UN CD SCANDALOS Pe vecinul meu, Ioanide Pârpâr, zis Lordul, l-am considerat întotdeauna un om serios. Este sobru, politicos, nu face politică (doar merge la vot), plăteşte la timp întreţinerea, e un om aşezat. Doar fiul lui mai face, uneori, scandal în apartament. Nu totdeauna ce naşte din pisică... Ieri a venit soacră-mea la mine. M-am dus la vecin, să-mi dea un CD, ceva, să-i pun un film, mai ales că am cumpărat DVD Player, să vadă socrela ce bun gospodar şi bun familist sunt. Grăbit să plece la serviciu, domnul Ioanide îmi dă un CD, pe care nu-l văzuse, că abia i l-a adus fiul. Scria pe el „O, yes!” M-am gândit că trebuie să fie un film bun, eventual o comedie. Şi, Doamne, ce comedie a ieşit! Scot DVD-ul, abia cumpărat, dibuiesc cum funcţionează, bag CD-ul, îi dau drumul şi fug la baie, spre a urmări apoi, liniştit, filmul. Deodată, aud un strigăt disperat şi-mi dau seama, după ani de conveţuire, că numai ea, colega mea de apartament trebuie să fie! „Bărbate, vino, vino repede!”, ţipă nevastă-mea. De emoţie, uit că mai am şi nasturi la pantaloni, mai ales că aud în sufragerie un glas de femeie, care tot repeta: „O, yes! O, yes! Yes, yes, yes!” Ies din baie, intru în cameră, soacră-mea mă priveşte cu ochii ieşiţi din orbite, depăşind cu puţin lungul nasului. Mă măsoară de sus până aproape jos şi leşină cu hotărâre. Când mă uit pe ecran, Doamne, ce văd? Două doamne, ca să zic aşa, abia se zăreau, sub trei masculi feroce, toţi goi şi fără adăpost. Una din femei se tot frământa şi rostea „O, yes! O, yes!” că cealaltă nici nu putea vorbi! În timp ce căutam, precipitat, telecomanda, soacra zăcea în nesimţire, iar nevastă-mea era cu ochii pironiţi în ecran cu atâta forţă, că mi-era să nu-l spargă. Apăs pe ce buton apuc, imaginea începe s-o ia la fugă, într-o derulare rapidă. Apar doi, unu şi una, într-o mişcare drăcească. Mă minunez, aşa ceva nu se poate, dar rămân perplex, când o aud pe nevastă-mea: „Vezi, bărbate? Vezi că se poate?” Până îmi vine în minte să scot aparatul din priză, mă trezesc cu fiul cel mare, trezit şi el, probabil de larmă. Deschide uşa, priveşte o clipă la televizor şi rosteşte: „A, ăsta e CD-ul cu <O, yes!>” ... Bravo, tinere! Vecine, mi-o făcuşi! Acum, nu mai ştiu ce să zic. Pe de-o parte sunt supărat pe el, pe de alta i-aş mulţumi, pentru că, de cum şi-a revenit, soacră-mea s-a jurat că nu-mi mai calcă în casă, de-a pururea în veci. Şi dusă a fost! Cu toate că nu-s vinovat de cele întâmplate, vorbesc frumos cu nevastă-mea, şi cu... mama ei, care a făcut-o, dar, de câte ori o rog ceva, îmi răspunde, prelung: „O, yes!”...
Ananie GAGNIUC