Cornel Armeanu - Poezii Cenzurate

1

Cornel Armeanu

POEZII CENZURATE (1973 – 1986)

2 Frunza Vă rog să nu călcaţi această frunză, Ar izbucni un strigăt în poteci.

Pădurea-i e si scut şi călăuză, Altar de rugă, dar şi loc de veci.

Prin ceaţă frunza-şi caută copacul Din care s-a desprins şi a căzut, Aşa cum cade vlăguit săracul De câte-a pătimit şi a văzut.

Despre copac nimic nu se mai ştie, Cenuşa lui s-a spulberat în vânt.

Priviţi această frunză pământie, Cum singură se-ngroapă în pamânt!

Potecile tresar la rădăcină, Zăpezile în frigul ei apun.

Pădurea e un clopot de rugina Şi cam atât. Ce pot să vă mai spun?

1974

3 Ierţati-mă...

Iertaţi-mă dacă mai plâng uneori, Nu-i viaţa doar miere, plăceri şi lumină.

Mai sunt şi înfrângeri pe care cobori, Iluzii şi vise ce n-au nicio vină.

Iertaţi-mă dacă mai strig uneori, Nu-i viaţa în om doar o blândă strigare.

Mă tulbură astăzi nevoia de flori, E trist când pământul sub talpa ta moare.

Ierţaţi-mă dacă mai plec uneori, Nu-i viaţa o casă c-o singură uşă.

Mai sunt şi golgote, mai sunt şi fiori Din care te-alegi doar c-un pumn de cenuşă.

1975

4 Goya şi Demonii Nu v-am cerut să-mi daţi dreptate, Ci doar răspunsul că exist.

Pe crucea plină de păcate A lumii voastre, mai rezist.

Am dus asini către izvoare, Voi m-aţi şi declarat asin.

Să-mi fie vorba cu iertare: De unde-aveţi atât venin?

Aţi şi uitat câtă culoare Şi câtă trudă pentru voi Am risipit la lumânare?

Vă cer culorile-napoi!

Că-mi duc azi invers maratonul, E felul meu de-a fi. Nu pot Să va urmez cum cere tonul.

Sunt surd, dar nu şi idiot.

Nu v-am cerut să-mi daţi dreptate, Ci doar răspunsul că exist.

Pe crucea plină de păcate A lumii voastre, mai rezist.

1981

5 Prea devreme nectarul M-auziţi, oameni buni, m-auziţi? E riscant să te-ntreci cu lumina.

Paşii mei sunt acum pregătiţi Să încerce de-a dreptul colina.

Nici măcar nu mai pot să mă tem, Stă veninul la pândă-n rascruce.

Prea devreme nectarul ni-l bem, Neştiind cum arată o cruce.

M-auziţi, oameni buni? Am plecat...

Clopoteşte amurgul pe zare.

Noul drum ce mi-i dat să-l străbat, Va fi cea mai adâncă plecare.

Nu mai am ce să pierd. Am plecat.

Mă aşteaptă o altă lumină.

V-am lăsat... oare, ce v-am lăsat?

Umbra mea. Este ultima-mi vină.

1981

6 E posibil E posibil să cadă frunza mea de acum, E posibil să urce frunza mea un alt drum.

Totul este posibil, dacă poţi să-nţelegi Că pe lume mai sunt, da, mai sunt nişte legi.

Pentru starea de-a fi, am să fac tot ce pot, Pregătit mi-i bagajul cu cuvinte cu tot.

Vor sufla peste mine uragane, furtuni...

Nu vă temeţi, prieteni, mai există minuni.

S-ar putea să mă-ntorc mai bogat printre voi, Mai bătrân, dar mai tânăr cu câteva ploi.

Eu aşa mă petrec, că aşa-i datul meu, Am râvnit ca să fiu şi n-am fost curcubeu.

Ce sunt eu, cine-s eu? Nu vă mai obositi; Eu sunt numai ecoul pe când voi vă treziţi.

Anii trec, este timpul să mă-ntorc în cuvânt Cât nu e prea târziu şi mai sunt pe pământ.

1973

7 Câinele nopţii La uşa casei mele s-a aciuat un câine.

Tu, iartă-l, Doamne-acuma, e câinele pribeag Ce-şi caută stăpânul şi osul său de mâine El e hoinarul nopţii şi n-are somn nici prag.

El vine de departe, din lumea lui de taină, Avere are numai doar blana de pe el.

L-aş înveli acuma cu propria mea haina...

O, nu vă temeţi, oameni, de-acest hulit căţel!

Prin stufărisul nopţii, când liniştea apasă Mai greu decât povara pe umărul silit, Lăsaţi-mă o clipă cu câinele la masă, Să-i povestesc, prieteni, de unde am venit.

1973

8 Frigul uitării Muşcă din mine, ca dintr'o pâine, Frigul uitării, scăpare n-am.

Latră pustia'n bietul meu câine, Ca pe-o statuie-l zăresc prin geam. Îmi face semne cocoşul nopţii, E-n toi ospăţul sus la Castel.

M-aşteaptă tata în umbra porţii, S-ajung la dânsul... nu pot de fel.

Mama, preabuna, e prea departe Să-mi vadă ochiul înlăcrămat, Poate e bine, poate-i pe moarte, De când pe-acasă n-am mai umblat.

Fraţii mei, Doamne, n'au nicio ştire, De-o vreme, poate, m-au şi uitat.

Mai am putere preţ de-o iubire, S-ajung la ţărmul adevărat?

Paşii mei calcă poteci streine, Rămân acelaşi, greu de-nţeles.

Să-mi lege rana, nu are cine Frigul uitării eu l-am ales.

1973

9 Macină o moară Macină o moară fără încetare, Din apropiere în îndepărtare.

Macină o moară, macină pe rând Tot ce-i iese-n cale, patimă şi gând.

Macină o moară pe la miazănoapte Sacii mei cu vise împletite-n şapte.

Macină o moară, macină pe rând Pentru veşnicie şi pentru curând.

Macină o moară fără contenire Din apropiere în nemărginire.

Macină o moară, macină din plin...

Dulce e făina florilor de crin!

Macină o moară lângă lumânare, Din apropiere în îndepărtare.

Macină o moară şi m-ar măcina, Dacă azi cu luna m-aş îngemăna.

1980

10 Naufragiu Nu mă priviţi prea insistent, prieteni, Catargul meu a fost puţin mişcat.

N-am nicio vină că-ntre pleoape ochiul Pe jumătate-a naufragiat.

Corăbiile mele sunt departe, Au ancorat la ţărmul tropical.

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni, Sunt doar un val ce cade pe alt val.

M-au părăsit corăbiile toate, Mă-mpac cu gândul că mai sunt cărări.

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni, Lăsaţi-mă sa ard sub lumânări.

Lumina vine şi lumina pleacă Şi totuşi, e lumină pe pământ!

Lăsaţi-mă în scrumul meu. Ce dacă...

Mai am de scos de-acolo un cuvânt.

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni, Eu voi pleca, e necesar să plec.

Vă voi trimite veşti prin diligenţă Şi-am să vă scriu şi cum mai mă petrec. Şi iar vă spun, de nu-i cu supărare, Catargul meu a fost un pic mişcat.

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni, Nu-i vina mea c-am naufragiat.

1986

11 Corabia iubirii (sau „Arca lui Noe din Carpaţi”) Corabia mea trece în fiecare noapte Pe lângă ţarmul vostru de valuri răvăşit.

Ea vine de departe şi merge mai departe, Spre insula de ziuă ce licăre-n zenit.

Corabia mea poartă în inimă nectarul, Culorile şi graiul străbunei seminţii.

A înfruntat prigoana şi ura la hotarul Furtunilor de sare şi-a oarbei nebunii, Dar n-au putut opri-o urgiile din cale Şi n-au 'necat-o valuri vâscoase de venin.

Când i-a-mplântat oceanul piratereşti pumnale, Şi-a înălţat catargul şi s-a făcut senin.

"Nu-mi sfâşiaţi aceste neodihnite pânze, Lăsaţi-mi dreapta calea şi daţi-mi vântul bun.

V-oi dărui ofrandă neliniştite frunze Din tot ce am mai trainic în mine şi mai bun". Şi s-a retras oceanu-n neputincioasa pândă Corabia, rănita, nu s-a oprit nicicum.

Mai obosită poate, dar poate mai rotundă, Ea curge mai departe prin liniştea de-acum.

1975

12 La ceasul când culorile mă dor (Amintiri din casa morţii mele) S-a ’ntors paharul şi sunt încă treaz!

Nici nu intrasem bine-n labirint Când m-a lovit, cu sete, în obraz, Aşa deodată, un cuţit de-argint!

M-am prăbuşit pe trepte până jos, Poate mai jos decât îmi este dat.

Când m-a pătruns cuţitul pân' la os, Cuvintele în mine-au fulgerat Şi s-a pornit atunci o ploaie grea, Iar noaptea s-a lăsat ca un zăvor Cu mult prea rece peste mâna mea, La ceasul când culorile mă dor...

Ca să mă apăr, n-am avut cu ce, Căci n-am avut la naştere nici faşă.

Mă jur aici, pe propria mea cruce; Pentru Cuvânt, - dau ultima cămaşă.

1975

13 Basarabia Peste drum de casa mea e-o casă, Să ajung la ea mi-s paşii grei.

Trece un pârâu ce nu mă lasă Să dau mâna azi cu fraţii mei.

Mama este tare-ndurerată Şi-i bolnavă de atâta fum, De când mâna-aceea blestemată I-a mutat cu-o casă peste drum.

Fraţii mei se-nchină şi se roagă Să-i aduc acasă înapoi.

Viaţa mea şi viaţa lor întreagă Are-aceleaşi rădăcini ca noi.

Mama noastră-i tare-ndurerată Să îi ştie între reci pereţi.

De ce, Doamne, este blestemată Să îndure-atâtea nedreptăţi?

A uitat de mult ca să mai plângă Şi-ar întineri de i-ar vedea, După-atâta agonie lungă, Să se-ntoarcă iar în poala sa.

1981

14 Glasul pământului Vă trimit această carte, fii ai mei, şi dau poruncă S-o citiţi ca pe o pildă scrisă-n graiul omenesc.

Fie-vă simţirea firii înţeleaptă şi adâncă, Precum naltă-i adâncimea necuprinsului ceresc.

Nehotărnicită, Pacea stăpâneşte Universul.

Printr'o bună rânduială, şi lipsite de nevoi, Miliarde de planete îşi duc traiul lor şi mersul Şi n-a declarat niciuna alteia vréun război.

Sunt planete unde focul arde fără contenire Precum altora, prin naşteri, le-a fost dat să fie reci.

Universul nu cunoaşte noţiunea răzvrătire Şi nu stă la pândă-n dosul neguroaselor poteci.

Tot ce ochiul azi cuprinde peste infinita boltă, E-un altar de libertate paşnic şi înveşnicit.

Tocmai de aceea, oameni, îmi repugnă, mă revoltă Gândul că o mână oarbă mă vrea gol şi răstignit.

Timpuri imemoriale au trecut şi voi stiţi bine Că din drumul vieţii mele nu m-am abătut nicicum Şi nu am luat-o razna spre orbitele străine, Nici nu am împins ghiulele peste gurile de tun.

Ca să fiţi ceea ce sunteţi, am primit în dar lumină De la Domnul. V-am dat viată, v-am dat roade şi belşug.

Dacă pentru toate astea, socotiţi că am vreo vină, Destinaţi-mă pieirii şi ardeţi-mă pe rug!

Unde ieri aţi tras cu puşca, am făcut să crească pâine.

Unde ieri aţi tras cu tunul, curge azi un râu candid.

De o vreme-ncoace însă, mă huliţi ca pe un câine...

Asta mi-i răsplata, oameni, să mă aşezaţi la zid?

Mai uitaţi-vă şi-n urmă, mame dulci şi născătoare Vă aşteaptă-n pragul casei şi cu lacrimi în priviri Să vă-ntoarceţi bravi şi teferi din campaniile barbare Ce-au adus de-a lungul vremii haos şi nenorociri.

Haosul aduce moarte. Spuneţi dar, ce raţiune Aţi aflat în iazma-aceasta târâtoare printre cruci?

Mult prea stearpă e cenuşa să mai nască vreo minune, Mă-nfior când văd atâtea cimitire pentru prunci.

V-am adus pe masă pâine şi nu gloanţe, nici obuze, Pentru sete v-am dat apă şi v-am preacinstit cu vin.

V-am dat grai şi vorbă dulce, nu discordie pe buze...

15 Pentru toate-acestea, oameni, îmi daţi cupa cu venin?

V-am dat calde adăposturi şi arome în grădină Şi m-am înjugat pre sine sub cormanele de plug.

Dacă pentru toate astea, socotiţi că am vreo vină, Destinaţi-mă pieirii şi ardeţi-mă pe rug!

Pacea lumii nu se vinde. Pacea apără pământul, Iar pământu-l preacinsteşte pe cel bun, cu-adevărat.

Omule de pretutindeni, dacă-acesta-i legământul Ce îl fac cu tine astăzi, să fii binecuvântat!

Vă trimit această carte, fii ai mei, şi dau poruncă S-o citiţi ca pe o pildă scrisă-n graiul omenesc.

Fie-vă simţirea firii înţeleaptă şi adâncă, Precum 'naltă-i adâncimea necuprinsului ceresc.

1983

16

Poemul unei nopţi de iarnă Am fost în stare să recit poeme Chiar unui câine, n-am de ce fi trist.

Cornel Armeanu încă nu se teme Să stea la sfat c-un câine poliţist. Şi ninge iar în propria-mi zăpadă...

De mult n-am scris un vers mai realist.

Chiar dacă lumea n-o să mai mă vadă, N-am să mă tem de-un câine poliţist.

Aş vrea să dau cu pumnul în vitrină, În geamul de la magazinul mixt, Să fur măcar un strop de troscovină, Să toastez c-un câine poliţist.

Deodată însă, vine o pisică Din casa nu ştiu cărui familist, Poate s-asculte, sau poate să-mi zică; De ce vorbesc c-un câine poliţist?

Simţindu-se jignit, se năpusteşte În blana ei, ca un criminalist...

De-acum, nici Dumnezeu n-o mai trezeşte...

Rămîi cu bine, câine poliţist!

1984