Banchetul de Lainici, 2018

Ä&XOWXUD H SXWHUHD SRSRDUHORU´

%$1&+(78/ '( /$,1,&, ì ȋͻǦͳͳ Ǥ ʹͲͳ͹Ȍ

Ä7UHFăWRUXOH QX Pă MXGHFD GXSă FHOH FH OH DP IăFXW FL GXSă FHOH FH OH DP UHIX]DW D OH IDFH ´

$QXO ,,, QU LDQXDULH IHEUXDULH PDUWLH

6XSOLPHQW %DQFKHWXO GH OD /DLQLFL

&RSHUWD )ODYLD $GDP OD 0ăQăVWLUHD /DLQLFL &RSHUWD %DQFKHWLúWLL SH WUHSWHOH 0ăQăVWLULL /DLQLFL

1XPăU LOXVWUDW FX LPDJLQL GH OD %DQFKHWXO GH OD 0ăQăVWLUHD /DLQLFL

)XQGD‫܊‬LD &XOWXUDOă Ä,RQ ' 6vUEX´ 3HWUR‫܈‬DQL VWU $YUDP ,DQFX %O DS 3HWUR‫܈‬DQL MXG +XQHGRDUD &,) &RQW %&5 52 51&% 7LSDU 6,7(&+ &UDLRYD 7HO

BANCHETUL DE LAINICI

Dumitru VELEA

BANCHETUL DE LA LAINICI 1. În 29 iulie 2016, la A.M. Press, Lucian Avramescu consemna în articolul Banchetul, revista unui sacrificiu din iubire, eroic: „La Petroșani apare de ceva vreme revista BANCHETUL. Este o revistăcarte, condensând în ea eseuri filosofice, traduceri, poezie, artă, nemurire românească și universală. O editează, pe banii lui, de scriitor-pensionar, Dumitru Velea, până nu de mult, director literar sau secretar literar al Teatrului de Stat din Petroșani. Îl știu pe Velea din studenția noastră comună. Am fost amici.

Viața ne-a dus departe, dar am aflat unul despre celălalt, prin cărțile publicate, mereu câte ceva. Că suntem! În timp ce eu fac Muzeul Pietrei la Sângeru, Mitică, așa îi ziceam (cer scuze altitudinei filosofice a creatorului Dumitru Velea), tipărește din pensia lui o formidabilă revistă de cultură. O tipărește într-un tiraj de buzunar, dar ajunge la scriitori din Anglia și admiratori ai acestei publicații de peste Ocean. (…)

Velea e poreclit, de când eram studenți, Platon. Nu sa însurat, n-are copii decât cărțile lui. Are o pasiune specială pentru scrierile vechi, dovadă evocarea Epopeei lui Ghilgameș, în recentul număr al BANCHETULUI, scriere care trimite la poemele moderne ale lui Nichita Stănescu, cu toate că e mai veche cu cinci mii de ani decât Răstignirea”. Studenția această comună evocată se petrecea prin anii ’70, când adolescența și tinerețea se manifestă prin iubire a toate și tot, într-o explozie de viață și poftă de cunoaștere și, spre norocul nostru, în România unui timp ideologic al deschiderilor spre lume și cultură, entuziasmant pentru toți, indiferent de vârstă și pățanii, după avalanșa grelelor înghețuri siberiene. Că a ținut puțin, cam cât studenția noastră, este o fericire și o nefericire, cum deseori se întâmplă în istorie. „Clipele fericite sunt pagini albe in istorie”, s-a spus de Hegel, care a adus istoria sub cupola filosofiei și i-a descifrat prin această „selva oscura” urmele spiritului.

Aproape că nu era domeniu al culturii spre care să nu ne îndreptăm. Aveam sentimentul că suntem în aceeași grupă cu cei mai buni studenți din universitățile lumii. Treceam de la Bachelard la Nietziche, de la Kant la Husserl, sau de la Hegel la Heidegger, ori înapoi la Platon. Într-adevăr, cum zice prietenul Lucian Avramescu, mă scufundam cu nesaț în scrierile vechi – și scriam volumul de versuri Lucifera și piese de teatru, Saul (primul împărat al izraeliților), și o trilogie Oedip. Dar umblam mai tot timpul cu Dialogurile

lui Platon, ediția din 1968 a EPLU, în traducerea lui Cezar Papacostea, unde era o bună expunere a vieții și operei lui Platon și incitantele dialoguri: Apărarea lui Socrate, Charmides, Menon, Gorgias, Banchetul, Fedon și Scrisoarea a VII-a cu peripețiile filosofului implicat cu proiectul Academiei în realitatea politică din Syracusa. Banchetul – Despre iubire, și Fedon (Phaidon) – Despre suflet – ce putea fi mai absorbant pentru un tânăr student!? Cu idei din aceste dialoguri îi „terorizam” pe colegi și ascultători, până când m-au numit Platon. Reverberații ale lor se găsesc și în Lucifera (Ed. Cartea Românească, Buc., 1973), volumul meu de debut, și în creațiile ulterioare, cum de pildă o spune chiar titlul unei cărți de poeme A doua navigație (Ed. Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, 1997), adică navigația sufletului, cum zice Socrate, care cuprinde 3 volume de poeme, scrise înainte de ’89: Cartea dintr-o lună, 1987, Cartea istoriei secunde, 1988, și A doua navigație, 1989).

Scriitorii Dumitru Augustin Doman, Flavia Adam, Ana Podaru, primarul Municipiului Petroșani Tiberiu Iacob Ridzi și prof. Roxana Filip – Colegiul Național de Informatica Carmen Sylva Petroșani

2. După această primăvară adolescentină cu explozii de libertăți și asumări, m-am scufundat cu bagaje cu tot în libertățile și necesitățile hegeliene, în procesele conceptelor și viclenia rațiunii. Realitatea anilor ’80 începea să le confirme mersul, să văd tot mai mult cum spiritul se retrage, și pentru mult timp, în subterana istoriei. Conștiinței și formelor sale, cum ar fi de pildă arta, li se impunea o mișcare de alienare, o despărțire de realitatea ontologică a lor pentru o devitalizantă ilustrare a ideologiei estice. Ilustrativismul, rezultat din presiunile ideologice asupra proceselor artistice, începea să fie solicitat și să se întindă 1

BANCHETUL

ca o pecingine, mai ales în spațiile ocupate de propagandă, și lui să nu i se poată sustrage creatorii fără trepte filosofice, aceia care nu și-au coborât în sine cerul axiologic. În eseul Invitație la Banchet, publicat în revista Vatra, nr. 9 din 1978, aplecat asupra cărții lui Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară (Ed. Cartea Românească, Buc., 1977, am căutat să mă întorc la cauzele apariției acestei cărți în peisajul criticii noastre, a caracterului ei polemic cu critica angajată sau anchilozată în abstracțiuni și subiectivisme, și să luminez deschiderile dialectice ale ei asupra proceselor vii ale artei în tentativa de prezervare și înaintare pe o cale vicleană contra ilustrativismului și alienării estetice. Este pentru prima dată când se propune în estetică acest concept. Romulus Guga, redactorul șef al revistei, simțind despre ce este vorba, chiar i-a dat un generic paginii hic sunt leones. În fine, precizam că Eugen Negrici a pus, „implicit și răspicat, problema necesității elaborării unei ontologii artistice, care să asigure temei discursului critic.” Am încercat ca prin eseurile mele de estetică și filosofie, unele publicate în Revista de filosofie, asupra lui Ion Ianoși, Grigore Smeu, N. Tertulian, asupra unor critici precum V. G. Paleolog, Eugen Negrici, Ion Maxim, Radu Enescu, Herbert Read, Henri Focillon, sau strict teoretice ori practice asupra lui Rilke, Philippide, Marin Sorescu, aducând în sprijin și pe Eminescu, să pun problema unei ontologii artistice, în rând cu ontologiile regionale, gândite de filosofi de aiurea – și am considerat că este necesar ca esteticieni, teoreticieni, sub acest semn, al conceperii artei ca realitate ontică, să participe la un Banchet al secolului XX. În acest sens, mi-am strâns eseurile sub titlul dialogului platonian, Banchetul, volum pe care l-am publicat la Editura Cartea Românească, Buc., 1984.

Am căutat în operele teoretice aduse în discuție și în dialog să fac deschideri spre ontologia artei și spre o fenomenologie a esteticului, operând distincții nete între aceste domenii. Operei de artă, pusă sub semnul întrebării de esteticile fenomenologice ale receptării, i-am făcut vădite niveluri de realitate artistică în funcție de structură, de valorile interioare și de cele exterioare cu care se ajunge în raport, fie de coordonare și identificare, fie de subordonare și supraordonare.

Acestea toate în funcție de felul în care epoca își ordonează și își centrează sistemul de valori, de obicei încălcând legile firești funcționare și ordonarea stabilită de Kant, pe traseul de la valorile mijloc la valorile scop. O valoare mijloc, precum cea politică și ideologică, postată în valoare centrală cu pretenție de scop, perturba, în asemenea condiții și mai ales când subiectivitatea autorului nu se adâncea până la obiectivitatea concretului artistic, mișcarea artei, rezumând-o la un disoluant ilustrativism. Pilonii teoretici propuși unei ample lucrări îmi erau Hegel și Lukács, iar materialul practic, operele lui Eminescu și Brâncuși. A se vedea că în structura revistei Banchetul aceștia nu

s-au schimbat, ci doar și-au adus în plus contraforți, care de fapt erau, dar nu în plină lumină, precum Platon și temeiul național, zidit cu suflet creștin întru mântuire, revelat prin istoria vieții noastre spirituale. Încă din O prefață amânată prevedeam ceva, parcă, pentru revista de acum, când spuneam: „În acest sens, Banchetul deschis trebuie privit ca rezultatul mișcării unor efecte și, numai prin aceasta, reprivit ca întorcându-se spre cauze, într-o a doua navigație, pentru a spune cu cuvintele lui Platon din Phaidon, în vederea edificărilor și înțelegerii ontologice; el vine să amendeze o prelungită stare de culpabilitate ontologică”. Și iată că după trei decenii și ceva, ca un fiu rătăcitor, le pot spune acestea, cu destulă umilință, celor de alături și Tatălui.

Banchetiștii: Flavia Adam, Ana Podaru, Mihail Diaconescu, Evelyne Maria Croitoru, la Biserica Sf. Mare Muceniță Varvara, Petroșani, cartierul Aeroport, 09.11.2017

3. Condiția de dialog îi este inerentă cărții Banchetul, ea vine mai dinapoi, după cum se înțelege, din dialogurile platonice. Sper să-i fie aidoma și revistei Banchetul. În acea scriere făceam referință la constituirea critică pe bază de dialog a lui Maurice Blanchot, L’entretien infini (nrf, Gallimard, 1969) și mai ales la Marsilio Ficino, Asupra Iubirii sau Banchetul lui Platon (traducere din italiană cu o Introducere și Note de Sorin Ionescu (Nina Façon), Institutul Italian de Filosofie, Societatea Română de Filosofie, „Bucovina” I. E. Torouțiu, Buc., 1942). Până la scrierea unui eseu despre Marsilio Ficino, se cuvine luminată situația de posibilă sau incipientă rezonanță pe care o are Banchetul de la Lainici, organizat în 9-11 noiembrie 2017, cu mișcarea platoniană din Florența Medicilor (de la bătrânul Cosimo la Magnificul Lorenzo), în care s-a manifestat Marsilio Ficino. Spre bucurie, a fost dat culturii noastre să-i parvină și lucrarea lui Ioan Petru Culianu, Marsilio Ficino (14331499) și problemele platonismului în Renaștere, prin traducerea din italiană a lui Dan Petrescu (Ed. Polirom, Iași, 2015). Ea reprezintă teza de licență susținută de I. P. Culianu, pe 16 iunie 1972, la Universi2

BANCHETUL DE LAINICI

moartea lui Platon, a fost sărbătorit în fiecare an de toți Platonicienii antichității, până în vremea lui Plotin și a lui Porfir. Dar după aceasta, timp de MCC de ani, solemnele întîlniri au fost uitate. În timpurile noastre în sfârșit, prea vestitul Lorenzo de’Medici, voind să reînnoiască banchetul Platonic, i-a încredințat lui Francesco Bandini această misiune.

Așadar, cum Bandino hotărâse să sărbătorească ziua de VII Noemvrie, el a invitat nouă Platonicieni și cu regească pompă i-a primit în vila de la Caregii. Cei poftiți fură Antonio degli Agli, Episcop de Fiesole; Maestrul Ficino, Medic; Cristofano Landino, Poet; Bernardo Nuti, Retor; Tommaso Benci; Giovanni Cavalcanti prietenul nostru apropiat care pentru sufletul său desăvârșit și pentru înfățișarea lui prea nobilă, era numit de către toți cei de față Eroul; și doi din familia Marsuppini, Cristofano și Carlo, fiii lui Carlo, Poetul. În sfârșit Bandino a vrut ca eu să fiu al nouălea: pentru ca, Marcilio Ficino adăugându-se celor de mai sus, să se împlinească numărul Muzelor.

tatea din București, Nina Facon, șefa catedrei de italiană, fiindu-i coordonatoare, și prin urmare cea care a netezit, în urmă cu trei decenii, calea pătrunderii filosofului italian în cultura noastră. Cu toate acestea, Marsilio Ficino este puțin cunoscut, deși contribuția sa, nu doar aceea de a-l recupera și a-l trece pe Platon înaintea lui Aristotel în Renaștere, este deosebit de importantă prin expunerea corelațiilor cu creștinismul, prin luminarea determinantelor filosofice care anunță pe cele ale creștinismului și sunt pe întinse laturi osmotice cu acestea. I. P. Culianu sistematizează materialul și-l expune în determinări și corelații, neuitând de ampla Introducere de la primul și singurul dialog al lui Ficino, tradus la noi. Sistematizează cronologic și în interdeterminări un material cultural vast, de la rolul grecilor sosiți în Italia întru deschiderile platoniciene, prin operele lui Plotin, ajungând la contribuția de traducător și filosof platonian a lui Marsilio Ficino, stăruind asupra ontologiei și mai ales psihologiei sufletului, luminând contribuția familiei Medici, a lui Cosimo de’Medici cel Bătrân, care entuziasmat a trecut la edificarea practică și în spirit a Academiei Platoniciană. Cosimo a dăruit acestei Academii vila Carggi, aflată la vreo 3 km de Florența.

Ficino este „creația” sa, continuată prin protectorat de Lorenzo Magnificul. Marsilio Ficino este acaparat complet de Platon. Se spune că în casa lui, o lampă ardea continuu sub bustul filosofului antic. În fine, Ficino a trecut rapid la îndeplinirea sarcinii, mai întâi prin traduceri din Platon (Legile, Philebos, Phaidros, Parmenide, Sofistul, Banchetul, în total 18 cărți), apoi prin comentarii și glose, ajungând la opera sa propriuzisă, din care numim Theologia platonică (14691474) (publicată în 1482), Platonis Opera (1484) și Della Religione Christiana (1474). În 1473, el alege sacerdoțiul și se consacră definitiv în a-l deschide pe Platon sub semnul creștinismului, mai bine zis în a-l integra cu a sa nemurire a sufletului în această doctrină a mântuirii sufletului.

Ceea ce constituia elementul de bază al Academiei Platoniciane era dialogul, dezbaterea pe temă dată realizată de cei mai importanți gânditori ai Florenței, ba chiar cu strălucire dramatică și spectaculară.

Totuși, să nu uităm că este scenariul și opera lui Ficino! Prin tragere la sorți, fiecărui conviv revenindui câte un personaj din dialogul platonian supus discuției. Și s-a reluat din vechime și sărbătorirea zilei de naștere și moarte, aceeași, a filosofului antic. Spre frumusețea expunerii și procedeului – ce se poate relua –, să cităm în extensio din Comentariul lui Marsilio Ficino Florentinul asupra Banchetului lui Platon Introducere: „Platon, Părintele Filosofilor, împlinea cei LXXXI de ani ai vârstei sale; în ziua de VII Noemvrie, zi în care se născuse, el își sfârși viața, pe când ședea la masă și bucatele de abia fuseseră strânse. Acest banchet, în care sunt cuprinse împreună nașterea și

Banchetul de la Lainici

Iar după ce bucatele au fost strânse, Bernardo Nuti a luat în mână cartea lui Platon ce poartă titlul Banchetul Iubirii; și din acest Banchet el citi toate cuvântările; după ce ele fură citite, rugă pe invitați ca fiecare dintre ei să expună una din acestea. Toți au primit; și prin tragere la sorți îi căzu lui Giovanni Cavalcanti expunerea primei cuvântări, aceea a lui Fedru; cuvântarea lui Pausanias îi reveni lui Antoniu Teologul; aceea a lui Erisimac Medicul, lui Ficino Medicul; de asemenea aceea a lui Aristofan Poetul, lui Cristofano Poetul; și tot astfel aceea a tânărului Agaton lui Carlo Marsuppino; lui Tommaso Benci îi fu dată expunerea lui Socrate, iar cea din urmă, a lui Alcibiade, lui Cristofano Marsuppino”, (op. cit. pp. 3-4). Și astfel încep și se desfășoară expunerile acestui spectacol al spiritului, conceput și regizat de Marsilio Ficino.

4. „Nu este de altfel greu de văzut că timpul nostru este un timp al nașterii și al trecerii la o nouă perioadă. Spiritul a rupt cu lumea de până acum a existenței și a reprezentării lui și stă pe punctul de a se 3

BANCHETUL

cufunda în trecut, stă în munca transformării lui.”

Aceste două fraze sunt scrise pe frontonul Banchetului meu, din 1984. Ele vin din Fenomenologia spiritului a lui Hegel, carte de răscruce a gândirii filosofice, publicată la începutul anului 1807, după ce în lunile anterioare reușise să-i scrie Introducerea și-i fusese dat să vadă universalul în istorie, întruchipat de Napoleon, care la 13 octombrie intra triumfal în Jena – acest „suflet universal”, cum îi va scrie filosoful lui Niethammer, împăratul fiind pentru el simbolul a ceea ce a numit indivizi de importanță istorică mondială, sau personalități în care se manifestă universalul. Este greu să acceptăm existența unui asemenea subiect al istoriei în epoca prezentă, deși degetul divin, care mișcă țărâna lumii, își face simțită prezența ori de câte ori e necesar, iar noi ne așteptăm mai puțin.

Fără să urmărim confirmarea istorică a vorbelor lui Hegel, mi se pare că ele cuprind adevăruri fără tăgadă și sunt revelatorii în mișcarea mereu și altfel reluată a istoriei. Înainte și după’89 se trece, cum zice filosoful, la o nouă perioadă, în care spiritul o rupe cu existența prezentă și cu reprezentarea lui, sfarmă cu o adiere de aripă polaritatea și contrastul de fază a istoriei și „se cufundă în trecut”, tocmai pentru a se mișca și manifesta în viitor. Este o transformare vicleană a lui, care scoate și lasă la suprafață și în urmă, precum șarpele pielea veche, ceea ce aparține abstracțiunii, cohorta de coji ale spiritului, de materialități fărămițate și de idei uscate, de subiectivisme fără subiectivitate, de „realități” fără obiectivitate și obiectualitate, de necesități fără necesitate și de libertăți fără libertate. Pare să fie timpul dizolvării proaste a contrastelor, a neputinței de a se alege și închega un conținut ideatic, al părerilor și nu al principiilor și judecăților, al ridicării la concept.

Nu trebuie să ne îndoim, spiritul lucrează pe dedesubt, în subterană, are experiența îmbogățită din prima fază a perioadei, și nimic nu-i poate sta în cale, cu atât mai mult cu cât prezența sa pare nevăzută. Mai toate sunt scoase în față ca interes istoric, personal și al zilei, ca un iureș ce nu are timp de edificări, ci doar de consumări. Este o epocă numită „consumistă”, cu adevărat consumatoare de ființă. O epocă în care s-a uitat de metafizică, de ontos-ul lucrurilor, de realitățile și întemeierile conștiinței, de formele și configurațiile axiologice ale acesteia; „uitării ființei”, sesizată pe la începutul secolului trecut de Heidegger, i se adaugă acum în mod accelerat uitarea sufletului. Procesul de secularizare, declanșat din Occidentul Europei, a atins fundamentele conștiinței, demnitatea omului și sensul mântuitor inerent sufletului. Parcă nimic nu mai ține, nimeni nu se mai îndreaptă spre sine și cauze, sau să se aplece asupra proceselor și mișcării lucrurilor, faptelor; nu se mai aude o vorbă de ontologii, de ale artei nici atât, aceasta rămânând la nivelul divertismentului, al poftei consumeriste, al adresării către un „public țintă”.

Către ce „public țintă” s-o fi adresat Homer, de noi încă fascinați descifrăm la Odiseea!? În fine, nicio vorbă nu

pare a se mai îndrepta spre constituirea și misiunea omului, spre recuperarea, înălțarea și mântuirea sufletului, toate par alunecate în fărămițata și fără sens materialitate. Precum vorbele mâinii ce i-a apărut proorocului și le-a însemnat pe zid mene, mene techel upfarsin, totul se numără, se cântărește și se împarte, nimic nu se înmulțește. Arta este redusă sau întinsă la nivelul epidermei, al fenomenului de-o clipă, restrânsă la senzație și percepție, la primele faze ale cunoașterii. „Lipsește viața acestei vieți”, cum a zis Eminescu.

Este timpul să ne aducem aminte de ființă și suflet. Fie și printr-o simplă întâmplare, dar semnificativă. Să ne amintim de acel căpitan de cavalerie la regimentul de gardă, moșierul Boris d’Uxkull, care, fascinat de renumele lui Hegel, a făcut drumul din Estonia până la Heidelberg, în 1817, pentru a participa la seminarile filosofului, de a afla direct și a-și însuși date, și a păși pe trepte poate, ale gândirii umane. Din însemnările lui extragem, după Franz Wiedmann, trei fraze ale Bătrânului filosof: „Îmi spunea de multe ori că vremurile noastre prea pline de deșertăciune nu pot fi satisfăcute decât prin metodă, ea fiind cea care îmblânzește ideea, conducând la chestiune. Îmi spunea că religia este filosofia pe care o întrezărim, iar filosofia o religie conștientă. Ambele caută pe căi diferite același lucru, și anume pe Dumnezeu.”

(G.W.F. Hegel, Ed. Teora, Universitas, Buc., 1998, p. 55). Deci: metodă de cercetare într-o lume a efemerității și a finitudinilor, obiect revelat: „filosofia o religie conștientă”, și scopul cunoașterii: căutarea lui „Dumnezeu”. Iată în trei fraze cum acest „prinț al filosofilor” ordona pașii unui novice cavaler de armată, dar îndrăgostit nu doar de campaniile militare, ci și de 4

BANCHETUL DE LAINICI

încearcă să aducă o împăcare între planul eternității și cel al istoricității românești, dar sfârșește prin a fi o afirmație de luptă pentru valorile vii ale culturii.

Momentele sunt reprezentate de: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, și gânditorul Lucian Blaga, pentru ziua de azi.” (op.cit. pp.11-12, s.n.).

Momentul al treilea, împăcarea dintre cele două planuri se strânge acum într-un nod care se desface într-o nouă și mai cuprinzătoare triadă, ce o preia pe prima și, avansându-se pe un nou cerc, „rimează” cu primul moment, adică cu acea „precumpănire a eternului”. Și C. Noica, în Povestiri despre om, după Fenomenologia spiritului, în capitolul IV, chiar se întreabă: „Dar nu suntem astăzi, în veacul nostru, la acest sfârșit de capitol hegelian?” (p. 38). Nu este locul să desfacem teoretic pășirea spiritului cu încărcătura sa, ci doar să subliniem metaforic că acea „precumpănire a eternului” este sămânța ce trebuie să rodească în pământul cel nou, de azi, cadastrat de acesta. Și să ne bucurăm de aceste câteva vorbe la Banchet, care, abstract, prin simplă numire, au pus alături momentul „Platon” cu a sa nemurire a sufletului, nevoia de ontologie a artei, momentul „Marsilio Ficino”, recuperator sau deschizător al lui Platon prin creștinism, și nevoia de reamintire a sufletului din lumea de azi cu ceea ce are să-i ofere istoria vieții spirituale românești.

cele ale gândirii și spiritului! Dacă ar fi rămas la „după părerea mea”, cum se zice azi, cred că nici calul nu i-ar fi știut să meargă!

Lecturi publice la Centrul pentru îngrijirea persoanelor vârstnice Dărănești – Petroșani, 10 nov. 2017. Citește poeta Ana Podaru și Maria Marton își pregătește chitara.

Revenind cu câteva vorbe la ceea ce caută religia ca filosofie întrezărită și filosofia ca religie conștientă, să spunem că ambele căi de căutare trebuie, mai întâi, să încerce să înlăture pragul uitării, piedicile acesteia, atât pentru ființă, cât și pentru suflet. Restrângând, culturii noastre îi este mai ușor să se aplece asupra problemei sufletului, fiindcă „o istorie a vieții spirituale românești” vine cu mai multe soluții și daruri în gândirea și lumea europeană, decât o posibilă „istorie a filosofiei ”, consideră C. Noica, încă de prin anii celei de-a doua conflagrații mondiale, când Institutul Român din Berlin i-a solicitat să scrie lucrarea Contribuții la o istorie a vieții spirituale românești (din care s-au publicat și strâns, în 1944, câteva studii și articole sub titlul Pagini despre sufletul românesc, carte republicată de Ed. Humanitas, Buc. 2014).

Hegelian, filosoful nostru constată în viața spirituală românească o contradicție, o tensiune între ceea ce numește „România eternă” și o „Românie actuală”, între etern și istoric, între deschiderea spre divinitate și închiderea, restrângerea în om. Acum Europa, pierzând primul termen intrat în disoluție, într-o tensiune proprie, se află într-o alta, crescândă cu forțele radicale și fundamentaliste ale islamului. Încă de la jumătatea secolului trecut, C. Noica surprindea câtimea și întregul de viață spirituală pe care sufletul românesc ar putea să le ofere lumii occidentale, intrată într-o clină nonreligioasă. Și iarăși hegelian, C. Noica stabilește în tensiunea lumii noastre o triadă: „Pentru a descrie însă coborârea românească în istorie și părăsirea viziunii, dacă nu hieratice, în orice caz statice a desfășurării istoriei noastre, aleg trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea de azi, din secolul al XX-lea. În primul exemplu, se va vedea ce se petrece într-o conștiință orientată spre absolut, unde precumpănește eternul. În cealaltă, vor ieși la iveală criza și nemulțumirea cu sine, pe care le trezește, în aceeași conștiință, precumpănirea caracterului istoric. În cel de-al treilea moment cultural, cel de azi,

5. Revista Banchetul a organizat în perioada 911 noiembrie 2017, Banchetul de la Lainici. Cu două zile decalat față de 7 noiembrie, ziua sărbătoririi lui Platon, datorită faptului că s-a dorit să cuprindă ultimele zile ale săptămânii, spre a putea convivii rupe de la slujbele cotidiene, și să nu se suprapună nici cu sărbătorirea Sfinților Mihail și Gavril, când mai înalte slujbe își au locul într-o mânăstire.

Convivii au fost, după locurile din care au venit: Ana Podaru, Larisa Podaru, Nicolae Costache, rezidenți din Anglia, Pr. Ștefan, Stareț al Mânăstirii „Sf. Mihail și Gavril” Pietroasa, din Banat; Mihail Diaconescu, Nae Georgescu, Doina Georgescu, Evelyne Maria Croitoru, Gl. Lt. (r), Constantin Croitoru, din București; Nicolae Băciuț, Doru Roman, Flavia Adam, Cosmin Adam, de la Tg. Mureș; Adrian Țion, de la Cluj-Napoca; Cornel Nistea, Elena Marica, de la Alba Iulia; Dumitru Augustin Doman, de la Pitești; Florica Chivu, Iulian Chivu, de la Roșiori de Vede; Diandra Lorena David, de la Timișoara; Traian Dinorel Stănciulescu, de la Iași; Petru-Ilie Birău, de la Cimpa; Nicoleta Crăete, de la Târgu Jiu; Mihaela Albu, Gela Enea, Dumitru Toma, de la Craiova; Mihai Barbu, Dumitru Velea, de la Petroșani, și Părintele Stareț al Mânăstirii Lainici – Ioachim Pârvulescu.

Acestora li s-a adăugat, în anumite faze și locuri ale manifestării Banchetului și primarul municipiului Petroșani, Tiberiu Iacob Ridzi, consilierul municipal, Milu Vladislav, și județean, Ion Hirghiduș. Și cum 5

BANCHETUL

Banchetul strânge sub cupola spiritului mai toate muzele, aidoma celor platoniciene, au fost prezenți și reprezentanți ai muzica, thaliei și plasticii.

biserică, și scriitorii au dăruit cărți participanților, enoriași și preoți. c) Aidoma s-au petrecut lucrurile și ziua următoare, orele 11-14, la Centrul pentru îngrijirea persoanelor vârstnice, Dărănești, Petroșani. Momentul muzical a fost susținut de fetița din corul și formația de muzică a Bisericii Sf. Mare Muceniță Varvara din Petroșani, iar poetesele au oferit din volumele lor de versuri; li s-au înmânat vârstnicilor broșuri din Lecturi Publice, special tipărite pentru acești oameni cu privirea îndreptată mai mult spre cer decât spre pământ.

Al doilea pas. a) Mai întâi, acestor copii porniți în cruciada artelor, susținuți doar de părinți, fiindcă societatea a orbit de nesațul consumist, revista Banchetul își are paginile deschise și o rubrică specială: Lăsați copiii să vină la Mine! Despre ei poeta Ana Podaru a spus: „Atunci când un copil și-a încheiat deja albumul pe versurile tale și alt copil pregătește alt album folk pe versurile tale, ecoul poeziei vine din voce de înger. (...) Da, sunt foarte bucuroasă că m-au ales pe mine, tremur când câștigă premii cu versurile mele și talentul lor, ideea este că doi dintre copii compun linia melodică, adevărat că sunt pregătiți de mentori bine instruiți, Cătălin Stepa, Profesor Ileana Berki. Trudă, copilărie pe scenă.” b.) Și partea cea mai importantă, Banchetul de la Lainici, de cunoaștere a redactorilor și colaboratorilor față în față, s-a compus din două serii de expuneri și dezbateri, moderatori Dumitru Velea și Mihail Diaconescu. Prima, în după amiaza zilei de 10 noiembrie, urmată de o minunată expunere plină de har a Părintelui Stareț, Ioachim Pârvulescu, asupra noii Catedrale cu hramul Izvorul Tămăduirii, unicat în ortodoxie fie și prin construcția pe două niveluri, reprezentând în chip și culoare istoria creștinismului, asupra extraordinarei picturi realizată de maestrul Grigore Popescu-Muscel, stăruind pe reprezentarea istoriei isihasmului, apoi a Mânăstirii Lainici cu cronologia stareților, oprindu-se cu multă căldură în voce și lumină în ochi asupra vieții Cuviosului Stareț Irodion Ionescu, „Luceafărul de la Lainici” cum a fost numit, care a stărețit, cu mici întreruperi, între anii 1854-1900, și ale cărui moaște a fost dat să fie descoperite/ dezgropate abia în ziua de 10 aprilie 2009. A doua, din dimineața zilei de 11 noiembrie, căreia i s-a adăugat și cinstirea celor 80 de ani de viață ai dl. Mihail Diaconescu și un remember pentru Eugen Evu, s-a axat pe luminișul spiritual dat de temeiurile ontice și religioase, ortodoxe și naționale ale culturii și creației noastre. Părintele Stareț, Ioachim Pârvulescu ne-a expus, mai departe, pictura din trapeză. La ospățul bucatelor, sub ochii săi, ne-a mângâiat mâna de Sus și am simțit că permanent la Banchetul de la Lainici a curs grija Domnului asupra noastră.

Al treilea pas, sau mersul propriu-zis: la Banchetul următor dezbaterile se vor purta asupra reamintirii sufletului şi Sine-lui unitar al poporului nostru,

Primul pas: a) Lansarea revistei Banchetul (Anul II, nr. 22-23-24), și prezentarea redactorilor și colaboratorilor săi și a volumelor de poezie, Cad îngeri din icoane, de Ana Podaru, Raiul de urgență, de Flavia Adam (de la Târgu Mureș) și Secretele macilor, de Evelyne Maria Croitoru (de la București), prin Lecturi publice la Colegiul Național Carmen Sylva Petroșani în data de 9 nov. orele 13-16. Moderatori și prezentatori au fost Dumitru Velea (redactor șef al revistei Banchetul), Dumitru Augustin Doman (red. șef al revistei Arges, Pitesti), Mihail Diaconescu (prof. univ. scriitor, istoric si critic literar și de artă, București). Câteva comentarii, îndeosebi, despre Eminescu, a susținut eminescologul N. Georgescu. Lecturile publice au fost întregite și de un moment muzical, pe versuri ale Anei Podaru, susținut de cântăreața Ileana Berki și grupul de elevi îndrumați de ea și Cătălin Stepa, toți de la Vulcan, premiați la diferite festivaluri, Sergiu Pârvulescu (chitară, voce), Monica Țugulea (nai), Luminița Donisă (chitară, voce), iar partea thaliei a fost reprezentată de Diandra Lorena David – de la Timișoara, și Mihai Bodogan – de la Vulcan. Firește, profesoarele Roxana Filip și Rodica Popescu, care au adus la manifestare 2 clase de elevi, au avut câte un cuvânt de mulțumire și laudă. După, sesiune de autografe. S-a distribuit broșura Lecturi publice, special tipărită pentru eveniment, și scriitorii au dăruit cărți participanților și Bibliotecii Colegiului. b) Aceleași Lecturi publice au urmat la orele 17-20, la Biserica Sf. Mare Muceniță Varvara, din cartierul Aeroport, str. Venus, Petroșani, la care s-a adăugat vernisajul expoziției de pictură, Peisaje de munte, de pictorul Petru Ilie Birău, artist plastic, membru al UAP, iar momentul muzical a fost completat de Maria Marton, elevă în clasa a X-a a Liceului Teoretic Petroșani, care face parte din corul și formația de muzică ale bisericii, instruite de pr. Ciprian Marton.

Preotul Nicolae Tănase, în numele enoriașilor prezenți, a adus mulțumiri. S-au dat autografe și s-a distribuit broșura Lecturi publice, special tipărită pentru această 6

BANCHETUL DE LAINICI

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK VENERE ȘI MADONĂ

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, Braț molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie, A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin * Plângi, copilă? – C-o privire umedă și rugătoare Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea?

La picioarele-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri, Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Sterge-ți ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond.

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

(1870, 15 aprilie)

Și-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

VENUS UND MADONNA Aus dem Dunkel toter Welten, die noch schöne Märchen hatten, Drin die Menschen Dichter waren, strahlst du, fernes Ideal, Meinen Sinnen gegenwärtig, lieblich jugendlicher Schatten Andrer Götter, Sterne, Fluren, weiß ich doch, du warst einmal.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieți de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie, Când viața pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție, Buza ta învinețită de-al corupției mușcat, Și-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie Și paloare-i tale raza inocenței ei I-am dat.

Venus, blutdurchzogner Marmor, Stein, des Augen Funken sprühen, Weiche Arme, die ein Kaiser, wenn er Dichter ist, besingt, Nur durch dich ward Schönheit göttlich, göttlich weibliches Erblühen, Das uns heut wie in den Zeiten der Vergangenheit bezwingt.

Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ți murdare ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece, Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!

Rafael, besternter Nächte klaren Träumen hingegeben, Trunken wie von Frühling, ewig selig in durchstrahlter Welt, Sah dich über Engelchören königlich durch Lüfte schweben, Träumte Paradiesesgärten, Königin am Himmelszelt.

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea, Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

7

BANCHETUL

Und sein Pinsel schuf Madonnen unter Sternendiademen, Jungfräulich und lieblich lächelnd, auf die nackte Leinwand hin, Blass und blond in Engelsunschuld, fraulich doch und nie nur Schemen, Sind sie Prototyp der Engel, fraulich nah in jedem Sinn.

Was sie liebte, zu verachten, die erloschne kennt dich kaum!

Die Bacchantin scheinst du wieder, die von jungfräulicher Stirne Heuchlerisch die grüne Myrte der Ergebung frech sich stahl, Wilder Rausch ist das Gelüste deiner Seele, denn die Dirne Kann zur Heil’gen niemals werden, die ihr Leben Gott befahl.

Mir, wie er im dunkeln Mythos dieses Lebens ganz verloren, Bist du, fühl- und seelenloses, unfruchtbares Weib ganz nah, Doch ich habe dich zum Engel himmlisch hellen Tags erkoren, Den im leergewordnen Dasein man als Glücksstrahl lächeln sah.

Rafael, ja, schuf Madonnen unterm Kranz von Sternenkerzen, Jungfräulich und dem Beschauer lieblich lächelnd, aber ich Macht' aus dir, der blassen Dirne mit dem dürren, kalten Herzen, Mit der giftgeschwollnen Seele, eine Gottheit, sie erblich! * Weinst du, Mädchen? — Eine Träne, einen Blick wirf in die Waage, Und gebrochen schmiegt mein trotzig Herz dem Zwange neu sich ein, Vor dir hingeschmolzen küss’ ich dir die Hände, stammle, frage Deine meertiefdunkeln Augen, kannst du den Verdacht verzeihn?

Fahl von krankhaften Begierden schien dein Antlitz mir entgegen, Von den Bissen der Verderbnis bläulich schimmerte dein Mund, Und der Dichtung reinen Schleier musst’ ich, Rohe, um dich legen, Deine Blässe tat die Muse als der Unschuld Farbe kund.

Genius wurdest, Ideal du, standst in magischer Belichtung Eines Strahlenkranzes, den ich dir um bleiche Stirne wob, Und der Höllengeist war heilig, Lachen war vertonte Dichtung, Trübe Augen deckten Wimpern, die der junge Tag nun hob.

Weine nicht mehr, lächle wieder!... Hässlich war und übereilig Die Beschuldigung, der Zweifel, haltlos, ungerecht und dreist!

Sei getrost ein Geist der Hölle, meine Liebe macht dich heilig, Große Augen, blonde Haare, sei mir gnädig, Höllengeist.

Grausame! Heut sinkt der Schleier, unter deinen kalten Küssen Wacht' ich auf und bin ernüchtert, alles war ein leerer Traum, Nur der Höllengeist noch bist du, Liebe hat es lernen müssen,

Eminescologul N. Georgescu la Banchetul de la Lainic 8

BANCHETUL DE LAINICI

Mihaela ALBU

VALENȚE CREȘTINE ÎN OPERA EMINESCIANĂ (cu referire la basmul Făt-Frumos din lacrimă)

Opera eminesciană nu a scăpat cenzurii în regimul totalitar, iar unul dintre aspectele incriminate a fost și cel legat de elementele cu referințe religioase. „Deși aspectele creștine în poezia lui Eminescu nu sunt prea numeroase, calitatea lor este una excelentă din punct de vedere dogmatic și au o autenticitate care frapează. În orice caz, el nu este ateul clamat de comentatorii comuniști care, după ce l-au exclus din Istoria literaturii și din viața neamului românesc, l-au mistificat ulterior, când au fost obligați săl ’recupereze’, repetând până la obsesie și analizând până la dezgust Împărat și proletar, pentru toate generațiile de copii și tineri interzise de la cunoașterea adevărului“, scria părintele Calciu-Dumitreasa întrunul dintre articolele sale apărut în presa de peste ocean. (v. Gh. Calciu-Dumitreasa, „Ortodoxia lui Mihai Eminescu în Rugăciune și alte poezii”, în ziarul Lumea liberă, nr. 28/ 15.04. 1989, p. 20 – text preluat în vol.: Mihaela Albu, Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York, Ed. Speteanu, 2006, p. 276).

Dar, pe lângă poemele adesea amintite de diverși cercetători, motive creștine întâlnim la Eminescu chiar și în opera în proză. Cea mai semnificativă din acest punct de vedere este, fără îndoială, basmul FătFrumos din lacrimă.

Mihai Eminescu scria și publica în „Convorbiri literare” (1 și 15 noiembrie 1870) Făt-Frumos din lacrimă, basm original nu atât prin teme și motive ori protagoniștii pe care se sprijină acestea, cât mai ales prin transpunerea într-o limbă română cu expresivități rare. Fie și un singur fragment desprins din context poate da măsura celor afirmate mai sus: „În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, - în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miazănoaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.” (v. Mihai Eminescu, fragment din basmul Făt-Frumos din lacrimă, în. vol. Proză literară, EPL, 1964). (Comparațiile inedite, descrierile de natură, portretele lui Făt-Frumos, al fiicei Genarului, al Ilenei, al împărătesei pot servi drept modele de expresivitate. Cu o frecvență extrem de mare apar – în comparații – metalele prețioase, aurul și argintul,

dar și culoarea albă, fie pentru o descriere de natură, fie pentru portretele protagoniștilor. Alternările de aur, argint și alb (de lapte) creează tabloul de basm, de feerie, iar la polul opus – negrul conduce spre latura negativă. Simbolistica acestor culori și a culorilor în general în descrieri este obișnuită, aglomerarea lor însă dau atmosfera romantică. Regăsim aici descrieri de personaje și locuri specifice basmului, dar autorul se îndepărtează, „corectând”, așa cum sublinia Eugen Simion, „în spirit romantic stereotipia narațiunii populare.” Pe lângă spargerile de stereotipuri în schema tradițională, pe lângă introducerea unor personaje noi (v. Genarul), pe lângă atitudini, comportamente și reacții din recuzita romantică, cu deosebire specifice sunt așadar creațiile de limbă și de atmosferă).

În fragmentul citat mai sus, de la prima frază cititorul este trimis în illo tempore, dar nu în maniera basmului popular, cu joc de cuvinte și note de umor, ci într-un ton grav, amintind de cel al poemelor cosmogonice eminesciene. Datarea nu pleacă aici de la 9

BANCHETUL

convenția acceptării neverosimilului – „plopul ce făcea pere”, de exemplu, ci de la convenția acceptabilității unui timp în care „Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului.

Motivele creștine vor fi prezente de acum permanent în basm, fie în mod direct, fie voalat, detectabile însă dincolo de aparența firului narativ.

Plecând în mod tradițional de la motivul cuplului fără urmași, basmul eminescian diferă în primul rând de cel popular prin modalitatea de împlinire a dorinței. Împărăteasa nu rămâne „grea” cu ajutorul unor ierburi sau vrăjitorii păgâne, ci prin rugăminți fierbinți la icoana Maicii Domnului. Copilul se zămislește din lacrima Maicii Domnului, „maica durerilor”, mama care întruchipează chintesența suferinței.

Ea, cea care și-a pierdut fiul, îi dăruiește altei mame un fiu din lacrima ei. Cu alte cuvinte, din durerea ei se naște viață. Împărăteasa, înțelegem noi, se investește și ea astfel cu sfințenie, pe lângă sfințenia pe care i-o conferă maternitatea însăși. O icoană care plânge nu pare a fi ceva nefiresc în basm, cu atât mai mult cu cât în credința populară se vorbește adesea de astfel de întâmplări ce țin de miracolului divin.

Firesc în basm, dar firesc și datorită nașterii excepționale, este ca cel numit Făt-Frumos - și cu atât mai mult cu cât el e cel născut din lacrimă sfințită - să fie frumos, să aibă putere ieșită din comun, să fie chiar model pentru natură. („Râurile ce ciorăiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânce, învățau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amuțiți pe creștetele seci și sure ale stâncilor nalte învățau de la el țipătul cel plâns al jalei.” De bună seamă, puterea de a subjuga natura nu o poate avea decât numai cel sfințit cu harul divin.

Când e întrebat de tânărul împărat de cine se teme pe lumea asta, Făt-Frumos răspunde că singurul Dumnezeu este cel de care se teme și cititorul ghicește aici trimiterea aluzivă la sintagma cunoscută – „om cu frica lui Dumnezeu”. În normele eticii populare, numai acesta poate fi înțeles ca adevărat creștin.

Inserțiile de elemente creștine apar și în continuare în derulararea firului narativ. Cedând rugăminții fratelui său de cruce, tânărul împărat, de a-i aduce pe fata Genarului, Făt-Frumos ar fi fost firesc să lupte, așa cum luptase și cu mama pădurilor, mama Ilenei. Și totuși... el încearcă să o răpească pe fată fără însă a lupta cu tatăl ei. Motivul? „Genarul era creștin și puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.” De aceea, ne explică naratorul gândul lui FătFrumos, „să se bată cu el nu putea”. Nu putea așadar pentru că puterea de la Dumnezeu era puterea supremă și un pământean nu era capabil a o întrece; dar nu putea și pentru că el, pământeanul, era zămislit din lacrima celei ce-i dăruise Domnului pe fiul Său. Cu muma pădurilor se putuse bate și reușise să o învingă, pentru că aceasta reprezenta „duhurile întunericului”, duhuri care, obligatoriu – pentru a se restabili ordinea

– trebuie înfrânte.

Născut din lacrimă sfântă, până să aibă nevoie de auxiliarii care să-l ajute, specifici unui basm - un țânțar și un rac în cazul acesta -, Făt-Frumos, transformat într-un pumn de cenușă, este readus la viață tot prin voință divină. Aruncat de Genar „în nourii cei negri și plini de furtună ai cerului”, tânărul se prăpădește: „ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenușă în nisipul cel fierbinte și sec al pustiului.”

Numai că de data aceasta, spre deosebire de vremea în care schema tradițională era cea a învierii cu apă vie sau cu oricare alt element dătător de viață, timpul în care se întâmplau cele povestite era cel în care „Dumnezeu umbla încă pe pământ.” Acesta este, cum deducem puțin mai târziu, însuși Iisus, fiul Creatorului, de vreme ce, după ce „beu apă și-și spălă fața sa cea sfântă și luminată și mânele sale făcătoare de minuni”, Domnul „cugeta la tatăl său din cer”.

Minunea se petrece, Domnul, la rugămintea Sfântului Petrea, cel „cu firea omenească”, îl readuce la viață pe cel ce nu putuse (nu voise?) să se bată cu un creștin. Astfel, Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu și frate al oamenilor, îi vine în ajutor. Înviindu-l pe El, Tatăl i-a tranferat Fiului și puterea și harul învierii. Astfel, învierea se repetă, dar de data aceasta, prin transfer, ea este săvârșită de cel ce, la rândul său, fusese înviat de tatăl ceresc. Asistăm acum la o reiterare a nașterii, un fel de presupusă reacție în lanț de renașteri ale omului ocrotit de Dumnezeu. Readus la viață, Făt-Frumos, ca orice muritor profund credincios și „cu frica lui Dumnezeu”, înțelegând minunea învierii sale sub pecete divină, „îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc”, căci Dumnul, părând a-și fi încheiat misiunea pe acest pământ, se îndepărta înspre mare „fără a mai privi înapoi”. Însoțitorul Domnului (și confuzia pare a fi voit păstrată) este St. Petrea, cel ce, „mai umilit (de vreme ce era mai mult om, n.n.), nu părea decât umbra celui luminat.” El „asculta pe cugete doina izvorului curgător”, plânsul adică al feciorului transformat în „izvor limpede”. Înțelegem astfel că Iisus „cugeta” la tatăl său din cer, se gândea, dar îi și vorbea însoțitorului său. Acesta, la rândul său, asculta deopotrivă glasul Domnului, dar și plânsul izvorului pe care îl înțelegea. Fiind și sfânt și cu „fire omenească”, St. Petrea este intermediarul între Iisus și om, el îl roagă să facă izvorul „să fie ce-a fost”, să redea astfel viață omenească lui Făt-Frumos. Înviat, acesta își continuă destinul unui erou de basm, învinge încercările la care e supus – trei la număr, ajutat de țânțar, de rac și de fata aflată în robie la babă –, ia calul cu șapte inimi și fuge cu roaba care îl ajută încă o dată să scape de urmărire. La al treilea obstacol pe care baba i-l pune înainte, reușind să o omoare, Făt-Frumos omoară de fapt miazănopatea, omoară întunericul.

10

BANCHETUL DE LAINICI

Frecvente în recuzita romantică, frecvente în scrisul eminescian, somnul și visul intervin și aici. Miazănoaptea fusese ucisă cu două ceasuri mai devreme; timpul este astfel scos din matca sa, ceea ce aduce perturbări ordinii firești. Fata care-l însoțește pe FătFrumos „se risipește în aer”, se duce „în turburea împărăție a umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei.” Vraja se risipește o dată cu sursa, de vreme ce baba e omorâtă. De acum, real și fabulos coexistă firesc, realitate și vis se întrepătrund.

Făt-Frumos „adormi”, deși „...părea că nu adormise”. În acest somn-veghe totul pare aievea, iar repetarea verbului „părea” vine din îndoiala începutului de vis. Făt-Frumos intră cu totul apoi (parcă) în altă dimensiune pentru ca spre sfârșit muzica ce se auzea, „o muzică de vis” să sugereze redeșteptarea treptată. Întâlnim din nou verbul „i se păru”, referitor la „topirea fetei în aer”. La trezire, dispariția fetei confirmă starea de transă (romantică) în care căzuse, intrarea într-o altă dimensiune posibilă de vreme ce ordinea firească fusese perturbată. Paradoxal, la trezire, „nu mai văzu nimic”.

Nici în final nu lipsesc elementele creștine pentru

a ajuta la o rezolvare fericită. Aflăm acum că puterea credinței dă lumină ochilor celei ce își plânsese iubitul până la secarea vederii.

Maica Domnului, care veghează asupra pruncului zămislit din lacrima ei, îl ajută să-și împlinească fericirea redându-i Ilenei vederea: „Împărăteasa se culcă și ea lângă el și visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineții și i le așeză pe frunte. A doua zi, deșteptată, ea vedea ...”

Astfel, cel născut din lacrimă divină este ocrotit de Cer până la capăt, iar finalul basmului are firesc un happy-end. Acesta se datorează însă intervenției divine și nu unor forțe ce țin de recuzita fantastică din basmele tradiționale. În concluzie, putem afirma că, dacă în poemul Rugăciune, părintele Calciu-Dumitreasa, observând „exactitatea evocării și respectarea strictă a dogmei”, precum și „adâncul sentiment mistic”, iar pe baza acestor considerente apreciază că „Eminescu a fost profund credincios”, multitudinea și varietatea elementelor creștine din basmul Făt-Frumos din lacrimă aduc un plus de argumente în această apreciere.

Mihaela Albu la Banchetul de la Lainici, vorbind despre Eminescu și Valeriu Anania

11

BANCHETUL

Lucian AVRAMESCU

Scrisoare din azil, de la un bătrân copil vino Moș Crăciun, mă cată spuse cel pe sub zăpezi alb sunt, mult mai alb ca neaua și de-aceea nu mă vezi

vino Moș Crăciun, în sănii dă ocol pe la nepoți dar oprește-te o clipă și la foști copii de poți

vino, Moșule, mai vino la copilul care-am fost nu te speria de barba-mi a crescut din lutu-mi prost

îi găsești înzăpeziți toți cu sufletul debil într-o grădiniță tristă care-și zice simplu-azil

ce n-a izbutit ninsoarea ce n-a izbutit, vezi bine e s-acopere copilul ce te-așteaptă iar pe tine

ia la rând, Moșule, lumea dă-le țâncilor minuni dar zâmbește-le o clipă și copiilor bătrâni părăsiți în zi de luni de urmașii lor nebuni

Cina cea de taină, de la Mănăstirea Lainici

12

BANCHETUL DE LAINICI

Preot Claudiu-Ioan COMAN

LAINICI. CAPODOPERĂ A ARTEI ROMÂNEȘTI ȘI EUROPENE de Prof. Univ. Dr. Mihail DIACONESCU (Editura Evanghelismos, Bucureèti, 2011, pp. 259) într-o asiduă încercare de a discerne semnificaìiile teologice impregnate în artă, a făcut să iasă de sub tipar această lucrare pe care o voi prezenta în cele ce urmează. Înainte de toate, sigur, demersul nu este unul de pionierat nici chiar pentru cultura èi spiritualitatea noastră. Există astfel de albume în care, cele mai importante mănăstiri autohtone, aleg să îèi facă promovarea capodoperelor de patrimoniu în astfel de albume, menite să aibă o dublă însemnătate: aceea de a servi cititorilor/privitorilor drept ghid spiritual – deèi sunt sceptic în privinìa faptului că cei care iau contact cu ele înìeleg simbolismul din spatele iconografiei prezentate –, dar èi cu rol comercial. Ultimul aspect este, teologic vorbind, o cangrenă sau un eèec teologic. Îmi voi justifica pe scurt opinia.

Anul 2017, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca an omagial al sfintelor icoane, al iconarilor èi al pictorilor bisericeèti în Patriarhia Română reprezintă un bun prilej pentru prezentarea unui volum excepìional, atât din punct de vedere al cuprinsului, cât èi din perspectiva estetică; lucrarea, un veritabil album iconografic, primeète èi o admirabilă încărcătură teologică prin aceea că, autorul, este un estetician de renume al culturii româneèti, numele său fiind cunoscut nu numai datorită eseurilor, romanelor èi articolelor pe care le-a publicat de-a lungul timpului, dar, mai ales, pentru studiile sale de excepìie, părintele Stăniloae considerându-l, în urmă cu câteva decenii, un mare talent autohton care, prin scrisul savant, va aduce o contribuìie de neocolit în spaìiul teologiei academice româneèti.

Deci, nu este de mirare că, spiritul său nobil, aflat

Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Velea, Mihail Diaconescu, Nicolae Băciuț, Gela Enea, Doru Roman

De obicei, atunci când sunt întocmite astfel de albume, calitatea imaginii este, fireète, excepìională.

Textual însă, detaliile cultural-istorice sunt fie lăsate la o parte, fie reduse la minimum, deoarece sunt destinate unui public larg. Nu aèa se întâmplă atunci când autorul îèi propune un obiectiv diferit: întocmirea unui album destinat cu precădere cititorilor „mai instruiìi”, adică, finalmente, celor pe care îi cunoaètem sub denumirea generică de „cititori savanìi”.

Albumul prezintă, încă de la început, chipul emblematic al sfântului Ioan Botezătorul. Sub acestă frescă reprodusă la o calitate fotografică de invidiat, un scurt citat evanghelic asupra căruia mi-am propus

13

BANCHETUL

să insist: „gi va merge înaintea Lui, cu duhul èi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinìilor spre fiii lor èi pe cei neascultători...”1. Deèi citatul este dat aici fără trimitere, el reflectă cu exactitate textul din Luca 1, 17. Folosirea lui aici, la început, nu e întâmplătoare: odată cu Ioan Botezătorul o nouă realitate se iveète transformând respectiva perioadă în zenitul istoriei mântuirii: profetul Ioan face legătura dintre Vechiul Testament èi Noul Testament. El este, prin urmare, puntea de legătură pe care credinciosul poate păèi cu fermitate spre Hristos Cel înviat care sălăèluieète mereu în spaìiul eclezial èi Îèi manifestă prezenìa prin energiile necreate.

Primul capitol are ca motto un citat din opera sfântului Maxim Mărturisitorul: „Unele veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar alte veacuri sunt pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu”2. Observ o atitudine sincronică: icoana sfântului Ioan Botezătorul èi citatul maximian, două redutabile „evenimente transfiguratoare” menite să ofere o hermeneutică optimă textului din 1 Cor. 10, 11: „èi toate acestea li s-au întâmplat acelora ca preînchipuiri ale viitorului, èi au fost scrise spre povăìuirea noastră, la care au ajuns sfârèiturile veacurilor”3. Prin urmare, ideea care se desprinde de aici este următoarea: Biserica este punctul de întâlnire între două veacuri: cel prezent èi cel ce va să fie, deja inaugurat de Iisus Hristos4. Iconografic, aèa cum sugerează dl. Prof. Diaconescu, despre acest lucru este vorba: „Precum cele arătate sunt chipuri ale celor nearătate ale omului, [...] aèa èi raiul preafrumos, sădit de Dumnezeu cu înìelepciune la răsărit de Eden (Facere 2, 8), este chip al omului dinăuntru. Acesta are ca pământ inima sa, ca pomi care să-i sădească cu voia, mintea lui zidită după

chipul lui Dumnezeu, vederile èi înìelesurile dumnezeieèti cu privire la Dumnezeu èi lucrările vrednice de Dumnezeu, care sunt multe èi felurite èi au o înfăìièare felurită, èi o mireasmă duhovnicească, ba voi adăuga că dau èi o hrană, o desfătare èi o plăcere”5.

1

ἐγράφη δὲ πρὸς νουθεσίαν ἡμῶν, εἰς οὓς τὰ τέλη τῶν αἰώνων κατήντηκεν”, se traduce și, implicit, trebuie înțeles în felul următor: „ci toate acestea li s-au întâmplat lor ca pilde și au fost scrise spre propovăduirea noastră, a celor ce am ajuns sfârșiturile veacurilor”.

4 Cf. Pr. Dr. Mihai Petian, Epistola 1 către Corinteni. Introducere, traducere și comentariu (teză doctorală), Editura Andreiana, Sibiu, 2016, p. 171.

5 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 38.

6 Alexandru Horia, Vorbirea în șoaptă, Editura Anastasia, 1995, p. 18.

7 Cultura teologică autohtonă nu are, din nefericire, o colecție aghiografică generală care să rivalizeze cu celebrele studii realizate de monahii de la „Analecta Bollandiana”. Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan, în volumul intitulat Vetre de sihăstrie românească, ediția a II-a, Editura IBMBOR, București, 2001, pp. 170-171, realizează un scurt dar cuprinzător dosar istoric al așezării de la Lainici. Aici, părintele vorbește atât despre activitatea sihaștrilor anteriori sfântului Nicodim de la Tismana, cel care avea să transforme, la finele secolului XIV, Sihăstria Vișina, oferindu-i prin exemplul său, o nouă forță spirituală. În umra războaielor dintre turci și austro-ungari, în secolul XVIII, sihăstria ajunge o ruină. Însă, în apropiere, ia ființă actuala mănăstire Lainici care se va bucura de figura emblematică a duhovnicului Irodion, unul dintre cei mai de seamă sfinți ai

La Mânăstirea Lainici, în prim plan, Elena Marica, Ana Podaru, Mihaela Albu și Mihail Diaconescu

Desigur, ceea ce am afirmat până acum este o hermeneutică incipientă a ceea ce Alexandru Horia desemna cu titlul generic de „om al prispei”, adică un „creètin de pridvor”, persoană incapabilă de progres duhovnicesc, imună pentru orice formă de mistică deoarece este „un creètin mediocru care vegetează în aèteptarea proniei”6. Or, tocmai asta nu învăìăm din pridvorul deschis de la Lainici: credinciosul este iniìiat, dar totodată invitat în interiorul spaìiului bisericesc unde va avea privilegiul să vadă pe una dintre figurile emblematice ale Ortodoxiei autohtone èi, implicit, al isihasmului românesc: cuviosul Irodion7.

Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Lainici. Capodoperă a culturii românești și europene, Editura Evanghelismos, 2011, p. 11.

2 Deși citatul redat în album nu are și trimiterea, l-am identificat grație receptivității de care s-a bucurat în cultura română: în urmă cu aproape două decenii, eruditul academician Virgil Cândea, personalitate a culturii noastre ce nu mai are nevoie de nicio prezentare publica o ediție critică a Filocaliei. Gândul său, devenit faptă, nu urmărea să fie un răspuns polemic la efortul traductologic al părintelui Stăniloae, cel care publicase Filocalia în 12 volume. După cum se știe deja, părintele Stăniloe a extins textele filocalice. Rămânea, așadar o problemă ce nu își găsise rezolvarea: cum se poate face accesibil textul inițial al acestei compilații de învățături ascetice și spirituale, a cărui obârșie se află în chiliile pustnicești din Muntele Athos. Cititorul român avea posibilitatea de a fi înaintea traducerii Filocaliei de la Veneția, publicată în anul 1782 cu eforturile sfinților cărturari Nicodim Aghioritul și Macarie al Corintului. Introducerea ediției românești, apărută în 2001, se încheia tocmai cu cuvintele pe care le-a citat domnul Mihail Diaconescu. Citatul exact este acesta: „Scurt vorbind, unele veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu”. Cf. ***, Filocalia, vol. III, Editura Humanitas, București, 2004, p. 86.

3 Citatul este după Biblia, Editura IBMBOR, București, 2006.

Remarc faptul că traducerea este inexactă. Versetul, care în limba greacă apare sub forma: „ταῦτα δὲ τυπικῶς συνέβαινεν ἐκείνοις,

14

BANCHETUL DE LAINICI

Fresca pe care o prezintă domnul profesor este, practic, o reinterpretare originală a unei mai vechi icoane a lui „Hristos în slavă”. Înainte de a interpreta citatul de mai sus, fac o precizare scurtă, dar, cred, utilă. Limbajul teologic cu care ne-am obiènuit vede în orice pictură cu caracter religios, din nefericire, o icoană. Or, potrivit definiìiei, icoana înseamnă „chip” sau „portret”. Atâta timp cât încă teologia icoanei era în formare, termenul desemna orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei Maria, a sfinìilor, a îngerilor sau a evenimentelor cu istorie sfântă, indiferent dacă respectiva imagine era sculptată sau pictată, mobilă sau monumentală. Biserica face distincìie între pictura murală èi icoană: orice pictură, imagine, frescă, mozaic, nu este un obiect în sine, ci face corp cu arhitectura, în vreme ce o icoană pictată pe o planèă sau pe un suport mobil este în sine un obiect9. În ceea ce priveète fresca descrisă, aèa cum am menìionat în treacăt mai sus, există numeroase antecedente care s-au transformat în „typos-uri” ale lui Hristos, dar care diferă de la un caz la altul. De exemplu, o astfel de stea, formată din două pătrate curbate care generează o stea octogonală, se mai întâlneète în unele icoane ale Schimbării la Faìă, de exemplu în picturile din biserica din Kovalevo de lângă Novgorod, pictură realizată în anul 138010.

Ajunèi aici, după ce suntem fascinaìi de imaginile de o calitate excepìională, profesorul Diconescu structurează un nou capitol concentrându-èi atenìia asupra iconografiei isihasmului românesc, realizată admirabil de pictorul Grigore Popescu-Muscel. Atenìia credinciosului, inevitabil, este captată de fresca în care apare zugrăvit Iisus Hristos pe tron. Descrierea este simplă, oferind în câteva cuvinte o hermeneutică redusă a acestui tip iconografic: „Icoana Mântuitorului pe tron în slavă este înscrisă într-un romb aèezat peste un dreptunghi care are la colìuri tetramorful, respectiv simbolurile celor patru evanghelièti: îngerul (pentru Matei), leul (pentru Marcu), viìelul (pentru Luca), vulturul (pentru Ioan). Simbolurile sunt înscrise în masa unui roèu intens. Cele patru evanghelii de la simbolurile evangheliètilor, aurii, desprinse din masa roèului intens, se află în acord cu strălucirea veèmântului sfânt al Mântuitorului. Este un acord simbolic. Lumina sfântă a evangheliilor vine de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Rezultă o stea cu opt colìuri. Ea aminteète de Eshaton, ziua a opta, respectiv de a Doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos”8.

Mânăstirea Lainici

Ceea ce este important aici, pe lângă aspectele teologico-mistice despre care tocmai am vorbit, e ideea esenìială la care trimite o astfel de reprezentare deasupra pridvorului: pentru progresul duhovnicesc, credinciosul ortodox ètie că soluìia este rugăciunea isihastă „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieète-mă pe mine, păcătosul!”. Nu e o întâmplare că în

Mihail Diaconescu, Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu, Evelyne Maria Croitoru, Rodica Georgescu și Nae Georgescu

Olteniei. Chiar și informațiile oferite de părintele Ioanichie Bălan în Patericul românesc, după cum susține, sunt obținute de la „egumenii Schitului Lainici, protos. Visarion Troia și Calinic Caraman, precum și din tradiția locului”, cf. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ediția a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2001, p. 471, nota 2.

8 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 70.

9 Apud. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, prefață de Pr. Prof.

Dr. Nikolai Ozolin, traducere de Ciprian Vidican și Elena Derevici, Editura Renașterea/Patmos, Cluj-Napoca, 2012, p. 15.

10 Apud. Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sophia, București, , p. 104.

15

BANCHETUL

fresca din pridvorul mănăstirii Lainici textul acesta se află aèezat în partea de jos. Simbolic, e o invitaìie la „metanoia”, la schimbarea minìii èi, fireète, a atitudinii: un îndemn de renunìare la păcat pentru accesul la Slava lui Hristos. Este, aici, o reinterpretare a ideii potrivit căreia „cunoaèterea luminii inteligibile devine luminare èi prin ea omul se apropie de întunericul orbitor al tainei supreme”11. Aceasta este èi perspectiva interpretativă pe care o propune eruditul profesor Mihail Diaconescu: „Nuanìele coloristice din icoana cu Iisus în slavă, mai ales roèul vibrat în contrast cu cerul albastru înstelat, ne trimit cu gândul èi sufletul la teologia luminii a sfântului Grigorie Palama, care a scris că plenitudinea divină se lasă descoperită prin iubire12”.

Sub această frescă monumentală, Grigorie Popescu-Muscel a pictat patru sfinìi care, prin ceea ce au realizat, s-au dovedit a fi dascăli ai ascezei: Grigorie Sianitul († 1346); Grigorie Palama († 1359), Filotei Kokkinos († 1377) èi Eftimie de Târnovo († 1395).

Dacă cititorul cunoscător s-ar întreba care au fost motivele ce l-au determinat pe acest maestru să procedeze aèa, atunci răspunsul poate veni doar în urma studierii izvoarelor aghiografice. Unul dintre acestea, referitor la sfântul Grigorie Sinaitul, zice că „voia èi dorea ca pe toìi să-i aducă înăuntrul razei èi strălucirii Preasfântului Duh”13.

Desigur, cuvintele despre virtuozitatea lui Grigorie Sinaitul pot caracteriza cu uèurinìă èi activitatea lui Grigorie Palama, sau pe cea a lui Filotei Kokkinos. Însă, dacă ne referim la Eftimie de Târnovo, reprezentarea acestuia poate fi explicată în acelaèi context, sau este nevoie de o alternativă interpretativă care să facă o delimitare clară între aceètia trei èi Eftimie? Cred că nu este necesară a doua perspectivă deoarece, isihasmul, aèadar însăèi arhicunoscuta doctrină palamită a dat naètere, către anul 1350 une noi mănăstiri la Kalifarevo (în preajma oraèului Târnovo), capitala bulgară a vremii. Fireète, o erminie axată pe argumentul regional, ca semn de apropiere geografică între lavra Lainici èi cea de la Târnovo, ca reprezentantă locală

a isihasmului nu poate fi exclusă din start. Însă problema e mult mai delicată.

Renumele sfântului Teodosie, întemeietorul acestei comunităìi, s-a extins asupra întregii regiuni „nu numai la bulgari, ci èi la sârbi, unguri èi valahi”14.

Sfântul Eftimie a fost ucenic al acestui Teodosie èi va ajunge la un moment dat pe tronul patriarhal din Târnovo. În această calitate, Eftimie va fi reformatorul liturgic în spiritul isihasmului, afirmându-se, aèa cum spune cercetătoarea Valentina Pelin, „ca personalitatea ortodoxă cea mai cunoscută èi cea mai influentă din lumea slavo-română”.15 Aèa se explică de ce în biserica Lainici, chiar în pridvor, s-au pictat cei patru ierarhi, imediat sub fresca lui Hristos în slavă: ei sunt cei care s-au făcut părtaèi la această slavă, dar pe care, prin exemplele lor, ne-o împărtăèesc èi credincioèilor.

11

Grigorie sunt prețioase. Până acum, o cercetare de pionierat a întreprins-o părintele Dumitru Stăniloae care, în volumul 7 al Filocaliei, îi dedică un amplu studiu introductiv (17 pagini).

Părintele Stăniloae este completat de monografia pe care regretata și distinsa cercetătoare Valentina Pelin o va întreprinde cu scopul de a evidenția principalele caracteristici ale curentului isihast autohton, cunoscut sub denumirea de „paisianism”. A se vedea excelenta monografie: Valentina Pelin, Paisianismul în contextul cultural și spiritual sud-est și est european (secolele XVIII-XIX), ediție îngrijită și revizuită de acad. Andrei Eșanu și Valentina Eșanu, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 56, nota 2.

14 Apud. Valentina Pelin, op. cit., p. 59. Interesantă este remarca pe care o face autoarea la subsolul paginii pe care am citat-o. La nota 9, autoarea afirmă că părintele profesor Dumitru Stăniloae, în volumul VIII al Filocaliei consideră că, în textul de mai sus, prin „unguri” trebuie înțeleși românii din Transilvania, supuși administrativ ungurilor.

15 Valentina Pelin, op. cit., p. 60.

Grigore Popescu-Muscel Pictorul Grigore Popescu-Muscel

Cf. Egon Sendler, Icoana, chipul nevăzutului. Elemente de teologie, estetică, tehnică, traducere din limba franceză de Ioana Caragiu, Florin Caragiu și monahia Ilie Doinița Teodosia, Editura Sophia, 2005, p. 185.

12 Aluzie clară la ideea teologică potrivit căreia, într-o astfel de reprezentare, care devine „typos” al lui Hristos văzut ca Judecător, întotdeauna tradiția trebuie să respecte norma potrivit căreia fața (prosopon) lui Iisus, deși aflat pe tronul de judecată, de unde va emite sentințele cu caracter veșnic, trebuie să fie o expresie a blândeții, iar tronul, ale cărui picioare se subțiază tocmai la bază, induce ideea că dreptatea care ar fi caracteristică unei astfel de situații „se clatină”, este biruită, se întoarce în milă.

Din acest motiv, pe unele icoane ale lui Hristos, titlul scris Îl numește „Milostivul”.

13 Viața Sfântului Grigorie Sinaitul a fost scrisă de patriarhul Calist (1350-1353 și 1355-1363), ucenic al sfântului Grigorie, dar și adept al lui Grigorie Palama. Informațiile despre sfântul

16

BANCHETUL DE LAINICI

Un alt aspect important al lucrării/album pe care o prezint, este reproducerea unui „document istoric èi spiritual cu o semnificaìie cu totul aparte”16. Este vorba despre un fragment de mici dimensiuni din însemnările episcopului Ghenadie al Râmnicului, făcute cu ocazia vizitei sale la schitul Lainici èi LocuriRele, în anul 1889. Episcopul spunea, între altele, că după ce a fost primit cu „ceremonia obiènuită”, a urmat un polihroniu în biserica schitului, urmată de „gustarea zilei”. Cu toate că nu ètim cu certitudine dacă în timpul acestei „gustări”, sau imediat după, cert este că episcopul Ghenadie s-a întâlnit cu pustnicul Ioanichie, venit pentru a lua binecuvântare. Urmează o discuìie în stilul veritabilelor apoftegme din „Pateric”, finalizată, brusc, cu dispriìia pustnicului care, din câte se pare, a refuzat hirotonia în preot pe care i-o propusese episcopul.

Urmează descrierea unei fresce mai puìin obiènuite, ceea ce conferă un caracter de originalitate întregului ansamblu: pictarea unei istorii a corpusului filocalic, deci prezentarea Filocaliei în viaìa monahilor èi în istoria Bisericii. Filocalia este cea mai importantă tipăritură a lumii ortodoxe greceèti din timpul dominaìiei turceèti17.

Geneza corpusului filocalic pe care îl cunoaètem astăzi îndeosebi prin efortul traductologic al părintelui Dumitru Stăniloae porneète, în fază incipientă, odată cu iniìiativa sfinìilor Vasile cel Mare èi Grigorie de Nazianz, care au alcătuit o antologie din opera celui supranumit „bărbatul de oìel” al literaturii creèǦ tine vechi, Origen, pe care au intitulat-o Filocalia, „iubire de frumos”18.

Nu cu mult timp după perioada în care activase Origen, fericitul Augustin identifica Filocalia cu filozofia, dar deja Eusebiu de Cezareea foloseète ideea de filocalie pentru a desemna antologii de texte19. Prin urmare, în perioada patristică, Filocalia, cel puìin din punct de vedere etimologic, era cunoscută în mediile creètine. Însă, odată cu trecerea timpului, itinerariul parcurs de filocalie avea să fie adus într-o nouă formă în perioada turcocraìiei20, pe meleagurile athonite, de către sfântul Nicodim Aghioritul21în colaborare cu Macarie al Corintului, reunind 36 de autori dispuèi în ordine cronologică din secolul IV până în secolul XV, pe tema rugăciunii minìii sau a inimii èi luptei duhovniceèti în albia tradiìiei isihaste22.

Mihail Diaconescu la cină la Mânăstirea Lainici 16

Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 132.

Cf. lema „Filocalie”, în: Eduard G. Farrugia S. J., (coord.), Dicționarul enciclopedic al Răsăritului creștin, traducere din limba italiană de Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean și Andrei Mărcuș, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005, p. 305.

18***, The Philokalia of Origen, J. Armitage Robinson (ed.), Cambridge, 1893. Detalii cu privire la corpusul origenian în: Brock Bingam, Bradley Nassif (ed.), The Philokalia. A Classic Text of Orthodox Spirituality, foreword by Kallistos Ware, Oxford University Press, Oxford, 2012, pp. 306. Despre faptul că sfântul Vasile a fost cel care a verificat acest buchet de texte, informații prețioase la: ΣΤΥΛ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Μέγας Βασὶλειος. Βὶος καὶ θεολογὶα, ʼAθήνα, 1981, pp. 147-152. Alte informații la fel de prețioase ca cele pe care le-am enumerat mai sus, în următoarele studii: E. Junod:SCh226; H. Crouzel, M. Simmonetti: SCh 268; M. Harle: SCh 302, apud. Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. II/2, traducere de Prof. Dr. Adrian Marinescu [Ludwigs-Maximilian-Universität München], Editura Bizantină, București, 2012, p. 250.Amintim că această lucrare este tradusă și în limba română în colecția patristică PSB, vol. 7: Origen, Exegeze la Noul Testament. Despre rugăciune. Filocalia, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1982, pp. 292-500. O altă traducere a Filocaliei origeniene a fost publicată în urmă cu câţiva ani la editura bucureşteană Herald.

Ediţia aceasta este irelevantă din punct de vedere ştiinţific; traducerea ei este de o crasă impostură, deoarece textul este o

adaptare a unei traduceri din limba engleză sau franceză, fără menționarea expresă a acestui lucru. În legătură cu acest subiect, esențial este manifestul lui Otniel Vereș, intitulat sugestiv: „Cărți mari ale Antichității ucise prin impostură”, în revista online „Oglindanet”, coordonată de patristicianul Cristian Bădiliță, din 20 aprilie 2011, la rubrica „Golaniada Web”.

19T. Špidlik, Filocalie, în: Eduard G. Farrugia S. J. (coord.), „Dicționarul enciclopedic al Răsăritului creștin”, traducere din limba italiană de Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean și Andrei Mărcuș, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005, p. 305.

20Esențial rămâne pentru acest subiect studiul lui Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate. Un studiu referitor la Patriarhia Constantinopolului din perioada premergătoare cuceririi turcești până la Marele Război de Independență, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Sophia, București, 2013, pp. 486.

21Pentru că spațiul rezervat unei recenzii este destul de restrâns, iar informațiile cu privire la viața și personalitatea sfântului Nicodim Aghioritul sunt vaste, celor interesați de climatul teologic în care a activat marele cărturar atonit le recomandăm monografia lui Elia Citterio, Nicodim Aghioritul. Personalitatea – opera – învățătura ascetică și mistică, traducere de MariaCornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp.

479.

22Elia Citterio, op. cit., p. 245.

17

17

BANCHETUL

constă în a împăca două sisteme teologice diferite, folosindu-se de învăìăturile episcopului rus Teofan.

Pentru el, împotriva stigmatizării Occidentului cu titlul de „raìionalist” stă devoìiunea pentru Sfânta Inimă a lui Iisus èi, cu toate polemicile inutile iscate pe această temă, autorii spirituali ruèi sunt cei care nu ezită să pună în centrul teologiei lor inima27.

Mihail Diaconescu cu Părintele Stareț al Mânăstirii Lainici, după ce i-a oferit cărți, cu o parte dintre banchetiști

Tipărită la Veneìia în anul 178223,Filocalia va reprezenta, alături de lectura Evergetinosului24aceste lucrări arată continuitatea isihasmului, a rugăciunii neîncetate, a experienìei mistice care – aèa cum va dovedi Runciman – se află în centrul Ortodoxiei. Este necesară o scurtă paranteză.

Aici pot apare puncte divergente pe care este bine să le luăm în calcul. Pot exista, fireète, opinii contradictorii cu privire la inutilitatea teologiei scolastice care se opune ferm experierii energiilor necreate. Ideile denaturante sunt la ordinea zilei mai ales în mediile ortodoxe tradiìionale, care pot fi caracterizate printr-un singur cuvânt: fundamentalism. În această situaìie, însăèi ideea de Ortodoxie este deformată.

Deèi Ortodoxia este conservatoare, totuèi tendinìa dominantă ar trebui să fie cea care înlătură conservatorismul rigid èi pasiv, cu privirea doar spre trecut èi cu urechi care nu aud vocile lumii moderne. Deci trebuie să fie vorba despre un conservatorism flexibil în timp25. Dovada că această flexibilitate temporală nu este doar la nivel ideologic, ci sunt găsite conexiuni între Occident și Răsărit, este teza doctorală a cardinalului Tomáš Špidlik, centrată pe studierea unei personalităìi reprezentative din spiritualitatea rusă, anume: Teofan Zăvorâtul26. Aici, efortul lui Špidlik

Banchetiștii pe treptele Catedralei Izvorul Tămăduirii – Lainici

Desigur, în această privinìă suntem de acord cu tezele propuse de cardinalul Špidlik ale cărui concluzii care vizează în mod expres practica rugăciunii conduc, cum era de aèteptat, spre practica mistică rusească èi dezvoltarea ei în diaspora. O cercetare amănunìită a fenomenologiei ascetice èi mistice, ne îndrumă spre alìi autori duhovniceèti: Paisie Velicikovski èi Vasile de la Poiana Mărului. Atunci când facem referire la cei doi asceìi sfinìi, suntem în faìa unei situaìii paradoxale, observată cu câìiva ani în urmă într-un studiu de arhid. Ioan I. Ică jr: dacă prin Macarie èi Nicodim grecii au avut cartea Filocaliei, dar nu èi o miècare filocalică, în schimb românii au avut prin Paisie èi ucenicii săi români o ècoală èi o miècare filocalică, dar fără cartea Filocaliei, ceea ce a făcut să nu se poată vorbi de un impact real al acestora în viaìa popoarelor grec èi român în cursul secolului XIX28.

Neamț și Secu; cf. ***, Everghetinos, vol. I, ediție bilingvă, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, p. 10.

25Cf. Ștefan Lucian Toma, Tradiție și actualitate la pr. Dumitru Stăniloae, Editura Agnos, Sibiu, 2008, pp. 32-33.

26Tomáš Špidlik, Teofan Zăvorâtul. Inima și duhul – o fenomenologie ascetico-mistică, traducere de Maria-Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2011, pp. 396.

27Tomáš Špidlik, op. cit., pp. 9-10.

28Diac. Ioan I. Ică jr., „Starețul Vasile și cheile «Filocaliei» – de la Poiana Mărului în canonul Ortodoxiei românești și ecumenice”, în: Vasile de la Poiana Mărului, Introducere în rugăciunea lui Iisus și isihasm, studiu Dario Raccanello, argument diac. Ioan I. Ică jr., traducere diac. Ioan și MariaCornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 14.

23Detalii

la: Archdeacon Ioan I. Ică jr., „The Kallistoi” of the Philokalia and Their Hesychastic Writings- Enigmas, Discoveries and Recent Restitution, în: ***, RT [Revista Teologică], 94 (2012), nr. 3, pp. 211-237.

24 Publicat actualmente într-o ediție bilingvă, ediția Everghetinosului a circulat în limba română la scurt timp după publicarea sa de către Nicodim Aghioritul, în anul 1797, în mănăstirea Neamț așa cum arată manuscrisul nr. 2578 al Bibliotecii Academiei Române, copiat de ierodiaconul Calinic din Mănăstirea Slatina în anul 1807. Alte manuscrise care conțin textul Everghetinosului fragmentar sunt: mss. 2664 și 5679, din aceeași Bibliotecă și, mss. 28, 29 din Biblioteca Patriarhiei Române. Alte fragmente sunt păstrate în bibliotecile mănăstirilor

18

BANCHETUL DE LAINICI

Cu toate că riscăm să simplificăm mult lucrurile èi să impunem anumite limitări care probabil apar ca nejustificate, totuèi vom intra destul de abrupt în subiectul recenziei de faìă, adăugând înainte de toate câteva detalii despre efortul traductologic al părintelui Dumitru Stăniloae care ne-a făcut accesibilă în limba română Filocalia.

Părintele Stăniloae – aèa cum apreciază corect într-o teză doctorală ieromonahul Calinic Berger – demonstrează prin scrierile sale profunda unitate a tradiìiei ortodoxe dogmatice èi filocalice, dintre teologie èi spiritualitate în general, èi din acest motiv ele oferă atât o bază, cât èi un traseu pentru mersul înainte al gândirii ortodoxe contemporane29.

Mai exact, unitatea dintre experienìa nepticilor èi problemele fundamentale din aria sistematică apare, în optica părintelui Stăniloae, ca element interdependent fără de care Ortodoxia nu ar avea capacitatea de a fi creativă dar, în acelaèi timp, de a rămâne profund înrădăcinată în tiparele eclesiologice acolo unde se perpetuează rugăciunea.

Acesta a fost probabil motivul pentru care părintele Stăniloae mărturisise membrilor familiei sale că, imediat ce va finaliza traducerea integrală a Filocaliei va trebui să scrie un curs de teologie dogmatică deoarece abia după parcurgerea scrierilor Sfinìilor Părinìi un teolog, fie el èi profesor universitar, are capacitatea de a discerne problemele ridicate de latura sistematică a teologiei30.

Iată care a fost, în linii mari, proiectul de editare a Filocaliei româneèti. Însă, odată cu trecerea timpului această capodoperă a spiritualităìii răsăritene nu a avut parte în spaìiul ortodox românesc de o cercetare amănunìită care să vizeze, în primul rând, investigarea teologică a adnotărilor pe care le făcuse părintele Stăniloae textului. În acest sens, semnalul de alarmă a fost tras de Horia-Roman Patapievici. Omul de cultură vorbea în urmă cu câìiva ani despre necesitatea unor studii care să vizeze aparatul critic din această colecìie. Fireète, demersul nu este simplu. Dacă din punct de vedere filologic este uèor de realizat o antologie tematică cu privire la itemii cei mai importanìi, din punct de vedere teologic lucrurile se schimbă radical:

este nevoie de o cultură teologică pentru a surprinde diferitele nuanìări exegetice èi doctrinare care decurg din ideile centrale ale spiritualităìii filocalice.

Prin urmare, ceea ce a realizat „cu pensonul” maestrul Grigore Popescu-Muscel este un lăudabil efort de restituire a unui proiect care, acum, în postmodernitate riscă să fie uitat, sau pur èi simplu, ignorat.

Acestea sunt „compoziìii apte să sugereze dimensiunea spirituală a actelor de cultură realizate în mănăstiri. Ieromonahul Nifon, arhimandritul Antipa èi monahul Ignatie Transilvăneanul sunt pictaìi în acest ciclu”31.

Catedrala Izvorul Tămăduirii

Câteva cuvinte sunt, in facto, o „laudatio”, pe deplin justificată, la adresa maestrului Popescu-Muscel:

29Ieromonah Calinic (Berger), Teognosia: sinteza dogmatică și duhovnicească a părintelui Dumitru Stăniloae, traducere ieromonah Nectarie (Dărăban), Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 6.

30Lidia

Stăniloae Ionescu, „Lumina faptei din lumina cuvântului”. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, ediția a II-a revăzută, Editura Humanitas, București, 2005, p. 140.

31 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 142.

19

BANCHETUL

„În istoria artei româneèti din secolul XX mari pictori care s-au afirmat èi ca străluciìi desenatori au fost Mirea, Pallady, Tonitza, Petraècu, gtefan Dumitrescu, Henry Catargi, Jean Al. Steriadi, Ressu, Marius Bunescu, N. Dărăscu, Theodorescu-Sion, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, A. Demian (desenele publicate în revista Gândirea sunt un model sublim de artă grafică), Ghiaìă, Gheorghe Vânătoru, Corneliu Baba èi alìii. Pictorul muralist Grigore Popescu-Muscel este continuatorul lor. În linia frântă èi rezumativă a desenului, în precizia èi fineìea ductului ni se descoperă profunzimea èi ineditul observaìiei, acuitatea impresiei, capacitatea de sinteză èi severa economie de mijloace cu care artistul consemnează variatele aspecte ale realului surprinse în permanenta lor prefacere”32.

Aflăm, mai departe, că la această capodoperă arhitectonică „despărìirea pronaosului de naos este realizată prin arcade supraînălìate, de o remarcabilă eleganìă èi frumuseìe”33. Spaìiul este „umplut” cu diferite scene: peretele vestic e împodobit cu o frescă elegantă, rafinată, realizată cu atenìie èi spirit estetic, în care sunt zugrăviìi „toìi sfinìii”. Sunt mai multe teme care domină pictura pronaosului: „ciclul vieìii èi minunilor Maicii Domnului (unul dintre cele mai ample cicluri mariologice din istoria picturii murale ortodoxe), activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei în Dacia Pontică, Activitatea misionară a Sfântului Apostol Filip în Dacia Pontică, Ciclul celor èapte sinoade ecumenice, istoria universală a isihasmului (pictat pe peretele sudic; ciclul este continuat în pictura pridvorului), ciclul monarhiilor, ciclul sfinìilor români, ciclul ctitorilor”34. În ceea ce priveète naosul, domnul profesor Diaconescu îl descrie spunând că „este amplificat cu două abside laterale èi supraînălìat cu o turlă maiestuoasă. Turla are tambur poligonal èi o cupolă magnifică, care se înfăìièează ca un element de coronament al edificiului cotemplat din exterior. În interior, decorul pictural al naosului acoperă bolìile èi pereìii de sud, vest èi nord”35. Ceea ce face ca pictura naosului să fie originală este organizarea acesteia, dinamică, „aptă să creeze impresia de miècare solemnă,

ceremonială, rituală”36.

Altarul este descris ca fiind impresionant, decroèat spre est, contribuind la impresia de măreìie arhitectonică pe care o degajă întreaga construcìie. Ceea ce surprinde plăcut e faptul că maestrul PopescuMuscel a pictat sub bolta altarului – acolo unde este aèezată o frescă cu Maica Domnului pe tron, cu Pruncul în braìe, element de altfel caracteristic tuturor bisericilor ortodoxe –, Cortul Mărturiei. Acesta este un element cu un încărcat impact simbolic: „Supraabundenìa simbolică a Cortului Mărturiei este evidenìiată de Grigore Popescu-Muscel prin atenìia pe care o acordă fiecărui element al compoziìiei. Desenul clar, caligrafic, èi culorile blânde, fără contraste puternice, evidenìiază obiectele sacre, dar èi relaìia dintre ele èi îndeosebi funcìia lor simbolică”37.

Volumul/album se încheie cu o mărturisire a domnului profesor Diaconescu. Apariìia editorială se datorează în special, aèa cum remarcă autorul, faptului că ochiul său critic nu a lăsat să-i scape nimic din ceea ce este esenìial èi are un impact puternic asupra culturii èi spiritualităìii româneèti: „credem că splendorile create de Grigore Popescu-Muscel (în special – n.n.) în pridvorul de la Lainici sunt o demonstraìie puternică, elocventă, binefăcătoare, mai ales, a modului cum tradiìia contribuie la înnoirea vieìii noastre artistice, culturale èi spirituale”38.

Cunoscând acurateìea informaìiilor pe care, de-a lungul timpului, domnul profesor Diaconescu le-a oferit publicului interesat, nu pot decât să recomand acest volum care îèi va afla locul său de cinste între albumele cu adevărat importante, cu atât mai mult cu cât astăzi, din nefericire, èi în acest domeniu interesul pentru comercializare a devenit un factor important.

Sunt multe albume care, cu toate că sunt realizate la o calitate excepìională, în condiìii editoriale de invidiat, au lacune inacceptabile din punct de vedere al informaìiilor, reduse la minimum. Aici, faptul că a fost elaborat de un expert în arta cuvântului, dar, aèa cum cititorul va observa, èi în arta sacră, a contat pentru ca, finalmente, să avem o ediìie pe care, fireète, o vom aèeza la locul de cinste pe care îl merită.

32

36

33

37

Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 155.

Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 173.

34 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 175.

35 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 206.

Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 206.

Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 224.

38 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 237.

20

BANCHETUL DE LAINICI

Elena MARICA

poeme *** Doamne Nu ai primit rugăciunile mamei din miezul nopții Ceaslovul e îngălbenit de ceara lumânărilor Trupul ei îmbrăcat în doliu pare atât de fraged A respectat rețeta prescrisă de preoți Dar melancolia ei s-a convertit în boală Singurele ei cuvinte sunt Doamne Iisuse Hristoase Facă- se voia Ta

Carla o fetiță cu ochii mari verzi cu păr cârlionțat ce obișnuia să verifice cuiburile păsărilor de lângă pădurea de stejar deasupra căreia doream să ne construim casă cu tavan din sticlă așa mi-o imaginam pe Carla noastră când îmi vindeai iluzii la ore târzii te-am rugat să rămâi mi-ai șoptit că nu arunci rămășițele de timp câinilor sunt cea mai tristă femeie de pe pământ amintirile au devenit insuportabile beau până la epuizare n-am cântări mai mult decât un fir de nisip în viața ta în fiecare noapte o visam pe femeia cu ochi negri în casa cu tavan de sticlă Carla voastră nu va iubi păsările

În pridvorul Sf. Mânăstiri Izvorul Tămăduirii – Lainici

Într-o pauză a Banchetului de la Lainici, Dumitru Velea cu poetesele Ana Podaru și Elena Marica

21

BANCHETUL

Flavia ADAM

UN „BANCHET” BINECUVÂNTAT rilor revistei li se oferea oportunitatea de a face cunoștință în mod direct cu redactorii și colaboratorii acesteia.

Odată ajunși la poarta liceului, am fost întâmpinați și conduși spre sala în care avea să se desfășoare evenimentul. Pe holul de la etaj, răsunau deja acorduri de chitară. Redactori și colaboratori deopotrivă, neam cunoscut chiar acolo, înainte de a intra, ne-am îmbrățișat și am intrat împreună în sală, în timp ce ochii întrebători ai elevilor și ai profesorilor ne urmăreau îndeaproape fiecare mișcare. Ne-am așezat la masa aflată în fața publicului, în timp ce chicoteala a încetat și liniștea a luat locul zarvei de dinaintea începerii evenimentului.

9.11.2017. Dumnezeu a îngăduit să vedem lumina unei noi dimineți superbe de toamnă, o dimineață în care am pornit cu inimile pline de bucurie și emoție la drum, pe ruta Târgu-Mureș – Petroșani, având ca destinație inițială Colegiul Național de Informatică din Petroșani, Carmen Sylva, unde urma să aibă loc lansarea a două volume de poezie: Cad din îngeri din icoane, al poetei Ana Podaru, din Anglia, și volumul Raiul de urgență, al subsemnatei, din Târgu-Mureș, lansări desfășurate în cadrul evenimentului de lectură publică organizat de domnul Dumitru Velea, inițiator și redactor-șef al publicației Banchetul, revistă de cultură și rostire românească a Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, prin care citito-

Dumitru Velea, Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Augustin Doman, Flavia Adam

Domnul Dumitru Velea și-a început discursul cu prezentarea invitaților: Dumitru Augustin Doman – prozator și redactor-șef al revistei Argeș, N. Georgescu – eminescolog, Mihail Diaconescu – profesor, romancier, estetician, istoric literar și critic de artă, propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură în 2013, Ana Podaru – poetă stabilită în Anglia, autoarea a patru volume de poezie, subsemnata, Armina Flavia Adam – autoarea a nouă volume de poezie și deținătoare a numeroase premii la concursurile literare naționale și internaționale, poeta Evelyne Maria Croitoru, de asemenea cu volume publicate, venită din București.

A urmat o prezentare a revistei Banchetul, domnul Velea explicând și semnificația alegerii titlului acesteia, evidențiind domeniile pe care le acoperă revista și invitând elevii să descopere ei înșiși plăcerea lecturii și a dragostei pentru creația artistică.

Despre viața autoarei Ana Podaru, despre cum a supraviețuit poeta unei maladii necruțătoare, cancerul, dar și despre volumele ei, Firimituri de fericire, Fluturi în infern, 13 Octombrie rece. Icarii timpului a vorbit tot domnul Dumitru Velea, insistând asupra celui mai recent dintre acestea, Cad îngeri din icoane (primul titlu din colecția „Banchetul”), volum publicat la Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu și dis22

BANCHETUL DE LAINICI

tins cu Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie –2017. Ascultătorii s-au delectat cu câteva poeme în lectura autoarei și a studentei Diandra Lorena David, din Timișoara, dar și cu minunatele cântece ale doamnei Ileana Berki și ale elevilor acesteia, care au adus în atenția publicului compoziții muzicale pe versurile Anei Podaru.

în mod deosebit revista Banchetul și activitatea literară a scriitorului Dumitru Velea. De asemenea au mai vorbit domnul Mihail Diaconescu și domnul Nae Georgescu, prezentându-și o parte din volumele lor, pe care le-au oferit cu dedicație Bibliotecii acestui colegiu, pentru care au mulțumit, în cuvintele lor, profesoarele Rodica Popescu și Roxana Matei.

Activitatea s-a încheiat în aplauzele tuturor celor prezenți, cu zâmbete și flori, autorii oferind sesiuni de autografe și dăruind celor prezenți atât volumele proprii, cât și o plachetă cuprinzând poezii ale redactorilor și ale colaboratorilor revistei Banchetul, tipărită special pentru acest eveniment.

Ileana Berki, Monica Țugulea, Larisa Podaru, Ana Podaru, Rodica Popescu, Flavia Adam

Despre activitatea literară, prezență constantă în revistele literare importante și volumele subsemnatei, (Tăcerile dintre cuvinte, Pierduți prin toamnele iubirii, În amiaza cuvintelor, Instantanee din ultima moarte, Pumnul din vid, Femeia de nisip, Cuib de rouă, duminicile de sub pământ, Raiul de urgență), a vorbit domnul Dumitru Augustin Doman, oprinduse asupra celui mai recent dintre acestea, Raiul de urgență, publicat la Editura Neuma, în martie 2017, volum care a fost lansat anterior evenimentului de la Petroșani și în cadrul Târgului de Carte Bookfest de la București, precum și la Muzeul de Artă din Cluj Napoca. Domnul Doman a evidențiat faptul că întreg conținutul volumului oscilează între două mari teme existențiale: iubirea și moartea, teme care se suprapun uneori chiar și în cadrul aceluiași poem. De asemenea, a precizat că textele au o linie clară, curată, un stil deja format, o voce proprie, cu unele nuanțe expresioniste pe alocuri, deși reprezintă o oglindă a cotidianului, a orașului sufocant, a întâmplărilor de zi cu zi, poezia autoarei putând fi încadrată în cea douămiistă. Au citit poezii din volumul Raiul de urgență domnul Dumitru Augustin Doman și autoarea.

De asemenea, poeta Evelyne Maria Croitoru a citit poezii din volumele sale, Piloții de vânătoare (Ed. Vinea, Buc., 2011) și Secretele macilor (Ed. Amurg sentimental, Buc., 2017), sesiunile de lectură fiind completate de glasurile chitarelor și ale copiilor, precum și de cântecul duios al naiului.

A fost prezent și a vorbit Primarul Municipiului Petroșani, domnul Tiberiu Iacob Ridzi, care a apreciat

Flavia Adam, Ana Podaru, Mihail Diaconescu, la Biserica Sfânta Mare Muceniță Varvara, din Petroșani

De la Colegiul de Informatică, ne-am deplasat la Biserica Sfânta Mare Muceniță Varvara, din Petroșani. Când am ajuns, aproape se înserase, dar înăuntru era multă lumină: lumina din ochii enoriașilor veniți să ne-asculte, lumina Sfinților din picturile ce împodobeau pereții bisericii, cât și cea din tablourile Peisaje de munte expuse pe șevalete pe partea dreaptă, ale pictorului Petru-Ilie Birău. Le-am citit enoriașilor poezii, iar ei ne-au răsplătit cu ochii în lacrimi cuvântul. Le-am recitat versuri, iar ei le-au primit ca pe o hrană pentru suflet. Copilașii-elevi de la Vulcan cu profesoara lor Ileana Berki le-a oferit un florilegiu de cântece la chitară și voce, iar băiețelul Sergiu Pârvulescu la nai. Preoții bisericii ne-au pregătit, la rândul lor, un moment artistic, un recital muzical, chitară și voce, susținut de o tânără elevă a cenaclului de muzică din cadrul bisericii. Am rămas impresionați de timbrul ei special, de felul în care trăia povestea din cântec. Fata cânta Galbenă gutuie, dulce-amăruie, iar aerul se umplea de miros de gutui. Fata cânta Oameni de zăpadă, în noi începea să ningă...

La final, preoții Nicolae Tănase și Ciprian Marton ne-au ospătat cu plăcinte cu mere și cu brânză, făcute de mâinile enoriașelor lor și coapte în cuptorul de lângă biserică. Ne-au dat să bem din vinul lor, neau primit în rugăciunile lor. Dar, cel mai important 23

BANCHETUL

cred, ne-au primit în inimile lor. Și noi i-am primit în ale noastre.

S-a făcut noapte de-a binelea când am părăsit Petroșaniul, îndreptându-ne, pe Valea Jiului, către frumoasa Mănăstire Lainici. Am mers în jur de 20 km, pe valea îngustă, cu porțiuni de drum în lucru. Când și când, farurile altor mașini se intersectau cu farurile mașinilor noastre. Am intrat din Hunedoara în Gorj.

Pe partea stângă a drumului, străluceau în întuneric luminile mănăstirii. Doar ele și stelele de pe cer. Doar ele și liniștea aceea curată care îmi cuprinsese parcă tot corpul.

Starețul mănăstirii, părintele Ioachim Pârvulescu ne-a primit ca și când ne-am fi cunoscut de când e lumea, chiar dacă nu ne mai întâlniserăm până atunci.

Ne-a urat bun venit și ne-a condus în camerele noastre. Am închis ușa în urma mea. Nu mai dormisem niciodată la o mănăstire. Camera era primitoare: o teracotă deosebit de frumoasă, verde, o masă cu pahare și apă, parchet acoperit de covoare curate. Deasupra patului, pe perete, icoane. Peste toate, o tăcere adâncă, o liniște stranie. Bucuria de a fi tocmai acolo, tocmai atunci, în acea fragilă și superbă noapte de toamnă.

membră a cenaclului Bisericii „Sfânta Mare Muceniță Varvara”. Ne-au însoțit domnul Dumitru Velea, care ne-a făcut prezentările, Părintele Ștefan, domnul Petru Ilie Birău și domnul Mihai Barbu.

La Mânăstirea Lainici

După aproximativ o oră petrecută la Centrul de Îngrijire pentru Vârstnici, ne-am întors la Mănăstirea Lainici, unde ne-am bucurat de sosirea altor invitați de seamă, academicieni, profesori, scriitori, reprezentanți ai unor reviste de cultură din țară și din străinătate, veniți cu toții să participe la Sesiunea de Comunicări, Lecturi și Dezbateri a revistei Banchetul, ediția I. Imediat după masa de prânz, Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu ne-a prezentat istoricul superbei Mănăstiri Lainici, locaș sfânt așezat la mijlocul distanței dintre Târgu Jiu și Petroșani, la granița dintre nordul Olteniei și sudul Ardealului, cea mai veche construcție din ansamblul mănăstirii fiind biserica sfințită în 1817, care poartă hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și unde se oficiază și astăzi Sfânta Liturghie. Însă istoria Sfintei Mânăstiri Lainici se întinde în timp până la Părintele Nicodim, care, pe timpul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) a trecut Dunărea și a ctitorit câteva biserici în aceasta parte de țară, precum Vodița și Tismana. Tradiția ortodoxă îi atribuie și ctitorirea mânăstiri Lainici.

Biserica nouă, cu hramul Izvorul Tămăduirii, ridicată după gândul și concepția Părintelui Ioan Selejan, actualmente Mitropolit al Banatului, după ce fusese al Covasnei și Harghitei, cuprinde două biserici suprapuse, una mare, la nivelul curții și una mai mică, la demisol, intrarea în biserică făcându-se prin pridvorul străjuit de zece coloane de piatră cu ornamente, cuprinzând elemente din arhitectura stilului brâncovenesc (în partea de la demisol, intrarea se face pe latura de la miazăzi). Pictura din pridvor, realizată de Grigore Popescu-Muscel, cuprinde patru registre, deasupra cărora, pe boltă, este înfățișat Mântuitorul Iisus, pe tron, în slavă.

O bătaie în ușă ne-a chemat la cină. După rugăciunile Părintelui Stareț al Mânăstirii Lainici și ale Părintelui Ștefan, de la Mănăstirea Sfântul Mihail și Gavril din Pietroasa (Banat), ne-am înfruptat din bucatele alese, pregătite cu dragoste și aleasă pricepere de călugării mănăstirii. Am depănat până târziu povești de viață, de suflet, am ascultat istorioare din copilăria celor prezenți, frânturi din amintirile speciale ale fiecăruia. Am încheiat cu rugăciunea de mulțumire, iar Dumnezeu a primit mulțumirile noastre și ne-a binecuvântat cu o noapte odihnitoare.

După un mic-dejun la fel de îmbelșugat, am format un mic grup și am plecat către Centrul de îngrijire pentru Vârstnici, din apropierea Petroșaniului.

Doamnele de acolo au ascultat poezii recitate de Ana Podaru, Flavia Adam și Diandra Lorena David și au ascultat cântece la chitară, interpretate de talentata 24

BANCHETUL DE LAINICI

chiar sub ei, pe fundul gropii. Dedesubtul celor doi metri deja săpați, au găsit sfintele moaște, după 102 ani în care fuseseră sub pământ. Oasele erau de un maroniu impecabil, erau ușoare ca paiele și emanau o mireasmă deosebită. Mai apoi, au găsit și cărămida cu numele Cuviosului.

După prezentarea mănăstirii, ne-am adunat cu toții în jurul mesei pentru dezbateri. În prima seară au participat la discuții, prezentări de reviste și lecturi din poezia proprie: Părintele Stareț al Mănăstirii Lainici – Ioachim Pârvulescu, Dumitru Velea, Adrian Țion, N. Georgescu, Doina Georgescu, Mihail Diaconescu, Mihaela Albu, Petre Ilie Birău, Iulian Chivu, Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Augustin Doman, Nicolae Băciuț, Armina Flavia Adam, Diandra Lorena David, Gela Enea, Elena Marica, Cornel Nistea, Ana Podaru, Dumitru Toma, Doru Roman, Nicoleta Crăete, Părintele Ștefan, Mihai Barbu, urmând ca a doua zi să fie reluate lecturile și recitalurile de poezie.

Seara s-a încheiat cu o cină festivă și cu regretul că problemele de ordin personal m-au împiedicat să mai rămân încă o zi, pentru a participa și la a doua parte a Sesiunii de Comunicări, Lecturi și Dezbateri a Banchetului de la Lainici, care a continuat și sâmbătă, 11.10.2017.

Am poposit câteva clipe, în biserică, lângă moaștele Sfântului Cuvios Irodion (stareț al Mănăstirii Lainici în perioada 1854-1900), așezate în racla nouă, din argint, dar și lângă Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”.

Flavia Adam și Dumitru Augustin Doman

Părintele Stareț ne-a povestit și despre descoperirea moaștelor Sfântului Cuvios Irodion, din 10 aprilie, 2009. În Primul Război Mondial biserica fusese vandalizată, crucile scoase, pământul nivelat și nu se mai știa decât vag locul unde fusese îngropat Cuviosul. Începând săpăturile, au fost descoperite oseminte necunoscute, dar și oseminte ale altor monahi, ale căror nume au putut fi identificate după inscripțiile de pe cărămida de sub cap, pe care erau precizate numele și anul morții. Săpaseră mult, cât pentru o fundație de casă, dar nu găsiseră osemintele căutate. Cu toții au început să se roage, iar arhiereul le-a spus să sape

La Centrul pentru îngrijirea persoanelor vârstnice Dărănești – Petroșani, 10 nov. 2017. Nicolae Costache, Părintele Ștefan, starețul Mânăstirii Sf. Mihail și Gavril de la Pietroasa, jud. Timiș, Dumitru Velea, Maria Marton – cântăreața din corul Bisericii Sf. Mare Mucenitță Varvara, Petroșani, Mihai Barbu, Ana Podaru, Flavia Adam, Diandra Lorena David și Petru-Ilie Birău

25

BANCHETUL

Elisabeta BOGATAN

IDILE și să sper că sus mai sus unde trupu-i greu de dus cântul vesel călător poate urca mai ușor

Cuvântul un cuvânt dar ce cuvânt mi-a ieșit în cale ieri întrupat greu din tăceri pentru tine am venit am bătut drum greu drum lung la mirarea-ți să ajung să te văd cu ochii mari cum în față îmi apari cum te-aprinzi să mă cuprinzi și înfiorată toată cum te clatini pe hotar că pe buze-ai gust amar cum te clatini că te doare carnea ta de călătoare către pleoapă grea de zare Bradul ai mireasmă de-nălțime de vecinătăți de cer și mă mir că stai în față-mi bradule cătând la mine cu ispite răcoroase mă ațâți să-mi schimb cărarea și răspunsul și-ntrebarea

Cuviosul Irodion, Stareț intre anii 1854 – 1900, supranumit Luceafărul de la Lainici

26

BANCHETUL DE LAINICI

V. G. PALEOLOG

EVA ȘI ADAM „ Nu poate exista model prealabil Pentru cel ce caută să arate Ceea ce nu s-a mai văzut.”

Despre Eva sculptorul i-a spus aceluiași „(...) pentru Eva am ales lemnul de castan. E mai dulce pentru firea Evei, o floare a pământului care din sămânță prin semințe duce viul mai departe în nefirea pentru nepieirea viului, viața lui fiind sorbită veșnicului A FI”.

Nu e de insistat asupra credinței primite de sculptor din cărțuliile literaturii populare care circulau prin bâlciurile și târgurile noastre săptămânale, și care pretindeau că zapisul, smuls lui Adam de Satanael pentru stăpânirea blestematului pământ, fusese definitiv spălat prin botez de apele Iordanului. Răutățile persistând, Brâncuși nu le vedea șterse decât prin cultul salutar al Evei, justificând astfel așezarea ei pe plăcuța de sălcioară, deasupra lui Adam.

Pe această taină a lui A FI sculptorul va osteni să o adâncească și să o desăvârșească în ciclul portretelor Marghitei Pagany, Voivodesei X, Eileenei Lane, Leoncei R., Eugeniei Meyer și Negreselor. Schema portretelor, numite ori anonime, toate sunt rubedenie tehnică cu Marghita Pagany prin neașteptata nesămuitoare factificare a viului, în stăruirea întrebării: cine ești tu, Evo? înger? ori doar întrebare?... alta decât enigmatica Sfingea din umbra piramidelor – o lucrare pe măsura uriașilor Jidovi din folclorul strămoșesc și azi lipită de ascunsul ei tâlc, chiar dezgropată fiind din nisipul timpurilor adus de vânt. În generalitatea lor, lucrările lui Brâncuși pentru tâlcuitorii artelor, trec drept ceea ce numim Opere deschise, adică, cu al că-

Paul Eluard Eva și Adam sunt două lucrări ieșite din mâinile lui Brâncuși care, laolaltă, fac o unitate. Amândouă distincte: fără nicio asemănare a vreuneia cu cealaltă; formând ceea ce sculptura contemporană numește o asamblare nefigurativă, adică fără asemănare cu realitatea antropomorfică care, mai mult: surprinde atât văzul cât și judecata ce altfel, obicinuelnic, ne înfățișează pe Adam și Eva. Și el și ea miră și pot rătăci.

Sunt cioplite cu barda și rictuite cu cosorul ori cuțitoaia; Eva într-un soi de lemn mai dulce, de castan, Adam într-unul mai dur, de stejar. Soclurile, al Evei – în lemn nedurabil, de sălcioară, iar cel ce poartă pe Adam de piatră. Fiecare dintre aceste socluri cu tâlc propriu, și al Evei și al lui Adam; cel de piatră ducând mintea la ceea ce lui Brâncuși din tinerețe îi rămăsese în amintire citind Epistola Duminicii „căzută din cer” prinsă într-o piatră, o geodă am zice, iar cea de sălcioară, subțire, plată și mai lată, aducând, prin dimensiuni, a cărămidă crudă, nearsă, chirpic mesopotamic, care amintea sculptorului de afurisitul zapis smuls lui Adam de Azazel... (ori de frătâne-său Satanael) potrivit deșartei credințe bogomilice despre „ștersul zapisului de pe apele Iordanului întru răscumpărarea afuriseniei Evei și a lui Adam”, cei izgoniți din rai.

Fără asemuire cu chipul omenesc și cu niciun alt Adam, acesta apare drept reazem de poveri închipuit de Brâncuși, ca o cariatidă, pe câtă vreme Eva stă deasupra sub acoperământul ei, o glugă asemenea maramei sau maforionului pictat de iconari într-un strict respect erminiei. Brâncuși va sugera însă un Adam în robustețe, trudind după izgonirea sub blestemul muncii pământului, istovire, uneori ingrată, ori la voia morilor de pe cer, așa cum sculptorul, oral, el însuși, i-a destăinuit istoriografului artelor David Lewis: „Am sculptat pe Adam drept trudnic al muncii pământului pentru smulgerea roadelor lui pe care – în îndoiala cerului – le va aștepta: căznind și asudând. L-am săpat în lemn de stejar de durere, și de durere ca și viața lui însăși pe care trebuie să o frământe: așa cu barda, cu tăișul ei, a lăsat urmele unite pe cicatricele vieții”.

27

BANCHETUL

ror mesaj lărgesc mereu orizontul posibilităților de interpretare. Spusa operelor dispune de mai multe fețe și interpretări tot așa cum un chip mult felurit e reoglindit de mintea și simțirea privitorului, atât prin atitudini, cât și prin perspective. Adevărul în arte nu este numai unul ca în realitate, iar unicitatea este rezervată esențelor și primordialităților și numai printr-o convergență spre unitatea punctului de ființă al adevărului ar putea ușura definirea amplă a obiectivului artistic.

Această teorie nu este ultima, teoriile nefiind valabile decât doar odată cu fazele devenirii formei. Teoriile nu sunt decât umbrele evoluției în timp a minții în excelsiorul ei ulterior, operele însăși devenind palimpseste ale cerebralității și simțurilor de artă din trecut.

Un artist răzvrătit împotriva ruginilor din trecut, Marcel Duchamp nu s-a sfiit să acorde o valoare unei opere de artă decât ținând seamă de câtul ei de putere, de putința ei de a reține atenția doar cât consensul privitorului vrea. Omologarea operei stă în acceptarea sau ține de respingerea fondului ei, indiferent de forma în care artistul o expune.

Niciun comentator străin ori alogen nu s-a încumetat de a adânci tâlcul pe care sculptorul îl acorda operei Eva și Adam, iar Brâncuși, este știut, nu prea zăbovește la litera scrisă despre artă. Pentru el sensul primește tot ce el cuprinde, nefiind cu nimic diferit celulei vii, nimic altceva decât un cât, un microcosmos ori un macrocosmos.

Fericit lipsit de altă pregătire cărturărească în privința Evei și a lui Adam, Brâncuși dispune doar de un vast repertoriu de legende și de colinde, aur popular de meditare, fond oral a cărui „informație” ca nici unul altul va ști s-o asculte ajungând așa până la hotarele atinse de știința de azi, folosind ochii lăuntricului nostru pentru înălțarea minții dându-i hotare nemaiîntâlnite în viață. Opera lui va deveni astfel o adevărată piatră a noului hotar al minții și simțirii, un al treilea ochi.

Luând pe Eva și Adam drept piatra întâie a noului hotar, Brâncuși pretinde că omul Adam nu va întârzia să-și redobândească demnitatea de părelnicie intențiilor întâie ale creatorului său, nesăbuit devansate de culpașii Adam și Eva. Dar aceasta numai dacă se vor grăbi să se lepede de înfrigurările și de trepidențele vieții de azi lipsite de maiestoasa bucurie a odihnei.

Brâncuși nu se va sfii să minimalizeze culpa și pedeapsa închipuiților vinovați Eva și Adam. Recunoaștea generozitatea divinei Firi de a nu fi retras vinovaților rodul din Pomul Vieții, lăsându-le știința și conștiința de sine, o hrană nouă a minții care dă ochi pentru nevăzut și trupului aripi întru înălțarea în necontenit „Excelsior” a unui Nou Adam tot mai sus.

Astfel, Strâmtul Rai făgăduit puținilor aleși rămâne prin acest nou dormitiv „Pace Vouă” doar o grădiniță

pentru câțiva. Raiul adevărat nu va întârzia, deci, să se întindă peste întregul pământ. Pentru arătarea celor spuse am folosit amintiri și presupuneri, adică numai vorbe de la sculptor însuși, lipsite de materialitatea dovezilor. O întâmplare ne-a făcut să ajungem însă în posesia unei dovezi. Mărturia sculptorului este o fotografie a Evei pe care o supunem cititorilor întru mirare, dar și spre a-i convinge de umorul lui Brâncuși.

Lucrarea Eva și Adam a făcut parte, în anul 1926, din expoziția personală a sculptorului de la New-York. O răsunătoare sentință, în 1928, a făcut dreptate cauzei apărate de Brâncuși. Această cauză era în același timp aceea a întregii arte independente contemporane, prin Brâncuși ea găsindu-și o omologare oficială contestată de retrograzi de dincolo de Atlantic. După deschiderea expoziției, care a constituit și consacrarea a celui de acum înainte numit „părintele sculpturii contemporane”, nedumerirea marelui public, nu era mică în privința lucrării Eva și Adam devenită centrul îndoielilor. În urma insistențelor, reporterul unui cotidian american a reușit să facă să vorbească pe tăcutul Brâncuși despre nemaiîntâlnitele efigii ale Evei și Adam, de mirare nu numai marelui public, ci și pentru apropiații lui Brâncuși.

28

BANCHETUL DE LAINICI

NOTE

Neputându-se sustrage ispitirilor insistente ale reporterului, care cerea informații de-a dreptul de la sculptor despre elementele de inspirație ce îl serviseră, Brâncuși i-a arătat cu degetul arătător pe o fotografie a Evei, pusă gazetarului sub ochi, locul, sub marama și marforionul Evei unde șarpele i-a suflat ispita. „... De veți mânca din pomul vieții, vi se vor deschide ochii. Nu veți muri și veți deveni, cunoscând binele și răul, ca și creatorul vostru”.

După arătarea locului unde a fost șoptită ispita lui Satnael Șarpe, tot cu indexul, artistul a arătat, pe așa zisul trup al Evei, locul unde a stat păcatul urmat de părerea lor de rău, situând, mai jos strălucirea blestemului răspândirii în radianța descendenților.

Apoi, jos de tot, sub Eva care a devenit prin sâni, Terra Mater – Mama Pământului, sculptorul așezase, umil, fără a o mai denumi, spălata plăcuță de apele Iordanului, blestematul zapis impus de Satanael lui Adam. Nu s-a scris, ci doar s-a vorbit despre ultimele ore ale vieții lui Brâncuși, necum despre înhumarea rămășițelor lui pământești încredințate cimitirului vecin locuinței lui din Montparnasse.

Se știe însă că din porunca antemortem a decedatului, pronunțată cu limbă de moarte, el a cerut ca pentru încheierea celor 81 de ani, duși în clocot de minte, să fie respectate datinile creștinești strămoșești în întregimea lor. Tot el a poruncit stricta respectare a ritualului: sacra fiertură a grâului și împărțirea de pâinișoare, de mirare fiind unora limitarea numărului pomneților fixate după spusele celor care reținuseră ultimele recomandări ale defunctului. Întâia dată în șoaptă, ca pentru aievea, dar distinct pronunțând 30.

De pomneți era vorba. Dar a doua zi și mai înainte de a-și pierde cu totul cunoștința, aproape răspicat a pronunțat 62. Repetând numărul pomneților: șaizeci și două. Din vocea-i aproape stinsă s-a înțeles că era vorba de altceva din cifrele ce le pronunța. „Sus, și mai sus! Tot mai sus!” cuvinte ce, poate, se vor fi mai auzit încă odată. După ce, întorcându-și ușor capul pe pernă, ca și ușurat de greaua povară a vieții și neînchizând ochii, surâzând a încetat să mai fie... evocând înălțimea Columnei. Veni-va să fie ca țărâna lui Brâncuși să facă drum întors, în restituirea celei firești, strămoșești și gorjenești întru astrucarea ei sub însuși temeiul Columnei, această definire a geniului sculptorului și a neamului său: Nesfârșirea...?

EVA și ADAM. Ansamblu alcătuit din două sculpturi separate (Cat. Geist 134).

EVA a fost începută încă din 1916 din lemn de tei.

Soclul ce o separă de Adam este din lemn (150,8 cm). Pe spatele ei, de-a lungul șirei spinării, scrijelit în sinusoide, sculptorul a evocat fie părul împletit, fie șarpele.

ADAM a fost început în 1917 din lemn de stejar. Soclul de piatră pe care era așezat era denumit de Brâncuși „zapisul” (88,6 cm). În 1922 sculptura a fost găurită vertical spre a servi drept cariatida Evei.

Asamblarea a fost desăvârșită în 1922.

Cărți ale banchetiștilor, cu dedicații

29

BANCHETUL

Irina Lucia MIHALCA

Dincolo de ape Gândurile îți sângerează, zidurile te despart, în tăcere pleci spre spații goale, încerci să curmi trecutul tulburător.

Pierdut în sălbăticie, casa ți-e drumul, loviturile aspre te fac mai puternic, în aur transformi greșelile.

Un far aprins.

Dincolo de ape vrei să ajungi. Într-un ocean nestrăbătut de nimeni, coloane luminoase licăresc.

Viața o ia într-o direcție sau alta, ca un râu sinuos, noi experiențe îți scriu povestea, bucuria este în tot ce te-nconjoară.

La Banchetul de la Lainici, recită poetul Nicolae Băciuț

Drumul viselor În taină, inima trăiește povestea infinitului.

Ochii, o, da ochii! Punctul de întâlnire al iubirilor.

O zi de neuitat, năucitoare, cum nici nu ai visat, plină de iubirea nebună.

Pe emisfera gândului te plimbi, pe o scenă ireală te miști.

Ai fost rănit, ai fost vindecat.

Vei păstra această înțelepciune aceea că dragostea nu are limite?

Miraculoasă zi!

La granița ei, o clipă, o clipă doar, timpul s-a oprit în loc, gândurile plutesc prin aer, curg pe pământ, dansează prin foc și se așază în așteptare.

De mână te ții pentru o secundă, pentru eternitate, împărtășită doar, fericirea e reală, intensă și colorată, pe drum te surprinde sunetul ei.

Există o poveste de iubire răscolitoare pentru fiecare.

Dumnezeu ne iubește!

În urmă privești, cenușa amintirilor fumegă încă, o luminiță de jar respiră molcom, răspunsuri aduse la lumină zac în adâncuri noastre, prezentul de atunci pâlpâie mângâietor acum, amintirile se ridică lin, asemeni aripilor de păsări, sau, poate, de îngeri.

Fragilitatea cristalului e finețe, nu slăbiciune.

Când ierți, iubești si când iubești asupra ta lumina divină se revarsă.

Un strigăt pătrunzător reverberează în eter: - Tu, iubirea mea eternă! Tu, Vis de nevisat, înveșmântat în nesațul perpetuei căutări, a dorinței nicicând atinse.

Tu, nobil gând și faptă de iubire,

Inimile prind aripi. Lași îngerii să cânte.

Dincolo de bine, dincolo de rău, acolo, în acea grădină ne vom întâlni...

30

BANCHETUL DE LAINICI

tu, crăiasă a visului meu!

Te iubesc, dincolo de ce pot să gândesc ca măsură, până dincolo de hotarele lumilor!

M-ai cotropit cu iubirea ta.

Tu, Vis de nevisat, venind din moartea mrejită din cenușa unei existențe arzând fără de speranță!

Tu cine ești și cum te cheamă?

Tu, ce-mi torni în suflet bobițe din opiumul aburind a aromă de nebunie, a unei iubiri nicicând întâlnită!

Ești tot ce mi-am dorit și nu am avut parte până acum.

Cum te cheamă și de unde-mi vii?

Ce simplu se scrie: fe-ri-ci-re și cât de greu se-ndură.

regretele, zbuciumul, chinul, zgomotul.

Seva vieții urcă în noul corp necunoscut.

Dumnezeu ne trimite îngeri!

O îndelungă visare, timpul s-a oprit în loc, clipe încremenite stau și așteaptă, suspendate într-un balans de o culoare calmă, tămăduitoare.

Sufletul inocent se încarcă, ochiul se odihnește. În căutarea vocii, în lumina liniștii, gândurile sedimentate devin mai limpezi. Într-o frumusețe simplă, înălțându-și privirea, ca o boare, în aerul gol, estompate, prin saltul lor, dispar umbrele, îndoielile, învolburările,

Doru Roman, Dumitru Velea, Traian Dinorel Stănciulescu și N. Georgescu 31

BANCHETUL

Iulian CHIVU

În pridvorul Domnului, cu făptuiri și speranțe culturale Ca mai vechi om de presă și cu întemeiate rezerve deontologice faìă de o însemnată parte din presa noastră de azi, am înìeles de ce un eveniment ca acela din zilele de 9-10-11 noiembrie 2017, derulat la Sf. Mănăstire Lainici, a scăpat și poate chiar că a trebuit să scape ziarelor și televiziunilor, mai ales când acestea adesea au demonstrat grabă și neputinìă de a cuprinde sensurile unor fapte culturale.

Personal, eram pentru a treia oară în acest sfânt lăcaș multisecular din Defileu (Parcul Naìional Defileul Jiului) și pășeam cu smerenie adăugită mai întâi spre Sf. Altar să mă închin la sfintelor icoane împărtășind firești rugăciuni ale senectuìii Sfintei icoane a Maicii Domnului, Grabnic Ascultătoare.

mă fulgera dinspre sumerianul Ghilgames, spre tracul Orfeu sau spre dantesca revelaìie a lui Virgiliu.

Pe mine, însă, mă aducea aici, în miez de toamnă îndărătnică, un gând în plus; bucuria de a participa la un colocviu de literatură, dar nu unul ca oricare altul.

Mai tânăra, dar remarcabila revistă petroșeneană Banchetul, a Fundaìiei Culturale Ion D. Sîrbu, a iniìiat, pe tema recurentă a revistelor culturale românești, dincolo de grijile supravieìuirii, o discuìie largă în contul valorii și al receptivităìii, cu deschideri spre sensuri și modalităìi apte să repună în conjuncìie valorile estetice cu interesele culturale ale tinerelor generaìii și, firește, cu valorile culturale larg europene.

Au dat curs acestei invitaìii o parte dintre colaboratorii revistei din Petroșani, dar și alìii, precum și reprezentanìi ai altor reviste culturale românești de dincoace și de dincolo de Carpaìi; de la Cluj, de la Iași, de la Alba Iulia, de la Tg. Mureș, din Argeș, din Craiova, din București, dar și rezidenìi din diaspora.

Pe unii dintre participanìi, deși îi citisem în paginile Banchetului, îi vedeam acum pentru întâia oară.

Or nu voi face eu aici ceea ce ar fi trebuit să facă, onest, presa de știri, prinsă probabil în profitabile evenimente mondene sau în angajamente de slugărnicie politică.

Ideea organizatorului, redactorul șef al Banchetului (poetul și eseistul Dumitru Velea), de a organiza un eveniment cultural în incinta unui lăcaș de cult precum Sf. Mănăstire Lainici, nu mi s-a părut deloc insolită, ba, din contra, spiritus loci gira sobrietatea discuìiilor până la constituirea lui într-un potenìial partener cu deschideri transeclesiastice (pentru că dincolo de eclesiastic nu e numai păcatul) în numele solidarizării noastre cauzale sub sacralitatea idealurilor românești (se știe, Sf. Mănăstirea Lainici s-a găsit implicată, uneori cu costuri greu recuperabile, ca martor, timp de câteva secole, în evenimente de cumpănă din istoria neamului, de puìini cunoscute).

Cum în pelerinajele mele pe la sfintele noastre mănăstiri am făcut un obicei, îndătinat de turismul eclesiastic, acela de a cumpăra iconiìe, mir și smirnă, și de data asta am trecut prin librăria de la Lainici (în orașul meu nu mai există de mult o librărie!) să fac astfel de bucurii prietenilor și nepoìilor mei dornici de suveniruri.

Iulian Chivu, Gela Enea, Evelyne Maria Croitoru, Nicolae Baciut, Cornel Nistea, in Pridvorul Manastirii de la Lainici

Fie și numai pentru o rugăciune meritase să traversez ceaìa ostilă care mă urmărise de acasă până pe la Bumbești, peste două sute de kilometri, și de care nu aveam să scap nici la întoarcere spre Sudul efervescent al Câmpiei Bărăganului. Poate de asta gândul 32

BANCHETUL DE LAINICI

Iulian Chivu, Gela Enea, Dumitru Toma, Elena Marica, Traian Dinorel Stănciulescu, Cornel Nistea, Mihaela Albu, Mihail Diaconescu

Mânăstirea Locurele este un locaș de rugăciune în mijlocul pădurilor din defileul Jiului, la vreo 5 km de Mânăstirea Lainici, al cărei metoc este din anul 1999, fostul schit a fost ridicat la rangul de mânăstire, cu hramul Schimbarea la Față, prăznuită la 6 august.

Repede însă am fost identificat ca a fi nu unul dintre numeroșii turiști care în tot cursul anului poposesc la Mănăstire și am intrat în minunatul prizonierat al stăreìiei; preacuviosul părinte arhimandrit Ioachim Pârvulescu este o gazdă care, dincolo de vrednicia și de harul său întru ale stăreìiei, împărtășește cu generozitate epifanică un cucernic duh al smereniei. O smerenie însă care se revarsă în afară, nu se închide în sine, o smerenie care te cheamă, nu te alungă și care se regăsește în toate cele ale vieìii monahale de la Lainici. Am, de aceea, credinìa că este un duhovnic de căutat pentru toìi cei care au nevoie de Sfânta Taină a Spovedaniei (preacuviosul părinte Ioachim este, printre altele, și autorul unui ghid de spovedanie cu povețe și învățături).

După ce se îngrijește de asigurarea unei cazări, de care nu multe hoteluri sau pensiuni se învrednicesc, ne invită la micul dejun; era vineri și oboseala unui drum lung și anevoios se resimìea încât l-am rugat pe părintele arhimandrit dacă are totuși ceva de post... A zâmbit, înìelegându-mi osteneala, și mi-a amintit: Și noi mâncăm vinerea tot de post. Replica lui m-a făcut să nu mă jenez de gafă, ci chiar să mă amuz puìin. De fapt, în ziua aceea, am numărat poate mai mult de douăzeci de feluri de mâncare de post. Înainte de prânz, avem un mic răgaz să urcăm până la Schitul Locurele, așezat întru schivnicie, la câìiva kilometri mai sus, pe o creastă înaltă a versantului vestic încât numai surla bisericii se vede din curtea Mănăstiri (un toponim cu o etimologie dacă nu greacă, lainos= de piatră, sigur de origine geto-dacică, provenind de la tribul lailor, de unde avem, cred, și mioriticul lainice).

Un singur călugăr. Își pregătea cu un topor rezerva de lemne într-o liniște imperturbabilă despre care te întrebi dacă este totuna cu tihna. O mână de om, dar un munte de duh. Și de suflet. Se lasă în voia curiozităìilor noastre fără a se sminti din taina învăìăturii și a credinìei sale nici chiar atunci când noi încercăm o discuìie filologică: Locurele/ Locuri rele...

Cineva cere să bată toaca. I se îngăduie și omul o face bine încât sihastrul este surprins plăcut. Întrebări, discuìii de spirit, de adâncă învăìătură ortodoxă.

Schivnicul ne domină pe toìi, ne uimește cu parabolele sale care ne urmăresc îndelung, până la revenirea în Mânăstire.

După prânz, ne-am adunat într-o sală de festivităìi care și ea exprima același duh, ca întregul complex monahal. Aici, organizatorul, după tipicul său laic, a făcut prezentările și bucuria sinceră, confraternă, a (re)descoperirii cu confirmările ei i-a cuprins pe cei care nu se cunoșteau decât din scris/citit. Au urmat, sub acest semn, discuìii animate despre eforturile, satisfacìiile și tristeìile de sub frontispiciile revistelor noastre culturale din provincie și nu numai.

Raìiuni ale întemeierii, adaptări din mers ale sumarului, colaboratori, dar mai ales grija pentru tinerele promisiuni, pentru generaìiile viitoare de condeieri, prezente și ele la întâlnirea de la Lainici spre suficientă nădejde că sunt destui tineri, mai ales din mediul studios, care se cer promovaìi și ajutaìi să-și publice lucrările în volume.

Dumitru Velea a adus acolo câìiva colaboratori ai revistei Banchetul, cei mai mulìi tineri prin lecturile cărora s-a confirmat că se scrie suficientă poezie bună (Flavia Adam, Gela Enea, Evelyne Maria Croitoru, Nicoleta Crăete, Elena Marica, Doru Roman, Mihai Babu etc.); dintre colaboratorii și redactorii revistei, Ana Podaru, rezidentă în Anglia, și-a lansat cu acest prilej volumul Cad îngeri din icoane, publicat la Editura Fundaìiei Culturale I. D. Sîrbu din Petroșani, cu o prefaìă cuprinzătoare și edificatoare (Poezia – o ipostază salvatoare), semnată de redactorul șef al revistei Banchetul, și deasemenea Flavia Adam, poeta de la Târgu Mureș, volumul ultim Raiul de urgență (Editura Neuma, București, 2017).

De altfel, una dintre raìiunile acestei întâlniri a fost promovarea acestor tineri și promiìători condeieri în paginile revistelor reprezentate la colocviu 33

BANCHETUL

să-i releve interesantele taine și să-și exprime discret cutezătoarele proiecte. Astfel, de la cuvioșia sa aflăm câte ceva din istoricul Mănăstirii și mai ales despre cea mai căutată icoană, cea a „Grabnic Ascultătoarei” (Gorgoepicuus) adusă aici, pentru totdeauna, la 23 iulie 2006, ca danie și semn de mare binecuvântare de la Sf. Munte.

(Tribuna, Discobolul, Argeș, Vatra Veche și chiar noua revistă, AntiLethe, a Asociaìiei Culturale Carmina Balcanica, profilată pe restituirea onestă a literaturii române din exil, al cărei prim număr a fost lansat și el cu acest prilej). Și tot aici, prozatorul Cornel Nistea, de la Alba Iulia, reprezentantul revistei Discobolul, a adus ultimul număr al revistei sale, în bună parte consacrat Centenarului Ovidiu Bârlea, cu rubrici consacrate însă și poeziei (Alexandru Cazacu, Silviu Mihăilă, Roxana Cotruș) și prozei (Marian Ilea, Ștefan Balog etc.).

Starețul Ioachim Pârvulescu explicând găsirea moaștelor Sf. Irodion Ionescu

Poposim apoi la mormântul Sfântului Preacuviosului Irodion Ionescu, trecut la Domnul în 3 mai 1900, cel care a păstorit, cu mici întreruperi, timp de 41 de ani schitul de la Lainici (actuala Mănăstire). Desigur, pilda dăruirii lui pentru ceea ce păstorea s-a exprimat într-un scurt testament: Fiii mei, să știți că puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne pustiu. Voi, însă, îngropați trupul lângă altar și nu uitați legămintele călugărești pe care le-ați dat lui Hristos! Era premoniìia unui clarvăzător care avea să se împlinească odată cu Războiul Întâi Mondial când mănăstirea este jefuită, devastată, profanată, iar mormintele călugărilor deschise de nemìi în căutare de odoare sfinte și de alte obiecte valoroase.

Mormântul sfântului a scăpat de profanare, dar nu s-a lăsat descoperit cu ușurinìă nici chiar Î.P.S. Irineu care, după îndelungi căutări, mai la dreapta, mai la stânga mormântului, va afla sfintele moaște sub un mormânt improvizat, la o adâncime mai mare de doi metri, abia după ce s-au descoperit un toc de bocanc și câteva cuie mâncate de rugină; cărămida de sub cap avea să dea satisfacìie căutătorilor la 10 aprilie 2009 (moaștele Sfântului Irodion sunt acum într-o lacră de argint, în Biserica nouă și atrag acolo prin credinìă și nădejde numeroși închinători și rugători).

Iată de ce colocviul revistei Banchetul, din Petroșani, care ar trebui să aibă noi ediìii, și-a învăluit întro aură de pietate discuìiile, intenìiile și atmosfera în ideea că identitatea culturală a unui neam trebuie să se însoìească și să armonizeze cu identitatea lui confesională și cu istoria lui pentru a dăinui demn, prin aleasă făptuire culturală, în pridvorul lui Dumnezeu.

Și fiindcă tot a venit vorba despre lansări prilejuite de această frumoasă întâlnire, un loc aparte trebuie să-i rezervăm cunoscutului profesor universitar Mihail Diaconescu, autorul unui consistent volum de evocări intitulat Icoane din trecut și de azi (758 pg.), publicat în condiìii excelente la Editura Magic Print din Onești, din al cărui sumar nu pot să nu notez aici măcar primele trei titluri: Portretul ca încercare și dificultate filosofică și artistică; Sfinții Împărați Constantin și Elena – Patronii spirituali ai Municipiului Pitești; Un daco-roman în cetele sfinților – Sfântul Ioan Cassian și marea sa operă etc. De fapt, profesorul universitar Mihail Diaconescu a fost unul dintre mentorii spirituali ai colocviului inclusiv prin excelentul său album Lainici – Capodoperă a artei românești și europene (Ed. Evanghelismos, București, 2011) oferit cu generozitate de preacuviosul părinte arhimandrit Ioachim Pârvulescu tuturor celor veniìi la această întrunire. Un album pe care însuși părintele stareì l-a prezentat pe viu când ne-a condus și ne-a relevat prin cele două biserici ale Mănăstirii o istorie a ortodoxiei imortalizată iconografic cu pictura murală neobizantină în frescă a acestora, realizată în 1998 de cunoscutul pictor Grigore Popescu-Muscel.

De fapt, părintele arhimandrit este el însuși o enciclopie a acestor locuri sfinte pe care le-a consemnat cu interes, cu răbdare și har într-o adevărată operă monahală despre care se poate și cu siguranìă se va vorbi ca despre o remarcabilă și aleasă învrednicire culturală. Iată de ce se recomandă a fi cel mai competent ghid prin sfântul lăcaș pe care îl păstorește, gata

34

BANCHETUL DE LAINICI

Flavia ADAM

POEZII ALB DE CRUCE Coborât-a iarnă-amară – Brazde-n oase gerul ară, Împărțind, după dreptate, Aerul în jumătate.

Numai partea mea de vânt Mi-o înnoadă în cuvânt, Când, scuipând minciuni, se-ntinde Lângă frigul ce mă vinde, Să-nfloresc în bezna lină Cruce albă, de lumină.

Coborât-a iarnă nouă În psaltirile de rouă, Numai galbenul din iarbă Se căznește să mai fiarbă, Numai cerul meu de lut, A rămas neînceput, Ochiu-i lung, curbat, subțire, De ninsoare să se mire, Pâinea trupului de tină Când o-mparte-n trei, la cină.

Dumitru Velea, Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Augustin Doman, Flavia Adam, Ana Podaru, Mihail Diaconescu, Ileana Berki și Roxana Filip

CÂNTEC DE TOAMNĂ De-o vreme, mi-e crucea senină, De-o vreme, mi-e toamnă în trup...

Trei pietre-n poem se închină, De lutul din mine mă rup.

De-o vreme, mi-e noapte în ape, De-o vreme, mi-e moarte destul – Doar frigul cu totul mă-ncape, De scâncetul ploii, sătul.

De-o vreme-i lumină în mine, În aerul alb, tremurat, În cerul ce-n brațe mai ține Poemul acesta curat.

Pr. Stareț al Mânăstirii Sf. Mihail și Gavril Pietroasa din Banat – Ștefan, prof. De muzică Ileana Berki, Luminița Donisa, cl. a VI-a Colegiul Național M. Eminescu, Petroșani,, Larisa Podaru, Ana Podaru, prof. Rodica Popescu, Flavia Adam și câțiva elevi, după lansarea de cărți de la Colegiul Național Carmen Sylva Petroșani, 9 nov. 2017 35

BANCHETUL

CÂNTEC DE NOAPTE

RAZĂ DE LUNĂ

Toamnă-n vie, toamnă-n tindă, Toamnă-n cerul din oglindă – Numa-n pieptul meu nătâng Mai aud o mierlă-n crâng.

Ce zumzet, ce zarvă-n poem, Cu verdele lui mă sufoc, Cât cerul din plete-mi ia foc Și-s toată un râu și-un blestem!

Mierla-i frunza cătrănită, Frunza-i moartea mea cernită – Roșul ei aprins, curbat, Azi mi-i foc înlăcrimat.

Ce noapte, ce spaimă-n cuvânt – Sub pleoape mi-e ultimul drum Și-s toată o mare de scrum, O lacrimă-n cuibul de vânt!

Focul crește, se îndeasă, Intră-n râuri, intră-n casă – Ochiul lui mirat, plăpând, E-o icoană lăcrimând.

Ce scâncet, ce foșnet! De sus, Icoană-nflorind în ferești, Coboară-n luciri îngerești, Pe-o rază de lună, Iisus!

În icoană-i Maica Sfântă, Pruncului din brațe-i cântă – Numai eu poemu-l tac...

Noaptea-mi bate-n el: tic-tac!

MIRIȘTE DE LUMINĂ

ANĂ

Liniște-n mare și-n ceruri, noapte cu ochi de golan, Mierle cu aripi de miere, aur de-a valma în lan, Liniște-n cuibul de apă, gura dosită-n pământ, Nimeni să plângă cu iarba, nimeni să ardă-n cuvânt,

Sunt o Ană ca oricare...

Zidul meu nu-i mult mai strâmt!

Numai ploaia vrea să-mi care Lacrimile în pământ!

Jocul amar de-a tristețea, luna foșnind printre cruci, Albă sub lespezi bunica, verde durerea sub nuci, Dalbi sfinții-nchiși în icoane, brațele lor- dimineți, Soarele-o haină curată, razele lui- epoleți,

Sunt o Ană în oglindă...

Zidul meu nu-i zid de flori!

Doar poemul mi-l colindă Îngeri limpezi, incolori.

Râuri în flacără macii, rai printre văi picurat, Domnu-nflorind între maluri spic de lumină, curat, Domnul rotind a mirare versul acesta de-un ceas, Eu priponind de-o-nserare orele care-au rămas.

Sunt o Ană de cenușă...

Zidul meu e-un zid de jar!

Toamna asta-i o mănușă, Ard în ea ca un stejar.

E RÂNDUL MEU E rândul meu să rabd și frig și foame, Cât roșii cai se scutură-n lumină Și mâna Ta angelică, aldină, Mai mângâie-nserările pe coame.

Sunt o Ană-ntre-alte Ane...

Zidul meu e-acest poem, Versurile mi-s icoane, Ceru-aproape când îl chem.

E rândul meu să zgudui iadul nopții, Să trag în ceruri clopotele sure, Să-nsângerez poteca spre pădure, Cum la apus, cireșii mult preacopții.

E rândul meu să spăl de aur Raiul, Să mă tocmesc cu vameșii de iepe – Un vierme mărul trupului mi-începe, Cât luna-și înghiontește-n jar vătraiul.

E rândul meu să mor de prea mult cântec, De ochii Tăi, crescuți în mine rană, Un soi de dimineață subterană, O lacrimă-n duminică, descântec.

36

BANCHETUL DE LAINICI

Traian-Dinorel D. STĂNCIULESCU

LE RADICI DEL LINGUAGGIO (ROMENO): DALLA LUCE ALL'ILLUMINISMO Această lucrare este dedicată Aritiei, partenera mea de viață și creație, care acum se bucură privindu-ne din înaltul cel mai înalt.

■ BON GIORNO. Sau, BUNĂ SĂ VĂ FIE ZIUA CUM VĂ E CĂUTĂTURA. Iată un vechi salut venit din România. Adică de acolo de unde vin și eu, pentru a vă saluta cu palma deschisă – așa, pornită din inima – îmbrățișându-vă pe toți și a vă spune cu bucurie: — BINE V-AM REGĂSIT, IUBIȚI FRAȚI ȘI FRĂȚIOARE.

● Acest MODEL INTEGRATOR – transdisciplinar prin prezența unificatoare a "CUVÂNTULUI-LUMINĂ" – este deopotrivă inedit și temerar întrucât: (1) corelează toate fenomenele CREAȚIEI LUMII pe o verticală pornind din ceruri spre pământ, spre a ridica apoi orizontala istoriei umane înapoi la ceruri, în virtutea unei stări intuită religios de strămoși și explicabilă științific azi: NEMURIREA; (2) valorifică puterea unui principiu rezonator unic: PUTEREA CUVÂNTULUI, trecând de la LUMINĂ ȘI SUNET LA ILUMINARE. Traducând în poveste acest subiect – intuitiv și cu "viteza luminii" – voi afirma cât se poate de simplu ipoteze și adevăruri esențiale, justificările susținătoare fiind prezente în câteva zeci de cărți semnate.

Va mărturisesc ca nu am învățat deloc limba italiana. Și totusi... ● Am ales să vorbesc astăzi despre Limba lui Dumnezeu, mai întâi, despre limbajul care ne-a apropiat rădăcinile, despre străvechea limbă Traco-GetoDacă, despre limba română și latină, mai apoi... Vorbind în italiană. Într-un limbaj pe care "îl avem în sânge" – așa cum îl prezintă Coloana lui Traian – dovedindu-ne ORIGINEA COMUNĂ, romanii și dacii neavând nevoie de translator pentru o esențială înțelegere.

Iată o concluzie pe care viziunea iluministă a ȘCOLII ARDELENE s-a străduit să o justifice cu argumentele istorice și lingvistice. O concluzie pe care astăzi ne propunem să o completăm cu datele unei noi cunoașteri științifice, spre a o redărui – astfel îmbogățită – SPIRITULUI VATICAN. 1. DE LA LUMINĂ LA ILUMINARE, MIJLOCITOR... CUVÂNTUL ● Iată POVESTEA despre care am ales să vă vorbesc în acest admirabil spațiu vibrând de ISTORIA LUMII: povestea puterii omului de a fi în comuniune cu sine însuși și cu semenul său, cu cosmosul și cu Dumnezeu însuși. O poveste a semnelor de lumină pe care Capela Sixtină ne-a dăruit-o, prin aspirația Papei Sixtus al IV-lea și pictura lui Michelangelo Buonarotti. În povestea mea, voi sugera succint modul în care TEOLOGIA (creația prin lumină) → FILOSOFIA (semiotica și creatologia) → ȘTIINȚA (biofotonica) se pot corela într-un model de sinteză, având ca numitor comun LUMINA VIE. Unind Totul cu Totul, prin CUVÂNT... `

Părintele Stareț al Mânăstirii Lainici, Ioachim Pârvulescu

37

BANCHETUL

2.2. De la rostirea Cuvântului-Lumină la explozia Luminii-Cosmice Obsesia începuturilor cosmice a fost exprimată omenește prin limbaje creator conectate, începând de la cel al Facerii Biblice la cel al picturii Sixtinei, de la poezie la sculptură: "Dar deodat' un punct se mișcă... cel dintâi și singur, iată-l cum din haos face mumă, iară el devine tatăl".

Ascultând în urmă cu ani versurile poetului nostru de neam, Mihai Eminescu, am desenat pe loc – ca arhitect și filosof – un model cosmogonic ce a făcut o tacită istorie. Căci, acest model este ancorat atât în miturile Rig-Vedei și ale străbunilor noștri TGD, cât și în modelul cosmologic propus de A. Einstein sau St. Hawking. ● Infinitatea Marelui Univers poate fi descrisă ca o succesiune nesfârșită de spații galactice ovoidale (galactom), similare boabelor unui ciorchine, fiecare fiind rezultatul unui uriaș Big-Bang, un declanșator: FIAT LUX! O explozie prin care materia unei zone cosmice este pulsativ transmisă alteia, printr-o „poartă de intrare” (black-hole, b.h.) și o „poartă de ieșire” (quasar, q). Și așa mai departe, repetitiv, generând imaginea a unor "infinite coloane" cosmice, a unui "ciorchine de lumi". Sau, mitic, un "ocean de ape" deasupra căruia "se plimbă" Dumnezeu însuși – cum spune mitul românesc – pentru a-și arunca din când și când își arunca în ape "baltagul" – "matricea luminoasă" a modelului – din care urmează a se naște arborele cosmic al unei lumi... ș.a.m.d. ● Faptul că Eminescu putea fi un genial om de știință rezultă din lectura manuscriselor sale științifice, dintre care în unul – mss. 2267 din 1881 – a notat că: "energia de cădere" (adică "E") este egală cu greutatea (adică masa "m") înmulțită cu "repejunea finală la pătrat" (cea mai rapidă viteză, a luminii adică: "c2"). Cu alte cuvinte, formula: E = mc2, cu 25 de ani înaintea lui Einstein.

Iată un chip de a defini Excelența Românească: creativitate & lumină.

2. CUVÂNT-LUMINĂ?

LIMBAJUL LUI DUMNEZEU, LIMBAJ AL FORMELOR-LUMINĂ Într-o fulgurantă întâlnire (1999) pe care am avuto cu confesorul meu de taină, părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, acesta mi-a spus două lucruri memorabile: Părintele Ghelasie Gheorghe... Duhovnicul de taină. ● Înainte de a sta de vorbă trebuie să ne cunoaștem limbajul. ● Toți vorbim limbajul lui Dumnezeu, dar am uitat lucrul acesta. Limbajul Cuvântului-Lumină...

Aduceți-vă aminte, explicați și dați mai departe.

Este exact ceea ce am împlinit de atunci până acum, spre a împărtăși ÎMPREUNĂ același sens și direcție.

2.1. Interpretări teo-logice integratoare ● Logica ne îngăduie un elementar silogism: — Dacă la început era Cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul ...

— Dacă Dumnezeu era Lumină Necreată... ================================= — Atunci, rezultă că LUMINA era totuna cu CUVÂNTUL. Cu alte cuvinte: tot ceea ce există s-a născut și ființează – ab initio – sub semnul CUVÂNTULUI-LUMINĂ. Dumnezeu însuși...

■ Ierarhiile creației prin lumină: ipostaze (meta)fizic-religioase.

O figurare sugestivă a acestei creații ar putea utiliza un atribut definitoriu al luminii și anume: FRECVENȚA. ● Științific, am putea reprezenta etapele Creației Lumii ca expresii ale unei ierarhii de frecvențe, ca ierarhii ale luminii "coborând" de la starea de CÂMP la cea de INFORMAȚIE, întâi, cuplată cea de ENERGIE ȘI SUBSTANȚĂ, apoi. ● Teologic, schița – pe care am desenat-o doar în câteva minute, ca prin revelație – descrie trecerea de la LUMINA DIVINĂ NECREATĂ la manifestările sale exteriorizate: (1) ierarhiile luminii, de la îngeri și heruvimi la loghi → (2) spiritele neîntrupate de tip Adam Kadmon → (3) ierarhiile cosmice generate prin nesfârșite explozii Big-Bang; → (4) entități umane întrupate terestru.

Sufletele umane urmează a se întoarce într-un orizont ceresc – mai jos sau mai sus – prin rezonanța fără de greș a "Luminii Vii" (aura) generată de tot ceea ce facem (ne)bun în viață cu Trupul, Sufletul și Spiritul nostru. O proiecție în înalt determinată de "legea creșterii în frecvență" sau de principiul: "Cum ne așternem, așa dormim". Legea judecății de apoi, cu alte cuvinte...

Traian Dinorel Stănciulescu de vorbă cu poeta Ana Podaru sub privirile lui N. Georgescu 38

BANCHETUL DE LAINICI

sunt analoge, problema este rezolvată". În acest chip a fost posibil să argumentăm – printr-un interdisciplinar efort de echipă – următoarele ipoteze: ● sistemele biologice prezintă o substanță activă laser; ● membranele și citoplasmele celulare sunt alcătuite din cristale lichide transparente la lumină, fiecare celulă și organ are proprietăți analoge laserului tehnic; ● sistemul de "laseri biologici" înlănțuiți generează o amplificare uriașă a energiei biofotonice. Aceasta explică o parte din "minunile biblice": mersul pe apă (efect Meissner), transmutarea elementelor (efect Kervran), vindecarea spontană (efect Placebo) etc., ceea ce asigură starea de sănătate a organismului prin generarea și transparența la lumină a organismului uman.

Această structură a organismului uman – încă ignorată de știința actuală – este susceptibilă de a determina efecte de control informațional și de a explica geneza limbajului, respectiv posibilitatea comunicării prin rezonanță holografică atât pe orizontala, cât și pe verticala instanțelor inteligente ale lumii: fenomene de tipul telepatiei sau revelației pe care Biblia le consemnează.

3. DE LA TEOLOGIE LA BIOFOTONICĂ: SPRE O ȘTIINȚĂ INTEGRATOARE A "LUMINII VII" 3.1. Geneza vieții și a omului, prin lumină Iată o altă problemă pe care simbolic ar trebui să o luăm în seamă, în termenii unei noi științe: biofotonica, știința emergentă a "Luminii Vii".

Geneza ADN-ului și a vieții: un fenomen de rezonanță holografică ● Ipoteza științifică că structura primei molecule de ADN (viața) este un fenomen întâmplător – generată de prezența în oceanul planetar ("supa Oparin") a celor 20 de aminoacizi și că așa, ca din întâmplare, aceștia s-au cuplat, generând prima moleculă a vieții – are o probabilitate egală cu zero: 1 / 1040.000. Ca atare, singura posibilitate reală a acestei geneze este aceea divino-cosmico, prin proiecția unei "holograme luminoase" ("duhul lui Dumnezeu") peste sistemul substanțial-energetic planetar, corelând aminoacizii așa cum invizibilele linii de forță ale magnetului atrag pilitura de fier. Iată un mecanism de rezonanță (similar celui din Crop-Circles) în măsură să unească neconflictual CREAȚIONISMUL cu EVOLUȚIONISMUL: două ipostaze complementare ale aceluiași proces.

3.2. Omul, ființă de lumină: biofotonic, chip și asemănare Aserțiunea – aparent metaforică – potrivit căreia omul este o "ființă de lumină (vie)", configurată după Chipul și Asemănarea Creatorului, poate fi acum susținută atât cu aserțiunile fizicii cuantice privind dualitatea corpuscul / undă, cât și cu ajutorul ipotezelor clarificatoare ale biofotonicii. ● Intuitiv, prezența unei aure luminoase în jurul ființei umane – a sfinților, a lui Iisus mai ales, dar și a omului de rând – este cunoscută dintotdeauna. Ea poate fi validată azi cu ajutorul tehnologiei moderne – cum ar fi electronografia (efectul Kirlian) sau efectele bio-electro-magnetice ale aparaturii de biorezonanță – care denotă existența unui spectru luminos oscilant în jurul ființei umane. ● Teoretic, biofotonica (bio + fotonica = lumină biologică) – cum a fost denumită de profesorul FritzAlbert Popp – definește emisia, stocarea și eliberarea de bioluminiscență, fluxuri ultraslabe de (bio)fotoni emiși de sistemele vii, având proprietăți de tip (bio)laser. Această uluitoare emisie de "lumină vie" – obiectiv dovedită în laborator, care asigură comunicarea prin rezonanță între toate sistemele (ne)vii ale lumii – nu a putut fi explicată de cercetătorul german.

Ca atare, fiind cercetător la Institutul Național de Inventică din Iași am gândit că: "Medoda analogiccomparativă este soluția. Așez față în față în față o celulă... un organ... și un aparat laser tehnic. Dacă

Imagine din subterana Mânăstirii Izvorul Tămăduirii – Lainici, care reprezintă perioada creștinismului din catacombe

4. GENEZA CUVÂNTULUI OMENESC ȘI...

ROMÂNESC Așa cum am văzut, CUVÂNTUL-LUMINĂ este rădăcină a tuturor celor ce sunt, a omului însuși. Dar, pentru hominidul timpurilor arhaice "la început nu a 39

BANCHETUL

fost cuvântul". Căci, puterea lui de a se manifesta ca ființă cuvântătoare a fost un atribut redobândit ulterior "Căderii Biblice", prin care putem înțelege: — căderea în trup a "sufletului adamic", în frecvența joasă a "lutului-substanță; — pierderea comuniunii cu "entitățile de lumină", cu Dumnezeu însuși.

Am putea regăsi în această "cădere în frecvență" cea dintâi expresie – cerească – a 'Mitului Babel". Însă cum și-a redobândit omul armonica PUTERE A CUVÂNTULUI? Iată un mister pe care doar știința combinată a sunetului-lumină – LUXONICA & SEMIO-BIO-FOTONICA – poate să îl clarifice.

o hologramă 3D, un ansamblu de stimuli traduși biofotonic (luminos): prima reprezentare a unui referențial prin "cuvânt mental"; — modalitatea de comunicare cu atare "cuvinte originare" era intrinsec-telepatică, hologramele fiind transmise de la creier la creier (prin limbaj pre-Babel, permițând comunicarea distală, pe orizontală sau verticală); — ulterior, creierul a început să traducă vibrațiile hologramei luminoase în comenzi adresate aparatului verbo-kinestezic, care a început să moduleze adecvat (omomorfic) faringele și laringele, corzile vocale, cavitatea bucală etc.; — în consens cu această comandă, la nivelul gurii se generează prin rezonanță un complex sonor adecvat, o reprezentare de "gradul doi" a obiectului de referință, traducând sonor atributele senzorial-luminoase ale obiectului (sunetele putând reproduce calități obiective: mare și mic, cald și rece etc.).

Potrivit acestui mecanism al rezonanței, "Sesam, deschide-te!" – adică "întoarcerea magică" a numelui asupra obiectului sau ființei denumite – nu este o simplă poveste. Căci, rezonanța (sunetului-cuvânt) poate mișca munții din loc sau demola zidurile Ierihonului. Poate de aceea Numele lui Dumnezeu era incantat doar o dată pe an, în taina altarului, de marele preot. Ca și numele "zeilor": pentru că – după vechea credință – cine stăpânește numele stăpânește sufletul.

4.1. Explicații semio-biofotonice asupra cuvântului adamic Problema logogenezei este încă tabuizată de specialiști, care au constatat că ea proiectează cercetarea în afara propriului nivel de competență (lingvistică, semiotică, psiho-neuro-logică), impunând cunoștințe complexe de fizică cuantică, biochimie, teoria laserilor etc. Cunoștințe pe care puțini specialiști sunt dispuși să le asume și pe care recent le-am sintetizat transdisciplinar prin sintagma de semio-biofotonică (Kaunas 2017). În sinteză vom afirma următoarele: ● Fono-lingvistic și semiotic s-a evidențiat deja faptul că: — primele cuvinte umane au fost generate prin mimetism, prin imitația sonoră a proceselor naturale (onomatopee) sau a unor stări psiho-afective (interjecții) prin intermediul semnificantului sonor; — beneficiind de un minimal fond de cuvinte (câteva sute în TGD) – omul a fost capabil să combine sensuri, la nivel de semnificat, generând alte cuvinte prin motivare simbolică, prin transferuri semantice etc.

Dacă mimetismul sonor este comun tuturor limbilor originare (Cratylos), geneza cuvintelor recente este arbitrară (Saussure). Totuși, cercetând lexicul uman vom observa însă că există o parte semnificativă de cuvinte-nume – comune sau proprii – care nu sunt generate prin mimetism simbolic. Este cazul "limbajului adamic", ale cărui cuvinte au impus prezența obiectului denominat în fața Adamului-Denominator. Această "dreaptă potrivire a cuvintelor" – phusys, cum o numea Platon – presupune că numele păstrează "ceva" din esența referențialului. Iată o ipoteză în care regăsim uluitoarea intuiție a filosofilor sufi, care afirmau că: "Cuvintele noastre sunt sunete încărcate cu lumină".

Uimitor de adevărat, dar unde se află justificarea rațional-științifică? ● Explicația semio-biofotonică este singura în măsură să clarifice această geneză a cuvântului verbal, arătând că: — obiectul aflat "în fața ochilor" este asumat pe calea analizatorilor și generează la nivelul creierului

Biserica veche a Laniciului 40

BANCHETUL DE LAINICI

activau prin rezonanță anumiți centri strategici ai organismului, eliberând remediile strategice (biochimice, biofotonice etc.) ale organismului. Similar, inducerea gândului pozitiv pe care descântecul îl presupune, funcționează ca o hologramă-placebo care – rezonând în tot corpul – declanșează efecte psiho-terapeutice adecvate.

2. Un fenomen aproape cu desăvârșire ignorat astăzi este putința cuvintelor "limbii bătrâne" de a fi "întoarsă pe dos", generând astfel "limba îndărăt" (ARATRO) încă activă în unele sate românești uitate de lume (cf. Cadar, Origini... ). Această practică presupune modificarea rostirii unor cuvinte-cheie sau nume proprii prin inversarea ultimei silabe a cuvântului-nume, care se aduce în față. Astfel, "cu-vânt" se preface în "vânt-cu"... Sau, cum îmi amintesc în copilărie că, pe lângă lânga "limba păsărilor" pe care copiii știau a o vorbi performant – de unde, cum? adăugând cuvântului silabe parazit – ei îmi întorceau și numele pe dos, spunându-mi REL-DINO, în loc de DINO-REL. Semio-biofotonic am putea interpreta astăzi în două chipuri efectele acestei ancestrale practici magice: — extensia semantică a cuvintelor, prin amplificarea sensului lor; — protecția "magic-albă" a numelor de tentativa influențării lor prin "magie neagră", așa cum am explicat deja că este posibil: cine știe a rosti cuvintele vrăjite, controlează și sufletul și trupul purtătorului. În concluzie, LIMBAJUL LUI DUMNEZEU – pe care limba TGD l-a recuperat oarecum intuitiv prin rezonanță cu cerul și pământul – avea putința de a folosi efectele de putere ale cuvintelor prin mimesis (prin imitație sonoră / semnificant) și catharsis (purificare mentală / semnificat), așa cum încă Aristotel explica în "Poetica". Astăzi, resursele explicative ale semio-bio-fotonicii (Stănciulescu, Nilaya) pot resuscita o atare putere, cândva vie, în beneficiul unui fără de egal privilegiu: acela de a reînvăța să vorbim astăzi astfel încât simpla noastră vorbire să genereze un mediu de rezonanță BPL armonic-stimulator.

Așa cum – asumând "purificarea stării de a vorbi românește" – au propus cu o vreme în urmă și reprezentanții Școlii Ardeleană.

4.2. Puterea cuvântului românesc, între mimesis și catharsis Puterea de rezonanță a cuvintelor explicată prin combinația biofotonică dintre lumină și sunet – luxonica – este specifică și limbajului TGD (TracoGeto-Dac) al strămoșilor noștri. Aceasta pentru că – fiind o limbă interjectiv-onomatopeică, cu cuvinte compuse din morfeme-stem, adică din rădăcini sonore mimetice ale fenomenelor naturale sau bio-psihice – este posibil ca rădăcinile limbii noastre originare (pelasga, scito-ariana...) să fie conectate la muzica sferelor cosmice, să fi avut inițial un "caracter cantant, profund flexant pentru ca abia apoi, treptat, densitatea sunetului să devină controlată pe măsură ce mentalul procesa" (Cadar).

Am definit altfel acum "limba instinctuală", "limba păsărilor" sau "limba îngerilor" – cum o numește Umberto Eco – limba TGD a străbunilor nostri.

Aceasta trebuie să fi fost limba comună Europei neolitice și nu numai, pentru că – de la Pirinei și până în India – exista un fond lingvistic comun de care Biblia însăși amintește: "Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte" [Babel 11.1]. O limbă de aculturație, născută în urma migrațiilor generate de marele Diluviu Biblic, migrații care au avut ca centru de difuzie spațiul carpato-danubian, un spațiu ieșit din glaciațiune și reintrat în cultură – lingvistic inclusiv: prin vorbirea și scrierea de la Tărtăria – cu două milenii mai devreme. Astfel – desprinsă mimetic din melosul naturii și din graiul viețuitoarelor și dată mai departe lumii – limba TGD a dobândit două atribute de excepție: ● calitatea de a fi vorbită și înțeleasă cu ușurință de oricine ar fi ascultat-o, atribut echivalând cu acea putere de "a vorbi în limbi" (telepatic / holografic inclusiv), pe care mai târziu – potrivit Bibliei – se pare că o o stăpâneau și Moise și Apostolii; ● puterea de a avea o funcție terapeutic-protectoare, astăzi uitată sau ignorată, dar pentru care stau mărturie miraculoasele vindecări ale Mântuitorului, prin comenzi verbale de tipul: "Ia-ți patul și umblă.." sau "Talita kumi. În acest din urmă sens recunoștea Platon harul Ucenicilor lui Zalmoxis, de "a-i face pe oameni nemuritori" prin incantațiile lor meșteșugite, în măsură să vindece sufletul și apoi trupul. Căci, așa cum povestea Socrate: "...Sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflet înțelepciunea. Odată ivită aceasta și, dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul" (Charmides). Și atunci – ca și acum încă – descântecul "se fură" de către ucenic, spre a putea reproduce exact complexele sonore care par a-și fi pierdut sensul logic... “Carate conopate congopate corban cruce"... (descântec de șarpe). Căci, prin incantarea aidoma (ca intensitate, modulație, timbru) a acestor sunete se

4.3. De la lumina cuvântului la iluminism Depășind istoria veche a limbajului originar, vom observa că despre toate cele afirmate până acum cu privire la geneza CUVÂNTULUI-LUMINĂ – atât cât lea îngăduit cunoașterea timpului, desigur – au vorbit și iubitorii de înțelepciune ai ILUMINISMULUI. Spre a compensa pierderea de putere cu care arbitrarietatea / convenționalismul lexicului s-a confruntat în timp, iluminiștii au început să cultive cu precădere dimensiunea de "bun simbolic" a limbajului.

Astfel, susținând teza generală – Sapere aude! Fa41

BANCHETUL

ceți-vă auziți. Răspândiți lumina răspândită între oameni" – Școala Ardeleană justifica încă de acum două secole ceea ce cunoașterea științifică abia acum îngăduie: TRANZIȚIA DE LA ILUMINISM LA ILUMINARE.

activitate, reprezentanții Școlii Ardelene au argumentat rațional – cât le-a stat în putință, intelectual și emoțional – originea romană a românilor, adică "proveniența românilor din cel mai nobil și mai civilizat popor din lume". Dar, așa cum precizează astăzi istoricii: "Ei au lăsat intenționat la o parte (nu din ignoranță) componenta dacică a formării poporului român, deoarece dacii erau considerați „barbari“ și deci mai puțin „nobili“. De aici se vede și scopul național și politic al efortului lor, care era făcut în plan cultural" (Pop, 2015).

Sub această incidență a fost cuprins, atunci, și istoria limbajului însuși.

4.4. Sub semnul iubirii de neam, spiritul românesc Pentru o succintă analiză comparativă între sensurile ILUMINISMULUI CLASIC și cele pe care LIMBAJUL "LUMINII VII" îl îngăduie astăzi, să reamintim că Școala Ardeleană a susținut pe drept cuvânt: — rezistența istorică a românilor din Transilvania, sufocați de presiunile politico-administrative care le limitau dreptul la limbă și credința, printr-un incredibil principiu de guvernare: de nobis sine nobis; — promovarea unor activități cultural-spirituale de anvergură, vizând: ● combaterea superstițiilor, popularizarea științei și emanciparea învățământului românesc, scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică; ● cultivarea erudiției academice, umaniștii Școlii Ardelene fiind deopotrivă teologi și juriști, filologi și istorici; ● afirmarea puternică a spiritului religios, prin unirea bisericii transilvane – greco-catolice – cu Roma, cu speranța obținerii de drepturi pentru neamul românesc (Micu-Klein), în condițiile păstrării firești și a credinței ortodoxe; ● emanciparea spiritului național, prin cercetări istorico-filologice orientate către "istoria începuturilor" (Maior), "geneza limbii daco-romane" (Micu, Șincai) etc., activități îndreptate împotriva tentativei de maghiarizare forțată a limbii și spiritului românesc.

4.5. Reconsiderarea Cuvântului-Lumină: o necesitate istorică Pe fondul unei deliberate opțiuni istorice – având ca scop justificarea în fața Europei a respectabilei afirmații că "de la Râm ne tragem" – câteva aspecte au fost deliberat susținute și lăsate ulterior să facă "istorie". O istorie imperativă atunci, justificată de supraviețuirea ca neam și limbă, dar care – paradoxal – încă se mai susține pe ici-colo și astăzi, din varii interese subiective: câte teze de doctorat nu ar trebui să cadă sau câte interese geopolitice nu s-ar putea destrăma, dovedindu-se că "cine are rădăcină, are și dreptul la coroană". În acest context, acum, două dintre aserțiunile Școlii Ardelene pot fi reconsiderate cu înțelepciune istorică și anume: — susținerea originii pur latine a poporului român – prin adoptarea teoriei exterminării geto-dacilor după războaiele romane – ceea ce a făcut nefiresc loc teoriei imigraționist-roesleriene, a spațiului "vid de români" (1871); — postularea originii pur latine a limbii române, care ar proveni dintr-o "latină populară" ce a înlocuit originara TGD cu limba nouă a cuceritorilor romani.

Desigur, din coroborarea celor două afirmații – contradictorii în fapt – se naște firesc întrebarea: dacă dacii au dispărut în urma unor războaie nimicitoare, cine a rămas să ducă mai departe – timp de secole – zestrea limbii latine? Și, în aceste condiții, ce sens mai avea încercarea epigonilor Școlii Ardelene de a elimina toate cuvintele nelatinești ale limbii române și de a le înlocui cu neologisme latinești pentru a realiza o artificială "ciudățenie" lingvistică (dicționarul lui A.T. Laurian 1876)? Toate acestea au discreditat în cele din urmă latinismul extremist, conceput în ultima sa etapă – cum scria Maiorescu – din "orbirea de a nu vedea că zidirea naționalității române nu se poate așeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”.

Toate aceste aspecte așezate – mai mult sau mai puțin justificat – pe una sau alta dintre extremele logicii istorice sunt astăzi ușor de reconsiderat cu argumente și raționamente științifice interdisciplinare:

Deviza Școlii Ardelene – "Virtus Romana Rediviva" – îndemna la renașterea vechilor virtuți militare, la lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară. Aceste îndemnuri – sintetizate în puternicul program cultural-politic Supplex Libellus Valachorum – îngăduie concluzia că, prin ampla lor 42

BANCHETUL DE LAINICI

— studii de paleo-istorie comparată (genetice inclusiv), care denotă continuitatea milenară a unei populații autohtone, stabile pe teritoriul carpato-danubian; — argumentul existenței unui fond de cuvinte majoritar de origine latină în limba română actuală nu presupune doar ipoteza derivării limbii române din limba latină, ci și viceversa: existența unui fond lingvistic arhetipal, traco-geto-scit, dar comun și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele, care a stat ca rădăcină pentru ambele limbi, atât latina cât și TGD; — faptul că limba punjabi din zona Indiei are legătură lingvistică cu "limba latină" într-o perioadă când încă Roma nu exista, denotă că sursa influenței este o cu totul altă, respectiv aceea a geților care au ajuns migrații postdiluviene în Asia; — migrația tracilor din Troia – conduși de Eneas, după încheierea războiului cu grecii, acum 3000 de ani – și așezați în Latium, în centrul Italiei, justifică influența lingvistică și culturală a strămoșilor noștri, contribuind ulterior chiar la înființarea Romei; — în aceste condiții, războaiele romanilor conduși de Traian – de origine tracă – contra dacilor conduși de Decebal au fost fratricide; — romanii au cucerit doar o parte nereprezentativă (disputele oscilează aproximativ 14-28 %) din teritoriul Daciei, ceea ce nu justifică sub nici un chip latinizarea limbii originare a dacilor din teritoriile rămăse libere, mai ales că majoritatea soldaților – mercenari fiind – nu vorbeau nici ei latina; — ocupația romană (nu latină) a durat oficial 165 de ani la noi și că, în alte teritorii, după ocupații romane de sute de ani, nu au produs modificări atât de radicale de limbă; — dacii vorbeau o “latina vulgara” (română arhaică), aceasta nefiind transmisă pe linia paternă a soldaților cuceritori ocupați cu războaiele, ci pe linie maternă, sub auspiciile limbii de mamă. ● În concluzie, ROMÂN NU ÎNSEAMNĂ ROMAN... adică cetățean al Romei, ci mai degrabă semnifică etimologic calitatea de "fiu al pământului", derivată din PELASGOS... "pielea pământului", din numele de TRAC, GET, DAC – "terracos" și "geetos", fii ai Terrei și ai Geei / Dakeos... Sau din RA-MAN... "om al luminii" solare... Or, în limba bătrână: MANRA, "oameni iluminați" adică.

Dintre toate acestea, numele de RU-MAN... de fiu al "apei de râu", proprietar de apă, de pământ, adică de om liber... Accepțiune pe care Școala Ardeleană a recunoscut-o ca fiind prezentă în istoria Pământului Rornânesc. *** În încheiere, conchidem că între alternativele polare vizând geneza poporului și a limbii române a devenit astăzi posibilă atitudinea "căii de mijloc": AUREA MEDIOCRITAS! Adică:

1. ETNIC, ROMANIZAREA (NU) A EXISTAT...? CONTINUITATE SAU VIDARE A SPAȚIULUI DACIC? La această primă întrebare, răspunsul este ferm: CONTINUITATE, desigur. Aceasta, întrucât: — cucerirea Daciei a fost un proces istoric real, care nu a cauzat un proces de eliminare a populației sale (nici masculine), păstrând interferențe administrativ-economice și cultural-religioase (creștinizarea a fost marele beneficiu al cuceririi); — "Poate a sosit timpul să ne lăsăm cuceriți, ar fi (putut) rosti Decebal!, acceptând relații de reciprocă îngăduire, de conviețuire tacită a unor culturi mai mult sau mai diferite: cea alcătuită din latinii și mercenarii armatei romane, pe de o parte, cea a dacilor autohtoni, pe de altă parte.

2. LINGVISTIC, NOI (NU) SUNTEM URMAȘII ROMEI... LIMBĂ ROMÂNEASCĂ (TGD) SAU LATINĂ PURĂ? La această întrebare, răspunsul este ȘI / ȘI, pentru că: — există un fond lingvistic comun – european – atât al limbii TGD distribuite pe largă scară europeană, cât și a celei romane / latine: — aculturația lingvistică daco-romană nu a presupus înlocuirea limbii TGD originarea, ci cel mult nuanțarea ei cu elemente de detaliu configurare in secole de utilizare.

Participanții la Banchetul de la Lainici

În acest din urmă aspect, mai mult decât relevant este interviul acordat la TVR Cluj (2012) de Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărți din arhiva bibliotecii Vaticanului și fost membru al Comisiei Teologice Internaționale, care a făcut o declarație șocantă: “Chiar dacă se știe că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers!!! Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească".

Fără alte cuvinte, din interiorul sistemului însuși.

43

BANCHETUL

■ CONCLUZII DESCHISE: DE LA ILUMINISM LA ILUMINARE Pornind de la PRINCIPIILE DE VALOARE CULTURALĂ ALE ȘCOLII ARDELENE, pe care tocmai le-am enunțat sub semnul CUVÂNTULUI ILUMINIST, putem afirma că starea actuală a societății omenești și românești se confruntă cu împrejurări relativ similitare, prin gravitatea încercărilor ce stau în fața omenirii.

Ca atare, mutatis mutandis, am putea spune că NOUA PARADIGMĂ A ILUMINĂRII este susceptibilă de realizarea unui salt calitativ prin: — cultivarea științei integratoare, inter- și transdisciplinare, de tipul semio-bio-fotonicii, în măsură să argumenteze toate fenomenele care ies cu obiectivitate sub semnul CUVÂNTULUI-LUMINĂ, în măsură să unească Cerul și Pământul; — educarea multidisciplinară și creativă, integrativă, a tuturor cunoștințelor (meta)fizice cu privire la lume și om; — unificarea teologiei cu filosofia și știința, tehnologia aplicată la realizarea unui mediu de viață armonios, bazat pe controlul "luminii vii", ca un instrument unificator a toate cele ce sunt.

CUVÂNTUL-LUMINĂ... ● În aceste condiții – în absența unei reale situații de comuniune – actuala criză de valori cu care oamenii deja se confruntă poate să le afecteze esențial viața. Astfel încât, într-o manieră profilactică, formulăm un imperativ strategic pe care lecția Școlii Ardelene deja a susținut-o și anume: VOM FI ÎMPREUNĂ... PRIN CUVÂNT, SENS, FACERE LUMINOASĂ... SAU NU VOM MAI FI DELOC. *** În sinteză, îmi exprim credința că – mai devreme sau mai târziu – toate religiile lumii vor recunoaște că existența unui Dumnezeu Unic implică o spiritualitate unică, pentru care varietatea nu va mai fi însă un punct de dispută – nici ca teorie, nici ca practică religioasă – ci, cel mult, ca o asumare a unui extrem de complex proces, prin picături de înțelegere și trăire relativ distincte. Potrivit principiului: UNITATE ÎN DIVERSITATE, un principiu pe care SPIRITUL VATICANULUI a știut întotdeauna să îl asume cu generozitate. Păstrând cu sfințenie toate semnele sale, într-o fără de egal Bibliotecă a Omului, care – prin cunoscători de Dumnezeu – a putut fi scrisă. Pentru privilegiul de a-i simți atât de aproape rezonanța, îmi exprim o dată mai mult întreaga gratitudine. Grazie. &&& Și, în sfârșit, în cele din urmă – așa cum am învățat de la Aritia, partenera mea de viață și de Lumină Vie, care de acum vorbește Limbajul Îngerilor și care, în cele câteva secunde de dinaintea Marii sale Plecări, a lăsat moștenire câteva cuvinte-gând de mare forță

spirituală – le dau mai departe. Iată-le: "Unind CERUL ȘI PĂMÂNTUL...

Să învățăm a privi ÎNAINTE. Iar noi toți să deslușim ENIGMA OMULUI NEMURITOR care sântem".

Sau, traduse inițiatic în lumină și sunet, în CUVÂNT-LUMINĂ, formele...

Dublate de poemul pe care – VORBIND LIMBAJUL DE LUMINĂ AL ÎNGERILOR – vi-l dăruiesc acum tuturor, cu nesfârșită prețuire și afecțiune.

Incântându-l, ca pe o rugăciune luminată de stele, în limba românească.

Pe care sunt sigur că încă nu ați uitat-o...

Comunicare restrânsă ținută la Banchetul de la Mânăstirea Lainici, în 11 nov. 2017 și în extensie la Vatican, în 14 ianuarie 2018 Înger călător...

Tu, înger Călător prin mine, Printre celule de mister, Luminii care mă conține, Nu-i cer nimic… Nimic nu-ți cer! Între venire și plecare, Curg spațiile-timp în noi Între repaos și mișcare, E-acel ceva… pentru-amândoi…

Dacă vei ști să fii Iubire, Dacă voi ști că m-ai atins, Înfășurați în nemurire – Realitatea mea de vis, Vom fi doar unul și… tăcere Cum însuși numai Dumnezeu mai știe; pură mângâiere, Tu – carnea mea, eu – gândul tău…

Ahh ! înger purtător de vise Eu știu, ca mâine vei zbura, Și îmi voi aminti din tine, Doar palma ta... în palma mea...

Sarmisegetusa M-am întâlnit pe seară cu cuvântul Purta accente de săcărâmbit Pe vârful de săgeată ascuțit Muiat în tușul ce sloboade gândul; Și își pierduse-n timp latin triftongii Statornicit ca Ulpia Traiana Dar mie îmi suna a Cosânzeana Când își urma prin iarbă inorogii...

Shanti Nilaya

44

BANCHETUL DE LAINICI

Doru ROMAN

POEME Vecernie la Lainici Sub colți de stei cu fagi mesteceni lumânare Pe buza Jiului bătrână pe palma-ngustă de țărână Din veac dintâi născut creștin sub soare Cu rădăcini adânci în osemintele țâșnind fântână Cupola cerului albastră s-a proptit pe crucea de zefir Ce străluce transcendentă în oglinda timpului de unde Teiul prefăcut în toacă destramă lent al vremii fir Iar amintirea codrului cu scame de rugină îi răspunde Înalță brazii în slăvi murmurul rășinii adumbritoare Iar din apus pe raze de fuioare se-nclină soarele spre culmi Și-n brațele vecerniei mare a tot cuprinzătoare Smerit îngenunchează la rugăciune printre ulmi

La Lainici în altar Miop Apusul își îndeasă trufia imperială Drapată-n fum de puști și de șrapnele Spre satele jiene rostogolind cu fală Fanfaronada clipei în zvon de vuvuzele Stau munții pironiți cu ochi de stânci crăpate La-atâta forță oarbă venită din pustie Din ulmi goruni și frasini un glas răzbate Și stavilă se pune la crunta nebunie Lăcașul de la Lainici robit de viitură Stă sfârtecat de gloanțe și de baionete În carnea de var a frescelor și-n gură Cuțitul sapă adânc ca și-n ochii sfinților de pe perete Aveau pe sfinții aceștia o boală Pe care Tereza împărătița o înveninase I-ar fi rupt bucăți cum se sfâșie o coală I-ar fi strivit sub roată să-i lase fără oase Căci miroseau a glie și-a miriște de grâu Și a petrol și-a brad și-a sare cum nu-i alta Și din înalturi îi priveau fără de frâu Privegheați cu drag de Maica Preaînalta Și a trecut trufia ca norul de furtună Îngenuncheată hidra e pașnicul noroi Doar sfinții din altar rămași fără cunună De vremea apocalipsei ne povestesc cu ochii stinși și goi

La Lainici, Doru Roman, Nicolae Băciuț, Starețul Ioachim Pârvulescu și Ana Podaru

Fratele meu vitreg Lumină mioapă de sulf și catran Vărsată din apusul zguduit de holeră Pe Jiu grea negură năvălita-i avan Peste năzuința cea dreaptă pinten de zaveră Te-ai cuibărit hienă în cuibul lui Hrist Și zidul i-ai umplut cu aprige gloanțe Să-l nimicești cu ură ai vrut și trist Pe frunți de sfinți ai săpat ale invidiei instanțe Și sfinții te priveau cu iertare din cerul de var Și liniștea lor te-nfuria și mai tare Și-ți întorceau mânia în aspru calvar Risipindu-te ca ceața departe peste zare 45

BANCHETUL

Ana PODARU

IMPRESII DESPRE BANCHETUL DE LA LAINICI de steagul Literaturii Române, ne-a fost gazdă prețioasă făcându-ne să ne simțim ca acasă, în sânul Maicii Domnului. Am fost încă odată impresionată de arhitectura clădirilor bisericești, de florile ce înconjurau icoanele, de fântâna ce îndestulează pelerinii însetați răcorindu-i din izvorul ce curge de sub mănăstire.

La masa unde ne-am adunat, noi, banchetiștii era și părintele, în dreapta lui s-a așezat scriitorul Mihail DIACONESCU, iar în stânga lui scriitorul Dumitru VELEA. Lecturile s-au desfășurat prezidate de cel ce ne-a unit în numele artei, creației hărăzite de Dumnezeu, anume Redactorul fondator al REVISTEI BANCHETUL, Dumitru VELEA – scriitor, fost director de teatru și organizatorul Banchetului de la Lainici.

Nu de puține ori am poposit în vizită la Mânăstirea Lainici, în urmă cu 4 ani când am părăsit România. Dumnezeu mi-a deschis din nou calea să mă întorc acolo pentru Zilele de lectură ale Revistei Banchetul, care s-au desfășurat în incinta acestei bijuterii monahale. Porțile s-au deschis în ziua de 9/11/2017, când Preotul Arhimandrit Ioachim Pârvulescu m-a întâmpinat alături de giganții literaturii românești.

Emoțiile m-au cuprins de parcă ar fi fost prima oară când calc în lăcașul sfânt. Pacea domnea, m-a cuprins și pe mine simțind cum Maica Domnului mă ia de mână și mă invită în grădina ei frumos îngrijită de călugării aflați în viață alături de sufletele chemate la Domnul.

La Colegiul Național Carmen Sylva Petroșani, la darea de autografe

În urmă cu o zi lansasem volumul al patrulea de poezii intitulat Cad îngeri din icoane, într-un cadru emoționant din incinta Colegiului Național Carmen Sylva din Petroșani și mai apoi în incinta Mănăstirii Sf. Mare Mucenită Varvara din Petroșani. Am luat cuvântul și am recitat din poeziile mele, am felicitat elevii ce au cântat melodii compuse pe versurile mele, am felicitat-o pe profesoară care i-a pregătit, cea care a cântat și melodia Ce vreau de la tine femeie?- pe versuri Ana PODARU, privighetoarea Văii Jiului – profesoara Ileana Berki. Acolo nu m-au copleșit emoțiile, le-am putut stăpânii... aici, la masă cu titanii literaturii românești și cu Arhimandritul cărturar Ioachim Părvulescu, m-au gâtuit emoțiile când îmi recitam poeziile, abia am reușit să nu izbucnesc în hohote de plâns, și de această dată lacrimile de bucurie mi-au inundat ochii, iar glasul mi-a tremurat sub privirile colegilor scriitori.

Părintele ne-a așteptat acasă ca pe copiii lui, ne-a prezentat întreaga istorie a mânăstirii, ne-a omenit cu daruri sfinte și cărți pline de mărturii istorice. La masa pregătită pentru noi, cei ce veniserăm în numele literaturii românești să ne prezentăm creațiile, am ascultat vrăjită povestirile scriitorului Mihail Diaconescu, privind încăperea atât de frumos aranjată, încărcată de sfinții locului ce ne priveau de sus, imaginile lor din icoane ne făceau să-i simțim și mai aproape. Atâta frumusețe a coborât Dumnezeu în această mânăstire păstorită de Arhimandritul Ioachim Pârvulescu!

El, Părintele, un om modest, plin de înțelepciune, un preot ce propovăduiește Evanghelia cu har, un cărturar ce nu a uitat să ducă steagul Duhovnicesc alături 46

BANCHETUL DE LAINICI

M-am despărțit cu greu de locul în care Dumnezeu a stat alături de noi, la masa noastră, locul în care Măicuța Sfântă ne privea din icoane... locul în care literatura este ridicată la cer, locul în care poezia are valoare divină. Plâng și scriu...

La Mânăstirea Lainici, din 10 nov. 2017, banchetistele Evelyne Maria Croitoru, Diandra Lorena David, Ana Podaru, Doina Georgescu și Flavia Adam

Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu, Dumitru Velea, Nicolae Băciuț, Doina Georgescu, Evelyne Maria Croitoru și Ana Podaru, citind poezii din creația proprie în incinta Mănăstirii Lainici.

Iar la întrebarea unei colege de breaslă (Cristina BĂLĂȘOIU):În calitate de prietenă și colegă cum vezi tu relația dintre: poeți-cultură-Stat?”, Ana Podaru a răspuns: „Relația dintre poeți este bună atâta timp cât nu intervine invidia axată pe realizările tale.

Din păcate unii dintre colegii autori nu înțeleg că poeții sunt diferiți în scriere, deci nu ar trebui să existe invidii, ci doar aprecieri pentru realizările celuilalt, pentru că nimeni nu a luat nimănui nimic. Creațiile diferă, fiecare scrie după sufletul său. Relația cu oamenii de cultură este în creștere, eu am avut parte mereu de suport din partea oamenilor de cultură pentru promovarea și lansarea creațiilor mele. Pot spune că și politicul s-a implicat la realizarea lansării volumului meu de, debut. Edilii locali din Vulcan fiind stâlpii acestui eveniment prin toamna anului 2014.

Ce este impresionant, am avut parte de susținerea preoților iubitori de cultură și am avut bucuria de a participa la Zilele de lectură ale Revistei Banchetul organizate de redactorul șef. scriitorul Dumitru VELEA, la Mânăstirea Lainici unde l-am întâlnit pe starețul cărturar – Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, mare iubitor de cultură, el fiind cel care a găzduit aceste evenimente culturale, fiind liantul dintre cultură și biserică. Statul?...statul are oameni de cultură, dar din păcate au putere prea mică și fonduri prea puține pentru a susține cultura românească. Un stat fără cultură este un stat pierdut.”

Ulterior, Ana Podaru a scris pe facebook o notă despre cât de bine sunt primiți tinerii de redactorul șef al revistei: „...cine taie aripile altuia, degeaba a învățat să zboare... Ca învățăcel degeaba bați la uși închise, ochii pot vedea în interior, dar niciodată nu vor vedea adevărul. Ce frumos este când un maestru deschide ușa ucenicului său, noi orizonturi se desfac și ideile se contopesc, arta devine punctul de aspirație și continuitatea ei duce spre infinit. Când tai scara de sub picioarele unui flâmând de cuvinte prin care poate exprima un amalgam de trăiri și simțăminte te autocondamni la statutul de nonvaloare, pentru că îngropi noi creații ce puteau duce către sublim. Să ajungi în vârf este o misiune, trebuie să privești în jurul tău și să descoperi noi talente, să le deschizi noi orizonturi pentru creație. Niciodată viziunile nu vor fi la fel. Suntem din aceeași specie, dar gândim diferit, imaginația noastră este diferită, trăirile noastre au intensități diferite. Este loc pentru fiecare, să lăsăm, deci, ca arta să triumfe în mâinile noastre, cu mâinile ridicate deasupra capului ținând universul.

Noi, ucenicul și maestrul... doar astfel putem arăta lumii adevăratele comori lăsate de om și de divinitate. Suntem soli, misionari, poate uneori tindem spre martirizare... arta chiar merită martiriul. În concluzie, aripile cresc și pot cuprinde întreg universul, îmbrățișându-l doar dacă nu ni le retează nimeni. Cum ai putea să zbori cu aripile ciuntite?”

47

BANCHETUL

Christian W. SCHENK

POEME Un peregrin ai fost amice Soldat chemat ca la armată Un plop ce-n vânturi n-a să pice Și un apter ce-n cânturi cată!

Crucea lui Iisus la râu Pe margine de râu se lasă Funinginea părerilor de bine Și-a nopții liniște apasă Pe luciul apelor rubine.

Lipsit de aripi ești în ceruri Acel ce-așteaptă când venim Să ne așterne alte vremuri Pe patu-n care-o să sfârșim.

O cruce dintre trestii se ridică Adulmecând tăcutele cuvinte Și-n voia vremii cuiele-i despică Fraze-de-noi și frazele de minte.

Ne fii alăturea părinte, Prieten, frate să ne fii Cum furăm să-ți aduci aminte Și-n Veșnic Suflet să ne ții!

Suspinul clipei crezul a-nvățat Rupând din cântec dansul lui pe loc Și a rămas sub dragoste-ngropat, Cu fluierele prinse-n joc…

Epitaf - Prietenului Valeriu Anania Rotonda plopilor aprinși Te-așteaptă dincolo de ape Să-ți lumineze ochii stinși Și fulgerele să-i adape!

48

BANCHETUL DE LAINICI

Mihaela ALBU

O CARTE PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI LITERATURĂ… despre puterea de a le învinge prin credință și autostăpânire.

Acesta este un titlu (parafrază, desigur!) care se potrivește (în opinia noastră) prezentării volumului de Memorii39publicat de editura Polirom. Cartea stârnește interes încă de la semnătura de pe copertă, numele autorului fiind al Î.P.S. Bartolomeu al Clujului, pe numele său (laic) de scriitor – Valeriu Anania.

Amintirile dintr-o viață desfășurată în perioade cu mari schimbări politice și urmări pe plan individual grave îndeamnă la lectură întru cunoaștere și înțelegere.

Memoriile (în general și cu atât mai mult pe acestea) le putem percepe ca pe cărți „pentru minte” de vreme ce sunt înainte de toate documente ale unei istorii vii, o istorie trăită de cei mai în vârstă, necunoscută celor tineri și cu atât mai mult demnă de a fi dezvăluită prin intermediul unui om care s-a aflat în mijlocul evenimentelor și a suferit consecințele venirii la putere a regimului comunist, un om care a fost (și este) deopotrivă un liant între biserică și viața cetății, între slujirea bisericii ca „bătrân oștean” (cum se autodefinește) și truda întru cuvântul care zidește.

O carte „pentru inimă” este de asemenea volumul acesta, căci – pe parcursul a aproape 700 de pagini – cititorului i se revelează un om cu toate sensibilitățile, slăbiciunile, bucuriile și orgoliile sale, iar dincolo de ele, acesta află cu înfiorare amănunte despre suferințele fizice și psihice din anii de închisoare, precum și

O carte „pentru literatură” poate fi perceput volumul, căci Memoriile îl deconspiră încă o dată pe scriitorul Valeriu Anania, rememorările sale bazându-se nu numai pe o acuratețe a dezvăluirilor, dar și pe un stil fluent, cu autentice perle de fraze poetice și cu inserții de umor care atenuează gravitatea și tragismul multor pagini. A privi volumul și din perspectivă literară nu este nici pe departe o exagerare deoarece, așa cum mărturisise într-un interviu despre „toate cărțile” sale că „nu sunt altceva decât un lung exercițiu de șase decenii pe brazda limbii române”40, și acesta dă seamă de truda sa de o viață.

39Valeriu

Anania, Memorii, Polirom, Iaşi, 2008, 691 p. interviul realizat de Claudiu Târziu în revista „Rost”, anul V, nr. 52, iunie 2007, p. 32. În acelaşi interviu, ca răspuns la o altă

întrebare, cel intervievat îşi formula şi cu alte cuvinte crezul său de scriitor: „Singura mea ţintă a fost aceea de a scrie într-o limbă

40v.

49

BANCHETUL

Ca structură, volumul este împărțit în două „părți” distincte, fiecare având un „Cuvânt înainte”, o explicație, un dialog adică cu cititorul. Astfel, în Partea întâi, autorul ne spune că tot capitolul care urmează a fost scris „în lumea liberă” (în timpul perioadei sale misionare în SUA), recuperat acum deoarece fusese lăsat spre păstrare „pe seama celei mai adevărate prietenii pe care am avut-o vreodată, înaltă, pură, jertfelnică, înțelegătoare, harismatică atotcuprinzătoare” (dna Patricia Pâslaru care, așa cum dezvăluie memorialistul, „mi-a păstrat manuscrisul într-un safe de bancă cu cifru secret”). Partea a doua se deschide de asemenea cu un (foarte scurt) „Cuvânt înainte”, prin care cititorul este încunoștiințat de faptul că scrierea Memoriilor se continuă „după o pauză de treizeci de ani”. Cu modestia și smerenia unui monah, dar și cu conștiința adevărului istoric, autorul insistă și acum pe veridicitate, chiar în dauna „efectelor stilistice”. Însă, așa cum își poate da seama oricare cititor, scriitorul nu se dezminte, iar paginile de amintiri, în totalitate, pot fi receptate și prin grila canonului literar.

Cu greu va putea recenzentul să selecteze spre prezentare unul sau altul dintre capitolele cărții, cu greu își va putea alege citatele și aceasta pentru simplul motiv că masivul volum se citește ca un document de primă mână, dar și ca un roman al cărui protagonist este una dintre marile personalități ale timpului nostru. Și cei care l-au cunoscut personal pe Părintele/ scriitorul Anania, ca și cei care și-l apropie prin parcurgerea dezvăluirilor unei vieți încărcate de suferință și muncă, cunoscând astfel sufletul41 și mintea celui ce le-a trăit, îndurat și iertat îmi vor da cu siguranță dreptate.

Vom încerca totuși o selecție personală, cu dorința de a decupa cele mai reprezentative momente ale acestei vieți exemplare. Și putem face aceasta prin câteva dintre titlurile subcapitolelor, ele fiind direct referențiale la conținutul propriu-zis: Parada închisorilor, Generație academică Cluj ’46, Proces în umbra lui Kafka, Eram în Aiud (Partea întâi); În sfârșit, liber!, Început în Lumea Nouă, Presa exilului, Eu și țara mea. Prima vizită, Jurnal hawaiian, Eu și securitatea între 1965 și 1976, Pensionar la Văratic, O

nouă versiune românească a Bibliei, Bătrânul oștean, rechemat sub drapel (Partea a doua). Din acest al doilea capitol am omis intenționat multe titluri care poartă nume proprii mai mult sau mai puțin cunoscute ale exilului românesc (Mircea Eliade, George Uscătescu, dar și Ștefan Baciu, Mira Simian, Nicu Caranica, Constantin Antonovici, Ion Cârja etc.) ori înalți prelați cu rol important în țară sau în Lumea Nouă ca patriarhii Justinian și Iustin, episcopii Victorin Ursache și Valerian Trifa, despre toți aceștia, ca și despre alții cititorul beneficiind de informații care întregesc portrete pentru o mai corectă judecată a rolului și locului lor în cultura majoră a poporului român.

Demn de subliniat este și faptul că, în scrierea acestor amintiri, nu poate fi pus la îndoială nici un moment adevărul42 dezvăluirilor, memorialistul păstrând permanent cumpăna dreaptă între lumini și umbre, atât ale personalităților cu care a venit în contact, cât și ale propriilor gânduri și fapte. Despre anii primei tinereți și acuza aderării la mișcarea legionară, fie și numai titlul primului capitol (O tinerețe verzuie), cu adjectivul care atenuează culoarea, sugerează neimplicarea propriu-zisă (dată fiind și vârsta!). Momentele directe (selectiv, desigur) ale timpului petrecut în închisoare, arestările repetate care sunt înregistrate succesiv, sunt tot atâtea completări la istoria mare, dar dezvăluie indirect și ființa de carne și simțire, durerile torturii, dar și puterea de a le depăși ori de a ierta ale celui ce își dedicase viața slujirii lui Dumnezeu43.

Un episod care poate trece neobservat (dacă este pus în relație cu ororile petrecute în închisori) ne vorbește, de exemplu, despre puterea și superioritatea minții, despre cultura prin care deținutul reușea uneori să domine brutalitatea gardienilor. Este momentul în care memorialistul ne relatează (și îi ghicim un surâs în colțul gurii!) cum reușise să manipuleze – conștient – prin cuvântul meșteșugit rostit, prin povestiri pe care le alesese special pentru a le trezi paznicilor neinstruiți interesul44.

Capitolul despre timpul petrecut în SUA poate că este unul dintre cele care atrag cel mai mult interesul cititorului. De la posibilitatea45 (nesperată de fostul

românească, frumoasă, bogată, expresivă, ceea ce cred că am izbutit.” (p. 33).

41 „Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu.” (op. cit., p. 8, s.n.).

42„Omul liber nu târăşte umbre după el”, formula aforistic înaltul prelat în interviul amintit, sintagma „om liber” fiindu-ne explicată anterior, acesta fiind „omul care poate fi calomniat, dar nu şantajat.” (v. „Rost”, p. 35).

43„Vai, ce ne-am face fără Dumnezeu !”, exclamasecel ce rememora (retrăind) anii de închisoare. (op. cit., p. 315).

44“… încălzindu-mă, le-am povestit pe larg şi cât mai atrăgător mitul lui Prometeu şi pe acela al lui Vulcan. Caraliii mă ascultau cu interes crescând, era evident că nu mai auziseră astfel de istorii, se cultivau; a doua zi aveau să le istorisească nevestelor, spre a le arăta cu ce bărbaţi deştepţi s-au pricopsit (…). Îmi dădeam

seama că argumentele biblice n’ar fi fost de mare folos. Mi-a venit în minte altceva. Fusesem primul teolog din România care să publice câteva articole (în Ortodoxia) despre documentele de la Qumran şi descoperirea lor. Calea mi s’a părut excelentă şi am prins a le povesti sergenţilor despre cei doi copii de beduini care păzeau caprele pe ţărmul Mării Moarte, capra rătăcită, piatra aruncată, gura peşterii, nădejdea unor comori, deziluzia, cele două pergamente, anticarul din târg …

- Văd că ai ţigări, m’a întrerupt Târlă, cu ochii la obiectele revărsate pe podea. Ia-ţi şi fumează.

Am aprins o ţigară de la un tăciune. În clipa aceea ştiam că-i câştigasem pe caralii. În Jilava nu se putea concepe un asemenea gest din partea unui şef de secţie (…). Acum fumam în faţa a trei şefi de secţie, invitat de ei!” (Op. cit., pp. 318,subl. n.; Ortografia îi aparţine autorului).

45El numea viza americană „un dar de la Dumnezeu”, dar explică şi împrejurările în care i-a fost acordată.

50

BANCHETUL DE LAINICI

Statelor Unite49), Bartolomeu Anania funcționează ca director al Institutului Biblic, retrăgându-se apoi în liniștea de la Văratec50 pentru a lucra. Volumul de memorii se închide cu episodul rechemării „sub drapel”, numit fiind arhiepiscop al Clujului.

De aici încolo … cititorul cunoaște direct drumul pe care destinul (darnic în evenimente, mai bune, dar și multe rele) i l-a rezervat Omului, prelatului și cărturarului Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Clujului, Crișanei și Maramureșului (astăzi, plecat, din păcate, dintre noi, păstrat însă în amintire prin importante fapte èi prin valoroase cărìi).

Volumul de memorii se închide cu episodul rechemării „sub drapel”, numit fiind arhiepiscop al Clujului.

De aici încolo … cititorul cunoaște direct drumul pe care destinul (darnic în evenimente, mai bune, dar și multe rele) i l-a rezervat Omului, prelatului și cărturarului Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Clujului, Crișanei și Maramureșului (astăzi, plecat, din păcate, dintre noi, păstrat însă în amintire prin importante fapte èi prin valoroase cărìi).

deținut) de a ajunge în Lumea Liberă și până la detaliile din Jurnalul hawaiian, cei unsprezece ani de muncă în slujba bisericii, a oamenilor și a literaturii sau dovedit dintre cei mai prolifici. Prezentam cândva46 „caseta” de literatură Noi, pe care scriitorul Valeriu Anania o edita și o scria (singur!) și îl citam atunci pe unul dintre prietenii și colaboratorii săi din Detroit, George Alexe, care numise perioada americană a confratelui său „deceniul Anania”. În acest deceniu și mai bine, diaconul, cerut de episcopia din America, îl ajută pe episcopul Victorin în special în plan cultural, editează revista și almanahul Credința, slujește în biserici, ține conferințe și predă chiar la Școala de duminică religia pentru copiii emigranților români. În Hawaii ajunge pentru un sabatic, iar din Jurnal aflăm că și-a petrecut timpul acestei perioade de „odihnă” între a citi47, a scrie48 și a păstra o corespondență regulată cu scriitori din țară (directori de teatru ca Radu Beligan ori Corneliu Sturzu, scriitori, prelați etc.) și din exil (cu Uscătescu, cel numit „prieten superb”, cu Nicu Caranica, cel care-i scrisese o carte (Nașterea tragediei) drept comentariu la Miorița și mulți alții).

Revenit în țară (deși fusese rezident permanent al

Ana Podaru, citind din poeziile sale, alături, Dumitru Velea, Nicolae Băciuț și Doina Georgescu

art. Revista Noi în presa literară româno-americană sau despre „Deceniul Anania” în SUA, în vol. Simpozionului „Literatura română în diaspora”, 2005, New York, pp. 62-68, 2005.

47Citeşte, printre altele, Învăţăturile lui Neagoe Basarab, Cantemir, Ion Barbu, Al. George, Arghezi, Blaga, reviste literare din ţară.

48 Scrie revista Noi, scrie poezii, articole pentru Credinţa, definitivează Steaua Zimbrului şi Du-te vreme, vino vreme ş.a.

49 “… puteam să obţin, la cerere, cetăţenia americană, dar nu am făcut-o şi nici nu am avut de gând. Din 1954, când am început să construiesc piesa de teatru Greul pământului, mi-a intrat în sânge convingerea că doar pământul patriei ţine cald.” (v. interviul citat, p. 35).

50„Încetasem să mai particip sau să fiu martor la viaţa de vârf a Bisericii. Trăiam în universul meu ca într’o cetate cu ferestrele spre cer.” (Memorii, p. 689).

46v.

51

BANCHETUL

Ana ARDELEANU

Am știut că sunt îngeri Căci aveau fața curată Miroseau a lapte de capră A stâncă veche și a flori-de-colț Pe palma lor era scris ceva Cred că era vârsta omului La cea mai mare bucurie a sa

Și că niciodată eul meu nu va sângera Înțepat de roiul faptelor stârnite Nici nu va fi alungat dintre florile unui scenariu reușit Am încins cuptorul inimii pentru a coace câteva pâinici Cu chipul Domnului pe ele Mă simțeam generoasă Eram eroina unei mari bucurii În ziua în care toți îți urează Vânare ușoară Copii frumoși Iarbă înaltă pe câmpia poeziei Iar tu râzi

Am știut că fac parte din suita lor Vânam împreună Apoi căutam o peșteră Pentru a ne întinde pe blana albă Unde și alte vieți s-au așezat Pentru a da viață În seculară îmbrățișare Am știut că-mi pot hrăni emoțiile cu fagurii lor

52

BANCHETUL DE LAINICI

Dumitru TOMA

MÂNĂSTIREA LAINICI – LOC DE NEVOINȚĂ ȘI PRIMENIRE SUFLETEASCĂ de cultură și rostire românească a Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, a organizat ediția I a „Sesiunilor de comunicări, lecturi și dezbateri” la care au luat parte redactorii și colaboratorii revistei. Grație amabilității deosebite, a prețuirii, a atitudinii speciale pe care o are pentru faptele de cultură părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, starețul Sfintei Mânăstiri Lainici, această primă ediție de comunicări, lecturi și dezbateri a banchetiștilor a avut ca locație spațiul monahal al Mânăstirii Lainici. Părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, om de aleasă cultură și plin de har a avut bunăvoința să ne prezinte acest sfânt lăcaș de cult și să ne găzduiască, cu simplitatea, înțelepciunea și smerenia pe care o au cei care aleg să se roage pentru alții, pentru întreaga lume, așa cum se roagă pentru ei înșiși. Astfel am avut prilejul de a afla lucruri noi despre Mânăstirea Lainici, istoricul, prefacerile impuse de evenimentele timpurilor, despre iconografia ce pune în valoare acest lăcaș sfânt, despre viața monahilor de aici, despre efortul celor care au ales acest mod de viață, și împreună cu meșteri iscusiți și cu credință, lângă biserica veche, au construit alta nouă și particulară prin faptul că se constituie din două biserici suprapuse. Este greu de cuprins în puterea rostirii unui trecător de rând dar adevărul adevărat este că oamenii care au ales să trăiască aici și se bucură de grija și ocrotirea părintelui stareț Ioachim Pârvulescu, monahii acestei sfinte mânăstiri au semeția copacilor care îi înconjoară, dârzenia și supunerea pietrei pe care nevoiesc, puterea și înțelepciunea apelor care curg la vale, răbdarea și simplitatea cerului care le este deasupra.

Cu siguranță că sunt puține și sărace neputincioasele cuvinte de mulțumire și laudă care li se cuvin pentru silința cu care trudesc pentru cele ce se află pe această palmă de pământ ales de Dumnezeu, pentru felul în care se îngrijesc de nevoile sufletești ale celor care vin aici și pentru bucuria care le luminează chipul când cei care le trec pragul se preschimbă și pleacă primeniți sufletește.

Este în firea Facerii ca fiecare margine de pământ, fiecare ungher să fie învăluit de mister, să aibă și să ascundă propria sa taină. Când puterea sacră ridică acest văl de pe vederile noastre, semnele se dezleagă și recunoaștem miracolul. Cu răbdare de cioplitor în piatră și cu iscusință românească, apa Jiului a săpat și netezit cremenea muntelui pentru că voința lui Dumnezeu a ales colțișorul acesta de lume în care ni se înfățișează minunea – Sfânta Mănăstire Lainici. Și tot această voință, care rânduiește toate cele ce sunt, călăuzește pașii trecătorilor, îi ajută să își regăsească sensul vieții lor trezindu-le conștiința și, în felul acesta, îi preschimbă, îi înnoiește, fie că miresmele se împletesc în coronițe înnebunind văzduhul, fie că iarba și frunzele au culoarea sufletului nostru sau că gerul se zvârcolește în copaci. Toate-toate au chipul și asemănarea gândului Său în sufletele noastre și fac să ne cunoaștem pe noi înșine și pe cele din jurul nostru, înainte de prag, în prag și dincolo de pragul Mânăstirii Lainici.

Nicoleta Crăete, Elena Marica, Cornel Nistea, Dumitru Toma, Mihai Barbu, Dumitru Augustin Doman și Adrian Țion

La început de noiembrie 2017, domnul Dumitru Velea, redactorul șef al revistei „Banchetul”, revistă

53

BANCHETUL

Dumitru ICHIM

PSALMI PSALMUL FOCULUI

PSALMUL DORULUI DE MIRE

Miros de cetini? Poate mai subțire Nespusul meu ar trebui să-Ți fie; Privește-mă, covor îți sunt, nu fire, Cum numai noaptea steaua mea o știe.

Nu focul, ci iubirea e în toate, Nu apa, aer, huma-i sunt măsura, Cuvintele-s ceasornice stricate, De nu le taci așa cum știe gura,

Tristeții Tale nu-i cunosc alinul, Pe-ntinsul mării sete grea mă curmă, Ca ochiul verde Ți-e amar aminul Oțetului cuvintelor din urmă.

De-aceea-i Judecata-nfricoșată, Că lut nou, vrea tot lutu-Ți să cuprindă, Al meu vei fi cum n-ai fost niciodată, Întreg și viu ca ziua din oglindă.

De ce lași paralelul nostru-n moarte Ca-n geometria celor două linii?

Alături, parcă dorul ne desparte Cum bulbi din lut torc podobii luminii.

Tot peste veac duci nunta ca o zare Pe care n-o atingi că-n alta zboară, Nu psalmul, ci-nflorirea lui mă doare Că n-am cules poiana-ntreagă-n ceară.

Fii-mi deopotrivă-alint și căpătâiul, Că nu degeaba focu-a fost întâiul!

Mă vei primi îmbrățișându-mi tina, Precum un cântec ferecând lumina!

Constantin Croitoru, N. Georgescu, Doina Georgescu, Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Velea, Mihail Diaconescu, Mihaela Albu, Nicolae Băciuț și Gela Enea 54

BANCHETUL DE LAINICI

Constantin STANCU

NOUL IOV, DESPRE POEZIA LUI DUMITRU ICHIM - Taina dintre bărbat èi femeie este de origine divină, cântecul este haina celor doi.

- Întoarcerea în Grădină este mereu posibilă prin curăìie sufletească, prin rigoare, prin dedicare.

- Iubirea este singura modalitate prin care relaìiile omului cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu se pot realiza. Este proiecìia legăturii dintre persoanele divine.

- Îngerii sunt mesageri ai omului în călătoria lui prin Univers.

- Creaìia trebuie acceptată aèa cum ne-a fost dată, nu putem strivi minunile pe care le-am primit prin har.

- Limbajul poate reflecta complexitatea creaìiei èi omul se poate elibera prin rugăciune, artă, credinìă.

- Cultura permite omului să înìeleagă modul cum Dumnezeu lucrează în istorie èi cum comorile strânse de fiecare civilizaìie pot să ofere experienìe lirice profunde.

- Între viaìa artistului èi opera sa există multiple vase comunicante, viaìa nu poate fi ruptă de operă, opera este oglinda unui suflet zbuciumat în ninsoare.

- Există simboluri care exprimă profunzimea lumii în care ne miècăm dinamic, glisând pe liniile de forìă ale iubirii.

- Prin cuvinte minime se pot exprima universuri lirice nebănuite, complexitatea lumii în care locuim cu pasiune sub arcadele frumuseìii absolute.

Am enumerat câteva din temele preferate de poet, fixate de istoricul literar prin eseul monografic èi prin exemplele din opera acestuia. Cititorul va putea descoperi mult mai multe, se va putea redescoperi sub misterul versurilor date de scriitor cu atâta pasiune.

Un simbol surprinzător asimilat de poet este melcul, creètinul care-èi duce în spinare crucea în fiecare zi, singurătatea omului în călătoria sa prin lume, sugerând moartea èi renaèterea, tema eternei reîntoarceri, suferinìa asumată ca mod de cunoaètere. Este o modalitate de abordare lirică inedită èi profundă.

De la început remarcăm èi subliniem curajul autoarei de a face un salt spiritual în lumea poetului. Viaìa èi opera acestuia se împletesc armonios, sinceritatea èi modestia lui, pasiunea pentru tainele sufletului omenesc văzute prin ochi spirituali, sunt atent studiate. Autoarea are o imensă apreciere pentru poet, pentru modul în care èi-a clădit opera de la debut, sub ritmuri divine, arcuite în sărbători spirituale. Abordează coordonatele spaìio-timpului liric, calea iubirii,

Bună cunoscătoare a poeziei bazate pe valorile creètine, Maria-Daniela Pănăzan abordează într-o analiză pertinentă opera lui Dumitru Ichim, preot èi poet, om de o aleasă cultură èi pasionat de adevărul etern. Carte de referinìă în domeniu, Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic, apărută la Sibiu, Editura CronoLogia, 2017, propune un demers prin complicata lume a poetului atins de aripa harului.

Putem reìine, la sumară lectură, că temele lui Dumitru Ichim sunt profunde, au ceva din tăria marilor opere universale èi notăm câteva linii directoare pe care se miècă: - Inspiraìia poetului se bazează pe naraìiunea biblică, pe fundamentele existenìei aèa cum ni le-a dăruit Creatorul.

- Poezia este o modalitate de mediere între om èi Dumnezeu, poetul èi preotul se întâlnesc sub umbrela cuvintelor care exprimă adevărul.

55

BANCHETUL

grădina cu miracole, ipostazele liricii lui Dumitru Ichim. Sunt reìinute palierele de forìă: Îngerul, îndrăgostiìii, mirele èi mireasa, Regina, drama personajului Iov. Maria-Daniela Pănăzan insistă în analiza peisagistică literară: Apa, cireèul, crinul, melcul, culminând cu poezia-rugăciune, o adevărată sinteză a operei poetului. La final, autoarea pune concluzii pertinente, are un glosar de termeni literari specifici operei, conètientă că receptorul poeziei are nevoie de repere în înìelegerea poeziei abordate, de puncte de forìă care să susìină întregul edificiul liric, unic èi special în literatura română. De remarcat èi referinìele bibliografice asupra operei lui Dumitru Ichim, nume importante sunt citate, principii teologice necesare subliniate, teorii filozofice èi analize literare bogate.

Prin cartea anterioară Poezia religioasă românească. O istorie comentată (Editura CronoLogia, Sibiu, 2016), autoarea a pătruns în tainele liricii româneèti de înaltă ìinută spirituală, sub aripa îngerului călător între cer èi pământ. Din această poziìie de cunoscătoare a fenomenului, arcuit sub umbra principiilor teologice de primă importanìă, Maria-Daniela Pănăzan dedică 153 de pagini dense, tensionate elegant de viaìa èi opera unui poet aparent mai puìin cunoscut în lumea literară de astăzi.

Cartea are mai multe straturi dense, o prefaìă de suflet semnată de Anca Sîrghie, o notă asupra ediìiei emisă de autoare, apoi analiza literar-teologică a operei lui Dumitru Ichim desfăèurată pe mai multe capitole.

Anca Sîrghie, în prefaìă, ne atrage atenìia asupra acrobaìiei imaginarului în opera poetului, a rigorii din gândirea acestuia, a limbajului special èi bogat, asupra energiei poetului, mereu în căutarea luminii din cuvintele brodate, asupra poeziei de excepìie, de la poezia minimă (tanka, haiku), la poezia simfonică dedicată destinului omului în acest Univers. Despre poezia de dragoste semnată de scrib, Anca Sîrghie notează: „Omul este unica făptură care poate accede la condiţia de Înger, iar exerciţiul pe care îl realizează Dumitru Ichim este cel de a îngeri lumea prin poezie.

Omul descris de poet se defineète drept «cel care a devenit Înger»” (p. 12).

Lumea poetului este una complexă, densă, esenìială: Marile teme teologice abordate în lumea creèǦ tină, criza lumii moderne, omul între pământ èi cer, marile simboluri ale literaturii, femeia în paradigma salvării lumii, filozofia religiei, sursele operei de artă, poezia ca fruct pârguit în iubire, taina dintre bărbat èi femeie sub umbra divină, istorii literare cu poeìi atinèi de har, resacralizarea poeziei de azi sub impusul marilor drame din lumea postmodernă (după unii postumanistă). O temă preferată de autoare èi de poet este iubirea care se ìese sub energia necreată, radiind din Dumnezeu.

Despre autoarea eseului monografic, în prefaìă se

susìine: „Ca autoare a acestui eseu monografic, Maria-Daniela Pănăzan se antrenează cu entuziasm în interpretarea motivelor èi simbolurilor din universul liric creat de Dumitru Ichim, intuindu-le înăltimea întru spirit èi profunzime întru trăire” (p.13). Istoricul literar precizează în nota asupra ediìiei: „Poezia este rugăciune. De la primul la ultimul vers vibrează esenìa divinităìii regăsită în sufletul omului postmodern, însă trăind emoìia pe care doar starea de sfinìenie o poate atrage èi exprima în cuvinte. Am păèit în templul divin al poeziei lui Dumitru Ichim cu multă sfială. gi am rămas în rugăciune, realizând cu adevărat că mă aflu în faìa uneia dintre cele mai profunde èi originale creaìii lirice prin care autorul devine o voce excepìională în literatura română de astăzi” (p.17).

Despre poet putem reìine că trăieète în Canada, este la o vârstă a maturităìii depline, scrie poezie în limba română sub aripa Îngerului, are o familie frumoasă, este doctor în teologie, preot, om al cuvintelor de lumină, a studiat cu Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai importanìi teologi europeni. A fost căsătorit cu Floica Baìu Ichim (căreia îi poartă o amintire caldă), a debutat cu volumul De unde începe omul, 1970, o introducere curajoasă în discursul liric. A promovat două specii literare de sorginte japoneză în literatura română: haiku èi tanka èi a scris numeroase volume de versuri, cu o evoluìie remarcabilă, tot mai profunde èi punând în lumină marile drame ale omului în faìa eternităìii.

Titlurile cărìilor sale sunt emblematice, au ceva din forìa poeìilor vizionari, valorile creètine le dau prestanìă èi farmec: Sub umbra sfinxului, 1975; Valea nisipului de aur, 1977; Dar în silaba Luminii plângeam orfan èi greier, 1987; Pasărea cu èapte aripi, 1993; Floarea fântânilor pierdute, 2003; Adânc pe adânc, 2006; Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, 2012; Apa morìilor, 2013; Cireèe amare, 2015; Cântece sumeriene, 2015 etc. Această enumerare sumară, exemplificatorii, nu epuizează geografia lirică a poetului, doar atrage atenìia asupra temelor sale.

Maria-Daniela Pănăzan simte această poezie cu toată deschiderea, reìine versuri profunde, lumi subtile, energii lirice, geometria iubirii sub cireèul în floare: „În noaptea asta ninge/ Tot sufletul din mine” (p. 33); „Unde-i greierul/ Ce toarce întru mine/ Curcubeu sonor?” (p. 39); „Un acasă există pentru fiecare din noi, dar pentru/ toìi o Săptămână a Patimilor” (p.45); „Tot cerul dăduse în floare/ de sus până la ultimul rând” (p.59); „Lumina treptelor de seară…”(p.68); „…ci-n lut de om îndrăgostit/ e drumul cel mai scurt spre Dumnezeu” (p.70) etc.

Din poezia-rugăciune, autoarea reìine cu sfială: „Învaìă-mă cum să mă rog èi iartă/ că n-am cerèit, ci-am vrut să tâlhăresc/ veriga tainei cum s-o înfloresc; deèi-s în toate tânăr/ èi-n duh de-a pururi teafăr” (p.117).

56

BANCHETUL DE LAINICI

Subiectivă în unele locuri, dominată de personalitatea poetului, Maria-Daniela Pănăzan intră în jocul istoriei literare cu mult curaj, deschide drumuri èi propune, iată, un poet exemplar. Ea înaintează cumva împotriva curentului actual, fermecat de găselniìele postmoderne, de jocurile dintre ècolile literare aflate în centre doctrinare diferite. gi-a luat rolul în serios èi, peste timp, va lansa alte provocări, alìi poeìi, alte paradigme.

Privind spre eseul monografic, constatăm că Dumitru Ichim îèi asumă originalitatea discursului divin prin mijloacele de comunicare puse la dispoziìie de Creator: Limbajul, natura, iubirea dintre oameni, tăcerea luminată, despărìirea dintre ea èi el, rugăciunea fără cuvinte, modelată de bătăile inimii…

Dumitru Ichim prin viziune èi prin receptarea mesajului divin, vede pe omul Iov ca Noul Iov, cel care trimite spre Iisus, omul desăvârèit, din aceeaèi substanìă cu Dumnezeu. Cităm: „Iov este în fiecare din noi. Îl vedem pretutindeni. În faìa cireèului înflorit, în bobiìele de rouă, în rugăciunile noastre, în candelele inimilor, în cântecul alb de greier, în mărul din care am muècat…” (p.99).

Maria-Daniela Pănăzan ne sugerează: poetul are legături profunde cu poeìii din toate timpurile, români èi străini. El se situează în prima linie lirică a literaturii române alături de Al. T Stamatiad, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Valeriu Anania etc. Poezia sa se leagă de În concluziile prezentate în carte, autoarea notează cu reală emoìie: „Poemele scrise de Dumitru Ichim amintesc de marile creaìii ale literaturii universale. Este vremea ca istoria èi critica literară din România să descopere opera impresionantă a unui poet singular în literatura română de astăzi, singular dar nu singur, fiindcă Poezia pe care o dăruieète lumii este fascinantă èi ea va influenìa, negreèit, noile orientări estetice” (p. 134).

Cu puìine cuvinte, cităm din Dumitru Ichim, concluzia acestui eseu monografic: Stăteam amândoi în faìa cireèului înflorit „Cred că l-a jefuit pe Dumnezeu (am zis èi eu) când s-a născut în Betleem”. „ - Nu spune asta, e păcat!

Au nu ìi-e frică de blestem?” gi-n faìa lui ne-am sărutat (p.107).

Cină la Mănăstirea Lainici

57

BANCHETUL

Cină la

Cristina CÎMPEANU

Ci spune-mi De-ai ști cât mă doare dorul de tine și neputința asta de-a te vedea de-ai ști cât mă doare golul de tine și neputința de-a-l umple măcar cu ceva

până vei lua niscaiva lecții de zbor se-ntinde-ntre noi o scară complice) nici eu n-am curaj, nu mă-ncumet să urc privind în sus mă cuprind dintr-odată fiori și nici cocorii, sărmanii, putere nu au să mă ridice pe trepte de subsuori

dar nu te chem, ar trebui să cobori o scară – e-o scară lungă, îngustă și mult prea abruptă ce n-are piroane și nici balustradă ori de-ai cădea ai umbla cu aripa ruptă

și dacă totul pare numai un joc și între noi acuma e-o scară hai hui ci spune-mi, cine, cine l-a născocit și jocul de-a scara, care-i numele lui?

(căci de zburat tu încă nu te pricepi într-ale zborului ești încă înger novice

În prim plan, Dumitru Augustin Doman

58

BANCHETUL DE LAINICI

Nicoleta CRAETE

poezii binecuvântată fie închisoarea

se făcea că

care a răsărit în acest fruct zemos injectat cu toate cadavrele zilei a șaptea când ei mi-au șoptit că doar nemișcarea mă va ține în viață dincolo de porțile lumii mai există o lume unde am adormit

noaptea își despletise părul amorțit de animale oarbe peste mâna mea dreaptă o panică albă și fină a curs cu precizie de tăietură cât să cred că pot bifa locul de unde începe moartea să crească când m-am trezit erai lângă mine măsurai distanța rămasă între o mână adormită și soarele care urma să ne izbească în față

dar ei vor rămâne aceiași mereu cei care au privit un sâmbure fără să îl poată vedea schimbându-se la față

La Banchetul de la Lainici, Nicoleta Craete, Adrian Tion, Iulian Chivu, Gela Enea

59

BANCHETUL

Diandra Lorena DAVID

„CE AU ANUMITE AMINTIRI IN ELE DE NU POT FI UITATE? „PESEMNE CĂ SUNT NIȘTE BUCĂȚI DE SUFLET CE TE-ÎNSOȚESC MEREU!” (Dan Puric) Data de 10 noiembrie a rămas gravată în memoria sufletului meu prin clipe autentice, înălțătoare de spirit și cuget. Am consemnat în jurnalul gândurilor mele asemănarea acestei zile cu un fragment de mare preț din Simfonia a X-a a lui Beethoven – ca pe o adevărată odă a bucuriei. Fiecare cuvânt rostit parcă era o notă muzicală cântată, ce-ți mângâia timpanul și-ți trezea sentimente bazate pe concepții și principii dintre cele mai solide, imuabile.

La mijlocul defileului Văii Jiului se află o „trecătoare prin munți de piatră”, o adevărată fortăreață, ce a rezistat eroic peste timp, războaie și istorie. Mânăstirea Lainici reprezintă astăzi dovada incontestabilă, prin care se atestă sârguința și vitejia luptei strămoșilor noștri pentru apărarea ortodoxiei. Și ce alt loc putea fi mai potrivit pentru întrunirea banchetiștilor decât în interiorul acestei comori culturale, care este de necucerit? Astfel, revista literară Banchetul a reușit să unească prin literatură și iubire scriitori talentați, înzestrați cu har dumnezeiesc, patrioți convinși, care promovează verticalitatea, onestitatea și adevărul. Creațiile lor nu sunt altceva decât rezultatul unei munci, în spatele căreia se ascund virtuți artistice.

Întâlnirea a înnobilat printr-o succesiune de discursuri, dialoguri, ale căror expresivitate și intensitate a generat mult entuziasm.

Concepțiile lui Platon despre creație și iubire nu au fost uitate, fiind reamintite cu mult drag, chiar de la început, de către domnul Dumitru Velea, redactorul-șef al publicației. A fost prezentată ideea adevăr, ca neascundere, după cum s-a zis, de bine, care este idealul suprem, o valoarea absolută, ambele fiind precedate de frumosul desăvârșit. S-a mai adăugat ideea de fundament ortodox, care dă greutate fiecărei opere: „Domnilor, religia este relația pe verticală a omului cu divinitatea! Ești cu picioarele în pământ, ancorat în realitate, și cu capul ești în duh, în spirit.

Cine nu are această putere, să lege și să vadă acest lucru, nu poate să fie scriitor! E doar lucrător!”

Banchetiștii N. Georgescu, Evelyne Maria Croitoru, Flavia Adam, Ana Podaru și Diandra Lorena David, la Biserica Sf. Mare Muceniță Varvara, Petroșani, cartierul Aeroport, 09.11.2017

Așa cum în casa lui Agaton, Platon încerca să descopere fundamentul sentimentului ideal sau idealizat al dragostei, tot așa și noi, cei prezenți în casa

Dumitru Velea, Ana Podaru si Diandra Lorena David

60

BANCHETUL DE LAINICI

Domnului, cu amabilitatea și îngăduința părintelui stareț, Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, încercam să deslușim profunzimea sensurilor. Dorința lui Eriximah, care propunea ca participanții „să-și petreacă seara stând de vorbă”, nu a fost respectată nici în cazul nostru, deoarece domnul Velea, om de cultură, ne-a insuflat magia de noutate a conceptelor, care să lase urme adânci în versuri și în proză, care să nu omoare creația, ci să o salveze prin transmiterea unor mesaje puternice și de actualitate.

Simpozionul a fost precedat de o călătorie în lumea creștină prin vizitarea lăcașului de cult. După cele arătate, convingerea mea a fost similară cu cea a domnului Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu: „Lainici, capodoperă a artei românești și europene.”

Mânăstirea, loc isihast, unde s-a nevoit Sfântul Irodion, „Luceafărul de la Lainici”, reprezintă o lumină plină de grație, o perlă istorică și culturală a Europei, împodobită cu culorile artei sfinte și binecuvântată cu respectarea și păstrarea tradițiilor vechi.

aici se găsește „Icoana Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare”, care are o istorie foarte interesantă, încă din anul 1664. Se spune că un monah, pe nume Nil, ce era îngrijitor în sala de mese a Mânăstirii Dochiariu din Muntele Athos, obișnuia să ia în mână o făclie, care scotea mult fum. La intrarea în trapeză se afla icoana Maicii Domnului, care s-a afumat foarte rău din cauza lumânării ținute de Nil. Deodată, acesta a auzit o voce: „Monahule, nu mai afuma icoana mea!”

Crezând că cineva glumește, nu a luat în seamă, ci a continuat să afume până când o voce mustrătoare. ca de tunet, i-a strigat: „Monahule, nesimțitor, cât ai să mai necinstești icoana mea?” În acel moment, monahul Nil a orbit. După multe lacrimi, Fecioara l-a iertat și l-a vindecat, transmițând următoarele vorbe: „Și-i voi asculta pe ei și pe orice creștin ortodox, ce va veni către mine cu evlavie, căci eu sunt GRABNIC-ASCULTATOARE!” În interiorul meu arde și acum precum o torță divină speranța, că la această reuniune a banchetiștilor de la Lainici, Luceafărul mânăstirii și Maica Domnului GRABNIC-ASCULTĂTOARE nau lipsit!

Aşadar, ASCULTAREA este o dovadă incontestabilă de IUBIRE, în timp ce FRUMOSUL desăvârșește prin simplitate și smerenie harul! Cel ce îmbracă haina BUNĂTĂȚII poartă haina talentului pe el! De lăudat este gestul unui grup de oameni iubitori, să învețe să respire împreună vers cu vers și literă cu literă! Părintele Dumitru Stăniloaie l-a descris ca fiind „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești, începător al scrisului nostru în viitor”, astfel domnul Mihail Diaconescu, un aristocrat al înalțării spiritului artei, ne-a dezvăluit sensul frumuseții ca atribut al divinității: „Omul, culmea cea mai înaltă a creației, este totodată o tulburătoare realitate, plină de frumusețe! Omul, ca rațiune plasticizatată are frumusețe ca atribut, dar are și o infinită complexitate!” Și a continuat: „Există teoreticieni, care ne spun, că POEZIA este cea mai importantă și aleasă dintre arte. Unii nu o consideră literatură, ci o artă aparte, cum e arhitectura, sculptura, pictura. Poezia este o reflecție a lumii, o filosofie exprimată în termeni lirici. Ideea aceasta a fost exprimată printre altele de către unul dintre cei mai importanți filosofi germani, Martin Heidegger, care a afirmat că el a învățat mai mult de la poezie decât de la toți filosofii laolaltă.”

Oportunitatea de A ÎNVĂȚA prin lirism ne-a fost oferită prin dubla lansare de carte, ce avusese loc, cu o zi în urmă, la Colegiul Național Carmen Sylva Petroșani și la Biserica Sfânta Mare Muceniță Varvara, din cartierul Aeroport Petroșani: volumul „Cad îngeri din icoane” al Anei Podaru, denumit de maestrul Velea „o carte a jertfei și a transcenderii morții” și cel al Flaviei Adam, „Raiul de Urgență”. Admirația ne-a fost stârnită în continuare prin versurile recitate de glasurile angelice și suave ale poetelor: Elena Marica, Gela Enea, Evelyne-Maria Croitoru, Flavia Adam și

Ana Podaru și Diandra Lorena David

Aspectul inedit al bisericii noi construite este tematica iconografică, ce marchează cele mai importante momente din istoria bisericii creștine, cu cei mai reprezentativi Sfinți din toată lumea și din toate timpurile, ca o cronologie și universalitate creștină. Tot 61

BANCHETUL

Iulia, Tribuna – Cluj-Napoca), și oamenii de cultură prezenți: Nicolae Băciuț, Dumitru Augustin Doman, Cornel Nistea, Adrian Țion, Iulian Chivu, Ion Hirghiduș, Cristian Lunel, Doru Roman, și-au propus colaborarea pentru a onora literatura prin nașterea unui miracol artistic al secolului xx1.

Ana Podaru.

Tainele ortodoxiei și ale artei împletesc prietenii veșnice printr-o îmbrățișare a sufletelor și răspândesc înțelepciunea unei trăiri! Doamna Mihaela Albu a adus cuvinte de laudă revistei, ce este consacrată spațiului balcanic, unică in lume, prin care se dorește promovarea culturii „dintre Est și Est”. Ne-a vorbit cu multă căldură și emoție despre tânăra revistă „Antilette”, dedicată exclusiv exilului românesc și marilor necunoscuti ai culturii române, primul număr aducând omagii lui Vintilă Horia. La Mediaș, cu ocazia unui colocviu internațional, ne-a spus, a venit pentru prima dată în România fiica lui Vintilă Horia: „Ca să vă dați seama și de românismul lui Horia, vă spun, fiica lui, care nu a fost niciodată în România, nu numai că vorbește perfect limba, dar scrie mai bine decât un elev de liceu, de multe ori!” Discursul a culminat cu istorioara întâlnirii dintre doamna Albu și parintele Valeriu Anania, ce a stat „tot sub semnul poeziei”.

Diandra Lorena David, Ana Podaru și Flavia Adam

Și dacă amintim mereu de universul zeificat de versuri, ce esență ar mai avea acesta fără a evoca geniul eminescian? Rolul eminescologului N. Georgescu a fost tocmai acesta, de a ni-l înfățișa pe Eminescu drept ceea ce a fost, nu drept ceea ce și-ar fi dorit alții să fie! Cercetarea este un dar, iar ADEVĂRUL învinge întotdeauna! Documentele vremii și frământarea domnului Nicolae de a scoate la iveală verosimilul izolat de minciunile unui cerc vicios au dat roade! Acesta a fost însoțit de doamna Doina Georgescu, editoare și directoarea Editurii „Floare albastră”.

Tabloul nu putea fi complet fără domnul Petru Ilie Birău, momârlan din familie, iubitor de tradiție și pictor înzestrat, care a expus din peisajele sale montane la Biserica Sfânta Mare Muceniță Varvara din Petroșani. Reprezentanții revistelor invitate (Vatra veche – Tg. Mureș, Argeș – Pitești, Discobolul – Alba

Diandra Lorena David și Flavia Adam

Fiecare scriitor este un oaspete al lumii, al propriei vieți, ce se naște cu invitația spre moarte, dar care, dacă în acest banchet numit viată, reușește să creeze prin veselia și tristețea efemerității un semicerc de idealuri și virtuți, ce urmează a fi moștenite, atunci el devine cu adevărat nemuritor. Și oare ce e o clipă comparativ cu o eternitate? Unde să căutăm frumosul, dacă nu-l găsim în artă? La toate aceste întrebări poate răspunde numai scriitorul, care cu sudoarea pe frunte, cu penelul într-o mână și cu inima în cealaltă consemnează prezentul pentru a putea influența viitorul.

62

BANCHETUL DE LAINICI

Evelyne Maria CROITORU

CUVÂNTUL E-o vreme când cuvântul, Precum parfumuri scumpe, Pătrunde fin veșmântul De rostuiri trecute...

Adastă iar în portul Ce sufletul zidește, Adulmecă netimpul Ce din tăcere crește...

Sesiune de autografe la Colegiul Național Carmen Sylva Petroșani, 9 nov. 2017. În față, prof. Rodica Popescu și poeta Evelyne Maria Croitoru. Dau autografe elevilor poetele Flavia Adam și Ana Podaru

Te războiești cu mine Cuvânt fără de milă?

De unde nălucirea Ce te aduce iar?

ARIPA SUFLETULUI

Ci vino la lumină Din necuvinte reci, Silabe înțelepte să dăltuim!

Poteci!

Nu sunt mereu singură.

Uneori, Sunt stea, Răsfățată de aripa sufletului.

Mă storci de înțelesuri, Mă răzvrătești, mă mântui, Mă țipi! În duioșie m-alinți!

Mă muști, mă dori!

Alteori, Sunt Pom roditor, În ceasul dimineții.

Dau vieții Cânt trăitor!

Te beau în cupe sacre Te oglindesc în mine!

Răsari iar din adâncuri Să-mi înfrunzești extazul Tăcerilor țipate, Nălucilor uitate!

Știutor sunt, în descânt De flori.

Deseori, Uitată-n viață De-amurguri, Însetată de-a zărilor muțenie, Mă apăr.

Acum ești iarăși spadă, Ești amforă și astru – Ești drumul spre lumină, Ești freamăt! Ești albastru!

Și totuși, Ce paradis mai sunt, Acolo și atunci Când tu Mă ții în susul inimii!

Rotită, vrăjită, împărățită!

Te caut cu ecoul...

Mi-ești singura comoară! Și leagănul și rostul Și haină și povară.

63

BANCHETUL

CE CAUȚI? Tulburătoare cale, În nări am iar Parfumul cărnii cotropite!

Se răzvrătește trupul împotrivă-mi!

Suflete, cerșetor neostenit, Ce cauți?

Tu nu știi că-n pulberea patimilor S-au așternut poruncile mele?

Muguri înghețați, Nu mi-ați stors pragul cerului Îndeajuns?

Lecturi publice la Biserica Sf. Mare Muceniță Varvara din Cartierul Aeroport Petroșani. Citește poeta Evelyne Maria Croitoru; la masă Dumitru Velea, Flavia Adam, Ana Podaru și Mihail Diaconescu

Și-atunci De ce aștept Cu atâta înfrigurare Să mi te-arăți Din nou Știută, Tulburătoare cale?

La Banchetul de la Lainici, Dumitru Velea, Nicolae Baciut, Doina Georgescu, Nae Georgescu și Evelyne Maria Croitoru

64

BANCHETUL DE LAINICI

Iulian CHIVU

PETRE ȚUȚEA – ALGORITMII ÎNTREBĂRII ÎNTRO ANTROPOLOGIE CREȘTINĂ Spre deosebire de congenerii săi, Petre Țuțea (Socrate al României), mai nefericit chiar decât Mircea Vulcănescu, rămâne pentru gândirea filosofică de la noi singurul căruia doar posteritatea i-a dăruit câte ceva din ceea ce s-a putut recupera de la el și din ceea ce i se cuvine. Spun asta fiindcă în timpul vieții a publicat prea puțin, iar din cât a publicat și mai puține lucruri îl conturau în adevărata dimensiune a spiritului său.

cum autorul ar fi putut s-o facă, dacă nu era prea târziu. Publicarea lor a relevat mai degrabă un Petre Țuțea orator, de formațiune clasică, gândirea lui filosofică rezumându-se în principal la câteva titluri: Bătrânețea și alte texte filosofice, Ed. Viitorul românesc, Buc.,1992; Reflecții religioase asupra cunoașterii, Ed. Nemira, Buc., 1992; Philosophia perennis, Ed. Icar, Buc., 1992; Problemele sau Cartea întrebărilor (Omul, vol. I), Iași, 1992; Sistemele sau Cartea întregurilor logice, autonom-matematice, paralele cu intreguri ontice (Omul, vol. II) Iași, 1993; Lumea ca teatru. Teatrul seminar, Buc., 1993; Neliniști metafizice, Ed. Eros, Buc., 1994 și cam atât, ca să nu mai socotim interviurile51 și reeditările. Știm că Petre Țuțea a socotit filosofia ca pe o știință a omului întrebător, constrâns gnoseologic52 să problematizeze axiologic atât timp cât și-a dorit să se caute între ontic și logic53, opțiune socratico-creștină (a ști neștiind); într-o determinare cuantică fiind nevoit să nu se oprească niciodată, iar ca ființă limitată trebuind să decidă între a insista să caute răspunsul sau a schimba întrebarea – adică între Einstein și Confucius.

Cea mai densă lucrare care ne-a rămas de la Petre Țuțea este, fără îndoială, Tratatul de antropologie creștină, proiectul anunțându-se la fel de consistent și în ceea ce ar fi trebuit să urmeze. Deocamdată însă discutăm în termenii dați, acceptând din start, axiomatic, că există un singur Adevăr. Mai multe adevăruri înseamnă niciun adevăr54.

Ascensiunea spre întrebare începe cu unul dintre paradoxele existențiale: umanismul se situează în lumea întrebărilor și căutărilor, dar totodată a fi umanist înseamnă a te situa în afara Adevărului Unic55. Situarea în Adevăr presupune situarea în religie, ea fiind sediul adevărului, iar știința fiind cel al folosului. Și tot între datele problemei avem considerentul că, prin misterul conținut, Adevărul pune explicit condiția eliberării de limitele eului.

] Numeroase manuscrise i-au fost confiscate de securitate în timpul perchezițiilor, unde s-au și pierdut irecuperabil, iar proiectele începute după 1990 (ex.

Antropologie creștină) nu mai sunt finalizate așa 51

De unde transpare ca un personaj ambiguu, cu verbul dezlânat şi agresiv...

52 „De ce se întreabă şi moare omul, după Îvierea Mântuitorului?

Răspuns paulinic: «rest de păcat originar»”, în Omul. Tratat de

antropologie creştină. 1. Problemele sau cartea întrebărilor, Iaşi, Ed. Timpul, 1992, p. 166.

53 Idem, p. 124.

54 Idem, p.7.

55 Idem, p.9.

65

BANCHETUL

angoasat rătăcește istoric profan în acea «civitas terrena sive diaboli»58, cu citarea Sf. Augustin.

Termenul democritian problemă, zice Țuțea, în mod sigur nu mai poate fi revendicat de altă gândire decât cea greacă din cauze de atomism, raționalism, eudemonism, ataraxie și în cele din urmă din metamorfism religios specifice acestei culturi, singura care depășea pentru prima dată dificultățile dintre limbaj și lucruri spre a le lăsa să eșueze în nominalism. Grecii, dându-i accepțiunea de sediu, natură și scop, conturează problema-întrebare, împinsă de Alkmaion din Crotona – nu ca argument, ci ca mister – spre neputința oamenilor de a-și lega începutul cu sfârșitul, lucru de care au știință numai zeii. Or aceștia nu pot fi decât teogonic concepuți și nu teologic, ceea ce, de altfel, i-a dus la prăbușire, la «cărere în timp» (Göterdamerung la Wagner, Nietzsche, Cioran).

Omul, captiv al eului, nu se arată în măsură să explice de ce se întreabă. Țuțea, în aceste condiții, se reîntoarce la primordiile biblice: pe de o parte Dumnezeul unic, neatributiv, atotstăpânitor, atotcuprinzător, atotrânduitor și, pe de alta, omul creat, călcător al poruncii (predilect omul faustian; civitas terrena sive diaboli).

Spiritul întrebător se afirmă tot mai accentuat începând din Renaștere, când își poate permite tot mai eliberat de tabuizări să se miște între ipoteză și experiment, între logic și empiric, între ontic și axiologic – adică tocmai acolo unde se naște problema, respectiv în lipsa Adevărului și a sensului. Dar și în nevoia de a diferenția Adevărul de Realitate, originea și esența vieții de cea a sufletului, ca în aporiile antinomice, după care sensul neîmplinirilor umane nu poate fi decât mistic.

Drama omului modern, spre deosebire de omul mitic, constă, în esență, în înlocuirea Adevărului cu idealul, deși, spune Țuțea, nimic pur și absolut sub idealul uman56, tot așa cum, în psihologia modernă sufletul nu există ca entitate, ci ca supoziție, ca ipoteză și de aceea Cartea întrebărilor așază alături de adevăr, frumos și bine sacrul care înlătură eroarea. Întrebările se nasc la intersecția a două orizonturi: omul – ca subiect care plăsmuiește din rătăcire, și natura – ca predicat. Omul întrebător, cu actele lui «părelnice»57 și cu satisfacția ipotezelor «pure», dacă reușește să iasă din captivitatea limitelor entropismului istoric (utilul, comodul, plăcutul), prin conștiință stochastică, atinge angoasa existențială, ca extensie a premiselor (mitologie, artă, filosofie, știință și tehnică). Or Adevărul nu poate fi în istorie, fiindcă este unic și transcendent în esență. Însingurarea de animal

56 57

Adevărul, pe această treaptă de reflectare, rămâne inaccesibil căilor umane, strict raționale, rămâne transcendent, iar înlăturarea transcendentului presupune 58

Idem, p.19.

Idem, p.159.

66

Idem, p.25.

BANCHETUL DE LAINICI

însăși renunțarea la Adevăr. E remarcabil însă că, din această perspectivă, Petre Țuțea nu vorbește nicăieri nici despre descoperirea apofatică, nici despre cea catafatică, ci se apropie, cum vom vedea, mai degrabă de revelație, fiindcă mai puțin contează ce au creat ele în diferență, ci cât au reușit împreună ca modalitate.

Dumnezeu se naște în vocația teologică a omului deschis să descopere, ca în «arta combinatorie» a lui Leibnitz, și nu să inventeze: el vede nevăzând și, ca în De docta gnorantia a lui Cusanus «știe neștiind» fără să caute ordinea (în chip necesar unică, precum Adevărul, altfel inexistentă, ca și acesta).

Algoritmul problemei este stabilit de greci, încă de la Platon (a se vedea dialogul Timeu), și începe cu Dumnezeu ordonator, nu și Creator (ex nihilo). Degradarea satanică a lumii este implicită și decurge din mit; Biblia anulează deșertăciunea-deșertăciunilor cu păcatul originar și, în condițiile Adevărului unic, problema are soluția în redempțiune (Isus, jertfa și mântuirea; Adevărul, Calea, Viața). Misterul (mysterium, tremendum și fascinans – la Otto Rudolf) este eliberator prin faptul că depășește omul și natura.

El scoate omul din limitele intuiției și ale întrebării. Țuțea (frecvent sub fascinația rostirii59, ca și Noica) vede că Unul nemișcat al lui Parmenide nu poate izvorî lumea, iar presocraticii au fost înșelați de zei, precum modernii de eul arbitrar și de aparență60. Problema acumulează noi date, deși Dumnezeu rămâne încă neatributiv, ca la Moise: "Eu sunt Cel ce sunt".

Apoi i-a zis: "Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" (Cartea a II-a a lui Moise; 3.14).

Neatributiv, El rămâne indefinibil conceptual și așa ar fi rămas pentru omul autonom, lipsit de gândirea esențială, nepreocupat de paradoxe, împietrit în aporeic, în factual. Abia când perfecțiunea devine concept și normă lucrurile se vor schimba. Aceasta se întâmpla începând de la Descartes (omnio perfectus).

Lucrurile se mișcau în sensul schimbării odată cu universaliile lui William Ockham, din sec. al XIVlea, însă Dumnezeu nu putea fi conceput în chip cartezian, El nefiind identificabil nici în spațiu, nici în timp, ci mai degrabă ca funcție de tip identitate, capabilă să transforme argumentul în el însuși, sau pozitiv definit ca o matrice din algebra liniara.

Atributivitatea lui Dumnezeu devine tot mai căutată însă începând de la Plotin, când binele suprem presupune unirea în gândire (până la unificare) cu El, moment de când teologia se definește ca știință a primirii și comunicării Adevărului unic și nu se situează în lumea ideilor [...], ci în lumea transcendentă a adevărului unic61.

Adevărul, transcendent în esență, depășește Realul ca simplă prezență extramundană (la C. Böehm62), obiectică (nu obiectivă), iar Dumnezeu, de la Toma d'Aquino, e Creatorul ex nihilo și se situează deasupra tuturor cauzelor; cauza care cauzează.

Discursul lui Țuțea, nefiind unul teologic, se sistematizează altfel, deși în mare parte este când contemplativ, când parenezic, însă problema, ca predicat, își evidențiază premisele nestânjenită: teologia revelată, teologia natuală, teologia fizică, teologia morală, teologia pozitivă63asigură o bună parte din atributivitatea lui Dumnezeu în toate planurile. Pe de o parte, Realul – Divinitatea – Ordinea – Ierarhia – Libertatea – Personalitatea – Legea – Norma – Tirania – Adevărul – Obiecticitatea; pe de alta Absolutul – Infinitul – Relativul – Problema. Problema care înseamnă căutare, soluție, aporie, concept, definiție, predicație, parenezare (lume intuitiv predicativă, esențial descriptivă), fenomenologie...64 În conștiința omului întrebător, acestea se așază pe cele patru paliere: teoretic, tehnic, estetic și practic prin imanența unidimensionalului și prin extrapolări oricum ilegitime în transcendent.

Așadar, categoriile epistemice se dispun pe două niveluri de reflectare în sensul lui Dumnezeu și al naturii; cel al structurării și cel al comensurabilității puse în predicație de problemă, așa cum spunea Petre

59

63

Ex. Încrederea în sine întunecă credinţa în Dumnezeu, p.165.

Idem, p.45.

61 Idem, p.51.

62 Idem, p.12.

Idem, p.52.

Idem, p.54.

60

64

67

BANCHETUL

Țuțea, declanșând algoritmul odată cu întrebarea și continuând cu căutarea, constatarea insolubilităților (aporia), atributivitatea, relaționarea (predicativitatea), conceptualizarea și definirea exortativă (parenetică). Adică de la datele problemei, la tatonarea soluției și apoi la punerea acesteia în expresie, fiindcă filosoful avea la îndemână logica pe care i-o oferiseră matematica, economia, dreptul.

Spre deosebire de istoria profană, când omul își situează curiozitatea doar în timp și spațiu, grație modurilor rațional, intuitiv, experimental, sistematic, analitic, sincronic și diacronic, întrebarea ființei limitate dezvoltă problema lui Dumnezeu în filosofie parcurgând schematic analiza algoritmului grosso modo, însă căutând generalitate și claritate pe o entitate în chip heideggerian scutită de o finitudine dată și cu o eficiență greu de verificat, pentru că Dumnezeu nu cade sub simțuri (Deus Absconditus). Iată de ce Țuțea pornește dinspre Natură spre Dumnezeu, pe o relație care conduce la esențe (supraspațiale și supratemporale); categoric Dumnezeu este în creația sa. Dinspre Real(itate) spre Adevăr.

Deocamdată un descriptivism care caută necontenit atributivitatea, însă într-un alt ordin: Realul primit și gândit mistic este Dumnezeu, ca Adevăr Unic, unul trinitar, etern, creator «ex nihilo», stăpânitor, orânduitor, judecător adevărat care s-a arătat, care nu se opune la nimic, în el având loc «coincidentia oppositorum» (N. Cusanus)65.

Algoritmul întrebărilor în soluționarea problemei pretind omului har, fără acesta spiritul său nu atinge Adevărul. Adevărul este primit66 ca atare, în afara acestei condiții cunoașterea cauzelor nu este posibilă, iar Dumnezeu, cel mai sigur, este cauza care cauzează totul. De aceea Adevărul gnoseologic, spune Țuțea, se înscrie în triunghiul Dumnezeu – natură – om. Și fiindcă Adevărul conceptual nu poate fi definit; el este Dumnezeu și atributivitatea Lui e totdeauna mai puțin cu revelația decât definitoriul pretins definirii; or acest lucru nu se poate imputa limbajului, fiindcă nu ține de el. Dar până la urmă nici o definiție a omului, prin natura ei intențional și senzorial viciată, nu este posibilă în afară de grație și revelație, lui fiindu-i dat să-și trăiască neliniștea metafizică a naturii sale67; ca și natura, creat de Dumnezeu, rămâne determinat din afară.

Or, dacă o definiție a omului nu este satisfăcătoare nici măcar la scară umană68, fiindcă nu își cunoaște toate determinările, cum ar fi posibilă definirea lui Dumnezeu?

Ne aduce Petre Țuțea, astfel, în fața unei aporii?

Nu. Pentru că aporia e o dificultate doar logic insolubilă. În antropologia creștină nu e vorba despre asta, pentru că Adevărul nu se caută în chip pascalian sau cartezian, ci se relevă.

Ființă limitată, și totuși întrebătoare, omul nu-și poate depăși condiția psihologică, nici cu logica, nici fără ea, nu doar că nu se poate debarasa de util și plăcut, cum crede Țuțea. Așadar, nici filosofia nu o poate face, fiindcă și ea încearcă să cuprindă cele două lumi (cea a Realului și cea a Adevărului), cu termenii onticului și ai logicului, problematizând gnoseologic și axiologic în interesul omului etern întrebător69. Constrâns la dogmă, la Decalog, el nu se mai poate defini ca ființă liberă și de aici obârșia păcatului celui dintâi și condiția implicită de ființă penitentă, dar grațiabilă (omul istoriei profane, al paradisului pierdut). Teocentrismul vine cu teza că orice adevăr în afara celui religios este de ordinul plăcutului și al utilului.

Cât despre creștinismul lui Petre Țuțea, acesta se vede mai mult în evlavioasa reflectare decât în formalizarea colajului redundant și eclectic al Tratatului de antropologie și, ca un bun creștin, crede în strălucirea lumii de dincolo pe care o prețuiește după sfatul Mântuitorului: „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (Matei 10: 16).

65

68 Ţuţea într-o astfel de tentativă aduce, cu sau fără ironie, ca atributivă o tipologie antropologică sui generis: homo sapiens, homo faber, homo ludens şi homo stultus.

69 Idem, p.124.

Idem, p. 59.

Idem, p.122.

67 Idem, p.116.

66

68

BANCHETUL DE LAINICI

farmecul zicerii (adesea ca la Eliade și Noica și mai rar ca la Cioran), soluționează sub ispita paradoxului și a aporiei. Logica lui este în mod evident o specie a acțiunii care operează curent între standardizare și simbolizare și se scutește atent (prin îndelungată exersare) de erorile silogistice, neagă antecedentele prin disjuncție fără a cădea în erori propoziționale, iar redundanța nu este de fiecare dată motivată de repetabilitatea presupusă de antropologiile religioase, așa cum se menționează în postfață. Judecata lui Țuțea, ca la Nae Ionescu, nu afirmă o lume nouă, contrară celei vechi, ci o diacronie ca timp istoric și o ontologie ca știință opozabilă antropologiei, iar judecata termenilor nu e și o judecată a limbajelor: Limbajul sacru araține teologiei. Termenii: problemă, cercetare, metodă [...], n-au loc în teologie73. Algoritmizarea întrebării în problemă nu abdică de la principiul rațiunii suficiente, fiindcă o problemă viciată în completitudine nu mai are nici consistență, de unde și soluția ar fi cel puțin îndoielnică. În Tratatul său de antropologie creștină, Petre Țuțea avertizează: Logica este considerată sediul criteriilor formale ale adevărului. Nu există însă adevăr la nivel logic și nici la nivel metafizic, acesta fiind religios în esență, cum am mai spus [...]. Repet: a căuta adevărul în om și în univers înseamnă a nu-l afla niciodată74 – or asta, chiar dacă nu îndreptățește la orice, sigur nu abrogă privilegiul întrebării.

În ordinea necesară a acestui creștinism el își găsește libertatea reală, deși, ca om întrebător, ar trebui să se neliniștească aprioric la apariția lui, dar mai ales aposteriori la ideea dispariției. Forma pură a Nemișcatului mișcător, reunindu-se prin învierea morților, prefigurată de învierea Mântuitorului, forma reală a redempțiunii fiind înfrângerea morții [...]. Dacă nu este o înviere a morților, nici Christos n-a înviat, deșartă este atunci predica noastră, deșartă este și credința noastră, că, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților...”70, citează Țuțea din Epistola I către corinteni.

Neliniștea lumii actuale, din acest sens, este alta decât cea renascentină, unde divinitatea, ca la De Sanctis, era «întâmplare» tăcută, din care se scoteau foloase prin legi imanente acesteia. Omul actual caută libertatea printre contradicțiile în care se constată ceva mai autonom, dar rămâne înlănțuit de aceeași mărginire și pentru asta fericirea lui, nondialectică, precum în parenezele orientale, se rezumă la «a nu adera la nimic». Ceea ce este un fapt asemănător cu ataraxia. Cioran îi răspunde: «Juste mais impossible»71. Țuțea promovează o teleologie creștină a cărei putere constă tocmai în lupta pentru libertate; libertate ca scop în sine care nu împiedică acțiunea, o libertate72 fizică, civică, politică, psihologică și nu în cele din urmă una de conștiință.

Problematizarea cu care operează Țuțea, deși rămâne în subsidiar eclipsată de ceea ce întreabă și de

Luminiţa Donisă cântând pe versuri de Ana Poadaru la Colegiul Naţional de Indormatică „Carmen Sylva“ Petroşani

70

73

71

74

Idem, p.179.

Idem, p.340.

72 Idem, p.199.

69

Idem, p.332.

Idem, p.333.

BANCHETUL

Constantin STANCU

POEME DE SCRIB (poeme creètine) Unitatea de măsură Îngerul complică mereu lucrurile în Bizanț, argintul intră-n clopotele mari sub care se odihnește cerul ca un animal marin.

Chiar în mijlocul orașului, printre autovehicule și pietoni transparenți, stătea îngerul, pregătit era pentru măsurătoare, avea în mâini un aparat de măsură, verifica întinderea orașului, verifica inimile celor care intrau în oraș și nu se făcuseră transparenți, măsura vremea și timpul exact și sentimentele celor care treceau pe acoperișurile caselor ca simpli pietoni, atingând aerul, până ce aerul se făcea albastru…

În Bizanț îngerul atinge coroana de oțel a împăratului și ea înflorește pe fruntea lui, nu-i o minune, e doar transformarea întunericului în substanță.

O dâră de sânge curge pe vitralii nedefinite, mișcătoare, incomodă dâră de sânge ca o funie sonoră. În Bizanț unii văd o corabie eșuată pe acoperișul catedralei, cu prora înfiptă-n aureolele sfinților de sticlă, legănându-se în liniștea lunii de april, în labirintul miresmei florii de liliac...

Am strigat îngerului și el mi-a arătat lungimea pură a vieții lui în viețile primite în dar, avea exact lungimea perfectă la care nu se mai putea adăuga nimic, la care nu se mai putea scădea nimic…

Intri în visul fecioarei ca-ntr-o catedrală, mintea ți se face imperiu.

EL A fost găsit de cei care nu-l căutau, a fost auzit de cei cărora nu le-a vorbit, a fost visat de cel nenăscut, a fost căutat de cei care au murit…

Soarele ca un porumbel s-a așezat pe ramul de la fereastră, el ca un gând a intrat în inima mea…

Sunt trăit de el, necunoscutul, sunt gândit de cel nemuritor, sunt barbar într-o secundă eternă, ce n-a mai fost…

Rătăcit în Bizanț Pe străzile din Bizanț trece îngerul cu lanțul său de aur, dimineața, ca o ființă, vine în vârful picioarelor, înfloresc pomii când îi atinge.

Cineva inventează culorile ca pe soldați în armurile sunetului.

70

BANCHETUL DE LAINICI

Evelyne Maria CROITORU

LAINICI, CULTURA VALORILOR SPIRITUALE CREȘTINE – 9-11 noiembrie 2017 – Revista BANCHETUL (denumire după Platon) a Fundației Culturale Ion D. Sîrbu din Petroșani, revistă condusă de scriitorul Dumitru Velea, care a gândit și mai apoi, cu mult suflet și energie, a organizat o suită de evenimente prin care cuvântul, pictura și muzica au fost aduse de creatorii lor în mijlocul cititorilor și admiratorilor de frumos.

Prima întâlnire a fost la Colegiul Național CARMEN SILVA din Petroșani; primitori și amabili profesori și elevi, dar și frumoase, expresive spații ale instituției de învățământ, au făcut ca prezentările de carte, mini-recitalurile de poezie și muzică, să creeze moment pline de sensibilitate, predestinate parcă numelui istoric ce a patronat această etapă a evenimentului.

Următoarea întâlnire, Biserica cu hramul SFÂNTA MARE MUCENIȚĂ VARVARA, ocrotitoarea minerilor. Preoți și enoriași au făcut posibilă o întâlnire de suflet, unde cuvântul a bucurat deopotrivă pe cei care l-au rostit (recitat, cântat), cât și pe cei care lau ascultat și aplaudat.

sfântă, sobornicească și apostolică. Ne-au încântat ochii și sufletul, frumoasa și impunătoarea biserică nouă, minunat pictată de maestrul Grigore PopescuMuscel, dar și de chibzuiala orânduielilor administrative ale întregului ansamblu monahal.

Ne-a impresionat ospitalitatea slujitorilor locașului, dăruirea cu care Sfinția-sa Starețul Ioachim Pârvulescu ne-a prezentat mânăstirea precum și noblețea cu care a patronat întâlnirile scriitorilor veniți din toate colțurile țării pentru dialogul inițiat de domnul Dumitru Velea, sufletul acestui admirabil eveniment cultural.

Smerenia, înălțarea, îngăduința, bunătatea, parcă s-au așezat pe creștetele noastre, au pătruns în suflete.

Citim, discutăm, dezbatem. Despre creațiile noastre, în special despre poezie, dar și despre vieți închinate ortodoxiei și suntem preocupați de „stâlpii” de esență ai culturii și de soarta acesteia. Întâmplător sau poate nu, sunt angrenate în dialog generații/oameni de cultură cu o experiență cum numai cei care i s-au dedicat o pot avea, dar și tineri ce ar putea prelua și continua efortul de a clădi și transmite mai departe tot ce este cu adevărat valoros. Și iată cum, sub acoperișul Sfintei Mânăstiri, simbol al trăiniciei și veșniciei, un grup de oameni dăruiți și talentați duc mai departe frumosul prin cuvânt.

Evelyne Maria Croitoru, Diandra Lorena David, Ana Podaru și Doina Georgescu

Ciclul întâlnirilor are apoi un moment mai extins, în două etape, în locul unde Dumnezeu și-a așezat privirea, iar slujitorii săi i-au înălțat locaș de închinăciune – MÂNĂSTIREA LAINICI, vatră sihăstrească,

Cornel Nistea, pledând cauza revistelor literare

71

BANCHETUL

Ana PODARU

Tu n-ai nici umbră, nici odihnă, Maică „Odihna ta, mamă, nu am văzut-o, nici umbra” Cristi Mates

Glossă Doamne nu găsesc cuvinte să-ìi spun ìie: Mulìumesc!

Când în mine lutul geme, când durerea-mi este brazdă, Îmi găsesc în mine glasul care strigă: Te iubesc!

Printre candele-n lumină ce-ìi stau la picioare gazdă,

Ești peste tot Măicuìă Sfântă să dai o mână de-ajutor Acelora ce la nevoie te strigă-ngenuncheaìi în cor, La fiecare pui pe rană din mirul Domnului un pic Și din a ta nemărginire faci totul din ce-a fost nimic.

Gândurile-mi vin spre tine... rugăciunile-s pornite Când mi-e inima pustie pentru-o clipă mă opresc Și-mi așez genunchii-n tină, mâinile spre cer smerite, Doamne nu găsesc cuvinte să-ìi spun ìie: Mulìumesc!

Măicuìa noastră nu mai plânge, icoana ta-i pe cer pictată, Noi suntem doar o amintire în vremuri, Tu ești nepătată, Noi ne jelim când plânge cerul, sau când ne macină durerea, Tu te frămânìi și bei din cupe ce nu-și golesc otrava, fierea.

Suspendat îmi este trupul între două lumi stinghere, Port în pumn reverul hainei luminat de-o biată zveazdă, Vreau să urlu, n-am putere... inima secunde-mi cere Când în mine lutul geme, când durerea-mi este brazdă.

Ne iartă Maică slăbiciunea, venim să-mpodobim icoana Și-ìi umezim marama pură, cu lacrimi ne oblojești rana, Ne plângi și Tu când plângem noi, dar nu ne lași îngenuncheaìi, Ne pui pe suflet leac curat când suntem triști și-ngânduraìi.

Număr astre zburătoare, le privesc căzând din ceruri, Vin spre mine flori de cale, lumânări prin nouri cresc, Văd în ceaìă trupuri, trupuri, chipuri de atâtea feluri, Îmi găsesc în mine glasul care strigă: Te iubesc!

Stai lângă noi Măicuìă sfântă și n-ai odihnă niciodată, Nici umbră n-ai pe acest pământ, te-ai ridicat la cer odată, Dar te cobori în mânăstiri sau în biserici unde omul Te caută prin rugăciuni cum caută pasărea pomul.

Aud glasul tău, privirea-ìi, ce mă-ndeamnă să aleg Viaìa veșniciei toate sau durerea lumii brazdă, Am ales din pomul vieìii roade coapte să culeg Printre candele-n lumină ce-ìi stau la picioare gazdă,

Tu nu ne lași la ceas de seară, în toamna vieìilor din noi Ne scapi mereu de-ngrijorare, de boală, pătimi și nevoi.

Printre candele-n lumină ce-ìi stau la picioare gazdă Îmi găsesc în mine glasul care strigă: Te iubesc!

Când în mine lutul geme, când durerea-mi este brazdă Doamne nu găsesc cuvinte să-ìi spun ìie: Mulìumesc!

Poetesele Ana Podaru și Evelyne Maria Cojocaru în mijlocul elevilor de la Colegiul Național de Informatica Carmen Sylva Petroșani 72

BANCHETUL DE LAINICI

Muguri de zăpadă Peste crengi s-au așezat muguri de zăpadă, Ninge floare dalbă stea ce-a-nceput să cadă, Copil îmbrăìișat de îngeri cu aripi desfăcute Pare pământul învelit de florile mărunte...

Ninge, ninge chiar și-n cer peste sfinìi și îngeri: Unde-i steaua ce-a apus, clipele de ieri?

Peste sufletul meu ninge, dalbe flori mărunte, Se topesc cununi de stea ce-au căzut pe frunte.

Ninge-n asfinìirea mea, muguri de zăpadă Înfloresc și-apoi dispar, vuiet de baladă, Cai aleargă printre fulgi, urmele se-astupă, Picură din ìurìuri iarnă în a vieìii cupă...

Ana Podaru și Ileana Berki

Glasul clopotelor Ding-dong, e glasul ce vine dinspre Mănăstirea Neamìului, unsprezece clopote vorbesc despre istorie, și-apoi tac...

Unde ești Ștefane să-ìi aperi norodul ce a rămas sărac?

Atâtea victorii, atâtea înfrângeri s-au dus pe gura șanìului

Ninge peste Dumnezeu, candele, biserici, Ninge peste împăraìi, ninge peste clerici, Ninge flori, mărunt, mărunt, ninge peste lume, Zboară fluturi argintii ce nu poartă nume.

Ninge-n suflete cuvânt, ninge cu poeme Despre muguri de zăpadă ce-au furat blesteme, Ninge-n ciuturi de fântâni, dans și feerie, Brazii stau împodobiìi, ninge-a reverie.

Și cine purta-va vreo vină?... Vino și-ascute sabia dreptăìii ce stă cu tăișul pătat de câinii ce latră și mușcă din om, muzee martire ce zac părăsite, hrănite de frunza din pom?! se-ndepărtează îngerii, sfinìii, de pe frescile zidurilor cetăìii...

Ninge peste Pruncul Sfânt Să mergem la iesle, ne-așteaptă Iisus Și Maica cea Sfântă ne-așteaptă, Ne călăuzește o stea ce și-a pus Lumina pe calea cea dreaptă...

Ești gata de luptă? te-așteaptă umilul popor și ìara te cheamă!

Nu-i vreme să dormi, că-n zid de biserici te-așteaptă oștenii ce-și leapădă crucea din marii lor ochi, dar cine-s moștenii?

Că nu mai e pâine și nu mai e vin și plânge și biata ta mamă.

E noaptea-n care îngeri stau de pază, E noaptea ce-și revarsă bucuria Pe ieslea unde Maica Lui veghează.

Să ducem vestea: S-a născut Mesia!

Sssst!... taci?... nu te-auzi?... în tine-i vulcanul ce fierbe, în tine-i izvorul dreptăìii și-s cruci, morminte și-o mie de jerbe.

La Betleem în locul unde magii: Tămâie, smirnă, aur au adus, Acolo unde și-au golit desagii Și toată dragostea la cap i-au pus.

Păcatul meu

Maica Sfântă lăcrimează, bucurie cerului, Dumnezeu din cer privește pruncul preacurat, Mântuirea risipește patimile omului...

Ninge peste Betleem, nori s-au scuturat. ........................................................................

Ninge, ninge flori mărunte peste pruncul Sfânt, Îngeri scutură din aripi, ninge pe pământ, Stelele încet coboară peste ieslea luminată Vin păstori cu turmele pe Iisus să-l vadă.

Mă iartă, Doamne, înc-o dată, că eu, un simplu muritor am îndrăznit să lupt cu moartea ce-am invocat-o totuși eu. În labirintul fără viaìă am dat cu moartea de pământ și-acum mă-ntreb care-i motivul că m-ai lăsat să mai cuvânt.

M-am ostenit ca niciodată. De ce mai sunt pe lume eu?

Cănd sensul vieìii e iubirea, fără iubire nu am viaìă și-n trupul ăsta ce se zbate s-au așezat statui de gheaìă. Știi?... lupta mea n-a fost ușoară, nici grea n-a fost cu mila Ta 73

BANCHETUL

chiar dacă biciul a fost aspru, m-am osândit la viaìă grea.

Din candele ce-au dat să ardă mai pâlpâie un foc de paie, dar unde-s eu? văd doar o umbră ce sapă șanìuri prin odaie.

Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu, Dumitru Velea, Ana Podaru, Nicolae Băciuț, Doina Georgescu și Evelyne Maria Croitoru

Palma dumnezeiască Doamne ia de pe pământ toate stelele ascunse de netrebnicii barbari ce-au turnat pe ele zgură, ce-au distrus ce-a fost mai bun clevetind la cotitură, pune stelele pe cer... de iubirea Ta pătrunse.

Vei vedea în palma Ta strălucirea lor divină, tineri ce-s născuìi cu har, osândiìi de-a lor trufie, Tu, le ia de pe pământ, din această nebunie iar lumina lor orbi-va ochiul lor pătruns de vină.

Doamne, câìi copii au plâns prea fiind nedreptăìiìi de o gloată de tâlhari care-și spun pe nume dascăli, dascăli sunt acei cu har, nu o o gloată de șacali ce-au ajuns să-ngroape-n ìărnă harul celor osândiìi.

Stele mor, apuse-s stele ce puteau să schimbe lumea iar lumina lor se duce până-n piatră de mormânt, Doamne, doar cu rugăciune scoatem steaua din pământ sus pe cer e locul ei, nu sub tălpi de giurumea.

Stele vin și stele pleacă, luminoasă-i steaua care are harul tău în ea, s-a născut cu sfânta-ii cruce, cerul tău e plin de stele, unele-au rămas caduce, doar acele-n palma Ta strălucesc ca mândrul soare.

Mă mustră lacrima din barbă ce cată scara ochilor să urce-ar vrea să-și facă vadul în luminișul stelelor, că-n ochi sunt stele doar atunci când scriu poeme de iubire, mi-e patimă să simt că eu plătesc cu sânge-a mea trăire.

Vezi? eu nu văd în jurul meu adevărata fericire, am învăìat din suferinìă că tu ești singura iubire și-atunci când moartea mă iubea, eu îmi doream să fiu iubită, dar nu de viaìa asta grea, de-un singur el... nefericită... m-a ocolit când din cenușă lăstarul se zbătea să iasă certând corola-ntunecată ce mă-nflorea la prima coasă.

Hmm... ce nedrept e-al meu destin, că jertfă trebuie să fiu trăind în lumea fără viaìă cutreierând într-un pustiu.

De ce?...răspunsu-i tot la Tine, e scris în mine, spin în rană, o luptă e deja pierdută când nu-i dai sufletului hrană.

Pierdută-i lupta, eu învinsul, mă simt martir în lumea vie Tu mă iubești, iar eu învinsul mă dăruiesc cu totul iie Netrebnic gând ce hoinărești cu haina sufletului roasă, offf... mă declar un păcătos ce spun că moartea-i mai frumoasă...

Iluzia iubirilor și tânguirea pleoapelor... păcatul meu... păcatul meu...

La Mănăstirea Lainici, in jurul Staretului Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Nicolae Costache, Ana Podaru, Mihail Diaconescu, Diandra Lorena David, Parintele Stareț Ștefan de al Mănăstirea Sf. Mihail și Gavril din Banat, Flavia și Cosmin Adam

74

BANCHETUL DE LAINICI

pe spatele tău mai sunt urme de joarde te lepezi de piele, te-mbracă lumina

Toamna vecerniilor Prin pădurile de fag drumuri șerpuiau la vale, coborau cu noi odată frunzele duse de vânt, alte frunze-mbrăìișau ramuri răsărite-n cale murmurând vecernii-n văi pentru lutul nostru sfânt. În grădina-mpărătească pomii ne privesc cuminìi, cimitirele sunt vii, sfinìii s-au născut prin moarte, pe buchetele de flori fluturii parcă-s părinìi ce-au venit la liturghie să deschidă sfânta carte.

Noi pășim cu fruntea-n ìărnă, cu poverile-n spinare, târâind păcate multe printre frunzele martire, ne întreabă ceru-n taină de-am venit la închinare luminându-ne cărarea sufletelor în simìire...

Se aude toaca-n munte, în ecou răspunde-un clopot, coborât-au din icoane îngerii cu sfinìi cu tot, toamna rugăciunii noastre ca o ploaie curgen ropot când izvoare de iubire în altare dau în clocot.

Ce culori în jurul nostru, codrul s-a-mbrăcat în zeu, mantia de frunze-i vie și ne-nvăluie cu taine, că-n acest tablou al toamnei pictorul e Dumnezeu coborât la rugăciune în aceste sfinte haine.

te doare orbirea din ochii trecuți tu, mână de lut, frumuseți n-ai văzut ce încă din pântec de mamă-au crescut sub ochii tăi goi sub privire pierduți o ultimă șansă să lași bucuria să rupă din lanțuri, să nască noi vise iubirea divină, talpa ta o strivise acum va renaște creionând mărturia

Desțelenire când pleaopa căzută-i mormântu-ți de vise călăul coșmar biciuiește cu sete pe ochii tăi mari durerea-i pecete culegi spinii rămași, numeri clipe ucise când te scapi din strânsoare la mâini guști din plin frumusețea divină vezi și-n negrul rămas o lumină stai smerit și în mijlocul haitei de câini te iubești și înveți să iubești orice vierme ce-n rod dă să sape numeri pașii ce umblă pe ape și privești, în iubire, cum crești dai nou sens unei vieți părăsite o trăiești după legile sfinte brusc, păcatu-ți devine cuminte drumul pare de puf pe sub tălpi tăbăcite înapoi când privești, te orbește ruina lăsată de iadul ce încă te arde Ana Podaru, dând autografe

75

BANCHETUL

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Timpul și „spațiul“ / „țara“ regelui-psalmist David, între legendă și istorie «„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare“ (II, Tim[otei], 3, 16 / Bibl, 1338). De aceea a fost scrisă de Duhul [Sfânt] pentru toți oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală. Că spune Scriptura: „Tămăduirea va pune capăt marilor păcate“ (Ecl[eziastul], 10, 4 / Bibl, 671). [...] Cartea Psalmilor [...] este o vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește. Tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit...» (Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I – VMar, 183).

Civilizația ebraică s-a ivit într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, «în țara unde curg laptele și mierea» (Bibl, 105)2, într-un spațiu destul de restrâns, căci suprafața Israelului era la început de vreo 15000 de kilometri pătrați, cu un relief foarte variat, de la trei mii de metri, altitudinea Munților Hermon, până la Marea Moartă – cea cu țărmurile aflate sub nivelul Mării Mediterane până la 394 de metri –, la interferența drumurilor ce legau civilizațiile arhetipale (cf.

PTCarc, 11) ale celor trei continente: cea egipteană, cea asiro-babiloniană și cea pelasgă > valah-arhaică (de sub pecețile Reformei Zalmoxianismului – prima religie monoteistă din istoria spiritualității universale – PTEm, 16 sq.), civilizație desemnată de Marija Gimbutas (de prin 1970 încoace) prin sintagma Old European Civilization (GCiv, 51 sqq.).

Civilizație interferențială, civilizația ebraică s-a constituit și durează de milenii (cf. DIC, I, 167), în ciuda numeroaselor cutremure, a secetelor, a norilor de lăcuste, a țânțarilor malariei, a invaziilor neîncetate de triburi nomade din vecinătăți, a faunei feroce, cu lei, urși, lupi, leoparzi, ori cu șerpi veninoși, sau în ciuda sărăciei bazinelor hidrografice și a deșertizării.

Civilizația interferențială ebraică s-a dezvoltat prin istorii, pe un segment temporal impresionant, între anii-orizont 1100 î. H. și 64 î. H. (anul integrării în Imperiul Roman), și apoi, cu „tributul veacurilor“, s-a păstrat, în ciuda vitregiilor cunoscute la traversarea imperiilor antice, evmezice și moderne, ajungând și mai învigorată, după cum se vede în prezent. Și centrul acestui spațiu cultural / civilizatoriu s-a aflat în Valea Iordanului, cu trestie-papirus și curmali, vale mărginită de coline cu bogății de viță de vie, de livezi de smochini și măslini, cu arbori rășinoși, ori buni de construcții: stejari, cedri, chiparoși etc. Văile fertile permiteau cultivarea, îndeosebi, a orzului – alimentul fundamental al spațiului respectiv – și a grâului. Renumite erau și turmele / cirezile din zonă, îndeobște cele de oi / capre, bovine (vaci, bivoli) etc.

Lecturi publice la Biserica Sf. Mare Muceniță Varvara, Petroșani. Moment muzical, cântă la nai Monica Țugulea

Prin secolul al XIII-lea î. H., în vremea marelui faraon-constructor, Ramses al II-lea, evreii (nume provenind din habiru / khabiru, adică „războinic mercenar“, aidoma celor din balcano-anatolianul spațiu Pelasg > Valah al „Cultului Cabirilor“, ori, după alte izvoare, din spațiul Larsei și Assur-ului, desemnând oricum – dinspre textele egiptene – „cei de dincolo [de Nil]“ / „cei din Răsărit“) au intrat în atenția „istoriilor antichității“ prin fuga din Egipt, deoarece au refuzat muncile grele la piramide etc.; sub conducerea lui Moise (în pelasgă > valahă: Moshua > Moșu, în egipteană, Mașu, în ebraică: Mosha > Mosé, reverberând semantic-sincretic pelasgo- > valaho-dacul mosua > moș, adică înțeleptul / bătrânul), triburile semite au migrat dinspre Delta Nilului spre răsărit, străbătând nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moartă prin sud și, „trecând Iordanul dinspre partea estică, au ajuns în Canaan“; în vremea „lentei lor migrații“ de vreo patru decenii.

76

BANCHETUL DE LAINICI

domnit treizeci și trei de ani peste tot Israelul și peste Iuda.“ (Bibl, 333).

«evreii s-au organizat într-o confederație de triburi, au trecut la o viață sedentară și au început acțiunea de ocupare a Canaanului; în această perioadă și în asemenea condiții a început procesul de constituire a poporului lui Israel» (DIC, I, 168).

David a pus bazele administrației civile, a stabilit capitala la Ierusalim, a întreținut bune relații cu Hiram din Tyr, de la care a primit ajutor – meșteri și materiale de construcție – pentru impresionantele edificii din capitală. Avea o armată permanentă, din mercenari, și trupe periodice / vremelnice. A pus bazele unei cancelarii („corp de scribi“), unde se consemnau evenimentele acelor vremuri, a organizat clerul, viața de curte etc.; după „istoriile“ transmise dinspre orizonturile davidiene ale mileniului I î. H. se spune că a făurit «dintr-o slabă confederație de clanuri și triburi, un regat centralizat, puternic“; era „înzestrat și cu daruri artistice remarcabile (cânta la harpă, era un talentat poet)“; „David avea însă un caracter nu lipsit de flagrante contradicții, fapt care a făcut ca ultimii ani ai domniei să-i fie tulburați de nemulțumiri interne, de gelozii și de discordii familiale; cu toate acestea, David rămâne marele rege din istoria evreilor și – în epoca sa – unul din marii suverani din întreg Orientul Apropiat“» (DIC, I, 167). Regatul Israelului a fost propulsat la apogeu de fiul lui David, Solomon (970 – 931).

Contemporanii regelui David în ariile civilizațiilor arhetipale ale planetei. Rege trălucit-legendar al evreilor, David (1010 – 970 î. H.) și-a desăvârșit opera-i întru Dumnezeu, cu întregul său popor, sub un puternic și benefic flux spiritual-monoteist, venit „din nord“, din Dacia / Cogaion (Sarmisegetusa), în primul rând, prin faimoșii Cavaleri ai Zalmoxianismului atestați documentar în aria dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, încă din secolul al XIV-lea

Israel este numele schimbat dat lui Iacob, succesorul lui Isac, «după ce luptase o noapte întreagă cu un înger»: „Numele tău nu va mai fi Iacob, ci va fi Israel, pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost mai tare!“ (Facerea, 32, 28 / Bibl, 46); «numele Israel se întânește și în contractele babiloniene din timpul lui Hammurabi, dar și în lista orașelor lui Tuthmosis al III-lea; Iacob / Israel a fost chemat în Egipt cu familia sa de fiul său Iosif, ajuns mare vizir»; «amănuntele sunt pe larg povestite în Facerea, 45, 4 – 10»; «studiile de istorie antică a țărilor din Orientul Apropiat, precum și rezultatele cercetărilor arheologice (vd. W. Keller), au confirmat validitatea Vechiului Testament ca principala sursă de informație privind civilizația și cultura ebraică.» (DIC, I, 168).

După moartea lui Moise, triburile israeliene au trecut sub conducerea lui Ioșua, un veritabil strateg; căci în vremea acestuia, neamurile evreilor – ce asimilaseră întru etnogeneză ebraică și autohtonii Canaanului din zonele colinare, și filistenii cu viguroase rădăcini în Pelasgia / Dacia–Arhaică, și amoniți / amoreeni, moabiți ș. a. – s-au avântat până între zidurile de la „orașul palmierilor“, Ierusalim (< Gerusia- + Salymos3). În orizontul anului 1125 î.H. / î. e. n., israelienii s-au evidențiat ca stăpâni ai Canaanului; și „obiectivul principal al triburilor israeliene, în număr de 12, erau văile fertile ale Canaanului, fâșia de circa 30 km lățime de-a lungul coastei Mediteranei“ (DIC, I, 170)

(acești nemuritori cavaleri-lupachi ai Daciei, Soli / Mesageri Celești la Dumnezeu, trimiși din cinci în cinci ani, Soli ce, în realitate, urmau neabătut sacra lor cale-spirală-planetară, pe care, între nenumărate altele, aveau și foarte importanta haltă – cf. PTIstr-LXI, 5 – din Ierusalim; în orizontul anului 1380 î. H., Analele lui Suppiluliuma – cf. GHT, 235 sq. – elogiază faptele de vitejie ale unui astfel de Sol , „teșub Zalmas“, însoțit de o sută de cavaleri lupachi, viitor rege-zeu-medic, Salmos / Zalmas-Zalmoxe).

De prin secolul al XI-lea, documentele sacre par a grăi tot mai mult despre veritabilul popor israelian de sub conducerea regelui Saul, controlând drumurile comerciale dintre Pelasgia / Dacia–Arhaică / Medie, Mesopotamia și Egipt.

Viața psalmistului / regelui David se aproximează dinspre legendele și istoriile ebraice – cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/David_(Biblie) – a se fi derulat între orizonturile anilor 1040 și 970 î. H.; se afirmă că ar fi fost rege al evreilor / Israelului între anii 1010 și 970 (s-ar fi stins din viață înainte de echinochțiul de primăvară, înainte de nisan, dar nu mai înainte de a fi încredințat conducerea statului Israel fiului său Solomon). Analiza „istoriilor“ ni-l reliefează pe David ca întemeietor de țară / neam, în vremea „regalității“ lui fuzionând neamurile / triburile israeliene, filistene, arameene, amonite și moabite, astfel desăvârșindu-se etnogeneza evreiască. În Cartea a doua a regilor (5, 3 – 5) se menționează:

Regele David a fost „contemporan“ nu numai cu nemuritorii regi ai Daciei din Dinastia Zalmoxienilor ce aveau vocația construcțiilor urieșești, a arhitecturii religioase și militare, cu acel murus dacicus (cf.

PTZarh, 9) de trei metri grosime (din epoca lor ivindu-se ruinele de azi ale cetăților-oraș / davă de la Sântana-România, de 78 ha, ori cea de la CorneștiRomânia, întinsă pe 67 ha etc. – cf. DIC, 790 / CS, 144 sqq.), ci și cu străluciții regii ai Egiptului din Dinastia a XXI-a, de la Amenophis și Siamon (cf.

GEAT, 269) și până la regele din Dinastia a XXII-a, Șeșonk I (950 – 929). ori din Babilonia, între care și Assur-rabi II (1010 – 970), din vremea căruia datează Calendarul de la Gezer.

Opera de psalmist a regelui David. «Cartea

„Au venit toți bătrănii lui Israel la rege, în Hebron și a încheiat cu ei regele David legământ în Hebron, înaintea Domnului; și au miruit pe David rege peste tot Israelul. David însă era ca de treizeci de ani când s-a făcut rege și a domnit patruzeci de ani. În Hebron a domnit peste Iuda șapte ani și șase luni, iar în Ierusalim a 77

BANCHETUL

Psalmilor», sau Psaltirea (antologie ce cuprinde 150 de „cântări sacre“, „pe note și destinate închinării publice aduse lui Iehova / Dumnezeu la templul său din Ierusalim“, ridicat de regele David, odată cu stabilirea capitalei Israelului aici), se apreciază de către exegeții Vechiului Testament că ar fi fost scrisă, desăvârșită în inspirație, în peste o jumătate de mileniu, între anii 1000 și 460 î. H. În Biblia ebraică, antologia aceasta este cunoscută sub titlul de Sefer Tehillím, „carte de laude“, ori Tehillím („laude“); tehillím este pluralul lui tehilláh („laudă“) și se găsește în deschiderea / antetul Psalmului 145 (este de fapt un psalm al lui Agheu și al lui Zaharia):

În antete se repetată adesea expresia Către maimarele cântăreților: „unele antete explică utilizarea / scopul psalmului respectiv, ori furnizează instrucțiuni muzicale“;

34 de psalmi nu au vreun antet; cuvântul Sélah, ce apare de 71 de ori în textul de bază, este considerat „semn tehnic“ pentru muzică / recitare: „însă semnificația lui exactă e încă necunoscută“; „unii sunt de părere că indică o pauză pentru a medita în liniște în timpul cântării, cât și al muzicii instrumentale“;

și nu e necesar să fie rostit în vremea citirii. „Nucleul“ psalmilor atribuiți „în mod explicit“ regelui David se află în Cartea întâi, parte cuprinzând psalmii ce poartă numerele de la 1 la 41; dintre acești 41 de psalmi, doar patru nu îi sunt atribuiți regelui David; este vorba despre psalmii de sub numerele 1, 2, 10 și 33; așadar, Cartea întâi conține 37 de psalmi ai regelui David. În Cartea a doua, cu psalmii 42 – 72, Psalmul 51 se atribuie lui David

„Laudă, suflete al meu, pe Domnul. / Lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi.“

Titlul Psalmi a fost pus în marele circuit religioscreștin prin Septuaginta, unde Psalmói desemnează „cântări intonate cu acompaniament muzical“, prin Sfânta Evanghelie – cea după Luca, 20, 42 („Căci însuși David spune în Cartea Psalmilor...“ – Bibl, 1189) etc. În Cartea Psalmilor, sau Psaltire, cântările / poemele sacre au „titluri“ / „antete“ ce menționează deseori numele scriitorului; din cei 150 de Psalmi, 73 menționează numele regelui David ca autor / psalmist; dacă se are în vedere ce se spune în Faptele Sfinților Apostoli, 4, 25, în Evrei, 4, 7, după aprecierea psalmologilor, „și Psalmii, 2, 72 și 95“ pot fi atribuiți lui David; apoi, psalmii ce poartă numerele 10 și 71 continuă parcă psalmii cu numerele 9 și 70; doisprezece psalmi sunt atribuiți lui Asaf („casei lui Asaf“), chiar dacă unii dintre aceștia ne grăiesc despre evenimentele ulterioare zilelor lui Asaf; unsprezece psalmi sunt atribuiți „fiilor lui Core“ (la care s-ar adăuga „psalmul 43, continuare a psalmului 42“); psalmul 88 menționează pe lângă fiii lui Core și pe Heman; psalmul ce poartă numărul 89 se atribuie lui Etan; psalmul de sub numărul 90 se atribuie lui Moise, cum și următorul, 91, însă cu mari „rezerve“; psalmul de sub numărul 127 „este al lui Solomon“; și „astfel, peste două treimi din Psalmi se pun pe seama a diferiți scriitori“.

Avându-se în vedere aceste „paternități“ ale acestor poeme din Cartea Psalmilor, se poate trage concluzia că o mie de ani a durat această scriere sacră:

(„este o rugăciune a lui David, rostită după îngrozitorul său păcat cu Bat-Șeba, soția lui Uric Hetitul, și arată căința lui sinceră“).

Din Cartea a treia nu i se atribuie regelui David vreun psalm, ca și în cazul psalmilor din cartea următoare.

Cartea a cincea, cuprinzând psalmii 107 – 150, atribuie regelui David, în „cântarea treptelor“ (psalmii 120 – 134), doar Psalmul 132.

După majoritatea cercetătorilor occidentali ai Cărții Psalmilor, regele David este autorul celor 39 de psalmi menționați mai sus.

Iar după Biblie sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a prea fericitului părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod), ediția din 1968, a Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al B. C. R., regelui David i se atribuie psalmii 1 – 40, psalmii 50 – 71, Psalmul 85, Psalmul 90, psalmii 92 – 100, psalmii 102 – 103, psalmii 107 – 109, Psalmul 132, psalmii 137 – 144.

Este, așadar, regele David autor al unui număr de 87 de psalmi, mai mult decât dublu față de „paternități le“ stabilite de cercetătorii occidentali.

„cel puțin de pe vremea când a scris Moise“ (1513 – 1473 î. H.), sau Moshua („moșul“), contemporanul lui Salmos-Zalmas-Zalmoxis al III-lea, și „până după restabilirea din exilul babilonian și, probabil, până în zilele lui Ezra (537 – cca 460 î. H.)“.

Note și bibliografie „siglată“ (I) : O „tălmăcire a motto-ului nostru“, fermecătoare, cred, pentru ochiul filologului, poate fi găsită de Distinsul Receptor în Psaltirea proorocului și împăratului David (1984): «Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare. Ea a fost scrisă de Duhul Sfânt pentru ca să găsim în ea, întocmai ca într-un spital sufletesc, la care pot să vină toți, doctoria potrivită cu boala fiecăruia. Căci este scris: „doctoria este aceea care va face să înceteze suferințele cele mari.“ [...] Cartea Psalmilor [...] cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate. Ea profetizează cele viitoare, însemnează faptele istorice, dă legi pentru viață, arată ce trebuie să facem și, ca să spunem într-un singur 1

Dar epoca la care se referă Cartea Psalmilor este mult mai întinsă. Această plăsmuire sacră poetică reflectă organizare: „David însuși se referă la procesiunile Dumnezeului meu, Împăratului meu, în locașul cel sfânt; înainte mergeau cântăreții, apoi cei ce cântă din instrumente, în mijlocul fecioarelor care cântau din tamburine; binecuvântați pe Dumnezeu în adunări!“ (Psalmul 67; cf. Bibl, 596).

78

BANCHETUL DE LAINICI

CS = Ion Horațiu Crișan, Spiritualitatea geto-dacilor, București, Editura Albatros, 1986.

DIC, I = Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

GCiv = Marija Gimbutas, Civilizație și cultură (traducere de Sorin Paliga; prefață și note de Radu Florescu), București, Editura Meridiane, 1989.

GEAT = Gândirea egipteană antică în texte, București, Editura Științifică, 1974.

GHT = Gândirea hittită în texte (Studiu introductiv de Constantin Daniel, traducere, notițe introductive și note: Athanase Negoiță), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

PsDav = Psaltirea proorocului și împăratului David (tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea prea fericitului părinte Iustin, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), ediția a șaptea, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984.

PTCarc = Ion Pachia-Tatomirescu, Civilizații arhetipale și civilizații interferențiale, în Ramuri (Craiova), nr. 8 (194), august 1980, p. 11.

PTEm = Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești, Timișoara, Editura Aethicus, 1996.

PTIstr-LXI = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor (LXI) – Zalmoxianismul, în Renașterea bănățeană (Timișoara), nr. 594, 17 aprilie, 1993, p. 5.

PTZarh = Ion Pachia-Tatomirescu, Zalmoxianismul și arhitectura, în Renașterea bănățeană (Timișoara), nr. 1084, 18 septembrie, 1993, p. 9 / nr. 1144, 27 noiembrie 1993, p. 8.

VMar = Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (partea întâi - omilii la Hexameron, omilii la Psalmi, omilii la cuvântări), traducere, introducere, note și indici de pr. D. Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986

cuvânt, este o adevărată comoară de învățături bune, punând la îndemnâna fiecăruia, după sârguința lui, tot ceea ce îi este de folos.» (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt înainte la Psalmi –PsDav, 5).

2 Prin metafora „țara unde curg laptele și mierea“ este desemnat (de Biblii / Ieșirea, a doua carte a lui Moise – 33, 3) un mitic / legendar teritoriu fertil al Palestinei și al vecinătăților, făcând pași spre „zorii istoriilor“ – din care Dumnezeu ar fi alungat neamuri de Amorei, Hetei, Ferezei (adică Pelasgo- > Valaho-Daci, cu un unic Dumnezeu, „fără droaia de zei“), Gherghesei, Hevei și Iebusei ca să instaleze «îndărătnicul popor de fii ai lui Israel (33, 5), firește, realizându-se prin voința supremei divinități „Marele Israel“: «1. Apoi a zis Domnul către Moise: „Du-te de aici, tu și poporul tău pe care l-ai scos din pământul Egiptului, și suiți-vă în pământul pentru care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: urmașilor voști îl voi da. / 2.

Eu voi trimite înaintea ta pe îngerul meu și va izgoni pe Amorei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Hevei și pe Iebusei, / 3. Și te voi duce în șara unde curge lapte și miere. Dar eu nu voi merge în mijlocul vostru, ca să nu vă pierd, pentru că sunteți un popor îndărătnic!“» (Bibl, 105).

3 Toponimul Ierusalim < Gerusalymos s-a format prin compunere, din pelasgul gerusia- („vechi“, „bătrân“, din pelasgă împrumutat și conservat în greacă, spre a desemna „sfatul bătrânilor“) + -salymosh / -salumosh (< Salmos– Zalmas–Zalmoxis, adică „omul Soarelui-Moș / Samosh / Dumnezeu“; Sa- „Soare“ + Mosha „moșul“ > Moise); așadar, Ierusalim nu înseamnă „orașul palmierilor“, ci „halta / orașul vechiului / înțeleptului om al lui Samoș“, adică un Salmos > Zalmas > Zalmoxe, un Mosha > Moise „SoareMoș“ Sa-lu-Mosh / Moș (Salmos–Zalmas–Zalmoxis – cf.

PTMEm, 13).

Bibl = Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă..., 1968 (cifra de după siglă indică pagina).

79

BANCHETUL

Cristina Dana PREDA

Pascală

Încercând să înțeleg menirea, îmi alerg gândul în zi de Paște și, captând sensul, simt revelația cum din străfunduri mi se naște, las ideea să mă învârtească în tulburătorul ei carusel, iar mintea mi-e cuprinsă pe dea întregul în incandescent inel, clipesc și văd ce poate nimeni n-a văzut vreodată, se conturează înaintea mea o siluetă înaltă, în alb înveșmântată, păru-i lunecă pe

umeri, mișcând ca spicu-n vânt ușor, barba deasă, ochii n-au privire ci lumină, în genunchi și în smerenie mă simt străpunsă de fior, după un timp mă încumet și încerc să-i ating, cu gându-n flăcări, înălțimea, și-mi fac ușor cu mâna dreaptă, către El, închinăciunea.

Monica Țugulea, cântând la nai, în spate, Dumitru Augustin Doman, Flavia Adam, Ana Podaru, primarul Municipiului Petroșani, Tiberiu Iacob Ridzi, și prof. Roxana Filip

80

BANCHETUL DE LAINICI

Mihaela AIONESEI

poem

Din an în an dorm secunde bolnave pe pragul unei lacrimi.

Timpul cârpește păreri de rău înfășurat în sângele lumii. Țipătul se sinucide în groapa cărnii.

Atâtea trupuri arse și niciun nebun să apropie corabia cu fluturi de buze.

Iubirea neîncătușată fluieră pe dealuri psalmi.

81

BANCHETUL

Mihaela ALBU

ÎNTÂLNIRI DE SUFLET, MINTE ȘI INIMĂ... … nu se puteau întâmpla decât sub ocrotirea sfântă a măreìului lăcaș al mănăstirii Lainici.

Despre ceea ce am trăit acolo, alături de scriitori din multe colìuri ale ìării, dar și de peste hotare, este greu de pus în cuvinte. Încep totuși cu începutul și anume cu iniìiatorul, destoinic organizator totodată – scriitorul Dumitru Velea, redactorul șef al revistei Banchetul. Acesta însă n-ar fi reușit o așa aleasă desfășurare de program fără sprijinul sufletesc al părintelui stareì Ioachim Pârvulescu, cel care ne-a ìinut o prelegere amplă nu numai despre istoria mănăstirii, dar în același timp plină de înalt patriotism. Părintele stareì, om de aleasă cultură, dar și de o modestie și smerenie demne de admirat, alături de o parte a celor ce slujesc la mănăstire, ne-a făcut să regretăm că întâlnirea (citește banchetul literar) a fost așa de scurtă (numai două zile: între 10-11 noiembrie).

Sergiu Pîrvulescu cântând pe versuri de Ana Podaru Ca să încep și mai de departe, în ceea ce mă privește, ar trebui să vorbesc despre „întâlnirea” mea (citește: colaborarea) cu revista Banchetul. S-a întâmplat că un vechi și drag prieten, cunoscutul scriitor, profesorul universitar Mihail Diaconescu, să-mi solicite o prezentare a albumului dedicat mănăstirii. Primind albumul, o capodoperă, așa cum apreciază oricine a avut ocazia să-l vadă, am încercat să scriu despre el, să-l prezint, să-l descriu adică, în cuvinte, acestea fiind prea sărace totuși faìă de bogăìia picturii reproduse, ca și faìă de textul însoìitor. Aveam în faìă 82

BANCHETUL DE LAINICI

un album și totodată povestea spusă măiestrit pentru cititorii care au trecut (sau vor trece) pragul uneia dintre cele mai frumoase mănăstiri românești (dar și europene!), situată în „mirificul defileu al Jiului”, fiind și „cea mai mare mănăstire de călugări din Arhiepiscopia Craiovei”, cum informează dintru început, în Prolog, autorul.

Iată că la „întâlnirea” literară de la început de noiembrie am avut prilejul să cunosc direct și să trăiesc 24 de ore între zidurile pline de pace și armonie ale lăcașului dintre munìi. Armonia a dat-o și căldura cu care am fost primiìi, noi, scriitorii din Craiova, din Timișoara, de la Târgu-Mureș, București, Iași, Pitești etc., etc. de către părintele stareì, dar și de bucuria împărtășirii reciproce a creaìiei fiecăruia. S-au recitat versuri, s-a vorbit despre literatură, despre revistele literare, s-au evocat „cei care nu mai sunt” (Eminescu, îndeosebi, dar și părintele Anania ori scriitorul Eugen Evu), un moment cu mare încărcătură emoìională creându-l scriitorul Nicolae Băciuì prin recitalul său din poezia modernă (incluzând aici tragice poeme din „poezia închisorilor”).

Ne-am simìit ca o familie, dar o „familie” unită întru spiritul dragostei pentru literatura română, pentru istoria ìării noastre, pentru tot ceea ce este frumos și adevărat în cultura română. Cum aici, pe primul loc se situează Mihai Eminescu, despre viaìa, opera și controversata moarte a acestuia a vorbit cu competenìa cunoscută eminescologul Nicolae Georgescu.

Desigur, alături de amfitrioni (îi am în vedere, deopotrivă, pe părintele stareì – care ne-a fost alături permanent – , precum și pe Dumitru Velea), un loc important între cei prezenìi l-a avut scriitorul Mihail Diaconescu, care este nu numai autorul albumului amintit, dar cu deosebire al unor romane istorice de specială importanìă pentru literatura noastră. Să amintim de asemenea complexitatea și diversitatea operei sale, un exemplu ce completează cele amintite fiind Prelegeri de estetica Ortodoxiei, volum premiat de Academia Română.

Alături de Dumitru Velea, Mihail Diaconescu a prezidat cele două runde în care s-a discutat despre literatura română, s-a prezentat revista Banchetul (prezentul, dar și structura viitoare, așa cum o vede redactorul șef), s-au prezentat alte reviste (Argeș, de către Augustin Doman, Antilethe, revistă axată exclusiv pe readucerea acasă a exilului românesc, de către subsemnata, Discobolul, bogata publicaìie de la Alba Iulia – de către unul dintre redactorii ei, Cornel Nistea ș.a.) Recitalurile de poezie ale autorilor prezenìi neau prilejuit nu numai momente de lirism, dar și posibilitatea de a ne cunoaște între noi și a cunoaște de

asemenea tineri care bat la porìile literaturii. Într-un cuvânt – întâlnirea scriitorilor colaboratori ai Banchetului a fost una de aleasă ìinută culturală, dar și de înaltă comuniune sufletească și evlavie între zidurile pline de sfinìenie ale mănăstirii Lainici.

Mulìumind și pe această cale părintelui stareì Ioachim Pârvulescu pentru primirea caldă, dovadă a preaplinului său sufletesc, precum și scriitorului Dumitru Velea pentru că a făcut posibilă această manifestare culturală, închei amintirile personale despre banchetul literar de la Lainici cu speranìa că aceste întâlniri vor fi posibile încă mulìi ani de acum înainte.

Monica Țugulea în recital la Zilele de lectură ale revistei Banchetul- Lansarea volumului de poezii Cad îngeri din icoane, de Ana PODARU

83

BANCHETUL

EMANUEL POPE

câinele Dingo Ai venit, Doamne, în pustiul meu și mi-ai poruncit să nu mă vând oamenilor sufletul mi l-ai hărăzit să se hrănească din singurătate ca o fiară lumina să mi-o culeg din ceața zilelor obositoare și grele ca anii și trupul să mi-l apăr împovărat sub haina umilinței.

Iar pentru a mă feri din calea trădării cuvintelor la plecare, ai luat cu tine și graiul meu.

A fost prima și ultima oară când te-am adulmecat, Doamne și când mi-am îndreptat spre umbra picioarelor Tale gura mută și ochii umezi Tu nu mai erai deși mă iubeai, desi, dinainte, știai tot nesomnul din ascunzișul inimii mele nările mele spre suflarea-Ți cerească se roagă De ani de zile viețuiesc înconjurat numai de pustiuri ele nu mă văd și nu mă miros însă eu le cunosc pe de rost fiecare meteahnă, fiecare aromă, fiecare umbră fiecare colțișor, fiecare adiere a inimii lor de plumb și am încetat demult să mai sângerez la întunecare aerul fierbinte al deșertului a devenit casa mea. nările mele spre suflarea-Ți cerească se roagă Acoperit de praf, batjocorit, bântuit de coșmaruri, pâine încinsă eu însumi în cuptorul roșu al deșertului îmi rod singurătatea ca pe o piatră și nenumărate zile fără hrană trec ca somnul topindu-se în blana mea de vise.

Adulmec și aștept, nările mele spre suflarea-Ți cerească se roagă „Doamne, nu-l îndepărta pe câinele Tău de la miezul pâinii Tale!"

bucurați-vă Eu sunt cel care sunt 100% numai și numai Iubire! trupul meu de Lumină ce-l port.

Dincolo, înaintea sau în toată adâncimea Vieții fără el nimic nu poate exista... nici măcar Eu. Iar restul Universului ești tu copilărind în curtea casei Tatălui Meu bătrân, singur și orb.

Crede și „adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai!"

Tatăl Meu de noi doi se va bucura și în cinstea ta azi va tăia vițelul cel gras!

84

BANCHETUL DE LAINICI

Dragoș NICULESCU

NEÎNȚELEASA PUTERE A ICOANELOR Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

Tipurile, funcțiile și puterile icoanelor

În articolul prezentat sub titlul „Minunile Icoanei Maicii Domnului”, apărut în numărul din iulie 2003 al revistei „Magazin istoric”, Dr. Violeta Barbu ne introduce prin date, explicații și prezentări de ritualuri, fapte și întâmplări uluitoare, dovezi incontestabile care înving și cel mai acerb scepticism, în fenomenul inexplicabil dar răvășitor al icoanelor făcătoare de minuni. În tradiția religioasă a românilor, icoanele au fost cinstite și venerate din cele mai vechi timpuri în biserici, la liturghii, în toate ceremoniile importante ale ciclului vieții – la nunți sau pe pieptul răposaților – de la Dunăre, țărmurile mării, câmpie și până sus, la ciobanii risipiți pe coamele munților, în pustietăți. Între acestea, un loc deosebit îl dețineau icoanele ”făcătoare de minuni”. La sfârșitul secolului al XIX-lea, dintre cele 19 icoane din Moldova și Muntenia de care avea știință episcopul de Roman, Melchisedec, 17 o reprezentau pe maica Domnului.

Locurile unde au fost găsite icoanele fondatoare – peșteri, scorburi de copaci, mlaștini, fântâni – au devenit locuri de zidire ale lăcașelor de cult, mănăstirilor. Acest lucru apare în folclorul oral sau scris, toate legendele legate de ridicarea unor lăcașe plecând de la revelații pe care ctitorii le-au avut în vis sau aievea: Schitul Nămăiești (jud. Argeș), mănăstirea Glavaciog (jud. Argeș), Schitul Icoana (Neamț), biserica Madona Dudu (Craiova) (icoana a fost găsită într-un dud), mănăstirea Curtea de Argeș. Cea mai faimoasă icoană făcătoare de minuni este icoana bizantină cu două fețe de la mănăstirea Neamț (sec. XI-XV): în 1655, în timpul domniei lui Gheorghe Ștefan, icoana s-a mișcat de la locul ei, a plutit în aer, s-a așezat pe amvon și apoi s-a înclinat. Mitropolitul Gheorghe, în 1723, spătarul Nicolae Milescu, teologul Ioanichie Galeatovschi au scris despre puterile ei atât de mari încât preoții nu o puteau ține. Icoana protectoare, 85

BANCHETUL

sau „zburătoare”, de la mănăstirea Sihăstria (Moldova) nu se lăsa fixată în perete (în fiecare dimineață era găsita zăcând pe jos), indicând clar dorința de a se întoarce pe malul râului, unde călugării fondatori o așezaseră inițial, pentru a împiedica prezența femeilor în incinta schitului. Miracolele acestor icoane sunt legate și de tentativele de profanare: ele pur și simplu nu ard! Aruncate în foc, cuprinse de incendiu, ele au scăpat intacte din dezastru, printr-o proprietate supranaturală (icoana din biserica Doamnei, care o înfățișează pe Maica Domnului, păstrează și azi urmele limbilor de foc; la fel și icoana mănăstirii Adam, din sudul Moldovei). Icoanele vindecătoare sunt cele mai populare, mai frecventate și mai venerate dintre toate icoanele. Prin numeroase exemple, autoarea ne prezintă lanțul unor gesturi rituale specifice, respectat întotdeauna: prezentarea bolnavului, rugăciunea, vindecarea, venerarea perpetuă, simbolizată de ofranda prin lumină, de candelă. Aflăm, apoi, de mulțimea de ex-voto în argint (miniaturi reprezentând diferite părți ale trupului tămăduite, depuse de credincioși în semn de mulțumire, în jurul icoanei), dintr-un ritual specific atât lumii occidentale cât și răsăritene.

la organizarea spațiului public al orașului. Mahalalele apar și se dezvoltă în jurul acestor lăcașe – mănăstirea Sărindar, „minunea Bucureștilor” (pe locul actualului Cerc Militar Național). Icoana din Sărindar vindecă orbii, paraliticii, posedații, miracolul real devenind în același timp și unul profitabil. La fel, icoana făcătoare de minuni din mahalaua Olari, adusă de refugiații bulgari în 1810, era foarte puternică și râvnită; sau icoana pictată din schitul Prodromu, de la Muntele Athos.

Datorită marii afluențe de oameni, bisericile parohiale își măresc spațiile cu construcții suplimentare pentru ajutor și adăpost. Icoanele plângătoare (icon lacrymans) au putere profetică, anunțând calamități ce se vor abate asupra sălașelor de cult, asupra colectivităților umane păcătoase, decăzute. Interesant este faptul – specificat de autoare – că numai icoanele din Europa Centrală se spune că ar fi capabile de un astfel de miracol. Icoana care a plâns în cetatea Hotinului, în vremea lui Duca Vodă, ar fi prevenit distrugerea țării; cea de la Nicula (1681), persecuțiile ortodocșilor în Transilvania; cea care a lăcrimat la București, în 1738, a prevenit un mare cutremur; iar cea de la Socola (1840) a profețit ruinarea seminarului.

Poate că nici nu e nevoie de un răspuns

Organizarea spațiului public

Dar fascinante sunt poveștile a două icoane: icoana lăcrămătoare de la Nicula și cea de la Blaj, care a plâns la moartea episcopului greco-catolic Petru Pavel Aaron. Supuse unor ample anchete pentru a stabili

Icoanele vindecătoare și făcătoare de minuni din locuri sacre, mănăstiri strâng în jurul lor o mulțime în continuă creștere de pelerini, milogi, vagabonzi, schilozi ce caută alinarea bolilor sau nevoilor, contribuind 86

BANCHETUL DE LAINICI

cu precizie autenticitatea miracolului, a celor mai minuțioase și stranii cercetări și experiențe, interogatoriilor, cercetării pigmenților, condițiilor de conservare, a naturii suportului, s-a ajuns la concluzia că, în primul caz, fenomenul este de natură divină – ceea ce a adus la Nicula, pe domeniul guvernatorului Transilvaniei Sigismund Kornis, valuri de pelerini ce asediau mănăstirea și a făcut ca icoana să fie dorită cu sume foarte mari de bani –, iar în al doilea, „că minunile nu sunt suficiente pentru a proclama caracterul miraculos al icoanei”. În ambele cazuri nu s-a putut da o explicație științifică, laică. Cea de-a doua a fost mutată în trăsură dintr-un oraș în altul, de la Blaj la Sibiu și, mai apoi, la Viena, a fost închisă ermetic într-o cutie pecetluită...

Degeaba, icoana continua să plângă sub ochii înmărmuriți ai tuturor: bigoți, sceptici, bogați, săraci, nevolnici, comandanți de cetăți, catolici, ortodocși, protestanți. Lăcrimează continuu timp de șase luni, iar lacrimile – în ciuda căldurii, a vântului, a drumurilor în trăsură până la Viena – nu se usucă, rămân la locul lor!

La Viena, lacrimile sunt atinse, gustate, se fac experimente. Bobițele de lichid sunt străpunse cu acul, șterse, icoana este stropită cu apă sau cu diverse amestecuri.

Nimic de făcut: lichidul ce izvorăște din ochii Fecioarei și se prelinge pe piciorul Pruncului are un gust binecunoscut: de lacrimi! „Cauzele care produc aceste fenomene [scrie, după doi ani de anchetă, cardinalul Cristoff Migazzi] vor fi studiate cândva și vor căpăta o explicație satisfăcătoare.” Icoana nu s-a mai întors niciodată în țară, i s-a pierdut urma.

Și atunci, până la urmă, ce se ascunde în spatele acestor misterioase fenomene? Divin, știință, supranatural, credință, misticism – care din toate acestea poate fi cauza? Când și cine va putea răspunde? Deocamdată, răspund numai ologii care merg, bolnavii incurabil readuși la viață și orbii văzători, în ochii cărora strălucește o lumină de sus.

Icoana Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare, de la Mânăstirea Dohiariu din Sf. Munte Athos, la Mânăstirea Lainici

87

BANCHETUL

Shanti NILAYA

Poezii Salvează-ne pe amândoi

Iubito, spune-mi…

Te uiți la mine din Lumină Mă uit la tine-n somnul meu, Reverberez – ecou de tină Și știu că-n mine-i Dumnezeu, Chiar și-n chemarea de teluric Chiar și în ploaie și în vânt!

Te uiți la mine din Lumină, Iar eu scriu maluri de pământ;

Iubito, spune-mi… ce înseamnă asta?

Cu tine ziua a-nceput din somn – Visam că-n mine s-a deschis fereastra, Iar Dumnezeu că-ncape într-un om! Și nu-mi știam nici anii, nici de nume: Doar tu mă mângâiai… Ce paradis!

Iubito, spune-mi cât mai pot pe lume Să fiu complet, cu tine, doar în vis…?

Din creanga de salcâm cu floare, (Mai mult, din crengile de tei!)

Eu iți fac rimă,-ți sunt culoare Pe-un petec alb de ghiocei, Și scriu cu lumea parfumată Pe zid să-nduri durerea mea: Hai, din Lumină mă privește Și-ncearcă tu... a mă-nalța!

Aruncă-ți brațul către mine, Salvează-n taină orhideea...

Străpunge-n Cer un strat subțire, Ca gândul fulgerând ideea Iar cât nu-mbătrânește luna, Cât înțeleg ce este drept – Mă uit la tine din Lumină, Pictată-n vers să te aștept: Și-mi ești culoare, 'ți sunt culoare Mai scurtă cu un semiton, Ca un Tablou pictat de mare – O operă pe un carton...

Privesc la tine din Lumină De-acum e plan secund de doi: Salvează-mă, întinde-ți brațul, Salvează-ne... pe amândoi... ...poem dedicat azi (29 ianuarie, 2018) DOMNULUI Dumitru Velea, scriitor- poet și filosof, redactor-șef al Revistei Banchetul, cu mulțumirea de a mă afla mereu în nobilele pagini și eu, grație domniei sale... "Revista unui sacrificiu din Iubire!" – cum a calificat-o un alt mare poet, Lucian Avramescu...

Să ne fiți mereu aproape, întru literatură, cultură, ...suflet pur, același Spirit Liber care m-a dus la Lainici în vară și așa am aflat cum arată omul când ajunge Om pe pământ... și tace...și face... LA MULȚI ANI ÎN IUBIREA SA!

Shanti Nilaya sub Turnul Mânăstirii Lainici

88

BANCHETUL DE LAINICI

PETRU-ILIE BIRĂU

OSPĂȚUL REGESC Ne aflăm la Sfânta Mănăstire Lainici în sala de mese pentru servirea prânzului. Sunt prezenți oaspeți importanți din țară și de peste hotare, comeseni de ținută aleasă, redactori și colaboratori ai prestigioasei reviste de cultură Banchetul din Petroșani. Sub icoana Sfântului Grigorie Decapolitul este așezat organizatorul acestui eveniment literar-artistic și gastronomic, cunoscutul scriitor Dumitru Velea, creatorul, diriguitorul și susținătorul financiar al revistei Banchetul, care oficiază prezentările. La dreapta lui stau: Evelyne Maria Croitoru, poeta venită împreună cu soțul ei, generalul de aviație, Constantin Croitoru, de la București, reputatul eminescolog Nicolae Georgescu cu soția, jurista și editoarea Doina Georgescu de la Editura Floare Albastră București. La stânga sunt: eruditul profesor universitar doctor, scriitor, istoric și critic literar și de artă Mihail Diaconescu, profesor universitar doctor Mihaela Albu de la Universitatea din Craiova, poeta Gela Enea, membră a USR, filiala Craiova, profesoară la Liceul de Arte Marin Sorescu din Bănie, alături de scriitorii Nicolae Băciuț redactorul șef al revistei Vatra veche și doctorul ortodont și poetul Doru Roman, sosiți de la Târgu Mureș.

La masa din fața lor sunt: profesor universitar doctor Traian Dinorel Stănciulescu de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor al mai multor tratate de biofotonică premiate la nivel mondial, poeta Ana Podaru venită împreună cu soțul și fiica Larisa din Anglia, Părintele Ștefan de la Mănăstirea „Sfinții Mihail și Gavril” Pietroasa, apoi Diandra David, tânăra studentă în litere la Timișoara, poetul Dumitru Toma, membru al USR, filiala Alba-Hunedoara, ajuns de la Craiova, scriitorul Cornel Nistea, redactor al revistei Discobolul, și tânăra poetă Elena Marica din Alba Iulia, scriitorul și criticul de teatru Adrian Țion venit de la Cluj, Dumitru Augustin Doman, scriitor, redactor șef al revistei Argeș de la Pitești, Mihai Barbu din Petroșani, doctor în litere și membru al USR – filiala Pitești, și poeta avangardistă Nicoleta Crăete din TârguJiu. La masa de alături sunt: scriitorul Iulian Chivu și doamna sa, sosiți din Roșiorii de Vede, poeta Flavia Adam din Târgu Mureș, soțul dumneaei și eu.

Părintele Preot Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, starețul Mănăstirii Lainici împreună cu încă trei călugări ne servesc la masă. Gândul mă duce la Cina cea de taină.

10 noiembrie 2017. Mesele sunt întinse cu belșug de bucate, lumina este caldă precum a lumânărilor. Încăperea vastă are aspect de arcă, o arcă a liniștii, a ocrotirii, a păcii. Pe stâlpul din fața mesei la care stau este zugrăvit Sfântul Evanghelist Luca. Se uită spre mine blând, părintește și interogativ, cu o privire în care citesc întrebarea: „De unde vii fiule, din care ceată?” „Din ceata zugravilor de supțire, un umil meșter de frumos, puțin băgat în seamă, așa cum mai sunt în zilele de azi”, îmi izvodește în minte un răspuns, dar pe alt stâlp, dinspre capătul sălii, zăresc, abia mângâiat de lumina discretă, chipul sobru, mustrător al Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul care parcă mi-ar grăi: „Nu se cuvine să întorci vorbă Sfinților Părinți!”

Petru-Ilie Birău Ne ridicăm în picioare pentru rugăciune. Îmi plec capul cu smerenie și închid ochii. Dintr-un colț se aude vocea domoală a Părintelui Preot Arhimandrit Ioachim Pârvulescu: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințeascăse Numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pre pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, că a Ta este împărăția slava și puterea. În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh. Amin.” Ne așezăm cu toții și liniștea parcă se adâncește odată cu începerea discuțiilor despre literatură, istorie, ori artă.

89

BANCHETUL

Rizopol organizator al unor importante întruniri culturale.

Ieșind din sala de clasă în care s-a desfășurat activitatea culturală am fost întrebat de o doamnă profesoară care, având ore, nu a putut participa la eveniment, dar a auzit câte ceva din clasa unde se afla: „Cine a cântat cântecul acela Ce vreau de la tine femeie? „Doamna Ileana Berki, iar versurile sunt ale poetei Ana Podaru”, i-am răspuns. „Minunat!”, a exclamat în timp ce o lacrimă discretă îi aluneca încet pe obraz.

Petru-Ilie Birău, Elena Marica, Mihai Barbu, Doru Roman, Nicolae băciuț, Evelyne Maria Croitoru și Părintele Stareț, Ioachim Pârvulescu, expunând minunata operă de artă a Lainiciului, Mânăstirea Izvorul Tămăduirii

Chifteluțele, ciorba, ardeii umpluți și clătitele cu dulceață de afine, toate delicatese de post preparate pentru noi aici la mânăstire de către călugări, însoțite de palincă și de vinul roșu ori alb și de apa rece de la izvorul din apropiere, se isprăvesc, înviorând trupurile celor invitați la ospățul culinar care precede un amplu festin literar.

Bogăția sărbătorii a început cu o zi înainte, în 9 noiembrie, la Colegiul Național Carmen Sylva din Petroșani, când, sub coordonarea lui Dumitru Velea, amfitrion și prezentator, s-au desfășurat Lecturile publice ale redactorilor și colaboratorilor revistei ,,Banchetul”, scriitorii prezentându-și creațiile în fața numeroșilor elevi și profesori prezenți, care au fost încântați și de un recital de muzică folk al unor tineri talentați precum Sergiu Pârvulescu, Luminița Donisa, Monica Țugulea, periplu muzical desfășurat sub coordonarea și cu participarea cunoscutei soliste Ileana Berki, profesor de muzică. A fost prezent Tiberiu Iacob Ridzi, Primarul Municipiului Petroșani, care a apreciat în mod deosebit activitatea literară, dar și exigența în redactarea revistei Banchetul a scriitorului Dumitru Velea. Tot la prezențe i-am remarcat pe filozoful Ion Hirghiduș, redactor al revistei și Ovidiu

După manifestarea de la Colegiul Național Carmen Sylva ne-am deplasat la Biserica cu hramul „Sfânta Mare Muceniță Varvara” din Petroșani ridicată de regretatul preot paroh Octavian Nicolae Pătrașcu, unde am fost întâmpinați cu bucurie de către părintele Nicolae Tănase și părintele Ciprian Marton și cu delicioase plăcinte țărănești cu brânză, coapte pe vatră după rețete tradiționale străvechi. Poetele Ana Podaru, Flavia Adam și Evelyne Maria Croitoru au oferit în sala de mese a bisericii un amplu recital liric acompaniat de tinerele talente care au intonat adevărate imnuri celeste împreună cu neobosita profesoară de muzică și șlefuitoare de speranțe Ileana Berki. În dimineața următoare aceleași glasuri poetice și muzicale răsunau pe holurile Centrului de Îngrijire pentru Vârstnici Petroșani, iar spre prânz mașinile cu distinșii oaspeți coborau prin sinuosul defileu al Jiului spre Lainici.

90

BANCHETUL DE LAINICI

Așa cum este prevăzut în program pentru ziua de 10 octombrie 2017, la ora 17 intrăm în sala festivă a mănăstirii unde începe sesiunea de comunicări și dezbateri. Dumitru Velea își reia rolul de moderator și rând pe rând autorii se întrec pe ei înșiși, declamațiile și alocuțiunile devin proclamații întru sublimarea Cuvântului. Este o sărbătoare a literaturii, a rostirii emoționante, a prieteniei sub semnul creației. În ziua de 11 noiembrie 2017, la Mânăstirea Lainici, unde au și fost cazați oaspeții, impresionanta manifestare literar-artistică pusă la cale de scriitorul Dumitru Velea, redactor șef al revistei Banchetul, a continuat cu lecturi publice și dezbateri literare, iar spre seară ne-am despărțit cu regretul că nu vom mai sta aproape până la o viitoare ediție a întâlnirilor. Rămâne în suflet bucuria că încă o dată literatura și arta au dovedit că unesc, apropie și dau speranță oamenilor.

Prânzul îmbelșugat de la Mănăstirea Lainici este pe terminate. Spiritele și trupurile comesenilor sunt primenite, înviorate de hrana sănătoasă și sățioasă iar acum Părintele Stareț ne invită să „degustăm” câte ceva din impresionanta istorie a Mănăstirii pe care prin harul Domnului o păstorește. În interiorul Bisericii vechi, istoria este zugrăvită începând de la Părintele Adam și până la Înălțarea Mântuitorului, iar în Biserica nouă este continuată până la trecutul mai apropiat, în care Sfântul lăcaș a supraviețuit prin vremurile de restriște sub conducerea unor mari duhovnici cum au fost Părintele Irodion Ionescu, Stareț între anii 1854-1900, Părintele Visarion Toia, Stareț între anii 1929-1952 și Părintele Calinic Cărăvan, Stareț între anii 1952-1975. La demisol vizităm lăcașul bisericesc amenajat în maniera catacombelor în care s-au închinat și au slujit primii creștini. Fiecare frescă ne este explicată cu multă pasiune de către Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu.

Imagine cu interiorul unei camere pentru oaspeți și pelerini

91

BANCHETUL

Andreea MAFTEI

Poezii Păduri de îngeri verzi

Gânduri

Și dacă nu-i ceva lumesc, e, poate, c-ai închis tu pumnii.

Ai renăscut să fii, din nou, cu lacrimi-zâmbet pe obraz.

Spre tot ce ai crezut perfect, drumul încet s-a prefăcut, nisipul vremii deșirând pe frunte, semne de-ntrebare.

Sunt eu aceea care dă naștere pruncilor scăldați în sânge. În tot atâta durere crâncenă, fericirea-i urmează și dinții scrâșnesc alte nume.

Ce ar fi fost...? cum ar fi fost...? timid, un înger mă veghează.

Omului de suflu solar

Să-mi treacă a renunța dinainte.

Gândurile rodesc alte gânduri.

Lui Dumitru Velea

În păpădii un soare doarme... sub noapte zborul este greu; doar tu vedeai lumini cum rup – scântei în ochii-mi ce te cheamă.

Respiri încet, să nu deșiri zborul pufos al altor aripi și-n timp de zi le-anini ușor, să-ți vezi lumească întruparea.

Poetul scoate lumina dintr-un mănunchi de gând. La masă, Platon/ împarte, pe jumătatea pietrei fiece fel, cum orice tăiș își alege profunzimea de rană.

Coase/apoi/ fir cu fir, priceput, artei a șasea pânză de in.

Rugă a mea Ard mâinile cuprinse-n rugăciune cu sufletu-mi îngenunchiat pe-acest jăratec.

Cum, Doamne, mă mai mistui printre lacrimi, păcat ce mă apasă de la nașteri.

29. Ianuarie. 2018

Am, însă, în el, atât și-atâta viață, cât poate fericirea fi mai mare.

Nu-i umbră să nu-mi picure, în cale, și strop de patimă cât și de închinare.

Scriitorii de la Banchetul de la Lainici, 9-11 nov. 2017

92

BANCHETUL DE LAINICI

Adrian iION

CONTINUUM CULTURAL-RELIGIOS LA MANASTIREA LAINICI spaima morìii. Ochiul peșterii revărsând lumină aurie peste neguri și rătăciri. Un ochi de veghe peste timp.

Adăpost de pusnic îmbrăcat în aurul toamnei ca un nimb uriaș pogorât din înaltul credinìei. Prima oprire întru zidire: Peștera lui Nicodim. De ce să te zbaìi în beznă, când apa îìi pune în palmă limpezimi ancestrale? Momentul confruntării licărind ademenitor în soarele amiezii. Ca o izbăvire de greul realului cotidian îndesat în buzunarele soioase ale istoriei, în galerii subpământene, în trudnica faptă. Întunericul mai brăzdează faìa chinuită a prezentului. Acolo, în „Valea plângerii”, jalea vopsește pereìii caselor în culori pământii... Dar deodată, empatizând cu așteptarea, te întâmpină albul cugetului curat și al speranìei redeșteptate, albul imaculat cuprins în varul turnurilor înălìate întru slavă. E întâlnirea cu „mireasa din defileu”, Biserica nouă de la Mănăstirea Lainici...

Prezentul e apa ce curge... Simìi că ești în curgere, mistuire inexorabilă. Stăvilare ceìoase împletesc umbrele solitudinii. Timpul înghite lacom hotare și regi. Hotarul absorbit dintre două ìări. Regi în umbră. Stăpână peste unire rămâne apa ce curge. Liniștea ei. Tăcerea își ascunde rănile. În stâncă ìi-ai săpat căutarea și creșterea, devenirea. În apă ìi-ai pus nădejdea. Vegetativul pălește în noiembrie îmblânzit, aici, în vale, ca și acolo, în depărtarea albastră. În fiecare an se întâmplă la fel. Vântul ascute limitele străjuite de verticale răbdătoare în așteptare. Stânca masivă doare, steiul semeì lucește sever și taie desișul speranìei. Apa e susur mângâietor. Curgere, cugetare, căutare senină sau creștere, înălìare. Cunoaștere de sine, confruntare și dramă asumată. Prin desișul de frunze îngălbenite ghicești lăcașul sihastrului. El, întâiul oprit din curgere. Luminând întunecimea din peșteră, întunecimea din lume, vrajba din lume, gâlceava limbilor și credinìelor. Legătura cu teluricul, cu

Adrian Țion pledând cauza revistelor literare, în stânga cu Iulian Chivu, Gela Enea, Dumitru Toma și Elena Marica 93

BANCHETUL

găzduiască două zile întâlnirea cu beletristica în acest lăcaș monahal. Romancierul și esteticianul octogenar Mihail Diaconescu, „sacerdot al culturii române și apologet al Ortodoxiei”, susìine o excepìională expunere despre unicitatea și frumuseìea pridvorului în arhitectura bisericilor românești.

Prezentul e apa care curge... Pe lângă zidul mănăstirii, pe lângă Biserica veche cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Sintaxă îngemănată cu intrarea în defileu, intrarea în Catedrala Naturii suverane, divine. Copleșitoare bolìi de crengi și frunze, arcade aurii întinse peste apele Jiului, în veșnică oglindire. Intrare în lăcașul de cult și cultură, acolo unde secole de spiritualitate stau înzidite în faptă și rugăciune, în icoane și cărìi ca repere ale dăinuirii întru românitate și ortodoxie.

Ileana Berki în recital la Colegiul Naţional de Informatică „Carmen Sylva“, Petroşani – Lecturi publice În continuarea cercetărilor sale, eminescologul Nicolae Georgescu aruncă o elocventă privire critică asupra ediìiilor Eminescu, iar Nicolae Băciuì, redactorul târgmureșean de la Vatra Veche, impresionează plăcut asistenìa prin calităìile sale actoricești, recitând, printre altele, Iisus în celulă de Radu Gyr. Poeìii Dumitru Toma (Craiova), Doru Roman (Tg. Mureș) Mihai Barbu (Petroșani) și poetele Ana Podaru (Anglia), Flavia Adam (Tg. Mureș), Elena Marica (AlbaIulia), Mihaela Albu (Craiova), Diandra Lorena David (Timișoara), Gela Enea (Craiova), Nicoleta Craete (Tg. Jiu), Ileana Berki (Vulcan), Evelyne Maria Croitoru (București) ne poartă pe tărâmul metaforelor citind din creaìiile lor. Discuìiile se animă în jurul problemei privind viitorul revistei Banchetul, care, iată, la doi ani de la apariìie, i-a adunat pe colaboratorii ei la un „banchet” spiritual de înaltă ìinută intelectuală. Totul la timpul prezent, în curgere lentă.

Voci distincte sunt absorbite în memoria zidurilor, sustrase din vuietul vremii. Pădurea visează.

Prezentul e apa ce curge…

Prezentul e apa ce curge... E trecutul evocat în pioasă reculegere. E spiritul preacucernicilor părinìi apărători ai ortodoxiei care-ìi călăuzește pașii. Sunt figuri luminoase care au sfinìit locul, „stareìi cu o intensă trăire duhovnicească”, veneraìi și iubiìi de călugări sau de creștinii ce intră aici spre a-și primeni sufletul. De la Atanasie la Iosif, de la Bogoslav la Irodion Ionescu, de la Calistrat Proca la Visarion Toia, de la Caliope Georgescu la Ioan Selejan și până la arhimandritul Ioachim Pârvulescu, stareìul mănăstirii Lainici de azi, dăruit cu o înaltă elocinìă, care, preì de câteva ore nu obosește să-ìi facă istoricul mănăstirii iar apoi să participe la colocviile iniìiate de redactorul șef al revistei Banchetul, poetul Dumitru Velea. Se simte că stareìul Ioachim Pârvulescu se bucură să

94

BANCHETUL DE LAINICI

Dumitru TOMA

CEAȚĂ ȘI VEGHE Am spălat lumina-n neguri

Somnul să fie în Sine

Lasă-ìi câmpul, uită-ìi umbra, haide, vino să Mă vezi, Într-o piatră frântă-n apă niciodată să nu crezi.

Sparge-te cerule, că veghea te-adună În patima noastră, te ìese o spumă.

Strâng apele-n tine èi în hău te supun, Pământul din fire năzuiesc să-l adun. În Unu să fie tulpinile toate, Bezna străverde cu suièul în spate.

Perechi câte două din perechea de trei Îèi află odihna doar la Mine-n temei gi rânduri de rânduri limpezite prin voi Le orândui din Mine cu mult în apoi.

Să nu spui că vremea-ìi scade èi nu creète niciodată Că din câte-ìi sunt sortite mai niciuna nu te iartă gi te trag în jos cu aìa să asculìi pe dâmb cristeiul Când Eu spăl lumina-n neguri altei lumi să-i pun temeiul...

Sunt bătrân obosit de umblare èi larg, În colibă la Mine voiesc să Mă trag. gi pacea să vină precum se cuvine, Iar somnul din Unu să fie în Sine.

Tot harul èi vraja dintru cele ce sunt Întrupează-se-acolo cu Mine-n Cuvânt.

gi să strâng încet, aproape, împletindu-i în carâmb Miezul negru din lumină despre care zicem strâmb.

Dumitru Toma, intre banchetisi, ascultând expunerea Parintelui Staret, Ioachim Parvulescu 95

BANCHETUL

Boris MEHR

Rugăciune Din întunericul neștiinței în splendoarea Zoharului, Din înțelepciune la umilința semnului galben sau al literei stacojii, Ce drum, Doamnei, ai ales pentru noi, oamenii Tăi, Suntem fiii TĂI, cu toții, ne-ai pus să ne ucidem unii pe alții, Pentru ce, Doamne? Ne-ai dat iubirea, dar ai smuls frunzișul, Am ridicat statui marmoreene iubirii, apoi le-am sfărâmat, Ce mult am iubit și ne-ai adus otrăvurile urii, Suntem, oare, demni de iubire?

Precum fluturii iubirii, fericirea ne căuta, Am adunat poeme, am adunat toate artele, Dar cineva le arde, cineva distruge, Unde este acel duh al distrugerii?

Stăm și ne minunăm de măreția Soarelui, Apele însoțesc liniștea noastră, Care este adevărata Față?

Sunt florile Răului mai puternice, mai viabile? „Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frământări Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări Așa cum cerșetorii își cresc păducheria…

Credeam cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele…

O, cititor fățarnic, tu, semenul meu , frate” Spunea Baudelaire, prin graiul lui Philippide, Istoria se scrie cu multe, mari păcate, Minciuni și sfaturi proaste se-adună-n tomuri vechi, Să ne spălăm de ele, să ne iubim ca frații, Aceasta mi-e dorința, aici mă spovedesc.

Dumitru Augustin Doman, pledând pentru susținerea financiară a revistelor literare de factorii politici și administrații

96

BANCHETUL DE LAINICI

MIHAIL DIACONESCU

PĂRINTELE ARHIMANDRIT IOACHIM PÂRVULESCU STAREȚUL SFINTEI MÂNĂSTIRI LAINICI sunt absorbite în ziduri mult prea repede, sau decât iarna, când, din cauza frigului sau a unei încălziri necorespunzătoare a încăperilor în care se lucrează, efectele cromatice urmărite de artist pot fi altele decât cele intenționate.

Părintele stareț Ioachim m-a găzduit într-o chilie încăpătoare, atent amenajată, cu ferestre mari care dădeau spre livada mânăstirii și spre Jiu, cu icoane frumoase la răsărit, cu o masă potrivită pentru citit și scris.

M-am simțit foarte bine la mânăstirea Lainici.

Totul a fost acolo frumos, uimitor, măreț, reconfortant sufletește.

Unul dintre monahii de care sunt puternic atașat sufletește este Preacuviosul Părinte Ioachim Pârvulescu, starețul Sfintei mânăstiri Lainici.

L-am cunoscut pe Părintele stareț Ioachim în zilele de neuitat când am stat la mânăstire ca să fiu alături de pictorul Grigore Popescu-Muscel, despre arta căruia intenționam să scriu o carte.

Acest fapt s-a petrecut în perioada Postului Mare, în primăvara anului 2011. Am stat la mânăstire trei săptămâni.

Primăvara și toamna sunt anotimpuri preferate de zugravii de biserici, pentru că în această perioadă temperatura aerului este mult mai favorabilă lucrului sus pe schele, decât vara, când e foarte cald și culorile

Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, Starețul Mânăstirii Lainici

Când nu întârziam sus, pe schele, lângă pictorul Grigore Popescu-Muscel, care zugrăvea pridvorul, participam la Sfintele slujbe din biserica mare Izvorul Tămăduirii, îi însoțeam cu explicații pe unii pelerini, de parcă aș fi fost ghid, luam masa la trapeză alături de monahi, citeam fie în chilia mea fie în bibliotecă,

sau făceam mici excursii prin împrejurimi.

Așa se face că în cele trei săptămâni de ședere la mânăstire, am fost și în orașul Bumbești, și la Petroșani, și la schitul Locurele, și la Hațeg, și la mânăstirea Tismana, unde m-au dus soții Grigore PopescuMuscel și Maria Popescu-Dragomir, și la Târgu-Jiu 97

BANCHETUL

(acolo am contemplat din nou capodoperele brâncușiene), și în alte locuri apropiate de Lainici.

Nordul Olteniei oferă celor însetați de istorie românească și de frumuseți nepieritoare locuri și obiective de neuitat.

Am observat cu emoție faptul că în perioada Postului Mare prezența credincioșilor veniți din satele și orașele de pe Valea Jiului, în special la Sfânta slujba a vecerniei, era masivă.

Un cor de tineri seminariști și studenți teologi veniți de la Craiova dădea răspunsurile la Sfânta slujbă a vecerniei. Voci îngerești, frumos armonizate și cizelate, răsunau în cântările omofone ale acelui cor.

Părintele stareț Ioachim nu prea avea timp să stea la taifas cu mine, cum mi-ar fi plăcut.

Când nu oficia în Sfântul altar, era mereu ocupat, fie cu pelerini veniți pentru spovedanie și sfat, fie cu obligațiile mari și mărunte de la birou, acaparante mai tot timpul, fie cu plecările la Bumbești, la Târgu-Jiu și la Petroșani, de unde aducea materiale de construcție.

Concomitent cu lucrul pictorului Grigore Popescu-Muscel (el zugrăvea atunci partea superioară a peretelui vestic al pridvorului) Părintele stareț Ioachim se îngrijea să adune materiale de construcție pentru turnul de la intrare și pentru alte obiective. Și-a găsit totuși timp să fie alături de mine, de pictorii Grigore Popescu-Muscel și doamna Maria Popescu-Dragomir la câteva mese de prânz și de seară luate în trapeză. L-am putut observa astfel mai bine.

care o păstorește, el întruchipează idealul înalt, luminos, al monahului deplin.

Cultura teologică, bunătatea și înțelepciunea lui nu sunt ostentative, sunt firești. Sunt smerite.

Le-am descoperit treptat și m-am lăsat influențat de ele spre marele meu folos intelectual și duhovnicesc.

De mai multe ori, când ședeam singur pe banca din curtea mânăstirii sau în chilia mea, cu lectura întreruptă și cu ochii pe fereastră, spre măreția și frumusețea sălbatică a munților, m-am gândit că Părintele stareț Ioachim Pârvulescu întruchipează nu numai cele mai înalte virtuți și idealuri monastice, ci și marea tradiție spirituală impusă în istoria Ortodoxiei noastre de viața călugărească de obște sau de vetrele de sihăstrie.

A fi călugăr este o vocație și un act de voință, un mare dar de la Dumnezeu Proniatorul și Părintele Luminilor. Trebuie să fii vrednic de această mare și dumnezeiască chemare.

Călugărul, înger cu chip omenesc, se consacră total și definitiv slujirii lui Dumnezeu și oamenilor, propriei sale îmbunătățiri pe calea lungă și anevoioasă a spiritualizării.

Pentru că trăiește într-o mânăstire și duce viață cenobitică, el nu este total rupt de lume, ci mai puțin amestecat în evoluțiile, tensiunile și contradicțiile ei, teribile uneori.

Cel ce de bună voie intră într-o mânăstire și devine monah îndeplinește voturile sărăciei, castității și ascultării necondiționate, adoptând un nou stil de viață. Țelul acestui stil de viață este religios. Monahii își găsesc liniștea, pentru a se consacra exclusiv rugăciunii și muncii, dar mai ales dorinței de mântuire.

Principiul ora et labora îi călăuzește și îi preface sufletește. Vestimentația lor este diferită de a celor ce rămân în sate și orașe. Ea simbolizează nu numai modul de viață pe care l-au adoptat, ci și țelul duhovnicesc pe care îl trăiesc în mânăstire.

Diferența majoră între monah și laic nu vine însă din vestimentație, ci din modul de viață auster din mânăstire. Cel ce intră în obștea monahală capătă o nouă identitate. Capătă și un nume nou (călugăresc).

De bună voie monahul renunță la averea personală. Dacă are, o aduce spre folos obștei monahale.

El trăiește simplu. El are un program cotidian în care rugăciunea este elementul cel mai important. Curăția minții și a trupului îl ajută să se roage așa cum se cuvine. Pentru că adevărata castitate a monahului este de ordin sufletesc.

El își agonisește traiul cu lucrul mâinilor sale.

Prin comportament, prin țelurile urmărite, prin vestimentație, prin întregul său mod de viață, monahul nu mai aparține lumii din care a plecat.

Neobositul Părinte stareț Ioachim Pârvulescu este un monah de strălucită vocație, înduhovnicit, plin de har, de tact, de înțelepciune și de bunătate.

De statură potrivită, cu privirea limpede, cu vorba domoală, cumpănită, atent și protocolar, înveșmântat totdeauna într-o rasă neagră, simplă, mereu cu mare grijă pentru oaspeții săi și pentru pelerini, cu râvnă neabătută pentru cele sfinte, indiferent că slujește în Sfântul altar sau că se îngrijește de starea obștii pe 98

BANCHETUL DE LAINICI

Idealul iubirii de aproapele nostru, omul, este ridicat la o treaptă foarte înaltă în monahism.

Rugându-se pentru lume, „ca pentru sine însuși”, monahul susține și întărește înduhovnicirea spre care aspiră. Contradicțiile, căderile, tensiunile și ispitele lumii, de care este conștient, îl determină pe monah să dorească mântuirea ei. Oamenii de pretutindeni au o esență comună. Destinul lumii este motiv de preocupare pentru monah. Durerea, întristarea și neliniștile acestei lumi devin în sufletul monahului o împreună pătimire. Pentru că el este parte dintr-un întreg.

să trăiască viața de obște le aduc cu ei.

Toate aceste manifestări nu trebuie să devină un scop în sine, ci doar un mijloc pentru înduhovnicirea fiecărui monah în parte și a obștii mânăstirești laolaltă. Pentru că menirea călugărului este, mai presus de toate, de natură spirituală. El a venit în mânăstire, pentru că este preocupat de urcușul său duhovnicesc.

Ascetismul practic, exterior, trăit ca faptă bună, ca slujire neprecupețită și jertfelnică, întărește ascetismul interior, sufletesc. În acest sens, starețul are o misiune covârșitoare.

El îi îndrumă pe cei ce vin să trăiască în Sfânta mânăstire (pe novici, frați în ascultare). El este părintele lor sufletesc (pater spiritualis). Misiunea sa catehetică este în deplin acord cu tradițiile ascetice ale monahismului ortodox românesc și ale călugărilor de pretutindeni.

El este conducătorul obștii, ascultat din dragoste frățească. În mânăstirile cu viață de obște, el are și responsabilități administrative. Are și responsabilități misionare. De aceea și instituția starețului este de o inepuizabilă complexitate. Prestigiul starețului în rândurile laicilor și, mai ales, ale monahilor este imens.

M-am gândit la astfel de lucruri și la altele asemănătoare, ascultându-l și observându-l pe Părintele stareț Ioachim Pârvulescu. Știu că smerenia lui este deplină. Știu că în tot ceea ce a înfăptuit la Sfânta mânăstire Lainici, el s-a dăruit fără preget. Știu că înțelepciunea, dăruirea, autoritatea de care se bucură, râvna spre tot lucrul bun, dreapta măsură și înțelepciunea lui izvorăsc din dragostea pentru obștea pe care o păstorește și pentru toți credincioșii care vin și se roagă la Sfânta mânăstire. Știu că el a făcut din viața de muncă, de post și de rugăciune, pe care o duce, ofrandă bine plăcută lui Dumnezeu.

Aceeași ofrandă o aduc și monahii pe care îi con-

Perspectiva monahului asupra lumii este duhovnicească și eshatologică. Pentru că fiecare creștin, ca mădular al unui singur trup, îl poartă în sine pe întregul Adam, cel din veac și de pretutindeni.

Mântuirea aproapelui nu este doar problema exclusivă a monahului, ci a tuturor celor ce viețuiesc în cuprinsul Bisericii ca instituție divino-umană și trup mistic al lui Hristos prelungit în lume și în istorie. În acest sens se realizează fundamentul ontologic al slujirii.

Teologia slujirii este de o inepuizabilă complexitate. Modelul suprem al slujirii este Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Care s-a jertfit pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.

Ca manifestări ale slujirii (ale diaconiei) sunt activitățile filantropice, misionare, culturale, artistice, instructive și educative desfășurate în mânăstiri. Sunt activități fără de care viața monahală pe pământ românesc nu poate fi înțeleasă. De aceea Sfintele mânăstiri au fost, și sunt și azi, gospodari riguroși ai bunurilor ce le-au fost dăruite sau pe care cei ce vin ca 99

BANCHETUL

duce cu dragoste, dar și cu neabătută acribie călugărească. Știu că el a influențat în bine viața mea contradictorie, plină de elanuri și de coborâșuri, de înălțări, dar și de felurite ezitări și derute. Și mai știu că nu-i place să fie lăudat.

Dar eu stau acum la masa de scris și știu că dacă nu-l preamăresc aici, în propoziții și fraze, cu slabele mele cuvinte, nu mi-aș găsi liniștea.

Laudele se cuvin celor pe care îi admirăm și încercăm să-i imităm. Suntem datori să-i preamărim în sufletul nostru și să-i lăudăm pe cei ce devin pentru noi înalte modele de viață demnă. Pentru că laudele pe care le adresăm celor ce merită, ne fac pe noi mai buni și mai demni.

Responsabilitatea Părintelui stareț Ioachim Pârvulescu este imensă și pentru faptul că el este conducătorul uneia dintre cele mai vechi mânăstiri din istoria vieţii monahale românești și a întregii Ortodoxii. Începuturile Sfintei mânăstiri Lainici sunt legate de viața și activitatea Sfântului Nicodim de la Tismana (c. 1340-26 dec. 1406), marele reorganizator și îndrumător spiritual al monahismului românesc în secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a născut la Prilep în Macedonia, într-o familie de vlahi (români) sud-dunăreni, și a fost călugărit la Muntele Athos, probabil la mânăstirea Hilandar, fondată de bizantini în jurul anului 985. În paranteză fie spus, din secolul al XIV-lea (după întemeierea statelor române feudale) și până târziu în secolul al XIX-lea, la Hilandar au făcut danii personalități ilustre ale istoriei noastre precum binecredinciosul Ștefan cel Mare și Sfânt, Sfântul domnitor Neagoe Basarab, domnitorii Vlad Vintilă de la Slatina, Matei Basarab, doamna sa Elina precum și unii boieri, comandanți de oști, neguțători, breslași sau alți credincioși.

Prin anii 1370-1371, așadar pe timpul când în Țara Românească domnea Vladislav I Vlaicu (Vlaicu Vodă; 1364-1377), Sfântul Nicodim a trecut prin nordul Dunării și a ctitorit mânăstirea Vodița în Banatul Severinului.

A fost ajutat la aceasta de domnitorul Vladislav I Vlaicu (Vlaicu Vodă).

Mânăstirea este atestată documentar în 1374, pe ruinele unui așezământ monahal vechi. Vladislav I Vlaicu (Vlaicu Vodă) a înzestrat-o cu moșii (actul de danie s-a păstrat și a fost comentat de istoricii medieviști).

Ulterior, respectiv după 1375, Sfântul Nicodim a început zidirea mânăstirii Tismana, cu ajutorul lui Radu I Ctitorul domnitorul Țării Românești (13771383), care fusese asociat la domnie cu fratele său Vlaicu.

Fapt semnificativ, Radu I Ctitorul a domnit ca

monarh autocrat, „singur stăpânitor”.

La zidirea mânăstirii Tismana, Sfântul Nicodim a fost ajutat și de Dan I domnitorul Țării Românești (1383-1386).

Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu explicând găsirea sfintelor moaște ale Cuviosului Irodion

Fapt deosebit de semnificativ, mânăstirile Vodița și Tismana au fost conduse de Sfântul Nicodim însuși ajutat de soboarele monahale, fără amestecul Mitropolitului sau domnitorilor țării. Putem deduce de aici marea sa autoritate spirituală și organizatorică.

Tradiția (subliniem faptul că în Ortodoxie tradiția este sfântă) îi atribuie Sfântului Nicodim și ctitorirea altor mânăstiri: Gura Motrului (în județul Mehedinți), Lainici (în județul Gorj), Vișina (tot în județul Gorj), Prislop (în județul Hunedoara, unde a fost activ Ion, unul dintre discipolii săi). În anii 1404-1405, deci pe timpul domniei lui Mircea cel Mare (Mircea cel Bătrân; 1386-1418), Sfântul Nicodim de la Tismana a caligrafiat pe pergament un Tetraevanghel ornat cu frontispicii și inițiale majuscule înflorate, o capodoperă de valoare universală a artei miniaturale românești.

Sfântul Nicodim a fost și un diplomat iscusit. Din însărcinarea lui Vladislav I Vlaicu (Vlaicu Vodă) și a cneazului Lazăr al Serbiei, în 1375 el a fost într-o misiune la Constantinopol.

Despre prezența, rugăciunile, misiunea spirituală și activitatea de ctitor a Sfântului Nicodim de la Tismana ne vorbesc nu numai documentele epocii sale și Sfânta tradiție a Bisericii, ci și o creație literară de mare importanță istorică.

Este narațiunea în versuri cunoscută sub numele de Plângerea Sfintei mânăstiri a Silvașului din Eparhia Hațegului din Prislop scrisă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Filologii, istoricii literari și istoricii Bisericii atribuie această narațiune călugărului cărturar Efrem de la Prislop. În această creație sunt subliniate în mod special

100

BANCHETUL DE LAINICI

legăturile dintre mânăstirea Prislop și mânăstirea Tismana. Mânăstirea Prislop fondată de Ion, un discipol al Sfântului Nicodim a fost închinată de la început Tismanei. În Plângerea Sfintei mânăstiri a Silvașului din Eparhia Hațăgului din Prislop se arată în mod special că al Sfântul Nicodim de la Tismana a viețuit un timp, ca sihastru, pe Valea Jiului, în pasul (trecătoarea, cheile) Surduc, în apropiere de zidurile actuale ale Sfintei mânăstiri Lainici.

Următoarele versuri ne spun foarte clar cum a ajuns Sfântul Nicodim să trăiască în locul unde azi se găsește Sfânta mânăstire Lainici. „Acestui preacuvios Părinte și Sfânt De la Dumnezeu Domnul i s-a vestit (...) Și în Țara Românească peste munte A trecut și a cercat locuri multe De și-a tocit toiagul de fier Privind pe pământ și pe cer.

Locul cel ales mai întâiu Este un Surtuc (Surduc) pe Jiu Acolo peșteră a găsit Și-ntrânsa s-a sălășluit Care peșteră și până acum se găsește Și a Sfântului Nicodim se numește.”

Peștera Sfântului Nicodim din proximitatea mânăstirii Lainici este un loc sfânt.

Acest loc ne vorbește nu numai despre marile tradiții ale isihasmului românesc, ci și despre Sfânta mânăstire de pe Jiu. În secolele care au urmat, așezământul monahal de la Lainici a avut statutul unui schit, respectiv al unei mici așezări mânăstirești, izolate de lume, apropiate însă de data de sihăstrie sfințită prin viețuirea și rugăciunile Sfântului Nicodim de la Tismana. Înainte de 1784, pe timpul când arhipăstor al Țării Românești era Mitropolitul de fericită amintire Grigorie al II-lea (a păstorit între 1760-1787), harnic îndrumător al școlilor românești și mare editor (sub autoritatea sa au fost tipărite peste 40 de cărți de cult; unele dintre ele cu eruditele sale prefețe), schivnicul Atanasie, care viețuise la schitul Cioclovina de Sus al mânăstirii Tismana, vine la Lainici alungat din Ardeal (unde lucrase ca misionar ortodox contra puterii imperiale habsburgice) pentru a reorganiza așezământul monahal. În jurul schimonahului Atanasie s-au adunat treptat 30 de monahi. Ei au reorganizat viața de obște, rugăciunile, lucrul cu mâinile și Sfintele slujbe la Mânăstirea Lainici.

După moartea sa, întâmplată la o dată necunoscută între 1810-1812, câțiva boieri din Târgu-Jiu au ctitorit o nouă biserică, de zid (cea veche era din lemn), la Sfânta mânăstire Lainici.

Ea a fost sfințită în 1817 de Episcopul Galaction al Râmnicului (a păstorit între 1813-1824) pe timpul domnitorului Ioan Caragea al Țării Românești (18121818).

Noua ctitorie cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului se păstrează până azi. Pictura ei a fost restaurată de soții Grigore Popescu-Muscel și Maria Popescu-Dragomir la inițiativa Părintelui stareț Ioachim Pârvulescu. În ea se oficiază Sfânta Liturghie.

Istoria Sfintei mânăstiri Lainici în anii care au urmat a fost marcată de evenimente de tot felul. Unele dintre ele sunt minunate. Altele sunt eroice. Altele – tragice (mai ales pe timpul Primului Război Mondial și al comunismului).

Aici a viețuit, între alții, marele stareț Irodion Ionescu, „Luceafărul de la Lainici”, „Sfântul Irodion”, „Sfântul nostru”, cum este numit de credincioșii care vin din toată țara să se roage aici, una dintre cele mai importante personalități ale monahismului românesc, podoabă a Bisericii noastre Ortodoxe și strămoșești.

Cuviosul Irodion Ionescu a păstorit ca stareț la Lainici între 1854-1900. A ajuns aici trimis de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, imediat după ce acesta a fost hirotonit la 26 octombrie și întronizat la 26 noiembrie 1860 ca Episcop al Râmnicului Noul Severin.

Faptul că preacuviosul Irodion era duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului Noul Severin arată marea autoritate morală și imensul prestigiu spiritual de care starețul de la Lainici se bucura împreună cu întreaga obște pe care o păstorea.

După mutarea la Domnul a preacuviosului Irodion, urmând unei puternice tradiții, credincioșii l-au cinstit mai departe, cu mare evlavie, în toți anii de după moartea sa.

Acest cult s-a amplificat de la o etapă la alta. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la canonizat. Pomenirea în calendar a Sfântului Irodion de la Lainici se face la 3 mai.

La 10 aprilie 2009 cuvioșii monahi de la mânăstirea Lainici au trăit un moment de mare emoție și bucurie. În urma unor atente săpături, moaștele Sfântului Irodion au fost desoperite.

Erau de față transfigurați de emoție Înaltpreasfinția Sa Părintele dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, teolog de înalt și binemeritat prestigiu, secretar de mare autoritate al Comisiei Speciale pentru Canonizarea Sfinților din cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, preacuviosul arhimandrit Ioachim Pârvulescu, starețul Sfintei mânăstiri Vlainici, monahii închinoviați aici și numeroși credincioși din Oltenia și Ardeal veniți în pelerinaj.

Când Preafericitul Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a primit știrea despre aflarea și scoaterea spre închinare și cinstire a moaștelor

101

BANCHETUL

Sfântului cuvios Irodion de la mânăstirea Lainici a exclamat: „Iată cum în vremuri de criză materială, Dumnezeu ne dă bogăție spirituală!”.

Sunt cuvinte memorabile, rostite cu o bucurie ce exprimă puternic dragostea, evlavia și recunoștința profundă cu care Sfinții sunt cinstiți în Biserica noastră Ortodoxă și strămoșească.

Ca urcuș duhovnicesc și ca proces de transfigurare a umanului din om prin participare nemijlocită și neabătută la viața în Hristos, sfințenia este realizată prin consacrare spirituală continuă.

Sfințenia este una dintre atributele Divinității.

Este una dintre manifestările lui Dumnezeu Cel Ce sălășluiește în absoluta Sa transcendență. Teologia atributelor divine este unul dintre capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe.

Unii credincioși și cei mai buni dintre cei buni, cei ce l-au urmat fără abatere pe Mântuitorul și Arhiereul în veac Iisus Hristos pot deveni Sfinți și împreună locuitori cu Dumnezeu. Ei trăiesc o libertate fără de patimi participând la trupul îndumnezeit al lui Hristos întins în lume și în istorie.

Sfinții sunt un mare dar de la Dumnezeu făcut poporului român drept credincios, care niciodată în istoria sa nu L-a trădat pe Hristos.

Faptul că la mânăstirea Lainici a fost stareț un monah care s-a învrednicit de sfințenie spune multe despre imensul prestigiu spiritual al acestui așezământ monahal.

Prin grija Părintelui Ioachim Pârvulescu, moaștele Sfântului stareț Irodion au fost puse într-o frumoasă latură de argint și așezate la loc de cinste în interiorul bisericii mari Izvorul Tămăduirii.

În curtea Sfintei mânăstiri, tot prin grija Părintelui stareț Ioachim, în locul unde s-a săpat iar la 10 aprilie 2009 au fost găsite aceste sfinte moaște, cuvioșii monahi de la Lainici au ridicat o cruce de marmură lângă lespedea de pe mormântul care l-a adăpostit pe Sfântul Irodion. Considerată în sine, lespedea aceasta este o admirabilă operă de artă.

Când treci pe lângă acest mormânt, o emoție puternică te străbate și te copleșește. Înțelegi că prezența Sfântului Irodion este activă. El este mai departe îndrumător și protector al obștii monahale. Este și protector al tuturor celor care, cu râvnă neobosită, cu credință, nădejde și dragoste vin să se roage la acest mormânt.

Cele mai mari și apăsătoare răspunderi au fost trăite de Părintele stareț Ioachim Pârvulescu în anii când s-a îngrijit de încheierea lucrărilor la biserica nouă Izvorul Tămăduirii, marea glorie arhitectonică a Sfintei mânăstiri Lainici, una dintre realizările reprezentative ale artei neobrâncovenești.

Aceste lucrări s-au desfășurat sub păstorirea, îndrumarea și purtarea de grijă a trei mari ierarhi ai Bisericii, Mitropoliți ai Olteniei. Dr. Nestor Vornicescu a vegheat înălțarea bisericii mari între 1990-2000. Dr. Teofan Savu între 2000-2008 (el este în prezent Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei). Dr. Irineu Popa – din 2008 până în prezent.

Autorul acestor rânduri a avut marea șansă de a-i cunoaște pe toți trei. Fiecare dintre ei este o mare personalitate a Bisericii noastre. Fiecare dintre ei este un om de vastă cultură. În preajma fiecăruia dintre ei am avut sentimentul că marea lor autoritate este sacră. De la fiecare dintre ei am primit mari daruri sufletești.

Fiecare dintre ei a influențat viața mea în bine.

Pentru că în tratatul Istoria literaturii dacoromane am scris despre Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul (Dionysius Exiguus; Dionysius Areopagita), eu știu bine că, în conformitate cu lucrările acestuia, dar mai ales cu Sfânta Tradiție, ierarhia bisericească este o imitație, aici, pe pământ a ierarhiei cerești. Ierarhul (Episcopul) este simbolul perfecțiunii. Ierarhul are misiune catehetică (învățătoare), pastorală, conducătoare și organizatorică. El are plenitudinea preoției. El îi reprezintă pe credincioși coordonând slujirea (diaconia) acestora.

Tronul ierarhului simbolizează poziția și puterea acestuia înconjurat de credincioși, de preoți și de diaconi. Este o putere spirituală, pentru că episcopatul nu este o instituție juridică, ci una duhovnicească. Și Părintele stareț Ioachim Pârvulescu a beneficiat de dragostea, îndrumările și autoritatea celor trei Mitropoliți de la Craiova. Pentru că toți trei s-au îngrijit cu dragoste, competență și devotament de starea Sfintei mânăstiri Lainici. În plus și Preafericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, între 1990-2007, și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, din 2007 până azi, s-au preocupat în mod special de starea Sfintei mânăstiri Lainici.

Omul providențial în construcția noii biserici Izvorul Tămăduirii, o ctitorie cât o catedrală, a fost, fără îndoială starețul Ioan Selejan, ridicat în 1994 la treapta de Episcop al noii eparhii a Covasnei și Harghitei, în prezent Mitropolit al Banatului.

102

BANCHETUL DE LAINICI

Inginer de profesie, constructor cu o vastă experiență și cu o mare râvnă către cele sfinte, starețul Ioan Selejan, cel ce l-a precedat pe Părintele Ioachim Pârvulescu la conducerea mânăstirii, a pus pe hârtie planurile bisericii noi Izvorul Tămăduirii. În ziua de vineri, după marea și Sfânta sărbătoare a Paștelor din anul 1990, Părintele Mitropolit Nestor împreună cu Părintele Episcop Vicar Damaschin și cu un sobor de preoți și diaconi înconjurați de o mare mulțime de credincioși au pus piatra de temelie la noua biserică de la Lainici.

Bani în casieria mânăstirii erau numai 5000 de lei, o sumă insignifiantă. Ei ajungeau doar pentru lucrările de excavații.

Timp de 20 de ani lucrările au înaintat doar atunci când credincioșii reușeau să ofere donații pentru noua construcție. Unii dintre acești credincioși sunt cunoscuți. Cei mai mulți sunt însă necunoscuți.

De aceea, Părintele Ioan Selejan a spus la un moment dat că binecuvântatul ctitor al noii biserici este Măria Sa poporul român de pretutindeni. În acest timp Părintele Ioachim Pârvulescu a stat sub ascultarea ierarhilor săi pe tot parcursul etapelor de construcție.

O fotografie din data de 20 aprilie 1990 îl înfățișează pe ieromonahul Ioachim Pârvulescu alături de Episcopul Vicar Damaschin Severineanul și de ierodiaconul Gurie Georgiu (actualul Episcop al Devei și Hunedoarei) binecuvântând cu agheasmă locul unde avea să se construiască noua biserică de la Lainici.

Au fost multe încercări (monahii le spun ispite), lipsuri, stagnări și momente de impas, urmate însă de reluări ale lucrului și de noi împliniri spirituale, pe parcursul celor 20 de ani de zidire la noua biserică. În tot acest timp Părintele Ioachim Pârvulescu a fost mereu în mijlocul constructorilor.

A fost după materiale. S-a interesat cu mare grijă de calitatea acestora. Le-a adus în curtea Sfintei mânăstiri. A urmărit lucrările alături de inginerii constructori, de tehnicieni și de meșterii lucrători. A stat lângă șoferii, excavatoriștii, dulgherii, betoniștii, zidarii, pietrarii și tinichigiii care au lucrat la noua biserică. S-a rugat împreună cu ei și pentru ei. Obștea celor 41 de monahi pe care îi păstorește – novici, maturi sau bătrâni cu mare experiență duhovnicească – a participat la cele mai diferite munci pentru zidirea noii biserici. A visat, a sperat și s-a bucurat de fiecare izbândă a constructorilor.

A demonstrat astfel că nu este doar monah deplin, consacrat rugăciunii și vieții de obște, ci și un strălucit spirit organizatoric, animat de duhul speranței și de idealul neabătut al lucrului bine făcut.

Monahismul implică, într-adevăr, un stil de viață evanghelică consacrată rugăciunii, înfăptuirii, dar și contemplației și ascezei.

Monahul se retrage din lume pentru a sta sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc. El optează pentru

ascultare, sărăcie și castitate, pentru a se putea bucura de îndrumările părintelui său spiritual.

Dar pietatea monahului nu se deosebește de cea a credincioșilor care viețuiesc în afara mânăstirii decât printr-un efort mai aspru, mai coerent și mai intens, mai dârz în dorința firească de a dobândi pocăința și viața veșnică.

Mari doctrinari ai monahismului precum Sfântul Pahomie sau, mai ales, Sfântul Vasile cel Mare, fondatorul așezămintelor filantropice devenite modele sublime în toată lumea creștină, n-au fost total rupți de viața de dincolo de zidurile mânăstirii. Dimpotrivă.

Urmând exemplul vieții lor sfinte, nici Părintele stareț Ioachim Pârvulescu nu este total rupt de viața de dincolo de zidurile mânăstirii. El a colaborat eficient cu toți cei care au contribuit eficient la zidirea bisericii noi Izvorul Tămăduirii. A fost o colaborare firească, desfășurată pe multiple planuri.

De-a lungul timpului, tocmai pentru a atinge țelul lucrării spirituale care se desfășoară zilnic în sfânta mânăstire, el a colaborat, de asemenea, cu oameni de știință și de cultură, cu arhitecți și artiști plastici, cu editori, tipografi și muzeografi, cu diverse instituții administrative și spirituale din țară și din străinătate. Și eu am am colaborat cu Părintele stareț Ioachim Pârvulescu. Pentru acest motiv el m-a îndatorat sufletește pentru totdeauna.

Mai întâi el m-a ajutat să public albumul de artă Lainici. Capodoperă a artei românești și europene care a apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfinției Sale Părintelui dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei la Editura Evanghelismos din București în 2011. Țin mult la acest volum. Teoriile pe care mi-am permis să le expun în tratatul Prelegeri de estetica Ortodoxiei (Vol. I Teologie și estetică; Vol. II Ipostazele artei) a apărut până acum în două ediții, respectiv în 1996 și 2009, și-au găsit în albumul Lainici. Capodoperă a artei românești și europene o exemplificare amplă și adecvată.

Fără încrederea pe care Părintele stareț Ioachim Pârvulescu mi-a acordat-o, acest volum n-ar fi apărut.

M-a impresionat profund și faptul că Părintele stareț Ioachim Pârvulescu a venit de mai multe ori, însoțit de cuviosul Părinte Calist, erudit teolog, ca să stea alături de mine în tipografia Gutenberg din București, unde volumul a fost pregătit cu cea mai mare atenție.

Domnul George Ion, strălucit creator în domeniul artei computeriale, și domnul Viorel Chinescu, directorul tipografie Gutenberg, m-au ajutat, și ei, ca acest volum să fie tipărit în cele mai bune condiții cu putință. Știu că nu ne este permis să ne trufim, pentru că trufia este una dintre cele mai grele păcate și mama tuturor răutăților.

103

BANCHETUL

Dar eu sper că nu cad în marele păcat al trufiei dacă spun că volumul Lainici. Capodoperă a artei române și europene s-a bucurat și se bucură de un mare succes de public și de critică. Acest succes m-a întărit sufletește la masa de scris, în lupta cu proiectele mele.

Dar tocmai pentru că îmi bucură sufletul, sunt dator să spun că volumul Lainici. Capodoperă a artei române și europene n-ar fi apărut fără implicare activă, eficientă, mai ales eficientă, a Părintelui stareț Ioachim Pârvulescu.

El mi-a făcut astfel un mare și minunat dar sufletesc, pentru care nu voi fi niciodată în stare să-i mulțumesc deajuns.

Al doilea mare dar sufletesc pe care Părintele stareț Ioachim Pârvulescu mi l-a făcut a fost publicarea unei noi ediții a tratatului meu Istoria literaturii dacoromane.

După ce acest tratat a apărut într-o primă ediție, în 1999, la Editura Alcor Edimpex din București, eu am continuat să strâng date documentare despre scriitorii noștri de valoare universală din secolele I-VI. Râvna mea a fost susținută (sunt fericit s-o spun) de numeroasele comentarii cu aprecieri superlative dedicate tratatului de personalități ilustre ale culturii române contemporane (critici și istorici literari de mare prestigiu, ierarhi ai Bisericii noastre, teologi de imensă autoritate, savanți latiniști, filosofi, logicieni,

comparatiști, sociologi etc.). Printre ei se numără profesorul univ. dr. Dumitru Micu, Părintele dr. Teodosie Petrescu Arhiepiscopul Tomisului, profesorul univ. dr. Petru Pistol, eminent latinist, Părintele acad. prof. univ. dr. Dumitru Popescu, mare dogmatist, prof. univ. dr. Liviu Franga, șeful catedrei de limbi clasice de la Universitatea din București, domnul Marin Diaconu, considerat, pe bună dreptate, o mare autoritate în domeniul istoriei filosofiei românești, istoricul prof. univ. dr. Ioan Scurtu, membru al Academiei Oamenilor de Știință, dr. Monica Joița, o foarte bună cunoscătoare a literaturii noastre vechi, acad.

Alexandru Surdu, impus ca logician, filosof și istoric al ideilor, prof. univ. dr. Ovidiu Drimba, savant comparatist de mare prestigiu, Părintele prof. univ. dr.

Dumitru Radu, impus ca dogmatist, și alții.

Râvna mea în strângerea acestor noi date documentare a fost susținută, de asemenea, și de faptul că prima ediție a tratatului Istoria literaturii dacoromane, deși însumează peste 800 de pagini este departe de a epuiza problemele pe care le evocă. Mai sunt multe de adăugat, de interpretat și de nuanțat.

Mai ales problema receptării acestor mari scriitori în secolele care au urmat după ei și în toate culturile creștine, până în zilele noastre, rămâne în continuare deschisă. Zeci de cărți și de teze de doctorat s-ar putea scrie pe tema acestei receptări.

La un moment dat, datorită Excelenței Sale monseniorului Jean Claude Perisset Arhiepiscop titular de Justiniana Prima Nunțiu Apostolic în România (el este cel care a avut o contribuție specială la realizarea vizitei pe care Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a efectuat-o în România la invitația Prefericitului Părinte Patriarh Teoctist, binecuvântată este memoria sa sfântă!) am avut posibilitatea să merg la Roma să adun noi date despre scriitorii dacoromani din secolele I-VI și operele lor. Mai precis, monseniorul Perisset, care citise și Prelegeri de estetica Ortodoxiei și Istoria literaturii dacoromane, motiv pentru care m-a invitat să vin împreună cu soția, scumpa doamnă Corina Ligia, la toate recepțiile Nunțiaturii Apostolice la București, mi-a dat la mână o recomandare scrisă pentru Biblioteca Vaticanului, dar și pentru un așezământ catolic unde puteam fi găzduit la Roma.

N-am stat la acest așezământ, pentru că o bună prietenă a soției mele, doamna Anca (născută Similea) căsătorită cu diplomatul italian Giorgio Giacomello, devenit unul dintre prietenii mei de nădejde, a mijlocit să stau la un amic al lor, într-un splendid apartament aflat chiar în mijlocul Romei, în buricul târgului, cum spunem noi, românii, pe lângă piața Risorgimento, la doi pași de Vatican. Faptul că apartamentul era bine mobilat, dar fără locatari, așadar la dispoziția mea, m-a ajutat mult în perioada documentării la Roma.

104

BANCHETUL DE LAINICI

Am stat la Roma o lună și jumătate. Am mers la Biblioteca Vaticanului, în special la Biblioteca Fraților Augustinieni, dar și la Biblioteca Alexandrina a Universității de stat Sapientia (aici am citit, în fine, în întregime, lucrarea lui Genadius al Marsiliei De viris illustribus, unde este afirmată în mod clar originea dobrogeană a Sfântului Ioan Cassian; „Cassianus natione Scytha”) și la Biblioteca de Carte Veche Casanatense de pe strada Sfântul Ignatius de Loyola.

M-am întors acasă înarmat cu o mulțime de fișe și cu multe date documentare noi. Era însă necesar ca aceste date noi să fie adăugate primei ediții a tratatului Istoria literaturii dacoromane. În aceste împrejurări s-a vădit înțelegerea pe care mi-au arătat-o mai ales doamna Rodica Subțirelu, poetă de mari resurse lirice, dar și diriguitoare a Fundației Internaționale Mihai Eminescu precum și preacuviosul Părinte Ioachim Pârvulescu, starețul Sfintei mânăstiri Lainici.

Obștea mânăstirii Lainici m-a ajutat să public ediția a II-a revizuită și adăugită a tratatului Istoria literaturii dacoromane.

Ea a apărut în excelente condiții tehnico-tipografice, cu un tiraj adecvat și, mai ales, cu o Precuvântare semnată de Înaltpreasfințitul dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei.

Am trăit o mare bucurie când în Precuvântarea

Părintelui Mitropolit Irineu am citit următoarele rânduri: „Apreciem deci că prin această lucrare domnul Mihail Diaconescu se poate considera un scriitor și cercetător fericit că are atâți cititori. Mai ales că lucrarea dânsului este nu numai o carte de istorie, ci și o carte de spiritualitate creștină și românească.

Apreciind această carte, putem spune de pe acum că ea poate constitui un binevenit prilej de rememorare a cadrului originar de conviețuire a strămoșilor noștri și de popularizare a vieții și cunoștințelor lor istorice, filosofice și teologice în rândul cititorilor de azi.

Ne rugăm Bunului Dumnezeu Proniatorul să răsplătească osteneala domnului profesor Mihail Diaconescu și să facă roditoare lectura acestei cărți în sufletele cititorilor ei. Craiova, 30 iulie 2013.”

Când am citit acest rânduri, pe scrisoarea venită de la Craiova, mi-a tremurat mâna de emoție. Acum, când scriu, sunt la fel de emoționat ca atunci când am citit-o prima dată.

Pentru ca binevoitorul lector al acestor portrete și evocări să înțeleagă entuziasmul și recunoștință cu care am primit Precuvântarea e necesar să reamintesc faptul că Părintele dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei este un teolog de mare autoritate dedicat unor probleme de hristologie (lucrarea sa Iisus Hristos este același ieri, azi și în veac,

105

BANCHETUL

2012, are caracter erudit dar mai ales o înaltă și neabătută ținută dogmatică și duhovnicescă), de mistică ortodoxă, de istoria Bisericii naționale și universale, de patrologie, de catehetică și eclesiologie. Lucrările sale acționează puternic în cultura română de azi. Sunt sigur că ele vor acționa și în cultura română de mâine. Într-o călătoria a mea la Târgu-Jiu am avut bucuria să-i întâlnesc atât pe Înaltpreasfinția Sa Părintele Mitropolit Irineu cât și pe Părintele stareț Ioachim.

Nu pot să uit ziua aceea. Era senină, nespus de frumoasă. Prin curțile locuitorilor de la marginea orașului Târgu-Jiu cireșii erau supraîncărcați de roadă.

Pacea lui Dumnezeu domnea pe pământ și în cer. Albinele cutreierau prin pomi și văzduh.

Discuția în trei, la care au participat atunci Înaltpreasfințitul Părinte Irineu Popa, Părintele stareț Ioachim Pârvulescu și autorul acestor rânduri, s-a desfășurat într-un birou la protopopiat, într-o atmosferă de mare ținută teologică, dar mai ales de participare sufletească a fiecăruia dintre noi în parte și a tuturor împreună. Această întâlnire mi-a mers la suflet.

Nu o voi uita.

Părintele Mitropolit Irineu și Părintele stareț Ioachim au decis că obștea mânăstirii Lainici poate ajuta proiectul ediției a II-a a tratatului Istoria literaturii dacoromane.

Când am plecat de la această întâlnire, mi s-a părut că îngerii domnului au coborât pe pământ.

Lumina zilei senine de vară era mult mai puternică. A fost unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele. Și pentru acest motiv pe contrapagina foii de titlu la noul meu volum am pus tipărite cu litere frumoase următoarele rânduri: „Autorul mulțumește cu profundă recunoștință Înaltpreasfințitului Părinte acad. dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei precum și precuviosul Părinte Ioachim Pârvulescu, starețul Sfintei mânăstiri Lainici pentru ajutorul acordat la apariția ediției a II-a a tratatului Istoria literaturii dacoromane.

Mulțumește, de asemenea, cuvioșilor monahi de la Sfânta mânăstire Lainici, neabătuți rugători la Bunul Dumnezeu Proniatorul și Părintele Luminilor, pentru sprijinul moral acordat consecvent eforturilor

sale la masa de scris.

Pe toți cei ce trec pe Valea Jiului, lumina locului la Sfânta mânăstire Lainici îi zidește sufletește, îi face mai puternici în duh și mai încrezători în ei înșiși, dăruiți iubirii de Dumnezeu și de oameni, vocației lor creatoare și spirituale.

De mirabilis spiritus loci de la Sfânt mânăstire lainici, sufletul nostru însetat de bine, de adevăr și de frumusețe nu se se va sătura niciodată.” În trăirile și judecățile mele precuviosul Ioachim Pârvulescu starețul Sfintei mânăstiri Lainici se aseamănă cu acei călugări din istoria gloriosă a Bisericii noastre Ortodoxe și strămoșești, care, prin tot ceea ce au lucrat și au lăsat în urma lor au devenit sublime modele umane și spirituale. Ei sunt monahi deplini și întruchipări ale celor mai înalte idealuri creștine și românești.

Citim Patericul românesc, ce cuprinde viața și cuvintele unor Sfinți cuvioși Părinți ce s-au nevoit în mânăstirile românești din secolul al IV-lea până în secolul al XX-lea și înțelegem mai bine faptul că viața monahală este o componentă fundamentală a spiritualității creștine a neamului nostru hristofor.

De fapt, fără să ne raportăm la viața spirituală din Sfintele mânăstiri, istoria românilor de pretutindeni nu poate fi înțeleasă. Tradiția vie păstrată în mânăstirile noastre este sfântă și sfințitoare.

Obștea cuvioșilor monahi de la Sfânta mânăstire Lainici ilustrează cu dăruire și vrednicie această tradiție sfântă, care este mai presus de un ctitor sau altul, de un călugăr sau altul, de un stareț sau altul, de un ierarh sau altul, de un credincios sau altul, oricine și oricum ar fi ei.

Poate și de aceea eu scriu cu bucurie despre ceea ce am descoperit și trăit la Sfânta mânăstire Lainici, dar și cu sfială, cu sentimentul că nu sunt în stare să spun deajuns cât de mult iubesc acest așezământ monahal și cât de mult înseamnă el pentru mine.

Binecuvântate sunt zilele nespus de frumoase și învățăturile de care am avut parte la Sfânta mânăstire Lainici!

Binecuvântate sunt comorile de frumusețe și de trăire duhovnicească pe care ele mi le-au dăruit pentru totdeauna!

106

BANCHETUL DE LAINICI

Rainer Maria RILKE (4.12.1875 - 29.12.1926)

În limba lui EMINESCU, de Christian W. SCHENK WAS WIRST DU TUN, GOTT, WENN ICH STERBE?

CÂND VOI MURI, TU DOAMNE CE VEI FACE?

Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?

Ich bin dein Krug (wenn ich zerscherbe?)

Ich bin dein Trank (wenn ich verderbe?)

Când voi muri, tu Doamne, ce vei face? Îți sunt ulciorul (de-n cioburi m-aș preface?) Și băutura-ți sunt (de m-aș strica îți place?)

Bin dein Gewand und dein Gewerbe mit mir verlierst du deinen Sinn.

Îți sunt vestmântul ce va să te-mbrace, cu mine sensul tău dispare.

Nach mir hast du kein Haus, darin dich Worte, nah und warm, begrüssen.

Es fällt von deinen müden Füssen die Samtsandale, die ich bin.

Dacă m-am dus n-ai casă-n care cuvinte să te-ndemne cu ardoare.

Din ostenitele-ți picioare-ți cad mereu sandalele de catifea ce îți sunt eu.

Dein großer Mantel läßt dich los.

Dein Blick, den ich mit meiner Wange warm, wie mit einem Pfühl, empfange, wird kommen, wird mich suchen, lange – und legt beim Sonnenuntergange sich fremden Steinen in den Schoss.

Mantaua ce o porți ți se desprinde.

Privirea ta ce-o simt pe-al meu obraz atât de caldă o primesc, ce-n orice caz mă va urma și căuta cu mult necaz – va pune pietre reci în poala care le va purta înspre apus de soare.

Was wirst du tun, Gott? Ich bin bange.

Ce ai să faci, tu Doamne? Mi-este teamă.

La Banchetul de la Lainici, vorbește Nicolae Băciuț 107

BANCHETUL

Dumitru VELEA

POEZII ASTFEL AU FOST VĂZUȚI

EPITAF

Omul aleargă pe pământ purtat de amintirile din cer,

Dintr-o cămașă de împrumut, dintr-un mormânt de împrumut, s-a întors fără împrumut.

omul se târăște prin cer legat de amintirile de pe pământ.

Un du-te-vino de fire.

Prin această urzeală suveica trece singurul fir vizibil – al faptelor de jos.

Astfel legați au fost văzuți, prin noaptea cea mai deasă, oameni în cămăși albe, de Fiul lor coborât sub piatră într-o cămașă fără gură.

Chipul pe cămașă a rămas, în mormânt, un corn de argint prin care suflă mărunt vântul cu spatele de-armă.

Tu, strânge cămașa pe tine și spune: chipul de sânge cum se întoarce în tine ca măsură și plânge – altfel, cum ar flutura pe morminte, ca printr-o ceață, cuminte, cămășile albe, preasfinte!?

La Banchetul de la Lainici, Dumitru Velea, moderator 108

BANCHETUL DE LAINICI

CA O COROANĂ Împărăteasa Elena a condus săpăturile la Ierusalim pentru a ajunge la stânca luminoasă.

Pânza de in din camera stâncii, plină de miresme, a înfășurat trupul Domnului de la tălpile picioarelor până la creștet, în cea mai lungă noapte.

El a coborât între cei morți, le-a împrumutat veșminte albe și i-a scos prin gura peșterii pe munte, în zorii zilei de duminică. Nimeni Nu-i știe drumul prin noapte și morminte, până la nașterea chipului de pe pânză.

Aici este sângele țâșnit la lovirea cu sulița și dunga apei despărțită de el. Se vede urma celor trei cuie din gleznele mâinilor și ale picioarelor. Aici este urma tâmplei tumefiate, a feței rănită de pietre, a spinului din coroană.

Aici a stat părul în sânge închegat; firele de in de pe tot corpul au luat sânge, sare și sudoare.

– Călătorule, de vei întâlni fierarul ce a făcut cuiele prea groase și lungi – spune-i că pentru sicriu cuie nu va avea; de vei întâlni tâmplarul ce a cioplit bârna prea grea – spune-i că la casă ușă nu va avea; de vei întâlni împletitorul de bice cu bumbi de plumb – spune-i că dintre funiile lor nu va scăpa; de vei întâlni făcătorul de coroane de spini – spune-i că pentru cămașa sa spin nu va mai fi; spune-le că lor pânza de in nu le e dat s-o vadă, că pânzei de in nu îi e dat să-i poarte.

Ea înflorește pe brațele ce o dezgroapă.

Ea vorbește despre Cel ce de ea de dezbracă.

Împărăteasa Elena așază piatră peste piatră pe zidul Bisericii Sfânta Cruce. Ultima, o înfășoară într-o pânză subțire de in și o așază, ca o coroană, deasupra frunții. „EU VIN CURÂND!” Totul am păstrat.

Chipul Lui, mai viu acum, decât trupu-i de-atunci, din brațele mele.

Numai vorbele acelea de la despărțire nu le mai știu; trei au fost, rotunde ca boabele de coriandru, și pe toate trei le-am uitat.

Poate mi-au alunecat din poală când m-ați tras de sub piatră și m-ați expus mulțimii în piețele mari.

M-ați lăsat să vorbesc, pe mine, făptura cea mută, dar despre cele trei vorbe, spuse la despărțire, eu nu mai știu nimic.

Un copil aruncă pe masa din mijlocul templului trei pietricele albe cu însemne: în triunghiul celei din dreapta este EU, în pătratul celei din mijloc este VIN în cercul celei din stânga este CURÂND! – Cine are ochi să le citească!

109

BANCHETUL

CUPRINS Dumitru VELEA, BANCHETUL DE LA LAINICI ......................................................................................... 1 EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE, de Christian W. SCHENK ............................................................... 7 Mihaela ALBU, VALENȚE CREȘTINE ÎN OPERA EMINESCIANĂ .......................................................... 9 Lucian AVRAMESCU, Scrisoare din azil, de la un bătrân copil .................................................................... 12 Preot Claudiu-Ioan COMAN, LAINICI. CAPODOPERĂ A ARTEI ROMÂNEȘTI ȘI EUROPENE .......... 13 Elena MARICA, poeme .................................................................................................................................. 21 Flavia ADAM, UN „BANCHET” BINECUVÂNTAT................................................................................... 22 Elisabeta BOGATAN, IDILE.......................................................................................................................... 26 V. G. PALEOLOG, EVA ȘI ADAM .............................................................................................................. 27 Irina Lucia MIHALCA, Dincolo de ape .......................................................................................................... 30 Iulian CHIVU, În pridvorul Domnului, cu făptuiri și speranțe culturale ........................................................ 32 Flavia ADAM, POEZII ................................................................................................................................... 35 Traian-Dinorel D. STĂNCIULESCU, LE RADICI DEL LINGUAGGIO (ROMENO): DALLA LUCE ALL'ILLUMINISMO ...................................................................................................................................... 37 Doru ROMAN, POEME ................................................................................................................................. 45 Ana PODARU, IMPRESII DESPRE BANCHETUL DE LA LAINICI......................................................... 46 Christian W. SCHENK, POEME .................................................................................................................... 48 Mihaela ALBU, O CARTE PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI LITERATURĂ….............................................. 49 Ana ARDELEANU, Am știut că sunt îngeri ................................................................................................... 52 Dumitru TOMA, MÂNĂSTIREA LAINICI – LOC DE NEVOINȚĂ ȘI PRIMENIRE SUFLETEASCĂ ... 53 Dumitru ICHIM, PSALMI .............................................................................................................................. 54 Constantin STANCU, NOUL IOV, DESPRE POEZIA LUI DUMITRU ICHIM .......................................... 55 Cristina CÎMPEANU, Ci spune-mi ................................................................................................................. 58 Nicoleta CRAETE, poezii ............................................................................................................................... 59 Diandra Lorena DAVID, „CE AU ANUMITE AMINTIRI IN ELE DE NU POT FI UITATE? ................... 60 „PESEMNE CĂ SUNT NIȘTE BUCĂȚI DE SUFLET CE TE-ÎNSOȚESC MEREU!” (Dan Puric) ........... 60 Evelyne Maria CROITORU, CUVÂNTUL .................................................................................................... 63 Iulian CHIVU, PETRE ȚUȚEA – ALGORITMII ÎNTREBĂRII ÎNTR-O ANTROPOLOGIE CREȘTINĂ...................................................................................................................................................... 65 Constantin STANCU, POEME DE SCRIB (poeme creștine) ......................................................................... 70 Evelyne Maria CROITORU, LAINICI, CULTURA VALORILOR SPIRITUALE CREȘTINE – 9-11 noiembrie 2017 –.....................................................................................................................................

Ana PODARU, Tu n-ai nici umbră, nici odihnă, Maică ................................................................................. 72 Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Timpul și „spațiul“/„țara“ regelui-psalmist David, între legendă și istorie ........................................................................................................................................................... 76 Cristina Dana PREDA, Pascală ....................................................................................................................... 80 Mihaela AIONESEI, poem .............................................................................................................................. 81 Mihaela ALBU, ÎNTÂLNIRI DE SUFLET, MINTE ȘI INIMĂ... ................................................................. 82 EMANUEL POPE, câinele Dingo................................................................................................................... 84 Dragoș NICULESCU, NEÎNȚELEASA PUTERE A ICOANELOR. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului........................................................................................................................................... 85 Shanti NILAYA, Poezii................................................................................................................................... 88 PETRU-ILIE BIRĂU, OSPĂȚUL REGESC .................................................................................................. 89 Andreea MAFTEI, Poezii ................................................................................................................................ 92 Adrian ȚION, CONTINUUM CULTURAL-RELIGIOS LA MANASTIREA LAINICI ............................. 93 Dumitru TOMA, CEAȚĂ ȘI VEGHE ............................................................................................................ 95 Boris MEHR, Rugăciune ................................................................................................................................. 96 MIHAIL DIACONESCU, PĂRINTELE ARHIMANDRIT IOACHIM PÂRVULESCU STAREȚUL SFINTEI MÂNĂSTIRI LAINICI .................................................................................................................. 97 În limba lui EMINESCU, de Christian W. SCHENK ................................................................................... 107 Dumitru VELEA, POEZII ............................................................................................................................. 108

110

(0,1(6&8 ± 2 329(67( 1(7(50,1$7Ä&#x201A; 3RUÄ L DOH WHPSOXOXL ULGLFDW vQ &DUSDÄ L GHVFKLGHÄ L YÄ&#x192; VÄ&#x192; LQWUH 0LKDL (PLQHVFX Ã&#x201E;2PXO SXUXUHD WkQÄ&#x192;U´ FHO FDUH D FXWUHLHUDW vQ FUXFLú úL Q FXUPH]Lú WRDWH SURYLQFLLOH ORFXLWH GH URPkQL úL D UÄ&#x192;PDV GH SDUWHD VXIOHWXOXL URPkQHVF FRQúWLLQÄ D QRDVWUÄ&#x192; PDL EXQÄ&#x192; OD FXPSÄ&#x192;WXO YUHPLL vQ DFHDVWÄ&#x192; SDUWH D OXPLL 'HVFKLGHÄ L YÄ&#x192; SRUÄ L VÄ&#x192; WUHDFÄ&#x192; WkQÄ&#x192;UXO 9RLHYRG FX SDúLL VÄ&#x192;L XULDúL FÄ&#x192;OFkQG PLUDFXORV SULQ Ä LQXWXULOH URPkQHúWL OÄ&#x192;VkQG XUPH GH HWHUQLWDWH 7LPSXO HVWH vQ FXPSÄ&#x192;QÄ&#x192; GHDVXSUD &DUSDÄ LORU GHDVXSUD IUXQÄ LORU ILHFÄ&#x192;UXL URPkQ DFXP FkQG WUHFH WULXPIDO vQIÄ&#x192;úXUDW vQ FDUXO VÄ&#x192;X GH IOÄ&#x192;FÄ&#x192;UL 3RHWXO vQ D FÄ&#x192;UXL LQLPÄ&#x192; VH DXG WRDWH LQLPLOH URPkQHúWL FD XQ IUHDPÄ&#x192;W QHvQWUHUXSW GH PDUH Ã&#x152;Q VXIOHWHOH QRDVWUH XUPHOH WÄ&#x192;OSLORU 6DOH VXQW XULDúH 'LQ FXYLQWH D IÄ&#x192;FXW SLHWUH VXQÄ&#x192;WRDUH úL OH D DúH]DW vQ DFHVW WHPSOX FD R PX]LFÄ&#x192; VWHODUÄ&#x192; ,DWÄ&#x192; GH SHVWH XQ YHDF úL MXPDWDWH VH DXGH GXLRVXO ULWP DO FHOXL PDL vQFÄ&#x192;SÄ&#x192;WRU VXIOHW URPkQHVF YHVWLQGX QH GLQ DGkQFXO QRSÄ LL OXPLQD vQDOWÄ&#x192; úL SXUÄ&#x192; XPSOkQG WHPSOXO GLQ &DUSDÄ L Ã&#x152;Q OXPLQD DFHDVWD YHGHP FKLSXULOH WXWXURU YRLHYR]LORU QRúWUL YLHÄ LOH ORU UXSWH vQWUH XULDúHOH URÄ L DOH LVWRULHL ,DWÄ&#x192; O SH ùWHIDQ FHO 0DUH úL 0LUFHD FHO %Ä&#x192;WUkQ SH 1HDJRH %DVDUDE úL 0DWHL %DVDUDE SH &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX úL 0LKDL 9LWHD]XO SH 7XGRU 9ODGLPLUHVFX úL 1LFRODH %Ä&#x192;OFHVFX úL PDL DOHV SH WULVWXO $YUDP ,DQFX Ã&#x152;Q PDUHD &DUWH D OLWHUDWXULL QRDVWUH * &Ä&#x192;OLQHVFX D DúH]DW vQWUH ILOHOH úL ]LOHOH SRHWXOXL QRVWUX QDÄ LRQDO LPDJLQL DOH OXL $YUDP ,DQFX ,VWRULD QRDVWUÄ&#x192; HVWH XQ úLU GH PDUWLUL R VSXQH (PLQHVFX ùL LDWÄ&#x192; O SH HO vQ UkQG FX HL SRYHVWH QHWHUPLQDWÄ&#x192; GXUHURDVÄ&#x192; SRYHVWH D LGHLL QDÄ LRQDOH 1X VXWH FL PLL GH DQL (PLQHVFX L D VWUkQV vQWU XQ FXYkQW vQWU R LQLPÄ&#x192; vQWU XQ Ã&#x201E;JKHP GH OXPLQÄ&#x192;´ FD GH OD LDQXDULH VÄ&#x192; VWUÄ&#x192;OXFHDVFÄ&#x192; SH FHUXO URPkQLPLL FD XQ DVWUX /XPLQD VD L]YRUkQG GLQ FHOH GH PDQXVFULVH HVWH FDUWHD VXIOHWXOXL QRVWUX GXSÄ&#x192; FDUH vQYÄ&#x192;Ä Ä&#x192;P FH L SDWULD Ã&#x201E;FULVWDOXO LVWRULF´ JHQLXO QDÄ LRQDO DO SRSRUXOXL URPkQ FDUDFWHUXO YHUEXO vQYÄ&#x192;Ä Ä&#x192;WXUD VXSUHPÄ&#x192; GH D IL XQ GLDORJ vQWUH FXOWXULOH SRSRDUHORU úL FLYLOL]DÄ LLOH LVWRULHL 2 SRYHVWH QHWHUPLQDWÄ&#x192; 2 SRYHVWH FDUH FRQWLQXÄ&#x192; vQWU R D GRXD SRYHVWLUH D XQXL SRSRU vQWHPHLHWRDUH Ã&#x201E;GH OLPEÄ&#x192; úL QHDP´ FXP IUXPRV D ]LV FKLDU SRHWXO vQ FOLSHOH SUHIHULFLWH GH LGHQWLILFDUH FX EÄ&#x192;WUkQXO úL vQÄ HOHSÄ LWXO 0DWHL %DVDUDE 'HVFKLGHÄ L YÄ&#x192; SRUÄ L DOH WHPSOXOXL FX SHUHÄ L OXPLQDÄ L FX RJOLQ]L ± URVWHúWH (PLQHVFX vQ DFHVW FHDV DO LVWRULHL SRSRUXOXL VÄ&#x192;X ,GHLOH OXPLL LQWUÄ&#x192; vQ DFHVW WHPSOX FDUH HVWH FDSXO XQXL JHQLX (OH LQWUÄ&#x192; úL VH PXOWLSOLFÄ&#x192; OD LQILQLW 3HQWUX QRL HOH QX VXQW GHFkW HPLQHVFLHQH $FHVW RP GH R SXULWDWH PRUDOÄ&#x192; DEVROXWÄ&#x192; GH FXSULQGHUH D WXWXURU GRPHQLLORU FXOWXUDOH úL PDL DOHV GH WUDQVIRUPDUH D FXQRúWLQÄ HORU L]YRUkWH GLQ OXPH vQ DFWH FXOWXUDOH VWÄ&#x192; vQ IDÄ D QRDVWUÄ&#x192; FD XQ PRGHO XPDQ URPkQHVF 1L VH LPSXQH úL VH LPSXQH OXPLL (O D SUHYÄ&#x192;]XW 0DUHD 8QLUH D SURYLQFLLORU URPkQHúWL *HQHUDÄ LL GXSÄ&#x192; JHQHUDÄ LL YRU LQWUD vQ WHPSOXO GLQ &DUSDÄ L úL JHQHUDÄ LL GXSÄ&#x192; JHQHUDÄ LL VH YRU OXPLQD GH OD FKLSXO VWDWXLL =HXOXL úL VXIOHWXOXL URPkQHVF ± (0,1(6&8 'XPLWUX 9(/($

&Ä&#x192;UÄ L DOH EDQFKHWLúWLORU

&H HVWH SOHDYÄ&#x192; R LD YkQWXO vQFÄ&#x192; WH PDL úL RUEHúWH %RDEHOH vQVÄ&#x192; QX OH YHGH QLPHQL GRDU 'RPQXO OH DOHJH

6FULLWRULL OD %DQFKHWXO GH OD /DLQLFL QRY U $QD 3RGDUX 0LKDLO 'LDFRQHVFX 3U 6WDUHÄ DO 0kQÄ&#x192;VWLULL /DLQLFL ± ,RDFKLP 3kUYXOHVFX 'XPLWUX 9HOHD 3HWUX ,OLH %LUÄ&#x192;X 7UDLDQ 'LQRUHO 6WÄ&#x192;QFLXOHVFX U (OHQD 0DULFD 1 *HRUJHVFX 'RLQD *HRUJHVFX 1LFRODH %Ä&#x192;FLXÄ (YHO\QH 0DULD &URLWRUX )ORULFD &KLYX ,XOLDQ &KLYX $GULDQ Ä&#x;LRQ U *O /W U &RQVWDQWLQ &URLWRUX 'LDQGUD /RUHQD 'DYLG *HOD (QHD 'XPLWUX 7RPD )ODYLD $GDP &RVPLQ $GDP U 3U 6WDUHÄ DO 0kQÄ&#x192;VWLULL Ã&#x201E;6I 0LKDLO úL *DYULO´ 3LHWURDVD GLQ %DQDW ± ùWHIDQ &RUQHO 1LVWHD 1LFROHWD &UÄ&#x192;HWH 0LKDL %DUEX úL XOWLPXO UDQG 'RUX 5RPDQ úL XQ &Ä&#x192;OXJÄ&#x192;U DO 0kQÄ&#x192;VWLULL /DLQLFL