Issuu on Google+


Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român din Dublin (Irlanda)

Director: Constantin HUŞANU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Gabriela APRODU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel POPE (Marea Britanie) Emanuel STOICA (Suedia) Redactori:

Gina GOIA Atila RACZ (Irlanda)

Adrian BOTEZ

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Ana DOBRE Ana Maria GIBU Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU CezarIna ADAMESCU Constantin ARCU Constantin HUŞANU Cornelia PĂUN (Germania) Corneliu VĂLEANU Daniel CORBU Daniel DAIAN Daniel IONIŢĂ (Australia) Dorel SCHOR Dumitru ICHIM Elena BUICĂ Elleny PENDEFUNDA

Emanuel POPE (Anglia) Emilian MARCU Eugen EVU F. SMARANDACHE (SUA) Florica BUD Geo GALETAR George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe NEAGU Horia CRIOS Ioan BABAN Ioan Gelu cRIŞAN Ioan MITITELU Ion IANCU-VALE Ion N. OPREA

Ion Pachia TATOMIRESCU Liviu PENDEFUNDA Lucian GRUIA Marcela Ioana CRET Mariana Rogoz STRATULAT Marina-Raluca BACIU Melania CUC Miron ŢÏC Nicolae NICOARĂ-HORIA Petru SOLONARU Theodor CODREANU Theodor DAMIAN (SUA) T. VASILCĂU (R. Moldova) Valentin TUFAN Vali ZĂVOIANU (Spania) Viorel ROMAN (Germania) Voichiţa PALACEAN-VEREŞ

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE MIHAI CATRUNA (Bucureşti) Centrul Cultural Român, Bow Bridge Business Centre 1, Bow Lane West,Kilmainham,Dublin 8, E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la Editura PIM Iaşi


Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român Dublin (Irlanda) Anul II Nr 6, august 2013

E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com


CUPRINS Editorial 3 Emilian MARCU

FILM CU CRIME DE GATA, CHINEZĂRII CU SPINI ŞI CUIE

Lucian GRUIA

4

TOBELE MUTE

Liviu PENDEFUNDA

Ion Pachia TATOMIRESCU

7

Ana DOBRE

Constantin ARCU 8

Cezarina ADAMESCU

14

CONSIDERAŢII ASUPRA EXPERIENŢEI ACTORICEŞTI ÎN ROLURILE PERSONAJELOR FEMININE DIN COMEDIILE LUI CARAGIALE

16

Geo GALETAR

71

72

PEISAJ 1, PEISAJ 2, PEISAJ 3, ACUM ŞI AICI

21

Daniel IONIŢĂ (Australia) 73

POEZIA ŞI ABSOLUTUL

Viorel ROMAN (Germania)

24

EUROPA DOAMNEI MERKEL

PLOAIA ÎMI UDĂ LACRIMILE, AGĂŢAT ÎNTRE STELE, CANIBALII

Marcela Ioana CRET

74

MI-E DOR, PRIMĂVARA, ŞI DACĂ, ATINGEREA TA, COPILĂRIE

George PETROVAI 25

Daniel DAIAN

ALBERT CAMUS SAU IPOSTAZA SCRIITORULUI EXILAT ÎN EXISTENŢĂ

75

UN FEL DE POVESTE, POEM NEÎNDRĂGOSTIT, ÎNJUMĂTATEA MEA ÎNTREAGĂ

29

Melania CUC

NOUA SULIȚĂ – HOTIN

76

PEISAJ CU LAN DE CARTOFI, SPECTACOL, ÎN PAPUCI NOI ,JUCĂRII

Petru SOLONARU 34 NECLINTIT TEMEI, CELE DIN NUIME, NECREATĂ LUME...., PESTE AL CINCIMII

35

Ion IANCU-VALE

77

CA UN VINOVAT ÎN COPACUL EXISTENŢEI, INEGALABILUL OSPĂŢ

Mariana Rogoz STRATULAT

ZDRENŢUITELE STEAGURI ,TRANSCENDENŢA GOALĂ, POVESTE

George STANCA

70

DEFINIŢIE, ŞAH, RESUSCITARE, ÎNGERUL, LECŢIA DE LIMBI STRĂINE

S.O.S ANIMAL LA APĂ!

Daniel CORBU

Elleny PENDEFUNDA

Marina-Raluca BACIU

Emanuel POPE (Anglia) 20

Vavila POPOVICI (SUA

67

POEME LA CUMPĂNA CERULUI CU ŢĂRÂNA -

PE CURCUBEU, FLUTURELE ÎNNODAT, DUMNEZEUL CELOR VII, PAZNICUL

EUROPENITATEA LUI BACOVIA

George POPA

64

MEMORIA INEPUIZABILĂ A POETULUI

LA PRIMA ORĂ

Theodor CODREANU

62

ÎNTRE COGAIONICUL BRAD (AXIS MUNDI) ŞI „CRINELE GOLGOTE“

ARA

Bogdan ULMU

57

METAFIZICA LUI NAE IONESCU

36

IREAL, SUSPIN, POEZIA, ASEARĂ, ANOTIMPURI...

Ion N. OPREA

EU, ME, TE IUBESC, I LOVE YOU

78

79

VASILE VOICULESCU ŞI ACADEMIA DE LA BÂRLAD

George ROCA (Australia)37 ÎMBRĂŢIŞARE , EMBRACE, LA CINEMATOGRAF, AT THE CINEMA

Theodor DAMIAN (SUA) 38 CE TAINĂ ESTE ACEASTA, CA MIREASA, CĂDELNIŢÂND ÎN VECERNII IATĂ RĂMÂNE PEŞTERA TA PUSTIE

Florentin SMARANDACHE (SUA)

82

AFORISME DE VIAŢĂ

Dorel SCHOR

83

CĂUTÂND..., CONDIMENTE

Eugen EVU 39

Florica BUD

BALADĂ ÎN SEPTEMBRIE, BALADĂ LUDICĂ, COLIND LAIC, TAHIOGRAME

TEXTE FĂRĂ NUME – DRAGOSTEA, KILOGRAMELE ŞI FANDACSIA

Gheorghe NEAGU 40

Elena BUICĂ Canada)

Vali ZĂVOIANU (Spania) 87

41

AICI, PLOI INVERSE, COPAC ŞI BUŞTEAN, FĂT-FRUMOSUL CRUCII

Dumitru ICHIM

85

GEORGE ROCA: „POEME BILINGVE”

SĂ POŢI, YOU CAN, ÎMPLINIRE, FULFILLMENT

Adrian BOTEZ

84

42

PARTEA A DOUA A TRANDAFIRULUI , THE SECOND PART OF THE ROSE

RUGĂCIUNEA UNUI COPAC, VEŞTI TRISTE, CURRICULUM VITAE

Ioan Gelu CRIŞAN 88

Traian VASILCĂU (R. Moldova) 43 Miron ŢIC 44

MONTANIARZII I

SIMŢURILE REALITĂŢII, CU SĂRUTUL TĂU, SĂ FIE DE VINĂ, TRISTEŢILE VREMII

Nicolae NICOARĂ-HORIA

Cornelia PĂUN (Germania)

45

DRUM, WEG, CE ESTE VALOAREA ?, WAS IST DER WERT ? DIALOG CU POETUL, DIALOG MIT DEM DICHTER

Ana Maria GIBU

Ioan BABAN51

Pag. 2

MAMĂ, SPUNE-MI CE TE DOARE, DOARME MAMA ACEST POEM, MI-A PLECAT DORUL DIN ŢARĂ

95

47

Corneliu VĂLEANU

96

MĂRTURISIRE, O, DOAMNE !., RĂSPUNDE-MI, DOAMNE!

Voichiţa PALACEAN-VEREŞ

97

EROARE

O ISTORIE CIUDATĂ

Ioan MITITELU

94

ÎN SPIRALĂ, COMBUSTIE SPONTANĂ, CRUSTA DINTRE TIMP ŞI SPAŢIU

PROPUN O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ, MAI DĂ-MI O ZI PRIVIRI-LIMINARE-EMILIAN-MARCU-IADUL

91

CRIMA DIN ALTAR, JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII

Valentin Tufan

46

Anton Vasile IEŞEANU

Horia CRIOS

53

Iulian BARBU

100

CĂLUGĂRA, DESCULŢ, FRUMUSEŢEA TOAMNEI, TOAMNA

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Editorial ECONOMIA ŞI POLITICA

C

eea ce caracterizează întreaga societate românească de la „revoluţie” până azi, este o dezordine generalizată. Acest rezultat nu putea fi evitat, atâta vreme cât toată lumea ştie că nici o revoluţie din lume nu s-a soldat cu efecte pozitive în plan social. O lume intrată în descompunere, un sistem bazat pe anumite legi şi reguli de funcţionare, oricât de nedorit ar fi, odată cu prăbuşirea lui, nu se rezolvă nimic pentru că acei care vin ca să-i ia locul nu au nimic pregătit pentru a intra direct în marea problematică a societăţii pe care au dărâmat-o. O revoluţie se aseamănă cu starea de dezechilibru a unui gospodar care-şi pune casa la pământ în luna octombrie, că nu-i mai place, cu speranţa că până la căderea zăpezii, casa nouă, aflată în mintea lui debusolată, numai ca imagine, va fi gata pentru menirea sa fundamentală. „Revoluţionarii” nu au proiectată o posibilă imagine a viitoarei societăţi, pentru că nu s-au gândit niciodată la un asemenea rezultat. Demolarea este una din cele mai bolnave apucături din toate timpurile, mai ales dacă se ştie că nu trebuie să se pună nimic în loc. Unii protagonişti au în gena lor o predispoziţie spre demolare. Ceea ce s-a „făcut” în România, după caricatura aceea tragică de revoluţie din 1989, nu a însemnat altceva decât îndemnul de a dărâma ceea ce s-a făcut, după principiul bine cunoscut, ce e al nostru, nu e al nimănui. Nenorocirea e că această caricatură de revoluţie nu s-a mulţumit numai cu atâta, ci a pus la pământ o mulţime de oameni, cu o nonşalanţă demnă de casa de nebuni. Bine ar fi fost dacă „revoluţia”, de care se face atâta caz, s-ar fi gândit şi la oamenii trăitori pe aceste meleaguri şi nu în exclusivitate la locul pe care îl vor ocupa purtătorii de steag, în ţesătura aceea năzdrăvană, numită putere. Dacă punem la socoteală faptul că în toate fostele ţări socialiste căderea regimului a avut loc fără vărsare de sânge, nu cum s-a întâmplat la noi, noua conducere instalată democratic şi paşnic, a putut privi lucrurile şi fenomenele într-o atmosferă favorabilă înţelegerii. Se ştie că în toate fostele ţări socialiste, economia era de stat şi era normal ca statul democratic, instalat după evenimentele cunoscute, să n-o lase de izbelişte, la mâna oricărui nebun, ca să condamne. foarte curând, un întreg popor la o sărăcie generalizată. Noua putere din fostele ţări ale lagărului socialist, intrat în descompunere, a ţinut cont că are în faţă o economie pe care trebuie s-o gestioneze şi s-o administreze până la posibila privatizare. Au cumpănit cum trebuie situaţiile şi pentru că au înţeles rostul puterii, au evitat o iminentă catastrofă. Este de prisos să amintim ce s-a întâmplat în Cehia sau în Polonia şi nu numai. Dacă privim cu atenţie ceea ce s-a întâmplat în mai toate ţările vecine, unui om care judecă normal, nu-i vine să creadă că e posibil ca treburile să se desfăşoare într-o stare în care dezechilibrele pot fi evitate. Nu se ştie dacă măcar vreunul din ploaia oamenilor politici care s-au perindat la Cotroceni şi la Palatul Victoria şi-au pus vreodată o întrebare logică, aceea care implică responsabilitate: „Dar cu poporul român ce facem?” Ce îi putem oferi după ce am pus la pământ o economie, aşa totalitară cum era, dar asigura traiul celor mulţi? Nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, parcă ar fi trebuit să urmeze apocalipsa. Şi într-un fel ea a avut loc, pentru că în câteva luni s-au suprimat cel puţin două milioane de locuri de muncă. Nimeni nu şi-a pus însă problema că distrugerea întregii economii naţionale, a avut şi are urmări dezastruoase în plan social. Se constată un proces de creştere în progresie geometrică a acestor efecte şi nimeni nu are vreo reacţie, pentru ca starea propriu zisă să stagneze şi ceva ar trebui să se urnească, măcar pentru a ameliora consecinţele. Dar cum merg lucrurile, toată suflarea celor loviţi de cutremurul din 1989, trăieşte zilnic momente de dezamăgire generală, iar întrebările pe care oamenii şi le pun nu au nici un răspuns şi nu vizează nici o schimbare de optică. Dimpotrivă, păşim în fiecare zi din rău, în mai rău. Dacă economia ţării a fost lichidată, urmările sunt evidente în nivelul de trai şi era de la sine înţeles că, toate celelalte laturi ale societăţii nu puteau merge la cotele normale, şi au luat-o şi ele razna. La un moment dat, pur şi simplu, au fost scăpate din mână şi merg cum dă Dumnezeu. Nu se ştie dacă în alte părţi de lume au loc asemenea anomalii. Nenorocirea vine de la faptul că există o spontaneitate de gândire românească, incapabilă să evalueze eventualele consecinţe. Mai bine zis ar trebui să se pună, înainte de a întreprinde ceva, întrebarea: dacă facem aşa care sunt urmările? Problema nu e aşa de simplă, pentru că fiecare din cei ajunşi pe scaunul unde este îndrituit să ia decizii, are în faţa lui un trecut blestemat. Tot ce au făcut cei dinaintea lui, a fost greşit şi pe el l-a chemat Dumnezeu ca să repare ce au stricat contemporanii lui. El trebuie însă, cu puterea lui imensă, să „amelioreze” urmările grelei moşteniri”. Caraghios este faptul că de fiecare dată a apărut o minte tâmpită care repetă gesturi radicale, că pe pământul acesta blestemat întotdeauna prostul a făcut-o pe deşteptul şi când a proiectat el ceva, cevaul acela s-a dus şi mai la fund decât ajunsese mai înainte, datorită aceluiaşi comportament. De ce? Pentru că pe oricare dintre conducătorii postdecembrişti atât i-a dus mintea.

Ioan Baban Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 3


Emilian MARCU TOBELE MUTE (Fragment de roman)

“Tobele mute răsunaseră din chiar clipa când sosise prima dată în sat pe motocicleta lui, din care săreau bucăţi de tablă pline de rugină, ca şi cum ar fi fost hăituit de o armată în retragere. Saşa Ilici le aşezase pe femeile satului acela de la capătul lumii, în rând, ca pe nişte soldaţi în front, să-l întâmpine pe Trifonov, despre care el auzise mai întâi de la şoferii de pe camioane, cei care cărau lemnele fasonate de prizonieri pe șlepurile din orașulport. Uneori, când vremea rea nu-i lăsa pe șoferi să ajungă la punctul de lucru, să poată încărca marfa pentru fabrica de mobilă, de chibrituri şi de scobitori, se adunau în sat, la iurta lui Saşa Ilici, şi beau vodcă până cădeau de pe prichiciul de pământ ce folosea drept pat şi dormeau dezveliţi pe jos, până se făcea vremea bună să poată pleca.“

Pag. 4

Saşa Ilici, așa îi spuneau toţi, pentru că numele celălalt, cel de familie, nu i­l ştia nimeni, lucrase cu multă tragere de inimă, aşa cum o făcea de fiecare dată în preajma Crăciunului, aducând cu căluţul lui, în căruţă sau, de cele mai multe ori, în sanie, lemnele cu care urma să încălzească iurta, locuinţa din pământ în care urma să­şi întâmpine, ca în fiecare an, oaspeţii veniţi la petrecere din lagăr. Lucrase câteva zile la rând, fără să simtă oboseala picioru­ lui pe care se putea baza că îl ajuta, aşa cum se baza şi pe căluţul lui, mereu cu botul scormonind după smocuri de iarbă, de muşchi sau cine ştie ce daruri ale pământului ce i s­ar fi putut oferi aproape pe nebăgare de seamă. Dereticase, frecând cu o perie aspră şi apoi trecând cu un măturoi făcut din ramuri subţiri, dar lungi, de mlădiţe tinere de mesteacăn, prin baia din spatele casei, după ce aranjase, cu multă răbdare, lătunoaiele de coajă de mesteacăn, în straturi groase, să nu poată apa să pătrundă acolo, apoi puse, într­o ordine doar de el ştiută, pietrele, unele mari, colţuroase altele mai mici, netede şi lucitoare că puteai vedea luna prin pielea lor, ce urmau să fie înroşite în jarul des, strălucind ca ochii vulturului în desişul pădurii. Le aranjase în grămăjoare mici, cât mai aproape de vatră şi vorbise cu ele, cum ar fi vorbit, dacă ar fi avut mai mult curaj sau poate mai multă încredere, cu femeile ce îşi foiau fustele largi prin preajma lui, căutându­i când un sfat, când o vorbă bună, când, dar asta nu spunea niciuna, o mângâiere mai altfel de care nu prea aveau parte. Saşa Ilici le privea pe sub sprâncenele groase ce începuseră mai de mult, chiar înainte de a ajunge aici, să devină aspre şi surii. Le răspundea calm, fără a le repezi, şi tot­ deauna găsea, pentru fiecare dintre ele un cuvânt bun. Îşi muşca, aproape pe neobservate, buza de sus, înainte de a răspunde, de parcă şi­ar fi muşcat vorbele. Femeile ştiau acest obicei. Unele lucruri se învaţă repede ar fi spus una dintre ele, cea mai apropiată ca vârstă de Saşa Ilici şi care se aştepta, mai mult decât celelalte, să primească o atenţie specială. Pietrele, sub mâinile lui harnice, se rostuiau calme în stivele pe care el le pregătea, fără să­i ceară ceva anume şi el, pentru aceasta, le vorbea şi le bucura cu vorbe frumoase, uneori chiar drăgăstoase, aşa cum ar fi vrut să o facă cu femeile din preajma lui. Cuvintele lui veneau liniştite unele după altele şi timpul, asemeni apei de izvor, aluneca peste zborul vrăbiilor mereu agi­ tate, mereu puse pe certuri mărunte, din orice, pentru mai nimic. Cu pietrele, Sașa Ilici vorbea așa, în legea lui, mestecând mai mult vorbele, cu poticneală, cu o bucurie, dătătoare de îm­ plinire, tămăduitoare, asemenea unui leac căpătat cu mare greu­ tate. Saşa, Saşa! îl striga şoptit, din când în când, câte una dintre femei, să­i ceară să facă un anume lucru, care pentru ea părea mai greu, dar, de fapt, era doar un motiv să poată fi în preajma lui, acolo unde era singur şi unde se putea strecura iute, cu trupul Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


cald, dacă el ar fi spus da sau ar fi făcut un singur semn. Lui Sașa Ilici i se părea că pietrele lui dragi îl strigă: Sașa, Sașa! și le privea, vrând să afle care dintre ele îl strigă atât de frumos și atât de doritor. Semnul acela atâta de dorit nu venea de la Sașa Ilici, căruia numai la asta nu­i stăteau gân­ durile, şi femeia refuzată, așa cum o făcea el, îşi continua treburile,îndepărtându­se legănat şi încet, ascunzându­şi cu buzele frumos arcuite, și mai mereu po icioase, nişte vorbe doar de ea ştiute şi trecându­și mâinile, încet peste şolduri, netezindu­şi pliurile imaginare ale fustei groase, sub care îşi ascundea trupul tânăr şi atât de cald. Saşa Ilici o urmărea până ce ajungea după gard întorcând capul după umbra ei, zâmbind cu subînţeles, un zâmbet de cele mai multe ori trist şi dureros, care ascundea ceea ce el nu putea sau poate nu voia să­i spună. Nastasia, Nastasia! mormăia el în gând, dar cea chemată numai în gând, de el se îndepărta tăcut că nu auzea decât trosnetul scurt al unei rămurele de mesteacăn pe care se legăna fără de sens o vrăbiuţă împinsă încolo şi încoace de vântul furios, așa cum era împins el, în toate părţile.

de ger şi de aşteptare. Se fereau una de alta cu multă dibăcie, aproape cu artă, deşi toate ştiau că asta îşi doresc şi, mai ales când se ivea ocazia şi­l împărţeau după nişte reguli bine stabilite şi cu sfinţenie respectate, ca pe un dar deosebit de preţios. Era o repartiţie riguroasă, respectată cu multă cer­ bicie, trecută cu atenţie de Nastasia Vavilov în cat­ astiful ei cel gros, păstrat într­un loc doar de ea știu. Fiecare vizită se derula aproape la fel pentru Trifonov. Pentru fiecare dintre ele, aducea, bine în­ velit în ziare în care războiul încă nu se sfârşise, deşi de la semnarea păcii trecuseră deja 15 ani, câte o mică atenţie sau scrisori de prin diferite colţuri ale marii uniuni. Darurile, înfăşurate cu grijă, erau înmânate în iurta lui Saşa Ilici, special ales acel loc, să nu se supere niciuna dintre femei, după un ritual impus de Trifonov, încă de la prima lui sosire în acest sat

* *

*

Tobele mute răsunaseră din chiar clipa când sosise prima dată în sat pe motocicleta lui, din care

* *

*

Pe Trifonov – care venea aici măcar o dată pe săptămână, pe motocicleta lui nemţească, achiziţie de război, cum îi plăcea să se laude cu mândrie, când făcea sfat cu femeile, la un pahar de vodcă, tăiată de un ceai amărui şi de câte un castravete murat, pe care îl ţinea într­o cutie cu capac cu ghivent, în ataş, anume pentru aceste ocazii,(care nu erau rare de loc pentru el), scoţându­şi în faţă pieptul plin de decoraţii pe care le cususe pe haina militară, haină purtată mereu, fie vară fie iarnă. Scotea marfa rară și o înșira, arătându­le lucruri pe care ele nu le mai văzuseră de mult sau de care nici măcar nu auziseră că ar exista – îl aşteptau privind fiecare dintre ele de după gardurile de scânduri rare. Femeile, când auzeau motocicleta, cel mai adesea,făcându­şi de lucru cât mai aproape de poartă. Zgomotul făcut de motocicleta lui Trifonov se auzea de la distanţă, ca un clopot de mănăstire. Femeile se căţărau pe buturugile lăsate anume acolo, să fie cât mai sus, să­l poată vedea de la distanţă cum se apropie. Vântul le spulbera batic­ urile cu flori mari şi cu franjuri pe margine, în cu­ lori grele, aspre la pipăit cu privirea – albastru, cu negru şi roşu – franjuri ce loveau obrazul înroşit Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

săreau bucăţi de tablă pline de rugină, ca şi cum ar fi fost hăituit de o armată în retragere. Saşa Ilici le aşezase pe femeile satului acela de

Pag. 5


la capătul lumii, în rând, ca pe nişte soldaţi în front, să­l întâmpine pe Trifonov, despre care el auzise mai întâi de la şoferii de pe camioane, cei care cărau lemnele fasonate de prizonieri pe șlepurile din orașul­port. Uneori, când vremea rea nu­i lăsa pe șoferi să ajungă la punctul de lucru, să poată încărca marfa pentru fabrica de mobilă, de chibrituri şi de sco­ bitori, se adunau în sat, la iurta lui Saşa Ilici, şi beau vodcă până cădeau de pe prichiciul de pământ ce folosea drept pat şi dormeau dezveliţi pe jos, până se făcea vremea bună să poată pleca. Le vizitau pe femeile din Ivanovca așa, îmbălsămaţi în alcool, mirosind a benzină, a transpiraţie și a castraveţi muraţi. Femeile, cu oare­ care silă, dar și cu nerăbdare, îi dezbrăcau de haine și aruncau apă caldă pe ei, frecându­i cu pămătuful de pelin, până li se bășica pielea și începeau să miroasă a proaspăt, a copil îmbăiat. Hainele le puneau la înmuiat, apoi, după ce aceștia adormeau și ele erau împlinite, le frecau bine și le puneau pe sobă la uscat, să fie numai bune de îmbrăcat dimineaţa. Saşa Ilici aduna resturile de peşte sărat, capete şi cozi, sticlele goale şi cioburile de la paharele sparte, aduse tot de ei, că ale lui dispăruseră chiar de la prima lor vizită. Aduna, poticnit, cutiile de conserve, pe care le depozita separat undeva, sub un şopron, să aşeze firimituri şi boabe de orez pen­ tru păsările de prin curte, dar şi pentru păsărelele zgribulite ce nu mai reuşeau să se hrănească din cauza stratului gros de zăpadă care se aşeza de la începutul lunii octombrie şi dispărea mult după începutul lunii mai, în anul următor. De la ei aflase Saşa Ilici de venirea lui Trifonov pe motocicleta lui, rechiziţie de război, dar și despre îndeletnicirea lui.

Vestea se răspândise iute printre casele din satul lor, pitite sub zăpadă, gemând de atâta linişte câtă

Pag. 6

se instalase de­a lungul timpului. Puţine evenimente reușeau să alunge liniştea din sat. Nici cei câţiva câini nu mai erau aşa harnici. Se moleşiseră şi ei de atâta linişte. Li se lipiseră ure­ chile de cap şi se strânseseră arc sub blana jigărită. Uitaseră să mai latre. Când începeau să se audă pocniturile motocicletei lui Trifonov, se ascundea care pe unde apuca, ba câţiva chiar o zbugheau în desişul pădurii şi, abia mult după ce se lăsa iar liniștea peste sat, rupţi de foame, se târau pe la casele stăpânelor lor, poate­ poate, vor căpăta vreo coajă uscată de pâine sau puţină caşă în vreo cutie de conserve rămasă încă neacoperită de zăpadă. Un schelălăit subţire şi abia auzit îi însoţea. Sosirea lor în sat era mult după ce se întuneca. Doar câte o lumină plăpândă se ridica somnuroasă la geamul uneia sau alteia dintre femei şi se auzea un scârţâit lung al uşii şi apoi, brusc, se închidea la loc. Bucata de pâine se rostogolea prin zăpadă, până aproape de poartă, acolo unde o găseau potăile care, iute, se luau la bătaie, făcând o hărmălaie de nedescris. Apoi, un schelălăit lung întrerupea această dispută. Saşa Ilici lăsa pentru câinele lui, sub şopronul unde ţinea lemnele uscate, bucăţi de pâine şi de mămăligă să­i ajungă. Nu­l auzea niciodată schelălăind de parcă ar fi fost mut. Îl găsise undeva în mijlocul pădurii, mai mult mort decât viu, şi i se făcuse milă să­l lase acolo. Aflase, mult după această întâmplare, de la Ion Alnimănui – când venise să petreacă noaptea de Crăciun la ei în sat, aşa cum făceau unii dintre pri­ zonieri aleşi de comandant, de când se instalaseră în lagărul acela – că animalul era dresat şi că aparţinuse unui colonel care fusese şi el prizonier. Murise. Câinele stătuse mult timp lângă mormântul stăpânului şi apoi nu­l mai văzuse nimeni. Dispăruse. I­ar fi plăcut şi lui Saşa Ilici să­l audă cum se luptă pentru bucata de pâine, dar nu se întâmpla asta. Părea ca o stafie şi doar lătra, din când în când, aşa la lună şi apoi se potolea. Într­una din nopţi, pe când Saşa Ilici se întorcea de la o vânătoare unde pusese nişte capcane prin pădure, unde îl însoţise şi câinele. Îi văzuse lacrim­ ile lungi, cum alunecau, subţiri, aburinde, pe bot. Capcanele fuseseră puse chiar prin preajma locului unde fusese îngropat stăpânul câinelui. Saşa Ilici nu ştiuse asta, dar, când îl văzuse cum plângea, ca un copil, schelălăind încet, îşi dăduse şi el seama că acolo fusese locul. Captura era destul de bogată, dar lui nu­i mai ardea să se mai bucure de ceea ce vânase. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Liviu PENDEFUNDA

însă că minunata făptură îmi aparţine, aşa cum şi eu vroiam din tot su­ fletul să devin doar al ei. În fiecare zi, ur­ mând ritualul străvechi mă rugam. Şi timpul, prieten şi duşman

ARA

A

tunci am cunoscut­o pe Ara. Era şi vuietul, era şi aurora plină de culori a cerului zbătându­se între întuneric şi lumină. Avea strălucirea celor treizeci şi trei de reveniri la viaţă, a trecerilor succesive prin încercări şi bucurii. Iar eu, umilul servitor din Memphis, abia reuşisem să extrag din sarcofage al şaizeci şi şaselea spirit încă dorit de dragoste şi răscolit de amintiri. Sus la zenit Antares îşi înfrăţea lu­ mina cu adormitul Ra. Atunci am cunoscut­o şi nici azi nu ştiu atât de sigur că Ara o chema. Apăruse între coloanele templului con­ ducând o caravană, aducea ofrande din cele mai îndepărtate locuri, oaze sau poieni, dintre dune sau păduri, de peste hăuri adânci sau de la ţărmuri de ape. Nu ştiu dacă o mai zărisem vreodată sau poate că timpul nu sosise săʹi realizez prezenţa. Stătea lângă mine, din ochii plini de raze aruncând culorile culese din largul zărilor sau dintre valurile mării. Părul lung cu reflexe arămii sfida sacrali­ tatea templului iar trupul zvelt încerca să mlădie precum trestiile în vibraţia sufletu­ lui. Cine era şi de ce apăruse acum, când trecuse succesiunea novenelor închinate lui Isis ? Eram cuprins de o stare de exaltare căreia nuʹi dădeam încă atenţie deşi hainele îmi ardeau cuprinse de focul etern al celor douăsprezece stele care încu­ nunau aura din jurul trandafirului prins în credinţa crucii. Sʹa apropiat cerânduʹmi săʹi dau apă vie sfinţită în alambicul din camera secretă. Ea mi­a cerut. Iar eu, cel care mă rugasem ca zeii săʹmi mai acorde o şansă în lumea profană, am invitat­o în singura încăpere în care mă simţeam dintot­ deauna Marele Preot şi totodată Rege. Eu nʹam vrăjit­o. Să fi fost ochii ei farmecaţi ? Dar căldura focului meu şi apa care se revărsa continuu de sub veşmintele ei tindeau să devină un tot în universul vizibil şi cel neştiut. Şi în cele câteva clipe care au urmat am fost Unul, binom ce devenea în toată măreţia profeţiei treimea definită a papirusurilor consacrate de atlanţi. Ne priveam mereu, încercând să păstrăm o fărâmă de realitate, pentru că totul era încă vis şi nimănui nuʹi mai păsa de hainele pierdute printre creuzete şi manuscrise. Ne­am vorbit puţin. Vor­ bele prisoseau şi efemeritatea lor dispărea în în­ tregul de care nu ne mai păuteam desprinde. Nʹam reuşit decât să îngânăm o promisiune, o credinţă. Atât. Am fugit după ea. Se întorsese la familia ei aflată întrʹo altă lume iar astrele insistau săʹmi arate

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

totodată, se strecura invariabil ca ş i

nisipul în clepsidră. Care dintre noi va reuşi să treacă, sfidând legile Tradiţiei ? Şi iar mă întrebam cum reuşise Dumnezeu să ne ʹmpreune. Fusese doar dorinţa lui. Fusese minunată. Şi de câte ori nʹam visat de atunci că dragostea mea era împlinită şi chiar seʹmplinea în braţele furate de Hathor printre lumânările aprinse şi sunetele firave de sistre aducând extazul în în­ tregul care am rămas, noi. Şi de fiecare dată un­ duirea lunii amăgea în argint focul soarelui din mine, îmbinarea perfectă ce nu se poate nicicând repeta. Era şi va fi pentru totdeauna unică, dragostea. Căldura ardea aleea leilor şi gândurile se topeau pe treptele uscate ale vântului solar. Nilul revărsase de mult pe câmpiile lui Osiris. Aşteptam seara să răcorească carnea care plânge, să răspândească aroma dorului, singura care poate să străbată dincolo, în lumea invizibilă timpului în care trăim, în altă dimensiune. La poarta templului fusese adus coşul cu ofrande. Era acum singur, între coloane, ca şi cum aducătorul se topise şi el în infinitul necunoscut. L­am luat şi în faţa altaru­ lui lʹam desfăcut: un gângurit se strecura ca o incantaţie printre cosiţele arămii ale unei fetiţe cu ochii verzi precum zările şi talazurile. Şi îmi privea tandră lacrimile din ochi. Erai tu, Ara.

Pag. 7


Constantin ARCU

LA PRIMA ORĂ

D

“De acolo se vedea ca în palmă platoul din față. Cam la vreo sută de metri distanță, se aflau adunați pălmașii din lagăr. Țineau în mîini bucăți de pînză, probabil niște cearceafuri, pe care tot încercau să le fluture prin aer. Nu-mi dădeam seama ce se întîmplă și de ce s-au adunat grămadă pe platou, cînd am observat pe margine vreo cinci sau șase gardieni. Doi dintre ei aveau pistoale mitralieră cu pat rabatabil, probabil rusești, pe care le țineau în față. Nu știu unde se afla Martha, însă în îmbulzeala aia nu era de mirare. Nici nu puteam distinge bine fețele oamenilor, deosebeam gardienii după uniforme.“ Pag. 8

in cabinetul de alături se strecura o dungă îngustă de lu­ mină albăstrie și dintr­odată mi­am dat seama ce se în­ tîmplă. Am încercat să mă ridic de pe saltea, presimţind că în cîteva clipe va suna deșteptarea. Piciorul drept îmi amorţise și părea complet golit de sînge. Probabil de la membrul înţepenit mi se trăgea senzaţia persistentă de răceală, pentru că în boxă nu era frig. Maxilarul drept îmi zvîcnea și mi­am amintit de prete­ narii care mă aranjaseră seara trecută în baie. Nu le purtam pică. Respectau ve i rînduieli din pușcării și lagăre. Cutume. Nu aveau ceva personal cu mine. Conform uzanţelor, mă sileau să­ mi găsesc locul în cadrul comunităţii, iar dacă inima nu­mi dădea ghes să rămîn mult timp pe­acolo. Exact la fel ar fi procedat și cu fratele oricăruia dintre ei. Cristi se trezise și pîndea printre gene. M­am prefăcut că nu­i observ manevra de spion veritabil. Încerca să­și întindă pi­ cioarele amorţite. Ce visase oare? În trecutul lui nu exista o odra­ slă de securist care să­i vrea răul, însă cu siguranţă apărea vreo altă secătură. Toţi au cîte un diavol în spinare de care încearcă o viaţă să scape. Numai că deseori omul se acomodează cu povara din cîrcă și uită să se mai scuture de ea. Te lepezi de Satana? în­ treabă preotul, căutînd să­i aducă aminte. Cum nu, s­ar lepăda, săracul om, dar ce să facă dacă blestemăţia se ţine scai de fiinţa lui? Ne­am întrerupt pînda la care ne supuneam reciproc, pen­ tru că din difuzoare a izbucnit semnalul deșteptării, hărmălaia de dimineaţă cu mugete, cîrîituri și zbierăte, un cor în care se regă­ seau toate animalele și orătăniile de pe pămînt. Cristi a sărit ca ars de pe saltea, însă de îndată a înţeles, nedumerit, că nu putea să părăsească încăperea. Lacătul uriaș stătea încuiat dincolo de gratii. Auzeam un vuiet nedeslușit venind dinspre dormitor. Fiara cu multe capete se pusese pe picioare, pregătindu­se să ia în piept o nouă zi. În curînd avea să ajungă la masă și apoi să coboare în subteran. O procedură parcă trasă zilnic la indigo. ­ Salut, Cristi, i­am strigat. Vocea mi se pierdu în freamătul surd ce urca dinspre cu­ loar. N­am sesizat nici o tresărire pe faţa idiotului, deși părea puţin probabil să nu mă fi auzit. Sau i se făcuse dor de terci și mă considera singurul vinovat pentru că nu se afla printre izmenele celor ce se buluceau acum spre baie, ultima haltă înainte de pa­ radisul micului dejun. Habar n­avea domnul Cristi cît regretam și eu pentru că el se afla acolo. La amîndoi ne părea rău de același lucru, însă din motive diferite. Simţeam cum freamătă pe lîngă grilajul din fier forjat, un impuls interior îl mîna să intre în ritmul zilei de lagăr. În același timp, funcţiona fără greș reflexul condiţionat al animalului dresat. Își dădea seama că nu el are de cumpănit ce și cum. Gardienii știau ce să hotărască pentru el și la cel mai mic semn de neascultare, în locul cubului de zahăr, se ivea din senin biciul care își făcea fără greș de fiecare dată datoria. Biciul îmi aduse iar aminte de Coloneleasa Taifun care în ultima vreme umbla pe stradă cu un bici în mînă. Nu știu ce semnificaţii căpăta în mintea ei această armă, probabil ceva legat

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


de ideea de stăpîn absolut. Nu cred că lua serios în calcul posibilitatea de a fi atacată de adversari reali sau în ipuiţi. Știa că mulţi îi purtau o profundă afecţiune, dorindu­i să­și frîngă de îndată gîtul, să înghită un pumn de otravă, să se afle în calea vreu­ nui glonţ rătăcit sau direcţionat, un dum­dum dacă era posibil, să facă zilnic infarcturi și atacuri cerebrale etc. Bucurii din astea îi doreau cam toţi din jur, însă erau aspiraţii abstracte pe care nu și le vedeau împlinite prea curînd. Nimeni nu se gîn­ dea să­și bage mîna în laţele ei cenușii și să­i aplice vreo corecţie, pentru că s­ar fi murdărit numai atingînd­o. Fusese bătută de ajuns de Dumnezeu cînd îi luase minţile pentru păcatele ei sau ale ta­ tălui ei, în cine să lovești? Cristi se frăsui pe lîngă ușă mîngîind gra­ tiile cu degetele lui scurte și jegoase, și unghii stro­ pite de noiţe, bolborosind o litanie de parcă ar fi înălţat o rugăciune. Privea prin zăbrelele de fier forjat, ţinînd sub observaţie cabinetul de alături. Ușa din placaj (o improvizaţie recentă, probabil, care nu se potrivea cu mobilierul sau cu toate ce­ lelalte uși furniruite) rămăsese întredes isă și Cristi scana încăperea pustie, scăldată într­o lu­ mină rece, albastră. Își întoarse obrazul spîn, încreţit într­un surîs stupid, și în privirile lui se citea o mare dezamăgire. Se lăsă cu o mișcare lentă în genun i pe salteaua împestriţată de pete gălbui, fără să mă scape din o i, încercînd parcă să descifreze nu știu ce semne pe faţa mea. Foarte bine, îi stăteam la dispoziţie. Pentru a cîștiga timp, l­am întrebat dacă sînt și români acolo și Cristi a încuviinţat din cap. Mulţi? Mi se părea important să știu pe ce mă puteam bizui într­o situaţie de care nu aveam decît o vagă idee. Mă socoteam totuși un om de acţiune și găseam potrivit să­mi pregătesc terenul pentru orice eventualitate. Idiotul își strînse buzele și dădu din cap apăsat: O­ho! Băieţi de­ai Vrîncioaiei, așa­i prietene? am insistat, cuprins de o subită exaltare. Parcă vedeam armia desfășurîndu­se sub steaguri prin Toscana și cum îi îndrept pe toţi spre ţară. Legiunea română avea menirea istorică să pună capăt ticăloșiei și împilării acestei naţii etc. etc. La un semn, avioane și trenuri și autocare pline se puneau în mișcare. Acasă, băieţi! Numai gîn­ dindu­mă mi se ridica părul în vîrful capului. O maree umană cum nu mai cunoscuse istoria. Părea măreţ din cale afară, însă apăreau amănunte ce nu se legau. Mi­am dat seama că mă lăsasem luat de val. În definitiv, feciorii ăia tocmai hăpăiau terci pînă își făceau creierii varză și habar n­aveau de planurile mele. Și cum să­i adun cînd eram încuiat

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

într­o budă cot la cot cu un oligofren? Cristi nu­și bătea capul cu strategia de eli­ berare și începu să­și cojească o zgaibă de pe laba piciorului stîng, deasupra rotulei jegoase. E plăcut să­ţi zgîndărești o rană superficială care a început să se usuce, simţi o mîncărime plăcută. Îmi amin­ team senzaţia asta din copilărie. În definitiv, soco­ tind după minte, omul nici nu era decît un copil. Cine l­a mai adus și pe nenorocitul de Cristi prin locurile astea blestemate iar numai păcate și­a făcut, mi­am spus. Dacă aveam să ies vreodată de acolo, mi­am jurat în barbă, trebuia să mă ocup și de acel individ. Pe neașteptate, Cristi își ciuli ure ile. De­ tectînd probabil ceva prin aer, zvîcni de pe saltea și începu să se agite pe lîngă zăbrele. opăia într­o parte și­n alta, cuprins de agitaţie. Nu­mi dădeam seama ce văzuse dincolo sau ce aștepta să apară dintr­acolo. Dădea parcă din coadă și se tot agăţa de gratii, scîncind. ­ Marș, îi strigă, din cealaltă ușă, Martha. Nu te prosti, că doar nu ţi­or mîncat șoarăcii din burtă. Se apropie de celula noastră și întinse prin­ tre gratii două castroane de tablă pline cu terci. Pe fiecare se afla cîte o coajă uscată de pîine neagră, care putea fi folosită ca tacîm. Cristi luă un castron și­l așeză pe linoleum alături, la picioare. Apucă și al doilea castron, avu o scurtă ezitare și privi spre mine. Interogaţia i se citea pe faţă, nu trebuia să des idă gură. Ne daţi ori nu ne daţi? aceasta­i eterna întrebare. Nu pricepeam de ce mai avea în­ doieli, nu­l hrănisem cu mîna mea? Pentru ce erau prietenii, dacă nu ca să le oferi raţia ta de terci? Părea jignitoare lipsa de încredere pe care mi­o arăta Cristi. Întîrziam să­mi intru în rolul binefăcătoru­ lui, așteptînd să se care madam Martha. Numai că Martha habar n­avea de așteptările mele. Capul îi zvîcni din gulerul halatului alb, studiindu­ne atent cîteva clipe cu o ii roșii, ficși. Apoi, într­un gest tipic de galinacee, își răsuci puţin gîtul, ascultînd. A rămas în această poziţie fixă cîteva clipe și, pe neașteptate, s­a smuls din reveriile sale de găină, grăbindu­se să­și recapete înfăţișarea umană. Se întoarse brusc pe călcîie și, din mers, ne ură po ă… nebună. Să vă rămînă­n gît, spuse textual. Probabil așa se glumea prin părţile alea, n­aveam de ce să­i port pică. La revedere. Mi­am în ipuit că se grăbește să­i conducă pe ceilalţi în subteran. Simţeam cît regretă că nu ne poate ţine companie, însă n­avea încotro: datoria o ema de urgenţă. Nu apucă să iasă din cabinet, cînd se auziră pași parcă tropăind și, în ușa din faţă, scăldaţi în

Pag. 9


lumina sinilie, își făcură apariţia doi indivizi. Nu erau în uniformele din lagăr, semn că abia sosiseră sau acum plecau, după ce s­au odihnit aici peste noapte. În faţă era un tip bondoc, într­un costum alb, cu părul scurt, încărunţit, o figură pe care stă­ tea agăţat un rictus zîmbăreţ. Mi se părea cunos­ cut, precis îl întîlnisem pe undeva. Imediat în spatele său a intrat un individ înalt, bine legat, însă nu reușeam să­i disting trăsăturile feţei. Era îmbră­ cat cu blugi și o bluză roșie, un fel de maiou, peste care purta o geacă neagră. Iisuse Hristoase, Doamne păzește­ne! mi­a trecut prin cap. Am sărit ca ars în spatele peretelui. Acolo, la numai cîţiva pași, se aflau Dragoș, fiul doamnei Gina, iar bon­ docul din faţă era nașul Cristi. inea în mîna dreaptă pălăria albă, cu boruri largi. ­ N­am apucat să discutăm de…, spuse nașu’ Cristi, cu o voce baritonală, surprinzător de plăcută. Trecem iar peste două săptămîni și stabi­ lim, OK? ­ Dăsigur, băieţi, zise Martha. Nu­i bai, staţi relaxaţi. Nașu’ Cristi își ridică pălăria în dreptul pieptului și spuse ceva. N­am înţeles ce, însă bărbaţii s­au întors brusc. Ciao, Martha! i­am mai auzit strigînd, după ce au părăsit încăperea. Infir­

miera ieși pe urmele lor și vocile li s­au stins în hol. Am rămas perplex, în spatele peretelui. Nu știam în ce relaţii sînt și cum ar fi reacţionat dacă mă ve­ deau acolo, însă de cînd umblam printre străini,

Pag. 10

devenisem șiret și prevăzător. Părea imprudent să mă arunc în braţele acelor domni care din capul lo­ cului nu­mi inspiraseră încredere. Îi mirosisem din prima și nu strica să mă ţin departe de ei. După ce­am fost sigur că Martha nu se va mai întoarce, am început să ne facem de cap. M­ am tras mai aproape de castronul rămas pe lino­ leum și mi­am băgat degetele în terci. Era ca și cum un înotător își stropește corpul cîte puţin acomo­ dîndu­se treptat cu apa, înainte de a se arunca în valuri. Cristi s­a lăsat în genun i alături, conti­ nuînd să ţină în mîini celălalt castron. I­am întins degetele și omul le lingea în izînd o ii de plă­ cere. Într­un acces de răutate gratuită, mi­a trecut prin minte să­l scot din porţie, însă nu mi­ar fi fo­ losit la nimic dacă intra în sevraj. Nu vedeam vreo posibilitate de a interveni eficient nici în rîndurile trupei. Toţi erau drogaţi, eventual dacă puteam trage vreo consecinţă din faptul că știam asta și acţionam corespunzător. Așa că n­avea sens să­l urgisesc pe Cristi. Plăcerea de a­l hrăni pe Cristi îmi era totuși grav atinsă de foamea care îmi strivea maţele. De cînd mă aflam în lagăr nu mîncasem decît coji de pîine uscată și băusem multă apă. Du­ ceam o viaţă pe placul nutriţioniștilor care reco­ mandă să bei apă pînă la loc comanda. Din cauza foamei, depășeam și cantităţile de apă pe care le prescriau ei cu mult entuziasm. Totuși, stomacul meu începu să dea semne certe de răzvrătire. Ros de o durere ascuţită, cerea cu insistenţă un castron cu terci. Puţin îi păsa de repercusiunile pe care pă­ satul avea să le aibă asupra creierului. Încercam să­ l amăgesc sugînd o coajă de pîine neagră, însă tertipul meu se dovedea tot mai puţin eficient. Părea dificil de tergiversat lucrurile. Și atunci a fost cînd mi­a atras atenţia un zgomot ciudat. Mai întîi am simţit ceva în depăr­ tare, un huruit venind parcă din adîncurile lagă­ rului. Cristi s­a oprit din lin it, întrebîndu­mă din o ii mici, porcini, în care se putea ghici un licăr de lăcomie. Am rămas cu degetele suspendate în aer, neînţelegînd ce se întîmplă. Orice ar fi fost, neobișnuitul vuiet născu un sentiment de speranţă. Părea să s imbe ceva fundamental în locul acela blestemat, pentru că reușise să spargă liniștea în care zăceam scufundaţi de atîta timp. După un moment de acalmie, zgomotul a început să crească în intensitate apropiindu­se periculos și am avut senzaţia că un elicopter sau un alt aparat de zbor urma să se prăbușească peste noi. Nu­mi dădeam seama ce se întîmplă afară, însă drăcove­ nia care producea vacarmul s­a mai apropiat de cî­

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


teva ori și apoi s­a lăsat liniștea. După ce mi­am revenit din șoc, puţin a lip­ sit să nu fac altul. Nu mi­am dat seama cînd, pro­ babil în momentul în care zgomotul acela îmi sfredelea creierii, Cristi mi­a sărit în braţe. Tremu­ rînd vargă, a rămas nu știu din ce motiv acolo, deși carele infernului s­au retras în negurile de unde apăruseră. Își ţinea strîns în mîini castronul cu res­ tul de sos. Cea mai mare parte mi­o pusese pe bluză, ca recompensă pentru că și eu îl hrănisem din porţia mea. Arătam probabil ca un ofiţer gîr­ bovit de medalii, cum apare prin unele manuale de istorie generalul Kutuzov. Încercam să­mi apăr prestanţa împingîndu­l pe Cristi din braţe, numai că acela nu vedea cu o i buni eforturile mele. Se tot înghesuia stropindu­mă cu terci și numai nu reușeam să­l dezlipesc naibii de mine. Parcă trăiam un coșmar. Presimţisem că se va petrece o catastrofă. Iar premoniţiile de felul ăsta se împlinesc de fie­ care dată. Și, ca un făcut, în acel moment fatidic în cabinet a pătruns Martha. Era cuprinsă de o agitaţie neobișnuită, însă, cînd a dat cu o ii de noi strîns îmbrăţișaţi, s­a oprit locului și și­a făcut sem­ nul crucii. Probabil o pornisem pe drumul aposto­ lilor și propovăduiam cu mult har credinţa în Dumnezeu, dacă o determinasem pînă și pe această neprihănită să se în ine. Pentru a doua oară, în numai cîteva ceasuri, ne găsea în poziţii fierbinţi. ­ E­hei, domnu’! strigă tipa. Tu, căcășneaţă ăla mic, arătă spre Cristi, dîndu­și seama că ne

aflam în dilemă. Cristi făcu abstracţie cu eleganţă de afron­ tul ce­i fusese adus și se săltă din braţele mele, de­ prins să execute la minut ordinele primite. Se apropie de gratii cu castronul în mînă, în timp ce Martha des idea lacătul. Eu priveam absent ta­

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

bloul, întrebîndu­mă ce înseamnă căcășneaţă. Era, probabil, o licenţă poetică, însă nu suna tocmai a compliment, dacă e să vorbim des is. Cristi nu făcu mare caz din asta și păru iar să nu bage de seamă insulta. Erau lucruri mai importante decît să diseci înţelesul unei vocabule aruncate aiurea, părea să spună el, dovedind că practică o filozofie realistă de viaţă. Cînd să treacă dincolo de gratiile pe care tocmai i le ferea din cale Martha, observă că eu ră­ măsesem pe saltea, sprijinit într­un cot. Faţa lui unsă cu terci părea oglinda neînţelegerii. Îmi făcu semn să vin și eu, însă femeia stătea înfiptă lîngă tocul ușii. Nici nu se punea problema. Cristi înţelese că muierea intenţiona să ne despartă și faţa i se încreţi caraghios, părînd că va izbucni în plîns. Mă privi lung cu o ii roșietici, mici și vicleni, cu raze de riduri la colţuri, și se trase rapid înapoi în boxă, mai înainte ca infirmiera să înţeleagă ce intenţii are. Nici eu nu înţelegeam, pentru că se aplecase spre mine și încerca să mă împingă în faţă. Nu­mi cădea bine vînzoleala aia, simţeam cum stomacul mi se întoarce pe dos. Ce naiba voiau acum de la el? Sub carapacea neghiobiei, Cristi părea un tip sensibil și bun. I­am spus să se liniștească și să execute ordinul Marthei. Era o ha­ rababură cumplită în capul meu și nu mai înţelegeam nimic. Probabil am ridicat glasul, fără să­mi dau seama. Cristi îmi aruncă o privire plină de uimire, ca și cum ar fi descoperit că­l trădează fratele sau aliatul cel mai de încredere, și ţîșni de­ a bușilea de partea cealaltă a mesei. Se trînti pe sal­ teaua lui și se prinse de piciorul mesei, bîţîindu­se. Ceva nu era în ordine cu el, se purta ca un copil. ­ Mișcă­ţi curu’, se burzului Martha, dînd la iveală coada biciului. Că n­am să stau toată ziua după tine! Nu părea să glumească și am socotit că e bine să­l pun în gardă. Nu știu ce­și imagina Cristi despre puterile mele, însă nu­l puteam ajuta. De­ geaba insista cu naivităţile alea. ­ Lasă prostiile, Cristi, i­am spus ferm. În­ toarce­te la trupă, cum îţi cere doamna. Cretinul începu să dea din picior și să se frăsuiască pe saltea, reproșîndu­mi printre icnite, sughiţuri și opinteli că i­am dat terci numai ca să­ l amăgesc, nu din prietenie, cum a crezut el. M­am prefăcut că sînt om de treabă, dar nu eram decît un mare mincinos. Mi­am dat seama că trăia în altă lume și l­am asigurat că el n­avea nici o legătură cu toate alea. Te­au agăţat din greșeală, i­am spus apăsat. Ei au treabă cu mine, dar mă descurc eu. Degeaba îmi băteam gura, Cristi îmi întoarse spa­

Pag. 11


tele și mă făcu iar mincinos. În timp ce ne ciorovăiam, s­a stîrnit din nou zgomotul venind din cer sau de sub pămînt, nu­ţi dădeai seama, și crescu pînă deveni devastator. Pe figura Marthei se ghicea o ușoară spaimă; ciudăţenia aia nu părea să­i dea vești plăcute. Totuși, își păstră sîngele rece. Probabil își pregătea deja planuri de acţiune pentru oricare ar fi fost evoluţia evenimentelor. Martha îl smuci de mîneca bluzei, ameninţîndu­l că dacă nu iese de acolo îl biciuiește ca pe un cîine sau îl împușcă. ­ Du­te, Cristi! i­am strigat, cînd zgomotul începu să se depărteze. Îndată vin și eu, te caut cît pot de repede, l­am asigurat. Ai să vezi că o să fie bine… Însă Cristi sfida pericolul, încăpăţînîndu­se să se ţină de piciorul mesei. M­a bătut o clipă gîn­ dul să­i dau două palme de să­i vină minţile la cap, însă n­am mai avut timp. În acel moment a mai apărut un gardian, cel cu mustaţă, care l­a apucat de o mînă și i­a făcut vînt pînă în mijlocul cabine­ tului. Cristi se prăbuși lîngă sofa, ca o păpușă de cîrpă. Nu avu timp să se adune pentru că mustă­ ciosul îl înșfăcă iar, cărîndu­i pumni în spinare. Pe cînd îl scotea în hol, Martha împinse gratiile și mă puse la păstrare sub lacăt greu. *** ??? etc. Un șir lung de semne de întrebare îmi forfotea prin cap. Ce aveau de gînd? Nu mai pomenisem atîta ticăloșie de cînd mama m­a făcut. Îmi juram în barbă să pun foc la cuibul acela de vi­ pere, de îndată ce aveam să scap de acolo. Eram atacaţi de aviaţie la joasă înălţime, probabil în scurt timp urmau să ne arunce în cap bombe și napalm, iar ei mă ţineau sub lacăt. Eram ca o sălbăticiune prinsă în capcană. Și mi se făcuse o foame de nu vedeam în faţa o ilor. N­am pomenit de cineva aflat într­un mare pericol, pe care să­l apuce atît de violent foamea. Maţele îmi iorăiau agitîndu­se, și nu puteam să ridic obiecţii. Nu apucasem să mestec decît o coajă de pîine uscată. Mă uitam cu jind la terciul împrăștiat pe saltele, însă nu puteam recupera nimic. Și din nou am simţit apropiindu­se infer­ nul, zgomotul care ţi se înfigea adînc în creier. Numai că teroarea nu venea la gîndul prăbușirii unui aparat de zbor peste coșmelia aia sau al in­ cendiului pe care­l puteau dezlănţui niște bombe aruncate, pericole pe care mi le imaginam numai, pentru că habar n­aveam ce se petrece. Frica în­ cepu să mă ia în primire cînd mi­am dat seama că nu am posibilitatea să mă feresc din calea perico­

Pag. 12

lului. Mă simţeam priponit într­un coșmar din care încerci disperat să te smulgi alergînd, dar nu­ţi poţi mișca picioarele. Asta înseamnă adevărata te­ roare. Acum se simţea înteţindu­se iar zgomotul și mi s­a părut că aud o rafală de gloanţe. Sau din cauza surescitării începusem să am halucinaţii, nu­ mi dădeam seama. Nu puteam rămîne pe saltea, instinctul de conservare m­a smuls de jos și m­am repezit în ușă agăţîndu­mă cu mîinile de gratii. Va­ carmul devenea tot mai intens și apăsător, pînă cînd am simţit că nu mai pot rezista. Credeam că îmi voi ieși din minţi. Probabil începusem să hu­ lesc numele Domnului, întrebîndu­L cum tole­ rează atîta atrocitate în lume. În disperarea mea, am apucat lacătul și, ca prin minune, mecanismul s­a des is. Pur și simplu, s­a des is. Mă uitam uluit la piesa aceea stupidă, care zăcea fără rost ca o fiară ucisă. N­am reușit să aflu niciodată dacă a intervenit mîna divină, dacă Martha, în grabă, n­a apucat să încuie lacătul sau dacă nu cumva meca­ nismul era pus de fiecare dată numai de formă. Dîndu­mi seama că eram liber, am scos toarta lacătului din belciug și l­am lăsat să cadă. După ce am împins gratiile, m­am simţit cuprins de derută. Simţeam că sînt liber să mă ascund din faţa primejdiei, numai că nu știam încotro s­o apuc. Ar fi fost culmea ironiei să caut adăpost în cuhnia din care tocmai ieșisem. Alerg, nu știu de ce, spre ușa cabinetului, ușor aplecat, cum văzu­ sem prin filme. Ies în hol și­mi dau seama că pot să mă orientez cît de cît. Tot în viteză trec pe lîngă infirmerie, unde nu mai este picior de bolnav. Ieri dimineaţă erau cel puţin trei indivizi în paturi, nu știu unde au fost dosiţi. În spălător e la fel de pu­ stiu, din cîte observ în alergare. Și, exact cum bă­ nuiam, nici ţipenie de om prin dormitoare. Am continuat să alerg pe hol, aplecat și pri­ vind cu atenţie în jur, ca un animal bîntuit de spaimă, deși observasem că locul era împînzit de camere de supraveghere video. Ajunsesem în apropierea ieșirii. În faţa mea se afla anticameră în care se făcea controlul de securitate al oricărui nou venit, însă ușa de acces spre exterior era larg des­ isă. Chestia asta m­a lăsat mut de uimire. M­am oprit după porţile filtrului de securitate, intenţionînd să studiez terenul și să­mi fac rapid un plan de acţiune. De acolo se vedea ca în palmă platoul din faţă. Cam la vreo sută de metri distanţă, se aflau adunaţi pălmașii din lagăr. ineau în mîini bucăţi de pînză, probabil niște cearceafuri, pe care tot în­ cercau să le fluture prin aer. Nu­mi dădeam seama ce se întîmplă și de ce s­au adunat grămadă pe pla­ Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


tou, cînd am observat pe margine vreo cinci sau șase gardieni. Doi dintre ei aveau pistoale mitra­ lieră cu pat rabatabil, probabil rusești, pe care le ţineau în faţă. Nu știu unde se afla Martha, însă în îmbulzeala aia nu era de mirare. Nici nu puteam distinge bine feţele oamenilor, deosebeam gardie­ nii după uniforme. În timp ce studiam din priviri mulţimea, s­ a auzit iarăși zgomotul și pe deasupra livezii de ci­ trici au apărut la orizont două elicoptere. Probabil făceau raiduri de recunoaștere sau vreun exerciţiu, nu­mi dădeam seama. Pe măsură ce aparatele se apropiau vuietul sporea și indivizii de pe platou începură să agite steagurile mai energic. Nu știu de ce, îmi aminteam de sărbătorile comuniste, cînd aveau loc manifestaţii festive și oamenii muncii, cuprinși de avînt, fluturau steaguri. Trecuseră cîţiva ani buni de atunci, însă nu puteau fi uitate. Mă zgîiam la păsările monstruoase care zburau peste capete și steaguri, și am sesizat cu ușoară întîrziere modificarea intervenită în peisa­ jul terestru. O mogîldeaţă se desprinsese din ghe­ mul mulţimii și începu să se tîrască pe dîra de lumină direct spre intrarea din faţa mea. Părea să alunece ușor pe marginea livezii, ca și cum ar fi fost purtat de o mînă invizibilă. Treptat, începu să se contureze și mi­am dat seama că un omuleţ aleargă trăgînd după el pînza de semnalizare. Fuga părea lipsită de orice sens, am bănuit că acela se speriase de zgomot și încerca să caute scăpare. Atunci l­am recunoscut pe Cristi alergînd liber și neobosit prin dimineaţa înaltă. Exact ca în poveste, părea să­și fi lepădat înfăţișarea de cretin și căpătase alura învingătorului. Nu­mi puteam dezlipi o ii de la acea nesfîrșită mișcare, măreaţă și tragică totodată, cum sînt toate gesturile jertfei. Venise vremea s­o salveze pe Lica din mîinile ne­ bunilor și a doctorilor din ospiciile în care era in­ ternată. În sfîrșit, își puteau lua amîndoi o cameră cu irie într­un colţ de mahala. Era lucrul la care visase dintotdeauna și pentru care își părăsise ţara și plecase la lucru în Italia. Nimic nu mai putea să­ i despartă, de­acum avea să­și îngrijească surioara bolnavă. Era sigur că o salva pentru veșnicie. Se afla în plină mișcare cînd o gură de iad a scuipat o scurtă rafală din spatele său. Părea un joc de copii, gloanţele abia se auziră ca niște mici bon­ dari, pierzîndu­se în depărtare. Un glonţ șfi iui aerul, iar altul mușcă cu zgomot înfundat margi­ nea ușii. Nu se întîmplă nimic, numai Cristi încre­ menise în saltul său pe deasupra livezii, peste capetele celorlalţi, proiectat pe cer în spatele eli­ copterelor. Stătu nemișcat acolo mult timp și dintr­ odată se prăbuși pe betonul aleii. Într­o clipă trupul și membrele sale deveniră inerte, lovite de Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

o subită paralizie, numai faţa îi rămăsese ridicată înainte pentru totdeauna. Fără să iau în calcul riscurile, am ţîșnit prin porţile dispozitivului de securitate. Speram să­l ridic pe Cristi pentru a­și continua magnifica sa cursă. Dincolo de aparenţe, Cristi era om ca toţi oa­ menii și avea nostalgia unor vîrste și a timpurilor pierdute. Totuși, mai presus de mulţi alţii, avea un ţel în viaţa lui păcătoasă. Și ce se întîmpla acum? Chiar urmau să dispară definitiv sentimentele acestui om? Cine o mai salva pe Lica din mîinile

nebunilor și a doctorilor? Dacă nu exista dreptate în viaţă, și estiunea era acceptată ca pe o fatali­ tate din tată­n fiu, uneori nu există dreptate nici în moarte. Individul acesta nu făcuse nimănui rău pentru că nu știa ce­i ura. Și tocmai el era pe cale să sfîrșească într­un mod atît de stupid. Numai că nu­mi era dat nici de astă dată să scap din coșmar. Cînd am ţîșnit prin porţile fil­ trului de securitate, m­am împiedicat de ceva și am căzut cît eram de lung în antreu. Mi­am dat seama că picioarele îmi fuseseră încolăcite de alte picioare străine. Și prima figură pe care am văzut­o a fost a buldogului care ne transportase cu microbuzul în lagăr. Dumnezeule, de unde mai apăruse și ăsta? Și pentru ca surpriza să fie completă, ghemuită ală­ turi de el se afla surdomuta mascată, care îmi făcea semne disperate să rămîn acolo unde mă aflam. (Fragment din romanul Legiunea română, în lucru)

Pag. 13


Bogdan ULMU

CONSIDERAŢII ASUPRA EXPERIENŢEI ACTORICEŞTI ÎN ROLURILE PERSONAJELOR FEMININE DIN COMEDIILE LUI CARAGIALE

Î

“Coordonatele pe care evoluează personajul Zoe sunt diferite de ale celorlalte personaje feminine. Zoe ştie de la început că va câştiga; de aici şi siguranţa de care dă dovadă. Acest fapt se reflectă în gesturile ei clar determinate în spaţiu, de rostirea răspicată, cu replici care se înlănţuiesc dând impresia de text rostit alb, fără nuanţe, de privirea tăioasă, uneori fără pic de feminitate. Din când în când, doar pentru amuzamentul personal, schimbă tactica şi întrezărim un surâs, o cochetărie feminină, dar cu o vădită undă de dispreţ.“

Pag. 14

n partea practică a demersului nostru de cercetare, am inter­ pretat patru scene, considerate reprezentative pentru cele patru personaje feminine ce fac parte dintre drammatis per­ sonae a trei dintre comediile caragialiene: O noapte furtunoasă, D­ale carnavalului şi O scrisoare pierdută. Toate cele patru personaje interpretate acţionează şi trăiesc în universuri distincte. Deşi dau replica unui partener real (ca în scena dintre Veta – Ziţa) sau unuia imaginar (Veta – Chiriac) jocul rămâne acelaşi, modalitatea de interpretare nu se s imbă. Am subliniat acest fapt printr­un detaliu tehnic: personajele nu se pri­ vesc direct, ci avem impresia că­şi vorbesc prin intermediari sau, mai mult iar, că nu se ascultă între ele. La nivelul percepţiei, privitorul are impresia de neconcordanţă, de decalaj. Dificultatea interpretării celor patru caractere, care, des­ igur, au pe alocuri puncte de interferenţă, constă totuşi în dife­ renţierea trăsăturilor caracterologice. Nu am recurs însă la soluţii radicale de reprezentare. Pericolul, dacă nu am fi avut această abordare, ar fi fost acela de a reduce interpretarea acestor perso­ naje la s ematizare până la urmă. Ceea ce credem că nu a fost cazul. A spune că am interpretat­o pe Veta ca pe o tragediană, pe Zoe ca pe o femeie care trage sforile nu doar în „capitala unui judeţ de munte” ar fi simplificator. De fiecare dată, am căutat re­ darea unei palete emoţionale, atitudinale, gestuale cât mai diverse şi am cultivat în plus o oarecare imprecizie în intenţiile persona­ jelor care, până la urmă, duce la ambiguitate şi, extrapolând, iar la impresia de incomunicabilitate. În cazul de faţă, operarea pro­ cesului analizei scenice ni se pare utilă şi justificată.

Veta Dincolo de aparenta / posibila imagine aşa­zicând tragică, i­am impregnat Vetei un aer şters, de femeie casnică, într­o ţinută ba­ nală, neîngrijită. Pseudonimul Veta­Vetusta i se potriveşte, iar ac­ tivităţile sale, la fel de casnice (coase) ne îndreptăţesc să credem că, în universul ei, destul de limitat, are acces doar cine i se asea­ mănă. Întâlnirea dintre Ziţa şi Veta are loc în grădina casei celei din urmă, căci, din felul în care se raportează aceasta la spaţiu, ţi­ nând seama de modul în care îl urmăreşte cu privirile pe Chiriac, ne dăm seama că locurile îi sunt familiare. Pe tot parcursul vizitei surorii ei, Veta îşi ascunde îngrijorarea care o macină cu privire la criza amoroasă extraconjugală, prin gesturile casnice obişnuite, sperând că doar doar o va determina pe Ziţa să plece. Avem im­ presia că cele două tipuri feminine fac parte din lumi paralele şi totuşi trăiesc în aceeaşi mahala. Cu o vitalitate moderată în comparaţie cu cea a Ziţei, Veta nu pare deloc ospitalieră, ci mai degrabă deranjată de prezenţa acesteia. Îşi temperează izbucnirile nervoase printr­o respiraţie greoaie, gesturi repetitive pe care le face cu acul de la butonieră, curăţarea feţei de masă de scame etc. Până la urmă, nu ar fi atât de grav dacă sora ei ar şti de relaţia cu Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Chiriac, ci, poate, mai degrabă s­ar preocupa dacă ar afla soţul ei şi mai apoi comunitatea în care tră­ ieşte. Ea ştie că, mai presus de toate, trebuie să apere onoarea de familist a Dumnealui şi, de aceea, nu lasă ca nici măcar o ieşire la Union să­i păteze imaginea. La ameninţarea Ziţei că va face apel la „Nenea”, Veta îşi revine miraculos şi devine vioaie instantaneu. Ea îşi apără teritoriul ca o femeie ma­ tură, cu experienţă, reuşind în cele din urmă să tri­ umfe, spre disperarea surorii. Atitudinea pe care o afişează faţă de Chiriac nu are nimic erotic, ci pare mai degrabă o dispută conjugală care, din când în când, e condimentată cu jurăminte în stilul foiletoanelor romanţioase de tipul Misterelor Parisului, pomenite de Ziţa. Ele sunt rostite expozitiv, dar cu o voce tânguitoare. Şi totuşi, nu o putem acuza de prefăcătorie căci, la fi­ nalul scenei pe care am ales să o interpretez, Veta e mai înflăcarată ca oricând, ca de altfel orice tra­ gediană care luptă pentru dragostea ei. Am putea spune că, prin desfăşurarea de forţe, lacrimi, sus­ pine, tânguieli se asigura doar de ceva ce ştia deja: că prin persuasiunea ei îl ţine aproape pe Chiriac.

Ziţa Ziţa pare să fie contradicţia întru ipată. Nu vine în vizită „cu mâna goală”, ci cu castraveţi muraţi, pe care tot ea îi mănâncă la finalul scenei, printre sughiţuri şi vorbe de jale. La prima vedere ar putea trece drept „o damă bună”, aşa cum este catalogată Zoe, dar, de cum începe să evolueze, ne dăm seama că locul ei binemeritat e tot în mahala. În in­ terpretarea acestui personaj, am accentuat discre­ panţa între ceea ce vrea să pară şi ceea ce este în realitate, făcând glisarea de la aparenta imagine de vrăbiuţă care ţopăie cu gingăşie şi delicateţe, până la femeia lipsită de educaţie, dar căreia i­ar surâde ideea unui mariaj de convenienţă, doar ca să par­ vină cu orice ip, folosindu­şi tot arsenalul femi­ nităţii. Cu umbrela de dantelă şi pana albă în păr, nu se sfieşte să îşi caricaturizeze soţul: voce gravă şi gesturi grosolane, neaşteptate pentru o fiinţă cu pretenţia şi aparenţa unei gingăşii rupte de dimen­ siunea pământeană… Ea pare tot timpul într­un exerciţiu de ex­ hibiţie pentru a atrage atenţia asupra sa. Are gra­ tuităţi în comportament, doar cu intenţia deliberată de a trăi totul la cote de tensiune ma­ xime. De fapt, un soi de teatralitate de bâlci, în care evenimentul exterior înlocuieşte/umple existenţa lipsită de interioritate a personajului. Un exemplu în acest sens e gestul de a bea de la sfârşitul scenei. Băutura o ajută să­şi facă curaj şi mai ales o ajută la trecerea de la extaz la suferinţă şi lacrimi­ex­ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

treme. Nu o bănuim atât de strategică în acţiunile sale încât să folosească faptul că ştie de legătura surorii ei ca pe o armă împotriva acesteia, ci, mai degrabă, ca pe o simplă răzbunare de moment. Miţa Şi despre Miţa am putea crede că în esenţa ei e o damă cumsecade, numai că o surprindem într­un moment nefericit din viaţa ei: trădarea amantului e peste puterile ei de înţelegere şi acceptare, iar consecinţele le vedem în scena pe care am ales să o joc. Debusolată şi fără repere, e gata să­şi facă dreptate singură; în orice caz dreptatea ei, pentru că în starea revoltată în care e, ar putea atenta cu bisturiul din frizerie la viaţa oricui, dar mai puţin la a ei. Arma redutabilă – bisturiul – în cazul pro­ priei persoane o sperie: să moară toţi, dar nu şi ea. Într­o ţinută neglijentă, cu capul bandajat şi mersul şleampăt, vine la frizerie să se răfuiască cu trădă­ torul Nae. Numai că situaţia îi este potrivnică, iar din cauza întunecării determinate de furie nu mai judecă limpede. Cu gesturi dezarticulate, care aduc vădit a femeie de mahala, Miţa încearcă cu disperare să­şi aducă situaţia în favoarea ei, doar că pierderea sticluţei cu vitriol o face total neinte­ resantă pentru Nae. Miţa se retrage ca o fiară ră­ nită, care nu a reuşit să impresioneze pe nimeni, trecând mai degrabă drept o femeie ieşită din fire, care, pe deasupra, mai stârneşte şi râsul amuzat al celorlalţi.

Zoe Coordonatele pe care evoluează personajul Zoe sunt diferite de ale celorlalte personaje feminine. Zoe ştie de la început că va câştiga; de aici şi sigu­ ranţa de care dă dovadă. Acest fapt se reflectă în gesturile ei clar determinate în spaţiu, de rostirea răspicată, cu replici care se înlănţuiesc dând im­ presia de text rostit alb, fără nuanţe, de privirea tă­ ioasă, uneori fără pic de feminitate. Din când în când, doar pentru amuzamentul personal, s imbă tactica şi întrezărim un surâs, o co etărie feminină, dar cu o vădită undă de dispreţ. Ca şi Miţa, nu crede în gestul suprem, pe care îl face numai demonstrativ: mimează sinuciderea prin strangulare. Funia şi flaconul de pastile sunt pre­ texte – demonstraţii de tragediană ie ină, în com­ paraţie cu Veta a cărei implicare este sinceră. Ştie că se află într­o situaţie jenantă pentru ea, ştie că­i poate face faţă, tot ce o deranjează este posibila pă­ tare a imaginii, din pricina ineficienţei masculului care ar fi trebuit să o protejeze. Din aceeastă cauză replica de la finalul scenei – „Lasă­mă!” – e spusă cu dispreţ, cu superioritate.

Pag. 15


Theodor CODREANU

EUROPENITATEA LUI BACOVIA

“Bacovia este văzut drept ceea ce este: un veritabil fenomen existenţial şi artistic, deopotrivă românesc şi european, la capătul unei lungi istorii creştine pe cale de autosufocare secularistă: „un damnat – fără credinţă, întors la păgânism, el se sufocă în plumbul său căci nu se poate ruga, nici respira.” „Păgânismul” său este, totuşi, nu un simptom de resemnare, ci de revoltă , chiar un semnal de alarmă adresat lumii europene în tradiţia Osvald Spengler – Emil Cioran, ultimul invocat, pasager, cu mult înainte de a o fi făcut, într-un studiu amplu, Ion Simuţ . “

Pag. 16

Pe 21 septembrie 2012, s­a lansat la Casa Bacovia din Bacău, în cadrul celei de a doua ediţii a „Toamnei bacoviene”, car­ tea Svetlanei Ma a , Existenţa poetică a lui Bacovia, în traducerea poetei Lucia Olaru Nenati, traducere care a şi fost răsplătită cu un premiu. S­au scurs de la apariţia cărţii nu mai puţin de 54 de ani, fiind, trebuie subliniat, prima exegeză „monografică” despre opera lui G. Bacovia, scrisă în limba franceză şi tipărită la Éditions P.G. Keller – Winterthur, 1958, la Züri , în Elveţia. Cartea a fost teză de doctorat a autoarei, scrisă la îndem­ nul lui Arnald Steiger, romanist, bun cunoscător al culturii româ­ neşti, care i­a şi îndrumat paşii către o lectură kierkegaardiană, după cum mărturiseşte autoarea în dialogul cu Lucia Olaru Ne­ nati, publicat ca addenda la traducere. Documentarea şi redacta­ rea s­au produs, la Paris, în 1955, când încă Bacovia mai trăia, volumul fiind publicat la un an de la moartea poetului. Fiind o carte de debut şi tipărită, probabil, într­un tiraj redus, lucrarea nu a atras atenţia în România decât la mulţi ani după nefastul dece­ niu proletcultist, fiind semnalată, la bibliografie, abia în ediţia a doua a cărţii lui Mihail Petroveanu, George Bacovia (1972), iar, cu un an mai înainte, de către Constantin Călin, care a şi tradus un fragment pentru România literară. De altfel, în substanţiala prefaţă a traducătoarei, se realizează o documentată radiografiere a receptării exegezei Svetlanei Paleologu­Ma a în România. Dintr­o scrisoare a lui Edgar Papu, menţionată de traducătoare şi adresată Svetlanei Paleologu­Ma a, aflăm că savantul ar fi fost primul care a semnalat în presa românească lucrarea: „eu am fost primul care am semnalat admirabila dvs. carte despre Bacovia în publicistica românească” . (Totuşi, fragmentul tradus de Constan­ tin Călin în 1971 este cel dintâi care atrage atenţia asupra noutăţii lecturii critice a elveţiencei. Autorul mărturiseşte că a copiat de mână, pur şi simplu, cartea, cu speranţa de a o traduce, cu adno­ tări critice, dar nu a găsit înţelegere la editura căreia i s­a adre­ sat!). În ce mă priveşte, prin 1976, cred, am avut în mână timp de peste o jumătate de oră cartea Svetlanei Ma a, aflându­mă în vi­ zită la poetul Sandu Tzigara­Samurcaş (1903­1987), care era prie­ ten cu Edgar Papu. Era, desigur, exemplarul care­l încântase pe autorul Feţelor lui Ianus, împrumutat poetului Recitalului de pian. Cum pe vremea aceea nu mă interesa încă Bacovia , fiind afundat în lectura eminesciană a ediţiei Perpessicius, am răsfoit doar cartea, citind capitolul IV, cel despre simbolismul plumbu­ lui, din care am şi copiat câteva pasaje ce aveam să le folosesc mai târziu. În orice caz, dincolo de interesul câtorva critici şi scriitori, consider o mare carenţă în istoria bacovianologiei româneşti fap­ tul că lucrarea Svetlanei Paleologu­Ma a n­a fost tradusă imediat după apariţie. Nu­mi explic de ce nici Agatha Grigorescu­Bacovia n­a întreprins nimic de îndată ce s­a aflat de existenţa acestei cărţi, nemaivorbind de Mihail Petroveanu, care şi­a asumat realizarea ediţiei critice şi a fost, destulă vreme, exegetul nr. 1 al operei ba­ coviene. I s­a făcut o mare nedreptate nu numai lui Bacovia, dar şi criticii autohtone, care a trebuit să „descopere” pe cont propriu intuiţii critice excepţionale prezente la Svetlana Ma a. Ideea sfâr­ şitului continuu care a făcut, pe bună dreptate, gloria cărţii lui Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Ion Caraion , se află, in nuce, în Existenţa poetică a lui Bacovia, raportată la gândirea preexistenţai­ listă a lui Kierkegaard, spre care a îndrumat­o Ar­ nald Steiger. Capitolul XI se intitulează iar Murind neîncetat, dar, necunoscând cartea d­nei Ma a, poetul român nu s­a confruntat cu viziunea acesteia. Or, Caraion are ca punct de purcedere, în abordarea bacovianismul, psihanaliza, faţă de care Svetlana Paleologu­Ma a emite îndreptăţite re­ zerve, căci maladia timpului european modern nu ţine de nevroze, ci de agonia creştinismului, prin ceea ce gânditorul nordic numeşte maladie à la mort. Singurătatea devine condiţia omului mo­ dern: „Omul nu mai vrea să renunţe la solitudinea sa şi tocmai în aceasta constă infernul. Umanitatea a ratat întâlnirea ecumenică cu Cristos şi din această cauză se prăbuşeşte în angoasa dezagre­ gantă. Bacovia trage ultimele consecinţe ale Exis­ tenţialismului, un pericol care este efectul angoasei: dispariţia speciei şi geomorfismul, acela care a existat în zorii rasei noastre şi unde viziunea poetului este antrenată – nefiind deloc creştină – într­un mod fatal.” Kierkegaard a fost unul dintre cei mai profunzi gânditori creştini, avertizând asu­ pra condiţiei seculariste a omului european. „Exis­ tenţialist” fără program, atingând profunzimi heideggeriene, Bacovia a exprimat, în limitele im­ aginarului poetic, ceea ce Kierkegaard ridica la rang de concept, încât, con ide autoarea, cartea Maladia mortală pare a fi scrisă pentru a­l înţelege pe Bacovia. Aceeaşi impresie puternică am avut­o eu însumi când am citit această capodoperă a lui Kierkegaard, interferând­o cu experienţa poetică bacoviană în subcapitolul Maladia mortală din ca­ pitolul Complexul Bacovia al cărţii mele cu acelaşi titlu . Şi asta s­a întâmplat fără să cunosc interpre­ tarea kierkegaardiană a Svetlanei Paleologu­Ma a, din care cauză nici n­am făcut trimiterile necesare (fapt care ar contrazice flagrant scrupulozitatea cu care mă raportez la surse), ceea ce ar fi putut lăsa impresia autoarei că i­am „prădat” ideea. Abia acum îmi explic de ce a reacţionat negativ când i­ am trimis cartea mea despre Bacovia prin interme­ diul Luciei Olaru Nenati. Nu­mi rămâne decât să cer scuze tardive pentru necunoaşterea integrală a cărţii sale, dar acest fenomen de pancronism (cum l­a numit Adrian Marino) vine să întărească intui­ ţia critică de excepţie a Svetlanei Paleologu­Ma a cu privire la Bacovia. Dacă receptarea exegezei în România, aşa fragmentară, cum se dovedeşte, e cunoscută, lip­ sesc, în s imb, eventualele informaţii cu privire la ecoul în Europa occidentală, cum sublinia, cu prilejul lansării de la Bacău, şi Constantin Călin. Ar fi de datoria Institutului Cultural Român ca o Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ediţie a cărţii să circule în străinătate (valabil şi pentru cele două cărţi despre Eminescu), să fie promovată măcar cu aceeaşi insistenţă cu care s­ au tradus şi lansat „opere” ale unor beneficiari conjuncturali, dar fără substanţa cărţii Svetlanei Paleologu­Ma a. Căci trebuie spus de la bun înce­ put: Existence poétique de Bacovia nu numai că promovează, pentru întâia oară, un mare poet român în Occident (în speţă, Bacovia), dar este şi scrisă dintr­un punct de vedere occidental, din per­ spectiva unui comparatism viguros (amintind de cel al lui René Etiemble şi al lui Adrian Marino), lipsit de complexele balcanice ale criticii din ţară, fie ele sincronizant­sursiere sau protocronice. Au­ toarea o afirmă pregnant, ca o particularitate izbi­ toare a operei lui Bacovia comparativ cu a celorlalţi scriitori din generaţia lui (fie ei simbolişti, sămă­ nătorişti sau poporanişti), dar şi în context mai larg, balcanic. Bacovia este văzut drept ceea ce este: un ve­ ritabil fenomen existenţial şi artistic, deopotrivă ro­ mânesc şi european, la capătul unei lungi istorii creştine pe cale de autosufocare secularistă: „un damnat – fără credinţă, întors la păgânism, el se sufocă în plumbul său căci nu se poate ruga, nici respira.” „Păgânismul” său este, totuşi, nu un sim­ ptom de resemnare, ci de revoltă , iar un semnal de alarmă adresat lumii europene în tradiţia Os­ vald Spengler – Emil Cioran, ultimul invocat, pa­ sager, cu mult înainte de a o fi făcut, într­un studiu amplu, Ion Simuţ . Ceea ce subliniază cu insistenţă autoarea e că fenomenul Bacovia se remarcă „încă de la început printr­o originalitate totală” , prin ra­ port cu atmosfera culturală din ţară, din primele decenii ale secolului al XX­lea: „el modifică sensi­ bilitatea contemporană prin simplul fapt al pre­ zenţei sale stranii, cu nimic asemănătoare. El armonizează spiritualitatea românească, marcată de «semănătorism» şi «poporanism» într­o trans­ lare de valori: omul se consideră a fi într­o relaţie tragică cu realitatea sa funciară.” Nici confraţii simbolişti, observă autoarea, nu merg pe linia lui Bacovia, exceptându­l pe Urmuz, care era însă „un neurastenic care în psihomania lui interioară, şi­a dus experimentul până la sinucidere” . Bacovia a dus lucrurile până la capăt: „O apariţie de un ase­ menea calibru pe piaţa literară reprezintă un feno­ men, în special printr­un fapt capital ce ţine de geografie: occidentalitatea la marginea Europei. Bacovia este un occidental la gurile Dunării ceea ce nici sârbii nici bulgarii, spre exemplu, nu cu­ nosc. Personalităţi artistice puternice precum Ar­ ghezi sau sculptorul Brâncuşi – unul dintre idolii grupării Dada – s­au inspirat din surse autohtone, ţărăneşti. Există, pe de altă parte, în florilegiul poe­

Pag. 17


tic al secolului douăzeci românesc «cei trei B»: Barbu, Blaga, Bacovia.” Între toţi, Bacovia „Este singurul occidental care vine cu substanţa lui ex­ clusiv citadină.” (Eti etarea nu pare riscantă în ce­l priveşte de Ion Barbu?!). Doamna Ma a face un pas mai departe şi caută rădăcinile „occidenta­ lizării de margine” la Bacovia nu prin simple in­ fluenţe, în spiritul teoriei lovinesciene, pe care o cunoaşte, ci în însăşi „provincia moldavă”: „cu at­ mosfera sa tipică, cu barăci ve i de unde emană regrete îndepărtate. Moldova este un pământ de istorie, de ruine – ciudat, decolorat, suspendat în vreo tradiţie şi vreun vals depăşit în care tipul eşuatului îşi plimbă plictisul moştenit de­a lungul generaţiilor.” Bacăul ar fi întru iparea arhetipală a târgului de provincie moldovenesc, fără de care înţelegerea lui Bacovia n­ar fi posibilă: „ve i oraş de «ceangăi» cu fabrici numeroase, aer comercial, sordid”, un asemenea târg fiind „un produs speci­ fic moldav care evocă cetăţile cu zidiri, dar fără să cunoască, aşa ca oraşul, o forfotă vie” . (În cuvântul său, d­l Constantin Călin a contestat, pe bună dreptate, calificativul „oraş de «ceangăi»” pentru Bacău. Nici Bacovia nu recunoaşte a fi trăit într­un asemenea oraş, ci doar, cel mult, în unul „jido­ vit”!). Interesant că autoarea extinde atmosfera târgului de provincie creionat la condiţia întregii Moldove, apoi la întreaga Românie şi, în ultimă in­ stanţă, la aceea a întregii Europe! Între toate pro­ vinciile istorice româneşti, sesizează Svetlana Paleologu­Ma a, Moldova este singura în conti­ nuă decădere, începând cu pierderea unei părţi din Bucovina, la 1775, continuând cu vânzarea Basara­ biei la 1812, apoi cu cedarea capitalei, după Unirea de la 1859. Acest blestem istoric este trăit la cote inimaginabile de autorul Plumbului: „Bacovia este strigătul de dispariţie al întregii Moldove. (…) În curând va risca acelaşi lucru întreaga Românie, care după Cioran, unul dintre spiritele româneşti actualmente cele mai simptomatice, şi­a ratat des­ tinul istoric.” Să nu uităm că această tragică impresie este formulată de autoare în condiţiile în care spectrul Sovietelor se întindea ca o molimă peste întreaga Europă. În 1953, Mircea Eliade scria un eseu des­ pre primejdia mutilării sardanapalice a fiinţei ro­ mâneşti de către imperiul comunist slav (Destinul culturii româneşti), iar Cioran lăsase în urmă cea mai vie şi mai zguduitoare carte a lui, S imbarea la faţă a României (1936). Între toţi însă, Bacovia este înainte­mergătorul, profetul fără filosofie, dar cu atât mai copleşitor, cuibărit/refugiat în cavoul plumbului şi în locuinţa lacustră: „ inurile pe care le suferă primitivul ghemuit în coliba sa la­

Pag. 18

custră se raportează în cel mai frapant mod la omul secolului douăzeci”: „Fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj, ţinând cont de faptul că Moldova a fost mereu orientată spre Occident. (…) Dacă criza nu va trezi virtualităţile somno­ lente, Occidentul – în sensul său major – este ame­ ninţat de prăbuşire. Aceasta este misiunea simptomatică, profetică a lui Bacovia, mai mult decât semnalul său de alarmă./ A fi european în­ seamnă a­l citi, a­l înţelege, a­l revendica pe Baco­ via care denunţă maladia, iraţionalitatea, pietrificarea, viaţa care se opreşte: «Şi stam împie­ trit… şi de veacuri/ Cetatea părea blestemată» (Pa­ noramă).” Asta vede Svetlana Paleologu­Ma a, în anii 1955­1958, în straniul profetism bacovian, anunţat încă de la 1900, de când datează caietul cu titlul Plumb. S imbatu­sa cu ceva în „bine” destinul României şi al Europei? Realitatea, iar spoită în civilizaţie, sub noua utopie a Uniunii Europene şi a globaliz��rii, ne arată că nu, că România continuă, de la marginea Europei, să fie avangarda simpto­ melor prăbuşirii proprii şi a Europei globale. Ca­ voul bacovian şi locuinţa lacustră sunt ultimele imagini ale planetei pământ, care, probabil, se vor întrupa peste multe veacuri. România, Europa, Pă­ mântul însuşi nu sunt altceva decât Corabia altui moldovean de stirpe bacoviană, Matei Vişniec. O corabie care se scufundă foarte încet, la nesfârşit, cum e şi sfârşitul continuu bacovian, cum e şi in­ vazia morţii în alt „târg” moldav, Baaadul lui Cezar Ivănescu. Să nu­l acuzăm pe Bacovia de „pesimism” şi de alte trăsnăi ideologice, ne atrage atenţia şi Svetlana Paleologu­Ma a. În definitiv, Bacovia are soluţie la tot acest cataclism interminabil, la această apocalipsă fără finalitate, cum i­am zis în Comple­ xul Bacovia. „Păgânul” Bacovia găseşte salvarea, creştină în esenţă – plânsul: „Totuşi există ceva măreţ care îl salvează şi care este eia tuturor lu­ crurilor: faptul că Bacovia poate să plângă. Lacri­ mile îl apără de damnare, de satanismul integral, căci ele seamănă cumva cu acel indice existenţial al lui Heisenberg din fizica modernă, atomică, cel care într­o ecuaţie poate răsturna totul. Prin lacrimi orgoliul de Satan se încovoaie. De fapt, Bacovia nu este satanist căci el n­a făcut elogiul Absenţei, n­a răspândit răul precum Gide, spre exemplu. Dim­ potrivă, el este cât se poate de uman, aflat mereu la limita extremă a suportabilului unde durata de­ vine o tortură îndurată eroic: el nu s­a sinucis, pur­ tându­şi cu nobleţe rana, crucea sa de martir.” Spre deosebire de Cioran, Bacovia nu are nimic cinic (şi nici kynic) în el. Cinicul, cum a fost Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


numit şi Caragiale, nu are ca soluţie plânsul, ci… râsul. Bacovia are, cel mult, umor. Dar „cinicul Ca­ ragiale” deja înţelege că viitorul nu mai aparţine râsului, care s­a dovedit a fi neputincios. După răs­ coalele din 1907, care l­au determinat pe Caragiale să scrie fulminantul pamflet, i­a trimis, de la Berlin, lui Petre Th. Missir, o cunoscută scrisoare, în care profetiza: „Începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri; râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată faţă cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă – noi am râs destul”. Caragiale îl anunţa, fără să ştie, pe Baco­ via, poetul zguduit de „un plâns intern”, altul decât al Demiurgului eminescian. Desigur, cartea Svetlanei Paleologu­Ma a, miraculoasă la vârsta de 27 de ani şi scrisă în bân­ tuitorii ani proletcultişti, are şi neîmplinirile fireşti pentru o lucrare de debut. Autoarea însăşi, ajunsă

la maturitate, a simţit nevoia să se detaşeze de ex­ perienţa tinereţii. Aparent, iar traducerea în ro­ mâneşte vine cam târziu. În realitate, eseul nu şi­a pierdut deloc actualitatea, profunzimea şi prospe­ ţimea. Apoi, să nu se creadă că autoarea uzează ex­ clusiv de grila unei viziuni existenţialiste. Sunt pagini de remarcabilă observaţie şi analiză estetică şi stilistică. Poate ar fi fost necesară o ediţie critică, ad­ notată, cum o gândea Constantin Călin. Tehnore­ dactarea de la editura băcăuană are imperfecţiuni şi necesita încă o corectură spre a elimina unele greşeli strecurate, cum ar fi scrierea unor nume străine (Kirkegaard, în loc de Kierkegaard, Valery în loc de Valéry) ş.a. Acestea nu impietează însă acurateţea şi „poeticitatea” traducerii Luciei Olaru Nenati, căreia se cuvine a­i mulţumi pentru acest dar făcut culturii româneşti.

1

Devenită Svetlana Paleologu-Matta, după căsătoria cu fratele cunoscutului eseist Al. Paleologu, Andrei. Sub acest nume, va semna cărţile ulterioare: Eminescu şi abisul ontologic (Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1988), Jurnal hermeneutic (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997), Calicantus: scene din viaţa lui Cristal, Editura Augusta, Timişoara, 2005, Galaxie Proust (München, 2011). 2 Constantin Călin, O exegeză străină despre Bacovia, în „România literară”, Bucureşti,, IX, nr. 38, 16 septembrie 1971, pp. 12, 19. Apud Lucia Olaru Nenati, Svetlana Paleologu Matta – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană, studiu introductiv la Svetlana Paleologu Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2012, studiu introductiv, interviu, medalion biobibliografic, anexe şi îngrijire ediţie, de Lucia Olaru Nenati, p. 15. 4 Primul meu eseu despre Bacovia datează din 1977: Strigăt şi tăcere, apărut în „Ateneu”, în numărul din septembrie 1977, scris, după câte îmi aduc aminte, la îndemnul lui Constantin Călin. Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977. 6 Svetlana Paleologu Matta, op. cit., p. 109. Cf. Theodor Codreanu, Complexul Bacovia, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003, pp. 226-236. 8 Termenul a fost folosit chiar de Svetlana Paleologu-Matta privitor la Bacovia însuşi, în dialogul eminescologic cu Mihai Cimpoi, inclus în cartea acestuia Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume, Editura Hyperion, Chişinău, 1993, pp. 47-62. Autoarea lasă impresia că s-a „despărţit” definitiv de Bacovia, comparaţia cu Eminescu fiind susţinută astfel: „Eminescu e desigur un geniu, Bacovia doar un poet sincer, autentic («clasa întâi», cum îl califica foarte just, pe vremuri, un mare prieten la Paris). La unul nebunia aduce o spărtură în profunzime, la altul ftizia nu e decât o dezagregare clinică./ De abia acum îmi dau seama că Bacovia l-a «prădat» literalmente pe Eminescu. Dar lucrul acesta nu are nici o importanţă – l-a făcut şi marele Balzac cu marele Rabelais. Numai că din bogăţia infinită şi vitală a lui Eminescu, Bacovia nu a sustras decât un singur cânt monocord: ploaia şi plumbul.” (p. 62). 9 Prin pancronism, Adrian Marino înţelegea exprimarea unor idei similare ale unor spirite contemporane, aflate la distanţă unele cu altele. 10 Svetlana Paleologu-Matta, op. cit., p. 85. 11 Ibidem, p. 96. 12 Cf. Ion Simuţ, Bacovia şi Cioran, în Revizuiri, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 80-103. 13 Svetlana Paleologu-Matta, op. cit., p. 111. 14 Ibidem, p. 112. 15 Ibidem, p. 114. 16 Ibidem, p. 115. 17 Ibidem, p. 116. 18 Ibidem. 19 Ibidem, pp. 118-119. 20 Ibidem, p. 122. 21 Ibidem. 22 Ibidem, pp. 135-136. 23 . Scrisoarea din 3/16 aprilie [1907], către Petre Th. Missir, în I. L. Caragiale, Opere, VII, Ed. Fundaţiilor…, Bucureşti, 1942, p. 554. 3

5

7

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 19


Emanuel POPE (Anglia)

S.O.S Animal la apă!

A

m avut convingerea că voi muri așa, în liniște, purtat și în­ conjurat de ape străine pe nava asta construită din lemnul unor lumi disparate.Dar nu, conti­ nentul semenilor pe care prea devreme l­am părăsit continuă să danseze cu lu­ minile și vocile lui în depărtarea nesfârșitului ocean. Noaptea, valuri zdrenţuite scăpate de sub tăișul Lunii îmi aduc vești dinspre acesta și atunci, singura fiinţă care mă­nsoţeşte începe să mă tulbure profund, reușind pentru ceasuri în­ tregi să­mi domine gândurile cu zbuciumul ei . Mi­am început viaţa cu un paşaport expi­ rat. Nu aş fi crezut şi nici părinţii mei, care de comun acord cu cei ai lui Borges m­au zămislit pentru ʹʹjocul riscant şi frumos al vieţiiʹʹ. Nu mă întrebaţi cum au reuşit ai mei pe sub cortina de fier a comunismului să intre în rezonanţă cu părinţii poetului argentinian. Nu i­aş fi bănuit şi nici nu­mi mai bat capul căci în definitiv niciodată nu voi putea desluşi durata unui ecou. Rezultatul însă a confirmat modelul ales şi am ajuns să înfăptuiesc la rându­mi ʹʹcel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n­ am fost fericit.ʹʹ Dar viaţa omului nu se poate împlini din seva unui singur adevăr, fie acesta şi unul major, şi din inerţie ori din compasiune pt păcatul meu, m­am pornit prin lume să­i găsesc pereche. Re­ cunosc că nu a fost uşor şi în pofida străduinţelor mele, abia am reuşit... după mai bine de 20 de ani să­i aduc tovarăş bun: Singurătatea. Biet animal adulmecându­şi încă pe ape sălașul, scrijelind zi şi noapte în carcasa unui mort. De­acum nu­l mai pot minţi ca altădată. La început şi nava asta arăta altfel. ʹʹFoculʹʹ îi era foc, tambuchiul zdravăn, iar măiastrele vele ­ aripi crescute firesc din fernambucul catargului. Încă­mi mai amintesc muzica speranţei din ziua în care am părăsit portul. Flick­flack­urile tovarăşului meu de drum şi mulţimea pe chei ovaţionând ori de câte ori acesta atingea cu ar­ cuirea trupului său flamura arborată sub semnul tinereţii. Era vară. Cineva a strigat: apele vă vor potoli avântul! Am râs. Oceanul în radă fierbea. De aceea, ori poate şi din alte cauze, am decis atunci să smulg ancora acestei corăbii aruncând­

Pag. 20

o pradă definitiv uscatului. Nu aveam nevoie de ea şi fierul ei ruginit nici măcar nu a vibrat prin aer mai înainte de a­şi înfinge râtul în piatra cal­ darâmului din docuri. Cei de pe mal amuţiseră. Temerar le­am strigat : Oceanul va fi mai primi­ tor decât umanitatea voastră! Nu­mi păsa, numai aşa mă puteam bu­ cura de orizont şi fără a privi înapoi, alunecând pe ape cu uşurinţa visării, mi­am desprins nava din împresurarea portului. Îl aud urlând şi­n torentul vocalelor sale drugii de fier ai tăcerii mele vibrează căpătând vinovaţi strălucirea disperată a colţilor săi. Cu anii acest jurnal de bord a devenit doar un presspapier al gândurilor şi între coperţile lui ca într­un ierbar s­au aşezat docil laolaltă şi tot ce am ucis: speranţele căutării şi cele ale regăsirii. Navigând după poziţia stelelor, îmi părea uneori că aş privi pământul din apropierea lor, ca pe o ţintă... aflată la ani­lumină distanţă. Alteori însă simţeam că mă apropii de ţărmul semenilor mei şi tulburat atunci porneam să­mi pregătesc dis­ cursul revederii: ʹʹce am eu de spus Umanităţii?ʹʹ Doar aparţineam aceluiaşi continent, nu? Numai aşa mă puteam încredinţa că regăsirea nu­mi va fi refuzată şi fugind din vecinătatea păcatelor mele uitam pentru câteva ceasuri că minima penitenţă impusă oricărui fugar reîntors acasă era tăcerea. Dar rătăcirile mele m­au ajutat în cele din urmă să înţeleg: nu eu eram cel ce visa sub bolta stelelor imune, ci doar singurătatea­mi reitera batjocoritor prin fiinţă ecourile unei lumi apuse. De aceea am hotărât să nu răpesc nimic din puterea timpului şi mă bucur acum că nu sunt un zeu nevoit să­şi supravieţuiască. Îi privesc silueta. Gândul de­a îmbătrâni împreună mă­ngheaţă. Au existat desigur mo­ mente în care am încercat cu disperare să­l rechem aproape. Trădările însă întotdeuna au însemnat mai mult pentru fiecare dintre noi şi da, ʹʹnu am reuşit nicicând să­i fiu prietenʹʹ. Mai mult de atât, nici măcar acestui secret nu i­am putut găsi un confident. Avatarurile omului singur sunt greu de înţeles şi deşi în singurătatea deplină e uşor a renunţa a trebuit să treacă ceva timp pînă să­mi dau seama că există un singur mod maritim de­a străbate: am hotărât să­i redau matelotului meu libertatea. ... fără regrete apoi îmi voi putea prive­ ghia în linişte singurătatea. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


George POPA

Poezia şi absolutul

Î

n condiţia umană, intelectul concepe trei forme de absolut : cognitiv, ontologic, axiologic.

Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins decât dacă am putea cuprinde în aparatul cunoaşterii întreg infinitul (expresie improprie, totuşi : infinitul nu poate fi considerat un întreg, o to­ talitate „rotundă”, pentru că izvorăşte mereu din el însuşi); la fel şi desfăşurarea temporală din neînceputuri până astăzi, ­ lucru, desigur, „absolut” imposibil. Mai mult, cosmosul este mereu în devenire, nimeni nu poate şti vreodată încotro se îndreaptă evo­ luţia sa. Ca atare, Joseph Arthur conte de Gobineau avea dreptate „Ignoramus et ignorabimus”. Kant formulează concepţia con­ form căreia ceea ce noi cunoaştem este creaţia aparatului cognitiv subiectiv, ­ sensibilitate şi intelect ­ de care dispunem. „Lucrul în sine” (das Ding an si ) rămâne incognoscibil. Şi tot atât de necunoscut rămâne şi sufletul, interioritatea noastră : „A te cu­ noaşte pe tine însuţi, este lucrul cel mai dificil”, spunea încă la începutul filozofiei greceşti, Thales din Milet. „Nu putem găsi li­ mitele sufletului, pe ce drum am apuca­o, atât de adânc ele se afundă” , afirma la rândul său Heraclit din Efes. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum au spus­o de la Marc­Aurel la Emi­ nescu, trupul este un străin în care a fost captată conştiinţa, spi­ ritul. * Absolutul ontologic – eternitatea entităţilor ontice, nici ea nu poate fi atinsă. Fiinţa se află într­o devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaştere, iar pe de altă parte entităţile individuale poartă în formula lor ontică, pe­ risabilitatea. Sunt Seine zum Tode – ca să reluăm formula lui Hei­ degger, care nu face decât să repete un adevăr ştiut de întotdeauna şi dese ori repetat de Heraclit la modul profund tra­ gic : „Noi toţi trăim moartea, şi toţi ne trăim propria moarte”. Ca atare, Heidegger, după Heraclit, voia însă să spună că ne naştem anume pentru a muri. Or, acest lucru arată tocmai caducitatea, inconsistenţa substanţei fiinţiale întru ipată într­o formă defi­ nită, într­un tipar determinat, oricare ar fi acela. Dar persistenţa lor eternă – la ce bun ? Ce ar însemna pen­ tru univers, dar şi pentru un om a trăi indefinit în identitatea psi­ hosomatică sub care s­a născut ? Moartea nu apără omul de propriul plictis de sine (ennui, anoia, spleen) dacă ar trăi mii de ani în aceeaşi formulă de a fi ? Ca să nu mai punem întrebarea foarte banală: unde ar fi încăput toată omenirea de la începutul ciclurilor, ca de pildă cele opt straturi de civilizaţie câte au des­ coperit săpăturile arheologice în oraşul babilonian Ur ? Până unde trebuia să ajungă Turnul lui Babel pentru a putea găzdui întregul şir de omenet ce urma să se tot nască până azi ? Nu este perisabilitatea o apărare a naturii ? Chiar dacă acest lucru ar putea fi o imensă fraudă, cum scria Tagore, gândind că există compensaţia într­o

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Suntem condamnaţi la perioade mereu reluate de kaliyuga în care să bată tzunami-ul catastrofal al răului sub cele mai diverse forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că energiile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutaţie axiologică existenţială proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven – „Seid umschlungen, Millionen ” ?.“

Pag. 21


altă lume, o supraexistenţă. Este foarte posibil ca omul să poată aclima­ tiza şi popula şi ale planete, şi totodată să prelun­ gească indefinit viaţa, vindecând­o şi de îmbătrânire. Va fi ca în raiul visat de religii. Deci teoretic s­ar putea presupune că ontologic omul ar putea reuşi să creeze un asemenea absolut al vieţii – adică fără maladii, fără suferinţe, fără moarte. Dar aparent straniu, Eminescu credea că „absolutul (existenţei) este frate cu moartea”. Pen­ tru că esenţa fiinţării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat în devenire, deoarece cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers, oprirea ar însemna încremenire, îngheţul tanatic.

gică a universului, comite răul până la ucideri în masă. Dacă natura o face, să spunem, pentru pro­ pria asanare, ca şi cum şi­ar repara greşeala că ne­ a născut, ­ distrugerea de către om a vieţii altuia are loc dintr­un motiv absurd, acela de a crede – conştient, subconştient ­ că actul de a ucide i­ar asi­ gura un surplus de viaţă proprie, un mod, de ase­ menea subconştient, de a elimina ideea propriei morţi. Heidegger crede că necunoscuta Marea Fi­ inţă, aruncă pe om în lume pentru a o „păstori”, pentru a o afirma, dar tot el recunoaşte că omul este condamnat să moară, deci tot nu poate salva Fiinţa… Avea dreptate Heraclit afirmând că ”gân­ durile omului sunt jocuri de copii”. *

Condiţia sine qua non a realizării înveşni­ cirii vieţii omului este să se reuşească totodată atin­ gerai altui absolut : cel axiologic, cel etic. Empedocle afirma că întregul cosmos evoluează sub semnul ciclicităţii iubire­ură, armonie­dizar­ monie, creaţie­distrugere; iar Heraclit era mai pe­

simist : „totul se face şi se distruge prin discordie”. Cervantes nota în Don Quijote „Omul este cum l­ a lăsat Dumnezeu, uneori şi mai rău decât atâta”, iar Shakespeare în finalul Sonetului 121: „The men are bad and in their badness reign”. Care ar fi raţiunea existenţei răului uman ? Fiinţa merită să fie distrusă ? Natura gândeşte în acest fel, din moment ce ne condamnă pe toţi la moarte ? Numai că omul însuşi, conştiinţă axiolo­

Pag. 22

Or, tragic este următorul fapt : iar presu­ punând că omul ar găsi mijloacele de a­şi prelungi indefinit viaţa, el tot va fi egolatru, tot va provoca suferinţă şi va ucide. O mutaţie morală nu pare po­ sibilă. Atunci, ce îi rămâne omului pentru „sal­ vare”, şi anume, de ce formă de „salvare” dispune ? Omul are conştiinţă. Conştiinţa de sine : conştiinţa destinului său în lume – viaţă amenin­ ţată de suferinţă şi rău, şi ineluctabil aruncat în moarte. Or, dându­ţi seama de injusteţea acestei sortiri faţă de Fiinţa ca atare, conştiinţa omului este axiologică. Or, pentru conştiinţa umană există vreo ieşire, măcar iluzorie din acest destin ? Da, există un dar excepţional – imaginaţia, „regina facultăţi­ lor”, cum a denumit­o Charles Baudelaire. Este un dar al naturii, pentru a încerca o compensaţie, o reparaţie la nereuşita vieţii ? Vine ea mai sus de lumea Creatorului, cum afirmă Emi­ nescu vorbind despre natura geniului ? (Lume şi geniu ­ „Povestea magului călător în stele”). Pe de o parte imaginaţia ştiinţifică a permis omului să descopere şi să fructifice infinite posibi­ lităţi latente ale naturii : matematica, fizica, imia, astronomia, biologia, etc. i­au uşurat viaţa, dar i­o şi ameninţă, căci orice nouă descoperire, recunoş­ teau inezii când au descoperit praful de puşcă, se întoarce împotriva omului, aceasta pentru că omul nu­şi poate controla moral aceste descope­ riri, la acmeu aflându­se fisiunea atomului cu Hi­ roşima consecutivă. * Dar există o altă imaginaţie care constituie unica salvare de mare forţă spirituală : imaginarul poetic, imaginarul artistic. Acesta, scrie Kant, în co­ laborare cu intelectul, a făcut ca omul să creeze o Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


nouă lume. La acest binom, autorul Criticii puterii de judecare, adaugă gustul şi spiritul ­ „având în­ ţeles estetic, spiritul înviorător, însufleţitor al min­ ţii făcând­o să vibreze telic”­ în alţi termeni ceea noi am numit „emoţia intelectuală a artei” Într­un cuvânt, „Puterea de imaginaţie (ca facultate de cunoaştere), este, anume, foarte puter­ nică în crearea unei alte naturi din materia oferită de natura reală”, scrie Kant. Şi filozoful din Kö­ nigsberg relevă faptul că imaginaţia „dispune de libertatea prelucrării acestei materii pentru altceva, şi anume pentru ceva ce depăşeşte natura”.. Kant numeşte aceste reprezentări ale puterii de imagi­ nare idei, pentru că ele „năzuiesc spre ceva care se află dincolo de limitele experienţei” empirice, ceea ce „le dă aparenţa unei realităţi obiective”. Ca atare, puterea de imaginaţie este creatoare, accen­ tuează Kant, în sensul că ea depăşeşte conceptele intelectului: „Ea pune în mişcare facultatea ideilor intelectuale spre a gândi anume, cu prilejul unei reprezentări mai mult decât se poate cuprinde şi concepe în ea în mod lămurit.” Geniul, scrie Kant, este cel care poate îndeplini dezideratul unor ase­ menea creaţii. (Critica puterii de judecare, trad. Traian Brăileanu, 1940, pp. 195­200). Hölderlin va duce mai departe viziunea kantiană : ”Voll verdienst do di teris wohnet der Mens auf diese Erde” ­ Plin de merite, poetic trăieşte omul pe pământ ­ ideie capitală, preluată de Heidegger, pentru a afirma că Poezia (concept însumând toate artele), este cea care „salvează Da­ sein” – fiinţa umană, şi prin aceasta marea Fiinţă care l­a aruncat pe om în lume anume pentru ca acesta, prin arte, „să o păstorească”. * Poezia, arta în general poate să ofere un ab­ solut şi care ar putea fi acela ? „Was bleibe aber, sti em die Di ter” ­ Ceea ce durează, poeţii creează ­ afirmă Hölderlin. Fiind creaţia omului, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axio­ logic, fixate pentru eternitate. Sunt „zilele nemuri­ toare ale omului”, de care vorbea Pindar, „prezentul etern” de care vorbesc Platon şi Nietzs­ e. Arta este absolutul uman : Rigveda şi Imnurile lui Hölderlin, piramidele egiptene şi Partenonul, Afrodita din Cnide praxiteliană şi cele trei Pieta ale lui Mi elangelo, autoportretele lui Rembrandt şi Van Gogh, concertele pentru pian ale lui Mozart, simfoniile lui Beethoven, Tristan şi Isolda wagne­ riană. Popoarele s­au stins, dar simbolica mitului lui Ghilgameş rămâne peren, cultura greacă s­a în­ nemurit în cultura europeană prin mituri precum Apollo, Orfeu, Dionysos, prin ideea de „secţiunea Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

de aur” sau „proporţiile divine”, iar presocraticii au fundamentat întreaga filozofie ulterioară. Ve­ dele indiene au creat viziunea unui întreg popor, întru ipată în operele lor culturale, sculptura, ar­ hitectura, poezia. Configuraţia spirituală a popoa­ relor este o neonatură în natură, aşa cum proclama Kant. * Dar oare imaginarul poetic rămâne numai o iluzie ? O autoînşelare acceptată de om pentru că este opera sa, că el însuşi este creator, putând făuri o lume paralelă celei de fiecare zi ­ în compe­ tiţie cu lumea lui Dumnezeu ? Şi totuşi, nu se poate des ide şi o altă per­ spectivă ? Dacă inimaginabilele energii latente din lumea materială pot fi atât de extins şi uimitor

fructificate, încât am ajuns, de pildă, la descoperiri de mare excepţie privind comunicarea la distanţe astrale, ­ energiile noastre spirituale, trăite în voinţă de absolut valoric, nu se fructifică în circui­ tul ontologic cosmic ­ nu ştim unde şi nici când ? Decăderea culturală şi morală actuale tot mai grave, onticitatea profund viciată, negativă până la malefic nu se datoreşte energiilor negative ple­ cate de la răul de zi de zi al oamenilor şi nocivita­ tea unor opere „culturale” ? Suntem condamnaţi la perioade mereu re­ luate de kaliyuga în care să bată tzunami­ul catas­ trofal al răului sub cele mai diverse forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că ener­ giile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axio­ logic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutaţie axiologică existenţială pro­ clamată de finalul Simfoniei a IX­a a lui Beethoven – „Seid ums lungen, Millionen…” ?

Pag. 23


Viorel ROMAN (Germania)

Antigermanismul pe lângă antisemitism devine o forme de antimodernism? Ce­i de făcut? Să se facă ordine în UE ca sub Bismar şi Hitler? Să devină Merkel o cancelară de fier, ca Margaret That er? Să se compenseze fără condiţii capuşa­ rea şi lipsa de disciplină financiară a PIIGS? Să iasă Germania din zona euro şi să lase sudul, estul UE ruşilor, anglo­saxonilor, inflaţiei, conflic­ telor? Să se accepte moneda EURO Nord/protes­ tantă, EURO Sud/catolică, EURO Est/greco­ortodoxă? Să devină Germania servi­ ciul social al UE (pt. romanes) sau UE al lumii (africanii, asiaticii forţează graniţele pe unde pot)?

EUROPA DOAMNEI MERKEL

J

umătate din ajutorul social din întreaga lume se acordă în Europa, unde trăiesc 7% din po­ pulaţia globului, care produc circa o pătrime din mărfurile şi serviciile din lume. Odată cu in­ troducerea monedei unice EURO salariile au crescut în Italia cu 35%, Franţa 27%, Spania 25%, Germania 5%. Pensia e în Grecia 96% din salar, Spania 82%, Italia 68%, Franţa 52%, Germania 39%. Creşterile se fac pe seama bugetelor capu­ şate mai mult decât volumul impozitelor, aşa că state cu familii bogate sunt falimentare, iar fami­ liile sărace se bucura de un stat puternic. După datele Băncii Centrale Europene, condusă de italianul Mario Draghi, averea medie a fami­ liei din Germania e 51.400 €, Grecia 101.900 €, Franţa 113.500 €, Spania 182.700 €, Cipru 266.900 €. Şomajul tinerilor germani e de 7%, greci de 60%, spanioli 50%. Aceste cifre le are în faţă dna Angela Merkel, 58, când statele PIIGS* cer ajutor financiar şi este câteodată şi şantajata cu vina răz­ boaielor mondiale pierdute. Presa exotică din Grecia şi România pretinde că Berlinul le dato­ rează 160 şi respectiv 20 de miliarde de euro din vremea războiului. Manifestaţiile contra d­nei Merkel cu mustaţă a la Hitler în uniforma Partidului Naţional­Socia­ list al Muncitorilor Germani sunt spontane, nu­s înscenate, dar foarte bine mediatizate. Cine caută pe google numele Merkel & Hitler găseşte trei milioane de documente, foarte multe în limba ro­ mână.

Pag. 24

Ce să facă dna Merkel în al treilea mandat de cancelar, după alegerile din septembrie? Educată în RDG în spiritul tatălui său (preot protestant), ea continuă şi profită de politica cancelarului Gerhard S röder: ajutor social condiţionat. Agenda 2010 şi politica externă germană se face la Berlin. E suficient?! Elita germană nu are o viziune privind depăşirea stagnării din UE. Ea vrea competitivitate în lumea globanizata şi cere ca toţi să facă la fel. Oricum criza e numai un aspect minor al eşecului din 1989, când s­a ratat refacerea unităţii creştine şi a început un blocaj spiritual şi material de du­ rată. Din imperiile de la anul 0 a supravieţuit numai Imperiul Roman, Sfântul Imperiu Roman de Na­ ţiune Germană. Acuma, cu EU­Acquis se speră depăşirea atât a deficitul de unitate creştină, cât şi cel atât de evident de deficit de democraţie printr­o constituţie. Până atunci totul se mărgi­ neşte la tratate între guverne, care vizează în pri­ mul rând EURO, aşa că în UE nu se mai vede pădurea de copaci. Criză, blocajul actual va continua până când nu se va realiza unitatea creştină de la Vancouver la Vladivostok şi Europa unită va avea o constituţie unică, care să se bazeze pe experienţă a două mi­ lenii de civilizaţie şi cultură, la îndemâna tutu­ rora ­ literatura clasică greco­romană, biserica universală şi dreptul roman ­ model de civilizaţie pentru întreaga lume. ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­ * PIIGS – Acronim (ternen folosit în economie şi finanţe) referitor la Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania. PIGS = Portugalia, Italia, Grecia, Spania. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


George PETROVAI

ALBERT CAMUS SAU IPOSTAZA SCRIITORULUI EXILAT ÎN EXISTENŢĂ

E

mil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s­a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într­o asemenea ma­ nieră decisivă, încât ­ pentru a nu­şi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compa­ triot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, iar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în ip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu uni­ versalism... În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi dura­ bile şi eficiente: Că iubirea­i taină sfântă/ ce dezleagă şi­ndulceşte,/ ştim cu toţii şi ne­ncântă/ că iubind taina sporeşte./ Omu­i trestie fragilă,/ zis­a Pascal gânditorul ­/ doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu­ azur îşi stinge dorul. Pentru a ne convinge de măreţia culturii franceze şi de rolul ei de prim motor ce i­a revenit în derularea culturii univer­ sale, n­avem decât să mergem pe firul ei de la primele respiraţii notabile în poezia lirică europeană şi până în zilele noastre. Lesne vom deduce că primul moment însemnat al culturii medievale franceze îl reprezintă inegalabilul François Villon. Con­ siderat cel mai mare poet medieval francez şi unul din marii poeţi ai tuturor timpurilor, opera lui Villon, la fel ca cea a lui Dante Ali­ ghieri şi Geoffry Chaucer, a des is drumul spre Renaştere. Iar aici lucrurile stau cam în felul următor: După Renaşterea italiană şi momentul de vârf al Renaşterii engleze, datorat monumentali­ tăţii lui William Shakespeare, Renaşterea franceză a contribuit cel mai mult la îmbogăţirea tezaurului cultural al umanităţii prin ca­ podopera Gargantua şi Pantraguel a lui François Rabelais, prin cercul Pleiadei din care făcea parte Pierre de Ronsard, cel mai de seamă poet renascentist francez şi, desigur, prin Mi el de Mon­ taigne, cel mai prestigios filosof renascentist francez şi ultimul mare umanist al Renaşterii franceze. Dar dacă Renaşterea a apărut şi s­a exprimat în forme spe­ cifice în cam toate ţările europene – inclusiv la noi prin Nicolaus Olahus, cronicari şi Dimitrie Cantemir, clasicismul se confundă practic cu clasicismul francez, întrucât Franţa a fost ţara care a ofe­ rit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea acestui curent in­ telectualist prin excelenţă. Genul cultivat cu predilecţie de scriitorii francezi din secolul al XVII­lea a fost teatrul: tragedia cla­ sică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia dobândeşte un binemeritat prestigiu prin valoroasa operă a lui Molière. Tot în acest curent se încadrează fa­ bulele lui Jean de La Fontaine şi literatura moraliştilor: La Ro e­ foucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind cu mijloace artistice specifice la realizarea unei adevărate cronice

Onyx

An 2 - nr 5- iunie 2013

“Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura universală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre literatura, implicit spre cultura secolului XX şi mai departe se cheamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului August Strindberg, nu poate fi încadrat într-un curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului.“ Pag. 25


de moravuri. Iluminismul francez s­a dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Da­ niel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swi ), în­ trucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enci­ clopedi��tilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui Pierre­Augustin Caron de Beaumar ais şi proza literară a lui Jean­Jacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu s­a aflat sub tutela exclusivă a lui Rous­ seau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doam­ nei de Staël... Romantismul, cu predilecţia lui pentru teme de tipul: natura, iubirea, patria, trecutul isto­ ric, moartea, geniul, titanul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, me­ lancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de con­ traste, se caracterizează prin următoarele două însuşiri de ordin general: a)Este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru; b)Este un curent mai complex ca cele di­ nainte, deoarece el nu se limitează doar la litera­ tură şi arte plastice, ci în unele ţări s­a extins şi la domenii precum filosofia, istoria sau estetica. Ca în atâtea alte curente de care vorbeam mai sus, romantismul francez a fost cu cinste re­ prezentat de remarcabili artişti, precum Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny şi Alfred de Musset, pentru ca seria impresionantă a romanticilor fran­ cezi să fie încoronată de gigantismul lui Victor Hugo. Dar – după cum spuneam ­ dacă romantis­ mul, cu preferinţa sa acordată poeziei, apare nu doar în Franţa, ci şi în multe alte ţări ale Europei (Germania, Austria, Anglia, Italia, Rusia, România etc.) şi ale lumii (Edgar Allan Poe în S.U.A.), rea­ lismul practic readuce izvoarele literaturii univer­ sale în Franţa, ţara unde el s­a născut şi a cunoscut o remarcabilă consacrare prin redutabila triadă: Balzac, Stendhal, Flaubert. De precizat că în pofida consacrării sale franţuzeşti, marele câştig de sorginte realistă pen­ tru literatura universală vine dinspre Rusia, unde din Mantaua lui Gogol a ieşit o impresionantă serie de scriitori: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp şi spaţiu de geniul dramaturgic şi nuvelis­ tic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin (ultimul clasic al ruşilor), Maxim Gorki şi Mihail Şolohov. Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul

Pag. 26

secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura uni­ versală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre litera­ tură, implicit spre cultura secolului XX şi mai de­ parte se eamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului Au­ gust Strindberg, nu poate fi încadrat într­un curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului. * Şi iată­ne după acest periplu ajunşi la cul­ tura de la sfârşitul secolului al XIX­lea şi începutul secolului al XX­lea, o cultură despre care putem afirma fără teama de­a greşi că încă era, dacă nu dominată, măcar controlată de către Franţa, con­ cluzie ce se impune atunci când avem în vedere nume de rezonanţă precum : Anatole France, André Gide, Roger Martin du Gard, Marcel Proust, François Mauriac, André Malraux, Jean­ Paul Sartre, Albert Camus. Demn de reţinut este faptul că şase din cei opt scriitori menţionaţi mai sus sunt laureaţi ai Premiului Nobel, în categoria lor incluzându­l şi pe Jean­Paul Sartre, cu toate că în anul 1964, el – caz unic până în clipa de faţă! – a refuzat acest mult râvnit trofeu literar. Doar doi dintre ei (Marcel Proust şi André Malraux) nu fac parte din galeria laureaţilor Nobel, încât ajungi să te întrebi cam ce merite lite­ rare trebuie să aibă un scriitor pentru a intra în po­ sesia trofeului, dacă doi dintre cei mai de seamă novatori ai romanului secolului 20 – Marcel Proust şi James Joyce, nu l­au primit; sau prin ce anume Albert Camus a înclinat balanţa preferinţelor în­ spre el, de i s­a decernat în anul 1957 Premiul Nobel, când ştiut este că Malraux nu­i este cu nimic mai prejos ca prozator sau teoretician de artă, în s imb îi este superior nu doar ca vârstă (născut în 1901, Camus în 1913), ci mai ales ca ex­ perienţă de viaţă, respectiv ca activitate desfăşu­ rată pe tărâm obştesc: participă la războiul civil inez la Şanhai, ia parte la războiul civil din Spa­ nia, este unul dintre principalii organizatori ai Re­ zistenţei franceze, iar mai apoi (după eliberare) ministru al afacerilor culturale în Guvernul de Gaulle. În sfârşit, dacă asta poate fi cât de cât o con­ solare pentru cei care se simt nedreptăţiţi pe tărâm literar, putem s­o spunem cu toată certitudinea că criteriile de atribuire a Premiului Nobel sunt tot aşa de obscure pentru cei din afară, precât de ob­ scuri sunt unii dintre bă oşii care hodoronc­tronc se văd cu el în braţe... Totuşi, dincolo de caracterul discutabil al Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


distincţiei conferite, care sunt însuşirile operei lui Albert Camus? Modestă ca întindere (doar trei ro­ mane: Străinul, Ciuma şi Căderea, volumul de nu­ vele Exilul şi împărăţia, cinci drame: Caligula, Neînţelegerea, Starea de asediu, Cei drepţi şi Răs­ coala din Asturii, respectiv cele două eseuri de mari dimensiuni – Mitul lui Sisif şi Omul revoltat,care se constituie în coloanele ideatice ale prozei camusiene), stilul lui Albert Camus nu poate rivaliza cu desăvârşirea cuceritoare a stilului lui Anatole France sau cu puritatea clasică a lui André Gide, analizele lui nu ţintesc ca cele prou­ stiene înspre atomii psihologiei personajelor, iar gândirea sa nesistematică nu are supleţea necesară pentru a­şi afirma subtilitatea, atâta timp cât auto­ rul însuşi susţine în interviurile acordate că nu este filosof sau existenţialist: “Nici Sartre, nici eu nu credem în Dumnezeu, este adevărat. Şi nu credem nici în raţionalismul absolut.” După cum corect apreciază Romul Mun­ teanu în Prefaţa la unul din volumele camusiene apărute la prestigioasa editură RAO, “cele două volume de eseuri ale lui Albert Camus enunţă două întrebări: 1)dacă individul are dreptul să se sinucidă (Mitul lui Sisif), 2)dacă omul are dreptul să ucidă pe un altul (Omul revoltat)”. Iar cele două întrebări simţim cum ne în­ dreaptă paşii spre existenţa absurdă, care for­ mează însuşi nucleul gândirii şi al literaturii lui Camus. Dar pentru a putea ajunge aici, ceea ce s­ ar putea traduce prin “reactualizarea tragicului antic într­o lume modernă” (Irina Mavrodin), tre­ buie să mergem pe urmele lui Camus, fie şi pentru aceea că el făcuse observaţia că însuşi Codul Penal distinge între crimele pasionale şi crimele logice. Dacă primele sunt destul de rare, fiind de regulă comise de tinerii îndrăgostiţi, celelate sunt înfăp­ tuite de adulţi şi au o frecvenţă mult mai mare. Ori, într­o epocă a expansiunii ideologiilor asasine, aşa ca epoca în care a trăit şi creat scriitorul francez, omul îşi ia libertatea să ucidă, căci nihilismul con­ temporan acceptă sinuciderea, ba iar înclină spre justificarea crimei logice, creîndu­şi un şubred alibi din afirmaţia primejdioasă a lui Nietzs e cum că Dumnezeu este mort, prin urmare lumea – cură­ ţată de mila creştină – trebuie să aparţină supraoa­ menilor, altfel spus celor mai îndrăzneţi şi mai puternici dintre oameni. Iar treaba asta se deru­ lează sub masca democraţiei şi în zilele noastre, în pofida faptului că acuma ştim prea bine ceea ce ilustrul scriitor englez Graham Greene afirma cu toată convingerea încă din anul 1955, an în care i­ a apărut romanul Americanul liniştit: “Nu sub ocârmuirea celor mai puternici conducători trăiesc populaţiile cele mai fericite...” Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

În aceste condiţii merită să ne întrebăm în ce categorie se încadrează crima săvârşită de Meursault, straniul personaj din romanul Străinul, cel care se dovedeşte atât de golit de orice partici­ pare afectivă, încât nu ştie şi nici măcar nu se sin­ iseşte când i­a murit mama (“Astăzi a murit mama. Sau poate că ieri, nu ştiu.”), necum să plângă la înmormântarea ei. Într­un climat al sen­ sibilităţii absurde, creat prin fraze limpezi şi tă­ ioase, crima lui Meursault nu poate fi considerată pasională sau logică, atâta timp cât scriitorul o în­ cadrează într­o conjunctură nefericită: nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era încins, iar lama cuţitului ţinut de arab în mână părea un paloş, care – susţine criminalul – “mă lovea în frunte”. Iar Meursault îşi revine din zăpăceala provocată de soare şi sudoare de­abia după ce mai trage patru focuri în trupul inert al arabului: “Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii.” Poziţia lui Meursault în faţa faptei săvârşite are darul de­a nedumeri şi intriga, căci el intră în în isoare cu gândurile unui om liber. Tocmai de aceea are curajul să afirme că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit de ceea ce s­a întâm­ plat. De­abia când este condamnat la moarte, în Meursault se trezeşte starea de revoltă: refuză să primească preotul pe motiv că nu crede în Dum­ nezeu (dar nici Camus nu credea!) şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii să­l privească cu ură! Astfel, ne spune Romul Munteanu, “Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plămada tezelor sale. Jocul logic este captivant, iar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest per­ sonaj este simbolul absurd al crimelor logice.” Atenţie, însă! Cu toate inerentele asemă­ nări dintre autor şi unele dintre personajele sale, ştiut fiind că de regulă artistul îşi dezvăluie prin intermediul lor o bună parte din propriile trăiri, dureri şi aspiraţii, trebuie să luăm aminte şi la sur­ prinzătoarea mărturisire inserată de Camus în eseul Enigma: “Operele unui om evocă adeseori is­ toria nostalgiilor sau a tentaţiilor sale, aproape ni­ ciodată propria sa biografie, mai ales atunci când se pretind autobiografice. Nici un om n­a îndrăznit vreodată să se zugraăvească aşa cum este (subl. mea, G.P.).” Romanul Căderea, cu judecătorul­penitent Jean­Baptiste Clamence aflat în prim plan, ne pre­ zintă un alt caz de revoltă individuală împotriva semenilor: o revoltă cu atât mai sterilă, cu cât ea este mai cinică şi mai înverşunată, după cum putem să ne dăm seama din aforismele cu care acest erou lugubru îşi împănează istorisirea: “De obicei îi dispreţuim cel mai mult pe cei pe care­i

Pag. 27


ajutăm mai mult”; “Mi­am trăi întreaga viaţă sub semnul duplicităţii”; “Nu avem ţinută, e lucru sigur, murdăria ne ţine ţepeni”; “Adevărul e plic­ tisitor la culme”; “Religia e o mare spălătorie”; “Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu ade­ vărat democraţie” etc. De­abia în romanul Ciuma, apărut în anul 1947 şi considerat capodopera lui Camus, acesta realizează trecerea de la revolta solitară din Stră­ inul la ideea solidarităţii luptei, văzută ca fiind sin­ gura justificare a condiţiei umane. După cum precizează însuşi autorul în Scrisoare către Roland Barthes, “Ciuma, care am vrut să fie citită pe mai multe planuri, are drept conţinut evident lupta re­ zistenţei europene împotriva nazismului.” Iar în Caiete, sensul celor două romane este înfăţişat de către Albert Camus după cum urmează: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, e ivalenţa desăvârşită a punctelor de ve­ dere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un pro­ gres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează că absurdul nu ne învaţă nimic. Acesta este progresul definitiv.” De remarcat că romanul Ciuma aduce cel mai mult cu incitantele scrieri ka iene, unde, după cum ştim de pildă din nuvela Metamorfoza ori din romanul Procesul, acţiunea demarează brusc. În ip analog, intriga principală din Ciuma debutează cu o surpriză: “În dimineaţa zilei de 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort...” Dar nici po­ meneală ca Albert Camus să scrie în umbra lui Franz Ka a, cu toate că – după cum deja m­am ex­ primat în cartea Literatura perennis – “în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor ka iene pe arii culturale mult mai în­ tinse, opera scriitorului praghez s­a constituit într­ o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Ka a ajunge să fie socotit un ade­ vărat profet al ororilor naziste.” Căci reprezentarea parabolică a realităţii nu doar îi înrudeşte, ci în egală măsură îi diferen­ ţiază pe cei doi reprezentanţi de seamă ai literaturii absurdului: Ka a a construit în mod deliberat o lume ireductibilă la un comentariu raţional, lume pentru care s­a adoptat sintagma de realism magic (rezultatul fuziunii dintre concreteţea descrierii şi straniul întâmplării), pe când la Camus – ne înşti­ inţează acelaşi Romul Munteanu, “romanul este parabolic şi demonstrativ, iar cele mai multe dintre personaje au un caracter exponenţial”. Întrucât în romanele parabolice planul fictiv este prezentat ca real, “personajele stilizate nu sunt decât mici acte

Pag. 28

de exagerare în acest sens”. ...Şi astfel, de la o zi la alta se înmulţesc semnele prevestitoare ale catastrofei (după primul şobolan viu sunt găsiţi trei morţi, apoi doctorul ob­ servă cum un muncitor aruncă o întreagă ladă de şobolani morţi), semne care încă nu au puterea să­ i smulgă pe locuitorii Oranului din preocupările lor cotidiene. Rând pe rând personajele intră în scenă şi, după ce evidenţa ciumei devine neîndoielnică pen­ tru medici, iar mai apoi pentru autorităţi, începe contraofensiva oamenilor uniţi împotriva suferin­ ţei, morţii şi – de ce nu? – împotriva fricii, până la instaurarea celor mai radicale forme de luptă îm­ potriva flagelului (carantină, izolarea totală a ora­ şului de exterior, interdicţia categorică de intrare şi ieşire), elemente prin care Camus pune în lu­ mină starea de exil interior. De unde deducem că starea de exil este ine­ rentă în situaţii limită, îndeosebi pentru spiritele alese, care din totdeauna s­au simţit înstrăinate sau exilate în existenţă şi pentru care – după cum su­ bliniază autorul în Întoarcere la Tipasa, timpul exi­ lului înseamnă “timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”. Are dreptate Irina Mavrodin atunci când ne invită să stăruim asupra perfectei simetrii a tit­ lurilor primului volum (Faţa şi reversul) şi ultimu­ lui volum din opera camusiană (Exilul şi împărăţia), “titluri simbolice, care sunt e iva­ lente”, de parcă ar vrea “să mar eze tocmai această circulară epuizare, atât în planul ideii, cât şi în cel al scriiturii, a unui unic demers”. Iar acest “unic demers” nu poate fi după părerea Irinei Mavrodin altceva decât unitatea operei camusiene: “Există o unitate a întregii crea­ ţii camusiene – eseuri filosofice, romane şi nuvele, piese de teatru – ce se întemeiază pe aceeaşi con­ ştiinţă sfâşiată de tendinţe contrare, în egală mă­ sură de puternice: gustul pentru acţiune şi totodată pentru contemplare, detaşarea şi pasiunea, nevoia logică de a nu merge până la ultimele consecinţe ale unor premise teoretice şi teama de a depăşi mă­ sura (în sensul în care ve ii greci îl dădeau acestui cuvânt), dragostea de viaţă şi obsesia morţii, o sen­ zualitate arzătoare, dar şi o înaltă spiritualitate, atracţia pentru solitudine, dar şi pentru solidari­ tate, absurdul şi revolta, sensul istoriei, precum şi căutarea unor adevăruri limită, demers ce s­a izbit perpetuu de aceeaşi tragică dificultate”. Să o spunem pe cea dreaptă: Nici că pu­ team găsi o mai fericită în eiere a prezentului eseu ca această admirabilă sinteză a operei camu­ siene! Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Vavila POPOVICI (SUA) NOUA SULIȚĂ – HOTIN Nu plânge pentru că s­a terminat, zâmbeste pentru că s­a petrecut.” Gabriel Jose Garcia Marquez

T

recutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce s­a petrecut aparţine morţii, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asu­ pra viitorului nostru. Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s­au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599­ 1601, România Mare. Nicolae Iorga ne vorbește în Istoria românilor prin călă­ tori, despre multe scrieri ale străinilor despre locuitorii ţării noas­ tre și m­am oprit la însemnările consulului Marii Britaniei, scrise în 1833, cuprinse într­o voluminoasă descriere, intitulată Pământul Principatelor Române: „… Astfel românii au ajuns a fi o concen­ trare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate. Dinspre partea dacilor sunt îndrăzneţi, cum se vede la călărie fără șa, sunt dibaci în a călări și fabrica orice, învăţând orice artă nouă numai dintr­o singură vedere la altul, în iuţeala cu care­și găsesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele săl­ batice, în hotărârea de a umbla fără cea mai mică spaimă în întu­ nericul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munţii cei mai periculoși, prin pustietăţile cele mai adânci și întunecoase. Dinspre partea romanilor, au priceperea la cânt și la dans, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mânui­ rea iute a armelor, la înţelegerea fără preget și la spontana imitaţie, fără a mai adăuga numele și graiul”. Tot Nicolae Iorga mai amintește însemnările unui consul prusian, prin anul 1848, cu privire la poporul nostru: „Sânt o rasă frumoasă, deosebită prin moravurile­i simple, curăţenie și cinste”, cu excepţia clasei de sus, asupra căreia s­a întins influenţa coru­ pătoare a Fanarului”. Cât privește Noua Suliţă, localitatea este semnalată în descrierea Basarabiei, într­o publicaţie germană din 1876. Autorul acelor însemnări vorbește despre frumuseţea peisajelor, a dum­ brăvilor pline de privighetori. Nu lipsesc și anumite remarci de înapoiere, numindu­le „condiţii primitive de trai: dorm pe pă­ mânt și transmit acest obicei și coloniștilor germani, care se întind lângă pat, unul cu capul pe genun ii celuilalt”. Pe mine m­a amu­ zat această descriere, iar mi­am imaginat un tablou pictat… Așa o fi fost în acei ani, în anumite locuri! Dar faptul că nemţii imitau gestul, mă face să cred că era ceva ce descoperiseră atunci, acolo, ceva odihnitor, poate un gust al libertăţii, poate plăcerea de a simţi răcoarea și mirosul pământului… La vremea când m­am născut, judeţul Hotin făcea parte din Regatul României și capitala era orașul cu același nume. Judeţul se afla în nord­estul României Mari și la vest se învecina cu judeţul Cernăuţi. Despre orașul Cernăuţi, înconjurat de nume­ Onyx

An 2 - nr 5- iunie 2013

“Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății. Am găsit de curând, într-o revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniță: „Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleșește. “

Pag. 29


roase edificii religioase, ctitorite de­a lungul seco­ lelor de domnitori şi boieri moldoveni, am aflat multe din povestirile bunicilor. Astăzi, când scriu, zeci de kilometri și zeci de ani despart România de oraşul pierdut în uitare… Doar clopotele mănăsti­ rilor sucevene încearcă să mai trimită sunetul lor disperat spre Cernăuţi. Distanţa dintre Suceava și Cernăuţi, am aflat din date, este de 82 km și poate fi parcursă în aproximativ o oră și unsprezece mi­ nute. Distanţa dintre Cernăuţi și Putna este de 71 de km și poate fi parcursă într­o oră și nouă mi­ nute. Când am vizitat Mănăstirea Putna (1970), prima mănăstire zidită de Domnitorul Ștefan cel Mare, mi­au dat lacrimile. Am îngenun eat în iarba verde. O întreagă pagină de istorie mi s­a ivit în faţa o ilor, un sentiment dureros m­a năpădit și am scris poemul: Cu fruntea plecată­n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi­al stră­ moşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tă­ cerea/ emând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ aminte­mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este pre­ zent/ în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea­mi caută­n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pă­ durile verzi,/ pământului îi cer iertare, pentru neputinţă/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne­iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de les­ pedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice ­ funii ale cerului…/ Mă­n in măreţiei lui, spun o rugăciune / și­ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta? „Moldova de sus, ne spune Dimitrie Can­ temir în « Descrierea Moldovei », cuprinde şapte ţinuturi : Hotinului, Dorohoiului, Hârlăului, Cer­ năuţilor, Sucevei, Neamţului şi Bacăului. Partea din sud a Moldovei a fost o bună vreme sub stăpâ­ nirea turcilor, deşi erau foarte mulţi moldoveni care­şi păstrau religia creştină. Era formată din patru părţi : Buceag, Akerman, Chilia şi Ismail”. Cantemir ne precizează că Buceag în limba tătari­ lor înseamnă « colţ », deoarece aici pământul între Dunăre şi Nistru, spre Marea Neagră, face un colţ ascuţit; că acest nume vine de la o denumire mai ve e « bessi » şi de aici ar veni denumirea de Ba­ sarabia. Despre acele şapte ţinuturi ale ării de sus vorbeşte şi Sadoveanu în scrierile sale, adău­ gând cele cincisprezece ţinuturi ale ării de jos. De fapt în acest spaţiu exista o „ salbă de cetăţi” care au străjuit statul românesc de la est de Carpaţi. Cernăuţi­ul își trăiește viaţa pe malurile

Pag. 30

Prutului, râul traversând liniștit orașul, deși, în an­ ti itate râul era cunoscut sub numele Pyretus, iar sciţii îl numeau Porata, adică apă furtunoasă. Izvorăște din Carpaţii Păduroși din Ucraina, în drumul său lung curge spre est, mai apoi pe direcţia sud­est și se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de orașul Galaţi. Formează astăzi graniţa între România și Republica Moldova. Orașului Cernăuţi i se spunea „mica Vienă” întrucât avea clădiri cu aspect imperial, unele construite și altele refăcute pe vremea dominaţiei habsburgice. Era un oraș românesc existent de pe vremea lui Alexan­ dru cel Bun, devenit cosmopolit, în care trăiau în perfectă înţelegere: ucraineni, polonezi, români, germani, evrei, unguri. Dar limba pe care o vor­ beau era cea românească, iar dacă graiul suna puţin altfel. Și era al treilea oraş al României inter­ belice, ca populaţie, după Bucureşti şi Chişinău. La distanţa de 48 km nord­est de orașul Cernăuţi ­ fosta capitală a dulcii Bucovine a lui Eminescu ­ se află orașul Hotin, oraș atestat pentru prima dată în anul 1001, localizat pe malul drept al Nistrului. În orașul Hotin, pe o colină naturală aflată într­o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri se află Cetatea Hotin. „Colţ de ţară ștefaniană”, cum frumos a glăsuit un poet de pe acele meleaguri. În Istoria Românilor prin călători, Nicolae Iorga scrie cum un evreu bătrân, născut în Hotin, prin anii 1830, povestea despre vizitiii de poștă care duceau drumeţii pe drumul Bucovinei, amin­ tindu­și de cirezi, herghelii, treieratul grânelor etc. Apoi pomenește de Noua Suliţă, ca fiind „graniţa a trei împărăţii”. Acolo locuiau ucraineni, români, ruși, evrei și polonezi. În acea Românie Mare, cu Basarabia și partea de Nord a Bucovinei, lipite de „Patria Mumă”, se afla orășelul Suliţa, numit și Noua Suliţă după pârâul care curge prin el. Suliţa era parte din judeţul Hotin, unul dintre judeţele Mol­ dovei dintre Prut și Nistru (Basarabia) și era ulti­ mul judeţ spre Nord al acesteia. Era, pe vremuri, ţinutul din marginea Poloniei și cuprindea cetatea Hotinului, menită să apere Moldova dinspre acea parte. Numele de „Bucovina” provenind din cu­ vântul slav pentru fag („buk”), putem înţelege că vorbim de o „ ară a fagilor”. Judeţul și­a luat nu­ mele de la cetatea care­și răsfrânge, în faţa Cameniţei – bastion al Poloniei de altădată – ipul în apele Nistrului. Cetatea Hotinului Ctitorită de daci, refăcută de Dragoș, Ale­ xandru cel Bun și Ștefan cel Mare, azi este uitată, Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


lăsată pe pământ străin. Istoria cetăţii pare con­ fuză: Costa e Negruzzi ne­a lăsat o nuvelă romanţată în care vorbește de sfârșitul lui Alexan­ dru Lăpușneanu în această cetate; Miron Costin spune că cetatea ar fi fost construită de daci și dacă avem în vedere că dacii au locuit în Podolia și au avut acolo fortificaţii între care ­ Petridava (Kameneţ­Podolisk­ul de astăzi) aflată la 17 km de Hotin considerată a fi fost „sora de peste Nistru”­ afirmaţia ar putea fi adevărată. Săpăturile arheo­ logice efectuate în zonă au dezvăluit, în apropiere, zidurile a două alte cetăţi mai ve i ­ una datând din secolele IX­X și alta ­ din secolele VII­VIII, după unii iar secolul V, ceea ce ar fi un argument în plus pentru originea dacică a fortificaţiei. Iorga scria despre Cetatea Hotinului în cartea sa Neamul românesc în Basarabia: „Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatră bine potrivită și amestecată cu linii de cărămidă pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nis­ trului puternic. Turnuri se umflă pe la colţuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În cen­ tru se făcură încăperi de rugăciune și locuinţă, și printre năruiturile de acum, printre multele s im­ bări care au pierdut astăzi mai orice înfăţișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale ar­ hitecturii din veacul al XV­lea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușă de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreţ, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede iar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăzneţe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate ve ile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s­a rupt, și ar trebui să te caţeri prin bolovanii risipiţi ca s­o vezi mai bine.” Unele informaţii istorice ne spun că Ce­ tatea a fost înălţată de moldovenii lui Alexandru cel Bun, către 1400. În secolul XVII, Abdi Pașa tre­ când prin Hotin cu oastea sa spre a instala ca rege în Polonia pe Stanislaw Leszczynski, prietenul lui Carol XII și viitorul socru al regelui Ludovic XV al Franţei, ar fi pus mâna pe frumoasa cetate a Mol­ dovei. Cu ajutorul iar al lui Nicolae Mavrocordat care domnea atunci în Moldova, el a făcut reparaţii și adaosuri „într­un mizerabil stil turcesc”­ ni se spune ­ și a dat­o în primire, împreună cu ţinutul înconjurător pe care îl smulsese Moldovei, unui pașă, pentru apărarea Semilunii, în acest punct

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ameninţat de expansiunea Rusiei. Așa s­a scris istoria Hotin­ului, a cărui existenţă a fost tulburată de incursiuni austriece, rusești, turcești. În lucrarea sa Descriptio Molda­ viae, scrisă în limba latină, în perioada 1714­1716, Dimitrie Cantemir descria astfel Cetatea Hotin: „Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, faţă în faţă cu Cameniţa. Se numără printre cele mai mari cetăţi ale Moldovei. Înainte vreme era în­ tărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanţuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuţite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, i­au dărâmat zidurile cele ve i dintr­o parte, iar în cealaltă parte au împrejmuit­o cu lu­ crări de întărire noi și au lărgit­o mai mult de ju­ mătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetăţile Moldovei. Pe când se afla încă în stăpânirea voie­ vodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă tur­ cesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetăţile Mol­ dovei nu va putea fi așezată oaste turcească.” Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otoma­ nilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreţei. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat­o de vie în zidurile cetăţii. Am găsit de curând, într­o revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniţă: „Din orice parte te­ai apropia, cetatea te copleșește. Eleganţa exterioară și eclectismul istoric se regă­ sesc și în interior, unde se amestecă straturi arhi­ tectonice din diverse epoci și culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, puţine construcţii ar putea fi mai grăitoare și pline de simboluri precum aceasta ­ de la ornamentele zidurilor și metereze­ lor, pictura din paraclis datând din vremea lui Petru Rareș, și până la detaliile porţilor, ușilor, fe­ restrelor, formelor în lemn, fiecare păstrând câte ceva de la temporarul cârmuitor. Însă cel mai mare mister al fortăreţei este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar părea să sugereze că cetatea înstrăi­ nată plânge. O legendă spune că aceasta provine din lacrimile ostașilor moldoveni ce au luptat îm­ potriva otomanilor și care au fost măcelăriţi în in­ teriorul fortăreţei. O alta, asemănătoare cu legenda Meșterului Manole, vorbește despre plânsul unei moldovence zidite de vie, de turci, în peretele cetăţii. Hotinul este o filă de aur smulsă dintr­un

Pag. 31


ve i hrisov domnesc, peste care străinii încearcă să pună un sigiliu fals. Chiar dacă vorba româ­ nească a devenit o raritate, într­un oraș care și­a pierdut buletinul de identitate, e destul să urci pe crenelurile cetăţii, să vezi Nistrul măreţ, să privești la pietrele care mai păstrează sângele și voinţa de libertate a părcălabilor moldoveni, pentru ca să simţi că, oricât ar fi oamenii sub „vremi”, vine o zi care aduce lumină, adevăr și dreptate, acolo unde a dispărut și ultima speranţă. Altfel, de ce, de fie­ care dată când văd cetatea, cu al său zid arcuit și ornamente din cărămidă roșie, mă încearcă un sen­ timent de intimitate, de acasă? Cetatea nu ne­a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci.” Din Polonia venise cândva bunica tatălui meu cu cele patru fiice, în Hotinul românesc, după dispariţia soţului ei cu titlul nobiliar de Pan, obţinut pentru merite eroice. Una dintre fiicele ei cu numele de Antoaneta, s­a căsătorit cu bunicul meu, românul cu numele de Teodor care locuia în Noua Suliţă, ai cărui părinţi purtau frumoase nume de Maria și Ilie. De acolo, din Suliţa și din Cernăuţi s­au refugiat rudele tatălui meu, în anul 1943, venind toţi în locuinţa noastră din Oltenia. Prima menţiune documentară a orașului Noua Suliţă datează din anul 1456, timp în care făcea parte din inutul Hotinului ­ regiunea isto­ rică Basarabia, Principatul Moldovei. În 1812, la București, s­a semnat tratatul de pace între Impe­ riul Rus și cel Otoman, în urma războiului ruso­ turc din 1806­1812. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru și l­a ală­ turat inutului Hotin și Basarabiei Buceagului

Cetatea Hotinului

luate de la Turci, transformând­o într­o gubernie cu zece ţinuturi. După unirea Basarabiei cu Româ­ nia în 1918, Noua Suliţa a făcut parte din ara noastră – România. În 1940 Basarabia, Bucovina de

Pag. 32

Nord și inutul Herţa au fost ocupate de sovietici, în 1941 eliberate până în 1944, când au fost inte­ grate separat în R și Ucraina. Din povestirile bunicului am aflat că pe dealuri creșteau fagii și stejarii frumos dezvoltaţi. În cea mai mare parte a ţinutului pâlcurile de ste­ jari de pe înălţimi erau despărţite de porţiuni cu ierburi înalte și flori; stepa propriu­zisă se strecura numai în lungul văii Prutului, pe o fâșie subţire. La începutul secolului XX­lea, în 1905, a fost con­ struită gara de cale ferată din localitatea Suliţa, pe acolo se exportau piei bovine în Austria. Gara este cunoscută și prin faptul că în anul 1915 și­a început faimoasa călătorie în Rusia celebrul scriitor și jur­ nalist american John Reed. Bunicul fusese numit șef de gară, i s­a dat o locuinţă în pavilionul gării, pe strada care luase numele de „strada Gării”. Era unul dintre fiii primarului comunei Marșeniţa, co­ mună apropiată de Noua Suliţă și a moașei comu­ nale despre care se spunea că adusese pe lume mulţi copii și vindecase multe femei suferinde. Pe atunci femeile nășteau acasă și membrii familiei așteptau cu emoţie și vărsau lacrimi de bucurie la ivirea unui copil pe lume. Am găsit fotografii cu gara din Noua Suliţă. Am privit și din cele aflate de la bunici, se pare că acolo, la etajul clădirii ar fi fost locuinţa dintâi a bunicilor mei, dacă nu cumva clădirea a fost refăcută între timp. Mai apoi și­au construit o casă tot pe strada Gării, acolo unde bunica începuse să dea naștere copiilor, celor doi fii și două fiice. Că așa era pe atunci, când se pornea o femeie să facă copii, dacă aceștia erau reușiţi, făcea alţii în serie și de multe ori se creșteau unii pe alţii. Și se opreau când luau în calcul venitul și întreţinerea lor. Acest venit era de cele mai multe ori confortabil pentru o fa­ milie. Exista și un liceu comercial în localitate, la care a fost dat fiul cel mare, tatăl meu. După ter­ minarea liceului, sora cea mare se pregătea pentru facultatea de medicină, dar evenimentele istorice au determinat­o să renunţe; tata fusese admis la Facultatea de Electro­mecanică din Paris și deoa­ rece părinţii nu puteau să­i asigure acolo întreţinerea, a renunţat și a urmat cursurile Acade­ miei comerciale, sora cea mică trebuia să rămână lângă părinţi, iar fratele cel mic a fost dat la un gimnaziu industrial. Până la pensie tata a ocupat funcţiile de contabil, șef al depozitelor CAM și eco­ nomist. S­a căsătorit în 1933 cu o fiinţă născută tot în Noua Suliţă, de origine poloneză după mamă și ucraineană după tată. Doi ani mai târziu au dat naștere unei fetiţe… aceea eram eu. Cordonul om­ bilical fizic a fost tăiat, dar cel metafizic a rămas. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Am rămas legată de cei preexistenţi vieţii mele, vii sau morţi. Cei cunoscuţi și dispăruţi se reîntorc deseori în visele mele… Îmi povestea tata că pe acele meleaguri a învăţat pescuitul, fiindcă Prutul avea multe specii de pești, precum: crapul, carasul argintiu, roșioara, șalăul, bibanul. În gospodăria lor aveau un câine lup care se numea Lord (așa aveam să­mi botez și eu primul câine primit în dar). Obișnuia să­l ia cu el la Prut, atunci când nu se ducea pentru pescuit, ci pentru plăcerea lui de a înota. Îl lăsa pe mal și se aventura în înot. Câinele uneori îl însoţea, al­ teori rămânea la mal și îl urmărea. Într­una din zile, înotând ceva mai departe, a intrat într­un vâr­ tej și pe când se lupta cu furia sălbatică a apei și nu putea nici să strige – tot nu l­ar fi auzit nimeni ­ s­ a trezit înșfăcat de câinele său care l­a dus până la mal. Și acum, la bătrâneţe când îmi repovestea, se minuna de inteligenţa și afecţiunea câinelui, dar, spunea tata, „un înger trebuie să fi fost prin preajmă”. Clima în acea parte a ţării, îmi povesteau părinţii, este mai aspră decât în sudul ţării, strugu­ rii, de exemplu, nu ajungeau la coacere. Iernile erau aspre, geroase, viscolite uneori și cu un strat de zăpadă gros și stabil pentru o perioadă îndelun­ gată. Totul în jur se acoperea cu o pătura albă, im­ aculată și pufoasă, de zăpadă. Peisajul de iarnă, părea desprins dintr­un basm. Doar săniile cu zur­ gălăi, mânate de cai robuști, bine hrăniţi, conduse de birjari cu căciuli mari pe cap, circulau pe străzile neasfaltate ale Nouă Suliţei, cu multe denivelări, așa încât la o viteză mai mare a săniilor, simţeai că poţi zbura din sanie. Într­o zi de iarnă nespus de geroasă, când mama era în durerile facerii, tata plecase de dimineaţă în zona gării, unde se sărbătorea ziua Unirii. În acel an, 1935, a fost cu adevărat o iarnă grea, dar frumoasă. Se simţea mirosul de ger proaspăt și scârţâitul omătului sub picioare. Nu mai ningea, fulgii se jucaseră în zilele dinainte, într­un zbor zglobiu. Copacii erau dantelaţi, parcă pregătiţi și ei de festivitate în acea dimineaţă ge­ roasă de iarnă. Era un peisaj de vis. Cristalele care sclipeau îţi fermecau privirea când priveai jos, în­ spre pământ, căci fuseseră nopţi lungi și ninsese mult până în acea zi. Totul amorţise sub imensul ocean de ninsoare. Și­n adunarea tăcută, în așteptarea începerii festivităţii, s­a auzit glasul ser­ vitoarei: „Domnul șef, vă naște doamna!” „De parcă m­ar fi născut pe mine”, râdea tata de fata care nu știa prea bine românește. Bunica care asis­ tase la naștere, îmi spusese că m­am învineţit, s­au speriat, au emat preotul și m­au botezat în pripă… Era ziua sfântului mucenic Vavila în calen­ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

darul de atunci și bunica le­a spus să­mi dea nu­ mele mucenicului din ziua aceea, să fie cu noroc… și nașa se numea Maria și preotul a spus: „Se bo­ tează în numele Domnului – Vavila­Maria”. În cer­ tificatul ne naștere a fost trecut doar primul nume. Într­o zi de sărbătoare naţională m­am născut și această sărbătoare a Unirii, la acea vreme reprezenta ceva sacru, pentru întreaga noastră ţară. Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost un eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însem­ nat, parafrazându­l pe Mihail Kogălniceanu, „ eia de boltă“ pe care s­a construit România mo­ dernă. Nu­mi amintesc mai nimic din perioada trăită în acest loc, fiindcă l­am părăsit curând și așa sunt copiii, încep să înregistreze imagini și memo­ ria începe să se dezvolte mai târziu. Aș fi dorit să descriu casa în care m­am născut, dar despre ea nu am auzit vorbindu­se. Știu doar, din spusele părinţilor, că bunicul le­a atribuit o parte din terenul de lângă casă, tata a cumpărat toate materialele pentru construcţia ei, a făcut și un plan al casei, pe care îl păstrez și astăzi, dar ordinul de mutare în Ardeal a trebuit executat, așa că a lăsat totul, cu gândul că se vor întoarce cândva să­și construiască acea casă mult dorită. Au venit ocupaţiile sovietice și visul a fost spulberat. Nu s­au mai întors pe acele meleaguri. Acolo sunt neamurile mele de veacuri în ţărână­ngropaţi, alţii răspândiţi în cimitire înde­ părtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorinţa, dar n­a avut putinţa să ne păstreze. Cândva scriam poezia intitulată Tempi pasa i: „În copilărie cântam, dansam Hora Unirii,/ în casa noastră, în curtea şcolii./ Cântam:„Pe­al nostru steag e scris unire/ într­o limbă dulce, în care/ mi­am strigat prima oară părinţii,/ locul în care am des is o ii şi am privit cerul,/ pământul pe care au călcat primii mei paşi…/ Rudele s­au împrăştiat în cele patru puncte cardinale…/ Doamne, spune­mi, cine a suflat cu­atâta ură şi blestem/ de s­au risipit toţi atât de departe, atât de uşor,/ ca puful unei păpădii?/ Poate de aceea visez oasele strămoşilor/ ieşind din morminte şi­alcă­ tuind în aer,/ o imensă cruce din nacru...” Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăţi de viaţă! Le adun cu mintea și le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor… Da, am învăţat cum numai din clipa trecută poţi pleca… La doar doi ani împliniţi, părinţii au ple­ cat într­o localitate montană din Transilvania (Ar­ deal), regiune aflată în interiorul arcului carpatic. (Fragment din cartea „Popasurile vieţii”­ în pregătire)

Pag. 33


Petru SOLONARU

Limbă a luminii, sunet de eter din uitarea oarbă­întorc pe om bu er, ca citind răvașul prins de trupul său ip și­asemănare să își afle­în cer.... Dincolo de dogmă, unde nasc sau mor misteriozităţii toate prin erori, are șansa urmei a rămâne câmp al vibrării mute, vid împlinitor....

Necreată lume.... Necreată lume, după­a nu și­a fi, înmirând așteaptă a se face zi, însă Unu’o ţine gândului din noi ca eternă cale ce­i acum și­aci....

Neclintit temei.... Tot ce nu e­în sine vanitate­i doar.... Gnoza și iubirea cugetului par singura cărare către Necuprins.... Fiecare­alege fuga din contrar, fluviul de himere al acestui joc unde nu eterul, după aer, foc, apă sau argilă înzidește gând, ci un act al firii sprijinind noroc, armonie dintre om și cel divin.... Piesa e aceeași.... cu actori ce vin, spun un rol și pleacă altuia din nou.... O caducă stare – timpul gol, destin – varsă prin renașteri tulburii arhei.... Nimeni nu­i să afle vasta lume ce­i decât numai dacă, lui lăuntru prins, ar privi cu pace neclintit temei....

Cele din nuime

Primul pas rămâne așezat sub Măr să încerci zadaru’în is de adevăr fără a­l culege.... Culmea unei vieţi cuibărită’în crucea naltului cobăr, peste trup și minte cum un hidrargir, strânge­o drept tezaur și izvor sotir. Scoate la lumină din latentul foc tot ce nu­i să ardă­a Șarpelui potir. Însă mai cu seamă ai de înţeles că doar liniști pure trinitar te ţes cu cel e ilibru’în vălul sapient când oglinzi seminţe simple sinei ies....

Peste al cincimii Cel fără dorinţă, dacă’în necuprins pleoapele des ide spre un trup învins, desluși­va astfel binele deplin. Dezlegat de semne, sens va fi atins.... Pacea nesfârșită și lumina­i vor dărui știutul purificator, ca, privind într’însu­i, iar să vadă tot: pleava celor fapte, minţii athanor,

Cele din nuime întrucât și sunt, iar de nu se­întâmplă, divizează punt și în Minte lasă a­l crea pe­ a fi. Astfel roditura, dintr­un amănunt

retopite’în magma ultimului drum, amintind de vina­i, pururelnic scrum.... Într­o cugetare fără pic de gând, așezat oriunde drept aici și­acum,

al întoarsei taine, capătă viu sens: derizoriu’în gânduri tocmai vis imens e menit să scrie somnului divin, mreajă sieși rară sub nimicul dens.

nu se destrăma­va celor care­l cer rătăcit obadă’în roata de mister. Însă toate­acestea cad în crezământ, peste al cincimii întălmut eter....

Pag. 34

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Daniel CORBU

ZDRENŢUITELE STEAGURI Cum vii fără să te­aştept înserare a vieţii cum vii pe nesimţite amuşinând un trup obosit. Altădată îmi cântau cuvintele­n gură îmi purtam visele ca pe­o olimpică torţă şi deseori privirile­mi atârnau de steaua numită Alcor. Acum spre firul ierbii mă­nclin uşor şi­mi văd umbra spaimei îngroşându­se acum şi copacii cresc mai încet Iar pe răni flutură zdrenţuitele steaguri. Cum totul se­ntâmplă o singură dată îndelung mi­i dat să admir ce nu va mai fi pentru mine niciodată şi este. Afară des isă­i palid floarea fragilei primăveri. Câţiva prieteni abia înălţaţi la cer au şi căzut în ip de statui îndurerându­mi privirea. Întreb piatra albastră pe care se odihneşte un şoim: Spune­mi cine, nemuritoareo, în locul meu va iubi? Cine în locul meu va cânta? Şi cine, nemuritoareo, în locul meu va visa?

lipăi în preajma unei fericiri iluzorii tot mai mult cred că Moartea e singura instituţie care mai impune respect.

POVESTE Lui Aurel, căruia îi plăceau enorm aceste propoziţii

TRANSCENDENŢA GOALĂ Ah, de câte ori voit­am Ca să spânzur lira­n cui! Eminescu Doamne, de vei veni mă vei găsi ridicat din ungherele cărnii direct în rugăciune direct în pronaosul flăcăruit de speranţă. Trec zilele şi­am învăţat doar prima vocală din Cartea morţilor. Trec nopţile pline de regi şi eucalipţi privesc din nou marginea cerului zdrenţuită de nouraşi decadenţi: nici un răspuns la ve iul repetatul meu strigăt, Doamne, nici un răspuns, Cerule, măreaţă vatră, ani şi ani ai văzut zidul încenuşându­se ciuperca orgoliilor crescând drumurile din palmele mele răzvrătindu­se. În aşteptarea totemului doar în vorbe am fost fericit. Dar disperat ca anul acesta ca în cel care a trecut şi ca de când sunt n­am fost niciodată. Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu strigăt! Îmi fac de lucru în jurul absenţei Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Locuieşti în aceeaşi casă cu mine răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm aceleaşi nopţi albe aceleaşi toamne îngenun eate de rouă. Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim până la ziuă ştim aceleaşi metode de sinucidere folosim aceeaşi masă de scris (nimic nu e greu nimic nu­i uşor) stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. Cineva mă va vinde – îţi spun – curând cineva mă va vinde! Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim aceleaşi metode de sinucidere stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim până la ziuă ştim aceleaşi metode de sinucidere folosim aceeaşi masă de scris (nimic nu e greu nimic nu­i uşor) stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. Cineva mă va vinde – îţi spun – curând cineva mă va vinde! Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim aceleaşi metode de sinucidere stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. De ce Doamnă Moarte de ce?

Pag. 35


George STANCA

Ca un mărăcine, ţeapa Tu eşti carnea mea de tun Ca­n deşert oaza şi apa Te iubesc artizanal Te iubesc ca un zănatic Bunul individual Te iubesc artizănatic Te iubesc împieliţat Culori curcubelicoase Organism împiestriţat Înşirat pe nişte oase Te iubesc­iubescu fată Un alb clinic de faianţă Blândă desprimăvărată Ghioceauă de speranţă

EU Eu care vând eternitate la kilogram şi care cu fanatism îţi iubesc sistemul osos. Eu biet rândaş într­un staul de fluturi în inându­mă frumuseţii tale mătăsoase. Eu care colecţionez cu grijă timbre din seria “noi investiţii pe harta economică”. Eu care de la Geneză suflu în moara unui Don Quijote încă nenăscut. Eu buletinul de ştiri de la miezul nopţii rostit ca o sentinţă în timp ce o iul verde al radioului clipeşte complice cu moartea.

ME Me who sells eternity by wholesale and who loves up to the insanity your osseous system. Me a miserable groom into a stable of bu erflies who worships your silky beauty. Me who with greatest care gathers together col­ lections of stamps of “the new investments on the economic map.” Me who from the Genesis blows up into the mill of a yet unborn Don Quixote. Me the midnight news pronounced as well as like a sentence while the green eye of the radio blinks accomplice of death.

TE IUBESC Te iubesc ca un nebun

Pag. 36

Te iubesc cu energie Floare roşie de sânge Lujer de simini ie Care tace şi când plânge.

I LOVE YOU I love you like a mad man As the brier loves its pri You’re my only cannon fodder As the water stands for desert. I love you in simple ways I love you like sca erbrains You my only special asset I love you like simple brains. I love you but skin and bones All into rainbellicose Parti­coloured motley body Strung like beads on long row bones. I love you – girly, I love you whitish eek of faience doll Tender spring blooming all over You my snow drop in great hope. I love you with a great passion You my bloody reddish flower You thin stem of a white lily Who is silent in her scream. Poeme din volumul Angel radios(Beaming Angel) tradus în limba engleză de Muguraş Maria PETRESCU Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


George ROCA (Australia) ÎMBRĂŢIŞARE

pre­

dacă te­aş întâlni ţi­aş spune să te prefaci într­un avion tu, pentru a­mi face pe plac ţi­ai desface braţele şi ai plana lin spre mine eu... m­aş preface în pasăre şi apropiindu­mă de tine ne­am împleti aripile într­o îmbraţişare de suflet şi trup mângâindu­ne tandru până când am simţi simbioza iubirii noastre...

EMBRACE if I would meet you I would tell you to morph into a plane you, to please me you’d open your arms and glide gently towards me I... would also morph into a plane and edging closer to you we’d intertwine our wings into an embrace of body and soul stroking ourselves tenderly until we’d feel the symbiosis of our love…

LA CINEMATOGRAF Şi­au petrecut seara împreună înfundaţi în scaunele tocite de vreme, aşteptând să înceapă filmul.

cum omul rămas făra apă în deşertul Sahara. Când s­a aprins lumina cei doi dispăruseră într­o altă lume.

AT THE CINEMA They spent the evening together stuffed in seats worn by time, waiting for the movie to begin. The dark mingled with mystery and with projected shadows on the immaculate screen.

Întunericul se contopea cu misterul şi cu umbrele proiectate pe ecranul imaculat.

The girl was silent the boy boisterous until their lips tou ed thirstily like a wandrian le without water in the Sahara Desert.

Fata era tăcută băiatul neastâmpărat până când buzele lor s­au atins insetate

When the lights turned on the two had disappeared into another world.

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 37


Theodor DAMIAN (SUA)

în asfinţit Sau poate plec şi vin deodată ca a duhului adiere de vânt ca mireasa cu nunta neterminată ca atunci când mă rog şi nu mai ştiu că mă rog şi că sînt

Cădelniţând în vecernii

Ce taină este aceasta Cu un şarpe de­a stânga şi cu unul de­a dreapta aşa trăim avem de ales între două spaime dacă nu­nţelegem taina murim i s­a dat un şarpe ca să mori şi unul ca să trăieşti când unul te muşcă altul te scapă ce taină este aceasta şi cum s­o dezlegi când eşti atâta: pământ, foc, aer, şi apă dacă mai eşti altceva poate mai ai o şansă să­nţelegi dar tocmai aici este eia ca să fii doar atât sau încă şi altceva să alegi

Ca mireasa De când am plecat n­am mai ştiut c­am venit ca şi cum n­am ajuns niciodată cum nu ştie soarele că apune

Pag. 38

Se mişcă îngerul spre începuturi acolo­i locul de veci acolo ne­ntâlnim toţi ai noştri mirele şi mireasa fulgerul şi lumina stânjenelul, peşterea şi pustia rugul arzând nemistuit şi cina tu şi eu cădelniţând în vecernii lumina

Iată rămâne peştera ta pustie Cum iese fulgerul din peşteră n­am cuprins aşa cum flacăra albă din mormântul nestricăciunii în noaptea de Paşti aprinde lumânarea Patriarhului şi nu­l arde pe cel atins Ierusalime, Ierusalime de câte ori am emat pe fiii tăi şi n­ai vrut iată va rămâne peştera ta pustie şi Împărăţia va avea un alt început Cum iese fulgerul din ruga fierbinte şi cum creşte n­am cuprins în peşteră­i frig dar stânjenelul înfloreşte şi arde ca rugul în pustie nestins Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Eugen EVU Baladă în septembrie Deodată,Timpul prăbuşit în sine Se reumplu de sinele­mi căzut Cum n­am fi fost; şi anonimul Nime Primindu­şi trup, trezirea­i l­a durut „Din miez spre margini vine vindecarea”. Cântau ecouri, ca­n geneze, Marea Îngenun ind în acalmii de­o moarte. Eram cum nu eram. Un semn de carte O imortelă, vis de libelulă Al dăruirii tale, hierodulă.

Baladă ludică Scribi ai lumilor de lume Felurime doar prin nume În acest V E A C miruns Nimic nu mai e de­ascuns Nici curpins, nici nepătruns. Poliedrice cristale Care curg duse la vale Spre nisipuri ancestrale

Colind laic Colo­n sus din jos, ahai! Iadu­n rai, omului plai... Fost­am să mai fim? Veniţi Ori aduşi şi­mpământiţi Preste spinii dânfloriţi Prunci din Flori al Ceriului La marginea lumei... Leroi­Ler şi­al Mumei Cuib al paideumei Rană­n bezna adevărului

Tahiograme Vid avid gravid de El Cum de şarpe­un caducel. * Ameţitoare poezii Zvon al pădurii aurii, Străbună, sacră­n veci­vecii Cum ghinda sub stejar plesni Din Aina Daina... Spre­a mai fi A deveni, a deveni...

Baladă Euristica­nfloririlor, iată, Capcane sub zbateri limpide Nirvanice efemeride, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Voaluri vernale, absidă : I­a hermeneuticii roată ­ Arcadie, patrie beată! Boltita­ne frunte agită Talazul delirului, iată! Nirvanice efemeride Voaluri vernale, absidă I­a Hermeneuticii Roată. Boltita­ne frunte palpită Sinergic pe­a cerului boltă De duh se reumple, involtă, Lumina luminii­nnoită. Tu, inimă­a Horelor toate! Prin mii de freatice fire Muşcată dar vie­n iubire ­ Preaplin dăruind, când se zbate!

Metafore cu feromoni Dacă nu au fost ucise de verzi Dacă nu le­a mâncat omida mutaţiei Dacă în sâmbure viermele propriu Nu s­a cuibărit răsucit ori de sine flămând Dacă ucigaşul cu secure al doctrinelor Dacă mercenarul dacă cel sterp nu Proliferează­n aestetici Fructele cunoaşterii se culeg singure Le culege vântul care ne aude visele Lumina încă oarbă a adolescenţelor Pot fi gustate se coc de singure Pot fi beute cu măsura iubirii A nu putrezi în celălalt timp Astfel şi noi, oamenii.

Pag. 39


Gheorghe NEAGU

Do not hate the destiny, or the eyes that come to wear the light in your body. Fragrant thoughts. your grass can grow in full, in moments of clear. and bring the sky in your thin palms, the heat of a day from whi you can still breath, a new harmony and a smile in the night when you shivered and cried. You can ...

Împlinire

Să poţi Să poţi să dormi la pieptul meu, cutremurat de dor şi inima mea pe sânii mici ca nişte o i înmugurind în somn să­şi fie rodul aşteptării. Să poţi mângâia trupul, înfiorat de un suspin ce vine, îmbobocind. Să poţi să ţii de mână, copilul cu o i mari. să poţi să ai în braţe, speranţele de jar. să nu urăşti destinul, nici o ii care vin să­ţi poarte­n trup lumina. Înmiresmate gânduri. să­ţi crească­n iarba plină, în clipe de senin. şi să­ţi aducă cerul în palmele subţiri, căldura unei zile din care mai respiri, o armonie nouă şi­un surâs în noaptea­n care ai tremurat şi­ai plâns. Să poţi…

You can You can sleep on my est, shuddered by longing and my heart the small breasts as eyes burgeoning in sleep to be the result of your waiting. You can caress the body, tingled by a sigh that comes, budding. You can hold the hand of the ild with big eyes. You can hold in your arms, the ember hopes.

Pag. 40

Din fiecare curgere când vin tot mai adânc, tot mai profund spre tine, din fiecare geamăt, din râuri de suspine din fiecare floare de cireş din clipe care fug şi ades în drumul către tine din arborii ce­mbată o ii şi din lumina de pe buze, din porţile în care bat cu flori de măr şi de cais, din gura­n care mai încap rostiri de vis … din milioane de secunde Devin un fluviu ce­mparte şi desparte… Lumina fără moarte.

Fulfillment From ea flow when they come deeper, more deeply to you, from ea moan, from rivers of sighs from ea erry blossom from moments that run and o en on the way to you from trees that get eyes drunk and from the light on the lips, from the gates in whi I kno with apple and apricot flowers, from the mouth in whi fit dreamy u erances... from millions of seconds I become a river that divides and separates ... Undying light. Traducere în limba engleză: Patricia LIDIA Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Adrian BOTEZ

AICI vuieşte simandra duhul de vecernii văpăi de credinţă se aştern pe zare Dumnezeu din s ituri iscă sempiternii lumina de jertfă se scaldă­n altare mă dor munţi şi păsări când mă sui pe cruce sângerează crinii izvor de­nviere iar pământu­acesta mă­mbracă­n odăjdii când sărut fierbinte coasta de­njunghiere aici nu sunt singur – sunt cu neam şi fire aici vin strămoşii pentru miruire aici e poporul sfinţilor voievozi! în lături Satană – voi leproşi irozi! aici doar martirii învie când mor: veneticii însă n­au nici trai nici spor!

PLOI INVERSE cai de zei liliputani puf de păpădie prin văzduh golit de ani trec spre reverie transparenţe de frunzar sfinţit de lumine eamă sufletul în jar ʹnalt alcov de bine nu priveşte înapoi orfeul în floare zboară aripi pentru doi rana nu­l mai doare lasă straiul de păduri liberă văpaie fără sine – fără uri suie­n ip de ploaie nunţi de păsări s­au iscat spărgând paradise vor să vadă­ntins în pat Dumnezeu de vise

COPAC ŞI BUŞTEAN desiş de vieţi ʹnalt tămâiat de păsări flori vinete­ţi vestesc apocalipsa devin văzduh vagi făptuiri de lazări: mă tem că nimeni nu ne simte lipsa Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

vâltori păduri ne­acoperă­amintirea pământu­şi mulge pieptu­n mii de raiuri dar în niciunul nu ne aflăm ştirea: doar buhnele foşnesc tăcute graiuri copac – crescut­am cu credinţă vie am miresmat cu flori din zare­n zare: buştean de am ajuns – eu nu­mi sunt mie nici rost – nici ip – şi nici măcar cărare! ...amarul şi nefirea bătrâneţii mi­ascultă doar cei somnoroşi – bureţii...

FĂT-FRUMOSUL CRUCII brazi cruciaţi mărşăluind în soare au tăbărât prelucile din munţi iar cruci de vulturi mântuiesc izvoare şi ne aprind luceferii pe frunţi cerul des ide porţi împărăteşti din jar de cetini se smeresc altare dinspre înalte nunţi de păsări ne vin veşti clopot măririi­i vuieşte tot mai tare ...se isc­apoi amurgul de lumină când se trezesc în pajişti şi pe coastă toţi inorogii Maicii fărʹ de vină venit­a vremea de slăvire­albastră: delir de flori şi raze de poveste când Făt­Frumos spre Dumnezeu porneşte...

Pag. 41


Dumitru ICHIM

De vrei ciulină stearpă să nu fii, la fiecare mamă, în genun i, rosteşte­i numai partea­a doua a psalmului de sus!ʹʹ ...şi Maica Născătoare a Bunului Iisus privea cum trandafiru­şi înflorea spovada albă şi cerşea iertare.

THE SECOND PART OF THE ROSE

PARTEA A DOUA A TRANDAFIRULUI ­ Să ocolim femeia care coboară spre noi! Ea a născut pe cel ce a trădat pe Fiul tău, muşcat pe rând de cui. Aşa­i grăi în partea­ntâia a diatribei, trandafirul cu toţi spinii lui Prea Milostivei. Cele două femei încrucişară drumul. Cu capul plecat. Amândouă. Fiecare cu durerea ei, înmugurită­n rouă, cum de prea multă lună se­apleacă ramii înfloriţi de tei. Prea Milostiva Maică, luând iar firul vorbei lui, răspunse trandafirului, cu ghimpii păzitori de vamă: ­ Şi ea e mamă... Ce contează cum reflectată e născuta rază? Oricărei mame se cuvine iar îngerul din cer să se în ine. Apoi continuă Prea Milostiva, din o i ştergîndu­şi roua: ­ Firească e ţepuşa şi te doare, dar nu uita menirea ta de floare.

Pag. 42

ʹʹLet us avoid the woman who’s coming down to us. She brought to life the one who had betrayed your Son, whose nails in turn had bi en Him.’’ This was the way in the first part of diatribe, that rose with all its thorns to the All­Merciful had whispered. On their way the women crossed ea other both of them heads down. Ea one of them with her own pain bursting in tears, and of too mu of moon light the blossomed bran of lime­tree was there to bow down. The All­Merciful Mother continuing the whisper’s flow an answer gave to rose whose first part’s full of thorns: ‘’She is a mother, too… It really ma ers the way the new born ray reflected is? Mothers deserve even an angel to kneel in front of them.’’ And then All­Merciful went on Wiping the dew from her eyes: ’’The thorn is normal and does pain, yet, don’t forget – the flower! If you decide a sterile thistle not to be In front of every mother bow humbly your knees You go, and sing only the second part of rose’s highest psalm!’’

… And Jesus’ good Mother was looking how the rose was blooming in white confession, forgiveness begging. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Traian VASILCĂU (R. Moldova) *** S­a profeţit Lumina. Pot să fiu Ce n­am fost încă­n veacul moştenit. Şi­n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să­nviu. Am plîns şi­n mine mahnele s­au stins. Şi­n lacrima lui Christ prea suferirea Îmi caut ca să­mi aflu mîntuirea Şi­mpodobit cu răni, să­mi strig Iubirea Şi­apus în toţi, să fiu de raiuri nins!

*** Cu mîinile pe piept împreunate Şi­o floare înlumînărită­n zori, Pomii cărunţi şi­mbrăţişaţi de sfori, Cîndva învulturiţi, sunt duşi în moarte. În candelele cerului, surpate, Zorii de noapte ca sentinţe curg Şi pomii doborîţi n­au Demiurg, Stingerea lor e­aplaudată­n burg, Şi­i plîng şi n­aş mai scri’… şi nu se poate!

*** Ea n­avea ip. Numai surîs era. Cu legănarea inimii visată, Sub giulgiul de parfume îngropată, Suflet de pus pe rană­mi dăruia. Ea n­avea ip. I­am zis: „Nemărginirea“. Din viaţa ei îmi oferea o parte

Trubadur la răni să fiu mai rar. Să mă­ncing în hora pustiirii Şi un iot vrednic de toţi zbirii Să rămîn — şi­am fost un În Zadar! *** Mori în mine viaţa toată Şi în Domnul — niciodată. *** M­am stins în cer Ca să fiu pe pămînt Şi de atunce N­am mai fost cuvînt.

Şi­a dispărut … Căci i­am cerut Iubirea!

Pînă­ntr­o zi, Ca să nu mai disper, M­am ars în voi Şi m­am nestins în cer.

*** Să mă­ngîne cîntecul Luminii Cît tristeţile nu mă vor fi. Şi­apoi să mă răsădesc în Zi Ca un crin la marginea grădinii.

*** Viaţa cu moartea merg la braţ, Tristeţea mea — cu bucuria, Prin crîngul psalmilor, vecia Mă buciumează cu nesaţ.

O, şi cît visai într­un cuvînt Vieţile să­mi înhumez odată, Nesfîrşindu­mi trecerea cea toată În privirea cerului Preasfînt…

În mine emigrez de­un veac, Mă păstoreşte iarba­ntruna, Iar eu rănesc clipa şi luna Cu un surîs ascuns şi zac,

Şi­am tot scris instanţelor celeste Să mă uite­un timp prin vreo poveste:

Scriind pentru cînd nu voi fi Pe­o floare care m­o citi.

Şi jumătate de eternitate, Şi iar surîsul ei — mai drag din toate,

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 43


Miron ŢÏC

Să fie de vină Să fie oare de vină tăcerea În isă într­un seif aşezat în marginea străzii?. Încă nu am treminat poemul Mai am multe amintiri Nu mă inui să ajung cuvintele din urmă Văd imaginile Cu poveştile de altădată ale bunicii Poate la noapte voi visa Cum ningea în anti itate Şi ninsorile nu se mai grăbeau să plece Cândva stăteau aproape de noi Pe dealuri cu miei albi In sânul treaz al primăverii.

Tristeţile vremii

Simţurile realităţii Se odihneşte timpul între doi stâlpi suspendaţi sub privirile noastre. Nici un zvâcnet în dimineaţa liniştită şi tăcută. Nimic nu pare perturbat decât zdenţuiala vremii aflată într­o defilare prin centrul oraşului. De aici,se poate ajunge în zona unde, umbra devine stăpână pe trupurile noastre care tremură de spaima întunericului ce stăpâneşte unele locuri. In acest spaţiu înfloreşte lujerul Culoarea lui năvăleşte în locul acesta umed şi rece. De senin, ne este dor Cum ne este dor de vinul ve i şi plin de cuget. Simţurile realităţii mai deţin multe miracole pe care, le adunăm între noi pentru a ne bucura de ziua ce creşte fără oprire.

Cu sărutul tău Cu sărutul tău metafizic Pas cu pas Zi de zi Ajung să ţin în palme Pasărea Phenix.

Pag. 44

Port timpul în priviri Simt pârguirea cuvintelor Precum fructele în ram In preajma mea Un bu et de cuvinte Imi intră însorite în o i Alerg pe întinsul ţarinei Şi văd cum dispar anii mei Amintindu­mi de vremea Când aram pănmântul în lung şi­n lat Cu tristeţile vremii Stau acum de vorbă Şi mă cutremur de cum intrăm în vară Fără să ne dăm seama Că soarele ne este cel mai adevărat prieten.

Constatare Mă spăl pe faţă Cu liniştea clipelor din jur. Şi­mi dau seama De dorinţa ta De a te smulge din celălant ip al durerii. Iţi acord libertatea din instinct Te eliberez din extazul Ce te înconjoară şi îţi stăruie în baţe Iţi doresc întoarcerea spre lume Insoţită de spiritul de lumină Şi de sângele neuitat Ce arde fără să doară. Ai preţuirea mea Din noaptea albastră Când te­am adus în casa mea sfântă Ai intrat în picioare Şi ai rămas în genun i In faţa icoanei. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Cornelia PĂUN (Germania)

Drum Dacă vei atinge z­ul din prezent Vei ajunge obosit la finalul drumului, Căci ai parcurs atunci tot alfabetul. Vei revedea primul “a” rostit inconștient, Pierdut în infinitul amintirilor, Ce se preling ca picăturile de lacrimi în Potirul plin cu li idul incolor al prezentului. Gândurile nefinalizate vor pluti haotic în neant, Până totul va deveni confuz, absurd, Într­un amalgam de imagini, senzaţii, visuri, sen­ timente...

Weg Wenn du berührst den gegenwärtigen Z Du wirst am Ende des Weges müde sein Weil dann, bist du gegangendent das ganze Al­ phabet. Du wirst bewerten den ersten ʺaʺ gespro en Verloren in den unendli en Erinnerungen, Das fällt wie Tropfen der Tränen in Volle Tasse diese farblose Flüssigkeit... Unfertige Gedanken s wimmen aotis en Ni­ tigkeit So wird est alles verworrener, absurd, In einer Mis ung aus Bildern, Empfindungen, Träumen,Gefühlen... Ce este valoarea ?

Ce este valoarea ? Pentru mine, munca şi inteligenţa Pentru tine, cinstea şi perseverenţa Pentru el, morala şi credinţa Pentru ei, cât mai multe foi Cu care pot cumpăra orice, Mai puţin valoarea mea, a ta şi a lui.

Was ist der Wert ? Was ist der Wert ? Für mi , die Arbeit und Intelligenz Für di , Ehre und Beharrli keit Für ihn, die Moral und der Glaube Für sie, so viele Blä er Mit dem können sie alles kaufen Weniger als meinen Wert, Ihren und seinen

Dialog cu Poetul În orice poezie de a ta Se oglindeşte oare experienţa ta , Şi modul tău de a gândi Cu felul tău în viaţă de­a privi ? Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

De­a lungul vieţii tale pământeşti Amestecând din trăsături ce moşteneşti De la ai tăi anteriori strămoşi, Ce­i bun ajuns­ai să descoşi. Ai voie oare să scrii acum ce vrei De vrei să te afirmi printre ai tăi ? Contează despre cine scrii Pentru success sau decădere, ­ ce va fi. Şi la sfârşit fi­vei tu încântat C­a folosit ce ai creat ? Sau tu neînţeles mereu vei fi Atâtea zile cât tu vei trăi ? Vei fi tu oare acum apreciat Pentru ce astăzi ai creat ?

Dialog mit dem Dichter In jedem deiner Gedi te Es ist wirkli spiegelt deine Erfahrung Und deine Denkweise Auf dem Weg im Leben zu s auen ? Während deines Erdenlebens Rühren übernehmen Merkmale Von der vorherigen deiner Vorfahren Was gut ist, kommst du zu entde en. Darfst du s reiben, was du jetzt willst Wenn du di unter Ihren Leuten beweisen willst ? Es geht darum, was du s reibst wi tig Für Erfolg oder Abnahme – was werde sein Und am Ende wirst du glü li sein Wie hier vervendet was du ges affst Oder willst du immer missverstanden werden Wie viele Tage wirst du leben ? Willst du wirkli ges ätzt Für was du heute hast erstellt ?

Pag. 45


Ana Maria GIBU

în ogrăzi iar şi în cele pustii la lumina lămpilor să coci pe vatră pâine şi colaci în fiecare seară cînd zorii se trezesc împarte acolo unde foamea este regină apoi fii măcar pentru o zi „ei” când omenia te va acoperi aprinde felinare în noapte vei afla cum arată fericirea şi cum o eamă simplu dăruire taci şi mergi

PROPUN O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

MAI DĂ-MI O ZI

plec separată de visele tale precum arinii aplecaţi pe maluri de ape care plâng

când s­a dat startul nu eram pregătită de zbor cu paşi secundici calc la stânga înainte spre dreapta este ocupat pârguită în cuvinte însemn locurile goale din coţul de lumină în care m­am rătăcit gândurile în ise într­un hohot mut desenează poteci orbite de zăpăcela stâncii rămân înserarea ta

cu tupeul fixat la maxim deranjez nepăsarea cerând ridicarea imunităţii în parlamentul dimineţilor albastre trag obloane peste reclame aduse de oriunde scriu afişe cu „â” din „a” s imb programul muncă numai de teren îmbrac haine însăilate din cuvinte uitate de bună voie de mai marii… duc jucării gutui şi turtă dulce în trăistuţe cu dungi colorate la case de departe tu dărâmă­ţi zidurile din jur construieşte cuptoare

Pag. 46

mai dă­ mi o zi să reînvii omenia adun cuvânt lângă cuvânt reduc din necunoscut stând la taifas cu luna nu mergem în dimineaţa asta la culcare ea dă notă explicativă pentru îndrăzneala de a lumina peste program eu, că am însoţit­o accept cursa spre niciunde

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Anton Vasile IEŞEANU priviri-liminare-emilian-marcu-iadul Mă întreb dacă Emilian Marcu a fost mai întâi poet și apoi ro­ mancier sau a fost concomitent poet și romancier. Deși a publicat mai întâi poezie, nu se poate spune cu precizie dacă mai întâi nu a fost prozator. Eu cred că este și poet și prozator. Și asta din două motive: primul este faptul că a scris mai întâi romanul Iadul de lux. Iadul de lux, l­a scris, după cum mi­a mărturisit la 24 de ani, ceea ce, în acele vremuri, pentru un romancier era o vârstă pre­ coce pentru un romancier. Al doilea motiv este oximoronul. Aici poetul s­a întâlnit miraculos cu prozatorul. Iadul de lux este un oximoron. Emilian Marcu a publicat prima pla etă de versuri Nunta în sâmbure(1975), deci la 25 de ani. Romanul, Iadul de lux l­a scris la 24 de ani , adică în 1974, dar l­a publicat după 30 de ani de la scriere, în 2004 la prestigioasa editură Junimea, Iași. În toată perioada comunistă, Iadul de luxa rămas, din motive lesne de înţeles, o „creaţie de sertar.” Dar, dacă poetul (Emilian Marcu, cunoscut și recunoscut ca poet și mai puţin ca romancier), nu ar fi publicat mai întâi poe­ zie ci acest roman, nu l­am fi putut percepe doar ca prozator, ci și ca poet. Motivul este oximoronul, după cum am afirmat. Iadul de lux este un oximoron, prin care autorul definește în cea mai economică semantica ­ comunismul. Oximoronul este utilizat ca figură de stil îndeosebi în poezie și constă în alăturarea a doi termeni incompatibili, contradictorii, oxys ­ ascuţit, logic, raţional, moros ­ stupid , nebun, absurd. Umberto Eco numește oximoronul o figură de stil a împăcării contrariilor, deși e greu de crezut că anodul și catodul se pot împăca vreodată fără a se scurtcircuita. Tocmai scurtcircuitarea generată de alăturarea termenilor conferă estetica acestei figuri de stil. Iluminarea scurtă, flashul care transmite o informaţie șocantă, acesta este scopul urmărit de oximoron. Oximoronul a fost uzitat de mari poeţi, începând cu Horaţiu: „simfonie discordantă” , Hölderlin: „bucuros în tristeţea sa”,Rimbaud: „splendoare invizibilă” Baudelaire: „soare negru” Eminescu: „Suferinţă, tu, dureros de dulce”, Blaga: „dulci otră­ vuri”. A fost utilizat și de prozatori, dar în măsură mai mică. Quintilian, marele retor și orator roman, l­a utilizat în retorica sa, ca în exemplul cel mai frapant: „un zeu muritor.” De ce este Iadul de lux un oximoron? Iadul este iad, nu poate fi de lux, cum nici raiul nu se poate delimita în rai de lux și rai comun. Dar Iadul de lux vizează societatea comunistă. Și este iad de lux, fiindcă, dacă în realitatea ei concentraţionară s­a dovedit a fi un adevărat iad, în utopia indusă de ideologie, anume viziunea idilică propagată a unui viitor de aur ce nu va mai veni niciodată, o făcea de lux. Așadar, după cum ne sugerează titlul oximoronic al ro­ manului ­ Iadul de lux este un roman care denunţă viaţa fericită a satului românesc, indus de propaganda comunistă. Emilian Marcu este unul dintre marii poeţi și marii prozatori ieșeni, iar viziunea lui Alexandru Dobrescu despre autor, anume că, „Emilian Marcu nu poate să iasă din pielea lui Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Cititorul va descoperi în Iadul de lux, nu doar „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o fascinantă lume mică care a evadat din lumea reală mare atât de groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o poate întina. E o lume care își construiește, în locul iadului de lux - raiul ei un rai posibil. Pentru Antim au fost zece zile și zece nopți de calvar în care s-a eclipsat din lumea reală și „în ziua aceea de schimbare la față Antim săvârși lucrarea lui.”“ Pag. 47


naturală de poet și să îmbrace, fie și temporar,haine de împrumut”este, după opinia mea, o viziune superficială, fiindcă Emilian Marcu nu îmbracă temporar, haine de împrumut, el creează în stil original universul iadului într­un sat românesc din anii colectivizării. E adevărat că oximoronul reapare și în in­ teriorul romanului. Să exemplific unul care mi­a plăcut: „O salvare. Miroase a moarte”. Uzitarea oximoronului ar susţine argumen­ tul lui Alexandru Dobrescu,„anume că nu poate ieși din piele lui naturală de poet”, dar nu e un ar­ gument tare, fiindcă această figură de stil iar dacă este uzitată preponderent de poeţi e creată și de prozatori. Emilian Marcu, iar dacă are o natură do­ minant poetică, nu înseamnă că nu îmbracă și haina originală de prozator bun. Este romanul lui Emilian Marcu, un roman original sau imită varii curente de pe varii conti­ nente?! Dacă e să căutăm analogii sau asimptote

cu varii creaţii străine le putem găsi, căci la noi s­a practicat cu o insidioasă obstinaţie raportarea la străini, ca și cum scriitorii noștri nu ar putea crea nimic original fără să se inspire de la ei. Așa s­a întâmplat cu Eminescu, care a fost forfecat cu de­amănuntul de I. M Rașcu. Istoricul

Pag. 48

i­a găsit atât de multe ecouri franceze în poezia lui Eminescu încât ai crede că Eminescu nu a fost„muntele care izbucnește deodată spre cer din câmpia plată”, ci doar un simplu plagiator al poeziei franceze. Așadar, dacă e să­i găsim analogii cu tot dina­ dinsul, le putem identifica, căci Alexandru Do­ brescu le­a aflat în Cocoșul roșu al lui Bulatovic, ori în scriitorii sud americani Sàbato,Marques, Scorza. Ba iar și eu într­o discuţie cu autorul i­am mărturisit că­l citesc pe Joyce și am găsit în Iadul de lux, oarece apropieri de scriitorul irlandez „Da, zice Emilian, e posibil, numai că eu l­am citit pe Joyce zece ani mai târziu după ce scrisesem ro­ manul. Primul meu roman Iadul de lux are un destin aparte. Era în ziua de 29 august 1974, când urma să mă prezint la post, la școala din satul Po­ creaca, comuna S itu Duca, unde fusesem repar­ tizat ca profesor, după terminarea facultăţii. Ei bine, m­am prezentat la primăria S itu Duca, iar primarul mi­a dat căruţa primăriei, ca omul de serviciu, să mă ducă în satul, așezat un­ deva între dealuri, la vreo 15 kilometri de centrul comunei. În ziua aceea de sfârșit de vară și început de toamnă, oarecum rece pentru acele zile, pe care n­am s­o uit niciodată, se sărbătorea la creștinii ortodocși, tăierea capului Sfântului Ioan Boteză­ torul. ăranii nu ţineau cont de propaganda comu­ nist­ateistă. Pentru ei sărbătorile religioase erau sfinte. Am plecat cu căruţa primăriei spre satul Pocreaca și am ajuns la vreo două ceasuri după amiază. Chiar la intrarea în sat am văzut în mij­ locul drumului o vânzoleală de oameni. Căruţașul a oprit căruţa și vrând­nevrând am asistat la o scenă șocantă. Un ţăran, cu capul despicat în două, a mai făcut zece pași și s­a prăbușit la pă­ mânt.” O scenă horror care părea să confirme violenţa dintotdeauna a omului sau o forţă ocultă ce făcea să se repete în ziua aceea, scena tăierii ca­ pului lui Ioan Botezătorul, ori, dacă pătrundem mai adânc în taina omorului, la care a asistat fără voia lui autorul, descoperim povestea biblică al Abel și Cain. Tatăl, ca orice ţăran responsabil pentru fami­ lia sa, împarte pământul celor doi fraţi, dar exact pe hatul care despărţea cele două loturi de pă­ mânt a crescut un prun. Fraţii au decis de comun acord, ca fiecare să cu­ leagă prunele, unul într­un an, celălalt în anul următor. Până aici toate bune și frumoase, pace Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


și armonie. Numai că, prunul, la fel ca smo inul biblic, nu făcea prune în fiecare an, ci odată la doi ani. De fiecare dată prunele de ţuică reve­ neau fratelui mai mare iar cel mic rămânea cu buza umflată. Ran iuna celui mic a crescut, întreţinută și de persuasiunea și incitarea soaţei, până când s­ au format două tabere aflate permanent pe picior de război. Și, deodată în ziua aceea, când creștinii sărbătoresc tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, invidia dintre Abel și Cain a izbucnit aprigă, uci­ gătoare. Cain a pus mâna pe secure și a lovit capul lui Abel cu toată forţa, cum dai să despici un lemn de foc. Abel a făcut câţiva pași, iar în timp ce mergea cu capul despicat spre o ţintă doar de el știută „mi­a înfipt baioneta între umeri”, să fie sigur că se prăbușește și, în acel moment s­a prăbușit în groapa de la marginea drumului „și totul se amestecase cu gunoaie și cu ţărână și numai aburul ce ieșea din ţeasta lui mai era viu căci în rest totul murise”. Apoi, ca și cum nimic grav nu s­ar fi în­ tâmplat, cei implicaţi au continuat sărbătoare acreștină, „Să trăiţi să­l pomeniţi… Mai toarnă­mi bădie o cană cu ţuică. Și mortului i­a plăcut fie­i ţărâna ușoară. Hă, hă, hă…” dar „era o tristeţe în aer și prunele duhneau a mort și a jale.” Pentru tânărul profesor de limbă română, omorul la care a asistat, paralizat în căruţă alături de omul de serviciu al primăriei, incapabili de vreun gest, de vreo reacţie, totul petrecându­se cu viteza fulgerului, ei doar asistând la scena finală când fratele i­a tăiat capul în două „de parcă ar fi tăiat un harbuz dom’ Antim”, scena părea des­ prinsă din Ororile războiului sau din ciclul Ca­ priciile lui Goya, când somnul raţiunii naște monștri. Ar fi fost ilogic și absurd pentru nou veniţii în sat, șocaţi de monstruozitatea faptei, să inter­ vină în încăierare când acolo totul părea determi­ nat de un spaţiu­timp al satanei care în ziua aceea coborâse Iadul în acel loc. Iadul în viziunea bor­ gesiană„nu este un loc înfiorător, este un loc unde se întâmplă lucruri înfiorătoare” Tânărului absolvent al Facultăţii de litere din Iași i­a rămas, în memorie, obsedant, realita­ tea unei lumi halucinante imposibil de acceptat de o minte omenească normală. „În cap îi cântau pitpalaci…”spune despre Antim, personajul principal în care îl identificăm pe autor, căci o asemenea scenă de neașteptată violenţă, de cruzime absurdă șo ează pe oricine. Mai ales că el cunoscuse satul, se născuse și copilărise într­unul aproape Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

la fel, dar dacă nu era satul idilic cântat de Coșbuc, era satul românesc cu bune și rele, fără să se fi confruntat cu scene monstruoase ca cea din ziua aceea nefastă a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, întâlnită la Pocreaca.

Zece zile și zece nopţi din acea dimineaţă răco­ roasă de toamnă a umblat Antim pe câmp, „să nu mai văd figură de om”, „o cât de monstruoși au fost”. Așa s­a născut romanul Iadul de lux, în care se dezvăluie vizionar lumea de coșmar a colectivi­ zării forţate, drama omul simplu izolată și stag­ nată in illo tempore într­un sat uitat de lume, fără contact cu lumea civilizată aflată în continuă mișcare și evoluţie. „Dirigintele, un agrocopist, terminase școala agricolă și­o făcea pe profesorul, se vede că nu­i plăcea munca în meseria pe care și­o alesese, îl luase mai mult pe sus din bancă și­l trimise acasă , bă să nu mai vii la școală până nu se trece tacto la colectiv. Antim se întreba cum să­l facă pe ăl bătrân să se treacă la colectiv …” Această scenă pe care a trăit­o însuși autorul și care s­a repetat în mai toate satele în care ţăranii, grei de cap, încăpăţânaţi și recalcitranţi, nu înţelegeau raiul comunist și ce corn al abundenţei se va re­ vărsa asupra lor dacă intrau în colectiv, iar copii

Pag. 49


erau șantajaţi cu datul afară din învăţământ este memorabilă în roman. Scena descrisă cu încercarea de trecere la colectiv al lui Antim ăl Bătrân este realistă și plină de umor. Antim ăl bătrân reușește printr­un ingenios șiretlic, á la Ulise, specific ţăranului prins la ananghie, să­i păcălească pe „ciocănitori”, adică pe membrii Comisiei de colectivizare. Și iată cum, din cauza ateismului satanist propagat de ideologia roșie ce pătrunsese și înti­ nase cu pucioasă până și sfintele biserici ortodoxe cu acordul tacit și defetist al slujitorilor ei, unii habotnici ca Savu ­ Împăratul nebunilor, vor găsi alte spaţii pentru a ridica biserică. Savu își face în inima pădurii, acolo unde era natura pură și unde nu pătrundeau diavolii roșii că nu aveau nici interes, nici timp să se pună cu „nebunul” sa­ tului, biserica sa. „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci cu colectivul.” „Roma­ nul acesta, mi­a mărturisit autorul, ar fi putut să rămână încă multă vreme în sertar, dar prin anul 2000 ducându­mă la Manuela, secretara școlii, am rugat­o să­mi tasteze ceva la calculator. Vă­ zând că se pricepe la calculator, i­am spus că am un manuscris, un caiet mare în care scrisesem cu ce apucasem, cu creionul și cu stiloul, romanul Iadul de lux. „Aduceţi­l”, mi­a spus ea. I l­am dat. Pur și simplu, luat cu alte treburi, am uitat de el. După trei luni, Manuela m­a emat și mi­a înmânat manuscrisul și romanul listat. Când l­am văzut listat, în acel moment, parcă l­am văzut în altă lumină. M­am apucat să­l corectez, iar în timp cel corectam a intrat în birou Alexandru Dobrescu. „Ce citești acolo așa prins”, m­a întrebat. I­am ară­ tat și fiindcă i­a plăcut mult, a decis să­mi scrie postfaţa. Există în romanul lui Emilian Marcu un pasaj profetic. „Pe masa ei mică[…] se afla cartea de versuri a unui poet despre care ea auzise că a murit ciudat de repede și de stupid. Cartea purta

Pag. 50

un titlu plin de semnificaţie: Brusc să des izi fe­ reastra!” Fereastra spre libertate se des ide brusc, uneori brutal, nu încet, nu cu poticneli. De aceea, cine vrea să evadeze dintr­un lagăr concentraţionar, trebuie să lupte. Acesta este și mesajul romanul. „Antim înţelese un lucru, un singur lucru că viaţa e un iad de lux pentru care trebuie să lupţi să nu treci pe lângă porţile lui ca pe lângă niște staţii faculta­ tive unde dacă destinul nu are ef nu oprește.” Viaţa e un iad, în care iluziile ­ luxul ei, ne induc insidios, dorinţa de a supravieţui în această lume monstruoasă. „Marta goală, cu trupul ei ca un lujer de crin, doamne, ce picioare lungi are fata asta , zise Antim…[…] Ea, goală, în cameră, îi luă mâna și o puse pe inimă: vezi, aici am eu o rană mai mare ca astea de pe șolduri și picioare. Pune­ţi bu­ zele pe ea să înceteze izvorniţa asta de sânge să mai curgă.” Cititorul va descoperi în Iadul de lux, nu doar „o demonstraţie de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o fascinantă lume mică care a evadat din lumea reală mare atât de groaznică în bestialitatea ei, într­o alta, naturală, pură și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o poate întina. E o lume care își construiește, în locul iadului de lux ­ raiul ei ­ un rai posibil. Pentru Antim au fost zece zile și zece nopţi de calvar în care s­a eclipsat din lumea reală și „în ziua aceea de s imbare la faţă Antim săvârși lucrarea lui.” Emilian Marcu posedă un mare secret, un secret al creaţiei literare autentice în care meta­ fora, metonimia, oximoronul ţâșnesc spre înalturi, ca niște superbe focuri de artificii ce îl ţin pe citi­ tor mereu cu o i prinși de pagina cărţii. Cine citește această carte va adăuga spiritului său ade­ vărate conuri de lumină.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Ioan BABAN

O ISTORIE CIUDATĂ

N

oaptea de toamnă, nu prea rece, dar întunecoasă, se aş­ ternea încet peste dealurile din jur şi peste pădurea apă­ sată de perdeaua de nori cenuşii, gata­gata să cadă pe vârfurile copacilor uimiţi de tăcere. Şoseaua îngustă şi prost în­ treţinută tăia în lung pădurea şi se strecura şerpuind printre de­ aluri golaşe pe valea strâmtă a Stemnicului, rătăcindu­se nu peste multă vreme în drumuri nepietruite şi înfundate în noroaie, când ploua, ori în straturi groase de colb. De la începutul toamnei până în primăvară, drumurile din acest colţ uitat de lume erau imprac­ ticabile. Pe dreapta, cum mergeai spre fundul văii, pădurea se în­ tindea pe o colină diformă, iar în partea stângă, pe o luncă deseori împotmolită în mâlurile aduse de apele Bârladului şi mai puţin de cele ale Stemnicului, acesta sfârşindu­şi la capătul dins­ pre miază­noapte al pădurii, scurta lui călătorie, de la Buda, unde ia fiinţă, până la Bălteni, circa 20 de kilometri. La câţiva ani după război, locurile acestea erau şi mai nenorocite. Oamenii mai înstăriţi, urâţi de regim, trăiau cu zilele în mână, cum s­ar zice, de azi pe mâine, fără nici o speranţă că lucrurile nu vor dăi­ nui aşa, ci altfel, cum ştiau ei că e lumea. Nesiguranţa în ziua de mâine, teama de ceva, era starea existenţială cea mai obişnuită. Dacă într­o zi nu se întâmpla ceva urât, cu cineva din sat, era o adevărată minune. Unii oameni din Chetreşti, că acolo erau gospodarii cu cel mai mult pământ, ştiindu­se vânaţi, nici nu mai dormeau în paturile lor, ci pe unde apucau şi ei. Dialogurile erau scurte şi lapidare. „Ştii?”, zicea unul în şoaptă, „astă­noapte l­au ridicat pe Gheorghe Pâslă”, că ăsta avea vreo treizeci de hectare de pământ şi mai fusese şi nu ştiu ce funcţionar la primărie, în regimul trecut, ca şi cum asta ar fi fost o infracţiune demnă de a fi serios condamnată, că era vremea când toată lumea condamna pe toată lumea, iar judecata era o monstruoasă caricatură. „Cine l­a ridicat?” „Ăştia” şi „au ridicat” deveniseră nişte noţiuni abs­ tracte, semne ale maleficului, acţionând numai noaptea, când dormeau şi câinii, în cea mai desăvârşită taină. Când, după o vreme, oamenii nu­l mai vedeau pe vreunul de­ai lor, se întrebau îngrijoraţi: „Măi Pavele, dar pe unde este Vasile a lui Grecu, că nu l­am mai văzut de vreo câteva luni”. Omul, devenit subiect de discuţie, consăteanul său, era sătul de toate, că, între timp şi fusese dus la Canal. „Hei, hei, cine mai ştie pe unde i­o fi strălu­ cind o ii... doamne păzeşte!” şi omul îşi făcea cruce mare, că doar l­a păzi Dumnezeu de păcate. Lumea era plină de spioni, oameni de condiţie proastă; ăştia nu se bucurau de nici o consi­ deraţie altădată, iar acum deveniseră turnători calificaţi, nu fără un folos din toate astea. Turnătoria era stimulată şi apoi omul prost ştie să se răzbune în cel mai ticălos mod posibil; dacă are necaz pe cineva, spune despre el şi ce a făcut şi ce nu a făcut, că nu are discernământ şi nu cântăreşte urmările. Relaţiile dintre oameni nu sunt şi nici nu au fost întotdeauna perfecte. Uneori şi fără să vrei superi pe cineva, aşa cum altcineva te poate supăra pe tine, dar asta nu înseamnă că adversarul trebuie suprimat, că există un Dumnezeu în cer, El le vede pe toate.

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Dar să ne întoarcem la întâmplarea din anii aceia de după război, când oameni nevinovaţi au fost dislocaţi şi duşi unde nimeni nu auzise că există asemenea locuri, mai vitrege decât cele din pustiu, dar se vede că fiecare ţară are un pustiu al ei, dar la acesta nu ne gândim. Unii nici nu au mai ajuns, că se plictisiseră cei însărcinaţi cu treaba asta şi le-au făcut de petrecanie, că şi aşa nu mai întreba nimeni de ei: „Mă, neisprăviţilor, dar voi ce aţi făcut cu cei de iaţi îmbarcat în camioane, cu căţel cu purcel, tocmai de pe la Arad sau de pe la Bihor...?” „Dracul mai ştie pe unde mai sunt?“ Pag. 51


Dar să ne întoarcem la întâmplarea din anii aceia de după război, când oameni nevinovaţi au fost dislocaţi şi duşi unde nimeni nu auzise că există asemenea locuri, mai vitrege decât cele din pustiu, dar se vede că fiecare ţară are un pustiu al ei, dar la acesta nu ne gândim. Unii nici nu au mai ajuns, că se plictisiseră cei însărcinaţi cu treaba asta şi le­au făcut de petrecanie, că şi aşa nu mai întreba nimeni de ei: „Mă, neisprăviţilor, dar voi ce aţi făcut cu cei de i­aţi îmbarcat în camioane, cu căţel cu purcel, tocmai de pe la Arad sau de pe la Bihor...?” „Dracul mai ştie pe unde mai sunt? I­am lăsat la... s­or fi dus şi ei în lumea largă”. Şi este adevărat că unii nu au mai ajuns acolo unde au fost blestemaţi să ajungă, şi au pus capăt suferinţelor prin „mila” semenilor lor deveniţi peste noapte mai fiare decât fiarele adevărate, că acestea din urmă nu ucid din plăcere. Maşinile au oprit în pă­ duri şi acolo şi­au aflat bieţii de ei sfârşitul la „ju­ decata” unor descreieraţi, puşi să facă legea fărădelegii, fără teamă că vor da socoteală cuiva vreodată, oameni nevinovaţi... Într­o noapte, în Luncă, aşa se eamă pă­ durea ce desparte satele Brodoc şi Bălteni, s­au oprit două maşini grele, venind dinspre Vaslui, de aiurea, că altceva ce poţi să mai spui?... puteau să fie şi cu armament, că un timp, acolo au staţionat trupe, de rostul cărora nu ştia nimeni, că erau ro­ mâni, că erau ruşi... Era un miez de noapte întune­ cos, pe potriva faptelor, şi nu toţi oamenii întinşi seara într­un pat, pot să şi doarmă liniştiţi; că pe mulţi îi apasă grijile, de nu pot pune geană peste geană, până se face dimineaţă, când, sfărâmat de munca din ziua precedentă şi nedormit în timpul nopţii trecute, trebuie s­o ia de la capăt, sleit de puteri, cu speranţa că, rezolvând ceva din toate câte îl aşteaptă, în seara următoare va avea mai mult noroc la odihnă, un somn mai liniştit. Cele două maşini, cu motoare grele, au oprit în mijlocul pădurii; duduia pământul sub ele. Motoarele făceau un zgomot urât de se sim­ ţea până în adâncuri. De altfel acestea nu au tăcut nici o clipă în cele trei­patru ceasuri cât au rămas maşinile în pădure. La mai puţin de jumătate de oră, undeva, mai în sus, spre Valea Târgului şi Parişca, s­au auzit împuşcături şi ţipete înfun­ date. Auzul unor oameni cu somnul întrerupt a fost biciuit în cel mai violent ip... „Ce să fie asta?” Nu se mai auziseră de mai bine de trei ani împuşcături în serie... „Pe cine să împuşte?”... „Ai auzit astă­noapte?” „Am auzit!” „Oare ce a fost?” „Dumnezeu ştie…” Cine să cerceteze ce a fost? Cine nu­şi vedea de treabă cu o teribilă frică în sân?... Doar trei­patru rafale au zguduit şi

Pag. 52

tulburat liniştea pădurii, deşi motoarele maşini­ lor au fost ambalate la maximum ca să acopere ce nu se putea acoperi oricum... Apoi s­a făcut li­ nişte... Numai motoarele mergeau acum la re­ lanti... Nu toţi oamenii pot dormi noaptea, fie din Brodoc, fie din Bălteni. Ei au auzit, dar nimeni nu ştie ce anume s­a întâmplat în pădure în noaptea aceea întunecoasă de toamnă. Ceva totuşi s­a în­ tâmplat, că oamenii au auzit, şi nu au uitat, iar dacă lumea vorbea despre asta numai în şoapte. Spre dimineaţă, maşinile au întors şi au plecat, Dumnezeu ştie unde. Pământul a vibrat şi a gemut o vreme de greutatea zgomotului lor. Apoi, peste întreaga pădure s­a aşternut o linişte bolnavă. Ni­ meni nu a îndrăznit să meargă în pădure să vadă ce s­a întâmplat şi nici nu ar fi putut, pentru că multă vreme, în marginea şoselei, era din loc în loc câte o santinelă, dracul ştie ce păzeau acestea acolo. Dar în dimineaţa aceea, nişte oameni cu o căruţă cu doi cai, venind dinspre Deleşti, au trecut în goană, dar când au ajuns la un podeţ din mijlo­ cul pădurii au încetinit, că acolo nu mai era aşa cum ştiau ei de când veniseră pe lume. Podeţul fu­ sese probabil dislocat, apoi s­a săpat sub el cât a fost nevoie să încapă ceea ce era de ascuns în urma celor întâmplate acolo în noaptea precedentă, de ştiau numai cei vinovaţi, acum, probabil, dispă­ ruţi şi ei la cine ştie ce capăt de lume. ărâna dislo­ cată nu a mai încăput la locul ei, că o bună parte din groapa făcută a avut o altă destinaţie. Au trecut peste ea cu maşinile de mai multe ori, dar nu s­a mai putut nivela aşa cum a fost. Au refăcut în grabă şi şanţul, dar cum acesta trecea pe sub podeţ, acum nu­şi mai îndeplinea rostul, că movila rămăsese mai înaltă cu un metru faţă de şosea, dar nu se mai gândea nimeni acum la asta. Că doar nu s­ar fi găsit un nebun să sape să vadă ce este acolo, că i s­a năzărit lui cine ştie ce trăsnaie. Pământul galben, bătut cu străşnicie, amestecat cu prundiş a stârnit o bună bucată de vreme nedumerirea celor ce treceau pe acolo, dar fără vorbă multă, că până spre iarnă a rămas acolo o santinelă, naiba ştie ce păzea... Dar zilele, săptămânile, lunile treceau. ă­ râna s­a aşezat treptat, s­a bătătorit sub roţile că­ ruţelor, sub tălpile picioarelor trecând pe şoseaua din pădurea Lunca, unde într­o noapte, cu mulţi ani în urmă, s­a întâmplat ceva... ştiu numai cei aflaţi atunci la faţa locului... dar poate nici ei nu mai există printr­o pedeapsă a Celui de Sus... Apoi totul a intrat în uitare... O simplă întâmplare, ca multe altele petrecute în acele vremuri... Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Ioan MITITELU

Film cu crime de gata

D

e vreo două săptămâni privesc în fiecare seară câte un film din colecţia cu Poirot, filme făcute după cărţile Agathei Chri­ stie. Mamă, ce moleşeală englezească, ce mai îmbârligături, ce mai du­te ­ vino aiuristic printre zeci de personaje care de care mai bi­ zare şi mai engleze de felul lor, ce bigudiuri groaznice simţi că îţi cuprind în vârtejuri săr­ manii tăi neuroni bine tensionaţi de bineface­ rile libertăţii postdecembriste şi toate acestea ca să afli până la urmă că de fapt nu cel care a dat cu toporul în ceafa victimei e criminalul, ci altul care tot timpul a stat cam pe la dos şi părea cel mai nevinovat dintre toţi. Doar unul ca Hercule Poirot (detectivul din cărţile Agathei Christie) poate să ne explice, bi­ neînţeles în adunarea de po­ mină şi de pomenire de la finalul filmului cum de cel ce dăduse cu toporul, de fapt nu dăduse cu toporul, ci dăduse cuviincios şi cumsecade doar bună seara victimei, iar crimi­ nalul a stat tot timpul nevăzut după colţ ascuţind cu răbdare lama ucigaşă. Brrr, ce atmosferă englezească. Dacă nu ar fi acea curiozitate perfect omenească de afla până la urmă cine va trebui să fie dat pe mâna călăului pentru a fi spânzurat pe legea englezească cu un ştreang englezesc de calitate extra, nici picaţi cu ceară nu am sta până la sfârşit cu o ii holbaţi la ecran de să ne ia durerea de şale. După ce am văzut un şir de episoade, cam sătul de Poirot, ce mi­am zis? Parcă­i mare brânză să scriu şi eu un scenariu de film la care să se uite alţii, stând ca lipiţi de scaun. Şi nu vreau numai atât. Pentru un tip capabil şi lejer genial ca mine asta ar fi prea puţin. Nici nu mă apuc de scris dacă nu sunt sigur că iau şi Palme D’Or şi Oscar­ul pen­ tru cel mai bun film străin al anului. Mă bazez în privinţa asta pe spusele prietenului cel mai bun pe care­l mai am în dotare, îl cunoaşteţi dumneavoas­ tră, e vorba de Grigore, tipul care conduce ca­ mioane de o viaţă întreagă ce m­a asigurat că talent ca al meu nu se găseşte nici măcar la Alimentara din colţ şi este mai mult ca sigur că voi avea un succes monstru. Aşa că pentru încălzire, înainte de a mă apuca de scris, o să vă prezint doar verbal, adică aşa cum se zice, cu gura mea şi pe scurt cam des­ pre ce va fi vorba în filmul meu. De la început tre­ buie să ştiţi că va fi un film contemporan, cu suspans mortal şi crime în serie având valabilitate Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

garantată pentru toate vârstele, cu lovituri dure la ficaţi asezonate cu mutări de fălci, multă cocaină şi dolari, oameni îngroziţi care­i iau câmpii spre alte zări, ce mai încolo, încoace… tot tacâmul pe care­l cuprinde reţeta de succes din ziua de azi. Începutul filmului va părea clasic, totul în jur pe pă­ mântul acesta va părea bine­ cuvântat, totul va fi feeric şi liniştit, oamenii se plimbă în siguranţă pe stradă fără adeve­ rinţă de şomaj şi cu salariul intact în buzunar, femeile bâr­ fesc acid la col­ ţuri de stradă simţindu­se astfel mi­ nunat, copiii merg la şcoală râzând cristalin fără să aibă nevoie de bo­ dyguarzi , păsărelele cântă dumnezeieşte în înal­ turi… O atmosferă angelică de pace, îndestulare şi linişte sufletească înconjoară tot Universul, când deodată din marginea ecranului apare şi se lăţeşte un nor roşu strident, exact ca sângele proaspăt ieşit dintr­o jugulară profesional secţionată. Norul în­ cadrează un comentator de telejurnal care apare în plan american după un iscusit traveling înainte. Tipul tremură ca frunza, vorbeşte repede, precipitat, cu o ii savant bulbucaţi, priveşte mereu într­o parte şi alta de parcă s­ar teme de vreo lovitură, şi cu broboane de transpiraţie rece pe frunte spune: “Stimaţi telespectatori, întreru­ pem ştirile noastre din această seară pentru a vă comunica o ştire extrem de importantă”. Imediat ce dispare norul roşu, apare pe întregul ecran scris tot cu roşu, mare şi fosforescent, “Ştireişân bom­ beişân!” (ca să înţeleagă tot englezu’ şi americanu’, nu numai românu’ că este o ştire bombă care ne va cutremura din temelii). Acesta apariţie, de prefe­ rinţă 3 D, pâlpâie frenetic şi agresiv o bună bucată de vreme ca un girofar de parlamentar din marele Parlament al României, până captează la maxi­ mum atenţia tuturor, iar şi a celor adormiţi. Sunt excluşi doar cei adormiţi întru Domnul. Apoi comentatorul, după ce mai aruncă o privire uşor temătoare în stânga şi una complet în­ grozită în dreapta, spune cu voce gâtuită: “Pentru a afla ce s­a întâmplat, dăm legătura reporterului nostru special Vasile Castravete care vă transmite direct de la faţa locului”, apoi cade leşinat cu capul

Pag. 53


pe masă, prezentând pe ip o lividitate suspectă. Nu trece mult şi se face legătura cu repor­ terul special aşa cum îi şade bine oricărei televi­ ziuni care se respectă. Acestuia i se iţeşte strategic doar capul dintr­un şanţ banal de la o margine de drum neidentificabil. Se observă cât de acolo, că a trecut prin grele momente, deoarece este tăvălit straşnic prin noroaie de i se vede clar doar albul o ilor, ciufulit de parcă l­ar fi ciupit întâi găinile şi apoi pus temeinic în priză, are hainele bine rupte şi gâfâie mai ceva decât o locomotivă. Numai pri­ vindu­l o clipă pe acest om, îţi este clar că are în guşă o ştire ce va zgudui lumea, dacă nu va zdrun­ cina cumva iar Universul din şubredele­i bala­ male, şi aşa destul de milenare. El tace greu, apăsat, o ii i se rostogolesc frenetic în cap ca două bile de biliard nebune, ten­ siunea creşte exponenţial, năvăleşte prin toţi porii şi la un moment dat devine insuportabilă. În plan secund se vede cum prezentatorului TV i se face resuscitare prin respiraţie gură la gură de o fru­ moasă asistentă, care ştie nu numai că nu este că­ sătorit dar şi bine plătit, şi în consecinţă nu se ştie ce gânduri de viitor (futuriste!) clocesc sub zulufii aurii. În film apare clar şi fără dubii cum mai mulţi telespectatori leşină fără drept de apel şi nici unul nu are măcar câte o asistentă să­l resusciteze. Şi nu există prin preajmă nici măcar un „ciolovec” oarecare să dea telefon la 112. În cele din urmă toţi cei vreo şapte bucăţi­telespectator, întorc inestetic o ii peste cap, dând creştineşte colţu’, şi în felul acesta filmul bifează primele crime în serie, crime perfecte, crime cu alibiuri beton, fără a putea fi prinşi vreodată făptaşul sau făptaşii. Doar când este absolut convins că leşinaţii au clacat definitiv şi nu mai suflă, reporterul spe­ cial se adună voiniceşte din şanţ, se ridică direct în picioare, îşi şterge cât mai civilizat şi elegant mucii cu mâneca, apoi clătinându­se ca de o grea povară, comunică: “Stimaţi telespectatori, am întrerupt programul obişnuit al ştirilor de la ora cinci nu­ mite şi „Necrologul de la ora cinci” , pentru a vă da o ştire extrem de importantă: în ultima zi nu a fost nici o crimă, nici măcar în judeţele Vaslui, Iaşi sau Botoşani. Şi nu numai atât, se pare că nu s­a întâmplat nimic senzaţional nici în altă parte. Ab­ solut nimic, nimic, stimaţi telespectatori. Rămâneţi în continuare cu noi, vom reveni în scurtă vreme cu amănunte, legat de această informaţie cutremu­ rătoare”. Izbucneşte în plâns, îşi dă doi, trei pumni în cap apoi cade la loc în şanţ, pitindu­se strategic sub nişte frunze uscate, fiindcă detectivul Hercu­ lanes Puarot (aşa se va numi detectivul din filmul

Pag. 54

meu) deja plecase ca să amuşineze cine a produs cele şapte crime descrise până acum. Dar crimele vor continua, cu concursul nu iar total dezinteresat al recidivistului Gore din Sărindar, care pentru a ilustra faptic tabloul deza­ struos al capitalismului putred, descris de Marx şi Lenin înainte de a deveni ei înşişi istorie, face şi el cu modestie şi după puterile lui ce poate pentru succesul filmului, adică o crimă după alta, care de care mai inventivă şi în consecinţă plină, vârf, cu semne de întrebare. Cred că aţi citit în presă ce i s­a întâmplat grăsanului de la Primăria din Cârligătura. Gore i­ a băgat în fund un supozitor plin o i cu explozibil C4, după care, ştiut fiind că explozibilul cu pricina trebuie iniţiat printr­un şoc, trage un şut zdravăn în fundul plin de volum şi grăsime al victimei. Res­ pectivul grăsan de supărare pe C4 explodează fee­ ric arătându­şi detaliat în public toate părţile componente şi detectivul Herculanes Puarot tre­ buie să găsească şi aici vinovatul. Acelaşi Gore din Sărindar continuă seria de crime odioase prin amenajarea într­un apartament oarecare, a unei ingenioase maşinării infernale, compusă la modul genial dintr­o coajă de banană bine coaptă şi o secure straşnic ascuţită (secure pentru mâna stângă tip Călugăreni 1595 comercia­ lizată de societatea Mihai Viteazu s.r.l). Apoi cu un ton speriat dă telefon la 112 indicând adresa res­ pectivă . De când cu reducerile din cadrul Poliţiei, intervenţiile ferme în cazuri desperate precum acesta de faţă, se fac de către un singur poliţist dotat cu sirenă individuală de mână (o pară de cauciuc + o trompeţică de plastic ­ 5700 euro preţ de a iziţie­) care vine la faţa locului pe jos (că­i sănătos), pe bicicletă (dacă are), sau cu tramvaiul (dacă stă într­un târg mai acătării). Acesta urcă în fugă etajele intră în viteză spărgând cu umăru­i vi­ teaz şi fără teamă uşa, apoi, după ce face în forţă o rostogolire exact ca în filmele americăneşti, alu­ necă perfect graţios pe coaja de banană, se duce ferm şi fără greş cu capul direct în securea aşezată strategic la locul potrivit şi dă vitejeşte colţul, spre imensa bucurie a ministrului de resort care jubi­ lează, desigur nu în faţa presei, că a mai scăpat de un salariat fără să­l concedieze. Apoi blo ează postul. Şi după cum spuneau cândva latinii, „Sfâr­ şitul încoronează opera” („Finis coronat opus”), sfârşitul filmului trebuie să fie grandios. Gore din Sărindar devenit erou negativ până în măduva oa­ selor, într­o noapte neagră şi adâncă, pe un întu­ neric deplin ca smoala iadului sau ca inima ban erului contemporan, punându­şi un ciorap obişnuit de­a unei concubine pe faţă şi mănuşi i­ Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


rurgicale în mâini, fură lista cu întreţinerea din avi­ zierul unui bloc de pensionari. De ce de la un bloc de pensionari? Aici e i irezul, văd că nu v­aţi prins! Fiindcă în specia umană lăsată de la Adam şi Eva citire, în rândul pensionarilor se găsesc indivizii cei mai slabi de inimă, nişte tipi cu sertarele pline de medicamente şi cu toate acestea la orice moment al zilei formate din 24 de ore au impresia că cimitiru­i iar peste drum. Gore cu o dexteritate la care nu te­i fi aştep­ tat la cele trei clase absolvite la viaţa lui, fiindcă într­a patra îl luase în armată, adaugă rapid câte trei zerouri în dreptul fiecărei sume şi apoi pune lista la loc ştergând cu atenţie amprentele urmelor de mănuşi. Se va insista apoi cu aparatul de filmat cum pensionarii, plini de speranţe de mai bine, vin târ­ şindu­şi molcom papucii, citesc şi se duc… pe loc în lumea celor drepţi, unde nu­i întristare nici sus­ pin, ci viaţa cea fără de sfârşit. Pleacă indivizii fără să se vaiete, în mod creştinesc şi spre norocul lui Gore, aparent din cele mai obişnuite cauze natu­ rale ale zilelor noastre, care de infarct, care de atac cerebral, care de criză de astm… De după un colţ apare şi detectivul Hercu­ lanes Puarot, care văzând atâţia morţi, inima­i vi­ tează şi mult încercată cu unul, doi, sau maximum trei morţi pe sesiune, nu mai rezistă, dă cuvios o ii peste cap şi face la rândul său infarct. Un in­ farct din acela sănătos la care doar popa îţi mai ştie leacul. Gore din Sărindar simţind în partea dreaptă a conştiinţei sale o garnitură completă de remuş­ cări, merge spăsit la peştera Adâncata şi se călugă­ reşte. Aici cu mâinile lui folosite într­o viaţă laică la lucruri neplăcute lui Dumnezeu construieşte o mănăstire despre care speră să ajungă tot atât de cunoscută ca Mănăstirea dintr­un lemn fiindcă a făcut­o din două lemne. Puse cruce. Sfârşit! (The End).

Chinezării cu spini şi cuie Fredonez şi eu câteodată prin baia perso­ nală (pe care o am în indiviziune cu nevastă­mea), un cântecel plin o i cu dor de ducă spre cele zări. Şi bineînţeles, ca un om cu evidente apucături cul­ turale ce mă aflu pe lumea asta (mai ales după masa de prânz), gândul meu zboară spre Italia, ţara linţoalelor divin pictate, despre care speciali­ ştii în giulgiuri de prin celebre ţări vestice declară jurând cu mâna pe Biblie că au făcut parte din kitul de supravieţuire prin înviere al Mântuitorului nos­ tru Isus Hristos, (am pus aici descifrabil numele Mântuitorului oficial, sau oficializat de biserică, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

pentru ca să nu se confunde cu a lui Traian I de Murfatlar zis şi Terminatorul, care a jurat să nu plece de la conducerea României până nu ne mân­ tuieşte pe noi toţi). Melodia mea (daţi ure ea încoace fiindcă trebuie să vă mărturisesc un secret, este compoziţie personală cu text luat direct din capul meu) începe pe un ton blând cu totul şi cu totul evlavios: „Foaie verde lemn de cruce/ În Italia m­aş duce/ Papa cre­ zul să mi­l spuie/ Să văd giulgiul, să văd cuie.” Acum nu­i vorbă, că dacă aş dori să văd dovezi certe ale existenţei sfinţilor părinţi, poate nici nu ar trebui să merg neapărat în Italia, fiindcă de­a lun­ gul vremii s­au găsit atâtea oase de­ale lor că dacă ar fi inventariate într­un inventar special şi strânse la un loc, pentru asta ar fi necesare un şir nesfârşit de vagoane de cale ferată şi tot ar mai rămâne vreo găleată, două, care au fost pitite la numărătoare, dar care cică tot a lor au fost. Interesantă devine călătoria prin lume dacă ai urmări capitolul, bucăţi din lemnul crucii, des­ pre care nici nu mai zic, de le­ai pune grămadă ai putea ridica un orăşel cu căsuţe din lemn, cam de două, trei ori mai mare decât Vatra Dornei. Dar parcă tot m­aş duce o fugă până în Italia, ca să văd ultima descoperire în domeniu, cea mai prima do­ vadă a crucificării. E vorba de două cuie, perfect ruginite şi divin îndoite, găsite pentru prima dată acum 20 de ani în mormântul familiei Caiafa, pier­ dute (normal, că în ziua de azi cine mai e atât de atent la două cuie ruginite şi îndoite, când în fie­ care zi se lansează noi promoţii la Dedeman şi alte magazine de profil?) şi recuperate mai zilele tre­ cute. Cel care le­a readus acum în atenţia credin­ cioşilor de pretutindeni, este regizorul Sim a Ja­ cobovici, dintr­o familie de evrei români emigranţi. Iată cum se demonstrează practic şi fără urmă de discriminare că românii au devenit cunos­ cuţi şi apreciaţi în lumea largă. Doar cu o micuţă condiţie: să poarte nume de evrei sadea. Imediat evreo­românul, a apreciat dintr­o o ire ve imea cuielor şi a stabilit cu precizie ma­ tematică timpul când au fost produse şi folosite, concluzionând că ar fi cuiele care l­au susţinut pe Isus pe cruce. Sunt de acord parţial cu asta dar bi­ neînţeles, că am oarecari dubii când se emite celă­ lalt argument, cum că au fost găsite în mormântul preotului Caiafa, ceea ce l prima vedere mi se pare mai mult decât o tâmpenie. Să­mi fie cu iertare că zic asta, dar la vremea ceea, Isus a fost un Mesia ca oricare altul, din lungul şir de Mesia care se năş­ teau, creşteau şi debitau tot felul de profeţii care de care mai trăsnite pe acele meleaguri. De ce ar fi vrut cineva să păstreze suveniruri de la răstignirea

Pag. 55


Lui şi mai ales tocmai Caiafa care nu a crezut în timpul vieţii sale nici măcar o iotă din ce spunea Isus? Şi totuşi, eu fiind un tip care nu se lasă aşa cu una, cu două, citind atent Evangheliile am ajuns să întrevăd o posibilitate ca marele preot şi jude­ cător al Israelului, Caiafa, să fi dobândit cele două cuie de pe urma Mântuitorului nostru. În Evan­ ghelii scrie clar că toţi cei care contribuiau la con­ damnarea şi executarea unui răufăcător trăgeau la sorţi hainele şi ce rămâneau ca bunuri materiale după el. Se poate ca în acea zi Caiafa să fi fost ocu­ pat cu alte treburi şi să fi ajuns târziu la faţa locului unde se produsese supliciul. Tragerea la sorţi se fă­ cuse, beneficiarii plecaseră, ba iar şi Mântuitorul îşi luase tălpăşiţa fiindcă fusese luat de un creştin cu inimă bună ca să­l înmormânteze după tradiţie. Caiafa ce putea să mai ia? Probabil o ii i­au căzut pe mai multe cuie însângerate folosite la răstignire. A luat şi el două şi dus a fost. Cum au ajuns aceste cuie în mormântul său? Asta­i altă căciulă şi va tre­ bui dezbătută ulterior de marii specialişti în cuie divine. Poate că la înapoiere spre România, deşi ploaia nu se împacă defel cu reumatismul meu, s­ o dau niţel cotită şi prin Marea Britanie, unde cică s­a făcut o altă descoperire de proporţii, din ultima vreme. De data aceasta este vorba de un spin (da, nu vă miraţi, una bucată spin, dintr­o specie per­ fect spinoasă, dar necunoscută, valabilă cu docu­ mente în regulă doar pe timpul lui Isus!!!), din coroana pe care a purtat­o Mântuitorul în drumul său spre Golgota. Nu cunosc împrejurările descoperirii cele­ brului spin, dar am aflat din presă, că a fost găsit într­un liceu. Original, evident, (e vorba de spin, nu de liceu, despre care încă se mai cercetează). Cum în timpurile noastre, lumea este din ce în ce mai debusolată, năucită de zvonuri, uşor influen­ ţabilă mai ales când este vorba de divinitate, când zilnic i se spune că Apocalipsa pândeşte de după fiecare colţ, n­ar fi de mirare să apară o inflaţie de inezării divine pe piaţa credinţei. Chinezii stau după colţ, îşi freacă mâinile şi fiţi siguri că atât aşteaptă, ca pe lângă lanterne cu sabie ninja miniaturală, bri ete care au şi lansa­ toare de ra ete, jucării de pluş care au şi şurubel­ niţă, să găseşti în magazinele inezeşti şi seturi de cuie artistic ruginite extrase de specialiştii lor exact de la faţa locului, adică din crucea Mântuitorului, sau un bu eţel de spini, recoltaţi igienic şi bio, tot din coroana aceluiaşi Mântuitor. Totul ie in şi la îndemâna oricui, 3 spini şi un cui îndoit la 10 lei. Mă îndoiam că ar putea exista atâtea cuie dar un bun prieten al meu, căruia i­am împărtăşit aceste gânduri ale mele, mi­a replicat ferm: „Nu te

Pag. 56

înţeleg de ce eşti atât de sceptic. Este evident că toate cuiele ruginite care se găsesc, sunt cuie au­ tentice, cunoscut fiind faptul că, din motive uma­ nitare şi de igienă, pentru a evita riscurile mortale ale infecţiilor postcrucificării, romanii s imbau cuiele condamnaţilor la fiecare 15 minute, uneori iar mai des. Aşa se explică abundenţa de astfel de relicve.” A trebuit să­i dau dreptate după ce am stu­ diat problema relicvelor şi am ajuns informat pe deplin că viţelul cu două capete sau balaurul cu şapte sunt un mo pe lângă Sfântul Ioan Boteză­ torul căruia în Evul Mediu, prin diverşi reprezen­ tanţi ai săi, biserica i­a recunoscut drept autentice cam 30 de capete!!! Şi se estimează că nu au fost descoperite iar toate, cercetări minuţioase sunt acum în curs în ara Sfântă şi în ţările adiacente unde se varsă râurile israeliene ştiut fiind că iniţial capul, sau mă rog, capetele Sfântului Ioan Boteză­ torul, au fost aruncate într­un râu. Aşa că ne mai putem aştepta la vreo duzină de capete ale acelui sfânt, evident toate autentice cu documente de ne­ tăgăduit în regulă. „Aşa că dragă prietene,( a continuat bunul meu prieten) lasă scepticismul ăsta de doi bani şi mai bine fă rost de numărul şefului de la ICR să­l rugăm ca să liciteze şi pentru cuiele Mântuitorului, pentru a le aduce înapoi în patrimoniul naţional. Şi să nu te aud că­mi spui că nu crezi nici povestea demonstrată ştiinţific care spune că Isus era român, fiindcă doar românii au obiceiul de a­şi bate singuri cuie în tălpi încă de la misterioasa lor geneză! Lui Isus, după ce romanii au aflat că e român, doar din adâncă evlavie au venit în ajutor şi i le­au bătut ei prin meseriaşii lor la modul pro­ fesional ca să nu se mai inuiască singur să şi le bată ca orice român adevărat. Romanii, doar din considerente pur estetice i­au bătut cuie şi în mâini, nu numai în picioare, ceea ce a dus, trebuie să recunoaşteţi, la o crucificare nu numai genială ci şi perfect eficientă asigurând moartea condam­ natului în timp record”. Totuşi, uneori stau şi mă uit aşa într­o dungă, la aceste istorii şi tare mă tem, că peste ceva timp pe undeva, mai ştiu eu unde, la Cucuieţi, To­ rino sau Ierusalim, să se descopere crucea integrală pe care a fost răstignit Isus, cruce care să aibă în dotare şi acele cuie celebre, başca în vârful crucii, deasupra inscripţiei acelea cu „INRI”, să fie găsită aşezată aşa într­o rână iar coroana cu toţi spinii, lăsată creştinismului cu procesul verbal anexat într­un cui dezdoit. Proces verbal valabil doar dacă între timp, n­or mai fi crescut vreo un spin, doi, în plus…. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Lucian GRUIA

METAFIZICA LUI NAE IONESCU

R

egimul comunist a făcut din Nae Ionescu cel mai hulit gân­ ditor român al tuturor timpurilor. Filosof de tip socratic, conştient că un sistem metafizic absolut este de neconceput, nu a dorit să lase operă scrisă. Destinul său a devenit tragic, similar pe alocuri cu al filosofului antic. Nae Ionescu a făcut puşcărie po­ litică în regimul carlist şi a murit de infarct la 50 de ani, în 1940. A fost urât sau admirat cu aceeaşi înverşunare. Temperamentul său impetuos nu putea fi apreciat cu jumătăţi de măsură. Discipolii săi au devenit celebrii: Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcă­ nescu, Mircea Eliade. Astăzi, când libertatea de gândire a fost recucerită, tot mai mulţi intelectuali sunt curioşi să afle de ce gândirea sa a trezit atâ­ tea reacţii vehemente. Şi iată că putem citi câteva din lucrările pro­ fesorului graţie unori foşti studenţi care au stenografiat cursurile. Ultimul curs al profesorului, TRATAT DE METAFIZICĂ, susţinut în perioada 1936­1937 a fost stenografiat de Dumitru Neacşu şi publicat în 1999 la Ed. Roza Vânturilor sub îngrijirea lui Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, incluzând însemnări inedite de Nes­ tor Ignat şi Octavian Ghibu. Din cuvântul introductiv semnat Dan Zamfirescu aflăm că Nae Ionescu şi­a propus să întemeieze metafizica românească ori­ ginală, ca un capitol aparte, specific, al metafizicii universale. Contestatarii au pulverizat afirmaţia, considerând că pro­ fesorul nu a avut un sistem propriu şi cursurile sale reprezintă o simplă compilaţie. După părerea mea, ambele tabere nu au pre­ zentat argumente suficiente şi ca atare am cercetat problema în profunzime. Concluzia la care am ajuns este că Nae Ionescu nu a avut un sistem filosofic propriu, dar, din cursurile sale se poate s iţa un sistem în egat, cu câteva puncte originale, care, iar dacă nu a fost pus pe hârtie, în mintea sa trebuia să fi fost mai amplu. Să cercetăm problema în continuare. Primele două cursuri susţinute de profesorul Nae Ionescu, reeditate de către Editura Humanitas se raportează la Teoria cu­ noştinţei metafizice, cuprinzând: 1. Cunoaşterea imediată ( 1928­ 1929) şi 2. Cunoaşterea mediată (1929 – 1930). Ediţiile princeps au fost tipărite de: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului (1942) şi Tipografia Remus Cioflec (1944). Ultimul, Tratatul de metafizică a aparut la Editura Roza Vânturilor (1999), curs inedit, stenografiat şi transcris de Dumitru Neacşu (fost student al profesorului). Nae Ionescu şi­a captivat studenţii fiind un gânditor “în mers” elaborându­şi discursul pe viu, în momentul expunerii. Nu ştia dinainte la ce concluzii va ajunge, acestea impunându­se în urma raţionamentelor ad­hoc. Era un curs mai degrabă problema­ tic şi nu de stoluţii, ceea ce incita studenţii capabili. Nici un filosof român nu a fost atât de adulat (de studenţi şi discipoli) şi atât de hulit ca Nae Ionescu (în viaţă arestat de regimul carlist ca instiga­ tor la uciderea de către legionari a fostului prim ministru I.G.Duca, şi apoi a itat, iar după moarte, de comunişti, din cauza colabo­ rării cu legionarii). Aici se cuvine inserat un comentariu. Metafi­ zica lui Nae Ionescu nu a avut nici o implicaţie la mişcarea legionară care a sucit minţile multor intelectuali din epocă. Un ghimpe antisemit putem detecta în reproşul adus martirizării lui Iisus de către evrei, venit de pe poziţiile creştinismului ortodox, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“În descrierea trepteor de ascensiune spirituală, găsim o viziune personală asupra lumii. Ne naştem în lumea reală şi tindem spre cea virtuală. Cauzalitatea ştiinţifică nu dă explicaţii ale fenomenelor ci stabileşte numai succesiunea lor. Singura cauzaliate adevărată este de la creator la creaţie, cauzalitatea sinbolică. Prin creaţie afirmăm existenţa altei lumi decât cea actuală. În această lume virtuală există toate posibilităţile. Conceptul reprezintă o existenţă funcţională, un semn şi o lege pentru o categorie de elemente.“

Pag. 57


care constituie o latură importantă a preocupărilor sale. Despre doctrina şi activitatea politică a profe­ sorului Nae Ionescu sunt multe comentarii de făcut. Acest subiect îl vom aborda, prezentând cartea lui Mircea Vulcănescu – NAE IONESCU Aşa cum l­am cunoscut (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992). Importanţa cursurilor lui Nae Ionescu re­ zidă în faptul că a fost cap de şcoală pentru o mul­ ţime de discipolii care au devenit cei mai importanţi filosofi autohtoni din istoria noastră postbelică: Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Traian Herseni, Mihail Sebastian, Stelian Mateescu, Racoveanu, Amzăr, Sterian etc. Profesorul îşi începea cursurile aşezându­se pe scaun, la catedră, într­o poziţie relaxată şi înce­ pea să vorbească liber. Captiva auditoriul printr­un discurs strălucitor şi din cursurile sale se poate des­ prinde o metafizică plină de puncte de vedere ori­ ginale. Desigur, concluziile la care ajungea, de multe ori paradoxale, erau într­o bună măsură ela­ borate pentru că nu putem şti decât ceea ce ni s­a dat prin memoria speciei şi prin evoluţia cunoştin­ ţelor până la momentul actual, dar le putem corela altfel – afirmă şi Nae Ionescu. Platonismul pare evi­ dent în acest punct, întrucât filosoful grec afirma că noi, înaintrea reîncarnării aflăm adevărul conto­ pindu­ne cu divinitatea, apoi, reîntrupaţi uităm totul, sorbind din apa râului Lethe, iar după reîn­ carnare, orice descoperire este o reamintire a fapte­ lor cunoscute din starea în care eram uniţi, ca spirite pure, cu zeul. Nu vom comenta didactic cursurile profeso­ rului Nae Ionescu ci vom încerca o sinteză tematică a lor. Existenţa Primul lucru care apare în zarea conştiinţei este faptul că existăm. Trăirea ne dă toate informa­ ţiile din care deducem, în ultimă instanţă şi metafi­ zica. Din acest moment descoperim un prim predicat original al teoriei metafizicii predată de Nae Ionescu şi anume trăirismul ei: “Punctul de plecare în problema teoriei cunoaşterii nu este un act de cunoştinţă, ci unul de trăire” – afirmă profe­ sorul. Descoperim că suntem cineva (că avem un eu) şi că există ceva în afara noastră. Realitatea re­ prezintă tot ceea ce este independent de noi şi are ca atare existenţă obiectivă. Nu e o limită categorică între eu şi al meu. Eu sunt un principiu organizator de imagini. Dar altă persoană nu o poţi stăpâni, ea e liberă să facă ce vrea, trăieşte şi simte la fel ca noi şi acest feno­ men demostrează obiectivitatea existenţei. Realita­ tea se impune prin independenţa ei faţă de

Pag. 58

subiectul cunoscător. Lumea virtuală Există o lume nemanifestată, virtuală, din care un principiu organizator, căruia putem să­i zicem oricum din punct de vedere metafizic (în re­ ligie Dumnezeu), din care s­a născut lumea reală, manifestată în spaţiu şi timp. Lumea virtuală con­ ţine toate posibilităţile, generalul, dar cea reală, con­ cretă, numai una dintre ele, aceea care s­a manifestat după principiul individuaţiei.. Virtualul nes imbător, aflat în afara spaţiului şi timpului, constituie problema metafizicii. Substanţa repre­ zintă ceea ce este nes imbător în lucrul real, ia forme fără să se consume, deci e dincolo de spaţiu şi timp. Substanţa şi existenţa sunt termeni corela­ tivi. Lumea reală Individualul concretizat este corp, adică ma­ terializare spaţială, supusă metamorfozei şi trecerii timpului. Fiind suspus devenirii, conştiinţa noastră nu­l poate cunoaşte. Nu putem clădi pe ceva nesta­ bil. Eul (conştiinţa de sine) cumulează expe­ rienţa şi cunoştinţa mea. Existenţele reale, posedă istorie, cele ideale nu, fiind situate în afara timpului şi spaţiului. Conştiinţa individuală participă la cea colectivă. Tot ce există în afară de mine este realita­ tea transcendentă în raport cu eul. Teoria relativită­ ţii ne conduce la concluzia că totalitatea experienţei şi universul întreg sunt mărginite. Finitul este de­ terminat, format. Metafizica poate fi denumită şi ca ştiinţa care studiază transcendenţa, adică tot ce este dincolo de experienţa mea. Lumea intermediară (a cunoaşterii) Senzaţia nu poate da cunoaştere ci doar ideea. Nici matematica şi fizica nu dau cunoaştere întrucât ele expun realitatea fără s­o justifice. “Cogito” al lui Descartes e subiectul care cunoaşte prin percepţie. Desfăşurarea unui fapt în realitate şi desfăşurarea logică sunt diferite. Sfântul Augustin spunea şi el (înaintea lui Descartes) că întâi cuget şi apoi exist. Obiectele şi relaţiile dintre ele (evenimen­ tele) constituie universul real. Un obiect, ca să existe trebuie să fie necon­ tradictoriu, în spaţiu şi timp, obiectele concrete nu respectă principiul identităţii. În obiect sunt puse legi care nu depind de conştiinţa mea. Obiect vine de la latinescul “ab iacio” = care ne este opus nouă. Psihologia arată că în percepţie, conştiinţa iese înaintea obiectului cu anumite cadre venite din experienţa anterioară. Funcţia de cunoaştere aparţine intelectului, Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


raţiunea este numai o parte din el. Raţiunea ne face să înţelegem imediatul, intelectul generalul. Înţele­ gere înseamnă re­creere, trăirea ideii din nou, iar dacă e preluată. Cunoaşterea reprezintă o delimi­ tare. Pentru occidentali, universul desemnează o existenţă pe care o cunosc, pentru orientali, o exis­ tenţă pe care o trăiesc. Structura esenţei realităţii există realmente. O formă de natură structurală e şi conceptul care desemnează o clasă de obiecte. Esenţa realităţii, după Nae Ionescu, nu e materia ci un principiu structural de natura spiritului. Evenimentele se organizează în structuri care sunt forme fixe răspunzând principiului iden­ tităţii. Nu putem cunoaşte decât aceste forme fixe, aproape abstracte, cum sunt: obiectul, conceptul, le­ gicul, logicul. Aceste aspecte structurează realitatea dar creează o lume intermediară între cea reală şi virtuală. Judecata nu stabileştre o legătură între pa­ lierele logice ci surprinde un tot unitar care există indisolubil şi pe care­l redă prin cuvinte. Urmându­ l pe Aristotel, metafizica apuseană afirmă că orice judecată se poate transforma într­una de predicţie, clădindu­se pe “este”, ceea ce falsifică existenţa creind identitate între cei doi termeni ai raţiona­ mentului. Exemplu: cercul este pătrat, din care de­ ducem cerc = pătrat, ceea ce este absurd. Inseparabilitatea lumilor reale şi virtuale Generalul nu se poate clădi decât pe mo­ mente particulare, care sunt determinările sale, le­ gice. Generalul e virtualul, individualul e actualul, aceste aspecte nu se pot separa. Nu putem cunoaşte individualul decât generalul din virtual, deci tre­ buie să depăşim acestă lume pentru a ne găsi e i­ librul. Virtualul, adică ceea ce este nemnifestat/înainte de creaţie, reprezintă posibili­ tatea de realizare a realului. Cunoştinţele noastre sunt rodul intuiţiei, şi se transformă în limbaj inteligibil, apoi logic şi în ultimă instanţă discursiv metafizic. Metafizica, după Nae Ionescu, încearcă să pună subiectul în acord cu întreaga realitate trăită. Filosofia reprezintă “deformarea realităţii sensibile şi a încerca s­o pui de acord cu tine însuţi, a­ţi pro­ iecta structura ta spirituală asupra întregului cos­ mos.” Din această cauză, metafizica este un fel de mărturisire lirică. În aceasă afirmaţie Nae Ionescu este iarăşi original. Istoria ştiinţei se desfăşoară pe o linie dreaptă, pe când a filosofiei pe o spirală în care toate punctele căzute pe o generatoare ideală sunt

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

tipuri asemănătoare. Metafizică şi religie Metafizica şi religia se preocupă de absolut, între metafizică şi religie există deosebiri profunde. Acestea ar fi următoarele: ­ în actul religios, Dumnezeu e trăit la modul personal, concret şi ne e ilibrăm prin cre­ dinţa care să ne mântuie. Religia caută morala, dar metafizica, eleatismul dincolo de heracleitian; ­ în metafizică, Dumnezeu poate fi oricum şi nu ne interesează cum se poartă faţă de noi. Metafizica încearcă să lămurească de ce există ceva, de ce s­a întâmplat ca să nu existe nimic, caută adevăruri gnoseologice: “Problema fundamentală a metafizicii este fără îndoială, fundamentul exis­ tenţei, fundamentul cosmosului în general, princi­ piul fundamental din care decurge totul;” – nu ca problemă iniţială (puncul de plecare fiind realitatea existentă) ci de ajungere. În descrierea trepteor de ascensiune spiri­ tuală, găsim o viziune personală asupra lumii. Ne naştem în lumea reală şi tindem spre cea virtuală. Cauzalitatea ştiinţifică nu dă explicaţii ale fenome­ nelor ci stabileşte numai succesiunea lor. Singura cauzaliate adevărată este de la creator la creaţie, cauzalitatea simbolică. Prin creaţie afirmăm exis­ tenţa altei lumi decât cea actuală. În această lume virtuală există toate posibilităţile. Conceptul repre­ zintă o existenţă funcţională, un semn şi o lege pen­ tru o categorie de elemente. Fiinţa nu e gen nici calitate a unui obiect, ea nu se poate deduce din existenţa unei idei şi nici pe calea analitică a enumeraţiei notelor ei constitutive pentru că între acestea nu poate figura existenţa. Dacă universul există, trebuie să aibă o cauză care este Dumnezeu sau un creator de la care emerge creaţia. Sub această titulatură, Dumnezeu repre­ zintă începutul devenirii şi ar fi contradictoriu să ne întrebăm care e cauza existenţei sale pentru că el e cauza primă. Esenţa metafizicii este staticismul dincolo de s imbări. Uniformitatea nu e decât o identitate în timp. Repetarea însă este aproximaţie, o identitate proiectată în spaţiu şi timp, cu s imbarea şi altor coordonate faţă de uniformitate. Legea este un con­ stant de comportare care trebuie să ţină seama de realitate. Norma este o răsfrângere a legii, o s emă a realităţii. Toată cunoaşterea noastră forţează rea­ litatea să intre în anumite tipare. Nu avem motive să deosebim obiectele de evenimente şi conceptele de legi. Impresiile se pot petrece în succesiune sau în coexistenţă, primele dau legi, celelalte lucruri. Obiectul desemnează tot ce poate fi cunoscut şi ju­ decat, lucrul se subsumează categoriei obiectului

Pag. 59


dar nu o epuizează, cu toate că se supune şi el prin­ cipiului identităţii. Lucrul este purtător, calitatea este purtată. Lucrul este coborârea obiectului în is­ torie (în spaţiu şi timp). Constantele ontologice se numesc substanţe. Substanţa se cauzează pe sine şi nu trebuie demonstrată existenţa ei. Substanţa există în mod real, nu logic. Substanţa reprezintă lucrul trecut în obiect şi apoi în absolut. Problema adevărului rezultă din faptul că în conştiinţă se produce o creaţie nu din ea însăşi ci din afara ei (din lumea obiectivă). Idealismul nu poate pune problema adevărului şi falsului pentru că universul ei este numai cunoştinţă. Fiind şi logi­ cian, pentru Nae Ionescu “adevărul şi falsul în­ seamnă pur şi simplu corespondenţa între cunoştinţă şi obiectul exterior ei” – ceea ce este ar­ hicunoscut. Generalul şi virtualul sunt inseprabile, nu putem cunoaşte decât generalul, prin individual. Pentru religie, mântuirea însemnă contopi­ rea omului cu Dumnezeu prin iubire, pentru meta­ fizică reprezintă contopirea indivdualului cu generalul. Iubirea este pregătirea noastră de a de­ veni altceva decât ceea ce suntem. Înseamnă să ne uităm pe noi înşine şi să ne contopim cu fiinţa iu­ bită, la modul spiritual. Ce se întâmpă în ordinea şi conexiunea lu­ crurilor nu se întâmplă în lumea ideilor. Realitatea metafizică este lumea virtuală, între real şi virtual există rapot de cauzalitate simbolică, de la creator la creaţie. Cunoaşterea metafizică cuprinde trei trepte de existenţă: virtualul, actualul şi experienţa personală, cu alte cuvinte: o existenţă de origine, una de realizare, una de cunoaştere. Tot ce are efect, există, universul conţine corpuri şi întâmplăti des­ făşurate în spaţiu şi timp. Obiectele devin în uni­ vers corpuri şi lucruri, iar relaţiile, forţe. Gândul nu e forţă ci corp, suport pentru forţă. Percepţiile interne şi externe sunt una psiho­ logiceşte, iar gândul este obiect de percepţie in­ ternă. Masa şi gândul fac parte din univers, în acelaşi fel. Substanţa ultimă a universului este gând, spirit. Conceptul universului, după părerea pro­ fesorului Nae Ionescu cuprinde următoarele com­ ponente: 1. o lume din afară; 2. subiectul cunoscător; 3. posibilitatea legăturii lumilor ex­ terne şi subiective; 4. conceptul unei lumi care depăşeşte obiectele spre esenţe; 5. concepţia lumii reale care suprimă

Pag. 60

opoziţia subiect – obiect. Mistică, magie, logică Practica mistică, încă de acum 5­600 de ani, dovedeşte precumpănirea factorului sentimental în viaţa sufletească, concluzie la care a ajuns psihana­ liza abia în secolul XX. Vitalismul lui Nietzs e şi Bergson repun mistica în drepturile ei. Heraclit con idea că totul curge dar dincolo de curgere stă ceva fix. Instru­ mentul de cunoaştere mistică este iubirea. Iubirea creştină nu e interpretată corect ca act de caritate ci trebuie să fie înţelegere, să ieşi din tine şi să te iden­ tifici cu problemele aproapelui tău. Misticul vizează depăşirea persoanei noas­ tre prin iubire, magicul – prin potenţare şi confisca­ rea realităţii exterioare pentru persoana sa. Magia crede că în cosmos sunt puteri nevăzute (lumina as­ trală) şi relaţii între fenomene altele decât cauzale. Prin încordarea voinţei putem trece dincolo de lumea reală la cea astrală. Taumaturgii/magicienii vindecă prin sugestie şi autosugestie (de multe ori când îţi pierzi voinţa te îmbolnăveşti, sănătatea e o formă de e ilibru). Magicul are aici o calitate, în­ tărirea voinţei în scopul cunoaşterii. Egocentrismul e magic, teocentrismul e mistic. Al imia magică e la sorgintea ştiinţei mo­ derne. Al imia e transcendentalistă, magia – de­ miurgică. Occidentul, magic şi demiurgic, s­a clădit pe dreptul roman voluntarist şi panteist, izbucnit în Renaştere. Misticul urmăreşte identificarea individului cu absolutul care trebuie să existe real. Dacă Dum­ nezeu nu există, mistica îşi pierde obiectul. Misticul cunoaşte ca şi metafizicianul prin trăire, experienţa sa depăşeşte graniţele limbajului. Logica proce­ dează după scop, mistica după un resort lăuntric, nu poate să nu­l caute pe Dumnezeu. Calea intuitivă aparţine misticii, cea dialec­ tică, logicii. În toate religiile emanatiste, omul are con­ ştiinţa inferiorităţii (pesimism). Dumnezeu a vrut ca omul să păcătuiască din moment ce El ştie tot. “Deus” are aceeaşi rădăcină în latină ca “dies” care înseamnă lumină. “Theos”, în greceşte înseamnă rugăciunea prin care îl căutăm pe Dumnezeu. Panteismul e optimist şi imanentist – îl poţi găsi pe Dumnezeu pretutindeni. Trinitatea înseamnă prin: Dumnezeu Tatăl – existenţa pură; prin Dumnezeu Duhul Sfânt – Dumnezeul din noi înşine, sufletul, viaţa; prin Dumnezeu Fiul – logosul devenit trup (dogma în­ carnaţiei). Trinitatea sugerează un silogism: teză, antiteză, sinteză. Întruparea lui Dumnezeu prin Fiu ne dă speranţa mântuirii. Hristos a suferit, a murit Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


şi a înviat după trup şi este cel mai frumos exemplu de axis mundi. Şi metafizica încearcă să unească pă­ mântul cu cerul. Sunt trei tipuri de personaje mistice: 1. Pelerinul (călătorul la locurile sfinte marcate în geografia sacră); 2. Mirele care se apropie de Dumne­ zeu prin iubirea pur spirituală (nunta mistică). Iu­ birea trupească e efemeră. Taina nunţii reprezintă o sinteză spirituală între cei doi soţi, rezultând o singură fiinţă, alta decât fiecare dintre ele. Treptele mirelui mistic sunt: logodna – dorinţa de a­l căuta pe Dumnezeu; nunta – sufletul îl cunoaşte pe Dum­ nezeu; contopirea – pierderea sufletului în Dumne­ zeu. 3. Sfântul reprezintă tipul mistic cel mai primejdios întrucât e ameninţat cu pierzania, crezând că poate deveni Dumnezeu ducând o viaţă ascetică şi pură. Păcatul de orgoliu e un mare păcat, mai bine să fii umil şi slab. Negarea metafizicii Pozitivismul secolelor XIX şi XX (al cărui părinte modern a fost August Comte) ierarhizează cunoaşterea pe trei trepte: religioasă, metafizică, po­ zitivistă – negând astfel importanţa metafizicii. La fel, Immanuel Kant stabileşte trei facultăţi psihice cărora le corespund trei facultăţi de cunoaştere: sen­ sibilităţii îi corespunde cunoştinţa matematică; in­ telectului – cunoştinţa iar fizicii şi raţiunii – cunoştinţa metafizică. Primele două cunoştinţe sunt sigure, ultima nesigură. Scolastica, asumându­l pe Aristotel, consi­ dera metafizica drept o surată mai mică. Justificarea metafizicii Metafizica descoperă legi nu ale realităţii ci a ceea ce ar trebui să fie, virtualul conceptelor şi postulatelor spre care tinde universul. Concretul e unic, stă sub principiul indivi­ duaţiei. Conceptul reprezintă legea unei categorii de obiecte. Metafizica este în afara spaţiului şi tim­ pului, ştiinţa în spaţiu şi timp. Stiinţa se cere expe­ rimentată, e o metodă din afară spre înăuntru, metafizica trăită este orientată dinăuntru spre în­ afară, e problema fiinţei – ştiinţa absolutului. Meta­ fizica porneşte de la nevoia de e ilibru a omului în univers. Dacă metafizica există, tocmai aceasta reprezintă justificarea ei. Unitatea lumii este reală. Omul nu e ceva gata făcut ci se face continuu. Viaţa este materie în­ sufleţită. Impresia nu se produce izolat ci se înglo­ bează ca sens într­o unitate organică supeioară (s ema de organizare eternă). Structurile repre­ zintă în lumea realului ceva similar cu ceea ce sunt conceptele în lumea logică. Pentru ca inducţia lo­ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

gică să funcţioneze conceptul trebuie să preexiste. Occidentalul caută formule metafizice dina­ mice, orientalul, statice. E opoziţia dintre eleati şi heracliteieni. Totul se întâmplă în devenire dar ceea ce cu­ noaştem sunt stările fixe pe care noi le decupăm din această curgere. Devenirea este continuă, cunoaşte­ rea ­ discontinuă. Şi pentru Bergson, realitatea sen­ sibilă este în mişcare, devenire iar logica este încadrarea acestei deveniri. Atitudinea activă şi contemplativă ţin de structura spirituală. Cu adevărat metafizică este contemplaţia eleată. Eva când a gustat mărul cu­ noaşterii a vrut să devină ca Dumnezeu şi a părăsit atitudinea contemplativă, dar munca e suferinţă pentru că se produce prin consum de energie şi de materie. Dumnezeu creează fără consum de sub­ stanţă. Dumnezeu a pedepsit omul ca să fie după putinţele sale, dar omul a vrut să fie Dumnezeu însă nu a reuşit decât după puterile sale omeneşti. Mântuirea înseamnă să ne depăşim fie prin muncă fie prin contemplaţie. Poziţia creatoare este pan­ teistă, cea contemplativă, sfinţenie. Fiecare comuni­ tate umană are pe Dumnezeu în viziune proprie. Concluzii Din cursurile de metafizică susţinute de pro­ fesorul Nae Ionescu, putem s iţa o viziune asupra lumii. Întâi există lumea virtuală din care a rezultat lumea reală. Între acestea se construieşte eşafodajul cunoaşterii. Faptul primar e existenţa, trăirea. Omul sesizează faptul că există şi apoi cu­ noaşte. Existenţa reală se desfăşoară în spaţiu şi timp, cea virtuală este dincolo de acestea. Lumea reală este a individualului (lucruri/corpuri şi eveni­ mente). Există principii de structurare a acestora. În lumea cunoaşterii există obiecte, concepte, legi care şi ele sunt în afara spaţiului şi timpului. În lumea virtuală există generalul. În existenţă şi în cunoaş­ tere, lumea reală şi cea virtuală (cea obiectivă şi cea subiectivă) se contopesc. Limbajul obişnuit se pe­ trece în spaţiu şi timp, dar există un limbaj simbolic pentru esenţa realităţii. Cauzalitatea adevărată este tot simbolică, de la creator la creaţie. Între lumea virtuală şi cea reală există acest raport. Metafizica se aseamănă cu religia numai în faptul că ambele caută absolutul. Religia prin iu­ bire, metafizica prin gândire. Mântuirea în creşti­ nism se face prin intrarea în paradisul ceresc, după exemplul Fiului, în istoria metafizicii prin creaţie (calea Occidentului) şi contempaţie (calea Orientu­ lui). Profesorul Nae Ionescu este de părere că ade­ vărata metafizică se face prin contemplaţie. Şi credea că metafizica românească încă nu şi­a spus cuvântul.

Pag. 61


Ion Pachia TATOMIRESCU

Între cogaionicul brad (axis mundi) şi „crinele golgote“

M

“Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă; el este altfel [...]; spirit enciclopedic [...], verbul său esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină...», (2) Eugen Evu «Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei [...] aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă; Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând Crucea ca Stâlp, într-un cvadrat care este... al Cercului; [...] Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri; [...] nu arghezian, nici bacovian, ci botezian...» “

Pag. 62

aturitate lirică de întomnare constatăm şi în volumul La prohodul bradului (2013)*, de Adrian Botez, volum încorolând cinci substanţiale cicluri de poeme (poeme puse, de fiecare dată, şi sub ordine „cristalizatoare“, de număr): I. La prohodul bradului (12 poeme „cardinal­temporale“), II. Viaţa şi Matrioşa (16 poeme „în crivăţ steposlavic“), III. Silabe­ n sublim (32 de poeme ivite printre „coastele sparte ale Crea­ ţiei“, în obiectivul de peste gard al lui Dumnezeu), IV. Mlaştina (23 de poeme cu vectorizări lirico­semantic­sincretice în „să­ mânţa Lear“ şi în „sămânţa Cain“) şi V. Primăvara rataţilor (17 poeme între care­şi fac loc şi cele cu „lupi de foc“, „hulubi în­ gurluind“, „mirese­flori“, ori cu un primenit / nou Iisus Hristos al Unirii / Iubirii, cu „flori de măr “ / „coroane de nori“ etc.). De pe „faţa a patra“ de la „sobra copertă“, Distinsul Re­ ceptor este întâmpinat cu generozitate de­o „sf��ntă triadă“ de critici ai liricii boteziene: (1) Cezarina Adamescu: «Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi­a fost dat să­l cunosc, răsfoind / răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti; el este fără pere e; [...] Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se con­ fundă; el este altfel [...]; spirit enciclopedic [...], verbul său esen­ ţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină...», (2) Eugen Evu «Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei [...] aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă; Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând Crucea ca Stâlp, într­un cva­ drat care este... al Cercului; [...] Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri; [...] nu arghezian, nici bacovian, ci botezian...» şi (3) Mircea Dinutz: «Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico­mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacu al icoanelor şi [de] aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autoh­ toni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv la nivel naţional». Desigur, tot aşa­i şi eroul său liric, pe care­l vom urmări mai la vale de axis mundi, cosmicul brad al Daciei, arbore sacru al cărui „cult dendrologic“ şi a cărui sacră simbologie au intrat încă din zorii holocenului (10000 – 8000 î. H.) în constelaţiile cre­ dinţelor religioase ale Peşterii Chindiei (de pe malul stâng­du­ nărean, în amonte de Dierna > Cerna / Orşova­România), păstrându­se în mitosofia valahă până azi, fără hituri de vreun soi, cu o impresionantă, neasemuită corolă de valenţe lirico­se­ mantic­sincretice. După cum se ştie, nu există eveniment funda­ mental din universul valahului la care să nu participe bradul – naştere cu botez, telurica nuntă (cu bradul mirelui şi al miresii) / nunta cosmică (adică nunta întru nemurirea Zalmoxianismu­ lui, cu participarea ens­ului din Dacia la o ordine cosmică prin năşirea­i de către „marele binom“ al dinamicii din universul nostru, Soarele şi Luna, pere ea sacră secundă din panoul re­ ligios­central al Cogaionului / Sarmisegetusei), moarte („nenun­ tiţii“ trec din ara­cu­Dor în ara­fără­Dor cu bradul­mire / Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


bradul­mireasă, cu bradul­suliţă), Anul Nou etc. În poemele lui Adrian Botez, bradul este ve­ ghetorul din munte, «atât de singur – bradul cel din frunte» (Bradul, p. 5), bradul este înţeleptul («moşul bradului» – Nunta, p. 6), bradul se supune proho­ dului / prohodirii, thanaticului, ca toţi ce sunt „drepţi ca brazii“ – iar «la prohodul bradului», vine Muma Cerului ce «plânge, cântă şi descântă / de dor şi inimă frântă», fiindcă «au plecat pe struni de vânt / fraţi de cetini, rând­pe­rând» (La prohodul bradu­ lui, p. 8) –, bradul geme cu toate fibrele­i fiinţiale («geme lemnul bradului / sub arcuşul vântului... / bradului şi mândrului / bradului înaltului / bradului şi dreptului...» – Geme lemnul bradului, p. 12), munţii cu brazi se relevă drept «avocaţii lui Dum­ nezeu» (p. 20), bradu­i axă celor zece ceruri ale Va­ lahimii, se relevă, fireşte, brad al lumilor («zvâcnesc răcnetele catedralelor în noapte – ca nişte / pulsari / cosmici – clipocind printre / constelaţiile negre ale / brazilor lumii: fulgeră şi [...] / din / pântec de munţi – se mereu frâng în / fulgere oarbe – clopote / clo­ pote, clopote, clopote» – Noapte înafară, p. 39), de brazi se spânzură pierdutul timp («aşa că – decât să pierdem timpul / care deja s­a spânzurat de brazi – mai / bine să ne vedem – orbi / pe altădată – care e numele oricărui / azi» – Lighioană cvasi­umană con­ temporană, p. 87), bradul (de Crăciun şi de Anul Nou), este cu barbarie tăiat „din vârf de munte“ ca „ucigaşii (de brăduţi / brazi)“ « eful să­şi facă – pe tarabe­n sânge» (Blestem la bradul prăvălit, p. 131), ceea ce atrage după sine reîn iderea „vadului ce­ lest“ şi plânsul Mumei Brazilor / Cetinilor. Există în poemele boteziene şi „brazi flamuri de munţi“, par­ ticipanţi la Sfatul Edenului: «suflete crin răstignire / ai ieşit din trup, din fire, / şi­ai venit la sfat de rai / cu toţi brazii de pe plai» (Crâmpei de psalm doso e­ ian, p. 132). Eroul liric al mulţimii de sonete­cristal din volumul La prohodul bradului (2013), de Adrian Botez, ia distanţă original­paradoxistă, dacă ne ra­ portăm fie la eroul din sonetele eminesciene, fie, mai ales, la cel din voiculescienele sonete ale Iubirii de Iisus Hristos, cu paşii sigurei înaintări către „cri­ nele golgote“ («că am iubit – e­o taină fără de păcat: / nici îngeri n­am trezit în aiurare ! / au fost o boală şi cutremurare / şi cruci de păsări – mii – am împăcat // [...] // eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris... / ...acolo­i timpul când Hristos cu mine / întrezărit­ am gòlgotele crine...» – Taina fără păcat, p. 9). În primăvara încrâncenării dintre moarte / iarnă şi Înviere / viaţă cu iminentele explozii vege­ tale aşteptate, când «muguri din ramuri cată să stră­ pungă / precum prunceştii dinţi...» şi când «crâncena primăvară dă s­ascundă / ’n piezişu­i rân­ jet – haita: ierni târzii...», botezianul erou liric con­ stată că «i­e frică şi lui Hrist să ne ajungă / i­i groază de­orice dâmb colţos din noi: / în inimi ni s­a­n is Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

orişice strungă / torturi nepomenite­am aţâţat în sloi ! // căldură ori nădejde nu­s de unde / să iasă­n joc de primăveri şi îngeri: / încă nu­i Răstignire – şi Tu sângeri !» (Primăvară crâncenă, p. 23). Din „crama Cerului“, atentul eroul de sonet­ psalm, observând că «galbene lacrimi tremură co­ pacii», că „moartea se coace din împroşcarea cu sânge“, că „în turnuri cotcodăcesc prostănacii“, că «a­nfipt cuţitul toamna pân’ la os» şi­l «scoate şi­l în­ fige iar, vârtos», că «măcelărie de sublim e­n lume – / atât sublim – că toţi turbăm cu spume», cu părel­ nic­argheziană cutezanţă îndeamnă Mântuitorul: «furnici îmi conturează groaza sferic...: / prelinge­ Te, Hristoase,­n cer de rane, / să văd serafi bolboro­ sind din vrane !» (La crama cerului, p. 74). În alt sonet­icoană Mântuitorul este surprins în inuri sisifice: «Te­am văzut – furişat – speriat şi s imbat / suind – din nou – cenuşile Golgotei / [...] / ...munţi tot urci şi cobori – arzând decisiv: / în noapte semeni – cumplit – cu Sisif !» (Hristos şi Sisif, p. 27). Fiindcă­i «viscolită primăvara firii: / de peste tot, piroane rup fiinţă», într­o ultimă instanţă, eroul psalmic­botezian imploră Mântuitorul „ce mai are ştiinţă de a scoate cămaşa Mântuirii“: «frate­al du­ rerii şi al neputinţei: / nu ne lăsa­n sleirea ne­căinţei ! / Hristoase­nsângerat şi­nsingurat // smulge din Cruce Focul Tău curat...!» (Rugăciune de Paşte, p. 24). Mesianismul lui Adrian Botez, de teluric­ce­ lestă verticalitate, de cosmică demnitate, se relevă puternic, irepresibil, dintr­o indiscutabilă / incontes­ tabilă vecinătate piroclastic­apocaliptică, profund cunoscută de al său Neam Valah («e­un neam ce se trezeşte în colinde / cior ini de îngeri atârnaţi la uşi / cu puf de nea pe­oglindele sticlinde / ce­ascund ur­ sitele ca palme în mănuşi // cât cântul încă nu ne­a părăsit / [...] // cuvine­se­a a ne spăla spăşit / ipu­ ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi // cuvine­se­a căta cărare înapoi / spre Tatăl de lumină – iertător / să fim iar neamul care suntem noi // adeverit spre mântuirea tuturor / ...primeşte­n prag – Părinte – al meu Duh / şi iscă­n stele cântu­mi de văzduh !» – Neamul colindelor, p. 81), Valahime emată de un nou curcubeu, teluric­celest legământ: «Hristoase­ al unirii – Hristoase­al iubirii / nu pot să trădez lu­ crarea de îngeri / nu vreau a Te face din nou ca să sângeri // în inimă­mpiedic prigoana­amintirii / ...se­ ninul din ceruri îl em pe pământ: / cu toate voi face un nou legământ !» (Nou legământ necesar – p. 150), într­o mai dreaptă croire de lumi. ______________________ * Adrian Botez, La prohodul bradului, Râmnicu­Sărat, Editura Rafet, 2013 (pagini A­5: 166; ISBN 978–973–146–259–2).

Pag. 63


Ana DOBRE

Memoria inepuizabilă a poetului

A

“Spiritul ludic se manifestă de multe ori în mostre de intertext, asimilate într-o imagistică proprie: în „jâlţul de blană”, „în formă de carte”, numărându-şi bătăile inimii, poetul reciteşte „suferinţele tânărului werther/ şi lotte mă strigă din grădină!” Motivul vânătorii este resemantizat în meditaţia aurorală asupra timpului, incluzând ideea vieţii ca pradă. Vânând-o ca pe un trofeu de mare preţ, poetul poate afla despre viaţă şi despre moarte, despre aproape şi departe: „Mai aproape decât aproapele, ce-i?//(...) Mai departe decât departele, ce-i?””. .“

Pag. 64

şa cum preciza în Cuvântul lămuritor, volumul al doi­ lea din Memoria lui Femios al lui Sterian Vicol conti­ nuă volumul din 2011 care cuprindea microromanul Râpa Zbancului şi Jurnalul lui Terian – Cel ce­şi arde corabia, reunind poezii şi pagini de proză inedite ce se constituie ca o „punte lirică” spre cea de­a treia Carte de poezie şi proză în in­ tenţia „de a rotunji etapa de maturitate din biografia şi opera unui «şaptezecist» care putea fi «optzecist», modernist, postmo­ dernist”... Destul de eterogen, acest al doilea volum cuprinde câ­ teva secţiuni reunite sub titluri semnificative: Scrisul şi cenuşa, Râpa Zbancului, Jet de maci, Toba, Şase poeme în engleză, gru­ paje de poezie. Regăsim, apoi, Cinci epistole către cinci artişti italieni, note de călătorie, un Jurnal regăsit, volumul în eindu­ se cu un grupaj de comentarii critice, în care cititorii profesio­ nalizaţi (Laurenţiu Ulici, Mihai Cimpoi, Geo Vasile, Liviu Grăsoiu, Ana Dobre, Ionel Necula, A.G.Secară, Constantin Tran­ dafir, Cristian Livescu, Radu Voinescu, Nicolae Bârna) desci­ frează „rădăcina, plasma, relieful” scrierilor vicoliene pentru a le afla locul în „nesfârşitul «manuscris» al literaturii române contemporane”. Aşezate sub semnul ideatic al gândirii lui Pier Paolo Pa­ solini („Nu mă gândesc musai la Dumnezeu, ci la Celălalt, lucru foarte important pentru mine. Prin descoperirea aceastei noi di­ mensiuni, sfârşii prin a crede în miracol şi profeţie...(...) Cunoaş­ terea stă în nostalgie. Cine nu s­a pierdut, nu stăpâneşte”), acest volum al doilea din Memoria lui Femios se propune ca o inves­ tigaţie gneoseologică a realităţii în care poetul este emat să armonizeze contrariile. Metaforele explicitează această coinci­ dentia oppositorum iar de la început. Scrisul şi cenuşa, prima secţiune, propune o meditaţie asupra trecerii şi a nevoii imperioase de a fixa, prin artă, clipa şi de a o eterniza. Scrisul, forma prin care omul se opune trecerii, apare într­o relaţie de interdependenţă cu cenuşa – forma supremă a combustiei. Creaţia are haloul ei, cartea dintâi, cartea poetului, izbăveşte şi mântuie: „Nu atingeţi cartea­mântuirea cea dintâi/ Ea poate fi ecou de munte sau cuţit,/ De­aceea numai clipa trece, s­o rămâi/ În leagănu­i sângerând la asfinţit!” Scrisul ca memo­ rie inepuizabilă apare şi în Alte scrisori. Poetul este preocupat de timp, de trecere, dar, mai ales, de păstrarea memoriei. Scrisul are acest rol cathartic – de a purifica şi elibera de moarte prin frumos: „Şi totuşi scriu ziua şi noaptea,/ şi scrisul se dezvoltă ca un miriapod/ care leagănă cu umbletu­i rădăcina/ de vârful pădurii unde am fost!” Într­o artă poetică, Pânza de păianjen, se relevă crezul poetului în cuvântul întemeietor. Adresându­se confraţilor, el le confe­ sează această credinţă, sugerând că poetul este un înţelept, un Orfeu capabil să însufleţească pietrele: „Nu se poate – sau se poate – muri din senin/ când îngerul strigă pietrei să se ridice/ când tatăl meu nu se confundă niciodată/ carul se pierde de cel

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


ce se apropie”. Fragilitatea inspiraţiei şi a creaţiei este sugerată prin metafora „pânza de păianjen” care „planează peste tot”, având „doar firul/ de praf rămas dintr­un fluture care putea fi/ semnul unui manuscris ce încă mă caută”. Poezia care se întemeiază pe forţa demiurgică a cuvântului este o taină în care se răsfrâng cerul şi pământul: „Poe­ zia dacă este – cât este,/ trebuie atinsă de­un fulger/ ca să rămână ce trebuie să rămână!” Într­un autoportret în negativ, în care poetul îşi asumă deplin dimensiunea umană, cu luminile şi umbrele ei, nefiind „nici înger”, „nici uşă de bise­ rică”, se defineşte ca un visător care aspiră spre frumuseţe, care tinde la „roşul trandafirului care va fi”. Într­o altă varinată, accentuează: „Împletind dansul ca pe o coardă/ subţire, privesc fecioarele pe drum/ cum umblă desculţe pân’la Sfântul Ilie!// N­am fost înger, poate nu­i târziu,/ dar unii vom fi nopţi valpurgice tăind/ când femeile vor plânge pe cărţile sfinte!” Imaginându­se în postura lui Femios, aedul de la curtea Penelopei, răspunzător de arhivarea memo­ riei, el apare într­o amplă comparaţie homerică, punând poezia în consonanţă cu viaţa: „...Precum itara lui Femios/ La picioarele Penelopei/ Preves­ tind susurul sângelui/ Dar şi vocea poeziei!” Ge­ neroasă, memoria lui Femios a păstrat poveştile fiinţei, fixate într­un topos cu valenţe mitice, per­ miţând reversibilitatea timpului. Prima poezie, Ziua a treia de Paşte sau Şarpele cu sânge de om, dezvoltă metafora, constituindu­se ca alegorie pe tema trecerii timpului şi a omului, în general, a artistului, în particular. Omul, ca şi poetul, poartă o fiară în el, un „un şarpe cu sânge de om”, care se hrăneşte cu visurile şi carnea lui, dar, pe care, prin creaţie, o domesticeşte: „Răsare marele şarpe intrând încet, foarte încet,/ în scor­ bura cea albă unde sângele ca o altă/ vietate, bol­ boroseşte în mii de vase subţiri,/ legate fiecare c­un număr”. Tema se regăseşte şi în Floarea­soarelui sau Tăierea pâinii pe fruntea lui Ioan, dedicată poetu­ lui Liviu Ioan Stoiciu. Poezia nu este o parodie, ci o încercare de pătrundere în universul ficţional al celuilalt, imitând, pastişând stilul, într­o meditaţie gravă pe tema creaţiei, a dăruirii, a jertfei creato­ rului. În simbolistica numelui Ioan, începătorul şi prevestitorul, el descifrează sensul destinului crea­ tor: „...într­o pauză, la amiază, tăiam/ pâinea pe fruntea lui Ioan...” Sterian Vicol se simte solidar cu Liviu Ioan Stoiciu prin faptul că împart aceeaşi co­ pilărie ţărănească, având acelaşi topos ce se răs­ frânge şi reverberează asemănător, revelând lumea de la particular la general. Deşi petrecută în locuri diferite, copilăria are acelaşi impact asupra evolu­ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ţiei celor doi poeţi. Sterian Vicol caută acele repere care să­l apropie de confratele său, pe care, (lucru rar!), l­a citit şi pe care­l admiră. Parodia se naşte, de altfel, dintr­o mare iubire, care presupune asi­ milarea temelor, stilului, imaginarului poetic. Locul unde te naşti te leagă cu fire nevăzute, şi în aceste rădăcini se plămădeşte destinul: „Porţi în loc de cruce o bucată de cale ferată/ Duc în spinare o creangă de stejar din Râpa Zbancului/ care sună, mai sună în sângele ce tânăr a fost dezvelind flu­ viul/ şi câmpia de copilandrele cântând în versu­ rile pe care încă nu/ le­am scris/ şi în miezul cald de pâine unde bobul de grâu/ e­ngropat spre în­ viere!” În metafore ale vieţii şi morţii, poetul im­ aginează trecerea, „prag de casă”, pe care o con­ ştientizează amar şi lucid: „Cum să cred că­n miez de vară/ securea muşcă din plopul cel nou,/ nici prag de casă nu va fi, nici scară/ către cuibul cor­ bului, fără ou!” Contrapunctic, apare şi imaginea renaşterii veşnice şi a germinaţiei universale: „Adormite, seminţele zac sub zăpezi,/ cum ea­ guri de miere pe­nsorite oglinzi;/ nu ştie nimeni nici atunci când le vezi/ încolţind corzile casei de vrei să le vinzi!” În multe tablouri impresioniste, poetul cu­ prinde imaginile esenţiale ale vieţii rurale ca în Lanul de cânepă. În acest areal, circumscris de la­ nuri de grâu, de coame de deal, Râpa Zbancului nu este doar un topos, ci o metonimie a destinului, o presimţire a acestuia. În acest context, glasul poe­ tului valorizează această lume, o surprinde în „eternităţi de­o clipă”, căci el, poetul, „poartă să­ mânţa, tiara Poeziei!” Spiritul ludic se manifestă de multe ori în mostre de intertext, asimilate într­o imagistică pro­ prie: în „jâlţul de blană”, „în formă de carte”, nu­ mărându­şi bătăile inimii, poetul reciteşte „suferinţele tânărului werther/ şi lo e mă strigă din grădină!” Motivul vânătorii este resemantizat în meditaţia aurorală asupra timpului, incluzând ideea vieţii ca pradă. Vânând­o ca pe un trofeu de mare preţ, poetul poate afla despre viaţă şi despre moarte, despre aproape şi departe: „Mai aproape decât aproapele, ce­i?//(...) Mai departe decât de­ partele, ce­i?” Cu inflexiuni de parodie empatică, versu­ rile emană şi fragilitate şi forţă: „Un orb ca mine cu irisul tot şters/ de­un spin ce arde talpa unui zeu,/ ascultă vânătoarea altui eu,/ prin şiruri de femei ce scriu poeme­n mers” În poezii dedicate prietenilor – Cezar Ivănescu, N. Turtureanu, Radu Cârneci, Ana Blandiana, Geo Dumitrescu, V. Stancu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Grăsoiu – regăsim un fel de ban et spiritual în care poetul

Pag. 65


glosează pe temele lor pentru a se descoperi pe sine în aceeaşi dimensiune a trăirii poetice: „Caut în co ilie/ bobul de nisip în care­i/ mormântul unui mileniu/ În mormântul unui/ mileniu, caut umbra/ de fluturi înflorind/ buzele tale”. Aminti­ rea unuin poet, Ioan Flora, este legată de transpa­ renţa cântecului în care viaţa şi moarte se înfrăţesc: „Mai aproape de moarte/ ţărâna pare un cântec transparent!” Cunoscută ca topos din microromanul an­ terior, Râpa Zbancului devine şi un reper poetic, definit ca locul originar unde începe aventura de cunoaştere care este viaţa. Ritmul este acum mo­ dern cu ingambamente sofisticate, paranteze expli­ cative şi delimitative, cu metafore stranii alunecând în metonimie şi sinecdocă, sugerând în­ lănţuirea misterioasă de parte şi întreg în succesiu­ nea de cauză şi efect. Solemnitatea lirică este înlocuită de epicul alegoric, necesar pentru a reţine poveştile sângelui: „Şi­mi răsare, deodată, fata cu/ sprâncenele două rândunele, fata/ morarului din Sipeni, cu fetia ruptă/ de Alistir, văcarul satului, cum/ strângea filele cărţilor risipite/ cu mâinile ei de trandafir sălbatic,/ foaie cu foaie, plângând bi­ blioteca...” În plin real, delimitat afectiv, poetul descoperă urmele sacrului: „Tot mai jos, lângă râpă, tot mai jos,/ Unde numai izvorul mai e de folos,/ În lanul cel negru de cânepă,/ Trupul Mariei destunecă...” În Jet de maci, poeziile par inserţii impre­ sioniste, preponderent vizuale, în care laitmotivul macilor, prin culoare, freamăt, simbolistică, suge­ rează viaţa în tendinţa ei de a se eterniza în artă. Poetul refuză trecerea – „Să scriu pe nisip: nu vreau,/ să trec marea, nu”, acceptând alergarea, metaforă a timpului în trecerea lui inexorabilă: „Cum alerg, eu nu alerg,/ alunec doar pe pârtia/ părului tău, pe lama vântului...” Un simbol expresionist este toba, sugerând dificultatea de a armoniza tumultul interior cu ne­ mărginirea spaţiului în care omul are doar câteva repere care­i dau sentimentul iluzoriu al stabilită­ ţii. Un astfel de reper este Râpa Zbancului, spaţiu­ matrice, de care poetul îşi leagă amintirile, iar în amintire, trăirile, părinţii, oamenii satului. În aş­ teptarea Apocalipsei proprii, poetul se simte „blând ca taurul/ ce paşte iarba virgină din ograda bisericii!”, situat într­o extatică stare de contem­ plare a trecerii: „În aşteptarea Ta, duminica la amiază,/ când bat clopotele de legare­dezlegare,/ de sus, din baierele cerului, eu pot fi,/ şi iar sunt, umbra sfântului nevăzut/ vreodată, pe coama de­ alului alergând...”

Pag. 66

Emoţionant este poetul Sterian Vicol în re­ veriile sale ontologice în care presimţindu­şi sfâr­ şitul, acceptându­l, se eliberează de angoase pentru a celebra viaţa, creaţia. Eşecul, dar şi certi­ tudinea extincţiei sunt semantizate prin metafora gropilor: „Poate fi şi groapă şi cimitir,/ tăiată geo­ metric adânc în pământ,/ peste altă groapă că, uneori,/ gropile se ţin lanţ (...)// Oricum groapa ră­ mâne groapă/ să rimeze cu sapa/ să rimeze cu pleoapa!” Cele cinci epistole către prietenii italieni – Caludia Ferraresi, Cesare Bo o, Livio Politano, Vincenzo D’Azzo, Gio Ferri, sunt mărturisiri em­ patice celebrând prietenia. Sterian Vicol reuneşte consideraţiile eseistice şi poetice în pasta unei fraze care apropie şi uneşte întru spiritualitate, ca­n aceste cuvinte adresate lui Gio Ferri: „Cât de aven­ turier ai fi, tot acasă te întorci ca Ulise în Ithaca lui. Ştiu că tu nu poţi să pictezi pânzele care puteau fi pânze de corabie, dacă nu ascultai Cântecul lui Fe­ mios cel care o privea pe Penelopa cum ţese iar timpul în pânza­i de mătase”. Când glosează pe teme critice, Sterian Vicol o face ca un călător dornic să fixeze în etern clipa. Interpretând toposul Veneţia în poezia lui Mihai Eminescu în eseul Veneţia lui Eminescu – oraşul vindecării de păcat, el uneşte livrescul cu realul, răsfrângând propriile impresii dintr­o călătorie reală în oraşul lagunelor, şi notează: „«Veneţia» scrie parcă însuşi numele lui Mihai Eminescu pe respiraţia divină a acestui loc hărăzit de Domnul pe pământ...” El caută reperele eminesciene, cău­ tând să se clarifice şi să se pună în rezonanţa ecou­ lui eminescian: „...Veneţia dinăuntru ascunde, Doamne, Veneţia dinafară”. Notele de călătorie poartă amprenta personalităţii sale creatoare. El vede Veneţia ca un descendent spiritual al lui Emi­ nescu: „Veneţia­i pictură pură, broderie de piatră, beţie de culori: culori care agonizează, culori­fo­ sile, culori pietrificate sau culori­plante agăţătoare, în timp ce apa şi vinul le hrănesc şi se înfruptă în acelaşi timp din ele...” În tot ceea ce scrie, Sterian Vicol este poet până în ultima fibră a fiinţei sale. El ştie să asculte muzica sunetelor şi să le alcătuiască în metafore re­ velatorii pentru a sugera inefabilul. Cuvintele îl scriu pe el însuşi în indeterminarea existenţei de taină: „Chiar dacă te saturi cu aripi/ de albatros, nu poţi trece marea!” * Sterian Vicol, Memoria lui Femios. Manuscrisele lui Terian, II, Editura Timpul, Iaşi, 2012.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


CezarIna ADAMESCU

POEME LA CUMPĂNA CERULUI CU ŢĂRÂNA OLGA ALEXANDRA DIACONU – „Zbor de dragoste târzie” Scrisori înflorite, Poezii, Editura Junimea, 2012

Z

“Este cel puţin lucru de mirare că iubirea are, pentru Olga Alexandra Diaconu doar o singură dimensiune: aceea a fericirii şi a împlinirii. Însă, ştim că iubirea îmbracă cele mai neaşteptate nuanţe şi aspecte, un întreg cortegiu de suferinţe şi îndoieli, de trădări şi de tristeţi şi dezamăgiri. Iubirea nu poate fi întreagă decât doar cu aceste ingrediente, nelipsite din substanţa ei inefabilă. Poeta are curajul să spună că poate supune spaţiul şi timpul, într-un arc voltaic iscat de acest nobil sentiment: „Simţirea mea/ un arc e peste timp/ şi peste spaţiul/ ce nu se supune/ dorinţei mele / dea ne regăsi/ şi într-un punct să poată/ să neadune”(„Am vrut”).“ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

bor de dragoste târzie” – un titlu edificator – reprezen­ tând aspiraţia omului spre Înalt, aspiraţie care, numai prin Dragoste se poate înfăptui. Subtitlul: Scrisori înflo­ rite aduce şi el o adiere de parfum discret şi vivificator, deşi nu este în sintonie cu dragostea târzie, ori, poate, tocmai în credinţa că dragostea poate înflori la orice vârstă. Se pare că zbuciumul lăuntric din volumele anterioare ale Olgăi Alexandra Diaconu: O iul de veghe, Dreptul la ne­ murire, Lumina de pe Munte, Năstrapa nevăzută) s­a domolit şi, în fine, Liniştea a pus stăpânire pe suflet. Şi în titlurile volu­ melor de mai sus răzbate aspiraţia către sublimitatea divină, care se produce pe Treptele Luminii Taborice, până la cufunda­ rea în alb, învăluirea în „năstrapa nevăzută”. Poeta nu­şi mai revendică victoria în lupta cu Timpul, cu vremelnicia, cu nemurirea, nici măcar cu inerţia, ci lasă apele calme ale Luminii să o invadeze blând şi definitiv. Această scu­ fundare în alb e benefică, e stenică, e mântuitoare. Predomină, în această nouă selecţie, Pacea şi Înţelepciu­ nea dobândite şi izvorâte din credinţă. Aspiraţia către Lumină: „Un văl tandru de lumină/ Mă­nfăşoară şi mă­n ină” – („Năs­ trapa nevăzută”) – o conduce pe autoare la înălţimea Crucii de unde poate contempla viaţa lumii, spectacolul terestru, dar şi pe cel înconjurător, al înălţimilor la care speră să ajungă. Poeta îşi gradează emoţiile iar însuşirea condiţiei sale de creatură din poemul ce des ide ciclul, „Sunt Eva şi mănânc un măr” ne conduce cu gândul la primele pagini din Geneză, la rostul omului creat care, fără iubire nu poate fi întreg. Doar dra­ gostea îl întregeşte şi­l edifică. Trebuie spus de la bun început, că Olga Alexandra Dia­ conu manifestă mare dexteritate în alcătuirea versului liber. Nu însă şi în cel clasic, unde există unele ezitări prozodice, ruperi de ritm şi de măsură care nu impietează, cu toate acestea, me­ sajul poetic. „Sunt doar des idere/şi­o lumină tresaltă în mine/semn pentru drum” – afirmă poeta în poemul „Azi, un strigăt neau­ zit”. Şi continuă: „Am sufletul transparent/ de iubire/ şi păsările se rotesc/ atât de sus, /parc­ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus// Simt un avânt de sevă/ în mine,/ devin copac,/nici rădăcina nu se mai ţine –/ vreau să m­apleci/ peste margine/ şi­n noaptea asta,/ iar fără tine,/tot am să ard.” („Azi, un strigăt neauzit”). Renaşterea ciclică a naturii înseamnă pentru poetă şi o renaştere spirituală şi, odată cu înflorirea caisului, se produce şi reînflorirea speranţei şi a iubirii în suflet: „şi­acuma simt un zvâcnet/ ancestral/ de parc­aş fi pă­ trunsă de iubire// Sunt creangă înflorită/ în ascuns/ şi mâna în neştire/ îţi mângâie/ conturul străveziu / şi luminat” („Azi am

Pag. 67


văzut primul pom înflorit”). Deşi declară nonşalant: „Sunt primăvară ajunsă­n toamna vieţii”, poeta nu se sfieşte să măr­ turisească: „Dă buzna viaţa­n mine de o vreme” şi, pe nebănuite, „Păşesc pe stradă/ şi nu ştiu/ în taină/ cine îmi leagănă lin paşii/ şi cine mi­i repede­ n graba zilei” („Dă buzna viaţa­n mine de o vreme”). Impetuos, aşa cum vin unele trăiri amânate nepermis de mult, poeta simte cum munţi de iu­ bire se caţără pe sufletul său : „Astăzi/ pe frunte mi­am pus/ o coroană ascunsă –/de zboruri albas­ tre de păsări/ mă las pătrunsă// Nici nu mai ştiu/ cum e mersul pe stradă,/ parcă plutesc/ şi­am auzit/ că toţi vor să vadă/ cum înfloresc”(„Se caţără munţii pe sufletul meu”). Şoaptele aceste iubiri binecuvântate, sunt adiere de Duh Sfânt care, abia atinge făptura, astfel

încât, şi depărtarea devine apropiere tainică: „Blândă binecuvântare/ depărtarea ta,/ mai apro­ piată decât/ dacă m­ai ţine de mână”, („Îţi simt de­ părtarea”). Percepută astfel, iubirea capătă dimensiuni cosmice. În macro univers, sufletele hălăduiesc li­ bere şi nu le ajunge cerul ca să se cuprindă într­un iureş nemaivăzut: „Nu cred că mi­ajunge Pămân­ tul/ nici Cerul/ să te cuprind/ şi­atunci/ te­n id în sufletul meu/ te fac prizonierul/ ce piere iubind” („Nu cred că­mi ajunge pământul”). Dar cine poate pătrunde cu adevărat, di­ mensiunea cosmică a sufletului omenesc? La graniţa dintre luciditate şi starea onirică, unde pătrunzi, aşa cum ai zbura peste suprafaţa

Pag. 68

pământului, poeta găseşte soluţia : „Mă fac sub­ ţire/ străvezie/ şi plutesc,/ pătrund în vis/ cum aş pătrunde­n moarte/ şi sunt mai trează/ ca­n lu­ mina zilei/ şi­n clipă­aduc/ departele, aproape” („Simt cum mă cuprinde Pacea”). Starea de vis îi este propice autoarei, pentru că: „în vis/ e totul adevăr” („Simt cum mă cu­ prinde Pacea”). Şi, în această stare, poeta poate spune cu deplin temei: „O armonie devin/ când, de tine sor­ bită,/ mi­e sufletul plin/ Ca­ntr­o simfonie/ mă las pătrunsă/ mereu de­o melodie/ tot mai ascunsă” („O armonie devin”). Deşi aceste stări sunt genuine, există o ste­ reotipie de limbaj, anumite şabloane şi locuri co­ mune de care autoarea trebuie să se ferească. Ideea conducătoare este aspiraţia spre Cer, spre sublim, trăirea pe alte coordonate, accesibile doar aleşilor. O sinceritate aproape înduioşătoare şi dorinţa expresă de a împărtăşi din trăirile sale de acum, sunt coordonatele urmărite de autoare în demersul său poetic. Uneori, uimită de atâta putere de trăire, poeta parcă ar dori să strângă tezaurul şi să­l păs­ treze pentru persoana destinată. „Atâta har ceresc/ mi se revarsă/ în suflet/ când prin clipe te­ntâlnesc/ că nu mă­ncape/ infinitul spaţiu/ cu­adânci pri­ mordii/ să ţi­l dăruiesc” („Atâta har ceresc”). Iată ce frumos şi îndrăzneţ gând şi nă­ zuinţă: „Viaţa mi­o spăl cu Dumnezeu”:„Apa mă mângâie/ când m­atinge/ viaţa să mi­o spăl cu Dumnezeu”(„Chipul tău”). La această stare de graţie, participă toate elementele naturii. Nu e de mirare, aşadar, că au­ toarea îşi caută cerul în sine şi, adeseori, simte că îl poartă în suflet, oglindit în lumina o ilor per­ soanei iubite. „Atâta vrăjită putere/ poţi să as­ cunzi/ doar cu lumina din o i/ când mă pătrunzi!// Nici nu ştiam/ că port în mine cerul/ cu toate lumile” (Nu ştiam că port în mine cerul”). Mai mult decât atât, poeta vrea să­şi con­ ducă iubitul în „Cerul de purpură”, acolo unde poezia „are tronul regal”. Acolo, ea îl asigură că: „Vei lăsa poezia să curgă/cu fiecare cuvânt” („Ca omul din vis). Purtătoarea unui tezaur de imaginaţie transpusă­n cuvinte, ea joacă aici rolul de însoţi­ toare pe căile cosmice, dar şi ademenitoare, pre­ cum nimfa Circe, pe tărâmuri greu accesibile. Este ciudat faptul că, poeta, ajunsă la inten­ sitatea iubirii de acum, dovedeşte o înţelepciune nesperată care o ajută să treacă şi prin momentele mai neguroase. Astfel încât, iar dacă: „Azi cerul Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


nu­i albastru,/ dar am soare­n suflet/ numai cât mă gândesc că exişti// Nici hainele nu le mai simt pe mine,/ nici copacii nu mai sunt trişti/ Trupul se­ nalţă şi mă mir/ că tălpile se mai ating de pământ// Sunt numai trăire, depărtată de gând” („Azi cerul nu­i albastru”). Aproape stăpân pe univers te face iubirea, astfel că: „tot universul intră­n mine şi la picioare mi se culcă// O muzică nebă­ nuită/ trezeşte­n mine glasul tău –/ îţi simt toată fiinţa­n voce/ cum cântă­ascuns, ca un Orfeu” („Nu pot să­ţi spun”). Toate acestea trezesc ritmuri cosmice, de­ mult adormite şi sufletul rezonează pe măsură: „S­ au trezit ritmuri cosmice/ în mine/ ce erau adormite de demult/ şi mă ţin trează/ cu a lor beţie/ cu Holderlin de mână/ în tumult” („S­au trezit rit­ muri cosmice”). Este cel puţin lucru de mirare că iubirea are, pentru Olga Alexandra Diaconu doar o singură di­ mensiune: aceea a fericirii şi a împlinirii. Însă, ştim că iubirea îmbracă cele mai neaşteptate nuanţe şi aspecte, un întreg cortegiu de suferinţe şi îndoieli, de trădări şi de tristeţi şi dezamăgiri. Iubirea nu poate fi întreagă decât doar cu aceste ingrediente, nelipsite din substanţa ei inefabilă. Poeta are cu­ rajul să spună că poate supune spaţiul şi timpul, într­un arc voltaic iscat de acest nobil sentiment: „Simţirea mea/ un arc e peste timp/ şi peste spa­ ţiul/ ce nu se supune/ dorinţei mele / de­a ne re­ găsi/ şi într­un punct să poată/ să ne­adune”(„Am vrut”). Un foarte frumos poem de iubire în care pă­ mântescul se împleteşte armonios cu cerescul este : „Doamne, cum îmi tremură sufletul!” şi o redăm aici integral pentru frumuseţea ei: „Doamne, cum îmi tremură sufletul! ­/ suntem ca două seminţe/ care­ncolţesc/ vârându­şi aripile/ una în alta/ de­ atâta avânt// Doamne, ninge polen/ de Duh Sfânt/ peste frunţile noastre/ să ne fim unul altuia cuib,/ fă­ne din suflete sfori/ tot mai albastre//Aşa, căţă­ raţi/ pe sârmele telegrafului Tău/ vom deveni transparenţi/ să­ţi poţi oglindi ipul de Dumne­ zeu”. Se pare că Olgăi Alexandra Diaconu iubirea îi este de ajuns ca să trăiască şi nu mai cere nimic altceva, pentru că, firesc, din iubire decurg toate: „Dacă numai iubirea ar fi/ să ne legene,/ ar creşte spicele/ singure­n câmp ­/ le­ar uda păsări/ cu boabe de rouă/ rotite de vânt// Dacă numai iubirea /ar fi să ne legene,/ pleava ar zbura singură / de­ asupra spicelor/ şi­am simţi cai/ cum se supun bi­ celor/ pe sub veşmânt// Dacă numai iubirea ţi­ar lumina ipul,/ nici n­ai mai fi –/ ai fi un nor/ alb

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

de lumină/ printre stihii.” („Dacă numai iubirea”. Poeta este privilegiată şi hăruită pentru că ea vede „vulturi de lumină” zburând în Înalturi , care o eamă şi o îndeamnă la zbor („Am văzut iar vultur de lumină”). Iată de ce, ea poate spune cu deplin temei: „Sunt doar o lumină/ doar avânt ­/ port numai veşmântul de iubire/ şi sunt le­ gănare de pământ” („Creştetul mi s­a golit de gân­ duri”). În aceste circumstanţe neobişnuite, nu e de mirare că autoarea spune: „Sunt o ardere de foc nestins –/ caier albăstrui şi suitor –/ şi mă mistuie un dor aprins/ de­a mă arde­n caier, ca fuior.” („Nu mai vreau să ştiu cât este ora”). Iar altundeva: „Sunt numai un vis –/ lumea se tot pierde­n jurul meu/ Nici nu vreau aproape să îmi fii,/ stai departe/ ca să­mi fii ecou.” („Nu vreau să ştiu”). Iubirea o învăluie ca pe un cocon şi o pro­ tejează până la prefacerea în floare de lumină mul­ ticoloră. Însă, uneori, cad peste umeri nori grei şi cerul se întunecă. Atunci, spune poeta în poezia cu acelaşi titlu: „Azi îmi plânge Dumnezeu în palmă”. Această stare nu ţine însă multă vreme, pentru că: „Niciodată târziul nu­i prea târziu,/ nu, niciodată/ nu ne vom pierde/ unul de altul –/ zarea e liberă/ pentru cei ce­s sortiţi/să se­mprejmuie” („Răstălmăcind adormitele­mi zodii”). Uneori, discursul poetic este esenţializat într­o respirare de gând, în spirit de haiku: „Trează/ de iubire,/ ţin frâiele bolţii/ cu inima” („Am pierdut din minte scrisoare”). Faţă de textele descriptive, într­un limbaj despodobit de mijloace artistice fără rafinamente de limbaj, aceste respirări sunt benefice. Dincolo de unele stângăcii stilistice şi nede­ licateţi de limbaj, aşa înţelege Olga Alexandra să­ şi cânte, să­şi strige, să­şi trăiască iubirea­n Cuvânt, sperând în felul acesta să o înveşnicească. O poetă care­şi încearcă lira pe două strune: Dumnezeu şi iubirea. De fapt, pe una singură, pen­ tru că Dumnezeu este Iubire. Iubirea care iluminează, înalţă, susţine ari­ pile, eamă, zideşte, apără, mântuieşte. O astfel de iubire, eliberată de patimi şi de voluptăţi, aşează pe frunte o aură distinctă, şi aici pe pământ, face viaţa cât de cât suportabilă. Iubirii îi sunt în inate aceste versuri fru­ moase, binecuvântate de har, stenice. Calitatea morală a demersului său liric, emoţia estetică, realizarea artistică, dăruirea şi râvna de a ne aduce sub o i şi în suflet, un bu e­ ţel de scrisori înflorite, care pot fi oferite oricui, sunt meritorii şi trebuie receptate ca atare.

Pag. 69


Elleny PENDEFUNDA

Să­ntrebe inima, să nu mă zbat divinul nume îngropat şi­n mine ? Să ştiu ce fac: că­n mântuire voi fi mereu un fluture­nnodat.

Dumnezeul celor vii Împărăţia mea nu este din lumea aceasta (In 18,36) Eu cred în tine, Doamne, eu cred în univers, în soare şi în stele, în lacrimi şi în păsărele, în frunze înviate după toamne în prag de primăvară.. Aştept ca îngeri să Te­anunţe şi Luna plină de durere să strângă viii ca să îţi ceară s­arunci pământului sămânţe de moarte şi­nviere.

Pe curcubeu Până şi lumina o poţi vedea doar dacă vrei s­o vezi. Şi lumea e atât de mică încât încape într­un grăunte de muştar. Mă­ntorc pe aripă de înger plutind peste ogoare şi livezi; până şi mama pare o furnică cu sufletu­i uriaş şi plin de har. Când vin de fiecare dată din visul care se repetă mărturisesc câte­un botez şi­o lume care se des ide în zborul meu din care până şi lumina o poţi vedea doar dacă vrei s­o vezi oricât cu o ii ai cuprinde.

Paznicul În fiecare zi era în templu şi învăţa (Lc 19,47) Mi­ar place să rămân şi eu grijă să am de­o lumânare: să nu se stingă. În el zăresc Cuvântul, lumina fiecărui pas ce­l fac şi­n care mă trezesc oglindă. Mă cercetez: în cuget simt lumină. E cea prin care­nvăţ şi eu paznic la stup să fiu, paznicul – albină.

Fluturele înnodat Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit (Rom 10,13) Când puterile cerului se vor clătina lumina soarelui şi a stelelor va fi un dar în armonie şi iubire, Căci cum aş putea să stau aşa să simt în piept cum bate ca un far oricare şi oricine ?

Pag. 70

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Marina-Raluca BACIU

Definiţie Versuri, căutând lăcaş, poposesc în talpa mea dreaptă. Des id uşa pielii, ieşind spre roşie lumină...

Şah Cu turnul în lobii de sus frământaţi de oboseală Apăr mintea nebunului Iar cu altul mă protejez pe mine, Suverană născută într­un pătrat De vanilie neagră. Regina sacrifică tronul alb­negru Şi devine una cu robul. Iar tu… tu stai acolo, într­o rocadă ipocrită Şi te aştepţi să mă întorc la tine Cu pete de sânge, călcată de cabalinul advers. Şi te aştepţi să te mai iubesc După ce, mai demult, ai jurat că­ţi protejezi regina. Acum stau şi­mi plâng tronul, departe de tablă. Iar cu lacrimile­mi aerul ve i Mă răzbună gândul că acum suferi de singurătate Şi aştepţi ca ei să­ţi dea şah mat.

Resuscitare Un nor ciudat domină spaţiul în somn se­înalţă în stele şi cade în mine. Mă frământă un car mic Din somnul ce pres imbă într­un vis de dragoste Decorul. Cabană ve e pictată în arome de creion În aerul ce nu cunoaşte oxigenul. Inconştienţă în visul care nu se împlineşte când mă împunge ascuţit, trezindu­mă din coşmarul în care aşteptam să mă resuscitezi.

Îngerul Nu e nimeni aici să mă întrebe ce­i cu mine. Stau la o coadă invizibilă. Plutesc pe un nor şi nu sunt eu. Sunt o pasăre cu pene de piele în putrefacţie. Înaintez cu fiecare secundă în singurătate. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

În sfârşit, e rândul meu… …acolo unde nu ştiu să mă duc. Nu e nimeni aici să se întrebe ce­i cu mine

Lecţia de limbi străine E adevărat, cunosc Limba Lunelor. Am învăţat­o demult, în cărări de peste drum, În timp ce eram ascunsă după ipuri oarbe, senile. Ele m­au învăţat ce e viaţa şi moartea. Şi că, numai în limba lor, Ele sunt sinonime perfecte. Când mi­am dat examenul, Am conjugat la tablă, Verbul „a iubi”, Dar m­am blocat iar la persoana întâi. Brusc mi­am amintit: Dacă Viaţa şi Moartea sunt sinonime, Atunci şi Iubirea e soră cu Ura, Născute de o mamă­ Inima­ cu patru pântece, Pulsând roşia viaţă prin mine. Am reuşit! bifez în CV încă o limbă: Dialectul Inimii.

Pag. 71


Geo GALETAR

Peisaj 3 să te strecori printre silogismele veacului să ţii în mână direcţia cea bună hei, omule! unde e sărbătoarea promisă unde pomul cu fructele veşnice (din când în când plouă şi copiii calcă­n picioare râzând alfabetul imberb al ierbii)

Acum şi aici e ora când mugurii o iau razna

Peisaj 1 pete duminicale pe cer în suflet magnolia sinucigaşă a venit vara şi ne­a adus ciocănitoarea de ghips : care bate bate bate timpul nu­l străbate

Peisaj 2 ascultând solilocviile iernii sintaxa ei atroce ca un pumnal neprihănit lumina un ţipăt în noapte pe câmpiile invizibile pe dealuri moartea îşi declamă bâlbâielile festive

Pag. 72

e ora aceea mică perversă când lumina îşi declină fatalitatea pe străzile impudice şi oamenii îşi caută destinul prin norii cumulus prin gropiţele din obrajii Ilenei C. acum şi aici aştept să vină păianjenul sau îngerul să­mi spună „bună dimineaţa, potaie, treci în odaie, de ce stai ca prostul în ploaie ?”

La taifas şi câte vise trec pe străzi în picioarele goale şi câte şuturi în fund încasează poetul care stă la taifas cu pasărea­liră şi nu vede că pisica neagră îi taie în fiecare zi calea Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Daniel IONIŢĂ (Australia)

PLOAIA ÎMI UDĂ LACRIMILE

Ploaia îmi udă lacrimile­amare, Cărările­nainte mi se frîng, Lumina vieţii în neant dispare, De doru­ţi, zbuciumat, amarnic plâng. Cum aş putea să îmi ascund privirea, Durerea­mi e dublată ca­n oglindă Apune sângerandă amintirea, Şi simt că moartea vine încet ­ şoptindă. Dar deodată un fulger se revarsă, Şi te zăresc în raze de topaz, Şi simt cum catifeaua mâini­ţi calde Mă mângâie sfioasă pe obraz... Eu îţi privesc conturul printre lacrimi Dar... nu eşti tu, şi mi­e atât de dor Încerc să te ating, să mi te­apropii, Să­ţi dau o sărutare şi să... mor. AGĂŢAT ÎNTRE STELE Inima mi­a rămas agăţată între câteva stele, de unde speranţa fulguia însingurată spre pământ. Erai langă mine şi te vedeam din ce în ce mai puţin. De ce te­am urmat acolo? De ce ai plecat fără mine? Sunt întrebări la fel de trecătoare precum un viscol. De aceea nu te­am mai întrebat nici unde mergeam, nici de ce cărarea nu se mai vedea. Priveam întinderea universului aşteptând zorile. Şi pe tine. Jos, mult sub mine, simţeam ninsoarea fulguind în­ spre abis. Auzeam cântându­se colinde şi vedeam moş­crăciuni rotofei alergând de colo­colo. Deodată nu te­am mai simţit. Te zăream încă, dar nu mai erai cu mine. Îmi agăţaseşi înadins inima între nişte stele; printre fulgi, mi­ai făcut cu mâna şi mi­ai strigat să aştept. CANIBALII Îmi spuneai să nu mă agit, dar canibalii automatici smulgeau din mine ciosvârte cât nişte continente mai minore. Îmi lipseau deja o treime din oase, un o i şi jumatate din ure ea stângă. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Loveam în ei cu piciorul rămas întreg şi cu pumnii. ipau speriaţi şi se trăgeau puţin înapoi, dar se repezeau din nou cu o ură tâmpă în o ii lor mici şi diavoleşti şi cu dinţii plini de sânge. Doi dintre ei se băteau pe coastele mele din dreapta, şi vreo cinci­şase se îgrămădeau şi îşi smulgeau unul altuia parte din ficat. Tu stăteai la măsuţa de pe terasă şi­mi spuneai să rămân calm. Muşcai dintr­un măr şi vorbeai cu gura plină. Un canibal s­a strecurat prin spate şi a reuşit să­mi bage un deget în creier prin ure ea ce­mi mai rămăsese; l­a scos apoi repede, rozându­şi de sub unghie câţiva neuroni. Dar din gâtlej i­a vuit brusc un urlet canibălesc ce s­a ridicat peste vacarmul general, a dat o ii peste cap şi a căzut mort. Dintr­odată toţi ceilalţi canibali au început să se uite speriaţi, urlând, unii la alţii; Au luat­o la fugă şi au disparut într­un val de praf, undeva, pe toate drumurile care duc spre Roma. Ai ridicat din umeri, privindu­mă cu un zâmbet superior care­mi sugera un: „Nu ţi­am spus eu?!”

Pag. 73


Marcela Ioana CRET ca nişte lacrimi zburătoare care încep să se contopească cu părul fetiţei bălaie, născând imaginea unui înger... un înger cu părul de aur şi cu o i trişti şi plânşi.

ŞI DACĂ Şi dacă ar fi să fim sortiţi unui alt trai, Şi dacă ai fi şi tu un muritor de rând, Şi dacă ne­am fi născut într­un alt timp, Oare tot te­aş mai iubi?

MI-E DOR

Şi dacă visul omului n­ar fi fericirea, Şi dacă am atinge­o cu adevărat, Şi dacă ea nu ar fi efemeră, Atunci, oare te­aş mai putea iubi?

ATINGEREA TA mi­e dor de anii copilăriei, de strada cu nume sonor, de numărul 9, Mihai Eminescu, de toate acestea mi­e dor... de curtea cu vişini, de florile albe, de clipele­acelea, mi­e dor... mi­e dor de un zâmbet mi­e dor de o poveste mi­e dorul în suflet mi­e dor...

PRIMĂVARA Curtea cu vişini e brodată cu floricele albe, cu petale mici, din mijlocul cărora izvorăşte o rază de soare. O fetiţă mică, slăbuţă, cu părul aproape blond, des ide uşa, lăsand pe prag toată amărăciunea pe care cei patru pereţi o ascund. Se apleacă, culege în mânuţa ei firavă câteva floricele mici... care instantaneu zugravesc pe ipul ei un surâs divin. Vântul începe să adie uşor, Scuturând petalele vişinilor

Pag. 74

încerc să mă regăsesc mă simt pierdută în spaţiu sau pe lună şi nu­mi găsesc locul... simt o stare de anxietate care mă cuprinde mi­e dor de ceva şi nu ştiu exact de ce aş vrea să fac ceva dar nu ştiu ce dar ştiu că trupul meu după atingerea ta plânge...

COPILĂRIE Şapte ani trecut­au, durerea încă apasă greu. casa părintească şi vişinul înalt... au fost şi nu mai sunt... Punct! lumea mea incepe­acolo în acel ocol de urbe unde suferinţa şi fericirea se­nbină­n amintire! suflet curat, inimă de copil, existenţă pură... destin Acolo, vom spăla­n apa mării Tot negrul din suflet şi gând Şi vom reînvia mai puri Tu înger iar eu aripă pe umărul tău. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Daniel DAIAN

un fel de poveste fiecare are dreptul să tacă cu toată încăperea după el dacă asta îl face să se simtă mai aproape de reali­ tate oricum sunt stăpâni de zile stăpâni de anotimpuri şi crescători de dumnezei nu mai există nicio mobilă obişnuită de parcă lumea a vomitat doar departamente şi clădiri înalte suntem o adunătură de camere goale hai mă laşi vorbeşti de parcă prin tine au trecut toate scările blocurilor toate flaşnetele animalului care învârtea manivela de iluzii nimicul a fost oricum nimic dintr­un capăt în celălalt al literei pruncii şi beţivii sunt monosilabici nu eu am cerul gurii senin sunt bun de legat şi aruncat într­un azil de inculţi

poem neîndrăgostit nu se aude frigul stropind pereţii ca o nepăsare începută între dinţi fluieri eşarfe ai spus că mă vei străbate zilnic în oglindă până nu mai rămâne niciun sunet în urma altui sunet mai aveai o secundă până la ip dar ai ales răzgândirea de a­mi păstra cu sfinţenie aerul în piept pentru că eu am refuzat să mai respir sau am uitat din acest motiv îţi recomand să mă arunci în tine pentru mai târziu

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

în jumătatea mea întreagă jumătatea mea are picioarele rupte noaptea dintr­o tulburare despre care a aflat mai târziu că se numea cuvânt când ea nu primea nicio vizită îşi amintea despre cuvintele care s­au întâlnit la colţul timid al unui zid iubea amintirea asta dar între atâtea aminteli este foarte greu să înţe­ legi de ce cuvintele care s­au întâlnit sunt două exact cât numărau picioarele lui de ce câteodată inima acestei femei bătea în acelaşi timp de două ori aceeaşi oră de sub sânul stâng care mai avea un sân deci doi bătaia aceea stângă de unde răvăşită încă una mereu alta convulsii sfioase într­un singur colţ din mine însumi

Pag. 75


Melania CUC Trebuie să călătorim cu toţi soldaţii de plumb, Colombinele cu cap din porţelan Și caiii de catifea umpluţi cu talaș. În prăvălia cu vitrina spartă Cu praștia ce l­a ucis pe Goliat, Vânzătorii joacă poker pe o cutie fără ibrituri. Peisaj cu lan de cartofi

În papuci noi Am înșfăcat flaconul cu parfum preferat Si geanta burdușită cu vise interzise copiilor. Plec de acasă, Evadez Pe când tu dormi fericit În patul cu balda inul ciuruit de molii . Locul este vacant în legendă Și alt Manole o așteaptă Pe Ana Să fiarbă ceaiul la bucătărie . Cea mai mare parte din mine ipă, se revoltă , apoi se împacă cu toate Precum o cadână În faţa papucilor noi de mătase. În zorii mahmuri ca poetul alcoolic, În capod negru și un strop de Aqua Guerlain Trupul meu se furișează Prin orașul cu felinarele Stinse de un lampagiu nevăzut. Jucării Înclin să cred Că nici nu existăm Doar traversăm două autostrăzi Prinși în plasa unui păianjen. În dulapul cu furnirul crăpat și iz de lavandă Stă halatul tau cu mânecile gata răstignite. Eu fac piruete de jucărie mecanică În faţa saxofonistului cu lentile negre pe o i Și te aștept să mă înveţi Pașii dansului neebunesc. Peste cutia cu jocurile altor copii Capacul este ușor ca somnul dimineţii.

Pag. 76

Maestrul a aruncat pe foc s iţa. Cifrul secret a rămas o plantă înflorind În noaptea care zburdă printre pletele Femeilor cu pistrui pe obraji. Nunta. O, da, nunta, ştiu că va fi în vara următoare, Printre bani ve i şi bani noi, Aproape de câmpul în care au adormit Flămânzii și însetaţii Culegători de cartofi. Nu am de ce să mă plâng, Am semnat cu viaţa mea pentru Jumătate din solda temnicerului. Nu mai știu ara nici cu plugul Nici cu sabia Și de jur împrejurul pere ii de salahori Pasc caiii traşi în folii de staniol oxidat. Strălucește de­mi ia o ii Numai fructul pământului, Un fragment și alt fragment din Zarul aruncat Printre merindări cu însemne heraldice. Încolo, E pace de motan cu unghiile trase în teacă Pentru mai puţin de o mie de ani. Spectacol Am revenit la locul de întrecere. Des și untos este gazonul pe care Campionii trebuie să joace biliard Fără să lase scame de cretă Pe hainele cu care au fost la biserică. La cofetărie, spital și la universitate Rebelii mei au depus armele. Curge mierea și laptele de bivoliţă Printre degetele toboşarului angajat pe viaţă Să anunţe viitoarea victorie. Lovesc și eu din metacarpiene peste pielea mortului. ­ Este un fel de coridă, îmi spui Și coloseumul e plin o i cu eșarfe de muselină roz. Femeile își rod la sânge oja întinsă pe unghii. Bărbaţii fluieră, înjură și plescăie din palmele Cu pete aurii de tutun. Printre încălţările noastre neastâmpărate, Matadorul caută bumbul de aur căzut din surtuc. Frica urcă, urcă pe genun iul Care tremură ca un aspic într­un restaurant franţuzesc. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Ion IANCU-VALE

CA UN VINOVAT ÎN COPACUL EXISTENŢEI vă rog, iar dacă mai fac uneori acrobaţie pe o sârmă de covrigi, iertaţi­mă, iar dacă mă aflu adesea o apă prea subţire într­un vad fără maluri, iertaţi­mă, iertaţi­mă pentru că nu sunt numai cel care se vede eu sunt mai ales cel care de atâtea ori am fost iertaţi­mă, tatăl meu şi mama mea şi fraţii mei şi nepotul meu Iarel şi neliniştea mea, iubită Soledad, şi toţi cei care aţi crezut în mine vreodată eu m­am născut într­un copac e atât de înalt copacul iar sub mine nu mai sunt crengi căci pe măsură ce urc ele se usucă şi se frâng în urma mea fără să mai pot coborî încă o dată, vă rog, iertaţi­mă, e atât de adânc copacul acesta încât nici cerul nu­l mai poate umple.

INEGALABILUL OSPĂŢ către voi, prieteni, salut fiţi bineveniţi intraţi, simţiţi­vă în casa mea ca la voi în inimă vreau ca în astă seară sa ne distrăm regal alămurile sună, masa e servită vom mânca, vom bea şi vom dansa ne vom ospăta cu coji de pâine rămase de la prânzuri trecute vom scurge apoi ulcioarele ce sună demult a scorbură în continuare vom râde ca şi cum ne­am vedea unii pe alţii mânjiţi cu funingine în somn căci dacă nu e pâine măcar circ să fie vom cânta imne şi ode vom adula în cor şi tot noi vom aplauda vom face dragoste de­om mai putea intraţi, prieteni, fiţi bineveniţi

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

nu mă priviţi ca pe omul negru nu eu sunt vinovat de nefirescul acestui festin eu nefiind decât un biet poet şi poate nici atât

NĂUCA VARĂ, CÂINE TURBAT a venit vara în câmpie fecioarele se estrează soarele în anafoarele o ilor minciunile lor vestimentare fac flăcăii să calce în stră ini când vântul mai scapă din câte­o crâşmă ce în ide peste program cireşii îşi muşcă buzele de ciudă sângerând în palmele copiilor fluieră craterele noaptea pe lună iar în crânguri boncăluiesc cerbi cu coarne de mătase a venit vara în câmpie muşcată în cer parcă de un câine turbat căci aleargă desculţă pe mirişte şi o înjură bărbaţii de grijanie furioşi că femeile întârzie pe la porţi se simte peste tot miros de puşcă încărcată cu iarbă de dragoste şi sminteală iar poetul mai stinge o ţigară în cutia de conserve

Pag. 77


Mariana Rogoz STRATULAT

pe buze, pe maci şi pe snopi, noaptea se­mbracă cu cerul, cu umbra iubirii – misterul. Suspinul se­n ide în floare, în frunză, în vânt în cuvânt…

Poezia Poezia iubeşte de la pământ până la cer, cât o ţine lumina de la sărut la mister.

Aseară

Ireal Mi­aş colora iubirea cu Marea Roşie dar Moise m­ar în ide în adâncul ei şi aş deveni stropi roşii dintr­un nor roşu ce va scălda Pământul cu o ploaie roşie. M­aş adăposti în Marea Moartă, dar peştii şi scoicile nu s­ar trezi pentru a­mi strânge amintirile într­o perlă, ci m­ar lăsa să agonizez în nisipul fierbinte. Mi­aş în ide timpul în Marea Nordului, dar ursul polar l­ar încălzi şi Timpul alb s­ar dilata până în creierii munţilor, până în frigul deşertului.

Suspin Zorii zilei plâng cu roua fugită din noapte; amiaza se frânge în crâng sub sălcii şi şoapte; amurgul se­ngroapă în zare scâncind de plăcere – uitare! Seara se­aşterne pe o i,

Pag. 78

Aseară mi­au murit cuvintele şi toate anotimpurile. Şi filele din evanghelii s­au topit în pasul melcului încărunţit. Doar vulturii se mai roteau pe cer rupând bucăţi de umbră şi mister, bucăţi de toamnă şi fâşii de rouă, de stele moarte pe alei când plouă. Aseară s­a des is o gură ce ne­nghiţea fără măsură, de­a valma, dragoste şi ură, cu lumânare şi prescură.

Anotimpuri... Primăvara lacrimile curg pe obrajii cerului; vara lacrimile îmi încălzesc sufletul; toamna lacrimile îmi răcoresc dorul; iarna lacrimile sunt început şi sfârşit. Lacrimi, anotimpuri, iubire...

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Ion N. OPREA

VASILE VOICULESCU ŞI ACADEMIA DE LA BÂRLAD (continuare din numerele trecute)

Î

“Atribuirea numelui de V. Voiculescu Bibliotecii judeţene Buzău, amplasarea şi dezvelirea unei plăci şi a unui medalion al poetului pe zidul acesteia, înfiinţarea cu ani în urmă a unei Fundaţii în Buzău cu numele scriitorului, organizarea an de an a unor festivaluri, concursuri, recitaluri şi alte manifestări culturale pentru omagierea mentorului ei spiritual, atribuirea numelui unor străzi în Capitală şi în alte localităţi, ca şi primirea, postumă, în rândul membrilor Academiei Române a lui Vasile Voiculescu, sunt alte semne care înseamnă dorinţa urmaşilor de a face dreptate marii personalităţi ostracizate şi umilite de regimul comunist în România. “ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ncă de când era în în isoare, în lumea liberă circula zvonul că Vasile Voiculescu a murit în detenţie. Aminteşte despre aceasta şi Monica Lovinescu în memoriile sale, Editura Huma­ nitas, Bucureşti. Explicabil de ce oamenii politici români, imediat după eliberarea poetului s­au îngrijit să spele „neadevărurile” care pătau obrazul României „în plină democratizare”. Aşa că, într­o după­amiază, când era la spital, scriitorul s­a pomenit la căpătâi cu vizita neaşteptată a doi care se ocupau de corectarea „minciu­ nilor” occidentului – Ion Vinea şi Vlaicu Bârna. Veniseră să­i soli­ cite scriitorului o dezminţire, ceva scris din care să reiasă că el trăieşte, că e bine! Poetul a refuzat solicitarea, dar cum era vorba la mijloc şi de nişte bani pe care i­ar fi pierdut de la un ziar, „Gla­ sul Patriei”, iar eltuielile familiei le erau mari, o astfel de „dez­ minţire” a scris­o Radu, feciorul… Tot Radu dezvăluie cum, deşi tatăl lor era pe patul de su­ ferinţă, imediat după ieşirea din în isoare, când de mult nu i se publicase nimic, instantaneu, cei de la “Glasul Patriei” i­au solici­ tat o colaborare. Să scrie, să­i fie publicată în gazeta oştirii purtă­ toare de petliţe verzi o poezie dedicată Păcii, că tocmai subiectul era la modă şi făcea impresie bună în străinătate. Mai ales că, atunci, la Moscova se desfăşura Congresul Mondial al Păcii… Poe­ tul s­a codit, dar până la urmă poezia a scris­o Ionică, iar bolnavul a semnat­o ca aparţinându­i. „Odă Păcii” s­a numit, şi de la ea cur­ gea în casă o sumă de 500 lei lunar, un ajutor substanţial atunci, care venea ca o subvenţie de la revistă… Înseamnă, din cele explicate, că V. Voiculescu care fusese printre primii mari intelectuali români arestaţi fără vină, tot el se număra printre cei dintâi care se încerca să fie reabilitat, repus pas cu pas în drepturile care îi fuseseră furate prin sentinţe judecăto­ reşti nedrepte. Se voia prin aceasta a se da străinătăţii un semnal că în R.P.R. începuse „recuperarea” intelectualilor. Şi într­adevăr, rea­ bilitarea în forţă continua. Cum a murit poetul, Ionică, cel care are marele merit în acţiunea de recunoaştere a meritelor tatălui lor, s­ a şi dus la Securitate şi a insistat să obţină manuscrisele confiscate poetului. În scurt timp a şi fost invitat la sediul instituţiei care se „democratiza”, de unde s­a întors cu portbagajul autoturismului încărcat cu manuscrisele scriitorului. Din ele au ieşit multe cărţi. Ultimele sonete în ipuite ale lui Sheakespeare în traducere im­ aginară de V. Voiculescu, în 1964, prefaţate de Perpessicius, două volume de Povestiri, 1966, cu un studiu semnat de Vladimir Streinu. Referitor la ele Paul Anghel sublinia: „Prin proza lui Voi­ culescu am mai anexat spiritualităţii noastre o lume, o ţară stranie şi nebănuită, ţara de dedesubt. Ea se întinde – de unde geografic şi în timp?…Voiculescu se desprinde de poetul din el, se autono­ mizează în naraţiune, ­ ridicând­o pe o treaptă în care verva îl apropie de Caragiale, iar vigoarea plastică îl pune cu greu alături de altcineva, la noi. De unde începe lumea lui Voiculescu? Ea are, ca şi luna, voaluri fantomatice de aburi, fruntariile pierdute în zări, într­un neţărmurit geografic greu de în ipuit, în care crânguri de

Pag. 79


cerbi, oameni, herghelii de cai petrec şi cutreieră nemărginiri de spaţii, viscolite de arşiţe şi zăpezi, înecate în ierburi şi fum de nouri. E un univers ha­ lucinant, o Dacie Felix strămutată într­un ev mediu permanent, o lume a etnografului pur şi a psiholo­ giei abisale. Lumea lui Voiculescu e premergătoare lumii sadoveniene, cu mult mai ve e decât aceasta, este ţara de dedesubt”. N. Manolescu se raporta şi el la Povestirile lui Voiculescu: „Povestirile lui V. Voiculescu sunt opera unui prozator perfect stăpân pe mijlocele sale şi care nu datorează aproape nimic poetului… Povestitorul e un magician al ficţiunii. Asemenea călugărului Evti ie care, concentrându­şi voinţa, topeşte cu privirea ţurţurii de gheaţă, el concen­ trează capacitatea de invenţie spre a ne iluziona. Actul însuşi al povestirii nu este decât o verificare a acestei capacităţi inexplicabile de a pune stăpâ­ nire pe noi, de a ne captiva. În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zâ­ nele sale: temele înseşi, cele mai frecvente, ale pro­ zelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiaşi instinct artistic pe care l­am găsit la teme­ lia lor… Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vră­ jitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” Despre proza poetică şi Povestiri ale lui Voi­ culescu au scris nu numai Vladimir Streinu, N. Ma­ nolescu etc. ci şi Cornel Ungureanu, Mircea Tomuş, Eugen Simion, care vedeau acum în bucăţile publi­ cate „opere încărcate de metafore” ori de „atmos­ fera care lipsise până atunci” în literatura română, care, nebănuit, deveneau „capodopere ale prozei româneşti narative”. Cum scrisese Vladimir Streinu în prefaţă, „proza voiculesciană dădea po­ vestirii româneşti o altă vârstă literară”, şi­a „croit un drum în literatura universală”. Sonetele erau ca­ racterizate „operă unică în concepţia şi structura li­ teraturii noastre”, renăscute. „O împlinire magistrală”, le socotea Ov. S. Crohmălniceanu. După Zoe Dumitrescu Buşulenga, Adrian Marino, Eugen Simion, Perpessicius, Roxana Sorescu şi Delia Pop, Sonetele erau nu numai „împletirea iu­ birii cu arta versului”, ci tot… „marea operă care lipsise” până atunci. „Vasile Voiculescu dezvoltă într­o formă originală, un mod de a înţelege lucru­ rile pe care îl întâlnim concretizat (cu diferenţe spe­ cifice) în Vita nuova a lui Dante, şi în Canzoniere al lui Petrarca, în unele Rime ale lui Mi eangelo, Femeia cântată e şi „doamna în negru” – şi – „donna angelicata” şi Laura dar şi Vi oria Co­ lonna”, scria Aurel Martin. Mircea Tomuş spunea la rându­i: „În aceste sonete suferă şi iubeşte nu numai contemporanul nostru, dar mai ales Omul, omul din totdeauna şi de pretutindeni, „arhetipii fără de veac sau nume” evocaţi de poet în acel tul­

Pag. 80

burător sonet care îl aşează încă o dată în vecinăta­ tea sublimă a lui Eminescu”. Era vorba, după cum anticipam, de o anu­ mită surpriză, de serioase reevaluări privind în­ semnătatea şi locul care i se stabilea operei literare şi scriitorului în peisajul larg al literaturii române. Important este că, ulterior, V. Voiculescu, merituos, devine şi autor­subiect de manual în şcoala românească…Îndreptăţit dar şi curajos, de­ osebit de insistent, Ion Voiculescu (1916­1973) cerea rejudecarea procesului, desfiinţarea sentinţei din 1958, şi la 15 februarie 1968 Plenul Tribunalului Su­ prem acceptă cererea, desfiinţează toate consecin­ ţele sentinţei abuzive, comunicarea primind­o petentul de abia la 10 decembrie 1968. Poezia lui Voiculescu, cea a sonetelor în spe­ cial, face ca experienţa lui să fie unică în literatura română, e de părere Eugen Simion în Scriitori ro­ mâni de azi, II, Editura Cartea Românească, p. 302. În 1970, cum s­a mai spus, a fost publicat Zahei orbul, prefaţă de Mircea Tomuş, în 1972 vo­ lumul Teatru, îngrijit de Mircea Tomuş şi Ion Voi­ culescu. Volumul, apărut la Editura Dacia, cuprinde Fata ursului, Gimnastică sentimentală, Demiurgul şi Pribeaga. În acelaşi an, la Teatrul de stat din Baia Mare a avut loc premiera absolută a piesei Gimnastică sentimentală. Ulterior piesa s­a jucat la Teatrul de stat din Galaţi şi la Naţionalul bucureştean. În 1978 televiziunea română a prezen­ tat Pribeaga în adaptarea şi regia lui Constantin Dicu. Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani i­a pus în scenă, în 1980, piesa Demiurgul, poate cea mai valoroasă lucrare a sa din domeniu, ca acelaşi lucru să­l facă şi Studioul de radio Bucureşti, în distribu­ ţie figurând strălucitorii George Constantin şi Ion Caramitru, în regia lui Cristian Munteanu. În ceea ce priveşte Zahei orbul, „Zahei este o carte de înţelepciune despre condiţia omului şi despre imperativele morale ale vieţii. Fiind o po­ vestire, evenimentele care dau viaţă aceloraşi mo­ tive nu fac altceva decât să lumineze simbolurile şi sensurile cele mai generale”, e de părere Ion Vlad. „Aproape tot ce a scris în ultimii ani ai vieţii poetul V. Voiculescu şi se publică postum astăzi, nu înce­ tează să ne uimească. La târziile văpăi neaşteptate, care au venit să încoroneze însemnata sa operă li­ rică, s­au adăugat povestirile, emate a ne releva un prozator de o rară forţă transfiguratoare, în stare a dărui dimensiuni mitice realităţilor evocate. Iată­l acum cu Zahei orbul , dovedindu­şi talentul nu mai puţin surprinzător de romancier”, reco­ mandă cartea şi Ov. S. Crohmălniceanu . Liviu Grăsoiu merge în aceeaşi direcţie cu aprecierile: „Zahei orbul este romanul refacerii lumii din un­ ghiul unui ales al soartei… Romanul poate fi inter­ pretat şi ca o parabolă a artistului creator, situat, Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


aproape totdeauna, ca individ social, pe graniţa care separă lumea sa ideală de cea reală”. Evidenţiind proza lui Voiculescu, seria nu­ velelor călugăreşti mai în deosebi, cu Chef la Mă­ năstire şi Ispitele părintelui Evti ie în frunte, Eugen Simion în Scriitori români contemporani de azi, II, Editura Cartea Românească, o găseşte tul­ burătoare, ea, în ce priveşte Zahei orbul având teme inedite, cu scene memorabile. Deşi fără vigoa­ rea din Povestiri, cartea Zahei orbul întăreşte ideea unui simbolism evanghelic, concluzionează Eugen Simion. * Destinul literar al lui Vasile Voiculescu nu a fost deloc liniar, apreciază revalorificatorii. Se vede aceasta atunci când, postum, a început punerea în pagină a manuscriselor, mai ales a celor recuperate din beciurile securităţii. Victor Iova în Capul de zimbru, Cartea Românească, 1982, face pertinente trimiteri în acest sens. Este notat şi cazul în care Ion Voiculescu, încercând să­şi apere tatăl, colaborator la Gândirea, de o anumită eti etă pe care i­o pu­ neau unii „teoreticieni” literari care voiau să­l pla­ seze în galeria „eroilor” negativi ai literaturii timpului, „a încurcat” într­un fel manuscrisele va­ lorificate. A fost necesară o nouă şi repetată muncă de sondare pentru stabilirea corectă a adevărului folositor şi exprimat de noi undeva mai sus: Voicu­ lescu nu a fost ideologul Gândirii. Adevărata reabilitare a scriitorului V. Voi­ culescu s­a desăvârşit după 1990, când văd lumina tiparului mai toate cărţile lui, care odinioară fuse­ seră dificile sub aportul subiectelor, dar mai ales al interpretărilor: ciclul Clepsidra, ediţia Aurel Rău, două volume, în 1968, Căprioara de vis, un volum selectiv de nuvele, apărut în traducere maghiară de Veresa Zoltan, la Editura Kriterion, altă selecţie de nuvele sub titlul Viscolul în colecţia Prima mea bi­ bliotecă, Editura Tineretului în 1969, tot selectiv un volum de nuvele în 1970 sub titlul Iubire magică în limba germană, traducere de Mariana Şora, Ed. Kriterion, V. Voiculescu, monografie, semnată de Ion Apetroaie în 1976, Poezia lui Vasile Voiculescu de Liviu Grăsoiu 1977, Introducere în opera lui Va­ sile Voiculescu de Elena Zaharia­Filipaş, 1980, V. Voiculescu interpretat de... antologie de texte alcă­ tuită de Rodica Pandele, în 1981, V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului de Mircea Braga, V. Voiculescu peregrin prin veac de Marius Pop şi Pe urmele lui Vasile Voiculescu (Florentin Popescu), Gânduri Albe, volum alcătuit de Victor Crăciun, în 1984, V. Voiculescu şi lumea lui, 1993, poeziile reli­ gioase Călătorie spre locul inimii, adunate de Radu Voiculescu, în 1994, volumele Articole, patru vo­ lume, de Al. Oproescu, Buzău, 1974­1994, V. Voicu­ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

lescu la Pârscov, 1996, V. Voiculescu contemporanul nostru, 1997, Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, 2000, V. Voiculescu şi contemporanii lui, 2004, ulti­ mele semnate de Florentin Popescu. La cele men­ ţionate se adaugă: Vasile Voiculescu, poet isihast de Constantin Miu, 1998, De la comunicare la cu­ minicare, Dimensiuni ontice în opera lui Vasile Voiculescu de Delia Pop, 2000, dar şi Biobibliogra­ fia vastă alcătuită de Aurora Alucăi, tipărită la Im­ primeria Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi, în 1988. Integrala prozei literare (1998) şi V. Voicu­ lescu, Integrala operei poetice (1999), îngrijite, pre­ faţă şi cronologie de Roxana Sorescu, ca şi ediţia în trei volume a poeziilor, prozelor şi teatrului, apă­ rute sub sigla Editurii Cartex, 2000­2003, ale ace­ leaşi, înseamnă un mare câştig pentru cunoaşterea şi răspândirea operei marelui Voiculescu. Introducerea operei lui ca texte de studii în programa şcolară este o certitudine folositoare lite­ raturii române multă vreme vitregită în această pri­ vinţă. Păcat însă că nu în multitudinea valenţelor ei. Manualul şcolar pentru clasa XI­a de exemplu, autor coordonator Eugen Simion, reduce autorul şi opera la comentarea poeziei religioase, neglijând să amintească ceva despre contribuţia lui la activitatea Academiei bârlădene care, într­un fel, a însemnat un curent de cultură în epocă şi apoi, inclusiv în zi­ lele noastre. Des iderea Casei memoriale din satul Pâr­ scov al scriitorului în 1966, după ce la 13 octombrie 1974 în curtea casei i se dezvelise un bust realizat de sculptorul Oscar Han, ca şi placa comemora­ tivă pusă pe casa din strada Dr. Staicovici nr. 34 în care a locuit V. Voiculescu, sunt fapte care merită a fi menţionate pentru eternizarea scriitorului şi omului care a pătimit pentru vina de a fi român. Atribuirea numelui de V. Voiculescu Biblio­ tecii judeţene Buzău, amplasarea şi dezvelirea unei plăci şi a unui medalion al poetului pe zidul aces­ teia, înfiinţarea cu ani în urmă a unei Fundaţii în Buzău cu numele scriitorului, organizarea an de an a unor festivaluri, concursuri, recitaluri şi alte ma­ nifestări culturale pentru omagierea mentorului ei spiritual, atribuirea numelui unor străzi în Capi­ tală şi în alte localităţi, ca şi primirea, postumă, în rândul membrilor Academiei Române a lui Vasile Voiculescu, sunt alte semne care înseamnă dorinţa urmaşilor de a face dreptate marii personalităţi os­ tracizate şi umilite de regimul comunist în Româ­ nia. Redacţia postului Central de radio Bucu­ reşti, locul unde a lucrat cu dragoste şi dăruire, poartă din 1996 numele de Vasile Voiculescu.

Pag. 81


Florentin SMARANDACHE (SUA)

Aforisme de viaţă [4] ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­ • Ce bine e să fii singur, faci ce vrei şi ce nu vrei atunci când vrei… • Dacă ai dificultăţi în drumul tău, conti­ nuă – înseamnă că eşti pe drumul bun. Dacă nu ai obstacole, înseamnă că drumul este neînsemnat… • Banul este astăzi măsura tuturor lucruri­ lor. • Dacă­mi doresc ceva, nu se realizează; dacă nu­mi doresc, se… de­realizează! • Un film commercial îl vezi şi­l uiţi ime­ diat. • Parcă mergi înapoi în timp când te uiţi la poze. • Călătorului îi şade bine cu drumul, dar şi drumului îi şade bine cu drumul. • Istoria se repetă. Războaiele ­ care nu se mai termină ­ ne vor aduce să trăim iar în peşteri? • Până nu călătoresc, nu mă simt bine. • Maşina mea este mică pe dinafară şi mare pe dinăuntru. • Între Răşinariul lui Cioran şi Bălceştiul meu poate fi asemănare? Mi­e dor nespus de Olteţ, de stadionul cu iarbă, de viaţa arhaică de care nu mă pot detaşa… şi­n lumea mare prin care mă­ nvârt, şi­n locurile exotice pe unde călătoresc sunt tot un fiu de ţăran, mă port ca un copil… Cioran detesta şi iubea „acest blestemat, acest splendid

Pag. 82

Răşinari” (În „Scrisori către cei de acasă”). Eu am iubit Bălceştiul, dar acum începe să se înstrăineze de mine; depărtarea, vremea îşi spun cuvântul. • Mereu să­nveţi câte ceva nou, să nu­ţi pla­ fonezi mintea. • Sunt atât de ocupaaat, că n­am timp nici să­mbătrânesc. • Cel mai mare duşman al meu sunt eu în­ sumi… prin greşelile pe care le comit. • Vă vorbesc post­mortem… Trebuia să fiu decedat după teribilul accident de pe autostradă… • Fiecare stăpânire îşi instalează dictatura ei. • Eşti nărod de cuminte ce eşti! • Ca profesor să te cobori la nivelul studen­ ţilor, dar să nu rămâi acolo! • A fi cinstit e o avere [proverb]. • Deciziile nu se bazează pe corectitudine, ci pe putere. [8] ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­ • Gândeşte cu inima, şi simte cu creierul. • Dai un ban, dar… ştii că nu­l mai ai! • Sunt atât de preocupat cu cercetările mele, că nici nu mă simt singur. • În fiecare epocă se inventează noi metode de exploatare, mai sofiscate şi mai ascunse. • Puterea este murdară. • Poţi avea bani mulţi, dar fericire mai pu­ ţină… • Totul este posibil, iar şi imposibilul! • Unii se bat, iar alţii câştigă! • Când citesc o carte, las urme pe ea, să se cunoască. O trec prin mine. • Când bei, intri din realitate în virtualitate. Când călătoreşti, intri din virtualitate (a hărţilor) în realitate [9] ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­ • Nici aşa nu­i aşa. • Faci cum vrei, dar să nu­ţi alegi. • Ca bătrâni ne aşteaptă Lopaciov şi Gro­ paciov cu medicamentul Cimitirol. • Niciodată Răul nu va fi învins, fiindcă Bi­ nele şi Răul nu ar putea supravieţui unul fără altul. • Cum să atingi Nirvana? Să te uiţi pe tine însuţi, şi să­ţi înfrânezi toate po ele şi dorinţele. • Voi manifesta prin faţa dictaturii cu o poezie în vârf de băţ. • Meseria te formează şi deformează! • Aşa­s oamenii: luptă pentru înlăturarea dictaturii unora, şi apoi instalarea dictaturii lor. Deşi toţi se bat cu pumnii în piept că fac democra­ ţie! • Diplomaţie înseamnă a spune NU sub formă de DA. Diplomaţii mint credibil. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Dorel SCHOR

*CĂUTÂND... Dacă intenţiile sunt bune, nu­i rău să fii ambi­ ţios. * Cunoaşterea e bogăţie, bogăţia e putere, deci cunoaşterea e putere. * Chiar toate acumulările cantitative duc la sal­ turi calitative pozitive? Şi ce­i cu gunoiul? * Prea îl critică toţi proştii pe Cutare. Probabil că e deştept şi are dreptate. * Nu­mi lua pâinea de sub cuţit (Liviu Antone­ sei). * Cei care fac istorie au şansa să rămână în Isto­ rie. * Nici măcar Dumnezeu nu e iubit de toată lumea. Dar şi invers! * Dacă te pui cu prostul, eşti mai prost decât el. * Unele gunoaie plutesc pe apă, altele se duc la fund. * Unii scriu mai mult decât citesc şi publică mai mult decât scriu (dacă nu, nu). * Dacă cauţi şi nu găseşti este ca şi cum nu cauţi. * Vocile importante nu se aud din cauza celor care urlă. * Lozinca: Să fim treji şi când dormim! * Calea cea dreaptă tentează cel mai puţin. * Dacă ascundem faptele, lucru foarte frecvent în Istorie, avem o enigmă (Mihai Batog Bujeniţa). * E considerat tânăr de foarte mulţi ani... * ­ Taci, domnule. Poate te aude cineva şi te crede (replica). * A fost la şcoală numai pentru că acolo e secţia de votare. * Mulţi ar trebui să se trezească din visul unuia singur. * Proştii sunt necesari ca reper de comparaţie (Liviu Marcu). * Mă deranjează etilismul şi elitismul. Mai ales combinate. * Când limbajul e sărac, ideile sunt pe măsură. * Înţelegerea dar şi intoleranţa cresc cu vârsta. * Oamenii se îmbată pentru că au necazuri şi au necazuri pentru că se îmbată.

CONDIMENTE * Binele făcut cu forţa duce la catastrofă... Dar ce este o catastrofă? * Nici nu ştie că nu ştie... * Prostia e o investiţie bună, cu riscuri minimale. * Să fi ieşit Pământul din perioada de garanţie? * Diferenţa dintre geniu şi stupiditate este că ge­ niul are limite (Albert Einstein). * Bucură­te cu prudenţă. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

* Unii vor să urce mai sus, pe când alţii cred că au ajuns deja... * Efemerul e etern. * Pierzi nu când cazi, ci când refuzi să te ridici. * A corecta ceva e mai greu decât a o lua de la capăt! (Lydia Elron). * Progresul se datorează rebelilor. * Nu am nimic contra lui Cutare. Dimpotrivă, el are contra mea. * A aruncat o privire contondentă care a spart tăcerea în mii de ţăndări. * Toţi se pricep la critică, dar nimeni nu dă solu­ ţii. * Nu poţi vinde castraveţi grădinarului în fie­ care zi (Beatice Vaisman). * Greu e să corectezi greşelile de tipar ale gândi­ rii. * Divorţ: nepotrivire de caracter ideologic între parteneri. * A luat o bătaie soră cu decesul... * Şi de rău dacă te vorbeşte e bine, înseamnă că te băga lumea în seamă. * Frica este mai contagioasă decât curajul (Dorin Tudoran). * Stimată doamnă, folosim aceleaşi condimente la mâncăruri diferite. * Surorile se aveau ca fraţii. * Violenţa gratuită! Culmea ar fi să mai şi plă­ tim... * Dacă nu te interesează Istoria, nu înseamnă că Istoria nu e interesantă.

Pag. 83


Florica BUD

TEXTE FĂRĂ NUME – DRAGOSTEA, KILOGRAMELE ŞI FANDACSIA (Pamflet) Ar fi cazul să pleci în vacanţă! Îmi sugeraţi plini de teama că aş putea să o iau razna, Restanţieri Ai Drumurile Mătăsii Şi Ai Altor Drumuri. Des­ igur o vacanţă nu strică nimănui, atunci de ce mi­ ar strica, tocmai mie? Voi pleca, poate din iulie, se pare că luna iunie am ratat­o pe motive de iu­ bire analizată şi para­analizată sau poate pe mo­ tive de stabilire raport amor­greutate. Suntem inventatorii unui tip nou de dragoste, dragostea per kilogram de mane ină furajată… ştiinţific. De când lumea şi pământul familia la români a fost bine cimentată şi nu se destrăma la prima adiere de vânt. Primii soţi care au po it la carne proaspătă au fost bineînţeles cei care s­au îmbogăţit dupa anii nouăzeci muncind, unii din­ tre ei, cot la cot cu soţia. Având ceva cash, toţii guşaţii, burdihănoşii, crăcănţii şi impotenţii s­au trezit că ale lor consoarte nu mai corespund idea­ lurilor înalte de frumuseţe, aşadar de viaţă. Şi au plecat scârbiţi de acasă fie cu şefa de cabinet, fie cu secretara, fie cu bona sau măcar cu vreo veci­ nică trasă prin inel. Azi unul, mâine altul, lotul de frustraţi familiali a crescut riscând să ia forma de… ţară. Cei rămaşi lângă neveste ­­­gospodine clasice, fie slabe, fie mai grăsuţe dar vaşnice femei de casă ­­­ devind o minoritate, sunt siliţi să se întrebe? Ce le re­ zervă viitorul, oare? Viitorul nu poate să fie decât sumbru, Domniilor Consorţi Care Nu aţi Pornit La Vânătoare de Lule­Libelule, pentru cei care vor refuza să gândescă singuri nelăsându­se în­ dobitociţi de tot ceea ce se întămplă în jurul lor, pe sticlă, în viaţă şi în jurnalele feministe care propagă frumuseţea şi iubirea în funcţie de kilo­ grame. Adevărat este că este normal şi sănătos să fii slab după cum e firesc ca omul modern să do­ rească să arate bine la micul dejun, prânz şi cină. Anormal este, cred eu, să­ţi faci din acest dezide­ rat raţiunea de a fi şi de a trăi. Mai nou oriunde te întorci şi te suceşti dai peste cineva care să­ţi ofere pe gratis o reţetă de slăbit. Dacă genul acesta de discuţii mi se par normale între tineri, după o anumită vărstă ele devin deplasate dacă nu iar groteşti. Femei care nu şi­au pierdut si­ lueta şi graţia deoarece nu le­au avut niciodată,

Pag. 84

îşi dau o ii peste cap, scoţându­şi piepturile ca nişte vulcani stinşi, de parcă ar fi fost în tinereţe însăşi Marilyn Monroe sau iar Sara Montiel. Bune de şters nepoţii la fund, posibilele bunicuţe se în ipuie nişte graţii care au învins timpul. Nu aşa se învinge timpul! Atunci de ce să ne mire că o tânără folcloristă s­a sculptat din cap până în picioare ­­­ adică s­a reinventat, folosesc cu titlu de împrumut, cu ”su­ biect şi predicat”, toate tâmpeniile care se scriu acum despre femeia modernă devenită o simplă marfă ­­­ ca să placă masculului său. Trist este că în dorinţa de a plăcea şi de a depăşi concurenţa femeia zilelor noastre uită că omul este o fiinţă complexă şi nu un cal preţăluit în târg după crupă. Ce dacă nu este perfectă? Cine este per­ fect? Cine are nevoie de perfecţiune? Poate că sunteţi morţi de curiozitate cum o fi ară­ tând pretenţiosul mascul pentru care cântăreaţa s­a tunat? Recunosc şi eu sunt moartă să aflu acest lucru. Să fie vreun şah, vreun maharajah, vreun magnat sau vreun rege? Acestora, putrezi de bogaţi, banii le întunecă raţiunea şi nu le mai este nimeni şi nimic pe plac. Dar mă tem că be­ neficiarul nurilor sintetici ale prinţesei nu este decât un bade din acela despre care înţeleptul popular spune: Bade, bade înalt ca bradu/ prost ca… gardul!” Şi apoi nici nu ştii cine e mai vinovat, găina care se dă în petec din dorinţa neostoită de a pune clonţul pe punguţa cu doi bani a cocoşului din poveste sau însăşi pintenatul care îşi zornăie cu sârg bănuţii? Dacă o femeie acceptă să fie aleasă în funcţie de cum arată normal că trebuie să se păstreze mereu perfectă şi proaspătă ca să nu îşi piardă cotcodacul. Şirul găinilor cărora le arde ciocul după arginţii cocoşului depăşeşte de mii de ori Ecuadorul. Bărbatul care îşi cumpără iubi­ rea este normal să­şi dorească ca ea să sălăslu­ iască într­un trup pe care să­l poată revinde sau juca oricând la po er. Piei drace! Oratori Depu­ nători De Vorbe În Bănci De Date Demodate, nu doresc sub nici o formă să intru în cercul vicios ou­găină. Şi uite aşa, vorba lui Conu Leonida, fandacsia este gata… şi după aia din fandacsie cade în ipo­ hondrie. Oare în societatea noastră ştrulubatică din fandacsie se poate cădea în dobitocie sau numai în nebunie?

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Elena BUICĂ Canada)

GEORGE ROCA: „POEME BILINGVE”

Î

ndelungata şi intensa activitate de editare şi de promovare a scriitorilor români de pretutindeni i­a conferit publicistu­ lui George Roca renumele unei personalităţi culturale bine­ cunoscute atât în spaţiul românesc, cât şi pe toate meridianele lumii. În acest mod a adus limbii şi literaturii române mari ser­ vicii şi, în acelaşi timp, s­a dovedit a fi deopotrivă poet şi pro­ zator. În volumul de faţă, graţie poeziilor sale în engleză, limba vorbită în ţara în care s­a stabilit – Australia, facem cunoştinţă cu o nouă faţetă a personalităţii sale, cea de bun traducător. Deşi traducerile au un rol important, căci numai prin ele se răspândeşte cultura în întreaga lume, totuşi, în zilele noastre, ele nu se bucură pe deplin de recunoaşterea publică. Cu toate acestea, pe omul de cultură George Roca, îl vedem prezent şi pe acest tărâm. O traducere trebuie să producă acelaşi efect estetic asu­ pra publicului­receptor ca şi când ar fi scrisă în limba sa de pro­ venienţă. De aceea, adesea nu se traduce ce este scris, ci ceea ce a vrut să spună autorul. Traducătorul George Roca ştie să spună mai bine decât oricare altul ce a vrut să spună însuşi poetul Ge­ orge Roca. Înhămat la tracţiunea culturii, autorul şi­a întors pri­ virile asupra propriilor sale poezii şi le­a tradus, prezentându­le în acest volum în care descoperim un traducător pătruns de sta­ rea de spirit a poetului. Aflat în deplină maturitate creatoare, culegând succese răsunătoare în activitatea sa de publicist, George Roca se im­ pune şi ca poet, şi ca traducător, domenii în care se mişcă sim­ plu, natural. Poeziile sale sunt pe gustul multor cititori. Cântând puritatea elementelor simple, încărcate de esenţe, lectura lor e o încântare, oferindu­ne întâlnirea cu emoţia artistică ţâşnită din resorturile subterane ale harului creaţiei. Din ele izvorăşte o mare noblete şi o deosebită delicateţe, de care avem atâta ne­ voie. Lirica sa ne face bine, ne îmblânzeşte, ne înnobilează, ne limpezeşte întreaga fiinţă. Imaginile se întrepătrund, punând în valoare esenţele adânc îngropate în însăşi matca noastră lăuntrică. Din ele răzbat sentimente şi stări distilate prin multe filoane. Cuvintele au su­ plete, sunt sugestive, vădesc expresivitate şi muzicalitate. Nu se poate să nu ne cucerească aceste poezii care curg cu fluenţă, convingător, într­un ton firesc, luminate pe dinăuntru, poezii în care răzbate glasul de dincolo de materie. Cele mai multe sunt poezii scurte; pe unele le citeşti dintr­o suflare, adevărate pastile, cu versificaţie clară. „În ca­ mera mea/ nu a intrat/ nici un hoţ!/ Nu lipseşte nimic!// De ce mă simt/ totuşi/ furat de amintiri?ʺ (Hoţul) Chiar şi poeziile cu mai multe versuri − la multe dintre ele nu poţi să te opreşti doar la un fragment − sunt structurate pe o idee fundamentală, care adună ca o apă în matca ei o mul­ ţime de izvoare ale gândirii. „Încercăm cu toţii să supravieţuim/ în secolul acesta al turbulenţei/ creându­ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci când/ nu mai putem face faţă/ ura­ ganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară.// Acolo,/ pe insula noastră/ jucăm şotron/ iar dacă nu ne mai ţin balamalele,/ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Deşi sunt poezii eliberate de regulile prozodiei, George Roca ştie să scoată în evidenţă efectele sonore, armonizând sunetul cu sensul. Poeziile sale au muzică interioară, au incantaţii cu efect magic, care se revarsă peste tot şi-ţi lasă impresia unei emanaţii spontane, făcând să vibreze ecoul cine ştie cărei amintiri cuibărite în câte o cută mai adâncă a inimii, sau a minţii sau... cine mai ştie în ce parte din fiinţa noastră prin care îşi găsesc ele culcuşul. Adesea îmbină lirismul cu o formă ludică...“

Pag. 85


gângurim ca bebeluşii,/ne aşezăm pe tronul rege­ lui/ fără să ne fie frică de pedepse,/ sărutăm şi ne iubim/ cu toate vedetele intangibile/ ale lumii mo­ derne.// Acolo,/ pe/ insula fericirii noastre/ este veşnic primăvară.// Acolosuntem mereu tineri/ şi

sănătoşi/ şi veseli/ şi... buni!// Câteodată,/ când pe insula fericirii/ ne simţim singuri,/ invităm prieteni dragi/ să ne/ însoţească/ şi să împărtăşească/ bucu­ riile noastre.// Şi astfel,/ se produce o simbioză mi­ raculoasă/ care vindecă sufletul/ de toate relele pãmântului/ făcându­te să gândeşti curat/ atunci când te reîntorci la realitate.ʺ (Insula fericirii) Deşi sunt poezii eliberate de regulile pro­ zodiei, George Roca ştie să scoată în evidenţă efec­ tele sonore, armonizând sunetul cu sensul. Poeziile sale au muzică interioară, au incantaţii cu efect magic, care se revarsă peste tot şi­ţi lasă impresia unei emanaţii spontane, făcând să vibreze ecoul cine ştie cărei amintiri cuibărite în câte o cută mai adâncă a inimii, sau a minţii sau... cine mai ştie în ce parte din fiinţa noastră prin care îşi găsesc ele culcuşul. Adesea îmbină lirismul cu o formă lu­ dică: „Culcat,/ stau cu o ii în işi/ şi visez la po­ iana mea cu flori./ E atâta linişte şi armonie!/ Şi totuşi căprioara nebună/ nu vrea să­mi dea pace/ încercând din nou/ să mă mângâie cu copita/ pe albul o ilor mei obosiţi/ de atâta privit spre spa­ ţiul virtualʺ. (Căprioara nebună) Nu de puţine ori, căutându­ne sinele, ne putem rătăci prin labirintul vieţii. George Roca are capacitatea de a limpezi zbuciumul sufletesc, stă­

Pag. 86

pânind parcă o iarbă a fiarelor cu care dezleagă tai­ nele omenescului din noi, netezind drumul spre lumină şi însufleţind versul pe care ni­l dăruie. Nu de puţine ori am admirat ţinuta verticală a omului George Roca răsfrântă şi în creaţia sa. Un dar al poeziei sale se datorează e ilibrului dintre formă şi fond, care conferă confort interior. E o poezie to­ nică. În ea găseşti liniştea fecundă a unei meditaţii fireşti şi curăţenia lăuntrică: „Astăzi,/ Lumea în­ cepe la tine/ şi se termină la mine!/ Democratic ar fi ca mâine/ lumea să înceapă la mine/ şi să se ter­ mine la tine.// Pentru tine,/ lumea poate începe din America,/ sau din Insula Pitcairn,/ sau din Sikim, Nauru, Botswana,/ sau iar de pe Chomo­ lugma...// Pentru mine,/ lumea începe din Româ­ nia/ şi se termină în Australia./ Punct!// Pentru unii,/ lumea începe de la ei/ şi se termină tot acolo!/ Ei şi restul lumii!// Pentru alţii,ʹ fără coloană verte­ brală,/ lumea începe de la 30 de arginţi/ şi se te­ mină la trădare.// Lumea,/ poate să înceapă pe Pământ/ şi să se termine/ la capătul Universului.// Pentru mulţi dintre noi,/ lumea începe din clipa/ în care ne cuplăm/ la Internet...//ʺ (De unde incepe lumea) Mă despart de acest volum, luând cu mine acele trăiri limpezi care ţâşnesc din subteranele eului celui adevărat. Duc cu mine aprecierea pen­ tru vocea sa decisă, originală, dominată de o cuge­ tare matură, izvorâtă din esenţa trecerii prin anii prea adesea împovăraţi de mari s imbări. Voi păstra bucuria de a reveni la paginile acestui volum care ne face mai bogaţi în spirit, ne menţine pe verticală, oferind e ilibru şi armonie inte­ rioară.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Vali ZĂVOIANU (Spania) Vreau să­mi spun dorul îngerilor toţi Şi­apoi să­mi plâng în linişte durerea Te rog, ascunde moartea dacă poţi Să mai aud de ea nu am puterea. Eu cred în îngeri şi mai cred că ei Vin pe pământ şi nu­s plecaţi departe Te rog nu­mi da veşti triste, dacă vrei Să nu mai ştiu nimic de nici o moarte.

CURRICULUM VITAE

RUGĂCIUNEA UNUI COPAC Un copac cu ramuri brune Şi cu semne lungi pe trun i Murmură o rugăciune Şi smerit, cade­n genun i. Fă­mă Doamne, de mă taie, Casă pentru un sărac Fă­mă pat într­o odaie Şi­nveleşte­mă cu sac. Fă­mă Doamne foi de carte Hrană pentru minţi să fiu Şi din trun iul meu o parte Fă­o nai în cânt să­nviu. Fă­mă Doamne o icoană Oamenilor să te­arat Şi de mă taie la toamnă Fă­mă plug pentru arat. Doamne fă­mă blid şi linguri Să hrănesc pe cel flămând Şi fereastră celor singuri Cârje pentru cel plăpând. Sufletul să nu mă doară Nu mă face lemn de foc Fă­mă Doamne o vioară Şi sădeşte­mă la loc.

VEŞTI TRISTE De poţi, ascunde moartea undeva Într­un ungher de lacrimă o­ncuie Am de vorbit cu îngerii ceva Şi nu mai vreau în gând să mi se suie. Destul îmi ia cu sila oameni dragi Destul îşi lasă umbra peste şoapte Te rog perdeaua stelelor să tragi Că or să vină îngerii la noapte. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Sunt un zbor de sete rece Câte toamne am nu spun Locuiesc pe strada zece Pe o creangă de alun. Despre şcoli cu­albastre vise Consemnez, dar e­n zadar Diplomele zac în ise Într­un colţ de buzunar. Am lucrat la drumul vieţii Ani întregi ca ucenic Despletind la coama ceţii Să­nvăţ totul şi nimic. Am păţit atâtea rele Că­mi e o iul prăfuit Şi cu scraşnet de măsele Consemnez că ...am albit. Dar nu­i bai, în clipe grele Curg din degete în vers Râuri de frumos şi stele Rătăcite­n univers. Da, lucrez cu normă­ntreagă La un vis lilia iu. (Am noroc că nu­i beteagă Mâna şi că pot să scriu). Am permis de zbor spre stele Şi în palme pot să ţin Lacrimile lumii grele Încărcate de suspin. Ştiu, ati mai văzut CV­uri Mai bogate ca al meu Şi­aţi văzut şi interviuri Luate iar lui Dumnezeu. Deocamdată­i toamnă însă Poarta Raiului s­a­n is, Cerul are faţa plânsă Despre toate s­a mai scris... (De voi trece astăzi testul Şi CV­ul de e bun O să scriu la iarnă restul Sus, pe creanga de alun) Şi m­oi angaja cu norma Pe­o simbrie de doi lei Să traduc în versuri forma Lumii­ntregi prin o ii mei.

Pag. 87


Ioan Gelu cRIŞAN

Montaniarzii I

M

“ Într-o dimineaţă cu un soare jucăuş urcam spre o cabană ascunsă undeva printre crestele bătrâne ale Retezatului. Drumul abrupt şi bolovănos se strecura printr-o vale îngustă, pe malul unui pârâiaş mic şi gălăgios. Cabana veche, aşezată într-un peisaj divin era înconjurată de o salbă de căbănuţe din lemn, încălzite cu sobe de teracotă şi iluminate cu lămpi de petrol. Acolo sus, mai aproape de Dumnezeu, eram copleşit de o stare de bine care mă făcea să uit de lipsuri şi necazuri, de partid şi securitate, această combinaţie diabolică creată cu scopul de-a ne face să gândim şi să trăim cum vor ei, având pretenţia ca să le şi mulţumim pentru asta. Pag. 88

ulţi dintre cei ajunşi la o vârstă mai înaintată, după ce îşi petrecuseră tinereţea aşteptându­i pe americani, re­ nunţaseră la speranţa că vor mai apuca vreodată o viaţă mai bună. De voie, de nevoie, urmaşii lor, adică părinţii noştri crescuţi în acel regim, se adaptaseră şi ei cum putuseră, iar noi cei mai tineri căutam motive de distracţie în orice, ca să uităm de lipsa alimentelor, de întuneric şi de frig. Încercam să supravieţuim făcând tot felul de compromisuri, târându­ne prin mocirla roşie spre un viitor incert pe care partidul îl promitea lu­ minos, dar care odată cu trecerea timpului se arăta tot mai întu­ necat. Era în 1986, trecuseră patru ani de când scăpasem de armată şi nu aveam alt scop în viaţă decât să fac astfel încât să pot pleca cât mai des pe munte, care devenise ultimul refugiu în lumea aceea absurdă creată de ei. Într­o dimineaţă cu un soare jucăuş urcam spre o cabană ascunsă undeva printre crestele bă­ trâne ale Retezatului. Drumul abrupt şi bolovănos se strecura printr­o vale îngustă, pe malul unui pârâiaş mic şi gălăgios. Ca­ bana ve e, aşezată într­un peisaj divin era înconjurată de o salbă de căbănuţe din lemn, încălzite cu sobe de teracotă şi iluminate cu lămpi de petrol. Acolo sus, mai aproape de Dumnezeu, eram copleşit de o stare de bine care mă făcea să uit de lipsuri şi neca­ zuri, de partid şi securitate, această combinaţie diabolică creată cu scopul de­a ne face să gândim şi să trăim cum vor ei, având pretenţia ca să le şi mulţumim pentru asta. În colţul acela de rai ne simţeam cu adevărat liberi. Eram prietenii tuturor, începând cu băieţii de la Salvamont şi termi­ nând cu femeile de la bucătărie. Cel mai tare ne mândream cu prietenia lui nea Cornel, cabanierul, care atunci când am ajuns noi era cocoţat pe o scară şi repara ceva la firma pe care scria, Cabana Pietrele. Auzind zgomot a întors capul şi când ne­a văzut a început să se vaite: ­ Aoleu, iar voi, s­a dus naibii liniştea mea! ­ Hai, măi, nea Cornel, iar aşa de răi suntem noi, se pre­ făcu jignit Dorel. ­ Măi, răi nu sunteţi voi, dar vă lipsesc câteva ţigle de la mansardă. Se dădu jos de pe scară şi continuă: ­ Ştiţi cu ce­aveţi voi noroc, aveţi noroc că nici eu nu stau prea bine la capitolul ăsta. ­ Dar cu potolul cum stai, nene, că eu îs rupt de foame, zise Şoşoiu, care venea gâfâind, cu hainele anapoda, de parcă­l adusese avalanşa. Nea Cornel se lumină la faţă şi începu să­şi laude marfa: ­ Măi, băieţi, am o ciorbă de fasole cu ciolan afumat de­ţi plouă­n gură. I­am spus să ne dea câte una. De la un timp Dorel a înce­ put să înghită mai greu şi i­a spus lui nea Cornel: ­ Auzi, meştere, nişte bere n­ai pitită pe undeva? ­ Ce n­am eu pentru voi, hai, să mergem în magazie că până mâine când urcă tractorul n­am bere pentru toată lumea. ­ Vedeţi, spuse Gogu, asta­mi place mie la nea Cornel, îmi Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


place că e boier. ­ Lasă periuţa, Gogule, că nu ţine vrăjeala! Ne­am aşezat ca la şezătoare pe nişte lăzi, iar nea Cornel des izându­ne berea, ne­a întrebat ce mai e nou pe jos prin lume. I­am spus că pe zi ce trece viaţa devine tot mai grea şi el ne­a zis: ­ Măi, băieţi, eu în fiecare dimineaţă când mă uit în oglindă, mă felicit pentru că am ales să vin aici şi să scap din mizeria aia. Dar, să lăsăm asta, câte camere vreţi? ­ Nu ne trebuie niciuna, că ne­am adus casa cu noi, îi spuse Şoşoiu bătând cu palma în cortul legat de rucsac. Cabanierul îşi puse mâinile­n şolduri şi pre­ făcându­se supărat, a început să ne certe: ­ Păi, cum să vreţi voi camere, că astea costă bani. Vara veniţi cu corturile, iar iarna vă­nghesuiţi câte patru inşi într­o cameră de două locuri şi le plătiţi doar p­astea două. În timp ce Şoşoiu începuse să dea din colţ în colţ, gândindu­se că oare cine l­a pus să caşte gura, Dorel ştiind cum stau lucrurile, spuse: ­ Lasă, nea Cornele, că nu dă cabana fali­ ment fără banii noştri. ­ Ai dreptate, noi să fim sănătoşi că belelele curg. Pe de altă parte cu voi îmi fac planul la bere. ­ Apropo de bere, zise Gogu, mâine când urcă tractorul pune­ne şi nouă la dos câteva sticle. ­ Câteva stive vrei să zici, l­a înţepat caba­ nierul. Am mai pus ţara la cale o vreme şi după aceea am mers să ne instalăm corturile pe malul unui pârâiaş, la umbra unor brazi. În apropiere mai erau aşezate nişte corturi care pe lângă ale noastre arătau ca nişte O.Z.N.­uri. Spre seară când s­au întors proprietarii lor am aflat că era olandezi. După ce s­a întunecat am aprins focul şi ne­ am adunat în jurul lui ca să ne­ncălzim şi să scă­ păm de pişcăturile ţânţarilor. Şoşoiu, undeva în întuneric, îşi răsturnase rucsacul plin de lucruri utile sau mai puţin utile printre care căuta ceva mormăind: ­ Aha, aici erai! ­ Ce­are ăsta, mă, vorbeşte singur, se inte­ resă Gogu. ­ L­a bătut soarele­n cap, îl lămuri Dorel. ­ De­aţi vedea voi ce­are­n mână, le­am spus eu, v­aţi s imba părerea despre el. Şoşoiu, luminat de strălucirea focului, stă­ tea mândru ca un curcan, ţinând la vedere o sticlă. După ce poză o vreme ca un fotomodel, se­ntoarse către noi şi zise: ­ Degeaba staţi voi lângă focul ăla, că încăl­ zitorul e la mine, uitaţi­vă aici, palincă de şaizeci

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

de grade, cu mărgeluţe, din colecţia lu’ tata. ­ Dacă află tat’tu c­ai luat­o, te toacă mă­ runt­mărunt, ca pe vinete, încercă Gogu să­l spe­ rie. ­ Poate dacă ne dai şi nouă vorbim cu el să te lase în viaţă şi să nu te s ilodească prea tare, intră în joc şi Dorel. ­ Nu vă dau nimic, se­mbăţoşă Şoşoiu şi gustă din sticlă. Ca la o comandă am sărit toţi trei pe el, i­ am luat sticla din mână şi în ciuda împotrivirii lui, l­am legat cu o bucată de cordelină de un brad, iar după aceea am început să dansăm în jurul lui ca indienii. Când am obosit i­am dat cu sticla pe la nas şi l­am întrebat: ­ Acum ţi­a venit mintea la cap, ne dai şi nouă? ­ Vă dau tot ce vreţi, numai dezlegaţi­mă odată! Am pufnit în râs, l­am dezlegat, ne­am aşe­ zat în jurul focului şi­am început să ne­ncălzim plimbând sticla între noi. Pe la miezul nopţii îm­ pinşi de frig pentru că nu făcuseră foc, olandezii au trimis pe unul dintre ei să ne­ntrebe dacă­i pri­ mim şi pe ei, ca să se­ncălzească. Ne­am înţeles într­o engleză inuită, le­am spus că pot să vină şi n­au venit cu mâna goală, au adus cu ei o sticlă de wiskey din care ne­au îmbiat să gustăm. Primul i­a făcut analiza Dorel şi le­a spus olandezilor: ­ ʺIt’s goodʺ, apoi întorcându­se către noi zise: ­ Îi cam aiurea poşirca asta a lor, mai bine daţi­le să guste nişte palincă. Primului care a gustat i s­a tăiat răsuflarea şi a rămas cu gura căscată şi o ii bulbucaţi ca un broscoi. Ceilalţi se uitau la noi de parcă l­am fi otrăvit, iar Gogu mai practic, i­a dat un bidonaş cu apă zicându­ne: ­ Ăstora trebuia să le­o dăm îndoită cu ceai ca la copii, să nu se strice la burtică. Încetişor, olandezii s­au învăţat cu palinca, spunându­ne mereu: ­ ʺDas is gut, das is meditzinʺ. De la atâta ʺmeditzin” ne­a apucat o foame cumplită, aşa că am scos nişte slănină afumată, am tăiat­o în bucăţi şi înfiptă în ţepuşe am rumenit­o bine la flacără. După aceea am scos din jar cartofii pe care­i pusesem acolo mai devreme. Olandezilor le­au plăcut atât de mult cartofii copţi în jar şi slă­ nina friptă în ţepuşă, încât ne­au adus în semn de mulţumire tot felul de conserve şi de dulciuri. Şo­ şoiu luat de val a ,,declarat” şi cealaltă sticlă de pa­ lincă pe care­o avea la el, făcându­ne astfel să ne­nţelegem cu olandezii într­o limbă nouă sau cel

Pag. 89


puţin să ni se pară că ne­nţelegem. Ne­am culcat târziu şi­am dormit până când ne­a trezit zgomotul tractorului care aprovi­ ziona cabana. Când l­a auzit, Dorel a ieşit din cort şi­a zis: ­ Deşteptarea, băieţi, că vine berea noastră. Am mers şi ne­am spălat la pârâu, am mân­ cat ceva şi am plecat spre cabană. Acolo am luat de la nea Cornel câteva sticle de bere pe care le­am băgat în apa rece de munte şi ne­am întins la soare. Pe celălalt mal a apărut unul dintre olandezi cu o mutră tare şifonată. Când l­a văzut Gogu i­a arătat berea zicându­i: ­ Hello, hai să bem un ʺbeerʺ. Când l­a văzut pe Gogu că duce sticla la gură olandezului i s­a făcut rău. Atunci Dorel îi spuse: ­ Vezi mă, că nici prea mult ʺmeditzin” nu­ i sănătos. Nu ştiu ce­a priceput olandezul din toată fraza, dar când a auzit de ʺmeditzin” l­a apucat răul de­a binelea. Văzând Gogu că nu prea are cu cine să dis­ cute, a ajuns la concluzia că: Îs băieţi faini olandezii ăştia, daʹ­s cam sub­ ţirei şi nu prea ţin la tăvăleală.

Lady writer Totul s­a întâmplat cu ocazia lansării pri­ mului volum de poezii al lui Mircea . Vremea era

splendidă, iar holul Casei de Cultură era destul de populat pentru un eveniment ca acela. Câteva ba­ xuri cu sucuri ie ine și nişte fursecuri făcute de maică­mea acasă, reprezentau toată oferta nelite­ rară a serii. Pe la microfonul de­o vârstă cu bunica se perindau personalităţi ale orașului, care ne spu­ neau o grămadă de nimicuri. Atunci a apărut ea, vorba lui Pavel Stratan, cu „un metru și jumate numaʹ di ișoari”. Era cu vreo zece ani mai tânără

Pag. 90

decât mine, o frumuseţe trecută, celebră în cercu­ rile oamenilor cu dare de mână. ­ Ce faci, Nelu? Am vrut să­i spun c­aștept metroul, dar m­ am abţinut și i­am zis: ­ Pe­aici, cu Mircea. ­ Da, păi, acuʹ e și el „poiet”, zise “minu­ nea” blondă de lângă mine. ­ Dar până acum ce­a fost, am întrebat­o zâmbind. ­ Ei, a scris numaʹ la ziar, dar n­a avut carte, m­a lămurit preaînţeleapta doamnă. A stat liniștită câteva secunde, după care s­ a­ncruntat și­a zis cu năduf: ­ Nu­i greu să scrii. Și eu scriu “poieme”. Eram uimit, credeam că glumește, dar nu glumea. Am întrebat­o: ­ Și despre ce scrii, tu, Lola? ­ Despre dragoste și flori și fluturi și psiho­ logie. Știi, câteodată mă și gândesc. ­ La ce te gândești, Lola? S­a încruntat și­a dus mâna la bărbie și­a zis: ­ Nu știu la ce, dar tare mă gândesc M­am uitat mai atent, era încă foarte fru­ moasă și mi­au ieșit cuvintele fără să vreau: ­ Lola, vrei să vii la mine după ce se termină aici? Bem un ceai de fructe de pădure și mai vor­ bim de... poezie. S­a gândit puţin și­a spus: ­ Vin, că n­am altceva de făcut. Spre sfârșitul serii o așteptam aproape de ieșirea principală. Din stradă a apărut un grup de tineri gălăgioși, iar unul dintre ei m­a întrebat ce­i acolo și când i­am spus, s­a­ntors către ceilalţi și le­ a zis: ­ Jesus! Brrrr, aici e poezie! Hai, s­o ștergem! Pe când să plece, o fată din grup o văzu pe Lola și începură istericalele: ­ Aaaaa! Fato, ce bine­mi pare că te văd! Pup, pup! Ce cauţi aici? Hai, să mergem, la un bar! ­ Stai, că vin acum! S­a­ntors către mine și mi­a zis că trebuie să plece. Cred că am făcut o mutră de tâmpit și i­am spus: ­ Păi, ziceai... În timp ce se îndepărta, îi spuse celeilalte: ­ I­auzi, la dobitocul ăla, poezie și ceai de fructe îi trebuia… Undeva ascunși prin faldurile nopţii băieţii de la Dire Straits râdeau de mine. Lady Writer... tocmai mă lăsase cu buza umflată. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Horia CRIOS

CRIMA DIN ALTAR

N

ici nu mai ţinea minte de câte ori încercase, zadarnic, să fure icoana Sfintei Maria Prodromiţa, ferecată în argint, ve e de peste trei sute de ani, despre care, încă de la cti­ torirea lăcaşului, se zvonise că ar face minuni. Până la urmă, da­ torită eşuărilor lamentabile, a ajuns la concluzia că mult râvnita icoană ori era cu adevărat fermecată, ori era păzită cu străşnicie de forţe necunoscute. În acea zi de primăvară, când natura clădea o lume nouă din parfum de floare şi zumzet de gâze, la biserică veniseră doar câţiva bătrâni şi bătrâne, restul oamenilor fiind prinşi cu muncile câmpului, atunci s­a ivit ocazia mult aşteptată. Părintele Chiţimia, profitând că preoteasa­i era plecată la băi, e­ fuise toată noaptea. Ca să­l mai învioreze puţin, dascălul Ion Dovleac îi trimi­ sese un vin bun şi nişte carne de berbec friptă haiduceşte, aşa cum ştia el de multă vreme că­i place sfinţiei sale. Darurile fusesesră aduse părintelui în zori, de două fete cu talii de viespe, una brună şi alta roşcată, după care popa se cam dădea în vânt; preotul stă­ ruise ca fetele să rămână, să nu­l lase trist şi singur. Miloase şi în­ ţelegătoare, după câteva mo uri mai mult de formă şi ca să­l aţâţe, ele au acceptat. Zaiafetul a durat până pe la 8­9 dimineaţa. Atunci, obosit, năduşit şi moale ca o lumânare uitată lângă foc, părintele a simţit nevoia să iasă la aer, în răcoarea dimineţii, să se mai reve­ nească. Aşa că, împleticindu­se, a părăsit camera, lăsând fetele să doarmă goale pe patul său. Picioarele , mai mult mecanic, l­au purtat spre uşa laterală a bisericii, ducându­l iar în altar. Aici, cu toată mintea lui tulbure, s­a gândit că nu trebuie să fie văzut de credincioşi mahmur şi s­a întins sub masa acoperită cu o înve­ litoare grea, de brocart. Se afla între vis şi trezie când s­a auzit scâr­ ţâind uşa pe care intrase şi el nu de mult şi nişte paşi furişaţi apropiindu­se. O vreme a rămas nemişcat, curios să vadă ce se va întâmpla. Un picior încălţat cu adidas alb l­a călcat pe haină. Era incapabilul de Sandu, feciorul său, tot student şi la douăzecişi­ nouă de ani. Îşi făcea rugăciunea cerând clemenţă Divinului pen­ tru ceea ce avea de gând să făptuiască: va lua icoana, o va pune în sacul de umăr şi va ieşi tot pe uşa din dos, apoi va intra pe uşa din faţă a bisericii, să aprindă o lumânare, ca orice bun creştin, fericit că de acum va avea bani pentru treizeci de doze. Se simţea trist – mai trist ca de obicei – şi obosit. Obosit de a purta asupră­i ura şi duşmănia ce veneau de la fraţii lui, de la foştii săi colegi şi prieteni, toţi nişte dobitoci aroganţi. Îi înfruntase, îi batjocorise, doar­doar vor înţelege că el este o altă plămadă. Se alina cu maxima Nemo me impune lacessit. Toate fuseseră în van. Ar fi vrut să plece, să meargă altundeva dar nu se îndura, mai ales acum, când i se ivise minunata şi nemaisperata şansă de­a lua icoana ferecată. Până la urmă, poate ar fi plecat, dar avea presimţirea că truda şi durerile lui îşi vor afla sfârşitul. A căzut în genun i cu o ii în işi, li­ pindu­şi fruntea de pardoseala rece. Neştiind adevăratul motiv, un fior de gheaţă l­a străbătut prin tot corpul şi un gând clar l­a fulgerat. Fără voia lui, a strigat: „Dă!” Părintele Chiţimia, căruia îi trecuseră aburii băuturii, a smuls crucea grea de argint şi l­a izbit în tâmplă cu toată puterea. Nemişcarea lui Sandu, care nu reac­ ţionase nici măcar printr­o tresărire, l­a îndârjit şi a lovit din nou, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Eram prin clasa a XI-a când, într-o bună zi, s-a răspândit în liceul nostru zvonul că unul dintre colegi poate fluiera pe ureche. Neîncrezător şi curios totodată, gândindu-mă că s-ar putea câştiga ceva lovele din treaba asta, dau fuga, intru-n clasă şi caut cu privirea bizareria. Doamne, ce-mi văzură ochii? Pasărea minune, cu o morgă de cioclu, cocoţată pe o bancă, se lăsa pipăită la... organul muzical. Ba, mai mult, contra sumei de doi lei, executa, la cerere, orice melodie, fie că era doină, rock sau tangou. .“

Pag. 91


cu şi mai multă ură, cu şi mai multă forţă. Cel lovit, întins la pământ, cu un ultim efort, s­a întors, ui­ tându­se lung în o ii preotului: „Ce­ai făcut, tată? Oamenii nu te­au văzut, dar te­a văzut Dumne­ zeu!” a şoptit el. Înspăimântat, preotul a zărit în uşa altarului pe Necula, idiotul satului. De teama că acesta ar putea vorbi, şi­a întins mâna spre el, ca să­l reţină. La vederea mâinii înroşită de sângele lui Sandu, idiotul a zburat afară, în curtea bisericii, urlând: „M­m­moarte! M­m­moarte!” Oamenii l­ au oprit, încercând să afle câte ceva de la el dar n­ a fost ip; era atât de speriat încât nu putea să scoată niciun cuvânt. Doar arăta cu mâna înăun­ trul bisericii, spre altar. Au fost momente de ezitare când nimeni nu ştia ce să facă. Curiozitatea îi îm­ pingea pe oameni să pătrundă în lăcaşul sfânt, dar teama că ar putea păţi ceva îi ţintuise­n loc. Unii iar s­au depărtat în grabă. Alţii, mai îndrăzneţi, s­au adunat la uşa din spatele bisericii, întinzând gâturile ca nişte capre ce nu îndrăznesc să intre în staul. O femeie care vorbise cu Sandu şi l­a văzut intrând pe uşa laterală şi­a dat seama într­un târziu despre cele întâmplate şi a început să ţipe: „Sandu, băiatul părintelui, a fost omorât!” Oamenii au în­

vocile mulţimii: „Poliţia! Să vină poliţia!...” Oame­ nii s­au oprit uitându­se cu îngrijorare la preot. Pu­ ţinul avânt ce şi­l luaseră s­a spulberat şi teama i­a cuprins iar. „Afară!” a poruncit preotul cu glas ră­ guşit, punând mâna pe un sfeşnic greu de bronz, pe care l­a transformat într­o armă ucigătoare. În câteva clipe, mulţimea s­a bulucit, s­a îmbrâncit şi a rupt­o la fugă. Cu oasele rupte, cu capetele sparte şi durerea în suflet, oamenii priveau năuciţi bise­ rica şi preotul care­i alunga cu atâta înverşunare. În faţa casei Domnului, proiectat pe zidul alb ca un enorm semn de strigare pus după un blestem scris, părintele paroh Chiţimia profera tot felul de ame­ ninţări amestecate cu înjurături. În cele din urmă, coborând treptele bisericii, a izbit cu piciorul vreo câţiva dintre cei căzuţi, afurisindu­i că spurcă locul. A mers de­a în is porţile şi biserica, apoi, cu un zvâcnet, s­a aruncat în ve ea fântână cu ghizduri de piatră. Liniştea s­a întins acoperind totul de parcă nu s­ar fi întâmplat nimic. Tot atunci, cele două fete care­i ţinuseră de urât părin­ telui în zorii zilei, ieşite în pragul casei parohiale, s­au îngemănat într­un vârtej ca o negură, însfre­ delindu­se în fântâna adâncă din care s­a auzit un hohot batjocoritor şi cuvintele: „Fii binevenit, pă­ rinte! De când te­aştept!...” În după­amiaza zilei în care a fost omorât Sandu, nori mohorâţi s­au grămădit polog asupra satului şi a început să plouă dezlănţuit cu grindină, fulgere, şi trăsnete. Lovită de fulger, clopotniţa a luat foc iar vitraliile sfântului lăcaş au sărit în ţăn­ dări; însăşi biserica,apexul credinţei sătenilor, se clătina din temelii, sporind şi mai mult panica oa­ menilor. „Blestemul mortului”, spunea moş Drago­ mir, străbunicul meu, făcându­şi cruce cu o ii la icoana Preacuratei.

JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII

ceput să strige şi ei, la unison.Temerile care­i reţi­ nuseră mai înainte s­au risipit şi, pas cu pas, se mişcau spre altar. Nu au făcut mai mult de cinci­ şase paşi, când, în faţă le­a apărut preotul cu hai­ nele mânjite de sânge, cu părul şi barba vâlvoi, cu o i de nebun. Momentul era critic. Valul acesta de oameni mai avea doar puţin până îşi va pierde şi bruma de credinţă ce­i mai rămăsese. Atunci nimic nu i­ar fi putut opri de a distruge tot ce le stătea în cale. Un urlet lung, disperat, a acoperit

Pag. 92

Sub o lespede, lângă piciorul podului zis al lui Traian, de la Turnu Severin, am văzut cândva nişte scorpioni. Corpul, de culoare maronie, este în formă de helicopter având un torace ca o pla­ toşă, prevăzut cu doi cleşti mari şi patru picioare cum au crabii, iar coada se termină printr­un ghimpe foarte ascuţit. Imediat ce­am dat la o parte piatra, s­au împrăştiat mişunând pe picioarele scurte ale lor. Ce viaţă o mai fi şi asta? m­am întrebat. Să trăieşti la umbră, în umezeală, aşteptând vreo râmă sau păianjen, ca mai apoi să stai fără a face nimic, conform principiului treci zi, treci noapte... Am gândit astfel deoarece nu cunoşteam scorpio­ nii şi nu­i urmărisem în intimitatea lor, dar, când Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


am putut s­o fac, nu mică mi­a fost mirarea desco­ perind că trăiesc în familii – mama cu câte doi­trei urâţi de­ăştia înarmaţi cu cleşti, pe care îi agită tot timpul, în izându­i şi des izându­i, de­ai zice că este un tic, o mişcare făcută doar aşa, să fie. Nu, uite colo, şme erul acela tocmai a prins o râmă – o ţine cu un cleşte iar cu celălalt o toacă mărunt şi înghite tacticos. Râma se zvârcoleşte, încearcă să scape, dar ţi­ai găsit! Cleştele, când prinde ceva, nu ştie să se mai des idă până ce ultima bucată nu dispare în gura situată în partea din faţă a capului, ca un buzunar. Alt frate de­al mâncăciosului, mai puţin norocos, se apropie şi încearcă, întinzându­şi cleştele, să apuce măcar o bucăţică, dar figura nu ţine. Zgâr­ citul s­a întors pe loc – o întoarcere sistem tanc – la 90 de grade, s­a încordat pe picioare, şi a ridicat coada cu ghimpele, încât acum aceasta părea un braţ înarmat cu un pumnal, pregătit să lovească. Nepo itul s­a oprit, uitându­se la coada care­l ameninţa de sus, dar nu se dă bătut. Judecând după graba cu care mâncăul caută să termine, se vede că totuşi are un gând. După ce a înfulecat ul­ tima bucată, s­a apropiat de vizitator, care nu era un mascul ci o... fetiţă. Bosumflată de refuz şi de modul în care a fost primită, priveşte dispreţuitor la cavalerul care vine spre dânsa, curtenitor. La ce­ i bună curtoazia când foamea ei n­a primit adi­ neauri decât ameninţări?! Şi totuşi, cavalerul e cavaler; ceva­ceva a păstrat şi pentru ea. Dintre pi­ cioruşele din urmă aduce şi împinge înainte o bu­ căţică de râmă, îmbiind­o pe domnişoara. Hulpavă, aceasta uită supărarea, se repede şi o în­ şfacă­n cleşti, făcând­o să dispară cât ai clipi, apoi aşteaptă. Ce aşteaptă? Fireşte, altă bucăţică; dar alta nu mai este. Când se convinge de acest lucru, se întoarce şi, nepăsătoare, dă să plece, fără măcar să mulţumească. Nu merge aşa, don­şoară, pare a­ i zice mâncăul. i­am dat să îmbuci – şi ce mân­ care! – ţi­am tăiat­o iar eu, am curăţat­o de nisip, ţi­am oferit­o gata pregătită şi acum vrei să fugi? Nu, nu merge aşa! Dintr­o săritură, a apucat­o de­ un picior şi o târăşte ca pe sanie spre adăpostul său. Domnişoara, care asta aştepta, nu s­a împotri­ vit, nici nu a încercat să se agaţe de o pietricică ori fir de iarbă... Deloc! Chiar îi face plăcere. Junele a tras­o într­un loc unde e sigur că nu vor mai veni şi alţii. Fără multe menajamente, o manevrează în faţa lui, căutând poziţia cea mai convenabilă, apoi, un salt şi e deasupra ei. Aşa a început jocul dragostei între cei doi scorpioni, joc ce­i prinde în mrejele sale, joc plăcut în care se pune oarecare gingăşie – dovadă picio­ ruşele lor ce se împletesc şi se mângâie; corpurile se petrec, pe rând, unul pe sub celălalt. Alunecarea Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

corpurilor şi masajul ce şi­l fac reciproc, atin­ gându­şi cleştii, pregăteşte, de bună seamă, ulti­ mul act. Domnişoara este numai aşteptare. Încordată şi nervoasă, ea stă cu coada­n aer, dar nu pentru război. Cavalerul nu mai ezită. Agăţat de dumneaei cu toate picioarele, a cuprins­o pe sub abdomen cu cleştii, îndeplinindu­şi menirea. Acum, el trăieşte din plin actul, atât de concentrat încât are vreme doar să savureze plăcerea. Absor­ bit cu totul, nu vede cum ghimpele din vârful cozii partenerei sale îi caută în eietura dintre cap şi trun i. Poate că nici nu simte ghimpele pătrun­ zându­l încet, încet, şi deşertând în corpul fericitu­ lui mire întreaga încărcătură de venin. În mai puţin de câteva secunde jocul dragostei s­a în eiat cu jocul morţii. Otrăvit, cuprins de oboseală, de somn, masculul alunecă şi cade, servind apoi drept masă copioasă domnişoarei, care­l roade până la ultima fărâmă. Cumplit joc al dragostei... cumplit final... Oare­l ştia dumnealui înainte de­a se angaja? Se prea poate, însă legea trupului, fiind mai puternică decât teama, învinge. Şi... distruge!

PASĂREA MINUNE Eram prin clasa a XI­a când, într­o bună zi, s­a răspândit în liceul nostru zvonul că unul dintre colegi poate fluiera pe ure e. Neîncrezător şi cu­ rios totodată, gândindu­mă că s­ar putea câştiga ceva lovele din treaba asta, dau fuga, intru­n clasă şi caut cu privirea bizareria. Doamne, ce­mi văzură o ii? Pasărea minune, cu o morgă de cioclu, co­ coţată pe o bancă, se lăsa pipăită la... organul mu­ zical. Ba, mai mult, contra sumei de doi lei, executa, la cerere, orice melodie, fie că era doină, ro sau tangou. Tocmai când noi, colegii minunii, eram căzuţi în cel mai profund extaz, dintr­o bancă din fundul clasei o voce groasă, răguşită, de fumă­ tor înrăit, s­a făcut auzită, adresându­mi­se: – Bă Cris, fratele meu, spune­i dobitocului ăla de fluierici să nu mai strige după mine Ciolan, că acu, şi aici îl snopesc în bătaie, de­o să şuiere pe amândouă clăpăugele toate cântecele popeşti ale lu’ bietu’ tac­su! Ai înţeles ce­am vrut să zic? Pri­ vindu­l în o i pe posesorul vocii, am spus: – Sigur că da, Ciolan! Mai repede a priceput Pasărea minune, care­o şi zbughise pe uşă, punându­se la adăpost, pentru orice eventualitate, de anunţata operaţie. Atunci, furios, m­am întors către Ciolan să­l întreb de ce mi­a speriat canarul. El însă, în loc să­mi răs­ pundă, a preferat să sară pe fereastră, de la etajul doi. Cumva... tot pentru orice eventualitate?

Pag. 93


Nicolae NICOARĂ-HORIA Doamne, cum o mângâie pe frunte! Ea, care i­a fost atât de dragă Acolo în căsuţa de pe Munte... Atunci îşi înălţa spre cer cuvântul Din Ruga ei, curată ca o liră, În miezul nopţii de Rusalii, sfântul, Doarme mama, oare mai respiră?... ACEST POEM Nu pentru laudă e scrisul meu, Cuvintele, mă bucur dacă­ţi plac, De când îl scriu cu dragoste mereu Acest poem n­a fost nicicând buiac. La temelia lui, ca la o casă, Cu fiecare zi mai pun un vers, Când gura ta de secetă e arsă Lângă el să te­odihneşti din mers MAMĂ, SPUNE-MI CE TE DOARE Curg broboane de sudoare Din icoana unui sfânt, Mamă, spune­mi ce te doare? Maica mea dinspre pământ! Ard aducerile­aminte, Toate­s necăjite, ştiu, Dar până mai am cuvinte Niciodată nu­i târziu!

Şi să­l citeşti, aşa precum respiri, Precum se uită gândul în oglindă, De nesfârşirea lui să nu te miri Ci lasă­ţi frumuseţea s­o cuprindă. De unde vine el? nu ştiu nici eu, Sufletul când scriu mi­e plin de pace, Mă bucur dacă astăzi şi mereu Acest poem neterminat îţi place... MI-A PLECAT DORUL DIN ŢARĂ

O ii tăi cuminţi ascultă Cum le scriu la căpătâi, Poezia mea e multă, Multă mamă să rămâi!

Frunză galbenă şi­amară Mi­a plecat dorul din ţară, Mi­a plecat şi nu mai vine Rătăcit prin zări străine.

Cine vrea să mi te eme Dinspre viaţă înapoi? Unde­mi spui că pleci de­o vreme Îmbrăcată­n haine noi?

Sus în vârful nucului Cântă cucuveaua lui Şi cum cântă obosită Peste iarba necosită

Curg broboane de sudoare Din icoana unui sfânt, Mamă, spune­mi ce te doare? Ştiu că leacuri nu mai sunt...

Cade rouă şi suspină, Inima de cer mi­e plină, Sufletul mâhnit şi el N­are linişte defel.

DOARME MAMA Doarme mama, mai respiră oare? Gândul ca un fulger mă înfioară, Sus pe boltă luna plină doare, Lângă patul ei tăcut coboară... De bună seamă ştie că­i beteagă,

Pag. 94

Lasă dorule, mai lasă, Te­i întoarce tu acasă, Şi­acolo pe unde eşti Crezi că n­o să­mbătrâneşti? Frunză galbenă şi­amară Mi­a plecat dorul din ţară, Săracă ţară săracă Şi nu­i singurul ce pleacă... Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Valentin TUFAN

În spirală Melcii au năpârlit şi­au lăsat în urmă fluierul cu pavilion secătuit de unde – Se­asmut caii la trap într­un hipodrom cu ghinturi, se scurg din coamă broboane din corpul secundei şi nasc formaţiuni ciclice, ca­ntr­un angrenaj de mecanică cuantică. Materia se vede părăsită lăsând loc portativelor purtate într­o continuă alăturare de note şi game, ce­şi găsesc declicul într­o trecere firească. Se­adaugă secundele la trap într­un galop sudat de zale şi­şi ascultă simfonia viitorului.

Combustie spontană Când atingem cerul cu degetul cad scântei ca un scurt intersenzorial – o combustie spontană se naşte când întingi dege­ tul acolo­n centrul universului, e ca o transpunere în opera lui Mi elangelo. Rotoare se­ngână automat, setate­n cămaşa lui Atlas cercuite­n coroana stejarului înfipt ca un fir în gămălie. Peştilor cenuşii le cresc aripi, uscaţi de la soare – se­ndeamnă­ntr­o evaporare – bancuri însăilate ca mărgelele pătează viziunea stărilor într­o ploaie de vară.

Crusta dintre timp şi spaţiu Timpul sughite platonic într­o continuă cădere, de când s­a desprins din vârful piramidei – cifrul i­a fost dat peste cap şi zboară­n toate părţile ca­ntr­o emulaţie a eternului în neant. Spaţiul rage ca o fiară la dimensiunea temporală într­o ultimă resuscitare a timpilor­lego flexaţi la soare. Cursorul e­o amintire Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

a turelor de pistă, o geometrie abstractă dintr­un tablou de Dali, o dublură mată împăturită într­un e ilibru interior de forme origami. Demiurgul roteşte cursorul spre a reuni terenul de joacă pe care­şi aşază haotic pionii – şasele­şi arcuieşte trompa şi­mparte sarcini armelor de bătaie prin mecanica roţilor dinţate.

nu mi-am câştigat dreptul la visare hegemonia greierilor bate la uşă palida lună se­adapă morbid din sudoare fondul de visare stă să­l descopăr sub pernă ca un drept de deţinere Prepay dreptul la visare l­am pierdut în nopţile târzii ca lacrima sleită­n clepsidră în calea timpului am călcat visarea în picioare într­o copilărie proscrisă la marginea oraşului – la şotron

Pag. 95


Corneliu VĂLEANU

MĂRTURISIRE Mărturisesc: Cu Tine, Doamne, nu pot fi­n răz­ boi, Nici în această viaţă şi nici în cea de­apoi, Nu am arma cu care să Te­nfrunt, Că­n cerul fără margini Tu mai făcut mărunt, Mi­ai dat însă putere şi minte să gândesc Şi o i în faţă să pot să Te privesc, Mi­ai dat braţe vânjoase spre a putea zidi Altare de credinţă unde Te pot găsi, Dar eu, inuitorul şi veşnicul biped, Te simt cum ieşi din mine şi zilnic mi Te pierd Şi­alerg să­ţi găsesc urma sau să­ i aud glasul, Ori să­ i culeg fărâma pe unde i­a fost masul, Dar nu găsesc nimic! Te porţi ca un avar, Din viaţa ce mi­ai dat­o, Tu mi­ai făcut calvar, Urcând mereu piscul, mă dau de­adura­n vale, Sperând că poate, totuşi, îmi vei ieşi în cale, Iar când coboară somnul pe pleoape şi­aţipesc, Îmi pun nădejdi măreţe că­n vis Te întâlnesc, Când o ii îi des id, Te caut peste tot, Să cred că­n faţa Ta să­ngenu ez eu pot, Dar, Doamne, de unde Tu sălăşluieşti, Acolo, sus, în sferele cereşti Îmi strigi cu al Tău glas nemuritor: „Încrede­te în tine să fii biruitor!”

O, DOAMNE !... Mulţimi de lucruri, Doamne, eu nu le înţeleg Şi mă trudesc de­o viaţă să pot să le dezleg, Oricât îmi frământ mintea, gândirea­mi e­n zadar, Că Tu îmi pui oprelişti şi­n faţă un hotar, Apoi, prin soli trimişi din ceruri, ne spui că e de­

Pag. 96

ajuns, Că ni Te­arăţi prin semne, dar stai mereu ascuns, Ne dai pe săturate tot felul de urgii, Dar slobozeşti din traista­ i puţine bucurii, În ode şi în imnuri de­a pururi Te slăvim Şi­n numeroase feluri noi numele­ i cinstim, i­am ridicat altare la care ne­n inăm, Ofrande îţi aducem şi jertfe noi îţi dăm, Pe mica Ta împărăţie numită şi Pământ Ai slobozit la naţii ca boabele în vânt Şi­n loc să se iubească cum scrie la Scriptură, Ele îşi poartă în suflet vrajbă, distrugere şi ură Şi­atunci când se ucid pe Tine Te invocă Pentru­a le pune­n braţe puterile de rocă, Iar Tu de­o veşnicie acolo unde eşti Stai neclintit pe tronu­ i şi nici nu ne priveşti, De­a dreapta şi de­a stânga înconjurat de îngeri N­auzi cum se ridică la Tine­a noastre plângeri, Pământul plin de holde ni­l pârjoleşti întruna, Din cer, din mări şi­oceane Tu ne trimiţi furtuna, Ne zgâlţii din adâncuri dărmându­ne şi casa Şi zilnic moartea umblă tăindu­ne cu coasa. Destinu­acesta, DOAMNE; de ce Tu ni l­ai dat? Ca să trăim în frică, durere şi­n păcat?

Răspunde-mi, DOAMNE!... O, Doamne, mă­ntreb: pe Tine cine Te­a făcut De eşti din praf de stele sau din lut Sau dacă eşti o boare prin văzduh, Dacă Te plimbi de colo­colo ca un duh, Dacă ai mamă, dacă ai tată Sau dacă ai plâns măcar o dată, Dacă ai inimă şi­ i bate ca a mea, Dacă ai auz şi o i de peruzea, Dacă ai limbă şi pronunţi cuvinte, Dacă ai ţinere de minte, Dacă ai picioare şi alergi prin Rai, Dacă ţii în mână vreun vătrai, Dacă­ţi este foame sau dacă­ i este sete, Dacă dai cu pieptenul prin plete, Dacă înoţi prin valurile din cer Şi nu Te temi că o să pieri, Dacă Te culci pe stânga sau pe dreapta, Dacă ştii ce­i legea, asemenea şi fapta, Dacă­ i curg şi lacrimi pe obraz, Când fiii tăi se­mpiedecă­n necaz, Dacă simţi durerea, cum o simţim şi noi, Dacă mai ai prin ceruri şi un alt altoi, Dacă dormi şi ai visuri bune, rele, Dacă­ i vine lumina de la stele, Dacă ai de gând să ne păstrezi pe veci Sau să ne dai în hău şi să ne­neci, Răspunde­mi, DOAMNE; cât nu­i prea târziu Şi­ i voi rămâne de­a pururi credinciosul fiu. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Voichiţa PALACEAN-VEREŞ EROARE

I

s­au înmuiat picioarele. Îl priveşte ca în transă, incapa­ bilă de vreo reacţie. Nu l­a mai văzut până acum. Ştie însă cine este. L­ar fi recunoscut dintr­un milion. Iar gândul acesta i­a paralizat orice reacţie. Totuşi, întinde mâna şi­l mângâie pe creştet: – Nu plânge!… Lasă, trece imediat… L­ar cuprinde în braţe şi, de i­ar sta în putinţă, ar lua asupra sa toată suferinţa pe care o citeşte pe faţa lui. Băieţelul se uită la ea cu simpatie. Privită printre genele în­ cărcate de lacrimi, străina îi pare o zână gata să­i sară în ajutor. Ea, cu genun ii îndoiţi, ca să ajungă la înălţimea lui, îl întreabă pe ton cald, moale, studiindu­l atentă: – A­nceput să treacă, nu? Copilul s iţează un surâs nehotărât încă: îl mai doare, iar dacă nu atât de tare ca la început. În clipa aceasta, gândul i se deplasează de la căzătură la mamă; nu se îndoieşte că urmează muştruluiala adecvată situaţiei. Ca să scape, adică spre a­i abate mamei atenţia de la pozna sa, o ia pe femeia necunoscută de mână. – i­am zis să nu alergi!, îl admonestează mama, cu asprime. Observând ipul plin de înţelegere al celeilalte, cu obrazul în dreptul obrazului fiului ei, i se adresează fără vreo introducere, explicând: – E­atât de neastâmpărat!... De­abia îl stăpânesc… – Ei, aşa­s băieţeii…, răspunde conciliantă străina. Privirile îi alunecă de la copil în direcţia mamei lui şi o cercetează pe fugă. Este o tânără suplă şi graţioasă, îm­ brăcată lejer, în pantaloni de trening bleumarin şi un tricou alb, imprimat cu un desen vesel. În comparaţie cu aceea, se simte bătrână, obosită şi, mai ales, deloc atrăgătoare. Însă gândul acesta o traversează pentru o fracţiune de se­ cundă doar, fiindcă atenţia i se îndreaptă din nou către cel mic. – Cum te eamă, puiule? Bineînţeles că ştie cum îl eamă; vrea să­l audă ros­ tindu­şi numele. – Alin!, ţipă el bucuros că intervenţia străinei l­au salvat de la o lungă repriză de reproşuri. – Eu sunt Alina!, îi întinde străina mâna, ca unui adult, iar când el îşi pune palma mică peste a sa, simte străbătând­o un flux neaşteptat de energie. – Ne eamă la fel…, observă micuţul. Numai că tu, tanti, eşti fată. Mie tati mi­a pus numele ăsta, că mami vroia să mă eme Gabriel. Sau Andrei… Lacrimile i­au secat şi, preocupat de proaspăta că­ zătură, îşi studiază julitura de pe genun i. – Da, ne eamă la fel… Sesizând că dialogul dintre ea şi copil o contrariază întrucâtva pe mamă, o atrage în conversaţie: – Aveţi un băieţel tare drăguţ şi isteţ! – Da… drăguţ şi isteţ! Însă şi neastâmpărat!..., Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Alina trece printr-o furtună de emoţii contradictorii. Nu ştie dacă să se bucure sau nu pentru cuvintele pe care le-a auzit. Cum adică e mamă singură? Unde este tatăl copilului? Au divorţat? I-a părăsit? O fi lucrând în străinătate? Băieţelul l-a pomenit cu drag pe tati al lui!... Zicea că el i-a ales numele Alin. Desigur, cu gândul la ea – Alina nu se îndoieşte de asta!... I-ar pune un milion de întrebări femeii din faţa sa, însă n-are niciun mijloc să facă asta. Mama şi-a luat băieţelul de mână şi pare gata să-şi continue drumul. Din disperare, găseşte soluţia salvatoare:”

Pag. 97


adaugă nemulţumită la adresa lui, deşi stridenţa din glas i s­a ostoit. – Cred că de obicei e cuminte… S­a întâm­ plat ca acum să fie neatent… – Nu e tocmai cuminte…, i se confesează mama Alinei. E greu să creşti băieţi… – Nu ştiu cum e, mărturiseşte. Nu am copii… Zâmbeşte stângaci. Caută febril cuvintele cu care să­i reţină pe cei doi. Îşi reţine cu greu im­ pulsul de a lua copilul în braţe şi de a­l săruta. Evi­ dent că ar fi tratată de cealaltă ca o nebună. Of, de­ar şti ea!... – Sunt o binecuvântare copiii! Dar este tare greu cu ei… Mai ales când eşti părinte unic… Alina trece printr­o furtună de emoţii con­ tradictorii. Nu ştie dacă să se bucure sau nu pentru cuvintele pe care le­a auzit. Cum adică e mamă singură? Unde este tatăl copilului? Au divorţat? I­ a părăsit? O fi lucrând în străinătate? Băieţelul l­a pomenit cu drag pe tati al lui!... Zicea că el i­a ales numele Alin. Desigur, cu gândul la ea – Alina nu se îndoieşte de asta!... I­ar pune un milion de în­ trebări femeii din faţa sa, însă n­are niciun mijloc să facă asta. Mama şi­a luat băieţelul de mână şi pare gata să­şi continue drumul. Din disperare, gă­

seşte soluţia salvatoare: – Îmi cer scuze că n­am făcut­o mai de­ vreme! Sunt Alina Mihăescu! Şi­i întinde mâna cu prietenie, zâmbindu­i larg. – Andrada Pascu sunt! Iar el, cum deja aţi dedus, este comoara mea, Alin. – Vă supăraţi, doamnă Andrada, dacă vă propun ceva? E o vreme atât de frumoasă… Hai­ deţi să ne oprim pe terasă, la o îngheţată! Ca să­i

Pag. 98

treacă supărarea micuţului domn… – îşi justifică îndrăzneala. Doamna Pascu zâmbeşte şi, cu un gest făcut uşor din cap, răspunde afirmativ invitaţiei. Deoa­ rece n­a uitat încă de căzătura băieţelului ce o lă­ sase de mână şi o luase la fugă, mimează indecizia: – Hmmm, nu prea ştiu… Oare să mergem la o îngheţată…? Să mă mai gândesc… Alin m­a supărat… Ar trebui pedepsit…, nu premiat… – Mama! Mami, te rog! Iartă­mă, te rog! Nu mai fac! Nu mai fug pe stradă!... Prooomiiit… Juuur pe roooşuuu! – se alintă. Nesigur pe succesul demersului său, face apel la Alina: – Tanti, spune­ţi­i şi dumneavoastră la mama că voi fi cuminte, că nu mai fac! – Doamna Pascu, eu spun să­l credem… şi să mergem la îngheţată… Îi trage cu o iul complice celeilalte şi adaugă: – Haideţi, sunteţi invitaţii mei! Se apropie de o masă şi le face semn să ia loc. – Ce fel de îngheţată preferaţi? Sau, dum­ neavoastră doamnă, aţi dori poate o cafea? Eu aş bea un capucino… – Spuneţi­mi Andra!, îi cere. Doamna Pascu sunt doar la şcoală… – Mami­i profesoară! De Istorie!, intră în vorbă Alin. – Da? Mă bucur! Şi eu sunt profe­ soară. De Engleză. Lucrez la Liceul German din Braşov. Sunt doar în trecere prin oraşul vostru… Să­mi spui Alina, Andra! Ei, ce ser­ vim?, reia întrebarea când observă elne­ riţa oprită lângă ei. – Beau şi eu un capuccino… Tu, Alin, ce doreşti? – Hmmm… Îngheţată de frişcă aveţi, tanti?, o întreabă pe elneriţă. Şi de stafiii­ deee? De rooom? Vocea îi sună ca un clopoţel. Când îl aude lungind mult vocalele, Alinei îi pare că îl aude pe Liviu. Exact aşa face şi el, când vrea ceva, se pisiceşte pe lângă ea, privind­o lung în vreme ce lungeşte sunetele cuvintelor ce i le adresează aproape în şoaptă. Până vine elneriţa cu comanda, prefă­ cându­se că studiază meniul viu colorat tras în ţiplă de pe masă, îi studiază cu atenţie pe cei doi. Copilaşul este copia în miniatură a mamei sale: în­ ăltuţ şi subţirel, are faţa ei alungită, încadrată de acelaşi păr lung, castaniu în is. Cu toate acestea, când îl priveşte, Alina îl vede pe Liviu. Alin are Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


fruntea lui înaltă şi o ii lui uluitori, umbriţi de sprâncene dese, frumos desenate, în nuanţe de şaten des is, într­o multitudine de tonuri parcă, în funcţie de felul în care îi cade lumina pe faţă. Aceleaşi gene lungi şi negre, împreunate câte două­trei, tivesc o ii cu irişii albaştri, pe alocuri pătaţi cu minuscule pete de culoarea cojii de alune, sesizabile doar la o examinare extrem de atentă. Doamne, ce dor îi este de Liviu! De­ar putea îmbrăţişa copilul şi să­şi apropie obrazul de al lui, pentru o fracţiune de secundă – doar pentru o fracţiune de secundă, cât i­ar trebui să iasă din starea aceea de nebunie autoimpusă – şi­ar im­ agina că este lângă Liviu şi poate i­ar percepe în nări mirosul, parfumul pielii lui ce­i aminteşte în­ totdeauna de dimineaţa de Paşte, când mirosul co­ zonacilor proaspăt copţi se amestecă măiestrit cu cel al vopselei de ouă. – Câţi ani ai, Alin?, revine cu picioarele pe pământ. Ştie foarte bine câţi ani are, aşa cum ştie un milion de lucruri despre el şi despre mama lui, deşi este întâia lor întâlnire. – Şapte ani! Sunt băiat mare!... – Da, eşti băiat mare… – Când vrea el, e băiat mare – intervine An­ drada Pascu tăios. Când nu… e doar un băieţel… care… nu­şi ascultă mama… – Dar pe tata îl ascultă?, încearcă apa cu cu­ tezanţă Alina. – … Ăăă… noi suntem singuri… – Tati s­a mutat!, îi corectează băieţelul bâl­ bâiala. S­a mutat… în cer! – Of, Doamne!... Îmi pare rău!, ţipă Alina. Strigătul ei răsună neplăcut în ure ile doamnei Pascu. „Asta e viaţa, Liviu a fost şi nu mai e! Nu e nici primul, nici ultimul care s­a dus, lă­ sând în urmă un copil mic. Ce rost au văicărelile?! Doamne, de ce­o fi acceptat să se oprească la terasă cu necunoscuta aceasta? E cu siguranţă dusă cu capul! Uită­te la faţa ei, câtă suferinţă!... Asta o fi făcând parte din categoria celor care bocesc la te­ lenovele sau când văd un pui de vrabie cu aripa frântă… Ce lume nebună! Cum se face că tot peste oameni din ăştia dau?!“ – A fost demult… A trecut deja o jumătate de an…, încearcă Andrada să atenueze şocul celei­ lalte, deşi nu­şi dă seama de ce se oboseşte; în fond, puţin îi pasă de cealaltă, i­a fost simpatică văzând­ o cu cât drag îi priveşte copilul, însă acum, desco­ perind că are o afecţiune psihică nediagnosticată, îi vine să­i întoarcă spatele – Ăăă… ce s­a întâmplat…? Cum a venit…

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

nenorocirea…?, bâiguie Alina. Andrada îşi îndreaptă băţoasă spatele şi­i aruncă sarcastic vorbele, cu aerul că, pedepsind­o astfel pe străină, îl pedepseşte şi pe cel dus, pe Liviu: – Venea dintr­o delegaţie. Era noaptea târ­ ziu, iar un şofer beat, ieşind din parcarea, nu s­a asigurat, n­a privit în retrovizoare şi l­a strivit între gard şi maşină. În parcarea blocului nostru..., la câ­ ţiva paşi de noi... De­ar fi venit mai devreme de la Braşov, nu s­ar fi întâmplat asta!..., spune cu re­ proş, încă înciudată că el se încăpăţâna să accepte orice sarcini de serviciu şi nu se împotrivea când era trimis în oraşul de la poalele Tâmpei. Alina începe să tremure. Strânge cu putere din o i, să­şi ţină lacrimile grele prizoniere. Se su­ focă. Se ridică cu greu şi, fără un cuvânt, pleacă. Primii paşi îi face cu greu, căci genun ii îi sunt de gelatină. Apoi o ia la goană, strecurându­se printre oameni cu ajutorul coatelor. A înţeles acum! Liviu, iubirea vieţii ei, nu mai este! Ea­l credea supărat şi aştepta răbdătoare (extrem de răbdătoare, căci în­ veţi să fii răbdătoare când trăieşti o poveste ireală de dragoste cu un bărbat însurat) ca, spăşit, să pună mâna pe telefon ca să reia lucrurile din punc­ tul unde le lăsaseră în seara aceea. Se certaseră. Ali­ nei îi sărise ţandăra când i s­a confesat, împărtăşindu­i că soţia lui îşi doreşte al doilea copil. Ea înţelesese că asta îşi doreşte şi el, iar asta însemna – în mintea Alinei – că accidentala întâl­ nire dintre Liviu şi cea care i­a dăruit un copil se va transforma într­o relaţie reală, ce va conduce la sfârşitul poveştii lor incredibile de iubire. Când colo, în noaptea aceea, întorcându­se acasă de la ea – după câteva ore de vis, în care s­au iubit ca la în­ ceputul lumii – el murise. Iar ea aşteptase în tot acest timp ca el s­o ierte. Aşteptase răbdătoare ca el să­i răspundă la scrisorile de dragoste trimise pe mail, la sms­urile sobre, cu mesaje codificate as­ cunse în puţinele vorbe. Aşteptase răbdătoare ca Liviu să înţeleagă câtă suferinţă i­ar provoca ei – care a trecut demult de vârsta conceperii de prunci – venirea pe lume a încă unui moştenitor al său şi al Andradei şi să se întoarcă la ea. La ea, la iubita tăinuită, care­l vroia iar şi aşa, trăind la sute de kilometri distanţă, unde avea o altă viaţă, unde avea o familie în sensul cel mai profund al cuvân­ tului! „Nuuu! Nuuu se poate!!! Nu!!! Este o eroare! O eroare a destinului! Liviu trebuia să fie al meu! Iar copilul… Copilul acesta trebuia să fie al nostru! Liviu!!!! Liiiviiiu!... Unde eşti, dragostea mea? Aşteaptă­mă! Vin acum! Liiiiviiiuuu!...“

Pag. 99


Iulian BARBU Prin lanul verde de grâu Să aud Strigătul copilăriei Care doarme cu tâmpla Lipită de nuc Îmi ascund inima Într­un fagure de miere iar peste Caraş Vântul des ide Raiul.

Frumuseţea toamnei

Călugăra Doamne, În lumină Muntele e Strigătul şoimului Cu inima Prinsă de mănăstire.

Doamne, Cobor muntele Cu sufletul Îngheţat în mâna Ta De teamă Că voi fii singur Lângă izvor.

Clipele nopţii Versurile mele Plâng cu lacrimile tale După clipa ce călărea noaptea Să aducă timpul Prins de un tren. Paradisul cade într­o stea Şi poemele mele Se modelează pe ipul Unui copil ce soarbe Fericirea de pe ipul soarelui.

Desculţ

Frunza nucului Îmi imbracă poemul În melancolia toamnei. Norii de ploaie Trec peste codrul Binecuvîntat de Iisus Şi roadele coapte Hrănesc imaginaţia poetului Adormit sub tei.

Jocul destinului Apa vieţii mi se scurge Prin sufletul pietrificat De sărutul clipei În care mă joc Cu mâinile prinse De blana ursuleţului de pluş În timp ce pământul Se transformă în inima mea Şi uit că mă joc În taină cu pietrele De pe malul poeziei veşnice Zidind cu ele cuvinte În cartea despre copilărie Şi uit că mă joc! Şi uit că mă joc!

Toamna 2

Toamna e vinul Care se scurge Din o ii lui Dumnezeu Peste paradisul În care copacul Ajunge până în visul Copilului părăsit Pe puntea dintre cuvinte

Alerg desculţ

Pag. 100

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013


Interviu luat artistului plastic Mihai CĂTRUNA de Constantin HUŞANU directorul revistei Onyx C.H. Stimate domnule Mihai Cătrună, revista Onyx nr.6. a fost ilustrată cu gra­ fica dvs. Cititorii ar dori să cunoască mai multe despre autorul ei. Deci cine sun­ teţi? M.C. E simplu. Sunt un oarecare, dar un pasionat. Nu neapărat un artist, ci doar un om cu pasiunea pro­artă. Din ce realizez – arăt ce pot, cât şi cum pot. Am un stil personal care mă defineşte, care, de fapt este esenţial. Pentru că nu contează cât de frumos desenezi, ci cât de ori­ ginal eşti în ceea ce prezinţi. Desigur, doresc ca arta mea să placă şi publicului, dar confruntarea cu el, ţine de o iul care priveşte. Din câte observ şi ştiu, lucrările mele plac. Aşa cum eu admir lucrările altor confraţi şi ei, şi publicul admiră opera mea. C.H. De ce aţi abordat cu precădere grafica? M.C. Fac grafică pentru că aşa simt şi pentru că grafica are magia ei, toate culorile sunt redate în alb­negru, care nu sunt culori ­ şi foarte puţin din griuri…Eu fac grafica în fineliner negru, nu în creion. E mai greu,.trebuie să fii mai precis, pentru că nu mai poţi şterge sau reveni. Dar Nu FAC DOAR GRAFICĂ…fac şi pictură în ulei şi pirogravură, şi advertising, şi desen în creion, dar mai rar. Rămân însă ataşat de grafică pentru că aşa simt că mă exprim cel mai bine şi mai diferit ca stil…Aici am stilul meu: de la grafica suprarealistă, la cea eminesciană şi portrete sau peisaje. Îmi place marea, ştiu să o redau grafic în toată forţa şi frumuseţea ei. Îmi place să redau fe­ minitatea dar lucrez şi în maniera suprarealistă. Nu fac din temele mele lecţii, şcoală, ca să fiu sigur că nu sunt criticat. Nu vreau nici laude. Arăt însă ceea ce fac cu drag şi cu convingerea că astfel oamenii mă vor recepta mai uşor, vor şti cine sunt eu… Am avut şi am şi mici succese de moment, ( diplome, medalii, premii, cărţi, albume, cărţi poştale) dar bucuria cea mare este când simţi că placi oamenilor de rând, necunoscuţilor din expoziţii şi celor din spaţiul virtual. Fac şi grafică de carte şi cred că ajut prin grafica mea pe mulţi prieteni din arta literară. Grafica, deşi este mai grea, mai precisă, este şi mai atractivă. Lipsa culorilor face ca privitorul să recompună în culori. Sufleteşte…aşa ca la o poză sau film alb­negru E mai incitantă şi mai misterioasă dar azi mulţi fug de desen şi evident de grafică. A nu se confunda cu s iţa şi cro iul. O grafică este frumoasă dacă este laborioasă, detaliată, aşa fac şi pictura. Dar pictori sunt mulţi, mult mai mulţi decât graficieni. Însă în pictură, la fel, am stilul meu. Fac pictură pe albastru, fac marea şi feminitatea… Artist eşti sufleteşte. Arta înseamnă curaj şi dacă ţin cont de aşa ceva, da, pot spune cu modestie că în felul meu sunt şi un mic artist! C.H. Planuri de viitor? M.C. Am multe planuri de viitor, dar vreau să le concretizez şi nu să le enumăr…Vreau să fiu suficient de bun încât să las ceva în urma mea… de la cărţile ilustrate, la expoziţiile ce sper că le voi avea…Nu mă voi opri şi voi arăta forţa mea creativă, imaginaţia şi măiestria, cu fiecare nouă lucrare. Mulţumesc mult de tot şi succes revistei şi cititorilor ei.

Constantin Hu[anu



Onyx nr 6, anul II, 2013