SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA JOI, 7 mai 2015. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954 NR. 19 (3636)
LA EST DE VEST
Libertatea de a fi bou Cele mai importante victorii ale timpurilor noi le reprezintă libertatea. Libertatea de a gândi. Libertatea de a vorbi. Libertatea de a scrie. Libertatea de a crede în Cel de Sus. Libertatea de a face binele şi libertatea de a face răul. Libertatea de a minţi şi libertatea de a spune adevărul. Libertatea de a fi om şi libertatea de a fi animal. Ce lucru minunat e libertatea! Ea îţi permite s-o faci pe prostul, dacă nu eşti cu adevărat, pe cinicul, pe needucatul, pe naivul. După alegerile trecute, i-am auzit pe nişte muşterii care voiau să-i deschidă ochii unui amic, acela însă nu se lăsa convins: – Lăsaţi-mă, domnilor, să fiu prost. E dreptul meu. Doar suntem în libertate. Şi atunci mi-am zis că dreptul de a fi prost ar trebui trecut în Constituţie, lângă celelalte drepturi ale concetăţeanului. Ca să nu i-l poată lua nimeni. Ca nicio persoană să nu poată atenta la una dintre cele mai importante cuceriri ale democraţiei. Dar mai există un fel de libertate, aceea de a fi bou. Vara trecută, un tânăr, însoţit de două domnişoare, la staţia de troleibuz de lângă Cinematograful „Flacăra” se apropie de o bătrânică ce vindea pere aşezate într-o găleată, o întreabă ceva, probabil preţul perelor, tânărului nu-i convine preţul şi, revoltat, loveşte cu piciorul în găleata de plastic ca într-o minge de fotbal, perele se rostogolesc pe sub roţile troleibuzului, iar el, mulţumit de fapta lui grozavă, o porneşte, însoţit de cele două fete care se prăpădesc de râs, în josul străzii. Cineva, un trecător, reuşeşte să-l întrebe: – Dar ce, măi băiete, eşti bou? – Pentru că aşa vreau eu să fiu şi ce-ai să-mi faci?! îi strigă el din mers. – Lăsaţi-l să fie bou, stimate domn, dacă asta îi convine, îl domoleşte pe trecătorul revoltat o femeie între două vârste. Se vede că bouţul nu are părinţi, iar dacă-i are, sau i-a pus de mult la punct, sau sunt şi ei bovine, ca şi odrasla lor. Mergeam acum o lună pe strada Puşkin şi, mai jos de Universitate, doi tineri grăbiţi aşază pe un perete un şablon din carton, peste care celălalt dă grăbit cu vopsea. Când scoate cartonul, răsare dedesubt o lozincă: „Sânt moldovan. Vorbesc moldoveneşte”. Mă opresc. „Băieţi, de ce murdăriţi peretele?”, devin eu curios. „Что?” mă întreabă unul dintre ei. Astfel descopăr că „moldovenii” care vorbesc „moldoveneşte” sunt ruşi. Când un bărbat în etate îi întreabă de ce nu vorbesc moldoveneşte, dacă sunt aşa de mândri de faptul că sunt moldoveni, unul dintre ei îi răspunde cu impertinenţă: – Не вам учить нас на каком языке разговаривать! („Nu ne mai învăţaţi voi în ce limbă să vorbim!”) N-ai ce le face. Boulenii sunt în libertate. Mi-i milă de copiii, unii chiar bătrâni, care nu au sau nu mai au părinţi. Citesc în publicaţia „Comunistul” de joia trecută (nr. 17 din 30 aprilie 2015) un articol semnat de „orfanul de tată” Victor Borşevici. Acesta joacă tontoroiul pe mormântul părintelui său, care s-a numit Ion Borşevici, distins luptător pentru valorile naţionale. Sub pretextul că scrie un articol despre Ştefan cel Mare, el falsifică nu doar istoria bunicului său, „moldoveanul Gavriil” (care a fost unicul moldovean, bănuiesc, într-un sat din Bucovina alcătuit sută la sută din români, spusele îi aparţin lui Ion Borşevici), dar şi pe cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Aflăm din articol că „timp de câţiva ani de la numirea (!) lui Ştefan la tronul moldovenesc (!) anume în 1453 (!), sub loviturile durului cuceritor otoman Mehmet al II-lea s-a prăbuşit pilonul Ortodoxiei – Constantinopolul”. Vai de capul „istoricului” care nu ştie că Ştefan cel Mare a domnit în anii 1457-1504, iar în tronul „moldovenesc” el n-a fost numit de sultan sau de careva regi, ci a fost ales, cum povestesc toate cronicile, pe Câmpia Direptate. Oştenii lui Ştefan, afirmă mincinosul, erau în majoritatea lor ucraineni, noţiunea de „răzeş” însemnând „казак” (iată de ce învingea domnitorul în bătălii!), iar voievodul ridica biserici şi mănăstiri doar „ca un reproş actualilor defăimători ai „panglicii sfântului Gheorghe”. Dar nu numai Ştefan cel Mare şi oştenii lui ucraineni purtau în lupte „panglica Sfântului Gheorghe”, ci şi însuşi Sfântul Gheorghe avea prins la piept acest simbol al expansiunii ruşilor. Sfântul Gheorghe o prinde la piept în lupta lui cu balaurii pentru a le aminti „actualilor politicieni şi analfabeţi, urmaşilor nerecunoscători ai lui Ştefan al III-lea, care în prezent pângăresc simbolurile Marelui Război pentru Apărarea Patriei – „panglica Sfântului Gheorghe”. Bolşevicul mai spune: „Acesta este simbolul Sfântului Gheorghe”, care, ca şi „Sfântul Athos” (n-am auzit vreodată de un atare sfânt, e vorba, probabil, de muntele Athos – n.n.) l-au ajutat pe Ştefan să-i învingă în luptă „pe fraţii români, care au fost pentru el nişte duşmani mai mari ca turcii”. Apoi cercetaşul îl aduce pe Ştefan în actualitate. „Situaţia cu domnitorii trădători din ţările catolice menţionat (aşa e la istoricul necărturar – n.n.) ne aminteşte foarte mult nouă, locuitorilor Moldovei, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană”. Hodoronc, tataie! Drumul nostru e doar spre Moscova, afirmă el, împreună cu urmaşii lui Ivan al III-lea care a omorât-o pe Elena Voloşanca (Românca), fiica lui Ştefan cel Mare, şi cu panglica lăsată lor şi nouă ca moştenire de Sfântul Gheorghe şi de Ştefan cel Mare. Articolul abundă în tâmpenii, gen „Ştefan cel Mare nu dormea şi în anul 1472 s-a căsătorit” cu Maria de Mangop, „care a ajuns la boz (!) la doar trei ani de la căsătorie”. Mai aflăm că după bătălia de la Valea Albă Ştefan cel Mare a bătut la poarta cetăţii Neamţ, „unde se afla mama marelui Voievod, Maria”, care i-a zis: „Dacă eşti Ştefan, du-te şi întoarce-te cu victorie!” Se pare că aceasta a fost năluca ei, deoarece Maria părăsise demult această lume”, zice autorul la modul cel mai serios. Articolul e plin de năluci, or, se ştie că mama marelui domnitor se numise Oltea, nu Maria, şi era din părţile Olteniei, unde locuiau, conform afirmaţiilor „istoricului”, duşmanii de moarte ai distinsului domnitor moldav. …Pe unii, cum ziceam la începutul acestui articol, libertatea îi tâmpeşte. Nu ştiu ce să facă cu ea. Le provoacă greaţă, ameţesc, vomită, li se face rău de ea. Pe alţii aceasta îi face mincinoşi de profesie, cum e cazul antiromânului Victor Borşevici, fiul românului Ion Borşevici. Dacă ar învia printr-o minune, nu ştiu de ce cred că Ion Borşevici i-ar trage fiului său o palmă de i-ar zbârnâi creierii în cap şi l-ar îndemna, arătându-i din deget, să nu se mai uite la istoria noastră, a românilor, ca la o poartă nouă, pentru că-şi face părintele de râs şi batjocură. Nicolae DABIJA
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
Adi CRISTI
Ochi peste ochi mână peste mână geană peste geană noapte pusă peste zi cuvânt pus peste tăcere inimă peste durere
şoapte, şoapte, şoapte, şoapte trup privit mergând din spate Şi în faţă un model goliciunea unei clipe cât să scoată din lumină voluptăţile risipei fără pânză, un tablou ramă-nchisă şi decisă să nu lase să pătrundă nici să iasă taina scrisă.
dungă neagră, dungă albă talpă pusă peste ape sar de sub cămăşi de noapte
Destinul ca vioară
Germinaţie. Desen de Isaia CÂRMU
Ilustrăm acest număr cu grafică a artistului plastic Isaia Cârmu.
Se spune că un tânăr (obosit de vitregiile sorţii) a venit la un bătrân înţelept şi i s-a plâns: − Am o mulţime de probleme. Încerc să lupt cu ele, dar nu izbutesc. Cu cât mai mult mă opun, cu atât mai mult soarta mi se înăspreşte… Totul este împotriva mea… De ce oare unora le merge, iar mie – nu? Ascultându-l, bătrânul a pus la foc trei vase cu apă. Când apa a prins a clocoti, într-un vas a aruncat un morcov, în altul – un ou, iar în al treilea – nişte boabe de cafea. După un timp, a turnat cafeaua într-o cană, iar alături, într-o farfurie, a pus morcovul şi oul. − Cum crezi? l-a întrebat pe tânăr. Ce s-a întâmplat aici? − Nimic deosebit. − E simplu doar la suprafaţă, a venit răspunsul lui. Priveşte: morcovul (care era tare) a devenit moale, iar oul (care era moale) s-a întărit. În exterior, nu s-au modificat deloc, dar în interior au suportat schimbări esenţiale. Deci, în unul şi acelaşi mediu, diferite lucruri, capătă structuri diametral opuse. La fel e şi cu oamenii… Uneori, în aceleaşi condiţii, cei care, la prima vedere, par mari şi tari, se pierd cu firea şi dau înapoi, iar cei care lasă impresia că sunt fragili şi slabi devin puternici şi se întăresc. − Dar boabele de cafea? Cu ele ce s-a întâmplat? a vrut să ştie tânărul. − Uncropul a fost un mediu la fel de agresiv şi pentru ele, doar că boabele nu s-au împotrivit, ci s-au contopit cu mediul (s-au dizolvat în apă) şi, astfel, au transformat-o într-o băutură aromată… E asemănător cu oamenii care conferă lumii înconjurătoare ceva din frumuseţea şi valoarea lor interioară… Uimit de perspicacitatea lui, tânărul a rostit: − Se pare că le ştiţi pe toate. Lămuriţi-mă atunci: ce este viaţa? − Greu de spus. − Aţi trăit o viaţă plină de evenimente şi, probabil, ştiţi mai bine ca oricine răspunsul la această întrebare. − S-ar putea, numai că fiecare dintre noi urmează să ajungă la acest răspuns pe drumul său. − Am ani şi ani de când călătoresc de unul singur, fără să ajung deocamdată nicăieri, i-a mărturisit tânărul. − Bine, am să-ţi explic câte ceva din toate, dar, ca să afli ce e viaţa, coboară mai întâi în oraş şi intră
Între filozofie şi morală
în primele trei ateliere pe care le vei întâlni în cale, apoi vino la mine şi povesteşte-mi ce ai înţeles… Tânărul i-a dat ascultare. Se aştepta să vadă ceva cu totul ieşit din comun care să-l ducă cu gândul la filosofia vieţii. Când acolo… În primul atelier a întâlnit câţiva bărbaţi care făceau nişte piese din metal. În cel de al doilea, alţi muncitori se chinuiau cu nişte strune. În sfârşit, cel de al treilea părea să fie un simplu atelier de lemnărie. „N-am înţeles nimic, şi-a spus tânărul în gând. Se vede că bătrânul a vrut să scape de insistenţa mea şi m-a expediat cât mai departe, în oraş”. Indispus, nu s-a mai dus să dea ochii cu îndrumătorul său. Anii s-au scurs şi iată că odată, deja fiind şi el în vârstă, s-a aşezat pe o banchetă, într-un parc din alt oraş. Înnopta. Luna strălucea pe cer. Privighetorile cântau. Frunzişul fremăta. Şi dintr-odată s-a auzit o melodie nemaipomenită. Părea că se revarsă din înalturi. Era ceva magnific şi zguduitor în ea. Omul nostru şi-a rotit privirile şi a văzut o tânără care cânta la un instrument cu strune. Era o vioară. Până atunci, nu ţinuse în mână o vioară, dar, de cum a văzut-o, intuiţia i-a şoptit că meşterii din cele trei ateliere lucrau, probabil, la componentele acestui instrument. − Vai! Cât de naiv am fost! a exclamat el. Bătrânul m-a trimis în cele trei ateliere, ca să-mi dau seama că fiecare din ele producea un element aparte al viorii. Prin ea însăşi, vioara nu are glas. O fac să cânte elementele din care e alcătuită dar pe care trebuie să ştii a le armoniza şi a le conferi un sens… Viaţa înseamnă armonie, iar scopul omului e să-i confere sens!... Asta a vrut să-mi sugereze bătrânul înţelept…
***
Suntem şi noi la fel ca o vioară. Uneori, ni se pare că deţinem toate elementele din care e compusă fericirea, dar, neştiind a le uni armonios, trecem prin viaţă însinguraţi şi trişti. Fireşte, putem găsi o sumedenie de scuze pentru asta, dar adevărul e că cine vrea să fie un bun instrumentist nu-şi pierde timpul cu justificările. − A trăi, spunea S.Butler, este identic cu a interpreta în public un solo la vioară, învăţând ştiinţa instrumentului din mers. Suntem apreciaţi nu pentru frumuseţea instrumentului, ci pentru melodiile pe care le trezim la viaţă. Aurelian SILVESTRU
Apologia RĂULUI de la origini până în prezent
Pacea de la București din 1812 a fost semnată pe 16 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea Războiului Ruso-Turc din 1806 – 1812. Tratatul avea 16 articole publice şi două articole secrete. Prin articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km2, cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate (conform cu recensământul ordonat de autorităţile ţariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iaşilor şi Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată „Bessarabia“. Actul de anexare a Basarabeiei de către Imperiul Rus a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internaţională, cu toate normele de drept existente în acel moment. Fraudulos ca orice alt act comis împotriva noastră de atunci. Și trebuie să știm de când a început răul, pentru a ști cum să-l îndreptăm: la 16 mai 1812 ne-au separat pentru prima dată! Pentru că nu te poți întreba de ce trăiești într-un stat fără justiție, cu sărăcie și lipsit de perspective, iar singura ta explicație să fie faptul că politicienii sunt corupți. NU, explicațiile sunt mult mai profunde.
Statul de astăzi – Republica Moldova – este un stat al neamului nostru, neam care se întinde de la Tisa până la Nistru și dincolo. Statul de astăzi, Republica Moldova, are la origini momente frauduloase provocate de alții, cum e RAPTUL BASARABIEI din 1812 sau OCUPAȚIA SOVIETICĂ din 28 iunie 1940. Statul Republica Moldova a fost creat ca o reacție la despărțirea de imperiul răului – Imperiul Sovietic. Fraudele continuă și în ziua de azi și le fac alții, tot din acele
colțuri de lume, pentru că nu cred că cei care citesc acest articol au furat miliardul de la Banca de Economii sau au fost implicați în vânzarea aeroportului din Chişinău. Trebuie să înțelegem că singur pe lume acest stat nu poate exista, din raționamente identitare, geopolitice, economice, sociale și culturale: – O clasă politică devotată statului Republica Moldova nu poate exista niciodată, pentru că omul este atașat nu de o formă statală trecătoare, ci de neamul său, de interesele neamului său. Ori, în aceste momente de cumpănă la nivel internațional, avem interesul de a fi uniți pentru a ne putea apăra. – Un stat neutru este o aberație pe care numai propaganda rusească o poate inocula în mintea oamenilor. Pe lumea
asta nu există state neutre, Elveția mult propagată este o convenție mondială pentru sistemul bancar. Statul Republica Moldova nu este în acest moment unul neutru pentru că are pe teritoriul său o armată de ocupație. – Un stat trebuie să aibă pe teritoriul său nu doar agricultură, ci și industrie, economie, turism și toate componentele unei ȚĂRI. Unind ce are bun România cu ce are bun Republica Moldova, se poate face puterea pe care ne-o dorim. – Minoritățile și specificul etnic trebuie respectate și încurajate. În acest moment, nu doar identitatea noastră națională se caută a fi despărțită artificial în două, ci se distruge identitatea națională a ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor și a altor minorități. Peste Prut, drepturile minorităților sunt respectate, iar fiecare etnie are reprezentantul ei în Parlament. – Justiție independentă nu va exista niciodată pe teritoriul statului Republica Moldova, în forma sa actuală. Sistemul de corupție și de rudenie existent nu poate fi extirpat decât prin Justiția din România, care să treacă Prutul, alături de investiții europene nederanjate de sistemul mafiot și de fonduri europene nerambursabile. Ori, asta e posibil numai prin Reîntregirea. – Piața de desfacere pentru produsele agroalimentare trebuie să fie una mare și interioară, nu exterioară și sensibilă la contexte politice de moment. De asta ne trebuie o Țară mai mare, cu o piață de desfacere mai mare. Reunirea nu o vor aduce politicienii, nici americanii, nici tancurile. Reîntregirea adevărată se va produce dacă o vor cere oamenii. La București se vrea și se cere, e TIMPUL cel mai potrivit ca să se ceară în număr cât mai mare și la Chișinău. Sâmbătă, 16 mai, ora 14:00 –Piața Marii Adu� nări Naționale –, ieșiți din casă pentru a pune capăt RĂULUI și a-l înlocui cu BINELE. Nu există o altă soluție. George SIMION