pentru Monica-Luiza şi pentru nepoatele ele. Gyuri a avut piciorul rupt de patru ori. În acele perioade nu şi-a putut supraveghea nevasta. În acele perioade Monica-Luiza s-a apucat de făcut dragoste cu vecinul de scară.

Monica-Luiza a avut mare noroc că Gyuri îşi tot rupea piciorul. M-am bucurat.

XXX Săptămâna asta în care în salon fiind, aşa cum am fost şi cum îmi aduc aminte, am crezut că nu sunt normal. Am strigat tot timpul ca un om nebun operat de prostată cu un laser. După patru zile, Monica-Luiza s-a săturat. Urla pe coridorul spitalului că omul ajunge să moară şi gata, trebuie îngropat.

Acuma stau cu ea, vorbim, glumim, povestim. Îi spun că orice ştiu face şi că săptămâna care a trecut am fost singur cu Ăla de Sus, că ne-om duce toţi când ne-a veni rândul, că la şaptezeci de ani nu mai pot cere mare lucru. Că am mâini de om, că datorită mie şi altora asemeni au asistentele medicale serviciu şi doctorii la fel. Îi mai spun că: bătrânii, adică eu, trebuie să se îmbătrânească cu cap şi cu picioare şi că femeile când se îmbătrânesc devin nişte sfinte, că ea e tânără şi să nu se dea pe una de optusprezece ani.

Monica-Luiza îmi spune că-s drăguţul ei tată cumsecade şi larg la inimă. Mi-a adus pliculeţe de ciocolată să le prepar cu apă fierbinte. Ştie că-mi plac.

Merită să ai o fată ca Monica-Luiza mai ales când eşti de şaptezeci de ani şi proaspăt operat de prostată.

XXX Am dormit bine. Dimineaţa eram îmbrăcat în hainele de oraş. Doctorul mi-a dat hârtiile, mi-a spus: „Pictore eşti liber. Poţi să pleci acasă”. Noaptea am visat-o pe mama. Îmi făcea cu degetul. N-am mai avut astfel de vise de când a murit. Pe stradă îmi caut pula prin pantaloni.

88

E altă viaţă când n-ai ...băgată-n ea furtunul ăla subţire. Mă opresc la un restaurant. Intru la budă. Urinez. De zece ani n-am mai trăit aşa o bucurie. „Urinez” îmi vine să strig.

XXX De poimâine îmi reiau viaţa. La ora şase mă trezesc. La ora şapte ies din casă, merg la gospodăria lui Virag. Am fost colegi la Cooperativa de Meserii din oraş. Stă în Londra la copii. Are grijă de nepoţi. E mutat acolo de trei ani. Îi iau pensia, îi plătesc dările către stat, apa, canalul, curentul. Primesc pentru serviciile astea douăzeci de lire sterline în fiecare lună.

E bine când primeşti şi nu dai. Virag mai trimite cu şoferii de TIR: măsuţe, scaune, dulapioare. Le vând în târg şi împărţim profitul jumătate plus cheltuielile de transport el, restul eu. Am în casa lui şi acuma, trei saci cu tălpi de pantofi şi cinci saci cu pielea pentru pantofi. Le duc la bătrânul Korcsi să facă pantofi. Îi vând în piaţă. Câştigul ăsta îl împărţim în trei.

TIR-urile sosesc în parcarea de la Lidl. Mă duc şi preiau marfa. Când am luat sacii, un hoţ a furat banii şoferului. Erau o mie de euro. Nu erau ai lui. Îi primise din Germania de la fiul doamnei Iablavosky. „Vezi dacă n-am fost atent, nenea”, mi-a spus şoferul plângând. „E plină ţara asta de hoţi, băiete”. „Nu era aşa pe vremea răposatului”, i-am răspuns. Când mă întorc de la casa lui Virag, dorm două ceasuri. Ascult radioul. Mă uit la emisiunile de la televizor.

La ora şaisprezece merg în piaţă. Stau de vorbă cu bătrânii de lângă Ţâşnitoarea cu apă. Avem două bănci din lemn pentru odihnă.

Mă întorc la opt seara în casă. Mănânc. Adorm uitându-mă la televizor. Nevasta stinge lumina. Opreşte televizorul. Se face întuneric în casă. Dimineaţa o iau de la început.

XXX Din cauza operaţiei muşchii organului meu sexual trebuie să reînveţe să lucreze. Mi-a spus doctorul că e obligatoriu să-mi masez organul cu mâna, în sus şi-n jos, de două ori pe zi.

Dimineaţa şi seara. Până simt cum se încoardă şi se întăreşte pula. „Ca şi cum îţi faci o labă, domnule doctor?”, l-am întrebat. „Adică, îţi faci laba, pictore, nu ca şi cum”, mi-a răspuns. „Atunci o s-o pun pe nevastă să muncească”, am încheiat eu. „Îmi pare bine că ne înţelegem, pictore”, mi-a spus doctorul.

XXX A trecut o zi de când am plecat din spital. M-am dus în cimitir. Am relaţii. Sculptorul de cruci îmi e fost coleg şi prieten. Ne-am dus împreună la mormintele părinţilor mei. Nu era scrisă data morţii. Nici la mama. Nici la tata. Am uitat. „Fă-ţi meseria”, i-am spus sculptorului. Mi-a promis că-n două ceasuri rezolvă problema dacă-i dau, pe o hârtie datele deceselor. I le-am dat.

XXX De trei zile mi-am luat loc de veci. Pentru mine şi pentru nevastă. I-am spus femeii: „Deacuma după slujba de duminică vom merge la mormintele noastre să ne ducem flori”.

89

Nevasta mi-a spus: „De când nu mai ai prostata, pictore, ţi-a venit mintea la cap”.

Era foarte fericită.

90

MIHAI GANEA

Stejarul din Iabes ( Saul )

mai drept văzătorul cu lumea le zise bătrân şi albit am ajuns până astăzi din locul acesta pleca-voi cu rost

în mâna lui lancea vibrează năvalnic el singur şi-a tras-o pe-o piatră cu zdrele el singur a dat purtătorului tolba să-i care cu scutul şi coiful cu tot armura şi armele cele mai grele

vă judec pe voi pentru faceri de bine când Moise şi Aaron v-au scos din Egipt de Domnul uitat-au îndată părinţii iar Domnul la Hator şi Moabul v-a dat să plângeţi uitarea şi dorul o vreme

l-a uns văzătorul pe creştet în grabă şi spata cu treizeci de inşi de-a mâncat aflat-au asinii pierduţi prin Şalişa şi iezii şi turte de pâine cu vin cei trei la copacul din Tabor i-au dat

trimis-am pe Ierubaal şi Barac din ţara vrăjmaşului Filisten să vă şteargă de fraţi nu eu v-am fost slava şi liniştea-lume nu eu v-am călcat în picioare duşmanii nu eu peste neamuri v-am pus împăraţi

dar el prorocind cu prorocii alături la Miţpa pe dealul viclean de-a rămas când cel prea înalt îndreptându-i simţirea prin gura trimisă mustrându-i sămânţa a scos între neamuri ascunsul din vas

şi-a zis văzătorul doar el înţeleptul pe Domnul îl cheamă la vremi de restrişte cu tunet şi ploaie se-arată vremelnic şi spaimă de moarte sădeşte în voi slăviţi-l ca bunul din cer să se mişte

şi-a scris văzătorul în cartea cu dreptul poruncă din cer aşternută pe neamuri acasă-n Ghibea ostaşul de suflet să-l ducă pe el împăratul hulit făcut să nu vadă s-audă nimic

de nu veţi pieri cu-mpăratul alături de nu vă veţi teme de numele meu nimic nefolosul ninic va aduce poporul ales şi poporului meu îi sunt peste veacuri alături la greu

Nahaş Amonitul venit-a în Iabes doar ochiul din dreapta să-l scoată-n ocară dar solii ajuns-au degrabă-n cetate şi boii lui falnici s-au frânt în durere blestemul să cadă pe toţi răzvrătiţii

şi lui îi sunt singur stăpân Dumnezeu un altul de leu şi de urs izbăvit tăiaţi două sute au fost de pârlog scăpat pe ferestră cu fuga la Rama de Mical soţie ascuns prigonit

când jertfa din Ghilgal se stinse în slavă şi-a dat curăţia de inimă-n faţă 91

cu suliţa-n ziduri de-acuma zălog

ce faptă mă umple de-atâta ocară

ca pâinea sfiinţită pe cel căutat

greşita-i o rege cruţându-l pe Agag cu boii şi oile slabe-n pământ să înşeli tu porunca cerească pe câmpuri stăpână doar sabia fie şi tu nimic să zdrobească al tău legământ

departe pe munte la Betel şi Micmaş oşteni două mii aşteaptă răspunsul iar alţii-n Ghibea cu fiul alături cu groază şi ură stârniţi Filistenii au strâns ca să lupte o mie de cară

doar harpa copilului răul să-l stingă când el uriaşul se-ntoarce la treabă Iar piatra se scurge din coif în ţărână şi tremură-n spaime armia fugară de rege poporul se leapădă-n grabă

aduse în grabă şi arderea toată cu jertfa-n zadar mulţumirea uitară pe Domnul punând-l în cumpănă strâmbă evreii trecură Iordanul în spaime călăreţi şase mii Filistenii îi urmară

stârnita-i pe Domnul mânia te paşte a zis văzătorul din morţii peste noapte la lupta te-ndeamnă cu tabăra toată şi sânge va curge şi panică-n corturi un altul va bate duşmanul de moarte

dar el învrăjbitul de Domnu-n poruncă îşi strigă chemarea de azi şi de ieri şi nimeni nu-l vede pe câmpul de luptă şi nimeni n-aude ce spune la greu pe vorbe l-apasă cu mii de poveri

în capul lui cerul pământul de-a valma se-nvârte cu semne prorocii se-ntrec si strigă să iasă cu spor la bătaie veniţi să luăm pradă vite şi oi înfrânt-am pe neamul lui Amalec

dreptatea lui alta-i dreptatea din cer

îndură-se Domnul de noi Israel departe pe munte Ghilboa fugarii aşteaptă zadarnic un rege răpus ce mână vrăjmaşă mă umple de sânge ce arme îmi sfâşie trupul lovit ce soare se stinge devreme-n apus

ce soartă nebună mă frânge întruna de patimi mă scurg din greşeală-n greşeală şi tac văzătorul cu Domnul de-o vreme mă fură vrăjmaşul pe câmp de bătaie şi-n creieri îmi urlă ciudată sminteală

pierdut strigă unsul pierdut istovit

războaie purtat-am cu neamuri o mie El Domnul pe mână vrăjmaşul mi-a dat pe Amon cu Edom şi regii din Ţeba pe toţi Filistenii din corturi şi taberi pe toţi netăiaţii pe toţi i-am tăiat

armura mi-apasă suflarea greoaie din urmă săgeţi zeci şi zeci m-au ajuns uitat sunt de domnul uitat sunt de lume uitaţi îmi sunt fiii de lance răpuşi sunt singur cu robul pe câmp nepătruns în sânge se scaldă trufia mea stearpă mă cer Filistinii în lanţuri să pier în vârful de spada m-aruncă blestemul înfrântă oştirea-i aiurea pe dealuri înfrânt sunt o Doamne înfrânt Israel

greşit-am eu unul cu voie nătângă păcate se-ntind ca săgeţile-n corzi iertat-am Chemiţii chemat-am pe Iuda din Şur şi Havila la luptă cu luptă lovit-am duşmanul şi noapte şi zi

92

vitejii din Galad pe noapte călcară şi duseră morţii apoi în cetate amarnic jelindu-i scoţându-i din pietre pe capul şi trupul măritului rege jurară cu luptă să facă dreptate

nici tovarăşul Uglar primul secretar nu ştia motivul s-a trezit aşa alături capul bietul băiat avea douăzeci de ani şi un slip verde în rest era gol Marioara lui Nenea Gheorghe l-a curăţat de viermi că era cald afară ţinea căpăţâna în mâini şi plângea biata fată dar locul lui era departe de la Severin la Maramureş partidul are grijă de noi

acolo în Iabes pe umbre de veacuri din oasele arse stejarul de-o lume îşi trage cuminte pe frunze şi ziduri sămînţă din sevă şi trup din cenuşa întâiului rege întâiului nume

*

Doamne ce noapte a fost camionul un Carpaţi roşu rula sub sicriul de stejar căptuşit cu tablă zincată că aşa spune legea la vârsta asta nu sunt decât jerfe ale clasei muncitoare băiatul ăsta trebuie dus acasă îngropat de partid şi un cuvânt al tovarăşului prim secretar ca un erou cum s-ar zice al muncii socialiste

ultima strigare a cocoşului roşu după apusul soarelui fără putinţă de înţelegere el fratele meu mai mic nu a mai zburat scările erau goale dispăruseră-n pământ iar pământul purta miliţianul spre chioşcul de ţigări de la policlinică unde mama croşeta o dantelă pâinea noastră cea de toate zilele

nu mai era hoţ nici derbedeu băiatul ce cuvântare frumoasă a mai fost iar fanfara minerilor a cântat noroc bun pe strada Horea în cimitirul oraşului băimărenii erau impresionaţi nu ştiu dacă a fost şi preotul sau a venit mai încolo pe furiş după plecarea tovarăşilor să-i asigure dreptul la înviere

l-au îngropat fără cap adică i l-au pus pe piept deasupra mâinilor răsucite câteva luni mai încolo spre vară învăţam la medicină legală iar noaptea luam urma mortului pe sub geamurile miliţiei dar căpitanul Pop cu procurorul Petruţ o amăgeau pe Viola că băiatul s-a sinucis adică şi-a tăiat singur capul

dar femeia nu s-a liniştit peste câteva luni drept urmare la deshumare doctorul Cernei i-a luat capul băiatului autori necunoscuţi a zis colonelul apoi au ascuns-o pe Viola în Sighet la casa de nebuni securitatea nu uită iar într-o noapte anume aleasă după ultima strigare a cocoşului roşu au ars între dosare cu proletară mânie o mamă bătrână şi sfântă

ochiul vânăt al miliţianului dovedea că deţinutul se luptase pe viaţă şi pe moarte dar nimeni nu ştia ce făcuse de unde venea ce furase ce mâncase pe cine înşelase

93

A Tecuci-i vakbélgyulladás 1984-ben, egy őszi estén a Tecuci-i állomáson egy fiatalember kászálódott le a Bukarest fele tartó vonatról. Motoros öltözetet viselt, vállán vékony alumíniumvázas, piros hátizsák himbálózott. Vele együtt, a poggyászkocsiban utazott a szintén piros, könnyű motorkerékpár, amelynek pirosra festett tartályán a Mobra felirat díszelgett. A hátizsák vázán a motorkerékpárral megegyező színű sisak lógott. A messziről érkezett fiatalember a fejére illesztette a sisakot, és meghúzta az álla alatt a bőrszíjat. Miután leemelte a poggyászkocsiból a motorkerékpárt, kissé odébb tolta, majd a hátizsák rejtett zsebéből előhúzott egy sárga folyadékkal teli literes üveget, amelyről kiderült, hogy benzin. Az üveg tartalmát a tartályba töltötte, majd beindította a motort, és az halkan duruzsolni kezdett. Egy járókelő közelebb lépett hozzá és kíváncsian pillantott az MM feliratú rendszámtáblára.

- Messziről jön, elvtárs?

- Igen, válaszolta a motoros. Nagybányáról.

- Hohó! Az tényleg messze van.

- Megmondaná, merre van a városi kórház?

A férfi a kezét nyújtotta és bemutatkozott.

- Nicu Dragnev. Aztán rábökött a pályaudvar elé parkolt, meggyvörös Daciára.

- Ha követ, én szívesen odavezetem. Nincs messze a kórház, csak bonyolult eljutni odáig.

Néhány percnyi kanyargózás után megérkeztek a kórházhoz, amely valami udvarházféleség lehetett hajdanán, melléképületei szerényen húzódtak meg az évszázados faóriások árnyékában, amelyek már hullatni kezdték elsárgult, immár fölöslegessé vált lombjukat.

- Orvos? – kérdezte az autót vezető férfi.

- Igen. Sebész vagyok. Ide helyeztek Tecuci-ra.

A fiatal orvos megköszönte a segítséget, majd belépett a kórház kapuján és az ügyeletes orvos kereste. Így ismerkedett meg G. doktor, a Nagybányáról a Galaţi megyei Tecuci-ra helyezett sebészorvos az aznap este éppen ügyeletes Victor Diaciuc belgyógyásszal.

- Hova való vagy, kolléga?

- Máramarosi vagyok, Nagybányáról.

- Komolyan? Én is máramarosi vagyok, Szacsalról. Victor Diaciuc ezután rögtön a lényegre tért.

- Mit keresel itt?

- Ide helyeztek, ugyanúgy, mint magát.

Diaciuc doktor cigarettára gyújtott. Tüdőre szívta, majd lassan visszapöfékelte a füstöt, úgy, ahogyan csak a megrögzött dohányosok szokták. Pár pillanatig gondolkodott, majd hirtelen megfordult és szinte kiáltva szólt rá fiatal kollégájára.

- Fiatalember! Reggel hatkor van vonata. Menjen el! Meneküljön, és soha ne térjen vissza ide. Ez itt maga a pokol. Húsz orvos hagyta már itt ezt a helyet maga előtt, egyiküket, Iepure doktort, a nőgyógyászt, a rendőrség zárkájában felakasztva találták meg egyik reggel.

Meneküljön! Menjen! Menjen, még mielőtt ezek tönkreteszik!

G. doktor zavartan nézett rá. Diaciuc furcsán fáradtnak tűnt.

Lehet, hogy ivott, gondolta, de ahelyett, hogy megijedt volna, végignyúlt az ügyeleti szoba kanapéján és mély álomba zuhant. Reggel valaki felébresztette.

- Doktor elvtárs! Doktor elvtárs! Nyolc óra. Megkezdődött a jelentéstétel. Egy pillanat alatt talpon volt. Egy ápolónő átvezette a kórház udvarán egy kisebb épületbe, ahol az intézmény adminisztrációja működött. Florică Secară, az igazgató hűvös autoritással fogadta.

- Mikor indul?

- Nem elmenni akarok, én ide jöttem, válaszolta G. doktor.

- Nagyszerű, válaszolta szárazon az igazgató. Sebészre szükségünk van. Gheorghiu doktorral fog dolgozni.

94

Beléptek a kórház gyűléstermébe, ahol a jelentéstétel zajlott. Reggelente pontosan 8 órakor kezdődött a jelentéstétel. Az ügyeletesek beszámoltak az elmúlt 24 óra eseményeiről, a sürgősségre beérkezett betegekről, hányat utaltak be közülük összesen, milyen részlegre, hány férfit, illetve nőt, milyen korúakat, ismertették mindegyiknek a diagnózisát. A jelentést néhány adminisztratív jellegű bejelentés, olykor egy-egy ritkább, különlegesebb eset, vagy tudományos téma megvitatása követte. Fél óra múlva az orvosok elhagyták az épületet, mindegyikük a maga részlege fele indult. Ezután következett a reggeli vizit, a sebészi beavatkozások. A belgyógyászaton vagy más részlegeken kezdetét vették a kezelések, beteglapok, beutalók, elbocsátó jelentések készültek. A tevékenységet a kórház vezetősége mellett Baciu elvtárs, a Securitate őrnagya felügyelte, aki az adminisztrációban dolgozó feleségének látogatása ürügyén naponta megjelent.

G. doktort a jelentéstétel végén mutatták be kollégáinak. Röviden, hivatalosan. Olyan volt az egész, mint egy rutin bejelentés. Diaciuc doktorral találkozott már. A többi kollégáját az elkövetkező napokban ismerte meg. Két sebészük volt, Hâncu, illetve Gheorghiu doktor. És ott volt Bohotin doktornő, Bohotin Maria Jana, altatóorvos, a furcsa, boldogtalan kolléganő.

Egy hét után G. doktor már teljesen tisztában volt a reális helyzettel. Hâncu öreg, kifáradt, hiányzik belőle a szakmai lendület. A nyugdíjazását várja, hogy méltósággal kivonulhasson a kórházból. Gheorghiu csaknem teljesen vak. Vastag lencséjű, fekete keretes szemüveget visel, amelyet rendelésre szállítottak neki Izraelből, mínusz 16 dioptriás a bal, mínusz 8 a jobb lencséje. Mi készteti ezt az embert arra, hogy ilyen állapotban sebészként tevékenykedjen? – tűnődött G. Néhány nap múlva aztán megtudta a választ is. Megdöbbent tőle. Gheorghiu korábban Panciu járás főorvosa volt, előbb a Panciu-i, majd a Tecuci-i kórház igazgatója, a városi kórház sebészeti osztályának vezetője. G. azt is megtudta, hogy Gheorghiu a normál orvosi egyetemet sem végezte el, csak egy gyorstalpaló higiéniai képzést.

Sebésszé előléptetni valakit ilyen körülmények között eléggé furcsának tűnt. Az ilyesmi csak magas politikai közbenjárásra sikerül. Hogy miért lett sebész? Gheorghiu doktort a párt igen nagyra tartotta, a Tecuci-i módosabb nők mindannyian hozzá jártak, imádták. Furcsa. Nagyon is furcsa. Emilia Andronache és Ortansa Grecu párttitkárhelyettes asszonyok, Simionică Ruxandra, és nem utolsó sorban Violeta Tatomir, a propagandáért felelős titkárasszony.

Mindenki őt kereste, neki mindig voltak páciensei. A rendőrségen dolgozó elvtársak is megkeresték, a rendőrfőnök felesége, Vâlcu elvtársnő pedig főnök volt, a kórház belgyógyászati osztályának főápolónője. És Baciu elvtársnő? Róla már beszéltem. Ő a kórházat ellenőrző szekus felesége volt. Gheorghiu doktornak nagy keletje volt. Amíg a gyilkos, a romániai nőkre csak bajt és szerencsétlenséget zúdító abortuszőrület tartott, Gheorghiunak és a Tecuci-i városi kórháznak nagy híre volt a környék hölgyeinek körében.

De nem csak az ottaniak jöttek, hanem messzebbről is. Elsősorban a kommunista pártvezetők, rendőrségi és szekus elöljárók feleségei. Az orvosi etika és a szakmai jóérzés határait túllépő Tecuci-i vakbélgyulladás járványként terjedt el a környéki elöljárók feleségeinek körében.

Hogy milyen műtéteket végzett Gheorghiu? Vakbélműtéteket. Vakbélnyúlványokat távolított el. Igen. Nasie, Mimi Melmic és más nővérek segítségével, Ţarină nővér pedig mindig ott segédkezett a műtétek alkalmával. Mindannyian nővérek voltak, bár néhányuknak a szakmai képesítését meglehetős homály fedte. Ţarină mindössze elemi iskolát végzett, mégis ő felelt a műtőben használt kötszerekért. Az orvosok nem foglalkozhattak a betegek műtét utáni kötözésével, ez a Ţarină feladata volt. A szabályt Gheorghiu vezette be. Eléggé hihetetlen, de a sebészeknek nem volt szabad bekötözniük a megműtött beteget. A műtét utáni sebek és kötszerek Ţarină hatáskörébe tartoztak. Kizárólag csak az ő hatáskörébe. G később rájött arra is, hogy miért. A Gheorghiu által műtött páciensekkel senkinek nem volt szabad szóba állnia. Még a végén valami kotnyeles kifaggatja őket, és fény derül a petefészeküzletre. Úgyhogy a kötözést és a sebek ellenőrzése kizárólag a Ţarină hatáskörébe tartoztak, aki időnként – hogy G. doktort kompromittálja - gondoskodott arról, hogy a G. által műtött

95

betegek sebe elfertőződjön. A sebek elgennyesedtek, így hát G. gondos megfigyelés alatt tartotta a betegeit. A helyzet odáig fajult, hogy a sebet nem kötözte be, hanem fedetlenül hagyta, és a kórterem félig nyitott ajtaján át figyelte a betegeit, illetve a Ţarină ügyködését.

Ha kellett, éjszaka is bement a kórházba, hogy újrakötözze a pácienseit, és a lelkükre kötötte, hogy ne engedjék Ţarinát a sebhez nyúlni. Az emberek Ţarinát doktornőként emlegették. Ţarină doktornőnek szólították, különösen a falusi asszonyok. A Tecuci-i vakbélgyulladás a felnőtt, nemileg érett nők esetében a művi meddővé tételt jelentette. Más szóval: mindkét petevezeték elkötését. A gyilkos beavatkozás a csonkítással egyenértékű. Végleges, súlyos pszichikai és biológiai következménnyel járó csonkítás volt ez. De a Gheorghiu páciensei jól fizettek, a petevezeték elkötése nagyszerű üzlet volt. Az orvost mindenhol ismerték. A pártnál, a rendőrségen, a Securitatén, de még az Egészségügyi Minisztériumban is.

Alternatíva volt ez, nagyszerű román kitaláció, amely szembeszegült azzal a demográfiai politikával, amelyet a párt, illetve annak szeretett vezetői, Elena és Nicolae Ceauşescu szorgalmaztak. Ez volt hát a Tecuci-i vakbélgyulladás.

MIHAI GANEA ( A Sebész ) Traducere de Reka Csürős ) Flotaţia Centrală, Baia Mare Flotaţia Centrală, Baia Mare. Drăgănescu nu a uitat că în şedinţa care s-a ţinut la Flotaţia de la Baia Sprie eu l-am făcut oltean. Nu ştiu prin ce mijloace şi cum s-a întâmplat că, într-o zi, am fost chemat la serviciul cadre. Şeful de cadre m-a pus să dau o declaraţie privind neînţelegerile avute cu Drăgănescu la Baia Sprie. M-a asigurat că nu mi se va întâmpla nimic.

Eu am scris totul, aşa cum a fost. Am specificat că între timp inginerul Drăgănescu s-a mai cuminţit. Am adăugat că nu am încredere în schimbarea lui şi o consider o tactică pe care o va întrebuinţa împotriva mea atunci când va fi cazul. Şi aşa s-a întâmplat. Voi descrie mai detaliat faptele cum s-au petrecut.

Era în perioada când PMR avea nevoie de cadre. Mulţi muncitori, în special din rândul tineretului, au terminat liceul seral, şcoli de maiştri etc. Era o formalitate politică.

La liceul seral programa era redusă la jumătate. Profesorii care predau materia aveau ordin să-i treacă pe toţi. Acest lucru l-am aflat chiar din gura unor profesori care predau disciplinele respective. Deci, cadre destule s-au format în decurs de câţiva ani cu diplome de bacalaureat care erau la fel ca cele ale elevilor de la cursurile de zi şi care, săracii, învăţau pe brânci, iar când ajungeau în producţie se pomeneau că-i comandă şi le dispune măgarul de la seral, care avea o cultură cu termen redus.

Deci, apăreau maiştri din aceştia, candidaţi sau membri de partid, proşti ca noaptea, a căror inteligenţă era până la vârful nasului.

Alţii, pur şi simplu, treceau pentru că erau membri de partid sau făceau un curs de şase luni. Între aceştia era o fată blondă din Târgul Lăpuş, Palaghia. Era frumuşică, durdulie, cu coapsele bine făcute, şi care începuse să se remarce şi să-şi dea ifose.

Aveam de lucru cu aceşti maiştri lipsiţi de cultură şi iniţiativă, care îmi comandau.

Când se căptuşea o moară cu barele de oţel, ajutam şi eu. După căptuşire aduceam bilele care se introduceau în interiorul morii. De multe ori, fiind obosiţi, mai chiuleam şi noi câte un pic.

Odată, când ne odihneam, vine un maistru de la atelierul mecanic şi strigă la noi: – Daţi mai iute! Daţi mai iute!

Eu l-am repezit şi i-am spus: – Nu mai sta, vino să ne ajuţi!

Vine la noi şi ne arată cu mâna: – Tu! Şi Tu! Şi Tu! Pe ziua de azi nu aveţi sit!

96

– Du-te, domnule! i-am spus. Mie îmi spui? Păi eu când eram maistru, dumneata te jucai cu puţuca în ţărână. Du-te, domnule, şi te pişă, i-am mai spus. Ca să-ţi treacă nervii!

S-a dus ca din puşcă şi i-a raportat maistrului principal, tovarăşul Zaharia. Acesta a râs şi i-a spus ca să-mi dea pace. Se dusese vestea despre mine, cine am fost. Au început să mă respecte câte un pic.

Altădată, îmi amintesc că eram la reagenţi, la staţia de var. Staţia de var era lângă calea ferată din curtea Flotaţiei centrale. Tot umblând pe afară, am văzut patru muncitori care descărcau un vagon, cu lopata. Lângă ei şedea unul care-i supraveghea. Muncitorii, când m-au văzut, au început să râdă. Mă cunoşteau ce poamă sunt.

– Dar bine, tovarăşi, dumneavoastră nu puteţi să lucraţi fără supraveghetor? Şi îi spun: – Dumneata de ce nu-i ajuţi? Altul să muncească, să-ţi facă salariul?

– Eu sunt pus aici ca să-i supraveghez.

A mers la Zaharia şi i-a spus. Zaharia i-a întors spatele şi s-a făcut că nu-l aude.

Azi este marţi, 15.04.86. Timpul a fost mai frumos şi puţin mai cald. De dimineaţă am băut cafea la IZA cu soţia. A venit şi Mişulea Constantin. Era supărat foc pe Clari. Săracul, a avut de mers prin oraş după diferite treburi, când a plecat, pe la ora 11, împreună cu soţia mea şi Irina spre Bulevard. Acolo, Clari s-a despărţit de el şi a plecat în treaba ei. Măgarul de Costică turba şi din curvă nu o scotea. Vai de capul ei. Este un zbir. Se vede că a fost gardian la penitenciar şi a avut de-a face numai cu hoţi.

După masă a fost şi Iuti la noi. Ne-a povestit ce a făcut azi, cum a dat o pungă de cafea la asistenta de la laborator ca să-i citească analizele şi serul astfel încât să iasă bine în sensul unei angajări. Mâine urmează să meargă la spital la instructaj în vederea ocupării unui post de îngrijitoare la bolnavii de pe secţia de reanimare.

La ora 16, Mişulea Costică a plecat la serviciu şi mi-a lăsat vorbă să-i transmit lui Clari, când vine acasă, să-şi ia boarfele şi să părăsească locuinţa, iar cheia să o lase la noi. Dacă mâine dimineaţă când vine el acasă o găseşte că nu a plecat, o taie în bucăţi.

La orele 16:45, a sosit Clari acasă. I-am transmis ceea ce mi-a spus Costică. De curiozitate, am mers împreună cu ea în casă. Şi, minune! Derbedeul de Costică a încuiat televizorul într-o cameră împreună cu telefonul şi mai ales hainele lui Clari, să o împiedice să le ia.

M-am înfiorat de acest derbedeu care este un monstru cu chip de maimuţă ce chinuieşte pentru un blid de mâncare o fiinţă omenească ajunsă la ananghie, nevoită să se vândă, suportând toate şicanele acestui escroc feroce şi înapoiat.

– Nicule, mi-a spus Clari, nu-l mai pot suporta, din cauză că mă solicită mereu să mă culc cu el, din cauza organului genital anormal pe care îl are!

Am compătimit-o pentru laşitatea ei şi pentru faptul că nu are orgoliu şi demnitate la fel ca altele, care sunt destule la ora actuală.

Seara, am ascultat ştirile de la radio EL, la orele 19,10, la Actualitatea românească.

Din cele expuse şi dovedite, reiese că acest Cezar, aventurier zi de zi, îşi concentrează puterea în mâinile lui şi a soţiei sale, în vederea supunerii totale a poporului român.

La capitolul al doilea a fost vorba despre demografie. Despre demografia forţată, în spiritul Legii 770 din 1966. A vorbit doctorul Constantin Petrescu. Domnia sa a arătat urmările nefaste ale acestui decret criminal cu consecinţe grave asupra sănătăţii femeilor.

Aspecte dramatice imediate şi aspecte tardive. Aspectele dramatice sunt legate de faptul că femeia este obligată să nască copii pe care nu-i doreşte. Înainte ca acest decret să fie pus pe rol, au fost chemaţi toţi medicii de specialitate ginecologie-obstetrică, şefi de clinică. Nu a fost chemat şeful clinicii şi profesorul unde a lucrat doctorul Petrescu. Erau cunoscute dinainte părerile acestora. Deci, nu a fost chemat doctorul Constantin Petrescu. L-a întrebat pe şeful lui: – Nici dumneavoastră nu aţi fost invitat?

97

– Ţineţi minte, domnilor! O femeie care nu voieşte să nască, nu va naşte. Orice s-ar întâmpla, a spus profesorul.

Iar femeile au preferat să moară. S-au practicat multe metode. Cu morcovi sau pătrunjel au străpuns uterul, cu infecţii şi sângerări ce le aduceau în ultimul hal la spital. Epuizate de sângele pierdut şi de infecţie, de frica anchetatorilor, de hărţuielile din partea organelor de represiune, decedau în majoritate.

Unele întrebuinţau sonde. Prin acestea îşi introduceau în uter ser fiziologic, penicilină şi alte substanţe chimice care le puneau viaţa în primejdie. Se cheltuieşte mult din bugetul spitalului pentru unele cazuri şi deseori degeaba. Cu toate străduinţele, unele din ele mor.

Majoritatea sunt femei tinere, eleve. Altele sunt bătute la miliţie şi securitate, sunt lăsate să moară. Decesele post-avort se înmulţesc. Acesta este aspectul dramatic. Mai sunt şapte luni şi se împlinesc 20 de ani de la lansarea faimosului decret 770/66.

Aspectele tardive. În unele cazuri, din cauza manevrelor întrebuinţate, unele femei rămân sterile, altele cu diverse afecţiuni ale organismului. Cei care aplică decretul ştiu bine aceste lucruri. Nu scot o vorbă şi lasă totul să curgă în voia sa.

Doctorul Petrescu a vorbit despre fetiţa unui funcţionar de la Ministerul Comerţului Exterior. Avea 16 ani. Părinţii nu au ştiut nimic, până în momentul când a murit sub ochii lor din cauza avortului. Este ora 20:50. Restul pe mâine.

Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Azi este duminică, 20.04.86.. Afară-i frig şi de trei zile plouă întruna. Am multe evenimente de scris, dar le voi scrie luni, 21.04.86.

Soţia a plecat la biserică, iar eu am rămas cu Adina în casă. Afară-i destul de frig, dar nu-i zăpadă. Zăpada este pentru oamenii bătrâni, în general, ceva care aduce mâini şi picioare rupte sau capete sparte.

De mâncare nu am găsit, nimica. Am mâncat fasole şi o prăjitură de biscuiţi. Cât stă sufletul în noi, e bine. Dacă vrei să trăieşti ca în trecut, în fostul regim burghezo-moşieresc, cum îl numesc comuniştii, nu ai decât să deschizi radioul şi să-i asculţi pe cei de la Europa Liberă, despre drepturile fericite ale omului în ţara prostiei şi a îngâmfării.

O mulţime de cetăţeni fac greva foamei pentru că sunt împiedecaţi să-şi ia tălpăşiţa peste hotare. Sunt bătuţi, maltrataţi, persecutaţi şi alte «fericiri» propagandistice care te năucesc cu cuvintele mincinoase unde zbirii Cezarului joacă bătuta pe bietul român dacă îndrăzneşte să gândească altfel decât gândeşte prostia partidului. Bieţii oameni români din SUA, RFG şi alte părţi ale lumii cer unificarea familiei. Şi când te gândeşti că Cezarul nostru a semnat la Helsinki o convenţie internaţională prin care statele semnatare şi-au luat angajamentul că va lăsa libertate tuturor cetăţenilor care voiesc să emigreze.

Ei, dar la noi, în ţara Cezarului, se aplică două tactici: una pe plan extern, care, în ochii lumii, să facă impresie despre mărinimia Cezarului, iar a doua, pe plan intern, care îi arată omului ciuciu şi bâta dacă voieşte să emigreze.

La ora 11, la «Ora copiilor», să fi văzut fericiri din partea copiilor. Îţi mulţumim, Cezare, îţi mulţumim, Cezăroaică, de condiţiile minunate create ca noi, copiii, să fim fericiţi!

Care copii? Care fericire? Unde-i lăpticul nostru?

Vin bieţii oameni la DALIA pe la orele 21,22 şi stau la rând până dimineaţa ca să apuce lapte. Şi pentru toate astea copii îl preamăresc. Dar care copii? Că dacă te uiţi la televizor, toţi sunt graşi şi frumoşi, rotunjori ca pepenii, înţoliţi şi ghiftuiţi de plesnesc de sătui ce sunt.

Acest descreierat care a uitat că a trăit ca vai de el, odată ajuns la putere, îşi asupreşte inconştient naţia, ca el să se îmbogăţească de pe spinarea celor nenorociţi şi fără de apărare, de pe spinarea bieţilor copii, pe care îi pupa pe obraz. Mai bine i-ar pupa în cur!

Strânge miliarde de dolari ca derbedeul de fii-său să-i joace la ruletă la Monte Carlo şi aiurea. Este ora 23:45. Sunt obosit. Mâine voi continua, mai departe. Slavă ţie, Iisuse!

98

Azi este miercuri. 23 aprilie. Este Sfântu Gheorghe. Afară-i cald şi plăcut. În fine, a venit primăvara. Nu mai avem nevoie de căldură.

Viaţa lui Clari şi a lui Mişulea s-a ameliorat. Dar nu ştiu până când.

Cu tertipuri de ale mele am stat de vorbă cu Roza Conţiu. Are o gură spurcată. De la ea am aflat că trăieşte cu femeia lui Bunea şi că are o cameră în Baia Mare unde se întâlnesc, pentru ciocănit. Să le fie de bine.

A fost Robi, după masă, la noi. Soţia nu era acasă. Era plecată la vânătoare în oraş, după haleală.

La orele 21,05 am vizionat filmul «Cei patru Robinsoni». Înainte de a începe filmul, am asistat la cursurile de educaţie politică. S-a vorbit de nişte aiureli că stai şi te gândeşti, nu au nici cap nici cur. Din cele expuse de oratori, reţinem: Congresul al XII-lea, numele Cezarului, dar concret, nimic. Mai auzi că, trebuiesc combătute manifestările trecutului fiind incompatibile cu politica partidului. Cu alate cuvinte, fie vorba între noi, să nu vorbeşti despre timpurile fericite din trecut că se supără, Politica Partidului. În sensul fericirii actuale, cu răbdări prăjite, cu spanac, cu salată şi...

– Gura! Să nu te audă că spui, carne!

– Ce-ţi trebuie, carne? Nu-i bună, salată? Carnea te îngreunează şi te îngraşă!

Carnea nu-i bună decât pentru activişti, pentru miliţieni, pentru securişti şi pentru, ceilalţi fii, iubiţi de popor!

Săracul, popor. De frică bâtei îi iubeşte la nebunie. De bună voie şi nesiliţi de nimeni, renunţă la carne în favoarea exportului peste hotare ca să avem dolari cât de mulţi să construim canale, care nu aduc nimic. Să le luăm casele, celor demolaţi în 1975, fără să le dăm un ban. Să avem miliarde de lei să le aruncăm pe fereastră în, apa tulbure din canale.

Dacă ne trebuie carne, deschidem televizorul şi vedem pe securişti jucând şi chiuind la secţia de propagandă bătându-şi pulpele picioarelor şi sărind în sus. Pe artişti dansând pe balerine, aproape în curul gol arătându-ţi podoabele, pe balerini cu, costumul strâns pe corp de le ies coaiele proeminente în relief.

Când vezi toate astea uiţi de carne şi de necaz. Iar ca încheiere apare, El şi EA. El îţi arată ciuciu, ea râde mânzeşte şi salută mulţimea. Mai vezi corurile de preamărire al LUI şi al EI. Dacă te uiţi, cu atenţie, poţi vedea femeile din cor triste şi zâmbind fals. Probabil la un semnal din culise.

Spre seară, stând pe bancă cu Evi şi Poli cu, Ion Hârdău şi alţi vecini, pe la orele 20, numai ce vedem că apare « Un Gheorghe » beat, criţă şi îmbrăcat în uniforma fanfarei de la Casa de Înmormântări. La braţ, cu nevastă-sa.

Am fugit în casa să iau aparatul de fotografiat să le fac o poză. Până m-am câcâit, până m-am scărpinat perechea s-a depărtat, pierzând o ocazie rară cu un astfel de model. Atât am mai avut timp să văd când, soţia lui i-a dat o directă ca să-l îndrepte. Apoi, a continuat, la îndemnurile lui Poli.

– Uscă-l!

A continuat, împingându-l din spate aşa cum locomotiva împinge vagoanele.

Este ora 23:4o. Domnul să ne aibă în pază! Amin.

Azi este joi. 24.04.06. Timpul, foarte cald şi bine. Îţi vine să zburzi şi să mulţumeşti celui care conduce acesta natură, acest univers.

Ca de obicei, joia nu este program la televizor. Afară de cel ce preamăreşte prostia şi pentru care, trebuie să plăteşti trimestrial, 45 de lei.

Am uitat să spun că, în prăvăliile în care se vinde carne, rafturile sunt goale iar în vitrine sunt aranjate vaze cu garoafe în loc de marfă. Costă 5 lei bucata de garoafă.

O batjocoră făţişă, o prostie şi o cruzime faţă de bieţii oameni flămânzi şi necăjiţi afişată de către o mână de şnapani.

99

Tot ce se întâmplă la noi este calculat cu o şiretenie perfidă. În aşa fel ca, să munceşti cât mai mult şi să primeşti pentru munca prestată cât mai puţini bani. Deci plus valoarea colosală ce se realizează se împarte la o ceaţă de derbedei. În mare parte miliarde de lei se aruncă pe apa sâmbetei pentru investiţii nerentabile care nu aduc nici un folos ţării. În fiecare dimineaţă, când te scoli la orele 8, începe să apară lumea prin cafenele la cofetării unde se serveşte cafea cu 4 lei ceaşca. O cafea amestecată cu năut. De-i zice «Nechezol». Peste drum de blocul nostru este pensiunea IZA. Negăsind nimic de mâncare, femeile dau buzna una după alta în cafenea. Stau la rând după cafea. Dacă te uiţi cu băgare de seamă la mese, toate au ceşcuţa de cafea înainte din care sorb şi trag din ţigară. Ţigareta «Snagov». Costă 10 lei pachetul. Câte unele trag din ţigară, tacticos dând ochii peste cap.

Parcă sunt nişte căţele cu paiul în cur. Te pufneşte râsul. M-am obişnuit şi eu cu aceste apucături. Că de! Să fiu, în ton cu ceilalţi.

Flotaţia Centrală. Baia Mare. La flotaţie lucrau şi femei. Unele din ele munceau greu. La fel ca bărbaţii. Eu eram când la celule, când la corvoadă, dar mai mult am lucrat la celule.

Serviciul ca atare, nu mi s-a părut greu. Dar nici uşor nu era. Timp de opt ore trebuia să te plimbi de la un capăt la altul al celulelor. Să fii cu ochii în patru ca reagenţii să curgă normal.

Să supraveghezi cutiile la reagenţi, să nu fie goale iar când se golesc, să le umpli, imediat.

Pentru treaba asta mai era o femeie care căra reagenţii respectivi de la butoaie şi umplea cutiile de la celule. Dar noi, trebuia să avem grijă ca reagenţii să curgă constant în aşa fel ca procesul tehnologic să se desfăşoare normal. Pentru acest lucru se luau din când în când probe de la spuma din celule cu ajutorul saitrocului. În felul acesta puteai să te orientezi ca să poţi dirija corect mersul reagenţilor, care sunt baza flotării concentratelor în metalurgia neferoasă. În anul 1961, am fost pus în pensia de bătrâneţe. O pensie de 780 lei. Cea mai mare pensie, adică plafonul era de 1200 lei. Am avut de furcă cu scoaterea mea la pensie. Din cauză că din 1953 şi până în 1961, am fost pensionar de boala profesională.

Având peste 10 ani, vechime în munca grea de gradul unu, mi s-a luat în considerare etate de 50 de ani, conform legilor în vigoare de pe vremea aceea.

Am făcut contestaţie şi până mi s-a fixat pensia definitivă, a mai trecut doi ani. Ca să-mi pun actele la punct. Decretele care, au existat atunci adică pe vremea aceea spuneau clar că, un pensionar de boală profesională la împlinirea vârstei de pensionare, de bătrâneţe, i se va calcula salariul la fel ca la colegii lui, adică salariul pe care îl au colegii lui de muncă la data ieşirii lui la pensia de bătrâneţe.

Concret. Eu, Ganea Nicolae. Când am căzut bolnav, aveam salariul 1000 de lei, ca maistru, şef de schimb. În cei opt ani care au trecut, maiştrilor de schimb li s-a mărit salariul şi la data când eu am împlinit etatea pentru pensionare de bătrâneţe ei aveau salariul aproape dublu. Între 1200 şi 1800 lei. Aşa că Partidul Muncitoresc Român a procedat corect.

Am ieşit în 1963, cu o pensie de 1200 lei. Adică plafonul.

Am avut greutăţi şi foarte mult de umblat. Oficiul de Prevederi Sociale cerea ca în Cartea de Muncă să se specifice că eu, Ganea Nicolae, şef de schimb am lucrat pe schimburi în aceleaşi condiţii de muncă ca muncitorii de la Aglomerare, Dwyght-Loyd, Rafinarea plumbului, etc. etc.

Cam asta cerea Oficiul de Prevederi Sociale. Întreprinderea refuza să specifice acest lucru în Cartea de Muncă.

Pe chestia asta, timp de aproape doi ani am tot umblat şi eu şi, Danciu Vasile de la Baia Sprie că să se scrie acest lucru în Cartea de Muncă.

La biroul Minei, «Iosza Bella» de la Baia Sprie era cu Cărţile de Muncă tovarăşul Băbici.

Ne-a făcut greutăţi prin faptul că nu a specificat în Cartea de Muncă, invocând motivul că nu are instrucţiuni să scrie aceste menţiuni.

Am avut greutăţi şi pe la Comitetul Orăşenesc PMR de la Baia Sprie. Prim secretar pe vremea aceia era Sfetan Aurel. Fostul meu muncitor de la Uzinele, «1 Mai», Ferneziu.

100

Ştiindu-mă tare pe piaţă m-am dus la Aurel. La Sfatul Popular de la Baia Sprie.

Când intru, oamenii stăteau la rând pentru audienţă. Eu nu am ţinut cont de acest moft.

Am luat-o ca atare şi intru la el în birou. Când mă vede Aurel îmi spune, râzând: – De ce nu stai, la rând! Măi, curvoiule!

Cu el era şi secretara. I-am făcut un ciuciu cu mâna şi i-am povestit ce greutăţi am cu Cartea de Muncă. Pe de o parte, Oficiul de Prevederi îmi cere să se specifice în Cartea de Muncă că, eu Ganea Nicolae, în calitate de Şef de schimb am lucrat pe schimburi în aceeaşi secţie cu muncitorii de la secţia respectivă. Pe de altă parte, Întreprinderea nu vrea să specifice acest lucru în Cartea de Muncă.

– Măi, Ganea! Îmi spune, Sfetan Aurel râzând. Eu să te ajut pe tine? Când tu când mi-ai fost şef nu mi-ai trecut un sit?

– Dar, bine, măi! Când eram în schimbul de noapte şi veneai beat eu te ascundeam după cuptoare şi dormeai la căldurică. Îţi treceam situl şi alţii munceau pentru tine! Atunci a fost bine?

– Lasă asta. A spus el. Alea le-am uitat! Nu am uitat situl pe care nu mi l-ai pontat!

Am râs, împreună. A râs şi secretara. A luat Aurel telefonul şi a dat ordin la mină să-mi aranjeze favorabil situaţia. După ce ne-am cinstit cu fel de fel de vorbe frumoase care se refereau la clipele vesele din timpul serviciului, amintindu-i şi de fata lui Negreanu de la Ferneziu şi peripeţiile ce au avut loc după cuptoare, l-am lăsat şi m-am dus râzând în treaba mea, iar el a rămas cu secretara în birou. Numai ei doi şi cu treaba lor. ( Fragment din romanul LOLI )

101

NICK SAVA

Domnul Meher Pe domnul Meher l-am cunoscut mai mult datorită întîmplării. Mai precis, tînăr avocat fiind, am fost tras la sorţi şi mi-a fost repartizat cazul lui „din oficiu”. Domnul Meher era prea sărac pentru a-şi putea permite plata unui avocat – nu neaparat de renume, dar fie el chiar un avocat aparţinînd unei case de avocatură cît de cît cunoscută.

Domnul Meher era înalt şi slab, aproape complet chel, cu ochelari groşi cu multe dioptrii.

Avea o faţă blajină, ridată, arătînd vîrsta pe care afirma că ar fi avut-o: 67 de ani. Mergea tîrşîind puţin picioarele, legănîndu-se uşor ca o raţă – datorită unei boli a şoldurilor, zicea el.

Erau zile mai rele, cînd durerile îl împiedicau să se ridice din pat, mai ales pe ploaie – şi slavă Domnului, în oraşul nostru plouă cu mult peste media naţională. Avea buzele subţiri, vinete, dar zîmbetul era plăcută, dovedind multă înţelegere. Vorbea cu o voce clară, cultivată, cu un anumit umor şi auto-ironie – ceea ce facea ca dialogurile cu el să fie extrem de interesante.

Pot spune că nu îmi părea deloc rău că nimerisem să îi fiu avocat, deşi, dincolo de salariul pe care îl primeam de la Barou, nu făceam niciun ban.

Cazul lui însă era unul destul de complicat şi nu prea vedeam cum o să-l pot scăpa de anii de puşcărie care îl aşteptau. În ciuda vîrstei înaintate, era de prevăzut că va primi cel puţin cinci ani. Averea îi fusese deja confiscată, de unde şi imposibilitatea de a-şi plăti apărarea.

Recunosc, era primul caz de falsificare de obiecte de artă întîlnit de mine. Auzisem de fenomen, văzusem filme şi citisem despre cazuri celebre, mai ales, după ce mi se dăduse cazul citisem multe materiale, dar încă nu reuşisem să îmi formez o idee clară a liniei de apărare pe care trebuia s-o urmez.

Faptele erau destul de clare. La un moment dat, dl Meher a scos spre vînzare un tablou de Vermeer, pictorul din Delft. S-a adresat pieţei obscure şi nu unei case de licitaţii – deşi acest lucru nu este prea rar pe piaţa operelor de artă. − De ce nu ai făcut oferta printr-o casă de licitaţii? l-am întrebat, ştiind că în timpul interogatoriului i se va pune această întrebare. − Mă întreba despre provenienţa tabloului, mi-a răspuns, privindu-mă inocent prin sticla groasă a ochelarilor. − Da, şi de unde îl ai? − Păi, asta nu îţi pot spune. Nici nu m-ai crede…

Un zîmbet fugar făcu buzele vineţii să prindă viaţă. − Eu sunt dispus să cred orice. Sunt avocatul tău. E de presupus ca mie să-mi spui numai adevărul. − Nu te-am minţit niciodată. Dar asta nu cred că pot să ţi-o spun…

Mi-a spus, dar mult mai tîrziu. Cînd am ascultat confesiunea, m-am întrebat dacă nu era mai bine să-l declar nebun şi să cer internarea lui la un ospiciu…

102

Discuţiile în lumea artei au început imediat după oferta lui. În primul rînd, nu se ştia ca vreo lucrare a lui Vermeer să se afle în posesia unui colecţionar numit Meher. De fapt, numele lui Meher nu era absolut deloc cunoscut în lumea colecţionarilor. Clientul meu a încercat să placheze întrebările, spunînd că el nu este decît agent al unui colecţionar care doreşte să rămînă anonim. Dar atunci i s-au cerut date despre istoria tabloului. Nici lucrarea nu era de găsit în lista tablourilor lui Vermeer. Pictorul olandez, deseori staroste al guildei Sfîntul Luca a pictorilor din Delft, ocupat mai ales cu negustoria de artă, consilier şi, deseori, hangiu, nu a lăsat decît vreo 40 de tablouri. Niciunul nu se numeşte, însă, Magdalena Penitentă (portretul Magdalenei van Rujiven). Scrisoarea trimisă de dl. Meher specifică următoarele: „Magdalena stă la picioarele lui Iisus, cu ochii înlăcrimaţi ridicaţi spre el şi cu degetele mîinilor încleştate. Spaţiul reprezintă un interior tipic olandez, în fundal putîndu-se observa alte două lucrări ale lui Varmeer, Geograful şi Doamnă la Virginal – ultima pictată spre sfârşitul vieţii. Acest fapt este confirmat de faptul că Sf. Magdalena pare să aibă în jur de 20 de ani. Ori, Magdalena de Rujiven, unica fiică a sponsorului lui Vermeer, s-a născut în 1655.

Asta face ca acest tablou, Magdalena în Penitenţă, să fie una din ultimele lucrări pictate de Maestru – care a murit în 1675.”

Desigur, toţi cei interesaţi de lucrare, colecţionari îndrăgostiţi de opera olandezului, s-au întrebat dacă lucrarea poate fi atribuită, dincolo de orice dubiu, lui Jan Vermeer. În final, dl Meher a acceptat să primească o comisie de trei critici de artă de renume care să facă analizele de rigoare. Cei trei au fost unanimi: lucrarea nu numai că este absolut autentică, dovedind cu asupra de măsură tehnica maestrului din Delft, dar este şi în condiţii cît se poate de bune. De fapt, această ultimă afirmaţie a adus d-lui Meher nenorocirea. − Deci, fără niciun dubiu, lucrarea aparţine lui Vermeer, l-am întrebat? − Fără nicio îndoială! a spus el cu siguranţă în voce. − Cum se face atunci că pare a fi fost pictată ieri? Nici o urmă de patină, nicio crăpătură.

Alături de celelalte lucrări păstrate, e drept, unele în condiţii aproape perfecte, această lucrare pare recondiţionată recent. Ori, niciun atelier de recondiţionare de artă, de renume, nu a văzut lucrarea… − Nu am dat-o la curaţare. Nu a fost nevoie…

De unde a început să se infiltreze ideea că lucrarea e, pur şi simplu, o forgery făcută chiar de dl Meher. Ceea ce a adus, în scurt timp, pe capul lui, Interpolul. Şi... surpriză: în casa lui au fost descoperite nu mai puţin de 12 falsuri! Mai erau trei Vermeer, un Rembrandt, doi Rubens, doi Snyders, doi Jordaens şi un van Goyen. Toate proaspete, toate necunoscute, toate din perioada 1660-70. Cele patru ale lui Vermeer erau cele mai recente – de după 1670, se pare. Prin confiscarea lor (şi a casei dlui Meher) şi arestarea acestuia, cazul se încheiase pentru Poliţie. Procurorii aveau un caz simplu şi limpede. Dar eu? Puteam, bineînţeles, să numi bat capul. Şi totuşi… În primul rînd, m-a uimit faptul că dl Meher nu avea niciun fel de educaţie artistică. El era, de pregătire, fizician. Îşi cîştigase existenţa predînd fizica la şcoala-internat din satul în care locuise mai bine de 30 de ani, de la sosirea lui acolo. Nu manifestase interes faţă de artă niciodată – era unul din puţinii profesori care nu participase vreodată la cursurile de pictură, organizate de-a lungul timpului de profesorii de arte vizuale. În viaţa culturală sărăcăcioasă a satului, clasele de artă erau printre activităţile preferate de intelectuali. Dl. Meher era mai curînd atras de istorie – e drept, tocmai istoria secolului al XVII-lea. Pe lîngă istoria Angliei (ceea ce era de înţeles), scrisese studii despre istoria Spaniei, Franţei şi a Ţărilor de Jos. Un studiu despre perioada războaielor dintre Franţa şi Nederlands atrăsese destule aprecieri de la specialiştii în domeniu. Chiar numai Italia se pare că îl lăsase indiferent.

Mai mult, poliţia nu a reuşit să descopere nicio urmă de activitate artistică în casa dlui Meher.

Nicio pată, cît de mică, de culoare, pigmenţi, ulei sicativat. Nicio pensulă, şevalet, pînză, caiet de desen măcar. Şi, apoi, misterul originalelor. Dacă dl Meher a copiat lucrări originale ale

103

marilor maeştri – unde sunt acele originale? Nimeni nu le ştie, nimeni nu a bănuit măcar existenţa lor. Chiar şi cei doi Rubens aparţin indubitabil marelui pictor şi nu şcolii lui, vreunui elev oricît de talentat! − Cum de ai putut să le pictezi atît de bine? l-am întrebat. − Eu? Păi, dacă am o mînă atît de bună, de ce nu mi-aş fi pictat propriile-mi lucrări? Atunci le vindeam cît se poate de uşor…

Ei, nu e chiar aşa. Nu cred că sunt prea mulţi amatori care să cumpere lucrări semnate „Meher”. În orice caz, nu cu preţul unui tablou de Vermeer sau chiar van Goyen. Dar, pe de altă parte, dacă „are” mîna lui Vermeer, de ce nu a pictat o versiune a Fetei cu perlă? Şi, apoi, de ce nu a încercat să dea „patină” tabloului? Întrebări la care nu puteam găsi deloc răspuns, fără ca dl Meher să îmi spună adevărul.

Pînă la urmă a trebuit să mă declar învins. Oftînd, i-am spus: − Domnule client, trebuie să recunosc: nu pot să te salvez. Nu am cum. Toate probele sunt împotriva dumitale. Iar cele cîteva neconcordanţe nu vor putea fi folosite împotriva procurorului. Asta e. Să sperăm că vei scăpa doar cu cinci ani… − Dumitale chiar îţi pasă, constată domnul Meher. Nu mă aşteptam… Păi, ce mai contează? Închis în casă sau în închisoare, de la o vîrstă nu mai are prea multă importanţă. Îmi plăcea să îmi privesc colecţia – dar dacă mi-au confiscat-o, ce rost mai are? Unde mai pui că n-o să mai trebuiască să-mi fac griji privind existenţa. Să ştii, din cauza foamei am decis să vînd o lucrare! Criza asta m-a lovit urît. De cînd am ieşit la pensie, nu am reuşit să mă mai descurc… − Dacă aş şti mai multe, aş putea găsi o fisură în acuzare. Dar aşa… − D-le avocat, o să îţi povestesc mai mult. Nu pentru a-ţi da vreo armă, ci doar pentru că îmi eşti simpatic. Oricum, nu vei putea folosi cele ce-ţi voi spune. Nici măcar pentru a mă declara nebun… Nimeni nu te va crede – aşa cum, de altfel, presupun că nici tu nu mă vei crede. Ia să vedem, ce vîrstă crezi că am? − 67. Doar am actele dumitale... − Hehe, aşa scrie acolo. În realitate, am trecut cu mult suta. Dacă nu trăiam aici, aş fi arătat mult mai tînăr. Una din consecinţele „mutării” mele… Am trăit suficient, aş zice. Am trăit în această epocă, am trăit în trecut, am trăit în viitor… Ce-şi poate dori mai mult un istoric? Să ştii, ca profesie asta sunt: istoric. La mine fizica era mai mult un hobby – necesar, într-adevăr.

Fără cunoştinţe temeinice în fizica relativist-temporală, nu puteam participa la programul de deplasare în timp. Aşa, mi s-a permis să fac vizite în aria mea de cercetare: Olanda mijlocului de secol XVII. De trei ori am călătorit cu Maya, colega mea. Ea era specialistă în Barocul olandez. Pe lîngă familiarizarea cu situaţia politică, economică, socială a epocii – inclusiv a răboiului cu francezii -, am vizitat mai toate atelierele pictorilor din perioada respectivă. Îl priveam aiurit. Într-adevăr, nu era deloc ceea ce voisem să aud. Şi îmi formulam deja cazul „Onorată instanţă, clientul meu e un caz tipic de…” − M-am îndrăgostit de cîţiva artişti. În acea vreme ei erau consideraţi meşteşugari. Abia reuşeau să-şi asigure un trai cît de cît decent. Vermeer, care avea unşpe copii, trăia în cruntă sărăcie, deşi avea un han şi o afacere în comerţul cu obiecte de artă – mai ales miniaturi.

Recunosc, am profitat de acest lucru. Nu cu intenţie, nu sunt inuman – e şi greu să fii inuman trăind în secolul XXVI. Le-am dat ce am putut să le dau din puţinele economii făcute de mine, cînd bani, cînd mîncare… Lui Rembrandt i-am dat medicamente pentru Titus; ce păcat, că era deja prea tîrziu… Da, unul din paradoxurile timpului este că nu putem interveni în derularea lui istorică. Nu am putut salva pe nimeni – probabil nu aş fi putut omorî pe nimeni.

Ei mi-au dat lucrări. De acolo le am. − Rubens nu avea nevoie de nimic – nu am găsi altceva de spus. − Nici nu l-am cunoscut, rîse el. A murit cu aproape două decenii înainte să ajung eu în Ţările de Jos. Unul mi l-a dat Snyders, celalalt Jordaens. Ei i-au fost ucenici. Sunt lucrări tîrzii, de la Steen – de fapt mai mult schiţe de peisaj. Prea „moderne” pentru arta acelui veac…

104

− Şi cum ai ajuns cu ele aici? − Nu le puteam lua cu mine acasă. Mi le-ar fi confiscat – şi ajunsesem să le îndrăgesc. Mi-am programat să ajung aici. O epocă în care Anglia nu a avut prea multe convulsii – după Război.

Mi-am făcut hîrtii din Irlanda de Nord şi am reuşit să mă strecor, în ciuda Securităţii. Cîteva inginerii temporale… Mi-am pierdut urma şi faţă de Poliţia TransTemp, chiar mai atentă. Şi de atunci am trăit liniştit în satul Wolverick. Pînă cînd am atras atenţia asupra mea. Nu, nu criticii sau Interpolul m-au înfundat – ci TransTempul. Ei mi-au şi confiscat operele. Nu e permisă scoaterea din ambient a obiectelor – asta poate duce la schimbarea percepţiei şi a datelor cunoscute. M-au pedepsit lăsîndu-mă aici. În rata de îmbătrînire în acest timp, probabil nu am de trăit mai mult de trei decenii… Poate nici atît. − Deci, de aceea sunt picturile atît de proaspete? − Desigur. Doar cele ale lui Rubens sunt mai vechi de şaizeci de ani. Ale lui Vermeer nu au nici măcar patruzeci. Şi le-am ţinut în condiţii perfecte…

Nu am putut folosi declaraţiile lui în apărarea mea. Încercarea de a-l găsi bolnav mintal a fost respinsă chiar de dl Meher. A primit şapte ani cu reducere. Desigur, nu a ajuns să îi facă pe toţi. La mai puţin de un an, a făcut vîlvă ştirea evadării lui din închisoare. Cazul a rămas nerezolvat: dispăruse fără urmă.

O urmă mi-a lăsat, totuşi. Într-o zi, cînd m-am întors acasă, am găsit atîrnat pe perete un mic ulei pe lemn, de circa 40×28, „Răpirea lui Ganimede” de Jacob Jordaens. Parcă fusese pictat cu o zi înainte. Vopselele miroseau încă… Un bilet nesemnat mă atenţiona: „Poţi să îl dai cu verni peste 7 ani.”

105

OISTEANU VALERY (S.U.A.)

Blue moon in Punta Mare

How to be a poem

We go east you go west Leaving the dolphins behind In the somnambulical waves Leaving the rocks with sharp teeth The geckoes hiding in the small cracks Of the universe where the mountains Squeeze the rocks to a vertical loneliness The oleanders bobbing arividerci The cactus is dropping his prickly fruits Hide your scars under the crows Goodbye sunshine drying my socks Goodbye straw-hats of Sardinia Caves and beach coves in Punta Negra Ciao Catherina, Stash, Ruben and Misha The sand flooding the infinite point of return Adio Punta Mare the dream has just began

It’s all very saddle and sudden As it ought to be, I will be that Hawk hunting for poison resistant rats In Tompkins Sq park’s apparition fountain A listener of Cecil Taylor music I feel the neurosis growing Like a bonsai tree on my brain I am a poem from scratch Liturgical-dada lamentation Ventilations of verbs on my breath I am on my own lips, don’t tell motel Poem in my eyes, lines of verse Like a birdcage surrounded by roaring lions Sometime an entire poem without words Random cluster of grammatically Defective lines of criminal saints Without figuring it out before head I am just a scribbled stationery note No rational explanation necessary No matter what it means it all coincidental Just like my poem’s audience

106

Outside Time to Gellu Naum @100

The temptations of St.Naum Just one of those things, an apparition Next life misery wrapped in “hypotheticals” Defeated by passion but un-subdued by destiny Naum, keeper of the Alchemical love secrets His experiments transferred to an occult code A critical ghost above a surrealist domain The world so unbalanced after he’s gone Those who know smile enigmatically Burning down idols of submission Inside a reincarnation station of deafness His ears full of unfiltered imagination Deep light enters as a deafening silence Never dreaming in vain Erudite anxiety, beyond the brain Unfailing to suffer blindness fruitlessly Insights distilled into a “white of the bone” cloud Rhythms of subjective channeling & jazz of old spirits Invisible performers, cats with four deadly eyes The incoherent civilization trampled upon your work Ignorant vandals, exorcizing beyond perishability of life Naum, the monk of occultization secret society Unadulterated radical revolt of words and concepts NAUM—ZAUM, fertile silence Naum Umlaum Zazeum, Zen Naum- zazen AUM

107

FLORIN PARASCHIV

EMINESCU-MAIORESCU ( Imperceptibila Junime) Fragment Cumpăna între milenii a aflat gândirea occidentalã pradă unei bănuieli apăsătoare: reflecţia noastră modernă-prea-omenesc-de-modernă se auto-suspectează de sadomasochisme, lipsă de prospeţime, strangulare. Iar memoria colectivă, lamura şi elita incluse, traverseazã o confuzie sufocantă, mai ales nu mai avem, nu ne mai suportăm memoria...De parcã am suspiciona-o că ne readuce Cunoaşterea în hlamidã.

Bine procedează George Anca, împrospătând ideea lui N. Bagdasar din1938: deja, încă de atunci civilizaţia europeană(între timp, dominatã de un trend acut "materialist, american") fãcea contrast scandalos cu cultura indo-orientală a sufletului, a interiorului,Tagore se încorporase firesc în cultura română a deceniilor '20-'3o de veac XX. Numai cã prin înclinaţia sa"sovieticã", Tagore a zguduit încrederea în încorporări oneste...

De ce-l mai deschidem atât de rar pe Eminescu? Încã ne poate învăţa câte ceva, uităm nesimţitori de "vremea/ce vremuieşte-adânc în tot ce e" (O, te-nsenină întuneric rece), sau că "dară din neputinţă,/Se naşte ironia vieţii noastre (Demonism), sau că "viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors"(Mureşanu), sau că mereu un Mag, regizor al istoriei oculte, nici sacre/nici profane,citeşte "semnul întors"(Memento mori).

Mult s-a aplecat excelentul sculptor Dimitrie Paciurea asupra temei "Sfinxului"(ca şi asupra "Himerelor"), cu mâna izbucnind singuratic din corpul animal. Mâna, cu a sa semnificaţie de gest creator...S-ar zice cã Sfinxul e o taină fără sfârşit,ca şi geniul omenesc insondabil şi nu-i de loc exclus ca-pentru profilul reflexiv şi tragic al Sfinxului său-Paciurea să-l fi avut în vedere şi pe Eminescu, a cărui insistenţă în tema geniului e vădită de la Geniu pustiu până la Luceafãrul şi Odă în metru antic!(1) Încă ne poate fascina dilematica reflecţie eminesciană: "Durerea mea cumplită-un veşnic.

Ahasver", oh, nici Satan nu mai e ce-a fost: "Cãci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic"(Mureşanu)...Cum să n-ajungã Eminescu la indica Maya?

108

În budism, "maya" este doar una dintre cele "24 minore şi diabolice pasiuni"!

Să existe pe lume răsplata faptelor bune? Bouddha nu credea în mod deosebit în suflet, dar poporul credea şi Iluminatul nu ţine sã schimbe credinţa, spre a nu goni poporul spre eronatul nihilism (ucchendvada). E rândul lui Eminescu: "Cel ce în lume a dus numai durerea/Nimic n-are dincolo,căci morţi sunt cei muriţi"(Împãrat şi proletar). Fie la brahmani păcăleala oamenilor cu răsplata de dincolo, Eminescu rămâne de partea budismului! În Convorbirile literare din 1872, însoţindu-şi traducerea Aforismelor lui Schopenhauer cu o notiţã,Titu Maiorescu afirmã onest că filosoful german pesimist a îndrăznit să reînvieze metafizica budhistă în mijlocul Europei creştine. Ce ecou crâncen putea să aibă ideea şi asta nu la vreun piţifelnic de rea credinþă al epocii, sau la cine ştie ce lector inocent, dar chiar la un avizat mai târziu ca Onisifor Ghibu: cum adică,ne trezim noi românii trecuţi de la creştinism la "budhism", prin tupeul filosofic conjugat al domnilor Schopenhauer şi Maiorescu?! (2)Eminescu nici nu mai e pomenit în scandal...

"Nihilismul", cel rezultat din gnoza iudaică, sau cel fals, provenit din prea de tot inocenta interpretare a budismului indic, a stat în atenţia binecuvântată a unor savanţi ca Gerschom Scholem şi Ioan Petru Culianu, cum altădată a lui Friedrich Nietzsche. Ce păcat că în cazul ultimului, se pripeşte profesorul Maiorescu în cursurile sale filosofice, prin 1906-1907: "Nietzsche...nu e filosof, ci un aforist alienat", evanghelie a cinicilor şi ariviştilor, profitor de lacunele pozitivismului!?

Parcă numai acum şi numai în România s-ar fi epuizat angoasa metafizică a inşilor confruntaţi cu dramatismul condiţiei umane (doar moderne?), a omului-în-stare-socialã?!

Lumea iluziilor(cândva/undeva, Maya numitã) e minatã de disperaţii lucizi, cei ce mor spre a se naşte în/din discursul decompozitor al unor Schopenhauer şi Nietzsche,dar şi EminescuCioran.şi tare bine procedeazã Gabriel Liiceanu, amintindu-l pe Bouddha ca nenumit întemeitor al privirii metafizice disperat-lucide.

E desigur altceva decât îngustul concept de "nihilism" social- politic, de sorginte răsăriteană,ce apare în dezbaterea româneascã de dupã 1880, spre a fi separat de ideea socialistã.

Cât s-or fi ridicat a uimire sprâncenele lui Maiorescu, uluit în faţa unor astfel de versuri, ce investighează zona nefiinţei (Nichtsein): "Nu e nimic şi totuşi e/O sete care-l soarbe/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe", zona unde apele uitãrii şi ale memoriei se unesc,călătoria în bucla din afara Timpului...Doar astfel, poate numai astfel se revãd originile şi devine posibilă re-amintirea unei cunoaşteri, una de care Luceafãrul îndrăgostit n-ar mai fi dorit sã aibă ştiinţă...

Cunoaşte desigur Maiorescu destule despre gingaşul mecanism de gândire ce dãruieşte astfel de superbii cutremurătoare. E şi Platon aici, dar nu numai. Herr Professor-bănuim cu dinadinsul-catã a-şi "re-aminti" ce- i scria Poetul în 1874, de la Berlin: să afle demnitarul de atunci şi Kulturtrager-ul din veac, că el, Eminescu neapărat filtrează gândirea filosofică 109

străină prin die intuitive Wiedergeburt(re-naştere intuitivã), până ce atinge senzaţia de aromă a pământului reavăn din sufletul propriu (in meinem Innere), uite de pildă, e de acord cu "voinţa şi reprezentarea" lumii dupã Schopenhauer, dar a zãbovit (anume?) pe acel "Das Ding an sich" (lucru în sine), pe care filosoful german-atât de iubit şi de Maiorescu-îl transpune în Nichts(nimicul). Nici nu e mulţumit Eminescu, cel de la Berlin, de sistemul lui Hegel, cum să crezi identice unind cugetare şi existenţã(Denken und Sein)?! La gânditorul Eminescu, sistemul porneşte de la un "dasZeitlose"(atemporal) şi ideea zburdă printre antinomiile acestuia, lucru util până şi în istorie, politică etc., zice cel care va scrie Poveste indică...Iar cugetarea, eliberatã din chingile hegeliene, se va putea dedica şi nonexistenţei/nefiinţei(das Nichtsein).

Ce înseamnã sã fi dotat cu sensibilitate şi intuiţie metafizicã? Cu siguranţã, să percepi multistratificarea Universului, să te minunezi de stările multiple ale fiinţei,să te desfeţi de spectacolul mirabil ştiind cã nu există sfârşit al Lumii, ci al unei lumi...Înzestratul întru metafizicã contemplă geometria Lumii, spirala ciclurilor ei, mângâind veşmintele succesive pânãă la nucleul adevărat, posibil Increat sau Non- Fiinţã! Dar se cuvine ca sentimentul metafizic cu care întâmpini dureros de dulcea inconsistenţã a Lumii, atrocea ei iluzie, sã se doteze cu-vorba lui Dan Stanca- "otrava unei beatifice melancolii" şi ar mai fi, cred unii, o siguranţă a gândirii de spaţiu ortodox în a detensiona naivităţile spăimoase ale altor culturi, prin simţul liturghiei cosmice.

S-ajungă "Nimicul" un Absolut? Uite că se poate în viziunea şcolii Mahayana, Absolutul nu înseamnã alta decât tocmai dorinţa saltului în vid (sunya), dorul atingerii Nimicului! Ce grăia Bouddha, numai zâmbet?"Acela este rătăcitor, acela este sărac, acela este vid, acela este lipsit de substanţă!" Aşadar, vid(sunya) şi lipsit de substanţă (anatmaka)...Îndată dupã vârsta de 20 de ani, Eminescu se va instala în această hermeneutică subtilă, concepând versuri aparent obscure, oricum fioroase!

Trebuie să-l fi fascinat pe Eminescu-sunt urme-proverbul românesc "Ceasul umblă, loveşte, iar vremea stă, vremuieşte". Mircea Vulcănescu distingea în acesta durata istoricã de durata cosmică. Bănuim că Eminescu a fost câştigat de indiferenţa duratei cosmice, era chiar dorul spre "Nimic".

Acesta ni se pare chiar Absolutul eminescian, că ruia i-au dat târcoale avizate Rosa del Conte, Mircea Eliade ş.a. Dar s-a stabilizat îndeosebi Constantin Barbu.

E posibil ca Eminescu să fi conceput "Nimicul" şi ca pe o indiferenţă a FiinţeiDumnezeu,capabilã-vorba lui C. Amăriuţei-să adoarmă cu capul pe un clopot, ca uitare de Fiinţă golită ontologic! ( Eminescu- Maiorescu, ediţie postumă în curs de apariţie, fragment )

110

PETROVAI GEORGE

Martin Heidegger şi Karl Jaspers – ultimii mohicani ai marii cugetări într-o lume cu spiritul tot mai mic I.Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte Din capul locului, ceea ce înseamnă deodată limpezirea titlului şi netezirea drumului înţelegerii către miezul acestui text, mă văd silit să fac două precizări: 1)Înţeleg prin marea cugetare acel soi de abordare sistemică şi animată de tendinţa cunoaşterii totalizatoare, din care – potrivit diferenţierii lui R. Rorty – rezultă fie o filosofie predominant sistematizatoare, fie una predominant edificatoare, altfel spus o filosofie constructivă şi una critică, fapt care l-a determinat pe Lucian Blaga să-i împartă pe cugetătorii însemnaţi ai lumii în vizionari-constructivi (Thales, Spinoza, Leibniz, Hegel) şi analiticicritici (Socrate, David Hume, I. Kant, Edmund Husserl). Cu completarea că Platon şi Aristotel reprezintă asemenea piscuri ale cugetării umane, încât este de la sine înţeles că îşi au locul lor de onoare în ambele categorii de filosofi. Spre exemplificare, iată părerea avizată a strălucitului logician Alfred North Whitehead despre Platon: „Toată filosofia de după Platon constituie simple note de subsol la dialogurile sale”...

2)Cu spiritul lucrurile nu sunt chiar aşa de simple cum par la prima vedere. Mai întâi că Biblia face o distincţie netă între suflet şi spirit. Pentru desemnarea sufletului se întrebuinţează termenul grecesc psyché şi ebraicul néphesh, iar pentru spirit se foloseşte grecescul pneúma, respectiv ebraicul rúach. Apoi că spiritul individual, colectiv şi universal ia dat multă bătaie de cap lui Nikolai Berdiaev, acest adversar neîmpăcat al gândirii sistematice („Sistemele filosofice nu sunt nici posibile şi nici de dorit”, se apăra el), după unii filosof existenţialist, după alţii un mistic şi cam după toţi un romantic, dacă nu cu totul indecent (sic!), atunci cu totul străin de discursul filosofic impersonal.

Căci în Spirit şi Realitate el este de părere că spiritul nu trebuie confundat cu sufletul, întrucât spiritul aparţine unui plan diferit, mai bine spus unei alte realităţi. Spiritul nu doar că „se uneşte interior cu sufletul şi-l transfigurează” (Spiritul şi Libertatea), dar „În viziunea spiritualistă a lui Berdiaev, lumea, spaţiul şi timpul sunt creaţii ale spiritului şi nu desemnează decât stări ale lumii spirituale ( Ilie Gyurcsik în Studiu introductiv la cartea Sensul istoriei, Editura Polirom, 1996). Spiritul fiind pentru Berdiaev „o mişcare de îmbrăţişare”, Dumnezeu Însuşi este spirit, nicidecum substanţă. Şi totuşi, se vor întreba unii, de unde graba de-a înghesui într-un singur text doi gânditori, când mult mai rezonabil şi mai cuviincios era să fie trataţi separat?

Iată de unde. Sunt întru totul de acord cu eminentul filosof şi cărturar P.P.Negulescu cum că „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulţumim să constatăm că avem atâtea

111

filosofii diferite câţi cugetători, după vremuri, s-au îndeletnicit cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, fireşte, în felul său”.

De unde adevărul nu prea plăcut al celor două concluzii care se impun: a)Faptul că filosofia nu are un corp de principii admise de toată lumea (obiect bine determinat, metodă riguros definită, legi clar stabilite), plus caracterul discutabil al absolut tuturor rezultatelor ei, duce cu necesitate la studiul fiecărui filosof în parte; b)Dacă ştiinţele particulare pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric.

Doar prin găzduirea celor doi gânditori în interiorul aceluiaşi text, că doar au trăit în aceeaşi perioadă şi au scris în aceeaşi limbă (Heidegger ca profesor şi, pentru aproximativ un an, rector al Universităţii din Freiburg, Jaspers profesor la Universitatea din Heidelberg şi din 1948 la cea din Basel), aveam şansa să scot în evidenţă nu doar deosebirile asemănătorului concept Dasein (la Heidegger este aproape sinonim cu om, la Jaspers – subiectul vital) şi asemănarea abordărilor filosofice fundamentale (transcendenţă, timp, existenţă, iluminare, adevăr, libertate etc.) tratate în mod distinct, inclusiv punctele de contact cu filosofia nonsistemică a lui Berdiaev (Dumnezeu, spirit, libertate, apofatism etc.), ci şi faptul că prin ei amândoi se încheie un mod de filosofare, după cum suntem înştiinţaţi: Jaspers în textul Filosofia în viitor: „Totuşi, în viitor nu va fi posibilă o adevărată dezvoltare a filosofiei fără înţelegerea acestor doi mari gânditori (Kirkegaard şi Nietsche, nota mea, G.P.) până în profunzimea originilor. Căci în destrămarea propriei lor opere şi în sacrificiul propriei lor vieţi, ei ne-au dezvăluit ceva de neînlocuit.”; Heidegger în Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii: „Filosofia a ajuns la sfârşitul ei. Orice tentativă de a mai gândi filosofic nu dă naştere decât la renaşteri epigonice cu diferite variaţiuni”, respectiv: „Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acum, în vederea determinării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea”. În paranteză fie spus, compatriotul nostru Emil Cioran, „acest sceptic de serviciu al unei lumi în declin”, cum obişnuia să-l alinte prietenul său Petre Ţuţea, nu acelaşi lucru îl avea în minte atunci când afirma că simte nevoia să se deparaziteze de filosofie?

De la Jeanne Hersch (cartea Mirarea filosofică, Editura Humanitas, 1994) aflăm noua formă în care trebuie să se pună mai departe problemele ce ţin de philosophia perennis: „Aşadar, o sarcină fundamentală a filosofiei în zilele noastre constă în a reflecta asupra metodelor şi conceptelor ştiinţelor care studiază natura sau omul. Trebuie ca filosofia să ajungă la o înţelegere a lor suficient de avansată ca să exercite o influenţă clarificatoare asupra modului în care ştiinţele se înţeleg ele înseşi, ca şi asupra ideii pe care şi-o fac despre ele nespecialiştii”.

Ori la acest capitol Jaspers stă mult mai bine decât Heidegger, ca unul care venea în filosofie din afară – la început câteva semestre de drept, apoi medicina şi prin ea psihiatria.

Tocmai de aceea afirmă tranşant în Filosofia în viitor: „Ştiinţa este o condiţie indispensabilă pentru filosofare”. Şi puţin mai departe: „Filosofia se leagă de ştiinţă şi gândeşte în mediul tuturor ştiinţelor. Fără puritatea adevărului ştiinţific, propriul ei adevăr este de fapt inaccesibil”. Pentru ca în scrierea Originea şi sensul istoriei să-i acuze pe unii filosofi moderni că „vorbesc despre ştiinţă ca şi cum ar cunoaşte-o” şi să deplângă faptul că „Până şi filosofi de talia lui Hegel ştiu prea puţin despre ştiinţă”.

Jeanne Hersch este de părere că „fondul cel mai autentic şi mai asiduu al gândirii lui Heidegger este mirarea filosofică: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” se întrebau cam în acelaşi timp Parmenide şi chinezii antici, o întrebare reluată care-l plasează pe filosoful german la polul opus celui în care se situează Henri Bergson, şi asta deoarece ea (întrebarea) nu vizează neantul ci fiinţa.

Plecând de la această întrebare, Heidegger ajunge la fiinţa fiinţării, sintagmă care are menirea să reveleze subtila distincţie dintre fiinţare şi fiinţă: fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează existenţa, iar fiinţa nu există decât ca fiinţare!

112

De precizat, ne avertizează J. Hersch, cea care timp de un semestru a audiat cursurile lui Heidegger, că „fiinţa trebuie înţeleasă aici ca verb, nu ca substantiv”, fiinţarea dovedinduşi prezenţa numai întrucât în fiinţă există un fel de acţiune., Dar, taman ca Sfântul Ioan al Crucii care cerea să fie dat totul la o parte ca să poată vedea, Heidegger constată că obiectivitatea constituie întotdeauna un obstacol în căutarea fiinţei. Drept aceea, problema cheie pentru gânditorul în discuţie era de-a şti ce se dezvăluie ca fiinţă dincolo de obiectivitate. Ori pentru asta avea mare şi stringentă nevoie de noi „unelte” care să vină în ajutorul raţiunii, ştiut fiind faptul că din triada observaţie-experimentraţionament, filosoful întrebuinţează doar raţionamentul. Se simţea cu atât mai îndemnat la aşa ceva, cu cât un filosof de talia lui Henri Bergson resimţea fixitatea cuvintelor (el care gândea întregul într-o devenire fluidă) ca una din dificultăţile majore ale exprimării filosofice.

Iată de ce Heidegger, „dincolo de fiinţarea utilă care ascunde fiinţa” (J. Hersch), descoperă limba şi noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cu îndreptăţire se afirmă că până la el „păreau adormite în vocabularul grec sau german”.

Care este principala explicaţie a raportului atât de special al lui Heidegger cu limbajul, încât cugetările lui fundamentale nu pot fi reproduse fidel decât în termenii săi, acele cuvinte elaborate de el, respectiv acele cuvinte vechi altfel întrebuinţate decât în vorbirea curentă sau potrivit tradiţiei şi care nu numai că „nu pot fi separate nicicum de mişcarea filosofică ce se efectuează în şi prin ele” (J.Hersch), dar nici nu se lasă traduse prin altele? Ea (explicaţia) constă din influenţele venite pe de o parte dinspre presocratici, pe de altă parte dinspre doi compatrioţi: poetul romantic Friedrich Hölderlin şi gânditorul în manieră artistică Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de presocratici. Înarmat cu acest set redutabil de „unelte” puse la dispoziţia raţionamentului, fireşte că Heidegger a putut purcede la explorarea în manieră proprie a trei dintre categoriile nodale şi mereu inepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi timpul.

De ce adevărul? Pentru că, ne înştiinţează aceeaşi J.Hersch, „Întrebarea fundamentală cu privire la fiinţa fiinţării este, în alţi termeni, întrebarea cu privire la adevăr, şi ea este în fond singura pe care a vrut s-o pună Heidegger”. El formulează trei cerinţe în legătură cu adevărul: rigoarea gândirii, preocuparea pentru exprimare şi economia de limbaj.

Dar ce este existenţa, această categorie filosofică ce l-a preocupat pe Kirkegaard până la obsesie şi în legătură cu care atât Heidegger, cât şi Jaspers au elaborat (fiecare în stil personal) câte o filosofie, deşi, în ceea ce-i priveşte, au refuzat etichetele de existenţialişti?

Termenul existenţă este explicat de filosoful nostru prin rădăcina cuvântului existere, cu înţelesul de „a ieşi dincolo de...” Prin urmare, existenţa heideggeriană este o smulgere din obişnuit, adică din relaţia care camuflează întrebarea primordială cu privire la fiinţa fiinţării.

Totodată, prin smulgere existenţa trezeşte posibilitatea, o categorie cu rol de prim rang în filosofia hideggeriană. În concluzie, tot ce există conţine în sine posibilităţi, iar printre acestea esenţială este posibilitatea morţii sale, posibilitate devenită în final certitudine. Cu alte cuvinte, cel ce există îşi descoperă „fiinţa întru moarte”, adică tocmai ceea ce-i dă existentului posibilităţile sale.

Altminteri, acesta ar aparţine în întregime fiinţării şi pentru el n-ar mai fi nici posibilităţi, nici existenţă.

Deşi scrisă în tinereţe (anul 1927), opera principală a lui Martin Heidegger este Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit), lucrare în care cele două categorii se raportează atât de strâns una la cealaltă, încât formează o unitate îmbucată.

Explicaţii suplimentare în legătură cu acest concubinaj filosofic ne oferă însuşi autorul în conferinţa Timp şi Fiinţă, conferinţă ţinută pe data de 31 ianuarie 1962 la Universitatea din Freiburg şi care, tradusă în româneşte, a apărut la Editura Humanitas (împreună cu scrierile Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii şi Drumul meu spre fenomenologie) în cartea intitulată Despre miza gândirii (miza gândirii – experienţa lucrului însuşi pe care ea îl gândeşte şi care nu se lasă exprimată printr-un cuvânt sau altul, ci prin limba în întregul ei).

113

N.B.Despre fenomenologie doar atât: Este filosofia lui Edmund Husserl, fostul profesor al lui Heidegger, prin care nu trebuie vizate lucrurile în lume, ci modul în care ne sunt date lucrurile ca fenomene. Fenomenologia, vasăzică, avea ca scop analiza activităţii conştiinţei intenţionale.

Din conferinţa Timp şi Fiinţă se desprind următoarele idei călăuzitoare: a)”Fiinţa înseamnă, încă de la începuturile gândirii occidental-europene şi până astăzi, ajungere-la-prezenţă”, care are rolul ontologic al liniuţei de unire dintre timp şi fiinţă; b)”Fiinţa şi timpul se determină reciproc, însă în aşa fel încât nici fiinţa nu poate fi numită drept ceva temporal, nici timpul drept ceva ce fiinţează”; c)”A lăsa să ajungă la prezenţă” înseamnă a scoate din ascundere, a aduce în deschis; d)”Timpul autentic este cel al oferirii luminatoare a ajungerii-la-prezenţă din trei direcţii diferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pe care apropierea vine să le unifice”.

Căci timpul înţeles ca o scurgere succesivă a „acum”-urilor (trecutul înseamnă „acum-nu-mai, prezentul este prezenţă, iar viitorul „acum-încă-nu”), timpul, deci, „nu e ceva făcut de om, omul nu e ceva făcut de timp. Nu există, aici, un <a face>. Există un <a da>, în sensul amintitei oferiri, care vine să lumineze deschiderea de spaţiu-timp”.

(Notă: La rândul lui Jaspers va vorbi de luminarea existenţei!)

Voi încheia această primă parte a eseului cu o constatare dacă nu şocantă, măcar surprinzătoare în legătură cu părerea Jeannei Hersch vizavi de omul şi filosoful Heidegger.

Căci, deşi îl consideră „un filosof veritabil”, ea îi reproşează omului Heidegger „rătăcirea în mişcarea naţional-socialistă, când devine în 1933 rectorul noului regim, sub autoritatea căruia maestrul său Husserl este eliminat ca evreu din Universitate şi bibliotecă – Husserl, căruia îi dedicase lucrarea Fiinţă şi Timp în semn de respect şi prietenie”.

Iar ca filosof, susţine Hersch, în pofida unei lungi prietenii cu Heidegger, Jaspers „a perceput întotdeauna în gândirea sa un anumit vid, o inconsistenţă, o anemiere a responsabilităţii”.

II.Jaspers, omul de ştiinţă convertit în filosof Venind în filosofie dinspre psihiatrie (în anul 1913 a scris Psihopatologia generală, iar în 1919 Psihologia concepţiilor despre lume) şi apoi rămânând fidel filosofiei până la moarte (deşi bolnăvicios, a trăit 86 de ani, lăsând în urmă o vastă operă filosofică), mai că-ţi vine să crezi că Bertrand Russell l-a avut pe Karl Jaspers model atunci când şi-a ticluit celebra butadă: „Omul de ştiinţă ştie la limită totul despre nimic, iar filosoful ştie nimic despre totul”.

Cum în prima parte a prezentului eseu am făcut mai multe referiri la Jaspers (fie pentru a scoate în evidenţă asemănările cu gândirea lui Heidegger, fie deosebirile dintre cei doi), în aceasta a doua parte voi căuta să înfăţişez ceea ce a făcut din el un cugetător referenţial în filosofia secolului XX şi, totodată, unul distinct şi de calibru în filosofia universală.

Trebuie spus că din cauza poziţiei filosofice adoptate şi a căsătoriei cu o evreică, în anul 1937 guvernul naţional-socialist i-a retras lui Karl Jaspers dreptul de a mai preda în vreo universitate din Germania, fapt care îl va decide în 1948 să accepte invitaţia Universităţii din Basel (universitate unde predase şi Nietzsche), iar pe Jeanne Hersch o îndeamnă să sublinieze în studiul închinat filosofului că „Opera şi omul formează în cazul lui o unitate”.

Principala operă filosofică jasperiană, scrisă în anul 1932, se intitulează Filosofie, la drept vorbind o meditaţie raţională asupra limitelor condiţiei umane, căci – ne înştiinţează aceeaşi Hersch – „Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, posibila sa libertate în faţa transcendenţei”. Întâlnim în această frază mai multe concepte: condiţie umană, lume, subiect gânditor, libertate şi transcendenţă, care împreună cu existenţa, adevărul, fiinţa, timpul, limbajul şi comunicarea ne dau însăşi coloana vertebrală a gândirii jasperiene.

114

Mai repede sau mai târziu, prin nefericita condiţie sau zbatere umană înţelegem următoarele: Omul cată negăsind în al vieţii cerc gonind! Cam asta-i şi părerea scriitorului suedez Pär Lagerkvist în celebrul roman Piticul: „La ce folosesc aripile dacă nu avem voie să zburăm cu adevărat? Ne sunt povară în loc de slobozenie. Sunt grele, ne apasă. Le tragem după noi. În cele din urmă ne devin nesuferite. Şi simţim ca un fel de uşurare când îmblânzitorul de şoimi, plictisit de joaca lui crudă, ne trage scufia peste ochi şi ne scuteşte cu totul de a mai vedea ceva”.

Omul lui Jaspers este subiectul a cărui conştiinţă se trezeşte atunci când el se descoperă în mijlocul unei realităţi numită lume sau fiinţă. De ce fiinţă? Deoarece nu depinde de el, ci se constituie în obiect, adică se prezintă subiectului aşa cum este ea.

Aşa se face că subiectul gânditor, captiv pentru vecie în interiorul tensiunii kantiene subiect-obiect, ţinteşte cu disperare să cunoască o lume care pentru el nu va avea niciodată nici unitate şi nici totalitate, căci – concluzionează filosoful – cunoaşterea totalităţii îi este inaccesibilă!

Este adevărat că prin efort şi străduinţă putem merge dincolo de ceea ce deja ştim, astfel mărind raza cercului în care ne mişcăm. Dar nu putem emite pretenţia cunoaşterii totalităţii, deoarece aceasta ne este refuzată prin însăşi încercarea de a cunoaşte.

Dar iată ce spune Jaspers despre condiţia umană în textul Originile filosofiei, după ce câteva rânduri mai sus numeşte situaţii-limită “situaţiile fundamentale ale fiinţării noastre factice (Dasein): trebuie să mor, să sufăr, să lupt, sunt supus întâmplării, mă încurc inevitabil în hăţişul vinei”: „Un alt mod de-a sesiza condiţia noastră umană este conştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot ce fiinţează în lume”.

Un alt concept nodal al filosofiei jasperiene este adevărul. În studiul Ideea de universitate din anul 1946 („Termenul de idee, opinează J.Hersch, trebuie aici înţeles în sens kantian, ba chiar platonician”), Jaspers nu are în vedere universitatea reală, ci modelul care ar trebui să stimuleze necontenit spiritele profesorilor şi studenţilor, adică acel loc unde se dezvoltă simţul filosofic al adevărului şi sensul transcendent al adevărului vizat de credinţa filosofică.

Prin urmare, universitatea în întregul ei fiind un refugiu al libertăţii de gândire, nicidecum un instrument de propagandă, ea trebuie să se dedice cercetării fără compromisuri, căci nu are de dat socoteală decât în faţa raţiunii şi a criteriilor adevărului.

De unde, ne asigură gânditorul, rolul important ce revine comunicării autentice dintre două fiinţe omeneşti, comunicarea dobândind înţelesul de perspectivă comună înspre adevăr pentru cei care vorbesc şi cercetează împreună.

Iată de ce universitatea, acest loc deopotrivă al libertăţii ca şi al cercetării şi învăţământului, trebuie să ofere „posibilitatea unei comunicări autentice între profesori şi studenţi, ca şi între studenţi, şi – dacă se poate – între profesori”.

Dar suntem avertizaţi să nu confundăm comunicarea cu transmiterea. Transmiterea are loc atât în ştiinţă la nivelul conştiinţei în genere, cum o numeşte Jaspers, cât (asta în primul rând!) şi la nivelul Dasein-ului, nivel al condiţiei umane la care transmiterea le permite oamenilor să-şi coordoneze activităţile în lumea în care-şi desfăşoară experienţa comună, în care până la urmă luptă pentru supravieţuire.

Comunicarea, însă, se face de la existenţă la existenţă, ceea ce înseamnă că existenţa nu cunoaşte decât convingeri, pe când conştiinţa în genere se ocupă de realităţi obiective. Cu completarea că aceste convingeri au sens şi sunt purtătoare de adevăr doar pentru existenţa în totală şi deplină libertate, căci impuse printr-o realitate constrângătoare, ele îşi pierd de îndată adevărul existenţial.

Convingerile prin care existenţa se leagă pe viaţă şi pe moarte cu absolutul, nu pot fi comunicate decât în cadrul unui schimb în care libertatea, respectiv rezistenţa celeilalte existenţe constituie deodată un obstacol permanent şi o condiţie indispensabilă. Acest proces este numit de Jaspers luptă din iubire. De ce din iubire? Pentru că existenţa nu urmăreşte victoria, ci adevărul pentru sine şi pentru celălalt.

115

La originea existenţei se află transcendenţa (Dumnezeu), la care noi, ca existenţă, ne raportăm prin limbajul lucrurilor. Vasăzică, deşi transcendenţa nu poate fi arătată sau demonstrată, întrucât nimic nu poate fi spus despre ea în limbaj direct, totuşi, existenţa găseşte în realitatea empirică, mai precis în situaţiile ei limită, acele semne care-i vorbesc despre transcendenţă şi pe care cugetătorul nostru le numeşte „cifruri” sau „scriere cifrată” a transcendenţei.

Cu cifrurile lucrurile stau cam aşa: 1)Nimic nu este cifru, totul poate să fie cifru; 2)Cifrurile posibile sunt fără de număr; 3)Cifrurile nu „vorbesc” despre transcendenţă decât pentru existenţă, mai bine spus pentru libertate, iar ea nu doar că elaborează cifruri ale transcendenţei, dar chiar le descifrează; 4)Pentru absolutul „lecturii” existenţiale, caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil şi indispensabil în acelaşi timp.

Luptând împotriva idolatriei şi superstiţiei, Jaspers ne atrage atenţia că nici cifrul, nici chiar interpretarea acestuia nu reprezintă transcendenţa: „Pentru ca omul să pună mâna pe divinitate şi pentru a fi el însuşi cel care trebuie să fie, este necesar ca el să păstreze puritatea transcendendeţei, ascunsă, depărtată sau străină”.

Notă: În textul Cuprinzătorul, Jaspers spune în legătură cu acest concept: „Cuprinzătorul este, aşadar, ceea ce doar se anunţă în gândire. El însuşi nu apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşte înăuntrul lui”. Pentru ca două pagini mai departe să ni-l prezinte ca pe un Ianus al subtilităţii cugetării existenţialiste: „Este suficient dacă voi menţiona că atunci când cuprinzătorul este conceput ca fiinţa însăşi, el este numit transcendenţă (Dumnezeu) şi lume; atunci când este gândit ca ceea ce suntem noi înşine, el ia numele de fiinţare factică, conştiinţă în genere, spirit şi existenţă”.

Părerea lui Jaspers este că tocmai eşecul în lume constituie cifrul decisiv al transcendenţei şi că în omul empiric există acest senzaţional cifru: condiţia lui este simultan natură şi libertate! Cu precizarea că libertatea nu este posibilă decât prin natură.

Deoarece transcendenţa nu se află numai în libertate, ci – prin intermediul acesteia – apare şi în natură, iată că ajungem la antinomia libertăţii: unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate; contrazicând natura, ea eşuează ca Dasein empiric.

Dasein-ul sau subiectul vital vrea să dureze în natură, iar existenţa doreşte absolutul.

Cum ambele tendinţe se reflectă în condiţia umană, iată cauza pentru care în lume există două forme de morală: una a măsurii, pentru care eşecul nu are nici un sens, ea cultivând prudenţa şi abilitatea, cealaltă – marcată de absolutul libertăţii, consideră că totul e posibil şi sfârşeşte prin a accepta cifrul eşecului.

Tot despre adevăr se ocupă Jaspers şi în prima parte a Logicii filosofice, carte apărută în anul 1947. După ce pune în evidenţă paradoxul fundamental al filosofiei (dacă în ştiinţă există întotdeauna un obiect de cercetare, în filosofie, datorită faptului că ea studiază însăşi fiinţa, nu există aşa ceva!) şi după ce ilustrează caracterul precar al filosofiei (poate fi oricând respinsă, pentru că nu este cu adevărat ştiinţifică şi pentru că filosoful nu poate să demonstreze ceea ce afirmă), Jaspers recunoaşte că pentru gândirea filosofică condiţiile logice rămân indispensabile şi, ca atare, se supune consecvent lor, însă prelungeşte această gândire până la limitele ei, adică până acolo unde resursele intelectuale se epuizează şi inevitabil eşuează în „greşeli logice”, mai exact în erori de felul tautologiilor, contradicţiilor şi cercurilor vicioase.

Dar Dumitru Ghişe şi George Purdea, semnatarii Prefeţei la Texte filosofice, carte apărută în anul 1986 la Editura Politică, nu sunt de acord cu maniera lui Jaspers de-a scrie „doar aluziv, în nota ştiută”, aşa că, neimpresionaţi de faima autorului, taxează Logica filosofică drept o agreabilă mediocritate: „(...) <logica> sa constituie o tratare existenţialfilosofică a câtorva categorii gnoseologice (adevăr, intelect, raţiune, judecăţi existenţiale şi evaluative etc.) prin raportarea lor continuă la problematica accederii la fiinţă şi la 116

autenticitatea fiinţării proprii. Nu este, deci, de mirare că logica modernă nu i-a reţinut în niciun fel aportul şi că numele său nu figurează la indicele de nume al lucrărilor de specialitate”.

Optimismul lui Karl Jaspers în viitorul omenirii răzbate din Originile şi sensul istoriei, principala lucrare de filosofia istoriei, el descoperind în istoria omenirii perioada axială, intervalul dintre anii 800-200 î.e.n., când gânditori din China, India, Iran şi Palestina au întemeiat, concomitent şi independent, marile filosofii şi religii, astfel punându-se bazele gândirii sistematice întru dobândirea primei forme a conştiinţei de sine.

Precedată de epoca preistorică şi pregătită de epoca prometeică a unor progrese tehnico-materiale, Jaspers crede că urme ale acelei antice axe spirituale s-ar resimţi până în zilele noastre, în acest mod percepându-se semnele vagi şi nesigure ale unei noi perioade axiale, ce poate culmina într-o nouă comunitate spirituală a omenirii, caracterizată printr-un nivel superior al conştiinţei de sine şi, evident, printr-o mai înaltă conduită morală.

Prezentul pare a fi o cumpănă a vremurilor, timp suspendat între „nu-mai” şi „nuîncă”, cu el închizându-se uriaşul arc al civilizaţiilor şi de la el începând istoria propriu-zisă a omenirii – istoria înţelegerii şi solidarizării universale. Închei acest lung expozeu cu câteva cuvinte despre Psihopatologia generală, care – ne asigură J.Hersch – „a rămas o operă clasică, folosită încă şi astăzi”, lucrare în care K.Jaspers face o netă distincţie între psihologia explicativă (o stare psihică sau anumite tulburări psihice pot fi explicate atunci când se descoperă cauzele psihice sau fiziologice) şi psihologia comprehensivă (comportamentul unui subiect este înţeles atunci când se stabileşte o legătură între procesele lui psihice şi anumite motive).

Sighetu Marmaţiei, 5 feb. 2015

117

DORINA SISU (Irlanda)

al dracului șarpe

te consumi și oftezi eu prefer să plimb copilul autist din mine încalț nevoia de libertate în bocanci de armată apoi desenez cu lumânările pe asflat fac ceruri și mă cred Zeus fredonez non je ne regrette rien până mi se umple pumnul cu idei

azi în Dublin strada semăna cu o fată moartă tânără și albă tocmai de aceea Cian privea mirat înaintea lui apoi se întorcea privea și înjura se întreba ”what is this?” după câțiva pași și două fumuri din țigară trăgea zdravăn un ”get the hell” l-am ajuns pe Cian lângă râul Liffey privea în apă și scuipa continuu era nervos eu curios l-am întrebat ce face privind râul am văzut că seamăna cu o fată moartă l-am întrebat ”what is this?” am tras două fumuri dintr-o țigară aruncată pe jos și-am zis împreună ca doi frați buni ”get the hell”

fac semn de stea pe fruntea regizorului tău mort cu aceeași cenușă din care mi-am scuturat picioarele înainte de-a merge ideile vin în joacă și tot așa se duc pe apa tulbure în care urlă animalele pe retinele trecătorilor din gări pentru că ei se duc acolo unde tu nu ai chef din jalea timpului cu multe cute mi-am făcut o fustă scurtă am tăiat în franjuri pozele cu mine goală și le-am făcut colaj la pub-ul de peste drum nu sărbătoresc nimic am prea multe idei care m-au pus cu botul pe labe

am trecut strada la pub și-am băut whiskey pe datorie de la Paddy

al dracului șarpe ce tare mă strânge de limbă

10 aprilie 2015 Dublin 29 octombrie 2014 Dorina Șișu

118

am rămas tristă că nu înţeleg graba timpului am rămas locului privind la oameni la gesturile lor disperate de-a avea mai dar vezi tu că în timpul lor am pierdut un pantof și rochia de mireasă

adorm permis și descompus în tot ce mi-am dorit să am în plus 29 aprilie 2015 mult Dumnezeu fuge în spatele vieţii fac dialoguri apoi le uit un intrus atârnă în colţul gurii declaraţii de dragoste frica de oameni îmi tremură prin noroaie se prelinge în miezul zilei un miez de noapte și o zdreanță de secundă trecută mă ceartă mă strigă mă bate peste ochi - hoață de vieți, hoațăăăă de timp, de ce privești cu silă vremii mele? mă lupt cu utopia și-mi zic să tac la naiba cu mascarada asta de avuți de Mîșkini revoltați ingrați și falși la naiba cu nevoia de aer fabricat în buzunare privesc la vaca asta ce-mi taie calea cu ciudă o iudă beată de nefericire și ce-am să-i zic ori ce vină pot să am în nebunia ei?

- hoațăăăă de cuvinteeee, sunt ale mele toate, cum îndrăznești să simți, să ai, să fii?

azi privesc la graba iubitului a morţii la graba întrebărilor nu ştiu de ce caut semne comune între mine și un altul două paralele unse cu otravă umblă dezbrăcate pe stradă mi-ai spus că timpul fugărit nu are semnificaţie că amintirile agresive atacă memoria mă mințeai frumos! ce dracu? traiectoria dezamăgirii vine de la lipsa vocaţiei? chiar sunt o respiraţie simplă? ale cui sunt cuvintele astea complicate? uite cum piciorul calcă pe nisipul păcatului și cum pământul calcă pe morţi şi pe ape prefer să privesc lampa de gaz seara prefer să n-am nimic ori să am buzunarele rupte mă ghemuiesc în fiecare anotimp lângă perna asta mică și-mi imaginez copilăria acum așa că-mi uit de durere și de încruntarea privitorilor

în spatele vieții Dumnezeu fuge pe spatele meu

15 ianuarie 2015

mă ghemuiesc singular lângă multele nimicuri

119

VIOREL PLOIEȘTEANU (Irlanda)

e curios să știi să mori fără să te întrebi cum și de ce pui întrebări la pachet redus cu 50 la sută și vezi dumneata prietene grăbit că nimeni nu-ți răspunde lasă visele copilăriei și bolile de zi cu zi mori dacă vrei sau trăiește-te la viteză maximă

Iepurele dadaist copacul? care copac? repeți de-un an să-l caut care ți-e vrerea? cât să fie de uscat? nu e, ăsta-i verde și respiră numa că nu stă-n loc când mă întind, el fuge rămân aşa, cum să-ți explic, cu lăbuţele în aer, miorlăind... aseară m-am visat iepure fugeam prin viață mi se lungiseră urechile foarte ăhăt, ce mai urechi! din când în când, zic asta, dar să nu râzi cădeam în dinţii ăia lungi din faţă ba… călcam şi pe urechea dreaptă (e mai lungă, nu ştiu de ce) ronţăiam la un morcov... de cine fugeam? de nebună, singură, de plictiseală nu ştiu, am obosit, nu mai pot scrie adică vreau, dar mi-e frică o simt în sânge, o aud cum pe cine? pe frică, man ce dracu am? ceva e în plus sau în minus.

e curios să știi cum să mergi înainte fără să privești la chestia aia din ochii mei sau la o vază oarecare plină cu flori care mâine vor arăta ca naiba a fost un an bun pe dracu datoriile vin în șir câte patru și unde mai pui că unii cred în poezii de dragoste alții vorbesc de speranțe chestiuni siropoase bune de pus lângă pozele alea din facebook e curios să știi că niciodată curvele nu aleargă după nori că moartea nu dansează vals și că nici viața nu se-mbracă-n mireasă când vrei tu mă întrebi de foșnetul nopților? nu-l aud mi-am astupat urechile cu pământ iar în ochi mi-am turnat ceara lumânărilor

120

STEFAN SERSENIUC (Canada )

Regina, Regele şi Nebunul sau cum se pierde la şah Dacă n-ar fi Nebunul Regele şi-ar da singur mat. Cauza? Regina, Regina lui.

Nebunul cu diagonalele lui distrage atenţia la toţi, parteneri sau adversari. Toţi râd, întorc privirea după el şi îi aşteaptă mişcare următoarea şi iar râd. Dacă Regele e isteţ profită de veselia asta pe diagonală şi atacă, dacă nu se ia după capul Reginei şi pierde. Ea nefiind ţinta atacurilor directe, nu are, să zicem aşa, mari probleme de rezolvat şi şi le inventează.

Astfel i se pare că Pionul de la G3 se uită prea lung după fundul ei lătăreţ şi-l bâzâie pe Rege la cap să trimită o Tură de nădejde să-l omoare pe "nesimţitul cu ochii îndrăzneţi". Nu dă timp nici măcar sângelui să se usuce şi ...iar probleme. Calul inamic încearcă s-o lovească, nărăvaşul. Nebunul e prea nebun. Tura, turnul celorlalţi pare mai înaltă decât al nostru. Ce mai la deal la vale, Regina pentru a-şi justifica existenţa, îşi inventează probleme de rezolvat iar soluţiile lor devin problemele în sine. Rezolvarea ia locul problemei, exact precum şarpele îşi mănancă propria coadă. Şi tot aşa, dacă Regele îi dă mereu dreptate, pierde partida. Ca s-o distreze pe 'mneaiei, omoară în stânga şi-n dreapta fără o strategie şi se trezeşte mat. Mat de-a binelea! Pentru că la şah e ca la război, nu te pui şi căsăpeşti pe cine-ţi vine la rând, nu omori aşa, ca să te afli în treabă. Aliniezi inamicul după rasă, după culoarea ochilor, după grade şi convingeri politice şi de abia după aia te apuci de treabă. Şi asta o spun cu tot respectul pentru lucrul bine făcut.

Dar să ne întoarcem la Regina noastră mofturoasă. Iac-aşa se pierd partidele în viaţă şi de asta Regele ar trebui să înceapă cu Regina. Tot o are la îndămână lângă el. Hap! O-nghite şi şi-a luat de-o grijă. Îi vine cheful de altă Regina pe parcurs? Nu-i nimic, mai este una! Ce dacă-i inamică. Istoria ne-a învăţat că Regii s-au schimbat des, iar Reginele ba. O Regină durează atâta timp cât nu creează probleme mi-a spus odată un prieten misogin.

Iată de ce întotdeauna pe lângă Rege n-ai s-o vezi prea des pe Regină, ci pe Nebun (măscărici sau bufon, cum vreţi să-i spuneţi). Unul stă pe tron şi face pe seriosul şi pe importantul iar celellalt îi şopteşte la ureche cine ştie ce prostii indecente, îi face tumbe, sau chiar îl provoacă la o partidă de şah, mai beau o bere şi învârt o ţigară bună în locurile permise. Prieteni, ce mai. Ştefan Serseniuc 12aprilie2015

121

122

Virginia Paraschiv

Semnal de carte Florin Paraschiv, Viaţa Cotidiană în Imperiul Roşu Volumul Viaţa Cotidiană în Imperiul Roşu(1917-1945), Editura Transilvania, 2015 , constituie o editare postumă a eseistului, hermeneutului şi criticului literar Florin Paraschiv(1943-2009), un autor aproape necunoscut în spaţiul maramureşean. Lipsa de anvergură a notorietăţii îşi află simplu, cheia, într-un fragment dintr-un referat informativ al securităţii, din dosarul cu numărul 15763, dosar obţinut de la CNSAS tot postum: „În cadrul unei sesizări de primă informaţie furnizată de sursa „DINESCU” acesta este semnalat că, în cercul său de relaţii afişează o atitudine anticomunistă , context în care susţine că individul este sufocat şi nu-şi poate valorifica potenţele creatoare. În astfel de discuţii aduce atacuri directe sistemului socialist şi personalităţilor existente. Adoptă o atitudine de dispreţ faţă de creatorii de literatură angajată, şi predă la domiciliu scrieri literare pe care intenţionează să le dea publicităţii.” În comunism, Florin Paraschiv, ca autor, a fost interzis. Florin Paraschiv a fost indezirabil, deşi, în mediile culturale era un personaj bine cunoscut şi preţuit pentru erudiţia, rafinamentul argumentaţiei, ironia şi francheţea sa caustică în privinţa atmosferei de marasm în sistemul comunist. A trăit şi a creat, cu voinţă imperturbabilă, la Focşani. Ecoul embargoului mediatic s-a făcut simţit şi în postcomunism. Dizidenţa oficializată a fost amnezică în privinţa cărturarului de la Focşani, incomod în continuare prin fermitatea sa casantă cu privire la colaboraţionismul intelectualilor şi la mistificarea adevărului istoric, culpa perpetuă a intelectualilor oportunişti, mandarinii culturali de pretutindeni. Florin Paraschiv a avut înţelepciunea să nu răspundă chemării de sirenă a succesului facil şi efemer, şi şi-a petrecut viaţa într-o veghe continuă şi o căutare a izvoarelor Marelui Rău al comunismului, cu plecare din terifiantul experiment bolşevic, simbioză de horror şi comedie tragică a erorii condiţiei umane.

Viaţa cotidiană în imperiul roşu stalinist, este o temă pe cât de copleşitoare, pe atât de actuală, mai ales în aceste zile, când în Rusia este receptată cu interes binevoitor campania de reabilitare a imaginii lui Stalin.

Autorul cărţii ( Facem precizarea că volumul reproduce, integral, manuscrisul, aşa cum a rămas, de la autor, cu secvenţe incomplete pe alocuri.) structurează compoziţia pe capitole concepute inedit, atipic pentru o prospectare istorică, culturală, politică şi sociologică. Stilul

123

este oralier, alert, cu inflexiuni dramatice, cu schimbare bruscă şi paradoxală de registru lexical. În economia unui semnal de carte şi de autor, nu-şi au locul desigur, comentarii extinse şi explicite, ci mai degrabă câteva atenţionări sintetice şi expresive care să îndemne la osteneala lecturii. Propun, în lectura exploratorie a unui cititor, ca acesta să urmărească cel puţin 3 piste pe care autorul îşi lansează călătoria spirituală în iadul stalinist: 1 Conivenţa ideologiei cu criminalitatea şi delicvenţa de drept comun. Lozincile şi propaganda politică bine susţinute şi secondate de violenţa delicvenţei 2 Degradarea şi perveritirea continuă a umanităţii din fiinţa omenească, prin efortul de acomodare pentru supravieţuire, în spaţiul închis al Terorii de Stat 3Culpa Occidentului, în reprezentările sale de excelenţă, lideri politici şi personalităţi culturale, în mistificarea adevărului despre stalinism, sub imperiul fantasmelor utopice , ipocrite sau cointeresate.

Tragedia condiţiei de rus, captiv al barbariei dirijate politic şi programat să fie fidelizat patologic sistemului închis, este surprinsă cu fineţe tocmai în planul vieţii cotidiene, unde dobândirea mijloacelor elementare de subzistenţă este dependentă de acomodarea şi adeziunea politică. Stalinismul este identificat ca uriaşă farsă tragică, o farsă în care chiar şi cei mai devotaţi adepţi politici, trăiesc în permanenţă paradoxul terorii continue de a nu schimba condiţia de politruc de succes, cu aceea de victimă.

Structura volumului şi desfăşurarea planurilor de referinţă, conferă imaginea unei fresce de epocă, un document al unui trecut ce lasă încă dâre adânci în istoria umnităţii, din perioada postbelică . Cartea constituie , deopotrivă, un document avertisment pentru prezentul contemporan: „ Civilizaţia occidentală-inclusiv prin componenta ei creştină-sare în ajutorul mesianismului răsăritean bolşevic. Înduioşătoare şi sinistră ni se pare tentativa unor gânditori francezi creştini şi comunistoizi, de a proceda cu Marx/Lenin aşa cum procedase cândva Thomas d'Aquino cu Aristotel: numai că rămâne de văzut dacă Marx şi Lenin au fost, asemeni Stagiritului, adevăraţi ştiinţific şi metafizic...Or, Marx/Lenin reprezintă un fenomen de succes, nu unul de veridicitate! Numai o structură bisericească bolnavă după succes şi "actualitate" sar preta la o făcătură de marxo-lenino-tomism, probă de ingenium tarat. „(p.568) VIRGINIA PARASCHIV

NOTĂ: Cartea poate fi accesată şi online 1. Viața cotidiană în Imperiul Roșu, autor Florin Paraschiv online.pubhtml5.com/paxb/njsn/

Confesiunea Clementinei Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stătea pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plicitisit şi mahmur, se uita la femeia din faţa lui, nu ştia cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.

-Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse, făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul

124

pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci când civilii suspecţi erau recalcitranţi şi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante. Domnul Costiniu era vestit pentru tactul manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.

- Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă într-un pătrat.

- Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă, ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

-Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

- Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez .

Când au venit tinerii în uniformă , m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul periculos, mi-au spus că vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.-Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.

- Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

- Aţi stat în ploaie , acolo în parc.

- Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă. Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.

-Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

- M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

-Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului colonel.

- Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

-Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

-O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

- Pelerina vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.

-Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive, cromatica Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ, mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu soţ.

- Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

- Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite, . Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut . Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul

125

conjugal păgubos. Am băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Empatia omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii, să insulte astfel o doamnă poetă.

- Am o votcă terapeutică, dacă nu vă supăraţi, vă pot oferi expres o duşcă clandestină.

- Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit pentru că îl opărise chiar stăpâna lui. Dar astea –s poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el un biscuite aromat.

Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată . Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit , aşezat prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că nici Clementina nu a insistat . Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.

-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de votcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.

La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nus-a mai petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică.

S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat , şi-a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea pironită la oglindă. Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţele zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare cu bichonul permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Clementina s-a simţit

126

jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă.

Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit.

Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta primadonă de la teatrul de revistă. Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul mortuarşi pusese sub sicriu o sacoşă cu prune uscate şi ci cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă , era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident. Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor. Numai că Renata nu se mai putea opri din sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa sa mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă.

Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata na zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un hâc hiperbolizant , s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata, într-un repaos oarecum forţat. Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană, şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul pluvial.

Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon.

Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina,( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal: -Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Clementina nu se mai putea concentra. Obosise de atâta povestit.

127

-Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi pe partea dorsală şi pe ceafă?

-I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

-I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

-Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească.

- Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

-Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.

Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu. Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul. Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos.

Oraşul se scufunda în noapte. Costiniu păşea agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi. În oraş domnea ordinea parohială, fără zgomot, fără violenţă. Azilul avea acum două locuri vacante. Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.

Virginia Paraschiv

128

Baia Mare - Teatrul Municipal

La acest numar colaboreaza: Adriana Moscicki ( Israel ) Anca Hirşschpek Betty Kirchmajer Catia Maxim Ciprian Buzoianu Dăncuş Doru Stefan Dimitrie Sorin Pană Dorina Şişu ( Irlanda ) Emanuel Pope ( Anglia ) Emanuel Stoica ( Suedia )

Florin Dan Prodan Florin Paraschiv Felician Săteanu Gabi Schuster ( Germania ) George Petrovai Ion Georgescu ( Canada ) Ion Mânzatu Ioan Marchiş Ioan Toma Ionescu Laura Teodora Ghinea

Maria Sava Marian Ilea Mihai Ganea Nick Sava Stefan Serseniuc ( Canada ) Viorel Ploieşteanu ( Irlanda ) Virginia Paraschiv

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE PORŢILE NORDULUI http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/

Proiect realizat cu sprijinul Municipiului Baia Mare prin prograamul de finanţare nerambursabilă pe anul 2015. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a finanţatorului. Acest material se distribuie gratuit

ISSN 2360 - 5839