Issuu on Google+

Centrul de promovare „Itaca” – Dublin

parteneriat cu Grupul Media Singur

Volum de proză scurtă - ediție on-line -

„Peregrinări” ediția a IX-a, Dublin, 2016

Realizator Dorina Șișu


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, proză scurtă organizat de Centrul de promovare „Itaca” – Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur Membrii juriului: Ștefan Doru Dăncuș (România) Ștefan Mitroi (România) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Dana Banu (România) Adrian Suciu (România) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Regulament: Textele se trimit în perioada 1 oct. – 15 nov. 2016, orele 24.00 ale Irlandei, la adresa de e-mail concursulperegrinariproza@gmail.com Fiecare participant va trimite proza scurtă în nume propriu și va primi un e-mail de confirmare în 48 de ore. Dacă nu primiți acest e-mail, vă rugăm să retrimiteți! Tema concursului este liberă. O singură proză, exclusiv în limba română, de maximum 5 pagini, în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice și fără imagini care să însoțească textul. Dacă aceste cerințe nu sunt respectate, textele în cauză nu vor intra în concurs. Textele participante la concurs nu trebuie să mai fi fost publicate anterior (pe suport de hârtie sau online). Nu este permisă mediatizarea textelor pe parcursul desfășurării concursului, chiar dacă nu va exista și un vot al publicului. Concurenții vor trimite în e-mail numele real și pseudonimul literar (dacă au unul), o fotografie jpg și adresa de reședință (poate fi menționată numai localitatea și județul), pentru trimiterea premiilor după concurs (numai câștigătorilor, evident). La concursul Peregrinări pot participa toți scriitorii de limbă română, indiferent unde sunt stabiliți. Vârsta minimă de participare este de 14 ani împliniți. Vârstă maximă nu se impune. Nu se acordă mențiuni, diplome de participare și nu se face public votul juriului, luat individual. Câștigătorii vor primi premiile în luna ianuarie a anului 2017, după ce va fi tipărit numărul 16 al revistei Itaca. Textele vor fi postate de către organizator pe site-ul Centrului de promovare „Itaca” – Dublin http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCu…/ cu numere de ordine, păstrându-se astfel anonimatul până la desemnarea câștigătorilor. După anunțarea câștigătorilor, în termen de câteva zile, vor apărea pe site și numele autorilor în dreptul fiecărui text. Jurizarea se face în două etape. În prima fază, membrii juriului vor nota, în ordinea preferințelor, 10 texte, cu note de la 10 la 1, fără a repeta vreo notă, după care se face un clasament în care intră primele 10 texte cu cel mai mare punctaj cumulat. În faza a doua, din aceste 10 texte, membrii juriului vor nota numai 3 texte, acordându-le următorul punctaj: 5 puncte pentru locul I, 3 puncte pentru locul II și 1 punct pentru locul III. Jurizarea se face între 17 și 30 noiembrie 2016, iar anunțarea câștigătorilor se va face pe 1 decembrie 2016. 2


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Premii: • Diplome tipărite și medalii inscripționate cu numele câștigătorilor • Publicarea câștigătorilor în nr. 16 al revistei „Itaca” (oct., nov., dec. 2016) și în revista Singur • Câte un exemplar din ediția tipărită („Itaca” nr. 16) • Câte o monedă irlandeză de 1 penny, din anul 1916 • Cărți cu autograf din partea membrilor juriului: Adrian Suciu, „Profetul popular”, editura Tracus Arte, 2015, pentru fiecare din locurile I, II și III. Gabriela Căluțiu Sonnenberg, volumul „Vine seninul” pentru locurile I, II și III. Ștefan Doru Dăncuș, volumul „Manual de gesturi inutile”, pentru locurile I, II și III. Viorel Ploeșteanu, romanul „Fantasme”, Ed. Mantaua lui Gogol, București, 2014; volumul de nuvele „Nae Boierul. Ploaia”, Ed. Singur, Târgoviște, 2014 și romanul „Ciorile albe”, Ed. MJM, Craiova, 2007.

3


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Câștigătorii concursului de proză scurtă „Peregrinări” ediția a IX-a, Dublin, 2016

I

LOCUL : DANIELA

LOCUL cu textul Despre

ALBU (București)

cu textul La

vie

II: LIVIU ULEIA (București)

fericire sau întâlnirile unui şaman român cu un principe, o principesă, un înţelept, un copil-vampir şi un războinic

LOCUL

III: SIMONA CHIS (Bucecea - Botoșani) cu textul Refugiu

urban

Materialul acestui volum nu a suportat nicio corectură din partea realizatorului, reflectând întrutotul concepția autorilor.

4


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

LIVIU ULEIA (București) Nr. 1 Despre fericire sau întâlnirile unui şaman român cu un principe, o principesă, un înţelept, un copil-vampir şi un războinic Aceasta e povestea îndelung ascunsă şi întâia dată scrisă a ultimei femei-şaman europene. Numele ei a fost Transhisteria Transistoria. A trăit în evul mediu. Mie mi s-a împărtăşit secretul existenţei sale în adânca, întunecata Transilvanie. Am plătit cu saptămâni de izolare, meditaţie, deshidratare şi confuzie. Titi, cum o voi numi, scurt şi familiar, de acum încolo, a devenit şaman când ajunsese atât de bătrînă şi de înţeleaptă, încât începuse să întinerească... Astfel, în zilele noastre ar putea fi embrion şi e posibil să renască oricând. Titi nu mai mergea înainte, ci numai în lateral, cu paşi mici şi privirea goală. În evul mediu, pe domeniul ei natal, vizionarilor li se scoteau ochii... De aceea Titi îşi folosea urechile ca ochi. Astfel protejată, ea şi-a urmat calea şamanică laterală cu o singură misiune sacră: aceea de a lăsa omenirii ultimele reţete şamanice europene!... Nu voi întârzia să reproduc aceste spectaculoase, miraculoase reţete. Ele au rămas necunoscute de câteva secole. Fiecare dintre ele are o istorie specială. Iat-o pe prima: Era un principel transilvan ce trăia într-o mare suferinţă: principelul avea un penis foarte, foarte mic. Atât de mic, încât urina invizibil. Gândacii din iarbă nu erau deloc afectaţi de jetul urinei sale. Aceasta nu tulbura nici măcar zborul musculiţelor. Principelul s-a dus după Titi, împins de la spate de populaţia disperată de ruşine. Bărbăţelul a stat lângă femeie zile în şir. Aceasta se scufundase într-o profundă transă şamanică, amplificată de milă şi, poate, un pic de dispreţ. Când, agasată, în cele din urmă s-a trezit, Titi l-a întrebat autoritar pe principel: - Ce văd eu aici? Principelul se ruşină. Dar Titi continuă, îmbărbătându-l, în mod neaşteptat; - Văd sămânţa unui stejar urias!... Iar eu cunosc secretul prin care această sămânţă va rodi! Şi Titi îi dezvălui reţeta şamanică: - Este un singur cuvânt de străveche provenienţă balcanică... Trebuie să-l spui de trei ori în fiecare dimineaţă: SACÎZ, SACÎZ, SACÎZ!!! Tună Titi şi preciză: - La oglindă, dacă se poate! - Doar atât? Întrebă mirat principele. Titi se strâmbă cu greaţă, imitându-l într-un mod personal, ironic: - Doar atââât? Şi femeia reintră în transă. Principelul îi urmă imediat sfatul şi stejarul crescu... Stejarul crescu atât de bine, încât urmaşii săi mişună în prezent prin toată Europa! Iar pentru cei care au ori nevoie, ori îndoieli, ori şi una şi alta, recomand responsabil şi călduros exerciţiul prinţului: Bărbaţii Europei să nu uite cuvântul magic: SACÎZ, SACÎZ, SACÎZ!!!... Să nu lăsaţi stejarul să se usuce! Acesta e mesajul străvechi, lăsat de Titi, în marea ei bunătate şamanică, transilvană, transistorică, transisterică şi transeuropeană. Şi acum, a doua poveste: 5


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Era o principesă, o voievodeasă trăind în legendara Transilvanie. Suferea de pe urma unui defect existent şi la alţi oameni. Dar la ea defectul avea o formă foarte gravă, patologică şi paranormală... Pe scurt, voievodesei îi era imposibil să iubească. Boala ei afecta orice, fără excepţie. Melcii din grădinile voievodale fugeau numai la auzul paşilor săi. Se spunea că ovinele se blocau în timpul acuplării, doar dacă ciobanii pomeneau numele suveranei... Chiar câteva vocale numai. Mie mi-e teamă să-l spun şi acum! Sufereau şi porcinele şi bovinele şi iepurii! Polenizarea nu mai funcţiona si toate plantele se uscaseră. Disperată de ruşine şi împinsă de la spate de către populaţie, voievodeasa porni în căutarea ultimei femei-şaman. Cu faţa şi inima de gheaţă, temperatura de 28 de grade Celsius şi călărind sălbatic, pentru a diminua pagubele, principesa lăsa în urmă o dâră de infertilitate. Sate tăcute şi natură pustiită. Titi o aştepta, iritată la rândul ei de ceea ce se întâmpla. Dar o abordă pe principesă cu multă stăpânire de sine, regăsindu-şi calmul şamanic: - Ce văd eu aici? Voievodeasa se ruşină şi răspunse: - Un deşert al iubirii! Titi îi replică puţin condescendent, ba chiar de sus în jos la propriu, pentru că se retrăsese întrun copac secular: - E adevărat, dar în deşert iubirea înfloreşte ca oriunde. Uneori, chiar mai bine! Te asigur de asta pentru că mintea mea a călătorit pînă la hotarele Africii. Şi Titi continuă, destăinuind reţeta: - Din depărtările mentale,am adus pentru tine cuvântul magic... Să-l rosteşti de trei ori, în fiecare dimineaţă, dacă se poate la oglindă: CÎRMÎZ, CÎRMÎZ, CÎRMÎZ!!! Şi după ce strigă cuvântul şamanic, Titi dispăru în lateral. Voievodeasa urmă sfatul. Peste cîteva zile începu să fie mistuită de atâta dragoste, încât mai că ajunsese o mare curvă. Totul înflorea în jurul ei. Urmaşele voievodesei sunt răspândite în întreaga Europă. Femeile Europei să nu uite, aşadar, cuvântul magic: : CÎRMÎZ, CÎRMÎZ, CÎRMÎZ!!! Acesta e mesajul străvechi al femeii-şaman Titi, care ne oferă cheia iubirii. Şi acum, a treia poveste: Era un atoateştiutor transilvan medieval, atât de învăţat, încât depăşise ştiinţa noastră actuală... Drama sa era următoarea: prins în reţeaua ştiinţei sale mai complicate decât creierul, se tâmpise de tot. Nu mai înţelegea nimic. Era de-ajuns ca savantul să atingă ceva şi producea haos. Lingurile ţâşneau din mîna lui, în sus, spre cosmos; se topeau în drum către soare şi scoteau sunete psihedelice. Furculiţele coborau vertiginos spre centrul pământului; scrijeleau calcule ininteligibile în roca incandescentă. Disperat, atoateştiitorul o caută pe Titi, împins de la spate de populaţia deconcertată. Cu mişcări incoerente, căci nu mai înţelegea nici logica locomoţiei, bărbatul decrepit îngenunche în faţa femeii-şaman. Titi se opri o secundă şi-i spuse mămos: - Vezi tu, savanţii trebuie să fie mai intâi copii! Şi continuă, mângâindu-l pe capul răvăşit: - Ce văd eu aici? Atoateştiutorul răspunse ruşinat: - Un copil neputincios. Titi îl linişti: - Măi, păi numai aşa poţi învăţa să fii fericit! Am şi cuvântul magic ce-ţi este necesar. Să-l spui în fiecare dimineaţă, de trei ori, dacă se poate la oglindă: HURMUZ, HURMUZ, HURMUZ!!! Şi Titi dispăru, stăpînă pe sine şi sigură de ea. Atoateştitutorul îi urmă sfatul întocmai si-şi continuă viaţa vesel. Mulţi dintre europeni sunt urmaşii lui. Aceştia nu trebuie să uite moştenirea lăsată de Titi: : HURMUZ, HURMUZ, HURMUZ!!! Nu uitaţi cuvântul şamanic al femaii-şaman care dăruieşte bucuria de a trăi. Vom continua cu a patra istorisire: 6


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Era un copil-vampir, unul dintre copiii-minune ai legendarei Transilvanii medievale. Dar copilului nu-i mai plăcea deloc să se joace. Noaptea, când prietenii lui zburau şi sugeau peste tot, el rămânea acasă. Stătea în pat şi citea; sau consulta Tarotul, mereu singur şi încruntat, de atâta melancolie, se pare... Titi îl căută ea însăşi, căci în fond erau colegi de supranatural. Îl târî pe câmp, până în mijlocul unei plantaţii de pepeni. Ridică un pepene mare şi-l zdrobi de pământ. Pepenele se desfăcu, roşu şi parfumat. Micul vampir se simţi dintr-o dată mai bine. Titi îi strigă din beznă: - Să nu uiţi niciodată acest cuvînt magic: HARBUZ! Să-l spui în fiecare dimineată, de trei ori... la oglindă ştiu că nu se poate...: HARBUZ, HARBUZ, HARBUZ!!! Şi Titi dispăru la dreapta. Copilaşul merse spre stânga. Poate fi întâlnit şi astăzi prin Europa. Consumă, întotdeauna bine-dispus, pepene roşu transilvan. Şopteşte la urechile copiilor singuri, de cîte ori se iveşte ocazia, vechiul cuvânt şamanic: HARBUZ, HARBUZ, HARBUZ!!! Iată şi ultima poveste, întregind luminoasa pentagramă şamanică lăsată de Titi: Era în proaspătul şi însângeratul ev mediu un războinic transilvan, căruia toate luptele i se păreau plictisitoare. Deşi extrem de sângeroase, el le considera total anoste. Niciodată nu era mulţumit de numărul cadavrelor. Se spune că punea oglinzi pe câmpurile de luptă pline oricum până la refuz de hoituri omeneşti... Titi auzise de el şi-l căuta. Îl găsi cu greu, deoarece războinicul stătea ascuns. Cuprins de o puternică depresie, intrase în adâncul celei mai negre păduri transilvane. Când îl desoperi, Titi îi spuse cu milă: - Ce văd eu aici? Războinicul răspunse ruşinat: - Un războinic ratat! Dar Titi îl contrazise: - Nu eşti ratat, cât timp te mai preocupă propria ta fericire! Însă îţi lipseşte cuvântul şamanic. Pentru tine m-am străduit şi ţi-am adus un cuvânt din depărtare. Să-l spui în fiecare dimineaţă de trei ori, privindu-te în oglindă, dacă se poate: M’AMUZ, M’AMUZ, M’AMUZ!!! Şi Titi dispăru, lăsându-l pe războinic iluminat. Urmaşii lui cutreieră acum întreaga Europă, spre a aminti de existenţa şi reţetele pentru fericire ale ultimei femeii-şaman europene, Transhisteria Transistoria, sau Titi, care ne strigă din rărunchi, de peste secole, din toată fiinţa ei: M’AMUZ, M’AMUZ, M’AMUZ!!!

7


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

MIHAIL TOMA (Bârlad) Nr. 2 Acum e pace

- Te-ai bolunzit de tot. Replica seacă pică pre când mă chinuiam să deschid o cutie de supraviețuire cu cioata cuțitului meu de parașutist. Mă uit la el, verific încă odată setările de translate... - Ce vorbă-i asta? - Mi-ai ”scuipat-o” în față pe când ne băteam a doua oară. Am zis că se potrivește cu ce faci. Hăhăie gros și pufăie pe nările supradimensionate. Eram deja în vrie când una din rachetele omniului mi-a lovit frontal stabilizatorul. Am încercat să compensez dar deja simțeam cum se apropie moartea. Când ești pilot ești condiționat psihologic. O plasă de salvare a unei conștiințe care are doar două soluții: învinge sau mori. Acum, observam tonoul în scurt pe care vrăjmașul meu îl făcea. Știam că nu mai are nimic, risipise tot, la fel cum făcusem și eu. Eram de același calibru. Făcusem tot ce se putea. Acum venea, hotărât spre mine, cu decizia implacabilă a speciei sale: dinte pentru dinte. Pentru ei nu exista repliere strategică. Dacă nu învingeau mureau într-un ”atac kamikaze”. Nu știu cine a venit cu acestă expresie dar, să fiu a naibii, e perfectă. Stabilizatorul meu parametric nu făcea față. Normal dacă mă gândesc că mă dădeam de-a rostogolul fără noimă... 10000 de metri. Nu-l mai văd:” O fi având necazuri cu direcția. L-am ciuruit bine la ultima trecere...” Vise. Una din camere îl fixează la ora 17... Trag de ultimul eleron rămas funcțional... nik! Vine peste mine. Aștept să-i văd mutra dinocephalică în scanerul de aproape. Iată: ochii roșii înconjurați de pliuri solzoase... sunt sigur că ne uităm ochi în ochi, radarul de impact: 30, 15, 5 ,3: Eject! Sunt scuipat cu capul în jos. Asta a fost dură. Mi-e greață. Deasupra, o explozie semnează sfârșitul celor două navete. ” Mii de bombe neutrinice!” Îl văd coborând în parașute de înălțime... ”Acu’ să te văd bărbate... de nebun nu scapi cu una cu două.” Cad urât, într-o rână, și nu-mi mai simt brațul drept. Râde crăcănându-se pe cele patru picioare sub formă de pistoane hidraulice, ceea ce, până la o limită, chiar sunt, pufăind pe nările cu supape care-i trădează originea agvatică. Eu am aterizat la sud, capsula de supraviețuire la nord. El, la nord... iar rația lui a aterizat la vreo 10 kilometri de mine. Ridicol, nu?!!! Desigur. Am recuperat ranița lui din trei salturi. Mi-am băgat nasul ( senzorii) nik ce m-ar putea interesa. Știam, dar... așa de amorul artei. Îl văd venind în salturi largi, scot Mouserul. Au trecut 7 ore și nu a revenit. 8


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Ultimile două confruntări au fost extrem de violente. După ce ne-am risipit muniția în degajări disperate, m-a atacat corp la corp. Agilitatea nativă a unui strămoș de scarabeu versus agilității costumului meu robotizat. Cuțitul de parașutist din oțel călit cu crom s-a rupt între două plăci din costumul lui. Și totuși s-a retras... 7 ore e mult. Mă duc să-l caut. Fac salturi largi scanând teritoriul nefericitului de planetoid, părtaș la atâtea dispute. Sterile. O frontieră psihologică la care nici una din părți nu voia să renunțe. Groapa atâtor colegi de-ai mei și a câtor de-ai lor. O încrâncenare vădit schizofrenică pe care o recunosc dar căreia nu pot să-i opun decât loialitatea mea de soldat. Văd ceva la ora 3. E el. Mă apropii precaut deși le este necunoscută prefecătoria. Atacă deschis și fără vicleșuguri. E răsturnat pe-o parte. Costumul a fost străpuns de una din loviturile mele de cuțit, la o îmbinare slabă, iar atmosfera otrăvită a asteroidului a pătruns în interior. Mă privește cu ochii lui roșii, fără pupilă și înclină greoi capul. Simt o sfâșiere. Una e să omori pe cineva în luptă, în valul de adrenalină care-ți comandă să iei o viață înainte de ați fi luată a ta, și cu totul altceva e să stingi lumina ochilor care te privesc. Îi împing capul într-o parte, măcar să nu văd privirea aia... și realizez că nu am cu ce-l omorî. Doar să-l strâng de gât. Mă pierd într-o stare cvasicomatoasă, mi-aduc aminte de profesorul de istorie care ne povestea despre extraordinara descoperire de acum 200 de ani, de proful de sociologie care încerca să justifice folosirea omniilor pe post de sclavi, de anunțul dramatic cum că una din stațiile de cercetare a fost distrusă ”în mod neprovocat de omnii dezlănțuiți”. De ofensiva în care am distrus complet planeta, am șters-o din univers și mai apoi de uriașa flotă a omniilor care au venit să-și răzbune cetățenii. De cum eram cât pe-aci să pierdem Pământul, la uriașul efort de război, la propagandă, de mine luat cu caș la gură și aruncat într-o navetă de intervenție, pentru abilități psihomotorii... Căpăcesc spărtura din costum. Omniul protestează cu ultimile puteri dar descoper o inserție și-i bag o doză de neambutal cât să adoarmă un elefant. Au trecut trei zile. Am descoperit o peșteră. Destul de etanșă. Am cărat totul acolo. Inclusiv pe omniul. Am etanșat intrarea cu spumă și am creeat o atmosferă. După uriașa mulțumire de a evada din costum, de a micționa și defeca, natural, în fundul peșterii, de a mă simți din nou... m-am întors către omniul. Accesez baza de date. Găsesc ceva și încep să trag de toate alea, cu un bolovan pregătit la îndemână. Care mișcă... nu mai miscă! Il extrag cu greu dintr-un costum complicat, dar potrivit pentru conformația lui. N-am mai văzut un omni decât în filme: E scund, cam până la buricul meu și are forma unui crab corcit cu un cărăbuș, cu o cocoașă chitinoasă în culori de un grena stins și lucios, stă pe patru picioare care arată ca pistoanele hidraulice de la un excavator și are un cap retractil cu doi ochi centrali, o pleiadă de ochi multipli și două antene segmentate. Acum capul atârnă pleoștit în pliurile unui burduf chitinos, cu antenele lipite de scăfârlie și principalii ochi închiși. Lăbuțele din față sunt încrușișate între niște mandibule de o finețe nemaipomenită. Chitinele de pe cei doi ochi tremură... Apuc bolovanul. Ochii i se întredeschid. După o ușoară ceață a privirii, mă focalizează, evident prin mișcarea telescopică a lor și.. când să-i pocnesc chiatra-n cap, pică pe o parte cu picioarele strânse pe abdomen și capul retras în carcasa chitinoasă. O face pe mortul... 9


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Aștept ce aștept și când văd că vrea să-mi pună la încercare răbdarea, mai ales că chetroiul era greu și cam începusem să-l simt în mână, îi vorbesc în translator: - Nu te mai preface. Mai bine saltă pe ăi patru craci și hai să mănânci ceva... să bei apă... sau ce naiba beți voi... zaci de patru zile. Crăcănează lent un ochi, cel de pe partea mea, și acu' că-l observ cu îndârjire, văd că și ceilalți, ca de albină par a-și schimba nuanța. Se așează în șezut pe labele din spate și ridică fruntea. Antenele se depliază și încep să baleieze mediul înconjurător: - Ai creeat un microclimat... Se ridică și explorează peștera, are o ezitare când dă peste dejecțiile mele dar continuă explorarea. Verifică trăinicia dopului pus de mine apoi se repede la ranița de supraviețuire. Pun mâna pe piatră. Scoate doar un recipient pe care-l cuprinde cu brațele și mandibulele. Bea îndelung: - Huo! Mai încet! Nu se știe cât vom zăcea pe aici. Ochii îi sclipesc dar înțelege. Mai caută în rucsac și ia ceva ce presupun că e o hrană compactă. Privesc siderat acțiunea mandibulelor care mărunțesc, complicat, calupul și-l introduce, delicat, într-o gură minusculă. - ...Și cu mâncarea la fel... Mă chinui și eu să deschid o conservă... - De ce nu m-ai omorât? Vocea vine de undeva dinspre carcasa chitinoasă. - Ce folos? Suntem amândoi în același căcat... Nu pricepe și-i arât spre fundul peșterii. Are un moment de stupoare apoi mandibulele se crăcănează, nările se umflă și începe să hăhăie. La început pare că râde dar apoi translatorul își schimbă nuanța și parcă și eu simt în chirăiala pe care o scoate pe gura micuță o intonație de mare jale. Plânge, bocește și se dă cu capul de pământ. - În același căcat! Daaa. Dar de ce? De ce?! De ce.... Tac și-l privesc cum se liniștește. - De ce? Ridică capul și mă privește intens: Ați venit și ne-ați făcut sclavi iar când semenii mei și-au recâștigat libertatea ați ras planeta... - Nu știam că sunteți ființe inteligente... credeam că sunteți animale. - Și la voi animalele sunt sclavi? - Nu... acum sunt ocrotite, în spații speciale... adică... - Adică tot sclavi. Ce fel de ființe sunteți? Preferați să-i țineți pe cei altfel decât voi închiși, sau mai rău la mila voastră, să-i puneți să vă facă treburile pe care ar trebui să le faceți voi... și unde-i mândria lucrului bine făcut? Ce plăcere e să te lauzi cu ce ceva făcut de altul? Cum vă suportați? - Iaca ne suportăm. Ia vezi... nu ți-am salvat viața pentru ca să mă supui la un rechizitoriu. Ce... voi n-ați călcat peste cadavre până să ajungeți ce ați ajuns? Nu a trebuit să vă apărați de dușmani? Să ucideți pentru viața voastră și a copiilor voștri chiar și atunci când scopul s-a pierdut, când totul devine o rutină, așa ca războiul ăsta pe care-l purtăm de 20 de ani în care am ajuns să ne aruncăm copii unul împotriva altuia, stupid, la moarte? Se clatină pe picioare, înțeleg că ăsta e un semn de adâncă meditație: - Noi nu mai avem animale. Nici măcar în ”spații speciale” Dar asta a fost de mult… Atât de demult… Erau un obstacol în calea progresului. E clar că accesează, cumva, niște informații și devin alert, dar revine: Ai dreptate. Am dat dovadă de ipocrizie. Se apropie de mine și încrușișându-și mâinile între mandibule se pleacă cu capul la picioarele mele. Șoptește: 10


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- M-ai salvat de la moarte, indiferent ce a cauzat-o. Din acest moment tu ești fratele meu de sânge. Îți sunt dator cu viața mea și nu voi precupeți nimic pentru a o apăra pe a ta. Primește. Sufletul meu de soldat, condiționat prin toate mijloacele unui sistem fără de greș, se burzuluiește: - Sunt ostaș, nu criminal sadic. Oricine ar fi făcut la fel. - Oricine? Se ridică iar capul lui ajunge la înălțimea ochilor mei. Mă focalizează intens. - Poate chiar nu... oricine, dar noi nu suntem chiar așa... Dar... Din cei pe care îi cunosc eu: oricine! - Primești să fim frați de sânge? Scuză-mă că nu am găsit altă expresie... vocabularul este limitat. Primești? Mă fâstâcesc... Parcă aievea o văd pe Dana când mi-a prins palmele în ale ei și am început să ne rotim:” Vreau să fii prietenul meu. Prietenul meu pentru totdeauna. Primești?”: - Primesc! Și o căldură sufletească mă cuprinde, mă strivește. O lacrimă se încăpățânează și alunecă pe obraz. O atinge cu lăbuța și ea i se prelinge pe brațul cu peri scurți și înclinați. Se înclină. De astă dată altfel, pe o parte și cu privirea la mine. - Atunci... Vom pleca de aici. - Unde să plecăm? Afară-i moartea... - Avea-i dreptate. Și strămoșii mei au luptat pentru a ajunge ceea ce suntem. Dar am ascuns convenabil acest lucru. Câtă ipocrizie. Ne consideram cei mai înțelepți și mai drepți dintre toate ființele. Și iată... iată cum se arată adevărul: Întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare... - Ce vrei să spui? Simt ceva, la limita cu subconștientului. - Da. Ai fost luat în colimator încă de acum doi ani pământești. Abilitatea ta... Arta ta în ale războiului te-au impus în ochii analiștilor noștri și nu am priceput nici până acum de ce ai rămas doar pilot de desant. Dar din acel moment ai devenit un trofeu. Mă duce gândul la steluțele de pe carlinga mea... 24 la număr... Frica coechipierilor când auzeau că ieșim în formație, mereu vânat, toți morți, morți, eu privit ca un strigoi, mutat de colocolo pentru a ajunge să fac recunoaștere de unul singur, nimeni nemaivoind a mă însoți... Omniul mă privește gânditor: - N-am înțeles. Ți s-au dat nave din ce în ce mai proaste, cu armament mai redus cantitativ și calitativ și totuși ai continuat să câștigi, paradoxal, în fața unor piloți din ce în ce mai calificați și dispunând de cele mai sofisticate navete pe care le-am produs. În sistemul nostru de caste, învingătorul se ridică cu o treaptă. Ai pășit cu brio toate treptele și acum ești o legendă căci, se pleacă din nou în acel stil inconfundabil, în fața ta se înclină cu umilință, fratele tău de sânge, Prințul Moștenitor al Imperiului Omnilor, ultimul din scara ierarhică pe care l-ai învins și căruia ,mai presus de orice, i-ai cruțat și salvat viața. Mă înfrânez cu greu. Mi-aduc aminte privirea bunicului: ” Mergi copile. Urmează-ți destinul și să te ridici la înălțimea străbunilor. Îți vor îndruma pașii oriunde vei fi. Și nu uita că ești sânge de dac, întemeietorii lumii”. Aud zgomote. Mă crispez. - Nu-ți fie teamă. Spuma cu care am izolat peștera se prăbușește cu zgomot și un tunel metalic iluminat din belșug de deschide. Zeci de omnii înarmați stau aliniați de o parte și de alta. - Deci prizonier... Doar te-ai jucat cu mine... - Nici gând. Nimeni nu putea să interfereze în lupta noastră. Din contra. Asta este o gardă de onoare: pentru doi frați de sânge. 11


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- Voi fi declarat trădător! Mai bine moartea! Aici! Acum! - Am ordonat încetarea focului pe toate fronturile. Imaginile luptei noastre au fost trimise pe Pământ împreună cu o cerere de armistițiu. Se pare că și la voi există o legendă în care sunt aleși cei mai buni pentru o luptă care să salveze cele două popoare. - Da... - Pământul a trimis o solie de împăciuire iar noi am acceptat, regretele sincere pentru toate câte s-au petrecut trecându-se ca jertfe, de ambele părți, care acum să unească neamurile noastre. Mă ia de mână : - Vino, frate. Este pace! ***

12


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

DONȚU MIHAI FLORIN (Timișoara) Nr. 3 Lapsus Cine sunt eu? E dis-de-dimineaţă. Mă uit în jur. Totul e străin. Inima începe să-mi bată cu sete, de parcă ar vrea să-mi sară din piept şi să plece singură în lume. Fruntea mi se umezeşte nespus de mult. O transpiraţie rece şi oţetită. Simt că am un nod în gât. Simt că mă astup. Sar ca ars în capul oaselor. Încerc să-mi liniştesc respiraţia, bătăile inimii. Sunt mai bine. Dar, totuşi, cine sunt eu? Caut cu privirea în jur, de parcă răspunsul ar fi undeva în această cameră semiobscură. Cobor privirea. Zăresc podeaua roasă de timp. Îmi inspectez amănunţit mâinile. Privirea îmi întâlneşte o brăţară încolăcită de mâna dreaptă, una pe care sunt încrustate patru litere metalice: A-L-I-N. Seamănă cu un nume. Oare să fie numele meu? Sunt Alin! Până la urmă o las baltă cu enigma propriului nume şi mă hotărăsc să explorez acest loc străin. Unde mă aflu? Podeaua scârţâie sub paşii mei. Dau de un hol, de o bucătărie, iar de hol, de o baie şi de o altă cameră. Mă uit prin jur, pe toţi pereţii: poze cu mine şi cu mai câteva persoane şi un poster mare pe care scrie ACASĂ. Deci, mă aflu acasă! Intru în baie. Aprind becul. Dau drumul la apă să-mi alung somnul dintre gene. Mă privesc lung şi străin în oglindă: Cine eşti? Eu sunt Alin! Tu? Ce cauţi în casa mea? Îmi pierd răbdarea. Lovesc cu pumnul în oglindă. Aceasta se crapă, câteva bucăţi cad pe jos, iar din pumnul meu şiroieşte sânge cu nemiluita. Au, mă doare al naibii de rău! Încep să urlu de durere. Cotrobăi prin toate dulapurile din baie. Găsesc o sticlă cu spirt şi un pansament. Mă spăl bine cu apă rece, îmi aplic spirt şi mă pansez. Mă uit năuc în jur. Unde ziceam că mă aflu? În fine, poate e doar un lapsus. Îmi târăsc paşii în bucătărie. Redescopăr că mă aflu ACASĂ. Mă uit prin jur. Găsesc cafetiera aşezată pe dulap. Ce-aş bea o cafea, asta dacă aş şti să fac una. Îmi iau gândul de la cafea. Mă ridic de pe scaun. Unde o fi camera din care tocmai m-am trezit? Ies în hol. Privesc în dreapta. Privesc în stânga. No, asta-i bună! M-am rătăcit aici...ACASĂ. Fac dreapta. Dau de o cameră mai mare şi mai luminată, de perdele albicioase, de o noptieră şi de un pat nupţial. Mă îndrept înspre noptieră. Mă aşez pe pat. Găsesc o fotografie, frumos înrămată, cu două persoane: un el şi o ea. El în costum negru, iar ea într-o rochie albă şi lungă. Ce frumos le şade! Oare cine sunt? Mă uit mai bine. Stai, mă! Doamne, ce căscat mi-s! Ăla sunt eu. Dar cine-i frumuşica? Să fie...soţia mea? Nu-mi amintesc să mă fi căsătorit. Oare cum o cheamă? Aşez cuminte poza înapoi pe noptieră. Mă ridic de pe pat şi mă îndrept spre fereastră. Mă uit afară. Nimic ieşit din comun. Brusc, un sunet înfundat, parcă mecanizat, începe să se audă de undeva. Mă impacientez. Oare unde sună? Îmi trebuie o hartă ca să dau de telefon, să vezi de nu. Ies pe hol. Intru în baie. Ies. Intru în bucătărie. Ies. Iar pe hol. Sunetul e tot mai puternic. În cele din urmă dau de sursa zgomotului. Mă întorc în aceeaşi cameră de unde mi-am început expediţia. Ridic receptorul telefonului şi îl aşez invers. Alo! Alo! Mă auziţi! De ce nu pot auzi? Întorc receptorul: - Alo! Da? Cine e? - Ceau! Ce faci? Te-ai trezit? - Dar cu cine am plăcerea, vă rog? - Ce?! Cu naiba, cu naiba ai plăcerea! - Îmi pare rău! Nu cunosc pe nimeni cu numele de Naiba. - Auzi, tu ai chef de mişto? Aseară ştiai foarte bine cine sunt. - Regret! Chiar nu-mi dau seama! Daţi-mi un pont, vă rog! - Vrei un pont? Hai, că-ţi dau un pont! Sunt cea care te spală, te calcă, îţi dă de mâncare şi te iubeşte. - Menajera?! 13


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- Ce? Te-ai dilit de-a binelea, dragă? Nici măcar nu avem menajeră. Ai băut ceva de eşti aşa de aiurit? - Atunci?! - Sunt nevastă-ta, măi, aiuritule! Şti, cea cu care eşti căsătorit de 5 ani. - Regret. Chiar nu-mi mai aduc aminte. - Lasă, numai să vin acasă, că-ţi voi aminti cine sunt. Dacă îţi arde de glume, îţi dau eu glume. - Îmi pare rău... - Încă nu. Stai puţin să ajung eu acasă şi-ţi va părea rău. - Dacă tot eşti soţia mea, pot să te mai întreb ceva? - Spune repede, fiindcă sunt ocupată! - Cum te cheamă? -... Persoana de la capătul firului mi-a închis în nas. Presupusa „nevastă”, s-a înfuriat. Ce vină am eu dacă nu mai ştiu cine e, unde mă aflu şi îndeosebi cine sunt eu? Mă aşez pe pat. Privesc trist în jur. Mă duc la fereastră. Porumbeii îşi întindeau aripile pe ţigla proaspătă. Soarele clipea obosit pe un cer acvamarin. Mă îndepărtez de fereastră şi mă aşez pe pat. Îmi e prea frică ca să mai fac ceva, să nu mă rătăcesc sau să mai fac vreo trăznaie. Aştept să se întoarcă soţia şi să îi spun cum stă treaba. Cu siguranţă nu-i va plăcea ceea ce va auzi. Mă întind şi privesc plafonul proaspăt vopsit. Sunt obosit. Închid ochii. Aţipesc. Brusc, un trosnet mă face să tresar din somn în capul oaselor. Mă uit speriat în stânga şi-n dreapta. Îmi şterg fruntea de transpiraţie cu palma. Încerc să îmi calmez respiraţia şi pulsul. Stau şezând pe pat. Mă uit curios în jur: Oare unde mă aflu?

14


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

DAN DAVID (Los Angeles) Nr. 4 Jucătoarea Sabina nu a venit în America cu gândul să muncească din greu, să acumuleze, să facă avere prin sudoarea frunţii. Nici vorbă! - Vreau să-mi trăiesc viaţa din plin doamna Aneta, nu să muncesc ca o proastă, săi îmbogăţesc pe alţii! Uite, eu sunt în America doar de trei ani dar m-am prins imediat de situaţia de aici. Nu trebuie să munceşti. Trebuie doar să cauţi şi să găseşti oportunități. Am muncit destul ca o sclavă în ţară; m-au exploatat ăia ca pe o bivoliţă la jug de, uite, la şaizeci de ani nu mai sunt bună de nimic. - Ei, lasă dragă doamnă Sabina că nu eşti dumneata atât de epuizată cum spui. Arăţi bine uite, ai poftă de viaţă, eşti veselă. Dacă ignori cele câteva inconveniente datorate artrozei, care nici pe mine nu mă iartă, ştii doar, poţi mulţumi lui Dumnezeu cu amândouă mâinile împreunate, ridicate la Cer. Ce, Florica arată mai bine ca dumneata? Nici vorbă; şi abia a trecut de cincizeci şi cinci. Fii mulţumită cu ce ţi-a dat Dumnezeu şi nu păcătui cu simţul nerecunoştinţei şi trufiei, că toţi suntem fiii Lui şi El are grijă de noi! Aneta trecuse uşor de şaptezeci. Era tare credincioasă. Nu ieşea din casă până nu-şi făcea şapte-opt semne ale crucii. - Ce viaţă e asta doamna Aneta? Ce mulţumire mai am? Nicio satisfacţie, îţi spun sincer. Nu am mai văzut bărbat de zece ani de când a murit Cornel, Dumnezeu să-l ierte, că ce bărbat bun era! Şi cum să-ţi spun, cu alţii nu am acceptat să mă întâlnesc. Dar nici nu ai cu cine, dragă! Uite şi dumneata, nici unul nu e de Doamne-ajută. Parcă i-a hodorogit Dumnezeu pe toţi întrun fel ori în altul. - Da lasă-i păcatului, dragă! De-acuma să ne vedem de sănătate , de anii pe care ni-i mai dă bunul Dumnezeu. Ce, eu dacă am soţ crezi că mă mai bucur de el? Dar nici nu mă interesează doamnă, îţi spun drept. De fapt la vârsta noastră ce să mai aşteptăm? Vine o vreme, vine, vine...! Cele două doamne, verzi încă, discutau în penumbra camerei de zi acasă la doamna Aneta în faţa ceştilor cu ceai şi a tăvii cu fursecuri. Se însera. Sabina preferase ceai de tei. „La ora asta, dragă, dacă beau o cafea ori un ceai obişnuit, nu mai pot dormi toată noaptea. Mă înnebuneşte, doamnă Aneta, te rog să mă crezi!” - Dar serveşte doamna Sabina; nu ai servit nimic! Aici nici fursecurile nu sunt cât de cât asemănătoare cu ale noastre, dar ce să facem? Asta avem, asta servim. Păi când mâncam un fursec la Oradea, ăla fursec era! Adevărat! - Da dragă, şi nici teiul ăstora nu-mi place. Îţi spun drept. Are un gust de leşie, e leşinat de tot. Cred că le pun chimicale sau conservanţi să nu prindă mucegai, ceva. Ce ziceţi? La televizor, fixat pe unul dintre cele paisprezece canale româneşti de care se bucura doamna Aneta, se desfăşura un talk-show aprins moderat de o tânără înţepată, enervantă. Urmăriră tăcute un timp după care Sabia izbucni: - Da mai duceţi-vă la dracu, toţi! Fură domnule de sting; au jăcmănit ţara asta fără ruşine şi acum îşi mai dau cu părerea; experţi. Experţi în ce? În furat şi jumulit? Eu i-aş băga pe toţi la închisoare în douăzeci şi patru de ore. Îţi garantez. Din gură îi ţâşniră fârâmituri din fursecurile mestecate dar încă ne înghiţite. Se dezbăteau rezultatele discuţiilor de încheiere a contractului de aderare a României la Uniunea Europeană. Doamna Sabina ţinea vădit partea partidelor de stânga, naţionalist – patriotice, radicale şi parţial nostalgice, care mizau pe sprijinul unor persoane încă numeroase, cu studii medii sau nici 15


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

măcar atât, înfricoşate de de perspectivele unei economii libere şi a unei lumi în care fiecare trebuie să-şi ia soarta în propriile mâini şi să devină competitiv profesional dacă vrea să prospere. - Statul de aia e stat domnule, continuă Sabina furioasă, să aibă grijă de cetăţean, să-i asigure un serviciu modest dar sigur, nu să-l lase la mâna exploatatorilor fără scrupule. Păi matale nu vezi, dragă, cum se îmbogăţesc ăştia toţi pe spinarea oamenilor care muncesc aproape pe nimic, mor de foame? - Ei, lasă doamna Sabina că nici în vechiul regim când stăteam la coadă să putem cumpăra o sticlă cu lapte sau o pâine, nu era viaţă! - Da’ eu nu zic nimic de vechiul regim, dragă! eu zic de un stat nou, patriotic, fără unguri şi fără jidani, fără toţi şmecherii ăştia, care să aibe grijă de cetăţeni şi să le reteze nenorociţilor ăstora cheful să se îmbogăţească fără muncă. Uite, oameni ca Vadim, ca Funar, ca Becali! Sinceri şi hotărâţi. Din ăştia ne trebuie. Să ţină la ţară, la popor, să simtă creştineşte şi româneşte, nu să se dea pe mâinile jidanilor din Europa. Ce Europa, doamnă? Ce Europa? Ăştia neau lăsat în totdeauna, la greu, ne-au vândut de fiecare dată când au avut ocazia. Nu le-a păsat de noi, de bietul popor român. „Aşa o fi gândind în realitate, sau doar vorbeşte să pară interesantă?” Obosise de însufleţirea cu care îşi susţinuse cauza. Gesticulând nervoasă, vărsase şi ceaiul, care de altfel nici nu-i plăcea, pe faţa de masă din hârtie. Era îndoită de câteva ori, să ajungă la dimensiunile reduse ale măsuţei în faţa căreia stăteau. - Vai, scuzaţi doamnă Aneta, scuzaţi! - Dar nu face nimica, doamnă Sabina. Vedeţi-vă de treabă! Să vă mai pun puţin? Nu aţi băut aproape nimic din el. - Nu doamnă, nu. Mulţumesc. Îmi e de ajuns. „Da, cred că aşa gândeşte. Nu s-a putut schimba în cei trei ani de când a ajuns în America. Asta e. Unii dintre noi aşa vom rămâne până vom muri. Blocaţi în vechile mentalităţi.” - Uite, i-am spus şi Florichii, tot aşa: Nu te mai zbate atâta, dragă! Ai două slujbe, fugi dintr-o parte în alta, dormi puţin şi eşti tot timpul obosită. Într-o zi o să clachezi şi o să-ţi rămână copiii pe drumuri. Că în domnul George, mare bază nu poţi pune. Ştiţi că nici acum nu munceşte, da? - Nu, nu ştiam. Poate că nu a găsit încă ceva convenabil în domeniul său de pregătire. - Ce pregătire dragă? Ce pregătire? Simplu zidar! Dacă vrea să muncească puţin, poate. Dar nu vrea; e leneş. O lasă pe biata Florica să tragă ca un măgar iar el se trezeşte la opt şi bea cafea după cafea şi pe deasupra şi fumează. Un nesimţit, doamnă Aneta, vă spun eu. Aneta cunoştea situaţia Florichii. Se cunoşteau demult. Erau de zece ani în America. Nu era chiar aşa; ba din contră. Sabina era nedreaptă. Florica avea două slujbe, dar câte două-trei ore la fiecare; nu mai mult. Câştiga binişor îngrijind în cele câteva ore două cupluri de bătrâni. Erau nişte bătrânei simpatici şi nu locuiau prea departe unii de alţii; în acelaşi cartier. Cel puţin cei doi Geller erau foarte simpatici şi respectuoşi. Nici nu o tratau ca pe o femeie de serviciu. O considerau ca făcând parte din familia lor. Era mulţumită de cea ce făcea, mai ales că pregătirea ei de bază era aceea de soră medicală. Georgel lucra acasă într-un mic bussines propriu. Curăţa de virusuri computerele unor clienţi tot un fel de soră medicală, dar pentru computere, cum glumea Florica. Refăcea chiar informaţiile compromise în diverse accidente mecanice sau electronice la computere. Câştiga şi el, cel puţin atâta cât ea dar muncea mai mult acasă de la computerul său prin internet, noaptea. - Vă mărturisesc doamnă Aneta, doar aşa confidenţial, dumneavoastră, că vă ştiu o doamnă. Nu am venit cu mâna goală în această ţară, a tuturor posibilităţilor. Am adus cu mine o grămadă de bani, vă spun deschis. Nu vă spun suma, că nu o să mă credeţi. Doar atât: mulţi de tot. - Dar nu e nevoie să-mi spuneţi, doamnă. Nu sunt o persoană prea curioasă. - Da, da, ştiu. Să vedeţi. Credeţi că am pus banii la bancă? Nici vorbă. I-am pus la 16


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

saltea, doamnă. Am luat din ei cinci mii de dolari şi ce credeţi că am făcut? Vă spun eu: direct la Las Vegas m-am dus, dragă doamnă Aneta! De mi-a zis şi prietena mea din Oregon, unde am locuit prima dată când am sosit în America. „Tu eşti nebună, Sabina! O să pierzi tot ce ai şi o să rămâi pe drumuri acum la bătrâneţe. Pune-i dragă la o bancă bună şi ai asigurat un câştig sigur după ei, din care poţi trăi, poţi plăti o chirie modestă, tot ce ai nevoie.” Nici vorbă! i-am zis. Cu cât credeţi că mam întors? Vă spun tot eu: cu cincizeci de mii, doamnă. Am jucat la Black-Jack. Nu m-am băgat de la bun început la ruletă. - Ce să zic? Vă felicit. Asta da şansă! Dar vedeţi, norocul e mincinos şi infidel. Stă cu tine cât stă şi la un moment dat, de obicei când ţi-e lumea mai dragă, te părăseşte, pleacă, nu-l mai vezi. Cred că, în principiu, prietena dumitale din Oregon avea dreptate. - Doamna Aneta, eu am lucrat la Ocolul Silvic. Nu eram pe un post prea înalt. Contabilă la serviciul financiar. Toţi banii treceau pe la mine. În hârtii bineînţeles, în acte, nu bani-bani. Dar ştiam unde sunt şi cum să îi ajut pe cei interesaţi să facă rost de lemn, deci de bani. În cinci ani după revoluţie m-am ales cu o grămadă de bani. Bani buni, adevăraţi, dolari, nu lei pricăjiţi. - Ei, doar n-o să-mi spuneţi că i-aţi furat, Doamne fereşte! - Nu doamnă, nici vorbă! I-am ajutat pe cei capabili să pornească societatea capitalistă. Au primit cantităţi mari de lemn sau zone forestiere exploatabile la tăiere, la preţuri reduse. Câţiva dintre ei au ajuns între timp printre cei mai bogaţi români. Nu am rămas nici eu cu mâna goală, vă daţi seama. Bun. Credeţi că m-am potolit? Nu. Peste o lună eram din nou la Las Vegas. Cu zece mii de data aceasta. M-am întors la Pitsburg după trei zile cu cincizeci de mii, doamnă. Să mor dacă vă mint. - Doamne, Doamne, doamnă Sabina! E incredibil! - Staţi să vă spun. La Las Vegas la marele cazino Bellagio m-am împrietenit cu o franţuzoaică dată dracului. Venea din Los Angeles. Ea mi-a zis: „Sabina, încearcă şi la cazinoul din Pechanga din California. Nu e departe de Los Angeles. Hotelul e ieftin, mâncarea şi celelalte distracţii sunt ieftine pentru jucători. Se câştigă bine, te rog să mă crezi.” În weekendul următor m-am urcat în avionul de Los Angeles. Ăsta da oraş! mi-am zis de cum am ajuns acolo şi pe loc m-am hotărât să mă mut cât mai curând aici, să locuiesc permanent în Los Angeles. Doamnă, sunt de mai bine de un an aici şi pot să vă spun că tipa nu s-a înşelat. Mai câştig, mai pierd, dar pe total i-am uşurat de aproape o sută de mii. Săptămâna viitoare voi merge din nou să joc. Dacă vreţi, pot să vă iau şi pe dumneavoastră. Chiar m-aş simţi mult mai bine, mai sigură, însoţită. - Nu, mulţumesc, doamna Sabina. Nu sunt jucător, de felul meu. Pe mine mă sperie banii; şi când sunt prea puţini, dar şi când sunt prea mulţi ori necuveniţi. Intru într-o stare de nelinişte acută, un fel de panică de care nu pot scăpa uşor. Ţin minte de exemplu când am venit în America în 1997, am aplicat pentru Well-Fare- un program prin care statul îi ajută pe cei lipsiţi de resurse, pentru o anumită perioadă de timp, de obicei scurtă. Când am primit pentru întâia dată suma de douăsute cinci zeci de dolari am avut un şoc. Minţisem câte ceva despre sănătatea mea prin aplicaţia depusă la serviciile sociale şi mă simţeam vinovată, simţeam că banii respectivi nu îmi aparţin pe drept; că i-aş fi furat. Am renunţat la ei de a doua lună. Nu-i puteam accepta. Au refuzat să-mi taie ajutorul. Aveam dreptul la el la vârsta mea şi la situaţia mea medicală. Mi-am revenit abia după şase luni când am încheiat programul. Nu, nu sunt făcută pentru aşa ceva. Sunt slabă. Se întunecase. Florin trebuia să se întoarcă de la serviciu. Doamna Aneta adună resturile de pe masă, curăţă firimiturile şi duse ceştile la bucătărie. În picioare, doamna Sabina mătura camera mare cu priviri iscoditoare. Anetei i se păru că apreciază în dolari valoarea fiecărui obiect din casă. - Îmi place sufrageria dumneavoastră. Cât v-a costat? - Dar nu mai ţin minte, drept să vă spun. O avem din 1998 când ne-am mutat. Nu e prea valoroasă. Am cumpărat-o de la nişte chinezi dintr-un magazin de pe Western în Hollywood. 17


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- Ah, da? Nici n-aş fi crezut. E frumoasă şi bine întreţinută. Dar s-a făcut târziu. Doamna Aneta vă mulţumesc pentru tratație și mai ales pentru discuția foarte plăcută. Vă invit să treceţi şi dumneavoastră pe la mine. Când doriţi. O să vă mai sun şi fixăm o după amiază care să vă convină. Poate îl luaţi şi pe soţul. Să vă arăt şi eu casa mea. Bine? - Da, desigur, doamna Sabina. Mai vorbim. Vă mai sun. „Poate vrei să-l vezi pe Florin ce mutră va face când o să începi să te lauzi, să fabulezi, despre toate cele ale tale, despre banii tăi mulţi. Ar trebui să te mai gândeşti!” îşi zicea în sinea ei doamna Aneta conducându-şi vecina spre ieşirea din bloc. Răsuflă uşurată când se îmbrăţişară la ieşirea în stradă. Doamna Sabina cobora cu pas apăsat, înţepată, cu pieptul umflat şi cu capul ridicat. O adevărată câştigătoare.

18


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

CRISTINA PÂRVU (Spania) Nr. 5 Surâsul Paulei (mama)

Familia ducea o viaţă grea, din pricina timpurilor ce se apropiau. După câteva luni de la naşterea mea, avea să pornească revoluţia. Din ce îmi povestesc fraţii mei, am aflat că aşteptau cu sufletul la gură venirea mea. O imagine ce ei şi-o amintesc este aceea a unei femei de etnie romă, ce intrase cu copilul în braţe în maternitate, însă care nu văzuse că urma să deschidă nişte uşi din geam. Chiar şi în ziua de azi, râdem când ne amintim. Au şi fraţii mei o vârstă, dar sufletul le-a rămas tânăr şi asta mă bucură foarte mult. După această întamplare hazlie pentru noi, au aflat vestea naşterii mele. Însă, bucuria le-a fost umbrită de faptul că doctorii au fost nevoiţi să mă ţină în spital o lună întreagă, temându-se pentru viaţa mea. Partea proastă era că aveam probleme la inimă, era mărită. Nu îmi dădeau prea multe şanse nici după externare, dar iată că am 27 de ani. Rămasă sub atenţia medicilor, numai mama venea să mă vadă şi să mă alăpteze. Era singura clipă în care mă putea simţi. Probabil că auzind bătăile inimii sale, dorinţa mea de a trăi a crescut şi am putut lupta. Trecând această perioadă, totul a decurs normal, medicii m-au externat, sperând că poate se va întampla vreo minune. Într-un final, ai mei m-au putut lua acasă, dar unde să mă aşeze? Părinţilor le era teamă ca nu cumva fraţii mei, în joaca lor, să mă ranească. Aşa că m-au aşezat într-o copaie, pe fundul căreia puseseră o păturică pufoasă, lăsând-o pe lada patului. În copilăria mea, nu am avut prea mulţi prieteni sau prietene. În schimb, fraţii mei mai mari avuseseră o copilărie mai plină, cu mulţi vecini de vârsta lor, cu care se puteau juca. Eu aveam doar un vecin, ce era cu vreo doi ani mai mic decât mine. Cu el mă jucam cu maşinuţe, cu soldăţei, jocuri de acest gen, numai de fetiţe nu. Îmi amintesc că într-o după-amiază, jucându-mă în curte, m-am hotărât să vizitez o fetiţă mai mare decât mine, ce locuia la vreo două case depărtare. Zis şi făcut. Mama ei m-a primit cu căldură, aşa că ne-am pus pe joacă. În spatele grădinii sale, curgea o gârlă nu foarte adâncă, iar noi ne jucam chiar pe podul ce trecea pe deasupra ei. Bineînţeles, ce să primesc când am ajuns acasă? Aplauze? Nu! O palmă binemeritată de la mama, în semn de răsplată pentru teama ce i-o provocasem, plecând fără a-i spune unde. O altă amintire ar fi aceea că, simţindu-mă singură, am chemat o altă vecină, ce era tot mai mare decât mine şi locuia mai departe, pentru a ne juca cu păpuşile. Şi ce ne-a trecut prin cap? Să facem schimb de păpuşi. De data aceasta, am strâns încă o pălmuţă în cufărul meu de merite. A avut şi un motiv, păpuşa vecinei era tunsă şi îi lipsea o mână. Ce să ştiu eu la vârsta aia? Eram încântată că aveam păpuşă nouă. Bineînţeles că mi-am primit păpuşa înapoi şi i-am înapoiat-o fetei pe a sa. Într-o zi, m-am gândit eu să fac ordine în legătură cu un aspect. După cum ştiţi, au existat mereu reviste care au pe spate reclame cu 8989 XXX. Ce mi-a trecut mie prin cap? Să sun la numărul de pe revistă şi să mă iau de acele neobrăzate care se pozează nud. Zis şi făcut. Am sunat şi le-am cerut explicaţii, de ce fac un lucru atât de rău, oare nu ştiu că şi copiii mici le văd şi iau un exemplu negativ? Da, aşa socoteam eu că pot rezolva lucrurile, făceam eu dreptate. Partea proastă e că acele femei nu s-au oprit din ce făceau, dar şi că factura de telefon a fost tare încărcată. Tata făcuse spume când văzuse aşa ceva, voia să dea în judecată Romtelecom. Eu i-am povestit mamei şi surorii mele păţania, dar mi-au ţinut secretul. Când aveam vreo 5,6 anişori, mama mă obliga să dorm. Uram acel moment, eram tare ocupată cu joaca şi timpul pe care-l petreceam dormind îmi lua din cel de joacă. Dar asta era situaţia, mă conformam. Ştiu că mă trezeam înconjurată de toată familia, ce se strângea să se uite la televizor. Pe vremea aceea nu era ca acum, fiecare să aibă în camera sa câte o plasmă. Cred ca înainte familiile 19


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

erau mult mai unite datorită lipsei tehnologiei de azi. Câteodată se strica televizorul, ce era mai bătrân decât mine. Era un Goldstar. Sigur că dormind spre perete, aveam posibilitatea să îngheţ, aşa că pe toţi pereţii aveam peritare, cu fel şi fel de peisaje. Ne construiam fotolii din perne, găseam câte o telecomandă şi apăsând un buton, ne teleportam. Da, noi şi cei din Star Trek! Ce să mai spun de nelipsita bătaie cu perne? Sigur că ieşeau toţi fulgii din ele, dar nu ne păsa decât de distracţia noastră. Un alt moment întipărit în mintea mea era cel în care ne construiam corturi din pături pe treptele casei. Apoi ne pregăteam vase şi tacâmuri pentru a pregăti masa, ce consta în iarbă şi bălării ce le găseam prin grădini. Frumoase şi nevinovate vremuri… În acea vreme, toată lumea avea oracol. Asta însemna un caiet unde tu scriai întrebări diverse, iar apoi îl împărţeai colegilor pentru a răspunde la întrebări în scris. Era o modă pe vremea noastră, dacă nu aveai oracol era ca şi cum n-ai avea Smartphone în zilele noastre.Îmi plăcea tare mult să merg în vizită la o verişoară care locuia într-o altă localitate, unde locuieşte şi bunica mea. Intrând în casa verişoarei, cred că îmi ieşeau ochii din orbite. Avea foarte multe păpuşi, care mai de care mai deosebite. Dar ce credeţi? Avea şi casă pentru păpuşele, o adevarată comoară îmi părea. Într-o altă zi, am văzut că primise o păpuşă mare, care cânta şi dansa. O invidiam foarte tare pentru jucăriile ei, dacă se poate spune ¨invidiam¨. Mi-aş fi dorit atunci să fiu în locul ei. Mai avea şi un arc din acela săltător, chiar i-am cumpărat şi eu băieţelului meu zilele trecute unul. Probabil că i lam cumpărat pentru a mă bucura eu de el. În copilărie nu am avut, aşa că îl am acum, dar bucuria nu mai e aceeaşi. Ceea ce nu faci la timp, mai târziu nu-ţi va aduce aceeaşi împlinire. De aceea, sunt de părere că o să îi dăruiesc băieţelului meu aproape tot ce-şi doreşte, mă refer la jucării. Nu contează vorbele altora, cum că nu trebuie să le faci mofturile. Dacă acum nu i le faci, atunci când? Să ajungă şi el ca mine, să tânjească după anumite jucării toată viaţa? Dacă pot, i le cumpăr, dacă nu, nu. Aveam şi o vecină care mă uimise cu ideea ei de a crea peruci din mătase de porumb pentru păpuşile ei. Le confecţiona şi rochiţe noi, ajutată de mama ei. Tatăl îi făcuse mobilier pentru păpuşele, avea până şi umeraşe pentru hăinuţe. Bineînţeles că i-am furat ideea. Am încercat să fac şi eu la fel, însă ce avea ea îmi părea mai frumos. Pentru joaca mea, nu aveam prea multe jucării, aşa că improvizam. Mă jucam într-o vitrină ce nu mai avea geamuri, din cauza fotbaliştilor casei. Aceasta era căsuţa mea de păpuşi. Foloseam diverse lucruri pe post de mobilier, aveam o păpuşă Barbie, câteva maimuţoaie şi mai mă jucam cu oje, care aveau rolul de păpuşi. Îmi spunea mama că sunt tare cuminte, nici nu ştia că are copil în casă. Într-adevăr, îmi făceam de lucru cu tot felul de jucării improvizate şi nu deranjam pe restul. Parcă aud şi acum vocea mamei, cum ne chema să o ajutăm la treabă sau cum ne chema la masă. Ne surâdea cu căldură, atât de mult ne-a iubit! Şi ne iubeşte în continuare, dar şi-a mutat locul în Cer. Vreau să cred că de acolo vede şi aude tot, că e mandră de copiii ei şi că ştie cât de mult o iubim. Surâsul Paulei…leacul meu ce-mi vindeca orice rană. Îmi este atât de dor să-i mai aud glasul măcar, să-mi mângâie obrazul, să-mi sărute fruntea. E teribil când pierzi pe cineva atât de drag. De ce nu ne întreabă viaţa dacă suntem pregătiţi să trecem peste aşa ceva? Eu sunt sigură că niciodată nu voi putea trece peste asta. Aud mereu că timpul vindecă tot, dar pentru mine timpul doar trece, înfigând şi mai mult cuţitul în rană. Poate încerc să-mi umplu timpul, pentru a nu mă mai gândi atât de mult la pierderea mea, dar e acolo, în mintea şi sufletul meu un gol imens, ce nu va putea fi umplut în veci. Mama a muncit mult în cei 43 ani de căsnicie. Pe lângă toţi cei cinci copii, mai avea de crescut şi porci, oi, vaci, găini şi lista poate continua. Din zi în noapte gătea, făcea curăţenie şi ne îngrijea. Cât ne-a mai îngrijit şi iubit… Avea şi ea timpul său liber în care fuma o ţigară şi bea o cafea. Tata nu era de acord ca ea să fumeze, dar mama spunea: ¨Asta e damblaua mea, o ţigară şi o cafea¨. Zâmbim când ne amintim vorbele surorii mele: ¨Tată, eu nu-ţi spun că mama ¨tumează¨. Îi păstra secretul mamei, era confidenta ei de nădejde. Toate animalele le ţineau în coteţe în grădina curţii noastre, dar vaca o mai duceau în grajdul bunicii mele, care nu locuia foarte departe de noi. Mi-amintesc că mă lua mama cu ea seară de seară să mulgă vaca. Dupa ce-şi termina treaba, câteodată ne mai opream în grădina bunicii, unde găseam 20


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

nişte căpşuni delicioase. În alte seri, de obicei în weekend, era mare distracţie la un restaurant din faţa casei bunicii. Se celebrau nunţi, aniversări, iar noi ne aşezam pe iarbă şi ascultam, privind printre ulucile gardului, cântăreţii ce încântau oaspeţii cu vocile lor. Şi acum zâmbesc, în timp ce scriu. Sunt amintiri frumoase, ce le voi purta mereu în suflet... De câteva ori, am avut şi noi câine ori pisică, vreun animăluţ ce se pripăşea prin ograda noastră. Miaduc aminte de căţeluşii aceia mici, grăsuţi şi pufoşi. Odată, când încerca tata să bage maşina în garaj, l-a călcat pe unul. Cât am mai plâns! Într-un alt an, aveam o căţeluşă, se numea Roxana. Sărăcuţa a murit, iar unul din fraţii mei i-a construit sicriu şi cruce. Mare creştin! Copiii fac tot felul de năzdrăvănii. Apropo de funeralii, într-o toamnă găsisem în grădină o cioară moartă. Cum nu eram în stare să o las aşa, am îngropat-o, însă fără sicriu. Avusesem profesor bun. Am mai avut şi un motan, se numea Mişu. Când îl strigam pe nume, parcă intra în transă. Probabil că într-o viaţă anterioară acela fusese numele lui. Era atât de iubitor şi de curat, îl iubeam tare mult. După un timp, l-am găsit mort, nu mai mi-aduc aminte dacă l-am îngropat ¨creştineşte¨. Când venea vremea mărţişorului, de unde bani de cadou pentru mama? Îi ceream tatălui meu pentru şcoală, fondul clasei ori vreo carte ce aveam de cumpărat. Era o minciună nevinovată, ce mă ajuta să cumpăr un cadou şi să văd surâsul duios al mamei. Nu era nimic costisitor, un mărţişor şi o floare, dar ştiu că i se bucura sufletul. I-aş da şi acum zeci de buchete de flori, dacă aş putea. Într-o dimineaţă, doi dintre frati se îmbrânceau pentru că unul nu voia să-i împrumute celuilalt o cămaşă. Era o cămaşă în carouri roşii, parcă o văd şi-acum. În îmbrânceala lor, au rupt o masă, iar mama căzuse pe sub masă, în încercarea de a-i despărţi. Între timp, intrase pe uşă o mătuşă, care din ce văzuse credea că băieţii o loviseră pe mama. Şi uite aşa, au strâns şi ei în cufărul de merite două rânduri de palme, nu numai de la mama, ci şi de la mătuşa. Mătuşa depre care povestesc este chiar naşa mea. Îmi plăcea tare mult să mergem în vizită la naşi, căci aveau un magazin, iar naşul îmi dădea întotdeauna ciocolate şi ¨bobo¨. Spun ¨bobo¨ pentru că aşa îmi cere şi băieţelul meu bomboane. Cum se-nvârte roata vieţii, din copii devenim părinţi, apoi bunici… Cel mai important este să ne bucurăm de fiecare clipa, de fiecare etapă, să trăim frumos, pentru că timpul nu-l putem da înapoi. Mi se părea sfârşitul lumii când fraţii mei erau nevoiţi să plece la armată. Eu, care eram obişnuită cu ei acasă, mi se părea că mi se sfârşeşte pământul de sub picioare de pleca vreunul de acasă mai mult de o zi. Îi aşteptam cu mare dor să vină acasă în permisii sau să mergem la ei în vizită. Plângeam mult de dorul şi de mila lor. Li se făceau bătături de la bocanci şi se vedea că nu o duceau bine acolo. Dar trebuia să facă ce aveau de făcut. La depunerea jurământului unuia dintre ei, eu rămăsesem acasă cu un frate şi cu sora. Într-un dormitor aveam 2 paturi, iar ei cum mă vedeau ca pe o marionetă, se jucau cu mine, aruncându-mă de pe un pat pe celălalt, până ce mi-au scrântit o mână. Pe cine să cheme? S-au gândit la bunica, mamaie, cum spunem noi. A venit sărăcuţa şi m-a masat cu apă caldă şi săpun, reuşind să mă vindece. După plecarea ei, eu, rămasă singură în cameră, eram puţin cam ameţită. Mi-era sete, aşa că am pus imediat ochii pe cana de pe masă. Am luat o înghiţitură zdravănă, dar ce credeţi că era în ea? Leacul meu, apa cu săpun folosită de bunica. Da…nu prea se compara cu Coca Cola. La mine situaţia a fost totuşi acceptabilă, căci sora mea băuse, când era mai micuţă, motorină. Nu a păţit nimic. Părinţii mei se ciondăneau des, dar cu siguranţă s-au iubit. Erau două scântei. De nu ar fi fost iubire, nu ar fi reuşit să stea împreună 43 de ani, doar de dragul copiilor. În copilăria mea, ei deja dormeau separat. Când plecase sora mea la facultate, eu dormeam cu mama. Mie, sincer, mi-a plăcut, cu toate că existau momente în care mi-aş fi dorit să am camera mea. Mă simţeam mai protejată dormind cu ea. Mi-aduc aminte că într-o noapte, m-am trezit şi am văzut-o stând în genunchi lângă patul meu. Era cutremur, ea se ruga şi stătea lângă mine ca nu cumva să-mi cadă vreun tablou în cap. A avut atâta grijă de noi şi ne-a iubit nespus! Într-o seară am vorbit cu ea, când deja eram în Spania, iar ea plângea de mila mea, de singurătatea mea atunci când soţul e plecat în afară la muncă. Eram mezina ei…Şi noi am iubit-o şi o iubim enorm pe ea, dar nu am avut timp să-i mulţumim şi să o recompensăm pentru tot ce a făcut pentru copiii săi. Era atât de credincioasă! Bineînţeles, nu dădea în extrema cealaltă. Ne-a învăţat de mici să credem în Dumnezeu, să spunem rugăciuni, să ţinem 21


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

post. Chiar şi în ultimul ceas, cu vocea stinsă, a avut puterea să ceară să-i fie ţinută lumânarea. Atâta luciditate şi credinţă… Ştia ea că se duce într-un loc mai bun, fără durere sau suspin…Surâsul Paulei va rămâne pe veci întipărit pe sufletele noastre ce plâng de dorul acesta cumplit!

22


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

HRISCU DUMITRU (Hărlău - Iași) Nr. 6 Patima De când o văzuse, Ion nu-și putu lua ochii de la strălucirea ei. „E o minunăție!” Era, cu adevărat, așa cum se mirase și vecinul lui, Vasile, alatăieri seară, când luaseră vaca de la imaș, „o adevărată nestemată!” Ion se trezise lac de sudoare. Visase ceva urât, dar, uitându-se pe fereastră, nu-și mai aminti nimic. Era prea dimineață ca să se dea jos din pat, așa că începu să depăne caierul mobil al rendez-vourilor. Ce față mai făcuse la prima lor întâlnire: era iarnă grea, iar buldoexcavatorul Primăriei de-abia înainta pe ulițele înguste, făcându-și loc printre nămeții de doi metri, care acoperiseră până și gardurile frumos meșteșugite ale „valutiștilor”. Deodată, din furnicarul fulgilor de nea, o zări în toată splendoarea existențială! „Ce bucată!” cugetă Ion, speriindu-se la gândul nerostit, care-i umbla, ca un prâsnel, prin tot capul. Îi venea să-i sărute căutătura zglobie a ochilor migdalați, dar, timid din fire, se prefăcu dezinteresat. Iar ea, ce să facă, sărăcuța, se lăsă îndrumată de ceata de găligani, care o conduseră, cu chiote și măscări, până în capătul satului. „Îmi venea să-ți crăp capul, atunci când te dădeai la ea!” îi șoptise vecinului Vasile, atunci când plecaseră să culeagă primele brândușe din pădure. „Prostule, îi mărturisi el, pe loc, atunci, vroiam să-ți fac în ciudă, dar uite, îi indică el un punct vag, ieri, parcă, am zărit-o dând târcoale poieniței!” „Prostii, se împotrivi Ion, silindu-se să nu scape nici o lacrimă, ce să caute ea, cuminte, deșteaptă, cu ochii migdalați și delicați prin locurile astea sălbatice?!” „Ehei, fluieră admirativ Vasile, făcându-i semn cu ochiul stâng, câte n-a văzut ea, sărmana!” „Când a avut timp, se înfioră Ion, silindu-se să nu-i dea cu bățul de corn peste capul încăciulit, căci toată vara a fost cu mine... ne-am plimbat... ajunsesem să ne tutuim... era aproape să...” „Cum tu n-ai...?” îl luă la rost Vasile, dând cu căciula brumărie de pământ. „Sunt un tip conservator, se lăudă Ion, roșind, iar, chiar, dacă aș fi făcut-o, nu ți-aș spune niciodată, fiindcă sunt un domn!” „Aiureli, își apără vecinul principiul – veni, vidi,vici – așa ca să-mi faci în ciudă?! Eu ți-aș fi spus...” „Să-ți povestesc a doua întâlnire, rostise Ion, cu glas tremurat, ca să mai scape de lacrimile carei împingeau cerul gurii, forțându-l să înghit des, asta ca să te dau pe spate: era seară, în luna iunie și ea întârziase câteva minute...” „Nu cumva era în seara aceea de Sf. Ilie, când te-am găsit, ud leoarcă, dârdâind lângă ruinele sondelor?” se interesă, într-o doară, Vasile, aplecându-se să-și îmbogățească mănunchiul de flori. „Ba da, adeveri vecinul Ion ținerea lui de minte, dar să știi că de-abia începuse ploaia!” „Fugi de-aici, se ținu celălalt tare, că arătai ca un pui de bogdaproste, murat, din cap și până-n picioare... părea că te-a bătut apa-n cap toată după-amiaza... bâiguiai ceva, dar nu ți-am dat atenție!” „Păi, îi aminti Ion, clătinând din cap, erați toți beți!” „Veneam de la bâlciul de la Lespezi, se făli Vasile, hlizindu-se, vroiai să ne arate lumea cu degetul, dacă eram treji?! Mă mir că nu ți-ai dat întâlnire în sat, căci o vedeai mai bine și-i cunoșteai purtările! „Ca să se uite toți la mine, se împotrivi Ion, asta nu suport!” 23


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

„Bine că suporți să-și bată joc de tine, se lamentă Vasile, scormonind printre frunzele ude, și de alții, așa proști ca noi!” „Care noi?” se indignă el, așteptând, însă, răspunsul deja știut. „Noi doi, îl biciuiră cuvintele vecinului, și mulți alții... Dacă vrei, îți fac un pomelnic!” imită el glasul fonfăit al dascălului. „La a treia întâlnire, am greșit eu!” oftă Ion, neluând în seamă aluziile vulgare. „Era ceață groasă și m-am învârtit în cerc vreo două ore, apoi, când stelele au răsărit printre mantia de nori, am pierdut-o... Am văzut doar oile lui Cotaci, coborând văile râpoase, dar ea plecase acasă, sărăcuța!” „Eu veneam dinspre dumbravă, îngăimă Vasile, iar ceața se lăsase peste sat... În noaptea aceea, ea îmi zâmbi drăgăstos și-mi făcu semn...” „Cu ochii ei migdalați?” îl luă el în râs, privindu-i chipul neajutorat. „Râzi degeaba, se supără el, căci m-am silit s-o ajung, dar n-am reușit, căci ceața se lăsase și-n marginea pădurii!” „Javra, înjură Ion, mi-a scos ochii două săptămâni încheiate, făcând din țânțar armăsar, ofticându-se din te miri ce... Și-n acest timp, ea îți dă ție întâlnire... Știa că-mi ești cel mai bun prieten... Barem, ne știa de vecini!” „Curva, înjură și Vasile, dacă m-ar fi așteptat, ar fi fost ceva, dar ea s-a întâlnit, spun gurile rele, cu nea Ghiță văcarul!” „Om însurat!” scuipă Ion, privindu-și vecinul. „Și cu doi copii!” scuipă și Vasile, aruncându-mi priviri rușinate. Afară, zorile dădeau târcoale colțurilor întunecate ale încăperii, silindu-l pe Ion să se dea jos din pat. Cocoșii o luaseră razna, cântând de mama focului, speriind suratele cotcodăcitoare, care se ascunseseră sub coșarele goale. De după gardul de nuiele, vecinul Vasile îmi dădu binețe, făcânduși de lucru cu un chiștoc de țigară, proaspăt cules de pe marginea șanțului. „Ce-au toate lighioanele de le-a apucat strechea dis de dimineață?” îl interogă el, așa, pe nepusă masă. „Găinile mele cotcodăcesc, parcă s-ar fi ouat un cofraj de ouă, câinele tău urlă la lună, iar mioarele lui moș Costache sar ca niște capre...” „Mai bine-așa, răspunse posac omul, încercând să scoată rotocoale de fum, decât să-ți moară toți puii!” „Care pui, uăi Vasile?” îl luă Ion la rost, mirosindu-l ca nu cumva să vorbească alcoolul din mintea lui tulbure. „Toți puii babei Floarea au pierit ca electrocutați!” „Așa, fără veste, se indignă el, fără să fie loviți de fulgere și trăsnete? Poate i-a dibuit vreun dihor ori vreo cumătră vulpe și-o fi făcut pofta... „N-a fost nici dihor, nici vulpe, proștilor, se căină bătrâna, pe bieții puișori ni i-o luat Eoliana!” „Taci, bre, își apărară ei, în cor, marea dragoste, ce mașinăriei îi plac puii la ceaun?!” „Nu, se apără bătrâna, ea deoache tinerii stătuți, cu ochii ei mari și migdalați, ademenindu-i spre aripile ei! Proștii de pui au zis că-i cloșcă și s-au dus la sânul ei...” „Hoațo!! îi strigară cei doi băietani, hăulind zările luminate de primele raze ale soarelui. „Ssst, îi opri baba Floarea, că s-a culcat, abia, spre dimineață... A fost mare zarvă, astă noapte, fiindcă i-au venit alte patru surate... Are și ea, săraca, cu cine să mai schimbe o vorbă... Drăcoaicele, au dănțuit toată noaptea! Nu vedeți cât îs de ostenite?!

24


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

NORA VASILESCU (USA) Nr. 7 Reflux

Când a venit el nu mai mirosea decât a urină şi leşie. Putea să refacă oarecum drumul cisternelor mari după urmele adânci din noroaie. Gura de apă de unde se alimentaseră pompele era tot acolo, galbenă şi fără amintiri. În rest, din pereţi străbăteau urmele izolaţiilor, iar deasupra rămăsese un oarecare schelet de căpriori carbonizaţi care pe-atunci susţinuseră acoperişul de şiţă. Când pe-atunci? Nu era o întrebare să ţi-o pui când vezi. Rătăcea printre toate acestea cu oarecare greutate fiindcă pe jos putrezeau treptat, ca izvorâte dintr-un geamantan uriaş, nesfârşite pânzeturi jumătate intacte, jumătate înnegrite de foc sau de umezeala care i-a urmat. Şi ţi se încolăceau peste boturile pantofilor de îndată ce încercai să te uiţi în sus, de îndată ce încercai să-ţi faci o idee despre cum vor fi lipăit pălălăile peste geamul pocnit de căldură, prăjind mai întâi vopseaua veche de pe pervazuri, ca mai apoi să pătrundă în esenţa lemnului vechi din care furtunurile mânuite cu grabă nu aveau să le mai scoată. Ştia că nimeni nu murise aici, ştia că nici un schelet carbonizat nu-l aştepta pe după zidurile înnegrite şi înmuiate de ploi. Cumva ştia şi că toţi aceia care reparau acoperişul în fiecare vară, că toţi cei care urcaseră şi coborâseră cele trei trepte de la intrare, sau cei care copilăriseră prin pod plecaseră departe, se împrăştiaseră şi nu mai aveau ştire unii despre ceilalţi, că nimeni nu mai rămăsese aici. Că nimeni nu avusese inima ca, ştiind casa galbenă din mijlocul grădinii, să vină să mai rătăcească printre bârnele căzute şi nici nu mai fusese nimeni care să ia locul drept un teren oarecare şă să vrea să construiască ceva. Ştia deasemenea că era toamnă acum, că iarna va înmuia şi mai cu spor pereţii, iar primăvara va aduce dezolant narcisele galbene, şi ele cum odată faţada. Dar nu ar fi putut să spună de unde le ştia pe toate acestea: vechea înfăţişare a casei, ori zborul înspăimântat al locuitorilor ei, imaginea acesteia în primăvara care va veni. Nu era decât un vis repetitiv în care petrecea mai mult sau mai puţin timp după cum Elena îl trezea să meargă la birou, sau era sâmbătă şi-atunci era lăsat să doarmă până ce vocişoara necontrolată a lui Radu îl scotea din pardesiul cenuşiu pe care-l purta mai totdeauna pe umeri în rătăcirea sa nocturnă. Nu socotea de cuviinţă să îi povestească vreodată despre ce văzuse. Ştia pe de o parte că visele repetitive nu sunt tocmai semn de sănătate psihică impecabilă şi, cum se socotise dintotdeauna un om normal, nu ar fi vrut să-i fie pusă vreodată la-ndoială această calitate de care, în fapt, se mândrea. De altă parte însă, afară că ţinea minte visul pentru puţină vreme, era şi locul său ascuns, de o melancolie adâncă, dar plăcută, loc pe care nu l-ar fi împărtăşit cu cineva, oricât de apropiat i-ar fi fost acesta. Se surprindea întrebându-se chiar ce-ar face dacă în însuşi visul ar întâlni cândva pe cineva, un fost proprietar al casei, poate chiar pe constructor, ori pe urmaşii acestuia şi nu se putea împiedica să trăiască un fior de neplăcere la gândul că ar fi nevoit atunci să tolereze prezenţa cuiva alături de sine pe teritoriul acela care pe moment îi aparţinea în exclusivitate. Se întâmpla, sâmbetele dimineaţa mai cu seamă, să înainteze mult prin ploaia lăptoasă, ocolind intrările de pivniţă oarbe şi maldărele de mobilă fragmentară, şi să ajungă astfel până în salonul principal. Tavanul căzuse aici şi numai pete de parchet mai arătau casetele din esenţe lemnoase savant potrivite, care împodobiseră cândva încăperea. Soba mare, de ceramică albă, se rupsese la jumătate iar şamota i se revărsase, prăfoasă de-acum, peste cahle. Dacă stăpânii mai lăsaseră ceva obiecte, ştia că cerşetorii care înnoptaseră pe-aici luaseră tot restul, dar nu mare lucru fiindcă locul nu oferea nici o protecţie de ploaie şi zloată ca să poată deveni un adăpost dorit. Întrun colţ, un fotoliu curbat îşi arăta pe spătar o parte din tapiseria umedă, cândva în dungi aurii. 25


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Din când în când, la trezire se întreba cum ar fi fost să trăiască în casa galbenă. Să-l ducă o trăsură, negreşit o trăsură, urmele aleii curbe din faţă spuneau neapărat despre un drum al trăsurilor care opreau în faţa celor trei trepte arcuite şi care nu păreau să se fi ciobit la incendiu, ci mult mai demult, din uzură. Cum ar fi fost să o vadă pe Elena ridicându-şi părul dimineţile în încăperea din dreapta, cea cu cioburile unei oglinzi mari şi care, poate, avusese un pat pe una dintre laturi. Sau cum ar fi fost să stea pe mica verandă din spate, cea pe care în vis nu puteai pune piciorul. Încercase o dată, însă pantoful i se înfundase prin lemnul mort şi aşchii îi deşiraseră ciorapul lăsându-i zgârieturi pe gleznă. Cum ar fi fost să stea pe verandă într-un balansoar auzind doar vocea lui Radu cum răzbate dintre ierburile neîngrijite ale curţii din dos. Dar nu-şi putea imagina lucrurile până la capăt. Nici Elena, nici Radu nu se potriveau cu adevărat casei arse. Nici măcar pe vremea în care ar fi fost aduşi cu trăsura. Cu toate astea acolo trăise o femeie şi despre ea n-ar fi putut spune cu certitudine că ştie ce i se întâmplase. La serviciu avea cel mai mult timp să se gândească, deşi multe detalii se estompau după trezire, iar pe unele nu putea discerne dacă şi le aminteşte sau le inventează pe loc. De exemplu ăn camera cu oglindă parcă văzuse o perie. Una dintre acelea din metal auriu, cu modele florale fără relief, al cărui păr se pârlise doar şi pe care acum nu o puteai vedea decât ocolind un maldăr întunecat – haine probabil sau pur şi simplu resturi arse indistincte – care se ridica dintre cioburi. S-ar fi putut să fi fost o bătrână care murise la scurtă vreme după incendiu. Şi atunci n-ar mai fi avut ocazia să-şi vadă casa naţionalizată, mormăia tot el gândindu-se. Ar fi putut să fie însă o femeie cu păr blond întunecat, ridicat pe cap ca o coroană de aur vechi, cum văzuse prin stampe. Şi atunci, ori ar fi fugit cu un ataşat de ambasadă după ’44, ori ... şi aici dădea din cap îngândurat: bine n-ar fi fost de ea. Nu-şi făcuse socoteala când începuse să exploreze casa. Nu se ţinea minte fără ea, deşi era sigur că în vremea în care se îndrăgostise de Elena, cât Radu fusese foarte mic şi reuşiseră să prindă un apartament în Floreasca, în noile blocuri de cinci etaje, nu prea se sinchisise de vis. Acum se apropia de patruzeci de ani, viaţa continua fără schimbări majore, dar vizitele nocturne ale casei se înteţeau atrăgându-i atenţia şi făcându-l câteodată să se întrebe dacă nu cumva lucrurile pot lua o semnificaţie aparte, nu ştia care dar în orice caz una care făcea ca stabilitatea universului lor de zi cu zi să pară ceva mai incertă, cu atât mai mult cu cât nimic concret nu o ameninţa. Poate că rutina era de vină. Mersul acesta fără de speranţă la un serviciu care nu-i spunea nimic şi nu-i cerea nimic. Orele duse de pomană, veselia acestui nimic de făcut care se mai şi plătea, cele câteva cozi obligatorii pentru unele alimente, sculatul la cinci dimineaţa pentru „casa de comenzi” fiindcă da, la vechimea lor, a amândurora, nu puteau să spună că nu au bani. Poate că începuse să-şi dorească prea mult o baie ca aceea, cu gresie mică, perfect îmbucată, cu o cadă în care nici măcar el să nu stea cu genunchii flectaţi, pe patru labe de fontă, cu chiuvetă şi bideu, chiar dacă pe acesta din urmă nu prea ştia să-l întrebuinţeze, doar nimeni din familie nu avusese vreodată. Chiar nu avusese? Atunci cum de apărea această piesă în casa visată? Încercă săşi amintească unde văzuse pentru prima oară un bideu şi cine îi spusese la ce se foloseşte, dar nu reusi. Ambii lui părinţi veniseră în Bucureşti de la ţară şi cu siguranţă că nu ei erau aceia care să-i fi putut da astfel de lămuriri. Dar poate-şi dorea numai încăperi atât de înalte cum le bănuia pe acelea, sau nu le bănuia, ştia că fuseseră înalte, cum ştia şi că avuseseră stucaturi delicate la încheieturile pereţilor cu tavanul. În ultima vreme se grăbea să se culce. Nu de fiecare dată ajungea acolo aşa că, înfundânduşi faţa în încheietura braţului, câteodată nerăbdarea însăși nu-l lăsa să adoarmă. Afară, cele patruzeci de grade ale Bucureştiului pe betoane îi acopereau pielea cu un strat subţire de sudoare. Erau nopţile în care ştia că Elena nu va vrea să-l caute, că se va strânge în partea ei de pat dorindu-şi să nu simtă nimic cald pe piele. Şi, dacă avea noroc, pe faţă începea să simtă, întâi treptat, apoi din ce în ce mai concret, ploaia fină. Când mirosurile de urină şi putred îi atingeau nările ştia că a ajuns, chiar dacă de unde a venit, de ce şi când nu mai erau deloc clare. Focul pornise, îşi spunea înaintând, din salonul cel mic. Credea că ar fi trebuit să fie un salon, dar nimic nu arăta asta. Rămăsese cea mai neagră cameră. Mică, pătrată, cu o singură 26


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

fereastră. Aici nu mai era nimic. În restul casei uşilor le crăpase cristalul, dar scheletul de lemn negru se ţinea în picioare sau putea fi regăsit pe jos în bucăţi. Spre salonaş chiar și cadrul ușii se topise, iar parchetul se mai cunoştea numai pe marginile încăperii. Arsese cu totul până la pardoseala de ciment care acum băltea. Aici nu găseai haine pe jumătate putrede, nici fărâme de mobilier. Pe sub un colţ din trei lame de parchet negru zări o lucire. A fost un eveniment când a găsit sfeşnicul. Nu-l mai visase niciodată şi nici nu ştiuse dinainte despre el. Îl învârti în mâini cu uimire. Reprezenta o gheară de cocoş foarte bine făcută, cu unghii lungi şi cu talpa plată ca să poată sta întrun echilibru bun pe masă. Deasupra pintenului pornea un fragment de lanţ. Îl aşeză cu grijă în aceeaşi ascunzătoare. Ştia că nu-l poate lua cu dânsul şi nici să-l lase la vedere nu i-ar fi venit bine. Poate mai hoinăreau şi alţi oameni pe-aici după plecare sa. Dacă ar fi dispărut l-ar fi pierdut iremediabil, îşi spunea îndesându-l cât mai aproape de colţul peretelui. Dar nu dispăruse fiindcă, odată găsit, de câte ori avea poftă să verifice, îi vedea lucirea stinsă de îndată ce se apleca în acel unghi în care numai el ştia că poate fi zărit. Pe când Radu făcea vreo cinci ani, avusese tentaţia nebunească de a vorbi despre visul său. Se gândise că a-i povesti unui copil atât de mic ar fi fost ca şi cum ar fi relatat copacilor dintr-o pădure, dar nu era aşa. Peste câteva zile îl auzi povestindu-şi singur, cum fac copiii, despre casa care arde, plin de încântare şi adăugând detalii absurde care probabil îi înfăţişau lui ceea ce nu înţelesese din povestea tatălui. Mai târziu trebui să facă faţă întrebărilor Elenei care vroia să ştie ce basm ciudat i-a spus copilului de vorbeşte numai despre focuri. Era o reacţie copilărească la o soluţie copilărească, dar el pricepu că toată această istorie nu are ce căuta povestită altora, că atmosfera care lui îi dădea atâta mulţumire n-ar fi explicabilă în cuvinte normale. Arsese şi nucul din faţa ferestrei mari din stânga faţadei. Trunchiul era acum gol pe dinăuntru şi coroana se ridica în dezolare spre resturile acoperişului, lipsită de speranţa frunzişului. Credea el că-i nuc, de fapt, era unul dintre lucrurile pe care le ştia, altfel cum să-ţi dai seama privind trunchiul negru cum luceşte sub ploaie? La fel ştia şi că tot pe latura stângă cum priveai casa din faţă, erau tufişuri mari de trandafiri roşii şi galbeni, dintr-aceia ale căror flori niciodată nu cresc în diametru, tufe din care buchete mici combinate, dădeau bine pe pianul din salon. Pianul da, era recognoscibil. Placa sa de bronz masiv se prăvălise peste podea, iar corzi şi roţi puteau fi găsite care-ncotro prin încăpere. O dată a crezut că recunoaşte chiar unul dintre paharele de cristal care-i susţinuseră cândva picioarele. Culoarea lui brună şi nu neagră, cum te-ai aştepta, făcea parte dintre lucrurile pe care nu avea habar cum de le aflase, alt pian brun nu întâlnise. Încetase să mai simtă mica vinovăţie faţă de Elena după prima ei îndrăgostire. Ani de-a rândul avusese bănuiala că poate visul acesta ar fi trebuit să i-l fi spus, că –cine ştie? – poate ar fi fost mai bine sau mai cinstit dacă i-ar fi povestit despre casa galbenă, poate chiar despre femeia blondă care trăise cândva acolo, dar niciodată nu a găsit un moment în care să simtă nici el nu ştia ce, poate încrederea necesară unei asemenea mărturisiri de proporţii. Ce ar fi înţeles ea, cum ar fi primit povestea? Şi, pe urmă, pe măsură ce timpul trecea, era din ce în ce mai greu de povestit atunci când istorisirea ar fi trebuit să fie dată împreună cu o explicaţie care să dea seama de tăcerea de până atunci. Așa că atunci când Elena se îndrăgosti pentru întâia oară de altcineva şi chiar îi spuse aceasta, când înţelese că ea nu vedea nimic rău în ceea ce se întâmpla atâta timp cât acelei iubiri nu-i dădea fiinţă fizică, întrebările cu privire la visul său încetară şi, fără să-i poarte pică în vreun fel nevesti-sii, îşi permise să se gândească mai mult acolo, să analizeze toate detaliile pe care şi le putea aduce aminte răsfirându-le cum ai face cu un album de ilustrate vechi. Se mai surprindea reproşându-şi câte ceva doar atunci când imaginile acestea îl făceau să nu-l audă pe Radu sau chiar să-l facă să evite cerinţele copilului. Se simţea neîngăduit de mulţumit când, o dată la câteva luni, trebuia să plece în deplasări şi gonea pe întunecatele coridoare mirosind a lemn vechi şi a praf ale hotelurilor provinciale ca să ajungă cât mai repede în patul standard cu pătură prost învelită într-o pânză ruptă de prea multe apretări, gata să se scufunde în somn ştiind că, până a doua zi, nimeni nu va mai avea nevoie de prezenţa sa nemijlocită. Nimic însă, din viaţa sa de 27


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

zi cu zi, nu determina decisiv visele, ori, poate, păstrarea amintirii acestora. Sau, mai bine zis era ceva, dar în sens negativ: dacă lua somnifere, putea fi sigur că nu va visa nimic. Lumea începuse demult să se scurgă pe lângă el fără ca aceasta să-i vină cu adevărat la cunoştiinţă. Cozile erau mult mai lungi şi mai violente. Se formau şi pentru alimente normale, nu doar pentru cele de import. Apoi veni toamna şi constată cu surprindere că trebuie să facă alte interminabile cozi pentru rechizitele şcolare ale lui Radu. Dar asta nu-i displăcu fiindcă majoritatea librăriilor, ca să evite busculadele, vindeau la uşă aşa încât oamenii să îşi petreacă întreaga durată de aşteptare afară, în ploaia măruntă care pe el îl făcea să viseze adulmecând după mirosul de arsură veche. După cum arătau cărţile pârjolite pe rafturi, focul în bibliotecă se oprise ceva mai repede. Unele sigur scăpaseră şi fuseseră luate de către proprietari. Chiar din marele scaun rotativ de piele verde închis se mai cunoştea câte ceva. Doar canapeaua şi fotoliile deveniseră grămezi negre şi umede. Locurile unde arseseră tablourile se cunoştea şi el, deşi pe alocuri zidăria căzuse cu totul. Cu toate acestea, când trecea pe-acolo, ceva, ceva din mirosul de piele combinat al tapiţeriilor cu al cărţilor legate i se părea că-l ajunge. Un bătrân poate că fusese acolo. Un doctor bătrân ori un avocat, nu putea fi sigur, dar, dacă făcea ochii mici, i se părea că-i zăreşte chica albită iţindu-se de după spătarul marelui scaun rotativ de birou. Aici covorul fusese mai gros ca în alte părţi. Poate că încăperea era mai rece. Iar pe jos, în afară rămăşiţelor de lemn, pardoseala era pătată şi cu fragmente de hârtii pe care nu se mai putea citi nimic deşi de câteva ori încercase. Elena stătea mai puţin pe acasă în anii aceştia. Şi nu era de mirare fiindcă lucrurile mergeau spre rău. Deseori nu mai aveau gaze, iarna Radu trebuia să doarmă cu ei fiind prea scump să pună reşouri în mai multe încăperi. Făcuse dealtfel rost de două mari caramizi care conţineau rezistenţe grosolane şi care dădeau mai multă căldură decât aparatele care se găseau din comerţ. Muncea şi el dealtfel din răsputeri. La birou unii îl credeau pasionat, alţii coadă de topor, dar în realitate el descoperise cât de adânc şi insensibil poate deveni somnul dacă eşti obosit. Frigul ajuta şi el. Elena obişnuia să îi spună că dintr-un leneş contemplativ devenise om de acţiune. Şi formal nu greşea fiindcă începuse să-şi ia asupră-şi din ce în ce mai multe treburi ale casei care aveau atât avantajul că-i furnizau acea oboseală fizică după care tânjea, cât şi pe celalalt, că, adică, atâta vreme cât le executa, era lăsat în pace să se plimbe din nou, mental, treaz de astă dată, prin locurile unde fusese în noaptea din ajun. Uita din ce în ce mai puţin din vis în anul în care începură mişcările de la Timişoara şi el trecu drept fricos sau turnător când, în fierberea generală, continuă să-şi îndeplinească treaba la serviciu. Câteva zile toată lumea în jurul său nu vorbea de nimic altceva decât despre morţi, represiune şi revoluţie. Nu era inconştient, ca dovadă că-l opri pe Radu să meargă la şcoală de pe 21 decembrie până după Anul Nou, dar el rămase acasă trebăluind când Elena, nu fără reproş, plecă în goană „să vadă ce se-ntâmplă”. Pe 23 dimineaţa, când ea se întoarse în zori, i-l predă pe Radu şi, fără să explice, o luase spre centru. Schimbă direcţia de câteva ori şi, în cele din urmă, ajunse la gară unde descoperi spre mirarea sa că trenul de Constanţa circulă încă în ciuda tuturor celor întâmplate. Lumea alerga şi comenta fără oprire. Se vorbea despre focuri de armă fără puşcaş, despre tancuri și morți, despre oameni torturaţi, cu maţele scoase şi legate cu sârmă, despre terorişti arabi. Încercase de câteva ori fără succes să ajungă în pivniţă. Erau două coborâşuri care ar fi putut duce acolo. Se mai găsea şi un chepeng ars în bucătărie, dar fiarele se topiseră şi nu putea fi ridicat. Celor două guri le lipseau treptele şi nu ştia cum ar mai fi putut să iasă la suprafaţă dacă şi-ar fi dat pur şi simplu drumul pe vreuna din ele. Totuşi ţinea minte de undeva că în pivniţa mai mare erau ţinute proviziile, iar cea mică era folosită drept debara. Pe aceasta ar fi vrut s-o găsească, dar nu îndrăznea să rişte a se bloca în întuneric pentru cine ştie câte vise de-acum înainte. Fiindcă nu numai că n-ar fi avut cui să ceară ajutorul, dar observase nu fără uimire, că nici măcar vreun câine vagabond nu-şi făcuse culcuş în casa cea arsă. Prin urmare se mulţumi a înainta încet prin curtea cu bălării urmărind discret o potecă de pietre înfipte în pământ care se mai zăreau ici şi colo. 28


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Când Elena l-a dat de mort printre eroii revoluţiei, el funcţiona drept cărăuş în port. Nu avea nevoie, constatase el, de nici un act doveditor de identitate pentru treaba asta care îl obosea într-o măsură satisfăcătoare. Găsise deasemenea adăpost într-o cameră pe care o babă o închiria bucuros oricui n-ar fi avut darul beţiei, iar, pentru el, băutura era cam la fel cu somniferele aşa că renunţase la ea cu ani buni în urmă, pe când decisese să elimine tot ceea ce i-ar fi putut altera somnul cât de puţin. Încă nu îndrăznise a intra în pivniţă, dar stătea îndelung în baie admirând bideul. Încercase o dată cada să se convingă că încape acolo fără să-şi flecteze genunchii. Regretase pe urmă fiindcă pantalonii i se udaseră puţin şi ploaia nu îi lăsa să se mai usuce. Descoperise şi celălalt sfeşnic care ajunsese sub placa de bronz a pianului şi petrecea din ce în ce mai mult timp în salonul cel mic.

29


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

RODRIG ANDRIȘAN (Londra) Nr. 8 Spuma tulbure a eternităţii

"Problema schimbărilor climatice ale Pămîntului tocmai a trecut un punct fără întoarcere: nivelurile de carbon atmosferic au trecut de 400 părți per milion, şi nu vor reveni la niveluri mai prietenoase pentru mediu, mai nou, în viitorul indefinit." Da, este oficial, nişte deştepţi de la NASA au anunţat că, în 50 de ani, Pămîntul va fi acoperit complet de ape. Eu unul, din fericire, ştiu foarte bine să înot. Toate stilurile, crawl, brass, delfin, indiana şi, mai ales, fac o plută pe spate ca nimeni altul. Dar, o să mai fiu eu pe-aici în 50 de ani? Am deja 58, i-am împlinit în toamna asta agresivă (nici nu era Septembrie, că deja mi-a căzut o frunză uscată în cap). Dar, aşa cum mă ştiu, am toate motivele să cred că o să mai fiu în viaţă, sunt un longeviv de profesie, şi mi-am propus demult să bat recordul lui Matusalem. Am început să cam pierd din dinţi şi am avut şi prima piatră la rinichi dar, în rest, totul funcţionează ca la 17 ani. Arăt foarte bine, nam burtă deloc, suplu, atletic, n-am nevoie de Noxor sau Androx, ca Stallone, secretul meu sunt ceapa şi usturoiul. Deci, ne-aşteaptă noul Potop. Dacă n-am mai trage apa la WC absolut deloc în următorii 50 de ani, toţi cîţi om mai fi acum pe planetă (7.125 de miliarde estimate în 2013 - cine i-o fi numărat om cu om? - şi 7.349 de miliarde în 2015)(cică numa în China sunt 1.357 de miliarde, iar în India 1.252 de miliarde), poate mai salvăm ceva. Oare, mai putem salva ceva? Oricum, situaţia e împuţită rău de tot, la toate nivelurile, aşa că ce mai contează dacă nu mai tragem apa la closete? Cei cu WC în curte nu se pun, of course. Oricum, în 2020, se estimează că vom fi 7.28 miliarde. Iar în 2100, vom fi 11 miliarde. Dacă vom mai fi. Fiindcă în 2056, după estimările geniilor ălora de la NASA, nu vom mai. Eu, şi chiar dacă n-aş ştii să înot, tot nu mă tem. Nu mă tem de moarte deloc. Ba chiar o iubesc. Întotdeauna am considerat-o o femeie frumoasă, sexoasă - o nimfomană. Are un apetit de nestăvilit, ne vrea pe toţi, fără excepţie. Aşa că, mai nou, am propria mea religie, sunt abăbaurian. Am stat eu şi am comparat toate religiile, le-am studiat temeinic, eh, nu chiar aşa amănunţit ca Mircea Eliade, dar orişicît. Ştiu tot ce trebuie să ştiu despre toate, creştini, islamişti, hinduşi, budişti, sikhişti, evrei iudaişti, taoişti, mormoni, scientologişti, bahaişti, (ca să nu mai vorbesc şi de cele antice precum Slavic neopaganism, Celtic polytheism, Heathenism (German paganism), Semitic neopaganism, Wicca, Kemetism (Egyptian paganism), Hellenism, Italo-Roman neopaganism). Nu mi se potriveşte nici-una. De-aia mi-am creat io propria mea credinţă. Şi, credinţa oricui, oricare ar fi ea, trebuie respectată, nu? Eu am ales să fiu abăbaurian. Am inventat chiar eu denumirea, vine din Germană, sună Saxon, aşa cool, adică mişto, înseamnă, eh, n-o să vă divulg acum ce înseamnă exact, puţin mister se cuvine, că de, misterioase sunt căile ştim noi cui. Am să vă spun însă în ce constă credinţa mea. De exemplu, eu cred cu tărie că, după moarte, sufletul meu nu se va ridica la cer, ci va rămîne blocat undeva între tavan şi acoperişul casei şi, acolo, în pod, mă voi întîlni, în trup, într-un nou trup, tînăr, mă voi întilni cu... Marylin Monroe. Şi ea în trup. Da, ce vi se pare aşa de necrezut, aşa cum musulmanii se întîlnesc cu 72 de fecioare, iar creştinii cu Isus, Dumnezeu şi Sfîntul Duh, eu mă voi întîlni cu Norma Jean Mortensen Baker, înainte 30


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

să devină ea celebră, imediat după ce a fost abandonată de măsa aia nebună a ei. Aşa cum arăta ea între perioada dintre orfelinat şi primele poze făcute pe malul mării. Bineînţeles că ea, Marylin, se va materializa la mine în pod, îmbrăcată aşa cum a făcut-o măsa, exact ca Eva In-A-Gadda-Da-Vida, adică în Grădina Edenului. Împreună, vom părăsi Pămîntul, după ce vom dovedi toate nucile din pod, şi ne vom ridica golaşi şi imponderali, numărătoarea inversă a început de cînd ne-am născut (şi eu şi ea). Vă vom face la toţi cu mîna de undeva dintre inelele lui Saturn, dar, cîţi dintre voi ne veţi putea vedea? Numai cei care au imaginaţia un pic mai debordantă ne vor putea zări printre gene. Mozart şi Beethoven vor fi cu noi, parţial în spirit, parţial în trup, şi ne vor cînta, unul din drîmbă şi altul din banjo, un fel de cîntece de pahar, precum bătrînii lăutari, cîntece ce vor fi de fapt versiuni unificate - dar fragmentate - ale Simfoniei Nr.5 şi Eine Kleine Nachtmusik. Ştiţi cu toţii că timpul se scurge mult mai încet pentru cei care se deplasează cu mare viteză. Pentru noi, acolo, va sta pe loc. Ba, mai mult, va avea tendinţa să dea înapoi, să întinerim. Nu mă credeţi? Luaţi cîteva ceasuri atomice şi suiţi-vă într-un avion supersonic. Veţi constata că ceasurile nu vor mai arăta acelaşi timp. Atemporali, Marilyn şi cu mine, ne vom contopi cu supernovele şi cu quasarii. Vom trăi în Infinit, fără grija Trecutului, Prezentului şi a Viitorului. Pentru că Trecutul nu este trecut, iar Viitorul este unit cu Prezentul. Ea va fi Luna, eu voi fi Soarele (noua Lună şi noul Soare, versiune revăzută şi adăugită). Însă, uniţi, într-un singur corp, tot, întreg. Vom fi scînteia creerii unui nou sistem solar şi a unui Univers absolut inedit. Nu mă credeţi? Vreţi dovezi? Ei bine, ieri noapte am visat că peste tot se rechiziţionau de la populaţie toate lingurile şi furculiţele. De ce? Păi, nu e clar? Ca să nu mai aibe nimeni cu ce să mănînce şi să moară mai repede. E adevărat că nu prea mai avem ce mînca, iar indienii şi arabii mănîncă cu mîinile goale, fără tacîmuri (japonezii şi chinezii cu beţe) dar, această măsură de austeritate, aproape totală, e binevenită, după cum arată şi un sondaj realizat de duhul reîncarnat al lui Esop şi o echipă de extratereştri ascunşi în spatele cometei Hale-Bopp, ce vindeau mere de plop, în timp ce toţi de la NASA se scobeau în nas. Cînd am coborît din farfuria zburătoare (care n-avea în ea nimic de mîncare), omuleţii verzi n-au fost deloc şocaţi de aspectul pămîntenilor, care erau în unanimitate de un verde pămîntiu, datorat jenei intestinale. Toate astea se întîmplau în vis. În realitate, dar tot în vis - în realitatea din vis - tocmai îmi făcuse cineva arborele ginecologic şi reieşise că mă trag direct din Maria Magdalena (51 %) şi un dinozaur pitic (49 %). Şi, acest dinozaur pitic tocmai mi-a apărut într-un alt vis azi-noapte şi mi-a şoptit la urechea stîngă, aia mai aproape de inimă, ceva într-o limbă moartă demult, pre-aramaică, ceva cam aşa: "În această nouă viață va trebui să trăieşti încă o dată și de nenumărate ori mai puternic, fiecare durere și fiecare bucurie și fiecare gînd și fiecare suspin din viaţa anterioară. Toate trebuie să se întoarcă la tine - toate în aceeași succesiune și secvență - chiar și acest oftat din această clipă și lumina va fi întuneric, iar întunericul va fi lumină. Spuma eternităţii se va revărsa peste tine din infinita clepsidră a existenței, iar tu vei fi transformat în iluzia ce ai fost, eşti şi vei fi mereu - un bob de praf cosmic ". Atunci, deja conştientizez asta, lumea toată, tot Universul, va fi trupul meu, iar eu voi fi trupul lumii. Voi avea o memorie colectivă, a tuturor celor care au trăit în întreaga istorie a umanităţii, voi simţi şi experimenta, din nou şi din nou, tot ce au simţit şi experimentat toate geniile, toţi idioţii şi toţi nebunii, numai cînd va fi vorba de fericirea mea personală, voi avea din nou senzaţiile mele proprii (mereu aceleaşi). Voi trăi simultan liniştea primordială, cea de dinainte de a se face lumină, şi grotescul şi nebunia Apocalipsei, repetate la nesfîrşit. Nu, nu voi fi Dumnezeu, voi fi chiar ceva mai mult. EL va fi doar un martor pasiv la tot ce se va întîmpla într-un infinit de universuri, în care, de data asta, eu 31


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

voi fi omniprezent. Dumnezeu va fi un fel de figurant, ce nici măcar nu va fi plătit pentru prezenţa sa, pentru că, pînă şi în show-business-ul stelar colcăie escrocii care doar se folosesc de tine, fără saţi dea nici măcar un sandwich. Acţiunea care va sparge liniştea nu poate fi exprimată în cuvinte terestre, în nici-un format, cu sau fără diacritice. Încercaţi să explicaţi întunericul folosind ca sinonim obscurul. Şi, stiţi foarte bine că sensul complet al unei limbi nu este niciodată traductibil în alta. Putem vorbi mai multe limbi, moarte, antice, prezente ori viitoare, dar sensul din ele rămîne întotdeauna cel în care trăim şi ne exprimăm. Ca să înţelegeţi şi să asimilaţi complet ceea ce încerc eu să vă transmit acum, vă este necesară stăpînirea acelui limbaj viitor, pentru a putea face parte şi voi din lumea aceea pe care încerc să v-o descriu. Nu vă faceţi griji, veţi putea face parte şi voi, atunci, din cel puţin două lumi dintr-o dată. Va fi foarte simplu şi uşor, în noul trup. Ca să vă faceţi o idee, imaginaţi-vă cum e să plouă în acelaşi timp şi la Londra şi la Bucureşti, şi în Dublin şi în Iaşi, şi în Malmö şi în Târgovişte, etc., cu aceeaşi intensitate, fiecare bob de ploaie fiind egal cu el însuşi şi cu toate celelalte. Poţi simţi asta cu adevărat numai atunci cînd eşti şi mort şi viu în acelaşi timp, starea perfectă a materiei, a cărnii pre-terestre unite cu duhul nemuritor din caroseria din super-kevlar cosmic. Aveţi idee? Ei bine, atomii de hidrogen vor fi excluşi. Va fi numai fibra de duh sfînt altoit cu un supermonomer (trecută va fi vremea polimerilor...) Păi, dacă Kevlarul este o poliamidă, un tip de polimer sintetic, în care grupele amidice sunt separate prin grupări para fenilen, ceea ce înseamnă că grupele amidice sunt atașate una de alta pe laturile opuse ale grupului fenil, în NOUA SITUAŢIE, toți monomerii conectați în vechea conformație trans, vor forma catene şi mai lungi, tinzînd spre infinit, alcătuind, în sfirşit, nu fibra aproape ideală, ci fibra absolută din care este alcătuit şi DUMNEALUI (EL). Şi chiar mai mult decît atît. Pentru că nu vom fi alcătuiţi din molecule, ci din, cum să le zic, "SUFLETCULE" Gîndiți-vă la saltul uriaş de la lîna de oaie (cu izolație atît de eficientă, că-i permite oii să stea afară în zăpadă toată iarna), la acest material sintetic numit kevlar. Nimic altceva decît un material plastic suficient de puternic pentru a opri gloanțele și cuțitele cele mai ascuţite, adesea descris ca fiind de cinci ori mai puternic decît oțelul. Vom fi puternici, dar mult mai ușori. Rezistența la tracțiune specifică (alungire sau tragerea forță), va dispărea complet din vocabular(e). Nu ne vom putea topi la nici-o temperatură, nici măcar la cea din inima Soarelui, pentru că vom avea o astfel de consistenţă încît vom putea fi aprinşi, să ardem, iar structura noastră să rămînă neschimbată. Temperaturile foarte scăzute nu vor avea nici un efect asupra noastră, nici o fragilizare sau degradare. Expunerea îndelungată la razele ultraviolete (în lumina soarelui, de exemplu) nu va mai provoca nici-un fel de modificări de culoare. Vom rămîne practic neschimbaţi şi neafectaţi, după expunerea infinită în vid, umiditate, şi diferite atmosfere, statosfere şi ionosfere. Vom putea face faţă la orice fel de forţă, zdrobire sau stoarcere, pentru că vom deveni "cel mai bun material de construcţie", construcţie exclusiv umană. Paradox totuşi, aşa cum abundă în toată istoria umanităţii: vom fi, în acelaşi timp, praf cosmic, şi acel material perfect, în care toate elementele cunoscute şi necunoscute vor fuziona întrunul singur, practic molecule uriașe, super-gigantice, făcute din mai multe piese identice, îmbinate împreună în lanțuri lungi, infinite, totul super-condensat. Nu vom putea cristaliza decît atunci cînd vom face dragoste: va fi un fel de efect combinat de fotosinteză, big-bang şi ceva nenumit, un fel de reacție chimică fără a participa la reacție și fără ca noi, substanţa din care vom fi alcătuiţi atunci, să suferim modificări (catalizatorul absolut perfect). Pentru că noua noastră structură chimică va fi ceva natural şi supranatural în acelasi timp, ceva cam ca o tijă sudată sau, mai bine zis, inclusă, absorbită, într-o tulpină, care "ambalaj" strîns împreună, va fi o mulțime de lucruri noi, ca nişte creioane strînse într-o cutie (numai fără cutie), diferenţa mare fiind că va fi vorba de creioane cu inteligenţă proprie, cu inspiraţie nelimitată inclusă, capabile să producă capodopere pe bandă rulantă. Şi, cînd spun capodopere, încercaţi să vă imaginaţi ceva nu ca acest text, ci ceva de-a dreptul inimaginabil. 32


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Pentru că atunci, vom fi întocmai ca nişte site, mari cît supernovele, capabili (capabile) de separarea particulelor fine de cele mai grosiere, toate super-metaforele galactice şi toţi meteoriţii cu dublu sau triplu sens, ce ne cad din Cosmos direct pe creier. Sau, pentru reducerea solidelor moi, precum supa (sau ciorba - ce vă place mai mult...) primordială, într-o pastă pură a energiei cinetice din miezul fiecărui sentiment uman, totul în acel grăunte centimetru cub de - aproape - nimic. Nu vom mai fi cavaleri şi domniţe ai eternului ev mediu pămîntesc, împovăraţi în zale de prostie şi prejudecată, ci pur şi simplu infinite straturi de lumină, unite într-o singură entitate. Cum ar fi să vă imaginaţi Raiul şi Iadul, cu dependinţe comune, alocate amîndouă într-o colibă, bordei sau zgîrie-nor, şi nimeni nu va trebui să ucidă sau să moară, pentru că nu va mai exista nici-o religie. Vă puteţi exersa muşchii minţii, ca să simţiti profund în nări acest parfum venit de atît de departe? Cam greu, nu? Pentru că este doar o putere secundară derivată din viața noastră interioară şi anterioară. La fel ca ţesătorul, şi scriitorul-gînditorul lucrează pe partea nesigură, alunecoasă, ca un nisip mişcător, a materialului său. El are numai de a face cu limba, și la un moment dat, dintr-o dată, se trezește înconjurat de sens. Un sens care poate n-are nici-un sens acum. Dar, va avea, pe deplin, atunci. Căci, aşa cum carnea este plasată exact în inima acestei lumi, în care trebuie să umplem zilnic un stomac, lumea mea viitoare nu este aducerea la exprimarea explicită a unei ființe preexistente, ci, mai degrabă punerea noastră mai presus de a fi. O fi (sau nu) filozofie pură (sau impură), tot ce simt acum este reflectarea tuturor adevărurilor pre-existente într-unul singur, cum ar fi Arta, actul de aducere a Adevărului în ființă. Vă jur pe ce am eu mai sfînt, pe sufletul meu, pe care vi-l dăruiesc acum, aici. Luaţi-l, faceţi ce vreţi cu el. Aveţi grijă cu inima, că am un mare tatuaj pe ea. Nu-mi plac deloc tatuajele dar, l-am făcut ca să acopăr o imensă rană făcută de nişte pămîntene. Sau, mai bine, nu vă mai complicaţi, inima aruncaţi-o la ghenă. Pentru că dacă fiecare afirmație este incompletă și fiecare expresie este situată la o înțelegere tacită, atunci trebuie că lucrurile spuse și gîndite vin de undeva dintr-un discurs ce nu ne aparţine, de undeva din afara noastră, ceva ce ne controlează permanent, printr-o forţă de care noi nu avem habar, dar care ne-a subjugat, transformîndu-ne în sclavi ori unelte. Dumneata, îţi trimiţi singur gîndurile ce-ţi dănţuiesc prin tărtăcuţă, le expediezi de undeva de la un capăt şi le recepţionezi la un altul? Eşti în acelaşi timp şi emiţător şi antenă? Numai cei care îndrăznesc să gîndească în afara dogmelor acestei lumi, sunt cu adevărat liberi. Fundamentul nostru prezent este doar lumea asta pe care o percepem. Şi, suntem "condamnaţi" a avea doar văz, auz, gust, miros şi pipăit. Aici este toată "raționalitatea", toată "valoarea" și toată "existența". Însă eu, am o bogăţie interioară ce depăşeşte orice set de obiecte bine definite. Vă puteţi imagina o puzderie de alte forme de simţire? Nu, nu sunt doar ce văd cu ochii, nu sunt doar un cîmp intersubiectiv, în ciuda corpului meu și a situației istorice, ci, dimpotrivă, descopăr permanent viziuni, nu ca o "gîndire despre a vedea", pentru a folosi expresia lui Descartes, ci ca o privire la trîntă necontenită cu o lume vizibilă, și de aceea pentru mine poate exista, şi chiar există, nevăzutul din alte lumi, care, pentru mine, sunt una şi aceeaşi. Sunt convins că există acolo şi alte culori, multe alte culori, pe care, probabil, le vom interpreta diferit. Noi, atît de primitivi acum (deşi am reuşit să ne desprindem de planeta-mamă şi să călătorim în Cosmos), noi care distingem diferit culorile cunoscute şi, majoritatea, de mii de ani, din păcate, disting doar ROŞU şi NEGRU... Asta, pentru că pînă acum nu s-a petrecut altceva pe Planeta Pămînt decît o separare a conştiinţei şi un perpetuu eşec de a comunica. Sunt astea sentimente şi pasiuni adevărate, ceea ce experimentăm de secole? Nici pe departe. Nu facem decît să ne înecăm permanent într-un potop de cuvinte. Cine trăieşte şi simte cu adevărat? Nu pentru sine, egoist, ci pentru celălalt, nu îndrăznesc să spun pentru ceilalţi? Ai încercat pentru o clipă să fii Isus? Încearcă acum! Şi restul existenţei tale. Nu vei putea. Dar, merită măcar să încerci. Nu eşti doar biologic. Nici un animal ambiguu. Fiecare din noi este un poem. Mai mult sau mai puţin măiestru. Ai toate motivele să faci asta. Pentru că istoria nu mai curge din trecut şi, chiar că nu mai 33


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

putem vorbi cu adevărat despre un viitor, în situaţia actuală. Istoria doar se repetă la infinit. De ce? Pentru că 99.99 din populaţia lumii, nu are nici-un fel de memorie. Devenim rapid o Mafie planetară, dominată de laşitate şi omertà: eu nu văd, tu nu vorbeşti, el nu aude.

34


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ADRIAN GRAUENFELS (Israel) Nr. 10 Balene pe tavan Moto : Da dragă ştiu că Titanicul se scufundă dar muzica este absolut sublimă

Mă doare capul, separat de mine se uită în jur şi se miră - lipsesc din ce în ce mai multe piese de puzzle. Şi iată că dau târcoale unor situaţii imposibile cum ar fi viaţa în altă dimensiune şi în alt spaţiu-timp. Trec dincolo, o lume fără imagini, fără aură, fără fete cu părul lor creţ, şmecher, zburdalnic. La noi, ele folosesc tot ce au, unghiile lăcuite, inele, rujul şi pudra. Străbunii se strâmbă ancestral, trişti de evoluţia nefericirii. Nimeni nu mai dansează. Alunecăm sub roţile tramvaiului şi degeaba aşteptăm frânele scrâşnet, trec peste noi apatice de atâtea sinucideri mensuale, statistic golite de sensul demografic al urbanismului. Uff.. mă doare capul ăsta proaspăt decapitat. Iubirile mă părăsesc balcanic angros. E un sezon de pescuit efemer care precede vacanţa de vară, scrijelitul în nisip, beţiile de la Vama Veche, depresiile după post dragoste, cearcăn şi lacrimă. În lumea mea paralelă, Soarele pare stins iar păsările zboară jos ca după un naufragiu. Balenele zac plictisite. Alte Balene Inspiraţia? e o minciună. Intelectul? o povară. Cultura nu mai are gust, este un produs al turmei bezmetice. Iar eu nu mă iubesc de loc, port ochelari, aud numai ce vreau, am cearcăne, riduri şi angoase, nu aduc femei în patul meu şifonat, plin de bacterii şi paraziţi, mortăciuni care se nasc şi mor lângă mine, sau circulându-mă, sau aiurindu-mi visele, lecturile, mă repet şi verific din nou pastilele de trăit, cele de dormit, cele contra dracilor, a piezei rele, a deochiului vărsat, caut caii verzi, balenele care înoată pe tavanul scorojit, ce javră metabolică sunt, bine hrănită, comod în scaunul de birou, capitonat, aşezat la un perfect 108 grade în poziţia meditativ-legală, birocratic fadă. Uneori omor o muscă şi apoi regret, avea suflet, bâzâia disperată ca un om rănit, ca o femeie legată de cămilă 15 zile fără apă, gonită de pe felia de pâine, neadăpată, neadaptată ca şi noi la cursul vieţii gratis în jurul soarelui, nu plătim decât cu noi înşine, cu mitoză, uite cât scriu, mi-au mai murit 200 de mii de neuroni, nebăgaţi în seama dar erau buni, modeşti, perfecţi să transmită semnale de frumuseţe, de sete sau de iubire, sunete şi dorinţi, apoi se stingeau şi tu veneai în vârful picioarelor să-mi dai o s��rutare pe frunte şi să mă acoperi mai bine, să-mi aranjezi perna şi muzica, peniţele ratării mele, călimările, rafalele de idei şi subconştienţa cu care mă răsuceam prin somn ţipând aberaţii ca de pildă Patrie, Eroism, Unde mi-e sabia? Domnilor : Adevărul nu există! Apoi goneai moartea care mă pândea după tablouri şi perdele rânjind la lumina lunii concentrată pe mâinile tale albe şi diafane, cu care deschideai larg ferestrele cât să între viaţa şi tot ce mai e de scormonit în ea. Balene decodate Materia apare atunci când o observăm. Ea nu este acolo dar dacă o cauţi vine compusă din text. Se structurează şi ne loveşte cu o ploaie de idei şi noţiuni. Ni se măresc pupilele ca să între informaţia mai bine. Cineva e însărcinat cu procesarea. De pildă cămilă este un cuvânt cu 4 picioare şi o cocoaşă. O balenă este un muşchi mare, flexibil dar fără solzi. Papagalul, o grămadă de pene care repetă prosteşte mesaje. Cuşca lui este făcută din fier, orice prost ştie că se scrie Fe şi este al 26-lea 35


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

element. Asta nu înseamnă că nu rugineşte când nu e observat. O bucată de fier circulară acoperită cu niţel Au face iubita ta fericită. Iubita este un pachet de gene, lacrimi şi gelozii. Care aşteaptă bărbatul ocupat cu semnale cosmice serioase şi grandioase. Până la urmă informaţia se plictiseşte şi face un viraj la dreapta. Va schimba reţete, va proba zilnic cântarul şi va tricota ciorapi pentru copii. Copii este un cuvânt complicat, tare neastâmpărat şi zgomotos. Ca să definim copilul trebuie să o vizităm pe mama sa. O găsim în capot zâmbind serafic la sticla cu lăptic matern. Laptele pare a fi produs de calea lactee unde abundă între stelele din constelaţia Sânul. E acolo, decâte ori ridicăm capul, hop apare. Dacă nu te uiţi, fii sigur că nu există nimic. Nimeni nu e fraier să pună decorul degeaba, dacă nu-s spectatori. Am uitat să spun că există şi balene mişto care produc lapte singure. Dar asta e o excepţie, un biet cuvânt care maschează excepţia, direcţia privirii, deliciul deconstrucţiei decodate. Unde trăiesc balenele sau locuri în care nu am fost De multe ori tânjesc la harta lui Piri Reis. Dacă te uiţi de la distanţă cu binoclul pus invers ai să vezi aborigenii din Columbia, nomazii Huhu, sau hoţii de cai Mongoli. Uneori sclipirea săbiilor te fulgeră, la fel ca atunci când te uiţi de pe Mount Scopus la Cupola moscheii Omar din Ierusalim. Se spune că sunt zile când poţi fi orbit la trecerea unui înţelept călare pe un măgar. Cu tâmpla lipită de crupa măgarului vei avea revelaţia lumilor definitiv pierdute. Jungle, piraţi, piramide şi corăbii fără destinaţie te invită la meditaţie. Un gardian percepe taxa pe vise apoi spune: continuaţi domnule, dar nu aveţi mult timp, cei care întârzie sunt împuşcaţi la ieşire fără milă de bunul nostru comandant. Comandantul Gorky este de fapt o statuie de bronz furată din Republica Dominicană. Nici acolo nu am fost, notez expres pe un papirus oferit de însuşi comandant, cu rânjet mulţumit. A făcut destui bani azi şi vrea acasă la supa lui de iguană. Nopţile aici sunt scurte, insula e patrulată de îngeri verzi care vopsesc cuştile, lustruiesc pistoalele cu capse, adapă bizonii nervoşi în separarea lor de femele. E un abuz, desigur interzis de papă şi de cardinali. Să scriu un protest îmi propun, dar uit imediat, mă aplec să ridic un obiect, e un sutien pierdut de o călătoare avidă de frumuseţi şi cascade, care s-ar oferi biciuită pentru un boţ de mămăligă doar să fie lăsată să rezolve un labirint, să găsească intrarea în mormântul unui faraon, s-ar culca până şi cu şeful poliţiei secrete pentru un permis de trecere pe sub Volga, contra sensului de contrabandă, purtând la piept un imens trombon fals, e o contesă cnaanita din tribul caragea, aia cu tingiri de cupru spoit, nişte hoţi ordinari, mama lor de jigodii fără cele 4 clase primare. Aici n-am găsit balene ! Cercul se închide Cercul se închide , aerul se termină, timpul se termină. Gările dispar părăsite de trenuri metalice fără suflet. vapoarele aşteaptă scufundări imininente. Tu elimina timpul şi ai să vezi. în formula cu axa temporală fă pe t=zero, ce vei capăta? un punct. Infinit sau zero, egali ca doi baroni la un duel Cehovian. Stau pe balcon la un hotel în Plaza Major şi privesc în jos. Forfotă, copiii zburdă, mamele împing cărucioare cu dantelă şi umbreluţă. Bărbaţii citesc ziare la răcoarea palmierilor. Repet scena după 50 de ani. Totul e identic. Alte personaje, alte ziare, Întâmplările la fel. Hainele nu. Clima o ia razna, politica devine imposibil de strunit, se vorbeşte de război. Apar fabricanţi de măşti de gaze, de săpun, conserve pentru o foamete iminentă. Te învârţi speriat căutând partea mai solidă a casei unde să te poţi ascunde. Bombele de azi sunt totuşi mai sofisticate. Pericolul vine de la sud vest, de la nord est, marţea şi joia, de sus dar şi de jos, din canalele pline cu şobolani poetici deranjaţi. Trec păsări surde cu ochii verzi de la razele gamma. Soarele pare dilatat, prin nori eliptici cu auroră şi pete reglementare. Colectăm apa în gură, să fie. Pisica stă la geam aşteptând debarcarea. Doar peştii din lac habar nu au prin ce trecem, au prins o musculiţă gustoasă cu vederi de stânga. Se deschid adăposturi, se mătură intrarea la spitalul mascat în casă de toleranţă. Doctorii circulă pe cai recrutaţi, mascaţi în cowboy, cu pistolul pregătit, flirtând cu surorile-maici-jongleri. E una care dispare la comandă şi reapare la 2000 km distanţă în post de 36


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

pompier decorat de regină. Totul pare perfect, pregătit pentru apocalipsa din noi, eu însumi sug mulţumit o caramea cu gust de slănină râncedă, o delicatesă rarisimă din vremurile minunate de dinainte de război. Staţia în care luăm tramvaiul Cred că mă opresc aici dragă colegă de abator. Am tăiat destule balene culturale, am studiat cu dispreţ frumosul din urât şi nostalgicul din balega interculturală în care ne scufundăm. În timp ce unii se iubesc profund alţii divorţează cu simplitatea pufăitului unui tractor stalinist stricat în lanul de cânepă. Ce bine e să fi prost plătit, poet la un ziar politic, hidrant între etajul trei şi patru. Până şi bocancul lui Maradona are o viaţă mai paşnică, mai plină de emoţii la gol sau de goluri estetice aflate în verdele gazon. Tu, eu, nu putem seduce nici măcar un sfânt creştin sau porumbiţa păcii eliberată de pe o pânză de Picasso, pusă la uscat sub streaşina cu ciori invidioase. Şi câte nu am încercat, spartul vitraliilor, arsul celuloidului, imitarea soldaţilor invalizi mental şi fizic, răutăţile cu magiun pus în galoşi, sticla pisată în pantofii balerinei, opium pentru muncitorii la macarale, doamne.. ce frumos plonjau în gol de la înălţimea vulturilor, mirându-se o clipă cât de mici suntem, câtă nedragoste consumăm în încercarea de a epata publicul de gură cască care strigă un vaaaiii neconvins, sceptici ca sacul de tărîţe şi apoi se urcau în tramvaiul 7, transpiraţi şi neaerisiţi ca într-o grotă Altamira închisă pentru lucrări urgente, printre şoapte şi plânsetele unui prunc uitat pe banca din spate, lângă o sacoşă plină ochi cu cartofi încolţiţi. Balene la cinema Mergi pe bulevardul larg cu pomi udaţi de primărie ce cresc din asfaltul proaspăt pe care licăresc umbrele marilor reclame de neon, plăteşti şi intri la un film, te aşezi în scârţăitul penibil al scaunului vechi, interbelic. Numeri distrat cojile de seminţe pe podea, ce nebunie genetică, grotescă barbarie de consum doar am venit pentru cultură şi emoţii pentru jalea urinalelor atacate de zombies pe un ecran pătat de sânge şi dragoste. Cu cine oare mă sărutam în pauză de după reclame? şi cui ceream telefonul cu doar 5 cifre minuscule (ce uşor erau de ţinut minte) dar uite că s-a făcut întuneric, doar lumina becului galben pâlpâie slabă pe feţele noastre, apoi plecăm acasă plângând, plini de impresii măreţe …ce minunată e viaţa altora spui şi sala se goleşte, o plasatoare închide uşa de bronz iar în urma noastră scaunele rămase singure îşi îndreaptă spatele strălucind nostalgii cu ochii lor de catifea roasă, uzată. Este ora în care nimeni nu priveşte micii burghezi în somnul lor indulgent, nopţile sunt ale mele sacre, dar poţi să mă ştergi din memorie înainte de fiecare răsărit. După cum vezi mă frământă starea noastră, modernismul ăsta care produce o artă rea, rece, cohorte de refugiaţi, cohorte de turişti bine hraniţi, dezordinea şi melancolia culturii. Apoi media, cu toate conflictele ei, nenorocirile, clima care se prăbuşeşte, pomii care se usucă, urşii polari, zice, nu mai găsesc gheaţa necesară existenţei, propun deci să uităm de secolul XXI, toată istoria este la fel, o căutare sinusoidală a soluţiilor decente, care nu există, cum nu exista nimic inainte sau după. Trăim ca să ne putem mira. Ne miră că trăim.

37


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

DORINA STOICA (Bârlad) Nr. 11 Poate nici nu fusese caietul ei...

Cu fața în sus, cu mâinile sub cap, Olga privește de mai bine de o oră gaura din tavan. Un șoarece pe care mai întâi l-a auzit zile la rând rozând din ce în ce mai aproape, a reușit să vadă lumina zilei. Un bot mic, cafeniu, ascuțit, scurmături de lăbuțe, ca de vrabie, iar apoi o ploaie de praf. Prin gaura cât o nucă, șoarecele și-a scos capul. Fata și şoarecele se privesc în ochi. Le este frică! Olga ar vrea să strige, dar nici un sunet nu-i iese din gâtlej. S-au privit cu teamă preț de câteva secunde. O tânără de douăzeci de ani și un șoarece ce tocmai încercau fiecare să-și croiască un drum în viață. Fata s-a ridicat din pat, cu oarecare părere de rău, a rupt o foaie de hârtie din caietul cu foaie velină pe care îl ținea mereu pe aproape. Uneori îi treceau prin minte niște idei ciudate pe care le nota în caiet repede, ca să nu dispară. De fiecare dată când îl deschidea, își amintea cu strângere de inimă de un alt caiet cu foaie velină... Luă un taburet și ridicându-se pe vârfuri îndesă foaia făcută ghem în gaură, după care ciocăni amenințător cu degetul arătător în tavan, de parcă ar fi ciocănit la o poartă. „Pleacă spurcăciune de aici, doar nu vrei să dai buzna în viața mea!” Ce viață? Care viaţă? De un an terminase liceul. Fusese o elevă destul de bună la carte, deşi nu-i plăcuse să învețe. Îi plăcea în schimb foarte mult să citească. Și era foarte visătoare. Fiecare carte citită devenea viața ei. Își alegea un destin, un personaj și începea să vorbească, să se comporte exact ca acel personaj. Nici măcar nu conta dacă e băiat sau fată, dacă e o persoană matură ori un copil. Aceasta era lumea ei secretă despre care nu vorbea cu nimeni. Nu avea prieteni, iar părinții și cunoștințele o socoteau cam ciudată. Își petrecea multe ore din zi în camera aceea mică, cu tavanul jos, sărăcăcios mobilată, cu doar o dormeză ce avea arcuri moi, o sobă de teracotă prea mare pentru o cameră atât de mică, o masă, un dulap vechi pentru haine și două rafturi cu cărți. Citea. Împrumuta cărți de pe oriunde se putea. Uneori scria. Nu era însă niciodată mulțumită de cele scrise. Își spunea mereu: „Lasă acolo scris! Într-o zi, peste ani, o să recitesc şi poate voi rescrie altfel”. De ce oare întâmplarea de astăzi cu șoarecele i-a trezit amintiri? La liceu a intrat cu media nouă și ceva. Când s-au afișat rezultatele, văzând media nouă cincizeci a alergat lângă un copac din curtea liceului. Cu fața spre copac, s-a pus pe plâns. O femeie destul de tânără, cu ochi albaștri și părul creț, însoțită de un adolescent cârlionțat și el, cu fața plină de coșuri a venit lângă ea. Avea glasul blând și-n ochi lacrimi. – Lasă, nu mai plânge, că nici Găbiță al meu nu a fost admis! O să reușiți la toamnă, au rămas locuri. – Eu doream să intru cu zece, doamnă. Îmi lipsesc doar cincizeci de sutimi. Numai matematica e de vină, n-am iubit-o niciodată, a suspinat Olga, ștergându-și nasul cu mâneca bluzei de uniformă. – O, vai, se poate să plângi? O fată așa deșteaptă, a mai spus femeia cu părul creț. Și-a apucat smuncit fiul de mânecă și a plecat spre poartă. Când aproape să iasă din curtea școlii, femeia s-a oprit, s-a mai uitat o dată la fetița ce plângea lângă copac, apoi și-a înfipt mâna în părul numai inele al odraslei sale. – Ai văzut, deșteptule, fata aia plânge că n-a intrat cu zece și tu nici măcar n-ai luat notă de trecere! Atunci puștiul a luat-o la fugă spre Olga. I-a spus arătându-i pumnul: – Dacă iau examenul în toamnă și vom fi în aceeași clasă, numai pumni în ochi îți dau, tocilaro! 38


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Băiatul cu părul creț și coșuri pe față a luat examenul în toamnă, dar nu i-a tras nici un pumn. Ba din contra, au fost prieteni buni toți anii de liceu. * De la un caiet scris i s-au tras Olgăi însă toate necazurile! Tocmai se identificase cu un personaj din ultima carte citită. Acestuia i se întâmplau tot felul de lucruri interesante, pe care le nota într-un jurnal. Începând din acea zi, din geantă nu-i lipsea un caiet cu foaie velină, de o sută de pagini în care scria tot, tot, despre colegi, despre profesori, poezii, gânduri, impresii, bârfe. Când i-a dat mamei lista cu rechizitele necesare pentru clasa a noua a trecut în plus acel caiet. Nu avuse niciodată un caiet de o sută de pagini, cu foaie velină, să scrie ce vrea. Acasă îl ascundea cu grijă sub saltea ca să nu dea de el cineva. Pentru ea scrisul în caiet era extrem de important. Uneori scria și în timpul orelor. Colega de bancă o pândea. Era invidioasă și nu ascundea acest lucru. Olga era foarte deșteaptă. Avea un vocabular bogat, presărat cu neologisme și o imaginație ce uimea adeseori profesorii. Pe lângă aceasta, se exprima cu ușurință în scris, orice întâmplare oricât de banală, devenea o povestire captivantă, când era scrisă ori povestită de ea. Băieții o respectau din admirație și pentru că îi ajuta bucuroasă la lecții, dar nici unul nu-i făcea curte, deoarece era departe de a fi o frumusețe. – Ce tot scrii acolo? Te spun la tovarășa dirigintă, dacă nu-mi arăți și mie. – Nu-ți arăt, e secret, îi spunea Olga și băga repede în geantă caietul cu notițe, cu părere de rău, de fiecare data când era întreruptă. * Într-o zi, când a ajuns acasă, scoțând cărțile din geantă, a observat lipsa caietului. Nici mâncare nu i-a mai trebuit. Până la școală a ținut-o tot o fugă. Intrând în clasa goală a căutat în banca ei, apoi în toate băncile. A întrebat femeia de serviciu care mătura, dacă nu l-a găsit cumva. Aceasta a negat. Caietul dispăruse. Zile în șir s-a gândit la caiet și a sperat că îl va găsi. Caietul nicăieri, în schimb diriginta a început să se poarte aspru cu ea, să-i pună note mai mici, să o marginalizeze. Şi profesorul de biologie era distant. O privea cu ură. Olga se simțea vinovată. După câteva zile, colega de bancă a cerut să nu mai stea cu ea. S-au certat într-o pauză, când a acuzat-o că i-a umblat în geantă. Noaptea somnul nu o mai prindea. Când adormea puțin avea coșmaruri. Nu se mai gândea decât la caietul în care scrisese tot ce se vorbea despre profesori. Și se vorbeau destule lucruri nu tocmai frumoase, unele adevărate, altele doar inventate de elevii cărora nu le plăcea cartea și ar fi făcut orice ca să-i aibă cu ceva la mână pe dascăli. Într-una din zile, în pauza mare, trei băieți s-au urcat în podul școlii pentru a fuma. S-a răspândit prin clasă un zvon cum că diriginta și profesorul de biologie au fost văzuți acolo, în podul școlii, sărutându-se. Aceste vorbe au ajuns și la urechile ei. S-a grăbit să le scrie în caiet, compunând o povestire de toată frumusețea. Tot în caiet erau poreclele în ordine alfabetică și calificativele, epigrame pe care Olga cu multă imaginație și umor le făcuse profesorilor preferați, dar și celor pe care nu-i agrea. Începuse să scrie și despre colegi, la fel, așa cum erau trecuți în catalog, impresii, evaluări, simpatii, antipatii… Au trecut anii de liceu. Olga era retrasă, singuratică. Nu-i plăcuse la școală. Abia aștepta să termine liceul, ca să n-o mai vadă pe colega ce i-a furat caietul, pe dirigintă, pe toți! După ce a luat examenul de bacalaureat, diriginta a chemat-o la școală pe mama Olgăi. – Te-am chemat să-ți spun că ai o fată foarte deșteaptă și talentată, dar nu va reuși nimic în viață! Apoi, fără a aștepta reacția femeii, i-a întors nervoasă spatele. * 39


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Peste mulți, foarte mulți ani, abia ieșită la pensie, întoarsă în orașul unde făcuse liceul, într-o biserică, când se închina la Maica Domnului, Olga a văzut un caiet făcut sul și i s-a părut că își recunoaște scrisul aplecat spre dreapta. Vederea îi slăbise, nu avea ochelari, drept pentru care caietul a rămas acolo. Poate nici nu fusese caietul ei…

40


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

LILIANA NEGOI (Moșteni - Giurgiu) Nr. 12 Leon

Privea musca aia rătăcind de-a lungul zăbrelelor ruginite, când pe una, când pe alta, căutând naiba ştie ce, şi deodată Leon se pomeni dorindu-şi s-o adopte. După părerea lui, merita măcar atâta lucru după câte pariuri pierduse sau câştigase deja contra lui însuşi încercând să ghicească bara aleasă de muscă la fiecare schimbare de poziţie sau durata plimbării ei pe aceea. Aşa că încet, aproape pe nesimţite, mâna lui făcută căuş se apropie de mica insectă şi la momentul potrivit se năpusti fulgerător spre gratii, ca pliscul unei păsări de pradă. Când îşi apropie pumnul strâns de ureche, bărbatul putu auzi cu satisfacţie bâzâitul intens dinăuntru şi simţi mişcările insectei gâdilându-i palma. Apoi uşor, cu grijă, ca să nu îi scape preţioasa captură, Leon se îndreptă spre singurul loc unde ar fi putut s-o închidă – paharul de pe măsuţa din colţ. Reuşi s-o strecoare sub acesta, apoi trase scaunul sub sine cu o mână şi îşi sprijini bărbia pe masă, pe antebraţul celălalt, fără a-şi dezlipi privirea de noul lui animal de companie. Clipele curgeau una după alta, cu mai multă blândeţe parcă acum, când Leon avea cu ce-şi umple gândurile. Un paznic veni să îi aducă un blid cu mâncare ultima masă, dar Leon era prea ocupat cu noua lui activitate ca să îl bage în seamă. Privind zborul haotic al muştei în paharul ce nu mai fusese spălat de o veşnicie, liniile feţei bărbatului se îndulciră treptat sub povara unui zâmbet stâlcit de o cicatrice mai veche care îi brazdă chipul, iar în mintea lui scurtă îşi făcură loc amintiri legate aiurea, parcă dintr-o altă viaţă – o curte sărăcăcioasă dar curată, o potaie lingându-i mâinile (mâini de copil – ce de pământ sub unghii...), un hohot de râs cu irizaţii demente oglindindu-se întrun ciob de geam, pagini de cărţi zburând în vânt ca nişte fluturi incapabili să îşi coordoneze aripile, nu domnule, nu poate, o cutie lungă de lemn...pentru fapta comisă eşti condamnat la moarte prin spânzurare...Domnul să aibă milă de sufletul tău...Din amalgamul de imagini ţâşni deodată în faţă scârţâitul unui leagăn rupt, atârnând de creanga unui pom, iar Leon se cutremură, simţind cum sunetul ăla parcă îi intră în oase, şi ca să îl uite îşi fixă din nou atenţia asupra insectei. Aceasta zbura ca şi mai înainte, în toate direcţiile, iar Leon se gândi că poate îi era foame, aşa că luă câteva firmituri de pâine uscată şi i le strecură cu o mişcare iute sub pahar. Musca însă, din lipsă fie de foame, fie de interes, nu le băgă în seamă, văzându-şi în continuare de zbor. După o vreme în care timpul trecu pur şi simplu, amorţindu-i bărbatului membrele în aceaşi poziţie, musca păru să atingă un stadiu superior de inteligenţă: încetă să mai zboare bezmetică prin pahar, parcă înţelegându-şi captivitatea, şi începu să caute în schimb la pas graniţele care o împiedicau să fie liberă. În tot acest timp, Leon, fascinat de mizerabila creatură, continuă să se holbeze la ea cu un iz melancolic în ochi, amintindu-şi felul în care propriii lui paşi măsuraseră în lung şi în lat celula în care se afla acum, atunci când fusese închis pentru ceva ce nu îi era cunoscut. Apoi, aşa cum se întâmplă adesea deţinuţilor pe care închisoarea îi infectează cu filosofie, un gând oarecum alinător îi fulgeră prin minte: poate eu sunt musca lui Dumnezeu. În secunda imediat următoare însă, Leon izbucni într-un râs isteric, părăsit de scânteia de augustă înţelepciune. Starea lui de muscă se limita probabil doar la rahatul pe care se învârtise toată viaţa sa. Altfel nu îşi putea imagina de ce Dumnezeu ar fi vrut un om ca el pe post de muscă. În clipa aceea o a doua idee îi lumină bezna gândirii: poate că eu sunt musca iar Dumnezeu este şi el într-o închisoare şi mă ţine sub paharul lui murdar. Ca şi primul gând, şi acesta tinse să se evapore cu repeziciune, nu înainte însă de a-i lăsa bărbatului sămânţa unui nou sentiment în suflet. Acela de milă. I se făcu deodată milă de Dumnezeu cum o sta el să se uite la mine, închis acolo şi el ca muscă a altcuiva şi ar fi vrut să găsească un mod de a-I spune că era de ajuns să fie ridicat paharul ca musca să fie iar liberă iar el să fie mai fericit. Ajungând cu gândurile aici, ochii i se rotunjiră brusc, ca unui copil uite aşa, 41


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Doamne, iar mâna dreaptă se întinse încet spre paharul stând peste musca lui, care acum mergea pe masă, şi îl dădu la o parte, aşteptând apoi cu răsuflarea oprită să vadă ce va face musca ce va face Dumnezeu mai departe. Musca rămase nemişcată câteva clipe, apoi îşi reluă mersul pe suprafaţa murdară a mesei, ea ştiind în căutare de ce. Ajunsă lângă mâna amorţită a lui Leon, începu să i se caţere pe ea, în timp ce bărbatul, ţinându-şi în continuare respiraţia, nu îndrăzni să se mişte, ca să nu o sperie. Insecta continuă să meargă pe el, pe zdrenţele acoperindu-i pielea murdară, oprindu-se şi adulmecând icicolo straturile de mizerie, ajungându-i într-un final pe obraz, pe cicatrice. Simţindu-i mersul gâdilându-l pe urma acelei răni, Leon nu se mai putu abţine şi izbucni iar în râs. Speriată pentru câteva clipe, musca îşi luă zborul, însă reveni, atrasă de căldură şi de mirosurile degajate de corpul uman. Iar Leon o lăsă să îl umble, bucurându-se, cu o fericire copilărească, de căutările muştei, de parcă ar fi fost atingerea a ceva divin. Vezi Doamne? Atât de simplu e! Când paznicii intrară să îl ia pentru a-l duce la îndeplinirea sentinţei, îl găsiră întins pe jos, boscorodind nişte lucruri pe care nu le înţelegeau. Nu le opuse rezistenţă, ba dimpotrivă, se ridică vioi şi îi însoţi de parcă mergea la nuntă, în timp ce cei doi îşi făceau semne prin spatele lui că a luat-o razna. Ajunseră la destinaţie destul de repede. Leon privea în jurul lui parcă nerealizând ce i se întâmplă, în timp ce un bărbat a cărui faţă nu o vedea îi aşeza picioarele în interiorul conturului trapei. Apoi bărbatul vru să îi pună pe cap un sac, conform obiceiului, dar Leon îşi zgâlţâi cu putere gâtul, îngânând un fel de „nu”, şi în urma aprobării tacite primite din partea judecătorului prezent, călăul nu îi mai acoperi condamnatului capul. Nici chiar atunci când laţul zdravăn de cânepă i se înfăşură în jurul gâtului, Leon nu dădu vreun semn de înţelegere a realităţii, zgâindu-se cu o curiozitate crudă la toţi cei care i se aflau prin preajmă. În timp ce se făceau însă ultimele pregătiri, pe obrazul condamnatului se aşeză o muscă. Şi poate că oricăruia dintre cei prezenţi în jurul eşafodului musca aia i s-ar fi părut doar o insectă ordinară, aşteptându-şi festinul, dar Leon ştiu. Ştiu că aia era musca lui, şi deodată un rânjet tâmp îi dezveli gingiile bolnave, „uite na, acu’ îi arde de hlizeală...” în timp ce musca i se plimba pe faţă cu un soi de tandreţe înţeleasă doar de bărbatul aflat la un pas de moarte. Apoi musca zbura de pe chipul lui şi i se aşeză într-una din palmele legate la spate, iar Leon simţi din nou mişcările insectei gâdilându-l, ca atunci când o prinsese pentru prima dată. Grijuliu, strânse mâna încet în jurul muştei, ca şi cum ar fi vrut să îşi ia adio printr-o ultimă atingere, dar în aceeaşi clipă trapa de sub el se deschise, laţul i se strânse în jurul gâtului şi cu un zvâcnet violent Leon alunecă în braţele morţii. Câteva minute mai târziu, medicul aflat de faţă îl declara mort – pentru bărbatul cu chip stâlcit şi minte pierdută se terminase totul. Şi în clipa când, mutându-l în coşciugul simplu, semănând mai mult cu o cutie ordinară, cioclii îi aşezară mâinile pe piept, nu văzură că dintre degetele mâinii stângi îi căzu pe haina soioasă, cam pe-acolo pe unde e inima, o muscă strivită.

42


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ȘTEFAN AUREL DRĂGAN (Baia Mare - Maramureș) Nr. 13 Visul

-

Vestea recâştigării pădurilor de către foştii proprietari şi/sau, mă rog, de către moştenitorii foştilor proprietari, a fost primită în micul sătuc uitat de lume cu mare entuziasm şi cu nelipsita euforie ce însoţeşte un astfel de eveniment; bucurie amestecată cu o disimulată pornire de răzbunare faţă de nedreptatea săvârşită înainte vreme. Cu atât mai mult era justificată această euforie şi agitaţie cu cât starea materială a localnicilor era destul de precară. Un sat rătăcit de frica multor convulsii aale lumii într-o fundătură a Codrului, cu câteva ocupaţii meşteşugăreşti mărunte şi simple, singurele care aduceau un ban în câteva case; restul sătenilor se chinuiau, îşi deşirau existenţa cu ce reuşeau să smulgă din malul zgârcit al ţarinei, din ce le ofereau animalele insuficient hrănite şi din rodul unor pomi piperniciţi şi numai parţial domesticiţi prin altoire empirică. Mai ales că nici acele holde neproductive nu le-au avut pentru multă vreme întrucît, după ce le-au primit ca despăgubire de război cei întorşi de prin tranşeele lumii, întregi sau schilozi, sau cei rămaşi acasă pentru cei ce nu s-au mai întors, nu au apucat să le folosească pentrucă darnicii donatori le-au smuls cu forţa înapoi pe motiv că cetatea se va salva din mizerie şi sărăcie şi se va înălţa spre noi culmi... prin munca în colectiv. Acum, odată cu noua veste, în fruntea afacerii, a reîmproprietăririi, când încă nici nu începuse, s-a ridicat un individ – la orice manifestarea este obligatoriu să fluture unul moţul – care promitea. Vom începe o afacere prosperă în sat. ( După entuziasmul pornit cu vigoare, câţiva participanţi au început să şovăie. „ N-am mai auzit noi asemenea propunere şi acum câţiva ani?... Numa’ un cuvânt îi schimbat în discurs.”) Materie primă avem, continua promitentul. Aurul verde, cum se spune, lemnul. Vom face aici, în sătucul nostru o fabrică de mobilă. De utilaje şi de deschiderea fabricii ne-om ocupa din mers. Începtu-i mai greu. Nimeni nu a aprobat, dar nimeni nu s-a opus astfel că în scurt timp pădurea de la Hotare a dispărut de parcă o fiară, un monstru subteran ar fi supt zilnic în rădăcini copacii. La intrarea dinspre sat, peste pârău, au început să se ridice peste noapte câteva acareturi: birouri, magazii, barăci şi alte improvizaţii care parcă se hrăneau şi se înălţau de la zgomotul maşinăriilor şi de la fumul acestora. În acelaşi timp păsările au început să se retragă şi cântecul lor să se îndepărteze, pierzându-se încet ca un zvon. Apoi când ultimul copac a căzut învins la pământ, cu un troznet asurzitor, răpus de colţii şi ghearele maşinăriilor, trilul zburătoarelor a dispărut complet, ultimul cârd de animale care au sălăşluit în desişul pădurii au făcut semn din copite şi s-au pierdut pe valea care şi ea era deacum părăsită şi începea să-şi soarbă apele spre adâncul pământului. Noii şi agresivii stăpâni peste spaţiul rămas gol şi suspendat culegeau cuiburile şi le aşezau ca într-o vitrină de muzeu pe o platformă de scândură de lângă copacii deveniţi buşteni, care vor deveni şi ei obiecte pentru odihna coatelor şi adăposturi pentru mirosurile nu se ştie căror trăitori. Locuitorii arătau din ce în ce mai fericiţi. Aveau mersul sigur şi se salutau jovial, cu nelipsitul zâmbet pe faţă. Dar nimeni nu a sesiyat imediat că după dispariţia pădurii aşezarea a fost invadată de trotuare şi străzi betonate, platouri încorsetate în beton au luat locul spaţiilor pline de verdeaţă şi prospeţime. Câteva oaze verzi care au mai rămas au dispărut şi ele ca urmare a creşterii bunăstării, a educaţiei şi a noilor exigenţe civice a tineretului. Nu era zi în care să nu se organizeze o aniversare – ziua naţională, ziua satului, ziua comunei, ziua iubirii, ziua luptei împotriva răului, precum şi zilele sfinţilor din calendar care erau deacum pe trei schimburi într-o zi – însoţită obligatoriu de buchete 43


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-

de flori; pentru neveste, pentru iubite şi amante, pentru drăguţe şi pentru fete, neamuri... La acest obicei s-a adăugat un altul: o concurenţă acerbă pentru coroanele şi jerbele aşezate pe locurile unde odihneau indiferenţi cei care au părăsit lumea şi satul, dar şi la comemorarea şi pomenirea acestora, jerbe şi coroane care a doua zi erau vândute în pieţe de către gropari. Aşa stând lucrurile, au dispărut şi florile odată cu evaporarea mirosurilor precum un val absorbit de un lut arid şi secătuit, răpus de soare. Tot aşa, fluturii şi viespii, ca o undă zburătoare, şiau luat desagii cu miere, împreună cu zumzetul şi s-au îndreptat spre alte tărâmuri şi plaiuri... Fără explicaţie au rămas doar un fluture şi un viespe. Orbiţi de efectul bunăstării tot mai evident instaurată, localnicii nu au observat că această stare a început, de la o vreme, uşor să se destrame precum o haină prea mult purtată. Pădurea, marea lor speranţă în altfel de trai, în ieşirea spre lumea fericită( şi veşnică, cum credeau ei), era deja epuizată. Pe nesimţite au început să scadă rezervele din conturile financiare, odată cu împuţinarea lefurilor şi pe la colţuri a început să hămăie, ca un animal invizibil, şomajul. Fabrica se împuţina. Unul câte unul, lucrătorii erau aruncaţi pe poartă în braţele înşelătoare ale protecţiei sociale. În acelaşi timp uneltele, materialele şi utilajele din fabrică se dizolvau fără nici o explicaţie pe măsură ce pe un teren de la vecinătatea localităţii, în jurul unui lac artificial, creşteau imperturbabil vile şi case de lux pe lângă care, pe peroane se înghesuiau maşini şi limuzine elegante, strălucitoare, cu geamuri interzise privirii. Numa’ vă uitaţi voi ce-a mai rămas din gardurile din plăci de beton ale fabricii! Îi atenţiona aluziv , cu aer secretos, într-o zi alunel, permanentul ocupant al colţului scândurii care ţinea loc de tejghea, dar şi de terasă improvizată la crâşma satului. Că’ despre ce a fost înăuntru, nu să mai „ezistează” nimic. Ba, îmi cer iertare! Omai rămas oricum poarta cea mică prin care mai trece din când în când paznicul. A mai trecut un timp şi oamenii înspăimântaţi de spectrul foametei şi a altor lipsuri a celor indispensabile vieţuirii, disperaţi fiind, deci, şi-au adus aminte că acum câtăva vreme Filomon, înţeleptul satului le-a spus că a auzit de prin ziare sau de la televizor despre o ofertă care atunci părea cel puţin ridicolă dacă nu născută din capul înfierbântat al vreunui nebun. „ Auzi, mă Filimoane, cine crede în bazaconia asta?... Să te duci în escursie pă lună?... îl ridiculizau sătenii făcându-şi cruce. Filimon continua mai departe cu ciudăţenia spunând că dacă vizitatorii vor fi mulţumiţi, vor putea să-şi cumpere câte un lot de teren pe noile tărâmuri selenare vizitate. Bineînţeles că nu se preciza cine este proprietarul, vânzătorul, dar atunci nici nu interesa pe nimeni acest lucru din cauza absurdităţii propunerii. *

-

-

-

Filimon stătea deoparte, pe un bolovan mare lipit de copacul uriaş din spatele crâşmei, tăcut şi îngândurat. Oanea Ionucului s-a apropiat de el şi l-a provocat: Ei, ce mai zici tu, acuma, Filimoane?... Înţeleptul tresări şi se întoarse de pe tărâmul unde rătăcea, aruncă capătul de şigară jos şi-l strivi cu călcâiul pantofului. Cu un fel de resemnare, cu glas domol se adresă celor de pe la mese care au încetat speculaţiile şi aşteptau ceva de la el, o dezlegare a impasului. Aici, după câte vedem, nu mai avem nicio şansă. Sursa de existenţă ne-am epuizat-o prin propria noastră nesăbuinţă, datorită naivităţii noastre, crezând în cel ce ne-a promis fericire şi în falsa speranţă a găsirii unui paradis care, ca orice paradis, nu va fi construit niciodată, rămânând doar un gând strălucitor spre care tot întindem mâna... Sperând că vom prinde această strălucire. Când?... Cu banii pe care încă îi mai avem putem să ne plătim plecarea şi să ne întemeiem acolo o colonie... La fel cum este acum localitatea noastră. S-ar putea să ai tu dreptate, înţeleptule, l-au aprobat ceilalţi, rămaşi fascinaţi, după o lungă tăcere. Mai încolo, în partea mai întunecată, pe un butuc de lemn, Dănilă, cel mai bătrân om din sat, privea şi asculta circumspect la frământarea celorlalţi fără să intre în vorbă, murmurând încet un 44


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-

cântec: „ Doamne nu bate omu’/ iei mintea şi norocu’,/ bate-să el săracu’/ şi de lună şi de stele/ şi de câte-n lume-s rele,/ şi de lună şi de soare/ şi de căte-s trecătoare”. „ Doamne, ce poate face buiecia cu omu’! se mira el în continuare. Îi tulbură mintea”. ( Dănilă era aşa de bătrân încât nu i se cunoştea vârsta. Acte nu avea. Nu ştia când s-a născut sau din ce neam se trage. Spunea că e mai tânăr decăt cel mort înaintea lui. Mai zicea că este a lui Iuănu lui Văsălica lui Simion a lui Aurel... şi mai departe se pierdea în acest şir care nimeni nu ştia unde mergea şi unde se gată.) Pentru realizarea măreţului proiect s-a format o celulă de lucru care, cu grabă şi agitaţie, încă de a doua zi a pornit la treabă: au început colectarea sumelor şi întocmirea formalităţilor pentru strămutare. Apoi, tot aşteptând aprobările şi procurarea mijloacelor de transport, cei mai bătrâni şi bolnavii au renunţat pe rând la ofertă, aşezându-se din timp în timp, resemnaţi şi tăcuţi, spre veşnica odihnă. Dealftel aceştia au constituit de la-nceput grupul scepticilor faţă de această îndrăzneaţă şi inedită intreprindere. „ Noi nu vom rezista la acest efort, la călătorie, şi cine ştie ce ne mai poate aştepta şi acolo” îşi motivau ei atitudinea, spre a nu naşte bănuieli vis-a-vis de acordul lor. Mai pe urmă au renunţat şi ceilalţi viitori locuitori a altor plauiri cosmice, sătui de aşteptare. Doar Filimon a rămas ferm în hotărârea sa de evadare. Desigur că el era, deacum singurul stăpân şi locuitor al satului deoarece, între timp, toată suflarea cetîţii s-a strămutat pe alte plaiuri terestre, mânaţi de sărăcie. Între Filimon înţeleptul, viespe şi fluture s-a consolidat în timp o legătură ciudată. Cele două insecte îl însoţeau permanent ca o gardă personală discretă. Într-o după masă, omul a aţipit sub toropit de căldură sub copacul imens din mijlocul satului, de la Strajă, singurul scăpat de furia monştrilor de oţel şi de lăcomia parveniţilor din vile. A visat că o vietate imensă a coborât din înaltul cerului şi i-a poposit pe braţ. Instinctiv, prin somn, a plesnit-o şi brusc s-a trezit ţipând de durere. Când a privit pe jos l-a cuprins spaima şi disperarea văzând cum prietenul său, viespele, mai face un spasm, mişcă pentru ultima oară ghearele şi aripile, ca un semn de mustrare şi avertizare şi rămâne inert. Şi-a smuls acul din piele şi peste scurtă vreme s-a înfiinţat, revoltat şi pornit, la firma cu care aranjase transportul spre noul său paradis, înteresăndu-se de stadiul rezolvării afacerii. Pe ce lună vrei tu să trăieşti şi să-ţi odihneşti capul şi oasele, măi omule, dacă nici nu te încumeţi să ridici privirea spre locul unde intenţionezi să-ţi construieşti noul tău sălaş? Ce afacere serioasă am crede noi că com încheia cu tine? Îl apostrofă grăbit şi superficial un funcţionar iritat. Filimon îndrăzni să-şi ridice privirea spre cerul nopţii, dar spre stupoarea lui, acolo sus nu se mai preumbla niciun astru. „ – Cred că visez şi acum!” îşi zise el nedumirit. O voce stranie şi gravă îi vorbi din întunericul dens care îl cuprindea pe Filimon tot mai strâns. „ Când luna şi stelele dispar, dispar şi visele...” În noapte, doar un fluture uriaş plutea peste cetate şi peste lume.

45


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

IOANA ROXANA NICOLAE (Blejoi - Prahova) Nr. 14 O viaţă de furat

Era deja a şaptea sau a opta oară când zgomotul soneriei îmi strica tihna. Şi Dumnezeu ştie cum toate aceste întreruperi barbare se întâmplau în mijlocul celor mai frumoase momente: fie îmi savuram ceaşca cu ceai, fie udam plantele din modesta-mi grădină, fie hrăneam peştii din bazin sau dormeam. Niciodată nu i-am înţeles pe oamenii care, prea preocupaţi de limitările propriilor vieţi, nu îşi pot încropi, măcar schematic, modul de viaţă al altei fiinţe vii. Mă refer aici, bineînţeles, la oamenii prea acriţi de vreme, care cu emfază şi o voce de perfidă superioritate spun că “tabieturile vin în timp” dar niciodată “tabieturile altora vin în timp”. Nu. Totul se rezumă la firicelul acela de suflet, asemenea fumului de ţigară ce se înalţă ţiuitor din filtrul mototolit în pământ. Un suflet mic, sec, uscat, deshidratat care are ”tabieturi”. Şi bineînţeles că aceste obiceiuri câștigate odată cu vegetarea în timp, îi fac pe oamenii care trec prin faţa locuinţei mele să apese îngrijoraţi pe butonul soneriei şi să mă aunţe - mai mult în şoaptă – că sunt prădată de hoţi. Sinceră să fiu, am fost furată o viaţă întreagă. Deşi la cei cincizeci şi opt de ani ai mei pot să spun că nu sunt bătrână… ei bine, sunt. Sunt bătrână şi furată. Dar a fost o vreme în care eram tânără şi furată… şi numai Dumnezeu ştie cât mi-a plăcut! Prima oară am fost furată de tata, de la sânul mamei imediat ce aceasta m-a adus pe lume. Deşi această primă amintire nu este a mea, bunicii, moaşa şi mama au avut grijă să mi-o spună de atâtea ori încât atunci când închid ochii încep să mă văd dedublată, scăpând sânul plin şi cald al mamei din mâinile-mi asemănătoare cu două scoici. Îl văd pe tata apucându-mă cu grijă de spate şi trăgându-mă uşor spre faţa-i aspră. Mă văd şi pe mine, chircită ca un pui golaş de găină, dibuind cu mâinile şi picioarele ceea ce îmi părea a fi o cămaşă de in. Furată pe faţă am fost! În amintirea mea…care nici măcar nu era a mea, tata purta o cămaşă de in. Probabil după acel eveniment a ars-o sau a dat-o de pomană pentru că nu mai apare purtând-o în nicio altă amintire. Au urmat anii de educaţie, în care îmi erau furate radierele. Apoi la liceu rămâneam fără tuburile cu acuarele şi goaşe, la facultate fără săruturi, în pragul maturităţii mele mi-a fost furată eşarfa… câte şi mai câte. Mă întreb adesea unde eram astăzi dacă nu se întâmplau toate acestea. Sigur nu aş fi fost aceeaşi persoană…probabil aş fi avut şi eu tabieturi. Când eram mică, adică după ce am fost furată de tata dar până să mi se fure radierele, eram un copil bolnăvicios. Deşi am fost crescută după obiceiurile acelor vremuri, cu mâncare caldă, rădăcinoase şi frunze cultivate în propria grădină, cu apă scoasă din inima pământului şi înconjurată de alţi copii, animale cuminţi şi aer curat, eu eram bolnavă. În fiecare primăvară mama se confrunta cu crizele mele alergice, în fiecare toamnă mă biruia la pat guturaiul, iar iernile îmi erau presărate cu răni de la săniuş. Prima criză alergică a furat! Nu a venit primăvara, aşa cum mama o aştepta cu decoturi şi ceaiuri din rădăcini, ci toamna. Se făcea că eram la moşia noastră undeva aproape de pământurile dacilor din Budureasca şi era momentul să culegem via. Ca în fiecare an, oamenii cu tabieturi culegeau boabele pline de sevă, iar eu împreună cu ceilalţi copii din împrejurimi jucam desculţi pe ele, simţind cârceii viilor sub tălpi. Ieşeam aproape vineţi din marea copaie, iar pentru munca făcută eram primii care beau din mustul recoltei. În fiecare an se petrecea culegerea viei, dar în acel an am fost furată. Aşa cum alături de bulbii rotofei de cartofi se află şi câte unul bubos, făcut din protuberanţe neuniforme şi pe care îl arunci imediat ce îl scoţi din pământ, aşa în ziua posterioare culegerii viei eu mă transformasem în cel mai înspăimântător fel. Pleoapele mi s-au umflat şi abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi, buzele mi s-au făcut asemenea unor prune mult prea coapte. Eram ca 46


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

un gnom, umflat până la refuz cu mâncare de către o zeitate malefică: braţele, gâtul, picioarele… totul zici că era umplut cu pene de găină sau paie. E ciudat cum brusc poţi devein alergic la ceva care îţi place, şi mai ales la ceva pe care l-ai făcut de atâtea ori înainte. Şi ce dureros e atunci când e vorba de ceva ce ai făcut cu drag şi ţi-a plăcut…e un mod al lui Dumnezeu de a spune “Am văzut că îţi place, dar satisfacţia ta e prea mare, e vulgară. De acum plăcerea o să îţi facă rău…nu o să te omoare, dar tu o să vrei să nu mai ai parte de ea.” Şi de atunci am început să nu mai beau must… Dar şi furatul ăsta are portiţele lui, aşa că dacă soarta îmi e pecetluită în caz că vreau să beau nectarul strugurilor proaspăt zdrobiţi, vinul nu îmi dă nicun fel de simptom alergic. Pot să îl beau, şi îl beau aproape zilnic, de regulă sec deoarece nu îmi place să îi pierd esenţa adăugând apă peste el. Şi copii din ziua de azi care amestecă siropurile şi sucurile cu vin…acolo ar trebui să intervină un Dumnezeu al Reglementărilor şi să îi pedepsească cu negi în palmă toată viaţa. Nu ar fi trebuit să mă plâng pentru această şansă…dar o fac. Preferam să fiu alergică şi la vin, să ştiu că nu mă pot bucura de struguri şi gata! Dar aşa suferinţa este şi mai mare, când ştiu că nectarul, că forma primară şi cea mai pură îmi e vătămătoare, dar vulgaritatea alcoolului nu îmi afectează trupul. E ca şi cum acest templu de coaste, muşchi şi piele refuză să primească jertfa cea mai pură şi se preface spre indecenţa, voluptatea şi atât de blamata plăcere a alcoolului. Aşadar, încă de mică am văzut că propriului corp îi plac şi nu îi sunt dăunătoare naturile condamnabile. Aş fi putut deveni artistă…orice! Puteam să fiu scriitoare, pictoriţă, arhitectă sau dansatoare, doar aveam sufletul nevătămat. Până la urmă toţi oamenii care au rămas în istorie aveau vicii: trabucuri cubaneze, absint, rom, opiu şi câte altele. Aşadar, o tânără ambiţioasă, de douăzeci şi puţin de ani, căreia îi plăcea ocazional câte un pahar de Chardonnay s-ar fi integrat aproape imediat în această lume cu iz impresionist. Tot ce trebuia era ca niciun val neanticipat de amor să îi distrugă elanul creator, astfel încât banalul nume saxon să ajungă în câţiva ani Acel nume saxon. Nu. Acea Putere Divină care aproape m-a adus în stadiul imunităţii alcoolice şi-a ţesut pânza astfel încât, pe lângă trup, să îmi vătămeze şi inima. Acea alergie a sufletului a început într-o vară aproape tropicală, într-un oraş prea departe de satul meu natal. Eram atât de captivată de schiţele mele stângace, încât aş fi putut cu uşurinţă să jur că ştiu cum îmi va arăta gloriosul viitor: eu, undeva pe un jilț acoperit în catifea vişinie, înconjurată de peisaje în ulei. Eram atât de captivată de poleiala unei lumi ce gravita în jurul meu, încât mi-am ignorant profund sufletul. L-am desfătat cu aprecieri efemere şi distincţii de duzină care, în vâltoarea vârstei, nu mi-au ţinut loc de scut. Verdele nopţii era dublat doar de tuşele acrilicelor pe pânza gălbejită. Deşi era mijlocul verii, serile erau jilave iar dimineţile parcă luate din deşert. Şi în acea noapte plouase torenţial, vegetaţia oraşului încreţindu-se, înfoindu-se şi împungând pământul negru şi untos. De fapt, aceasta era şi tema lucrării mele artistice: Moara Verde. Ceea ce îmi părea un elogiu al naturii, cu urme de verde-cenuşiu amestecat cu dârele albastre ale apei ce se încovoaie sub mişcarea viguroasă a roţii de lemn, s-a dovedit a fi un simplu peisaj, mai mult static decât dinamic, mai mult verde decât albastru, mai mult copiat decât original. Bineînțeles că am fost revoltată! Încadrarea îmi părea perfectă – în jumătatea din stânga a pânzei, ocupând două treimi din înălţimea planşei, culorile folosite erau cărnoase, suculente, pline de seva vegetaţiei pe care o exprimam, iar paletele morii, pietrele din jurul ei, lianele…toate erau însufleţite cu umbre albe şi fire de negru-abanos. Asta era atunci. Acum, aprecierile juriului îmi par verosimile, iar faptul că a doua zi am obţinut locul al doilea la Marele Concurs de Arte Plastice XX, mi se pare un gest mai mult decât generos. Ploaia serii precedente a fost înlocuită cu o arşiţă ce topise orice urmă de furtună, ba chiar a reuşit să decojească puţin faţa pământului, făcându-l să pară însetat. Cum Oraşul în care locuiam avea străzi pavate cu piatră veche, clădiri rustice şi braserii cochete, am considerat că este nedemn să îmi duc pânza la Concurs urcândo în tramvai. Am legat-o bine, cu nod dublu pescăresc de spate şi talie, şi am plecat pe bicicletă. Juriul concursului era unul mediocru, în ciuda renumelui competiţiei. Aşadar şansele ca eu să câştig Marele Premiu erau reale... Jurizarea a fost lungă, obositoare, iar căldura lunii de vară făcea ca 47


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

nuanţele alese în acea noapte torenţială să pară acum unele cu totul noi, complet nepotrivite şi accidentale. -

Aceasta este o tuşă de liliachiu, domnişoară? Mi s-a adresat un critic mărunt, cu barbă încărunţită şi un monoclu aproape forţat fixat sub sprânceană.

-

Nu, este alb. Am replicat tăios.

-

Serios? Mie îmi pare că este liliachiu!

-

Nu, domnule. Este alb.

-

Domnişoară, pentru numele lui Dumnezeu, ai folosit o tuşă cât mine de mare de liliachiu şi nu eşti în stare să ţi-o asumi? Cine eşti dumneata? Un Monet al picturilor cu mori?

-

Păi dacă ziceţi că am folosit o tuşă atât de insignifiantă de liliachiu, nu înţeleg ce atâta agitaţie…

-

Şi acela a fost momentul în care şansele mele de a deveni mare pictoriţă s-au preschimbat în şansele mele de a deveni măcar model în ateliere pentru nuduri. Spre marele meu noroc, numărul participanţilor a fost mic, iar punctajul “zero” de la un membru al juriului a fost compensat de notele maxime primite de la celelalte personalităţi. Cu toate acestea, Marele Premiu a fost câştigat de un novice, cu o aşa-zisă “femeie în roşu”, eu fiind nevoită să mă mulţumesc cu locul secund. Agitaţia, nemulţumirea şi revolta mi-au fost atât de mari, încât până şi felicitările formale au căpătat o cu totul altă turnură în acele momente: Felicitări pentru inspirata idee de a picta o femeie îmbrăcată în roşu! M-am adresat tânărului câştigător.

-

Mulţumesc frumos! Felicitări şi ţie pentru inspirata idee de a folosi acea nuanţă de liliachiu!

-

Indignarea m-a cuprins precum un fum translucid, care îmi circula cu fervoare prin vene. Nu mai puteam să vorbesc, iar tot ce vedeam în faţa ochilor era o mare pată liliachie, în al cărui centru se află o nuanţă deranjantă de roşu, care se prelinge spre extremităţi asemeni sângelui injectat. M-am dat jos de pe podium, m-am întins pe vârfuri să strâng mâna marelui câştigător iar după toate aceste formalităţi am zgâriat cu putere pânza concurentului, lăsând în urmă ceea ce părea să fie un petic de palton extravagant, nicidecum o operă artistică câştigătoare. Cine ar fi crezut că acesta va fi începutul distrugerii sufletului meu? A urmat un schimb de replici acid, am încercat să plec dar a venit după mine, am început să ţip dar mi-a acoperit gura cu mâna, am început să râd şi m-a sărutat. Nu ştiu dacă s-a întâmplat în ziua concursului, în aceeaşi seară sau în săptămânile de după. Totul a fost furtunos, rapid şi atât de intens încât mi-am pierdut câţiva ani în această tornadă de interpretări. Mi-am abandonat dorinţa de a picta. Subit aveam alte dorinţe: de a dormi mai mult, de a găti mai mult, de a mă plimba mai mult…şi toate acestea în compania Marelui Meu Câştigător. Ah, şi ce alergie am avut! Toate simţurile îmi erau atrofiate, nu puteam să sesizez decât prezenţa lui…şi mintea îmi era neclară şi gândurile aiurite. Dar ca orice boală, şi aceasta a trecut. Brusc, tăios, ca şi cum tot ce se întâmplase înainte nu existase. Hai la mine! i-am spus.

-

Dar este atât de târziu…încă două ore şi se crapă de ziuă!

-

Hai şi dormi cu mine alea două ore! Îi şopteam în acea dimineaţă la telefon. Era undeva după ora trei, într-o sâmbătă. 48


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-

Vin imediat la tine. Şi atunci s-a oprit totul. Alergia, inima, iubirea, El. Toate au murit. În oraşele mari se fac nunţi mari…e de înţeles. Ceea ce nu am înţeles este cum de mireasa a băut atât de mult vin la nuntă încât s-a urcat la volan. Şi a accelerat cu atât de multă ură încât tocul pantofului a perforat plasticul pedalei. Mi-am găsit logodnicul două ore mai târziu, într-o ambulanţă, alături de o mireasă cu rochia îmbibată în roşu. Deşi la cei cincizeci şi opt de ani ai mei pot să spun că nu sunt bătrână…ei bine, sunt. Sunt bătrână şi furată. Mi-a fost furată plăcerea corpului şi delectarea sufletului, aşa că ce drept am eu să fur plăcerea unei copile, de la orfelinatul de peste drum, de a intra pe geamul larg deschis în sufrageria mea şi de a fura portocalele din fructieră!? Deşi la cei cincizeci şi opt de ani ai mei pot să spun că nu sunt bătrână…ei bine, sunt. Şi mi-am dat seama de lucrul acesta atunci când mi-am luxat şoldul încercând să înţepenesc geamul astfel încât să rămână mereu deschis pentru micul hoţ. Sunt bătrână şi furată. Sunt bătrână, pentru că îmi e din ce în ce mai greu să car plasele pline cu portocale, şi furată pentru că am ales să nu fur fericirea copilei. Mă bucur că îmi sunt furate portocalele roşii.

49


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ELENA AGIU NEACȘU (Râmnicu Vâlcea) Nr. 15 Complotul (fragment)

                             

 Bine, dar asta e curată nesocotinţă... Unde crezi că vom ajunge în felul ăsta !? Ce faci tu acum seamănă mai degrabă cu o... izbucni Simona, dar ea însăşi speriată de gravitatea unei astfel de ipoteze nuşi duse gândul până la capăt şi intră în primul compartiment gol aşezându-se pe bancheta de la fereastră. Nu-ţi mai bate capul cu fleacuri ! Ăsta e un fleac !? Adică îmi spui că Ileana e la spital şi poftim !? Unde e spitalul în scenariul ăsta ? Ce căutăm noi în acest tren mizerabil ? Te rog ! Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt ! încercă el s-o liniştească. Despre ce vorbeşti ? Nu înţeleg... Ai să-nţelegi la momentul potrivit. Şi totuşi, ce căutăm noi în tren ? Ai luat bilete sau călătorim clandestin ? Luat... Când? Dacă-ţi spun că am rezolvat... Deci totul a fost premeditat... Nu trage concluzii pripite, da !?... Mă-înţeleg eu cu naşul... Deci aşa... Da... O să mă descurc, n-avea grijă. Sunt major, sunt vaccinat... Bine, dar ce căutăm noi în tren şi încotro ne îndreptăm !? Ce naivă am fost să cred că Ileana a avut un accident.. Şi totuşi ceva s-a întâmplat. Ea nu întârzie niciodată seara. Cel târziu la unsprezece este în pat. Sau este complicea ta !? Dar e îngrozitor... Ai o imaginaţie mult prea bogată. A fost o pură întâmplare. Şi-apoi Ileana a plecat acasă în weekend... Dar întotdeauna îmi spunea. Ce a determinat-o acum să tacă ? Oare nu cumva aţi complotat !? Te rog... Ţi-am spus să nu-ţi mai baţi capul ! Dar eu nu am o lescaie. Plec aşa în lume, nu ştiu... Lasă totul în grija mea. Dar cum ne vom descurca ? Doamne, ce vor crede ai mei când vor vedea că nu vin acasă de Crăciun !? Ei, asta-i ! Pănă se vor întreba ce şi cum, noi vom fi ajuns la ei... Adică ? Da. Ce vrei mai mult !? Dar ce vor crede ? Nu i-am avertizat. Şi mai ales nu mi-am trădat prin nimic legătura cu tine. Tocmai. Să-i punem în faţa faptului împlinit ? Parcă n-ai cunoaşte oamenii de la ţară. Au anumite reguli de conduită , nu ştiu. Şi-apoi cred că nu e corect să-i punem în faţa faptului împlinit... Corect, incorect, ne vor da dreptate... Înseamnă că nu-i cunoşti !? Tu glumeşti ? De unde să-i cunosc ? Şi te-arunci aşa în gura lupului ? 50


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

                           

           

Poate vrei să spui în gura satului. Eu una ştiu. O dată ce am pornit pe un drum, nu mai dau înapoi. Catâr... Dar e curată nebunie, zău aşa ! Nu mai spune !? Vom trăi şi vom vedea... Uşor de zis. Să vezi ce fac cu Ileana. Cum ai aflat tu că pleacă, iar eu n-am ştiut nimic ? Întâmplător. Hazardul... Ce să-ţi spun !? Că te-oi şi crede ? Te aşteptam în holul căminului când i-a spus unei colege că n-o poate ajuta pentru că pleacă... Frumos ticluit, n-am ce zice. De nu i-oi smulge moaţele ! Şi cum ţi-a trecut prin cap un aşa scenariu ? Scenariu ? O ţii una şi bună. Nu crezi că e cam mult pentru un umil muritor? Mă acuzi pe mine că am imaginaţie bogată, dar se pare că mă-ntreci. Eu exploatez momentul. Trăiesc clipa. Cum te vedeam nehotărâtă... A, deci asta era !? Ce ţi-ai zis !? Să-mi forţezi mâna... Nu ţi se pare că nu se cade unui cavaler ? Te rog ! Nu răstălmăci. Am considerat că mă iubeşti îndeajuns să... Să-ţi accept asemenea nebunie ? Te înşeli. Cum ? Ce vrei să spui ? Eu cobor la prima... Fără un ban, precum spui, cum crezi că ai să te descurci ? Bani ai să-mi dai tu. Ca să-ţi speli ruşinea de a mă fi răpit. Hopa... Aşa precum ai auzit. Şi dacă îţi spun că nu am, ce-ai să faci ? Te reclam petru sechestrare de persoană, mă rog, pentru răpire... Şi asta la prima secţie de poliţie. Cum opreşte trenul, negreşit asta am să fac. Bine, dar eu am fost bine intenţionat. Am crezut că mă iubeşti îndeajuns. Ca să mă las răpită ? Frumos, n-am ce zice... Şi mă rog, câte femei ai mai răpit în felul ăsta, dom’le ? Dar asta este o insultă foarte gravă... Şi opera ta cum este ? Ai profitat de naivitatea mea. Ce ţi-ai zis !? Şoarece de bibliotecă... Îl înfund de nu se vede ! Te rog, dar asta e blasfemie ! Blasfemie ? Dar isprava ta ce este ? În fond, ai dreptate. Dacă aş fi bătut discotecile aşa cum fac colegele mele de an, nu mă aflam acum în situaţia asta. Dar nu... Eu trebuia să fiu musai de zece, că de opt tuşeam. Şi acum, poftim rezultatul... Dar eşti crudă... Crud eşti poate dumneata, da’ ce zic eu, canalie... Dumneata ? Canalie ? Da. Te cunosc eu cumva ? De unde vii ? Ce faci ? Ce-nvârteşti ? Bine, dar ţi-am spus doar... Şi dacă tot ce mi-ai îndrugat sunt gogoşi. ? Calde, dar ce zic, fierbinţi ? Bine, dar nu mi-aş permite ! Auzi la el, nu şi-ar permite ? Orice crezi despre mine în acest moment, află că eu sunt un om de onoare. Mă laşi !? A naibii onoare... Te rog ! Dacă nu consimţi la sentimentele mele... Şi mascarada asta pentru ce ? Ai vrut cumva să afli dacă te iubesc forţându-mi mâna ? Uiţi că sunt în primul an de facultate şi că nu mi-am dat încă niciun examen. ? Cum pot eu s-apar în faţa mamei 51


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

                 

     

         

şi, mai ales, în faţa tatei şi să le spun arătându-te: „Iată notele mele de la examene ! Le-am luat pe toate într-unul singur...!” Nu, chiar, ce părere ai ? Dar cinstit... Tu să fii în locul lor, cum ai reacţiona ? Chiar că ai imaginaţie bogată. Mergi până acolo încât mă blochezi. Dar haide ! Vom vedea noi ! Ţiam spus să nu-ţi mai baţi capul cu fleacuri... Dacă ăsta-ţi pare un fleac, niciun examen luat şi, hodoronc-tronc, un logodnic, atunci înseamnă că eu sunt nebună de legat. Nu merge pân-acolo, te rog ! Şi mă rog până unde ? Deocamdată ia lucrurile aşa cum sunt. Adică aşa cum le-ai înscenat tu. O ţii una şi bună. Chiar, când opreşte trenul ăsta? Vreau să cobor. Şi dacă ai să cobori, ce-o să faci ? Asta nu te priveşte ! Aşa cum nu te-a privit nici atunci când ai hotărât în locul meu. Dar eu am vrut să fac bine. Nicio clipă nu m-am gândit după tot ce s-a petrecut între noi că.... Interesant... Chiar, nu mi-ai răspuns la o întrebare : A câta sunt pe lista ta? Eşti ingrată ! Şi, mă rog, cum ai vrea să fiu ? Ai vrea cumva să-ţi mulţumesc pentru aşa ispravă ? Ştiai doar că nu am bani, îţi spusesem că urmează să primesc de-acasă... Asta era ! Te-ai gândit la tot... Ce ţi-ai spus !? Nu are un ban în buzunar, numai bine s-o găbjesc ! Chiar că te duci cu gândul departe... Negi cumva că ţi-am spus că voi primi bani ca să merg acasă de sărbători? Nu, dar de la asta şi până la... Nu mai face pe nevinovatul că nu ţine. Prea e cusută cu aţă albă. Recunoaşte că ai pus totul la cale în cele mai mici amănunte. Şi eu care mă întrebam de ce m-ai întors din drum ca să-mi iau mănuşile !? Deci până acolo ai mers !? Doamne, dar eşti sadic ! Cu cât analizez mai mult tot ce s-a petrecut în ultima săptămână, cu atât mai mult îmi dau seama că ai plănuit îndelung această crimă. Crimă !? Dar tu cum califici actul ăsta ? Sincer ! Dragoste... Hai că-mi placi ! Ai grăit un adevăr... Pentru întâia oară... Te rog ! Adică după ce mă pui în faţa faptului împlinit, ai pretenţia să te şi felicit ! Ai profitat pur şi simplu de încrederea mea. Dacă aş fi fost mai chibzuită, nu ţi-aş fi înghiţit pe nemestecate toate gogoşile. Chiar, unde lucrezi ? Parcă ziceai că eşti student la ASE sau şi asta este tot una dintre minciuni !? Cum poţi să crezi aşa ceva despre mine ? După fapta de azi îţi dai seama că se surpă întreg castelul ! Castelul !? Tu te-auzi!? Cum poţi să crezi că...? Foarte bine. După isprava de azi... Auzi, ce idee...!? Chiar că nu mi-ar fi trecut prin cap ! Şi ce tren este ăsta ? Acelerat... A, deci de-aia nu opreşte. De-aia.... Şi-ncotro merge ? La Craiova... Cum adică !? Ce căutăm noi la Craiova? 52


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

           

 

 

                 

De-acolo avem legătură spre Râmnicu Vâlcea. Asta era ! Deci mergem mai întâi la ai tăi. Da. De-asta nu am bani. Voi lua de-acasă. N-am mai aşteptat să iau salariul. Mă descurc eu. Iau de la frate-meu sau de la una dintre surori. Nu-ţi face griji în privinţa asta... O ţii una şi bună să nu-mi fac griji. Puteai măcar să mă întrebi ce părere am.. Ştiu eu !? Îi pregăteam pe-ai mei cumva... Tu îţi dai seama în ce mă bagi...!? În ce ne-am băgat, vrei să spui... Mai sunt şi eu pe-aici. Faci pe viteazul... O să te văd eu când vei da ochii cu tata ! Şi, mă rog, ce poate să-mi facă ? O morală chiar ne prinde bine la început de drum. Auzi la el, morală !? Sunt destul de matur ca să îmi asum răspunderea faptelor. Îţi arde de glumă ? Doamne, cât poţi fi de inconştient ! Nu, eu cobor la prima ! Şi !? Ce-ai să faci ? Fără bani, fără acte... Chiar... În graba plecării, nu mi-am luat geanta, ci doar portofelul cu bilete de tramvai...Când îţi spun eu că eşti criminal, ai tupeul să mă contrazici. Ai făcut în aşa fel ca să nu pot întreprinde nimic. Îţi dai seama că dacă aş coborî acum noaptea fără acte într-o gară oarecare, aş fi ridicată de poliţie şi dusă la secţie, interogată şi cine ştie ce s-ar alege de mine !? Haide, hai, fără scenarii lacrimogene... Scenarii, zici !? Dar e scenariul tău, trebuie să-i dăm puţină savoare, nu !? Ar fi cam nesărat dacă sar limita doar la hârbul ăsta de tren, nu !? Şuierat prelung de locomotivă ce anunţă oprirea. Simona se ridică degrabă şi iese din compartiment. Coboară iute şi se îndreaptă spre casa de bilete. Respirând sacadat, întreabă oficianta de la ghişeu: Fiţi amabilă, când este primul tren spre Timişoara? Dimineaţă la ora 5:45, răsună glacial glasul de dincolo de geam. Ar fi vrut, desigur, să ştie şi cât costă biletul, dar îşi dădu seama că nu are bani să-l plătească. Abia când se răsuci în loc pentru a se îndrepta spre sala de aşteptare văzu că nu e singură şi tresări îngăimând: Nu se poate !? Tu... aici ? Păi !? Nu se cade să las noaptea o fiinţă fără apărare, nu crezi? N-ar fi cinstit... Da, şi cum dumneata eşti un om de onoare... Ce-ai făcut !? Poftim ! Cât vom sta în gara asta uitată de Dumnezeu !? Cum adică, domnule, ce vreţi să spuneţi ? intră în vorbă un om între două vârste, de bună seamă şeful gării după uniforma ce-o purta. Nimic, răspunse Costi retractil. Cum adică nimic ? Crezi că nu am văzut ? Ce se întâmplă aici ? se auzi un glas răguşit. Actele la control, vă rog ! se apropie de ei un poli��ist. Bine, dar n-am făcut nimic, zise Simona. Nicio problemă ! Veţi face de-acum înainte...Actele dumneavoastră, vă rog ! Poftiţi, întinse Costi buletinul. Foarte bine. Şi doamna ? Actele dumneavoastră ? Doamna, adică domnişoara este... cu mine ! se bâlbâi Costi. Şi !? Ce-are-a face dacă este cu dumneata ? Actele dumneavoastră, doamnă, scuze, dom’şoară ! Ştiţi, eu am plecat în grabă şi nu mi-am luat geanta... Da, o susţinu Costi, eu am luat-o şi n-a ştiut că... A ştiut, n-a ştiut, asta o să aflăm la secţie. O verificare de rutină. Aşa verificăm pe toată lumea. Verificare de rutină !? apucă să îngaime ea. Bine, dar nu e drept ! 53


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

      

Dar ce mai e drept pe lumea asta !? replică bonom poliţistul. Urmaţi-mă, vă rog ! Dumneata poţi să rămâi aici şi să-ţi aştepţi trenul. Nu are rost să-l pierzi din cauza unei formalităţi. Nu, ştiţi, noi călătorim împreună. A, da !? Atunci se schimbă socoteala. De ce n-aţi spus aşa de la început ? N-am avut când. Ne-aţi luat prea repede, spuse Simona. O simplă formalitate, zice poliţistul intrând în ghereta sa, urmat de cei doi şi lăsând uşa deschisă. Băiete, se adresă acesta unui tânăr îmbrăcat civil aflat în faţa unui computer, verifică datele doamnei ! A uitat actele acasă.... Ei, se mai întâmplă ! răspunse tânărul. Luaţi loc, vă rog ! V-am lăsat, zice şeful gării şi ieşi cu sentimentul datoriei împlinite. (...)

54


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

LICĂ BARBU (Brăila) Nr. 16 Cuvântul care râde Motto: Scriu fiindcă simt nevoia să comunic şi comunic fiindcă simt nevoia să trăiesc. Şi trăiesc fiindcă scriu.

Neinspirat fiind….. Ca să încep cu aceste două cuvinte următorul meu text, nu vă pot arăta dar, a trebuit să tai fără milă şi fără chef unele cuvinte banale şi fără zvâc. Mergeam aiurea cu pixul pe hârtie şi urmăream o muscă urmărită de un muscoi, doar-doar îmi vine musca, asta... muza la picioare. Asta s-a şi întâmplat. A venit la picioare. Dar eu scriu cu mâna, aşa căă… Neinspirat fiind, mi-am luat picioarele cu muză cu tot şi le-am îndreptat spre un locaş unde colcăie milioane de surse de inspiraţie şi mocneşte ideea genială: o bibliotecă. La bibliotecă, înghesuială mare. Lumeee, câtă vrei în paginele cărţilor. Doar eu păream mai real. Eu şi ţăcănitul ceasului de mână finuţă al bibliotecarei întrerupt involuntar de scârţâitul paşilor mei duşi printre rafturi. Paşi care scârţâie?...Hm!...Vedeţi cât de neinspirat eram? Atât de…de…(mă obsedează cuvântul ăsta)…de neinspirat încât, uitând pentru ce am venit, îmi căutam prin buzunare cheile casei, abonamentul de tramvai şi nasturele roşu al bluzei mele galben-pai pe care l-am recuperat la timp căci atârna anemic, iar nasturi roşii nu mai am…Pfff!!...Ce dra…!? Mă frământă amănunte fără rost. Nasturi, chei, paie… Trag o carte din raft. La întâmplare. E de istorie. Adică e veche. O ştiu. O pun la loc. Şi dacă am abonament de ce am cumpărat bilet?.. Am venit cu autobuzul, d’aia!...Spanac! Tot la nimicuri mă gândesc. O fi liniştea de vină sau golul meu creativ? Îmi sare în ochii mei verzi o carte roşie. O smulg dintre vecinele ei şi citesc: “Cartea roşie”. Or fi toate pe culori?...Hai, nene, reculege-te! Ce caut eu aici? Aud un zgomot: Cioc-cioc!...Mă uit în spate, în sus şi în alte puncte cardinale. Nimic. Mi s-a părut. Starea mea instabilă mă face să mă uit şi în buzunar. Doar un nasture roşu mă privea nefiresc. Cioc-cioc! Scârţ-scârţ!...Mă uit pe după raft la bibliotecară. Moţăie. Nici ţăcănitul ceasului nu i se mai aude, iar moţăit cu scârţ n-am pomenit. Scârţiala asta devine o idee centrală într-un centru nedefinit al creierului meu, constat. Cioc-cioc! Vâşt-scârţ!...E-te-te! E şi un “vâşt” acum. Mă trece un gând fioric. De când n-am mai fost eu la medic? Fâl-fâl! Cioc-cioc! Vâşt-vâşt!...A schimbat cadenţa. E clar. Aiurez. Să-mi continui studiul poate dau de normalitate. Cititul unui simplu pasaj mă va cunfunda în nostalgia literaturii. Dar, abia ating o carte şi… - A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea! Am auzit clar replica. Aşa cum o aud pe vecina când strigă de pe balcon la vecinul ei, adică la mine: “Vecine! Hai că se răceşte cafeluţa!” Dar, care este sexul?...scuzaţi!...sensul? Unde sunt? La teatru, la film? Or fi cărţile dotate cu senzori fonici? Legea căutării unor răspunsuri mă determină să fac o altă probă atingând doar cu vârful degetului o altă carte. - Tu eşti Mircea? - Nu. Sunt Lică Barbu! – zic. 55


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Iată răspunsul! Am început să vorbesc singur. - Doriţi ceva, acolo? – se trezi din moţăit moţata de bibliotecară. - Nu, mulţumesc! Staţi liniştită! Căci eu, ce să mai, sunt foarte liniştit. Aud voci. Şi dacă e adevărat? Fracţiune de gândire ce mă impulsionă să-mi continui probele. O dau pe altă manevră atingând o carte ceva mai groasă, doar cu obrazul, aşa, prin ştergere. Efectul n-a întârziat. - Se pune la fiert după care se adaugă mărarul şi pătrunjelul tocate mărunt. Chestie de obraz pofticios. Pentru echilibru ating altă carte şi cu celălalt obraz. - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Mmmmm! Mă ia cu zăhărelul. Dacă mă lipesc cu nasul de o altă carte, ce-o să fie? Mirodenii? Aplic intenţia. - Heei!! Unde-ţi bagi nasul? Nu vezi că nu e loc şi pentru tine? Aici fiecare are locul lui. Sigur. M-am tâmpit. Cineva mi s-a adresat prin lungul nasului. Corect ar fi să pun semnul întrebării după ultima frază dar, o iau de bună şi îi răspund telepatic pentru a păstra liniştea bibliotecii. - Eu…eu nu caut niciun loc. Eu caut idei printre aceste cărţi. Vreau să mă inspir din cuvintele lor. - Ţine-ţi răsuflarea şi nu mai inspira! Toate cuvintele sau literele de pe aici nu au sens fără noi. - Noi? - Noi sau vechi, asta ni-i rostu’. Suntem mai mult decât o regulă. Fără noi, toată literatura din cărţile astea ar fi o adunătură de litere, o înghesuială de cuvinte fără noimă, fără viaţă. Uite! De exemplu eu, un simplu Punct. Ştii cât valorez într-o frază? - Vai de semnul tău! Mereu eşti la coadă. Cea mai importantă într-un text sunt eu, Virgula. Fără mine aţi vorbi ca uscatele alea de la ştiri. - Da, virguliţa mea! Dar dacă ne unim destinele, soarta noastră în frază îşi schimbă direcţia. Iar eu, spre plăcerea mea, voi fi mereu deasupra în acest mariaj. - Of!...Vai!...Ah!... - şi alte interjecţii emotive. - Eu nu ştiu cum aveţi curajul să deschideţi gura. Vă veţi înghiţi vorbele dacă nu mă folosiţi pe mine, Liniuţa de Dialog. Orice vorbă începe doar cu mine. - Dacă îţi trag vreo câteva Ghilimele te elimin din tiparniţă, una-două! Nu eşti chiar de neînlocuit. - Vezi? Deja m-ai folosit şi ca Liniuţă de Unire. Sunt de neam ortografic dacă nu ştiai. Prin venele mele curge cerneală albastră. Doar când vreau să mă distrez o dau pe neam de cratimă şi mă cobor la nivelul vostru de Semne amărâte de punctuaţie. - Fâs-mârţ-pârţ! Eu sunt în primul rând Semnul Citării! Ai auzit? Semnul Citării!! Eu dau importanţă la orice se prinde-n Ghilimeaua mea. - Cu toată Ghilimeaua ta ce eşti, tot din Virgulă ca mine eşti făcută. - Corcitură de Virgulă, vrei să spui, căci stai la rând pe ghilimele cu coada-n sus şi îmbrăţişezi tot Paragraful.Nu te supăra, da’ asta eşti: cor-ci-tu-ră!! - Ei, ho! Semne fandosite şi cam rar folosite. Eu ca Punct, cu drepturi depline într-o scriere îl punctez pe frate-miu şi facem Două puncte. D’abia atunci urmaţi voi să vă lăfăiţi. Asta, până spun eu: Gata! Ajunge! Şi când vrea cerneala mea vă barez toată distracţia. - În paranteză fie spus, eu ca Paranteză consider că nici nu ai fi spus aceste vorbe dacă nu era Linioara de Dialog. - A vorbit şi crăcănata ca să fie treaba gata! Vorba lu’ mătuşa Rima. O să-mi chem tot neamul de Puncte şi s-a terminat cu voi. Vă las în suspensie. - Stau şi mă întreb ca Semn de Întrebare ce sunt, nu cumva adunarea neamului tău ne lasă loc să ne gândim cumva la alte chestii? Sau nu ştii ce să mai spui când te-nşiri pe hârtie? - Chiar mă miram şi eu! - Nu te mai mira ca semnu’ prostului la prefaţă nouă căci fără mine n-ai fi decât un băţ uitat printre rânduri. Şi tu, şi cocoşatul ăla de Semn de Întrebare. Domnu’ Băţ se dă mirat! Hm! 56


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- Alo! Tăticu! Te rog frumos! Nu te folosi de mine ca Apostrof şi vorbeşte-ţi vorba întreagă. Ce tot te dai tu mare şi de neînlocuit? Dacă e să te cocoţ acum pe un I şi să-l convoc pe vărul Interjecţie nu te mai spală niciun Pic din lume. Eşti un simplu Punct şi-atâta tot. Stăteam ca prostu’ printre rafturi şi mă uitam tâmp Să fie gâlceava semnelor de punctuaţie scânteia inspiraţiei mele rătăcite Aveţi idee ce idee poa să iasă din războiul ăsta Descoperirea mea trebuie notată şi emoţia momentului mă face sămi caut un pix ceva să numi scape nimic - Vai de capu’ tău! Vai de capu’ tău!!...Aoleu! Deja ai scăpat ce era mai important: pe noi, cei pe care-i vrei eroii “războiului” tău redescoperit. - Şi el, scriitorul lu’ Geniu-Zero, caută pixul. Du-te bă, în clasa întâi! - Caută-ţi mai bine nasturi potriviţi. Auzi!? Nasturi roşii la bluză galbenă! Hă! - Pixul pe care nu-l are la el, o fi tot roşu? - Ori n-are pix, ori e prea mic să-l mai găsească? Răpăitul de râsete ce s-a declanşat mă lovea în creier ca un bolovan din granit brut, neprelucrat pe la colţuri. Asta nu m-ar fi durut prea tare căci ştiu de glumă dar, aluzia cu pixul m-a dat gata. Mă simţeam ca o rogojină întinsă printre rafturile unei biblioteci comunale unde bibliotecara era plecată la păscut vaca. - Muuuu!!...Îţi creiem atmosferă, dacă vrei! - Ei, nu vrea! Nu vedeţi cât de neinspirat e? Trage-ţi o povestire nene cu temă rurală! La ţară, pe tăpşan, ceva folcloric cu idilă plângăreaţă. - Ai putea pune titlul “Cu bibliotecara, la păscut vaca”. - Că bou avem, oricum. Ţac-pac! M-a prins flama. Din această cauză nu vedeam unde este animalul ce aparţinea comunităţii semnelor de punctuaţie. Mă uitam în toate direcţiile posibile dar, nu vedeam niciun bou. Doar eu şi cărţile nemişcate, plus o bibliotecară dusă în vis la păscut. Unde-o fi boul? Sau?... Simt o transpiraţie mocănească pe spinare ca un condens necontrolat. Aştept un fel de reacţie din partea de unde s-a auzit sugestia. Fâş-fâş! Vâşt-vâşt! Pâs-pâs! şi-atât.Tăcere. Mă uitam spre cărţi ca soacră-mea la salariul meu. Nu-mi auzeam nici măcar scăriţa şi nicovala din ureche. Cred că nu mai funcţionau. Nu ştiu de ce nu mă miră. Însă, un icnet înăbuşit urmat de un icnet mai evoluat îmi dovedi contrariul. O cascadă de râs plusă dovada şi dă-du startul la o simfonie a râsului pe toate gamele şi portativele urechilor mele muzicale. Ei nu, că asta e prea de tot! Cer repunerea mea în drepturi. - Vă rog! Puţin respect faţă de cititori, zău aşa! - Ca Semn de Întrebare, vin şi te întreb, şi eu ca semnul întrebător: Care cititori? - Păi… - Păi, păi, păi! Ce păi? Tu nu vezi că biblioteca e goală? Dacă era aşa bibliotecara, nu mă deranja! Nu ştiu de ce nu stă goală-goluţă în bibliotecă? Şi-aşa nu intră nimeni cu zilele. Nu a mai împrumutat cineva o carte de…de… - De ieri, uituc bătrân şi cocoşat! De ieri, când au venit cei doi îndrăgostiţi să se regăsească printre rafturi. Mi-a tremurat codiţa virgulei când am văzut cât de zvăpăiaţi erau. - Mă mir că nu ţi-a tremurat-n cap Apostroafele atunci când erau să dărâme raftul cu tot cu cărţi de ajungeam toate la Anticariat. Alt loc n-au găsit decât în bibliotecă. - În paranteză fie spus, atenţie! deschid paranteza… - Puah! Mai fă şi tu o baie! - Nu fi sinonim şi lasă-mă să parantezesc! Deci: ( cei doi iubiţei puneau în practică un pasaj focos dintr-o carte ). Am închis paranteza. - Da, sigur! Din cartea cea mai citită de pe aici. Nu mă suportă hârtia să-i spun titlul… - Punct şi de la capăt. Omul ăsta, viitorul nostru cititor, doreşte ceva de la noi. Şi noi? Îi povestim fantezii fierbinţi? - Nu vezi, nene Punctule, că nu ne mai citeşte nimeni? Subliniez: nimeni! - Hai, nu te mai ambala atâta! Puteai să-mi pui ghilimelele că tot aia era. 57


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- Eu, ca Liniuţă de Dialog, şi ca Liniuţă de Despărţire, dar şi de Unire, şi ca Liniuţă de Pauză, şi ca… - Ca linie aeriană nu eşti să zbori d’aici să ne laşi în ortografia noastră? Până nu vă pun eu Punct nu vă liniştiţi. Vă bârfiţi, vă lăudaţi, vă certaţi pe nimicuri! Asta-i literatură? Ăsta-i tămbălău grafologic! Punct! - Ei, punct!...Vai!...Ah! mi se îmbârligă codiţa de emoţie. Stimate, domnule Punct! Doreşti ca printrun mijloc stilistic să ne unim punctuaţia şi să dăm un alt sens momentului respectiv? - Cu toate că nu-i treaba mea, normal ar fi fost ca Punct bărbătesc ce eşti să faci tu primul pas. Totuşi, eu pun două puncte: De bună voie şi nesilit… - Poţi să pui şi zece! Eu unul nu mă unesc cu o strâmbătură de virgulă. - Eihh!!...Vai! - Nu e treaba mea şi nici a voastră. Nu suntem decât un auxiliar grafic şi soarta noastră o decide altcineva. - Cine frate? Că m-ai făcut curios şi mă exclamez ca băţosul ăsta de Semn al Exclamării. - Cine-cine-cine!? Cine mai e p’aci, de faţă? Tuşesc emoţionat pentru a-mi trăda prezenţa. Zeci de ochi ortografici mă ţintesc ca pe un tipar. - Ăsta? Ăsta care habar n-are cu ce a venit la bibliotecă şi are în cap doar năsturei, numai literatură nu? Neinspiratul ăsta? - Mda!...El!...E subiectiv cu noi dar, asta e! - Ia stai-stai-stai! De când a ajuns un scârţa-scârţa pe hârtie să ne hotărască sintaxa noastră? Păi, fără noi!… - Hai şi nu te mai umfla atâta Parantezo! Ai să plesneşti şi ne umpli de cerneală. Crăcănează-ţi mintea şi acceptă situaţia. Oricum, pe mine ca Virgulă nu are cum să mă evite. Sunt doar cea mai importantă în normele gramaticale şi fără mine, mă suzaţi! da’… - Ei, fleoşc! Adică, noi suntem la liber? După ce că eşti şi strâmbă mai eşti şi sucită din condei. - Da’ mai taceţi odată măzgălitelor! Vă pun Punct la gură şi-am terminat toată povestea. - Ce să-ţi spun! Vezi să nu ajungi pe la Erată dacă mă trag cu o linie după punctul tău. …………… Şi dăi înainte ceartă…Deodată, mintea mi s-a luminat! O lanternuţă s-a aprins instantaneu şi pâlpâind îşi îndemna bateriile să-mi mănânce bezna din creier. Luminiţa risipea şi decibelii ţâfnoşi a conflictului la care încă eram martor. Mai auzeam frânturi de glasuri certăreţe, ca un ecou ce se pierdea prin văile şi dealurile grafice ale frazelor împădurite cu semne de punctuaţie. Muza pe care o căutam de ceva vreme mă copleşea cu inspiraţia ei şi mă îndemna să scriu…să scriu…să scriu… Încăpăţânarea mea genetică însă, aştepta ca o proastă scuzele confuziei de la început. Nu la picioare trebuia să vii, fato! Răspunsul scuzabil al Muzei veni brusc, atent inspirat, printr-un picior bine plasat într-un loc al corpului meu pe care îl folosesc pentru…Vă rog! Nu cereţi detalii. Impulsul instantaneu mă propulsă pe aripile unui Pegas aflat pe ruta obişnuită şi oprit conform orarului în halta bibliotecii. De când tot zic să-mi fac abonament pe traseul înaripatului!...Un pix îmi trebuie, atât. Plătesc tichetul cursei cu bacnotă de o idee, primesc restul în câteva sugestii şi zbor spre masa mea de scris – ultima staţie. Decolez lin, fără poticneli, ştersături şi exprimări incorecte. Zbor fraţilor!! Zbor!...Iupiii!!! Şi totuşi… Există şi-un “totuşi” d’ăsta…În euforia zborului meu fantezist ce se derula creativ de bine, aud în urma mea un râset cristalin, ce-mi gâdilă în mod plăcut creierul sufocat de cearta mofturoaselor semne ortografice. Întorc capul cuminte cu minte cu tot şi iscodesc sursa râsului. Nimeni. Măi, să fie! Semnele certăreţe s-au împăcat, stau tipărite la locul lor, cărţile îşi aşteaptă de-o vecie cititorii, iar bibliotecara zbârnie cântecul sforăitului. Nu râde-n somn căci nu-i permite regulamentul. Atunci? Cine a râs? Şi de cinea râs? De mine? Mă simt mic-mic de tot cu tot zborul meu inspirativ. Parcă eram un fel de călător fără bagaj şi fără ţintă precisă. Miniancheta mea gânditoare mă provoacă să cobor în picaj cu gândirea în paginele cărţilor şi după câteva luping-uri, măiestros executate, descopăr acolo, undeva, în timp şi spaţiu, cu tot Universul lui, 58


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Cuvântul. Zâmbea cu înţelepciune peceltuind cu bucuria Lumii logica firească a tot ce se întâmpla într-o carte. Ştia El ce ştia de nu se băga în cearta semnelor convenţionale, cu toate că era din plin introdus. Iar eu? Ce fac? Mă joc de-a Zbori De Nu Te Vezi? Nu-mi trebuie un început? O pornire lăuntrică spre Ceva, spre un conţinut mai consistent. Offf!...Iar probleme, iar o iau de la început! Şi râsul aluzionar mă lămuri pe deplin. Era şi normal. Nu doar El este Marele Început? Şi am început a scrie textul: Neinspirat fiind...

59


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

AUREL BRUMĂ (Iași) Nr. 17 Domul

Ocoleau pentru a treia oară clădirea aceea ciudată, „ciudată”- pentru că o clădire fără acoperiș, ferestre și intrări-ieșiri, nu poate fi numită altfel. La fel de ciudați păreau și domnii cu mape, serviete sau cutii de forme și culori diferite. Apăreau din latura opusă lor, din clădire deci, dar pe latura aceea nu era nici o ușă. Poate n-o vedem pentru că nu ne dorim suficient de mult să intrăm. Este o clădire cu ușile după forma dorințelor. Da, bunu. Eu îmi doream parcul de joacă, acolo unde este mereu cel puțin o poartă deschisă. Acum însă, gata, sunt sigur că în cutia asta voi găsi răspunsuri la întrebările pe care nu le cunosc. Cred că înăuntru sunt nenumărate sertare pline cu răspunsuri. Cutie fermecată, deschide-te! Dinaintea copilului cu genele răsucite spre iarbă, tencuiala clădirii vibră ușor și de sub fuioarele de abur prelinse pe pereți apăru relieful, volumetria unor arcade pe care se citea numele fiecăruia dintre vizitatori: Bunicul Abe, Rafael, Îngerul Unu, Al Doilea. Patru uși dar fiecare altfel și exact de înalte cât înălțimea persoanei. Mai grăbiți cu o secundă decât Rafael ceilalți intraseră deja. O secundă poate avea mărimea unei ezitări: Sunt destul de mare ca să merg undeva neînsoțit? O secundă de opt cuvinte plus semnul întrebării la sfîrșit. Poate, gândi copilul, fiind cu o zi mai mare decît ieri, cu două decât alaltăieri, astăzi mi se permite orice. Și făcu pasul spre orice. De undeva de sub dedesubt, urcau treptele mișcătoare ale unei scări rulante, mișcându-se lent sub greutatea literelor, cifrelor și semnelor de punctuație alergând, intersectându-se, cerându-și respectuos scuze dacă se atingeau fără voie.

60


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Treapta pe care a ales-o ar părea treaptă fiindcă era un sul care, de-a rostogolul, făcu să apară un taburet, o măsuță și nenumărate creioane colorate care desenau în stânga și în dreapta nori și păsări, căluți de mare cu aripi, cățelușul Michu în costum de parașutist și ochelari de scafandru și, ceva mai în partea ailantă, portretul bunei mari Lola care călca norii zburliți cu un fier îmbătrânit în rugină, din jarul căruia săreau cântând sute de steluțe.

61


Ar mai fi și alte desene de desenat în cuvintele noastre dar platforma ajunsese unde era de ajuns, în fața domnului cu fără tichie de mătase, cu virgule roșii și albastre și care, cu o ușoară reverență, făcu semn copilului să-l urmeze. Mergea cu spatele înainte numărând sonor fiecare pas. La patrușiceva dispăru brusc sub tichia pe care, poate, o ascunsese în buzunar înainte de a se ascunde și el. Acum se vedea întregul culoar cu peretele din stânga plin de nenumărate sertare (ați ghicit, nu?) iar în dreapta, aliniate, fotoliile ocupate de un luuuung șir de domni foarte rași și serioși. ‒ Bună ziua domnule Unu. ‒ Bună seara, răspunse acela. Vă informez că aici, în sala de așteptare, este un rând, o ordine, dumneata devenind Ultimul care va intra acolo sus, la Dînsul. Dacă nu vă convine, aveți acolo o coală albă pe care puteți scrie ce nu vă convine și, după ce o semnați, o puteți rupe și pune la coșul ecologic. Acolo, constată copilul, se putea ajunge cu o altă scară rulantă, un fel de pian răsucit, cu multe clape albe și negre. Interesant, nu? Și pentru ce mergeți la Dânsul? Ca să aflăm dacă știe ce știm noi și unde și în ce condiții vor afla și ceilalți. Suntem inventatori. Facem nefăcutul, dacă înțelegeți. Sigur că înțeleg. Dumneavoastră ce ați inventat? Acest mecanism care este un aparat cu fofează și sfârlează, pale, elice. Dacă suflați în ea, așa, vedeți cum apare în fanta aceasta o rază de lumină. Mișcată de vânt, de briza mării, deși elicea rămâne la aceeași dimensiune, lumina crește. Înțeleg că inventați ziua. Ziua nu, a fost inventată, făcută de altcineva. Dar dumneata, întrebare pentru Antepenultimul, dumneata ce ai născocit? Tot un mecanism cu elice dar care nu produce lumina din aer ci din apă curgătoare. Și, desigur, întâi ați inventat apa curgătoare. O, nicidecum. Sigur a fost altcineva, mai demult. Dar despre asta cred că ne poate spune ocupantul primului loc, cel care, fiind mai aproape de Dânsul, sigur că știe ceva în plus. Cuvintele treceau de la unul la altul ca niște furnicuțe, buburuze sau alte astfel de ființe mișcătoare, toate având o singură direcție: scara spre Dânsul. Primul Domn avea părul mai alb decât ceilalți, pălăria mult mai înaltă și purta șosete roșii. Apa curgătoare, spuse acesta, a fost inventată de izvor, izvorul a fost inventat însă de cineva necunoscut nouă, un locuitor din prea-adânc sau prea-înalt, nu știu, încă nu am găsit răspunsul. Dar dumneavoastră ce ați găsit? Am găsit, am inventat o soluție, un aparat pentru măsurat tot ce este de măsurat: lungime, lățime, înălțime, viteza leopardului, tensiunea și presiunea și multe, foarte multe altele. Ca și dumneavoastră, tinere domn de un metru și șapte centimetri, acest aparat este mic dar foarte harnic și înțelept. Plus că ar putea să măsoare măsuri de care încă nu știu nimic. Ce părere aveți? Meritați o gărgăriță albastră, asta înseamnă bine, și urmează gărgărița roșie, cea de foarte bine, dacă răspundeți afirmativ la o întrebare. Puteți măsura și Iubirea? Iubirea? Da. Aș fi curios ce formă, ce greutate și din ce substanțe este formată. Toate respirațiile s-au oprit așteptând gărgărița roșie. O secundă, două, minutul, minutele și de undeva un clopoțel a anunțat consumarea timpului pentru răspuns. Tinere domn, nu răspunsul meu ar fi fost important ci ideea, adevărul pe care l-am înțeles acum, la vârsta asta: Iubirea, spre deosebire de luminile inventate de colegii mei, nu are nevoie de aparate, de mecanisme și, în plus, luminează și în întunericul duhului. Cu ce te putem răsplăti pentru această descoperire? O bomboană, o cutie de lego, ce? Domnule, fiindcă am cam întârziat iar bunicul mă așteaptă cu îngrijorare afară, vă deranjează dacă aș intra eu primul la Dânsul? Ne, s-a auzit ca o singură voce, răspunsul inventatorilor, ridicați brusc în picioare. Penultimul chiar veni lângă Rafael, îl săltă pe o măsuță, să-l vadă și ceilalți, și formulă o condiție: Dacă ne prezinți un motiv nemăsurabil cu aparatele noastre, un motiv care să ne copleșească, da, vei intra primul. Cine ești dumneata, la urma-urmei? Rafael, altă dată pe trolere, pe bicicletă, acum pe gânduri. Fie. S-a hotărât.


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Domnilor inventatori dumneavoastră sunteți mai mult decât sunt inventatorii. Sunteți savanți ca savanții de care bunu spunea că locuiesc în Academie. Uitați-vă. Și scoase din buzunar șase figurine din plastilină. Aceștia sunt tot inventatori, dar făcuți de mine. Eu sunt deci inventator de inventatori. Parcă sunt vii, spuse unul. Da, și seamănă între ei fără să fie identici dar având ceva din lumina, din zâmbetul Dânsului. Copile, tu ai mai fost, sigur ai fost, la Dânsul! Nu, șopti copilul. Nu țin minte să fi fost. Și atunci cum l-ai făcut să fie? Din ce? Din Iubire, da, tot ce fac este numai din iubire. Ușoare, armonice bătăi de palme și retragerea copilului către intrare. Nu mergi la Dânsul? Nu, răspunse copilul, nici nu mai este acolo, unde credeți dumneavoastră. E aici, între noi, și pretutindeni. Acolo unde este Iubirea. Apăru domnul cufărătichie. Apăru din propria tichie și, din altceva, partea de sus, albastră, a unui tobogan. La revedere, domnule Rafael! La revedere. Alunecând duios, lent, ca-n brațele mamei, ajunse lângă bunic. Mi-i foame, bunule. Hai și inventează ceva de mâncare. Dar să fie gogoașă!

63


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

HELENE PFLITSCH (Germania) Nr. 18 Vecina

Îi spuneam Vecina și ani de-a rândul am fost convinsă că așa o și cheama. De fapt, oricât de departe eram de casa noastră și cu oricine vorbeam, toți i se adresau la fel. Ca și cum ar fi fost vecina tuturor. Nimic deosebit, doar cum unii se cheamă Adăscăliței, Grosu, sau Micu, de ce nu s-ar fi putut chema și ea, Vecina? Vecina, ca toate femeile ajunse la venerabila vârstă de șaptezeci de ani, avea un soț. Lui nu îi spuneam nicicum, era ca și cum i se uitase numele de botez și, din nu se știe ce motiv, îl însușii pe cel al nevestei. Aș fi putut și eu, și alții, să-i zicem Vecinu, dar nu dădea bine, că doar într-o familie toți se cheamă la fel, iar ei nu puteau face excepție. Deci, soțul Vecinii nu avea nume nici pentru mine și nici pentru alții, chiar dacă era un ditamai bărbatul, înalt și drept ca un brad, cu părul des pieptănat peste cap, ochi mari și pătrunzători, atât de pătrunzători încât atunci când te privea, dacă nu îți înfigeai cu putere picioarele în pământ, riscai să te trezești absorbit spre o gaură neagră, așa cum numai în nemărginirea cerului se mai găsea. Eram mică, dar știam ce înseamnă o gaură neagră în univers, tata aducea acasă în fiecare vineri din săptămână o revistă cu multe fotografii și el, tata, obișnuia să îmi deslușească fiecare imagine. Așa am știut mai întâi numele stelelor și abia după aceea, ajutându-mă tot de ele, am învățat să număr: o stea, două stele, trei... Vecina era mărunțică, iar atunci când stătea alături de soțul ei te așteptai din moment în altul ca bărbatul să o ascundă în unul din buzunarele pantalonilor. Veșnic purta pantaloni cu foarte, foarte multe buzunare, mari cât desaga lui badea Mitru, un alt vecin, dar căruia îi spuneam, așa, ca la toată lumea, pe numele lui adevărat, adică badea Mitru. Și probabil, Vecina chiar ar fi fost vârâtă în unul din buzunarele bărbatului, dacă ea nu ar fi avut șoldurile late, singurele care întăreau că nu este o păpușă sau vreo soră geamănă a lui Degețel, ci o femeie în toată firea, așezată la casa ei, cu bărbat și copii. Cei doi aveau o poveste foarte interesantă, cunoscută de toată lumea, o poveste ce părea fantasmagorică, dacă nu ar fi fost, din când în când, consfințită de tăcerea lăsată peste o întreagă adunare din jurul celor doi, când, pe uliță, trecea o altă pereche ce le semăna, așa ca și cum ar fi fost trasă la indigo. Atunci Vecina își ridica bărbia și îi saluta pe cei doi cu un glas de bucium auzit până hăt departe. Privirea ei mândră urmărea femeia și bărbatul, obsedați brusc de vârfurile pantofilor lor, până se pierdeau în zare. Suca lor îmi părea nătângă, Vecina căta a fi împovărată de vină, ea răpise în ajunul nunții logodnicul surorii mai mari, care a doua zi, ca să spele rușinea celor două familii, își încredințase soarta fratelui mai mic al fostului logodnic. Bănuiam că mândria și limpezimea Vecinii zămislea din râul iubirii în care ea și bărbatul ei se lăsaseră înecați, un râu care, din cine știe ce considerente, unii îl doriseră secat încă de la izvoare. Casa Vecinei nu era cea mai mare casă de pe stradă, dar era cea mai frumoasă. Sau, cel puțin pentru mine. Îmi plăcea așa de tare casa aceea, încât îmi ziceam că, abia atunci îmi voi întemeia o familie, când voi putea locui într-una asemănătoare. Apoi, în vara aceea, nu aveam mai mult de vreo șase-șapte ani, când, printre scândurile gardului ce ne despărțeau curțile, am văzut un tânăr șarmant, leit ca prinții din cărțile mele de povești, pe care tot tata mi le aducea cu regularitate, mi-am zis, că nici măcar nu va mai trebui să fac efortul de-a construi una identică, îmi voi muta doar lucrurile dincolo de gard. Băiatul, ce îmi stăpânise inima de la prima vedere, era singurul nepot al celor doi și studia Conservatorul în capitală. Numai bine, judecam, până cresc eu mare și se va însura cu mine, își va termina studiile, iar saxofonul lui va putea depăna povești la fel de bine și acolo, în curtea sau grădina bunicilor, că doar o făcuse întreaga vară, iar auditoriu nu i-a lipsit. 64


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Cu adevărat nu cunoșteam casa în interiorul ei, dar nici nu mă interesa, ce putea fi deosebit față de oricare altă casă? Mie îmi plăcea veranda în semicerc, cu trei coloane asemeni trupurilor unor cadâne acoperite de voaluri turcoaz, care, în fiecare primăvară, erau înlănțuite de lujeri deveniți într-atât de vânjoși la începutul verii, încât strânsoarea lor le storcea lacrimi și plăsmuia din ele magnifici trandafiri sângerii. Acolo îi vedeam deseori pe cei doi soți, așezați pe fotolii de ratan acoperite cu pernuțe portocali, el citind cu voce tare ziarul, iar ea împletind șaluri multicolore ce le înfășurau, apoi, în geroasele zile de iarnă, gâturile. Uneori lângă ei, la masa rotundă cu poliță de marmură vânătă apărea, așa ca o arătare ireală, fata lor. Îi spuneam doamna Eugenia, dar eu eram convinsă că este o regină a frumuseții și se ascunsese acolo de cine știe ce forțe necurate, dornice să îi răpească secretul frumuseții. Pentru că, deși mama îmi spunea că are mai mulți ani decât ea și este la rându-i mamă a doua fete mari, mie nu îmi venea să cred, era mult mai frumoasă ca mama, iar mama fusese regina balului din sat în anul dinainte de-a mă naște eu. Doar venirea mea pe lume a obligat-o să se retragă din competițiile următoare, pe care le-ar fi câștigat fără probleme, chiar dacă ar fi rivalizat, acolo, cu fete din nouă sate și orașe. La casa Vecinei nu se putea intra oricând și oricum. Avea o poartă cu zăvor, așa cum noi și ceilalți vecini aveam doar la ușile caselor și care, în general, era închisă cu cheia. E drept că, undeva, în susul stâlpului se putea apăsa pe un buton mic, verde și atunci, un repetat clinchet de clopoțel se auzea, dar nu prea multă lume avea curaj să îl folosească. Noi, copiii, în nici un caz! Cel mai des îl folosea poștașul. Erau zile când nu mai vâra prin despicătura din poartă ziarul, ci și-l lua sub braț, își proptea bicicleta de gard și, îngrijindu-şi tolba burdușită să nu se desfacă, își posta degetul pe butonul cu pricina. Credeam că, așa cum poștașul îi aducea bunicii mele, lună de lună, câțiva lei, așa le ducea și vecinilor mei. Trebuie însă ca banii ce îi lăsa acolo să fie tare mulți, mulți mai mulți decât cei ai bunicii mele, fiindcă revenea la bicicleta lui după un timp mai îndelungat. Apoi, Vecina era singura de pe stradă care avea bani, bani mulți, atât de mulți încât, uneori, le dădea și altora. Și nouă ne dădea bani Vecina. Știu sigur asta, pentru că am însoțit-o de câteva ori pe mama la ea și după ce a scos un caiet cu coperți de carton, scorojit pe la colțuri, cu file îngălbenite și a scris ceva în el, i-a întins mamei câteva bancnote pe care le-a vârât repede în buzunarul de la rochie, mulțumind. Nu toți de pe stradă se puteau bucura însă de mărinimia Vecinei. Atunci când tanti Tuța a venit la mama și a văzut sandalele cele roșii pe care le cumpărase de cu dimineață, plângându-se că ar avea nevoie și ea de încălțăminte, că doar urma în sâmbăta aceea să fie nunta Zoriței, fata din colțul străzii, mama a îndemnat-o să se împrumute, dar aceasta, mâhnită, i-a zis, că nu are rost, nu va primi împrumutul, ba o va scrofăli din nou, așa cum făcuse cu câteva săptămâni în urmă. Nu am crezut-o pe tanti Tuța, Vecina nu scrofălea niciodată pe nimeni, Maria Rusului avea acest obicei, vocea Vecinei era ca a unei mierle. N-aveam habar cum cântă o mierlă, dar l-am auzit de multe ori pe bărbatul ei zicându-i: „Nu poți dojeni pe nimeni cu vorba asta a ta, e ca și cântecul de mierlă.” I-a spus asta chiar și în seara aceea, când imediat ce și-a făcut apariția în grupul femeilor din jurul ei, Vecina a certato pe tanti Tuța, că își face neamul de rușine și, mai rău, îi pune pe umerii copilului ei o grea povară. Despre ce povară era vorba am aflat mult mai târziu, când deja eram la școală și copii îl batjocoreau pe Ionuț strigându-l, „Bă, ăla lui Tuța bețiva...” Și totuși, deși, printre toți oamenii aceia care se strângeau în jurul ei în fiecare seară, de cum dădea căldura și până se lăsa bruma peste toate, vocea Vecinei suna ca și cântecul mierlei, toți o respectau ca pe o împărăteasă. Lucrurile se întâmplau cam așa: imediat ce clopotele bisericii băteau pentru a doua oară, Vecina, îmbrăcată în veșminte ca de sărbătoare, ieșea la poartă și se așeza, cu spatele drept și mâinile în poală, pe mica bancă fixată de gardul de scândură băițuit. Și pentru că era așa de mică, bărbatul ei, ce o însoțea, aducea cu cu sine un mic scăunel pe care i-l așeza, asemeni unui valet, la picioare. Purta întotdeauna, de era cald, de era rece, ciorapi și pantofi negri legați cu o mică curea de o gleznă delicată, iar de sub fusta lungă se vedea juponul alb de nea, ce se termina cu o dantelă fină, ca o pânză de păianjen. În scurt timp, în jurul ei se adunau femeile din casele dimprejur, fie că erau tinere măritate sau mai bătrâne. Absente erau doar Maria Rusului, ea rămânea la poarta ei, mai jos cu două case de unde, din când în când, făcea un comentariu primit de cele mai multe ori cu râsete sau nepăsare, și cele două femei, mamă și fiică, de la singura casă cu acoperișul de paie. Nu puteam să înțeleg cum sunt mamă și fiică, amândouă 65


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

erau atât de bătrâne și semănau atât de mult încât păreau una și aceeași, de o veșnicie acolo, iar nouă copiilor ne era tare frică de ele, deși niciodată nu făcuseră rău cuiva. Toți știau că își rânduiseră rostul pentru înmormântarea lor, își cumpăraseră până și sicriul în care dormeau noaptea, asta ca să nu se usuce scândura și Doamne ferește, când îl vor coborî în groapă să se destrame ca o cârpă putredă. Acolo, în jurul Vecinii, cu toți adunați ca puii lângă cloșcă, se vorbea de câte în lună și în stele și de cele mai multe ori cineva sfârșea să ceară un sfat, pe care ea, Vecina îl dădea, ca și cum deținea toată înțelepciunea Pământului. Noi, copiii, nu prea eram lăsați să stăm în gura celor mari, locul nostru era la joacă, în mijlocul drumului, ceva mai în jos, dar eu, fascinată de poveștile de acolo începusem destul de precoce să mă sustrag jocului lor și, privilegiată de poziția locuinței noastre, mă retrăgeam în colțul gardului, ferită de ochii mulțimii, dar destul de aproape să pot auzi. De fapt, chiar dacă eram văzută, nu mă băga nimeni în seamă, toți știau că nu mă prea joc cu copiii, că eram de felul meu o ciudată, lucru care o necăjea destul de mult pe mama, dar îi lăsa indiferenți pe ceilalți. Odată, țin minte, mama s-a plâns Vecinii, se temea că sunt puțin debilă mintal, că doar de-aia abia scot câteva cuvinte, pe când alți copii de vârsta mea vorbesc fără oprire. Vecina atunci a râs și a asigurat-o că nu are de ce să își facă griji, că vorbesc exact atât cât e nevoie și că, sigur, voi fi inteligentă. Iar eu m-am bucurat când a zis așa Vecina, că doar tot ceea ce zicea ea, era adevărat. Curând după ce am auzit asta, când careva se trezea să mă întrebe, așa cum se întreabă copiii, ca și cum un copil nu are altceva de făcut doar să fie în permanență pregătit să răspundă la întrebări idioate, ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu ziceam că voi fi „o Inteligentă”. Și chiar îmi doream asta cu ardoare, căci tata îmi povestise de toți acei inteligenți care au inventat becul și radioul, și alte lucruri fenomenale, iar în timpurile acelea tocmai erau pe cale să finalizeze o rachetă cu care să se zboare pe Lună. Îmi petreceam ziua gândindu-mă ce să inventez când voi deveni „o inteligentă” și nu știam exact la ce să mă opresc: să îi îndrept picioarele la nenea Nițu, ca să nu mai aibă nevoie de o jumătate de oră să treacă strada până să ajungă la noi, sau să îi scot nălucirile din capul lui Nelu- Bolundu, pe care îl legau cu un lanț lung ba de piciorul patului, ba de stâlpul gardului, ca să nu poată fi liber și, la ordinul nălucirilor din capul lui, să mai prindă pe cineva de gât cu așa putere că ar fi putut să îl sugrume. Făcuse asta cu unul ce trecuse pe stradă, pe care nici măcar nu îl cunoștea. Noroc că ieșise la timp din grajd badea Mitru și l-a sprijinit până când au sosit ajutoare chemate de lelea Ană. L-au biruit greu pe Nelu-Bolundu, a trebuit să vină mașina salvării și miliția și să îl vâre într-un sac cenușiu. Mie îmi plăcea Nelu-Bolundu și, chiar dacă mi se interzisese, mergeam uneori la gardul lui; îi duceam câte o pancovă sau o piatră colorată căpătată din colbul uliței, iar el mă lăsa să îi mângâi vreun porumbel ținut cu grijă în pumnul lui. Avea mulți porumbei Nelu, îi învăța să zboare, uneori le lega la picior câte un răvaș și îi trimitea în cine știe ce ţări îndepărtate. Nu știu cum le învățase limba și cum de știau porumbeii aceia să găsească adresa, dar am văzut cu ochii mei când la poarta lor a oprit o mașină mare, neagră și doi domni i-au adus o diplomă cu scris auriu; cică porumbelul cel mai închis la culoare reușise să ducă răvașul până în îndepărtata țară, acolo unde și bărbații purtau fuste. S-au adunat atunci la poarta lor întreaga stradă, că pe la noi trecea rar câte o mașină de-aia neagră, de fapt, eu văzusem doar atunci pentru întâia oară; pe strada noastră treceau doar căruțe și biciclete și rar de tot, câte un camion. Într-o zi, când mama m-a trimis la Vecina să îi duc niște bani pe care îi împrumutase cu ceva timp în urmă, după ce a adus caseta și i-a pus în ea, a deschis caietul ros la capete și a notat cu creionul chimic umezit la capăt de buzele ei umede, i-a făcut un semn cu capul bărbatului ei, iar acesta a scos din fundul unui buzunar o monedă de un leu și mi-a dat-o. A zis, să am, să îmi cumpăr caramele, că deja mergeam de câteva zile la școală și, acolo, venea în fiecare zi un nene cu o cutie mare, de lemn, în care avea caramele. Vindea patru caramele cu un leu, iar cele de ciocolată erau demențial de bune. Nu știu ce mi-a venit, probabil și pentru faptul că fusesem întrebată dacă îmi place la școală, după ce am mulțumit pentru leul primit, m-am lăudat că am și eu o casetă, e drept de hârtie, o făcusem singură dintr-un ziar pe care tata deja îl citise, și o să îl pun în ea. Mai pusesem câțiva acolo, că mai primisem de la bunica și mama bătrână (care îmi era tot bunică, dar din partea mamii). Atunci Vecina a fost curioasă să știe de ce îmi adun banii și nu îmi cumpăr caramele, iar eu i-am mărturisit că, dacă tot merg la școală, vreau să 66


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

îmi cumpăr multe, multe cărți pe care să le citesc ca să devin „o inteligentă”. Și i-am relatat și despre dilema mea vizavi de invențiile la care mă gândesc. Cei doi au râs, dar nu m-a supărat râsul lor, mi s-a părut că era ceva de bine. Mi-au explicat cum stă treaba cu inteligența și m-au asigurat că voi putea să repar cu siguranță și picioarele lui nenea Nițu, și capul lui Nelu - Bolundu, dacă voi deveni doctor. Nu prea credeam că au dreptate, era doar un doctor în satul meu, dar el nu făcea altceva decât să-mi dea medicamente în zilele în care aveam febră. Ba odată mi-a făcut în mână o injecție deși nu mă durea nimic, iar după aceea, câteva zile bune, am fost nevoită să îmi țin mâna nemișcată. Totuși, de atunci, când eram întrebată ce vreau să mă fac când cresc mare, răspundeam simplu: doctor. Era mai bine, lumea nu mai râdea batjocoritor, ci exclama, așa, cu admirație, „A, asta e frumos!” După ce am învățat să citesc am început și eu să împrumut de la Vecina, dar nu bani, ci reviste și cărți. Mai întâi au fost reviste cu benzi desenate și cu ajutorul lor am cutreierat munți și câmpii și m-am scufundat în adâncul apelor. Apoi, locul lor l-a luat micile cărticele în care l-am descoperit pe Decebal și Traian, pe Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, dar și pe Lizuca din Dumbrava minunată. Uneori, până când Vecina îmi aducea cartea, stăteam cuminte pe unul dintre fotoliile de ratan, în veranda pe care o adoram și atunci îmi luam poziția pe care o vedeam la doamna Eugenia; adică cu spatele drept și bărbia ridicată, genunchii lipiți și picioarele puțin înclinate spre înapoi; îmi închipuiam că eram mare, devenisem „o inteligentă”, mă rog, o doctoriță deja măritată și, sub vraja amurgului și a lujerilor sângerii, nepotul vecinilor, soțul meu, cânta din saxofonul lui magic. La una din așteptările acelea, pe masa rotundă de ratan cu tăblia de marmură vânătă, am văzut o fotografie. Doamna Eugenia, în spatele părinților săi ce ședeau pe fotoliu de ratan cu mâinile în poală, zâmbea aparatului de fotografiat. În ochii ei am citit o tristețe adâncă cât un ocean, pe care am pus-o pe seama depărtării de soțul ei; nu îl cunoșteam, nu îl văzusem niciodată, dar știam că există, fiindcă de multe ori cei trei îl citau. M-am dezlipit cu greu de privirea imortalizată și, când am reușit, am avut sentimentul că frumusețea casei Vecinii nu stătea doar în veranda cu coloanele ca trupurile de cadână și a trandafirilor sângerii, ci în armonia de acolo. Aerul ce-l respiram mirosea a iubire, o iubire neîngrădită, total diferită de ceea ce simțeam acasă la mine. De fapt, la noi erau mai degrabă neliniști, vorbele sunau ca ştiorlâcăieli de cioară, iar iubirea se dăruia sau se primea doar dacă exista un motiv: „Te-aș iubi dacă mi-ai da... ai primi dacă m-ai iubi...” Într-una din zile, pe când voiam să intru în curtea Vecinii, am dat nas în nas cu milițianul din sat. În spatele lui bărbatul pe care îl știam înalt și drept ca bradul pășea ca și cum de picioarele lui mari fuseseră legate pietre de moară. Părea că trecuse peste el o furtună căruia nu îi putuse ține piept. Ochii lui erau lăptoși și glasul lui nu s-a auzit, deși i-am văzut gura deschizându-se, dorind să-și salute oaspetele ce-i părăsea ograda. Uluită, m-am retras în spate, milițianul aproape m-a lipit de gard într-un gest brutal cu mâna, ca și cum nimeni, nici măcar un copil nu putea să stea prea aproape de el și, înainte de-a apuca să îmi fac simțită prezența acolo, în fața vecinului meu, am auzit cheia mare învârtindu-se în broască. Câteva zile la rând poarta aceea nu am mai văzut-o deschizându-se, Vecina nu a mai ieșit la poveștile de seară deși era miez de vară, ca de altfel, nici un alt vecin. Nu știu cât a trecut până când serile de vară au revenit la cursul lor obișnuit, până când am revăzuto din nou pe Vecina cu bărbia ridicată și privirea mândră salutându-și sora și cumnatul și am auzit-o dând sfaturi la unul și la altul cu glasul de mierlă. Nu știu câte zile au trecut până mi-am reluat așteptările pe fotoliu de ratan, dar, deși totul părea neschimbat, simțeam în jurul celor trei o amărăciune nemăsurată. Spatele bărbatului nu s-a mai îndreptat, iar doamna Eugenia, chiar dacă rămăsese tot frumoasă, devenise cu adevărat o nălucire în haine cernite. Doar iubirea simțeam că mai există, parcă mai puternică, parcă mai de neclintit și a rămas așa până când bătrânețea a devenit de nesuportat și cei doi s-au mutat în lumea îngerilor. Dar deja și eu eram plecată de ceva vreme de acasă, devenisem destul de inteligentă ca să mă fac doctor de reparat picioare și minți stricate, iar când am revenit pe strada copilăriei am găsit doar casa cu veranda rotundă ascunsă printre trandafirii sălbăticiți, fără să pot afla vreo veste de frumoasa doamna Eugenia și cu atât mai puțin de băiatul șarmant de care mă îndrăgostisem într-o seară de vară, pe când nu aveam mai mult de șase sau șapte ani. * 67


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Imediat ce am intrat pe poarta acelui muzeu, un muzeu al durerii pe drept cuvânt, am fost cuprinsă de o emoție mult mai mare decât cea firească, ce puteam să mi-o prevăd și explica. Era ca și cum, dincolo de poarta grea, voi întâlni pe cineva drag, pe care îl căutasem vreme îndelungată și pe care îmi dorisem cu înfrigurare să îl regăsesc. Cu fiecare celulă vizitată, cu fiecare însemnare citită, inima îmi bătea mai tare și sângele îmi curgea mai năvalnic prin vene. Tâmplele pulsau atât de puternic încât aveam impresia că clopotele tuturor bisericilor din preajmă băteau în capul meu. Și cu cât trupul mi se lupta mai anevoios cu simţămintele ce ieșeau, habar nu aveam din ce colțuri, cu atât îmi doream să mai scormonesc încă o celulă și, din nou, încă o celulă. Căutam, fără să știu ce, doar cu sentimentul că trebuie să caut, că nu mă pot opri. Ajunsă în ușa acelei celule, nu mai știu a câtea era și nici la ce etaj se găsea, am rămas o clipă încremenită cu ochii proptiți pe peretele din față. Acolo mă aștepta doamna Eugenia în spatele părinților săi ce ședeau cu mâinile în poală pe fotoliu de ratan, iar ochii îmi zâmbeau triști dar împăcați. În josul fotografiei, o notă a deschis brusc robinetul lacrimilor mele și am înțeles ce vânt gârbovise spatele bărbatului fără nume, de ce fiica Vecinii devenise o nălucire în haine cenușii, dar în același timp de unde venea glasul de mierlă, frumusețea și armonia, dar mai mult decât orice, iubirea nemărginită din casa îmbrăcată în trandafiri sângerii.

68


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

CARLA FRANCESCA SCHOPPEL (Brașov) Nr. 19 În labirintul din Marea Ilkay

Cansun a dus o viaţă fantomatică, în interiorul unei lumi care nu o primea. Străzile Tarkanului erau pline, iar pieţele, cu negustori şi tâlhari murdari îi dădeau impresia că zarurile au fost aruncate pentru toţi, mai puţin pentru sine. Cu toţii roiau încă dinainte de răsărit, tărăgănând roabe cu peşti proaspeţi. Strigau despre plăcinte calde cu tot felul de umpluturi şi dulciuri cu zemuri lipicioase. Ţesăturile fluturau până la apus pe sârme, ca nişte ape colorate. Lumea era undeva sub faldurile de mătase, în praful unui oraş care îi ţinea pe toţi ocupaţi. Cu siguranţă înaintea naşterii sale, Moira a uitat să apară. Socoteam că era liberă să îşi aleagă destinul. Eu însumi, ca un ţesător de sorţi, mă găseam zilnic imaginând scenariul de viaţă al lumii. Uneori mă transpuneam în acele scenarii banale. Eram pe rând ba negustorul de la capătul străzii, ba soţia lui cu clopoţei la glezne, veselă de parcă zeii îi dăduseră numai din butoiul cu sorţi bune. Alteori, mă imaginam tânărul care cară în miez de noapte peştii împuţiţi, mânuindu-i ca pe nişte licurici solzoşi sub luna palidă a oraşului. Zile şi nopţi de imaginat s-au tot scurs, iar eu rămâneam cel din afară. Şi de fiecare dată priveam la Cansun ca într-o oglindă în care nu mă recunoscusem până atunci. Cansun surâdea, se îndepărta de sine şi naviga prin plesnitul sacoşelor şi pantofii lăcuiţi care roiau la ora aceea în burta oraşului. Simţeam că ceva îi dizolvă câte puţin veşmântul ceţos care a făcut-o invizibilă pentru lume. Se plictisise de străzi pietruite şi tramvaie, totul părea nepotrivit în acel iulie care demola cu căldura sa viaţa localnicilor. Oamenii se topeau pe picioare, călcâiele făceau găuri mici pe trotuare, dar noi ne purtam singuratici siluetele fantomatice, parcurgând labirintul interior. În această perioadă a anului oraşul părea că se subţiază. Oamenii umblau ca stafiile în haine vaporoase, discuţiile se ţeseau liber la colţuri, despre vreme şi micile nemulţumiri ale vieţii. Mâini fără de trup fluturau uşile balcoanelor, totul era numai oftat şi pufnit de căldură, nici mirosul de transpiraţie şi peşte nu se mai simţea. Într-atât ne obişnuise canicula să respirăm vaporii calzi în trupurile noastre - acvarii ambulante. Cansun trăgea de fiecare zi ca de un clopot care îi anunţa învierea. Ca un mecanism perfect construit, zilele ei începeau cu ritualuri şi se terminau cu altele. Gândeam că unicul meu obicei era să trăiesc viaţa în umbra ei. Că seara, ea pune capul pe perna brodată cu ciucurei şi îşi aşteaptă moartea în taină. Noaptea, personajele plutesc în încăperile noastre, râzând de plictisul care organizează în cele mai mici amănunte vieţile noastre de proscrişi. În fantasmagoriile mele, cavaleri pe cai negri veneau să răpească feminitatea nedescoperită. Zmei şi balauri cu şapte capete îşi lipeau limbile de gura ei nesărutată. Visam inimi pulsând viaţă fără de moarte în pântecele tuturor celor care şi-au găsit soarta. Dimineaţa mă găsea cu ochii pe tavanul înalt al camerei, revenind treptat din închipuirile nopţii. Aşa se întâmplase şi în ziua aceea de sfârşit de iulie. Cansun îşi făcea loc printre turişti, înspre mare. Curând, aţipi pe nesimţite pe un maldăr de perne, pentru a se trezi după câteva ore înspăimântată. La capătul picioarelor ei, o siluetă ştiută din visele ei incerte, privea spre ea. Nu şi-au spus nimic. Cansun a închis ochii şi s-a gândit că tot ce văzuse nu era decât pâcla încă nedizolvată a viselor de vară, simple halucinaţii dulci. Dar privirea aceea nu putea fi ştearsă nici dacă venea din depărtările ţărmurilor onirice. Am văzut atunci în ea camaradul care să-mi însoţească paşii. Voiam să nu mai bântui printre cele lumeşti şi să cunosc puţin mai mult decât ceea ce reuşeam să văd printre perdele sau în fereastra propriei imaginaţii. Cansun clipea leneş şi vedeam că mă recunoaşte. Ne-am ridicat şi am spulberat nisipul în urma caftanelor noastre subţiri, alungindu-ne umbrele până le-am mutat în adâncimea mării Ilkay. Cansun n-a spus nimic, iar eu nu socoteam că e oportun să vorbesc. Totuşi, ne deplasam prin apă de parcă era unicul mediu făcut 69


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-

-

pentru noi, un dans al vieţii fără cuvânt. Valurile să ne fi tot ţinut în derivă. Priveam la mal ca prin periscop şi ne vedeam neliniştile şi rănile sugrumate de nostalgii. Ia-mă, Ilkay, spunea Cansun, şi du-mă la prinţul din amintirea viselor mele! Mă strângeam ca o nervură uscată auzindu-i vocea gâtuită. Toate femeile pe care le-am însoţit vreodată se perindau înaintea pleoapelor mele. Brune, blonde, goale, surâdeau şi îşi strângeau buzele în convulsii, mă certau printre dinţi că le-am abandonat. Numai Cansun rămânea credincioasă legendelor locului, aşteptândumă fără să ştie că sunt călăuza speranţelor ei. M-am gândit că cel mai înţelept era să îmi ţin bărbia în coşul pieptului şi să înaintez până când ajung într-un loc mai sigur, pentru odihnă şi contemplare. Nu ştiu câte ceasuri am mai plutit aşa. Soarele nu se clintea, dar gândurile mele să fi tot parcurs coastele insulare. Am aţipit lângă un golf şi m-am trezit în clinchete colorate. Ceva îmi suna atât de cunoscut încât am lăcrimat. Încercam să-mi şterg lacrimile cu mânecile ude, dar lumina îmi intra puternic în ochi şi nimic nu-mi poticnea sarea să curgă din ei. Eram fericit să trăiesc, chiar şi aşa amnezic, dar mă simţeam deopotrivă peste măsură de obosit ca să mă zbat între zidurile realităţii. Marea Ilkay se întindea leneşă pe câte un val, complice şi tăcută. Vino, Cansun! o trăgeam spre mine şi-i spălam cu valurile oglinda ochilor obosiţi. Ochii ei erau negri şi umezi, ca nişte vârtejuri din apele tăcute, uitate de oameni. Îmi amintea de nopţile mele din singurătatea apelor, când auzeam slab o voce, chemându-mă de departe: Adil! Adil! spunea ea, şi mie mi se făcea frig şi teamă, şi rămâneam îndurerat până în zori. Cansun adormea. Încleştată pe braţele mele străvezii, se dizolva printre peşti şi valuri, lua formă de abur, de nimfă şi val. Prezentul îmi era prelnic, totul se ştergea în urmă şi îmi dezvăluia minunata lume nouă a îndrăgostirii. Am plutit îngânduraţi, fiecare cu propriile imperii imaginare, până când timpul s-a destrămat, iar spaţiul nu era decât masa vâscoasă din care ne despleteam ca un val. Ea privea hipnotizată în delicioase paralizări, eu stăteam consternat la linia veşmintelor care ne despărţeau. Visam că o furtună se abătuse asupra corabiei pe care navigam demult spre Tarkan. Aveam încărcate lăzi cu merinde, comandate de prinţesele Tarkanului. Furtuna îşi trimise ploile în noaptea aceea, tocmai după câteva săptămâni de navigare lină. În numai câteva ceasuri, nemiloase, cerurile au oferit mării lăzile noastre cu fructe uscate, baclavale şi rahat turcesc făcut de cei mai iscusiţi cofetari. Eu pluteam în derivă, implorând zeii să mă dea uscatului, înapoi. Nu-mi amintesc să mă fi trezit, dar nici să fi plutit mai departe în pântecul translucid al mării Ilkay.

70


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

CARMEN BERNADETA ANGHEL (Piatra Neamț) Nr. 20 50 de ani…

– Pa, buni! – Carla… Vin să te iau la prânz… Fetiţa nu mai auzi, cu siguranţă, aceste din urmă cuvinte – se amestecă printre ceilalţi copii şi intră în clădirea şcolii. Bunica o privi cum se îndepărtează: „Ce mare a crescut! Mezina familiei... a trecut, deja, în clasa I...” – Bună dimineaţa, doamna Ani! Ce faceţi? Aţi venit cu nepoţica? Un glas cunoscut îi întrerupse meditaţia. – Da... Bună dimineaţa! – Şi eu l-am adus pe Răducu. Vorbind, cele două bunici se îndreptară spre ieşirea din curtea şcolii. – Mai mergeţi pe undeva? Eu trec prin piaţă... – Nu! răspunse Ani. Direct acasă... Iau un ziar pentru soţul meu şi-atât. Copiii ne aduc tot ce-avem nevoie. – Ne vedem mai târziu, atunci. – Sănătate! – Numai bine! * – Gata, te-ai întors? – Da, Victor. Ţi-am cumpărat şi ziarul. Poftim! – Mulţumesc, Ani! A sunat Silvia, să vadă ce face Carla... cum mai merge cu învăţătura… – Şi ce-a mai spus? – Nimic... Telefonează, din nou, mai târziu, când vine fata de la şcoală, să vorbească şi cu ea. – Foarte bine! O să se bucure Carla. Eu mă duc la bucătărie. Dacă ai nevoie de ceva, mă strigi. * Ani şi Victor... Când s-au cunoscut, ea abia absolvise cursurile liceale, iar el lucra, de mai bine de zece ani, într-o fabrică. Vacanţă... concediu... întâlnire... La scurt timp, a urmat cererea în căsătorie – Ani a acceptat. După aproape un an, au devenit părinţi: s-au născut Ema şi Sebi – o fetiţa cuminte şi sensibilă şi un băieţel năzdrăvan, mai mic decât sora lui cu... 7 minute dar, întotdeauna, fratele protector. Al treilea copil – Silvia – a sosit pe lume când Ani se afla în pragul vârstei de 35 de ani. Gemenii erau deja mari şi nu se aşteptau ca părinţii să le mai dăruiască o surioară, dar au primit-o cu mare bucurie. Vremea a trecut... Ema şi Sebi şi-au încheiat studiile – ea a optat pentru medicină, el a ales ingineria – şi-au găsit servicii stabile, s-au căsătorit, le-au dăruit nepoţi lui Ani şi lui Victor. A crescut şi Silvia. În timpul liceului a cunoscut un băiat pe care l-a îndrăgit şi, imediat după absolvire, a hotărât să se mărite cu el. – Silvia, mamă, dacă tu vrei să te căsătoreşti, noi nu avem nimic împotrivă, dar deschide bine ochii! Fii atentă, vezi ce fel de om este! Vezi dacă poţi să ai un viitor alături de el! Gândeşte-te bine! Noi atât îţi 71


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

spunem – şi eu şi tatăl tău. Nu vrem, ca mai târziu, să ne reproşezi ceva, să ne spui că nu te-am lăsat să te măriţi. Numai, ai grijă de tine! – Da, mamă! Eu aşa cred! Aşa simt – că pot să-mi fac o familie împreună cu băiatul acesta! – Bine. Şi nu ai să regreţi niciodată nimic? Nu ai să regreţi că… poate, te-ai grăbit? – Cum să mă grăbesc, mamă? Tu nu te-ai măritat tot după liceu? – Ba da, Silvia, numai că erau alte vremuri. Uită-te la fraţii tăi – au mai aşteptat şi... ce bine-au nimerit! Ce familii frumoase au! – Nu suntem toţi la fel, mamă! – Da, nu suntem toţi la fel, însă putem să privim bine în jur, să ne gândim înainte de a lua o decizie. – Mamă, eu m-am hotărât deja – vreau să mă mărit! Ce-o să urmeze… vom vedea pe parcurs. Silvia s-a căsătorit dar, după un an şi jumătate, şi-a dat seama că nu era atât de fericită pe cât se aşteptase. Nu îşi putea închipui cum omul alături de care sperase să aibă o căsnicie perfectă, se schimbase atât de mult: „Parcă nu mai este el! Parcă nu mai este cel de care m-am îndrăgostit! Nu înţeleg... Mă gândeam c-am să am o familie frumoasă, dar… toate speranţele mele... Îi mai dau o şansă! Numai o singură şansă! Dacă nu-şi revine într-o lună… nu – în jumătate de an… într-un an… renunţ. Mă duc la ai mei şi le spun cam greşit. Îi rog să mă ierte. Poate… ar fi trebuit să-i ascult… s-o ascult pe mama... Parcă şi acum îi aud vocea: «Deschide bine ochii!… Fii atentă, vezi ce fel de om este!… Vezi dacă poţi să ai un viitor alături de el!… Gândeşte-te bine!... Ai grijă de tine!… Nu ai să regreţi că… poate te-ai grăbit?...» Ba da, mamă, regret! Dac-ai şti tu cât de mult regret! Ai avut dreptate, mamă! Ai avut dreptate şi nu te-am ascultat! Ema şi Sebi au reuşit... Dac-aş fi fost şi eu ca ei, dacă… Ei au ştiut ce să facă în viaţă. Eu... Îi mai dau o şansă şi dacă nu merge şi nu merge… asta e… Câţi nu se despart şi au puterea să o ia de la capăt... separat.” Dar Silvia nu i-a acordat doar un an la dispoziţie, soţului, pentru ca el să se îndrepte – au trecut nu mai puţin de trei: „Şi el este tânăr. Cred că nu a ştiut ce înseamnă viaţa de familie… Nu a ştiut ce responsabilităţi implică… Să mai aştept puţin poate, odată cu trecerea timpului, vom privi diferit lucrurile şi vom avea tăria să ne asumăm şi alte obligaţii. Îmi doresc atât de mult un copil, dar… el nu are curaj şi îmi spune mereu că nu se simte pregătit…” Într-o zi, pe când se aflau la o reuniune de familie – cu ocazia aniversării lui Victor – şi se adunaseră cu toţii – copii şi nepoţi – în sufrageria micului apartament al părinţilor, Ema a luat-o de braţ pe mama sa şi i-a făcut semn să se retragă, pentru câteva momente, în bucătărie: – Ce s-a întâmplat? Vrei să-mi spui ceva? – Da, mamă. Despre Silvia... Nu ţi se pare schimbată? – Da... Nici nu ştiu cum să zic, să nu greşesc, dar în sufletul meu simt că nu este fericită... Şi-mi pare atât de rău! – Te cred, mamă. Şi pe mine, ca soră mai mare, mă doare inima s-o văd aşa. E mult mai tăcută... Şi soţul ei e cam distant... – Totuşi... Uite, şi-acum au venit împreună... Îşi vorbesc unul altuia... – Aşa este, numai că… În urmă cu ceva timp, Silvia mi-a spus că îşi doreşte, foarte mult, un copil. Poate... – M-aş bucura să ne dăruiască şi ea un nepoţel – am ajuta-o să-l crească. – Poate soţul ei nu vrea copii... Poate de-asta este atât de tristă şi... sunt reci unul faţă de celălalt. – Dacă-ai vorbi cu Silvia… aşa, ca între surori... – Am să încerc... Dar Silvia nu era deschisă la discuţii. Nu voia să-i destăinuie surorii mai mari problemele şi frământările ei, să recunoască, faţă de Ema, că lucrurile nu mergeau aşa cum îşi dorea ea. Însă… Într-o seară, s-a certat... din nou... cu soţul, iar a doua zi, dimineaţă, după plecarea lui la serviciu, şia luat câteva lucruri, într-o geantă de voiaj, şi… – Silvia! a exclamat Ani, când a văzut-o. Tânăra a intrat în casă, a lăsat bagajul pe covor şi s-a aşezat pe un scaun, aflat mai lângă uşă. – Mamă… Ai avut dreptate… m-am grăbit! Gata! S-a încheiat totul! Ne-am despărţit! A rostit cuvintele, dar nu a privit-o în ochi pe Ani – dac-ar fi îndrăznit, ar fi văzut lacrimile ce i se prelingeau, una după alta, pe obraji – plângea pentru fiica ei. Plângea pentru fericirea în care Silvia crezuse... 72


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

– V-aţi despărţit? – Da, mamă! – Şi, eşti sigură, şi de data asta, că ai luat cea mai bună decizie? – De data asta… nu mai greşesc! Dar… ştii de ce-mi pare rău? Că nu am renunţat mai repede – nu m-aş mai fi chinuit atât… Nu aş mai fi suferit atât… – Silvia, fata mea… Hai, linişteşte-te! Îţi aduc un pahar cu apă şi mergem în sufragerie să vorbim… să-mi povesteşti… dacă vrei… „Vreau, dar am un regret: De ce nu am venit mai demult la mama să-i zic prin ce trec? De ce nu am avut curaj? Ea m-ar fi sfătuit, mi-ar fi spus ce să fac. Şi tata m-ar fi sprijinit.” – Mamă… Am crezut că pot să am o familie împlinită… Un copil... Ştii cât de mult îmi doresc un copil? Dar el… nu… „Până la urmă, a avut şi Ema dreptate!” gândea Ani, în timp ce o asculta pe Silvia. Era un moment greu pentru fiica ei, dar... „O să-şi revină! Important este să fim, cu toţii, sănătoşi şi să o susţinem!” Într-adevăr, Silvia şi-a revenit, iar după un timp, a cunoscut un tânăr alături de care şi-a refăcut viaţa. Şi cât de fericită a fost în momentul în care s-a născut Carla – copilul mult dorit. Însă, după ce micuţa a împlinit cinci ani, Silvia a plecat din ţară. Soţul ei îşi găsise un loc de muncă în străinătate şi a decis să-l urmeze – „Carla are să rămână pe mâini bune – la bunici.” Când i-a spus lui Ani ce hotărâre a luat, aceasta a fost surprinsă: – Cum, Silvia? Cum să pleci? Nu se poate! Ce faci cu fetiţa? – Vă rog pe voi – pe tine şi pe tata – să aveţi grijă de ea. – Tu ţi-ai dorit atât de mult un copil… Ce faci? Te duci şi-l laşi aici, să-ţi ducă dorul? Nu e de-ajuns, pentru Carla, că-i pleacă tatăl departe? Vrei să simtă şi lipsa mamei? – Ştiu… Cred… – Nu te înţeleg, Silvia! – Mamă, nu plec pentru multă vreme. Vreau să-mi găsesc ceva de lucru. Dacă nu reuşesc, mă-ntorc acasă. Lasă-mă să-ncerc! – Îţi mai spun o dată, Silvia, cum ţi-am spus cu ani în urmă: gândeşte-te bine! Nu te pripi! Vezi, să nu iei o decizie greşită, să nu mai regreţi… – Nu-mi mai aminti de trecut! Eram mai tânără pe-atunci... Nu mai greşesc acum! – Silvia, la orice vârstă... – Mamă, crezi că mie n-o să-mi fie greu departe de Carla… departe de voi? Dar facem sacrificii în viaţă, nu? Nu vrem noi să-i fie bine fetiţei? La urma urmei, pentru ea plecăm în străinătate, pentru viitorul ei! – Nu spune asta, Silvia! Eu cred că micuţa preferă să-i fiţi alături. Orice copil vrea să-şi aibă părinţii aproape. Are doar cinci ani! – Vom vorbi la telefon, îi vom trimite pachete, bani… – Dar ea o să vă vrea pe voi! Şi, în plus, situaţia voastră financiară nu este atât de grea. Vă descurcaţi şi aici. Măcar să mai crească şi Carla... – Mamă, eu sunt hotărâtă – vreau să încerc! Din momentul în care Silvia şi soţul s-au dus în străinătate, Ani şi Victor au luat-o în grijă pe Carla. I-au explicat că: – Mami şi tati se vor întoarce repede. – De ce-au plecat? a întrebat fetiţa, cu o curiozitate înlăcrimată. – Ca să muncească. Dar, timpul o să treacă şi-au să vină acasă... – O să-mi fie dor de ei! a spus, din tot sufleţelul. La scurtă vreme după plecare, şi-a găsit şi Silvia de lucru, alături de soţul ei. Veştile erau bune, însă Ani şi Victor sufereau când o vedeau tristă pe Carla. Se străduiau ca micuţei să nu-i lipsească absolut nimic, dar tot ceea ce îi puteau oferi, nu suplinea prezenţa părinţilor. De fiecare dată când vorbea cu ei la telefon, fetiţa izbucnea în plâns. Rostea câteva cuvinte, după care nu putea să mai spună nimic. Îi întindea bunicului receptorul şi se arunca în braţele bunicii. „Poate o să se obişnuiască, până la urmă.” îşi spuneau. „În plus, Silvia a promis că nu va sta mult acolo.” 73


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Cu toate acestea, au trecut mai bine de doi ani şi ea nu s-a întors acasă: „Carla, îţi promite mama că o să ne revedem curând. Trebuie să ai răbdare! Să fii cuminte şi să-i asculţi pe bunici! Şi nouă ne este dor de tine. Te iubim mult!” Acestea erau cuvintele pe care Silvia i le adresa, aproape de fiecare dată, prin telefon, fiicei sale. Carla împlinise, între timp, şapte ani. Începuse şcoala şi învăţa bine. Era un copil vesel, însă, uneori, i se citea în privire şi în atitudine, o durere adâncă, ce izvora din inimioara-i plină de dorul de părinţi. Ani o ducea dimineaţa la şcoală, o aştepta la terminarea orelor de curs, mergea cu ea în parc, la teatrul de păpuşi sau la circ. Victor o ajuta să-şi facă temele şi îi spunea poveşti. Micuţa era bucuria şi, „medicamentul” lui, cum zicea, de multe ori. * – Vino puţin, te rog! Ani, care se afla în bucătărie, tresări la auzul glasului lui Victor şi se duse, în grabă, la el. – Ce-ai păţit? – N-am păţit nimic, stai liniştită! Vino să-ţi arăt ce-am găsit în ziarul de azi. – Ce-ai găsit? – Aici, la „Anunţuri”. Îşi puse ochelarii şi citi, puţin neliniştită, însă, după ce parcurse cele câteva rânduri succinte, rosti: – Întâlnirea de 50 de ani… – Da, ai văzut? Întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului, ce zici? – Ce să zic? Nu ştiu când a trecut timpul... – Da` nu-i aşa că a trecut frumos? – Ba da, au fost ani minunaţi! Unii dintre ei… mai grei… – Lasă, nu te mai gândi! Mergi la întâlnire, da? Ani simţi, în ochii soţului ei, atâta dragoste şi blândeţe. La fel şi în glasul lui. – Nu… Nu pot, Victor… – De ce? Mai ieşi puţin. Îţi revezi colegii, poate şi pe unii dintre profesori… Acum 10 ani nu ai participat din cauza mea… din cauza problemelor mele de sănătate, iar acum 20… nici nu ştiu ce-a mai fost. De fiecare dată s-a întâmplat câte ceva... Măcar acum, la 50... Tu te-ai lăsat întotdeauna pe ultimul loc. Teai gândit numai la noi, la tine… mai puţin. – Da` tu ştii că eu sunt fericită! Mă bucur când vă văd pe voi mulţumiţi. – Nu ţi-ar plăcea să participi la reuniune? – Ba da! spuse cu însufleţire. Numai că… Mă gândesc şi la fetiţă… şi la tine… – Putem vorbi cu Ema, să vină să stea cu noi când va fi întâlnirea. – Are şi ea problemele ei… e ocupată… – Ema n-o să ne refuze, sunt sigur. Nu ne lasă ea! – Mai am puţin şi trebuie să merg după Carla, să o aduc de la şcoală... – Bine... Mai vorbim după... Reuniunea de 50 de ani... Nu trebuie să pierzi ocazia asta! – 50 de ani... * Copiii ieşeau, rând pe rând, în curtea şcolii şi, printre ei, Ani îşi văzu nepoţica, ce alerga să o îmbrăţişeze. – Hai la bunica. Ce face fetiţa mea? – Bine, buni! – Cum a fost la ore? – Mi-a plăcut! Abia aştept să-ţi arăt ce-am învăţat! Şi ce desen am făcut! – Şi eu! Acum, să mergem acasă, la bunicul. 74


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Nu vru să-i spună fetiţei că telefonase mama ei, la puţin timp după ce plecaseră spre şcoală. Nici că urma să sune, din nou, după-amiază. Carla s-ar fi gândit numai la aceste lucruri şi ar fi trăit, fiecare clipă, cu nerăbdare. În plus, dacă Silvia nu ar mai fi avut posibilitatea să revină, micuţa nu ar fi fost dezamăgită? * – Mamă, îţi stă foarte bine în costumul acesta! I se adresă fiica cea mare. – Da? Chiar îmi vine bine? – Foarte bine! Te prinde culoarea asta – verde închis. A ştiut Ema ce s-aleagă, adăugă Victor. – Ea se pricepe la lucruri dintr-astea! spuse Ani. – Imediat vine Sebi şi te conduce cu maşina la liceu, completă Ema. Ani era atât de emoţionată – parcă se afla în faţa unui examen dificil. Era obişnuită să-şi dedice întregul timp familiei. Ştia că Victor avea nevoie de sprijinul ei, Carla – de dragostea ei, copiii şi ceilalţi nepoţi primeau întotdeauna o vorbă bună. Le împărţea tuturor din energia ei. Iar ea îşi găsea puterea în strângerea caldă de mână, pe care i-o dădea Victor, în îmbrăţişările pline de iubire ale Carlei, în zâmbetul sincer al tuturor celor din familie. Aceasta era lumea ei! Carla se apropie de ea, o privi cu admiraţie şi-i zâmbi: – Eşti cea mai bună şi mai frumoasă bunicuţă! – Carla, scumpa mea… * După aproximativ 20 de minute de mers cu maşina, ajunseră în faţa liceului. Sebi îi deschise portiera şi o ajută să coboare: – Cu grijă, mamă! – Vai, Sebi, ştii ce emoţii am? 50 de ani... – Vai, Sebi, ştii ce emoţii am? 50 de ani...

75


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

AL FRANCISC (Toronto) Nr. 21 Altul Vorbeam cu ea și mă înverzeam în același timp.Mă gândeam că un zid lipsit de ferestre și uși,care să fi apărut brusc între noi,ar fi pus lucrurile la punct și m-ar fi ajutat să nu mai îmi dezlipesc privirea de pe fâșia de asfalt Și sa fi ajuns cu bine acasă.La mamă și tată,fără să mai fi fost în pericol. Dar ea zâmbi fugar către cine știe ce amintire,chiar dacă mi se uita în ochi cu oarecare curiozitate .Desfăcu o pungă de cartofiori și mi-o întinse ca să iau eu primul.Ca și cum mi-ar fi oferit locul de onoare la bal.Și cred că avea intenția să mă invite la dans.Am servit din politețe o mână de prăjeală,gest la care ea avea să îmi zâmbească larg,uitând că poate fusesem doar bine crescut.Picioarele i se frecau unul de altul și reacția cred că îi fusese provocată de statul îndelung pe scaunul comod al autocarului.Probabil că ar fi trebuit să o întreb de o zi de mâine dar poziția mea de om între două vârste îmi făcea semn că nu era cazul .Ei,cum nu,că doar nu aveam de gând să îi fac nimic rău.Ca să îmi abat gândul de la rotunjimile ei voluptoase , am început să îmi imaginez roțile în mișcare ale autocarului dar gândul la așa ceva făcu să îmi apară o senzație puternică de greață.Și nu aveam nici o pungă la îndemână.Nu puteam să înțeleg cum de reușisem să ajung între două vârste și asta fără să fi băgat măcar de seamă .Urma să mai apară și o alta? Mă simțeam ca un alpinist care reușise să se aghațe cu degetele de marginea lucrurilor dar cineva urma să vină să urce cu bocanci proaspeți pe mâinile lui care îi tremurau de emoție . Fata terminase punga și o împături cu multă grijă după care o băgă în poșeta lipsită de apărare . Și ar fi fost o chestie comică să o uite acolo. Îmi pregătisem deja o rezervă bună de râs pentru un astfel de caz . Chiar dacă știam că eu urmam să fiu subiectul ei următor. O simțeam cum își pusese la îndemână toate întrebările posibile Și cred că mai aștepta doar un moment prielnic să înceapă cu ele . Și încercă să îmi transmită o stare de bună dispoziție care să treacă ușor prin aerul închis din mașină și să aterizeze pe suprafața creierului meu. Și dacă nu avea să țină cont că zona era plată și alunecoasă,treaba ei.Ar fi fost necesar să încerce cu altceva așa că o porni cu un surâs pe care îl orientă către mine.Privirea nu i se mai îndrepta nicăieri în altă parte . -Dacă vrei să vorbim doar spune-o. -Gând la gând cu bucurie,morfoli ea printre dinți și eul meu recunoscu imediat senzualitatea din vocea fetei. -Dar mai întâi spune-mi și mie cum te cheamă că pe mine mama m-a învățat să nu vorbesc cu persoane necunoscute.Părea ciudat să pomenesc de dânsa la vârsta mea.Lili,îmi spuse ea și îmi întinse o mână pe care ar fi trebuit să o admir din prima dar eu am început să o studiez pe toate părțile. -Radu,am cedat eu în cele din urmă,eliberându-i mâna .Ne mai auzeam doar unul pe celălalt.Copacii de afară continuau să rămână pe marginea drumului, fără să încerce să urce în autocar. -Ai fost vreodată fericit în viață? Am dat din cap fără să fiu atent dacă aprobam sau negam starea de care era vorba .De fapt nu vroiam decât să îmi apropii mâna de a fetei. -Și dacă ai fost,ce ai făcut ca să eviți să te prindă ploaia? Răspunsul era evident,adică ÎMI DESCHID UMBRELA,TOANTO dar în schimb am făcut ochii mari, așteptând să îmi arunce răspunsul ca pe un os câinelui.La care ea râse cu superioritate,considerându-se mult deasupra unui nătărău aflat încă odată la strâmtoare,chiar dacă era îmbrăcat aproape elegant.Până la urmă tot lipsit de importanță aveam să apar la chemarea ei pe care avea să o urmărească departe de orice drum .Dar cu ocazia respectivă nu aveam să mai pierd din suma pe care o aveam în joc ci să mi se mai 76


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

adauge la grămadă.Ea începu să se foiască lângă mine fără să îmi spună de ce.Dar motivul o făcu să îmi apuce brațul cu ambele mâini și să îmi spună cu o privire trecută de orice siguranță că făcea pe ea și că avea nevoie urgent de o toaletă ,chiar și de una de la țară.Mi-ar fi plăcut să o văd cum i se umezeau pantalonii.De ciudă că nu purta o fustă care să îmi fi permis în tăcere să îmi fi strecurat mâna sub ea.Dumneaei personal nu cred că nu m-ar fi lăsat, chiar dacă părea adepta a TOTUL DUPĂ NUNTĂ deși convingerea asta s-ar fi putut să fie eronată .M-am ridicat fără entuziasm și am parcurs culoarul până la șofer. -Domnule,nu am putea opri în dreptul unei toalete? Foloseam pluralul astfel încât să îl implic și pe dumnealui.El se întoarse o fracțiune de secundă sprre mine,rânji gros după care îmi aruncă un NE SCAPĂ,AI, aproape impersonal. -Domnule,în câteva minute am să opresc să îți golești budana.M-am întors lângă fată și i-am dat vestea bună,vreme în care dumneaei se strângea tot mai tare în sine .Am ieșit galant primul dar șoferul mă întrebă că de ce nu o făceam îndărătul copacilor.O scoteam doar afară și totul urma să fie gata.I-am arătat-o cu un deget pe fata care venea în urma mea, ușor aplecată la care omul luă o cu totul altă atitudine.Și fata purta inexplicabil fustă.Asta era vrăjitorie curată.Șoferul îmi arătă pe unde trebuia să o iau ca să ajung la weceul îla nenorocit situat la marginea universului,chiar dacă Lili ar fi trebuit să primească indicațiile necesare .De fapt vorbea pentru ea dar nimeni nu ar fi putut să fie sigur de chestia asta .Lili mi se prinse de mână și nu mai îmi dădu drumul de parcă o separare ar fi dus-o la un diluviu inevitabil .Se lipea de mine de parcă apropierea asta avea să o ajute să se mai țină.Cei care făcuseră olița aia de lemn nu avuseseră material suficient așa că ridicaseră scândurile care închipuiau pereții înconjurători cam cu zece centimetri de la pământ.Fata intră în cabina de lemn, închizând ușa cu mult mai multă energie decât ar fi fost nevoie pentru ca mai pe urmă să scoată niște gemete lungi de ușurare care aveau să ajungă până la mașină.Domnișoara era deosebit de naturală.Iar eu mă aflam cu oglinjoara în mână,intenționând să îmi retușez fața și părul.Dar un gând bicisnic îmi trecu la galop prin minte și mă îndemnă să îmi pun oglinda pe pantof și să îl vâr ușor în interiorul căsuței vopsite în alb.Vroiam să văd fata dezbrăcată.Lili observă oglinda așa că își lungi cu pricepere fiecare mișcare.Renunță să își mai tragă chiloții înapoi și îi băgă cu gesturi leneșe în poșetă,clipe în care spatele îi era expus către aparatul meu de luat vederi.SPER SĂ-I AJUNGĂ,își zise ea după câteva minute și ieși afară râzând. -Nădăjduiesc că ți-a plăcut filmul,îmi spuse ea cu fața toată o lună plină.Trebuia să par ofensat și demn. -Dar eu,dar eu. .. -Mai bine lasă pălăvrăgeala și vino să îmi închei fermoarul de la spate,cel de peste drum de țîțe și să mă iei de braț sau de ce o să dai .De astăzi îți sunt cel puțin nevastă.Șoferul ne privi surprins că reveneam la braț dar nu ne spuse absolut nimic.Văzuse el altele și mai și.Locurile noastre din mașină nu mai păreau chiar așa de largi ca mai înainte.Fata se băgase cu capul în pieptul meu,încercând să doarmă.De acum înainte trebuia să am grijă de ea.Dar totuși ideea asta nu prea reușea să îmi intre în cap,mai ales că urma să trebuiască să îi satisfac toate mofturile,văzute și nevăzute .Boticul ei nu arăta așa ceva dar degaja un aer de nesăbuință care nu putea să îmi treacă neobservat.Își ridicase o mână în sus și îmi înfășurase gâtul.Nu purta sutien și de fapt nici nu avea nevoie de așa ceva.Unul dintre obraji apucase deja să mi se așeze în palmă și nu eram sigur dacă trrebuia să mi-o trag sau nu.Iar stratul de educație devenea din ce în ce mai subțire.Și nu mă știam să fi greșit cu ceva.La o curbă ascuțită fu aruncată de forța centrifugă spre mine și Lili își lipi buzele de ale mele și multă vreme refuză să se despartă de mine .Nu deschisese ochii dar aveam impresia că se prefăcea în continuare că doarme .În mod normal ar fi trebuit să mulțumesc cerului pentru așa cadou,unul pentru care nici măcar nu trebuia să plătesc.Cât despre bani,sinele meu nu era de acord și mă sfătuia să mai aștept oleacă.Dar mie îmi venea să las palmele să curgă pe formele apetisante ale trupului ei.Dar ea deschise ochii, mă privi îndelung și îmi spuse că mă prinsese și că trebuia să plătesc pentru așa minunăție.Pentru istoria cu oglinda nu îmi cerea nimic.Și ce să vă mai spun,se năruise castelul meu făcut din cărți de joc.Șoferul opri alături de două dughene și ne invită să ne luăm sucuri și prăjiturele.Lili era deja în picioare dar înainte să iasă avea să se întoarcă spre mine cu palma întinsă și un surâs ușor, lipit pe fața ei netedă cu oarece urme de pistrui.I-am dat o bancnotă care am căutat să nu fie prea mare dar la vederea ei fata deveni încântată.BĂRBAȚII ÎȘTIA ÎNTRE DOUĂ VÂRSTE...zise sinele 77


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

meu și începu să mă arate cu degetul și să râdă de mine dar atitudinea asta a lui nu mi se părea deloc cinstită.Fata reveni cu brațele pline și jumătate din conținut îl puse alături de mine. -Știi că nu mai ai cum să scapi de mine,nu? Cred că lucrurile ar fi trebuit să stea pe dos dar mie mi se întâmplau cele mai ciudate chestii.Față de care eram lăsat de fiecare dată fără replică.Fata rodea ca un șoarece din prăjiturelele cumpărate și privea drumul de parcă nu ar mai fi fost niciodată pe acolo.Deocamdată mă lăsa în pace dar simțeam că nu peste multă vreme avea să îmi ceară tot soiul. Copacii începuseră să devină tot mai rari iar mașina intra într-o zonă de câmpie care promitea liniște.Un soi de saltea RELAXA pusă la dispoziția fiecăruia.Pe ea o și auzeam spunându-mi că noi doi ne puteam mulțumi doar cu una.La naiba de călătorie,aveam impresia că ducea până la capătul pământului.i pe o suprafață globulară era mai greu să determini un astfel de final.M-am îndesat puțin mai mult în scaunul de stofă al autocarului,sperând că fata nu avea să observe gestul . -Și ia zi,îmi șopti ea la ureche,nu ți-a plăcut cînd ai văzut-o? Întrebarea ei mă luase pe nepregătite. -Și după aia n-ai fugit repede în pădure ca să te masturbezi? Nu o făcusem dar ea pretindea că faptul avusese loc cu adevărat . -Ia dă-mi să-ți văd palma... Un control ca la mama acasă.Ca atunci când fusesem la nuntă în Bucovina.Eram în vacanța mare a clasei a șasea.Locuiam în casa miresei și locul răspândea aromă de mere coapte.Iar eu aveam să descopăr mica șură unde țineau vinurile și sticlele de răcoritoare pentru nunta de a doua zi.Și mai veniseră și alți prichindei din țară.Am luat vreo trei cu mine și am urcat exact deasupra depozitului de sticle.Vroiam să iau vreo două butelci de răcoritoare și să le beau laolaltă cu tovarășii care mă însoțiseră.Am găsit o sfoară căreia i-am făcut un laț puțin mai mare decât deschiderea unei sticle după care l-am strecurat către gândurile primei victime.Nu după mult chin am reușit să strecor lațul în jurul primei alese și cu precauții infinite am ajuns să o pun alături de noi.Dar urmă să ne mai trebuiască una.Și încă una.Am coborât îmbujorat cu totul , înconjurat de prieteni,sub ochii iscoditori ai mamei. Dumneaei avea să creadă că pățisem un rapt așa că mă chemă în cameră,închise ușa cu grijă și îmi ceru răgușit să îmi dau pantalonașii jos și să mă aplec înainte.Am înțeles imediat ce vroia să afle dar din momentul respectiv aveau să se rupă toate punțile dintre noi.Îmi fu dat să revin la joacă.Dar cu un alt interior.Lumea îmi apărea rece și întoarsă cu susul în jos,fără să mă mai intereseze să îi înțeleg rosturile.Atmosfera prin care circula mașina părea să conțină cloroform.M-am trezit doar la urletele șoferului care ne anunța că ajunsesem la capătul drumului,uitând că ar fi putut folosi microfonul de bord .Lili coborî prima pe peron și mă așteptă să aterizez alături de ea. -Ar fi trebuit să mă ajungi mai repede.Am să te rog să o faci mai lent abia mai târziu,cam peste o oră .Ducea câte o plasă în fiecare mână.Știam la ce se referea prin mai târziul la care făcea aluzie dar mie mi se înecaseră corăbiile. -Dar la ceva hrană pentru spirit nu te gândești?Îți stă gândul numai la joaca de-a mama și tata ?Ea își ridică o mână și îmi curmă vorbele. -Gata,gata,domnul a renunțat la locul câștigat.Altul la rând,mai zise ea și începu să râdă din toate cele,având grijă ca pe mine să mă ocolească vizibil .Și să se piardă în depărtare până în momentul în care avea să devină doar un punct.La capătul unei fraze care ar fi putut să ne țină împreună.

78


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

RAFILA RADU (Iași) Nr. 22 Din jurnalul unei muze (fragmente)

........... Numele meu ar putea fi Asteptare(cu A mare). Aştept mereu, aştept răspunsul până şi la scrisorile nescrise, netrimise, dar şi la cele rătăcite prin frig, prin ploaie, prin ger, prin ceaţă, sau la cele furate din cutia poştală. Nu au ajuns niciodată nici cele cu ştampila glod, nici cele cu ştampila cer. Am fost pentru el ceea ce a însemnat şi El pentru mine: Absenţa care ar fi putut naşte şi aduce aproape simbolul, ce-ar fi putut coborî mitul în foşnetul perdelelor de fum, zdrenţuite de zbuciumul nostru interior. Zbucium neauzit, dar, petrecut într-o simţire numai de noi ştiută, la vremea când niciodată nu ştiam când noaptea cu ziua-şi schimbă-ntre ele locul. S-au îndurat biografiile noastre de nebunia de-a crede în puterea comunicării indirecte. Ceea ce era de spus acoperea nevoia impetuoasă să fie auzit de cei mulţi, de cei pe care îi simţeam că au o evidentă trebuinţă, convinşi fiind amândoi că nu ale nostre erau clipele-n care ardeau neînţelesuri. Răspunsurile venite ca un fulger şi date mai departe deveneau şi eliberare dar şi aşteptare a imprevizibilului pe care îl consumam ca pe un drog, dar şi care ne consuma ca pe un drog. Plină de paradox, relaţia mea cu Poetul îşi pusese grav amprenta pe aceea care eram: inexistentă la suprafaţă dar profundă în interior. Oricare noutate din oricare poem, vers şi cuvânt, vibraţia, muzicalitatea sporeau resortul frumosului, adevărului şi al cinstei din noi.Toate acestea la un loc mă înmărmureau nu numai pe mine, dar mai ales pe mine. De-am putea noi, cumva, defini intuiţia, d-apoi să o mai şi putem coordona, gestiona sau dirija, am retrimite-o pe ea direct la sursă, direct înspre Planul Divin, i-am cere lucrului ei subtil, deplinei sale libertaţi să decripteze neştiutul. Acestă inerţie, tocmai ea, deschidea calea neputinţelor noastre spre un real progres. Prinşi în această plasă, în acest angrenaj, o caracatiţă a aşteptărilor care se concretiza adesea în poeme, versuri, cuvinte, muzică, pe când afară, cuminţi anotimpurile îşi deformau siluetele până la dispariţie, lăsându-şi locul unuia, altuia. Copiii plângeau, în biserici se înălţau cântecele de slavă, istoria se făcea, se refăcea , se prefăcea, pe când sufletul cerşea eliberare. Dacă nu, carecumva, ar avea altă denumire, fără nici un fel de stânjeneală aş putea numi acest mod de comunicare, o conspiraţie a prostiei, pur şi simplu. Se spune că cel mai greu e să faci pe prostul. Si, uneori, în viaţă, eşti nevoit să faci pe prostul. Stiu că El numea inteligenţă ştiinţa mea de-a face pe proasta, ştia că eu credeam în geniul său de-a mima prostia, de-a o gestiona subtil. Pe de-o parte el se prefăcea că nu citea scrisorile mele, dar, ridica la nivel de artă răspunsul râvnit, iar eu mă prefăceam că nu sufăr, că nu îmi pasă, că totul este în regulă, că îmi prieşte această irealitate ce-mi domina sentimentele. Ne mutasem cu totul în acest dialog plin de viaţă, pe când ştirile cotidiene vesteau despre mulţi oameni care treceau pragul tribunalelor hotărâtoare în a pune ordine în poveşti, în dezastre, în jafuri, în trădări,în minciuni. Graiul astral de la capătul de drum a tras voalul peste oricare gest închipuit, fie frivol, fie îngeresc. Am trăit la modul real tocmai ceea ce ne reprimam. Ne-am pedepsit ochii să nu vadă, să nu se lase oglindă, de parcă acest fapt ar fi fost în permanentă concurenţă la primirea veşniciei ca pe un trofeu. Pe retina fiecăruia dintre noi doi ar fi putut rămâne imaginea celuilalt aşa cum cuvântul unuia păstrează inscripţia iubirii celuilalt. “să-mi fii începutul oricărui anotimp când inima mea vrea când inima mea o cere 79


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

să-mi fii şi albul căzut pe clanţa uşii şi verdele primăvăratec, burateciu când sufletul meu crede că aş putea, punte între culorile frunzei să-ţi fiu” Am fost, am rămas unul, altuia candela aprinsă în toate culorile pe care le ştia vântul, gerul, ploaia, bruma, burniţa, arşiţa. A fost iubire pentru suflete în alergare? A fost mântuire pentru suflete când zăpada punea, pe clanţa uşii, lacătul său alb? Poetului i-am fost prilej. Providenţial prilej. M-am vrut prinţesă de peşteră, destin de Marie. Ne-am întâlnit într-un vers. Zămislită într-un vers, născută în ieslea unui vers, povestea ce mă cuprinde pe mine, pe el şi lumea dintre noi pe care o vedeam ascunzându-ne tocmai de ea într-o mare taină care, pe cât ni se părea că ne depărtează, cu atât mai mult ni se părea că ne apropie. Mereu era ca în starea în care te cuprinde o sfântă rugă. Atât de aproape de Dumnezeu, coborând şi luminând, atât de departe întunecând, alungat de îndată de gândul păgân. Unde să fie lăsată istoria? Care să fie organul care o ignoră, care te smulge, te sustrage, dar, care-i organul care te conduce şi-ţi induce starea că paşii tăi lasă urmă prin praful pustiului chiar în trecerea meteorică a sufletului, tocmai prin constrângerile istorice la care eşti, nolens volens, participant. Doar iluzia menţine sentimentul libertăţii, prelungindu-l, proiectând imaginea clipei în orizontul şi peste orizontul care opreşte respiraţia, la hotarul netrăitului. Obosit cuvântul începe a tăcea. Nu lasă Dumnezeu ca să se ştie. La hotarul netrăitului, cuvântul începe a tăcea. Am fost acolo, în disperare, în disperarea iubirii strigate înnăbuşit. Pentru mine moartea devenise ceva foarte depărtat, ceva care i se putea altcuiva întâmpla, dar, apăruse altceva care făcea să mă despartă pe mine, cea care mă recunoşteam în oglindă, de mine cea care tulburam sfera înaltelor tăceri, ceva care lua forma unui cerc voltaic prin care coborau energiile sacre din sursa cosmică universală. Ca-ntr-o evoluţie iniţiatică, tăcerile erau suportul marilor transformări. Mai vie decât vie, mai moartă decât moartă, doar cuvântul hotăra urcuşuri şi coborâşuri pe care, nevoită , biografia le suporta. Cu inimă de înger şi cu trupul în poveste nu ai cum să nu te rătăceşti pe oricare drum a-i lua-o, mereu, în urmă, rămas, mereu la marginea istoriei şi cu multe, multe file-n urmă faţă de Bunul Dumnezeu. Doar un pas, numai un pas să fi fost, unul înspre altul, un el înspre o ea, s-ar fi unit cerul cu cerul, pământul cu pământul, acelaşi anotimp cu acelaşi anotimp, aceeaşi clipă cu aceeaşi clipă, ce copil s-ar fi născut? Pe jumătate era pereche, pe cealaltă jumătate era nimeni, adică mereu altcineva dar, niciodată un număr. Mereu avea de dat fulgere la schimb. Aşa era el, Poetul. Recunoştea pe oricine care avea înscris în destin asumarea acestui risc. Căuta mereu, mai ales, pe EA, femeia, o căuta cu disperarea de-a nu o putea şi găsi şi de a nu o putea recunoaşte, dintre cele multe. Odată stabilit acest ideal parteneriat, obliga printr-o permanentă şi desăvârşită veghe neîntreruperea feed-back-ului creat, menţinând echilibrul între “a da” şi “a primi”. Condamna aspru pe cel ce contribuia, chiar şi cu neputinţă uneori, la întreruperea acestui miracol. A controla în mod voit, cu mintea, a face ataşament, a pune la încercare, a studia sentimentele, slăbiciunile în intenţia de-a le şi domina, iată, marea greşeală a aceluia care deja, conştientizase, acceptase ancorarea la sacru. Refacerea fenomenului venea dintr-un Plan necunoscut nouă, de-acolo de unde cuvintele-şi decupează tăcerea.

80


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Trăia sufletul grăbit, trăia trupul neslăvit? După principiul vaselor comunicante îşi împrumutau unul, altuia, împrospătându-se mereu, seva inimii şi a minţii, a vieţii, a morţii, a veşniciei. Detaşat face diferenţa, umbra cerului , nestingherită printre pietoni. Intre spontaneitate şi o atentă aşteptare, misterul. Orbitor, ca un nasture scump care odată-nchis pune stavilă vederii, lăcomiei ei de-a se furişa. Capodoperele au darul de-a conduce, de-a întoarce curiozitatea undeva înspre biografia autorului. Arareori se caută analogii, ţesături fine, punţi. Capodoperele prin lume, iar autorul ca şi misterul, netulburat, la locul său, adică şi el tot prin lume, dar, demult străin de ea. Doar revelatoriu mai poate fi justificat pe cât de răsfăţaţi am putea noi fi, crezând că ni se cuvine, crezând că noi nu am avea nicio datorie faţă de destinul care ne-a scos în cale pe acel, pe aceea care are darul, prin simplul fapt de a fi , să ne aducă sufletul în palme, deschis, gata, oricând, să întregească fiinţa reinventândo, spunând-o, creând-o, recreând-o.Tu în univers, tu în faţa lumii, tu dincolo de tine. Toate angoasele, toate incertitudinile, toate conflictele interioare, tocmai ele sporesc, reîmprospătează nuanţele. Comunicarea sau intercomunicarea la nivel de artă este un act de voinţă proprie, consimţit şi consfinţit printr-un dialog tacit în care interacţiunea este şi va rămâne iluzorie la oricare dintre palierele cunoaşterii şi ale simţirii. Subconştientul nu poate interveni, nu poate emite criterii de valoare, doar veghează, absorbind avid urcarea din slavă în slavă, alimentându-se treptat până la sacralizare. Fiecare recunoaşte în partenerul de dialog puterea forţei, fenomenul de rezonanţă, căutând mereu şi mereu trăirea, retrăirea aceloraşi vibraţii fie ele sonore, în muzică, culoare în pictură şi una şi cealaltă prin poezie. Nu iubirea în sine, ci despre iubirea în sine. Nu despre ce a fost, ci despre cum a fost. Natura înnobilase cu rădăcini glasurile. O magie înviind chiar trăirile, cuvinte care, parcă, vin dintr-un dincolo, dintr-o judecată de apoi, de pe talerul care strică echilibrul, înălţat, proiectat sus, sus într-o lume nevăzută. Da! Am fost odată Dumnezeu, privindu-mă în suflet El, privindu-l în suflet Eu, acolo era ceva mai presus de fire, ceva ce ne scapă, dar ne domina, ne dirija, ceva ce ne învăţase zborul, fără să ştim, fără să vrem noi zburam. Aceasta ar putea fi povestea poeziilor triste, o tristeţe ce vestea neputinţa de-a pipăi adevărul, rămânând izolaţi în iluzia marii iubiri, respirând, totuşi, aerul ei. Ce plată mai mare ni s-ar fi putut cere pentru că am trecut hotarul firescului, decât aceea că am vibrat, recunoscând adevărul şi am căzut atunci când ne-am îndoit, tocmai, de acest adevăr. Nu ştiam dacă este adevărat ceea ce credeam că este adevărat. Una din faţetele iubirii:un amestec perfect de bucurie uriaşă cu o suferinţă uriaşă. Eram oameni şi îngeri în acelaşi timp. Eram în timp măsurat dar, respiram absenţa timpului. Lăsasem în urmă o viaţă, o moarte şi trăiam altceva. Trăiam în aura creată de puterea cuvintelor, ne mutasem pe nesimţite, orbi, surzi, fără trup, dar, simţitori. Imi zărise sufletul întreg. Nu voia să mă ştie undeva, la o adresă anume, mă recunoştea pe mine cea rătăcită prin univers, mereu de veghe tainei, de veghe tăcerilor, de veghe clipei când fluturi se întâlnesc cu îngeri, schimbând, între ei, aripi. Intâmplare ce trimite-n lume frig.

81


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

SAVETA VĂRĂREANU (Fălticeni) Nr. 23 Numai pe tine te vreau

De mult timp mă tot gândesc să aştern pe hârtie întâmplarea doamnei Didica , pe care am cunoscut-o în staţiunea Amara acum câţiva ani. Doamna era o femeie destul de învârstă, poate avea cincizeci şi cinci-şaizeci de ani. Arăta foarte bine, era frumoasă la vârsta dumneaei. De statură potrivită, brunetă, cu părul tuns foarte scurt şi necoafat; nici nu cred că un păr atât de aspru şi des ar putea fi coafat. Avea nişte sprâncene bogate, peste măsură de bogate, de sub care te scrutau cu privirea nişte ochi atât de negri, încât ţi se părea că trimit spre tine un întuneric absolut. Faţa bine îngrijită era netedă, curată şi puţin îmbujorată. Nişte bujori de un roz palid, care întregesc tabloul unui chip original şi interesant. Ne-am împrietenit, doamna fiind un geamăn veritabil cu care eu sunt compatibilă; am insistat să ne tutuim, chiar dacă eram cu câţiva ani mai mare decât dumneaei. În cele din urmă nu ne-am mai domnit. Didica este din Braşov, dar nu-i ardeleancă, ci o bucovineancă ardelenizată, fapt care o trădează de la primele cuvinte pe care le rosteşte. - Dragă, îmi spuse, nu contează accentul şi vocabularul, ci inima, să ştii. Eu am un puternic simţ al limbii şi preiau instantaneu accentul zonei în care mă aflu. Învăţ foarte repede şi uşor o limbă străină, de aceea vorbesc maghiara, germana, engleza şi o rup binişor şi franţuzeşte. - Spuneai că eşti văduvă. De mult? - De la patruzeci şi cinci de ani. A fost un accident nefericit. Mi-am iubit soţul şi n-am găsit alt bărbat care să-l poată egala sau întrece. Au fost pretendenţi, dar niciunul nu era frumos, tandru şi grijuliu ca soţul meu. Cei care mă doreau de soţie căutau de fapt o menajeră robace şi supusă, lucru de care eram conştientă, de aceea am refuzat. Totuşi… - Să înţeleg că totuşi te-ai recăsătorit? - Spre fericirea mea nu, nu m-am recăsătorit, deşi am căzut în mrejele unui neserios, ale unui oportunist sau ghinionist. - Cum ţi-ai dat seama de asta? - Să-ţi povestesc, poate aşa mă răcoresc, îmi vărs amarul şi ciuda faptului că m-am lăsat orbită de un profitor. Tu eşti un om în faţa căruia nu pricep de ce îmi pot deschide sufletul. - Te-ai enervat, înseamnă că respectivul te-a supărat rău. - De când am rămas văduvă, merg indiferentă pe stradă, nu mă uit la oamenii pe lângă care trec, de multe ori nici la salut nu răspund. Nu mă interesează nimic. De o bucată de vreme, poate chiar de doi ani, îmi tot ieşea în cale un cetăţean care mă saluta zâmbind şi căuta să intre în vorbă cu mine, până am reuşit să facem cunoştinţă: Tache, de la Matache. ( Am zâmbit, auzindu-i numele de alint, pentru că mi-am adus aminte de bancul cu Tică, Tache şi Tilă, care nu fură - fiecare în parte şi pe rând- la primărie când fu nevoie de ei.) L-am întrebat, dacă este cumva oltean şi mi-a răspuns că are gene şi de oltean. Pe zi ce trecea domnul Tache mă întâlnea din “întâmplare” tot mai des aşa, încât a început să-mi placă faptul că cineva, un domn atât de prezentabil, îmi face curte. Şi era prezentabil, adică este. Înalt, robust, şaten. Are ochii verzi, lucru care nu prea mi-a convenit, pentru că auzisem că ochii verzi nu prea sunt de încredere: aşa că ochii lui Tache nu mi-au plăcut. Avea în schimb o voce plăcută, melodioasă, cu inflexiuni de tandreţe, duioşie, amabilitate. Am început să ieşim împreună la plimbare în parcul apropiat, sub Tâmpa. Într-o seară eu eram îmbrăcată cu o rochie de mătase naturală de culoarea oului de raţă, fără mâneci şi foarte discret decoltată. La un moment dat am simţit că-mi sărută umărul. Rapid. Pe furiş. Nu am reacţionat în nici un fel, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-a trecut însă un fior ca-n tinereţe şi mi-a plăcut. În seara aceea mi-a spus că este şi el văduv de câţiva ani, că-şi caută o tovarăşă de viaţă fără obligaţii… 82


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-

-

-

-

Câte încercări ai făcut până acum? l-am întrebat. A tăcut pentru câteva clipe. - Multe. - Şi? - Şi nu m-am putut hotărî încă. - În afară de mine, mai este cineva pe ecran? - Da…Vag. În momentul acela i-a sunat mobilul, eu fiind martoră la următorul monolog: Alo, da, eu sunt. Nu, sunt ocupat. Nici mâine. De ce nu înţelegi ce-ţi spun. Nu. Săru’ mâna. Asta este, scuză-mă. Acest vag, despre care ţi-am spus mai înainte este foarte insistent, îmi zise Tache. Nu am dat nicio importanţă convorbirii, flatată fiind, că un bărbat ca Tache mă preferă pe mine. Întâlnirile noastre au devenit un obicei. Veneam de la serviciu, făceam ce era de făcut prin casă şi la ora şapte ne-ntâlneam tot în alt parc, tot la altă cofetărie. Cunoştinţele mele au observat o schimbare în felul meu de a fi: mai deschisă, mai vorbăreaţă, mai optimistă şi se bucurau pentru mine. Cu surprindere mi-am dat seama că aproape m-am îndrăgostit de Tache , pentru că nici una, nici două, deschideam telefonul, să-l întreb ce mai face. Cred că am cam depăşit măsura, pentru că într-o zi, l-am sunat într-un moment când ştiam că nu este ocupat şi m-a repezit, mi-a răspuns cu o voce destul de prudentă. Mi-a trecut atunci un junghi prin inimă şi gândul că nu-i a bună, că probabil şi eu sunt un „vag” nu mi-a mai dat pace. A doua zi ne-am comportat ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat. Din vorbă-n vorbă mi-a spus că îi este poftă de ostropel de pui cu mămăliguţă şi m-a invitat la un restaurant. Era o coincidenţă. Şi mie îmi place la nebunie ostropelul, dar făcut de mine. Până atunci nu urcase niciodată în apartamentul meu de la etajul patru, aşa că l-am invitat eu pentru a doua zi la un ostropel. Ne plimbam, bucurându-ne de frumuseţea acelei seri de vară. Îl ţineam de braţul pe care mi-l oferise cu familiaritate. La un moment dat Tache se-ntoarce brusc spre mine şi-mi spune cu hotărâre: Numai pe tine te vreau! M-am uitat mirată şi cutremurată la el. Inima a început să-mi bată în semn de alarmă. Probabil că în sufletul omului de lângă mine se dădea o luptă aprigă, dacă mi-a făcut mărturisirea aceea aşa, hodoronc, tronc. Cred că le puricase pe toate femeile singure şi poate disperate pe care le agăţase până la mine şi eu eram aleasa. Am zâmbit amar, fără să-i răspund. Seara următoare stăteam amândoi la masă şi savuram ostropelul bine usturoiat. El adusese un vin roşu, foarte plăcut la gust. Când să ciocnim paharele, iar îi sună telefonul: Alo! Acum nu pot vorbi. La revedere. Mai stăm de vorbă, mai glumim… iar sună telefonul: Ţi-am spus că nu pot vorbi. Eşti turc, nu-nţelegi? Vorbim altă dată. Nervos, dă pe gât vinul din pahar, încearcă să se stăpânească, dar telefonul iar sună: Alo! Ce vrei de la mine, muiere? Da, şi n-am voie? Ţi-am spus că nu pot vorbi. Ce aia a mă-ti mă toci atâta? Nu pot vorbi. Nu am nicio obligaţie faţă de tine.. Dau să mă scol. Tache, poate este o urgenţă, că n-ar insista aşa degeaba. Las-o un pic să-ţi spună ce are de spus. Eu plec în sufragerie. - Nu pleci nicăieri! urlă Tache. Stai aici, dacă-ţi spun! M-am aşezat supusă pe scaun, neştiind cum să scap de „bărbatul bine” care ţipa la mine, în casa mea. S-a potolit după un timp, cerându-şi scuze pentru izbucnirea necontrolată. - Mă-nnebuneşte! Îmi controlează orice gest, orice pas. Se ţine de mine ca scaiul. - Te iubeşte şi nu vrea să te piardă. - Aşa ai făcut şi tu ieri. M-ai sunat când nu puteam vorbi. - Dar mi-ai spus că la ora aceea vei fi liber.

83


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-

- Uite ce-i, Didico, îmi zice el sugând cu poftă utlimul os din farfurie, pe mine asemenea telefoane mă umilesc. Ce toată ziua ce mai faci, Tache? Trebuie să dau raportul ce fac în fiecare clipă? Ce mă tocaţi toate! Nu pot respira de telefoanele voastre! M-am uitat la el fără să-l văd. M-a deranjat cuvântul „toate”. Va să zică nu amândouă, ci „toate”. Omul acesta ţipă la mine în casa mea! Mănâncă din mâncarea mea şi spune că-l umilesc. Are dreptate, îmi spuneam în gând. A trebuit să mi se-ntâmple aşa ceva, ca să-nţeleg că la bărtâneţe nu mai poate fi ceea ce era când nu ştiai ce-i viaţa. Bine că n-am mers mai departe cu relaţia asta, că aş fi murit de ciudă şi ruşine. Găsesc eu o modalitate de a scăpa de umilitul ăsta. - Şi ai găsit-o, Didica? - Da, să vezi cum s-au brodit lucrurile. Tache şi-a terminat de băut vinul, şi-a şters liniştit şi satisfăcut gura cu şerveţelul de pânză albă şi fină, şi-a aprins ţigara fără să ceară permisiunea şi a început să pufăie, ca şi cum ar fi fost în casa lui. Mi-a venit o idee năstruşnică: să-l sărut, să văd cum va reacţiona. M-am apropiat de el şi m-am aplecat, simulând gestul de sărut. A-ntors capul a refuz. În clipa aceea a sunat telefonul meu. Încă o oportunitate să scap de “bărbatul” bine care-mi făcuse curte. Mă suna fratele meu. – Alo, bună, dragule. Da, chiar în clipa asta nu pot. A, în intr-un sfert de oră poţi veni. - Cine era? m-a întrebat nedumerit musafirul meu. - De ce întrebi? - De curiozitate. - Un bărbat. Trebuie să strâng masa şi să aerisesc bucătăria, pentru că nu suportăm fumul. Mă scuzi? - Dar nu mi-ai spus nimic despre vreun bărbat în viaţa ta. - Nu m-ai întrebat şi oricum nu ţi-aş fi răspuns că există un bărbat, dar vag... Am vrut să ştiu dacă pot găsi pe cineva mai acceptabil decât el, dar nu cred că există. - Bine, eu o să plec. Ne mai vedem? - Cu siguranţă, doar nu suntem orbi. Am deschis uşa spre hol şi, când a-nceput să coboare, i-am spus: Tache, ieri mi-ai spus că numai pe mine mă vrei. Astăzi eu îţi spun că nu vreau să mă vrei. Nu pot suporta să ţipe cineva la mine, mai ales în casa mea. Îmi cer scuze pentru umilinţa pe care ţi-am produs-o când team sunat din dragoste. Îţi cer scuze şi-ţi sunt recunoscătoare că ţi-ai arătat adevărata faţă. Nu-ţi port ranchiună, pentru că mi-ai dat o lecţie acum, la bătrâneţe şi-ţi mulţumesc. Să ştii că doamna care te-a sunat, săraca, ţi se potriveşte cel mai bine, dacă a suportat să urli şi s-o jigneşti. Du-te şi cere-i scuze. Nu mi-a răspuns nimic, fiind atent la scări. Am închis uşa fără zgomot şi am alergat la fereastră, să văd cum reacţionează. Mergea cu capul plecat şi căutând prin buzunare pachetul de ţigări. Avea un mers nehotărât, cu paşi mici, vrând parcă să întârzie acceptarea unei realităţi nedorite, aşteptând poate să fie rechemat acolo, unde nu apucase decât să dărâme ceea ce a încercat să construiască - Nu te-a mai sunat? - Ba da. M-a întrebat ce mai fac şi i-am răspuns că o asemenea întrebare… - Te umileşte. - Exact, dar l-am rugat să nu mă mai sune, să uite că ne-am cunoscut. Uite aşa m-am făcut de ruşine în propriii mei ochi. De atunci sunt foarte prudentă. Nu permit nimănui să pătrundă în sufletul meu şi mă felicit că nu s-a materializat în nici un fel relaţia cea scurtă şi banală. Cine ştie ce dezamăgiri m-ar fi aşteptat, poate chiar umilinţe. N-am vorbit cu nimeni despre aceste lucruri. Ce fel de om eşti? Mi-am deschis cu atâta plăcere şi încredere sufletul în faţa ta şi mă simt uşurată, eliberată. Am tăcut amândouă. Ce mai era de spus? De filozofat? Dezamăgirea este şi ea un deziderat al vieţii şi e bine să o cunoşti până nu este prea târziu, ca să poţi merge înainte cu noi speranţe, sau…FĂRĂ ELE.

84


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

NADIA URIAN (Cristeștii-Ciceului / Bistrița Năsăud) Nr. 24 La clacă

Lelea Mariuța are peste 80 de ani. Spre 90, azi-mâine. A crescut copii, nepoți, a îngrijit bătrâni. Bunici, părinți, socri, o mătușă…E împăcată în suflet. Acum, curtea îi e plină de găini, care de care mai pestrițe, de căței și pisici. Le hrănește și le îngrijește cu mare drag. De câini se sperie doar vulpea, că pentru oameni nu-s periculoși. Sunt învățați să-i mângâie lelea. Vin spre tine, prietenoși. Le trebuie mângâiere. -N-am ce face, doamnă, că tăt mereu vine vulpea pe aici. Țîn câinii dezlegați. N-am încotro! În casă e singură, dar înconjurată de grija tuturora, care, de departe, o sună. Nu- și lasă telefonul de lângă dânsa. Ba i-au cumparat și tabletă, să-i poată vedea. - Nu mă pricep, doamnă, să umblu cu ea, dar vine și mi-o pornește Dumitru, vecinu, și-i văd pe tăți. Am vreme că amu` nu-i ca altădată, cân` eram tânără. Atunci, vremurile erau altfel. - Da` cum era, lele Măriuță? - Păi cam pe vremea asta, adunam mălaiul de pe câmp. Așa, împănușat. Îl aduceam și-l puneam în șură sau în casă. Jos, pe podele… Ca să lucrăm mai cu spor, să ne ajutăm între noi, făceam clacă. Ne stângeam acolo și tineri și bătrâni și lucram. Depănușam mălaiul. Nu era atâta dușmânie, între oameni, ca amu! Gazda se pregătea ,fierbea câte o oală de sarmale, cu păsat, bune sau ne fierbea grăunțe. Știu că tare ne plăceau! -Cum grăunțe? N-am mai auzit! -Păi, punea grăunțele la foc și le fierbea de jumătate. Le spăla bine, cu sare, le freca până se ducea coaja de pe ele. Le punea apoi la fiert, de tot, și erau tare bune! Cât lucram, ori cântăm, ori povesteam, ori ascultam! Povești, spuse de cei bătrâni, pe care-i ascultam, cu sufletul la gură. La urmă, ne jucam de-a împănușatul. Jocuri tinerești… Ori era joc, după fluierul lu badea Samson. Mai venea cu cetera badea Vasâlie. Badea Solovăstru ne spunea povești. - Mai știi vreo poveste, lele Măriuță? - Ne spunea badea o poveste cum o fost trei fete, la un împarat. Atâta erau de hâde, că nicidecum nu le-o putut mărita. Cum să facă? O dat de veste să vină pețitorii, din toate părțâle . Numa că el ave o slujnică. Era tare frumoasă ! Frumoasă și curată! Fetele împăratului o puneau să spele, să lucre…Da, cân` veneau pețitorii, o țâpau de acolo. La început o venit pețâtori de rang mai bun. Cân` o văzut ce fete are împăratu, o plecat. O plecat cum o venit… Atunci, împăratu ce să facă? O dat de veste să vină și pețitori mai săraci. Doară, are el bugătă avere! O prins a veni și mai amărâți. În câtva, le-o tocmit la măritiș, pe fete. Da`, în urmă, o venit și un prinț. Văzând fetele, prințul o zâs că îi pare rău. -Mărită-le! Eu am crezut că mai ai o fată! -N-am! N- am! Numa o slujnică! -Eu vreau să văd slujnica! Prințului tare i-o plăcut de slujnică împăratului, i-o dat nu știu câți galbeni, s-o ducă la el. O dus-o, o îmbărcat-o, o pus-o la rând și apoi s-o îndrăgostit de ea. O luat-o în căsătorie pe fată. 85


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Între timp, la fetele împăratului li s-o terminat averea. S-o hotărât ele să meargă la slujnică, să vadă cum trăiește ea, acolo. Pe cân` s- o dus, o văzut un palat mare ș-o prințesă elegantă. O fost gata să n- o recunoască! Ele atâta erau de sărace și de nevoite, că s-o rugat să le ieie de slujnice. Da, ele,fete de împărat. Ca să îi cie de ajutor, la palat. - Auziți, dragii mei, în răutatea lor, o ajuns slujnice la slujnică. Tăte! După o vreme, o venit împăratu în vizită la ele. Da. Tata lor. Da` de atâta rușâne, o murit la porțile prințului. - Se poate, se poate…! -completam noi, atenți la orice vorbă ce o scotea din gură badea Solovăstru. - N-am mai auzit povestea asta, lele Măriuță! Nu-i scrisă în nicio carte! - E de pe vremea când eram copilă. Îi mult de atuncea… Mi-oi mai aduce aminte și de altele… Să mai vii, doamnă, că tare te aștept! Oricând… M- o sunat feciorul meu, de la Spania și mi-o spus că vii. Te-am așteptat, doamnă! Seara, cineva , de departe, îmi scrie pe Facebook: - Îți mulțumesc, Nadia! Îți mulțumesc că ai vizitat-o pe mama! Iar eu îi răspund: - Eu îți mulțumesc! O s-o mai caut. Cu mult drag!

86


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

VALENTINA BECART (Pașcani - Iași) Nr. 25 Singurătatea florilor

Le-am așezat într-o vază simplă, transparentă, pe masa de sub vița de vie: mărită-mă mamă ( flori cu petale galbene), crăițe ( portocalii, roșiatice, galben pal) și trandafiri roșii, numai buchete, buchete. Masa din lemn era acoperită cu o mușama în nuanța florilor: galben șters cu câteva desene abstracte, pătrate neclare, linii maro, câteva urme de roșu. Mi-am așezat un scaun în fața mesei și priveam florile. Erau mângâiate de razele cade și tandre ale soarelui de dimineață. Strugurii, încă verzi, savurau din plin lumina strecurată printre frunze. În rest, aproape liniște. Din când în când, se mai auzea o poartă trântită, un cocoș cântând, un copil vociferând sau un câine lătrând în depărtare. Lângă vaza cu flori am așezat un prosop de bucătărie, alb cu dungi albastre, un castron cu fructe (mere, prune), culese din grădină și, pe un platou mic, câțiva covrigei, sărățele, alune. Celelalte bunătățuri erau în frigider. Nu știam când vor sosi... nu mi-au spus o oră. Ascultam liniștea din jurul mesei, din curte... o liniște plină de contradicții, de umbre care așteptau să se furișeze... Ei au ajuns în țară, la ora șase, pe aeroportul din Bacău. Veneau din Anglia ( Birmingham), acolo unde s-au stabilit cu șaptesprezece ani în urmă. Socrul fiului meu s-a dus să-i aștepte la aeroport și să-i aducă acasă cu mașina. Știam că se vor odihni la cealaltă casă... Au cumpărat-o în urmă cu trei ani. După moartea d-lui Cobzaru a fost vândută unui italian care era căsătorit cu o româncă. Au adus mult îmbunătățiri, schimbându-i întreaga înfățișare. Au făcut canalizare, au tras gaz, au creat condiții asemănătoare cu cele de la oraș. În plus, aveau o bucată de grădină, viță de vie, pomi fructiferi. Căsnicia dintre italian și româncă s-a destrămat. Ca o pânză de păianjen... Doamne! Ce e și viața asta! Nimic nu e veșnic. Și gândul mi-a fugit la doamna învățătoare, cea care a dat viață acelei case. Parcă o văd și acum: frumoasă, cochetă, mereu elegantă. Nu doar faptul că fiul meu a cumpărat casa lor, dar și florile care așteptau tăcute, într-o vază, mi-au amintit de ea. Era închiderea de an școlar, clasa a IV-a ( pentru mine), urmând să aibă loc premierea elevilor buni la învățătură. Mă număram și eu printre ei. Din clasa I-a și până în clasa a VIII-a am luat, consecvent, premiul II. Și ce bătălie se ducea pentru acest loc, până în ultima oră de curs. A venit și ziua mult așteptată. Mama mi-a făcut un buchet, asemănător cu cel care se afla, de data aceasta, într-o vază cu apă, mi-a înfășurat florile într-un ziar îngălbenit, găsit după sobă( mai aprindea focul cu aceste ziare), și m-a trimis să-mi iau premiul. La sfârșitul anului școlar, pe timpul acela, un timp al mărețelor vise, se făcea o scenă din scânduri, în partea laterală și puțin în spatele școlii, scenă împodobită cu flori, covoare, unde urcau profesorii, învățătorii și elevii ce urmau să fie premiați. Era atât de fascinat totul, în acest decor natural, de o frumusețe și o simplitate cerească, că ți-ai fi dorit să rămâi acolo... Vedeam elevii care veneau să-și ridice premiul meritat, după un an de învățătură. Ce flori frumoase aduceau, unele învelite în celofan transparent! Și ce rușine mă cuprisese pe mine, ce lacrimi mi se înnodau în gât, cu buchetul meu învelit în ziar. Am stat ascunsă în spatele scenei improvizate, până să fiu strigată. Mi-am luat premiul și am plecat spre casă, fără să privesc în urmă. Ei! Ce vremuri! Le vreau înapoi, cu toată ființa mea! Acolo să rămân, în acel timp al ”ziarelor” păstrate de mama după soba din bucătărie! Nici soba nu mai este, nici mama , cea care ne lumina drumul spre viață... Doamna învățătoare obișnuia să aleagă (uneori) câte trei-patru fete și doi-trei băieți, și când avea ceva de lucru acasă, ne chema la dumneaiei: la cules nuci, prune, struguri, scărmănat lână pentru plăpumi. Eu eram 87


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

tare fericită să mă număr printre cei ”aleși”. La plecare ne dădea câțiva bănuți, bomboane și o prăjitură pe care o serveam acolo. Pentru mine era o noutate: prăjitută umplută cu două feluri de cremă, având deasupra o glazură de ciocolată și câteva nuci sfărâmate. Nu puteam visa la așa ceva. Mama abia se descurca să facă ceva de mâncare: borș, tocană de cartofi, cu legume din grădină, de altfel, atât de sănătoase. Duminica aveam parte de ceva dulce: poate o clătită, chiroște cu prune. Cozonacul și plăcinta cu brânză erau rezervate marilor sărbători: crăciun și paște. DA! Era bine, tare bine și nu-mi dădeam seama, nu conștientizam măreția clipei, nu puteam bănui ce înșelătoare este viața: ca o prăjitură cu multă cremă ( straturi variate) și multă frișcă... Mușcam din prăjitură, cu mare grijă și simțeam cum mă cuprinde o emoție ciudată. Parcă aș fi îndrăznit să ”mușc” dintr-o taină, din ceva interzis... Nici nu pomeneam acasă de acest lucru. De faptul că am păstrat o bucurie doar pentru mine! Am apreciat-o și am admirat-o pe doamna învățătoare, dar au fost momente și când am urât-o, nu pentru multă vreme. Când sufletul îți este curat, neatins de negura timpului, uiți repede și treci cu nonșalanță mai departe, mereu senin și lipsit de griji. Într-o zi, ne-a dat o temă pentru acasă: o compunere sau o poezie, pentru nota zece. Eu am versificat ”Pupăza din tei”. Era prima mea versificare, cu ritm, cu rimă, muzicalitate. Nu bănuiam că zace în mine un poet... cum s-a dovedit mai târziu. A ascultat lucrarea mea, cu mare atenție, și, la final, a exclamat: ” Să nu mai vii cu teme făcute de sora ta. Nu vei primi nicio notă”. Soara mea, care era în clasa a XIIa, a fost eleva aceleiași învățătoare. Sigur, nu avea dreptate. Am scris totul singură, noaptea târziu, la lumina lunii. Era o lună plină, mare cât ”roata căruții” și lumina, de parcă ar fi fost ziuă, chiar la geamul meu. Atunci mi-a venit gândul, inspirația... Cum să nu fiu supărată! Am plâns în hohote. Dumnezeu s-o odihnească în pace, acolo, în imensitatea cerului. A reușit să-mi rupă aripile către ”muza” care mă aștepta să-i devin ucenică. Ce păcat! Un timp risipit, o clipă care ar fi putut să-mi schimbe destinul. A fost schimbat, dar într-o altă direcție, nu pot ști cu adevărat dacă a fost bine sau a fost o greșeală. După ani, revenind acasă, am aflat de la vecini că nu mai este prea lucidă. Era trecută puțin de șaptezeci de ani. Obișnuia să plece de acasă, așa, dintr-o dată, chiar și fără papuci, rătăcind pe ulițele satului și pe la gară. Cel mai adesea era găsită la gară, pe o bancă. Aștepta ceva... poate dorea să evadeze din acest ”corset” al vieții care devenise prea strâmt, prea apăsător... Oare ce spaime s-au cuibărit în sufletul sensibil al femeiii cochete și frumoase, de altădată? Numai d-zeu ar putea da un răspuns, dacă ar vrea... Au păzit-o cât au păzit-o, dar în una dintre zilele, când toamna își făcea simțită prezența, s-a aruncat în fața trenului. Acesta i-a fost sfârșitul. Soțul dumneaiei, domnul Cobzaru a mai trăit încă zece ani după tragicul accident. A suferit mult, rămânând nemângâiat până în ultima clipă. Bărbatul înalt, chipeș, rafinat, care mergea zilnic cu bicicleta pentru a-și menține forma fizică, a zăcut patru ani într-un scaun cu rotile. Cele două fiice, ajunse doctorițe cu renume, veneau mai rar pe acasă.Au plătit o vecină care să aibă grijă de tatăl lor: să-i facă de mâncare, curățenie, să spele rufele murdare. A murit singur, tot într-o toamnă, când începeau să se coacă strugurii. Căzută pe gânduri, n-am simțit când a început să plouă, o ploaie de vară, ușoară, ca o cernere... M-am uitat la florile de pe masă, la petalele din care se scurgeau stropii de ploaie, stropi care aveau străluciri de mărgăritar. S-a auzit poarta! Trebuia să ai un umăr puternic - ca s-o poți deschide. Am tresărit și m-a cuprins emoția! Era firesc. Așteptam ființele cele mai dragi pe care nu le-am văzut de aproape un an de zile. ” E cineva acasă? ” Glasul fiului meu a răsunat familiar în acea liniște care aștepta să fie alungată, plictisindu-se de atâta așteptare. ” Bună, muri!”. Ne-am îmbrățișat! Cu fiecare, pe rând: cu fiul meu, nora, nepoțica, aproape adolescentă, în ianuarie va împlini șaisprezece ani. Doamne! Cât a crescut! Ce frumoasă este! Nu-mi pot lua ochii de la ei. Sunt minunați! Michele mi-a spus ”muri”, când avea vreo sașe anișori și a venit pentru prima oară în România. Cine eram eu? O persoană despre care i-a vorbit fiul meu, ca fiind mama lui. Îmi amintesc și acum. Mereu mă iscodea cu privirea, îmi punea tot felul de întrebări. ”Cum să-ți spun ție? Bunica!?” sau... ”Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Nu, mai târziu...”. 88


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

S-a gândit câteva momente și m-a strigat: ”muri, te rog, vrei să-mi aduci puțină apă?”. Asta a fost, așa am rămas pentru ei. Draga de ea! Inspirată! ”Muri? Vrei să cumpărăm ceva de la magazin? Se duce tati...” M-am scuturat de gânduri și amintiri și i-am privit cu atenție și iubire.Ce bine că au venit! Mi-a fost tare doooooooor de ei. Acum erau mai multe flori în curtea casei părintești, completate de ființa lor... Singurătatea florilor din vază s-a făcut nevăzută. Nu știu când... Și totul a devenit mai luminos, mai plin de duioșie, și în jur plutea, parcă, ceva misterios și tainic...

89


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ALDEA ADRIANA GABRIELA (Bucerdea Grânoasă - Alba) Nr. 26 Aparențe

Mă trezisem și în această dimineață mângâiată de razele călduțe ale soarelui de aprilie care pătrundea sfios printre draperiile groase de catifea verde. În cameră se simțea mirosul atât de plăcut de vanilie și scorțișoară, iar eu stăteam atât de comfortabil pe patul acela imens,cu cearșafurile proaspăt spălate. Razele de lumină ajungeau sfioase la mine,mă mângâiau grăbite,cu dor și mânie,cu izbucniri tardive și neînțelese. De mai bine de o săptămână mă refugiasem într-o cameră cochetă de hotel , departe de psiholog și somnifere. Afară erupea la fiecare pas o anomalie,o bubă,o rană arzândă de muritor obosit, o aripă frântă de tumultul care se ridica greoi spre cer. Și nu eram atât de sigură că mai pot continua,că pot să mă confrunt cu imaginea hidoasă din oglindă,că mai pot răbda întrebările care-mi alungă nerușinate liniștea. Am comandat cafea și pâine prăjită cu unt. M-am întins comod pe un fotoliu în fața ferestrei ,nu înainte de a avea muzică pe fundal. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii,să încerc să înțeleg părțile malefice care-i construiesc,să sper că pot dobândi înțelepciunea necesară de a trece mai ușor,mai indiferent, peste clipele dese care mă copleșesc uneori,care mă fac să-mi doresc un cuțit ascuțit care să-mi mângâie jugulara. În nopțile chinuitoare când insomniile mușcau lacome din mine,m-am întrebat dacă e normal,dacă irigația neuronilor mei aduce un aport suficient de răbdare și înțelegere,dacă nu cumva am trecut de bariera care despărțea teritoriile demenței de normalitate.Dar până la urmă mai e ceva firesc,ceva pentru care merită să te ridici de pe podelele însângerate și dure ale sufletului? În nebunia de lucruri fără rost,mai poți găsi acel normal care te poate menține la suprafață,care să-ți permită puțină tihnă și reflecție ? Atât de mult îmi plăcea să fiu singură. Să răsune în mine sentimente de pace,de momente binecuvântate de liniște. E atât de important să fii uneori doar tu cu tine,să te poți bucura de gânduri,să te lași absorbit de cele mai profunde simțiri pe care nu ți le poți permite în orice clipă. Tot mai mult simțeam nevoia cronică de a fi lăsată în pace,uitată într-un colț de stradă,părăsită de lupii cu măști de mielușei caremi acaparau existența. Aveau un preț atât de mare minutele pe care le petreceam departe de toată lumea asta mizerabilă,care-mi storsese seva hrănitoare și energia care mă domina odinioară. Încă din copilărie fusesem remarcată datorită ochilor albaștri și-a părului de-un blond sălbatic,de culoarea spicelor de grâu. Eram înaltă și slabă,naivă și mult prea prostuță pentru lumea avidă în care trăiam. Fusesem crescută de bunici cu niște valori pe care azi,le-am călcat în picioare,din cauza vieții haotice și schimbătoare pe care o am. În fiecare duminică mergeam cu bunica la biserică. Mă ținea strâns de mână și mă învăța semnul crucii. Când ne întorceam savuram cea mai bună mâncare de pe pământ,cea mai gustoasă pâine . Doamne,mi-aș da tot ce am pentru ca să o mai văd pe bunica,să-i simt degetele plimbându-se printre pletele mele zburdalnice,să-i aud glasul domol rostind rugăciuni. Dar bunica e printre îngeri acum,acolo unde și-a dorit,unde merită. Iarna mergeam pe stradă și nu-mi păsa absolut deloc de gerul aspru. Alergam toată ziua și construiam cu ceilalți copii oameni imenși,de zăpadă. Abia spre seară auzeam vocea calmă și sigură a bunicii care mă chema acasă. Pentru fiecare dintre noi există locuri și ființe sfinte,exemple care le-am urma,calități pe care ni le-am însuși. Copilăria mea a fost atât de pură,de neatinsă de răutăți și traume,de perfectă prin simplitatea și frumusețea ei. Atât de liberă am fost,de ușoară în existență,de fermecată de modestia și bunul simț în care trăiam. 90


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Atât de greu mi-a fost să accept singurătatea care mă copleșea uneori. În sufletul meu chinuit, de copil abandonat , se perindau întrebări și vise cu ființele care nu le aveam, care-mi lipseau îngrozitor de mult.Mă trezeam plângând,transpirată și speriată aproape în fiecare noapte. Atât de des îmi imaginam copiii care locuiau cu părinții,cărora li se punea afecțiunea și iubirea pe tavă,care erau îmbrățișați cu bucurie și lăudați când făceau vreo faptă bună. Tot ce sunt azi,tot ce am realizat,îi datorez bunicii. M-a crescut muncind din greu pământul,m-a învățat că banii reprezintă așa puțin dacă sufletul îți arde de iubire,că eu trebuie să iert plecarea lor,să uit și să ajung mare într-o zi. Poate chiar n-au putut,n-au realizat,n-au înțeles că sufletul meu gol de copil urla după ei în fiecare clipă,la fiecare aniversare și Crăciun. Pe mama și tata nu-i pot înlocui banii sau pozele. Nici poveștile pline de speranță că într-o zi vor fi acolo. Nici cadourile lăsate de Moș Nicolae din partea lor. Absolut nimic nu poate compensa absența sau amintirile triste despre omulețul nefericit care ura zilele festive și oamenii zâmbitori. Azi am uitat de negrul apăsător al trecutului . Sau așa îmi place să afirm,să mă conving că rănile mele s-au ferecat în castelul neantului. Am învățat să trec și să iert,să cred că bunica îi roagă pe îngerii cerului să mă ajute,să-mi lumineze prăpastia în care trăiesc,să mă încurajeze când simt greutățile colosale care lovesc cu putere în mine. Bunica e singurul om pe care l-am iubit vreodată,singurul sprijin pe care l-am avut în viața asta. Singurul loc de pe pământ în care mi-e greu și dor să ajung,e satul copilăriei mele,mormântul bunicii și casa aceea micuță și sărăcăcioasă,pe care am păstrat-o nemodificată. Acum câțiva ani am ajuns acolo și n-am putut să intru. De lacrimi,de emoție,de aerul care nu-l mai aveam,de amintirile care mă dureau,de viața altfel pe care aș fi putut să o am. Oare acesta a fost prețul scump pe care l-am plătit pentru faimă ? Dar eu n-am vrut asta. N-am visat,nici nu mi-a trecut vreodată prin gând. Eu credeam că lumea nu-i mai mare decât satul acela uitat de lume,că toată viața voi plimba vacile pe câmp,că voi ajunge să fac cea mai bună și crocantă pâine. Eu azi am ajuns mare. Sau cel puțin așa spun oamenii din jurul meu. Sincer cred că și bunica ar crede la fel. Cred că aș fi reușit să o fac mândră. Azi am ajuns să fie ceva normal pentru mine să apar zilnic la televizor,să am servitori,să călătoresc pe alte continente și să am averi de care nici măcar nu știu. Pentru mine azi e firesc să am tot ce îmi doresc. Sunt un exemplu demn de urmat în ochii unor oameni care nu văd decât averi și muncă. Care cred că am talent sau noroc. Dar eu... . Eu sunt atât de neînsemnată. Eu m-am născut cu o malformație congenitală,cu un deficit de iubire,cu niște carențe care m-au marcat profund. N-am talent și nici n-am muncit precum un sclav pentru conturile bancare și viața de lux pe care o am. Mi-au venit pe tavă,de la același Dumnezeu care m-a lăsat fără părinți,care mi-a semănat din fragedă pruncie dor și greutate în existență. Aparențele înșeală atât de mult,sunt atât de perfide și de perverse, prezentând o poveste frumoasă și simplă,cusută cu ață roșie, respectabilă prin esența și uimirea care o provoacă. Dar nu te lua după asta. Adevăratul preț,valoarea și consecințele care le-am suportat,doar sufletul meu ars le cunoaște. E greu de crezut,dar copilul flămând de ciocolată și dragoste,a cucerit lumea într-un final, a reușit julindu-și genunchii și inima, a atins culmile unui succes costisitor pe care niciodată nu l-a visat,pe care atât de des îl detestă,cu care nu se poate împăca,nu și-l poate însuși cu adevărat. Poate chiar există un echilibru,poate chiar nu există perfecțiune sau viață ușoară. Eu nu am avut de ales. A trebuit să mă conformez,să încerc din răsputeri să mă încadrez în formele ciudate și enigmatice ale existenței,să strâng tare din dinți și să-mi înec lacrimile într-o batistă. Eu dacă aș fi putut să aleg.... . Pot să intru ? Da. Cineva te așteptă la telefon,spune camerista,închinzând ușa în urma ei. Alo !? Hei... Vlada ? Vlada Ionescu ? Da. Vlada dragă,mi-e dor de tine. Tata sunt.... . Tata ?! Eu abia azi am înțeles cât de mare sunt. 91


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

IOANA TEODORA TODORESCU (Buzău) Nr. 27 Drumul invizibil care ne leagă

Atâtea suflete cu măști, atâtea destine și povești... Oare cine le scrie? Cine le creează? Să fie oare... Ne credem propriii stăpâni, fără să ne dăm seama că, de fapt, suntem cu toții actori ai unui spectacol magic: VIAȚA. Păpușarul și-a ascuns bine ațele, manevrându-ne cu pricepere pe ,,Scena Lumii”, după un scenariu sacru, scris de zei acum multe milenii. Ei se distrează... noi trăim. De când ne naștem, suntem îndoctrinați să accedem la succes, să fim independenți, să ne dorim tot timpul mai mult, dar... de iubit... cine ne-nvață să iubim? Fie că ne place, fie că nu, suntem obligați să jucăm după regulile Timpului. Nimeni nu se poate sustrage legilor firii, odată intrat în joc, nu mai ai scăpare. Trebuie să pui toate cărțile pe masă. Trimis în lumea lor efemeră, rupt de oniricul meu etern și nevoit să-mi ascund aripile, am privit spre marea de oameni. Cât de cenușii sunt. Cu toții lipsiți de culoare, de zâmbet, de mândrie. Privindu-i, mi-am dat seama că pentru cei mai mulți dintre ei... viața pare mai mult o corvoadă, uitând să fie oameni, să se bucure de lucrurile mici, să fie fericiți. Printre atâtea capete plecate, se distingea ceva. Două pete de culoare, două suflete arzând. Doi tineri pluteau pe strada aglomerată, radiind în milioane de culori. Zâmbetele lor reflectau soarele pe cer, iar sclipirile din ochi alungau norii. Oare ce le dădea aceste puteri, de ce erau diferiți de restul? Voiam să știu. Să fiu și eu ca ei. I-am urmărit o viață, crezând că sunt din alte lumi, pentru a descoperi că de fapt... se iubeau. Ce cuvânt ciudat ,,iubire”. Am încercat să-i aflu sensul, dar nimeni nu a știut să îmi răspundă. Toți îmi spuneau că e ceva complex, abstract, pe care nicio știință nu o poate defini, și pe care doar un nebun o poate înțelege. Ce-o fi așa complicat la ,,iubirea” asta? Am auzit cândva un mit, poate prin 1920, la doi profesori care se ciondăneau pe stradă. Zeus a dat o misiune importantă omenirii, să se reunească după un drum inițiatic, lung și abrupt, care va face clipa regăsirii să intensifice iubirea. I-am urmărit cu interes până în dreptul unei sălcii, unde s-au oprit brusc și-au început să povestească. Unul dintre profesori gesticula aprins spre coroana curgătoare, privind spre cer. ,,-Aici a început totul dragă Arhem. Acesta este locul în care cele două jumătăți s-au reunit prin contemplație divină. -Gregor, deja mi se pare că o iei razna! Așa ceva e imposibil! Zeus, când i-a separat pe androgini a făcut-o spre veșnicie, iar tu îmi spui că o asemenea făptură a renăscut, aici, după milenii? -Exact așa! Vezi tu salcia asta? Trebuie să auzi ca să-i poți înțelege confesiunile. Privește cum se mișcă în vânt... ascult-o, căci ea este eternitatea naturii și a tot ce este pur pe acest pământ, inclusiv... iubirea” Din nou acel cuvânt ciudat. Am vrut să-i aflu sensul, așa că am ascultat povestea androginului... Hestia și Ahto. ,, Era o seară de toamnă târzie, cu frunze împrăștiate pe asfalt și adieri calde de dor. În lumina obscură a lunii, două suflete iși promiteau veșnicia prin solul unei priviri aievea. Ceva i-a oprit și i-a întors unul spre celălalt. Timpul a stagnat sub puterea androginică a celor două jumătăți care s-au regăsit. În mintea lor era doar ,,dragoste la prima vedere”. - Eu sunt Ahto. -Eu sunt Hestia. Fără să știe ce îi leagă cu adevărat, și-au zâmbit și s-au îmbrățișat. Tot peisajul citadin s-a transformat cu un sărut într-un univers oniric, o dezlănțuire a două inimi pulsând acide freamătul iubirii dintre cei doi îndrăgostiți. Treptat au început să se transforme, să prindă aripi sub impulsul frenetic al comuniunii. Hestia se pierdea printre vise, era tot mai fericită și cu fiecare ,, Te iubesc” devenea tot mai frumoasă. Zi după zi iubirea lor înflorea și le deschidea mințile spre viitor. Îi copleșea cu mii de trăiri. Separați, atingeau din nou pământul și redeveneau cenușii. Mi se părea incredibil cum inima lui Ahto se topea când Hestia îi atingea 92


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

chipul, cu o sensbilitate și delicatețe ieșite din comun. Adesea se plimbau prin parc, admirând cerul, discutând despre ceea ce îi face fericiți. Timpul trecea pe lângă ei neobservat, aducând apusul, dar ei stăteau îmbrățișați pe bancă, privind în gol, ascultându- și inimile. Se deconectau de la realitate. Sufletele lor dansau pe luciul lacului, în mijlocul spectacolului de lumini roș- violete, în sacralitatea simfoniei ventriculare. Sub clar de lună, se îndreptau spre casă, ținându- se de mână. Se priveau adânc, hipnotizați de candoarea simțămintelor. Natura îngheța în jur. Nici vântul nu avea curaj să mai răsufle asupra lor. Crăciunul era aproape. Cea mai frumoasă perioadă din an, când iertarea și iubirea stau la loc de cinste. Totul era feeric. Fulgii de zăpadă se topeau pe chipurile lor înroșite de emoții. Era un timp mort, când singurele sunete erau cele produse de respirațiile lor alerte. Hestia stătea lipită de pieptul lui Ahto, care o sărută pe creștet. Se mișcau pe zăpada scârțâindă, într-un vals lent la unison cu fulgii care coborau tacit din văzuhul cenușiu. Ce frumoși erau, atât de fericiți, atât de împliniți. În jurul bradului, Anica și fratele său își aduceau aminte cu amuzament de clipele copilăriei, când se ciondăneau pe jucării și pe bomboane în seara de Ajun. Un moment de liniște l-a surprins pe Ahto zâmbind fără astâmpăr când a întălnit privirea iubitei. Când aceasta a părăsit camera, el și-a lăsat privirea spre podea, continuând să fie euforic. Anica se uita la el încercând să-i înțeleagă reacția, așa că l-a întrebat fără prea multă empatie: -Chiar o iubești? Ahto își privea acum sora cu o expresie surprinsă și răspunse la fel de sec: -Da. -De ce? insista Anica Ahto s-a întors spre sora sa zâmbind. Era amuzat de curiozitatea ei și totodată emoționat de răspunsul pe care i-l va da. -Din milioane de motive. Mă face să zâmbesc, să fiu fericit. Aștept febril momentul în care pot să o strâng din nou în brațe, să-i simt inima cum bate langă a mea. Când o privesc în ochi, totul în jurul meu dispare. O văd doar pe ea și e superbă... este a mea. Vocea ei scăzută îmi face inima să bată tot mai tare iar cănd îi simt căldura buzelor, totul se topește în mine, cad înaintea ei fără niciun fel de putere sau împotrivire. O iubesc în fiecre zi ca și cum ar fi ultima pentru noi. O țin de mână și simt că zbor, că aș face orice pentru ea. În fiecare seară o strâng la pieptul meu și o sărut ușor pe frunte, iar sufletul îmi radiază. -Cât de frumos. zise Anica profund mișcată de cuvintele fratelui ei. Mi-aș dori să găsesc pe cineva care să mă iubească așa cum o iubești tu pe Hestia. -Nu fi tristă. Fiecare este destinat cuiva, trebuie doar să ai răbdare să-l găsești. Și ține minte, lasă lucrurile să vină de la sine, nu încerca să cauți cu disperare, lasă-te surprinsă. -Tu cum ai întânit-o pe Hestia? -Pe Hestia am cunoscut-o întâmplător, când mă duceam spre casă. Era cea mai frumoasă zi de toamnă, sau... poate că ea a făcut-o să pară așa specială. Vântul îi mișca ușor buclele castanii. Era superbă. M-am apropiat de ea, am privit-o în ochi și m-am îndrăgostit pe loc. A fost pentru prima dată când nu știam ce să fac, m-am blocat. Îmi amintesc bine că am condus-o acasă. Uitasem definitiv unde trebuia să ajung. Mă copleșise. Drumul mi s-a părut o secundă și îmi doream să trag cumva de timp. Ne-am oprit în fața unei sălcii. Zâmbetul ei îmi încorda inima și fără să mai gândesc am sărutat-o. De atunci învăț în fiecare zi ce înseamnă să iubești cu adevărat, să te avânți în oniric și să uiți care este realitatea ta, să fii în extaz. Hestia a apărut brusc, fapt ce a încheiat discuția dintre cei doi frați. Avea lacrimi în ochi, dar nu îndrăznea să spună nimic. Ahto s-a apropiat de ea și a luat-o strâns în brațe, făcând-o să zâmbească și să uite de tot. Întotdeauna îmbrățișările lui îi aduceau alinare. Își dorea să știe ce o supără atât de tare, dar nu îndrăznea niciodată să o întrebe. Hestia a fost veselă tot restul zilei. La lăsarea serii, erau așteptați de ambele familii, pentru a sărbători împreună seara de Crăciun. Ahto a fost gata primul. Își așeza ultimele detalii ale ținutei, când, pe trepte, a văzut-o pe Hestia, coborând lent într-o rochie albă și cu petale de argint în păr. A rămas mut privind-o. S-a dus spre ea, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. -Cât ești de frumoasă... i-a șoptit pierzându-se în ochii ei. Toată noaptea au dansat pe ritmurile lente ale simfoniilor de iarnă, mărturisindu-și iubirea în cuvinte neprețuite și gesturi calde. Cineva îi privise atent toată seara. O tânără înaltă, într-o rochie lungă, neagră, aștepta cu nerăbdare clipa în care cei doi se vor despărți măcar pentru o secundă. Zis și făcut. Cât timp Ahto 93


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

a dansat cu sora sa, cu multă încredere și stăpânire de sine, tânăra(încarnarea realității) a întrebat-o pe Hestia cu un zâmbet perfid în colțul gurii: -De ce îl iubești? Nu merită! Tu nu știi oare că iubirea e amăgitoare și lasă în urmă doar cuvinte goale? Hestia i-a zâmbit blând și i-a răspuns ca o tânără matură și convinsă de ceea ce simte: -Îl iubesc pentru că trăiesc și trăiesc pentru a-l iubi. Cuvintele vor deveni goale doar dacă au fost lipsite de iubire încă de la început. Timpul se scurgea alert prin venele naturii, iar efectul îmbrățișărilor lui Ahto scădea treptat. El și-a protejat întotdeauna jumătatea, dar acum nu mai putea face nimic. Era cu mâinile legate, iar asta îl măgulea, pentru că nu știa ce se ascunde în spatele acelor lacrimi. Într-una din zile Hestia a vrut să discute cu el. A fost momentul în care toată dragostea lor a cunoscut declinul. Era supărată și își astâmpăra cu greu lacrimile. O tăcere chinuitoare. Se priveau absenți și fără să se poată stăpâni, Ahto a alungat-o din inima lui, atunci când ea avea cea mai mare nevoie de el. Extruziune sentimentală. Ea foc, el apă, treptat s-au transformat în fum. A fost un alt timp mort, care de data aceasta nu i-a mai făcut să se piarda unul în brațele celuilalt, ci i-a separat. Lunile treceau cu repeziciune, iar cele două suflete se strigau, dar fără a fi auzite. Hestia și Ahto continuau să se gândească unul la altul. Știau că au greșit unul față de celălalt, însă era târziu. Nu mai puteau da timpul înapoi. Acum adormeau cu regretul în suflet. Priveau în gol prin întuneric, cu lacrimi amare scurgându-se șiroaie pe obrajii înroșiți de dor, căutând amintiri printre umbrele nopții. Hestia se simțea tot mai secătuită. Primise două lovituri grele cărora abia le putea face față. Pe parcurs, a învățat să lupte cu durerea și a conștientizat că nu are timp de pierdut. A învățat să zâmbescă din nou, iar sufletul ei s-a eliberat de tot, mai puțin de EL. Hestia era tot mai emoționată, întrucât ziua sa de naștere era aproape și își dorea ca totul să fie perfect. Căutând printre lucruri, a dat peste rochia albă pe care o purtase în seara de Crăciun. Amintirile au copleșito... s-a prăbușit, ținând strâns la piept rochia. Încă mai purta parfumul iubirii lor de odinioară. A îmbracato din nou și putea simți căldura îmbrățișărilor lui impregnate în satinul ce-i învelea trupul. S-a privit în oglindă, iar pentru o clipă a văzut o altă Hestia, fericită, împlinită... o străină care încerca să-i șoptească ceva ,,Iubirea noastră a fost precum o stea, a cărei lumină a renăscut prin moarte și-a devenit mai strălucitoare ca oricând”. Acea zi de martie a fost a fost un moment de răscruce pentru Hestia. A avut lângă ea toți oamenii care au susținut-o de-a lungul vieții, atât prietenii, cât și familia. Totuși ceva îi lipsea, iar golul acela începea să-l resimtă după multe luni. Ceva mai puternic decât ea a atras-o departe de mulțimea care sărbătorea, înapoi la locul în care a început... povestea ei de iubire. A crezut că visează. După atâta timp erau din nou față în față. Am rămas uimit de severitatea discursului. Formal, ca între doi străini. A început ea, cu aceeași voce caldă, pe aceeași alee, de această dată cu pomi înfloriți: -Bună, Ahto... -Bună, Hestia... -Cum mai ești? -Cum să fiu... sunt bine... -Am tot încercat să-mi fac curaj și să vorbesc cu tine... -Nu știu ce am mai putea vorbi. Hestia simțea cum sufletul ei se sparge în milioane de bucăți, cum oniricul se destramă și își pierde culoarea. -Tu mă mai iubești? -Dacă te-aș mai iubi, acum aș fi cu tine... O lacrimă cădea ușor pe obrazul fetei, căutând cu disperare o urmă a ceea ce a fost între ei, o scânteie care să o aducă înapoi la pieptul lui Ahto. -Eu încă te iubesc mai mult decât îți poți imagina. -Nu-ți irosi iubirea pe mine. Găsește-ți liniștea, lasă totul pradă amintirilor... -Nu pot. Tu mi-ai dat aripi să pot zbura, iar acum vrei sa mi le tai. De ce...? -Hestia... -De ce mă faci să-mi pară rău pentru toate momentele de fericire? 94


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-O să-ți pară și mai rău dacă vei continua să mă iubești. -Îmi e greu să cred că a dispărut orice urmă din ceea ce ai simțit pentru mine. Sau poate... nu ai simțit nimic cu adevărat. -Eu vreau să înveți să lași în urmă și să te redescoperi pentru a-ți continua căutarea. -Vreau să las tot, dar nu pe tine... -Exact pe mine trebuie să mă lași în trecut. Hestia plângea acum în hohote. A uitat de orgoliu și principii, tânjind după iubirea înălțătoare. -Nu pot s-o fac, căci te iubesc. -Eu încerc să nu te rănesc, așa cum am căutat mereu să te protejez. Depinde de tine dacă vrei să îți faci rău singură... -Nu ai cum să mă rănești, dar uneori simt că am nevoie să te strâng din nou în brațe. -Ce a fost, s-a stins. Trebuie să accepți că inimile noastre nu mai bat una pentru cealaltă. Lacrimile au devenit de prisos. Era mai mult decât evident că lucrurile degeneraseră și că speranțele nu-și mai aveau rostul, așa că Hestia s-a apropiat de Ahto, l-a privit în ochi și i-a vorbit pentru ultima oară: -Vreau să mai știu un singur lucru. Asta simți, sau este doar orgoliu? -Asta simt... S-au depărtat unul de altul încet, privindu-se în ochi. În sufletele lor erau numai cuvinte goale. Prima zi în care s-au văzut se reflecta în oglinda mistică a destinului. Acum natura reînvia, dar dragostea lor se trecea ireversibil. Salcia stătea neclintită între adieri ușoare, privind spre androgin. Fiecare a pornit-o pe drumul său, cu inima spartă-n mii de străluciri și lacrimi curgând usturător pe obrajii încinși de vină. M-am plimbat aievea pe străzile orașului, privind spre oameni plictisiți. Salcia... îngălbenită. “ Nu vom afla niciodată dacă destinul le-a jucat o festă, sau au nevoie de mai mult timp să se maturizeze până se vor putea uni definitiv în simfonia surdă a două inimi care se iubesc. Hestia și Ahto au crezut că sunt stăpâni pe inimile lor, au plutit absurd printre mii de sentimente, dar realitatea le-a dovedit că nu se cunosc și că au nevoie de tărie . Plutind deasupra tuturor acestor oameni și întâmplări, știu că s-au amăgit. Acum încă se caută unul pe celălalt, iar sufletele lor aruncă ultime scântei printre mulțimi de oameni cenușii ...

95


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

SIMONA CHIS (Bucecea - Botoșani) Nr. 28 Refugiu urban

Prea puţini necunoscuţi ajung să viziteze cartierul de blocuri de pe Aleea Scurtă, sărăcia lui desăvârşită asigurându-i mai multă linişte ca unui sanatoriu de boli nervoase. Copiii se joacă dimineaţa, la prânz şi seara printre aceleaşi maşini uitate de vreme, pline de găinaţ, parcate fiind mai mereu pe marginea străzii, sub câte un arbore. Puţinii câini care se învârt pe lângă lăzile de gunoaie sunt cei mai costelivi şi mai apatici din oraş. Abia dacă pisicile tulbură noaptea cu zbieretele lor de animale în călduri. Pe aici nu e ceva neobişnuit să vezi fetele scuturând în balcoane aşternutul când se apropie bine de prânz, nici gospodinele ieşind după pâine în halatul tras peste cămaşa de noapte. Bărbaţii, în maiou alb şi pantaloni de pijama cu dungi, târâie în picioare nişte şlapi informi, care au putut fi cândva pantofi sau sandale. Ei ies la câte o ţigară sau să-şi caute partener la table, căutare care nu durează niciodată prea mult. Cel cu cutia de lemn sub braţ încalecă aceeaşi bancă lustruită ca în zilele precedente, înconjurat de acelaşi cerc de chibiţi, făcând să răsune mereu ştiutele comentarii: – Poartă-n casă! – Sus fustiţa! – Merge ca focu! – Dă-i cu şenilele! Nevestele nu sunt, desigur, primite la aceste distracţii, ba chiar nici nu îndrăznesc să se apropie, deşi, izolaţi în cercul lor, bărbaţii le-ar ignora probabil complet, cum s-a şi întâmplat cu bătrâna suferindă de artrită, care, ieşind să se plimbe la braţul nepoatei, a fost cuprinsă brusc de slăbiciune şi un tremur al membrelor şi, nezărind bănci libere, s-a sprijinit cu tot corpul de un trunchi de brad, cuprinzându-l strâns cu braţele, sub privirile vag mirate ale jucătorilor. Magazinele se închid aici devreme, vânzarea slabă nejustificând un program prelungit. Deşi ieftină, marfa stă pe raft sau atârnată pe umeraş de la un sezon la altul, toată lumea având timp să se convingă cât e de proastă – chiar şi pentru exigenţele locale reduse. Mare căutare are margarina cu arome de fructe pentru micul dejun al şcolarilor, eventual servind şi pentru tartinele din pauza mare, moment în care mai toţi copiii ajung însă acasă, igrasioasa şcoală de cartier neavând profesori la toate materiile decât în prima săptămână a semestrului întâi. Mamele protestează adesea la cabinetul directorului adjunct – directorul prim fiind ocupat şi, deci, indisponibil – pentru că, trimiţându-i pe micuţi înapoi pe capul lor, le privează aproape complet de intimitate. Ceea ce e de înţeles, având în vedere numărul persoanelor din garsoniere. Când se întâmplă ca unul dintre membrii familiei să lucreze – de obicei, capul acesteia sau unul dintre băieţi - , femeia străbate pe jos jumătate din oraş până la poarta fabricii care l-a angajat sezonier, pentru a-i aduce pachetul cu mâncare, ouă fierte sau cârnaţi, şi o sticlă de cafea caldă. Pornindu-se din timp, ajung uneori mai devreme, cât să schimbe o vorbă cu celelalte femei care aşteaptă la poartă, aflând una de la alta câte norme fac bărbaţii lor, cum sunt văzuţi fiecare în parte, cum se poartă şefii de echipă şi altele, informaţii adesea falsificate cu intenţie, femeile ştiind lucrul acesta şi înjurându-se în gând reciproc. Altfel, mai toţi capii de familie au meserii dintre cele mai folositoare, de la zugravi la parchetari şi de la tâmplari la vopsitori, fapt pentru care sunt adesea chemaţi la şcoală, prin intermediul copiilor, ca să dea o mână de ajutor la reparaţii, ei însă fiind mereu prea ocupaţi pentru munca voluntară, iar preţurile negociate întrecând orice închipuire. Fireşte! căci oare cine ar putea munci cu drag în beneficiul şcolii? Atâta doar că aşa se închide un supărător cerc vicios, din care de multă vreme nu s-a găsit vreo ieşire. După ce îşi rup tenişii made in China jucând fotbal şi exersând şuturi de forţă împotriva tencuielii blocului, băieţii scârţâie la părinţi să le ia alţii. Asta se întâmplă, însă, numai după ce părinţii socotesc, în 96


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

felul lor complicat, că a trecut destul de la ultima cheltuială. Când totuşi se hotărăsc, nu e nici un motiv de bucurie, fiind prea cunoscut drumul rău mirositor spre partea bazarului cu marfă de import, descărcată în baloţi din nişte dube prăfuite. Mai uşor e cu fetele, întotdeauna atente cu lucrurile, dar când încep să crească – ceea ce li se întâmplă tot atât de repede ca într-un trib de pigmei – le sporesc şi nevoile, încât, dacă n-ai de unde să le strecori câte un ban, stau zile întregi închise în casă fără să vorbească şi tatăl crede că-s nebune ca maică-sa. În acest cartier de blocuri înşirate neuniform de-a lungul – iată un paradox – Aleii Scurte, găseşti câte o femeie frumoasă numai în rândul divorţatelor, singurele care se dau cu deodorant şi poartă sutien. Celelalte, casnicele, preferă să vadă o telenovelă în apartamentul uneia dintre ele, decât să facă pe cochetele. La urma urmei, asta nu le-ar aduce mai mulţi bani, fie şi sub formă de cadouri, ci numai un plod în plus. Lasă-le pe adolescente să umble cu burta la gură, că noi am trecut prin asta, când eram la fel de tinere ca ele. Ce-a mai venit după, mintea proastă! Dintr-un chef cu bere şi pulpe de pui la grătar, bărbatul şi-a amintit că femeia n-are numai gură ca să ţipe, iar femeia a uitat că se jurase, sătulă să-i gătească şi să-i spele acestui puturos. Distracţiile sunt puţine, dar ce plăcere poate fi mai mare decât să stai cu coatele pe geamul bucătăriei, deschis ca să iasă aburul de la cartofi, căci hota consumă inutil bunătate curentul? O expresie de mare desfătare se poate citi pe faţa lui nea Tăchiţă când, coborât în faţa blocului să-şi aerisească maşina, plimbă sub picior o cutie goală de bere câteva ceasuri bune, mai trăgând şi dintr-o ţigară. Bătrâna întinsă în pat sub două pături de molton poate, în sfârşit, să deschidă ochii strânşi dureros sub tirul neîntrerupt de jucării contondente. Iar ultimul născut stropeşte peretele cu jetul călduţ care se prelinge pe parchet către dulap şi covor. Stând de vorbă din balcon cu vecina de peste drum, ieşită şi ea să ude florile, tanti Dorina i-a plasat un zvon care îi stătea de mult pe limbă, şi anume că Firuţa ei – a vecinei – n-a dat cam de-o lună pe la şcoală, şi că poştaşul i-a adus nişte scrisori – tip, pe care fata le-a urmărit şi le-a furat de sub preş, unde le pusese. Tanti Dorina nu e o bârfitoare, dar nu-i place Firuţa, pentru că iese grăbită în pantaloni scurţi, cu părul negru despletit pe spate, ca la treabă, dar o uită nevoia ceasuri întregi la vorbă cu golanii cartierului, mai pe la dosuri, lângă maşinile de import expirate. Firuţa mestecă gumă şi se hlizeşte cu toţi dinţii ei albperlat, învârtind pe deget o şuviţă, faţa ei luând o expresie tâmpă. Maică-sa n-are nevoie să afle de la alţii ce face fata, sperând în taină că într-o bună zi va pleca de-acasă în pantalonii ei scurţi şi în şlapi, ca să se întoarcă nu peste multă vreme o mare doamnă, căsătorită în Grecia sau Italia. Taică-su nu vrea să ştie, bucuros că fiică-sa îi aduce bilete la toate meciurile din oraş, chiar la cele regionale, uneori în tribuna oficială, alteori câte să-şi ia cu el şi prietenii, în timp ce nevasta ghiceşte în cafele şi serveşte pe vecine cu bomboane de ciocolată, ca să le închidă gura şi să le facă invidioase. Parcă a Dorinei e mai brează? Aleargă după bărbaţi cu limba scoasă, numai ei nu se prea uită la ea. Toată lumea a văzut-o cu un muncitor de la barăci, ce-o fi avut cu el, nu se ştie, totuşi ceva a fost, pentru că de la un timp nu te mai înţelegi cu ea, vorbeşte singură, ca o drogată, şi-şi roade unghiile până dă sângele. Copiii mici suportă şi mai greu lipsurile. Ruşinea nu-i opreşte, ca pe cei mari, să caute pe jos nişte pufuleţi scăpaţi din pungă. Un corcoduş, nişte duzi închirciţi, o tufă de mure crescută într-un gard neîngrijit sunt controlate la sânge şi mâncate de verzi. Micile bande sunt gata să se încaiere pentru corcoduşul lor, pentru dudele lor, aruncând unii în alţii cu pietre, pentru a sfârşi urlând lângă poala mamei, a cărei înţelegere nu e deloc cea dorită: – Unde umbli, obrăznicătură? Eu cresc un derbedeu? Îţi spăl şi îţi cos ca să-ţi baţi joc de munca mea? Şi mâna femeii înroşeşte urechea derbedeului, îl apucă de braţ şi îl târâie în baie, unde îl dezbracă cu forţa, opunând împotrivirii copilăreşti încă o palmă peste obraji, pentru a-l schimba de hainele murdare şi rupte. În ciuda educaţiei familiale, însă, câte-un profesor exasperat va mai răbufni mânios către şcolari, aproape cu aceleaşi cuvinte: – Acasă nu vă educă deloc, derbedeilor!? Ceea ce e cât se poate de plictisitor. De la blocurile din Aleea Scurtă până la Pădurea Frumoasei nu e decât o zvârlitură de băţ: cale de zece minute cu maşina, şi-ţi aduni de-ale gurii din pădurea nimănui. Vorba vine, fiindcă la margine o plăcuţă albă înfiptă în iarbă avertizează: „Proprietate privată.” Dacă n-a aşezat-o acolo vreun glumeţ, atunci proprietarul e om cu mână largă, fiindcă niciodată nu i-a supărat pe culegătorii de cireşe primăvara, sau pe 97


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

culegătorii de bureţi vara. Urbanizaţi de una-două generaţii, şomerii se întorc acum la sânul mamei-natură, ca la un corn al abundenţei. De la cireşele negre de iunie, la plantele medicinale care se culeg în orice anotimp, de la urzicile proaspete la hribii, vinecioarele şi opinticii de sfârşit de vară şi început de toamnă, de la buchetele de lăcrămioare şi brânduşe vândute în pieţe la coarnele pentru dulceaţă, întotdeauna este ceva care să hrănească speranţa sau, cum spune un hâtru, să prelungească agonia. Aşezaţi pe marginea şoselei, lângă maşinile alintate de proprietari cu numele de conserve, concurând cu satul din apropiere care îşi trimite la pădure, în virtutea tradiţiei, propriii oameni, orăşenii agită pungile şi găleţile pline, bucurându-se cu viclenie când de la geamurile microbuzelor-turist banii trec la schimb în buzunarele lor. Nici acest teritoriu nu e al tuturor. Selecţia o face încă de la plecare existenţa maşinii, starea ei de mobilitate sau imobilitate, posibilitatea achiziţionării benzinei sau abilitatea însoţirii cu cel care dispune de toate acestea. Dacă se formează un grup destul de mare, acesta se înstăpâneşte pe felia cea mai consistentă. O cursă acerbă are loc toamna pentru culegerea nucilor înşiraţi de-a lungul şoselei. Secretul constă în alegerea precisă a acelui moment când nucile pot fi culese fără a se arunca după aceea, când sunt coapte adică, dar alegerea nu este liberă, presiunea altor familii de culegători forţând adesea decizii sortite eşecului. Pe sub copacii pustii, câte-o bătrână sau câte-un copil continuă să caute, cu ochii în iarbă, vreo nucă rătăcită, şi asta până târziu în octombrie. Din banii astfel adunaţi se cumpără în casă pâinea, cartofii, hârtia igienică, berea bărbatului şi revistele femeii, biletele de tramvai pentru copii ca să meargă la dentist, în centru, când îi doare câte-o carie. Se plăteşte datoria la alimentară, cea la întreţinere rămânând neatinsă. Bătrâna Iorgulescu nu-şi arată anii. Femeie înaltă, voinică, dă ocol blocului de dimineaţa până se întunecă. Nu vorbeşte şi ai crede că e mută, dacă n-ai şti că e bolnavă cu mintea. Are picioare bune şi stomac sănătos. Dacă te vede mâncând, întinde mâna şi aşteaptă: mere, biscuiţi, orice. Expresia feţei rămâne de lemn. În mâini învârte un mosor de aţă albă, sau alteori o cutie goală de medicamente. Copiii strigă după ea: – Proasta! Proasta! Ea se repede la ei şi chiar îi nimereşte. Având mâna grea, lovind în neştire, a fost cât pe ce să-l omoare pe unul. Degeaba a certat-o pe urmă maică-sa, mai mult înciudată decât îngrijorată: pe faţa ei nu se citea nimic. Măcar de-atunci mama îl urmăreşte, deşi nu mai e nevoie, copiii singuri pricepând atâta lucru, să stea departe de nebună. O altă bătrână, la parter, scutură. Scutură toată ziua, toată săptămâna: pernele, cuverturile, gheme de lână, ziare îngălbenite, cârpe de praf. La urmă îşi scoate haina şi baticul, le scutură şi pe ele. Se schimbă şi vine să scuture pantofii din picioare, lovindu-i unul de altul. Intră şi iese, uscată şi energică. Cu toată mişcarea ei de ceas, are, ca tot omul, supărările ei: de câteva zile stă abătută, aşezată pe trepte cu bărbia în palmă şi genunchii strânşi. Ce poate fi? Bătrâna n-are fraţi, n-are surori, nici bărbat ca s-o supere. Un ochi atent ar putea intui în această tristeţe ascunsă cauza care va duce la atacul vascular din zilele următoare, în urma căruia bătrâna va rămâne în grija infirmierelor de la azil, vecinele întrebându-se zadarnic despre mersul sănătăţii ei. Acestora, da, nu le mai trebuie nimic. În această lume fără condiţii materiale este, totuşi, loc pentru iubire. În afară de iubirea pe viaţă şi pe moarte a adolescenţilor, este iubirea calmă a maturilor: adulterul e în plină floare, vecinii schimbându-şi, în bună cunoştinţă de cauză, nevestele între ei, continuând să coabiteze cu perechea înşelată. Despărţirea soţilor s-a produs, de fapt, cu ani în urmă, numai că femeia n-are unde să plece, împreună cu copiii, ca să-l pedepsească astfel pe soţul necredincios. Sărăcia îşi poate face un merit din faptul că ţine familiile laolaltă. Câţi, doar, nu visează la ziua când vor părăsi Aleea Scurtă?! Dar parcă ai unde să te duci! Când ai fugit şi încă mai fugi de casa părintească, poţi schimba meschina garsonieră mirosind a mucegai doar cu şi mai meschinele barăci înşirate în spatele Combinatului din centrul vechi al oraşului, în apropierea cartierului ţigănesc. La asta se referă, de regulă, locatarii când afirmă că vor să se mute. Şi, totuşi, ce frumos miroase pe scări a ciorbă fierbinte şi a dulceaţă de tomate, a pâine prăjită în ou şi a gogoşari în oţet! Ce reconfortant răsună din stradă glasurile bărbaţilor, opriţi sub teiul crescut direct din asfalt! Unde s-au sfărâmat valurile vremii?... Aici timpul pare să fi stat în loc, neatins de istorie, care se târăşte deasupra cartierului, la capetele lui, ca în spatele unui ecran uriaş. 98


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

GETA STAN PALADE (Piatra Neamț) Nr. 29 Regele melcilor, domnita furnică și greierele

Întâmplarea pe care vreau să v-o spun este destul de veche. Din vremea când au fost inventate poveștile la curțile Împăraților din cele o mie și una de nopți. Pe atunci, razele Lunii se transformau în cadâne frumoase, să-i alunge stăpânului împărăției pustiul și singurătatea din suflet. Din pricina urâtului care îi înnegura inima răpusă de dor, își avea oștile mai tot timpul pe picior de război. O furnică harnică din fire și mărunțiră își făcuse casa într-o pădure de cetini, un mușuroi cu cerdac împletit din lujeri subțiri din cetină verde cu ferestrele deschise spre lanul de grâu. Alături de casa Furnicii își avea locuința și un bătrân Greiere lăutar, rotofei îmbrăcat în frac și cizmulițe negre de lac. Cât era ziulica de lungă, nu făcea altceva, decât să cânte la scripcă: ,, cri, cri, cri!” I se făcuse lehamete betei Furnici, să-i mai asculte țârâitul sâcâitor și plictisitor, care o scotea pur și simplu din minți. În timp ce biata de ea nădușea din greu, să-și strângă în cămări agoniseala pentru iarnă. - Auzi, încornoratul venetic și-a construit coșcogeamitea căsoaie, ținând morțiș, să se învecineze cu mine! A îndrăznit nesuferitul, să-mi ceară și mâna! S-a plâns biata Furnică unui Melc codobelc, care-și cărase casa în spinare, poposind pe o frunză de stejar chiar sub fereastra ei. - Dulcinee Domniță, cu vecinii este bine, să conviețuim întotdeauna în pace și liniște! A sfătuit-o Melcul cu vorba domoală și așezată. La nevoie un prieten îți poate fi de folos! - Dragă Melcule, lăutarul de care îmi spui, este un leneș sadea. Cum pot, să mă împrietenesc cu un asemenea șarlatan? La iarnă când o să-l apuce foamea, o să vină iar, să-mi ceară, un bob de grâu! - Așa se ajută vecinii între ei! Încercă s-o îmbuneze Melcul, aplecându-și cornul jucăuș peste creștetul Furnicii. - Ba, să-și mai pună pofta în cui, Codobelcule! Unde ai mai pomenit, Furnică, să ajute un lăutar trântor!? - Tot învățul are și dezvăț! Hai, să ne străduim amândoi, să-l aducem pe calea bună și să-l facem, să priceapă, că munca este o cinste și nu o rușine, cum poate își închipuie dumnealui! - Dacă aș ști, că se poate întâmpla o asemenea minune, îți mărturisesc, că aș fi în stare de orice! Uite, acum, cine mă poate ajuta, să car boabele de grâu în căsuța mea!? Sunt o Furnică singură și fără alt sprijin! Izbucni cu năduf Furnica, grăbindu-se, să-și vadă de drum. - Mă ofer eu, Domniță! - Chiar așa? - Da. Pe acoperișul casei mele pune, oricâte boabe vrei. - Da, ia, uite, semeni cu o cămilă cu o singură cocoașă! - Așa-i, Nu degeaba unii m-au botezat caravana zăvoaielor. Urcă sus, că acum soarele coboară spre asfințit! Și țop, țop furnica târâș, grăpiș se instală țanțoșă în vârful cocoașei arămii! Stătea acolo, ca pe un tron și privea veselă către lanul de grâu, care își unduia în soare, spicele aurii. Până la ora amurgului Furnica ajutată de Melcul Codobelc, a reușit să aducă din lan atâtea boabe de grâu, încât și-a umplut până la refuz, toate cămările. Rămăseseră goale, doar cele din galeria ce ducea către râu, unde se află un lan de in și orez. După ce au cinat împreună și-au astâmpărat setea cu câteva boabe de rouă, păstrată sub umbrar, întro frunză de brusture, Melcul s-a retras tăcut în căsuța lui, să se odihnească puțin iar Furnica în sufrageria de lângă cerdac căptușită cu petale de iniște albăstrii! 99


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

A doua zi, soare înduioșat de hărnicia și prietenia celor doi, a răsărit mai devreme ca de obicei. Le-a bătut în geam, în semn de salut, cu câteva raze subțiri de mărgean. În jur se auzea molcom, murmurul prisăcilor și a miresmelor de mătăcină și isop. Hăt, departe în zări, se auzeau galopând prin codri, zimbri și pe ape paseri mari cu aripi de lumină. - Bună dimineața, mărită Domniță! A întâmpinat-o Melcul reverențios, de parcă ai fi zis, că intenționează, s-o invite la dansul zorilor florii de sulfină. - Bună să-ți fie inima, Rege al melcilor! I-a răspuns Furnica, ținând o baghetă de lumină într-o mână, un firicel de iarbă plăpând, ca și cum ar fi vrut, să-i binecuvânteze truda soarelui răsărit pe colină! - Eh, eu și Rege! Nu sunt decât un Melc obișnuit, care a învățat, să prețuiască răbdarea și truda celor care știu să iubească cinstea și munca. - Ești destul de modest! Această trăsătură de caracter, nu poate fi la îndemâna oricui! De lăudăroși și pierde vară mi s-a făcut lehamete! Știi de ce ți-am spus așa? - Nu știu! Se arătă vădit mirat Melcul. - Aseară, pe când dormeam, în odaia mea singuratică, mirosind proaspăt a pâine și cimbrișor, am visat că în dimineața aceasta, pe un tron de cetină verde, cel de lângă cerdacul meu, soarele te declarase, Rege al Melcilor, Eveniment consemnat în hrisovul domnesc, o frunzuliță de stejar încrustată cu fire de aur! În clipa aceea, soarele semănând la chip cu o bobotie de mărgean, rotundă cât o roată de car a incendiat pădurea cu razele lui. Proaspătul Rege primindu-și hrisovul cu glasul gâtuit de emoție, a rostit mândru, încaltea să-l audă și Greierele lăutar, care tocmai atunci își făcuse drum, pâș, pâș, pâș, cu scripca sub braț la casa Furnicii Domnițe. - Mulțumesc Mărite soare și dumitale prea mărită, dulce Domniță de rangul la care am fost ridicat. Consider că, numai munca și dragostea de fiecare zi, în folosul tău și a semenilor din jur, îți pot da strălucirea și iubirea de care ai nevoie! La auzul acestor vorbe, Greierele și-a scăpat scripca din mâini. Dintr-o suflare a dus-o vântul, ca pe o frunză uscată, pierind, în zarea de dincolo de râu. Furnica văzându-l pe Greiere păli la gândul că a venit plocon, să-i mai ceară cine știe ce lucru cu împrumut, după cum toți îi știu obiceiul. Nici Melcului nu-i căzuse bune apariția neașteptată a lăutarului după un asemenea moment festiv. Ar fi vrut, să-i reproșeze ceva intrusului, dar se răzgândi, considerând că în calitatea lui de musafir, nu se cădea, s-o facă, fiind de datoria Furnicii. - Dacă tot ai rămas un biet lăutar fără scripcă, ce-ți mai poftește inima acum, cântărețule!? Îl muștrului Furnica cu glas subțirel. Greierele fâstâcit țopăi de câteva ori din ciuboțelele negre de lac și începu să vorbească, de parcă s-ar fi simțit ofensat. - N-am venit, să-ți cer nimic. Aș vrea, să-ți spun cu totul altceva, la care roagă-te, să mă asculți! - Te pomenești că ai venit așa tam-nesam, să îți fac rost de o nouă scripcă în locul celei pierdute. Ţia șterpelit-o vântul sătul și el de cântecele tale plictisitoare! Vrei, nu vrei, în timp ce alții muncesc ca mine, tu cânți zălud din scripcă! Melcul se foi de câteva ori sub carapace, gata, gata să izbucnească în râs. Câțiva pițigoi și scatii cățărați pe o creangă de alun se prăpădeau de râs cu gurile până la urechi, făcând larmă prin toată pădurea. - Am venit, mărită Domniță, să-ți spun, că de astăzi și eu aș vrea, să muncesc alături de tine! Uite, îmi este martor, Regele Melcilor! Furnica făcu ochii atât de mari, gata, gata să-i iasă din orbite, nevenindu-i parcă să-i creadă spusele lăutarului. Pentru o clipă a crezut, că scripcarul vrea, s-o ia cu tot dinadinsul în batjocură, așa cum este obișnuit, uneori să o facă! - Dar cu cântatul din scripcă ce-ai să faci? Îl chestionă arțăgoasă Domnița. Că doar n-ai vrea, să cred, că te lași pentru totdeauna de cântat? - O să mai cânt doar la sărbători sau pe la nunțile care au loc primăvara în pădurea de cetini sau în livezile de peste râu! În rest o să muncesc și eu ca tine, să-mi agonisesc hrana pentru iarnă, să nu mai fiu nevoit să cerșesc sau chipurile să ți-o cer cu împrumut, cum o făceam de obicei! 100


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- Bine, bine dar dacă nu mai ai scripcă, din ce ai să mai cânți, că doar n-ai crede, că poți deveni solist vocal de muzică populară greierească, că în tot ținutul nostru n-am auzit de așa ceva!? - Dacă muncesc, o să am destul venit, cu care să-mi pot cumpăra vioara de care am nevoie de la vreun lăutar bătrân și bolnav, care l-au lăsat puterile și nu mai poate cânta! Cu câteva boabe de grâu sau orez o pot cumpăra, fără să-mi pese de nimic! - Ia, te uită ce Greier isteț! La asta, zău, că nu m-am gândit, ori cât aș fi eu de Furnică! Dacă este peașa, vreau, să te văd la muncă! - Îngăduie-mi, să te urmez! Și în timp ce Furnica se cocoțase pe casa Melcului, Greierele sări alături de ea. Gestul o înduioșă pe furnică întratât încât acum regreta, că-i purtase atâta pică considerându-l un trântor, care disprețuiește munca. Acum era cu totul altceva. O încerca un sentiment de mândrie, să muncească alături de un asemenea Greier, care altă dată fusese hulit și disprețuit. O să se ducă vestea ca de popă tuns cum se zice, în tot ținutul. De azi înainte Greierele temerar va fi privit cu alți ochi de către semenii din jur. Și apoi, se gândea în sinea ei Furnica, nu se va mai simți singură și neajutorată iarna în odaia ei. Îi va ține de urât Greierele. Iar din când în când, îi va câta la fereastră, serenada ei preferată, pe care cândva i-o cântase un mierloi, Reginei Furnicilor! Până spre seară Greierul, Furnica și Melcul au cărat atâtea boabe de orez și mei, încât și-au burdușit toate cămările. Boabele rămase de prisos, au fost dăruite unui stol de pițigoi, ce-și avea cuibul în stejarul din apropiere. În vara următoare când gospodarii satului au isprăvit secerișul, punându-și la adăpost recolta în hambare și silozuri și după ce și cei trei eroi ai povestei noastre s-au învrednicit tot împreună să-și umple cămările cu provizii pentru iarnă, în pădurea aceea a fost o sărbătoare de pomină! Ca la ,,Nunta Zamfirei!” Greierele țanțoș îmbrăcat în haine de ginerică, i-a cerut mâna Furnicii! Și Domnița după cum iute s-a răspândit vestea, a consimțit, să-i fie soție! Era prima Furnică, care cutezase să se mărite cu un Greier lăutar! La nunta lor după cum și astăzi mai povestesc Vacile-domnului, gângăniile cele roșii stropite cu negru a venit cu mic și mare toată suflarea pădurii. Au sunat buciumele peste dealuri, au sunat trâmbițașii din văi și au chiuit de bucurie toate gărgărițele, buburuzele și țânțarii, toți hoinarii bondari, greierii și lăutarii prinși în hora mare ca la noi în satul de români plugari! Trei zile și trei nopți a durat nunta aceea, încât astăzi mitul care circulase până atunci în lume despre Greier și Furnică, nu mai face astăzi nici două parale! Eu zic, dragii mei, cei care au avut soborniceasca răbdare să asculte până la capăt povestea, se cuvine, să închinăm în cinstea mirilor, dar și al preacuviosului Rege al Melcilor o cupă rubinie de sirop și polen de cireșe, dorindu-le însurățeilor tot norocul din lume și casă de piatră cu ziduri de gresie fermecată!..

101


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ALEXANDRA NICULESCU (București) Nr. 30 Zara şi Tarzan

Le-a pus cȃte un şorţ pe după gȃt şi le-a tras spre masă. -Am zis că azi vine şefu’ lu’ taică-tu de la capitală, aşa că trebuie s-avem grijă. Fata cea mică încerca să-şi scoată şorţul, dar maică-sa i l-a strȃns mai bine la spate. -Potoleşte-te, îţi spun mereu să iei exemplu de la sor-ta. Fă ce face ea, e mai mare cu zece ani, învaţă şi tu. Frămȃntau toate trei la aluat cȃnd maică-sa şi-a fixat privirea pe gȃtul fetei celei mari. -Ce-i la gȃtul tău, Ilinco? Ilinca şi-a dus o mȃnă la gȃt, dar s-a oprit ca să nu se murdărească. -E de la iubită-su! a strigat fata cea mică în timp ce primea un cot în umăr. În uşa bucătăriei a apărut tatăl îmbrăcat la costum. -A sunat, acum a intrat în sat, mă duc să-l iau, strȃngeţi şi voi, să n-arate aşa. Şi îmbrăcaţi-vă ca lumea să nu ne facem de rȃs, că de-asta depinde dacă... -Da, da, ne-ai mai spus că o să ne mutăm la capitală şi că tu o să fii... -Nu fi obraznică, Ilinco, nu mă enerva, ai grijă. S-a întors şi s-a auzit uşa de la intrare închizȃndu-se. După o jumătate de oră s-a deschis şi au intrat tatăl la costum şi un bărbat în vȃrstă, cu pulover scămoşat, jinşi şi adidaşi uzaţi. Primul dădea cu mȃinile în toate părţile şi se scuza: -Femeile, mereu folosesc prea mult parfum. Din sufragerie au venit mama şi cele două fete. Mama avea un coc care aluneca din creştetul capului şi trebuia să-l readucă în vȃrf la cȃteva minute. A dat mȃna cu noul venit în timp ce era prezentată: -Soţia mea, Fănica. Şeful meu, domnul Pigescu. Femeia şi-a tras repede mȃna înapoi dȃndu-şi seama că uitase să-şi dea cu ojă, cum îi atrăsese bărbată-su atenţia. Le-a împins pe fete: -Fetele noastre, Ilinca, e deja la liceu. Domnul Pigescu apucase mȃna Ilincăi cu ambele mȃini şi-i zȃmbea larg. -Şi Zara, cea mică, o cheamă ca pe magazinul din capitală, ştiţi. Zara întinsese şi ea mȃna dreaptă, dar domnul Pigescu doar i-a zburlit bretonul şi a luat-o de obraji. Cȃnd aduceau farfuriile de la bucătărie Zara chicotea spre Ilinca: -Ce urȃt e îmbrăcat. Cealaltă răspundea cu un rȃs înfundat şi amȃndouă tăceau cȃnd se apropia mama. Drumul şi aerul de ţară îi făcuseră foame musafirului, mȃnca repede şi lua de pe toate platourile. Avea gura plină şi doar dădea din cap în timp ce tatăl vorbea întruna şi le arunca din cȃnd în cȃnd cȃte o privire Fănicăi şi fetelor cȃnd paharele se goleau. Fănica zȃmbea şi le dădea comenzi în şoaptă fetelor. Cȃnd Ilinca s-a ridicat ca să mai aducă vin, un nasture de la rochie i-a zburat pe jos. În aceeaşi clipă ochii domnului Pigescu s-au mărit şi o bucată de pastramă i-a zburat şi lui pe puloverul scămoşat, de unde s-a rostogolit înainte ca el s-o poată prinde, pe jinşii uzaţi şi ar fi continuat fuga dacă mȃinile Fănicăi nu s-ar fi năpustit asupra ei ca să-i potolească avȃntul. Întorcȃndu-şi capul de la Ilinca la domnul Pigescu şi înapoi, Zara a început să zgȃlţȃie canapeaua cu rȃsul ei, dar invitatul n-a avut timp să-şi dea seama, din nou datorită mȃinilor Fănicăi care au tras-o de coadă de cȃteva ori să se potolească. 102


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

După masă tatăl l-a luat pe şef la o plimbare prin sat să poată vorbi în linişte despre cum vedea fiecare lucrurile. Pe lȃngă ei treceau tineri pe scutere sau atv-uri, băiat în faţă, fată în spate, chiuind la unison şi, cu cȃt îi depăseau mai multe scutere şi atv-uri, cu atȃt tatăl gesticula mai cu rȃvnă iar celălalt urmărea cu gura căscată formele care se îndepărtau. Spălȃnd vasele, mama i-a strigat Zarei să facă ordine în dormitor, a lăsat apa să curgă, s-a şters pe mȃini, a chemat-o pe Ilinca mai aproape şi a început să-i aranjeze părul. -Te-ai facut mare, Ilincuţa, uite ce bine-ţi stă aşa. Se uita pe furiş spre uşă şi continua să-i mȃngȃie câteva şuviţe. -Uite, ai văzut şi tu că domnul Pigescu te-a plăcut mult şi e şefu’ lu’ taică-tu. Ilinca a lăsat-o să-şi plimbe mȃinile umede încă prin părul ei. -Ştii că de vizita asta depinde avansarea lui şi mutarea noastră la capitală... şi tu vrei, nu-i aşa? Din dormitor s-a auzit un zgomot, mama s-a proptit de uşa bucătăriei şi a strigat: -Ai grijă, Zara, c-acum vin la tine. Pe urmă şi-a reluat mişcările mâinilor. -Şi taică-tu face tot ce poate, ştii doar, da’ trebuie şi noi... şi e bine că te-a plăcut. Fata s-a încruntat şi s-a dat cȃţiva paşi în spate. Mama a tras-o înapoi şi a frecat-o încet pe umeri. -Poţi să fii şi tu un pic mai prietenoasă cu el, să... -Da’ tu mi-ai spus să nu fac nimic cu Bobo pȃnă nu termină liceul, că ce mă grăbesc aşa, şi acum? Mȃinile maică-sii o apăsau. -Păi da, mamă, cu Bobo, că n-are încă diplomă, n-are liceul, dar domnul Pigescu e şef şi poate să ne-ajute. Hai, nu mai face mutrele astea, că n-arată aşa rău. A intrat în fugă Zara şi maică-sa a îndepărtat-o pe Ilinca. -Am terminat curăţenia. Cȃnd fetele au vrut să iasă în curte, mama a strigat: -Ne-am înţeles, sper. Zara s-a trezit în mijlocul nopţii de la scȃrţȃitul parchetului şi Ilinca nu era lȃngă ea. A aşteptat cȃteva minute să se întoarcă, pe urmă i-a văzut papucii lȃngă pat şi-a vrut să meargă cu ei. Erau mari şi din fiecare ieşea cȃte un cap pufos de iepure. I-a plimbat prin bucătărie şi baie, dar n-a găsit-o pe sor-sa. Atunci i s-a părut că-i aude glasul din camera părinţilor. La început nu şi-a amintit. Clanţa fusese scoasă de mult de maică-sa ca să fie înlocuită de taică-su şi locul ei rămăsese gol. Îi spuseseră că nu e frumos să se uite pe gaura cheii sau a clanţei în cazul lor, aşa că a împins uşa şi capetele pufoase de iepure s-au oprit lipite unul de celălalt. Şi-a amintit. Părinţii dormeau în sufragerie, iar în locul lor era un cearşaf mare cu flori roşii şi galbene din care se ivea ciuful gri al domnului Pigescu mişcȃndu-se în întuneric. Lȃngă el se legăna părul lung al Ilincăi. Nu pricepea ce căuta sor-sa acolo, voia s-o cheme înapoi în cameră, dar s-a gȃndit c-ar fi văzut papucii cu capetele pufoase de iepure şi-ar fi ţipat la ea. Dimineaţa la micul-dejun n-au apărut decȃt Zara şi maică-sa. -Unde sunt ceilalţi? Tăcerea alterna cu zgrăngănitul farfuriilor. -Mama, n-auzi? Unde e Ilinca? Da’ tata? Da’ omu’ ăla? -Taică-tu s-a dus pȃn’ la nea Mişu să ia nişte ţuică pentru prȃnz, să guste şi... -Şi Ilinca? -Ilinca...îi arată împrejurimile omului. Scormonind printre plăcinte ca să aleagă una cu mai mult măr, Zara a întrebat iar: -Ce împrejurimi? Nu i le-a arătat tata ieri? -Hai, mai taci şi mȃnȃncă, ţi-am zis să înveţi de la sor-ta cum să te porţi. S-a deschis uşa şi au intrat Ilinca si domnul Pigescu. Ilinca avea o geantă nouă aurie, iar el avea un zȃmbet cȃt toată faţa. Ochii Zarei nu se dezlipeau de pe geantă, avea culoarea ei preferată şi Ilinca ştia. Cȃnd maicăsa i-a poftit în sufragerie, Zara a încercat să apuce geanta, iar Ilinca a smucit-o şi a ascuns-o la spate. -Nu pune mȃna. 103


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Zara alerga în jurul soră-sii după culoarea aurie. -Dă-mi-o şi mie. Nu ţi-o iau de tot, dă-mi-o. S-au oprit amȃndouă cȃnd l-au văzut pe tată încruntat. -Nu vă mai prostiţi. La prȃnz domnul Pigescu a vorbit mult, a povestit despre capitală şi mai ales despre cele trei maşini ale lui. Părinţii dădeau din cap şi ridicau din sprȃncene, Ilinca îşi rodea unghiile şi-şi rupea pieliţele din jurul lor, iar Zara nu scăpa din ochi speteaza scaunului de care era atȃrnată geanta. Cȃnd a terminat de mȃncat, invitatul a anunţat că se duce să se odihnească şi s-a închis în cameră. Toţi ceilalţi au ieşit în curte să se uite peste sau prin gard la cine trece. Fără să spună nimic, Zara a intrat şi a ajuns faţă în faţă cu obiectul strălucitor. Nimeni n-o vedea, putea să atingă geanta, să scotocească prin ea, să se plimbe cu ea pe umăr prin casă. Doar a stat şi a fixat-o, pe urmă s-a descălţat şi a mers pe vȃrfuri pȃnă la uşa închisă. A împins-o uşor muşcȃndu-şi buza de jos. Cearşaful cu flori roşii şi galbene se ridica încet şi se lăsa la loc în ritmul sforăiturilor. Şi-a pus ambele mȃini la gură ca să nu-i audă cumva chicotitul. A înaintat pe vȃrfuri pȃnă lȃngă pat, s-a aşezat şi el nu s-a trezit. Încerca să-şi amintească exact cum o văzuse pe sorsa, dacă era cu faţa sau cu spatele la el. S-a băgat sub cearşaf, a încercat întȃit cu faţa spre ciuful gri. De aproape a observat o ureche mare şi roşie care tresărea. Ceafa era străbătută de un lanţ care aproape intra în piele, era auriu şi Zara s-a apropiat mai mult. A vrut să-l atingă, dar atunci i s-a părut că, de fapt, sor-sa fusese cu faţa în partea cealaltă, aşa că s-a întors cu grijă. Îi era cald aşa aproape lipită de el, dar ştia aşa trebuie să stea, chiar s-a împins mai mult în el, şi-a dres vocea şi a încercat să scoată acelaşi sunet pe care-l auzise cu o seară în urmă. Nici ea nu l-a auzit bine. Nu ştia dacă trebuia să fie ca atunci cȃnd maică-sa o punea să care vreo plasă grea sau cȃnd apa era prea rece sau poate ca atunci cȃnd o lua taică-su de urechi sau cȃnd o lăsau să mȃnȃnce o prăjitură la cofetărie. A încercat iar, doar ştia bine vocea Ilincăi, trebuia să-i iasă şi ei. I s-a părut că seamănă sunetul ei cu cele auzite şi nu s-a oprit. Scotea gemete şi gȃfȃituri şi lȃngă ea sforăitul continua. Au dat buzna toţi trei. Maică-sa a ţipat şi l-a trezit pe domnul Pigescu, care s-a uitat buimac în toate părţile şi a spus: -Ce e? A venit şedinţa? Zara era îmbufnată pentru că intraseră peste ea şi ţipau aşa, iar Ilincăi nu-i ziseseră nimic. Taică-su a dispărut din uşă, Ilinca o trăgea şi-i striga să se mişte afară din pat şi maică-sa se văita: -E un copil, nu v-a ajuns cealaltă? Aşa ne-a fost vorba? Încă năuc, şeful s-a ridicat, iar Ilina şi maică-sa au ţipat mai tare cȃnd l-au văzut fără haine. Atunci a intrat pe uşă un topor. Zara îl cunoştea, îl chema Tarzan pentru că era sălbatic şi taică-su făcea lemnele să zboare în toată curtea cȃnd punea mȃna pe el. Acum îl ţinea cȃt putea de strâns şi striga răguşit: -De ce domne’ cu asta mică? Privirea Zarei alerga de la Tarzan la corpul atȃt de gol al musafirului şi apoi spre lanţul auriu care-i pătrundea în ceafă. O palmă de-a Ilincăi i-a strȃrnit plȃnsul şi a strigat spre maică-sa: -N-ai zis tu să iau exemplu de la ea? I-a tras şi maică-sa o palmă şi a strigat mai tare: -Şi auriu e culoarea mea, nu a ei.

104


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

SAVU POPA (Ocna Sibiului) Nr. 31 Casablanca c’est moi

Ai lăsat pe masa din bucătărie romanul, la pagina 200, ai uitat să îi pui semnul de carte albastru, te-ai îmbrăcat pentru oraş, nu ai uitat să îţi iei hanoracul gri, mai ales pentru gluga lui mare, te simţeai protejat, în siguranţă, îţi spuneai apoi, ce bine ar fi ca peste oraşul obosit, mai mult extenuat ca un bătrân după dializă, peste oraşul acesta să se lase o glugă imensă, totul să fie acoperit, adăpostit, umbrele să se amestece, să danseze haotic, să se rostogolească peste ziduri, case, blocuri ca acele cuburi ale copilăriei. Aşa gândeai în timp ce îţi legai şireturile. Ai luat portofelul din bibliotecă, ai ieşit în grabă, afară era doar senin, nici vorbă de gluga uriaşă, ai hotărât brusc să nu mai suni pe nimeni, nu aveai nevoie, chef de niciun taxi, ai hotărât să porneşti pe jos, să mergi încet, să te simţi sigur, noaptea se vedea în depărtare alături de nişte blocuri imense, probabil că se va lăsa peste noi ca un cearşaf întins în grabă peste patul ud, încercai să nu te mai gândeşti la ceva anume, doar mergeai, inspirai, apoi îţi priveai tenişii cam murdari şi dincolo de ei, simţeai paşii, propriii paşi. Aveai chef să alergi, aşa, încet, în ritmul paşilor pe care îi făceai acum. Ceva tot ai uitat, să laşi cheia în colţ, sub poartă, să îşi iei ceasul. *** Ea se pregătea să adune toate cărţile poştale, aruncate pe pat, masă, pe scăunele, peste cutiile deschise de dimineaţă. Erau zeci, chiar sute, mirosul de hârtie veche se îmbina cu cel de parfum de cameră, cu cel de spray antiperspirant. Asta dădea o notă de intimitate camerei. Vederi noi, vechi, de prin toate colţurile pământului. Impresionantă colecţie. Era împătimită, aproape că ar fi stat zile întregi în acea cameră, înconjurată de atâtea vederi, nu ar mai fi ieşit nicăieri, doar acolo, absorbită de lumea aceea în imagini, o lume artificială, plină de nostalgii, cuvinte scrise cândva, peisaje îndepărtate, o frumuseţe pe care o încercau oamenii când vedeau pentru prima dată o cascadă în lupta cu ea însăşi, atunci scriau pe reţelele de socializare că e poate cel mai frumos lucru văzut vreodată. Asta simţea şi ea în acele momente, singură, sigură pe sine, încercând tristeţea unui lucru neînţeles. Ore întregi, luând la mână toate acele maldăre de fotografii, grupându-le pe ani, posibile teme, experienţe. Singură printre cărţi poştale, e la fel cu a fi singură într-o metropolă americană, oamenii trec pe lângă tine, zgomotul, furia, puterea electrică, energia umană, peisaje. Doar tu rămâi pe loc, într-un singur punct. *** Tu continuai să ai acelaşi ritm. Îţi urmăreai paşii, respirai regulat, de câteva ori ai vrut să îţi pipăi mâna. Treceai aşa pe mai multe străzi la întâmplare. Vântul bătea neregulat. Simţeai o povară. Pe braţe, peste ochi, umeri, respiraţie. Te uitai din când în când în sus. Senzaţia că la un anumit moment, noaptea va reveni ca de obicei: un patron burtos, libidinos, intră în local, cu aceleaşi lanţuri de aur sclipind strident, ia banii, îi dă afară pe angajaţi, reamintindu-le că a doua zi să fie la fix, altfel o vor păţi, se mai uită superficial prin jur, ia cu labele păroase câteva chitanţe, mai mult în scârbă, apoi pleacă sictirit. Ceva, de dimensiunea unei glugi imense, se va lăsa peste oraş. ***

105


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

E ca un labirint. Aşa îi plăcea ei să numească şirurile de poze înşirate aiurea. Peste tot cărţi poştale, unele înrămate, puse alături de cele câteva bibelouri în vitrină, în rest, cutii întregi, pline până la refuz. Pe unele nici nu le-a deschis de nu ştiu când. Stau prin colţuri prăfuite bine, pe acelea doar le priveşte uneori, ştie că de-a lungul anilor le-a luat la mână de nenumărate ori, poate chiar mai mult decât pe cele, recent achiziţionate. Stau bine acolo, nu ar mai avea rost să le scoată din cutii. Pentru ce, ar fi ca o profanare, o muncă în plus, inutilă. Cele recente, modul în care sunt înşirate peste tot, aşa în dezordinea aceasta vie, mai vie decât oricând. Putea suporta mult mai bine cele 6 ore la serviciu, seara, noaptea, faptul că prietenele ei veneau tot mai des, aceleaşi poveşti, cuvinte, priviri, ambiţii, didacticisme, când mai iese şi ea, de ce nu bea mai mult, de ce nu petrece mai mult timp în mall, bla bla, doar gândul că în camera alăturată se află micul ei muzeu, micul ei labirint preţios, doar acest gând o făcea să se bucure în sine şi să mai suporte puţin flecăreala sau statul la biroul call center-ului, rolul ei de robot telefonic uman, care repeta cam acelaşi discurs comercial în America sau Canada. *** Era să se izbească de un grup de trecători, norocul vântului care parcă i-a intrat în ochi precum o musculiţă. L-a făcut atent o fracţiune de secundă. Era deja târziu. Magazine închise. Lumini palide ale unor neoane, presărate ici colo, dădeau aglomeraţiei urbane, aproape pe sfârşit, un aer cuminte, bătrânesc. Aşa gândi el, oprindu-se în parcul de vizavi de blocul ei. Întunericul s-a cam lăsat, privind în urmă, rafale de vânt măturau strada, frunzele se ridicau ca muştele ghiftuite din coaja unui pepene mare. A hotărât că o pauză nu strică. Se simţea incomod şi din altă cauză. Nu îi plăcea că a lăsat romanul neterminat. Mai avea vreo 10, 15 pagini. Asta îl sâcâia cel mai mult. Nu era un tip fragmentar, adică să facă lucruile pe fragmente. Oricum, avea nevoie de plimbarea aceasta. Prea multă energie nefolosită acumulase. Nici nu ştia ce să facă cu ea. Se sculase devreme, se îmbrăcase uşor, vara nu se terminase şi ieşise pe malul râului la alergat. Nu avea chef de niciun serviciu, nu se va duce astăzi deloc, nici nu îl va anunţa pe şef, nu avea chef să audă pe cineva, doar el singur, să alerge pe malul râului ca în adolescenţă, împreună cu unchiul împuşcat la revoluţie. Se dusese după bicicleta lăsată la un amic. Mare sportiv unchiul ăsta, nu era zi în care să nu alerge, mai ales dimineaţa, măcar o jumătate de oră. Profesor de sport, participa regulat la aproape toate competiţiile din oraş. Totul până la revoluţie, până în acea zi în care a început să se tragă cu adevărat. Culmea, pe el nu îl interesau evenimentele care luau amploare, adică nu dorea să se amestece, mai avea câteva luni până la pensie, era un om liniştit, încrezător şi pac, un glonţ drept în tâmpla dreaptă, a căzut ca un brad tăiat cu forţa, peste bicicletă. Plănuise, împreună cu acest amic să facă o tură cu bicicletele în pădurea Dumbrava, în weekend-ul următor. Vântul bătea mai tare, a hotărât să se întoarcă acasă, chiar dacă timpul se va schimba, el nu va lua autobuzul, se va întoarce pe jos. Parcul era aproape gol, doar doi biciclişti îşi umflau cu pompa fiecare, roata din spate de la biciclete. Vorbeau într-o limbă ciudată, el se gândi că ar fi ceha, slovena, oricum, interesantă sonoritate. Se potrivea cu acest început de noapte care ar fi trebuit să se lase peste oraş precum o glugă mare.

*** Apartamentul ei dădea vizavi de locul din parc în care el s-a oprit. S-a dat jos din pat, cu picioarele goale, a mers la geam să îl închidă. În cameră se făcuse deja frig. A călcat pe două cărţi poştale mai noi. Contactul dintre tălpile ei şi suprafaţa fotografiilor îi dăduse din nou o senzaţie specială. O furnicătură porni pe toată şirea spinării. O căldură, un tremur se strecură printre toate membrele ei. L-a zărit pe geam. Stătea cam aplecat, abătut lângă o bancă. Părea mai mult obosit, nu îşi dădea seama dacă se gândeşte la ceva sau dacă ar fi trecut recent prin vreun necaz. Gluga gri. Îşi adusese aminte că în una dintre cărţile poştale, de acum câţiva ani, un tip se plimba prin marea de oameni de pe o stradă aglomerată din Casablanca. O cumpărase de la un anticar ambulant din Praga, în acel an când ieşise în Europa. Încerca să își amintească unde ar fi acea vedere, mai mult poză. Nu îşi aducea Aminte. Poate că era pusă printre altele în acele cutii nedesfăcute de ceva timp. Însă, nu a uitat (nici nu avea cum să uite) ceea ce era scris pe spatele ei, cu o cerneală groasă, neagră: Casablanca c’est moi. 106


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ION OPRIȘOR (Lugoj) 32. Toamna a plecat într-o singură zi

Deşi, toată viaţa am crezut că îngerii nu au trup şi că ei doar coboară din creaţie, imaterial, lăngă noi s-a aşezat încet, fără să se uite în jur, o femeie în rochie de in albăstirie, ţinând strâns la piept un fel de poşetuţă la fel de albăstrie.. Ne-am privit năuci şi eu şi blondul neştiind cum să reacţonăm. Gâdul îmi zbura anapoda şi înţeleg din privirile blondului că trebuie să-mi iau inima în dinţi şi s-o întreb cum a apărut aici în mijlocul nopţii, făra ca măcar să fie simţită de careva dintre noi, cu atât mai puţin câinele ciobănesc care de multe ori latră şi după o muscă. Mă apropii încet, ea se aşezase cu mainile între genunchi prividu-i ca şi cum de acolo ar zbura toate visele şi gândurile. Îngăimez tremurat cu un fel de huruit da betonieră surd şi sacadat întrebarea, care mi s-a părut cel mai lung discurs ţinut de cineva: Cum te cheamă? Ce cauţi aici? Abia atunci a ridicat capul, privindu-mă., cu cei mai frumoşi ochi şi cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut în viaţa mea. Îi privesc mâinile răsucind ceva imaginar, în timp ce dintr-o aripă de înger, ae aude o voce limpede ca răsăritul dimineţilor de vară; Oana! Răspunde încet şi cu aceleaşi răsuciri imaginare ale degetelor, întoarce din nou privirea spre genunchi ridicând din umeri. blondul se uită speriat la mine văzând că îmi schimb faţa în toate culorile Las-o să se odihnească! Cine ştie de unde vine şi prin ce a trecut. Când se va lumina, vom avea destul timp şi pentru întrebări. Blondul a fost mereu mai înţelept decât mine, drept pentru care, mă îndrept către masă şi torn un pahar cu apă pe care il întind fetei. -Îţi aduc şi o pătură imediat ce bei apa. Să te înveleşti bine. Aici, după cum se vede,noaptea este destul de răcoroasă. Blondule, hai să ne întindem şi noi. Noaptea era densă, fără pic de stele. Vântul şuiera de-alungul casei lovind obloanele ferestrelor.. Închide-le blondule, nu vom aţipii nici noi dacă o ţine tot aşa îi spun,în timp ce căutam uşa care dispăruse în Întuneric. Reuşesc să mă aşez pe marginea patului fără să mă întind şi mă gândesc la fata care a apărut ca dintr-un vis Un stol de păsări îmi zburau prin creieri ca nălucile arborilor părăsiţi În toamne. Va rămâne aici?

1 Nu vrei să dormi? Ce stai ca turla bisericii în cucuruz atunci când este lună plină? - Mi-e cam somn blondule. Ţie chiar nu ţi se pare nimic nefiresc? 107


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Te porţi de parcă ar fi ceva normal să vină cineva la miezul nopţii, aşa buzna peste tine şi înger pe de-asupra, de parcă noi am fi aici În Capela Sixtină, încarnaţi în Petru şi Ioan Botezătorul. Blondul pufăie, aşa cum face de obicei atunci când vrea să nu fie văzut că râde. -Bă, tu nu te lecuieşti,îngăimă blondul,în timp ce-şi trăgea scrumiera pe măsuţa de la capătul patului. Hai să-ţi spun ceva: Odată, am crezut că a dat norocul peste mine, când m-am trezit În timp ce eram oprit la semafor, cu o bunăciune pe scaunul din dreapta. A deschis portiera şi a intrat într-o viteză strigând la mine: Bagă în viteză Şi accelerează. Am acţionat ca un robot fireşte dar la următorul semafor, că am avut şi ghinionul să fiu între un şir de semafoare, bărbat`-su cu bâta de basebal mi-a pliat puţin maşina de la parbriz la portbagaj, nefiind în stare să îmi dau seama ce se întâmplă. - Ce legătură are asta cu situaţia de acum? Şi lasă şotiile în scrumieră. În situaţia dată, va trebuii să mă descurc singur fără sfaturile tale. Şi parcă tu spuneai adineauri, că întrebările şi lămuririle vor fi date la lumina zilei. - Păi da! - Şi dacă nu am un plan, cum crezi tu că mă descurc? - Nu trebuie descât să reproduci frânturi din tot ce ai visat până acum înfumuratule. Oricum, ea habar nu are că defilează prin visele tale. - Blondule mă disperi! Este atât de frumoasă! Mai frumoasă ca în vis. Rochia albastră ca cerul, îi cuprinde trupul ca o ancoră şi mâinile albe, parcă mângâie cerul, ochii... - Incurabil! - De ce blondule, chiar aşa este! Mâine de dimineaţă, adică azi că deja este ora două de dimineaţă... Am să-i spun tot ce nu am putut să-i spun până acum.

2 Vântul îşi mai tăiase aripile şi mă gândesc să deschid obloanele ferestrelor Este prea întuneric. Orbecăiesc prin gânduri îndreptându-mă încet, cu mâinile întinse către fereastra de deasupra mesei. Deschid obloanele şi printre scârţâitul lor, o cută de lumină albastră străpunge camera, conturând uşa întredeschisă ce dă în sufragerie,acolo unde îngerul albastru dormea. Mă apropii încet şi mă uit prin crăpătura uşii. O parte din lumină, îi acoperea faţa dormea adânc, ţinând cu mâna stângă strâns la piept, un colţ de pătură. Avea faţa măsliniu catifelat iar în colţul gurii, un spasm care mă face să cred că visează. E de bine îmi spun în gând, dar tare aş vrea să ştiu dacă sunt şi eu acolo. Dar ce mai contează? Trebuie să închid uşa. După câte ştiu, blondul aprofundează somnul cu sforăituri şi s-ar speria fata crezând că cei sau cel de care a fugit, o urmăresc cu rafale de mitralieră. - Nu o închide! Urmăresc linia de lumină şi la capătul ei, doi ochi mă priveau dintr-un chip zâmbind. - Este mai bine aşa îmi spune, trăgându-şi pătura până la gât. Oricum, nu mai pot Să dorm. – Dar…îngăimez, nu te deranjază? - Nu, nu mă deranjază în plus, nu mai este mult până la ziuă. Stai şi tu locului 108


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

trage-ţi sufletul, nu ai reuşit să dormi deloc. Doamne! Îmi vine să spun tatăl nostru şi totodată, îmi vine să râd aducându-mi aminte de Mârlanu din Trăzniţi în Nato; Merci Doamne! Mă apropii încet privindu-i mâinile şi mă aşez pe scaunul de lângă masă. Acela era cel mai aproape de fotoliul unde se aşezase şi adormise o bucată de vreme fata cu nume frumos. Simt că mă apucă transpiraţiile dar iau o poziţie băţoasă, sigură, dar mimată desigur, să nu simtă tremurul emoţiei care îmi bântuie tot trupul. În timp ce urmăreşte undeva, un punct imaginar, cu o voce caldă şi înceată mă întreabă fără să întoarcă privirea de la acel punct, de parcă acolo, s-ar fi scufundat toate corăbiile lumii. Ai vrut să mă întrebi ceva aseară! Camera se îngustase al naibi de mult. Mă simţeam ca intr-un gang care se îngustează În fiecare secundă iar fâşia de lumină care străbătea camera dinspre crăpătura uşii, îmi trecuse prin stomac.

3 -Da, de fapt nu-mi dau seama dacă voiam să te întreb altceva decât ce te-am întrebat aseară totuşi, cum ai ajuns aici? - M-a adus un nor,spune zâmbind, în timp ce părăseşte acel punct şi se întoarce către mine. -Da, se potriveşte. Ai avut şi alai după cum s-a văzut azinoapte. Nici nu mă aşteptam să nu ne spele streaşinile dar probabil, ai dat ordin vizitiilor vântului, să se retragă În hangarele cerului. Zâmbeşte din nou. De data aceasta chiar mă priveşte ca şi cum ar fi fost adevărat şi acum şi-ar cere iertare şi cu mâinile alege firişoare din ţesătura păturii. M-ai căutat?Cândva, într-un vis de demult, ne-am întâlnit. Mi-ai spus atunci că mă vei căuta. Deşi nu cred în vise, te-am aşteptat. Te vedeam în fiecare trecător dar fiecare trecător, avea treaba lui, gândurile lu, visele lui şi nu am fost întrebată niciodată cine sunt şi ce caut acolo aproape pierdută în mijlocul mulţimii. Uneori, făceam parte din ei . alteori, străină, mă simţeam pierdută negăsind decât bucata de cer care îmi apăra de fiecare dată visele, chiar şi iluziile atunci când credeam că în sfârşit, porţile dimineţilor sunt deschise. Ascultam răsucind între degete ţigara pe care nu voiam să o aprind. Nu aveam curajul să o privesc în timp ce povestea, dar îmi făceam filmul poveştii în gând. Lumina se lărgise, aproape că umpluse camera scânteind un alb orbitor în paharul rămas pe jumătate. Dacă aş deschide acum ferstrele?Îmi pun întrebarea răsucind mai departe ţigara care se golise de tutun aproape jumătate. Am două variante: Să deschid şi ea să se oprească din povestit, ceea ce nu-mi convine deloc, sau, să las să curgă totul de la sine şi atunci voi fi împăcat cu situaţia. Dacă e pornită pe povestit, atunci sigur va povesti. Întorc capul şi îi privesc doar măinile ca şi cum de acolo ar depăna amintirile, răsucindu-le în firul subţire al viselor târzii. Îmi imaginez că ţine în braţe un vas ca un ulcior din care curg răsfirându-se printre degete. Aerul se împrospătează cu lumina din ce în ce mai pătrunzătoare.- Vrei o cafea? 0 întreb, nemişcându-mi ochii de la mâinile albe. Da, mulţumesc! Este bine venită o cafea, răspune zâmbind a recunoştinţă. – Nimic nu e mai bun, decât o cafea la primele ore ale dimineţii. 109


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

În timp ce prepar cafeaua, îmi spun în gând, că totuşi, pentru mine, mai bun de o mie de ori decât cafeaua, ar fi, să o găsesc în fiecare dimineaţă atunci când întind mana să opresc deşteptătorul. - Nimc nu e mai frumos, decât să te trezeşti dimineaţa în aroma cafelei calde umflându-ţi nările, iar paşii să te îndrepte către ibric, se aude glasul blondului apărut în uşă cu ochii cât cepele, etalându-şi veleităţile sale poetice. Ce-i mai bun ca o cafea? Desigur, doar gura ta, continuă putpuriul îndreptându-se către masă.

4, 5 Aroma cafelei mă trezeşte din visare şi aşez două ceşti pe tăviţa aurie,lăsând loc ibricului şi zaharniţei. Încerc să fac totul ca la carte, nu că nu aş ţine neapărat să impresionez, ci doar să arăt că ştiu făcând să pară totul firesc şi normal. Mă apropii de masă zâmbind. Zâmbeşte şi ea aranjându-şi pătura deasupra genunchilor fără să coboare din fotoliu. Rămâne ghemuită cu picioarele sub ea, trăgându-şi din când în când sub tălpi colţul păturii prin gesturi care parcă mimau de fapt, pentru că erau destul de bine acoperite dar probabil acele gesturi emotive îi dădeau o oarecare siguranţă. -Te servesc eu? Întreb privind-o de data aceasta, ca un copil care îşi cere jucăria. - Da, mulţumesc,răspunse cu aceiaşi voce scăzută şi moale ca o aripă de flutur. În timp ce pun zaharniţa şi ibricul, blondul îşi face intrarea ca de obicei pus pe glume,de fapt, continuându-şi putpuriul cu aceeaşi mimă veselă, dar faţa îl tădează cum nu se poate mai rău. Este destul de obosit. Ne ameninţă curtenitor cu degetul zâmbind: Să fiţi atenţi! Este foarte posibil să fie fierbinte spune săltând din umeri, ca şi cum ar fi vrut să se smulgă de pe pământ. - Bulele alea sfârâitoare sunt ca nişte fete arse de soare sau ca nişte fluturi înconjurânnd propriile umbre. Pe cât sunt de aromate pe atât sunt de imprevizibile,dar şi nevinovate precum culorile toamnei, continuă blondul, aşezându-se tacticos şi destul de sobru continuând: Când frunze de argint înconjoară ibricul destinului, visul, nu mai este sortit îmbătrânirii iar orele destrăbălate vor dansa precum fecioarele lumii. Ea zâmbeşte mestecând încet cafeaua, apoi prinde ceaşca cu mâinile amândouă luând câteva înghiţituri nedezlipindu-şi ochii de pe ţesătura feţei de masă dând impresia că este clădită pe tăcere. Înlătură încet cu degetele tremurânde câteva şuviţe de pe frunte. Mulţumesc,pentru cafea! Este foarte bună. Vorbeşte încet, nemişcându-şi ochi de pe ţesătură. –Cu plăcere! Răspund privind-o ca o provocare limpede. Mă bucur pentru că îţi place.- Da,este foarte bună şi cu aceleaşi gesturi, continuă să guste din cafea. Faţa măslinie îi strălucea în lumina ferestrei, conturându-i pleoapele ca nişte aripi, aducându-mi aminte de câteva versuri scrise cu mulţi ani în urmă: * străină iarbă păsări să vină şi o pasăre i-a rămas în palme* Îmi intuieşte visarea şi în timp ce aşează ceaşca pe farfurie, întoarce privirea către fereasră mişcându-şi pleoapele ca şi cum ar frământa iluzii şi în acelaşi timp strigând în gând Soarele care de-o vreme, se aşezase pe cortegiul nesfârşit al porţilor închise. Urmărea atent drumul norilor albi ţintind printre umbre. – Azi va fi frumos. După ce voi termina cafeaua,voi căuta un motiv să pot să plec, sau poate nu. Simt cum creşte în mine un fulger, mă zgârie cu ghearele, dar n-am nicio vină. Am fost aruncaţi într-o groapă comună şi iată că acum,vie şi mai puţin visătoare, sunt aici,suntem aici pierduţi fiecare în noi înşine neavând curajul trecerii apăsătoarei suferinţi. Încerc să-i vorbesc fără trup. Gândul are putere mai mare chiar decât moartea. Am păcălit-o de câteva ori, sau poate ea nu a fost definitivă ci doar tranzitorie. Acum, a doua oară îl privesc aruncându-i în suflet osemintele trecutului. Suntem într-un câmp cu iarbă de sticlă şi noi, cu braţele întinse, ţinem ca pe nişte zmeie toate anotimpurile. Trecem de o râpă înaltă, atât de înaltă încât, pasările trebuie să ne ocolească. Ne 110


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

oprim apoi brusc să ne curăţăm tălpile de cioburi. Feţele înalţă incandescenţă şi spaimă iar la picioare nouri pe care se odihnesc păsări şi râzând, îmi prinde în păr coroniţe din fulgerele toamnei. De ceva vreme o privesc cum stă adâncită cu ochii în lumina ferestrei. Cafeaua pe jumătate ceştii, începuse să se răcească dar nu îndrăznesc să o întrerup din visare. Profit de absenţa blondului care între timp ieşise pe terasa casei. – S-a răcit cafeau, îngăimez încet , privind-o atent ca şi cum fiecare gest mi-ar fi deschis toate porţile lumii. Rămâne nemişcată de parcă nici nu i-am vorbit. Priveşte adânc pe fereastră absentă de tot ceea ce se întâmplă în jur. S-a răcit cafeaua, mai îngăimez odată distrăgându-i atenţia cu zgomotul ceştii în farfurie. Întoarce capul destul de mirată de absenţa ei, zâmbeşte angelic şi întinde mâna aranjând perdeaua care fâlfâia încet desenând linii din raze de lumină, lăsându-mă să sorb din ochii dimineţii cel mai răvăşitor triumf al meu. Este frumos aici! Cafeaua este grozavăşi aerul proaspăt al acestei dimineţi, îmi deschide drumul spre o zi frumoasă sper! Ridic din umeri fără să răspund. – Ai vist un pic în timp ce te uitai pe fereastră! Da, priveam ziua prin hăul nopţilor pe care le-am umplut cu vise spuse zâmbind. Zămbesc şi eu şi în timp ce îmi fac de lucru cu aranjatul mesei, o întreb fără să o privesc de această dată: Vrei să-ţi arăt împrejurimile? Este destul de frumos pe aici! – Desigur, mi-ar face plăcere dar numai în cazul în care nu te îndepărtez prea mult de la treburile tale. –În niciun caz! Plăcerea este a mea! Şti? Când eram mic, îmi plăcea să fac pe ghidul,deşi nu înţelegeam prea bine atunci şi nici nu bănuiam că există această profesie de fapt. De fiecare dată când aveam ocazia, ( şi erau destule), mai ales atunci când mergeam la islaz cu vitele şi mai fac o paranteză, eu nu aveam cu ce să merg dar eram nelipsit din ceata de copii păzitori. Acolo în islaz,la marginea pădurii, ne construisem in fel de căbănuţă din bucăţi de lemn şi nuiele, care de fapt, avea şi demisol. Săpasem cam jumătate de metru în pământ ce mai, adăpost în toată regula. Atunci explicam fiecăruia,( fabulând desigur de cele mai multe ori), unde ne aflăm, spunând un tărâm dintr-o poveste dând fiecăruia un nume şi câte o atribuţiune. Bine că ştiu la ce să mă aştept spuse zâmbind. Măcar ştiu că mă vei pune undeva pe un tărâm,aşa cum spui, dar te-aş ruga, mai uşor cu fabulaţiile. De data asta chiar râde nedezlipindu-şi privirea de la fereastră. Probabil, la faţa locului te vei gândi şi la un nume nu? – Fireşte! Cu siguranţă te voi aşeza pe unul din tărâmurile viselor târzii, sau tărâmul cu iluzii, acolo unde stropii de ploaie au aripi şi fluturii nu mor niciodată. Cât despre nume, mă gândesc să-ţi spun, ( dacă tot suntem pe acest tărâm) Fata din vis. Râde din nou, privindu-mă de această dată ca şi cum i-ar fi milă, cu privirea aceea care dă de înţeles expresia: Săracul de el! Ăsta chiar parcă ar fi de pe altă planetă. Apoi continuă: Îmi place jocul! Povesteşti destul de frumos şi asta mă face destul de curioasă. Chiar îmi doresc să vizitez tărâmul pe care cu siguranţă, cândva, am locuit. Porţile sunt deschise, îi spun, întinzând braţul drept arătând uşa de la ieşire. Mă voi aşeza pe scaunul din dreapta , voi lua microfonul şi voi prezenta fiecare obiectiv pe lânga care vom trece. Itineraiul va fi destul de întortocheat şi de aceea, te voi ruga să-ţi pui centura de siguranţă. Râde din nou, ridicându-se încet. – Nu am aparat de fotografiat! Mă gândeam că obiectivele pe care le vom vizita, merită imortalizate.

6 Nu este cazul frumoasă fată! Fiecare obiectiv îşi va spune povestea şi pentru un zâmbet, îţi va face cadou un stik în care sunt prinse frânturi ale trecerii prin timp. Deschid uşa îmbiind-o cu un fel de plecăciune. Iese zâmbind, aranjându-şi cu grijă şuviţele de păr de pe frunte. Blondul, care încă mai zăcea pe terasă, ne întâmpină cu umorul deja ştiut. Blondul, chiar dacă ar fi în cel mai mare impas sau după cel mai creunt prăpăd, tot ar găsi ceva care să te înveselească. - Bună dimineaţa Soare! Primeşte cu lumina ta aceste suflete în împărăţia zilei abia începute şi dă-le lor azi, bucuria împăcării precum şi ei vor da lumii acesteia, turte de floarea-soarelui în amurg. Pace vouă şi mă gândesc cu tristeţe,că voi rămâne mai departe singur pe această terasă cu scândurile putrezite, unde 111


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

cafea nu mai e, ţigări mai e puţine, dar voi împărţii singurătatea cu mine însumi, privilegiat de incertitudinea desfrunzirii acestei toamne minunate, amin! - Soarele să te binecuvinteze spălăcitule! Lăsăm ţie în pază tărâmul acesta, cu aproape cinci sute de metri pătraţi de grădină, plus dependinţele în care este inclusă şi minunata terasă de care profiţi chiar acum şi nu deschide porţile, decât atunci când vei auzi glsul mierlei în amiază, sau doar atunci când clopotele bisericii din sat, vor arunca limbile ca nişte curcubeie peste liniştea grădinii. - Sau doar atunci, ( intră şi ea în joc), când vom trimite rând pe rând, de la marginea pădurii, buzdugane cu flori de iasomie. - Mergeţi fără grijă, fii ai toamnei! Voi fi aici ascultându-vă rugile continuă blondul, fâcând o reverenţă copleşitoare. Coborâm împreună treptele şi ne îndreptăm către drum, cu o linişte pe care nu o mai simţisem de mult. Era veselă, ochii îi străluceau frumos şi limpede.

112


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

CONSTANȚA ABĂLAȘEI DONOSĂ (Brăila) Nr. 33 Taina Simonei

Sfârșit de octombrie. Vântul își amplifică zgomotele deformând traseul lin al frunzelor care încă mai cad, devenind niște umbre halucinante și strâmbe de atât răsfăț al brumei care a șerpuit peste ele făcându-le să le piară și vlaga pe lângă coloritul lor atât de frumos. Pe stradă, lume multă; unele persoane ostentativ fără treabă, altele grăbite de parc-ar pierde trenul, iar domnii, unii dintre ei, înțepeniți la câte o terasă afară în bătaia fumului de grătar, trăgând din țigară în fața unei halbe cu bere. Peisaj meschin. La ora aceea din zi când unii ies de la serviciu, elevii și studenții de la cursuri, străzile orașului nu sunt prietenoase, fiindcă fiecare în parte, se grăbește să ajungă acasă să se cufunde în fața televizorului ori a clculatorului pentru a lectura un ziar, ori a răspunde unor prieteni găsiți la întâmplare pe internet, alcătuind prietenia lor estivală. La doi pași de mine într-o stație de tramvai plină de lume ce-l așteptau, într-un grup de liceence peste măsură de gălăgioase, se pornește o ceartă cu tras de păr și înjurături. Rămasă pe locul meu cu privirile mirate fără să am curajul a face un pas să văd ce se petrece, ascultam precum ceilalți călători, limbajul lor mitocănesc. Nu credeam ochilor ce văd! Mi-am adus aminte de împrejurările când îmi povestea Simona cum a cunoscut cu mulți ani în urmă pe una din prietenele sale, tot în stația de tramvai. Căuta întotdeauna s-o întâlnească când pleacă ori vine spre casă. Poposea la aceiași oră în stație și când pleca de acasă, și când se întorcea. La început și-a zis că este o întâmplare. După un timp a constatat că bate la ochi! Și-a schimbat ora și traseul spunându-și că este iluzia ei banală, însă în fond, acela era drumul ei obișbuit și nu-i putea adresa nici un cuvânt. După ce a trecut ceva timp, Georgeta prietena ei, a reîntâlnit-o din nou. Acum Simona se considera supravegheată. - Ce faci Georgeta, întrabă Simona considerând că o păcălește cu vorba. - Am trecut pe la magazin, răspunde Georgeta cu un aer de superioritate, să-mi cumpăr niște haine! Curând vine frigul iar cele de anul trecut au ieșit din modă! Pentru câteva minute, Simonei i-a pierit graiul. Cuvintele Georgetei a lăsat-o cu ochii în soare. Dacă asta este obișnuința ei, să-și cumpere! Are bani, dar n-are stofă! Nu mă pricep eu la oameni, dar nici greș nu dau. Mi-a spus cândva că este de profesie psiholog, înseamnă că are și o viață palpitantă. Doamne, cum am intrat în prietenia asta uricioasă! Suspicioasă, din când în când Simona îi arunca câte o privire mohorâtă neștiind ce să spună în continuare. - Ți-ai schimbat traseul spre casă, întreabă Georgeta. - Da, mi-a recomandat medicul să merg mult pe jos să scap de greutatea corporală și de stresul acumulat. - Se vede! - Ce se vede, adăugă Simona. - Că ești stresată...dar mai grasă mi-s eu! Dar nu se rezolvă totul cât ai bate din palme. Trebuie să ai răbdare! Cuvintele Georgetei, răsună în spatele ei ca niște lovituri grele. Măcar de-ar fi adevărată starea mea de stres...Oare mi-a aflat problemele care mă apasă de ani și ani ? - Trece în revistă acest sentiment neplăcut, îi tot spunea Georgeta, Simonei. Primește orice declarație de dragoste ori de prietenie și spiritul îți va rămâne absolut liber față de corp, față de griji...și vei vedea esența! De ani, te văd tot singură. Sunt interesante și stațiunile balneare pentru aceste probleme. După un tratament sever, vei vedea ce stare de suflet vei recăpăta! Să scape cât mai curând de prezența ei neagreabilă, Simona îi spune că-i va asculta sfatul luându-și rămas bun de la ea. Așa s-au despărțit la Universitate, în spatele Străzii Domnești. 113


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Peste câteva zile, singură pe același traseu gândind la itinerariu propus de Georgeta, îi scoate gândurile din umbră, iubiții de altădată. Pe primul și al doilea ia avut în facultate, colegii ei de an, niște băieți nehotărâți și chiulangii. Cosmin, a fost cel de-al treilea, după ce a terminat facultatea. Un profesor de matematică care l-a cunoscut în primul ei concediu petrecut la Sinaia. El îi recita tot timpul din Minulescu, ghiftuind-o și impresionând-o cu nostalgia sa. Când se întâlneau, îi dăruia flori. În zilele ploioase îi aducea câte o floare înconjurată de multă ferigă. Îi plăcea mirosul de ferigă și muzica de Brhams. Ce imagini de vis! Crâmpeie din anii tinereții au trecut pe lângă mine cu atâta iuțeală. Copil, elevă la liceu, studentă...și acum slujbaș! Mâine se împlinesc douăzecișicinci de ani de la moartea dragilor mei părinți! Ce accident oribil! Cum vine timpul din necunoscut și trece în urmă. Se răsfrânge asupra mea, asupra celor de lângă mine și ne face mai inexistenți. Așa mi-au venit speranțele, bucuriile apoi marile tristeți. Tot la fel au plecat șterse colorându-mi cu oarecare fantezie sufletul și toate gândurile. Unicile amintri dar și cele mai dragi mi-au rămas pentru totdeauna; părinții, copilăria fără de nici o supărare, anii frumoși de școală și omul pe care l-am iubit necondiționat. Restul a plecat... m-au părărsit, cum m-au părăsit și anii. Astăzi, la cei patruzecișipatru de ani, simt că mi-au rămas în suflet experiențe moarte demult și o viață de familie răscolită de o mare furtună pe malul oceanului. Nu frate, nu soră, doar părinții lui tata. Dar și ei cu necazurile și problemele lor. Cum să le mai plâng pe ale mele? Are dreptate Georgeta! Dacă o fi intenționat de fiecare dată să-mi mărturisească ce eu nu știu?! Despre mine nu știe prea multe: mi-a simțit singurătatea, că sunt nedreptățită de soartă și nefericită...Oricât ar fi ea de spirituală și demonică, mi-a surprins stările de suflet! Poate și Cosmin mă vedea uneori îmbufnată și ostilă. Nimic nu am învățat de la el cât l-am avut în preajmă! De câte ori m-am întrebat: ce-o fi cu matematicianul meu drag ? L-am întrebat și pe Dumnezeu, dar răspuns nu am primit. Cred că a îmbătrânit! Dar nu are ce îmbătrâni în el: nici matematica, nici sentimentele. Parcă-l văd; înalt, subțirel dar nu peste măsură, cu trăsăturile frumoase ale feței și buze expresive. Când mă privea cu ochii săi negri, simțeam că sunt privită de două boabe lucifere ce străluceau în nopțile noastre albastre. Întâlnirile cu el mi-au transfigurat totul în bine. Lumina sufletului lui analist și veridic, mi-au dat cele mai frumoase trăiri precum ceva nemieritat. Analizându-mă uneori, rămânea surprins și alarmat de răspunsurile mele, însă tot el îmi corecta iluzia, conștiința, nervozitatea feminină, reproșindu-mi că sunt un poem al soarelui cu fereastra deschisă în care să intre tot începutul și sfârșitul din noapte! Așa era Cosmin al meu! De ce m-o fi părăsit? A plecat și n-a mai venit. S-o fi însurat? Fă-l Doamne să-mi dea de știre. Tot îl aștept. Au trecut patrusprezece ani de când nu mai știu nimic! Ce trist e fără el! Iar când plângeam cu desperare, parcă și văd cum își petrecea degetele prin părul meu, pe frunte, pe buze, pe gât. Apoi, își lipea fruntea de pieptul meu spunându-mi că o să mă păzească, o să mă iubească și niciodată nu voi fi oropsită de nimic. Nici în facultate nu am învățat, ce am învățat de la el! De ce-o fi plecat? De ce tace? I-am dăruit credință și niciodată nu l-am trădat cu pasiuni lacome. Îmi este frică să dau de știre cuiva; este taina noastră și nu doresc să se întâmple o altă nenorocire. Mâine voi merge la mormântul dragilor mei părinți. Le voi pune flori și lumânări. Voi sta de vorbă cu ei și cu lacrimi îi voi ruga să-mi trimită vești despre Cosmin, deși ei nu l-au cunoscut. Prietenia noastră a durat opt ani, dar m-a părăsit cu respectul pe care mi l-a purtat întotdeauna. Viața, va îndepărtat de mine dragii mei: și pe mine, de acest om! După ce am stat de vorbă cu ai mei, am plecat cu puțin sprijin sufletesc în lăuntrul meu. Mergând pe drum cu sufletul mai luminat, mi-am spus: nimeni nu-i singur pe lume. Dumnezeu, îi este mereu alături!

114


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

EMILIA PFEIFFER (Germania) Nr. 34 Angela in retro-style

Am pătruns ilicit în corpul ei. Fără documente. Dintr-o conservă de sânge. Pe buletinul de analize nu apăream nicăieri. Am început să-i inspectez corpul prin artera brahială. Nu era sănătoasă deloc. Sângele îi picura mai mult decât să-i curgă. Așa că am ajuns către arterele periferice mai mult împingându-mă singur de pereții elastici. Nu ca pe-un tobogan cu apă. Cum mi-aș fi imaginat eu intrarea mea în ”lumea bună”. Am așteptat o vreme, ca prezența mea să n-o ia prin surprindere. Prin urmare analizele pe care i le-au făcut medicii după introducerea mea au fost ok. Sângele ei este cald și liniștit. Asist cu plăcere la refacerea sănătății ei. Și mă bucur când se sărută cu iubitul ei, pentru că atunci inima ei pompează tare. Iar eu sunt purtat ca-ntr-un parc de distracții pe culoarele venelor ei. Am început să mă împrietenesc cu limfocitele T. M-am prezentat chiar pe nume: eu sunt un M de tip B. Nu par a deranja pe nimeni aici. Sau chiar dacă, nimeni nu o spune. Am început să mă lipesc de o limfocită simandicoasă. S-a împotrivit puțin la început. Apoi mi-a dat voie să o cuprind. I-am pătruns în minte, în ADN, în fiecare colțișor al existenței și am rescris-o. Complet. Am transformat-o în mine. Apoi am devenit violent. Am asfixiat-o. De ce aș mai avea nevoie de o limfocită uscată, care de fapt e un MB? Acum suntem 2 MB în corpul ei. Ne împărțim strategic. Țelul nostru e să reprogramăm cât mai multe limfocite rebele. Într-un final noi vom fi cei care vom pune stăpânire pe ea. Obligăm aceste corpuri îndărătnice să ni se supună. Le asimilăm, le reducem activitatea, apoi ne debarasăm de ele. Angela devine din ce în ce mai obosită, se sărută tot mai rar cu iubitul ei. Parcul de distracții e ținut mai mult închis. În schimb ne oferă o saună plăcută, de când are mai mereu febră. Mă gândesc să luăm o scurtă pauză. Îmi convoc armata de celule și le ordon câteva luni de campare fără atac. Angela se simte mai bine, iar asta chiar mă bucură. E plină de viață, face des drumeții în aer liber. Oxigenul ne face și nouă MB-iștilor bine. Extragem necesarul din el pentru a ne mări volumul. Sâmbăta merge la o petrecre. Sărim și noi de câteva ori de pe un picior pe altul și dăm din cap în timp ce ea dansează tot mai obosită. Ne simțim bine în sângele ei. Când se sărută cu iubitul ei, ne dăm din nou pe tobogan. Bea alcool și ne amețește și pe noi. Bine că nu mai fumează. Ceața aia îngrozitoare ne bloca drumul prin vene și abia ne făceam loc printre depunerile pe venele uneori aproape înfundate. Din când în când bea vin select. Nu știu ce naiba conține ăla, dar ne e rău de la vin, ne pișcă extremitățile, avem impresia că ne picură cu sodă caustică, când bea vin. Bere și șampanie ne place, suntem ca-ntr-un jacuzzi italian când se umple cu lichide din ăstea spumante. Dar ce mai atâta vorbărie în gol? A venit timpul să acționăm. Între timp i-am acaparat o mare parte din corp fără ca ea să observe. Trebuie să o facem să meargă la medic, ca să ne descopere. Să îi speriăm. Să se știe cine suntem noi. Lumea va trebui să ne cunoască. Suntem niște legende. Nu vreau să par patetic, dar oarecum îmi surâde ideea că se va scrie despre noi, armata de MB care în frunte cu conducătorul lor a repurtat o mare victorie. O victorie meritată, ce-i drept. Am luptat ani la rând pentru a o obține, trecând prin cele mai crâncene procese care pot apărea în interiorul unui om. Ne-am mutat în creier. Angela are o memorie plină cu povești inutile. S-o facem să-l uite pe iubitul ei? Mai bine deocamdată nu. E frumos când simțim electricitatea iubirii dintre ei. Să uite ce are de făcut la 115


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

serviciu? Să se uite pe ea? Familia? Îmi vine o idee trăsnet. Sunt atât de mândru de genialitatea mea. Să uite să-și ia tabletele ... așa bătălia repurtată va ajunge la final mult mai repede. Medicul i-a confirmat astăzi Angelei că existăm. Că ne-am răspândit în tot corpul ei. Că nu mai are nicio șansă să ne învingă. Nu s-a arătat mirată. Bănuia ceva. Dar ce mă umilește de-a dreptul e că nici măcar nu vrea să lupte cu noi. Și-a împachetat o valiză și pleacă împreună cu enervantul ăla de iubit în Malibu. E motiv de supărare relaxaților! Ce-au făcut cu mințile voastre? Nu mai știți să vă-ntristați pentru nimic? Trebuie să vă aducem noi aminte, cum se reacționează când afli despre o boală incurabilă? Armată, înainte marș spre stomac și intestine. Așa, am făcut-o să vomite. N-a prea avut ce, că n-a mâncat aproape nimic astăzi, dar i-am adus aminte că existăm. Și trebuie să ne ia în serios. Angela insistă să ne ignore. Am pus toată artileria în mișcare pentru a o face să ne conștientizeze, dar ea trăiește ca și cum noi n-am exista. Doar cu și pentru Paul. S-a cuibărit cu capul în poala lui. Sunt amândoi atât de fericiți încât aproape îmi vine să vărs o lacrimă. Din invidie. Sunt gelos pe Paul. Pe inocența lui rușinoasă. N-a făcut nimic ca s-o merite. Angela i-a picat din cer în poală. Ea a adormit. Îi mângâie părul. Noi nu mai simțim nimic. Nici o fulgerătură la atingerea lui. Am învins! Sentimentul victoriei e altfel decât mi l-aș fi imaginat. Sunt contrariat: nu știu dacă să ne refugiem în creier sau în mușchiul inimii. Vrem să-i simțim ultimele zvâcniri, după ce ni s-a predat într-un mod atât de candid, fără nicio împotrivire. (Când Paul a observat trecerea ei în neființă, noi ne aflam în memoria ei centrală, încercând să-i salvăm amintirile spre a le pune pe hârtie pentru ce-i ce n-au cunoscut-o. Eram fericiți să o fi salvat din asepsie, dăruindu-i moartea.)

116


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

RĂDULESCU RALPH IOAN (Lisabona) Nr. 35 Irena

1 Irena se aşează lângă pat şi işi aminteşte de trecut, de prezent, de viitor, de toate. Pentru că în mintea ei, acum bătrână se instalase oboseala mintală. Aşa spuneau copiii ei. Simţi rând pe rând fiecare bucată de memorie cum o răneşte, cum o rănise și cu ani în urmă, când încă nu era mamă, nu era femeie, când nu era nici măcar un copil. Îşi aminti de Jorge, de unicul bărbat care a făcuto să se simtă ființă umană, femeie. Fiindcă, pentru ea, acest cuvânt sau fiinţă nu existase până atunci, ea credea că femeie înseamnă doar o diferenţă între organele sexuale şi puterea de a da naştere. Atunci simţi şi ura, şi-o aminti, o avu în faţa ochilor şi o atinse, o trăi cum a trăit-o până acum şi cum o va trăi şi de acum înainte. -Bietul Jorge..Atât a putut să mai spună, era prea târziu pentru el, la fel şi pentru ea. -Nu merit să îmi amintesc de el, nu merit să îl fi întâlnit sau să mă fi întâlnit el pe mine. Nu merit să trăiesc, cum nu meritam nici să mă nasc. Asta o bântuia de mulţi ani, probabil din clipa în care el a văzut-o şi ea la văzut, din clipa atingerii lui, din clipa în care ochii li s-au întâlnit şi buzele le-au zâmbit, scoţând sunete identice care formau tot cuvinte identice, dar dure şi triste. Cu toate că amândoi erau simpli soldaţi, din armate diferite, unul cu sânge mai albastru decât celălalt, dar amândoi au simţit acelaşi sentiment. O încâlceală de dragoste cu frică. Frica lui era doar moartea, frica de a nu-şi respecta cuvântul dat părinţilor lui, ,,mă voi întoarce, staţi fără grijă, că mă voi întoarce,,. Dar frica ei era cu totul alta, era frica de dragoste, nu o simţise niciodată. Nu a avut niciodată un bărbat sau vreo femeie în viaţa ei. Era precum o floare pură, superbă, mergând pe drumul ofilirii. Dar tot îi era frică, îi era frică pentru că el poate fi primul şi singurul bărbat din viaţa ei, sau că nu poate fi. Şi asta o speria cel mai tare, nu frica de moarte, de singurătate, de Iad. Nu era o persoană credincioasă, nu cunoştea divinităţile la care lumea se închina, dar ştia că după moarte fiecare trebuie să ajungă undeva şi că, cei buni nu vor fi amestecaţi cu cei răi. Deci credea în Iad şi Rai. -Bietul Jorge..Dar el nu mai e, a plecat demult. M-a părăsit şi la fel şi eu pe el. Am ales drumuri separate, cu promisiunea că ne vom regăsi. Mi-a zis să fac copii, să nu fac băieţi, ci fete, iar dacă sunt fete, să nu fie ca mine. Mi-a zis să nu le zic de el, iar dacă am băieţi, să nu le pun numele lui, pentru a nu avea aceeaşi soartă. Credea şi că mama lui a murit de dor, de suferinţa dorului. Sigur primise scrisoare că fiul şi soţul ei au căzut pentru o cauză cel puţin nobilă. -Îmi amintesc..îmi amintesc cum cerul cobora ca să ridice fumul. A vrut să moară precum un soldat adevărat, precum un erou. A fost un erou! Începu să ţipe, iubitul meu a fost un erou, bărbatul meu a luptat şi a câştigat! Nu mai vreau pe nimeni în viaţa mea, niciodată nu am vrut pe nimeni, cum nu mi-am vrut nici părinţii care nu mă iubeau şi pe care mi-i doream morţi din clipa conceperii mele. -Dar s-a întâmplat. Acum cântărea cele mai frumoase zile din viaţa ei, singurele două zile frumoase. Când l-a cunoscut pe Jorge şi când a născut. Până ca el să moară, ea i-a jurat că nu va mai avea niciun bărbat, la fel a făcut şi după ce el a murit. Şi nu a mai avut. El a fost singurul, nu a vrut nici copii. A zis că doar el ar putea să fie tată peste ai ei copii, doar el ar putea să vadă, să ştie, să simtă ce este în ea, unicul bărbat care avea puterea de a o pătrunde fizic. Unicul om capabil de a o face mamă, dar el nu este aici să vadă că aşa a fost, şi nici din lumea lui nu poate vedea, cum nici ea nu poate să-l vadă din lumea ei. -Uite-i, uite-i ce frumoşi sunt! Începu să ţipe spre cer, iar apoi spre pământ, spre câmpie şi spre copiii ei pe care-i iubea cum l-a iubit pe el. Erau trei la număr, Ines, Viriato, Jorge. Toţi trei copiii lui, aceiaşi ochi, obraji, culoare a buzelor. Acum lupta cu viaţa şi cu moartea, trăgea de ea să apuce să trăiască, încât să le povestească copiilor ei despre Jorge, despre tatal lor. 117


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-

-

-

2 Staţi pe poziţii, nu vreau să văd arme neîncărcate sau grenade aruncate prost. Nu mai cer nimic, pentru că nu am de la cine, plângeţi cât vreţi, dar nu vă omorâţi între voi. Cât stăm aici? Întreabă Vargas, tatăl a doi copii schilodiţi încă din burta mamei lor. Generalul a râs şi a plecat. După două ore ne-am retras, urma să ne retragem spre vest, să îi lăsăm să vină după noi şi să-i atacam noaptea, când erau obosiţi şi înfometaţi. Deşi aveau mâncare şi muniţie mai multă ca noi, au acceptat asta, ştiau că vom muri de foame, de boli sau de frică. Într-o noapte m-a trezit Jorge şi a zis să fim pregătiţi, să luăm două conserve şi să urmăm generalul, aveam să ne facem rondul în prima linie. - La război nu se doarme, nu vei închide un ochi, dar îi poţi închide pe amândoi dacă nu scapi cu viaţă, învaţă mai întâi cum să adormi şi apoi cum să lupţi, aşa mi-a zis omul cu faţa de corb, care işi pierduse interesul pentru viaţa şi familia lui, care acum privea gol, fără să ştie că priveşte, era tatăl meu. Acolo erau doar fermieri care se considerau soldaţi, care luptau pentru o libertate ce nu avea să vină vreodată. Vin, pregătiţi armele şi trageţi, mai întâi aruncaţi grenade şi apoi trageţi, aţi înţeles? Şi întreba din nou. Dar era prea târziu, jumătate din noi eram înconjuraţi, lupta pe care o duceam noi era pe pământ, dar ei erau deja în spatele nostru, unii parcă folosindu-şi aripile pe cele mai înalte case. Am zis că rugăciunea nu mai ajută acum, doar o ultimă amintire înainte să-i întâlnesc pe fermierii, salahorii, pescarii care au murit în noaptea asta şi în celelalte de până acum. În timp ce fugeam, a venit din spate un spaniol, cred că era basc, ţipa ceva surd, dar disperat un nume, Irena, fugea îngrozit şi ţipând într-o spniolă pierdută, cu un accent pierdut “vine Irena, muriţi înainte să fiţi omorâţi!”. Jorge era lângă mine, ascunzătoarea ne era o bucată de ciment desprinsă dintr-un bloc, acoperită cu cadavre, nimeni nu avea să ne găsească aici. Nu mai avea niciun miros, nu mirosea nici măcar a rahat sau a transpiraţie, a sânge sau mort nu mirosea. A zis că aşa este un om înainte să moară, nu are miros. După câteva ceasuri era linişte pe stradă, pe toată strada, dar un ţipăt a alungat-o spunând “Aici îi găsiţi şi îi aduceţi în port!” Era o voce de femeie, în glasul ei se simţea un accent portughez, din sud, probabil Alfama. Mă întrebam de ce vocea unei femei din ţara mea s-ar auzi printre soldaţii republicani. Pablo, trezeşte-te, trezeşte-te odată! Sunt treaz, acum puţi prea tare. Ai idee unde suntem? Nu, dar ştiu ce ne aşteaptă. Şi am ştiut bine, eram în port, lângă general şi încă 200 din divizia noastră de somnambuli. După o săptămână de lupte am fost prinşi, totuşi era mai bine decât câteva minute cum ne gândeam noi la înrolare. Un pescar se uita la mine şi râdea, apoi la Jorge şi apoi la amândoi. Voi sunteţi doi proşti, puteaţi scăpa demult, puteaţi fugi pe o barcă, puteaţi să muriţi şi tot era mai bine. De ce era mai bine dacă muream atunci? S-a simâit dator să întrebe, deşi ştia că omul avea dreptate. Mai bine mureaţi odată cu restul, aşa nu se ştie dacă veţi muri, aici mor doar cei norocoşi. Şi cine ne poate împiedica, dacă vrem asta? Cât ai dormit, au tăiat vreo doi dintre noi. Pe unul l-a dat la porci, pe celălalt l-a feliat, cum feliezi carnea, înţelegi? Şi ni l-a dat noua, să îl mâncăm. A zis că asta este masa noastră, că nu primim altceva. A zis că dacă nu mâncăm, îl va da la porci, şi vom răbda până la urmatorul. Ne-a dat să mâncăm tot de la el, de la degete la scrot. Nimeni nu a mâncat, dar sunt sigur că în maxim doua zile nu va mai rămâne nimic din el. Atunci i-a cuprins spaima şi pe ceilalţi. Pentru mine, inuman era să omori pe cineva, dar până să înceapă luptele nu văzusem moarte, mai rar, când tata omora un animal şi îi auzeam ultimele sunete care îmi râcâiau inima, urechile, pieptul şi-i interziceau aerului să mai fie respirat. Acele fapte erau inumane pentru mine. -El. Venise lângă mine o femeie aproape înaltă, cu părul lung, de culoarea pământului şi cu ochii precum perlele, bine înfipte în orbite. Se uita la mine şi zâmbea, eu îi admiram fineţea feţei, a mâinilor, a corpului ca de animal a cărui vânătoare este interzisă, dar care doreşte să fie vânat. Avea în ochi frumuseţea unui pui de lebădă, iar faţa îi semăna cu gândurile mele atunci când îmi imaginam femeia perfectă. Toată lumea a început să ţipe, fiecare se agita, unii plângeau, alţii se rugau, alţii îşi dădeau drumul în pantaloni la rahatul care nu le părăsise încă trupul şi plângeau mai departe. Doar strigăte de disperare, uneori acoperite de Carlos, 118


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

un bărbat cât un urs, cu fruntea lată şi trupul de zeu. El striga doar să-l dezlege şi să lupte cu el corect, după care o numea curvă. Dar ea se uita la mine şi eu la ea. -Dezlegaţi-l, e rândul lui. Mă înroşisem, mult mai rău ca fermierii de lângă mine, dar mai puţin ca sângele. Nu am zis nimic, Jorge ţipa la mine spunându-mi că mă iubeşte, că vom trăi si vom avea copii într-o zi, dar copii eram şi noi, pornisem pe al 20-lea an din viaţă. Acum aveam ocazia să o văd şi de la spate, dar nu mă uitam la fundul ei, pentru că în mintea mea era deja perfect, trebuia să-i descopăr frumuseţea picioarelor. Călca apăsat, rapid, cu o fineţe întâlnită doar la pisici, avea picioarele mai fine ca aurul, mai blonde, mai preţioase, mai frumoase. În schimb, avea trapezul unui muncitor, mai mare ca al unei femei obişnuite, dar la fel de fin. Asta mă făcea să fiu şi mai roşu. Datorită ei, moartea era ultima mea grijă în momentul de faţă, asta pentru că încetasem să mai cred în supravieţuire. Îmi ziceam că viaţa nu iţi dă la schimb decat frig şi, daca nu eşti prea sărac, un loc în adâncul pământului. -Cum ai prefera să începem? Primele cuvinte adresate, au fost cinci la număr. Buzele ei se deschiseseră asemeni unei răni recidivate, iar mâinile îi erau ocupate, stânga de o găleată, dreapta de şoldul în care era proptită. -Eşti portugheză, eşti din sud, eşti din Alfama, nu? Te rog…Şi acum mă gândesc cum a vrut să fugă cu mine, ce a văzut la mine. Mă gândesc cum am început să vorbim, eu voiam să par bărbat, dar eram doar roşu şi mă feream să cerşesc mila. -Da, sunt din Alfama, dar am crescut aici. Poate voi ajunge şi pe acasă, vreodată. Întotdeauna mi-am dorit să văd cartierul ăla arzând, cu tot oraşul şi ţara la un loc. Era o femeie plină de ură, plină de sânge şi de frumuseţe. Ochii ei puteau spune adevărul dacă ştiai să îi priveşti, dar nu mă gândeam la ochi, mă gândeam la buze, cele mai frumoase buze pe care le-am văzut. Vedeam cum se mişcă şi cum lasă sunetele să iasă, cum se formează cuvintele care-i părăsesc gura. Asta ar trebui sa fie Iadul sau Raiul. Doar acolo o puteam întâlni, doar acolo o faţă ca a ei putea fi perfectă. În Iad mai mult ca sigur m-ar fi chinuit, ar fi stat lângă mine fără să se dezbrace, fără să o pot atinge, doar să vorbească, era un chin suficient. Era îmbrăcată precum ceilalţi soldaţi, nu avea nimic în plus sau în minus uniforma ei, poate doar sânge. Mă gândeam ce aş putea să îi spun, cum să îi răspund, pentru că tocmai mă întrebase cum prefer să mor, iar prezenţa ei îşi făcea treaba mai bine ca ameninţările sau chinurile prin care trebuia să trec. Dar nu îi răspundeam, încă trăgeam de timp, mă uitam spre gâtul ei, i se zărea o bucată din pieptul costeliv, partea de sus era precum o dorinţă care, odată împlinită, nu mai aduce bucurie, care amorţeşte sentimentele, dar de care pe moment eşti sigur că-ţi va aduce bucuria eternă. Avea aceeaşi faţă ca restul ibericilor, aceeaşi culoare ce nu are cuvânt, aceeaşi fineţe pe care o găseşti decât în operele lui Homer, la zeiţele şi femeile care au trăit, dar nici măcar el nu ar fi fost în stare să îi descrie frumuseţea. Degetele lungi semănau cu primele atingeri pe care mi le doream şi care chiar aveau să fie. Era genul de femeie care ar fi luptat la fel şi acum 2000 de ani, care i-ar fi fost alături lui Viriato sau el i-ar fi fost ei alături şi care ar fi gătit romanii pe foc ca să le dea celorlalţi romani să mănânce. -Vorbeşti? Trebuia să dau un răspuns, dar nu eram pregătit să-l dau, şi nici ea să îl primească.

119


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ANDRA BIANCA IACOB (Sibiu) Nr. 36 Trei vieți într-una

Născându-ne într-o lume a tehnologiei avansate, avem impresia că totul e normal și credem că am descoperit într-o oarecare măsură formula prin care să transformăm imposibilul în posibil, atingând un nou prag al omenirii! Cu cât urcăm mai mult în era tehnologie avem mai multe beneficii, în schimb pierdem o mulțime de alte elemente, trăiri, sentimente. Ne îndepărtăm de origini, de strămoși!.....Lăsând în urmă, într-o carte nescrisă, doar transmisă ca o baladă... libertatea de a crea propria iluzie despre ceea ce a fost sau nu, despre ceea ce o să existe sau nu!? Și speranța că viitorul se clădește din trecut. Trăim cu greșita concepție că ne naștem pentru a devenii stăpânii acestei lumi...Pe care nu o merităm...și în loc să ne bucurăm de timpul ce ne-a fost oferit în lumină și întuneric, în ziuă și noapte pentru a descoperi Terra, noi ne întrecem în a inventa supra- popularea nu doar a Terrei ci și a altor Planete. Cu ajutorul tehnologiei ultra-moderne construim corpuri omenești și inimi artificiale lipsite de sentimente doar pentru a nu-i pierde pe cei dragi. Clonăm oameni....și astfel lumea se supra popularizează.....uitând de ce suntem aici și pentru ce!? Astfel ar fi posibil să te naști ca fiind un om normal, dintr-o familie normală...și într-o clipă să devii ceea ce nu ai fost și nu ai fi bănuit vreodată: robot, urs, sau orice alt ceva! Și astfel din cauza tehnologiei ultra moderne, a supra popularizării, a consumului de resurse din Terra trebuie să te muți în maxim un an pe o nouă planetă luând totul practic de la zero! Dar cum? Tot cu ajutorul imaginației și al iluziei cu care ai murdărit Terra. Fiind foarte pasionată și petrecând ore sau chiar zile în fața laptopului mi-am propus să colind atât în lumea prezentă cât și în cea trecută și de ce nu....poate cu puțină imaginație ajung și la cea a viitorului, urmașilor noștri! Fiind în goana căutărilor trecutului am început cu Romania. Țara în care mam născut și am copilărit. Privindu-mă în oglinda timpului ce făcea trecerea între prezent și trecut pășesc încrezătoare dar cu pași de furnică într-o lume cu totul și cu totul aparte. Am intrat în lumea Primului Război Mondial, când luptele se auzeau până în sat la copii, bătrânii, bolnavii și femeile ce aveau grijă de copii, de bolnavi, de bătrâni. Fugind din calea morții, ascunzându-se prin munți și păduri... cu hrană ce era puțină și gurile ce erau multe și înfometate, femeile trebuiau să se lupte să facă pace, și liniște și bine. Seară de seară se intra în casele oamenilor smulgându-le orice fărâmă de hrană, pâinea uscată și înflorită de lacrimile negre ale văduvelor, ale mamelor a pruncilor ce plâng de foame și care cu ajutorul lui Dumnezeu dacă apucă să crească nu vor știi cum arată tata! Tot mama, iar mama trebuie să lupte să-i creeze pruncului imaginea corectă, frumoasă demnă a bărbatului ce i-a fost ei și tatăl pruncului lor! .....Durere mare!....Era 1916 27 septembrie când primii vrăjmaşi intrau în Romania distrugând tot ce le era în cale. Mută de durerea indirectă, priveam înspăimântată printre copacii ROMÂNEŞTI, cum distrugeau absolut tot în calea lor, omorând tot ce mișca, fără picătură de regret, nimiceau chiar și copii. Ce nu pot înțelege!? E cum pot acționa astfel de ființe, sau erau doar niște creații ale noii tehnologii într-o etapă străveche?! Vârsta îmi permite să-mi imaginez orice, doar că această cruzime nu mi-o pot explica indiferent de capacitățile mele de adolescent supra iluzionist. Bătrâni, bolnavi, copii, femei încercau să scape din calea morții. Gloanțele șuierau, treceau razant pe lângă unii, pe alții folosindu-i drept scut îi culcau la pământ, îi înecau în lacrimi roșii. SÂNGE! călcând la propriu printre cadavrele , sângele luânduse pe picioarele goale...fără lacrimi căci nu mai aveau, în tăcere cu durerea-n gât, FUGEAU tiptil, încet! Pădurile erau pline de oameni amărâți, fără case, dar bolnavi. Mâncau ce dădea Pământul...la cât de înfometați erau, puteau mânca și pasări moarte, sau orice leș. Știau că șansele de supraviețuire sunt tot mai scăzute. Dacă nu mureau de foame, de boală sau răni suflteşti, mureau în mâinile inamicului. Copiii nu înțelegeau nimic din ceea ce se întâmplă, dar nici nu dorea nimeni ca ei să-nțeleagă crudul adevăr. EU 120


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

!? îi priveam dar nu puteam să mă apropii de ei, nu-i puteam îmbrățișa oricât de mult doream acest lucru. Oricât de mult mă frământa dorința, incapacitatea de a atinge imaginea aceasta era greu de suportat. O sudoare rece, cumplit de rece m-a cuprins și lacrimi de sticlă-mi curgeau pe obraji, dar mâinile și buzelemi erau încleștate! Nu le puteam spune o vorbă bună pentru a le alina durerea. Eram acolo, dar nu eram. Era doar sufletul meu. Spiritul meu îi vedea și le simțea durerea, dar fizic nu eram decât în altă sferă a timpului, prinsă între cele 3 lumi: trecută, actuală și viitoare... eu puteam să-i văd să simt durerea unui zâmbet, frica de o ninsoare și fericirea unei ploi de vară...căci case nu mai aveau, se adăposteau sub un copac, sub pământ iar ploaia intra printre crăpăturile pământului... mâncau fructele copacilor, iar iarna săpau în pământ mâncând rădăcini ...cutremurată de atâta durere am trecut zidul prezentului, poate aici o să-mi fie mai bine.... După două Războaie Mondiale în care milioane de oameni au murit pentru că unii tânjeau la ceea ce nu era a-lor, am ajuns într-o lume în care tehnologia este esența. Răutatea primează! E la loc de cinste, chiar dacă nu așa trebuie să fie, așa este. Poate dispare sau poate că nu. În multe părți ale lumii încă este război, cei care au de suferit sunt în primul rând copiii. Oamenii se luptă pentru o viață mai bună. Ne confruntăm cu rasismul. Nu vrem să uita despre ura dintre popoare şi religii...și fiecare popor consideră vinovat pe celălalt...însă principalul vinovat este omul! Indiferent de etnie, religie... el este vinovat. Dorește prea mult, râvnește la cea ce nu e al lui, sau e prea tolerant cu celălalt! Poporul român este un popor frumos! Asta-mi doresc să cred. Poporul meu este brav este demn! Poporul român are părți frumoase! Are o țară bogată, frumoasă, românii sunt păstrători ai tradiției cât ține hotarul și peste hotare acolo unde-i poartă soarta. În părțile Transilvaniei și Maramureșului, timpul parcă stă în loc de mai bine de 2000 de ani când este vorba despre sărbători! În satele din Transilvania și Maramureș la fiecare sărbătoare sătenii merg la biserică în port popular. E atât de frumos în seara de Crăciun nici o casă a satului nu rămâne ne colindată, urătorii rostesc cu patos despre sănătate, prosperitate, numai gânduri bune și frumoase aducând totodată vestea Nașterii Domnului. Nimic nu poate fi mai frumos decât să ai în pragul casei urători de la cel mai mic pui de om abia înţărcat, până la cel mai vârstnic veteran îmbrăcați în frumosul și cinstitul port popular, cu steaua! O emoție greu de explicat în cuvinte, dar ce te cutremură până-n șina spinării. Sunt mândră cu acest neam. Sunt mândră că-s ROMÂNCĂ! Vinerea Seacă este zi de post negru. O zi dedicată rugăciunii până noaptea la 12. Ziua se petrece în tihnă și rugăciune, iar seara merg la slujbă apoi, biserica se înconjura de 3 ori cu lumânări aprinse. Sâmbăta se fac ultimele pregătiri pentru Noaptea Învierii, se pregătește corfița cu bucate ce urmează a fi sfințită de către preotul satului. Romanii sunt oameni minunați cu o credință în suflet mai mare decât ceea ce se vede, dornici să ajute, obișnuiți cu greutățile, ceea ce i-a învățat să se bucure de fiecare clipă fie ea și mai puțin fericită. Priveam cum bunicuțele își învățau nepoatele să toarcă, acestea erau îmbrăcate în port popular. Alții culegeau via, tot în port popular punând strugurii pentru vin în coșuri de nuiele vechi, împletite de fete și femei iarna-n șezătoare cu mult înaintea venirii noastre în această lume. Iar noi, generația actuală îmi place să cred, că le continuăm munca, ducem mai departe tradiția. Și pentru că-mi plăcea să privesc acest prezent- trecut, cu ajutorul imaginației, brusc, ceva mă adus în prezentul real. În spatele meu s-a ridicat zidul ce ne despărțea pe noi de viitorii urmași. Tot curioasă din fire cu pași ce doar păreau timizi lăsând în urmă lumea în care m-am născut, o lume cu bune și cu rele... pentru a descoperi viitorul, o lume nouă de la care aveam așteptări mari, chiar să ating cerul! Aș spune orice e permis și nimic imposibil! ...Cum se arată pentru tine viitorul?! O invazie de extratereștrii?! Atunci ai greșit.... e o eră a tehnologiei.... în care poți comunica din magazin cu propriul frigider din bucătărie. Poți să-ți programezi robotul să facă curat cât timp tu ești la plimbare... Vei fi servit în magazin de roboții. În spitale robotul e la informații, el la infirmerie, el e la intrare- el la ieșire. Robotul dirijează circulația . Robotul-roberul e pretutindeni și peste măsură. Se poate călători în spațiu cu ușurință! Sunt oameni ce trăiesc pe Saturn! Cei de la NASA încearcă să înjumătățească populația Terrei, expediindu-i pe pasionații de senzații tari pe alte Planete! E foarte interesant cum lumea continuă să evolueze. Persoanele descoperite înghețate în munți, pot fi readuse la viață! Iar cei ce nu mai au șanse de supraviețuire, nu mor! Li se extirpă creierul, se 121


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

îngheață la o anumită temperatură constantă , iar din gena sa se creează un nou corp căruia îi atribuie creierul persoanei în cauză. Deși pare anormal, demn de un film Scenice Fiction, pentru era viitoare este o viață cât se poate de normală! Din cauza excesului de ultra-tehnologie oamenii au început să ia puteri robotice, sau puteri ale animalelor, făcându-și operații nenumărate și descărcând de pe laptopurile performante aplicații în propriile corpuri, abilități și alte aplicații ce le păreau potrivite, și astfel putând comunica inclusiv cu animalele. Școlile din viitor se deschid cu aplicații. Ușile cu cipul din corp, un cip normal pentru viitorul anului 2500, an despre care vorbim, până la scrierea cu ochii, și aparate ce pot scrie ceea ce tu îndrăznești să gândești, să visezi...Nu e frumos că se poate așterne pe hârtie totul? Singur, așa din senin. Însă viitorul nu e cu totul frumos și perfect! Ca în orice eră are și viitorul părțile lui mai mult sau mai puțin bune. Războaiele nu mai sunt cu săbii , arcuri sau lănci, acum războaiele sunt cu bombe atomice- nucleare sau prin intermediul tehnologiei. Se întâmplă atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt.... Este trist să vezi cum urmașii privesc ca fiind normal ceea ce se întâmplă, și citind în cărțile de istorie adevăruri dureroase despre strămoșii lor nu simt nimic! Trec peste istorie fără empatie. Sentimente, trăiri zero! Teama unui război ce va schimba întreg universul este mare . Deși suntem în anul 2500 în Orientul Mijlociu războiul există fără a mai ține minte data îndepărtată. Oamenii acelor așezări sunt înapoiații Terrei, ei nu au auzit de era tehnologiei, în schimb au fost loviți de aceasta fără a știi ce este de fapt, și ce i-a lovit... Mulți încearcă să emigreze cât mai departe de locul de război, în țări civilizate. Putini sunt cei ce și reușesc. Lumina soarelui sau aceea lumină produsă de electricitate în orice moment al zilei sau al nopții este un miracol pentru cei mai mulți dintre ei... Acest război interminabil ce vine din trecut, un răsunet, un strigăt gâtuit de lacrimi, fără nici o speranță s-a extins spre Europa în era tehnologiei. Ceea ce numeam cândva Uniunea Europeană a luat sfârșit . Tari ale Bătrânul Continent au fost captate în Războiul Orientului... fiind o antiteză totală între trecut și viitor. Războiul a împânzit tot mai mult Terra. Din acest motiv oamenii au început să emigreze spre alte Planete ce la ora actuală- momentul prezentului ar părea imposibil. Dându-mi seama de ororile viitorului și ororile trecutului am înțeles că oriunde m-aș plasa aș avea atât părți bune cât și mai dure, astfel consider că mă pot întoarce liniștită în viitor pentru a înfrunta secretele nebănuite ale Planetei....

122


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ANGELA DINA (București) Nr. 37 Cutia

Însingurat, uitat de Cer, el se târăşte ca melcul prin odaie şi-şi poartă nevoinţa în ocean de lacrimi. Ruină îi este viaţa! Iar casa, tot la fel... Se strânge-n durerea ce-l goneşte din lume... Totul pare pe ducă... mâncarea, pe sponci... din ultima leţcaie rămasă are agonisită doar o gură de băutură amară. În floarea tinereţii, se simte îmbătrânit de-atâta înstrăinare de sine, de ceilalţi. Întemniţat pe veci, cu trup şi suflet uscate! Pierdut! Din când în când, în capu-i se porneşte război: ,,Cine sunt eu?! Și ce mi-e hărăzit?!” Gândurile-l mână înainte şi-napoi, şarada vieţii sale vrând să o dezlege. Fără de rost canon! Zilele gemene s-au tot gonit unele pe altele. Timpul său e doar ,,astăzi”, pornit cumva din ,,ieri”. În mintea-i pluteşte beznă şi uitare! De-ar şti măcar dincotro vine şi care i-e menirea, ar fi salvat! La viaţă s-ar întoarce! Şi-ar înălţa privirea iarăşi către Cer! ... De-o clipă ori de-o veşnicie, s-a pornit vântul precum un clopot al durerii. Un dangăt trist, lugubru, îi pătrunde-n ureche. Înfrigurarea îl cuprinde, i se pare că sângele-i trece cu greu prin vine, scurgându-se perfid către podea... Nici aer nu mai are... ,,Vinooo!” îl încearcă un strigăt-părere de-afară. Lehămetit de tot, îşi simte paşii o crâncenă corvoadă. Cine-ar vrea să-l vadă pe cel sătul de sine şiatât urât de alţii?! Dă uşa de perete. Dincolo nu se-arată nimeni. Scrâşnind plin de năduf, se-ntoarce să se zăvorască. Privirea-i pică însă către pragul ros, dincolo de care un pachet l-aşteaptă umil. Îl saltă şi-l duce-năuntru. Rupe hârtia cenuşie cu mişcări zmucite şi scoate la iveală o cutie din lemn lucios, bine ferecată. Nu are chef să afle cum se deschide ori ce ascunde! Aruncând-o deoparte, îndeamnă spre masă, ia ultimele picături de vinars să-şi ude buzele, căci sunt de iască, iar limba-i scorojită. Pe dată-o ameţeală adâncă îl cuprinde. Adoarme. Şi somnul ca de moarte îl ţintuieşte în pat peste noapte, strivit într-un coşmar: o namilă greţoasă îl pironise la podea şi-l mustra că-i refuzase mâna de ajutor întinsă, gata să-i lămurească ce tot voia să afle... ,,Ce să aflu?!” întreba el speriat. Aici calvarul se oprea, can clipă să revină. Repetarea visului îl supuse la cazne toată noaptea. Era încredinţat că s-a sfârşit cu el, că viaţa nu-l mai vrea. În valuri de sudori, se trezeşte. Şi uită chinul încercat. Neîncrezător în vise, rânjeşte sardonic... Aprinde o lumânare. Se-ndeamnă cu mintea să-şi deschidă cutia primită de neunde. O ridică. O cercetează bănuitor. O cântăreşte-n palme. Uşoară precum fulgul, c-un clinchet ciudat parcă-i vorbeşte din miezul ei ascuns. Fornăie furios vrând s-o-nspăimânte şi s-o oblige să-şi arate lăuntrul. Dar n-are nici o deschizătoare. Trânteşte răzbunător caseta de podea. Îşi răneşte piciorul şi picuri groşi de sânge se-adună într-un colan ceatinge lemnul. Ca prin minune, cutia umezită de stropii stacojii aprig îşi slobozeşte o-ncuietoare nevăzută, dezvăluind trei nimicuri: o gheară de urs, un ou de turcoaz şi vârful unui corn de căprior. Numai ce le zăreşte şi-ntr-o ameţeală se pierde... O vântoasă îl ia pe sus şi-l duce... Spre unde îl poartă? Răsucindu-l mai-mai să-l rupă, îl tot aruncă… departe, hăt departe! 123


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Tornada încremeneşte dintr-o dată şi privirea-i cade pietroi în loc necunoscut! E o sălbăticie la poalele unui munte, unde o grotă îşi ascunde intrarea furişată. Înfige cuţitul ochilor în galeria măreaţă. Acolo, în întuneric, o ursoaică jertfeşte smerită nemişcarea de-o mie de zile ca-n om să se preschimbe. Sosit în ultima clipă de magie, rămâne vrăjit de ce vede... Colţii ursoaicei se strâng, ghearele pică, învelitoarea de blană se despică din creştet până-n talpă şi de sub ea apare încet minunea... Chipul, trupul... ,,Da, e chiar ea, mama! Ea?!” Secunda de uimire îi asmute un foc de dor în suflet... ,,Să stau aici, cu ea...” ... Dar timpul îi face-n ciudă şi-l întoarce pe altă spirală în odaia lui slab luminată. Deschide ochii asupra ghearei de urs ocrotite până la durere în pumn. ,,Mama?!” Şi gândul nu se-ncheagă bine că, vai, e răpit de-o altă pală de vânt răscolitor şi rece... Acum e sus, lâng-un pisc de munte ce-mpunge norii buluciţi deasupra-i, chemând să vină astrul zilei, să-ncălzească şi s-aline femeia de azi - ursoaica de ieri, ce stă să nască. Zadarnică-ncercare... Neînduplecatul cer tunând şi fulgerând sloboade aprige puhoaie. Pe dată, preajma toată musteşte în şerpuiri de apă. Femeia-n aşteptare se lăsă la pământ, se-aşterne ocrotită de cetina cea deasă şi printre rămurele găseşte drum privirii către Cer. Într-acolo îşi îndreaptă ruga: s-aducă-n lume odrasla sănătoasă! Privirea lui de fur e prinsă cu-ngăduinţă în umbra unui brad mai răzleţit. Înduioşat de cazna mamei, abia că mai zăreşte cum ea scurmă-n lături pământul de durere, făcând aşa loc ploii să se grăbească-n vale. Covorul de ace se zvântă pe dată. Femeia îşi trage sufletul, fruntea îşi înălţă, cătând reazem de Sus la încercare. Ploaia încetează. Soarele-i trimite un mănunchi de lumini s-o învrednicească. În pieptu-i ostenit trage aer şi naşte într-un ţipăt de victorie nepământească! N-apucă biata s-audă pruncul strigând că-nfruntă lumea, căci din chinga pântecelui sloboade numai un ou de turcoaz. Şi cade apoi într-un leşin ca moartă. Apărută de nicăieri, o coţofană urlând a lăcomie se-nfige suliţă şi prinde oul în clonţ. Apoi pe-aci se duce! Curios din cale-afară şi nevăzut, el încheagă o-ntrebare: ,,Ce cată solul Morţii aici? Picat în nenoroc, oul preţios e luat de hoaţă ca vrăji asupra lui să facă?! Ce destin s-a menit femeii-urs?!” Prada, prea grea pentru pliscul păsării, cade şi-şi găseşte libertatea pe un colnic... Îşi dibuieşte vrândnevrând calea spre vale sărind ca-nsufleţită pe-o pajişte frumoasă, de poveste. Iar el, ascuns cu totul în zbor fermecat pe urma împenatei, ţinteşte avid piatra, urmând-o în rostogolita-i preumblare. În vreme ce privirea-i se tulbură în mirarea ,,Ce rost avut-a chinul mamei?”, zăreşte cum oul scăpat îşi află cuib ocrotitor într-o scorbură, împins de-o dumbrăveancă inimoasă, atrasă de-azurul lui de peruzea, aidoma cu penele-i strălucitoare. Ogoit de rece, oul străbate un calvar şi... Cât să fi pândit? Nu-şi poate lămuri defel! Privirea i se scurge-n propria simţire... Ceva neînchipuit îl îneacă... iar gura de aer e cucerită... Parcă scoate un ţipăt?! Ca la-nceput de viaţă! Un copil apare din oul crăpat! ,,Eu sunt”, îşi spune, privindu-se pe sine. ... Împins în odaia strâmtă de-acelaşi vânt poznaş, apucă din cutie oul de turcoaz cu grijă. Piatra e caldă şi palpită cu luciri vii, de parcă ochiul Cerului îi luminează mintea c-un adevăr de necrezut. Într-altă clipită, covorul din odaie îl poartă luat de-o nouă zbatere de vânt zorit. Şi-l duce, îl tot duce prin alte locuri neştiute. Acum se vede pe el, cu plete şi barba la fel de cenuşii precum straiul. E ţintuit de jale, căci în ochi i se-arată un tărâm năpăstuit... Miros de praf şi uscăciune colcăiemprejur. În pânda ochiului surprinde umbre de fraţi flămânzi, bolnavi de prea multă răbdare, sleiţi de însetare, aflaţi la hotar de viaţă înspre moarte! Un singur gând se naşte: ,,Vreau să-i ocrotesc!” Cu lacrimi înroşite de veghe şi de plânsul neputerii, simte că i se-ntăreşte pasul în lumina albă, grea. Păşeşte hotărât să facă ceva nemaivăzut! Merge, tot merge iscodind... Spre Cer aruncă privirea-i rugătoare. Cuvinte nu mai are! Dar simte veghea Celui de Sus, căci încă vieţuieşte! Şi se-arată semnul că el şi-ai lui nu sunt uitaţi. Zăreşte un cerb uriaş încetinit de sete. 124


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Un plan face pe dată, cu cerbul să-i mântuie de foame pe ceilalţi! Mânat de-aşa nădejde, apucă un colţ de stei şi se aruncă asupra cerbului. Coarnele prăzii îi sapă răni în trup, dar dupa caznă multă-l biruieşte, rupându-i firul vieţii din grumaz. Atins, uriaşul cerb cade pe-o latură lăsând să-i curgă râuri de sânge înspre vale. Pe oriunde acestea trec, viaţa apare fermecată... Pământul reînvie uitând de îndelunga sa uscare. Şi locul îşi arată iar faţa-i cunoscută, de la firul ierbii şi până sus, la munte! El, ostenit, e în genunchi lăsat. Înainte să se stingă, privirea-i dă roată, se-nalţă în văzduh, apoi o pală de vânt îl duce spre înapoi... Aşa s-a petrecut! Nu a visat! Dovadă-i mugurul din cornul cerbului răpus! ... Noaptea se destramă în dantela zorilor. O linişte din alte lumi îi ocroteşte trezirea. Dinspre fereastră răzbate doar un fâşâit mătăsos de frunze tremurate în blânde adieri. În lumina galben-arămie ce creşte în odaie, ochii lui obosiţi poposesc pe cutie. Mângâie din priviri calde gheara de urs, oul de turcoaz şi cornul de cerb. Sfârşit de toamnă afară. În el se iveşte viaţa din vis.

125


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

VIKTOR LATUNSKI (București) Nr. 38 Seara în grajd

Seara se lasă pe deal, dar mai repede se lasă seara pe vale. Nu ştiu de ce, eu sunt o biată capră. Am păscut la iarbă toată ziua, legată de un ţăruş cu o funie lungă petrecută pe sub bărbiţa-mi cochetă şi atît de admirată de către Emil. Cînd soarele era chiar deasupra corniţelor am ocolit un vişin de lîngă răzor şi n-am mai ştiut cum să revin la starea iniţială. Spaţiul meu vital s-a micşorat considerabil, dar aveam foalele pline, aşa că m-am pitit la umbra vişinului şi am început să rumeg. Ar fi trebuit să fiu fericită, oare de ce mă încerca un puseu de neîmplinire, de furie. Starea aceasta inexplicabilă mi-a amintit de primul meu Stăpîn. Pe vremea aceea făceam parte dintr-o turmă, turma era condusă de un Păstor, supravegheată şi îndrumată de către cîini. Dreptu-i că, majoritare în turmă erau spurcatele şi păgînele de oi, dar cînd faci parte dintr-o turmă, chiar dacă eşti minoritară, ai un statut special şi un sentiment de siguranţă. De fapt nu despre asta am vrut să rumeg, ci despre faptul că primul meu Stăpîn răsfoia nişte fibre vegetale necomestibile şi vorbea singur: „Atît împunge capra, cît stă rău”* – zicea el. Asta o fi explicaţia! * Luna pe cer trece-aşa repede prin faţa ochetelui, încît întunericul pune stăpînire pe grajd. Vaca Florica rumegă liniştită, Bator şi El-Zorab dorm de-a-n picioarele, rumeg şi eu în continuare, nu numai iarbă, ci felurite gînduri care îmi trec prin mintea mea de capră. Cînd mă săturam de păscut, veneam să rumeg lîngă primul meu Stăpîn. Mă credeţi sau nu, el chiar vorbea cu mine şi-mi spunea că o să ajungă un om important; că a mai fost unul, David, care, tot aşa, păstorea peste oi şi capre, iar mai apoi a ajuns rege. Mai zicea că o să plece într-o păşune străină unde caprele sînt foarte preţuite de către stăpînii lor; va munci din greu şi cînd se va întoarce va cumpăra o mulţime de capre, iar eu voi fi prima dintre capre. Atunci nimeni n-o să-i mai spună: capra e vaca săracului, toţi o să-l respecte şi în staulul său iada nu va sări mai sus decît capra. Că în viaţă trebuie să împaci şi capra şi varza, dar asta e mai presus de înţelegerea mea. Îmi amintesc doar că a plecat şi, după ce eu am fost dusă de două ori în saivanul lui Emil, a revenit fără nici un venit. Mi-a spus că degeaba a stat el două sezoane de păşunat, era criză şi acolo (ce-o fi aia?). Concluzia: m-a vîndut actualilor stăpîni. * Întîi a scîrţîit în vînt cumpăna de la fîntînă, apoi a venit Stăpîna şi mi-a uşurat ugerul de laptele destinat iadei mele, cea care a dispărut subit după ce luna s-a împlinit de două ori. Două zile n-am păscut şi-am zbierat de dorul ei. Magdalena, capra popii Nectarie, mi-a behăit printre ostreţele gardului, liniştindu-mă, spunîndu-mi că a plecat într-o lume mai bună. Se pare că acolo dispar şi spurcaţii de porci, care se îmbuibă ca nişte Stăpîni. Acolo a plecat şi mama Stăpînului, culcată într-o iesle, în timp ce popa Nectarie behăia şi făcea fum în jurul ei. M-au închis în grajd, dar auzeam totul. Şi nu mi-a plăcut cînd a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi”**. Popa Nectarie nu a dus-o niciodată la păşune pe Magdalena, se vede că ţine mai mult la oi decît la capre. Atunci, de ce primul meu Stăpîn îmi spunea că noi, caprele şi ţapii, sîntem Poporul Ales şi că în Ţara Sfîntă şi-n împrejurimi eram la mare preţ; doar oile, berbecii şi viţeii de aur erau daţi vamă jertfelor, superstiţiilor şi ignoranţei. Ba chiar ţapii îşi aveau locul lor bine definit în arbuşti***. 126


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

* Ah, Emile, în curînd pasu-mi spre tine-mi voi îndrepta – că tot veni vorba despre ţapi. Ei, nu prea curînd, abia cînd iarba se va ofili voi fi dusă în saivanul lui Emil. Şi ce, n-am voie să visez? Deja simt un fior prin corniţe şi pe sub coadă. E cam bătrîn Emil, dar încă se descurcă ghiujul. Ştiţi doar cum se spune: „Şi ţapului bătrîn îi place iarba fragedă”. Nu prea mai sunt mulţi ţapi prin împrejurimi. Păpuşa (auzi, nume de capră!) a Stăpînei Simina a fost dusă la ţapul Ciutacu, chiar acolo unde se termină Cornul Caprei şi începe Poiana Ţapului. Apoi a povestit tuturor suratelor cum Ciutacu a stat ţeapăn, aiurit, prostit şi nu i-a făcut nimic; exact ca un ţap logodit. A mai fost ţapul Aaron, dar cu el este o adevărată poveste de groază. Hai să v-o spun, aşa cum mia behăit-o şi mie, printre gard, Magdalena. Nu pot s-o sufăr de fel pe încrezuta de Magdalena. Ea nu merge niciodată la păşune şi nu stă priponită de ţăruş, legată cu funia. Se plimbă toată ziua prin curtea popii, are nutreţ proaspăt cosit şi se uită cu ochii ei de capră printre ostreţele gardului; parcă-i soră cu Stăpîna ei, care stă la geam şi-i priveşte galeş pe toţi ţapii de Stăpîni care trec pe uliţă. Zice Magdalena, cum că la Ţancul Stîncii sînt cîteva staule de Stăpîni de la care popa Nectarie nu vede nici o contribuţie pentru biserică, nici un gram de colivă şi nici o pomană. Într-o bună zi, toţi acei Stăpîni şi-au pus, pe rînd, mîinile lor între coarnele lui Aaron şi au mărturisit cu glas mare toate păcatele pe care le-au săvîrşit. Apoi Aaron a fost dus dincolo de ţancul Stîncii şi părăsit în munţi****, unde s-a sălbăticit şi trăieşte ca un paşă, cu un întreg harem de capre negre. Şi a mai zbierat în final, Magdalena (mînca-o-ar lupul şi muri-o-ar ea, precum capra vecinului!) o expresie ce m-a făcut să cad pe coadă: „într-un lume plină de Stăpîni plîngăcioşi şi de mioare pîrîcioase, este firească şi necesară existenţa unui ţap ispăşitor”. Deh, capră de popă, ce mai! * Nourii curg, streaşina veche a grajdului trosneşte, de parcă ar cădea şindrila. A venit şi Stăpînul, mi-a aruncat o mînă de lucernă proaspătă. Mirosea a borhot Stăpînul, mirosea la fel ca lăturile pe care le pune în troaca spurcaţilor de porci. Încît mă întreb: cine a fost mai întîi şi la-nceput – Stăpînul sau capra? Am auzit eu o variantă cosmogonică de la Vilma, capra Stăpînei Irinuca, cea care are saivanul mai din jos de casa popii. Trei capre are Stăpîna Irinuca, una mai rîioasă decît alta. Cînd eram împreună cu turma pe izlaz, chiar şi oile cele proaste şi nesimţite ocoleau locurile de unde acestea smulgeau iarba. Însă eu m-am împrietenit cu surata cea mai mare, cu Vilma; rîioasă, rîioasă, dar tare deşteaptă. Stăpîna Irinuca o ţinea mai mult prin casă şi ea trăgea cu urechea la tot ce se discuta. Ascultaţi, deci, ce mi-a spus Vilma: la început nu era nici iarbă şi nici nutreţ, doar scaieţi şi mărăcini. Nu erau nici capre, nici stăpîni. Cînd pe neaşteptate şi din nimic a apărut Ciupacabra, care a plăsmuit tot felul de făpturi monstruoase: capre care mergeau cocoşate şi numai pe picioarele din spate, împodobite cu tot felul panglici multicolore şi avînd în loc de bot două bucăţi de lemn ce clămpăneau înfiorător. Precum şi nişte corcituri de Stăpîni cu picioare de ţap, cu coadă şi cu coarne - de le zicea fauni – şi care se împreunau prin păduri şi pe cîmpii cu alte făpturi – zise nimfe – ce „stăteau capră” oricînd şi fără nici o ruşine. Această stare de fapt nu putea să dureze. Şi tot pe neaşteptate şi din nimic a apărut Cariciacabra (lăudat fie numele ei), care a pus rînduială în lume, a făcut caprele după firea lor, pe ţapi după firea lor şi pe Stăpîni tot după firea lor. Dar cu ei nu i-a prea reuşit, pentru că unii îşi mai păstrează mirosul şi obiceiurile de ţapi, iar Stăpînele „stau capră” mai tot timpul şi nu doar în perioada de montă, aşa cum trebuie să fie. * „Sufletu-mi arde-n iubire ca para”***** – zise cineva în spatele grajdului. Eram într-o stare de somnolenţă plăcută, cînd l-am auzit pe Stăpînul cel mic care venea de la discotecă împreună cu fata popii, Dana. Ea behăia încetişor şi cu nelinişte, cum fac şi eu în perioada de montă. El o tot ruga să-l lase, dar ea se opunea; acest „vreau-nu vreau” a durat pînă cînd grupul acela de luminiţe care poartă nume de ţap a pierit din dreptul ferestrei grajdului. Apoi Stăpînul cel mic i-a zis: ”Du-te, fă, dracului, du-te de te culcă!” şi a intrat în grajd. Mi-a tras un picior în foale ca să mă ridic şi m-a obligat „să stau capră”. Nu că ar fi 127


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

prima ori ultima oară, dar prestaţia lui este departe de cea a lui Emil. Mi-e şi teamă de consecinţe, dar am şi o speranţă ca un gust dulce al răzbunării. Ce-ar fi oare, ca în loc de un ied să făt un monstru cu copite şi corniţe, dar cu faţă de Stăpîn. Atunci să vezi scandal! Apendice: În prezent, capra Trăistoasa este formatoare de opinie în turma lui Berevoi Solomonaru, cel care mi-a povestit toate patimile ei din trecut. Eu, autorul, doar am consemnat faptele şi le-am dat o tentă literară. Vouă, care veţi citi această povestire, vă spun că, dacă va adăuga cineva ceva la ea, va fi binevenit. Şi dacă va scoate cineva din cuvintele ei, iar nu va păţi nimic, cum n-au păţit nici cei care au scos din manualele şcolare „Capra cu trei iezi”. Pace vouă, cetitorilor!

* ** *** **** *****

- François Villon, Balada proverbelor; - Ioan 10, 11; - celebră figurină hitită, cu o vechime de 4500 ani; - ritual biblic, vezi Leviticul 16, 21-22; - Sara pe deal, Mihai Eminescu

128


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

LILIANA BOGOS (Cluj) Nr. 39 Stările Ei

Uneori ȋmi vine să mă apuc de toate lucrurile deodată, să fac cele mai nebuneşti lucruri, să fac mereu ceva, să fiu cât mai departe de casă, să vorbesc continuu, să iau viaţa de la zero, iar alteori mi-aş dori să stau doar ȋn casă, să lenevesc cât e ziua de mare, să fiu doar eu singură, să mă complac ȋn rutina mea zilnică plictisitoare şi monotonă, să plâng sau să nu vorbesc cu nimeni. Sunt două stări total opuse; sunt două trăiri paralele care nu se ȋntâlnesc niciodată. Dar chiar dacă sunt atât de diferite, totuşi le resimt pe ambele. Îşi fac apariţia pe rând şi cumva fac parte din viaţa mea. Deşi nu le-am acceptat ele sunt cât se poate de prezente ȋn orice domeniu din viaţa mea. Încerc să le controlez, uneori ȋncerc să le ȋnăbuş, alterori să le scad din intensitate, dar de cele mai multe ori le cad pradă. Când mă scufund ȋn ȋnvolburatele ape ale stării de euforie devin plină de viaţă. Cu cât ȋmi dau seama că alunec pe acel făgaş cu atât mă adâncesc mai mult. În acele momente mă simt ca şi cum aş renaşte şi de această dată iau şi eu parte la acest proces minunat şi pot să-mi rescriu istoria. E dureros de plăcut. E teribil de ȋncântător să iau parte la rescrierea vieţii mele. Doar că această biografie nu e mereu pe calea cea dreaptă, pe drumul cel bun; când starea de euforie mă cuprinde ȋn braţele ei de fier simt cum deraiez ca şi un tren de pe linia de cale ferată, iar consecinţele sunt catastrofale. Când mă apucă dorinţele de a-mi trăi viaţa sunt predispusă la a face multe lucruri, care nu le-aş face ȋn mod normal ȋn rutina mea. Uneori dorinţa sexuală creşte atât de mult ȋncât aş fi ȋn stare să agăţ primul băiat care mă ademeneşte. Atunci când cineva face un lucru care nu e tocmai pe placul meu iritabilitatea mea creşte ȋntr-o intensitate atât de mare ȋncât dacă aş putea-o măsura cu un termometru acesta s-ar sparge şi ar ţâşni cu furie tot mercurul din el provocând consecinţe serioase. Să nu mai spun de tendinţa mea sălbatică şi de nestăvilit de a cumpăra tot felul de lucruri care nu-mi trebuie. Uneori cumpăr şi lucruri care mi-ar putea fi de folos, cum ar fi ȋmbrăcăminte sau ȋncălţăminte, dar alteori nu cumpăr decât rahaturi- chestii fără nicio necesitate. Tot ȋn aceste momente creşte nevoia de a mă distra. Cred că această nevoie e cea care ȋmi dă cele mai mari bătăi de cap. Mă lupt continuu cu ea. Mă martirizez fără nicio şansă de a fi un adevărat martir. Vreau să ies ȋn cluburi, să beau cât pot de mult, să fumez, să agăţ băieţi şi poate-poate să fac sex cu ei. E ca un impuls pe care ȋl stăpânesc cu greu, e ca şi cum o forţă invizibilă mă trage şi abia ȋi fac faţă. Uneori acest impul ȋmi provoacă o stare de atâta bine ȋncât mi se ȋntretaie răsuflarea, pieptul mi se cuprinde de plăcere, de fericire pură. E ca o mână ce-mi mângâie rănile neȋnchise. E bine. E perfect. E divin. Îmi place atât de mult senzaţia aia că nu vreau să dispară niciodată. Deşi conştient o alung pentru a putea redeveni stăpână pe mine, inconştient o preaslăvesc şi o chem ȋnapoi, o ademenesc cu tot felul de trucuri, oferindu-mă drept jertfă. Când euforia mă acaparează mă simt atât de plină de energie ȋncât aş fi ȋn stare să plec ȋn acel moment ȋn căutarea de comori ascunse, aş putea chiar, ȋn nebunia mea, să pornesc spre o destinaţie necunoscută doar pentru că simt că pot. Sunt capabilă de orice. Nimic nu este imporibil pentru mine. Frica sau Neputinţa ȋmi sunt necunoscute. Puterea şi Dorinţa mă domină ȋn proporţie de 100%. E dureros de plăcut. E insuportabil de ȋncântător. Cei din jurul meu văd. Dar Vederea le-a pierit odată cu trecerea timpului. Dacă o dată ȋmi spuneau că sunt prea activă, acum nimeni nu-mi mai spune nimic ci se amuză de dorinţele mele nestăvilite şi exagerate. Ajutorul nu vine din exterior. Salvarea nu se arată nici din interior. Sunt pierdută! Ajutorul nu va apărea niciodată. Când sunt ȋn această stare mă simt ȋntr-un continuu război. Mă lupt cu o parte a mea invizibilă care vrea să facă ceva care să-i aducă plăcere şi celeilalte părţi- partea raţională. Dar raţiunea asta nu vrea să 129


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

accepte fericirea oferită de partea invizibilă şi ştie că nu va câştiga decât dacă o va redirecţiona- astfel că nu o lasă să facă comportamentele cele mai disfuncţionale şi cumva o ţine sub control. Dar oare pentru cât timp? Dar totuşi nu e chiar atât de rău, nu e cel mai mare chin. Uneori e chiar plăcut. Am descris lupta mea pentru câştigul raţiunii, dar atunci când reuşesc să-mi abat atenţia de la sex, peterceri, băutură şi de la starea aia de bine specifică care mă ȋmpinge la nemurire, pot să fac lucruri măreţe. Măcar pot opta pentru nişte lucruri mai puţin rele. Din răul universal, pot alege doar fragmente. Iar aceste fragmente se referă la scris, citit şi muzică. A citi nu e nimic rău, nu e disfuncţional, nu e periculos...dar nu ȋn maniera ȋn care ȋncep eu să o fac. Atunci când sunt „ȋn acea stare” şi ȋncep să citesc- eu doar citesc. Nu mai vreau să mănânc, să lucrez, să fac treburile casei, să vorbesc cu cineva, să mă ȋngrijesc de mine sau să dorm. Nevoia de somn se diminuează considerabil, concentrarea mea este direcţionată ȋn exclusivitate cititului, dacă mă sună cineva scurtez cât de repede apelul sau nu aud telefonul dacă suna sau când primesc mesaje, caut motive de ceartă să nu vorbesc cu cei din jurul meu sau pur şi simplu nu-i bag ȋn seamă. Un pic dus ȋn extrem, ştiu, dar atunci atât de mare ȋmi face plăcere ceea ce fac ȋncât pur şi simplu nu mai contează ce se petrece ȋn jurul meu. Dar ȋncepusem cu partea bună a acestor stări şi am terminat tot cu consecinţele nefavorabile. Deci, lucrul bun din toate astea este că reuşesc să citesc mult, să acumulez multe informaţii şă mă simt mulţumită că la viaţa mea am citit mult indiferent de natura manuscriselor. Aşadar, dacă tot resimt aceste stări măcar să nu le stigmatizez ȋn totalitate, să nu le crucific ca şi cum ar fi diavolul ȋn persoană. Învăţ să trăiesc cu ele şi să le fac cât mai adaptative posibil pentru binele meu, deşi este un proces ȋn continuă desfăşurare. Dar partea cea mai rea acum vine. Dacă din descrierea de până acum crezi că sunt „dată peste cap” (ca să o spun ȋn termeni frumoşi), aşteaptă să vezi cum sunt sau ce simt ȋn cealaltă parte a vieţii mele, atunci când disperarea, frica, groaza, tristeţea, nefericirea, supărarea şi neplăcerea pun stăpânire pe mine. E rău. Cred că „e rău” e foarte puţin spus. E o miile din miliardul din intensitatea răului resimţit. Poate credeţi că deveni incoerentă, dar cred că incoerenţa e un lux pe lângă răul care ȋl reprezintă stările opuse euforiei- stările depresiei. După toate aceste bucurii (chiar dacă poate sunt doar imaginare) sunt aruncată ȋn gura Iadului. Sunt aruncată ȋn cazanul cu smoală ȋncinsă, ȋn camera plină de şerpi. De la Divin ajung la Grotesc, de la Frumuseţe la Sluţenie, de la Plăcere la Tortură, de la Dorinţă la Repulsie. Sunt pur şi simplu aruncată din Rai ȋn Iad, din Lux ȋn Sărăcie, din Belşug ȋn Foamete. Când tristeţea pune stăpânire pe mine, când mă acaparează până la ultima celulă, ultimul atom sau chiar nucleu, plăcerea de dinainte nici nu o mai consider plăcere; totul mi se pare pustiit. Totul e gri. Nici măcar alb sau negru. E doar gri. Aceeaşi nuanţă ştearsă de gri tâmpit. Aceeaşi pânclă care e peste tot ȋn jurul meu ca o ceaţă apăsătoare. Sensul vieţii mele dispare. Nu ştiu ce voi face maine, nici măcar ȋn următoarea secundă. Totul e atât de trist şi rece şi uscat ȋncât nici nu mă mai chinui să mă concentrez la ce aş putea face să trec până la următorul minut. Fie de ajung acolo, fie de nu pentru mine e totuna. De cele mai multe ori sufletul mi-e ȋngheţat şi pustiit ca ȋn camera mortuară, inima mi-e stană de piatră ca şi cum ar fi ȋnchisă ȋn criptă de secole, mintea ȋmi este ȋntemniţată ȋn sanctuarul unei secte arhaice. Nimic nu mai contează- eu, cei din jur, lucurile care odată ȋmi aduceau plăcere, obiectele preferate, activităţile care mă relaxau. Nimic din toate astea nu mai au nicio valoare. Semnificaţie zero. Zero absolut. Zero barat. Mă simt golită de sentimente umane, mă transform ȋntr-un monstru şi nu trăiesc decât pentru că aşa ȋmi impune organismulel e cel care face regulile căci eu nu mai am liberatatea de a gândi, de a mă bucura, de a mă ferici sau relaxa. Sunt aruncată ȋn lumea asta mare şi mă ȋnspăimântă. Mă simt singură şi nimeni nu e lângă mine. Nimeni nu ştie cum să mă ajute căci nici eu nu ştiu ce am. Nici măcar eu nu am desluşit adevărul cu privire la ce se petrece. Dar nici nu contează. Dacă ȋl aflu e bine, dacă nu e totuna. Nu are rost să gândesc mai mult decât ȋmi permite creierul torturat ȋn ȋnchisoarea lui. De multe ori mă gândesc că ar fi mai bine să ȋl eliberez, pe el- creier, dar şi pe inimă, trup, suflet. Să le eliberez de mine. Să le ȋndepărtez de mine cea ȋnvăluită de negura nopţii chiar de este miezul zilei. Cu lacrimi ȋn ochi ȋmi doresc să le eliberez şi eu să dispar. Poate e mai bine aşa. Suferinţa este mult prea puternică şi de multe ori ȋmi imaginez cât de bine ar fi dacă le-aş elibera ca pe o pasăre ţinută ȋn captivitate după ce a fost ȋnvăţată să se bucure de minunăţiile libertăţii. Da, eliberarea de mine e cea mai potrivită. Aceasta este concluzia la care ajung de fiecare dată. De fiecare dată 130


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

când deznădejdea se apasă ca plumbul pe pieptul meu mă decid că sfârşitul vieţii mele este cel mai bun remediu pentru ele, chiar şi pentru mine. Dar de frică, nu am curajul nici să trec la fapte şi din acest motiv mă urăsc. Mă dispreţuiesc şi mai tare şi mă complac şi mai mult ȋn disperarea meschină şi arogantă căci o merit. De multe ori mă ȋntreb: „Cum de mai apare o nouă zi când lumea e atât de rea?”. Suntem răi şi nu facem nimic să salvăm lumea. Eu sunt rea şi slabă şi nu am puterea de a ajuta pe nimeni, nici măcar pe mine. Dacă aş putea face ceva! Şi ȋncet-ȋncet lumea nu mai pare atât de rea şi răcoroasă şi ȋngheţată. Un copac capătă un pic de culoare, un animal ȋmi oferă o mică bucurie, o pasăre mi se pare frumoasă, o piatră capătă o formă, o melodie stârneşte o senzaţie şi cu paşi mici ajung la linia de plutire. Dar nici să nu ȋndrăzneşti să crezi că totul se termină aici şi că viaţa mea e atât de uşoară. Nu! Nu merit luxul ăsta. Totul o ia de la capăt după o scurtă perioadă ȋn care redevin eu- de fapt nici măcar nu mai ştiu cine sunt eu, care din multiplele personalităţi mă caracterizează ȋn totalitate căci mult prea des intru ȋn acest cerc vicios şi nu mai pot ieşi. Mă aflu prinsă ȋn horă şi niciunul din parteneri nu-mi dă drumul- mă ţine strâns de mână să nu scap, să nu rup cercul. Sunt a treia roată de la căruţă- cele două din margini trag ȋn direcţii diferite, iar cea mai puternică câştică, iar eu tot ce pot să fac ca şi a treia roată din mijloc e să o urmez pe cea victorioasă. Şi roata se pune ȋn mişcare...

131


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

LENUȚA RUSU (Fălticeni - Suceava) Nr. 40 Plimbare târzie

Groparii mai aveau câteva lopeți de pământ de dat și apoi gata, ajungeau la fundul gropii, slavă cerului, că nu mai puteau de osteneală, cu zăpușeala asta și cu pământul acesta tare și bătucit de atâta secetă, ca să nu mai pomenim de rachiul care îi înmuiase în așa hal de nu-i mai ascultau mâinile. Bine măcar că venea seara cu răcoarea ei binefăcătoare, iar ei puteau să plece în sfârșit acasă. Cum dădeau ei zor sporovăind ba de una, ba de alta, doar de moarte nu, văzură la un moment dat că pământul rămas se mișcă și că ceva, cine știe de dihanie de pe celălalt tărâm, vrea să iasă la lumină. Rămaseră câteva clipe ca paralizați, fără să spună măcar ,,Vai, măiculiță!”, apoi uitându-se unii la alții își dădură seama că nu li se pare, deși pentru o clipă le trecu prin minte să se jure că lasă naibii băutura, că ea-i face să-și iasă din minți și să vadă ce nu-i de văzut. Aruncară cât acolo lopețile și hârlețele și o luară la goană de parcă ardea pământul sub tălpile lor. Mai știi, poate chiar ardea. În groapă nu era nici-o dihanie, era un drăguț de Schelet care nu putrezise și care acum era fericit că cineva își făcu pomană cu ciolanele lui amorțite de atâta amar de vreme de când fu pus în slujba celor veșnice. Dădu la o parte ultimele mâini de pământ, apoi reuși să se ridice în șezut. Cu degetele-i nefiresc de lungi, subțiri și albe ca de marmură își dădu firimiturile de humă de pe față, apoi de pe creștet, de parcă ai fi zis că-și aranjează pletele dese de haiduc. Scuipă pământul rămas între dinți, așa cum un flăcău scuipă un fir de pai smuls dintr-o căpiță unde adormise cu gândul la Ileana, apoi se aburcă să iasă din groapa lui, proprietate personală, confort unu. Se opri în șezut pe marginea gropii ca un copil pe marginea patului și tot ca un copil începu să-și legene picioarele înainte și înapoi. Un os amorțit îi pocni,iar el zâmbi dulce: -Lăsați, dragele și credincioasele mele oase, o să vă reveniți îndată, căci sunteți invitatele mele la o plimbare de multă vreme pusă la cale. Se ridică în picioare, se întinse ca după un somn cu vise bogate și frumoase, căscă fericit, apoi scuturându-și ultimele firimituri de pământ de pe corp, ca pe niște scame de pe un costum nou, porni încetișor. Era o seară minunată de mai, să-ți pară rău să mori, zău așa! Scheletul se plimba fluierând printre mormintele pline de flori mirate, îndeosebi lalele cu, cupele așezate în vârful cozilor subțiri. Se mai oprea la câte un mormânt, citea numele, pe unele le știa, pe altele nu le știa, posesorii lor se născuseră mult după moartea lui. Se uita la fotografia unuia sau alteia: -Hai, lasă, nu fi gelos, plec și ți-o las ție pe veci, nu te teme! Sau către altul: Ce Dumnezeu, doar știi că nu ți-aș face așa ceva, am fost prieteni în armată. Privea cu luare-aminte la mormintele noi, la cele vechi și-și spunea că s-a schimbat mult cimitirul, nu mai este ca pe vremea lui, să te crucești, nu alta! Ce-i cu… Doamne mă iartă, coroanele astea din plastic și cu florile astea artificiale! Nu li-i rușine lor, florilor de plastic să ponegreze amintirea răposaților? Cine să le mai dea de capăt, poate că și locatarii au avut un destin de plastic ori le-a plăcut să ducă o viață artificială, mai știi? Uite, aici este un cavou cu o cruce mare din marmură gri, de parcă zici că e la paradă. Mai încolo abia ghicești un mormânt năpădit de buruieni, cu a lui cruce de lemn căzută într-o rână, sub povara necazurilor ei de-o viață. Vezi, și mormintele și crucile își au norocul lor – morminte sărace, morminte bogate, morminte pline de flori de parcă ar fi învelite cu o cergă țesută în stative de-o nevastă pricepută, morminte fără o lumânare de seu în noaptea de Înviere, uitate de urmașii urmașilor risipiți prin cel capăt de lume. Și mergea Scheletul și vedea și pricepea că lumea nu-i o jucărie pe care o strici și-apoi îți dă voie mama s-o zvârli și că viața e uneori prea complicată și greu de trăit. Poate că unii dintre cei care stau acum 132


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

la doi metri sub hotarul dintre viață și moarte și-ar trăi altfel viața dacă le-ar mai fi dată. El? Să se mai nască o dată? Ferit-a Sfântul! De parcă nu tot moarte e! Nu e, cum să fie! Una e să mori la vârsta însurătoarei, alta e să mori în pântecele mamei tale și cu totul altceva este să bați suta pe muchie. Care dintre aceștia e mai câștigat? Care pierde cel mai mult? Da ce, moartea e o loterie? Viața da, să mai zicem, dar moartea! Cu moartea nu te pui, domle! Și nici nu-i bine să te pui, chiar dacă ai cutezanța asta! Eu unul nici nu am curaj s-o privesc în ochi! Ehei, dar drăguța de ea, lasă că știu eu ce știu! Se aplecă și rupse o floare albă de pe un mormânt negru, abia îndreptându-se din șale. O duse tacticos la nas, o mirosi îndelung, cu o plăcere fără seamăn. Unde mai mirosise el așa o floare? Nu-și putea aminti. Din depărtare, dinspre sat se auzi un câine lătrând. Scheletul tresări și întoarse capul într-acolo. Da, da, Acolo, cândva mirosi o așa floare. Se scutură ca de un vis urât și rămase locului cu ochii pironiți spre sat. Luminițe vesele dansau la ferestrele caselor cuminți. Îi era dor de Acolo? Mai avea de cine să-i fie dor? Îi era cuiva dor de el? Îl mai plângea careva? Poate crocodilii de la muzeul de naturale pe care l-a vizitat în copilărie. Copilăria! Mai că-i veni să ofteze. Ce bijuterie la gâtul vieții! Un bețivan cânta tare de parcă ar fi vrut să-l audă întreg haremul de stele. Da, stelele! Ce făpturi miraculoase! De multe ori a stat culcat în iarba unduitoare privindu-le și punându-și întrebări. Acum cine nu-l lăsa să privească la ele? Acum și ochii lui erau printre stele. Și Scheletul privi bolta înaltă, fără fund de care erau aninate ciorchine, stelele! Ia, o cometă! Repede, repede, să-și pună o dorință! Mai bine nu, ultima dată când și-a pus o dorință, i s-a îndeplinit și a încurcat-o rău de tot. Că și dorințele sunt cu fițe, ce crezi, că se lasă cu una cu două? Câinele lătră din nou. Scheletul se înfioră: dacă și-n cimitirul acesta sunt câini, așa cum a auzit el că se întâmplă prin cimitire? Nici cimitirele nu mai sunt un loc sigur. Ce masă strașnică ar fi pentru un amărât de câine jigărit1 L-ar face bucăți și l-ar îngropa, ascunzându-l de alți câini, sub gard, lângă spânzurați. Măcar de nu l-ar pune lângă cine știe ce pehlivan ori lângă o leliță cu gura spurcată. Găsi un băț, probabil o crenguță căzută dintr-un copăcel. Îl luă și îl mânuia ca pe-un baston, iar se și vedea pe un mare bulevard, la braț cu o codană focoasă. Chiar, n-o fi ieșit nici una la plimbare, să-i țină de urât? Că el știa cum s-o măgulească și știa și bancuri. Brazii ce străjuiau cimitirul ca niște soldați în post, foșniră un cântec de leagăn, vechi de cine știe când. Scheletul îi salută și se gândi că n-ar fi rău de-acum să se întoarcă acasă, căci lăsase ușa mormântului deschisă și cine știe ce neisprăvit poate intra nepoftit. Și-apoi se făcu și atât de târziu…

133


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

CARMEN RĂDULESCU (Pitești) Nr. 41 Glasul Sofiei

-John, aminteşte-ţi ce s-a întâmplat! Sunt aici să te vindec, tu eşti aici să te vindeci. Te rog, John, zice doctorul, tu nu eşti nebun, dar trebuie să demonstrezi asta, eu te cred, fă-i şi pe ei să te creadă, fă-i să-ţi dea drumu’, în curând vei fi în faţa consiliului şi vei fi analizat. Vreau să te ajut să te întorci acasă. -Pădure, o căutam pe Sofia în pădure. Glasul ei, glasul ei îl căutam. Aşa John, zice doctorul, continuă. -Da, glasul ei, vezi tu, doctore, glasul ei e tot ce contează, glasul Sofiei. Gărzi, strigă doctorul, gărzi, veniţi repede! John se zbătea precum peştii văzuţi de el fierbând în lac, iar spumele îi inundaseră gura atât înăuntru, cât şi afară. -John, revino-ţi, John! Glasul ei, striga bărbatul, în timp ce se bătea de masă cu partea stângă a capului şi a feţei, glasul ei, nu pot uita glasul ei! Nu era Sofia, nu era ea şi m-am rugat, şi nu era ea. -John, rămâi cu noi! Intrară gărzile şi îl legară. Unul îi băgă mâna în gură să-i ţină limba, celălalt îi făcu două injecţii. Glasul ei, doar asta putea să mai zică, astea au fost ultimele lui vorbe de dinainte de a amuţi. După două săptămâni l-a vizitat Cristina, fiica lui. -Tati, izbucneşte în lacrimi micuţa, tati, eşti bine? Tati, au găsit-o pe mami, mami e bine! Tati, vorbeşte cu noi, te rog, vorbeşte, uite-o şi pe mami. Bărbatul deschide ochii parcă prinşi în cleşte şi râde, urmat de sângele care-i acaparează nările şi mai apoi ochii, căzând aproape secerat. -John, nu, John, stai cu noi! Gărzi, strigă Sofia, veniţi repede, nu ştiu ce are, veniţi repede. John, m-au găsit, iubitule, sunt bine! Ce se întâmplă cu tine, John? Ascultă-mă, uită-te la mine, vorbeşte! Astea au fost ultimele cuvinte auzite de John. -Pe aici nu plouă prea mult, nici nu ninge şi nici oameni nu prea sunt. Locul ăsta e mai pustiu ca viaţa din cimitire, sau, cine stie. Ce vrei? -Nu te-am întrebat eu asta, fă-mi plinul. -Nu sunteţi prea prietenoşi, americani împuţiţi. Ce cauţi aici, întreabă bătrânul după ce-i face plinul. -Nu te priveşte pe tine. Scoate o poză şi i-o arată. -Ai văzut femeia asta pe aici? -Nu, răspunde bătrânul, dar aş fi vrut să fi văzut în realitate asemenea coapse. Râde şi pleacă. -Acum dă-i drumul de aici, zice bătrânul dintr-o întorsătură de cap. Bine, ce mai pot face? Nu o pot găsi, nu am idee unde a dispărut, nu ştiu nici dacă e în viaţă. Începe şi plânge. Din fundul pădurii se aude un scrijelit, urmat de un urlet parcă scos din gât. Începe să fugă spre pădure. De unde era el se vedea totul ca un tunel, la capăt fiind un punct negru înconjurat de alb pe tot parcursul tunelului. -Sofia! -Sofia! -Tu eşti? Rămâi unde eşti, vin la tine, iubito. -Sofia, vin la tine, iubito! Vin să îţi ating trupul, să ţi-l încălzesc, e frig afară, Sofia, e prea frig! Vin să retrăiesc timpul petrecut în tine, Sofia, vin să descopăr tot ce ascunzi de văzul lumii, Sofia! Stai acolo că vin la tine, iubito! -Ce e asta? -Sunt eu, iubitule, ajută-mă! Aceeaşi voce, vocea Sofiei, care se aude din fundul pădurii. Sunt chiar aici, iubitule, sunt goală, dar nu mă crede! Vino şi descoperă tu adevărul, iar dacă te-am minţit, atunci faci cu mine şi din mine tot ce vrei tu. -Iubito, ce ai? De ce spui asta? 134


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-Iubito, ce ai? De ce spui asta? De data asta glasu-i răsuna în toată pădurea, doar că schimbat. -Iubito, rămâi unde eşti, nu mai spune nimic. Fugea cât îl ţineau picioarele să o găsească. Noaptea era departe de pădure, precum şi razele soarelui interzise de copaci. -Iubito, vreau să-ţi mângâi sânii! O voce de bărbat răguşit se aude din direcţia Sofiei. Bărbatul începe să urle de disperare şi fuge tot înainte. -Iubito, esti bine? O găseşte dezbrăcată pe jumătate, într-o rochie a cărei culoare este acoperită de sânge şi pământ. După ce o întoarce, vede faţa ei albă ca luna plină, obrajii îmbujoraţi şi părul plin de frunze. -Sofia, eşti bine? Atunci, din partea opusă lui se aude un urlet. Se întoarce să privească o secundă, iar apoi când revine cu privirea, nu mai vede nimic. În dreapta lui era un lac, iar în stânga copaci, la fel şi în faţă şi în spate, dar fără Sofia. -Sofia! Doamne, unde e, ce e asta, Tatăl nostru care eşti în.. -Sofia, se aude o voce de bărbat în spatele lui. -Aici! Ajută-mă, se aude dinspre lac! Ajută-mă, John, sunt aici, ajută-mă! Se duce înspre lac. La suprafaţă erau doar peşti morţi, iar apa clocotea. Prin stânga lui intră Sofia în lac. -Hai iubitule, apa e bună, intră şi tu. -Tatăl nostru care eşti în ceruri...din nou începe să urle rugăciuni speriat şi o ia la fugă. -Nu iubitule, aici nu sunt decât eu, zice femeia care era la mai puţin de o suta de metri în faţa lui, aici sunt doar eu şi cu mine, am şi prieteni, dar ei nu sunt aici, nici Dumnezeu nu e aici, decât eu şi cu mine. -Doamne, ajută-mă, nu îmi e frică de tine, demonule! -John, de ce îmi vorbeşti aşa, zice în timp ce îi mângâie faţa? John, sunt eu, Sofia, despre ce demoni vorbeşti, de ce îmi zici aşa? Când te primeam în mine, să te încălzeşti, tot demon eram? Te-am aşteptat aici, John, unde ai fost? -Despre ce vorbeşti? -John, ce ai, dragule, sunt eu, uită-te la mine, mângâie-mă, întreabă-mă ce vrei, eu sunt, John. -Da, John, ea e, de ce nu intri şi tu în lac? Ai nevoie de o baie, ai alergat atât, unde ai dispărut, unde ai fost, zice altă voce. -Nu-mi e frică de voi, îl am pe Dumnezeu cu mine, începe John să ţipe şi fuge. -Hei, hei, eşti bine, omule? Ne-am temut că te pierdem, ai o rană destul de urâtă la cap. Când te-am găsit, ţipai şi aveai pielea jupuită pe picioare, ai fost opărit? Ce ai păţit? -Cine eşti tu? Unde sunt? -Sunt Paul, eşti lângă Cascais, la nord de râu. Ce cauţi aici? -Îmi caut soţia. Sofia o cheamă, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, ai văzut-o? -Nu am văzut-o, aici sunt doar eu şi cu băieţii mei. Treceam prin pădure cînd te-am găsit, şi au trecut zile bune de atunci. Ce făceai acolo? -Ţi-am mai spus, îmi căutam soţia. -Ei, nu cred că e pe aici, şi nici tu nu cred că eşti de pe aici. Cine eşti? -Iartă-mă, mă cheamă John, cum nu sunt de aici? Nu suntem în Odense? -Odense? Ce e aia? Omule, eşti la nord de râu, suntem la nord de râu. -La nord? Cât de la nord? -Cel puţin optzeci de mile. De unde eşti? -De la sud de râu. Ce caut eu aici? Cum am ajuns aici? -Asta tu să-mi spui, ţi-am zis cum te-am găsit, erai la câteva mile de casa mea, erai în pădure. -În pădure, da, acolo eram. Pădurea aia e necurată, ce căutai acolo, nu ştii asta? -Ba ştiu prea bine, John, noaptea nimeni nu intră acolo, doar dimineaţa şi atât, nici în restul zilei, e periculos. Pădurea a fost a lor dintotdeauna. -A lor? Care ei? -Ei John, cei pe care îi are Sofia, cei care au pădurea. Nu te poţi pune cu ei, John, şi odată ce intri acolo, eşti al lor. Ţine minte, ei sunt părinţii tăi, tu trebuie să asculţi de ei, John. Nu te împotrivi, John, ascultă de ei, fă cum îţi zic ei, iubeşte-ţi părinţii. Pentru tine au pădurea aia, pentru că eşti copilul lor, zice Paul plângând. Ochii îi erau tot mai roşii şi buzele vineţii, un individ plin de viaţă, cu un aspect lipsit de ea. -Ce ai? Ce vrei să zici? 135


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

-John, mereu te-a iubit. O ştii prea bine, ţi-a fost alături când ţi-ai pierdut locul de muncă şi când ţi-au murit părinţii. John, ea te-a iubit, John, şi acum te iubeşte foarte mult. De ce nu vrei să te întorci la ea? Ţi-a greşit cu ceva? Gândeşte-te la voi, John, la cât de fericiţi aţi fost împreună, la copii, la Cristina, de ce nu te gândeşti la ea? Ea te iubeşte, te aşteaptă acasă. Fiica ta are nevoie de tată, John, are nevoie de mamă şi de o familie, de ce nu te întorci la Sofia, de ce ai refuzat-o? Nu ea a plecat, John, tu eşti cel care a părăsit-o. -Ce? Cine eşti, de ce spui asta? -Pentru ca ea mi-a spus, mi-a zis să te găsesc şi să am grijă de tine şi apoi să te ajut să ajungi acasă la fetiţa voastră, să te întorci la ea şi la Cristina. Nu o iubeşti pe Cristina, nu ai iubit-o niciodată, nu ai vrut ca ea sa se nască. -Tatal nostru care eşti în ceruri.. . -Nu, John, nu are rost. Ţi-am mai zis asta, John. De ce nu mă asculţi, de ce tot fugi de adevăr? Cristina are nevoie de un tată, de ce ne-ai părăsit? Te iubeşte, şi eu te iubesc. -Cristina a murit! Lasă-mi fata în pace, a murit, las-o să se odihnească, lasă-mi fata în pace, lasă-mă în pace. -Tati? O voce de copil se aude uşor. Tati, hai acasă, tati! Tati, nu ne lăsa pe mine şi pe mami singure, tati, eu te iubesc, mami te iubeşte, de ce ai fugit de ea? Din cauza mea, tati? Leşină.

136


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

CARMEN GEORGETA POPESCU (Târgoviște) Nr. 42 Unsprezece pături

M-am trezit cu greu și cu mult după ora mea obișnuită. Senzaţia de greaţă și durerea fizică erau prieteni, acționau la unison imobilizându-mi pînă și gândurile. A trebuit să fac un adevărat efort ca să mă ridic din pat și să ajung la baie. Chipul din oglinda pătrată și elegantă vorbea despre apăsare. Nimic empatic. De ce apărea cutremurul tocmai acum, când eu îndrăzneam să nu mă mai tem de nimic? De trei zile Radu mă sâcâia cu telefonul; priveam ecranul, brusc devenit inamic, şi tăceam, mă încăpăţânam să cred că refuzul de a vorbi cu el mă va scuti de o întâlnire reală. Era sâmbătă dimineața, Maia încă dormea. Toată săptămână visase la acest răsfăţ, la această predare în braţele plăcerii de a se întinde în voie în patul dublu, cu saltea confortabilă, la ora când alţii sunt prinşi până peste cap cu treburile lor. Pisica deschidea câte un ochi, pândea o mișcare în casă, apoi îşi ghemuia capul în blana încolăcită şi caldă şi dormea mai departe la picioarele ei, deasupra plapumei moi, învelite într-un cearşaf multicolor. Sublimă linişte, sublimă împăcare în această cameră! Numai în odăile sufletului meu era gălăgie, o agitaţie pe care încercam s-o maschez continuu, deşi eram conştientă că e posibil să nu reuşesc. Nu, nu-i voi răspunde, m-am decis, şi nici nu voi spune nimănui despre neliniştea ce mă încolţește fără milă la ideea unei întâlniri, culmea! exact cu bărbatul de care voiam să uit. Mi-am aprins o ţigară, enervată de slăbiciunea care m-a curins brusc. Erau două luni de când nu mai fumam. Hotărârea o luasem după ce am plecat din apartamentul în care locuisem cu el și până azi nu mi-a fost greu să privesc pachetul desfăcut, lăsat anume la îndemână, să mă testeze. Fumam și îmi aminteam de serile şi nopţile noastre irosite în discuţii pe care acum le detestam, de zilele când nu-mi găseam locul şi plăcerea în nicio activitate, de răcoroasele dimineţi, când ieşeam pe balcon şi priveam trecătorii cum păşeau încolo şi încoace preocupaţi, încântaţi, poate fericiţi. Eu pierdusem aceste ocazii de a mă simţi prezentă alături de ceilalţi, de a alerga înspre ori dinspre câte un eveniment important pentru viața mea. Munca la domiciliu izolează omul, îl închide într-un spaţiu profesional, profitabil, dar lipsit de strălucirea socializării. Nu eu am hotărât să lucrez aşa, doar mi s-au adus la cunoştinţă noile condiţii de desfăşurare a activităţii firmei. Aș fi putut să refuz şi să plec în altă parte? Teoretic, da. Chiar şi practic ar fi fost şanse destule, nu eram omul care să rămână muritor de foame. Dar de ce să o fi făcut? La acel moment părea o situaţie nesperat de bună pentru mine. Câte nu mi se păruseră minunate la început, dar nu a trecut prea mult până să-mi dea seama că devenisem prizoniera propriilor mele visuri. Fumul mă ameţea, îmi sporea greaţa, îmi amintea de primele nopţi de după mutarea în acest apartament; nopţi reci, când abia mă târam în dormitor, tremurând şi simţind leşinul trupului nehrănit şi intoxicat cu nicotină. Încă aveam în faţa ochilor imaginea aceea hidoasă, cum cădeam aproape inconştientă în pat, rugându-mă cu puţina luciditate rămasă prietenă să fiu ajutată să o iau de la capăt a doua zi, dar altfel. Răspunsul n-a apărut imediat, ajutorul nu avea de unde să vină din altă parte decât din propria-mi voinţă. Pentru o fiinţă tulburată până în străfunduri de avalanşa evenimentelor, plus cea a gândurilor, voinţa ar fi fost singurul ţărm salvator. Dar de unde să fi luat puterea de a înota până acolo? Puterea mă părăsea pe zi ce trecea, voinţa rămânea fără hrana necesară pe care să i-o dăruiască, la rândul ei, puterii. Aşa a apărut sensul giratoriu amenințător. O fărâmă de dorinţă, poate de credinţă, m-a salvat în ultimul moment rămas în avantajul meu. Simţeam ruşine, o ruşine pătrunzătoare precum greaţa de acum. Aceea a fost ziua când am luat pachetul de ţigări şi l-am lăsat din mână încet și fără ură pe frigider, acolo unde l-aș fi putut vedea din orice punct, de unde m-ar fi putut ispiti în orice moment. Pentru că nu există victorie fără o confruntare cu propii duşmani, fără înfruntarea mecanismelor repetitive întipărite în minte. 137


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Ceaiul aburind în cana mea preferată, colorată cu verde și portocaliu, împrăştia un miros amar în bucătărie. Nu ştiam dacă e doar o senzaţie, o prelungire a mâhnirii reale pe care o resimțeam în toată fiinţa ori folosisem prea mult din amestecul de plante. Parcă nu mai eram sigură de nimic, enervarea creştea tot mai mult, am vrut să-mi închid și telefonul, să nu mai prelungesc agonia. E weekend, pentru ce să-mi fac atâta rău de una singură? Imediat mi-am amintit însă că nu pot să facă nici asta, patronul va suna în orice clipă, e ziua de salariu. Din nou captivă, din nou pândită de nişte ochi în care nu voiam să privesc, din nou sufocată de ţipătul pe care nu-l eliberam în liniştea care îmi cuprinsese casa. Am întins braţul drept cu intenția să-mi rezem capul pe el şi în clipa aceea cana de ceai s-a răsturnat pe masă. Lichidul aproape negru s-a întins răutăcios până la margine, cobora în picături grăbite pe mochetă. Speriată şi disperată de tot dezastrul acela m-am ridicat de pe scaun ca să opresc urâţenia din drumul ei neblocat de nimic. Am strâns cana, faţa de masă, am șters apăsat cu şerveţele de hârtie apoi am privit spre mocheta de culoarea piersicii. Poate că nu va rămâne pătată, dacă o clătesc repede cu apă rece, m-am gândit, și am deschis robinetul în grabă. Am umplut o altă cană cu apa ce curgea vijelioasă și, ca la comandă, am căzut în genunchi în faţa urmelor vizibile. Spălam încontinuu, ca şi cum mi-aș fi curăţat sufletul şi mintea de amintiri. Obosită de gestul oarecum exagerat m-am oprit şi mi-am pipăit obrazul fierbinte. Era ud şi el. Semne, peste tot apăreau semne. N-ar fi trebuit să uit că surprizele nu-şi anunţă sosirea niciodată, ele doar apar şi îşi revendică drepturile. Oare crezusem că m-am vindecat şi constatam că sunt încă departe de aşa ceva? Nu mai avea rost să rămân în bucătărie; am intrat în dormitor, am închis uşa în urma mea şi mam întins în pat. Îmi spuneam: „dacă m-ar vedea Elena acum, doborâtă de teamă ca un copil părăsit, îmbărbătându-mă naiv cu gândul că plânsul vindecă, ce mi-ar spune, ce mi-ar reproşa, ce m-ar sfătui?” Dar Elena nu era acolo, nici nu știam dacă va dori vreodată să reluăm prietenia noastră. Așa că a devenit clar că trebuia să-mi fac singură un scenariu pentru ieșirea din furtună, iar despre căderea cumplită din acea zi să nu povestesc nimănui. Nu din orgoliu, nu mi-ar fi folosit la nimic să mă mint. Şi nici pentru că mi-ar fi fost ruşine; ce poate fi ruşinos, când un om suferă cu adevărat? Tăcerea mea urma să ascundă rezultatul unui sondaj pe care nu l-am comandat conştientă. Ceea ce am simţit, ce mi s-a dat să văd în interiorul meu, a fost un dar nepreţuit - pur şi simplu ştiam la ce nivel de vindecare sufletească și mentală mă aflam. Nu ştiam sigur încotro să pornesc, doar simțeam că important este să nu rămân pe loc. Fără să mă intereseze cât e ceasul m-am lăsat în voia somnului. Mă durea tot corpul, dar dispăruse greaţa, la fel şi teama că telefonul va suna din nou. Să sune! mi-am zis, nimeni nu mă poate obliga să-i răspund celui care nu mai are cu ce să mă încânte. Telefonul a sunat repetat, îl auzeam parcă din altă lume. Nesigură dacă visam ori chiar auzeam melodia ştiută, l-am luat în mână şi am privit ecranul pe care era imprimat un mesaj. “Apel pierdut de la George”. M-am trezit pe loc şi l-am apelat, am stabilit împreună locul unde să ne întâlnim peste o jumătate de oră. Încântată de banii care veneau mi-am clătit repede faţa, m-am îmbrăcat şi am ieşit din casă. Maia încă dormea, pisicii îi desfăcusem un plic de mâncare, am întins o altă faţă de masă în bucătărie şi am plecat ca şi cum nu s-a întâmplat nimic în acea dimineaţă. George era omul cu păcatele şi slăbiciunile lui, dar şi cu nesperata calitate de a fi parolist. În nisipul mişcător pe care îl traversam de câteva luni, faptul că puteam conta pe salariu însemna totul. Îl respectam şi-l preţuiam pentru asta. Între noi se formase deja o legătură puternică. Nici situaţia lui nu era roz, numai că motivele erau altele. După falimentul firmei şi pierderea locuinţei ipotecate la bancă acum se lupta cu o piaţă instabilă, o competiţie nu tocmai onestă, cu nevoile familiei şi cu o grămadă de regrete. Pe deasupra și cu tendinţa de autoînvinuire pentru ceea ce suportau soţia şi copiii lui. S-au mutat într-un apartament închiriat, la fel ca şi mine. Nimic nu mai era ca înainte în viașa lor: nici liniștea, nici confortul, nici mândria că nu sunt ca ceilalți din jur, niște lefegii, cum ar spune maestrul. Încercau să se vindece ținându-se strâns de speranță. Curios cum ambele noastre familii parcurgeau un drum extrem de asemănător. De cinci ani încetase să ne zâmbească siguranţa că vom avea permanent resursele necesare ca să acoperim toate cheltuielile. Eram ai clipei, fiecare lună încheiată cu plata salariului era doar o dovadă că a mai trecut o lună. Ce va urma, nu putea spune niciunul dintre noi. Şi totuşi nu ne lăsam obsedaţi de acele gânduri, ne ocupam serios de treaba noastră, nu încetineam ritmul, nu încetam să căutăm clienţi şi soluţii adaptate perioadei prin care treceam. Dacă aveam să ajungem în impas, de ce să ne fi frământat înainte de a fi necesar? Ne-am urat sărbători fericite cu toată sinceritatea şi ne-am despărţit zâmbind, ca niște prieteni dintotdeauna. 138


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

La colţul bulevardului, pe trotuar, se vedea un grup de oameni. M-am apropiat de ei curioasă şi am întrebat ce se întâmplă acolo. “Este ofertă specială de telefoane, de sărbători. Dacă vă interesează, luaţi acest pliant şi intraţi în magazinul nostru de alături”. Ei, asta era prea de tot! Ca şi cum aș fi putut uita vreodată dimineaţa aceea, cineva îmi tot aducea aminte că viaţa mea se rotea în jurul telefonului ce sta gata să mă sâcâie din nou. „Până aici! Niciun apel din partea lui Radu nu va primi verde de la mine”. Hotărâtă să rup cumva ritmul aparent stabilit al acelei zile am traversat strada şi am luat-o în sensul opus salonului de coafură pe care îl frecventam de obicei. Nu voiam să vorbesc cu nimeni, nu voiam să mărturisesc nimic, era şi asta o formă a liniștii de care aveam nevoie. Nu era chiar aşa de aglomerat cum crezusem, aşa că m-am așezat pe canapea şi am început să răsfoiesc revistele de pe măsuţa din faţa mea. Modă, reţete, poveşti mai mult sau mai puţin credibile despre bărbaţi şi femei, leacuri şi reţete miraculoase... Pe scaunul din dreapta stătea o doamnă îmbrăcată în negru. Avea părul ud, lăsat pe spate peste o pelerină de culoare închisă. Coafeza îi prindea câte o şuviţă între degete şi aplica o vopsea roşcată pe toată lungimea, începând de la rădăcină. Doamna povestea însufleţită cum a fost convinsă de vecina ei să apeleze la o ghicitoare în cărţi. Cărţi de tarot. Dădea tot felul de amănunte și semnificaţii ale etalărilor ciudate pe care i le făcuse ghicitoarea, dar pentru mine ele nu erau relevante, nu ştiam nimic despre tarot. Treptat discuţia lor m-a acaparat. Rămăsesem cu o revistă în poale, deschisă, dar brusc devenită neinteresantă. Aşa au trecut minutele până când s-a eliberat locul de alături. Imediat după ce m-am așezat i-am spus coafezei că vreau o tunsoare elegantă şi un vopsit în nuanţa doamnei cu părul lung. Eram pur și simplu mirată de bucuria ce mă cuprinsese dintr-o dată la gândul că o schimbare majoră a look–ului nu va trece neobservată. La final m-am privit îndelung de parcă mă vedeam pentru prima oară. Am plătit şi am ieşit cu un pas lejer, dar sigur, pe trotuar. Aveam senzaţia că voi începe să dansez în stradă, că voi prinde de mână şi trecătorii, să danseze şi ei lângă mine. Cât de dor îmi fusese de asemenea clipe! Primul lucru pe care l-a făcut Maia, când m-a văzut a fost să spună: waw! Ochii ei arătau că nu minte, că este într-adevăr mirată și încântată de mama ei. - Şi doar săptămâna trecută te certam că nu ai grijă de tine! Şi-a făcut efectul aşa de repede? - După cum vezi! Norocul meu e că mă ceartă propriul copil şi că sunt ascultătoare. - Îţi stă perfect, ai ales cum nu se poate mai bine și tunsoarea și culoarea, te întinerește! Înseamnă că te-ai trezit dimineaţă binedispusă. Probabil din cauza salariului, nu? - Ai ghicit! Mi-am băut ceaiul fredonând, am citit ceva drăguţ până a sunat George şi apoi am ieşit voioasă în oraş. Am vrut să-ţi fac o surpriză, ca să nu-ţi mai faci griji că aş mai avea vreo nelinişte sau vreo teamă în legătură cu Radu sau cu viiitorul meu. - Fă-ţi o poză şi posteaz-o pe internet! Să vedem ce vor spune domnii de pe acolo. - Ce simpatică eşti! Tu crezi că este suficientă numai coafura? Un bărbat adevărat ar fi interesat mai mult de ceea ce se întâmplă dedesubt, în mintea mea. - O fi şi asta, nu zic nu, dar să nu uităm că totuşi ei sunt bărbați! Mâine ce faci? Nu vrei să vii cu mine la Mall? mă întrebă Maia. Caut o rochie pentru Revelion şi nu am inspiraţie deloc. Tu eşti într-o dispoziţie de zile mari, sunt sigură că ai vedea-o dintr-o ochire. - Nu mai contează ce voiam să fac, mergem! Maia era fericită, nu va şti niciodată cum a fost dimineaţa şi ziua aceea pentru fiinţa veselă din faţa ei, ființa care își strângea pleoapele ghiduş, ca să nu se vadă vreo urmă din lacrimile rostogolite cu atâta spaimă şi durere cu numai câteva ore mai devreme. Noaptea a trecut în grabă. Dimineaţa era pe sfârșite, soarele vesel parcă se bucura că-i poate face pe plac unei mame cu părul frumos aranjat, vopsit într-o nuanţă îndrăzneaţă, aproape tinerească. Maia se trezi prima, lenevi vreo zece minute şi, văzând că nu se aude niciun zgomot în casă, coborâ alene din pat. Întră în baie, urmată, ca de obicei, de pisica jucăuşă şi curioasă. Ajunsă în bucătărie puse ibricul cu apă la fiert, scoase două ceşti cu marginea aurie, le aranjă elegant pe farfurioare, cu şerveţelul fin în partea stângă şi bătu la uşa dormitorului Cameliei. Nu răspundea nimeni. Insistă, dar tot nu se auzea nici măcar un mormăit somnoros. Deschise ușa și se duse direct spre patul în care se vedea cum cineva dormea ghemuit, ca un copil. O atinse încet pe umăr, ca să n-o sperie. Camelia nu se trezi, dar începu să-şi mişte capul dintr-o parte în alta, şoptind cuvintele sacadat. Gata... ajunge... nu mai pot... te rog... Maia nu ştia ce să facă, o vreme a stat acolo şi a ascultat, privind cum mama ei se zbate să scape de ceva sau de cineva. Încercă din nou s-o 139


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

trezească, o prinse de umeri şi o strigă de mai multe ori. După câteva clipe Camelia deschise ochii şi o privit lung, apoi îi zâmbi. Un pic forţat, dar îi zâmbi. Maia răsuflă uşurată şi o invită la cafea. O luă înainte, ca să-i lase timp să se trezească de-a binelea, şi abia atunci conștientiză o senzaţie de reală frică. Turnă cafeaua în cești și se așeză cu spatele la ușă. Cu părul ciufulit, ca după o încăierare, am intrat în bucătărie cu ochii ațintiți spre scaunul de la perete. Câteva minute nu am spus nimic. Ţineam ceaşca de cafea cu ambele palme, fără să mă ating de lichidul aromat. Eram concentrată, parcă recapitulam ceva, probabil încercam să-mi amintesc visul din care mă trezise Maia. - Te simţi bine? S-a întâmplat ceva? mă întrebă ea. - Am avut un vis foarte neplăcut, nefiresc... Nu-l pot înţelege. De fapt au fost două vise, unul după altul. Mai întâi eram într-un oraş vechi, un fel de târg. Mergeam pe caldarâm, dalele de piatră erau ude, pe margine şiroia o apă murdară. Drumul cobora şi mi-era frică să nu alunec şi să mă lovesc. Nu ştiu dacă era oraşul meu, mai degrabă cred că nu. Undeva în vale, direct pe acele pietre ude, stătea o femeie îmbrăcată în haine de ţigancă, avea şi o basma colorată pe cap. Erau oameni în jurul ei şi se uitau cum aşeza nişte cărţi de joc, cu figuri colorate intens, unele după altele. Când am ajuns lângă ei, femeia aceea tocmai terminase de aranjat cărţile. Era un dreptunghi cu patru rânduri de cărţi, câte opt pe fiecare rând. M-a chemat pe nume şi după ce s-au dat la o parte cei de lângă ea mi-a spus: „Dacă nu era acest unsprezece, puteai să ajungi în rai. Uită-te și tu!”. A întins mâna dreapta şi mi-a indicat direcţia în care să privesc. Era un tablou viu, era o lume extrem de frumoasă, care mă atrăgea de parcă aş fi cunoscut-o. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, m-am văzut brusc întinsă în pat şi nu aveam puterea să mă mişc. Culmea e că patul era afară, într-o curte. Din partea dreaptă a apărut deodată un bărbat cu o pătură neagră şi a întins-o peste mine. Nu i-am văzut faţa, se ascundea după pătura aceea când a venit, ieşind parcă de după o uşă. Când a plecat şi-a ferit din nou faţa, nu voia să-l văd. Nu după mult timp a venit din nou, a procedat la fel și a plecat la fel de preocupat să nu-i descopăr chipul. Totul s-a reluat până când aveam pe mine zece pături negre, una peste alta. Erau deja prea grele, mă simțeam strivită de greutatea lor, nu mai puteam nici măcar să respir în voie. Eram aşa de speriată şi disperată că nu pot să fac nimic, slabă şi prinsă sub zidul acela negru care mă apăsa. Am început să ţip şi să cer ajutor. Un timp nu s-a mai întâmplat nimic, apoi a apărut tatăl tău la o oarecare distanţă în faţă. Mă privea foarte trist. L-am rugat să mă ajute. El doar mă privea şi era din ce în ce mai trist. Între noi era un gard, un gard de lemn, nu foarte înalt, dar ceva îmi spunea că nu putea fi trecut. Nu înţelegeam unde sunt, doar mă rugam să fiu ajutată, salvată. Tata m-a privit încă o dată lung, la fel de trist; a fost ultima imagine, ultimul său gest. Mă vedeam în continuare gata să mă sufoc. În acel moment bărbatul care-şi ascunsese mereu chipul a intrat din nou, de data asta cu o pătură gri, pe care a întins-o peste toate celelalte, chiar şi peste capul meu. Dintr-o dată mi s-a părut că păturile negre începeau să-şi piardă din greutate și că mi-e mai bine. - Ăsta e coşmar, nu vis! Mi s-a înfiorat toată pielea pe mine. Cum să visezi aşa ceva? - Nu pot să-ţi explic ce simt, deocamdată e un amestec de frică şi de bucurie că am scăpat. Ţie ce ţi se pare deosebit în visele mele? - Faptul că te vedeai pe tine în acele scenarii, totul ţi se întâmpla ţie. - Exact! De aici convingerea că mesajele sunt pentru mine. Altceva? - Ţiganca cu cărţile ciudate. Nu ştiu ce este tarotul. - Concret nu ştiu nici eu, am văzut nişte figurine pe net, dar în treacăt. Vrei să-ţi spun ceva tare? Ieri la coafor tocmai despre ghicitul în cărţi de tarot discuta o clientă cu una dintre coafeze. Era interesant ce spunea femeia aceea, nu mi se părea că fabulează, deşi, repet, nu ştiu nimic pe subiectul ăsta. Să fie visul o dovadă că am fost impresionată de cele auzite? Şi a mai fost ceva. Când m-am uitat în oglindă la final, foarte încântată de cum arătam, mi s-a părut că acel chip este şi nu este al meu și că auzeam cum îmi spune că cele unsprezece luni trăite cu Radu nu sunt singurul dar pe care mi-l poate face universul. Mă rog, poate nu mai reţin exact, dar ideea este exact asta – Radu şi cele unsprezece luni ale noastre. - Hei, suntem la scarry movies cumva? Tu nu te uiţi la așa ceva, deci nu te pot bănui că eşti influenţată de ele şi nici că mi-ai face o farsă acum. Simt că la voi doi se referă visul, de fapt mai mult la tine, dar care e mesajul? E o avertizare, o ameninţare? Tu ce simţi? 140


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- N-o să-ţi vină să crezi, dar eu sunt liniştită. Zece luni m-am frământat cu dilema dacă să rămân sau să plec cât mai departe de el, zece luni am suferit, am resimţit o mare greutate de comunicare, de colaborare, de încredere. La un moment dat mi s-a părut că nici n-o să mai scap vreodată din închisoarea aceea în care nimerisem, nici eu nu mai înțelegeam cum. Nu ştiu de ce gândeam aşa, de ce simţeam că nu pot învinge urâţenia instalată în viaţa mea. Păturile negre înseamnă acea urâţenie, poate şi acea neputinţă care mă copleșise. Câte erau în vis? Zece. A unsprezecea, ultima, era gri. Nu albă, nu curată, dar nici neagră nu mai era. În a unsprezecea lună m-am hotărât să-l părăsesc. Situaţia mea s-a uşurat vizibil. Ok, sunt urme şi consecinţe, dar a dispărut ameninţarea. - Ce interesant! Dar prima parte a visului? Aceea ce poate însemna pentru tine? - “Dacă nu era unsprezece”...Vorbele femeii păreau un fel de dezamăgire că nu am fost atentă la acel unsprezece. Ea nu mă certa, doar îmi arăta ce-am pierdut. Ia hai să vedem pe internet ce înseamnă cartea asta de tarot! În câteva clipe eram deja cu cartea de tarot cu numărul unsprezece în faţa ochilor şi o priveam amândouă ca în transă. Acolo era un bărbat cu un bici în mână... Mi s-a făcu frig dintr-o dată, începeam să simt biciul pe toată pielea, pe ochi, pe buze, în suflet. Maia căuta explicaţii pentru simbolul cărţii de tarot. Ce am citit nu ne-a adus decât groază. Nici nu mai era nevoie de cuvinte între noi. Am revenit la bucătărie, fiecare măcinându-și propriile senzaţii, propriile gânduri. Atmosfera era foarte încărcată, poate de aceea pisica se repezi în braţele mele cu un mieunat strident şi nu voia să mai plece. - Ei, dacă tot e momentul nostru de sinceritate, atunci voi recunoaşte că ieri am fost la un pas de colaps. Caută în coşul cu rufe de spălat! acolo este o faţă de masă pătată cu ceai. Ea e dovada că ieri s-a răsturnat cerul peste mine. Dar toate acestea aparţin trecutului, necesităţii, firescului. Cred că ştiu care este mesajul - tabloul acela viu reprezintă viitorul posibil. Ţiganca a spus că aş fi putut ajunge în rai, nu că nu mai am şanse să ajung acolo. De acum nu mai poate fi aşa de greu să ajung la momentul în care să-l iert pe Radu şi să-mi văd de drumul meu spre rai. - Asta da, minune! Şi eu mă simt eliberată de o mare greutate. - Aveai şi tu pături negre pe suflet? - Oho, încă de când am plecat din apartamentul nostru, acum un an, pe ninsoarea aceea nefirească pentru luna octombrie.

141


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

DANIELA ALBU (București) Nr. 43 La vie

Apropiindu-se de Promenade des Anglais, Cătălin îl zări imediat de la distanţă. Avocatul Arghiriade îl aştepta privind în depărtare spre linia orizontului deasupra Golfului Îngerilor, bătând uşor din piciorul drept. De când lucrau împreună, ştia că acest gest îi trăda nerăbdarea. Era spilcuit ca întotdeauna, parcă venea din alt timp. Acum chiar că se simţea enervat că noul lui costum ales împreună cu nevastă-sa de la House of Art stătea ca naiba pe el. Se gândi că va trebui să îşi găsească un croitor bun, poate chiar mai bun decât al lui Arghiriade. Gândul îi întunecase un pic chipul şi cu expresia asta îl surprinse Arghiriade, când îi întinse mâna cu obişnuita lui corectitudine rece. – Aţi întârziat două minute, să mergem. Cătălin ştia că ori de câte ori era nervos începea să-i vorbească cu ”dumneavoastră”. Apoi îi spuse contemplând golful: – Ştii că toată lumea se gândeşte la îngeri, dar de fapt golful şi-a luat numele de la rechinul înger, care nu mai trăieşte demult în aceste ape, un rechin inofensiv cu aripioare neobişnuite, pe care pescarii l-au asemănat cu în înger. De obicei, îi plăcea să-l asculte povestind tot felul de istorii, dar acum se simţea prea neliniştit ca să-i dea atenţie. Cuvintele lui Arghiriade îi treceau pe lângă ureche, în timp ce încerca să îşi facă curaj pentru mult aşteptata întâlnire. Se gândi însă la ideea de rechin cu aripi de înger, ca imagine a afaceristului în societatea de consum. Oare nu erau amândoi astfel de rechini ”inofensivi” ? Poate că da, numai că el îşi făcea meseria cu pasiune. După foarte multă muncă au venit şi banii. – Au fost livrate sticlele, cum am vorbit? _ Este în regulă, au ajuns de ieri. Totul este pregătit, îi răspunse Arghiriade în timp ce traversau spre hotelul Negresco, care părea un pic roşiatic şi avea un aer ireal, aşa privit printre palmieri, în lumina apusului. – S-a scumpit şi mai mult de când au obţinut a cincea stea. Doamna Bazilescu este prietenă cu patroana, madame Bernadette Augier. Stai liniştit, tot ce vei spune eu voi traduce în limba franceză pentru dânsa. Sperăm să ne achiziţioneze toată gama pentru Negresco. Are mulţi clienţi de origine română. Tu despre preţurile din ţară nu spui nimic. – Dar ce, pe aici nu au internet? – Nu e vorba despre asta. Mă laşi pe mine să mă descurc după prezentare. Dacă ne iese afacerea, îţi măresc salariul cum am vorbit. ”Dumnezeule, dacă toată splendoarea asta a fost făcută de un român, nu ar trebui să îmi mai fie teamă de nimic”, gândi Cătălin încercând să-şi facă curaj. – În ciuda a ceea ce spune lumea, imensa cupolă de fier şi sticlă a salonului regal, nu este opera lui Gustave Eiffel, care nu a trecut vreodată pe aici, ci a arhitectului Edouard-Jean Nierman. E monument istoric, cred că ai văzut genul ăsta la magazinul Lafayette din Paris. Întotdeauna mi-a plăcut melanjul sofisticat dintre neoclasic şi baroc. Arghiriadi îi arătă impresionantul candelabru cu mii de cristale Baccarat, comandat iniţial de ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, la care nu a mai ajuns niciodată din cauza revoluţiei din octombrie, dar Cătălin se gândea la Negresco, mai întâi fiu de hangiu, ucenic cofetar la Capşa, apoi director de Cazinou, fondatorul şi proprietarul acestui celebru hotel din Nisa. Şi el fusese fiu de hangiu la Urlaţi, iar după ucenicia de chelner, culmea, chiar la Capşa în Bucureşti, urcase treaptă cu treaptă o scară de pe care mereu îi era o teamă grozavă să nu cadă, tras de picioare de dracul-înger căzut, aşa cum văzuse el la Voroneţ scara lui Iacob şi 142


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

nu ştia de ce dintre toate imaginile, asta i se întipărise cel mai mult în minte. Nu-şi imaginase că va ajunge vreodată într-un astfel de loc, dar nu de asta avea trac, ci pentru că în sfârşit va vedea cum arată în persoană patroana lor, doamna Bazilescu, despre care la un moment dat nici nu mai credea că există cu adevărat, ba chiar că este doar o personalitate juridică pe hârtie, în spatele căreia se ascunde Arghiriade cu toate afacerile lui. În timp ce aşteptau liftul ca să urce la etajul în dreptul căruia nu scria cifra 5, ci doar VVIP, (cum observă amuzat Cătălin, cu doi de ”V” pentru persoane ”foarte” , ”foarte” importante), Arghiriade ţinu să îi amintească: – Să fii foarte atent. Niciun cuvânt despre istoria familiei. Cum am mai spus, doamna Bazilescu pare să fi uitat absolut totul despre copilăria ei în România. Nu vorbeşti despre conac, despre cramă, doar despre reuşita proiectului nostru şi despre vinuri. Să ştii că nu suferă de niciun alzheimer. Doamna Augier, care are şi studii de psihologie crede că pur şi simplu absolut voluntar, dar inconştient, prietena sa a dorit să îşi şteargă din minte toate suferinţele prin care a trecut familia ei. De când, la îndemnul meu a intrat în posesia pământurilor, nu a venit în România. Are aici un mic apartament pe lângă biserica Rusă, în apropiere de cartierul miliardarilor ruşi. L-a moştenit pe linie maternă de la o bunică, care a fost căsătorită cu un conte, rus alb. Dacă ai timp du-te să vezi biserica asta. E superbă. – Păi eu credeam că dânsa a rebotezat podgoria şi a dorit reconstrucţia conacului. – Şi da şi nu. Întâmplător a ales numele aşa poetic, mai în glumă, mai în serios, ca urmare a unei discuții între noi de acum patru ani, când ne-a distrat că ”la vie” are doua înţelesuri,vie în română şi viață în franceză, dar reconstrucţia a fost în întregime iniţiată şi coordonată de mine, bineîneles cu acordul dumneaei. – Atunci care a fost interesul dumneavoastră în afară de comisioane şi onorariul de avocat al familiei? Pentru că aţi făcut o treabă minunată şi aţi pus foarte mult suflet. V-am văzut cu planurile, cu arhitecţii, cu mozaicarii ăia aduşi din Italia. De ce şi pentru cine să reconstruiţi un conac, al cărei proprietară nu e interesată de el, care nu a dat nici măcar o singură dată pe acolo ? – Fiindcă se întâmplă să fiu oarecum înrudit cu această familie şi am vrut să îi fac cu adevărat un mare bine doamnei Bazilescu, după tot calvarul prin care a trecut familia ei, dar şi în amintirea bunicilor mei, care au murit în închisorile comuniste. Nu am vrut ca această dorinţă a ei de a şterge trecutul să cufunde în uitare o moştenire de aşa valoare, pe care o merită din plin. Intenţia mea nu a fost să revigorez numai podgoria cu fondurile SAPARD, ci şi să restaurez întreg domeniul familiei Bazilescu. Ea a fost de acord şi atât. De câte ori încercam să-i dau mai multe detalii mă întrerupea întrebându-mă doar unde trebuie să semneze, sigur numai după ce citea totul cu foarte mare atenţie, însă fără să îmi împărtăşească vreodată entuziasmul. Primul pas a fost revendicarea terenurilor. Podgoria de 100 de hectare s-a redobândit repede. Cât despre celelalte proprietăţi, ştii de porţiunea aceea de trei hectare pe care ăştia de la ANL au avut tupeul să construiască blocuri, auzi, cum e posibil aşa ceva pe un teren aflat în litigiu? Şi să mai îmi şi spună, ”păi ce, îi mai rămân vreo cincisprezece hectare doamnei”. Bunicul ei a fost decanul Facultăţii de Drept, a construit biserici, a dat numele unui întreg cartier şi al unui parc din Bucureşti, a revitalizat vechea fabrică de bere producând şampanie românească de cea mai bună calitate, asociată cu marca Maison de Champagne St. Marceaux & Co din Reims. Apoi fiul său, tatăl doamnei, s-a îndrăgostit de o franţuzoaică de viţă nobilă, a luat-o de soţie şi au dus mai departe tradiţia vinurilor de la Urlaţi, care pe vremuri au fost mândria Casei Capşa. Îi mai pasă cuiva de asta? Pe urmă al doilea pas şi cel mai important a fost să caut oameni capabili ca dumneata şi ca managerul de proiect pentru ca lucrurile să meargă de la sine, ca un ceas elveţian, cum îmi place mie să spun. Cătălin îl privi mai atent pe Arghiriade în timp ce îi comunica liftierului etajul arătându-i o carte de vizită şi se trezi gândindu-se la rechinul înger. Într-un mic salon de protocol, mai retras de marile săli, îi aşteptau cele două doamne. Le deschise uşa somelierul hotelului, care avea un cuvânt hotărâtor în această achiziţie. El şi doi oenologi alcătuiau micul juriu căruia Cătălin trebuia să îi prezinte vinurile cramei Bazilescu. Încercă să nu se lase intimidat de ţinuta lor impecabilă şi să nu se gândească la costumul lui, care se şifonase uşor în bagaj. Se îndreptă cu emoţie spre cele două doamne, aşezate în fotolii tapisate cu mătase aurie. Doamna Augier, era o franţuzoaică tipică, minionă, cu nasul coroiat, cu buze subţiri şi ochi vioi. Purta o pereche de pantaloni negri , o bluză albă şi bijuterii cam mari pentru statura ei. Se înclină politicos, fără să-i sărute mâna, fiindcă aşa cum îl învăţase Arghiriade, deşi era un gest cuceritor, din partea unui tânăr, ar fi fost mult prea familiar. El pe cealaltă era 143


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

teribil de curios să o vadă de nouă ani, de când lucra pe domeniile ei. Doamna Luiza Henrieta Maria Bazilescu îl privea direct în ochi. Se aşteptase la o femeie în vârstă, eventual şi cu baston, dar pe chipul acesta, pe care își dorise atât de mult să îl cunoască şi pe care în sfârşit îl vedea acum pentru prima oară, vârsta nu părea să fi lăsat prea multe urme. Nu ştia exact câţi ani avea, dar în afară de cele câteva riduri fine, ovalul prelung al feţei era dominat de ochii verzi, mari şi senini, iar linia destul de senzuală a gurii îşi păstra încă frumuseţea. Un fel de Jane Fonda, care poate că deţinea secretul contelui Saint Germain îi zâmbi îngăduitor, dar cu destulă răceală, acea răceală, care îl irita atât de mult şi la Arghiriade. Culoarea verde închis aproape bătând în negru, a rochiei simple de o croială desăvârşită, sublinia o siluetă perfectă accentuându-i frumuseţea ochilor. Singurele bijuterii erau doi mici cercei de smaralde. Doar mâinile îi trădau vârsta. – Este o mare onoare pentru mine să vă cunosc, doamnă, spuse Cătălin. Ea înclinase uşor din cap şi nu se mai uita deja la el, ci la barul elegant în spatele căruia se aliniaseră solemn în picioare , un picolo, un chelner, somelierul şi cei doi oenologi. Era un fel elegant de a-l invita să treacă direct la subiect. Cătălin îşi veni repede în fire după ce recunoscu sticlele cramei. Momentul la care visase de mai bine de un an, venise în sfârşit. În timp ce se prezenta dând mâna cu toţi, simţi cum îl cântăreau din ochi, dar nu se intimidă. Aşa cum ceruse fuseseră pregătite şi platourile cu brânză şi fructe. Deşi aici avea mai mult rolul unui agent de vânzări, decât pe cel al unui oenolog, iar vinul pentru care munciseră cu toţii urma să fie evaluat şi judecat de specialiştii doamnei Augier, ştia că este totuşi un pas foarte important pentru viitorul lui şi al celor de acasă, cei cu mâinile pământii, crăpate, care culeseseră strugurii, uneori chiar sub lumina lunii, aşa cum se spunea cu sfinţenie din bătrâni despre anumite soiuri. Dori să înceapă cu o prezentare generală a domeniilor şi a sistemului de producţie, dar fu repede întrerupt de madame Augier, care îl rugă să descrie fiecare vin în parte şi să le explice cum şi de ce aleseseră denumirea noilor etichete. La semnul somelierului chelnerul deschise sticla de Fetească albă ”Îngeri interbelici”, o lăsă să respire preţ de câteva minute, apoi verifică cu un termometru şi îi arătă lui Cătălin temperatura afişată pe ecranul cu cristale lichide. El nu-şi putu ascunde o mică strâmbătură. Dacă ştii cum şi unde să depozitezi vinul, nu este nevoie să îl deranjezi cu tija asta de inox. Chelnerul turnă până la mijloc într-un pahar de cristal, oferindu-i-l doamnei Augier şi apoi ceva mai puţin în paharele celor doi oenologi, unul gras şi chel, celălalt înalt şi slab. Doamna Bazilescu refuză. Nedorind să vadă rotirea paharelor şi felul în care adulmecau buchetul, fiindcă el avea felul lui special de a face asta, dar şi pentru că le cunoștea pe dinafară, Cătălin adulmecă un pic aerul din jurul sticlei şi spuse privindu-le pe cele două doamne: – Ar fi o mare greşeală dacă această Fetească albă ar avea mai puţin sau mai mult de 19°C. Palatul nostru poate sesiza chiar diferenţa de 1°C. Maturarea în baricuri de stejar i-a conferit aroma de migdală, dar buchetul unic de fructe şi flori vine de la solul nostru special unde creşte acest soi de struguri. Gustul este surprinzător de proaspăt. Arghiriade traducea rar şi cu dicţie în franceză, pentru doamna Augier. Iar post gustul, ”gustul de după” îţi lasă în mod surprinzător o răcoare de lămâie în cerul gurii. Cătălin observă că doamna Bazilescu, ridicase uşor din sprâncene. Se gândi ce gust avea vinul ăsta în copilăria lui, făcut în gospodăriile din zonă cu un petec de vie, unde oamenii uscau butoaiele vechi la soare, fără să le spele ca lumea. – Vă invit acum să gustaţi o bucăţică de brânză capră de Sancerre maturată, deşi acasă v-aş fi recomandat fără reţinere un pic de brânză de capră roşie. Aici Arghiriade traduse foarte pe scurt. Denumirea de pe etichetă a acestui vin este ”Îngeri interbelici”, drept omagiu adus bunicului doamnei Bazilescu, care a revoluţionat industria vinicolă la noi, încurajând producţia românească, un mare vizionar care şi-a depăşit timpul, şi pe care eu îmi permit să îl consider un adevărat învingător din această familie, căreia soarta din nefericire i-a surâs pentru prea scurt timp, spuse Cătălin cu emoţie dintr-o suflare. Ideea ”Îngerilor interbelici” fusese a lui, aprobată cu entuziasm şi de avocat, care acum se uita urât la el. Îşi aminti că nu trebuia să vorbească despre istoria familiei, dar era destul de greu când pentru toate noile denumiri în procesul de rebranding se ţinuse cont tocmai de asta. Deşi nimeni nu scuipă mai elegant decât un oenolog, doamna Bazilescu evită să mai privească această operaţiune ridicându-se din fotoliu şi îndreptându-se către fereastra micului balcon cu privelişte spre golf. Oenologul chel şi corpolent îi şoptea ceva celui înalt şi slab. Acum nu o mai interesa dacă vinul plăcuse sau nu. Ceva din ţinuta şi aerul acestui tânăr, care vorbea cu atâta pasiune despre vinurile ei, îi dădea impresia 144


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

că l-ar fi cunoscut de când lumea, sau că s-ar mai fi întâlnit cândva. Cel mai mult o impresiona felul în care rostea cuvintele parcă îndulcind vocalele. Se îndreptă spre bar şi îi spuse în franceză chelnerului să îi toarne foarte puţin vin. Amuzându-se de încântarea care se citea pe faţa lui Cătălin îl sorbi uşor şi pentru o fracţiune e secundă văzu o pajişte imensă cu flori de câmp şi o fetiţă alergând în picioarele goale prin iarbă. Era adevărat, la sfârşit chiar simţi un uşor gust de lămâie. –Să continuăm, spuse zâmbind imperceptibil. - La acest vin roze din colecţia ”Echinox”, prin cupajare s-a combinat un vin tânăr cu unul mai vechi folosindu-se tehnologia vinurilor albe, spuse Cătălin, în timp ce chelnerul turna în pahare. Zâmbi când doamna Bazilescu acceptă şi ea unul, se bâlbâi puţin dar îşi reveni repede. Aici prospeţimea vinului alb se combină cu taninul celui roşu. Este sec şi răcoritor în acelaşi timp, cu o foarte uşoară aciditate, fără a fi aspru cu un gust, dar şi un post gust de cireşe albe. – Mais c’est merveilleux, izbucni doamna Augier, dar tăcu şi se încruntă repede muşcându-și buzele. Îi era necaz că greşise trădându-şi încântarea şi fiindcă Arghiriade o observa cu mare atenţie, cu spiritul ei negustoresc, acum se temea să nu crească preţul acestui roze. Îşi propuse înciudată să negocieze dur. – Acum luaţi, vă rog, câte o bucăţică de pară bergamotă, le recomandă Cătălin. Doamna Bazilescu era singura care nu degusta în propriul sens al cuvântului. Sorbise un pic de roze şi căzuse pe gânduri, fără să mai asculte detaliile tehnice ale desciorchinării pentru evitarea gustului ierbos şi ale tehnologiei de fermentare în rezervoare de inox, la temperaturi constante scăzute, despre care se interesa acum prietena ei. O tulburau flash-urile astea care îi apăreau în minte, ca bucăţi rupte dintr-o peliculă veche. Văzu un cireş alb imens şi simţi pe buze gustul primului ei sărut. Fata înaltă cu ochi verzi în rochie albă, alerga spre conac fericită, urmată de doi câini mari, lăţoşi. În toată viaţa ei a ştiut când e cu adevărat îndrăgostită de cineva, pentru că numai atunci sărutul pentru ea avea gust de cireşe albe, cireşele acelea cărnoase, aurii în lumina soarelui, cu aromă de pepene galben. Cătălin mai prezentă câteva vinuri cu etichete, ale căror denumiri ei i se păreau pretenţioase şi uşor ridicole. Vorbi despre unele dintre soiurile de la Uralţi Fetească albă, Burgund mare, Chardonnay şi Merlot, dar nu mai reuşi să îi capteze atenţia la fel de mult. Acum părea chiar uşor plictisită, deşi în realitate acele fulgerătoare frânturi de trecut, pe care băiatul ăsta reuşise să le răscolească o nelinişteau. – Şi acum vedeta cramei noastre, Fetească neagră cu eticheta ”Ancestral” , un vin catifelat, aproape violet ale cărui arome puternice le veţi simţi doar la această temperatură de peste de 20°C. O combinaţie de vişine, prune uscate, cuişoare, ciuperci şi cafea. Doamna Bazilescu tresări trezită din reveria ei ciudată, care pentru ceilalţi părea doar indiferenţă. Văzând că îi captase din nou atenţia, Cătălin turnă cu delicateţe un deget de ”Ancestral” într-un pahar pe care i-l aduse personal. Arghiriade nu părea să îl aprobe. Ei pe doamna Augier trebuiau să o impresioneze, dar Cătălin părea să fi uitat asta. O priviră cu toţii cum se ridică iar din fotoliu si după o scurtă plimbare prin încăpere cu paharul în mână, abia dacă îl apropie de buze. Apoi se duse iar spre uşa balconului şi o amețeală puternică puse stăpânire pe ea. Se sprijini de mica consolă, împodobită cu un frumos aranjament de trandafiri galbeni într-un vas de rosenthal. Deodată parcă un ecran uriaş apăruse în locul golfului. Revăzu în întregime scena. Erau cu toţii la Capşa, ea cu logodnicul ei şi cu părinții lor. Îi servea un bătrân chelner căruia tatăl ei îi spunea Papaşa. Acolo el şi mama ei luau cina în fiecare sâmbătă seară de când se căsătoriseră şi ca şi atunci, fuseseră mereu serviţi de Papaşa. Se adusese o sticlă de Fetească Neagră, iar lângă masa lor pe o consolă tronau nişte trandafiri galbeni imperiali. Atunci tatăl ei spusese : ”Când sunt copţi, strugurii ăştia parcă au sânge albastru. Simţi dârzenia lupului şi prospeţimea surâsului de fată mare combinate sublim. Mirosul de vişină şi prună cu aromă de ciupercă adună toată respiraţia pădurii. Este mândria casei noastre (își aminti că nu mai ştiuse atunci dacă vorbeşte despre ea sau despre vin fiindcă îi privea intens pe părinţii logodnicului ei), un rubin regal în care focul şi gheaţa stau ferecate împreună.” Atunci dăduseră buzna arestându-i pe toţi. Chipul surprins şi vexat al tatălui ei şi vinul vărsat pe faţa de masă albă fusese imaginea pe care atâţia ani izbutise să şi-o alunge cu totul din minte. O lacrimă i se prelinse discret pe obraz, dar nu făcu vreo mişcare ca să o şteargă. Se întoarse spre madame Augier şi vorbi în română, în timp ce Arghiriade traducea consternat: 145


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

– Da, nu știu de ce acum l-aţi numit aşa, dar acest vin a fost ”perla coroanei” pentru casa noastră. Din el beam cu toţii când a venit nenorocirea. Au urmat pentru părinţii mei ani grei de temniţă, mama a murit repede. Tata a făcut muncă silnică la Bicaz şi pe urmă a avut ani de zile domiciliu forţat. S-a prăpădit sărac şi uitat de prieteni. Îi luaseră totul. Am trăit un coşmar din care nu ne-am mai trezit niciodată. Eu am reuşit după câţiva ani să fug din ţară şi am luat legătura cu rudele mele din Franţa. De atunci nu am mai putut nici măcar în vis să revăd chipurile celor dragi. Domnule, când aţi intrat în această cameră am zâmbit gândindu-mă la Cătălin din ”Luceafărul”, dar acum văd profunzimea, seriozitatea şi dragostea dumneavoastră pentru ceea ce faceţi şi vă mulţumesc din suflet. Vinul acesta vine din pământul meu de acasă cu cireşe albe, cu ciuperci ascunse sub muşchiul pădurii şi poartă uneori cu el aroma cafelelor de dimineaţă, sorbite în fotoliile de răchită de pe cerdacul cu muşcate roşii al bunicii. Bernadette, domnilor, depinde numai de dumneavoastră să îl apreciaţi la adevărata lui valoare, aşa că vă las să negociaţi în linişte. Îi strânse cu căldură mâna lui Cătălin. – Arghiriade, mai spuse ea autoritar înainte de a ieşi, privindu-l pătrunzător pe avocatul, care parcă se micşorase speriat, sprijinindu-se de bar, rezervă-mi te rog de urgenţă un bilet de avion, plecăm împreună. Avem multe de făcut acasă.

146


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

ALEXANDRU VALENTIN PETREA (Brăila) Nr. 44 Creșterea și descreșterea unui personaj episodic

Cu niște pagini de jurnal nu mai face nimeni mare brânză, mai ales dacă ți-ai ales meseria de scriitor. Fieștecare personaj rapace sau bleg își deține propria nebunie haină ori dulceagă și, drept urmare, are posibilitatea asurzitoare de a și-o desena pe o foaie de hârtie. Dar s-a gândit oare cineva că un personaj se naște precum toți copii lumii, dintr-un contact, dintr-o comuniune, dintr-un război dus de forțe contrarii aflate pe meridiane diferite, în încercarea disperată de a nu lăsa mica umanitate fără iluzii și războaie de idei? Și dacă s-ar apuca cineva să-și tălmăcească viața într-un moment când Soarele apune și cântecele încep să zbiere, ar întrevedea cineva vreo logică sau ar căuta-o măcar? Căci lumea a ajuns la proasta obișnuință de a i se oferi pe tavă cărți cu introducere, cuprins și încheiere, strofe, antistrofe și epode, teze, antiteze și sinteze. Să aibă cineva curaj să încerce a diseca o supărare sau să analizeze un răsărit de soare în conștiința unui marinar, urmarea va fi excluderea lui fără drept de apel de pe lista celor cu drept de supraviețuire de pe urma lucrărilor literare. În acest fel gândea un Marius recent sărăcit ce viețuia pe banii unui tutore gârbovit într-un cartier zis al Oborului, pe un punct abandonat din suprafața depopulată masiv, hrănită cu circus et panem și supusă puterii gunoierilor a unei urbe de la Dunărea de Jos, ce are tupeul de a se lăuda cu niscai autorași vestiți. Desigur, niciunul nu și-a construit cariera prin unul din cartierele sale, dar asta constituie în mod sigur o problematică de antropologie și sociologie culturală, nu una ce ține de proză scurtă sau roman. El pregătea prima carte a existenței sale, cuțitul său de tăiat gheața în ceea ce privește lauda în fața vecinilor și colegilor, prima treapta către masivele orbitoare cu nume ciudate și retorice, cum ar fi Premiul Nobel pentru Literatură, Premiul Pulitzer, săruturile admiratoarelor sau o invitație la un târg de carte din Chicago, Kyoto ori Cairo. Desigur, ultimul vârf de performanță nu i se părea greu de lepădat, întrucât o călătorie implică riscuri stridente pe care un creator paranoic și cu pretenții nu le poate accepta decât după mulți ani de reflecție și sacrificii ideatice. Dar nu strica să se îmbete și cu această promisiune mentală! În concluzie, pe un fond suav de muzică orientală soră cu o zonă aflată în curs de dezvoltare, s-a apucat să-și zămislească minunea profană și să-și încânte atât conștiința care nu mai avea nimic de ascuns, cât și o posteritate înțelegătoare cu greșelile tinereții, dar neiertând în niciun caz lenea. Dintr-o dată și dintr-un foc, trebuiau luate la epurat toate frustrările, perioadele de derută sentimentală, replicile interesante de la o ultimă convorbire cu fosta, anecdotele și snoavele nesărate ale colegilor, evenimentele politice sau ciclul creștere-stagnare-declin pentru a crea un subiect veritabil, în acord cu moda plantată prin romanele aflate la dispoziția tuturor concetățenilor săi și cu mimesisul propovăduit de moșul Aristotel și de clica realiștilor sacri. A rezultat într-un timp excepțional de limpede și scurt un fel de telenovelă nu tocmai siropoasă, însă împănată cu tot felul de procedee așa-zis moderne, postmoderne și elenistice, de exemplu poetul îndrăgostit compunea o odă impecabilă în stilul lui Calimah după ce, prin intermediul memoriei involuntare obținută datorită împiedicării de un cerșetor murdar, își reamintise un episod periculos, chiar infamant din copilăria aparent pierdută și sensibilitatea îi se urcase la cote auguste. Totuși, metodele clasice nu trebuiau neglijate în niciun chip, astfel că societatea urma să fie înfățișată conform celor mai avizate tehnici ce aminteau de Zola, Tolstoi, Balzac sau Dostoievski, chiar dacă lumea ce-l înconjoară pe om s-a schimbat de foarte multe ori din secolul al XIX-lea. Temele care obsedau omenirea disponibilă lui, ca de exemplu deficiențele reformei educației, creșterea numărului prăvăliilor ori trista evoluție a capitalului românesc serios, nu îi se păreau tratate prea intens în deceniile trecute și îi revenea lui misiunea de a le așeza într-o ramă perfectibilă și creată migălos pentru ca, profund recunoscătoare, 147


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

intelectualitatea generațiilor următoare să conștientizeze răul care s-a desfășurat în lumea asta cândva, ce a avut norocul însă să crească la sânul ei un cronicar sârguincios și cumpătat pentru a-i schița în cărți memorabile portretul. Măgulitor, extatic sau, dimpotrivă, necuviincios și șăgalnic, el trebuie apreciat doar pentru existența lui, calitățile acestei descrieri atavice putând fi apreciate doar de specialiștii din domeniu. Deși alcătuirea unui subiect feroce și inteligibil maselor nu a reprezentat o operațiune demnă de plâns și înjurat Divinitatea, crearea marionetelor prin care își va exprima concepția despre lume și viață chiar a constituit pentru Domnia Sa un hop venerabil. Toate celulele corpului social transfigurat de el trebuiau individualizate masiv și, culmea, obligate să poarte în suflet esențe și pe figură măști, însă frica sa manifestată de-a lungul vieții de a-i lua în serios pe indivizii cunoscuți sau nu i-a adus în cazul de față doar prejudicii incalificabile. Nu te-ai străduit în vecii vecilor să cunoști în mod autentic o persoană oarecare sau nasoală și apoi te lauzi că ne vei aduce pe hârtia tipărită un personaj? Și încă unul ce, conform evangheliei arhaice de după Balzac, îndrăznește să concureze starea civilă și să ne zugrăvească Cosmosul în cadrul căruia populația se închină unor monezi! În cazul de față, autorul aparent, ăla care trăiește doar pentru satisfacerea nevoilor cititorului permeabil, își dă seama că munca titanică ce-l așteaptă își va găsi răsplata doar în cercurile înalte, dar nesemnificative ale conștiinței naționale, dar tocmai asta îl determină să încerce a experimenta mitul suprem al Meșterului Manole, acostat de curând și în cartierele muncitorești și uitat cel puțin parțial de către slăvita Enciclopedie Franceză și de cea a României. Autorul real, animalul uman cel de toate zilele, își construia o viață tentaculară și în următorul week-end o risipea din nou în zări și pustii, dedicând scrisului doar ceea ce părea indispensabil ori nătâng, în timp ce gura cerea în continuare hrană nebună și profană, iar dorința de reproducere îl conducea de nenumărate ori în porțiuni citadine mult mai neumblate decât haznaua în care locuia. Greul luptei cu imaginile artistice cădea în sarcina clipelor de extaz întruchipate în procedeul autorului abstract, ce, asemenea purcederii Duhului Sfânt din Creatorul Suprem, zămislise nu de mult timp un narator bolovănos ce-i drept, meschin ca și expresie, dușmănos pe succesul cultural al contemporanilor zemoși; îl salva tocmai aceea stupiditate pe care experimentaliștii o aruncă totdeauna la bătaie în numele unui progres așa-zis previzibil, lipsit de onestitate și răspăr, sfidând moralitatea pentru a face loc necunoscutului. Am precizat mai adineauri că acțiunea așa-zisului său roman nu putea da nimănui bătăi de căpățână, nici povestitorului zglobiu și ultramodernist din născare, dar nici unor cititori ahtiați de necazuri, parabole și oglinzi nelivrești. Repet: o telenovelă încrustată cu ingredientele socialului, politicului și etnicului, puțin văduvită de excesele intelectualismului de tip elenistic în sensul reducerii textului la un minim necesar, grațios și plurisemnatic. Dacă posteritatea dorește împăcarea unei capre cu varza, autorii să se pună pe treabă cât mai serios!, cam aceasta era deviza zeilor literari din tigva prietenului și eroului nostru deloc silitor. Protagonistul fusese ales din timpuri imemoriale și îl cioplise zi de zi în biata-i conștiință. Era chiar el, bietul scriitor concret, perfecționat și stilizat de dragul cititorilor pentru a arăta cât mai bine exprimat în litere, iar orgoliul creatorului să crească la maxim privind turnarea propriilor obsesii într-o nălucă. Cum să nu devină axul scriiturii cel care o măzgălește cât de bine și repede poate? A aderat imediat la teoria camilpetresciană a autenticității anticalofile, impunându-și propriilor gânduri să gângurească doar despre ele însuși, înglobând întreaga problematică a umanității în propria minte a unui viitor dezaxat. Desigur, el urma să reprezinte pâinea, brânza și cuțitul în toată această chestiune meticuloasă și primordială, însă nu se merita ca toate reflectoarele stilului său să se îndrepte doar asupra sa. Era nevoie de un cal de bătaie autentic, de o marionetă hazlie și plină cu toate păcatele pentru a-l scoate din cufăr, pomădat și transfigurat până la cer, pe un protagonist ce se cunoaște atât de bine pe el înșuși, încât este gata să treacă la reansamblarea și judecarea sistemului socio-juridic și economic, precum și a durelor moravuri erotice din actualitate și de pretutindeni. Practic, se cerea existența unui sol prăpădit ce monopoliza temporar registrele narative, pentru ca apoi să fie imediat aruncat la ghena de toate zilele de către intelectualul ce nu și-a creat cartea decât pentru el însuși și furnicile conștiinței sale. Să fie o parte din propriul suflet sau o realitate exterioară și nedorită? O problemă fără sens, dar trebuie tratată numaidecât! De mediul social nu mai vorbesc, el este punctul de reazăm al unei obsesii pe care o continui și eu în zilele astea. Hai la lucru și lasă lenea în Atacama să se mai înseteze nițel, în vederea satisfacerii nevoilor spirituale și progresului cultural al colțului de stradă unde mă mănâncă foamea și neputința... Sau ne mănâncă, deoarece cu naratologia asta s-ar putea să mă dedublez sau să mă fac fărâme 148


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

de câte ori îmi vin nevrozele! Are nevoie cartierul ăsta de o carte controversată ori se așteaptă poate doar să fac grătarul la zile mari și apoi să cobor storurile pentru a-mi aștepta zilele de muncă? Într-adevăr, personajul meu episodic, ambasadorul care mă va aduce înaintea lectorilor plictisiți, va trebui să-și găsească rapid de muncă și să nu aibă în niciun caz nevoie de birocrație. Să se laude că se tolănește întrun living al unei vile cu 20 de camere și 3 etaje, însă să dețină măcar un apartament de 4 camere lângă gară și să aibă plasamente rumene la CEC sau la BRD. Așadar, în cazul de față este necesar ca el să fie angajat măcar ca director indispensabil la o agenție de stat controversată ori să fie omul de bază al unei multinaționale imorale în oraș; le ofer în felul acesta unor lătrăi deștepți și esența unei reușite profesionale lesne de înțeles pentru cei care, inevitabil, n-au cunoscut jocul ielelor prin compartimentele existenței. Și cu socialul cam atât? Ca să nu-i trădez pe Zola și Faulkner, investigația creatoare nu trebuie să se oprească aici. Să zică despre el că e corupt până în măduva firii, că are un trecut alcătuit dintr-un amestec de praf și osânză, să arate protagonistul la sfârșit cu cine am avut de-a face cu adevărat, asta ar fi ceva de domeniul romanescului și, totuși, chiar și existența oamenilor plăsmuiți trebuie să rămână un mister firesc, pur și acceptabil. Dar pe certitudini oare cum le vom scoate din pălărie? E nevoie urgentă de ele sau să le aruncăm la primul coș de gunoi și să decorăm cartea doar cu imagini primare? Constatarea unor fapte, iluzii și impresii, iar încolo nimic! Am să pun niște personaje mai restrânse să vorbească nițel despre dânsul în anumite părți ale scriiturii și, după aceea, cred că e doar treaba cititorului atent sau neatent. Merită o viață interioară sau îl lăsăm ca pe un umanoid specialist în arta comunicării? Avem de ales între a-i permite să-și trăiască existența ca un realist desăvârșit sau să caute a o înțelege cum se cuvine. Cu al doilea tip de personaj ne-am împrieteni mai ușor, cu primul am putea strânge un interes mai măricel pentru ficțiunea noastră, deci o cale de mijloc se impune cu prisosință. Problema constă în observația că un termen mai abstract decât calea de mijloc nu prea găsim, iar cartea trebuie scrisă cumva și cândva. Fiind necesară spontaneitatea în oricare acțiune omenească, îi voi acorda ca și naratorului o mică parte din trusa sufletului meu la data când voi lua condeiul în mână, pentru a nu exagera fondul scris ori a crea ceva artificial, nesistematic. Desigur, găsim soluții, cugetăm la alternative serioase, dar când o să-mi fac puțin curaj? Măcar trei fraze pe noapte să poată ieși din mine, iar acelea să poarte pecetea unui gust nobil și să reprezintă o hrană sănătoasă pentru consumatorii de lucru moral sau imoral. Curajul pe care nu-l dețin eu însumi trebuie să i-l confer lui. El, un personaj episodic ce mă introduce grațios în propria-mi operă, trebuie să constituie antipodul meu ideal, omul care mă va determina să-mi urăsc opera și să o scriu în același timp cu o forță disperată, practic voi naște o nălucă în care voi turna toate relele care reușesc să mă domine. Dar, în cele din urmă, cum îl voi pune să se miște, să acționeze, cum să vorbească?(Și cea din urmă activitate pare cea mai importantă în clipa de față!) Mai mult ca sigur că îi voi acorda un glas special și o tehnică nouă, în acord cu... Ba nu, eu nu trebuie să țin cont de versetele îndrugate de alții și de tehnici trecute deja prin groapa de gunoi, aiurite deja de ineluctabila curgere a clipelor. Decât să împrumuți blana altuia este preferabil să nu mai gândești nimic, să nu mai compui niciun rând, nicio broșură despre vanilie sau împărați. Apelul la originalitate miroase mai actual ca oricând, în condițiile în care orice prăpădit deține instalat pe computer un Word mai vechi sau mai recent și, în consecință, poate invoca veleități de prozator, autor liric sau dramatic, poate chiar eseist. Săparea unei gropi pentru a îngropa iluzii și trufii nu poate conduce decât la prăbușirea totală în adâncul ei. Sper din toată inima să greșesc! ...................... O legendă nevăzută precizează că nimeni nu a fost în stare să facă ceva după ce conștiința sa a creat pe altcineva, considerat a fi mai capabil de a-l lansa în lume. O nălucă se substituie unui trup și acel corp se ghidează după niște modele absurde, neauzite de nimeni și nicăieri. Poate că Marius a renunțat în final la scris pentru că nu a lăsat un protagonist sincer și dezavuat să-și facă rondul de noapte de la început până la sfârșit, impunându-i celui din urmă o tutelă inadmisibilă pentru soarta unui personaj creat în plină adolescență. Doar un creator matur se poate dedubla în voie și risca să moară ceva în el fără a se compromite în unanimitate, depășindu-se pe sine fără măcar să-și dea seama. Totuși, dacă modelăm lucrurile după principiile logicii, poate că Marius și-a dat seama că el însuși nu constituie decât un figurant în lumea pe care dorea să o smulgă din temelii, apoi să o reorganizeze. Iar cu figuranții nu se poate în niciun caz realiza literatură autentică! 149


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

CRISTIAN GHICA (București) Nr. 45 Globulienii

1. Sunt de două zile în spital și Rudi nu m-a vizitat. În ultima perioadă a fost distant, nu mai avea chef să ne jucăm. La școală era tăcut, în parc stătea mai mult pe bancă și nici nu a mai venit cu mine în păduricea din spatele școlii, unde ne jucam toată vara de-a soldații spațiali. Mi-e greu fără el, după ce am fost nedespărțiți doi ani. Mi-e dor să se deschidă ușa încet și el, pe burtă, cu arma la ochi, să mă țintească cu răbdare și să mă doboare cu gloanțele de burete roșu. – Trrrrr! Ești mort! – Tfu, tfu! Ba nu, am vestă antiglonț. Tu ești mort, te-am nimerit de două ori. Rudi era mai bun ca mine la inventat jocuri. Zicea că suntem doi soldați din spațiu, care au misiunea să apere orice este viu. – Uite, elefantul ăsta este globulian și e trimis să ne distrugă colonia de rudieni. S-a infiltrat pe planeta Rudiana și noi trebuie să o apărăm. Eu mă băgam în dulap și el se băga într-o cutie. Ridica încet capacul și scotea țeava puștii. – La ataaaaac! Pe el! Trrrrrr! Îl nimiceam pe elefant și îl băgam la închisoarea din lada patului, unde era condamnat pe vecie și el și toți complicii lui mârșavi. Globulieni erau și în pădurice. De fapt, erau peste tot. Îi vânam mai ales când se lăsa noaptea, pentru că atunci erau vulnerabili, ziua aveau un sistem de apărare care îi făcea invizibili. Lumina soarelui le transforma pielea în globupiele și nu puteau fi împușcați. Eram mereu cu băgare de seamă, chiar și în pauza de la școală, aveam în buzunar gloanțele albastre, cu care puteam doar să îi paralizăm și mai aveam dispozitivul de inversiune, care ne proteja să nu murim dacă ne atacau, dar ne răneau, câteodată grav. Rudi a fost de două ori rănit, o dată era să moară, dar l-a salvat Obi Wan Kenobi, cu care avea o legătură specială. Obi Wan supraveghea planeta Rudiana, iar Rudi era omul lui de încredere. Nu aveam la mine nici dispozitivul de inversiune, nici armele. Eram la mâna globulienilor, care ne vânau continuu, pentru că noi eram ultima apărare a planetei. Rudi nu a venit la mine la spital să mă apere. Mă gândeam că stă pe coridor, ascuns, înarmat până în dinți, cu lansatorul nuclear, cu mitraliera gloanțenesfârșite, cu cuțitul anti-globupiele și cu ochelarii globulieni, cu care putea să-i vadă pe dușmani. Aveam încredere în el. 2. Eu m-am dus la el la spital. Am stat și zi și noapte de pază să nu apară globulienii. Rudi juca fotbal și și-a sucit piciorul. I l-au bandajat bine și după ce a stat două zile în spital, a mai stat o săptămână acasă. Doar atunci am devenit gardianul principal, care coordona toți soldații spațiali. Dar cu Obi Wan tot el a ținut legătura. – Poco, mi-a zis, tu ești ultima speranță a galaxiei. Dacă globulienii trec de tine, distrug Rudiana și apoi ne mănâncă soarele și o să trăim toată viața în beznă. Sub nicio formă să nu adormi cât sunt eu bolnav, să fii vigilent în fiecare clipă, că odată ne trezim cuceriți. Așa am făcut. Atunci, când era în spital, Rudi a inventat pistolul cu întuneric, cu care trăgeai ziua și puteai să-i vezi pe globulieni. Le distrugea și globupielea și puteai să-i dobori ca pe frunze. 150


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

– Toți oamenii de aici îmbrăcați în alb sunt globulieni deghizați, mi-a zis. Femei, bărbați, nu contează. Poco, ai misiunea să îi elimini pe toți. I-am eliminat. El îmi spunea cine este dușman, pentru că avea pistolul cu întuneric și eu aveam dezintegratorul cu gloanțe roșii. În afară de gloanțele albastre mai aveam gloanțe albe, dar aveam doar trei și acestea erau cele nucleare, pe care le foloseam în caz de invazie. 3. Când s-a împrietenit cu Andrei, l-a numit căpitan. Eu am rămas tot sergent, nu am fost avansat, cu toate că eram mâna lui dreaptă. Andrei avea o armă modulus, care se putea modifica, din pistol se făcea pușcă, din pușcă se transforma în mitralieră și, la final, devenea arma supremă. Avea multe accesorii, putea să tragă chiar și cu grenade – gloanțe de burete mai mari, portocalii. Trăgea cu gloanțe care recunoșteau globulienii, îi identificau după sângele lor transparent și îi găseau chiar dacă erau ascunși la douășcinci de metri sub pământ. După sânge și după miros, zicea Rudi. – Globulienii miros a medicamente și a soluție din care se fac injecțiile. Te trec fiori când simți miros de globulian, zicea Rudi. – Eu nu simt niciun miros, i-am zis. – Există în Japonia o școală care te învață să miroși mai bine. Acolo se studiază mirosul de globulian și acolo sunt cei mai buni soldați, în afară de noi. Japonezii respiră doar pe o nară, cu cealaltă adulmecă orice miros străin. Ei nu fac altceva decât vânează globulieni. Patrulează toată ziua printre oameni cu nara pregătită. – Și dacă sunt răciți? a întrebat Andrei. Dacă le curge nasul? – Ei nu răcesc. Au niște filtre de răceală băgate adânc în nas. Sunt antrenați pentru orice. – Așa trebuie să facem și noi, a zis Andrei. După școală mergem la vânătoare. Eu îmi iau modulus în ghiozdan. Dar nu l-a luat. – Nu m-a lăsat mama, a zis că mi-l aduce ea când mă ia de la școală. Și i l-a adus. Mama lui Rudi i-a adus și ea un rucsac plin cu puști și pistoale, pe care Rudi le-a împărțit la prieteni și am pornit la luptă. Mie, ca de obicei, mi-a dat cele mai bune arme, mitraliera gloanțenesfârșite și cuțitul anti-globupiele. El lupta cu ochelarii globulieni și pistolul cu întuneric. 4. Nu a venit. Îl aștept. Nici nu știu de ce sunt la spital. Camerele sunt albe, coridoarele albe, tavanul alb. Am senzația că m-au răpit globulienii. Mă doare ceva, dar nu știu ce. Mai rău e că sunt fără Rudi. Mă uit toată ziua pe geam și chiar dacă știu că nu o să văd niciun globulian fără ochelari, tot încerc să zăresc vreunul. Mă gândesc că Rudi i-a eliminat pe toți și atunci îl caut cu privirea pe aleile spitalului. Mai trec oameni îmbrăcați în alb, coboară din mașini normale și se pierd când intră pe două uși mari, tot albe. Acolo e Rudi și pac! îi elimină. Sunt în siguranță. Mă bag în pat și aștept. Nu știu ce, dar aștept. Câteodată mă ia cu frig, tremur tot. Și atunci îmi aduc aminte de ce îmi spunea Rudi, să fiu tare, să nu mă pierd, să fiu vigilent. Globulienii sunt peste tot, iar noi, dacă suntem slabi, vom fi înfrânți. Nu trebuie să se întâmple asta, înving senzația de slăbiciune și mă ridic din pat. Mă simt deja învins fără arme. Am impresia că sunt înconjurat de globulieni și că nu mai pot să respir. Rudi, unde ești? 5. Globulienii au formă de popic, sunt albi și când vorbesc între ei au trei dungi roșii prin care scot sunete. Nu au picioare, se deplasează ca un frizbi, se învârt când merg. Văd cu tot corpul și îți citesc gândurile atunci când ești supărat. Dacă ești calm, nu citesc nici măcar o idee din capul tău. De aceea trebuie să fii relaxat când pleci la luptă, să nu te trădeze emoțiile, pentru că imediat știu ce gândești, unde ești și ce faci. Au venit să ne cucerească, să pună stăpânire pe mintea noastră, ca să facem ce vor ei. Deja jumătate dintre oameni sunt dominați de globulieni. Sunt ușor de recunoscut, pentru că sunt nervoși, nu au stare și nu poți să te înțelegi cu ei. Cel mai ușor îi recunoști dacă nu vor să se joace cu tine, dacă nu vor să îți dea jucăriile lor sau dacă sunt răi. Nu e vina lor, globulienii le-au intrat în cap și fac ce vor ei cu mintea lor. 151


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Globulienii au venit aici din altă galaxie, de pe planeta Globula și sunt conduși de o regină, care este făcută din lumină. O cheamă Lucemia și nimeni nu se poate uita la ea pentru că lucește foarte puternic, doar Rudi crede că a văzut-o o dată cu ochelarii lui, dar nu e sigur. Dacă o distrugem pe Lucemia, mor toți globulienii, pentru că sunt legați de ea prin fire invizibile de lumină, trăiesc din lumina ei și fără ea n-ar mai exista niciun globulian. Rudi mi-a spus toate astea într-o seară când era la spital. Nici nu mai știu de ce era internat. 6. Toată vara ne-am jucat în parc și în pădurice. Unii dintre copii au râs de Rudi când l-au văzut tuns la chelie. Doar Andrei i-a luat apărarea și, bineînțeles, eu. – Andrei, nu te supăra pe ei, că nu știu nimic, a zis Rudi. – Cum să nu mă supăr? Nu vreau să râdă de tine. – Lasă-i să râdă. Dacă te superi, te atacă globulienii. Pe mine nu mă mai pot ataca, m-am deghizat ca să mă creadă de-al lor și așa pot să ajung la regina lor să o distrug. Nu mă interesează copiii care nu știu despre ce e vorba. Ei nici nu cred că există globulieni, nu ai văzut că nu se joacă cu noi? Ei se împușcă unii pe alții și se ceartă când se nimeresc. Parcă au cinci ani. – Și globulienii te cred de-al lor? – Da. – Îi spionăm... Vin și eu cu tine. – Nu putem să riscăm amândoi să ne prindă. Și tu nu ești tuns la chelie. Am un plan. – Ce plan? – Tu rămâi aici cu toate armele. Te lupți cu ei și te lași prins. Toți o să fie bucuroși și o să se adune să te vadă, că doar ești unul dintre cei mai buni luptători și eu atunci o să mă strecor și o să le omor regina și o să fie pace o mie de ani. – Și dacă nu o omori pe regină? a întrebat Andrei. O să mă omoare ei pe mine. Și o să te omoare și pe tine. – Nu se va întâmpla asta. O să-l iau pe Poco cu mine. Unul dintre noi o să reușească. – Cine este Poco? 7. M-am plictisit în camera de spital. Am deschis ușa și pe coridor era liniște. Pe o băncuță era o femeie, cu fața în mâini. Lângă ea, un rucsac. L-am recunoscut imediat: rucsacul cu arme al lui Rudi. Am intrat în fugă în camera lângă care stătea femeia și l-am văzut pe Rudi întins în pat, cu fața în sus. Fața îi era luminoasă. De sub pătura albă se vedea țeava armei nucleare. – Rudi! Nu mi-a răspuns. Doar eu știam că Rudi s-a infiltrat printre globulieni și așteaptă momentul potrivit să o distrugă pe regină. – Poco, ești cel mai bun prieten al meu, mi-a zis Rudi la plecare. Ce o să te faci fără mine? Nimeni nu știe de tine, nici lui Andrei nu i-am spus. Și m-a îmbrățișat. M-am apropiat de patul lui. Nicio mișcare. În acea clipă au intrat mai mulți globulieni îmbrăcați în alb. Nu m-a băgat niciunul în seamă. Am auzit cum globulianul șef îi explica femeii: – Îmi pare rău. Nici chimioterapia, nici tratamentul alternativ nu au învins leucemia. Îmi pare rău. A tras pătura peste fața lui Rudi și parcă ar fi tras-o peste fața mea. Misiunea noastră era abia la început.

152


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

NADINA MARIA SZAKACS (Vladimirescu - Arad) Nr. 46 Igor. Destăinuiri...

Mi-e dragă. Mi-a fost din prima clipă în care am cunoscut-o. Am ajutat-o la o acţiune umanitară. Mi-a plăcut sufletul ei, era o eroină a zilelor noastre care se zbătea mai mult pentru ceilalţi decât pentru sine. Există în ea atâta dorinţă şi rugăciune. Şi astfel, minunea cu părul ca abanosul şi ochi mari, mi s-a ghemuit în suflet. Şi n-a mai plecat de-acolo, deşi, cum spune şi ea, a făcut multe greşeli de-atunci şi crede că n-o mai pot iubi cu adevărat. Dar ea, făptura aceasta minunată, mi-e dragă chiar şi atunci când greşeşte. Pentru că ea nu ştie să greşească cum greşesc oamenii mari. Ea greşeşte ca un copil şi se autopedepseşte. Singură, se aşază într-un colţ de lume şi-şi işpăşeşte pedeapsa. Uneori, izolată, te face pe tine să suferi mai mult decât ea însăşi pentru pedepsele pe care şi le aplică. Ea mi-a stârnit dragostea pentru munte şi tot ce-i înalt. M-a făcut să cred că sunt invincibil şi că asta e o forţă pe care mi-o dă tot dragostea. Nu o să pot uita vreodată întâia oară când mi-a îmbrăcat una dintre cămăşi. Atunci a fost pentru prima oară când mi s-a dăruit. Şi ne-am iubit cum n-o mai făcusem până atunci, cu o sete neastâmpărată unul de celălalt. M-a iubit în multe feluri, alături de ea am urcat culmi care-mi păreau de neatins. Şi tot ea îmi urcă inima şi astăzi, îmi mişcă întregul univers. Dimineaţa, când se trezeşte cu buclele răvăşite şi îmi zâmbeşte misterios. Ador să o privesc dimineaţa. Îmbrăcată într-o cămaşă, îşi soarbe întotdeauna ca şi cum ar face-o pentru ultima dată, cafeaua. Este de o profunzime desăvârşită în ceasurile dimineţii. Cred că atunci se regăseşte pe sine. Mi-e dragă şi ştiu că-i sunt drag şi eu când o supăr. Mi-e dragă pentru că atunci când o supăr are altă strălucire şi buzele ei îmi rostesc numele cu alt ton. A dojană. Mi-e dragă când o supăr, pentru că atunci nu mi se adresează cu numele mic. O iubesc pentru că este ea, imperfectă şi totuşi pentru mine perfecţiunea însăşi. E caldă, iubitoare, ambiţioasă, luptătoare, uneori drăcoasă. Şi mi-e dragă în fiece moment al zilei: dimineaţa, la prânz, noaptea târziu. Mi-e dragă, pentru că oricât ar fi de supărată, se cuibăreşte precum o fiinţă miraculoasă tot în braţele mele. Iar de acolo, dragostea noastră se prelungeşte la infinit! Mi-e dragă! Sunt fericit, vreau să o ştie lumea întreagă... Mi-e dragă pentru că era subţire ca o ţigară când am cunoscut-o, iar între timp s-a împlinit ca femeie. O ador fiindcă trupul ei se face nevăzut precum fumul ce se-nalţă în depărtare. E aici şi totuşi nu e. O ating, o simt, iar în următoarea clipă mi-e dor de ea. Cine-ar fi crezut că această femeie va deveni crezul fiinţei mele? Că mă voi încărca numai şi numai de la ea? Iată-mă, m-am predat întru totul ei: cu toată inima, cu toate năzuinţele. Nu este pe lumea aceasta fiinţă mai fragilă pe care să-mi doresc să o ocrotesc cum este ea. Această femeie este sămânţa ce va rodi cândva. O Evă în toată splendoarea, acea Evă care dă viaţă continuu. Mi-e dragă pentru că m-a salvat de mine şi de alergarea aceasta continuă. Acum ştiu de ce n-avea sens. Pentru că ea dă sens tuturor lucrurilor şi trăirilor. Respir prin ea, comunic prin ea, continui să exist doar pentru că ea există. Mi-e dragă de ea feciorelnică, aşa cum mi se înfăţişează în ia albă care o-nveleşte până la gleznă. Şi de pe buzele ei culeg arome şi taine care-au crescut în toate podgoriile lumii. 153


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Mi-e dragă ca o mireasă a cărui umăr îl sărut pentru prima oară. Privirea ei şi-ntreg zâmbetul în care mă-mbracă îmi sunt dragi şi-mi vor rămâne dragi până la sfârşitul veacurilor. Chiar dacă viaţa alături de ea e mai degrabă o luptă, nu o certitudine, tot mi-e dragă şi-o caut cu mai mult nesaţ. Eu sunt norocos. Norocos că am cunoscut-o, că-i în momentul de faţă a mea. Vreau să-i ofer echilibrul şi liniştea care-i lipsesc acestei făpturi mereu în căutare. Doresc să-i arat că iubirea este pretutindeni în jurul nostru. Că e îndeajuns să ceară şi poate avea. Iubirea ei m-a fermecat aşa cum te farmecă roadele toamnei. Are o influenţă căreia nu poţi să i te sustragi. Nici eu nu ştiu întotdeauna de ce din lumea întreagă, această fiinţă mi-e cea mai dragă...să fie gura? să fie părul sau umărul? Eu cred că mi-e dragă fiinţa întreagă cu sălbăticiunea ei, dar şi cu nevoia de a fi îmblânzită. Mă bucur să o am iubită şi-aş sta să o pot mângâia în fiecare clipită. Atât mi-e de dragă! Mă-nţelege şi mă condamnă o lume-ntreagă, când ea vine şi pleacă... Mi-e dragă ea, un amalgam de culori şi de sunete. Pentru că are aceleaşi nelinişti ca ale valurilor mării când aceasta e agitată. Se apropie şi se îndepărtează de malul sufletului, iar tu rămâi cuibărit încercând într-o îmbrăţişare de sărutări să o cuprinzi. Mi-e dragă şi-atunci când mi se înfăţişează în depărtare precum o biserică înălţată cu turla spre cer primind binecuvântarea. Mi-e drag de ea: copil, adolescentă, femeie. Când mă iubeşte, când mă alungă, când o regăsesc aceeaşi din acest periplu du-te - vino cu care s-a învăţat. Mi-e dragă pentru că locuieşte în sufletul meu ca un volum preţios într-o bibliotecă şi pentru că o văd capabilă să-mi trezescă sufletul la viaţă printr-o singură atingere. Acum mi-e mai dragă. Acum că a plecat şi pot adulmeca urma paşilor ei nevăzuţi. Acum mi-e sufletul mai plin de ea. Mai plin de dor şi de speranţă. De viaţă! Trăieşte mai mult în mine, cu lumina pe care trecându-mi prin viaţă mi-a lăsat. Acum o iubesc mai mult. Când nu mai împart cu ea patul. Mă simt răvăşit, dar îndrăgostit. Ea deabia acum mi se dezvăluie. Şi e atât de frumoasă, de caldă şi de senină. O simt, pentru că până nu demult ea mi s-a cuibărit pretutindeni: în dormitor, în camera de zi. Iar acum, iat-o cuibărită mai mult ca oricând, în sufletul meu. Mi-e mult mai dragă acum, când aleargă cuminte să-şi croiască un destin. Iubita mea, minunea mea ţi-aş oferi locul pe care ceilalţi nu vor să ţi-l dea. Mânată de visuri, mi-e mult mai dragă. Fără să ştie, ea stăpâneşte o lume întreagă. O am în păr, pe piept, pe buze. Voi nu vedeţi, dar braţele-i de mine îi sunt puternic strânse. Şi doar ea e capabilă a stăpâni lumea mea.

154


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

MIHAELA GHEORGHIU (Timișoara) Nr. 47 Întrebări fragmentate

Visăm împreună acelaşi vis, eu şi fratele meu tăcut, geană în geană. Soarele cade oblic în mare : ploaie de stele sau avioane rănind cerul? Doctoriţa bătrână luptă să trăiască, fiecare respiraţie e chinuită, trupul fragil are o inimă prea mare, o inimă care a crescut în interiorul toracelui ca un nufăr otrăvit, sufocând-o. Trăsăturile, încă frumoase, sunt o mască pentru durere. Mă ia de mână : -Nu vreau să mor, doamna doctor! Eu…am abandonat lupta în faţa inevitabilului fiziologic şi ştiinţific? M-au secat de credinţa, în miraculos, cei care au murit pe masă? Niciodată n-am crezut că voi înceta să lupt…şi totuşi, fratele meu tăcut îşi strânge aripile, din scoarţa copacilor curge miere si sânge. Calc pe frunzele aurii, în liniştea toamnei. Se agaţă de mine, cu mâinile ei fragile, mâini care au mângâiat, mâini care au consolat. - Doamnă doctor, vreau să mai trăiesc! Ochii ei mari, cenuşii, frumoşi, cerşesc speranţă. Ies afară în soare, în lumină, în toamna vie şi parfumată. Niciodată n-am crezut că o să pierd un om, niciodată, până în ultima clipă. Fantasmele îmi învăluie gândurile. Cad în genunchi, în faţa icoanelor şi mă rog pentru viaţă, pentru doctoriţa bătrână din patul de spital, pentru sufletele celor care au murit în mâna mea, pentru bietul meu suflet contorsionat. Toamna mă cuprinde în braţele ei de aramă… Cândva… dealurile păreau pârguite de soare, pârâul era viu ca un şarpe cu solzii de argint, printre frunze şi brânduşe de toamnă.. Cândva… aşteptam căprioare să vină, cu ochii lor mari si botul umed…îl aşteptam pe Hyperion să coboare din nemurirea crudă şi rece în toamna de aur, lângă pârâul de foc, alături de brânduşele parfumate cu toată aroma anotimpului. A murit doamna doctor cu ochii cenuşii. Inima ei a încetat să mai bată. I-aş duce brânduşe de toamnă, la fel de fragile. Când a murit bunicul, a plouat aspru, muşcând pământul. Azi a fost soare şi lumină din umbrele copacilor, toamna, arcuită ca un armăsar, în galop, peste dealuri. Fetiţa, cu bucle blonde si ochi căprui mă ia, iar, de mână. - Hai, Miki, să ne jucăm! Şi copilăria izbucneşte în mine, cu toate culorile şi aromele. lună.

Era toamnă, toamnă cu struguri vineți, în via aprinsă de flăcări, într-o noapte cu . Dimineţile clipeau reci, cocorii plecau, în săgeţi negre, pe cerul albastru intens. Mergeam la grădina de la gară, la cules prune. 155


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Bunicul scutura pomii, eu si bunica culegeam fructele viorii din iarbă. Mirosea a coş pârguit, a fân cosit şi a pământ. Din prune se făcea ţuică. Plecam pe întuneric, cu butoaiele în căruţ. Stele scăpărau în cale. La cazan, bărbaţi cu ochi sticloşi, strângeau lichidul distilat în damigene mari. Ţuica, o bea nenea Imbre, din pahare mici, transparente, în timp ce trăgea, cu sete, din veşnica ţigară. Nenea Imbre a tăiat şi iepurele alb, pufos, cu ochii roşii, care a ronţăit, o primăvară întreagă, iarbă crudă şi vie tânără. Am plâns. Bunica l-a gătit. Nu am vrut să mă ating de carne. Perele cădeau pe acoperişul bucătăriei de vară – poc! poc ! -. Se zdrobeau de asfalt, răspândind aroma lor dulce. Bunicul le aduna, le zdrobea şi le arunca în butoiul pentru ţuică. Crizantemele înfloreau bogat şi alb, răspândind miros aspru, de brumă. Le culegeam şi le duceam la cimitir de Arhanghel. Aprindeam lumânări şi le aşezam la adăpost de vânt. Creşteau flori mici pe morminte, iar crucea de marmură, cu poza străbunicului, era roasă de vreme. Cimitirul era plin de flori, cerul – albastru – peste dealurile coapte. Mă gândeam la bunicul – primul dispărut. Bunicul e în vântul care mângâie lanurile de porumb, în norul, alb şi pufos, de la orizont, în ploaia care cade, bogată, peste lume. E decembrie şi plâng pietrele. Aş vrea să mă plimb cu sania, trasă de cai, să miros brazii sub zăpadă. E seara de Crăciun şi e linişte. Focul arde în sobă, iar bradul priveşte pe fereastră. E tânăr şi frumos bradul, cu acele lui verzi şi parfumul vioriu.. Casa bunicilor e pustie fără bunicul Dode. Demult....venea Crăciunul. Bunica şi străbunica pregăteau mâncăruri nenumărate : sarmale, friptură, cremeş, cornuleţe. Bunica făcea tort de ciocolată cu trei etaje. Separa albuşele de gălbenuşe, storcea untul de apă, bătea, cu telul, albuşele până când se înfoiau, ca o rochie de mireasă. Mirosea a ciocolată şi a vanilie. Eu lingeam bolul în care se făcea crema. Aragazul şi maşina de gătit din bucătăria de vară duduiau, eu desenam, cu degetul, pe geamul aburit, case cu hornuri, brazi, globuri. Sosea şi mami. - Mami, mami! O aşteptam la geam. Moskvitch-ul, de culoarea oului de raţă, înota, agale, prin troiene, încărcat până la refuz. - Mami, mami! Bradul, mirosind a pădure şi a căprioare, strălucea, uşor, în întuneric. Îmi plăcea să stau sub brad, cu lumina stinsă, visând. Mami mă învăţa franceza şi-mi povestea aventurile fetei Adriana : plimbările, cu barca, în Deltă, nuferii albi şi mami, cu undiţa, în faţa cortului, pe o insulă, pierdută în Paradis, ploaia torenţială, pe drumul de întoarcere şi dansul, cu cearşaful, în jurul focului de tabără, înzăpezirea de la Suru şi pozele cu mult soare şi multă zăpadă, în faţa cabanei, apoi coborârea, prin nămeţii până la brâu....plimbările, cu licurici în păr, la izvoare, în Olăneşti şi drumul către Piatra Scrisă.... Venea si Moşul....intram, iscodind prin cameră, vreo prezenţă necunoscută, apoi mă repezeam sub brad şi desfăceam hârtia lucioasă, grăbită să ajung în miezul lucrurilor. - Am primit patine...am primit patine! Erau albe, cu lama argintie. Le-am pus în picioare şi am mers, toată seara, cu ele prin casă. Dimineaţa, am început să patinez, de mână cu tata, pe strada îngheţată. Aerul era rece, tăios, mă dureau gambele, dar zburam, zburam! 156


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

E, iar, decembrie şi soarele s-a transformat în lup. M-am pierdut undeva, pe drum. Mi-am pierdut aripile şi mirosul de lapte. Am insomnii şi miros a ierburi. E încă zăpadă, un strat subţire, deasupra lucrurilor. Am crescut cumva din mine. E altcineva în locul meu, cu aceeaşi ochi, cu acelaşi glas. - Cine sunt eu ? De unde vin ? Era seară, bunica stingea luminile şi aprindea veioza cu lumină de miere. - Cine sunt eu ? Umbrele se proiectau viorii pe pereţi. Ochii clipeau a somn alb, pufos… - Cine sunt eu ? Bunica mă învelea în plapumele apretate, visul îşi întindea aripile lungi, fâlfâind uşor... - Cine sunt eu ?.... Focul se stingea în sobă, viorile de jar mureau în ele însele...

157


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

NICU CÎRSTEA (București) Nr. 48 Ingenua Yumi și matricea minunilor

Săpatul gropilor a părut vecinilor ca altă bizarerie din șirul celor cu care i-a obișnuit Yumi de-a lungul vremii, că fata făcea ce făcea și le servea câte-o surpriză la intervale aproape regulate de timp. Prima data i-a surprins cu plantarea unui șir de flori alternând perfect albastrul, galbenul și roșul pe o distanță de treizecișitrei de yarzi, adică de la colțul străzii unde avea bătrânul Marcus prăvălia și până la limita terenului pe care pastorul Glensdale îl cumpărase cu gând să ridice casa visată, pentru el și Usaghi, mama lui Yumi. De-atunci au trecut mulți ani, dar casa imaginată de pastor abia de-a apucat să prindă contur, fiindcă Usaghi a dat bir cu fugiții la nici trei ani de la primul scâncet al lui Yumi și omului nu i-a mai ars de construit. Abia câteva încăperi apucase pastorul să ridice, practic jumătate din casa visată. Din depărtare imobilul părea un cub mare de zahăr, constructorii reușind să bată calciu pe fațada principală și s-o vopsească în alb, așa, ca o promisiune a frumuseții viitoare a căminului pastorului urbei; la interior casa era simplă și funcțională, cu un hol imens ce ținea loc și de living, din care se deschideau șase uși. Prima, cea mai mare dintre ele era cea prin care se intra în casă dinspre stradă iar diametral opus, cea care acum se deschidea către curtea din spate. Pe peretele din stânga erau două uși înspre dormitoare și alte două pe cel din dreapta, către baie și bucătărie. Planul inițial prevedea ca din living să se treacă în sufragerie, încăpere prevăzută în proiect cu șemineu, cu candelabre și oglinzi din cristal, cu un perete în mare parte vitrat prin care să se vadă grădina din spatele casei. Candelabrele și oglinzile fuseseră plătite cu bani grei iar acum zăceau sprijinite de-un perete în bucătărie, în colțul unde ar fi trebuit să fie ușa de trecere către camera servitoarei. Din sufrageria care n-a mai fost construită, pe peretele din stânga trebuiau să se deschidă uși către alte două dormitoare, gândite pentru oaspeți și tot două uși pe dreapta, una către birou, cameră mare cu ferestre către grădină, în care pastorul să-și scrie în liniște predicile și alta către o încăpere mai micuță, cât să încapă un pat, o masă cu un scaun și un șifonier, în care să locuiască fata-n casă. Această cămăruță trebuia să aibă ușă și către bucătărie, prezența servitoarei în living fiind astfel restricționată doar la orele de servire a mesei. O altă dată Yumi a trasat modele stranii pe câmpul cu lucernă din stânga casei, dreptunghiuri, cercuri și romburi cu o precizie numai de ea știută. Pesemne că măsurase zona cu piciorul, a bătut țăruși, a legat sfori, s-a răsucit în jurul țărușilor până ce picioarele ei micuțe au culcat spicele uniform în geometria anticipată, cert e că localnicii s-au închinat a spaimă în dimineața când le-au descoperit și au chemat autoritățile. Îngrijorările oamenilor erau îndreptățite, că apropierea de New Mexico și evenimentele ce au avut loc acolo în vara lui `471 încă le dădeau frisoane. În acea zi ”The Valley Explorer”2 s-a grăbit să scoată un supliment de prânz în care anunța cu litere îngroșate că micuțul Oro Valley3 fusese vizitat de marțieni. Până spre seară toți localnicii s-au dumirit că niciun extraterestru nu poposise în zonă, dar ziarul local n-a mai catadicsit să dea dezmințire. Și, se pare, bine a făcut, că încă de-a doua zi au început să vină oamenii din împrejurimi să vadă minunea. Întâi au venit cei din Tucson, după cum era și firesc, că erau doar la câteva mile distanță și vestea s-a răspândit repede până la ei, dar în zilele următoare au început să apară curioși din Dudleyville, Casa Grande, Maricopa și tocmai din Phoenix4. Poate vizitatorii ar fi continuat să vină multă vreme dacă secretul ar fi fost păstrat și 1

La data de 8 iulie 1947 se presupune că armata SUA a doborât și capturat un OZN în regiunea Roswell, pe teritoriul statului New Mexico, eveniment cunoscut în întreaga lume sub numele de ”cazul Roswell” 2 Ziar local inventat de autor, fără corespondent în realitate 3 Localitate situată în sudul statului Arizona, la Nord de Tucson 4 Capitala statului Arizona

158


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

dacă furtuna nu s-ar fi abătut asupra orașului cu așa furie, încât desenul imaginat de Yumi a fost șters în mai puțin de o oră. Pentru agitația creată, șeriful Wilson s-a văzut nevoit s-o amendeze pe Yumi cu douăzeci și doi de dolari și cincizeci de centime și fiindcă n-avea bani să plătească, fata era cât pe ce să ajungă la zdup. Bătrânul Marcus ar fi ajutat-o, dar cum Emily, nevastă-sa, care văzând atâta lume venită în oraș, l-a îndemnat să comande suplimentar două sute de galoane de vin californian și treizeci de butelcuțe de Evan Williams5, cât să astâmpere setea vizitatorilor și cum a plătit furnizorul în avans, rămăsese fără niciun cent. Pastorul Glensdale, care dăduse în patima beției de la fuga nevestei și era mai mult plecat din oraș, nici atât n-avea cum să plătească amenda pentru năzdrăvănia fiicei lui. Altfel, nici habar n-avea, drumurile ducându-l înspre Peralta Canyon, în partea de nord-est a munților Superstition, unde predica cuvântul Domnului aventurierilor plecați în căutarea minei pierdute a olandezului 6. În fapt, pastorul ajunsese aici dând crezare ziselor unor actori ambulanți care ar fi văzut-o pe Usaghi în Payson, împreună cu apașul cu care fugise de lângă familie. Se pare că aceștia locuiseră o vreme în oraș, el lucrând la asfaltarea drumului către Phoenix și, din când în când mai concura la rodeo local. Mulți din oraș îi văzuseră, că nu putea trece neobservat un cuplu format dintr-un apaș și o japoneză, însă puțini erau cei care să fi schimbat câteva vorbe cu ei. Doar un angajat al oficiul poștal i-a spus că a vorbit în repetate rânduri cu indianul, fiindcă acesta venea regulat să-și ridice corespondența și să trimită la rându-i scrisori unor rude din Las Vegas. Omul l-a asigurat că într-acolo ar fi plecat cei doi, la câțiva ani după ce lucrările de asfaltare a drumului s-au încheiat7. Pastorul însă n-a mai plecat. De fapt pleca mereu, dar tot așa se întorcea. Apucase să se lipească de văduva unui miner, o nemțoaică harnică și aprigă precum torenții ce porneau dinspre creste în zilele ploioase. Aceasta l-a adus ușor pe linia de plutire, îl hrănea cumsecade, îl îmbrăca mereu curat, îl scotea la plimbare să vadă lumea ce om făcuse din el, dar pastorul scăpa uneori în câte-o beție și pleca hai-hui prin munți. De fiecare dată când se întorcea, femeia îl alunga de la ușa ei, iar el pleca spășit înspre Buffalo Bar & Grill, să mai bea ceva. Nemțoaica știa unde să-l găsească și, aproape ritualic, se înființa lângă pastor, se așeza la masă, îl privea lung, uneori minute în șir îl privea fără să-i adreseze un cuvânt și când ostenea privind îi striga barmanului: - Tequila! Dădea două, trei shot-uri peste cap, apoi îl înșfăca pe pastor de-o mână și-l târa în casa unde mai deunăzi nu-l primise. Acolo și atunci începea un nou ciclu de aducere a omului pe calea cea dreaptă... Norocul lui Yumi a venit de la un necunoscut. Acesta poposise în oraș imediat după furtună și cum nu mai avea ce să vadă, s-a apucat să cumpere de la localnici foi de ziar cu fotografia desenelor din lucernă. Era atât de interesat de subiect încât dădea de băut oricui avea ceva nou de spus despre strania geometrie. Localnicii l-au citit că e mare bogătan, de altfel omul nici nu ascundea acest lucru, câtă vreme era mereu îmbrăcat elegant, cu costum din tercot crem, la două rânduri, cămaşă de in galben pai cu dunguliţe albe, rămas deschisă la ultimii doi nasturi cât să se vadă ascotul înfăşurat impecabil pe gât, cu pălărie cu boruri largi tot crem la culoare şi cu o minunăţie de cizme în picioare, galben-maronii, din piele de şarpe. Nu-i vorbă, faptul că mereu cobora de la volanul unui Cadillac Sixty Special, ce părea abia ieşit din fabrică, era primul indiciu de bogăţie. Omul căuta un loc pe terasa vreunui restaurant şi-i făcea semn chelenrului să vină. - Bună, sunt Ed Robson, i se adresa el simplu. Astăzi vreau să ai ochi doar pentru mine şi oamenii care vor veni să mi se aşeze la masă, îi spunea chelnerului şi-i îndesa o bancnotă de cinci dolari în buzunarul 5

Bourbon whiskey fabricat în Kentucky, atestat din 1783 Conform unei legende locale, undeva în anii 1800, un bărbat pe nume Jacob Waltz, ar fi descoperit o gigantică mină de aur în aceşti munţi şi, de atunci, a căpătat numele de “Mina de aur pierdută a olandezului” (Lost Dutchman’s Gold Mine). Bun… denumirea nu e chiar corectă, ar fi trebuit să se numească “mina de aur pierdută a neamțului”, întrucât Waltz era originar din Germania, dar, nu mai contează… ”Olandezul”, pe patul de moarte a spus unui singur om cum să ajungă la mină și secretul s-a pierdut în negura timpului. De atunci, pe parcursul veacurilor, mii și mii de aventurieri și-au încercat norocul pe potecile munților Superstition 7 Lucrarea s-a finalizat în 1958. În prezent, drumul a fost extins la 4 benzi și este cunoscut sub numele de Arizona State Route 87 sau "Beeline Highway" 6

159


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

vestei. Şi oamenii veneau, îi arătau diverse lucruri, consumau ceva şi unii plecau şi cu câţiva dolari în buzunar. Cel mai mult a câştigat John, un nepot de-al lui Marcus, care avea cameră Polaroid8 şi fiindcă avusese inspiraţia să consume trei cartoane pe lucerna tăvălită de Yumi, acum a primit de la Ed nu mai puţin de o sută de dolari. Văzându-l atât de generos, John l-a întrebat de ce nu plăteşte amenda, s-o scape pe Yumi de belele. Când a aflat cum stă treaba, n-a mai stat pe gânduri, a dat fuga la şerif, a plătit amenda, apoi a căutato pe Yumi să-i dea vestea cea bună. Fata era în bucătaria lui Marcus, o ajuta pe nevasta acestuia să frământe un aluat. Nu părea deloc surprinsă de venirea lui Ed și nici de generozitatea lui. Omul s-a fâstâcit văzând-o atât de pasivă, ba chiar iritată parcă de faptul că o găsise în bucătărie, învelită toată într-un șorț al lui Emily. Totuși, când i s-a adresat, tonul vocii ei a fost amabil, amical de-a dreptul: - Te așteptam domnule Robson, i-a spus ea de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea și acum s-ar fi revăzut după o scurtă despărțire. Afirmația fetei a consternat pe toată lumea aflată în bucătărie. Emily s-a oprit cu tava de plăcinte în mâini, lăsând căldura să iasă din cuptorul rămas cu ușa deschisă, slujnica familiei a scăpat un bol din mâini iar Ed s-a fâstâcit o dată-n plus. Doar bătrânul Marcus n-a părut prea surpins, a clătinat ușor din cap ca și cum ar fi spus ”deh, bizarerii de-ale lui Yumi”. Ed s-a apropiat de fată și a văzut cum întindea o foaie de aluat cu sucitorul, uniformizând-o să aibă cam două degete grosime. Cu un cuțit a tăiat marginile neregulate și a obținut astfel un dreptunghi albgălbui. Apoi a început să înfigă arătătorul mâini drepte în aluat aparent haotic. Ed o privea atent, dar fata nu-l lua deloc în seamă. După alte câteva împunsături a luat cuțitul și a tăiat o fâșie cam cât o treime din partea stângă a aluatului, așa încât în partea dreaptă a rămas un pătrat aproape perfect. Cu o tăietură paralelă celei de adineauri a înjumătățit pătratul în două dreptunghiuri egale, apoi dreptunghiul din dreapta a fost înjumătățit cu o tăietură transversală de-au rezultat două pătrate mai mici. A tăiat în aluat de șapte ori, mereu înjumătățind figura rezultată din tăierea anterioară, până când a ajuns la două pătrate mici, identice. Atunci Ed a observat că amândouă pătratele aveau câte o singură împunsătură de deget, dreptunghiul din stânga lor avea două împunsături iar pătratul de deasupra avea patru împunsături. A înțeles modelul matematic urmat și a rostit ca pentru sine: - Fibonacci?! Yumi parcă a ieșit din transă și supărată că i-au fost studiate mișcările a luat bucățile de aluat și le-a turtit, cu gând să le frământe iar. Ed a îndepărtat-o blând de masă și privind prima treime tăiată a observat că avea treizecișitrei de împunsături, dispuse echidistant pe unsprezece linii și trei coloane. Cum nu avea nicio noimă, nicio legătură cu logica tăieturilor din dreapta, Ed a privit-o întrebător. Yumi a strâns din umeri, a acceptare a nepotrivirii, apoi a șoptit: - E o matrice... A oftat adânc și a continuat: - Totul este o matrice... Emily și-a revenit, a trimis tava cu plăcinte unde-i era locul, a închis capacul și a mărit flacăra gazului în cuptor cu două unități. Slujnica strângea cioburile bolului spart. Marcus a clătinat iar din cap. - Să ieșim în curte, a zis el și era clar că invitația le era adresată fetei pastorului și lui Ed. Vă aduc imediat o limonadă cu gheață. Yumi însă nu s-a oprit la măsuța de pe verendă; i-a făcut semn cu mâna de rămas bun lui Marcus, iar pe Ed l-a invitat s-o urmeze. A ieșit în stradă pe portița mică din stânga magazinului și s-a îndreptat spre casă. Pe drum Ed a întrebat-o despre celelalte năzbâtii pe care auzise că le-a făcut Yumi de-a lungul timpului. Fata a zâmbit, a dus un deget la buze în semn de taină și i-a făcut cu ochiul. Ed nu știa ce să mai creadă. O urma pe fată fără reacție pe drumul către casă, pe treptele casei, în holul mare cu șase uși. Yumi i-a făcut 8 Aparatul foto Polaroid, inventat în 1947 de americanul Edwin Land, realizează fotografii "la minut". Acesta utilizează plicuri subțiri din plastic în locul rolelor de film. În interiorul lor se găsesc o bucată de film și un pachet cu substanțe chimice de developare, care sunt împrăștiate în momentul în care fotografia este realizată. Astfel, poza se developează în aproximativ un minut

160


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

semn s-o urmeze într-o cameră, dar Ed a refuzat. El era un bărbat în toată firea trecut deja de patruzeci de ani, iar ea abia o fetișcană. Ed Robson prosperase cinstit vânzând case în Sun Lakes 9 și era un om respectat în comunitate. Era căsătorit și un om devotat familiei. Ori scopul venirii lui în Oro Valley era doar să afle cum și dacă i-ar fi de folos să transpună desenele fetei în marele proiect imobiliar pe care dorea să-l înceapă, nicdecum să aibă o aventură cu Yumi. Fata i-a zâmbit, văzându-l iar fâstâcit și i-a alungat teama: - Ajută-mă, domnule Robson, să ducem două scaune pe verandă. Ed a zâmbit la rându-i și a luat scaunele din ratan din camera fetei, apoi împreună au dus și o masă micuță din bucătărie. Veranda era de fapt platforma pe care pastorul Glensdale visa să se ridice sufrageria și celelalte încăperi din jumătatea neterminată a casei, platformă pe care erau aruncate fel de fel de lucruri. Într-o parte Ed a zărit trei maldăre de flori din plastic, unul cu flori albastre, altul cu galbene și cel din urmă cu flori roșii ca focul. Văzând că privirea i s-a oprit pe ele, Yumi și-a început destăinuirea spunând că în ziua aceea s-a simțit româncă. Practic sentimentul i s-a cuibărit în suflet cu o zi înainte, când a auzit la radioul din magazinul bătrânului Marcus că președintele Nixon se află în vizită în România și că a găsit acolo un om de încredere, care este prietenul americanilor și-i ține la respect pe ruși. Deîndată a dat fuga la magazinul cu ustensile și decorațiuni și a cumpărat nouăzeci și nouă de flori, câte treizecișitrei din fiecare culoare. S-a trezit înainte de ivirea zorilor și le-a înfipt coada de sârmă adânc în pământul reavăn. - De ce treizecișitrei? a întrebat-o Ed curios. - Offf, s-a răstit fata deranjată că a întrerupt-o. E vorba de aceleași lucruri! Ș-apoi, distanța de la casa lui Marcus până la a noastră este de treizeci și trei de yarzi... Apoi fata i-a povestit amuzată cum a pliat din hartie colorată nouăsutenouăzecișinouă de păsări pe care le-a agățat în pomul din fața magazinului lui Marcus, chiar de ziua lui. - O săptămână întreagă am tot lucrat la ele, a spus ea mândră. Ed era surprins o dată-n plus de îndemânarea fetei. - Cine te-a învățat origami10? Fata l-a privit curioasă. Nu înțelegea întrebarea. Nu cunoștea cuvântul. Ca să depășească momentul a schimbat firul poveștii precizând că ea s-a născut pe data de 2 aprilie 1950, adică la exact trei cicluri a câte treisutetreizecișitrei de zile de la evenimentul Roswell, că Usaghi a părăsit-o după alte trei cicluri similare de când o născuse, că au trecut douăzecișitrei de cicluri a câte treisutetreizecișitrei de zile de la nașterea ei până astăzi. - De-asta am zis că te așteptam. Ed Robson era mut de uimire. Fata intrase în casă cât să-și ia o haină pe umeri, că se lăsa răcoare. Bărbatului nu-i venea să creadă ce auzise și încerca să dea rost ciclurilor care marcau viața lui Yumi. Însă povestea fetei l-a afectat și personal. Familial, mai degrabă. Părea că e pe cale să afle sensul unor evenimente pe care le luase ca atare, ca lovituri haotice ale sorții. Se plimba de colo colo pe verandă printre felurite ciudățenii: piramide din lemn, globuri de sticlă, figurine voodoo, piese lego, saci cu compost din care își făceau curaj niște floricele mici gălbui, cabluri electrice și sfori de grosimi diferite, scripeți, o placă cu rotile, o roabă, un topor, o sapă și câteva lopeți de mărimi diferite. Dădea să se însereze, dar nu-i venea să plece. A coborât treptele verandei și s-a îndreptat către câmpul de lucernă din stânga casei. La câțiva yarzi depărtare a deslușit o prelată verde fixată pe niște cadre metalice înalte de aproape șase picioare și care acoperea o bună bucată de teren. A îndepărtat-o curios, dar n-a apucat să vadă ceva, că soarele scăpătase de minute bune. Dinspre verandă venea Yumi cu o lanternă în mână. 9

Sun Lakes este o așezare în Maricopa County, Arizona, ce a devenit cunoscută și datorită lui Ed Robson, care, după o carieră fructuoasă în imobiliare alături de Coldwell Banker a început să cumpere terenuri în zonă și să construiască după reguli clare de aliniament. A se vedea: https://www.google.ro/maps/@33.216176,-111.8703356,15.25z și http://www.lonelyplanet.com/news/2016/09/13/see-stunning-satellite-imagery-new-book-offers-new-perspective-earth/13sun-lakes/ 10

Artă a plierii hârtiei colorate în modele de creaturi vii, obiecte neînsuflețite sau forme decorative abstracte

161


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

- Știi, eu am un frate mai mic... e născut în aceeași zi cu tine... Yumi n-a părut surprinsă. - Și mama a murit exact în ziua când Usaghi te-a părăsit... De această dată Yumi a tresărit; mișcarea involuntară a trecut însă neobservată fiindcă tocmai se apleca să apuce prelata de-un colț. Bărbatul a tras și el de un colț și prelata s-a mișcat ușor, ca draperia în camera de zi. La lumina lanternei Ed a văzut o bucată de pământ gol, fără nici un fir de lucernă. În stânga lui era un dreptunghi mare ce avea săpat în el treizecișitrei de gropi adânci cam de-un picior, distribuite pe unsprezece linii și trei coloane. În dreapta era un pătrat în care a descoperit modelul Fibonacii, trasat mai devreme de Yumi în aluat, atât doar că în loc de împunsăturile de deget, modelul de acum avea o sumedenie de mingi de baschet pe care erau lipite bucățele de oglindă, așa, ca la globurile de discotecă. Doar cele mai mici două pătrate, cele de bază, cu care începe ori se termină șirul, aveau câte un scaun cu trei picioare înfipte bine în pământ în loc de globuri. - Ia loc, Ed! l-a invitat Yumi și i-a indicat unul din scaune. Bărbatul s-a așezat și o privea pe Yumi cum trage prelata peste ei. Lumina lanternei scânteia în fărâmele de oglindă cu fiece mișcare a fetei. - Spune-mi, a revenit el, care e rostul dreptunghiului din stânga? Yumi nu i-a răspuns imediat. Avea încă puțin de întins prelata peste ei. Prelata verde peste câmpul verde cu lucernă. - Iată, de-acum vezi cu ochii tăi... e o matrice...

162


Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2016, ediția a IX-a

Mulțumiri autorilor participanți la acest concurs de proză scurtă! Mulțumiri partenerului Grup Media Singur și juriului!

Centrul promovare „Itaca” – Dublin, urează tuturor autorilor și colaboratorilor

Sărbători fericite și

An Nou cu împliniri!

163


Volum de proză scurtă „Peregrinări” ediția a IX-a, Dublin, 2016