Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a
de câte ori îmi vin nevrozele! Are nevoie cartierul ăsta de o carte controversată ori se așteaptă poate doar să fac grătarul la zile mari și apoi să cobor storurile pentru a-mi aștepta zilele de muncă? Într-adevăr, personajul meu episodic, ambasadorul care mă va aduce înaintea lectorilor plictisiți, va trebui să-și găsească rapid de muncă și să nu aibă în niciun caz nevoie de birocrație. Să se laude că se tolănește întrun living al unei vile cu 20 de camere și 3 etaje, însă să dețină măcar un apartament de 4 camere lângă gară și să aibă plasamente rumene la CEC sau la BRD. Așadar, în cazul de față este necesar ca el să fie angajat măcar ca director indispensabil la o agenție de stat controversată ori să fie omul de bază al unei multinaționale imorale în oraș; le ofer în felul acesta unor lătrăi deștepți și esența unei reușite profesionale lesne de înțeles pentru cei care, inevitabil, n-au cunoscut jocul ielelor prin compartimentele existenței. Și cu socialul cam atât? Ca să nu-i trădez pe Zola și Faulkner, investigația creatoare nu trebuie să se oprească aici. Să zică despre el că e corupt până în măduva firii, că are un trecut alcătuit dintr-un amestec de praf și osânză, să arate protagonistul la sfârșit cu cine am avut de-a face cu adevărat, asta ar fi ceva de domeniul romanescului și, totuși, chiar și existența oamenilor plăsmuiți trebuie să rămână un mister firesc, pur și acceptabil. Dar pe certitudini oare cum le vom scoate din pălărie? E nevoie urgentă de ele sau să le aruncăm la primul coș de gunoi și să decorăm cartea doar cu imagini primare? Constatarea unor fapte, iluzii și impresii, iar încolo nimic! Am să pun niște personaje mai restrânse să vorbească nițel despre dânsul în anumite părți ale scriiturii și, după aceea, cred că e doar treaba cititorului atent sau neatent. Merită o viață interioară sau îl lăsăm ca pe un umanoid specialist în arta comunicării? Avem de ales între a-i permite să-și trăiască existența ca un realist desăvârșit sau să caute a o înțelege cum se cuvine. Cu al doilea tip de personaj ne-am împrieteni mai ușor, cu primul am putea strânge un interes mai măricel pentru ficțiunea noastră, deci o cale de mijloc se impune cu prisosință. Problema constă în observația că un termen mai abstract decât calea de mijloc nu prea găsim, iar cartea trebuie scrisă cumva și cândva. Fiind necesară spontaneitatea în oricare acțiune omenească, îi voi acorda ca și naratorului o mică parte din trusa sufletului meu la data când voi lua condeiul în mână, pentru a nu exagera fondul scris ori a crea ceva artificial, nesistematic. Desigur, găsim soluții, cugetăm la alternative serioase, dar când o să-mi fac puțin curaj? Măcar trei fraze pe noapte să poată ieși din mine, iar acelea să poarte pecetea unui gust nobil și să reprezintă o hrană sănătoasă pentru consumatorii de lucru moral sau imoral. Curajul pe care nu-l dețin eu însumi trebuie să i-l confer lui. El, un personaj episodic ce mă introduce grațios în propria-mi operă, trebuie să constituie antipodul meu ideal, omul care mă va determina să-mi urăsc opera și să o scriu în același timp cu o forță disperată, practic voi naște o nălucă în care voi turna toate relele care reușesc să mă domine. Dar, în cele din urmă, cum îl voi pune să se miște, să acționeze, cum să vorbească?(Și cea din urmă activitate pare cea mai importantă în clipa de față!) Mai mult ca sigur că îi voi acorda un glas special și o tehnică nouă, în acord cu... Ba nu, eu nu trebuie să țin cont de versetele îndrugate de alții și de tehnici trecute deja prin groapa de gunoi, aiurite deja de ineluctabila curgere a clipelor. Decât să împrumuți blana altuia este preferabil să nu mai gândești nimic, să nu mai compui niciun rând, nicio broșură despre vanilie sau împărați. Apelul la originalitate miroase mai actual ca oricând, în condițiile în care orice prăpădit deține instalat pe computer un Word mai vechi sau mai recent și, în consecință, poate invoca veleități de prozator, autor liric sau dramatic, poate chiar eseist. Săparea unei gropi pentru a îngropa iluzii și trufii nu poate conduce decât la prăbușirea totală în adâncul ei. Sper din toată inima să greșesc! ...................... O legendă nevăzută precizează că nimeni nu a fost în stare să facă ceva după ce conștiința sa a creat pe altcineva, considerat a fi mai capabil de a-l lansa în lume. O nălucă se substituie unui trup și acel corp se ghidează după niște modele absurde, neauzite de nimeni și nicăieri. Poate că Marius a renunțat în final la scris pentru că nu a lăsat un protagonist sincer și dezavuat să-și facă rondul de noapte de la început până la sfârșit, impunându-i celui din urmă o tutelă inadmisibilă pentru soarta unui personaj creat în plină adolescență. Doar un creator matur se poate dedubla în voie și risca să moară ceva în el fără a se compromite în unanimitate, depășindu-se pe sine fără măcar să-și dea seama. Totuși, dacă modelăm lucrurile după principiile logicii, poate că Marius și-a dat seama că el însuși nu constituie decât un figurant în lumea pe care dorea să o smulgă din temelii, apoi să o reorganizeze. Iar cu figuranții nu se poate în niciun caz realiza literatură autentică! 149