Horia CRIOS
CRIMA DIN ALTAR
N
ici nu mai ţinea minte de câte ori încercase, zadarnic, să fure icoana Sfintei Maria Prodromiţa, ferecată în argint, ve e de peste trei sute de ani, despre care, încă de la cti torirea lăcaşului, se zvonise că ar face minuni. Până la urmă, da torită eşuărilor lamentabile, a ajuns la concluzia că mult râvnita icoană ori era cu adevărat fermecată, ori era păzită cu străşnicie de forţe necunoscute. În acea zi de primăvară, când natura clădea o lume nouă din parfum de floare şi zumzet de gâze, la biserică veniseră doar câţiva bătrâni şi bătrâne, restul oamenilor fiind prinşi cu muncile câmpului, atunci sa ivit ocazia mult aşteptată. Părintele Chiţimia, profitând că preoteasai era plecată la băi, e fuise toată noaptea. Ca săl mai învioreze puţin, dascălul Ion Dovleac îi trimi sese un vin bun şi nişte carne de berbec friptă haiduceşte, aşa cum ştia el de multă vreme căi place sfinţiei sale. Darurile fusesesră aduse părintelui în zori, de două fete cu talii de viespe, una brună şi alta roşcată, după care popa se cam dădea în vânt; preotul stă ruise ca fetele să rămână, să nul lase trist şi singur. Miloase şi în ţelegătoare, după câteva mo uri mai mult de formă şi ca săl aţâţe, ele au acceptat. Zaiafetul a durat până pe la 89 dimineaţa. Atunci, obosit, năduşit şi moale ca o lumânare uitată lângă foc, părintele a simţit nevoia să iasă la aer, în răcoarea dimineţii, să se mai reve nească. Aşa că, împleticinduse, a părăsit camera, lăsând fetele să doarmă goale pe patul său. Picioarele , mai mult mecanic, lau purtat spre uşa laterală a bisericii, ducândul iar în altar. Aici, cu toată mintea lui tulbure, sa gândit că nu trebuie să fie văzut de credincioşi mahmur şi sa întins sub masa acoperită cu o înve litoare grea, de brocart. Se afla între vis şi trezie când sa auzit scâr ţâind uşa pe care intrase şi el nu de mult şi nişte paşi furişaţi apropiinduse. O vreme a rămas nemişcat, curios să vadă ce se va întâmpla. Un picior încălţat cu adidas alb la călcat pe haină. Era incapabilul de Sandu, feciorul său, tot student şi la douăzecişi nouă de ani. Îşi făcea rugăciunea cerând clemenţă Divinului pen tru ceea ce avea de gând să făptuiască: va lua icoana, o va pune în sacul de umăr şi va ieşi tot pe uşa din dos, apoi va intra pe uşa din faţă a bisericii, să aprindă o lumânare, ca orice bun creştin, fericit că de acum va avea bani pentru treizeci de doze. Se simţea trist – mai trist ca de obicei – şi obosit. Obosit de a purta asuprăi ura şi duşmănia ce veneau de la fraţii lui, de la foştii săi colegi şi prieteni, toţi nişte dobitoci aroganţi. Îi înfruntase, îi batjocorise, doardoar vor înţelege că el este o altă plămadă. Se alina cu maxima Nemo me impune lacessit. Toate fuseseră în van. Ar fi vrut să plece, să meargă altundeva dar nu se îndura, mai ales acum, când i se ivise minunata şi nemaisperata şansă dea lua icoana ferecată. Până la urmă, poate ar fi plecat, dar avea presimţirea că truda şi durerile lui îşi vor afla sfârşitul. A căzut în genun i cu o ii în işi, li pinduşi fruntea de pardoseala rece. Neştiind adevăratul motiv, un fior de gheaţă la străbătut prin tot corpul şi un gând clar la fulgerat. Fără voia lui, a strigat: „Dă!” Părintele Chiţimia, căruia îi trecuseră aburii băuturii, a smuls crucea grea de argint şi la izbit în tâmplă cu toată puterea. Nemişcarea lui Sandu, care nu reac ţionase nici măcar printro tresărire, la îndârjit şi a lovit din nou, Onyx
An 2 - nr 6- august - 2013
“Eram prin clasa a XI-a când, într-o bună zi, s-a răspândit în liceul nostru zvonul că unul dintre colegi poate fluiera pe ureche. Neîncrezător şi curios totodată, gândindu-mă că s-ar putea câştiga ceva lovele din treaba asta, dau fuga, intru-n clasă şi caut cu privirea bizareria. Doamne, ce-mi văzură ochii? Pasărea minune, cu o morgă de cioclu, cocoţată pe o bancă, se lăsa pipăită la... organul muzical. Ba, mai mult, contra sumei de doi lei, executa, la cerere, orice melodie, fie că era doină, rock sau tangou. .“
Pag. 91