Page 1

47. Scrisori din Okinawa Autor: Ana Urma

Draga mea, când vei primi această scrisoare aici se vor fi scuturat de mult cireşii din ploaia florilor vor fi rămas doar semne și liniştea acestor cuvinte albăstrind foi peste foi cu gândul la tine hoinăresc pe alei se zbat în iarbă elfii, lumini de sus petrec pe-aceeași scenă veche al lumii mut spectacol deși irepetabil schimbă decorul verii sub recile săgeți s-a scuturat sakura și umbrele s-au dus, ceremonii aromele știute îmi îndulcesc povara multor gânduri prin care tu pășești, firesc îmi umpli cupa fără să fii aici nici nu respir de teama risipirii, în aburii părelnici prin simțuri treci tiptil, mă-ndemni să beau zâmbindu-mi și beau, umplându-mi golul, îți spun distanța doare, doare violent lipsesc tăceri aievea, amară liniștea în cercurile ceștii când pentru o secundă apari în aburi verzi de ceai bat clopote în temple când păzitorii păcii trec punțile din ziuă înspre adâncul nopții în câteva ore lumina acestor cuvinte la tine pe masă va fi înconjurăm planeta cu inele de gânduri ciudat un creion ascuțit, inima înserează pe o gura de rai de prin văile noastre prin această parte de lume n-a reuşit vreo ploaie să spele praful hoinărelilor de acasă, port în suflet bucăţi din patria mea.


ca un fir de nisip în clepsidră cântăresc din priviri luna plină făpturi fără chip se întrec în suflare de vânt, frunze roșii alți cocori trec spre sud biciuind înălţimi aproape un an de absenţă s-a scurs sakura miroase a sevă de toamnă, foșnesc pe aproape zăpezi am promis să-ţi arăt Okinawa, din nou primăvară va fi fără tine sunt un biet muritor, un migrant pe pământul străin exilat în această scrisoare parfumul exotic te va găsi frumoasă tu pune de-un ceai, potrivește în kado cerul, pământul, focul împletite ca destinele noastre și, așteaptă-mă vreau să vezi Okinawa primăvara devreme când muguri pocnesc și dulcele sevei se preface în flori nu uita de scrisori, una peste alta aşază-le, aşa vom zidi depărtărilor casă, o casă de dor și litere arse.

43. Lacrimi de zăpadă Autor: Gina Zaharia Undeva, o copilă își aruncă lacrimile în zăpadă. Sărbătorile sunt departe, au gust amărui și parcă-s legate cu lanțuri de scorbura vieții, iar bunica nu mai poate să aducă fântâna acasă; rugăciunile goale, deasupra mesei, ating cerul, viscolul se furișează în odaie; în depărtări, lupii își dezbracă pădurile verzi, serile tușesc toate la o lumânare. Pe horn au poposit vulturii, vracii și-au aruncat cuvintele în foc, diminețile se întind între doi stejari mincinoși, un greiere stă închis în somnul Mariei; îl aude, îl ascultă, îl aplaudă, prin ochii ei trec actori de gală, păianjenii au împrumutat haina bunicului, e roasă de gânduri, dar albă și trainică. *** Nu plânge bunico, din potecile mele vor răsări flori, într-o zi îți voi aduce câmpia în ogradă,


și nu te speria de strigătul meu, știu că surzește îndată ce-și pune pantofii de duminică, deseori se agață în morile de vânt, dar iată, Carul Mare s-a oprit pe prispa noastră, și nimeni nu știe să înhame mai bine ca noi caii de suflet.

14. Am văzut cerul strâns în pumn Autor: Mihaela-Roxana Boboc

toate gândurile acestea se vor strânge în mine și voi ieși din ele cu poezia plimbându-mi-se pe coapse copilul mă strânge de deget furtuna e în altarul meu dincolo e o liniște grăitoare citești despre oamenii din sticlă și imaginar ești acolo în miile de cioburi din care vei face un munte îl port în spate spre Golgota copilăriei mele mama mă plânge și aburii ies din gura ei ca dintr-un cuptor e dimineață spui hai să culegem ghebe să ne prefacem că moartea e o liană de care se agață sufletul și tata cere o pâine rumenă îi rup cuvinte i le duc la gură și copilul deschide fereastra din spatele cerului Dumnezeu îi mângâie obrajii încet cu genunchii la piept mă transform în virgula care încape în pântecele mamei să mă naști în ziua când toamna e un respiro înainte de primul țipăt am văzut cerul strâns în pumn și am plâns. 28. Dumnezeu nu știe cum e Autor: Violeta Deminescu acesta nu e un poem ci o încăpere pustie din care au plecat și ferestrele doar noi două mamă o inimă neîntreagă între noi o cruce de piatră cu brațele rupte și un cer sub care latră doar câinii


s-ar zice că iubirea mamei e sărutul infinitului adus în lumea finită însă uneori mamele sacrifică un copil pentru ceilalți oricum de nesalvat eviscerez durerea cu o jumătate de cântec nu vreau să-l asculți vreodată mamă iubirea mea lumină pe umărul vremii am să-ți trimit o pasăre mir ca o lumânare din ceara iertării plătită să ardă-n altar pentru atunci când și Dumnezeu care n-a pierdut dragostea mamei te va întreba de ce 25. MÎINE DIMINEAŢǍ Autor: Dragoş Niculescu Miles Davis, Miles Davis!... De ce-a fost fǎcutǎ trompeta asta a ta sǎ pǎtrundǎ pînǎ la apele cele mai stǎtute ale sufletului şi sǎ le mişte, sǎ le tulbure sau sǎ le limpezeascǎ?! Un aparat de radio, de undeva, de prin vecini, vorbeşte deportaţilor fǎrǎ somn ai oraşului… Un ou spart, pe jos, în bucǎtǎrie… Syd Hebert n-a mai apucat sǎ-l şteargǎ, cǎci era prǎbuşit dupǎ douǎ sticle de whisky şi şase beri bǎute la piciorul podului Michigan, cu doi tovarǎşi. Acum zace pe canapea, cu capul în mîini, aşteptînd sǎ fiarbǎ oala cu cafea. Pisica e pe masǎ, în camera care se poate numi sufragerie, deşi este greu aici de gǎsit sau de ajuns la un obiect anume. Bǎtrîne Syd, tu, cel care simţi cǎ îţi trece tinereţea, cǎ îţi trec iubirile şi visele, trezeşte-te, bǎtrîne, şi gǎseşte-ţi un loc de muncǎ, cǎci oraşul e gata-gata sǎ te arunce în tomberoanele slinoase ale vreunui gang fǎrǎ nici o milǎ! Oraşul acesta mare nu cunoaşte mila pentru cei cǎzuţi, ca tine! O sǎ te lase sǎ putrezeşti sau o sǎ scape de tine dacǎ nu te trezeşti şi nu te speli o datǎ pentru totdeauna cu apa rece de la pompa strǎzii!


Bǎtrîne Syd, tu cel care simţi cǎ îţi trece tinereţea şi îţi trece viaţa, încǎ mai e o speranţǎ, încǎ te mai poţi salva dacǎ faci o cruce şi bei o vadrǎ de apǎ rece, sǎ speli în tine tot rǎul şi toatǎ disperarea! Ascultǎ!... Sus, pe pod, trece trenul… Acolo e viaţa, acolo e rostul oamenilor care simt cǎ trǎiesc, care simt cǎ au pentru ce trǎi… De dupǎ zidurile fumurii, de dupǎ aceste focuri şi şoapte ale nopţii, mîine, dis-de-dimineaţǎ, sirena îi va chema pe oameni la muncǎ. Du-te şi tu, poate vei fi primit, este nevoie în acest oraş de braţe încǎ tinere, ca ale tale, care n-au ajuns încǎ la jumǎtatea vieţii! Trezeşte-te şi aşteaptǎ sirena din zori, Syd Hebert! Ascultǎ sus, pe pod cum se pierde trenul cu oameni care ştiu rostul vieţii… Dar pînǎ atunci, pînǎ mîine în zori, mai ascultǎ trompeta asta albastrǎ, cǎci ea cîntǎ acum pentru ultima noapte întunecatǎ. 31. Cer și Pământ Autor: Dolha Paul-Alexandru nu există despărțire nicio pasăre n-a atins în zbor marginile mele gândul despre tine e atât de vast încât depărtările se rătăcesc în el când te-am văzut prima oară clipa aceea s-a întins atât de tare până s-a rupt timpul era o vioară cu corzile rupte pe care moartea a scăpat-o din brațe pentru noi clepsidra e doar o jucărie o tot întoarcem să fim pe rând Cer și Pământ 37. Secunda netrasă încă la sorți


Autor: Carmen-Georgeta Popescu Îi aștept palmele să-mi descheie cămașa prinsă parte peste parte, croită după mișcarea celui în balans, căldura să joace misterios șotron pe pieptul gol cu muchiile zilei. Ce natural mi-e gestul, cât de albastru mă întind la picioarele ei, doritor să nu-i lipsească dimineața din marele salt, mă uit la vecini cum își amână serbarea mereu pentru final, când cina e o treime din strălucirea mesei pline de la prânz, nu, astăzi nu mai vreau să dorm ca cel ce n-a auzit de pilda fiului rătăcitor. Pe-o scară de la unu la oricare eroare labirintul se bucură, îmi spune că nu e niciun inamic în albia coborândă-a unui plâns, din zece controverse nouă nu au tată, mamele lor sunt perpetuu străine, cu toții s-au plimbat prin mintea mea, pungași, cât nu am fost îndrăgostit de palma ei ca de barca ce mă scoate cu bine la mal. Stăm față în față, privim amândoi cum zarurile scriu următoarea poveste, când se ridică fericită în picioare, ferestrele sufletului meu nu-și mai încap în piele, credeți-mă, cea mai interesantă femeie e secunda pe care nu poți s-o numești după chipul tău, doar aștepți. până când cerul se apropie tiptil și-ți intră în ochi cu tot cu inima ei.

41. Telefonul sună în camera alăturată însă nu pentru mine Autor: Grosu Vlad mă uit la cerul cu stele yoyo la casele cu acoperiș plouat care la lumină arată ca ciocolata caldă şi mă gândesc la băiatul din școală primară dispărut acum în fibra mea cu creioanele lui cerate


şi cu anii noștri de joacă În care eu mi-am croșetam dorințe si impresii despre viață Pentru care acum am desenat o fântână cu mozaic și am lipit-o pe ușă (ăsta fusese primul lui gând când descoperise culorile scurse pe degete) am desenat o fântâna care l-a înghițit ca să renasc eu rebotezat/proiecție o întindere a lui de mână către lumea în care acum mă întreb ce mai face dacă se mai joaca în curtea casei cu hamac și cireși eu am mai fost acolo cu picioarele moi și unghiile învinețite de frig când plămânii mei se umpleau cu aer de iarnă se facea curent şi ușa începea să se tânguie amintindu-mi de el umblat prin seri de imaginație și prosteală bucuroasă şi poate că el stă şi acum să se joace cu stelele yoyo ca să îmi arate că nu a murit că este cu mine și îmi salută fantezia zilnic cu sinceritate Şi că stelele coboară și urcă în mișcări spasmodic-arcuite Şi nici o iedera nu le poate lua de mână Şi nici un om nu reușește să bată palma cu lumina lor eu îi mai schițez un gând băiatului care a simțit lumea cu mine sperând să se joace frumos agățat în constelații cu creioanele cer-ate fulguind peste oraș 40. after dark Autor: Raluca-Ioana Ialomițeanu 2 şi 10 minute orice sunet s-a oprit în aer a rămas încremenită frica mea pe care încerc să mi-o vindec cu un dor absurd de copilărie când aceeași frică de nopți şi umbre fusese învinsă de mama cu luminile aprinse şi ușile deschise între dormitoare trăim într-un secol în care din punct de vedere tehnologic s-ar zice că nu ne mai poate îngenunchea nimic când stăm cu telefoanele pe noptieră cu mâinile pe piept sufocați de propriile noastre închipuiri la 2 şi 10 minute nici un telefon nu sună nici tu nu îndrăznești să chemi pe cineva pe oricine


să deschidă ușă să-ți aprindă lumina să-ți spună o rugăciune sunt câteva sute de suflete în căminul acesta studențesc care mișună cot la cot cu gândacii de bucătărie din camere care mănâncă şi scurmă şi beau şi mor de frică (la fel ca şi mine) de întunericul inexplicabil sunt câteva sute de suflete de corpuri de orice vrem noi să fie ei care adorm cu spatele chirciți lângă trupurile diamantine ale iubitelor care adorm cu telefonul/berea în mână pe noptieră sub pernă de-o frică insolubilă de singurătate şi prea mult întuneric ** vrem nopțile acestea doar pentru tandrețea noastră pentru trupul nostru viciat şi rănit în nopțile acestea ne vom descrie sentimentele pe un ecran tactil când de multe ori între patru pereți două suflete înseamnă prea mult şi trebuie să ne obișnuim cu toate gândurile noastre răspândite peste tot în cameră să ne iubim singuri în oglindă să ne cumpărăm cât mai multe oglinzi până ajungem să ne speriem de toate reprezentările noastre trebuie să iubim noaptea să iubim în cutiuțele noastre pentru bomboane de crăciun cu paturi şi fittonii fragile şi căni şi tot felul de vase şi multă multă singurătate ** nu știu de ce sper să apară extratereștrii luminile de pe ion mihalache se sting una câte una una câte una câte vieți avem şi ne alegem doar cu sărăcia cu incapacitatea noastră de a simți umanul de ce să stăm ascunși după perdea când toată durerea noastră se strânge în gambe în tălpi în felul în care întunericul se lasă peste blocurile aceluiași bulevard mi-aş dori să am o putere imensă să cred să mă conving că nu voi fi nefericită că nu îmi voi trăi la fel ca toți ceilalți propria mea dramă domestică sunt lumini ce rămân mereu aprinse ce pulsează şi pulsează şi pulsează


ca o inimă pe care mi-aș dori-o atât de mult cu care aș vrea să pot să vorbesc să spun că nu pot să funcționez în alt fel decât în tăcere după perdele sperând că există extratereștrii sperând la o noua zi 2. Lecția despre vid Autor: Gela Enea

Este foarte frig aici, am nevoie de încă un rând de piele; organele interne sunt ca niște copii, le porți de grijă toată viața, într-un moment de neatenție te uită, uită ce ai făcut să le fie lor bine. Doamnei Carmen i-au venit mănușă toate rolurile: soție/ mamă/ femeie de afaceri… într-o dimineață, a simțit un scurtcircuit la tâmple și cafeaua mult mai amară; medicii descifraseră buletinul de analize: minciuni hărtănite într-o turbulență de curenți reci. Doamna Carmen a privit în sus o singură dată și atât a zis: de ce ?! Pliscuri întunecate au înghițit ecoul. Lecția despre vid a durat trei luni, trei săptămâni, trei zile, ca în basmele cu cifre magice; a ei s-a dovedit un vulcan, bolborosind scântei de viață: Mai ții minte, Emil, acum zece ani am fost în Grecia, pe Acropole; mi-ai spus: suntem aproape de zei, dacă întinzi mâna, atingi vreunul!... Eu te aveam pe tine. În vara cu cea mai lungă memorie, ne uitam la Zorba, învățasem să spargem farfurii, sărea ghinionul în cioburi mici. Acum patru ani s-a născut Katiușa, ce bairam!... suntem aproape de zei, mi-ai spus,


precum copacii, înmugurim din fii în nepoți; chiar și în urmă cu un an, ai promis că niciodată cerul nostru nu va fi lovit de schije, uite cum rostogolește aceste secunde, asemenea unor tritoni pe uscat, se răresc, iar tu plângi ca năucul, mi-ai umezit hainele; dincolo cine are timp și putere să le zvânte? Emil, au prins mirosul tău de bărbat singur. 46. elegie | ilustrații Autor: Adrian Mondea trăiesc în singurătate copacii în mirosul pământului răvăşit de apele sfinte în brațele nopții, în trupul lor strângându-şi în bandulieră vibrațiile frunzelor susținute pe rând de două încercări reuşite ale aceluiaşi gând, mușcat, agitat prea familiar cu trupul adolescentin al dimineților încă necunoscute. trăiesc, cu aripile sprijinite pe celălalt țărm al lumii, păsările împrejmuite cu razele soarelui înălțat pe cealaltă față a pământului hrănind cu pilule omenescul nimb primitiv al străvechilor munți microscopici sedați prea curând de linia orizontului roşu. freamătă sub cupola spațiului sideral toate bătăile de piept ale astrelor orientate difuz dragostea noastră, un cod de bare ale unor noi hieroglife, săpate postum întro scăpărare de lumină... reclame prin ilustrații. un naufragiu cu brațele încrucișate pe cerul deschis în căutarea frunzelor moarte. semnul aşteptat al cârtiței cu lungi rădăcini cu orgoliul rănit de durerile naşterii versului cald sub ferestrele celorlalte anotimpuri.


I. o dimineață necunoscută. ce altceva putea fi în amintirea orbitoare a primelor nopți consumate la fel de viu ca freamătul clopotelor pe timp de furtună. nu cerem decât dreptul la celălalt semn. această față sângerie a pământului spălată de talazuri pe stâncă. II. se-adună norii. rătăcesc pe bâjbâite sub felinar frunzele susținute pe rând de credința omului viu, călător. fără sens, tocmai el răsuflă ca un animal nocturn, timpul rănit. un obstacol fără conjuncții săpând galerii sub calota străzilor unui oraş crenelat de întrebări şi răspunsuri. III. iată-i pe toți adunați aici ținând în mâini celălalt capăt al lumii o roată transparentă a marelui val ridicată până la absurdul omniprezentului gând trecut de prima furtună. semnalul ce trebuia aşteptat era altul. frigul ca o simplă acoperire. frica unei altfel de nopți ascunsă-n pupile spălată în apele sfinte. IV. mergeau drept bătrânele cârtițe aclamate de absurdul zorilor reci încercând să justifice marginea pământului cu puterile lor primitive.


se ridicau diminețile punând preț pe fețele necunoscute ale versului cald născut sub ferestrele celorlalte anotimpuri. marele ilustrații au revenit cu brațele goale experimentul suprem, la fel de viu ca ochiul străpuns al orbului din scăldătoare la prima trezire. V. ilustrații, calde suveniruri. tainice căi deschid împreună retorice gânduri cuvinte semănate pe câmp până la polii revărsați ai inimii peste îmbrățişarea fierbinte a pământului. cine a reuşit să cântărească freamătul cald al ploii strivite la fiecare pas acela pe care mateloții îl adorau ca respirația slabă a peştilor zburători ai căror ochi se aprindeau carnivor pe câteva insule? la fel de blând se aprind nopțile ca rănile unui poet însetat de naşterea versului cald aidoma libertății cuvântului crud așternut pe hârtie. 42. Eu, preapuținul Autor: Lia-Daniela Cîlniceanu Un singur dinte de aur nu e deajuns sfâșii cu el coaja lucrurilor și gălbenușul lor curge pe mine amiază desfătătoare ochii deschizi în plină lumină și ți se pare că vezi furnică dansând printre noduri și semne nicio vedere nu-nhamă la caleașca de har a secundei caii sălbatici ai nopții


Eu care am călcat eșafodul eu care am îmbrăcat straiele de cenușă ale călăului eu orbul din naștere ascundeți bastoanele albe ce mare scofală să pipăi lacrima zilei care se deapănă somnul drumeților prăvăliți pe iarba de vise zborul zănatic pasăre dezgolită de cer ai născut și vei mai naște copii schilodiți de spectrul luminii lasă viermii să cadă din cioc lanțul trofic trece prin tine cu zilele tale te hrănești singurătate triumfătoare obârșia lumii Ermetic te rostogolești din tatuajul pătimaș al secundei infraroșul prezentului mulat pe coapsele tale generoasă alcătuire ți-a fost hărăzită pentru puțina iubire de trăit imensitate de cer,Doamne pentru umilul de mine 29. Femeia ce ştie să-şi poarte parfumul Autor: Mirela Orban Femeia ce ştie să-şi poarte parfumul nu are vreun nume sau semn special, străbate dimineţile pe dinaintea soarelui, iar soarele i se aşază cunună, cu trupul semeţ de parcă ar umbla pe tocuri de 10, deşi nu este cineva să-i poată descrie încălţările, şi unii jură că păşeşte pe ape, privirea limpede înfiptă dincolo de ultimul punct, deşi nimeni nu-i cunoaşte culoarea ochilor şi poverile duse. Cea care ştie să-şi poarte parfumul se apleacă asupra celor ce-o cheamă, deşi nici unul nu-şi aminteşte cuvintele, nici cum sufletele lor au ajuns mângâiate în palme de femeie,


au plîns, adormit si s-au trezit puternice, la sânul ei se hrănesc pruncii lumii trecuţi, prezenţi şi viitori, cu braţele agăţate de gâtul alb, unde nici un bărbat n-a atins. În femeia ce ştie să-şi poarte parfumul heruvimii cântă, cerul înroşit se despică arătându-i calea, deşi doar ea ştie de unde vine, unde se îndreaptă şi câtor orbi le-a vindecat rătăcirea, iar cei mai mulţi sunt convinşi în ea şi-ar afla răspunsurile. Iar dacă femeia ce ştie să-şi poarte parfumul s-a nimeri prin tine să treacă, deschide larg uşile toate şi lasă-ţi sufletul la vedere. Mereu o vei regăsi prin camerele goale. 5. În linie continuă Autor: Angi Melania Cristea

Trebuie! îmi zise fratele-pământ. Dacă am trăi după legile universului, caii ar avea copite de fum, iar câinii ar mușca luna adânc de coapse. Oamenii nu ar mai suferi de Alzheimer. Și-ar ține părinții în poală până la sfârșit, când ar învăța să stingă lumina cu telecomanda. Click___________ Carul alegoric ne plimbă ca pe niște învingători. Am ajuns la poarta de lemn unde cocoși sculptați ne scot ochii. De aici înainte va mirosi a umed.Vor înflori iriși în galerii subterane. Pentru cine, sufletul-arbore, va mai rodi? Pentru morții-vii? Sobolani de apă au ros stâlpii luminii. Acum zidurile au guri și picioare strâmbe. Pare că se vor prăbuși drepții, morții...nou-născuții. Hai! zice iar, fratele-pământ, să mergem pe linia continuă până la marginea lumii. Aici nu vom bea decât din râuri secate, ne vom tăvăli în nisipuri jilave, universul va bate ca o toacă ruginită dinspre moarte. Ce este o țară dacă nu un pom crescut între brazde? Ce este o mamă, dacă nu argilă modelată în palme? Ce sunt boala, sărăcia, migrația, analfabetismul, dacă nu pământuri uscate între grinduri? Respiră, îmi zice ceasul de piatră. Mai aud clopotul cerului cum se tînguie peste munții de sare topiți în crevase. 7.


Vin peștii fără nici o părere (poem puțin dada cu un singur înțeles ) Autor: Beatrice Bernath și șterg... un fel de moarte repetată respirată vin peștii vor pluti fără părere silabisesc cuvântul în cele trei silabe ale lui o definiție al nedescrisului și șterg repede șterg să nu devin ridicolă înotatul ăsta pe uscat e ca valul se agită înainte, înapoi, urcă în apogeul lui personal înspumat stropii bucurii de soare și cade/se rupe ceva moare/și o ia de la cap' ascultă furtuna mea iu este aproape sonoră să știi tu cum eu noaptea mă sparg cum dimineața rearanjez cioburile în zâmbete am sădit un strop de lună pentru tine a ei umbră ziceai c-ai uitat-o ești singur pelinul e umbra ta și din colțul meu de lume îmi pare ca o moarte această umbră uitată și aștept mereu aștept apele să vină număr literele aceluiași cuvânt care devine și el vag un contur, ca umbra pierdută și-n curând va fi ziua în care vin peștii fără un drept de apel înspre mal -că e un fel de moarte că ...bla bla utopie și peștele mă privește prin ecranul de telefon cu ochiul galben m-i a aruncat o ocheadă


întrebând ironic : ce faci tu atâta zgomot din aquariumul tău? tristă înțeleg inconștiența/e joc serios jocul de-a apa și aerul împachetat în ziar cu noutățile de ieri --încerca să mai producă ecouri . vinetele prăjite sunt garnitură bună pe focul /ne-arde dar nimeni nu vede. adaugă ceva mirodenii/totuși e necesar în viață puțin piper. peștele zice și el : voi lua o gură de cer o ultimă hăpăitură și tace. și ceasul mișcă din ace -n eter și peștii aleargă eroul meu, e frig în sufletul tău --beznă pădure și iară frig mult prea frig de purtat un război vorbim cuvinte -erou tu le crezi /cuvintele mângâie ating loc ascuns deschid încrucișarea genunchilor destind voluptatea coapselor cuceresc ultima redută de autoapărare răsar soare cuvintele pocnesc biciul/Cum doare să privesc calul lovit pe șale cum doare jocul de-a pietrelor ploaie cum doare lipsa de importanță a slalomului printre lumânările aprinse numai ție eroul meu absent ; apari uneori ca o Fată Morgana te crezi nevăzut te simți neînțeles/ e mult prea frig de menținut războaie


prea cald de luptat cu ochi larg deschiși spun tare : iubirea vede Marele orb e un mit produs de o inimă artificială în pădurea mea animalele mai există râsul rânjește la soare și peștii fug pe picioarele din spate că este atât de ușor de inventat orice că nimic mai simplu inventez (dacă vreau) o iubire desenez un cap și -l voi adora/tu șarpe cu pene idol luxuriant cu parfum de cafea - cafeaua era se spune e un afrodisiac mai scump ca aurul /tu cafeaua mea și o țigară vom fuma după ce am scris pe tine o poveste /tu-mi scrii pe spate poemul promis eu voi alege un loc dureros - voi lăsa amintirea cuvintelor de foc tatuaje cu aripi și coadă sinuoasă și sub mustață las urma sărutului meu roșu îl voi repeta pe piept pe gât după ureche mă culc pe pieptul tău iubirea mea cea inventată/atât de ușor cât ai zice pește și mă las pe tine așa cu toată greutatea mea să mă simți și în căutarea imperfectului te-am desenat eroul meu/soldat de plastic /imagine cu care-am vrut să semeni săpată


în inimă cu dalta unui meșter/zidită în a lui zid rece greu atârni tu piatră pe gât de lebădă cadou de viață oprești în zid zidești tăceri vorbești. /care va fi lebăda albă și roșii penele sacrificatei / eu neagră în umbra-mi tac e umbra mea casă cuvintele-aleagă prea slobode aleagă /ce pricepeți voi ? suntem toți prizonieri cuvintelor/de plastic flori buchete întregi aruncă în noi spectatorii/e circ Și pane cu circus să fie vom arunca pietre tot perle le credem perlele noastre flori etalate/suflet pe tavă și nu nu recunoaștem sub nici o amenințare stupida subtilitate că vorbele suntem doar noi și așa/te-am desenat cu creta -suflet ales pe trotuarul unei inimi un dute vino pe el și joc șotron pe desenul meu de Tu ideal știu voi sări ca o oarecare capră pe stânci înspre un cer pictat tot de mine/albastru sau copil am rămas cu oarecare obiceiuri neschimbate : Cred 22. Trecere Autor: Mihaela Gudană Citeam pe frunze, câte crengi urlau! De dor, de îngălbenire, după ploi, Curgea nisipul, toamnele plângeau, Cu vântu-n plete și cu umeri goi. Venea și iarna, câtă încântare,


Să te îmbraci în ghețuri și zăpezi! Te căutam dar te-ascundeai sub soare, Să nu mai treci și să nu mă mai vezi. Lipseai în nopți și câtă împlinire! Cu ochii-n întuneric respiram, Mereu iubiri și-n iarna din menire, Cu dor de toamne numai noi eram. Citeam pe ceruri și simțeam albirea, Plecase galbenul și devenisem orb. De-atâta nouă iarnă, îndrăgostirea, Te adusese-n mine să te sorb. 26. vine un timp Autor: Adrian Păpăruz când pleoapa muşcă şi-mi lasă ochiul sângerând întrebări alt timp naște braţe întinse rupte de prea multă nemângâiere există un loc zece o mie câte între noi casiera acestui tren fără întoarcere nu a vrut să ştie că murim împreună de-o viață clipele se preling pe geamul eternității gări pustiiadevăruri mințite săruturi nesărutate răspunsuri neîntrebate suntem singurii călători în timp în absurd ochiul izbeşte pleoapa căutând chipul tău braţele pipăie înlăuntrul meu


vagon după vagon gară după gară viață după viață numele destinației finale ești tu strigă dumnezeu nu s-a născut surd 15. Libertate Autor: Dorina Stoica nu mă pui în genunchi, la colțul vieții, pe coji de nuci așa cum mă punea în copilărie tovarășa învățătoare când uitam tabla înmulțirii, mai târziu elementele din Tabelul lui Mendeleev. nu-mi reproșezi că de la un timp te înșel cu Iisus și cu Apostolii. eu, încerc doar să nu mușc când mi-e foame din mărul oprit. spre propria-mi sihăstrie pornesc împreună cu mine. am de făcut drum lung. cobor dintr-o închipuire, mă urc în alta, “poftiți în vagone, se închid ușile urmează stația…” m-ai iertat că am fost un fel de Alba ca Zăpada care locuiam cu chirie în inima unui barbat însurat. în toți anii când m-am plimbat prin el ca printr-un muzeu aș fi avut nevoie de o hartă sau de o busolă ca să aflu drumul cel bun. într-o zi cu două dimineți, a lui ultima și prima a ta, am evadat. m-am mutat cu tine într-o casă cu miros conjugal. din cand în când îmi oferi un bilet la spectacol în primul rând și o cireașă de pe tort. în fond, scopul veții nu este să fii “fata babei sau a moșneagului”, nici să găsești “punguța cu doi bani”, ci libertatea dinlăuntrul tău. 18. Trecând Autor: Dan Pachițu Pe-un vârf de toiag, împăcarea lucește


Inertă și caldă-n tușeu de castan Secvențe fugare se-ascund pe sub pleoape În îmbrățișările de celofan. Cu zecile, anii rotunzi, impasibili Pe urme de sănii dau lava de-a dura Sub gene, seniorului, bulgării liberi Își fierb în tandrețuri dezinvoltura. E cald, ba e frig, ba-i nimic câteodată Pustiul s-ar vrea păstorind sub cornee Rostirea nepoatei se plimbă în roată Mușcând-o pe Moarte, lovind-o-n pusee. Apoi, ca o boare, Domoala fecundă Sub pat de mangrove se insinuează Îl vrea pe bunic posedat o secundă Dar viața perfidă-i, ca o metastază. Secvențe fugare se-ascund pe sub pleoape, Pe globul albit ca o cretă-n șotron Pupila, sub amalgamarea de ape Stropește-n țărână cupole de dom. Pe urme de treceri, Turbata, de-a dura Cuprinde mesteceni din coji luminând În corul final, își palpită alura Regatul de trestii, din naiuri cântând. Cutremurul mâinii nălțat din icoane Cu tușă de mir peste frunte pornește Retina mai trece un tren pe peroane Pe-un vârf de toiag, împăcarea lucește. 36. neîncredere Autor: Brîndușa Doca ziua întreagă am încercat să scriu un poem bun extrem de bun cu care să concurez la cel mai prestigios concurs de poeme am scris și am scris pagini întregi le-am supus unor examene amănunțite cu fel de fel de lupe microscoape atomice în speranța că voi găsi


o asemănare cât de mică cu poezia lui rimbaud cu poemele lui baudelaire dar n-am găsit atunci obosită de frigul și ceața apăsătoare care sfredeleau orașul mi-am transformat poeziile în origami le-am dat drumul pe criș am bătut de câteva ori din palme de fericire mărită fie uitarea și saltul ei clandestin mărită fie îndoiala și capul ei caraghios maimuțărindu-se spre mine într-o singură aripă 16. nereușită punere în scenă a cântării cântărilor Autor: Carmen-Mariana Nanu ne intoxicăm cu un otrăvitor cocktail de noi să putem continua reprezentația în fața cenzorilor evaluatori fără vreun efect e numai obișnuință oferind doar certitudinea răului satisfăcând orgoliul că este deja neînrăutățibil timpi de iubire cu gust de existență iluzorie de repetabilitate obstinentă a aceluiași sfârșit renegăm perfecțiunea întregului singular ne terorizează ideea eliberării celuilalt fără de care "povestea mea" ce ne ocupă cea mai mare parte a zilei zi după zi consumându-ne încet dar sigur n-ar mai exista perfecțiune diabolică a unei sinucideri impuse doar de teama de a fi strivit de un alt posibil rău mai mic imperfect


21. Rondelul bețivilor Autor : Sergiu Segal Pe șapte cărări ei tot pleacă și vin Se clatină ca hornurile de vapoare Afumați ca ele, de vinul pelin, Proptindu-se de garduri și de felinare. Din volbură-n hohot, din plâns în suspin Rătăciți ca vetrele pierdute pe mare Pe șapte cărări ei tot pleacă și vin Se clatină ca hornurile de vapoare. La crâșmă smomesc câte-o viață și-un chin Dar găsesc câte-un vis, un popas si o boare Vârtej de înec al paharului plin, De unde vin vinul nu-i de vină, ci pare. Pe șapte cărări ei tot pleacă și vin. 30. cartierul latin Autor: Aurelia Petrea închid ochii spre un cer mai aproape de tine am întrebat până mi-am înghițit zborul cad ramuri din păsări mă aplec să strâng ce-a rămas după trecerea ploii te scutur de frunze un gând rău nu-mi rămâne pe umăr ziua își plânge cenușiul de la început acest bărbat pe care l-am dorit mă învață străzile cartierul iubirii latin


24. ’’fotografie de grup cu doamna’’ Autor: Emanuel Pope Toată viața mi-am dorit să fac parte dintr-o ’’fotografie de grup cu doamna’’ și nu cred că aveam mai mult de 21 de ani când pentru prima oară m-am îmbolnăvit, apoi cu momente, când de crescută tensiune, când de adormită uitare, această dorință a continuat să persiste în sufletul meu până în anii din urmă. Uneori am avut sentimentul că voi reuși și că nu sunt departe, că în cele din urmă fotograful se va dovedi generos și extinzând câmpul imaginar al lentilei sale cumva, în sfârșit, mă va surprinde acolo, alături de cei dragi. Dar nu a fost să fie! și azi, aș minți spunând că nu-mi pare rău. Asediind ca un barbar meterezele unei cetăți inexpugnabile tot timpul am tremurat pe dinafară privind cu ardoare prin marginea crenelată a fotografiilor de album cadrul familial. . ….și dacă asta ar fi fost tot 38. consfinţire Autor: George Gîtlan şezi blând suflete al meu în lumea asta mare sunt atâtea trupuri goale însă niciunul dintre ele nu ţi s-ar potrivi mai bine decât aceste cuvinte în care încerc să te cuprind cu toată înţelegerea mea


suntem meniţi să fim împreună om şi dumnezeu până la ultima suflare de (cu)vânt duh al înţelepciunii cu cerul în ochii şi cu pământul pe limbă ţie mă închin. 45. Balzac Autor: Gabriela Feceoru nu e pentru creierul meu resuscitat în schimburi de legi inexacte . fac iluzia aprinderii degetelor„puhhh!” . înaintez spre percepţii colţ cu ademenirea , colţ cu amăgirea , colţ cu Modeste Mignon


. orchestră de râsete în cavalcadă „ţine Magia!” & ţine smintirea . „sigur mergem pe unde trebuie?” , întrebai . cred că era vişinie căciula ta . m-aş fi apropiat taman când n-ai fost lămurit . m-am dat şmecheră te-am dus direct pe dig . ţi-am arătat pasărea din copac


am tras fermoarul bluzei până sub buza inferioară . noapte & ceaţă & parcă nu găseam întâlniri cu tine pe conducte parcă nu trudiserăm împreună de mama focului să ne extindem artileria antiaeriană . 10. Te mai aştept Autor: Mihaela Băbuşanu Încă îţi mai păstrez trecerea, periuţa de dinţi şi pijamaua, încă te mai asemui lui Ahile, încă-ţi mai sărut urmele şi-ţi mai adulmec paşii; încă sunt neîmblânzită, încă neînhămată, încă aştept să-mi port în pântece mânzul şi să nechez a împlinire,


încă te mai caut cu fiecare fluture care-mi migrează din stomac spre altă şi altă floare şi încă te aştept mai Briseis ca niciodată. 32. Posibil Autor: Mircea Teculescu două bufniţe ieșind din farurile unei mașini, două flori ieșind din ochii unei bufniţe, două mâini ieșind din tulpina unei flori, două lumânări ieșind din palma unei mâini, două chipuri ieșind din flacăra unei lumânări, două suflete ieșind din masca unui chip; foarte posibil ca noi să ne fi văzut pe noi 34. memory stick Autor: Carmen-Tania Grigore ești atât de înfometat de poezie încât te hrănești cu tot felul de cochetării senzuale ai o poftă de viață


care mă străbate cu ochiul liber și mă surprinde indiscret în spațiul dintre imperfecțiuni și feminitate uneori mă găsești strâmtorată în spirale de borangic și nu-mi poți separa trupul de carnea în care am copilărit fără intenții de îndrăgostire 17. fericirecaptivă Autor: STelu Pop mă simt captiv al trupului trecător cu fiecare pas cuvintele mă dor mă reazăm de necuvintele ce urlă a durere timpul mă vrea- pământul mă cere materia ce mă compune îmi zice azi prohodul un ultim refren de iubire îmi cântă azi norodul nici timpul nu-l mai poți opri în halta mică de suflete boeme nici fila din a vieții carte n-o răsfoiește bacovienele poeme cu pași împleticiți mă cațăr pe scara letargicelor parapete și umplu spațiul rămas gol în tăcerea mută a vocalelor raclete prezența mi-e tot mai guturală mai zăludă auditoriul dă semne de oboseală fonică-ludă măreția momentului se oglindește-n reflecții frânte pământul mă vrea- timpul mă minte cenușa-mi nu-și mai găsește locul cu-un amărât de șfanț îmi cumpăr azi norocul sădesc ca ultimă speranță o urnă ce-mi vinde nemurirea pe-un zâmbet un sărut o floare o iubire portretizate toate în pânza fericire încă mai vreau să zbor descătușat de lucruri care dor frate cu timpul trecător răsădind în pământul ce mă cere


lucrurile simple scăldate în marea de plăcere un zâmbet un sărut o floare o iubire toate portretizate pe pânza numită fericire 9. Cel mai bun prieten Autor: Savu Popa Creierul tău se joacă de a pisica şi şoarecele Cu tine, Nu-i pasă de culoarea ochilor, Ştearsă precum un stop lângă drumul închis. Creierul tău, o benzinărie, Dumnezeu a trecut pe aici, Nu mai era benzină în pompe, un semn, a plecat apoi. O fetiţă orfană iese în fugă din autobuz, îmbrăţişează pe cineva necunoscut, Acela duce o armă printre haine, Acea armă- creierul tău Creierul tău- navă spaţială, cei din ea, La intrare îşi lasă pantofii, Ochii lor, albi, lucesc Precum două palme curate. E casa care urmează să fie demolată, De dragul de a redeveni umilul şantier De la început. corpului tău, îi oferă în schimbul tăcerii, o lumină din care s-a scurs tot nisipul. Singurul, creierul tău,cel mai bun prieten Când toate reţelele pică. 13. aşteptare


Autor: George Ioniţă moto: „am fost popas să pot fi trecere şi-aş fi rămas de-ar fi fost alegere” în camera asta mică din ce în ce mai mică nu intră nimeni nici măcar dumnezeu eşti doar tu - condamnatul fără drept de recurs şi pereţii zdreliţi aici doar astepţi uitându-te fix la ceasul din perete la cadranul care nu mai arată orele minutele ascultându-i bătaia agonizantă tic-tac... tic-tac... 23. spre tine Autor: Carmen Tănase căzută în genunchi noaptea nu are puterea să-și mai facă de cap cu ce i-a rămas din vise ca osândita în fața călăului până se hotărăște și întunericul i se rostogolește la picioare printre firele de iarbă găsesc un ochi deschis spre tine și-n somnul meu se face cald nici gândul nu-mi tremură uite ia aceste versuri să-ți acoperi măcar un sfert singurătatea restul e tăcere

35. Chihlimbar


Autor: Elena-Andreea Maftei Mă tulbură lumea aceasta – mare de gânduri vălurite într-un miez de toamnă. Am născut pentru a treia oară... cu fiecare poem citit, o întrebare nerostită, cu fiecare fotografie nouă, o retorică cu mine-însămi. În ochi licărind Universul, mă prind şi eu,cu toată ființa, în pânza emoțiilor unor suflete nepereche. * În față, linia orizontului se curbează în tăcere – Prin fumul altor idei, e greu să se mai poată vedea dreaptă. Alături, un munte vulcanic (cu buze de vise arse) mocnește inerent, mimând un surâs deșănțat: -Cine ești tu? * Un păun cu coada rotită perindă prin mine. Își face loc cu aripile prin stomac, căutând un grăunte de admirație când un timp al memoriei mă aruncă, la întâmplare, ca pe o pană din coada sa, brodând nestemate la răsărit de lună. Cu ce scop? mă-ntreb...apoi, iau pana şi o înmoi în călimara cu înțelesuri, să las un bilet-pecete pe sufletul de porțelan. E destul. O lume de gheață mi-a cristalizat sufletul


încolțit în venele calde, transfigurând din roşu, idei albe. M-a radiografiat... ca dintr-un început. Durerea, prinsă între stern şi torace, se aude surd. Printre fâșiile irizate, sub prezența hegemonică a creierului atotstăpânitor, se așteaptămagul luminii. Doar ficatul îşimai aruncă spoiala pe obrajii de marmură. * Lumea aceasta atât de... atât de... Mi-e groază că mă va înghiți ca pe o prada ușoară – colți ieșiți din irisul portocaliu devorându-mă de sus în jos... Devorând, deşi se aude oboseala în mâini, curmând, în neant, carnea din litere. Scuipă, când şi când, veninul fierii, în fibra cărnii mele care sângerează întrebări fără de răspuns. O las! O las să-mi macine nervii, circumvoluțiunile îngălbenite de teamă lăcrimând în cădere, noian. Drumul facerii e lung. Aștept să mă separe şi de mine-însămi precum foile vremii de Vreme, gândind că nu am cum să mă împotrivesc, mă vor scutura şi de oase prin cine știe ce uitare închisă în sertare aglomerate, până când mă vor arde de tot.


* Rug falnic, focul Monștrilor Sacri spulberă cenușa cunoaşterii peste coperțile editate, răsfoite de câteva ori, cu sfințenie. Cum să încep primii pași? Tremur stând drept! şi nu mă las... De mă veți lăsa, voi naşte sub adâncimi de Măiastră Pădure de jar, Chihlimbar. 6.

L'androgyne Autor: Rebecca Dunca Privirile noastre: predestinate, damnate, înstrăinate cu sila; Făceau cândva dragoste! Pe o terasă, chiar "dans le cœur de la moutarde"... Se întrețineau cu vin și bere. La timp!... crezusem că îmi salvez privirea de la înec, Dar de tine fusesem deja prinsă în flagrant; La timp!... pentru a ne îndrăgosti unul de celălalt: Atât de tragic, de profund și de incurabil... prinși într-un joc al destinului, care s-a transformat în cruce; Un joc pe care... Chiar dacă ne-am naște din nou, Tot nu l-am câștiga! "C'est la comédie de la vie."


... Privirea mea, îndreptată instant spre terasa vecină: "LA COMÉDIE"... te-a observat cum o contempli, În acel moment... Am încetat să existăm ca înainte. Prezenți constant, abuziv și ucigător... Unul în totul celuilalt. En réfléchissant sur... Ne condamnăm la nefericire. Și oricum, unul fără celălalt, agonizăm zilnic câte puțin; căci noi... Ne-am născut pentru a ne găsi; și... Vom muri căutându-ne! 33. Nemurirea moartă Autor: Ștefana Goția

Cu ultima lacrimă căzută în colb S-a prăbușit, Cu aripi frânte în apa înghețată, Un înger... Pe iarba cândva colorată de zâmbet Se odihnesc acum Fâșii din corp divin... Iar rana deschisă a cerului Mi-a umplut ochii și sufletul, ca o clepsidră, Cu neputința unui strigăt mut.

Pe fața mea, prin ceața vieții, Se văd scântei de lumină veche. E trup din colbul din trecut, E mantia timpului...


Pe iarba acum colorată de stele Se aude aura sfântă tremurând Sub lira pură a cerului... Din inima mea se risipește în neștire Din ce în ce mai mic Îngerul... Șoaptele lui se sting acum la picioarele mele, Sclipiri de iubire Lângă tărâmul alb al sufletului său. Pentru că ochii mei sunt cerul lui Și apa înghețată Un coșmar numit... am uitat... Iar stelele pornesc să cadă, Și să se scurgă printre gene... Chip gol... Îmi trimiți rugăciuni Din ultime gânduri ce am fost... M-am așternut vibrând la picioarele tale, Dar... de pe mâna mea Poemele nu se mai dezlipesc...

19. Sus/jos Autor: Alexandra Istrate privește la cer – mă vezi? am renunțat la conceptul trăirii durerii luptei lupta extenuantă cu propria-mi persoană lupta sfioasă cu propria-ți persoană regretul e subiectiv însă te regret răstimpul meu s-a scurs lacrimile pe care tu le găseai a fi apa s-au purificat în nori m-am direcționat în jos am zburat în sus îți simt sângele vibrând arterele-ți sunt pulbere cert mă vezi


8. La apus (Rondel) Autor: Constantin Bidulescu Bătrânii noştri dragi sunt la apusul vieţii, Mulţi dintre ei, nici somn nu prea mai au. Mai dulce este-acum lumina dimineţii, Când drumul lung al vieţii îl reiau. E vârsta-nţelepciunii şi a frumuseţii, Din vrednicia lor, învăţături ne dau, Bătrânii noştri dragi sunt la apusul vieţii, Mulţi dintre ei, nici somn nu prea mai au. Au fost şi bucurii şi clipe-ale tristeţii. Situaţia mai grea era, de n-acceptau, Că peste mări şi ţări le sunt plecaţi băieţii, La vremuri mai uşoare ei chiar nu mai sperau. Bătrânii noştri dragi sunt la apusul vieţii.

11. Cu drag, din abis Autor: Raluca Panait Închide poarta invizibilă, în urma ta, Pășește tiptil în templul de jos Și ascultă recviemul corbilor! Să ne jucăm de-a magia... Dar să nu descifrăm blesteme! Voi zgâria rădăcinile florilor din fum Pe retina spartă a sufletului. Lasă-mă să deschid teatrul Din spatele scenei cu frunze acre! Nu te speria de spectacolul negurii, Stafiile sunt marionetele prafului! *** Trăia sau își cârpea filele vieții Cu seva lacrimilor înghețate. Pansa gropile înecate în sânge


Cu pământ, zâmbete și speranțe. Noaptea îi era sfetnic, doar ea cunoștea Toate visurile pe care le înmormânta În cimitirul stelelor căzute. Scrijelise toate poveștile mute, Cu un ciob de vis amar, Pe zidurile din plastilină pală. A fost copil uitat de timp, de răsărit și lumină, Căci valsul secretelor a modelat-o în balerină Și a dansat... cu tălpile arse de spini. *** Tu nu o știi, nici nu ai avea cum... A cunoscut realitatea când s-a descompus În pulbere de regrete și zbor de pene negre. Dar o vei cunoaște, în cel mai târziu ceas, Când luna îi va plânge râsetele, Deșirate în stropi de cerneală. Da... cerneală... Acum ai înțeles? Aștept să-ți fur amărăciunea Cu otrava mea vindecătoare. Voi iubi adâncurile, Când îmi vei găsi sensurile. 20. GÂND Autor: Daniela Ciobanu Dintre multele iubiri, Ce se plimbă printre noi, Mai păstrăm în amintiri Doar iubirile în doi. Multe suflete golite, De dureri şi sentiment, Rătăcesc prin vânt rănite Şi se chinuie latent. De-am da timpul înapoi Şi-am vedea copacii goi, Am uita c-avem trecut, Iar cuvântul ar fi mut.


Fă-mă Doamne să pricep. Fă-mă să fiu om deştept. Fă-mă Doamne să accept, Tot ce nu pot să îndrept. 12. Vis de iarnă Autor: Băstic Mihaela Frânturi din răsaritul unui vis de iarnă Când eram pierdută in dulceața ochilor tăi Și în fulgi de nea desenam arzând iubirea Tu si eu pierduți în cărarea inimii vibrânde Și steaua ce o urmăream căzând în palme , Iar eu primind căldura privirii de soare Sărutul zăpazii ce oglindea o dragoste curată Primii pasi de mîna ocrotiți de clar de lună Un vis de iarnă cu mireasmă de iubire Ce te înalta spre cer , prea falnică trăire Acum aștept iarna dulce să-mi dai înapoi Nopțile unui de iarnă in doi.. 44. ,,O poveste adevarată’' Autor: Cozmenco Ştefania-Camelia Se spune că a fost odată Într-o ţară îndepărtată, Un castel semeţ, frumos Al unui prinţ arătos… Prinţul însă, ce păcat Nu era nici însurat. Era trist şi supărat Şi mereu îngândurat… A cunoscut multe prinţese Frumoase, fine, culte, zvelte, Dar nu ştiu cum se întâmpla, Că niciuna nu-i plăcea! El picta, vâna, cânta Pădurea mult o îndrăgea… Şi zilnic, în orice seară Noaptea-l tot prindea pe afară. Prin al codrului desiş,


Noaptea se lăsa furiş… Luna raze a trimis Totul părea ca în vis: Copacii încet foşneau Cu glas tainic îşi şopteau Vorba vântului de vară Ce a venit la dânşii iară… Glas de tulnic se auzea Vântul acompania. Cerul stele dezgolea Zâna nopţii, apărea. Dar voinicul prinţ acum, Era pe-al visului tărâm.. Zâna s-a apropiat, Pe frunte l-a sărutat, Şi pe locul ce-a atins Apăru cu roşu aprins O stea mândră şi dinţată Ca s-o vadă lumea toată! Şi cu degetele moi Ce pune roua clară-n zori Trei picuri dulci de crin lăsă Pe chipul care-l sărută. Şi apoi, timid în noaptea rece Pe când deasupra luna trece Prinţesa nopţii a roşit Pierind într-un nor de argint. O boare caldă s-a pornit Până ce prinţul s-a trezit… Privind în jurul său mirat, Plecă încet către palat. Şi-n baldachinul rece, fin Se cuibări printre satin, Iar picurii mirositori L-au dezmierdat până în zori! Trezit a doua zi, târziu, Privi spre cerul azuriu… Un singur nor pe cer era, De argint cu totul el părea… Prinţul chipul şi-l spăla Şi în oglindă se privea. Văzu steaua cea dinţată Roşie ca prima dată! Dar, deloc însă mirat Parcă s-ar fi bucurat! Închise ochii şi pe dată Faţa i se-nsenină deodată: „- Acum ştiu sigur, n-am visat


Ştiu că exişti cu-adevărat! Prinţesa visurilor mele Ce te văd zilnic printre stele. La noapte simt că-s pregătit Să-ţi mângâi părul de argint… Să te privesc uimit, mirat Să te-ntâlnesc…! Nici n-am visat!” Şi timpul s-a oprit în loc… Ce s-a întâmplat, nu ştiu deloc! O veşnicie parcă a durat Până ce ziua a plecat. „ De mă auzi, prinţesa mea, Te rog, mai vino-n lumea mea… Cobori din norul argintiu Vreau lângă mine să te ştiu!” Când ruga prinţu’ a terminat Văzu din nori un turn înalt Scări de argint stele urzeau… Până cei doi se apropiau – Zâmbind timid, pur şi curat În lumi de vis ei au plecat… Şi de atunci, până mereu Sunt ocrotiţi de Dumnezeu. Din lumea lor cea fermecată Ne trimit dragostea curată. Povestea lor o retrăiesc Toţi oamenii care iubesc! 39. Stau în casa-mi din codrul de-argint... Autor: Fabian Ionuț Martin Stau în casa-mi din codrul de-argint și observ cum fluturi de omăt împodobesc covorul de lumină ce străluce și doru-mi alină. Îngerii cântă cu glas cristalin, umplându-mi sufletul de har divin. Și, ca din senin, o sclipire albastră apare-n tabloul feeric de-afară. Este ea, zâna iernii albastre pe care-o-așteptam fără răbdare s-aducă cu sine darul zeiesc al unei iubiri cu trup femeiesc. Stau în casa-mi din codrul de-argint


și-o siluetă, cu pas inocent se-apropie de mine spunând: „Sunt eu!” și-n brațe îmi sare plângând... Și chiar e ea... dragostea mea! 27. Plastic Autor: George Constantin Stăteau îndoiți la foc oamenii de plastic Punând pe jar pozele vechi, plastifiate. Pozele nu ardeau, ce fețe-ntunecate… Stăteam și-nduram reci încruntări de plastic. Priveam cum se topește lumea lor de plastic Punând pe foc momoriile vechi, uscate. Memoriile-ardeau, ce clipe blestemate… Priveau prin mine cald cu zâmbete de plastic.

3. Fuga din rai Autor: Barbu Delia Pe o pânză de bumbac Galbenul dormea. Roșul scăpa în mod regulat farfuriile din mână, iar albastrul striga la verde c-o să întârzie la școală, pe când violet ținea discursuri despre feminismul în lume. Culorile au viață? N-ar mai trebui să frecventez muzeele o vreme, râse gândul în timp ce mă frecam la ochi că să-mi revin. Dar, deodată cu dezamorțirea genelor, viața de pe pânză se evaporase și așezându-mă hotărâtă să-mi cert gândurile, furnicătura din mână dreaptă îmi deșteptase simțurile: era galbenul-dormea.

1.


IUBIREA NOASTRĂ Autor: Romică Amarie Iubirea noastră nu-i un val Să treacă ca şi cum n-a fost Şi să se piardă pe un mal Rătăcitor şi fără rost. Iubirea noastră nu-i un foc de paie ce se stinge trist! Ea nu se-ncrede în noroc, Ci-n însuşi sângele lui Crist! Iubirea noastră nu-i un vis Înşelător si efemer! Ea-i ca o stea din Paradis Şi din nemuritorul Cer! Iubirea nostră e de sus Unde noi doi vom străluci Şi împreună cu Iisus Divin pe veci ne-om ferici! Tu esti iubirea mea dintâi Şi viaţa sufletului meu! Vreau langa mine sa ramai! Te vreau si te voi vrea mereu! *** Rătăcitor si fără rost ... Şi să se piardă pe un mal...; Să treacă ca si cum n-a fost... Iubirea noastră nu-i un val! 4 Esenţă Auror: Iuscu Andra Mor crinii, buchete pe morminte Flăcări plăpânde, ocean de lumini Cad fulgii, pure siluete alburii Esenţa nopţii unei triste agoni Petale uscate, purtate de vânt Ceara albă, îngheţată pe mormânt Crivăţ aspru, melancolia unei nopţi


Esenţa morţii unei triste vieţi Mor zgomote, în noapte se sting Flăcări pierdute, trecute de timp Cad petale, jos de pe mormânt Esenţa tainei unui suflet fumegând

Poeziile participante în ordinea descrescătoare a mediilor obținute la jurizare literaturitate ro  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you