Revista Banchetul, iulie, august, septembrie 2018

Ä&XOWXUD H SXWHUHD SRSRDUHORU´

$QXO ,,, QU LXOLH DXJXVW VHSWHPEULH

Ä7UHFăWRUXOH QX Pă MXGHFD GXSă FHOH FH OH DP IăFXW FL GXSă FHOH FH OH DP UHIX]DW D OH IDFH ´

$QXO ,,, QU LXOLH DXJXVW VHSWHPEULH

$QD 3RGDUX 'LDQGUD 'DYLG &RQVWDQWLQ )URVLQ 1 *HRUJHVFX

$QGUHHD 0DIWHL (PDQXHO 3RSH

(YHO\QH 0DULD &URLWRUX 0LKDHOD $OEX

'DQ $QJKHOHVFX

0LKDHOD $OEX &RSHUWD 5HJHOH )HUGLQDQG , úL 5HJLQD 0DULD &RSHUWD 3XFW GH REVHUYDÄ LH DO RVWDúLORU URPkQL 1XPăU LOXVWUDW FX LPDJLQL DOH DUPDWHL URPkQH GLQ 3ULPXO 5ă]ERL 0RQGLDO

)XQGD‫܊‬LD &XOWXUDOă Ä,RQ ' 6vUEX´ 3HWUR‫܈‬DQL VWU $YUDP ,DQFX %O DS 3HWUR‫܈‬DQL MXG +XQHGRDUD &,) &RQW %&5 52 51&% 7LSDU 6,7(&+ &UDLRYD 7HO

ÃŒQ ORF GH HGLWRULDO (PLQHVFX GHVSUH JHQLXO QDÄ LRQDO DO SRSRUXOXL URPkQ GH 'XPLWUX 9HOHD /D &HQWHQDUXO 0DULL 8QLUL ÃŒÄ L DPLQWHúWL" 2 VXWă GH DQL GH 0DULDQD =DYDWL *DUGQHU *LRUJLDQD 5DGX 5HJLQD 0DULD XQLWDWHD GH PăVXUă D SDWULRWLVPXOXL ± MXUQDO GH VXIHULQÄ Äƒ ,

0DULDQ %DUEX (URLL VXQW PHPRULD YLH D LVWRULHL QRDVWUH 3HWUX ,OLH %LUăX GH DUWLúWL SHQWUX 5RPkQLD 3LDWUD GLQ XQJKL D FXOWXULL URPkQH (PLQHVFX vQ OLPED OXL *RHWKH GH &KULVWLDQ : 6FKHQN /XFLDQ $YUDPHVFX (PLQHVFX D VFULV FHUWLILFDWXO GH QDúWHUH DO VXIOHWXOXL URPkQHVF (PLQHVFX D pFULW OH EXOOHWLQ GH QDLVVDQFH GH O kPH URXPDLQH 'LDQGUD 'DYLG 5ăSLUHD %XFRYLQHL úL 7UHLPHD GHVăYkUúLULL QHDPXOXL URPkQHVF (PLQHVFX ùWHIDQ FHO 0DUH úL *ULJRUH DO OHD *KLFD ,RQ 3DFKLD 7DWRPLUHVFX =HFH PLWXUL HVHQÄ LDOH vQ FUHDÄ LD HPLQHVFLDQă &kWHYD PDUL WHPH úL PRWLYH URPDQWLFH %UkQFXúL ± 3RQWLIXO DUWHL PRGHUQH 9 * 3DOHRORJ 3LDWUD GH KRWDU 'HVSUH XQ LQHGLW LFRQRJUDI vQ RSHUD OXL %UkQFXúL )LORVRILH $ , %UXPDUX 3RH]LD ILORVRILFă 3URI 'U 1LFRODH 6RULQ %DúWXUHD $ , %UXPDUX úL PLUDELOD VD FDUWH ± )RUPD ILORVRILFă ,XOLDQ &KLYX &RQWLQJHQÄ H vQ SUHGLFDWLYLWDWHD WUDQVFHQGHQWă 'UDJRú 1LFXOHVFX 'HVSUH 6RFLHWDWH úL YLDÄ Äƒ VRFLDOă vQ GLDOHFWLFD PRGHUQă úL FRQWHPSRUDQă 3ROHPRV 1LFRODH %ăODúD 'HVSUH SROLWLF SURVWLH OHJL úL VăUăFLH &RPHQWDULL 'DQ $QJKHOHVFX 'LPHQVLXQL LGHQWLWDUH vQ SXEOLFLVWLFD OLWHUDUă D H[LOXOXL URPkQHVF HVHLVWLFD OXL +RULD 6WDPDWX 1 *HRUJHVFX Ä'UHDSWD´ OXL 'LRGRU 6HQVXUL FLYLOL]DWRDUH DOH GUXPXOXL vQ DQWLFKLWDWH 7UHFHUHD vQVSUH OXPLQă 0DULDQD %XUXLDQă 7UHFHUHD vQVSUH OXPLQă 9,,,

$O ]LOHL FORSRW $QQD 1RUD 5RWDUX /DFULPL SHQWUX *UHFLD 'UDJRV 1LFXOHVFX 'DUXO OXL 'XPQH]HX (YRFăUL DQLYHUVăUL HYHQLPHQWH SUHPLL 0DULQ ,DQFX ,RQ &RGUX 'UăJXúDQX 3HUHJULQXO WUDQVLOYDQ $QQL /RUHL 0DLQND PDJLXQ SH SkLQH &RQVWDQWLQ )URVLQ 3UL[ +RUDFH 3UpVHQWDWLRQ GH *LRYDQQL 'RWROL 5HPHPEHU ,Q PHPRULDP 'XPLWUX 0LFX ± )ODFăUD XQHL UHFXQRúWLQÄ H GH 0DULDQ %DUEX &RQYRUELUL MXUQDOH vQVHPQăUL /LOLDQD 3RSD ,QWHUYLX FX (PLO /XQJHDQX ± URPDQFLHU GUDPDWXUJ FULWLF úL SRHW ,XOLDQ &ăWăOXL 3HOHULQL &DYDOHUL úL D]XOHMRV -XUQDO GH FăOăWRULH vQ 3RUWXJDOLD úL QRUG YHVWXO 6SDQLHL 'XPLWUX $XJXVWLQ 'RPDQ =LJ ]DJ SULQ ELEOLRWHFă 9,,

(VHX $OG\Q $OH[DQGHU =DQ]LEDU VDX R DOWIHO GH Ä0DúLQă D 1DúWHULL´ FX HIHFW GH 6XSUDSRSXODUH 'DQLHO 0DULDQ ,XELULOH DOEDQH]XOXL UăVIÄƒÄ DW 0LUHOD 6DYLQ 9DVLOH 9ODG 2PXO IăUă YRLH úL OXPHD DWURILFă 0DJGD 8UVDFKH 8Q FăUÄ DU GLQ HSRFD PDúLQLL GH VFULV 3RHVLV )ODYLD $GDP 3RH]LL 0LKDHOD $LRQHVHL SRHPH ùWHIDQ $PDULÄ HL 3RHPH 0LKDL %DUEX 7UHL SRHPH VFULVH Q ORFDOXO =RUL GH ]L GHVSUH $VWHURL]L FX QXPH GH RDPHQL YLL 0ăGăOLQD %ăUEXOHVFX 3RHPH 2DQD &DOXVD 3RH]LL $QGUHL &DXFDU SRH]LL $OH[DQGUX &D]DFX 3RHPH 1LFROHWD &UăHWH SRHPH 0LUHOD 'XPD %LOF 3RH]LL $GHOD (IULP SRHPH *DEULHOD (QHVFX 3RH]LL *HOD (QHD SRHPH *OLJRU +DúD 3RH]LL

(OOD ,DNDE 3RH]LL 'XPLWUX ,FKLP 3VDOPL $QGUHHD 0DIWHL 3RHPH %RULV 0HKU EDVPR SRHPH

5DGX 1HGHVFX 3RHPH 0DULDQD 1HJUX JkQG SH DFRSHULúXO OXPLL 6KDQWL 1LOD\D 3RH]LL 0LKDHOD 2DQFHD 3RH]LL 0LUHOD 2UEDQ 3RHPH $QD 3RGDUX 3RH]LL &ULVWLQD 'DQD 3UHGD SRHPH vQ SUR]ă $QQD 1RUD 5RWDUX $SRVWRO IăUă QXPH 'XPLWUX 7RPD =DUHD GLQ 6RPQ ,

1LFRODH 8Ä LFă 'LSORPD 0DULDQD =DYDWL *DUGQHU 3RH]LL -DSRQHULL &XP vQÄ HOHJ HX $QGUHHD 0DIWHL 0DJGD ,VDQRV SRH]LD XQXL GHVWLQ 3UR]ă %LDQFD 'REUHVFX $YHQWXULOH 0RWDQXOXL /X ,9 9

&RUQHO 1LVWHD /D JUDQLÄ Äƒ $QD 3RGDUX 3XQFWXO ILQDO 9

7UDQVODÄ LXQL 0LFKHO %pQDUG 1RXV QRXV LQYHQWRQV GHV RIIUDQGHV 1H LQYHQWăP VLQJXUL RIUDQGH 0LUFHD &LREDQX KRLWDULL WKH FDUULRQ HDWHUV (YHO\QH 0DULD &URLWRUX 3RHPH 3RHPV (PDQXHO 3RSH 3RHPH 'LNWHU &DVVLDQ 0DULD 6SLULGRQ 3HVWH SăGXUH hEHU GHQ :DOG /LYLX ,RDQ 6WRLFLX 3RHPH 'XPLWUX 9HOHD 2GHWWH vQ OLPED OXL 3XúNLQ ,ULQD /XFLD 0LKDOFD )DWD GLQ YLV /D ILOOH UrYpH 0LUFHD %ăGXÄ /XPHD VXEDFYDWLFă vQ FăUÄ L úL ILOPH 2 EDULHUă GH FUHDWLYLWDWH" 8QGHUZDWHU :RUOG LQ ERRNV DQG PRYLHV $ KDUULHU WX FUHDWLYLW\" 6 L P L R Q 7 R G R U H V F X 6 W U ă I X O J H U ă U L G H JkQG *HGDQNHQEOLW]H 6DSLHQWLD )ORUHQWLQ 6PDUDQGDFKH 1RL DIORULVPH &ULWLFă 0LKDL %DUEX %UDYR $XJXVWLQH IXWLOH PDPD ORU GH KRÄ L úL GH ERUIDúL ,XOLDQ &ăWăOXL 'HVSUH EDQFKHWLúWL 'HVSUH ,QVRPQLLOH EXIQLÄ HL GH 0LKDHOD $LRQHVHL 'HVSUH ÃŒQVHPQăUL GLQ WXUD GH QRDSWH GH $QD $UGHOHDQX %HDWULFH 6LOYLD 6RUHVFX 1LFRODH %ăODúD ± VFULLWRUXO UHDOLVPXOXL VWHQLF &RQVWDQWLQ 6WDQFX 6NHSVLV 7DEORXUL GLQ SHULRDGD WUDQ]LÄ LHL 'DQLHOD 7RPD 6LQJXODULWDWHD GăUXLHúWH OLEHUWDWH WRWDOă VSDÄ LXOXL GHVFKLV úL DWkW GH WXOEXUăWRU DO SRH]LHL 7UDGXFHUL 0HQDFKHP 0 )DOHN 0ăFHODU GH FXYLQWH ,,

)LRGRU , 7LXWFHY 3RH]LL /ăVDÄ L FRSLLL Vă YLQă OD 0LQH $QD 3RGDUX $LGHQ ILXO 6RDUHOXL 0HPRULL 'RUX 5RPDQ 2 YLDÄ Äƒ GHGLFDWă úWLLQÄ HL /XFLDQ ,HUHPLD 3URI &RORQHO U &RQVWDQWLQ =DYDWL &RWLJăUL úL Jă]ăUL )UDÄ LL QRúWUL GH SHVWH 3UXW /LOLD 0DQROH ÃŒQWkOQLUH GXKRYQLFHDVFă FX SURWRLHUHXO PLWURIRU 9ODGLPLU SDURK DO %LVHULFLL 6IkQWXO *KHRUJKH GLQ RUDúXO %ăOÄ L 0ROGRYD (WQLL úL HWQLFLWÄƒÄ L 9DUWDQ $UDFKHOLDQ 'DFă YRP FRQWLQXD Vă RPLWHP HOHPHQWHOH FRQVWLWXWLYH DOH LVWRULHL YRP IL XUPDúLL XQRU WUHFXWXUL GLIHULWH IăUă XQ YLLWRU FRPXQ $UWHOH VSHFWDFROXOXL $GULDQ Ä&#x;LRQ 7,)) &kWH ILOPH DWkWHD LSRVWD]LHUL DOH LOX]LHL 3ROLWLFD ,VUDHO OD GH DQL $QWRQ *HRUJHVFX $OHJHUH JUHD &HUFHWăUL úWLLQÄ LILFH 0LKDHOD 'LDQD /XSúDQ %XFXUHúWLXO GH DOWăGDWă GLQ SHUVSHFWLYD OXL 0LUFHD (OLDGH úL 7XGRU $UJKH]L 1LKLO 6LQH 'HR 0LKDHOD $OEX 'LDORJXO úWLLQÄ Äƒ UHOLJLH RJOLQGLW vQ OLWHUDWXUD URPkQă 'XPLWUX 9HOHD 'HVSUH 6FKLPEDUHD OD IDÄ Äƒ D RPXOXL SULQ FDUWHD =DUHD GLQ 6RPQ GH 'XPLWUX 7RPD

ÎN LOC DE EDITORIAL

EMINESCU DESPRE GENIUL NAŢIONAL AL POPORULUI ROMÂN „Viteaz în războaie, muncitor şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie.”

(Mihai EMINESCU, Mss. 2257, 415 v.)

În Mss. 2257, fila 58, Eminescu și-a notat cinci prelegeri publice pe care intenționa să le țină în Maramureș, lărgind astfel cu mult programul Junimii, în cadrul căreia, la 14 martie 1876, în sala Universității din Iași, poetul ținuse conferința Influența austriacă asupra românilor din principate (publicată în Convorbiri literare, X, nr. 5, 1 august, 1876, pp.

165-175). Prima dintre acestea poartă semnificativ titlul – Geniul național. N-a fost să fie ca această conferință să întâlnească auditorii maramureșeni, dar a fost să fie ca ea să formeze temeiurile celei mai ample și profunde gândiri românești, devenind o dominantă a scrierilor eminesciene referitoare la ființa istorică românească.

A fost dat gândirii românești ca, după o sută de ani de la explozia sa, să se întoarcă asupră-și și să lumineze un model al ființei din perspectivă și determinare românească. În 1987, prin Sentimentul românesc al ființei, Constantin Noica făcea vădit acest model, sub zodia zeilor noștri titulari, limba, Eminescu și Brâncuși. Și nu întâmplător, termenul mijlocitor din acest model, determinațiile, sau altfel spus, particularul (cu precarități cu tot) îi întâlnește pe cei doi gânditori sub același semn – al zestrei ontice – aflat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Este cel dintâi basm cules și editat de Ispirescu, despre a cărui valoare, Constantin Noica scrie „nu cunoaștem o altă operă în proză a geniului românesc (s.n.) care să aibă atâta miez, de la primul și ultimul gând, și o atât de riguroasă scriitură ori rostitură.”(Op. cit, pp.112-113). Filosoful va fi silit să-l comenteze verset cu verset, spre a dezvălui din tâlcurile ființei, așa cum ele s-au depozitat în acest colț al lumii, rămânând să comunice cu geniu despre geniul poporului român.

Nu altfel, în ipostaza de „omul pururi tânăr”, i s-a revelat lui Eminescu. În Timpul, din 19 martie 1881, poetul scrie: „Între legendele noastre naționale e una (în colecția Ispirescu) de străveche origine desigur și de o mare adâncime.

Un om primește de la ursită privilegiul vieții fără de moarte și tinereții fără îmbătrânire. Acesta trece pe lângă un oraș și întreabă pe un târgoveț, ce culegea mere într-o grădină, de când sta orașul acela? – De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururi tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraș nici urmă. Un cioban singur își păștea oile, cântând din fluier. – De când s-a risipit orașul de aici? întreabă el. – Ce oraș? i se răspunse. N-a BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

fost niciodată, tot câmp limpede, bun de pășune a fost aici.

– Într-alt rând omul pururi tânăr găsi aci un codru mare și un cărbunar tăind lemne. – De când e codrul? întrebă. – Da cine-l mai ține minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Și în sfârșit peste alte cinci sute de ani omul pururi tânăr regăsi iar un oraș mare. În piață larmă, trâmbițe, tobe, steaguri, veselie. – De când e orașul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? – dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piață era preocupat de treburile lui proprii, de sine însuși, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.” Mai departe, poetul amintește de călătoria inițială a acestuia. „Omul pururi tânăr, când trecuse pe lângă acest oraș, făptuise multe lucruri bune. Ciobanul (î)i răpeau tătarii din turmă și el a alungat tătarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, și-n adevăr într-o piață a noului oraș el văzu o statuă. – Eu sunt acela, zise el mulțimii demprejurul lui, dar toți râseră de el și nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. – Dar eu sunt acela, zise el. Nu țineți voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir și mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetățuie a Dâmboviței, de țineam piept tătarilor pe Ialomița? Și acum găsesc aci un oraș de două sute de mii de oameni?

Dar cine să creează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg și de aceea neuiminduse de ceea ce vede acum? Ba, în mulțimea cea mare iată că se găsi un moșneguț cu fața vicleană, cu ochii bulbucați și cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururi tânăr, zicând „Ce vorbești tu? De când sunt eu există toate câte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boieri și rumâni.

Luminează-te și vei fi, voiește și vei putea. Eu am creat țara aceasta, înainte de mine nu era nimic.” Omul pururi tânăr râse, îi dete cu tifla moșneagului și se făcu nevăzut.” (M. E., Opere XII, p. 105).

Când aceleași forme în istorie sunt „repețite” cu „costume schimbate și cu alți actori”, mai spune poetul, „omul pururea tânăr, geniul neamului românesc” se află între noi, fie și în ipostaza sa de „nevăzut”, ca identitate și continuitate, ca memorie și reamintire a ființei istorice a poporului român.

Se știe că „omul pururea tânăr”, după povestirea filosofului Constantin Noica, se ridică din „devenirea ca devenire”, a 1

ÎN LOC DE EDITORIAL „relei infinități”, cum ar fi zis Hegel, pentru a intra în „devenirea întru ființă”, a infinității cele bune; se cunosc cele trei etape, hegeliene „cercuri” pentru a se împlini „cercul” cel mare, al rațiunii dialectice și, implicit, al ființei – pe acestea și basmul românesc le povestește ca tot atâtea locuri de încercare, de „desprinderi” (de „familie”, de „semenii omului” și de „natura însuflețită”) pentru a se ajunge la ființa cu „vremea uitată”. După înțelesurile dialectice, insul trebuie să „se desprindă” de „lumea mică”, de „lumea mare” și de amândouă la un loc, dar ultimul raport nu-l poate realiza decât prin saltul „determinaților reflexive”, pe care dialectica, într-un ceas preafericit, hegelian, al ei, ni le-a lăsat a le înțelege. Iar acest salt înseamnă, în basmul nostru, ieșirea din generalitatea, abstractitatea și amnezia ființei și întoarcerea la prima vibrație a devenirii, întoarcere care cată să fie altceva decât simplă întoarcere. Abia acum se vor vedea „precaritățile” ființării fără ființă și, din unghiul cunoașterii acestora, s-a putut emite cândva, de cel mai bătrân filosof, teza de cea mai mare importanță ontologică: „Tot ceea ce este real este rațional și tot ceea ce este rațional este real”, cu consecința: „Adevărul nu e afară de istorie, el e în istorie”. Teză și consecință consemnate – și devenindu-i axiale operei – de Eminescu încă de la Berlin (v. Mss. 2286). Pe „omul pururea tânăr”, în basmul nostru, l-a apucat „un dor de tatăl său și de mumă-sa”. Uitarea, proprie generalităților, se destramă și el înaintează spre lumea individualurilor, pe care cândva le părăsise, nu spre a le regăsi, ci spre a le recupera, prin cele două deschideri ale particularului. „Cercul” cel mare al cunoașterii se va suprapune cu cel al istoriei și din nesuprapunerea perfectă se vor evidenția dramaticele coliziuni, cu „viclenii” îndeosebi ale universalului, trădate când și când de istorie. Prin aceleași locuri, însă îmblânzite, are loc întoarcerea, în basm, dar în relatarea făcută de Eminescu – care raporta realitatea social-istorică la modelul ontologic –, locurile acestea s-au „dezîmblânzit” prin acțiunea, în mare parte, neobiectivată și neobiectualizată a negativului din istorie, datorită „valurilor” de subiectivisme, cărora li s-au adăugat, în timpii din urmă, faza formalismelor, ele neputându-și păstra memoria, identitatea, și scăpând de sub zodia universalului.

De aceea, coliziunile, rupturile sunt mari și dureroase, particularului i-a slăbit forța dublei deschideri, iar individualul a fost desfigurat. Alienările au umplut aceste spații, chiar geniul uman, „omul pururea tânăr” a devenit o „statuă”, o simplă abstracțiune, generalizare și reprezentare de care nimeni nu-și mai aduce aminte, ci poate doar scrisul din arhiva primăriei. El a întâlnit peste tot un particular care nu ține, lipsit de posibilitatea de a se reindividualiza prin universalizare.

Omul acesta „având în minte trecutul întreg”, nu se uimea de contradicțiile întâlnite, ci și le făcea vădite pentru sine și pentru ceilalți, care, rămași sub zodia finitului cu relele ei limitări, nu puteau să le vadă. De nerecunoscut era pentru ei, el care era sub zodia infinitului. „Are omul un stăpân și acela este infinitul”, zice undeva poetul. Dar, din perspectiva reamintirii geniului, stăpânul acesta se poate îmbuna, dând un infinit in act, rațiunea dialectică să devină rațiune istorică, sau, mai degrabă, ceea istorică să devină dialectică.

Se știe, de la Hegel încoace, că apariția noului în istorie 2

aduce „întregul învăluit în simplitatea lui”, adică, în „temeiul lui general”, adăugându-le contradicțiilor pe cale a se rezolva un set întreg de abstracțiuni, subiectivisme și, puțin mai târziu, faza formalismului. Aceasta se întâmplă într-o epocă postrevoluționară, de „tranziție”. Astfel își definea epoca Hegel și, la noi, tânărul Eminescu, încă din perioada vieneză, după cum mărturisește în scrisoarea din 6 februarie 1871, trimisă lui Negruzzi, despre dorința ca printr-un „studiu de cultură” să reușească să vină cu el însuși „în clar asupra fenomenelor epocelor de tranzițiune în genere și asupra mizeriilor generațiunii prezente în parte.” (M. E., Opere complecte, 1914, p. 648). Epoca aceasta de tranziție, tensionată de contradicții până la a obtura chiar „miezul” desfășurării, cu un formalism și subiectivism de „partizi”, este cercetată, analizată cu minuțiozitate și descrisă în culori, uneori tari, de poet pentru a i se pune cel puțin diagnosticul exact. Pentru recuperarea procesualității, a liniei istorice de dezvoltare în și prin care noul să se înscrie, Eminescu pune în fața acestei realități social-istorice disoluate, acestor determinații cuprinse de precaritate, imaginea geniului național al poporului. Poetul aduce în epocă, la nivelul cel puțin al intelectului abstract, în prima fază, necesitatea de a pune în lumină momentul prim, al identității dintre geniu și popor (în sensul larg național). Și aceasta se deconspiră în faza originară a unui popor. Metodologic, spre a pătrunde la rădăcina lucrurilor, Eminescu execută o surprinzătoare răsturnare dialectică. Deseori în filozofie s-a spus, de la un urmaș al lui Hegel încoace, că „anatomia omului oferă o cheie pentru înțelegerea anatomiei maimuței”; și pentru Eminescu, anatomia prezentului îi oferă o cheie pentru înțelegerea trecutului. Structura va releva geneza, dar geneza, în același timp, va judeca structura. „Toată istoria unui popor – în orice privire – e înmagazinată în prezentul lui – scrie poetul – și toate calitățile și defectele lui sunt dezvoltări ale unui și același sâmbure. Mutând cireșul sub zonele cele mai deosebite, el se va modifica, însă tot cireș o să rămână, și numai altoii înoculați în trunchiul lui vor da alte frunze, alte roade.” (M. E., Opere XI, p. 157). Dar procesul de reducție, firește prin structură, la „germenele primitiv” este foarte greu. Încă de la începuturi, pe când însoțea trupa lui Pascaly și traducea hegelianul tratat al lui Rötscher, Arta reprezentării dramatice dezvoltată științific și în legătura ei organică, Eminescu și-a notat ca o lege dialectică a studierii istoriei și, mai ales, a descifrării „labirintului” acesteia, exigența națională: studierea prin acea coliziune dintre „împrejurările dinafară” și „individualitatea caracteristică a poporului însuși”. Descifrarea acestui raport, mereu în mișcare, constituie „călăuza în labirintul istoriei”. Dar aceste mișcări, „combinări” ale împrejurărilor și întâmplărilor trebuie să fie „organice și conforme cu individualitatea însăși”. Și, cu o lapidară formulare, poetul scrie mai departe: „O recepțiune fără ca partea caracterizatoare a faptelor să fie individualitatea națională nici nu se poate cugeta măcar.” (Mss. 2254, 434). Cu alte cuvinte, Eminescu este pe teritoriul individualului, al desfășurării istoriei, acolo unde acestuia i se solicită, din perspectiva universalului, deschiderea către particular și BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ÎN LOC DE EDITORIAL accesul, prin dubla mișcare particularizantă, la universal. Intuind de la început mișcările prin care istoria atinge rareori, în clipele sale preafericite sau poate dimpotrivă nefericite, ontologicul, relevabil în ceea ce s-a numit mai târziu istoricitatea istoriei, Eminescu va susține că poporul are geniu.

Fără să stabilim contextul romantic în care ideea de geniu se afla în întreaga sa strălucire în teoriile marilor spirite europene, chiar până la deformare și suspectarea ei de Hegel, să subliniem că Eminescu nu și-o arogă sieși (sau unui alt individ), ci poporului său, fără a o exclude celorlalte popoare. El o va particulariza și, prin aceasta o va deschide universalului.

Ea va deveni, prin osmoza axiologică, definitorie pentru o națiune și, în cazul fericit, operă eponimă a acesteia, ceea ce metaforic am putea numi, cariatidă a istoriei. Dar aceasta se va lumina abia pe curbura celui de-al treilea „cerc” al mișcărilor dialectice și ontologice.

Întors cu fața spre individual, spre structura social-istorică a epocii sale, Eminescu va căuta să le surprindă seturile de „interese” care le determină și cât din lumea „reală”, nealienată, se deschide unui raport dialectic, fie și prin mișcarea „vicleană” a universalului. Chiar dacă „viclenia” la început pare a aparține doar individualului, se va deconspira post festum că ea aparține universalului. De aceea ideea de geniu național i se va părea în epocă poetului ca absentă. Deci, structura relevându-i un raport de nonidentitate între geniu și popor. Se știe că Eminescu, numit „conservator” de cei BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

care nu l-au citit, sau l-au citit superficial, s-a situat totdeauna dincolo de „partizi”; ceea ce avea importanță pentru el și pentru conștiința de sine a națiunii era să nu se absolutizeze și unilateralizeze contradicțiile, „să nu se creeze un abis din ce în ce mai mare între ființa istorică a neamului nostru și oamenii ce guvernează.” (Timpul, 13 ianuarie 1881; M. E., Opere XII, p. 26). Contra acestor coliziuni, poetul cheamă rațiunea dialectică și istorică spre a face „auzibilă” realitatea social-istorică românească, dincolo de alienările și precaritățile ei, în și cu procesualitatea sa, desemnată – cum lasă a se înțelege – prin geniul național al poporului român. Contradicția fundamentală a respectivei epoci de tranzițiune, cum o definește el, este cea dintre clasele pozitive (și istorice), care se află în raport direct cu munca, și păturile superpuse (surplantate poporului român) și care nu se află în nici un raport cu munca, ci numai cu consumul. Cele din urmă, înstrăinate de ființa istorică a poporului nostru, surde la organicitatea dezvoltării acestuia, datorită subiectivismului și fazei formaliste (v. teoria formelor fără fond), îl introduce într-o uitare a istoriei, a trecutului și identității sale. În urma analizelor concret-obiective, filipice peste filipice adresează poetul contra „meseriei lucrative a patriotismului”, de sorginte neofanariotă. „Pentru ca poporul să-și fi păstrat puterea lui de reacțiune în contra epocii turpitudinilor – scrie în Timpul din 19 februarie 1881 – s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioților, în care Giani, Cariagdi, Carada și C. A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stârpi din rădăcini sentimentul de demnitate națională.” (M. E., op.cit., p. 74).

Analizele sale minuțios executate și profund implicate în celulele vieții sociale evidențiază o cancerizare a proceselor vitale ale națiunii. În Timpul din 21 februarie 1881, pornind de la Expunerea situațiunii, raportul prefectului de Bacău, A. Vidrașcu, pune acest fenomen într-o lumină alarmantă. Nu numai că gospodăria țăranului, „industria lui de casă”, frumoasele datini strămoșești statornice ca și caracterul și limba au sleit și s-au stins, dar „în loc a rămas golul sufletesc, mai amar și mai greu de suportat decât chiar sărăcia.” (M. E., op.cit., p. 78).

Din perioada studiilor universitare vieneze, o adnotare devine revelatoare pentru profunzimea gândului întru realitatea social-istorică a țării noastre; el surprinde, de la altitudinea conștiinței de sine a națiunii, că „eul nostru social a mers p-o cale străină nouă înșine – străină românismului”, iar de la cea a conștiinței pentru sine a națiunii, că „s-a călcat într-un materialism cras”, și, cum „extremele s-ating”, este posibil „să ne aruncăm în oceanul idealismului filosofic al lui Fichte – poetic al lui Klopstock…”. În această fază, poetul nu crede că ar „exista între români un geniu atât de putinte care să vrăjească nava română cu cântecul ideilor sale pe calea de mijloc”; el se împotrivește unilateralității și abstractității celor două filosofii, în termeni hegelieni, care nau depășit faza abstractului intelect, pledând pentru „just-milieu-l rațiunii și a(l) adevăratei simetrii.” (Mss. 2258, 186).

Aceasta este extrem de important pentru conjuncția poetului nostru cu bătrânul dialectician german, sub cupola dialecticei rațiuni, străluminată de viziunea eminesciană, chiar din această fază, prin metodul corelatelor ontologice, revelator 3

ÎN LOC DE EDITORIAL și al principiului simetriei. De la această altitudine, de armonie dialectică a lumii, de echilibru al forțelor, Eminescu judecă dezvoltarea eului nostru social și, sub constatarea abaterii de la cale, luminează axioma istorică: eul nostru social trebuie să se dezvolte pe calea românismului. În virtutea acestei axiome acționează geniul național al poporului. Și din acest unghi axiomatic, poetul critică tot ceea ce nu se dezvoltă pe calea proprie, dialectică și istorică, ceea ce nu se întemeiază pe cunoașterea stărilor reale ale țării noastre. În Mss. 2258, 140, el scrie: „Necunoașterea deplină a țării și ignorarea tuturor întâmplărilor și instituțiilor publice. Mai ales (cei) ce vin din Franța publică studii asupra diferitelor ramuri fără ca să ție cont de cele existente în țară și aplică cu o formalitate rară legi, principii și instituții străine la români, fără a ști cum se află cele românești.” Implicarea în real este una din exigențele dialecticii sale aplicate, cunoașterea propriei identități, o alta. Discontinuitatea abstractizată, grație epocii de tranziție, în continuitatea ființei istorice a poporului român, o relevă permanent Eminescu. Și, discontinuitatea nedialectizată duce la o abatere alienantă a eului nostru social, periculoasă. Răul social își înfige aici rădăcinile, conchide Eminescu. Etnia, ca legătură cu ființa istorică, cu istoricitatea acesteia, devine un criteriu relevant, vizibil într-un fals raport cu celula devenirii sociale – munca și talentul – și cu procesualitatea națiunii și a conștiinței naționale. Cosmopolitismul devine simptom al patologiei sociale. Lipsa de simț istoric, un altul. Teoria compensării este solicitată de Eminescu și ea devine măsură în judecarea geniului național. „E condamnat acel popor ca paginile istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceștia să justifice prin muncă sau inteligență o asemenea suplantare?”

(Timpul, 6 august, 1881; M. E., op. cit., p. 284). Dincolo de etnic, a fi bun român nu e un merit, „ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moștenirea exclusivă și istorică a neamului românesc.” Pentru Eminescu, ca și pentru Enciclopediști, conștiința națională era „un rezultat al creșterii îndelungat, un rezultat al principiului conservator al istoriei…” (Timpul, 8 iulie, 1882; M. E. Opere XIII, p. 134). „Păturile superpuse” nu dau viață acestui principiu.

Statul și societatea sunt privite de el ca fiind (și trebuind să fie) „naturale” și „organice”. Și, din această cauză, eul nostru social nu poate să se dezvolte decât din sine însuși. „Un popor, ca și un copac și ca oricare altă ființă organică, nu poate înainta decât din sine însuși, decât dezvoltându-și treptat aptitudinile și puterile sale înnăscute.” (Timpul, 2 iulie, 1882; M. E., op. cit., p. 128). Geniul național înseamnă existența și manifestarea la toate nivelele a simțului istoric.

Iar a avea acest simț istoric înseamnă înscrierea într-o mișcare conform principiului cauzalității, „pentru că nimic nu există în lume de n-are o cauză începătoare și un timp de începere.” (Mss. 2255, 394). Geniul național nu poate a se întrupa decât prin cel ce are simț istoric – pare să fie o altă axiomă a istoriei. Iar ridicându-se la cauze, se luminează, abia acum, originea geniului național. Ea este dată de „direcția primitivă de mișcare” a poporului. „Și direcția punc4

tului de mișcare – scrie Eminescu – e dată de raza pământului, care-a avut respectul dreptului, respectul adevărului, respectul în fine pentru ceea ce este esența cea mai înaltă a vieții.” (Mss. 2255, 393). Și această direcție primitivă de mișcare, geografic, „ca un punct centrifugal”, Eminescu o situează în inima Carpaților, în Ardeal; iar istoric, o urcă spre o protocivilizație indo-europeană. „Tot ceea ce voi afla în Ardeal știu cu legături sanscrite”, își subliniase el cu două linii, încă de la început, în Mss. 2290, 11.

Raportul dintre structură și geneză, dintre ontogeneză și filogeneză este solicitat de poet și în semnificativele analogii pe care le face cu „vârstele popoarelor”. Este de presupus că geniul unui popor este cel ce asigură trecerea dintr-o vârstă într-alta. Preluând comparația hegelian-heracliteiană, geniul național este fluviul, iar vârstele sunt undele acestuia.

Românii s-ar afla, după poet, pe ascendentul curbei ce duce de la tinerețe la bărbăție, adică spre echilibru. În explicațiile sale, tinerețea: „merge spre ecuație Progres”. „Mult caracter”; „Ideile se-nrădăcinează și dau direcția de mișcare întregului organism”. Bărbăția: „Iubire de adevăr și de dreptate”, aici există: „Deplină armonie de puteri. Proporționalitatea între puterea principală și cele coadaptate. Culmea civilizației.” (Mss. 2255, 381, 376). Din această perspectivă, caracteristici ale copilului și tânărului sunt asociate mereu poporului român – popor tânăr în constelația popoarelor europene. În confruntarea dintre popoare, „numai de la popoarele tinere și ne-nțelepte se poate aștepta regenerarea”, de la cele îmbătrânite, nu. Ele introduc în poporul tânăr veninul coruperii morale și-l supun lent unui proces de pierdere a vitalității, a geniului său. (Mss. 2255, 386 v.).

Principiul corelației creșterii și principiul coadaptabilității sunt solicitate întru înțelegerea geniului național. Și aceasta, conform tezei corelatelor dintre legile fenomenologice cu legile mecanico-matematice. De la această viziune, de înalt relief filosofic, Eminescu luminează determinante ale geniului național. Astfel, încearcă să explice și acea specifică doză de scepticism a poporului român, scepticism care-i va fi consubstanțial și celui mai ales reprezentant al său, poetului. Servilismului politic i se opune, după poet, un fond structural, de dimensiune genetică, sceptic. Principiul coadaptabilității evidențiază ordinea morală a geniului național. „Cel care merge în linie dreaptă (în linia adevărului) silește toate puterile colaterale să se coadapteze lui.” (Mss. 2255, 351). În structura geniului național intră elemente inadaptabile; „Diamantul nu se adaptează el, ci maistrul politor trebuie să se adapteze arhitecturii lui ca să refacă să răsară cât se poate de curat cu fețele și apa sa. Carbonul în formă de cărbune se adaptează la voia noastră. C-un cuvânt canalia e totdeauna adaptabilă. Nu în adaptabilitate consistă caracterul și adevărul. Cei inadaptabili trebuie să dea într-o zi linia direcției mișcării și cristalizațiunii, nu canalia moale și comparabilă cu ceara.” (Mss. 2264, 391; 392). Din același unghi este gândit și talentul. „Talentul = lucrează în sens contrar, deci neagă în progresiune, și dăruiește. Talentul e de admirat sub orice formă și de la oricine.” (Mss. 2255, 351). El se află în raport direct cu poporul din care se ridică, fiind o expresie a geniului acestuia.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ÎN LOC DE EDITORIAL Acel „cerc de forme” prin care trece natura și materia, ca „prin puncte de tranzițiune”, este de presupus că-l încearcă și geniul național al unui popor. Trecând din epocă în epocă, esența manifestării lui este forma și structura, iar a vieții și trecerii sale, devenirea și structurarea. Astfel, geniul național nu poate fi altceva decât forma cu formarea sa cu tot, „forma vie”, spre a prelua conceptul schillerian, prin care trece un popor. Iar conform unui postulat ontologic al poetului, „că tot ce este posibil va fi”, sau altfel formulat: „Tot ce-i cu putință se-ntâmplă în cursul vremei în lume.” (Mss. 2255,163), al pre-ființei, într-un anume fel, cum releva mult mai târziu Constantin Noica, atunci geniului național nu-i va fi străină nici o determinantă din mulțimea infinită a schimbărilor unei națiuni, acestea fiind înscrise în el, cu infinitatea lor cu tot generată de negație, ca într-un cod genetic. Se ajunge, astfel, la următoarea aserțiune: numai geniul național al unui popor, trecând prin „cercul de forme”, prin „cercuri de cercuri”, ajunge la „cercul” cel mare, al „cercurilor”, sau este totdeauna pe calea dialectică a acestuia, generând opere eponime la nivelul tuturor valorilor.

Aceste mișcări, poetul va fi căutat să le releve atât prin textele analitice, străfulgerat fragmentare, cât și prin cele sintactico-poetice; atât la nivele ontologice, cosmogonice și cosmologice, cât și la cele istorice și chiar microcosmice, din lumea fizicii. De la acest nivel al viziunii și privirii lumii ca totalitate i s-a relevat și principiul simetriei ca determinând trăsăturile geniului; printr-o serie de trăsături ale echilibrului, cumpenei, armoniei, puterii de caracter, a cristalului istoric, cum se notează undeva, ale privirii stoice și blânde asupra lumii, ale unei indiferențe cosmice și ale unei deferențe față de om, ale unui scepticism generic, toate contrazicând dialectic istoria pentru istoricitate. (Nu este aici locul pentru a face trimiterile necesare la opera artistică a poetului, de la Povestea Dochiei și ursitorile, unde copilului (poporului român) i se dă de-a treia Zână: „Viață fără moarte / Și ți-e dată tinereță / Fără bătrâneță”, până la Odă în metru antic, unde poetul se identifică cu geniul poporului: „Nu credeam sănvăț a muri vreodată / Pururi tânăr înfășurat în mana-mi.” (s. n.); aceasta urmând pe „cercul” al doilea și-al treilea ale unui posibil și dialectic comentariu.)

Analizând numeroasele perturbații de ordin moral din structura statului și societății, Eminescu pune în lumină sporită, spre a le contrazice, eticul inerent geniului național al poporului român. Analizele pornesc de la formarea tineretului și continuă până la dimensiunile culturii și ale istoriei, ale sentimentului patriotic. „Clasa noastră cultă în cea mai mare parte nu este românească. Grecii și bulgarii așezați în târgurile noastre și-au trimis feciorii la Paris și aceștia s-au întors – ca tineri români. Neavând nicidecum priceperea țării, vorbind în locul limbei naționale un jargon francezo-bulgăresc, necunoscând istoria și legile țării, neștiind întrucât aceste două pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre, acești tineri sunt lipsiți cu totul de simțul istoric.” (Mss. 2258, 262 v.). Eminescu observă, pe linia acelei originare identități dintre geniul național și eul nostru social, că, în epocile anterioare, valorile morale și juridice nici nu au avut nevoie de un cod al dreptului: exista doar ceea ce s-a fost BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

numit jus Olachale sau Olachorum. Și acestea participau de la sine la „unitatea preexistentă” a poporului român, la specificitatea acestuia între celelalte popoare. „În decursul unei vieți de sine stătătoare de câteva sute de ani poporul nostru n-a avut nevoie nici de Cod civil, nici de Cod penal pentru a avea un adânc sentiment de drept și, precum roiul de albine nu are lipsă de legi și regulamente scrise, de recrutări etc., tot așa și la poporul nostru toate lucrurile mergeau strună printr-un înnăscut spirit de echitate și de solidaritate.” (Timpul, 26 mai, 1882; M. E., Opere XIII, p. 124). Din acest punct de vedere, Eminescu va fi împotriva subordonării valorilor morale și juridice de către cele subiectivizat-politice.

Va protesta continuu în coloanele Timpului împotriva electivității magistraturii, lege propusă de C. A. Rosetti, până va reuși vestejirea „necesității” acesteia. Pentru poporul român, valoarea morală pare a fi cheia de boltă. Și aceasta, consideră Eminescu, ca o consecință a tinereții sale. „E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deși a avut epoce de bogăție și de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.” (Timpul, 1 aprilie 1881; M. E., Opere XII, p. 1222). Sau: „Viteaz în războaie, muncitor și liniștit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeț și senin, drept și bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 febr. n-au fost români. Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar).”

(Mss. 2257, 415 v.). Ori: „…poporul acesta român este cel mai drept, mai fidel, mai iubitor de adevăr de pe fața pământului.” (Mss. 2264, 383). Evoluția statelor este determinată de această valoare; de asemenea, principiul corelațiunii, relația dintre vârste, raportul cu munca și adevărul, artele etc.

Nu întâmplător, Eminescu solicita, în cronicile sale teatrale, întruparea de caractere puternice. Nu trebuie un mare efort spre a surprinde că în opera poetului nostru național toate se leagă între ele. „Ființa istorică”, „cristalul istoric al României”, purtătoare a geniului național trebuie să imprime și imprimă direcția de mișcare a națiunii, chiar în pofida desfășurării „viclene” a istoriei. Ea asigură acele instituiri ontologice în istorie. „Nu oprim pe nimeni nici de a fi, nici de a se simți român – precizează Eminescu. Până ce însă vor avea instincte de pungășie și de cocoterie nu merită a determina viața publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, sănvețe carte, să-nvețe a iubi adevărul pentru el însuși și munca pentru ea însăși, să devie sinceri, onești cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia și istericalele fanariote, și atunci vor putea fi români adevărați”, dar până atunci, „geniul neamului românesc e o carte cu șapte peceți pentru clasa dominantă.” (Timpul, 29 iulie, 1881; M. E., Opere XII, p. 224). „Nimic nu degradează mai mult decât administrarea sau lauda răului.” (Timpul, 8 iulie, 1882; M. E., Opere XIII, p. 134). Procesul cancerigen, care amenință „individualitatea etnică și istorică a poporului românesc” este decupat și sancționat de poet, din perspectiva geniului național. Valoarea economică este apărată din unghiul geniului național prin teza protecționismului economic; studii despre comerț, despre relațiile bancare și financiare, în fine, despre capital – toate se desfășoară pe sub cupola geniului 5

ÎN LOC DE EDITORIAL național. Pledoaria este, în această nonidentitate, nu revenire la originara identitate dintre geniul național și poporul român, ci recuperarea dialectică a acelei identități. Teza de boltă a dialecticii, descoperită de Hegel, identitatea identității cu nonidentitatea nu este greu a se deconspira sub aserțiunile eminesciene. Se pot aduce argumente peste argumente. De pildă, din domeniul artei, Eminescu ridică un „îndemn” la nivel de exigență a operei: cuprinderea „geniului național”; „…o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții – scrie el – nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ați produce în afară de geniul într-adevăr național (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi nici pentru străinătate.” (Timpul, 8 mai 1880; M. E., Opere XI, p. 162). (Se cade să amintim pe creatorii care, după poet au ținut seama de geniul poporului și opera lor s-a fost validat, confirmând nu intuiția, ci dialectica raționamentului eminescian: V. Alecsandri, Gheorghe Șincai, August Treboniu Laurian, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Conta, B. P. Hașdeu, A. I. Odobescu, Costache Negri, Titu Maiorescu, I. Slavici, I. Creangă; sau din domeniul istoric: A. I. Cuza, Grigore Ghica Voievod, Matei Basarab, Tudor Vladimirescu, Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare – toți fiind străbătuți de „o idee superioară individualității” lor.)

Geniul național se manifestă în și prin clasa pozitivă, singura care se află într-un raport dialectic cu munca și creația, cu instituirile teleologice și ontologice din istorie. Pentru Eminescu, adevărata clasă pozitivă, „adevăratul popor românesc” era țăranul. „Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă – scrie Eminescu – să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciș și-n curmeziș, pân-în Tisa și-n Dunăre, și-am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populațiunilor din orașe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputații ș.a.m.d. (…) Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi și de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, și în contra păturei superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradițiilor, acel abis creat între trecutul de ieri și prezentul de azi nu e un rezultat organic și necesar al istoriei române, ci ceva factice și artificial.” (Timpul, 8 aprilie 1882; M. E., Opere XIII, p. 96). Eminescu aduce determinantă după determinantă acestui popor istoric, deosebindu-l de „păturile superpuse”. Numai „țăranul”, parcă sustras din istorie, cu privirea mereu înapoi spre tradiție, se înscrie în istoricitate, în acea ordine desfășurată natural din punctul de origine al său. El lasă istoria, pe deasupra capului său, să-și învârtă „florile fără rod”, precaritățile, căci el știe că stă în ordinea cea mare, a universalului. De aceea rabdă cu stoicism ordinea individualului în nebunia sa, știind că nu-l va atinge. De aici, acea seninătate, liniște ancestrală și tragism asumat. De aceea, ființa aceasta istorică, cea mai tragică și care își vede periclitat clipă de clipă geniul său, devine ironică precum zeii. Știe că din cinci în cinci sute de ani, așa 6

cum pasărea Phönix, pe care o văd heliopolitanii trecând nisipurile roșii spre Templul Soarelui, spre a se aprinde și renaște, sau așa cum retranscrie Eminescu basmul ființei românești, „omul pururea tânăr” va intra în dialog cu istoria și-i va arăta direcția istoricității; știe că va fi privit cu sarcasm de ochii fără orizont, dar știe că în acel moment, „omul pururea tânăr” a trecut prin acest (și același) loc, născând nevoia de locuire, de a se simți acasă ființa istorică. Râsul apare și-n realitatea basmului, și-n cea istorică, drept o compensare umană. Extrăgând din lucrarea lui A. V. Millo, Țăranul, Eminescu notează: „el (țăranul, n. n.) e în genere blând, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneț și onest.” (Timpul, 18 august, 1881; M. E., Opere XII, p. 124).

Pentru Eminescu, care s-a urcat la originea acestui popor și i-a descifrat „sufletul” și, în același timp, i-a analizat structura din prezentul său, cu contradicții, unele abstractizate, și precaritățile în ordinea ființării istorice, afirmarea geniului național a devenit o necesitate în chiar momentul contrazicerii sale. Cine a scris despre țăranii legați și vânduți cu ziua pentru neplata imaginarelor datorii către pătura neofanariotă „superpusă”, cine s-a cutremurat la mizeria eroilor noștri de pe câmpiile Bulgariei, la absența valorii morale din clipa cea repede a prezentului, nu se putea să nu-și iasă din fire. Sufletul său era o dureroasă și continuă rană. Cine a strigat, de sub iraționalul istoriei căzut peste sine, pe străzile Vienei: „România liberata! România liberata!”; cine a plecat desculț din Pensione Pera, din Florența, și a rătăcit spre răsărit, spre a se întoarce acasă, unde „problema țărănească” era nerezolvată (după cum a confirmat imediat istoria), nu putea să pară decât anormal, ca și „omul pururea tânăr” din basmul ființei noastre. Acest om, se spune, intrase în ordinea răsturnată, a reprezentării, în „Valea Plângerii”. Revenind din planul metaforic al basmului, geniul național al poporului va trece, printr-un salt dialectic, în opera celui care i-a dat maxima strălucire. Acesta trebuia mărturisit, mărturisirea să fie opera unui popor. Ca și în transcrierea basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte, unde „omul pururea tânăr” se face „nevăzut”, și cel care a trăit ca nimeni altul necesitatea și exigența geniului național al poporului român s-a făcut „nevăzut”, lăsând în urmă strălucitoarea operă. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață – scrie G. Călinescu în Viața lui Mihai Eminescu (Ed. „Eminescu, Buc., 1975, p. 317) – cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” Și aceasta se va urma, din cinci în cinci sute de ani!

Dumitru VELEA

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

ÎȚI AMINTEȘTI? O SUTĂ DE ANI… (1918-2018) Cum se petrece întunericul pe ce-a fost câmpul de grâu Stâng, drept, stâng, drept Sunt obosit Cum se petrece întunericul Stâng, drept, stâng, drept Ich bin müde Cum se petrece întunericul Stâng, drept, stâng, drept Je suis fatigué Cum se petrece întunericul Revin de la linia frontului Îți amintești? cum vișinul își scutură petalele Stâng, drept, stâng, drept Gloanțe rebele străbat aerul sfârtecat de hiperită Îți amintești?

Pomul de Crăciun soția, un vis prăfuit copiii, umbre în ceață O cucuvea bate în aer se pliază peste bulgării

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

din mocirla saturată de creier proaspăt de membre răsucite de uniforme ciudate de la bătălia de noaptea trecută Eternitatea atârnă mândră deasupra sârmei ghimpate Stâng, drept, stâng, drept Bombe fluieră în depărtare și cad alene în țara nimănui Je suis fatigué îngână femeia nebună cum recoltează cartofi înnecată-n noroi persistent Îți amintești? cum vișinul își flutură aripile cum se scufundă în noroiul eternității Stâng, drept, stâng, drept Sunt obosit Ich bin müde Je suis fatigué

Mariana ZAVATI GARDNER

7

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Giorgiana RADU

REGINA MARIA, UNITATEA DE MĂSURĂ A PATRIOTISMULUI – JURNAL DE SUFERINȚĂ (I) „Maria, Regina tuturor românilor”, așa cum semna Regina Reîntregirii, în perioada de după unirea vechilor provincii românești cu Regatul României, în iarna lui 1918, poate fi trecută în compendiul marilor personalități istorice drept unitatea de măsură a patriotismului. Războiul a dezbinat familiile regale europene, le-a distanțat, astfel încât legăturile de sânge s-au găsit în tabere adverse, luptând fiecare pentru credințele sale.

Regina Maria, ajunsă în Țara Românească prin lucrarea întâmplării neîntâmplătoare, cea care a susținut aderarea României la Antanta (Anglia, Franța, Rusia, Italia, Serbia, Japonia și Belgia), și-a asumat fără rezerve rolul de responsabil în ceea ce privește destinul unui popor. Popor pe care l-a slujit cu credință, iubire și suferință. Învinuită de intrarea noastră în Război, denigrată în presă de adepții Germaniei, Regina Maria a fost nezdruncinată în convingerile sale.

„Ce dimineață frumoasă, cât de tăcut și liniștit e totul, dar eu știu că va fi război. Război! Soarele strălucește și va fi război”, își spune Regina sie-și, în august 1916, când avea să izbucnească – și pentru România – Primul Război Mondial, reprimându-și teama în fața celorlalți – oameni apropiați, slujitori sau posibile urechi străine infiltrate în preajma Familiei Regale –, 8

și inspirând armonia unei zile splendide pe care nu știa dacă o s-o mai trăiască, poate, cândva.

Indignată de atitudinea Regelui Ferdinand și a fiului lor, Carol, și de ezitarea lor de a merge pe front, în mijlocul soldaților, „Regina-bărbat” își manifestă neputința statutului de femeie în raport cu îndeletnicirile militare, într-un manifest scris în jurnalul pe care l-a ținut cu sfințenie, ca o conștientizare a rolului său în istoria României ce avea să se scrie, odată cu începerea războiului: „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aș duce peste tot, aș vedea totul, aș vorbi cu soldații și aș rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aș vrea să fiu eu rege – poate aș fi un rege rău, dar n-aș îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineața până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre dacă ar fi BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experiențe, e vremea pentru acțiune, acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie țara”. (Jurnal de Război 1916 – 1917, ed. îngrijită de Lucian Boia). În lupta de la Turtucaia, cap de pod al armatei române pe malul drept al Dunării, forțele bulgaro-germane au ucis peste 6.000 de români, în timp ce alți 30.000 au fost luați prizonieri. În București și Chitila, avioanele – păsări ale morții, cum le numea Regina – au făcut la rându-le numeroase victime. În vizitele pe care le efectua zilnic în spitalele organizate în diferite zone din țară, Regina îi „trata” , pe soldații răniți, cu flori, dulciuri și țigări, iar ea primea ca răspuns la suferința lor, nădejdea că va deveni „împărăteasa tuturor românilor”: „Când îi întreb dacă suferă, îmi spun: Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor”.

Suferința soldaților schingiuiți în război a fost trecută prin filtrul sufletului Reginei. Durerea lor, resemnarea, iubirea, neputința au fost trăite de Regina Maria deopotrivă cu ei și, uneori, poate într-o mai mare măsură când simțea că nu-i poate salva de moartea care lua locul vieții tinerilor patrioți.

Veștile venite de pe front se contraziceau. Pe lângă moarte, războiul creea confuzie, se țeseau intrigi, în special la nivel înalt. Regina se arăta îngrijorată la scurt timp de la începerea războiului: „Mi-am pregătit sufletul să țină piept la orice, mai puțin la asta…să-mi fie rușine cu armata noastră… Parcă aș putea purta pe umeri orice, mai puțin gândul că soldații mei sunt lași – o! așa ceva nu vreau să aud!” (Jurnal de Război 1916 – 1917).

Pe prim-ministrul liberal Ion I.C. Brătianu, Regina îl descrie în jurnalul său, în primul an de război, ca fiind un om al vicleșugurilor, fără spirit militar, care își pierde curajul, acceptând chiar și concesii rușinoase.

Ernest Ballif, de origine franco-elvețiană, adjutant regal, și Barbu Știrbey, om politic, sunt cei doi oameni de încredere, pe care Regina Maria se baza în aproape orice împrejurare. De altfel, Știrbey trecea și drept prieten intim al Reginei, cel care îi cunoștea cel mai bine durerea, bucuria și necazul, așa cum reiese din scrierile sale.

Regina Maria avea credința că în timp de război, bărbații luptă, jertfindu-și sângele, iar femeile trebuie să aibă abilitatea de a-și oferi zâmbetul, indiferent de duritatea situației, adresându-le, totodată, vorbe de încurajare. De foarte multe ori, chiar ea a respectat aceste reguli nescrise. Într-o singură împrejurare, zâmbetul nu i-a mai desenat chipul, nici chiar „obligată” fiind de codul protocolar al capetelor încoronate. Cele trei săptămâni de agonie ale mezinului Mircea, bolnav de febră tifoidă, au trecut-o pe Regina Maria prin cel mai BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

aprig purgatoriu al suferinței și neputinței. Așa cum ea însăși mărturisește, e mai ușor de trăit suferințele altora decât cele proprii. Cei trei medici, Romalo, Ion Cantacuzino și Vasile Voiculescu – poet, au făcut posibilul și imposibilul pentru salvarea copilului „zvăpăiat” pe care boala îl făcea să piară câte puțin în fiecare zi. Pasajele din jurnalul de război, în care Regina descrie fiecare moment, de la îmbolnăvirea micului principe, și până în ziua în care acesta s-a stins în brațele sale, sunt tulburătoare. O mamă nu poate citi aceste rânduri decât printre lacrimi, trăind durerea care nu a fost a Reginei, ci a femeii-mamă, Maria Alexandra Victoria.

Cum nicio tragedie nu vine singură, la ușa Familiei Regale stau să-și facă intrarea multe altele, care afectează de astă dată întreaga populație. După ce germanii au ocupat Craiova, iar bulgarii au trecut Dunărea, la Zimnicea, înaintând spre București, Regina Maria se vede obligată să părăsească locuința de la Buftea, împreună cu cei patru copii (Carol avea 23 de ani și trebuia să fie pe front, printre soldați), lăsându-l pe Mircea (singurul dintre copiii cu care vorbea limba română) sub lespezile de piatră ale bisericii de la Cotroceni. Cu inima frântă și bulversată de faptul că Regele Ferdinand se afla sub influența Statului Major, lipsit de viziune și atitudine, în care, ca și astăzi, exista un mare interes pentru funcții care depășeau abilitățile celor numiți, Regina Maria pleacă în exil, la Iași.

9

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Sub povara gândurilor iscate de incertitudinea zilei de mâine și „în căutarea unui acoperiș”, Regina și cei ce o însoțeau își amenajează noua locuință în casa Corpului Armatei: „clădirea nu e primitoare, are urâțenia și vulgaritatea clădirilor publice românești, dar e solidă, în stare bună și are camere multe” (Jurnal de Război 1916 – 1917).

Mutarea în Moldova nu o ține pe Regina Maria la distanță de situația tensionată din țară. Este informată despre fiecare izbândă sau eșec. Cu trei sferturi din țară sub asediul adversarilor și pe fondul relațiilor încordate dintre ea și Brătianu – conflicte din motive de viziune, Regina Maria primește propunerea de a merge în Rusia pentru a cere ajutor spre salvarea țării. Deși acceptă, sora ei Ducky știind „furtunile” sub care se afla și Rusia în acel moment, o sfătuiește să nu meargă, luânduse hotărârea să plece Brătianu și Carol.

Iarna 1916-1917 a fost una aspră, așa cum nu se mai văzuse de ani buni. Frigul, boala, dezordinea – provocată de neimplicare, de neîndeplinirea obligațiilor celor „obligați”, au dus la numeroase victime și declanșarea unui haos general în rândul civililor dar și al soldaților. Deși recunoscătoare generozității rușilor, care au trimis ajutoare în țară (săpun, pâine, căciuli, cămăși, pește afumat …), Regina Maria, cu un simț al privirii în ansamblu asupra vieții și viețuirii, foarte bine dezvoltat, constată un lucru îngrijorător: „Rușii, veniți ca salvatori, s-au dovedit în curând a fi o greutate în plus. Ne-am bucurat să-i vedem, însemnau oprirea inamicului, speranța de a ne păstra o parte din teritoriu, dar nu s-a gândit nimeni la cealaltă primejdie: foametea! Mulțimea aceasta nenumărată de ruși trebuie să mănânce! Proviziile aduse au fost neîndestulătoare, așa că au cumpărat tot ce au găsit – bani aveau destui, iar pofta le era mare! Țăranii nu și-au dat seama că, în curând, banii nu le vor mai fi de nici un folos, fiindcă ce ar fi putut cumpăra într-o țară care dăduse totul?” (Jurnal de Război 1916 – 1917).

Erau momente când resursele sufletești ale Reginei secătuiau sub povara durerii. Moartea lui Mircea, „băiețelul inimii mele”, lăsase răni deschise care păreau că nu se vor vindeca vreodată. Războiul „ciopârțea” România sub neputință și, poate, neștiință. Puterea execu-

10

tivă a Reginei Maria era limitată. Putințele ei aveau libertate deplină în sfera socio-umană. În rest, implicarea sa în domeniul politic era indirectă, reușind, prin uriașa putere de convingere, să se impună în anumite situații, în special în cele grave, ajunse la limită.

Din filele jurnalului, devenit pagini reale de istorie, reiese faptul că și acum 100 de ani, cei de „la putere” nu dădeau dovadă de patriotism adevărat, substituit fiind de lăcomie și profitul personal, iar „omul potrivit la locul potrivit era detestat”: „…Mi-am pierdut încrederea în cei care ar trebui să cârmuiască și să conducă. Cred că celor care au dictat și au îndrumat li sa îngăduit să se folosească de mijloace necinstite și nedrepte, care nici azi nu sunt pedepsite îndeajuns, astfel încât nu există nici urmă de ordine adevărată sau de patriotism adevărat, ci doar o lăcomie egoistă și dragostea de profit personal” (Jurnal de Război 19161917).

Făcând o paralelă a vremurilor de atunci și a celor din prezent, găsesc un alt punct care de-a lungul secolului a rămas la același nivel – drumurile: „drumurile românești nu sunt nici pe departe odihnitoare”, scrie Regina, referindu-se la „hurducăturile” suportate în deplasările zilnice făcute în spitalele improvizate.

Sub povara numeroaselor greutăți genearate de război, Regina Maria găsește energia fizică și interioară de a scrie. Sceptică asupra forței sale intelectuale, dar totodată sigură pe simplitatea scrierii care avea un impact sufletesc uriaș asupra celor ce-i citeau textele, suverana României publică materiale ce vor da naștere volumului foarte apreciat, Țara mea.

Ziua Națională, 10 mai, din primul an de război, o copleșește pe Regina Maria, prin amintirile din anii tinereții sub domnia „unchiului și mătușii”, Carol I și Regina Elisabeta, când această zi purta cu sine fericire, glorie și biruință. Acum, acest 10 mai în plin război, îmbrăcat în cenușiu și pregătit, poate, și de doliu, isca întrebări dureroase despre București, despre posibilitatea întoarcerii vreodată în acel loc în care Familia Regală își „abandonase” fiul cel mic, pe Mircea, în mormântul de la Cotroceni. (va urma)

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Marian BARBU

EROII SUNT MEMORIA VIE A ISTORIEI NOASTRE - Marginalii critice la o carte aniversară În anul 2018, se împlinesc o sută de ani de la unitatea tuturor provinciilor românești cunoscută de către toți istoricii drept unitatea cea mare, pe deplin recunoscută în țară și-n afara hotarelor ei (unitatea cea mică a avut loc sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza).

Pentru un asemenea eveniment, de o asemenea importanță și grandoare, sunt mobilizate toate forțele culturale, muzicale, de artă, de pictură și sculptură, editoriale, revuistice, literare ș.a. Întoarcerea în timp, pe care un post T.V. o realizează cu mărturii de arhivă, adică ilustrația făcută pe viu, sub privirea telespectatorului, completează, sigur prin aglutinare, lângă cuvânt, imaginea dătătoare de sensuri și semnificații.

Istoria literară și-a îngăduit să contribuie cu o frenetică antologie de poezie, Poezia Războiului de Reîntregire a Neamului și a Marii Uniri, alcătuită de Marin Iancu și Cuvânt înainte de Nicolae Băciuț (Ed. Anamarol, 2018, Buc., 296 p.)

Dincolo de imediatul scop aniversar, cartea are și un scop alternativ, de a reabilita poezia cu mesaj patriotic și social, forme ale creației lirice care și-au BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

pierdut valențele odată cu descoperirea limbajului de lemn. El a surclasat și poezia de colecție, de referință eminesciană, barbiană, blagiană, bacoviană. A atins, într-un anume moment, să disloce chiar poezia modernă. Căci diferiți politruci o recomandau ca viabilă. Școala românească a avut parte multă vreme de asemenea clișee ale proletcultismului.

Ei bine, antologatorul, un om altfel instruit, n-a vrut să ocolească asemenea creații. A plecat de la ideea comunicării, căci două subiecte a avut în vedere – războiul de întregire a neamului (în centrul antologiei și, prin extensie sau extrapolare, tot ce a însemnat război) și creația literară datorată Marii Uniri, de la 1918.

Scriitorii selectați sunt dintre cei mai reprezentativi, chiar în feuda fiecăruia. Sunt din întreaga țară – de la cei consacrați (G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt.

O. Iosif, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș, Ștefan Baciu, T. Arghezi, Al. Vlahuță) și cunoscuți contemporani sau mai apropiați de unii dintre noi: Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Ion Brad, Ion Horea, Al. Andrițoiu, Nicolae Tăutu, Radu Cârneci, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, până la George Țărnea, Teofil Răchițeanu, Nicolae Băciuț, Dan Verona, Victoria Milescu, Flavia Adam.

Dincolo de poezia minoră, în multe locuri, standard, circulândă prin tranșee, în care se proslăveau frumusețile naturii, dorul de casă, de părinți, de mamă, de copii, eroismul fiecăruia în parte, se află câte-o imagine stăruitoare într-o personalizare identitară: Nicolae Iorga – Nu ne uitați, Octavian Goga – Latinitatea strigă din tranșee, Vorbeau azi noapte două ape, Țara mea de suflet, Mihail Săulescu – Războiul, Mircea Dem. Rădulescu – Ardealul, Invalizii, Fiți gata, Închinare oștirii române, Crucea (Purtată fără de hodină/ De-a lungul veacurilor șir/ Și-n veci slăvită de lumină/ E crucea neamului martir), Radu Gyr – Crez (Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl ziditorul/ ce-a-nfrățit în neamul meu/ sfântul crez cu dorul!), Tudor Arghezi – Balada Unirii Laude deosebite, aparte, pentru cele 3-4 variante de imn național.

Deși întreaga antologie e creată tematic, în prima parte, oferta literară se adresează unor generali, care au făcut istorie în timpul regilor Carol I, Ferdinand.

11

LA CENTENARUL MARII UNIRI Spre veșnica lor amintire, le scriem și noi măcar numele – faptele lor de arme și vitejia au fost comentate în arhive naționale și internaționale: Ion Dragalina, David Praporgescu, Constantin Prezan, Alexandru Averescu.

Printre eroii neamului, se numără și Ecaterina Teodoroiu, căzută în fruntea plutonului, la 22 august 1917, în bătălia de la Varnița și Muncelu.

Se impunea să consemnăm munca uriașă de documentare a autorului Marin Iancu și muzicalitatea unor creații lirice. Ele aparțin lui Ioan Nenițescu (Pui de lei), Iuliu Roșca Dormidont (Imnul eroilor), Andrei Bârseanu (Steagul nostru – Muzica: Ciprian Porumbescu).

Foc de importantă este fotografia (în alb/negru) de la pagina 121, intitulată Scriitori – eroi ai Primului Război Mondial – Perpessicius, O. Goga, G. Topârceanu, Camil Petrescu.

Istoricul literar Marin Iancu a reabilitat, fără alte conotații și câțiva scriitori cărora nu le-a mai căutat nod în papura politică a timpului – Vasile Militaru, Alfred Moșoiu, chiar și pe Ștefan Baciu (tot mai vizibil în ultima vreme, din Honolul său, unde-și doarme somnul de veci), Andrei Ciurunga, Al. T. Stamatiad și alții. ...Trebuie să spunem că Antologia și-a împlinit scopul pentru care a fost alcătuită: a consemnat, cu mic, cu mare, că în toate părțile de Românie a existat o febră a creației lirice; că istoria și numai istoria,

chiar când a fost mașteră, a reușit să inspire, cu mai mult sau mai puțin har pe mulți de ai noștri.

P.S. Cartea beneficiază de o generoasă postfață a antologatorului Marin Iancu. Și de o grăitoare mărturie a Regelui Ferdinand, care a luat act, cu inima deschisă, despre voința de unire a basarabenilor, înfăptuită la Chișinău, cu Patria Mamă. „Cu adâncă emoție și inima plină de bucurie am primit știrea despre importantul act ce s-a săvârșit la Chișinău. Sentimentul național ce se deșteaptă atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălțător al Sfatului Țării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulțumesc bunului Dumnezeu că Mi-a dat în zile de restriște, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe frații basarabeni revenind iarăși la Patria mumă. Aduc prinosul Meu de călduroase mulțumiri Domniilor Voastre și Sfatului Țării ale cărui patriotice sforțări au fost încoronate de succes. În aceste momente solemne și înălțătoare pentru Patrie, de aci înainte comună, vă trimit la toți cetățenii din noua Românie de peste Prut regescul Meu salut, înconjurându-vă cu aceeași inimoasă și caldă iubire părintească”.

1918 martie Regele Ferdinand I Întregitorul

Regele Ferdinand I și Regina Maria

12

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

LA CENTENARUL MARII UNIRI

Petru-Ilie BIRĂU

100 DE ARTIŞTI PENTRU 100 ROMÂNIA Odată cu începutul anului 2018 am avut onoarea de a fi invitat să expun în cadrul uneia dintre cele mai ample și importante manifestări expoziționale de artă dedicată în acest an Centenarului Marii Uniri.

Expoziția internațională de artă plastică cu titlul 100 de artiști pentru 100 România a fost organizată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promova-

rea Culturii Tradiționale Gorj în parteneriat cu Consiliul Județean Gorj și Ansamblul Artistic Profesionist Doina Gorjului din Târgu-Jiu, în vasta sală de expoziții Constantin Brâncuși de la Palatul Parlamentului României din București, vernisajul având loc în data de 1 februarie 2018 în prezența a peste 300 de participanți.

Din Valea Jiului am fost invitați eu și colegul Cristian Sergiu Ianza, cunoscutul artist plastic și promotor cultural.

Manifestarea a fost de anvergură, în deschiderea vernisajului evoluând Ansamblul Artistic Profesionist Doina Gorjului cu un impresionant moment folcloric, evocând cu emoție momentul sublim al bucuriei unirii trăită la cote maxime de români.

Beneficiind de o organizare de excepție, datorată mai ales lui Teodor Dădălău, artistul fotograf angajat al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, care încă din luna octombrie a anului 2017 m-a anunțat să pregătesc o lucrare pentru această expoziție și tot el a bătut drumurile țării din Cluj până la Iași, Brașov, București,

Craiova, Satu Mare, Constanța ori Vâlcea, unde a căutat artiști și apoi le-a transportat lucrările la Palatul Parlamentului. Dorind să confere acțiunii o anvergură internațională, așa cum se cuvine unui astfel de eveniment unic precum Sărbătoarea Centenarului Unirii, Teodor Dădălău s-a deplasat la Chișinău, apoi în Bulgaria, la Plevna, de unde a adus lucrări. Au mai trimis opere pentru această expoziție artiști din Ucraina și Serbia.

Dintre numele cu rezonanță ale artiștilor prezenți pe simeze pot fi amintite: Dimitri Savitski și Felicia Savitskaia (Republica Moldova), Nicolae Iorga, Vlad Perianu, Ivan Kancev (Bulgaria), Traian Duță, Cornel Vână, Goran Bzenic (Serbia), Gelu Costea, Eric Perjovschi (Republica Moldova), Cătălin Dragomir, Ivan

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

13

LA CENTENARUL MARII UNIRI Velchev (Bulgaria), Georgiana Brandt, Vitalie Butescu (Republica Moldova), Armand Landt, Lucia Juncu (Republica Moldova), Horia Fărcașiu, Sergiu Plop (Republica Moldova), Titus Blaj, Radan Hristov (Bulgaria) etc.

La vernisaj au fost prezente, pe lângă un numeros public, înalte oficialități ale țărilor participante cum sunt Excelențele lor, Ambasadorul Republicii Moldova la București, dl. Mihai Gribincea și Ambasadorul Republicii Serbia la București, dl. Branko Brankovic, alături de mai multe delegații de profesori universitari de artă, directori de galerii și artiști.

Din partea oficialităților de la București a adus un omagiu evenimentului, salutându-i și felicitându-i pe organizatori și pe expozanți, Secretarul de Stat în Ministerul Culturii, dl. Paul Claudiu Cotârleț și Deputatul de Gorj Alin Văcaru.

Au venit la București, dorind să le fie alături organizatorilor și artiștilor, câțiva dintre cei care conduc județul Gorj și orașul Târgu-Jiu, între care Președintele Consiliului Județean Gorj, Cosmin Mihai Popescu și cei doi vicepreședinți, Ninel Muja și Gheorghe Nichifor, alături de viceprimarul municipiului Târgu-Jiu, Adrian Tudor, Primarul orașului Motru, Gigel Jianu, mai mulți scriitori, jurnaliști și oameni de cultură gorjeni.

Oficiile de gazdă și moderator i-au revenit lui Ion Cepoi, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, care a remarcat calitatea expoziției, a mulțumit artiștilor și

lui Teodor Dădălău, apoi a prezentat două albume și un calendar editate cu prilejul Centenarului Unirii și sărbătoririi a 50 de ani de la înființarea CJPCPCT Gorj.

Despre expoziție și despre catalogul ,,100 de artiști pentru 100 România”, lansat cu această ocazie, a vorbit în termeni avizați criticul de artă Alice Dinculescu, subliniind unitatea de expresie a celor 130 de lucrări expuse, din care, dincolo de profesionalismul realizării, emană un spirit al bucuriei, însuflețind atât creațiile artistice, cât și atmosfera solemnă de sărbătoare.

Expoziția Internațională de artă plastică 100 de artiști pentru 100 România a fost cea mai importantă acțiune dedicată sărbătorii Marii Uniri la început de an 2018 și până ca noul ministru al culturii să se dezmeticească și să afle, prin luna martie, că la comitetul desemnat în cadrul ministerului nu exista nici un proiect pregătit pentru organizarea manifestărilor culturale dedicate anului centenar, iată că o instituție și un oltean inimos au arătat că se pot face, într-adevăr cu sacrificiu și voință, lucruri importante prin care România se vede și în Europa. _____________ Notă: După vernisajul de la București, aceeași expoziție a fost transferată, tot prin aportul și strădania lui Teodor Dădălău la Plevna în Bulgaria, unde a fost vernisată în impresionanta galerie de artă Iliya Beshko, în data de 2 martie 2018, sub semnul sărbătorii comune cu titlul 100 de artiști pentru 100 România, 100 de artiști pentru 150 Bulgaria, bucurându-se de un mare succes la critică și la public.

Regina Maria

14

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU

ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK SCRISOAREA II / BRIEF II De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?

Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?

Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? – Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. – Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte; Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi, Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cântați în cafenele și fac zgomot în saloane; Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicând broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungând cândva miniștri le-a deschide carieră. – De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic.

Fragst warum die Feder rastet in dem Tintenfass seit Tagen?

Und weshalb sogar der Rhythmus lässt mich kalt und nur voll Fragen?

Wieso schlafen auf ein’ Haufen, auf vergilbten Seiten stumm Alle Jamben, die Trochäen, die Daktylen, fragst warum?

Doch du weißt nicht, wer mein Feind ist. Kennst du dieses Rätsels Leben, Meine Feder zu zerbrechen, würdest du das Recht mir geben, Denn in ehrlich gradem Kampfe wird es jeden bald verdrießen, Unsrer Sprache alte Weisheit heut in neue Form zu gießen?

Das Gefühl, das leise schlummert in der Harfen Liederschare, Auf der Bühne in Cupletten zu verscherbeln wie ’ne Ware Und, nach Allerneustem durstig, aufzugehn in Modesachen, Um des lieben Pöbels willen sie zur Groschenoper machen?

Deinen Einwurf kannst du sparen. Nett wär’s freilich, würd’ im Land Durch gefällige Gedichte ich und mein Talent bekannt, Offiziellen Würdenträgern sollt’ ich mich rekommandieren, Ihren Frauen unterwürfig meine Verse dedizieren, Und den Ekel meiner Seele durch Verstand sollt’ ich mir heilen. – Doch um nicht zu spät zu kommen, müsst’ ich, Freund, mich sehr beeilen.

Denn in unserem Jahrhundert gibt es eine Bardensorte, Die, um Stellen zu ergattern, Reime jagen, deren Worte In den Kaffeehäusern umgehn, Beifall in Salons entfachen, Weil sie, große Herrn und Damen ehrend, schlechte Verse machen; Weil des Lebens Pfade schwer sind, weil zu eng und viel zu steil, Zu umgehen sie’s versuchen unter Röcken dreist und geil, Für die Widmung an die Frauen wird ein Pöstchen sie belohnen, Sollte einst als Staatsminister der Gemahl allmächtig thronen. – Weshalb möchte ich nicht schreiben für den Ruhm und Namensehre?

Ist es Ruhm, Worte zu machen, die verhallen in der Leere?

Heute, wo den Leidenschaften jeder Staubgeborne frönt, Ruhm, der ist ein großes Wahnbild, das ein Haufen Narren krönt, Dem Idol mit Inbrunst dienend, und ein Zwerg wird groß genannt, Der ein Bläschen Schaum, nichts andres, ist doch in der Zeiten Band.

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanț Ce se-mparte cu frăție între doi și trei amanți.

Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală, Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială; La aceste academii de științi a zânei Vineri Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, Până când din școala toată o ruină a rămas.

Doch die Liebe zu besingen sollt’ ich meine Lyra stimmen?

Um mit zwei und drei Geliebten in demselben Teich zu schwimmen.

Um zu harfen, um zu säuseln, dass ich seh’nden Augs dem Chor Beitrat, der in Operetten Menelaos zum Chef erkor?

Heute nennt sich Frauenschule, was sonst Lebensschule heißt, Drin man dich in Weltschmerz, Ekel und Blasiertheit unterweist; In der Venus hohe Schule treten jung und jüngre Serien, Der galanten Göttin Studien hin sich gehend ohne Ferien; Grüne, bartlose Adepten werden immatrikuliert, Bis sich Lehrerin und Schüler zu Gespenstern abstudiert.

Vai! tot mai gândești la anii când visam în academii, Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune Și-n a lucrurilor peteci căutând înțelepciune?

Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minții scripet, Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Denkst du, Freund, der alten Zeiten, da wir noch im Hörsaal nickten, Lauschten wir den alten Lehrern, die der Zeiten Kleider flickten Aus vergilbten Bänden sammelnd Leichenaugenblicke weit Und in Dingen Flicken suchend all der Welten Wissenheit?

Leise rauschten sanfte Quellen einen Fluss der horum-harum, Mit dem Plätschern zu gewinnen nervus rerum gerendarum; Für den Flaschenzug des Geistes tiefe Ehrfurcht von uns fordernd, Bald Ägyptens Pharaonen, bald Planeten hoch beordernd.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

15

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra vecinicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață.

Atunci lumea-n căpățână se-nvârtea ca o morișcă, De simțeam, ca Galilei, că com?dia se mișcă. – Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii Și privind păinjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatică Clotildă. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.

Scârțiirea de condeie dădea farmec astei liniști, Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei iniști, Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.

Heut noch seh’ der Dunkelheiten Astronom ich, mühelos, Wie aus einer Schachtel, holt er Welten aus des Chaos Schoß, Streckt die Ewigkeiten alle in die Länge aus und belehrt, Dass man, Perlen gleich, Epochen auf die Schnur reiht, unversehrt.

Damals ging die Welt als Mühlrad mir im Kopf herum, versteht sich; Nur wie Galileo fühlt’ ich, dass der ganze Trubel dreht sich. – Wie mich Schulstaub, tote Sprachen und Planeten wechselnd plagten, Ward der Lehrer mir zum König, dran die Würmer gierig nagten Ramses glaubte ich zu hören, Spinnen an der Decke sah ich, Die die Pfeiler abwärts krochen, und an blaue Augen dacht' ich, Kritzelte am Rand des Heftes Liebesverse an die wilde, Rosenfingrige und süße, schöngestaltete Klothilde.

Und mir schwebten vor den Augen mit der Zeiten Buntmixtur Mal die Sonne, mal ein König, mal ein andres Haustier nur.

Wenn ich schläfrig leise Federn hörte kratzen auf den Bogen, Sah ich grüne Weizenfelder, goldne Leinäcker und Wogen.

Ins Unendliche sank alles, wenn mein Kopf aufs Heft mir sank; Ramses war wohl grad gestorben, als die schrille Glocke klang.

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă, Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință.

Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste; Iar în lumea cea comună a visa e un pericul, Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul.

Damals galt als einzig wirklich uns die Welt der Schulideen, Und Schimäre war uns alles, was zu greifen war, zu sehn.

Heut erst wissen wir, wie trocken und wie rau die Pfade sind, Wem die Ehre höchste Norm ist, der in sich ist noch ein Kind.

Denn in dieser Welt des Alltags auch zu träumen ist gefährlich, Und wer hat Illusionen, wird verlacht und ist entbehrlich.

Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, De ce dorm îngrămădite între galbenele file Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile...

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Also frage fortan nicht mehr, wieso ruhe ich seit Tagen Und weshalb sogar der Rhythmus lässt mich kalt und nur voll Fragen, Wieso schlafen auf ein’ Haufen, auf vergilbten Seiten stumm Alle Jamben, die Trochäen, die Daktylen, frag nicht warum...

Schrieb ich länger noch Gedichte, fiel’ es meinen Zeitgenossen Ein vielleicht, mich drob zu loben, und ich fürchte solche Possen.

Ihren Hass kann ich ertragen, leicht und lächelnd ihren Tadel, Aber wollten sie mich loben, litte meiner Seele Adel.

1881, 1 apr.

Generalul Alexandru Averescu și Regele Ferdinand I.

16

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Lucian AVRAMESCU

Eminescu a scris certificatul de naștere al sufletului românesc/ Eminescu a écrit le bulletin de naissance de l’âme roumaine lui Eminescu mă-nchin ca lui Dumnezeu spuse pălmașul, neștiutorul de carte, argatul ogoarelor, lui mă închin spuseră pe rând învățătorul apoi învățăcelul și pruncii încă nenăscuți spuseră la fel dinlăuntrul mamelor lor care și ele erau înăuntrul mamelor mamelor lor

c’est le Seigneur que je prie et que j’adore dit le péquenaud, cet aliboron ce trop ignorant, ce corvéable des champs, c’est Lui que je prie et j’adore, dirent à tour de rôle l’instituteur ensuite son apprenti même les bébés non encore nés dirent la même chose de l’intérieur de leurs propres mères qui étaient elles aussi à l’intérieur des mères de leurs propres mères

lui Eminescu mă închin ca lui Dumnezeu rostiră teii și plopii și mestecenii înfrățiți în aceeași religie cu ierburile și lacurile și luceafărul de ziuă și cu marea care are margini frumoase ca un mormânt de poet

c’est le Seigneur que je prie et que j’adore dirent les tilleuls et les peupliers et les bouleaux ayant fraternisé dans la même religion avec les herbes et les lavs et avec la planète de Vénus et avec la mer qui a de beaux rebords comme la tombe d’un poète

lui mă supun, doar lui rosti de la Cozia, de sub lespedea lui Mircea cel Bătrân și de la Arnota, Basarab Voievod și capul lui Mihai vorbi de la mânăstirea Dealu și Constantin Brâncoveanu, din singurul mormânt fără trup al catedralei Hurezilor

c’est le seule à qui j’obéis dit depuis Cozia, de sous la stèle de Mircea l’Ancien et depuis Arnota, le voïvode Basarab même la tête de Michel le Preux parla depuis le monastère le Coteau et Constantin le Brancovan, depuis la seule tombe sans dépouilles depuis la cathédrale de Hurezi

cum de îl iubesc cu plecăciune toate acestea și altele cu ele dimpreună încât dacă sapi în miezul nestematelor dai de el

și dacă îl scoli în crucea nopții pe țăran și-l întrebi cum se cheamă sufletul lui îți va răspunde dintr-o răsuflare, Eminescu

comment se fait-il que tout l’aime humblement tout ceci et d’autres pareils d’un unique amour au point qu’à force de creuser le noyau des gemmes on tombe sur lui et à écouter le cœur des pierres on entend les battements de son cœur si l’on réveille à minuit n’importe quel paysan et qu’on lui demande quel est le nom de son âme il répondra d’un trait, d’un seul souffle Eminescu

Eminescu nu este un poet fie și nepereche nu este geniul tutelar n-a iubit-o pe Veronica Micle n-afost sărac și n-a fost bogat n-ascris cărți ci doar un certificat de naștere

Eminescu n’est pas un simple poète fût-il sans pareil il n’est pas le génie tutélaire il n’a pas aimé Veronica Micle il n’a pas été pauvre, riche non plus n’a pas écrit de livres mais simplement un bulletin de naissance

de ce lui ne închinăm? fiindcă el a scris, cu litere de aer și țărână, certificatul de naștere al sufletului românesc

pourquoi l’adore-t-on donc? parce qu’il écrivit, à partir de lettres d’air et de poussière le bulletin de naissance de l’âme roumaine

și dacă asculți inima pietrelor îl auzi cum bate

Traduction réalisée par Constantin FROSIN BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

17

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Diandra DAVID

Răpirea Bucovinei și Treimea desăvârșirii neamului românesc: Eminescu, Ștefan cel Mare și Grigore al 3-lea Ghica „Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărimea împăraților este să le scoată la lumină.”

(Pilde, 25,2) Clopotele binecuvântării neamului românesc răsună de gloria apusului istoric, ce rămâne de-a pururea gravată pe chipul românului, urmaș al sacrificiului și al nemuririi naționale. Memoria colectivă devine arhiva triumfului unității unui popor, ce și-a îndeplinit visul cu prețul sângelui, care astăzi dincolo de consemnări trecute și documente prăfuite simte firul neîntrerupt al idealului națiunii. Nu are nevoie de dovezi, ci doar de transpunerea sufletului său în rădăcinile începuturilor puternice și nepieritoare. Totuși, existența probelor care atestă adevărul nu este o coincidență, ci o realitate menită să demonstreze verosimilul înaintea minciunii. Aceasta nu a fost înfăptuită doar pentru noi, moștenitorii tezaurului românesc, ci și pentru cei care pun la îndoială pătimirea voievozilor și a părinților noștri, care au purtat necontenit patria și ortodoxia în inimile lor. Nu întâmplător, locurile anume alese atunci dezvăluie azi temeiurile străvechi ale culturii noastre prin forța mărturiei, dar și prin pătrunderea în profunzimea lucrurilor îndepărtate de coaja groasă a spațiului comun. Denumirea de Bucovina dată Țării de Sus a Moldovei este întâlnită pentru prima dată în convenția încheiată între împăratul Sigismund și regele Poloniei Vladislav Iagello la 15 martie 1412 și se referă la două păduri: Bucovina mare și Bucovina mică. „Quod sylvae majores Bukovina dictae incipiendo a Montibus seu ab Alpibus Regis Hungariae, inter eandem Terram Moldaviae, et Terram Sepenycensem situtae, penes Sereth protendentes se ad aliam sylvam minorem Bukovina dictam, usque ad fluvium Pruth, debent per medium dividi seu dimidari.” [D. Vatamaniuc, Răpirea Bucovinei, Editura Saeculum I.O București, 1996, pag 12] Însuși Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei prezintă frumusețea și bogăția acestei țări, în care se găsesc oameni sufletiști, credincioși și buni gospodari. Și Mihai Eminescu amintește des în scrierile sale de această provincie românească, ce a îndurat umilințe și înfrângeri nedrepte, în timpul anexării ei la Imperiul habsburgic din 1775. Chiar dacă s-a aflat în momente de primejdie, Țara fagilor (Buchenland) rămâne testamentul poporului ortodox, pentru care domni români și-au dat viața și care sub sceptrul lui 18

Ștefan cel Mare devine icoana luptei pentru apărarea dreptei credințe.

Vorbele pline de duh ale lui Daniil Sihastrul adresate voievodului au contribuit la realizarea unui gând plin de recunoștință: „Fă tu un lucru pentru Dumnezeu și Dumnezeu o să facă un lucru pentru tine!” Astfel, Ștefan a tras cu arcul de pe dealul Crucii într-o zi de joi, la 10 iulie 1466, nimerind săgeata într-un lemn de paltin, locul unde avea să zidească altarul mânăstirii. Momentul în care domnitorul Moldovei s-a decis să construiască Putna coincide cu victoria sa asupra Cetății Chilia (actualmente în regiunea Odessa, Ucraina) din anul 1465. După două bătălii câștigate cu tătarii, Sfântul Ștefan cel Mare dăruia cu smerenie lui Dumnezeu lăcașul duhovnicesc, închinând întregul popor sub acoperământul Născătoarei de Dumnezeu.

Pentru a putea evoca privilegiul unui trecut de neșters, a fost adusă de Ștefan de la Volovăț la Putna biserica lui Dragoș, îmblânzitorul de zimbri. Ea reprezintă simbolul originilor statului moldovenesc, fiind una dintre cele mai vechi din Europa. Cum nenorocirile se abat mereu în toată calea și în tot locul cu zadarnicile lor strădanii de a frânge lucrurile bune, tot așa și înțelepciunea umană înțelege să preschimbe aceste necazuri în bucurii, ce devin mai trainice și mai intense. În acest chip, un foc sălbatic a ars la 15 martie 1484 frumusețea ispititoare a bisericii ridicate de domnitor.

Singura descriere a noii imagini bisericești este invocată de Ion Neculce într-un letopiseț: „Și așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală, și pre dinlăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu.” [Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopisețul Țării Moldovei, Editura Ion Creangă, București, 1990, pag 10].

Chiar dacă sute de ani s-au dus mai repede decât străfulgerările vagi de lumină, zilnic trec și acum pe sub Turnul lui Eminescu pelerini, ce cu dor se apropie de „Ierusalimul neamului românesc”, după cum acest așezământ a fost denumit de poet. Printre aceștia mam aflat și eu în cea de-a treia zi de Paști. Atunci am simțit, că odată cu Hristos învie și iluzia poporului nostru, prin care se citește în fiecare clipă biruința BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE străbunilor. Cu lacrimi amare ne plângem soarta la piatra istorică destinată elogiului lui Ștefan, întrebândune cu jale: Cât să mai răbdăm prezentul abundent în mizerii și umilințe, dar mai ales sărac întru Hristos? „Altar al conștiinței naționale e mormântul Sfântului Ștefan”, după cum zicea „omul deplin al culturii românești”. Ființa religioasă, macrocosmos întru microcosmos, va avea întotdeauna sentimentul eternității și al armoniei universale, chiar dacă lumea se va prăbuși. Demnitatea și omenia nu au putut fi zdrobite de-a lungul mileniilor, portretizând unica valoarea unei ființe umane fragile. Așa s-a impus de secole și portretul voievodului Ștefan. Cuviosul părinte Iustin Taban, ghidul muzeului de la Putna, mi-a relatat întâmplări mai puțin cunoscute, dar care au o mare însemnătate. Una dintre ele este consemnată de Eminescu în ziarul Timpul. În anul 1777, când pământul bucovinean ne-a fost răpit de austrieci, s-a auzit la miezul nopții bătând clopotul cel mare, Buga, ostaș de nădejde al domnitorului împotriva năvălitorilor.

Călugării s-au trezit din somn, când au auzit cântecuri de jale. Biserica se lumina de o strălucire stranie și nemaivăzută. În momentul în care au deschis ușa, sau stins singure candelele de pe mormântul voievodului, deși aveau untdelemn. Chipul domnului din portret a luat a doua zi o înfățișare nouă, mâhnită și tristă.

Au început să-i curgă lacrimi, prin care-și arăta dezamăgirea. Așa cum un părinte încărunțește și suspină, când își vede copiii căzuți în mocirlă. Pentru păstrarea memoriei sale, un călugăr, ce nu știa picta, a făcut copia ce există azi. O altă povestire este legată de bătălia dată la Plevna (Bulgaria) din 1877. Soldații români, care se războiau contra turcilor, l-au văzut pe Ștefan cel Mare pe câmpul de luptă. Deși trecuseră mai mult de 300 de ani de la moartea sa, cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, nu-și lăsa oștirea învinsă. Ultimele sale cuvinte certifică și mai intens evlavia și seria de virtuți, pe care le-a dăruit norodului: „Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești nau putut-o sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este Însuși Hristos, pe a căruia Cruce de-a pururea îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrânt...” [Arhim. Timotei Aioanei, Sfântul Ștefan cel Mare, voievodul cel strălucit al Moldovei, în Ziarul Lumina, 02 iulie 2007].

Sunt puțini cei cărora li se cuvine onoarea identificării absolute cu neamul pe care-l reprezintă. Legătura dintre Eminescu și mânăstirea Putna stă ascunsă sub semnul înființării primei manifestații de solidaritate națională, organizată de studenții români de la Viena. Deși inițiativa nu a fost cea a poetului, ci a lui Iraclie Porumbescu, care propune încă din 1856 o solemnitate la mormântul domnitorului, totuși el a BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

participat la formarea și desfășurarea acestei sărbători. Mai mult de 3000 de tineri au arătat, că românii nu capitulează în fața stăpânirii dualiste. Eminescu a început devreme a-și integra spațiul național în aura ființei sale. Este de ajuns să ne gândim numai la pelerinajul făcut pe jos de la Cernăuți la Blaj, cu dorința lui arzătoare de a cunoaște „Roma mică”. Amintirea studenților blăjeni de la Școala Reală Greco-ortodoxă, care l-au văzut pe scriitor pășind în Transilvania, este tulburătoare. Ajungând în preajma Blajului, tânărul s-a sculat, a ridicat căciula și a spus: „Te salut, Romă Mică!” Toate acestea au fost aprinse în inima lui de Aron Pumnul, cel care a trezit scânteia emoției în cel ce avea să fie geniul, ce poartă un mir înalt pe fruntea lui. Între 1866 și 1867 îngrijește biblioteca românească a elevilor cernăuțeni, ce se afla în casa profesorului său mult iubit, fiind anunțat ca elev în clasa a 5 a. În ianuarie 1866 asistă la stingerea din viață a profesorului de română, căruia îi închină elegia La mormântul lui Aron Pumnul, ce este publicată în broșura Lăcrimioarele învățăceilor gimnasiști la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul răupausat, la propunerea lui I. G. Sbiera. Cele mai multe evenimente culturale din Bucovina s-au ținut în timpul șederii poetului la Cernăuți, acest ținut care până în anul 1500 figura ca un punct vamal la trecătoarea peste râul Prut. În anul 1503, Ștefan cel Mare a mai trecut prin Cernăuți, în luptele sale ce le-a avut cu polonii pentru Pocuția.

Ideea lui Eminescu de a aduce la Putna o urnă cu pământ din toate ținuturile locuite de români avea să traseze pe veci harta viitoare a României Mari. Parcurgând Transilvania, Banatul și Crișana, orizontul lui s-a lărgit și mai mult alături de actorii din trupa lui Pascaly, reușind astfel să cunoască în totalitate mândria colțurilor românești și să și-o însușească. Urna din argint, simbolul fenomenului românesc din 1871, se păstrează și acum la muzeul Putnei, evocând întâia mare sărbătoare sacră, ce s-a ținut chiar de hramul Adormirii Maicii Domnului. Celebrarea evenimentului la acea dată poate sugera și un semn de respect datorat lui Ștefan cel Mare, care a închinat neamul nostrum sub acoperământul Născătoarei de Dumnezeu. În anul 1875 apare broșura Răpirea Bucovinei după documente autentice, cu o prefață de Mihail Kogălniceanu și antologie de texte de Ioan Slavici din colecția de acte adunate de Eudoxiu Hurmuzachi. Autoritățile austriece condamnă conținutul broșurii. Tot în anul 1875 se inaugurează Societatea studențească „Arboroasa”, înființată din inițiativa lui T. V. Stefanelli, coleg cu Eminescu la liceul din Cernăuți și la Universitatea din Viena. Merite deosebite îi revin lui Ciprian Porumbescu, care compune imnul festiv și alte opere muzicale încântătoare. Doi ani mai târziu, este dizolvată de autoritățile austriece. Sunt arestați Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronvca, Constantin 19

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Morariu, Orest Popescu și Eugen Sireteanu pentru comiterea infracțiunii de înaltă trădare. În viziunea străinilor, fapta penală trebuia sancționată pentru telegrama trimisă Primăriei din Iași, prin care se înștiința despre uciderea lui Ghica de turci. Într-un final, la 1878, tribunalul achită inculpații și le interzice pe viitor implicarea în viața politică. Ceea ce nu vom putea uita vreodată și nici nu vom putea ierta austriecilor multă vreme, este chiar moartea lui Ciprian Porumbescu, ce se îmbolnăvise grav în închisoare. Acesta ia fost sfârșitul tragic celei mai mari speranțe din muzica românească. Cât de multe erau loviturile date eforturilor elitei din Bucovina! Țara înseamnă libertatea neamului! Ea generează instinctul de conservare a națiunilor în fața presiunilor făcute de străinii, care caută resurse: „pământ și apă”, după cum afirma poetul. Patria însă este o moștenire de la înaintași, menținută și apărată de imoralitatea înstrăinării de teritoriu. Doar și versurile lui Radu Gyr care a pătimit în temnițele reci spun: „Avem o țară unde au stăpânit odată/ Vitejii, daci, bărbați nemuritori.” Originea, unitatea și continuitatea poporului român constituie axul principal de sprijin al numelui comun ce-l purtăm. „Neamul moldovenilor, muntenilor și al transilvănenilor, care cu toții cu un nume de obște români se cheamă... sînt urmașii romanilor.” [Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor.

Viața lumii, Editura Gramar]. Trăgându-ne dintr-un neam neînfricat, am știut mereu cum să ne apărăm identitatea și cum să ne susținem unii pe alții mai mult la greu decât la bine. Tot ce contează este că am fost mereu apropiați când s-a ivit o cauză pentru un viitor mai bun. Mai lipsesc doar conducătorii de altădată.

Prin aceste cuvinte plângea Eminescu ruinele României: „Dacă – ceea ce nu se mai poate spera – , D-zeu ar avea milă de această săracă de țară...” [I. S. Ordeanu, Omagiu la a 25-a aniversare a morței lui Eminescu, vol. 2, București, Tipografia LUPTA, Nicolae Stroilă, 1914].

Prin ochii de cicoare ai copilului, ce săruta icoana Sfântului Ștefan am putut vedea întruparea jertfei viitorului, care nu e decât licărirea continuă a unei grandori dispărute. Și ce vis mai încurajator deține astăzi cheia deschiderii istoriei? „Cu ani în urmă, am visat că participam la SĂRBĂTOAREA DE UNITATE A TUTUROR PROVINCIILOR ROMÂNEȘTI, organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare, de la Putna, din 1871. Nu văzusem Putna cu împrejurimile sale, până în acel vis, și nici nu eram informat în detaliu despre acest eveniment, publicistica lui Eminescu, Opere, vol. al 9 lea, apărând ulterior. [...]

La un moment dat, oarecum pe aleea liberă, apare tânărul Eminescu, în veșminte negre, sub brațul stâng cu un mănunchi de ziare, pe care se putea citi titlul „RĂPIREA BUCOVINEI”. Împarte în stânga și-n dreapta câte o broșură și pășește spre intrare, urcând 20

cele două trepte. [...] Și dintr-o dată, preoții cu mulțimea: Eminescu este domnul oștirii noastre. Sfânt este Ștefan cel Mare! [...] Și din mânăstire iese plutind coroana lui Ștefan cel Mare, de aur și de foc, și se oprește deasupra creștetului lui Mihai Eminescu, la o distanță de un braț”, [Dumitru Velea, Ziua cea mare și strigătul copilului, în Pragul de Jos. Volumul 2. Urme și Pășiri, Editura Sitech, Craiova, 2013, pag 305]. Dacă un popor e caracterizat prin ceea ce visează în timpul somnului, atunci filele păstrătoare nădejdii din vremuri îndepărtate pot renaște măreția chipurilor de altădată. Curajul de a smulge gândurilor încrederea în triumful adevărului și a cinstei îngenunchează frica, făcându-l pe om să-și regăsească demnitatea, libertatea. În cazul în care, o țară întreagă îndrăznește să spere, finalul va fi unul împlinit.

Mormântul lui Ştefan cel Mare și Sfânt de la Mânăstirea Putna

Visul recuperării Bucovinei avea să se îndeplinească. „Ocuparea Bucovinei nu corespunde cu asigurările de amiciție ce se dau Porții de Curtea Austriei. Partea ocupată a Moldovei întrece în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a țării.” Acestea au fost scrise de mâna lui Kaunitz, Cancelarul imperial al Împărătesei Maria Tereza, la 7 februarie 1775.

Cercetările documentelor autentice din Arhiva secretă a Imperiului atestă anexarea Țării de Sus a Moldovei la Imperiul habsburgic drept o operă de corupție, ce s-a sfârșit prin furtul celei mai frumoase părți ale Moldovei. Corespondența dintre baronul de Thugut, internunțiul austriac din Constantinopole, și BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE principele de Kaunitz divulgă drama, ce a avut loc în intervalul dintre 1771 și 1777. Se încălcau cu nerușinare legile moralei publice și private în scopul de a distruge tot ce aveam noi mai de preț. Grigore Ghica al 3-lea și boieri moldoveni viteji au răspuns bărbătește la toate amenințările din partea Curții. Actele din Viena revelă greaua încercare la care am fost supuși.

Austria dorea de mult timp să încorporeze Moldova și Valahia, deoarece odată stăpână pe Galiția avea nevoie de un drum între provinciile sale și Transilvania.

Activitatea favorită a Curții era „înaintarea pajurelor imperiale”. Pentru încorporarea Principatelor, austriecii găseau împotrivire în Rusia. Astfel, la 6 iulie 1771, în perioada războiului dintre Rusia și Turcia, se încheie un tratat secret între Poartă și Austria, prin care Curtea promitea să lupte contra rușilor, dacă i se va da drept răsplată întreaga parte a Principatului Valahiei. Această rugăminte o avea Curtea de la Viena, în timp ce Rusia sprijinea recunoașterea independenței Principatelor ca o condiție sine qua non a încheierii convenției de pace cu Turcia. Acesta este motivul pentru care Austria nu a cucerit Valahia, însă ambiția ei era de neoprit, iar ocazia ce-i era dată devenea un prilej de întristare pentru noi: Polonia se împărțea între Rusia, Prusia și Austria, cea din urmă primind Galiția și Pocuția. Acum, mai avea nevoie de un singur drum, cel al Bucovinei! Pentru a stăpâni Țara de Sus a Moldovei îi trebuia un motiv, pe care l-a găsit foarte repede: Pocuția avea drepturi asupra Moldovei și Curtea nu reclamă decât reîntregirea hotarelor Pocuției. Acest fapt este dovedit și prin scrisoarea lui Kaunitz către Thugut din 20 septembrie 1774: „deciziunea imperială este de a lua în stăpânire cunoscutul județ al Moldovei, ca o pertinență uzurpată de turci, și asupra căreia avem drepturi în virtutea cesiunei unei părți a Republicii Poloniei către Casa împărătească!” Altă dovadă este nota cancelarului din 6 ianuarie 1775, prin care Curtea e hotărâtă să arate Porții nu doar pretențiile sale, ci mai întâi își va însuși teritoriul și după aceea va negocia: „mult mai ușor a susține o luare în stăpânire imediată, decât a ajunge la o cesiune din partea Porții”. Așadar, se mai aștepta doar retragerea armatelor ruse din Bucovina. După cum putem deduce, cauza principală pentru care Austria nu a încorporat Bucovina în timp de război, a fost teama de a negocia teritoriul cu Rusia, care câștigase Moldova și Valahia, pe cale războinică. După ce l-au înștiințat pe Feldmareșalul Rumianțev, corupându-l cu 500 de galbeni și o tabacheră de aur decorată cu briliante, austriecii notau: „și îndată ce rușii vor fi evacuat Moldova, noi să împlântăm pajurile noastre la hotare.” În acest chip, după ce rușii se retrăgeau din Cernăuți, Suceava și Câmpu-Lung, intrau austriecii și-și implantau pajurile după bunul lor plac, de parcă intraseră într-o țară abandonată. Kaunitz nu-și oprește tirania nici măcar acum: „Mijloacele ce le propuneți pentru a ajunge la scopul nostru consistă BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

în frică, corumpere și alte mijloace convingătoare.”

[D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu. Răpirea Bucovinei, Editura Saeculum I.O, pag 159] Prin tratatul din 7 mai 1775, Turci are cunoaște în principiu anexarea Bucovinei de Curte. Chiar actele Cabinetului din Viena dovedesc semnificația nefastă a acestei zile, pe care primarul de la Cernăuți mai dorea să o și cinstească prin ridicarea unui monument în 1785 (jubileul centenar al anexării Bucovinei). Patriotismul a fost exprimat de alții.

Monumentul lui Grigore Ghica al III-lea din Iași, de Lucreția Dumitrașcu Filioreanu, 1875

Chiar înainte de a fi numit Domn al Moldovei, Grigore Ghica nu plăcea austriecilor, deoarece nu era corupt și-și prețuia țara mai mult decât orice pe lumea aceasta. Știau acestea despre el încă de când a fost domn al Țării Românești între 1768 – 17 noiembrie 1769. Era privit ca partizan al Rusiei, deoarece Ecaterina când a declarat război Turciei în 1769, deci se în manifestul său ca articol principal - dezrobirea popoarelor creștine, impunând independența Principatelor ca o condiție sine qua non. Tocmai de aceea, când se puse candidatura lui Ghica la tronul Moldovei, baronul de Thugut exclma a disperare. Era convins că Grigore Ghica „nu putea fi combătut”. Kaunitz răspunse lui Thugut la 6 septembrie 1774 prin acceptarea 21

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE noului domnitor și chiar punea la cale încercarea Curții de a-l corupe și de a-l face devotat lor, „de vreme ce Poarta nu se opune dorinței energice a cabinetului rusesc”. Cu toate acestea, Grigore Ghica nea rămas nouă devotat. Locuitorii Bucovinei au cerut Porții să-i apere. Spre surprinderea tuturor, sultanul nu îmbrățișa cauza provinciei, ce se afla sub suzeranitatea sa. După ce primi depeșa lui Ghica, Reis Effendi consideră cuvintele acestuia insolente și amenințătoare: „sau dacă nefiind apărați de suzeranul lor, să alerge la o altă putere străină.” [op.cit., pag 160]. Mai ales, că trupele austriece intrate în Moldova erau puține la număr și deloc greu de învins. Cu toate acestea, nemulțumit pe deplin, Ghica, în numele tuturor boierilor moldoveni, se duse la Rumianțev spre a se sfătui ce era de făcut. Fiind cumpărat cu mii de galbeni și cu tabachera de briliante, Feldmareșalul nu scoase un cuvânt. Boierii Divanului și Ghica nu se lăsau descurajați, punând mereu piedici răpirii Bucovinei. Grigore Ghica avea mulți dușmani în interiorul țării, printre care Alexandru Ipsilant, ce era spionul Austriei și ce divulga lui Thugut toate faptele domnului Moldovei. De asemenea, mai era și dragomanul Porții Constantin Moruzi, ce fusese rivalul lui Ghica la domnia Moldovei și care era mâna dreaptă a baronului austriac. El susținea politica murdară a Curții de la Viena, pentru care, la încheierea tratatului din 7 mai 1775, a fost răsplătit cu 10 mii de lei. Cea mai mare decepție venea de la socrul său, Iacovachi Rizo, care era agentul țării la Constantinopole. Cu toate aceste obstacole, el continua dreptatea cauzei și conta doar pe Dumnezeu. Cel mai înverșunat martor la energia patriotică a lui Ghica este chiar baronul de Thugut, care în corespondența sa cu Kaunitz nota: „nu numai că nu putem aștepta de la Voevodul Ghica câtuși puțină bunăvoință, că din contra totdeauna trebuie să ne îngrijim de manifestațiunile antipatiei sale pline de răutăți în contra prea înaltelor interese.” Pentru niște diamante, oglinzi de Veneția, vase de porțelan și aur ne furau o bucată din identitate, umilindu-ne încă și mai mult. Când răpirea Bucovinei a fost recunoscută de miniștri otomani, Ghica a cerut măcar un Comisar hotarnic din Turcia „spre a păstra afacerea în mâinile sale”. Nici de această dată nu izbutise. Încercă atunci să se adreseze internunților Austriei în speranța de a dobândi de la turci Cetatea Hotinului și teritoriul aflat împrejurul Cetății (Raiaua Hotinului). Și de această dată fusese refuzat. Boierii Divanului cereau Ecaterinei protecţie rusească împotriva austriecilor. Răspunsul de la Petersburg venea ca o lovitură, deoarece „după ce armata rusească a ieșit din Moldvova, și această provincie s-a redat Porții, ea a intrat iarăși sub protecția acesteia, și Rusia nu se poate amesteca în această afacere, ci este nevoită a o lăsa Porții.” [op. cit., pag 162]. Cu toate acestea, Ghica se adresă lui Rizo să ceară ca măcar vechea capitală, Suceava, să nu cadă în mâna Austriei. Ghica a luptat până la 22

ultima sa suflare, până când, grecul necredincios Curții de la Viena a fost asasinat la Beilic, Iași. Numele lui rămâne până astăzi nepătat de mizeria depravării, nefiind unul găsit pe lista persoanelor orbite de aurul și monedele lui Thugut. După mult timp, arhiva secretă a Vienei ne convinge de virtutea românilor, care au reînviat spiritul readucerii Bucovinei: „căci minciuna, corupțiunea și răpirea niciodată nu pot constitui un drept; căci cauzele cele drepte, întocmai ca și dreptatea lui Dumnezeu, nu pier niciodată.” [op. cit., pag 164]. Eminescu vorbește despre „acea figură bărbătească din istoria țărei noastre, deosebită cu totului tot de umbrele efemere ale fanarioților care l-au preces și și l-au urmat” și îl trece între marile personalități ale veacului său. Kaunitz voia să-l înlăture pe acest caracter, care nu cedează, ci urmărește reîntregirea patriei sale pe cale de război sau de pace. Despre boierii Divanului se vorbește tot de bine, ei neputând fi cumpărați cu bani sau promisiuni. Cu atât mai mult, Eminescu spunea despre Ghica: „Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter amenința pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot. Și astfel s-au și urmat.” Martir al cauzei, fiind omorât prin trădare, el nu putea fi acuzat de trădare.

Totuși, Austria își spăla mâinile, susținând că Bucovina am pierdut-o din cauza lui Ghica, ce era fidel rușilor și astfel complota cu ei împotriva Porții. Toate sunt numai insinuări perfide, calomnii pentru a justifica uciderea lui. Cheia Moldovei rămâne în istorie strâns legată de sângele vărsat de Ghica. Eminescu se întreba: „Și într-adevăr, ce rușine mai mare putea să ni se întâmple? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noștri de la Dragoș Voievod până la Petru Rareș, după ce ni se luase vatra strămoșească, începătura domniei și neamului moldovenesc și în care doarme cenușa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul și părintele țării, și a lui Ștefan Vodă, pavăza creștinătății întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează prin influența morală a Austriei, domnul care au îndrăznit a protesta contra nerușinatei răpiri.” [op. cit., pag 108109] După trecerea la cele veșnice a domnitorului, Poarta a renunțat pentru tot restul perioadei domniilor fanariote la serviciile membrilor familiei Ghica, care vor reveni ca domnitori pământeni după 1821. Soarta urmașilor lui Ghica nu a fost nici ea mai norocoasă.

Irina Bossy-Ghica, descendentă directă a scriitorului, economistului, diplomatului și omului politic Ion Ghica (1816-1897), trăiește astăzi în Franța. Bunicul ei, generalul Bossy, urmaș al unei vechi familii boierești, a fost aghiotant al regelui Mihai. Ghiculeștii au lăsat o amprentă profundă istoriei noastre. Poveștile dureroase ale Ghiculeștilor nu o îndepărtează de țară, ci o leagă și mai mult, deoarece arborele ei genealogic are rădăcinile adânc înfipte în România. Înzestrată cu BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE o educație aleasă, cu mult prea demnă pentru comuniști, a fost nevoită să-și părăsească trecutul și pământul natal.

Originea transilvăneană a familiei lui Eminescu, ce trece în Bucovina încă din secolul al 18-lea ca urmare a obligațiilor iobăgești, este demonstrată prin documente, cel mai vechi ascendent al poetului fiind Petrea Iminovici. În octombrie 1858 însă, tânărul Mihail pășește pe pământul străvechi al Bucovinei, însoțindu-i pe frații lui mai mari: Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Apartenența spirituală a acestuia la Țara de Sus a Moldovei se remarcă și prin: școlaritatea la Cernăuți, prieteniile legate-n școală, admirația pentru Aron Pumnul, cultul pentru trecutul poporului român, dar mai ales dragostea față de Putna, locul de veci voevodal, față de Rădăuți, ctitoria descălecătorilor și de Suceava cu cetatea de scaun. Aici au fost începuturile lui literare prin oda La Bucovina și elegia La mormântul lui Aron Pumnul. În activitatea sa scriitoricească publică texte consacrate Bucovinei, care apare ca o punte de legătură în poeziile sale. Furia și tristețea lui față de răpirea ce a avut loc în 1775 este pe deplin justificată. Anexarea Bucovinei de Imperiul habsburgic este un act pentru care nu există legitimitate în dreptul internațional. Poetul face o paralelă între anexarea Țării de Sus a Moldovei și a Basarabiei de Imperiul Țarist în 1812 și arată modalitatea prin care au fost cucerite, fără arme, prin înțelegeri încheiate între BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

imperii vecine. Problema esențială a Austriei era propunerea ei de a germaniza provincia furată. El explica Bucovina și sub aspect economic, cu ajutorul informațiilor din cartea Der Wurcher in der Bukowina, de Iulius Platter, profesor de statistică pentru scurt timp la Universitatea din Cernăuți. Prin legile în vigoare din 1848 și 1855, țăranii dobândeau dreptul de proprietate și libertate. Eminescu scria: „Având multe defecte morale, dedat beției sau îndemnat la beție chiar de speculanți, fără experiență, fără instrucție și lipsit de protecția proprietarului de care fusese dezrobit, țăranul e chemat a deveni prada uneltirilor uzuare a speculanților la care el e nevoit a se adresa.” [op. cit., pag 51] Locul împrumuturilor și al cametei era cârciuma. Așa devenea țăranul victima instituțiilor de credit, care erau de natură uzuară prin percepere de dobânzi nelimitate. De la împrumuturi se ajungea la grevare, iar de la grevare la pierderea imobiliară, ce intra în patrimoniul celor purtători de capital, străinii.

Ani muncea țăranul împreună cu familia pentru a se ușura de datorii, dar de cele mai multe ori era zadarnic. În cea mai mare parte, acele împrumuturi vizau mai puțin contractarea în scopuri economice, dar mai ales adâncirea în sume uriașe pentru lux și bunăstare.

Nu era suficientă însă răcirea populației pentru vicleana Curte, ce urmărea desființarea celor mai importante instituții bucovinene: școala și biserica. Măsurile luate împotriva lor aveau drept țel ruperea legăturilor cu Moldova și slăbirea rezistenței împotriva germanizării provinciei. Un exemplu în acest sens este dat prin Daniil Vlahovici, sârb de origine, care e pus episcop în locul lui Dosoftei în anul 1789. Acesta îndruma preoții să slavizeze numele de familie ale locuitorilor români. Ion Budai-Deleanu, care-l cunoștea, spunea că nu are nici măcar cultura unui popă de la sat. Demnitatea noastră era în picioarele lor. Profesorul C. Loghin evidenția: „cei dintâi catolici au venit la Cernăuți odată cu cele dintâi trupe austriece. De aceea serviciul divin catolic era lăsat în seama preoților militari și se făcea într-o capelă de lemn”. [Mihai-Bogdan Atanasiu, Mircea-Cristian Ghenghea, Pro Bucovina. Repere istorice și naționale, Editura Mitropolit Iacov Putneanul, pag 109].

De asemenea, cea mai veche biserică din Cernăuți este Biserica Sf. Nicolae, care e ortodoxă și care a fost ridicată de boierul Stroescu. Înaintea acesteia, în anul 1490 au existat 2 bisericuțe ortodoxe, dar care fiind din lemn, au ars. Chiar dacă legislația Austriei permitea libertatea cultului religios și guvernele românești nu au oprit o biserică sau o școală armenească, protestantă sau evreiască și nici nu i-am silit pe catolici să devină ortodocși, tot noi eram cei care ne bucuram de cea mai puțină autonomie, pe teritoriul nostru. Preotul catolic a jucat un rol important la acea vreme, după cum sublinia Eminescu: „Neavând familie, căci era neînsurat; neavând limbă, căci limba sa era o 23

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE limbă moartă (cea latină); neavând patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavând rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie.” Pentru a domni Austria, avea nevoie de indivizi „generis nullius”, iar în secolul 16 clerul catolic era cel mai bun. În contrast cu ei, românii au limbă, pământ și nu au trăit în colonii, ci se trag dintr-un neam străvechi. Era atacată credința noastră din cauza unor „oameni fără nație, ce nu-și aparțin decât propriului interes.”

Singura biserică a statului român era cea ortodoxă. „Persecutarea noastră nu aduce cu sine și inexistența noastră.” Până și în instituțiile susținute prin efortul și munca românilor se introducea limba germană. În O scriere critică, articol publicat în Albina, ziarul lui Vicențiu Babeș, poetul pledează pentru apărarea instituțiilor bucovinene și a lui Aron Pumnul împotriva criticilor urâcioase aduse de Dimitrie Petrino, autorul broșurii „Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina”. Respectul datorat memoriei celui decedat este mai presus de orice neadevăr. Deși, a avut multe de înfruntat din cauza acestui „bard al Bucovinei”, bunătatea geniului este mai presus de cuvinte. La moartea lui Dimitrie, Eminescu aduce un ultim omagiu fiului lui Petrache Petrino și al Eufrosinei, din familia Hurmuzachi. Scriitorul apără cultura și societatea română. Înființarea Universității din Cernăuți urmărea germanizarea prin aducerea unor profesori fără pregătire științifică de specialitate, dar dintre aceia care făceau propagandă politicii din Viena.

Dacă medităm asupra situației din secolul 19 și o comparăm cu cea din secolul 21, observăm că există multe asemănări. Și acum stau la catedră cadre didactice lipsite de vocație și conștiință, care datorită imbolucrării lor în partide politice primesc posturi dintre cele mai nemeritate. Diferența este că statul acum este suveran, cel puțin cu numele. Oare ne întoarcem de unde am plecat? Austriecii făcuseră din Buchenland un loc de adunătură, în care nu se mai putea trăi frumos. „Cei mai corupți au venit să ne învețe pe noi

24

cum să fim civilizați.” Prin „dobânzile de Iudă ce trebuie să le plătească” lor nimicesc viața țăranului. Tot sub pretextul ruinării noastre apare și un ziar nou, Zorile Bucovinei, ce a debutat împotriva istoriei noastre.

Ne era negată identitatea ca descendenți ai coloniilor romane în Dacia. Eminescu le răspunde prin: „De ce să acuzăm când ni se dă mâna să scuzăm și când e așa de lesne de scuzat.”

Unul din colaboratori afirma, că suntem ruși romanizați și că Bucovina e eminamente rusă prin locuitorii ei ruteni autoctoni. Toată această credibilitate se datora unui articol de ziar german Wandere. Eminescu invoca nume mari, și nu articole efemere: Fotino, Miron Costin, Kromer, Piasecki. Sursa cea mai credibilă va fi mereu a celor care au fost contemporani cu starea de fapt. [D. Vatamaniuc, Răpirea Bucovinei, pag 52,31,33]. Totuși, au existat și momente de bucurie. Instalarea lui Teoctist Blajevici, mitropolit al Bucovinei și Dalmației, a adus mare zarvă printre oameni.

După moartea lui Blajevici, Eminescu a intuit încă din ziua numirii lui Silvestru Andrieviciu Morariu în fruntea bisericii ortodoxe, pe cel ce avea să fie una dintre cele mai importante personalități ale vremii, (1818-1895) Neue Freie Presse anunță despre aceasta. Morariu se face cunoscut prin întocmirea de manuale școlare, fiind un om de mare cultură și un bun organizator. Ocupă un loc onorabil în literatura română, scriind multe cărți voluminoase. Între anii 1893-1895, sub îndrumarea lui, catedrala ortodoxă a fost renovată și pictată de artistul vienez Carol Iobst.

El a adus numeroase contribuții în Moldova, fiind un binefăcător pentru cei nefericiți.

Bucovina stă astăzi în fața istoriei asemenea unui cufăr de mărturii, ce evocă eternitatea unui apus din care se nasc oameni fermecători, altruiști în resimțirea conștiinței unui trecut comun. Sărutăm astăzi pământul sfânt, pe care au luptat pentru salvgardarea ființei noastre naționale, valori precum Ștefan cel Mare, Grigore Ghica al 3-lea și Mihai Eminescu.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion Pachia-Tatomirescu

Zece mituri esențiale în creația eminesciană - câteva mari teme și motive romantice Universalitatea unei opere este direct proporțională cu profunzimea caracterului ei național (I. P.-T.).

Romantismul european, curentul ce promovează între sacrele-i principii estetice, libertatea „absolută“ în creație, expansiunea eului până în centrul universului, evaziunea în istorie, în mit, în vis, în „templul naturii“, în „culoarea locală“, în demonic, în „voluptatea suferinței“ etc., criticând prezentul epigonic, relevând eroi excepționali în împrejurări excepționale, la antipozi, valorificarea folclorului ca matcă a tuturor artelor, desfășurarea teluric-celestă a ființei, a fanteziei, în planuri antitetice, cultivarea grotescului, a sublimului, elogiul geniului, al prometeismului / titanismului, infuziunea liricului în epic, chiar și în eseu, în critică etc. (cf. PTDelrc, 363 sq.), desigur, înregistrează prin creația lui Mihai Eminescu (IpoteștiBotoșani, 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889, București) veritabilul moment de culminație / apogeu.

Mai mult decât oricare dintre cei zece titani ai romantismului universal: Byron (1788 – 1824), Eminescu (1850 – 1889), Victor Hugo (1802 – 1885), Giacomo Leopardi (1798 – 1837), Adam Mickiewicz (1798 – 1855), Novalis (pseudonimul lui Friedrich Leopold von Hardenberg: 1772 – 1801), Edgar Allan Poe (1809 – 1849), Aleksandr Sergheevici Pușkin (1799 – 1837), Friedrich von Schiller (1759 – 1805) și Percy Bysshe Shelley (1792 – 1822), poetul valah, prin geniala sa creație poetică, deschide drumurile liricii „moderniste“ din secolul al XX-lea, secol ce a certificat profeția lui Titu Maiorescu din toamna anului 1889: «...literatura... începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui [Mihai Eminescu]...» (MCr, II, 275);

iar din prezent, prin neîntrecuta-i lirică a fiorului cosmic – lirică pătrunzând tot mai adânc în conștiințe / suflete, grație unor mai bune traduceri în limbile de mare circulație din secolul al XX-lea și din aceste prime anotimpuri ale mileniului al III-lea – nu este exclus să-și arate lucrarea benefică și în simțirea / cugetarea secolului al XXI-lea.

O aserțiune a lui Tudor Arghezi relevă dinspre fundamentele estetice ale lumii: «Fiind foarte român, Eminescu e universal» (EmArg, p. V); geniul din Mărțișor atrage atenția asupra unui postulat verificat și validat de toate istoriile: universalitatea unei opere BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

este direct proporțională cu profunzimea caracterului ei național.

După cum s-a mai remarcat, chiar și «natura devine adesea état d'âme (stare de suflet) pentru dorul eminescian, cel care aduce din sursele sale folclorice nota cea mai națională a universalității poporului român» (NLlr, 77). Și în creația eminesciană, profunzimea caracterului național începe, firește, de la miturile fundamentale (infra, semnalăm doar zece*); căci dincolo de mit nu există nimic altceva, în afară, poate, de „starea de zero“ a unui univers (cf. PTIR, I, 5 sqq.), căci mitul desemnează „o istorie sacră“ despre originile, despre natura unui obiect, fenomen etc., ca experiență / trăire capitală a unui strămoș, a unei comunități, a unui popor (cf. PTDelrc, 269 – 273).

(I) Mitul cronicăresc / iluminist al etnogenezei dacoromânești. Este un mit „cristalizat“ în epoca umanismului cronicăresc și a iluminismului din Principatele Valahe, aflate între roțile dințate ale celor trei mari imperii evmezice îmbinate la Dunăre / Carpați, deși trebuie observat / subliniat că, în întregul lui, Neamul Pelasg > Valah – sau Dacoromânesc – n-a fost vreodată înrobit de vreun imperiu, nici în antichitate, nici în Evul Mediu, ori dincoace de evmezicele vremuri, ci de acțiunea unită a mai multor imperii.

Potrivit mitului etnogenezei, Poporul Valah (Dacoromân, sau Român) s-a format din fuziunea „populațiilor pelasge > valahe ale Daciei“ cu „populații imperiale ale Romei“, aduse în bazinul Dunării, sacrul fluviu al dacilor nemuritori, de împăratul Traian, după biruința acestuia asupra regelui-erou de Sarmizegetusa, Decebal.

Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre prin legendele ce au ca protagoniști pe „împăratul tânăr / războinic“ Traian / „Troian“ și pe frumoasa Dochiana / Cosânzeana (pe care vrea „s-o dobândească de mireasă“).

Pornind de la folclorica orație de nuntă, în «Povestea Dochiei și ursitorile» – dinspre estetica romantismului și pe registre de mare autenticitate –, Mihai Eminescu trans-simbolizează în pruncul frumoasei Dochia (de fapt, Dochiana, Sora Soarelui, din perechea 25

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE secundă a Zalmoxianismului, întruchipare mitică feminină a Daciei Nord-Dunărene, a Daciei lui Decebal) și al viteazului împărat din Apus (aluzie la împăratul Traian), poporul dacoromân / român căruia îi este ursită nemurirea (cf. EP, II, 229 / EOp, VI, 92).

Dar abordarea epopeică a mitului etnogenezei dacoromânești o aflăm în «Memento mori», de Mihai Eminescu (cf. PTEm, 73 – 90); prin amestecul zeilor în războiul dintre Sarmizegetusa și Roma din anii 105 – 106, conflagrația capătă proporții cosmice, «lumea pare răsculată din caotic-adâncime»; Jupiter, protectorul „direct“ al Romei, zeul luminii și al cerului la romani, dă semnalul începerii bătăliei teluric-celeste: «Joe-ncruntă-a lui sprânceană și ca un copil tresare / Vechiul glob – munții se clatin, ceruri tremur, marea moare. / E semnalul cel de luptă între-armiile de zei; / Și Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic, / Coama lor se înflă-n limbe de-aur – tremur nebunatic, / Bouri daci răstindu-și fruntea surpă norii toți cu ei.» (EP, I, 271).

Lucrarea hiperbolei epopeice eminesciene angajează cerul și subcelestul, teluricul și subpământescul: «negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare», «scările de nouri» se surpă de sub «scuturi de fier negru», văzduhul se năruie «de-al săgeților vărsat», «pavezele davelor luminează», «sori și lune» sar în ajutorul războinicilor daci, «repezindu-se în dumbrăvile norilor», și «ard albastrele armure ale zeilor romani»;

războirea este «crudă, lungă, aspră», puterile taberelor intrate în conflagrația apocaliptică sunt egale: «Pașii lor amestec cerul – caii tropotă, iar bouri / Ca de tunete un secol împlu halele de nouri / Și se frâng crâșnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan. // În zădar, căci neînvinse șiruri lungi de bătălie / Își zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie: / Neînvinși ș-unii și alții – ș-unii și-alți nemuritori, / În zădar Marte s-aruncă spre a sparge șiruri dace / Și în van fulgeră Joe supra coifelor audace, / Neclintiți stau ș-unii ș-alții în măreață lupta lor.» (EP, I, 272).

Asediul capitalei Daciei continuă, Sarmizegetusa rezistă eroic: fiind: «Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmizegetusa-ajunge norii cu-a murilor colți...» (EP, I, 274).

Spre un deznodământ al conflagrației „cosmice“, Mihai Eminescu aduce în prim-plan înfruntarea epopeică dintre „zeii supremi“; Jupiter / Joe rănește pe Samoș, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (în text, „confundat“ într-un Zamolxe, divinitate meteorologică), împlântându-i fulgerul în coaste: «Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor aripe / Lungi și negre ei întunec soarele. Iară în râpe / Goale și adânci de nouri e Zamolxen a lui car – / El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale / Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale, / Pe când el cu întuneric peste văi stă temerar. // Ochii-olimpicului negri ațintesc carul. Cu frică, / Spre-a opri acea privire, dacul manta și-o ridică. / Speriați caii nechează, tremurând ei se înalță; / C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste / Și a zeilor Daciei cruntă și măreață oaste / Orbită aude glasul părintelui lor rănit // Și-o întorc la fugă; caii carul rupt în nori răstoarnă, / din titanicele arcuri ploaie de săgeți se toarnă, / Nimerind în spate goale pe fugarii cei divini; / Și răniți, urlând ei bolta o coboară, ș-o coloră / Cu-a lor sânge care-n râuri roșii, de-auroră, / Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin.»

(EP, I, 273).

Cu supremul comandant-zeu rănit între coaste de sulița-fulger a lui Joe / Jupiter, armata zeiască a Daciei părăsește câmpul-cer-de-bătălie, retrăgându-se în răsărit, la palatele din Marea Neagră: 26

«Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale.» (ibid.).

Căderea Sarmizegetusei este astfel pecetluită (cf.

PTEm, 80 sq.).

(II) Mitul lui Samoș, al „Soarelui-Moș“, al armonizării omului pur, drept, viteaz, ca „parte“, în sacrul „întreg“ cosmic. Conservat în mod deosebit în cele peste o mie șase sute de variante ale baladei / colindei «Pe-o Gură de Rai», mitul lui Samoș, adică al Soarelui-Moș, al armonizării părții în Sacrul Întreg Cosmic este pentru întregul spațiu spiritual al Daciei (Dacoromânității) o vie expresie a Zalmoxianismului „întâmpinat(ă) subtil-metaforic-mirceliadește“ ca oglindă a „Creștinismului Cosmic“ (Mircea Eliade.).

Potrivit acestui mit fundamental, ens-ul dac / valah, nuntește cu cele telurice, sub „nășirea“ secundei perechi sacre din tetrada Zalmoxianismului, Soarele și Luna (Spuma Laptelui / Sora Soarelui, Dochiana, Cosânzeana), și astfel nemurindu-se, participă la o ordine cosmică. Și în opera lui Mihai Eminescu, acest mit se relevă, firește, din raportul filosofic fundamental al „unității creației“ și al „unicității creatorului“: «Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viață dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate și totul era una; / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ? // El, singur zeu stătut-au ’nainte de-a fi zeii / Și din noian de ape puteri au dat scânteii...»

(Rugăciunea unui dac – EP, I, 90); «Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate...» (Scrisoarea I – EP, I, 102); etc.

Samoș, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, reprezentat de discul ceresc senin, luminos, numele de Samoș fiind confundat de istorici cu al marelui preot din capitala Daciei, cu „omul Soarelui-Moș“, cu Sa-lu-masua / Salmoș > Salmoxis > Zalmoxis > (și prin metateză) Zamolxe, are atributele „stăpânului universului“, atributele Sacrului Întreg, „întruchipânduse“ și în poemul «Gemenii», de Mihai Eminescu, din anul 1881 (cf. PTEm, 58): «În capul mesei șade Zamolxe, zeul getic, / Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic, / În dreapta lui sub vălul de ceață mândrul soare, / În stânga-i șade luna sfioasă, zâmbitoare...» (EP, II, 76).

„Corpul Dumnezeului dacic“ este „Întregul Cosmic“: «Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte / Și decât toată lumea de două ori mai mare, / Își pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare, / Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceață, / Cum din adânc ridică el universu-n brață, / Cum cerul sus se-ndoaie și steleși așterne, / O boltă răsărită din negure eterne, / Și decât toată lumea de două ori mai mare / În propria lui umbră Zamolxe redispare. / „Priviți-l cum stă mândru și alb pe naltu-i jeț ! / El îmflă răsuflarea vulcanului măreț, / Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie / Și stelele se spulber ca frunzele din vie; / El mână în uitare a veacurilor turmă / Și sorii îi negrește de pier fără de urmă. / Dacă se uită-n mare, ea tremură și seacă. / De-și pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă. / [...] / Sămănător de stele și-ncepător de vremuri...“» (EP, II, 77 sq.).

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE În acest Întreg Cosmic, care este de fapt Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei – potrivit dogmei Zalmoxianismului –, fiecare ens uman – fiecare pelasgo- > valaho-dac – este parte; și în viziunea eminesciană din 1872, când se ivește cristalul capodoperei nuvelistic-romantice, Sărmanul Dionis, deosebirea dintre Dumnezeu și om rezidă în distincția dintre „trăirea tridimensională“ a ens-ului ca parte / „punct“ în serie (serii) / șir (șiruri) și „ubicua trăire polidimensională“ a Întregului, a sferei / „roții“, cu toate „punctele“ / părțile deodată: «În șir, răspunse Ruben, poți să te pui în viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta și a tuturor a căror ființă vei pricinui-o tu.

De aceea oamenii au o simțire întunecată pentru păstrarea și mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoți... Și asta-i deosebirea între Dumnezeu și om. Omul are-n el numai [în] șir ființa altor oameni viitori și trecuți. Dumnezeu are deodată toate neamurile ce or veni și ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăși, cu tot ce se întâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a[le] cărui ape se întorc în el însuși, ori asemenea roții ce deodată cuprinde toate spițele, ce se-ntorc vecinic. Și sufletul nostru are veșnicie-n sine – dar numai bucată cu bucată. Închipuiește-ți că pe o roată mișcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în aceeași clipă e în toate locurile cuprinse în ea.» (EP, II, 294 sq.).

(III) Mitul Tinereții-fără-Bătrânețe-și-Viețiifără-Moarte. Și mitul nemuritorului Pelasgo- » Valaho-Dac în calitate de erou ajuns în raiul conferit de Zalmoxianism se relevă dincolo de sintagma Țara / Împărăția-Tiereții-fără-Bătrânețe-și-Vieții-fărăMoarte.

Potrivit acestui mit, Cavalerul Cogaionic / Dunărean, devenit prin faptele sale, din Dacia, nemuritor, la sfârșitul misiunii sale pe pământ, „călătorește“ și se poate stabili „definitiv“ – dacă nu calcă în Valea Amintirii / Plângerii –, în calitate de logodnic al Celei-Mai-Frumoase-Zâne (dintr-o triadă), la palatul din spațiul caracterizat de o permanentă viață minunată și de un singur anotimp primăvăratico-văratic.

Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei / Valahiei, în basme − care au drept protagonist pe Făt-Frumos, fiul unei vârstnice perechi împărătești, ce, în ajunul nașterii, nu încetează a plânge în pântecele matern și refuză să vină în Lumină, dacă nu i se dăruiește / făgăduiește de către mama-împărăteasă, ori de către tatăl-împărat, Țara / Împărăția-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-Vieții-fără-Moarte, ceea ce înseamnă de fapt (după cum s-a mai subliniat) Raiul Zalmoxianismului rezervat Nemuritorilor Cavaleri.

Cavalerul Cogaionic / Dunărean – după cum se relevă și din Rugăciunea unui dac, de Mihai Eminescu (1 septembrie 1879) – se închină unui singur Dumnezeu ce «zeilor dă suflet și lumii fericire», un Dumnezeu ce este «moartea morții și învierea vieții» (EP, I, 90). În Povestea Dochiei și ursitorile, pruncului / nou-născutului – simbolizând întregul Valahimii – i se dăruiește de către „a treia ursitoare“ chiar nemurirea zalmoxiană: BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

«Zâna pe copil se pleacă, / Ochii-n lacrimi i se-neacă / Și ea zice-ncetișor: / – Nani, puișor, / Cerul, când o să te scoli, / Ți-o trimite soli, / Căci ți-e dat acum de soarte / Viață fără moarte / Și ție dată tinereță / Fără bătrâneță...» («Povestea Dochiei și ursitorile» – EP, II, 233 / EOp, VI, 92; s. n.).

(IV) Mitul și motivul teiului ca „arbore-casă“ cu făpturi paradisiace, ca „reper“ edenic. Motivul teiului este specific creației lui Mihai Eminescu; în toată lirica / epica erotică eminesciană se proiectează „sinestezic“ (pentru ochi, asociindu-și lumina, solaritatea romantică, pentru tactil – „răcoarea“ brațului / părului iubitei, pentru olfacțiune, mireasmă zeiască etc.) întru natura paradisiacă din care se ivește / profilează perechea ideală, „Făt-Frumos“ (deseori ca erou liric) și „Cosânzeana“ (ca „iubită absolută / ideală“): «Pe genunchii mei ședea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr înfiorate / Or să-ți cadă flori de tei.» (Dorința – EP, I, 60); «Și împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub șirul lung de mândri tei / Ședeau doi tineri singuri: // [...] // Miroase florile-argintii / Și cad, o dulce ploaie, / Pe creștetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie. // Ea, îmbătată de amor...» (Luceafărul – EP, I, 136) etc.

Teiul devine în lirica eminesciană arbore sacru, arbore cosmic-paradisiac, protector al perechii de îndrăgostiți, al reeditatei perechi edenice de dinaintea căderii în păcat.

Din fitomitologia valahică, teiul eminescian – ca și bradul, axis mundi la pelasgo-daci (dacoromâni), ori ca mărul, stejarul, fagul etc. (cf. VMR, 482 sqq.)

– se transformă în arbore-casă pentru ursitori: «Un cuvânt măcar să nu zici, / E sfârșitul unei muzici / Blânde și aeriane / Ca sunarea din organe. / Muma doarme-n ciritei, / Intră zânele în tei, / Muma doarme, pruncul râde, / Teiul vechi se reînchide, / Iară pruncul și cu muma / Față-n față dorm acuma, / Și, cum dorm cu ochiu-nchis, / Au visat același vis.» (Povestea Dochiei și ursitorile – EP, II, 233 / EOp, VI, 92);

uneori, din teiul de la mijloc de codru, răsare FătFrumos: «În mijloc de codru-ajunse / Lângă teiul nalt și vechi, / Undeizvorul cel în vrajă / Sună dulce în urechi. // De murmur duios de ape / Ea trezită-atunci tresare, / Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare. // Cu ochi mari la ea se uită, / Plini de vis, duioși

plutind, / Flori de tei în părul negru / Și la șold un corn de-argint...» (Făt-Frumos din tei – EP, I, 54).

(V) Mitul perechii ideale Făt-Frumos – Cosânzeana, mitul nunții, mitul Edenului erotizat. Potrivit mitului perechii ideale, Pelasgo-Thraco-Dacul / Valahul (Dacoromânul / Românul), după majorat, trebuie să aibă ca model, în alcătuirea familiei sale, pe eroul zalmoxian-orfeic, Făt-Frumos, viteazul, biruitorul asupra zmeilor de la palatele de aramă, de argint și de aur, ce și-a smuls mireasa, Cosânzeana, dintre tentaculele de caracatiță ale Genunii, din împărăția subpământeană, nuntind apoi cu aceasta întru lumină, dreaptă trăire și bunăstare, perpetuând specia umană ca ideală „pereche împărătească“; mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în toată aria Daciei, în majoritatea basmelor avându-l ca protagonist pe Făt-Frumos.

27

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Și basmul Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu, elogiază alcătuirea cuplului ideal și minunata nuntă împărătească: «A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii [...]. Mirele-și puse cămașă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. Și se făcu nuntă mândră și frumoasă, cum n-a fost alta pe fața pământului. Și-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feții-frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi.» (EP, II, 279).

În finalul poemului Călin (file din poveste), de Mihai Eminescu, nunta împărătească a eroului central, „nășită“ de Soare și Lună (secunda pereche a Zalmoxianismului) – «Acum iată că din codru și Călin mirele iese, / Care ține-n a lui mână mâna gingașei mirese. / [...] / Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună / Nunul mare, mândrul soare, și pe nună, mândra lună. / Și s-așează toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, / Lin vioarele răsună, iară cobza ține hangul.» –

antrenează și o sublimă nuntă a întregului „regn silvestru“, având ca mire un fluture și ca mireasă o viorea: «...păienjenișul între tufe ca un pod, / Peste care trece-n zgomot o mulțime de norod. / Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, / Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte, și colaci; / Și albineleaduc miere, aduc colb mărunt de aur, / Ca din el cariul să facă și cercei, că-i meșter faur. / Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, / Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel; / În veșmânt de catifele, un bondar rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cântec. / O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur, / Cu musteața răsucită șede-n ea un mire flutur; / Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, / Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. / Vin țânțarii lăutarii, gândăceii, cărăbușii, / Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii.» (EP, I, 67 sq.).

Natura și Erosul din creația eminesciană poartă această pecete de inefabil romantic datorată, îndeosebi, eroului liric ce încearcă – într-un cadru natural pur – „să reediteze“ perechea ideală, ori perechea edenică de dinaintea „căderii în păcat“; se poate vorbi chiar de un mit romantic al unui Eden erotizat ca în Dorința, Lacul, Floare-albastră, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Sara pe deal etc.

Visul romantic al perechii ideale nutrește starea edenică și zborul pur, divin, la ens-ul uman ce nu se mai izbește de tragice frontiere: «Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană, / Cu ochi albastre stele, blondă un spic de grâu, / În mine se-ndrăgește șiușoară-aeriană / S-așază pe genunchii-mi... / [...] // Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce, brună, / Că lanuri undoiază, că apele lin plâng, / Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, / Că stelele din ceruri se scutură și ning – / Prin lanuri înflorite noi mergem împreună / Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng / Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește, / Iar sufletu-mi îmi râde, și inima îmi crește.» (Când crivățul cu iarna... – EP, I, 226);

„avântul“ oniric, prin eliminarea „tragicelor frontiere / limite“, reactivează – în complementaritate – și mitul inițiatului ens de tip luciferic – ilustrându-se și prin Sărmanul Dionis.

(VI) Mitul Zburătorului. Este «mitul erotic» (CILRc, 37), potrivit căruia orice fecioară valahă din 28

pragul majoratului „poate fi vizitată“ de o ființă masculină, cunoscută sub numele de Zburător, coborând la miezul nopții din Genune, ca „stea căzătoare“ (meteorit), pătrunzând pe hornul casei părintești și întrupându-se ca Făt-Frumos, spre a-i însublima – „dureros de dulce“ – sufletul cu iubirea-i nocturnă, încât să-i tulbure comportamentul firesc și din registrul diurnului.

Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei, îndeosebi în satele dintre Carpații Meridionali și Dunăre, într-o serie de legende fantastice, având ca protagonist Zburătorul, ființă hyperionică.

Memorabile portrete zburătorești se datorează geniului eminescian, neasemuite / neîntrecute fiind și cele din capodopera romantismului universal, Luceafărul; uneori, Zburătorul poate fi și „un voinic cu gură fierbinte“, ca în poemul Călin (file din poveste), și nu neapărat un „tânăr voievod“ cu față „albă ca de ceară“, „nemuritor și rece“, cu „ochi lucind adânc, himeric“: «Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe / Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe; / A frum’seții haruri goale ce simțirile-i adapă / Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. / El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, / Pune gura lui fierbinte pea ei buze ce suspină, / Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic – / Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. / Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, / Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte – / Ea zâmbind și trist se uită, șopotește blând din gură: / – Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.» (EP, I, 62 sq.).

(VII) Mitul trecerii din Țara-cu-Dor în Țarafără-Dor. După acest mit – potrivit unei cunoscute fraze citate / transmise din jurnalul de război cu Pelasgo- > Valaho-Dacii, al împăratului Traian – Pelasgo- > Valaho-Dacul crede că nu moare (convins «să fie astfel de slăvitul Zalmoxis»), ci doar «că își schimbă locuința», din lumea asta, sau Țara-cu-Dor, în lumea de dincolo, sau Țara-fără-Dor (cf. PTDelrc, 272). Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei, într-o serie de bocete (Cântecul Bradului, Bradul Zânelor etc.), având ca protagonist pe Dalbul-de-Pribeag (cf. VMR, 208). „Pendulând“ între îndoruratele și neîndoruratele „țări pelasge > valahe“, eroul liric eminescian – din poezia Se bate miezul nopții... – pare a cunoaște și o misterică încremenire: «Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă, / Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă; / Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, / S-asamăn întreolaltă viață și cu moarte; / Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă».

Gândul unei „reîntrupări“ / „reînvieri“, de la intersecția registrelor romantic-eminesciene (din Peste vârfuri) și expresionist-blagiene (din Gorunul), face ca interogația existențială să reverbereze foarte profund în „peșterile-pântece-de-chit“ ale ultimelor două secole: «Peste vârfuri trece lună, / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. // Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE dor de moarte. // De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tinentorn ? / Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vreodată ?» (EP, I, 152).

La Mihai Eminescu, în capodopera elegiacă romantică, Mai am un singur dor, desigur, se înrăzărește și acel „dor“ al Nemuritorului: «să mă lăsați să mor» (cf. PTEm, 111 sqq.).

(VIII) Mitul cosmogonic-pelasg > valah**, sau mitul «Genezei» / «Facerii» în viziunea Cogaionului, geneza / extincția universului în viziunea eminesciană. Potrivit mitului fundamental pelasgo- > valaho-dacic, lumile / cosmosul sunt rodul colaborării antinomiilor, de după autoscindarea Zeului-BalaurCosmocreator din Apele Primordiale, prin rostirea Cuvântului Dintâi, în energia plus-creatoare (Fărtat / Samasua, Dumnezeu) și în energia minus-creatoare (Nefărtat / Nebeleizis, sau Gebeleizis, „balaurul norilor de grindină“, corespunzând creștinește Satanei, ori Sfântului Ilie).

Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, din aria Daciei propagându-se și la alte popoare euro-asiatice, chiar și la nord-americani, într-o serie de legende despre scufundarea cosmogonică, abordate și de Mircea Eliade, în celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana și Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare românești (v. EDZG, 87 sqq.). În Scrisoarea I, Mihai Eminescu închipuie și un interesant tablou al stării precosmogonice, sau tabloul „stării de zero“ a universului (versurile 39 – 50), cu înrăzăriri din profunzimile mitosofiei pelasge > valahe, firește, cu esențiala noastră limită tragic-existențială: «La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință, / Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... / Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace !...» (EP, I, 101).

Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă [...], își are obârșii multimilenare în legendele [pre]cosmogonice de pe pământul nașterii Poetului Național, potrivit cărora: «La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu știa cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios își aruncă toiagul...» (VMR, 241).

Aruncarea toiagului – simbol al puterii absolute a lui Dumnezeu – este declanșatoare de Geneză, de Cosmocreație; Dumnezeu începe – chiar din această primă „clipă-toiag“ de ieșire din „starea de zero“ – să modeleze / sculpteze, să dea statură materiei informe (ca să apelăm la un impresionant concept creat / lansat de Aethicus de Dacia, în enciclopedica-i lucrare, Cosmografie, din orizontul anului 466 d. H. – cf. In una materia informe / AdCos, 97 sqq.).

Așadar, înainte de Geneză, în „starea de zero a universului“, a fost materia informă, care-i desemnată / BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

cunoscută în mitosofia pelasgă > valahă drept Genune, Noian / Orcan, Ape Primordiale etc., ori, după cum spune Eminescu, „marea [primordială] făr-o rază“.

Varianta pelasgo- > valaho-bucovineană a Genezei, cunoscută lui Mihai Eminescu încă din copilărie, are și „motivul“ bulgărelui / bobului de spumă din care s-a ivit Nefărtatul (Minus- / Non-Creația / Dracul), spre a colabora cu Fărtatul (Dumnezeu – Plus- / Pozitiv-Creația, Atotcreația-Binelui) la „facerea Lumii“ (cf. VMR, 238). Din acest context mitic-valah trebuie receptată comparația / metafora eminesciană «punctuacela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii».

Legenda valah-bucovineană este analizată și de Mircea Eliade, în celebra lucrare De la Zalmoxis la Genghis-Han: «În Bucovina s-a înregistrat legenda următoare: pe când nu existau decât Cerul și Apele, Dumnezeu se plimba într-o barcă pe Ape. Întâlni un bulgăre de spumă în care se afla Diavolul. „– Cine ești ?“ întrebă Dumnezeu. Diavolul nu consimți să răspundă decât cu condiția ca Dumnezeu să-l ia în barcă. Dumnezeu acceptă și primi răspunsul: „Eu sunt Diavolul“. După ce au călătorit mult timp în tăcere, Diavolul zise: „Ce bine ar fi dacă am avea pământ sub picioare“. Dumnezeu atunci porunci să se scufunde și să ia nisip în numele lui. Urmează detaliile obișnuite: cele trei scufundări, crearea Lumii din câteva fire de nisip, odihna lui Dumnezeu în timpul nopții, tentativa Diavolului de a-l îneca în cunoscutele consecințe, întinderea Pământului.» (EDZG, 91; s. n.).

Mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii («Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii...»).

Tabloul cosmogenezei valah-eminesciene (versurile 51 – 74) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradițional“: «(51) Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / (55) De-atunci negura eternă se desface în fășii, / De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii… / De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Și în rouri luminoase izvorând din infinit, / (60) Sunt atrase în viață de un dor nemărginit, / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați; / (65) Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i și naintea-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / (70) Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al neființei universul cel himeric...» (EP, I, 101 sq.).

Și cosmogonia eminesciană pornește de la un punct, de la mișcarea acestuia din pacea eternă a preGenezei; în mișcarea lui, punctul separă întregul în cele două principii fundamentale ale „genezelor“: Tatăl-Cer și Muma-Pământ, Fărtat (Dumnezeu) și Nefărtat (Dracul) etc. Din acest moment viziunea eminesciană se desfășoară gradat, în concordanță cu teoriile despre universul nostru „în expansiune“ (cf. PTIR, I, 7 sqq. – Privire în punctul dintâi, cel orbitor).

Geneza, adică „desfacerea“ din „pacea eternă“, din 29

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE „încremenita Genune“, se supune unei ordini macrocosmice / microcosmice, unei dinamici spiralice, „în fâșii“, în trena galactică / solară, cu Lună, cu Soare, cu stihii, cu „sure văi de chaos“, cu „luminoase roiuri izvorând din infinit“, inclusiv cu „universul“ nostru terestru cu „mușunoaie de furnici“, cu «microscopice popoare, regi, oșteni și învățați», cu succesiunea generațiilor-efemeride, «muști de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul»; filosoficul raport etern – efemer este „conjugat“ la un mod liric profund-original, încredințându-ne „din noaptea amintirii“ că lumea noastră „e o clipă suspendată“, «că-ndărătu-i și nainte-i întuneric se arată...».

Potrivit mitului fundamental pelasg > valah, lumile / cosmosul sunt rodul colaborării antinomiilor, de după ordonarea Materiei Informe (cf. Aethicus de Dacia / AdCos – „In una Materia Informe“) – prin voință divină în Sacrul Întreg Cosmic (de-i Dumnezeu, Întreg în care Pelasgo- > Valaho-Dacul este parte, „sacră“ / „rea“) – și – tot prin voința dumnezeiască, dar de la aruncarea sceptrului / toiagului odată cu Întâi-Rostitul Cuvânt – prin autoscindare („în Apele Primordiale“), în energia plus-creatoare, sau Fărtat (în sinonimie Dumnezeului primei și secundei „fețe“ / „înfățișări“), și în energia minus-creatoare, ori Nefărtat (Nebeleizis / Gebeleizis, „balaurul norilor de grindină“, corespunzând, în era Creștinismului, „în alternanță de încărcături mitic-semantice, fie Satanei / Diavolului, fie Sfântului Ilie).

Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în tot ceea ce a mai rămas pelasg > valah din aria anticei Dacii a lui Burebista, Regalian ș. a., propagându-se – „monovalent“ / „bivalent“ din punct de vedere semantic-sincretic – și la alte popoare euro-asiatice, chiar și la nord-americani, într-o serie de legende despre scufundarea cosmogonică, abordate și de Mircea Eliade, în celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana și Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare românești (v. EDZG, 87 sqq.).

După cum a remarcat Distinsul Receptor și mai sus (ori, poate, și în alte cărți / studii ale noastre publicate în ultimul sfert de veac), îndeosebi, din „radiografierea“ amplului poem, Scrisoarea I, Mihai Eminescu închipuie un interesant tablou al unei pre-Geneze, al unei „stări de zero“ a Universului, al unui început, de «pe când ființă nu era nici neființă», tablou urmat, firește, de cel al nașterii cosmosului nostru cel de toate zilele, într-o viziune modernă, geometrică, prin mișcarea punctului „născător de linie“ – «dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur...» –, prin translarea liniei „născătoare de suprafață“, prin „rotirea“ suprafeței „născătoare de volum“, de „univers tridimensional / polidimensional“ – «De-atunci negura eternă se desface în fășii, / De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...» etc.

Memento mori, de Mihai Eminescu, este o „epopee“ / „panoramă“ dialectică a nașterii, morții și re30

nașterii civilizațiilor / universurilor din „cosmosul profund și concentrat“, în „cosmosul dilatat, extern“ (cf.

PTEm, 7 sqq.); poema este structurată în planuri antitetice, ori complementare: (1) planul macrocosmic, ori al „cosmosului extern și dilatat“; (2) planul „cosmosului profund și concentrat“, sau al microcosmosului, care conține „sâmburele lumii“; (3) planul „secant“ al proiectării / auto-projetării protagonistului-poet-de-geniu, la roata vremii (la axul lumilor / universurilor); (4) planul lumii ideale / spirituale («una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite»; «una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur»), intersectându-se cu (5) planul lumii material-telurice, conținând spectaculosul nașterii, apogeului și prăbușirii / morții civilizațiilor umane, cu „florile“ / entropia răului și cu mileniile terestre, cu „evii“, în conexiuile „clipei“, pulsației cosmice (macrocosmice); totul pare a se afla sub pecetea cancerigenă a răului prin toată mitosofia istoriilor: «Vedea-vei cum sub ochii-ți în plin se desfășoară / Tot patime de laudă; că vremea se măsoară / După a răutății pășire... Rău și ură / Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură / Invidioasă, crudă, de sânge însetată / E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată...» (EP, I, 402).

Nenumărate „aspecte“ epico-lirice ale mitului cosmogenezei se întâlnesc și în poemele: «Andrei Mureșanu – tablou dramatic într-un act», «Gemenii», «Luceafărul», «Rugăciunea unui dac» etc.

(IX) Mitul romantic al ens-ului de geniu. Divinități / semidivinități protectoare de persoane, de locuri, de orașe etc. sunt geniile, prezente în majoritatea mitologiilor; „misiunea“ lor terestră este îndeosebi aceea de a sfinți pământul, după cum se vede și din poema „Ca o făclie...“ de Mihai Eminescu: «O genii cu ce umbră pământul îl sfințiți, / Trecând atât de singuri prin secolii robiți, / Sunteți ca acei medici miloși și blânzi în viață / Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de față. / Oricui sunteți prieteni, dar și oricui îi pare / Că numai pentru dânsul ați fost în lumea mare. / În orice veac trăirăți neîncetățeniți, / Și totuși nici întrunul străini nu o să fiți, / Căci lamura vieții ați strâns-o cu-ngrijire / Și dându-i acea haină de neîmbătrânire, / Oricât se schimbe lumea, de cade ori de crește, / În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găsește: / Căci lumea pare numai a curge trecătoare. / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare.» (EP, II, 55).

Din Luceafărul, rezultă că geniile sunt un soi de Hyperion, de hyper- / super-ens prin bunăvoința Atoatecreatorului; în această instanță, chiar își poate alege domeniul „de exercitare / manifestare terestră“: ca geniu-filosof / gânditor, ca geniu-orfeic, ca geniu-războinic / napoleonic etc.; după cum suntem încredințați și din Odă (în metru antic), geniul – ca Hyperion căruia i s-a dat „ora de iubire“, de „trădătoare iubire“ – poate solicita redarea statutului dintâi, a statutului de nemuritor (căci numai astfel poate cunoaște „moartea terestră“, de trup-mormânt, soma-sema: «Ca să mor liniștit, pe mine / Mie redă-mă !»), aidoma „păsării-Phoenix“.

Desigur, condiția terestră a geniului este de a ferici mereu pe alții, nicidecum de a fi el însuși fericit în vreun chip, fie că-i Hyperion din Luceafărul, fie că-i „înțeleptul“ din Scrisoarea I, ori din Glossă, fie că-i BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE asemenea lui Hercul, ca în Odă (în metru antic), sau ca în Odă către Napoleon etc.

(X) Mitul comprimării timpului, pelasgul > valahul „an de trei zile“. Dimensiunea fundamentală a existenței, ireversibilul timp, se află mereu în obiectivul meditației eminesciene, de la mitul anului de trei zile, sau mitul comprimării timpului, până la perceperea timpului (zile, ani etc.) ca „umbră“ de „nouri lungi pe șesuri“, ori până la timpul „bivalent“, ca în Scrisoarea I, unde se relevă individualul timp («Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasorni-cul urmează lung-a timpului cărare...» – EP, I, 100, timp prin care oamenii se relevă schopenhauerian, „egali“, în fața morții),

sau universalul / cosmicul timp (timp în care Luna – de dincolo de abordarea polivalentă, „de apogeu“ romantic, a motivului – „operează“ dinspre „cosmogeneză“: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.),

desigur, „comensurabil“ și „incomensurabil“, până la anticiparea teoriei relativității einsteiniene (din anul 1905), ca în arhicunoscuta meditație, La steaua, din 1 decembrie 1886: «La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre... (EP, I 169) etc.

Mitul comprimării timpului – desemnat în folclorul valah / dacoromânesc prin sintagma anul de trei zile – se relevă în basmele cogaionice ca și în Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu: pentru obținerea calului năzdrăvan („cu șapte inimi“), Făt-Frumos-dinLacrimă se angajează un an de trei zile să ducă la păscut cele „șapte iepe negre strălucite“ ale Babei Cotoroanțe; în prima noapte reușește să își salveze capul (cerut de al șaptelea par care ținea loc de gard la casa Babei Cotoroanțe) grație intervenției prompte a „prietenului său“, împăratul țânțarilor – ce trimite un «roi nemărginit de țânțari» să scoată din ascunzătoarea pădurii cele șapte iepe; în a doua noapte îi vine în ajutor împăratul racilor ce dă ordin poporului său de crabi să scoată iepele ce se ascunseseră în abisurile mării; în cea de-a treia noapte este sfătuit de fecioara aflată în casa Babei Cotoroanțe, maltratată fără motiv de bătrâna vrăjitoare, să nu se mai atingă de mâncărurile cu somnoroasă; povețele fecioarei vin și după ce trece cu succes de „operațiunea păscutului iepelor nărăvașe“: «„– ...Da, bădică, mâne ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ți le gătește baba.“ Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. [...] de dimineață i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai și-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieși până în grajd, scoase inimele din câteșișapte cai spre a le pune pe toate întrun tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă și după îndemnarea babii se duse să-și aleagă calul ce trebuia să și-l ieie.» (EP, II, 274);

se subînțelege că sfătuit de fecioara de la casa Babei Cotoroanțe, Făt-Frumos reușește să obțină murgul cu șapte inimi („tretinul / calul cel slab“).

Ca majoritatea feți-frumoșilor din basmele valahe BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

și Făt-Frumos-din-Lacrimă crescuse la palatul părintesc «într-o lună cât alții într-un an» (EP, II, 263).

Deosebit de interesantă este înrăzărirea eminesciană a mitemelor temporalității din Scrisoarea I, din sonetul Trecut-au ani..., din Glossă, din Luceafărul, din Sărmanul Dionis etc., raliindu-și – din planuri complementare – și: (a) infinirea lumilor în „trinomul“ spațiu (necomprimat / comprimat) – timp (necomprimat / comprimat) – mișcare, zborul intergalactic spre centrul potential al universurilor, la Scaunul lui Dumnezeu, la „reședința Atoatecreatorului“ («Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot de atâtea clipe. // ...Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele. // [...] // Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre-a cunoaște, / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște.» / Luceafărul – EP, I, 132 sq.; s. n.);

(b) infinirea generațiilor / lumilor în raportul filosofic etern / peren – efemer, în raportul clipă „în curgere“ – clipă „suspendată“, în polivalența temporalității: „timp individual“, „universal“ / „cosmic“, „timp ireversibil“ etc. («Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați; / Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i și-nainte întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... / [...] // ...Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...» (Scrisoarea I – EP, I, 102; s. n.); «Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vie iară... // [...] //...Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec.» / Trecut-au ani... – EP, I, 149 ; ESon, 70 sq.; «...Tu așază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deșarte / Vreme trece, vreme vine.» / Glossă – EP, I, 145; «Și de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea, / Numai omu-i schimbător, / [...] / Iar noi locului ne ținem, / Cum am fost așa rămânem...» / Revedere);

(c) „palparea“ unui microcosmos cu „antenele gândului“, „trăirea unui anume viitor într-un dat prezent“ ca „posibil timp reversibil“, trăirea sentimentului „luciferic“ de a ritma cosmosul, bineînțeles, într-un misteric / inițiatic „timp universal“ al muzicii sferelor etc. («Presupuind lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta și ar cugeta tot atâta ca în evii noștri [...]. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie... [...] Bine zici, meștere Ruben... [...] Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemărginit și nu ne lipsește decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ș-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. [...] Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mișcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă ei îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. [...] „...Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu ?... Oare nu se mișcă lumea cum voi eu ? [...]

Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne...“ Vum ! [...] și Dan se simți trăsnit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau... [...] „Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta ? Norocul tău că n-

31

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE ai pronunțat vorba întreagă !...“ Supt ca de un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de o mie de ani...» / Sărmanul Dionis – EP, II, 280 sq. ; 305 sq.; s. n.).

Bibliografia indicată de sigle și notele de sub asterisc: AdCos = Aethius de Dacia, Cosmografie (ediție, studiu introductiv, tabel cronologic, note, traducere, de Ion Pachia-Tatomirescu), Timișoara, Editura Aethicus [ISBN 973-85261-9-1], 2004.

CILRc = G. Călinescu, Istoria literaturii române – compendiu, București, Editura pentru Literatură, 1968.

EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.

EmArg = Mihai Eminescu, Poezii, cu un cuvânt înainte, intitulat Eminescu, semnat de Tudor Arghezi (pp. V – XI), cu o Prefață, de Zoe Dumitrescu-Bușulenga (pp. XIII – XXXVIII) și cu un Tabel cronologic, de Ion Crețu (pp. XXXIX – LXII), București, Editura pentru Literatură (Biblioteca pentru Toți), 1965.

EOp, VI = Mihai Eminescu, Opere, vol. VI – Literatura populară (introducere – poeme originale de inspirație folclorică – lirică populară – balade – dramatice – basme în proză – irmoase – paremilogie – note și variante – anexe – exerciții & moloz – caetul anonim – bibliografie – indices, cu 63 de reproduceri după manuscrise – ediție critică îngrijită de Perpessicius), București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.

MCr, I, II = Titu Maiorescu, Critice (ediție îngrijită și tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, București, Editura Minerva (Biblioteca pentru Toți), 1973.

NLlr = Nicolae I. Nicolae, M. Pavnotescu, E. Leahu, A. Gh.

Olteanu, Gh. Lăzărescu, C. Parfene, Elena Berea-Găgeanu, Limba și literatura română, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1994.

PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-8-6), 2003 (pagini A-5: 504).

PTEm = Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești, Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97529-0-X), 1996.

PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creștinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1), 2001.

VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei Române, 1985. ______________________________________ *Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Zece „mituri esențiale“ în creația eminesciană..., studiu introductiv la volumul Luceafărul, de Mihai Eminescu, Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 973-852618-3), 2004, pp. 5 – 35. ** Distinsul Receptor este invitat să revadă: (a) articolul nostru mai vechi, Starea de zero a universului, geneză, expansiune și extincție, în „Scrisoarea I“, de Mihai Eminescu, publicat (în „versiune definitivă“) și într-un număr anterior al revistei Banchetul (Petroșani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, anul I, nr. 4-5-6 / apriliemai-iunie, 2016, pp. 10 – 15); (b) varianta Mitul cosmogonic-pelasg > valah, originala geneză și descoperirea eminesciană a „boabei spumii“, în Banchetul, anul al II-lea, nr. 19-20-21 / iulieaugust-septembrie, 2017, p. 11 sq. ***Distinsul Receptor este invitat să revadă și varianta: De la anul de trei zile la mitul comprimării timpului în creația lui Eminescu, de Ion Pachia-Tatomirescu în revista Banchetul (Petroșani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, redactor-șef: Dumitru Velea), anul al II-lea, nr. 16-17-18 / aprilie-mai-iunie, 2017, p. 8 sq.

Soldați români, curățindu-și armele -1917

32

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

PIATRA DE HOTAR DESPRE UN INEDIT ICONOGRAF ÎN OPERA LUI BRÂNCUȘI Potrivit legatului testamentar al lui Brâncuși, în păstrarea Muzeului Național de Artă Modernă din Paris, întrun colț al sălilor consacrate operelor lui Brâncuși – printre gipsuri, lemne grele și pietroaie, stă smeritul stei La Borne – Piatra de Hotar, dar deloc nelalocul lui, aici, în inima Parisului.

Piatra de Hotar, necunoscută iconografic nici biografilor și nici istoriografilor operei lui Brâncuși români sau străini, este un calcar zis „de taille”, înalt cât statul unui om voinic (1,85 m) întocmită din trei părți suprapuse: soclul, piatra însăși de hotar – un paralelipiped – și coronamentul lor, o streașănă ușor depășitoare a steiului subiect. Și soclul și paralelipipedul și strașina sunt incizate cu motivul-mumă al Sărutului reamintind tehnic tăiatul de pe Poarta Eroilor din Târgu-Jiu. Paralelipipedul arată în cele patru laturi ale lui – privite din față, din lături sau din dos, repetat, subiectul „Sărutului” originar: aceeași înlănțuire paroxistică a îmbrățișării – a țării-mumă și a fiicei smulsă sânului – a două trupuri care nu fac decât unul, amândouă reunite în brațele ce se petrec trupurilor în contopirea sevelor veșnice ale „Sărutului” adânc și prelungit, interpretându-se într-o unitate de ființă, una singură și indisolubilă.

Această variantă a leit-motivului Sărutului funerar din cimitirul Montparnasse din Paris a rămas necunoscută BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

iconografic sau mai puțin băgată în seamă de istoriografii și biografii străini care, până acum, au scrutat opera lui Brâncuși de aproape.

Istoriografic, despre această lucrare pomenește doar în treacăt – citându-se doar titlul lucrării, menționând doar existența ei în atelierul Brâncuși – fostul comiliton scriitor și critic André Salmon, din decada glorioasă 1910-1920 a lui Brâncuși și a Școlii din Paris. Aceasta în Dicționarul Sculptorilor și al Pictorilor Contemporani întocmit de Bénézit. Este un compendiu de nume, de titluri și de date, editat în trei volume în 1953, adică cu patru ani înainte de moartea lui Brâncuși, fără ca André Salmon să fi dat vreo semnificație și nici să facă vreo aluzie la mișcătorul tâlc național românesc al acestei Pietre de Hotar, străină și de ignorare atât lui André Salmon cât și conaționalilor săi.

Un negru văl de doliu și de durere învăluie această Piatră de Hotar. Ea trebuie să devină prilej de pietate și de reculegere și de reîmbărbătare pentru toți românii peregrini care au fericitul prilej să i se încline, dacă această lucrare ar fi expusă mai potrivit în muzeul căruia Brâncuși i-a încredințat păstrarea comoarei lui de artă.

Pentru orice minte și inimă românească, Piatra de Hotar, prin tâlcul ei de jale, dar și de reîmbărbătare, este îndreptățită să-și ceară așezarea ei în locul firesc care nu poate fi altul decât locul pietrei miliare-mumă. Aceasta, până mai acum câtăva vreme, era însemnată în centrul Bucureștilor de darul Romei-mumă „lupoaica” care ar fi simbolizat întregul adevăr istoric al ento-genezei poporului român dacă i-ar fi fost alăturate vestigii decebaliene.

Povestea Pietrei de Hotar este strofa de durere vie a legendei neamului românesc, părelnică celor ce străbat veacurile prin glasurile aezilor, sau prin gestul de artă al popoarelor care au o istorie și care prin Saga și Nibelungi, tot așa ca și prin Roland la Ronceveaux, și-au preamărit iubirea lor de țară și de neam. Înainte de a trece la viersul ei, e bine să limpezim un colț de ceață care încearcă să mai acopere pentru cei interesați pomenirea vieții lui Brâncuși. * Printre învinuirile ce i s-au adus – „mi-a fost dat în pașii mei să asmut droaia de javre, fără să fi întâlnit un dulău ca să-i arăt ce gândesc”, - spunea el adesea cu bărbăția bătrânilor lui, a bejuicanilor, care înfruntau gadina 33

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE înfuriată despicându-i capul cu toporul – (...) printre învinuirile ce i s-au adus, cea mai mică, dar cea mai dureroasă pentru el, era pretinsa lui desțărare – desrădăcinarea lui, amândouă scornite ca și pretinsa lui nepăsare de patrie.

Pretinsa înstrăinare a lui Brâncuși e ușor de desmințit de n-ar fi să se ia drept mărturie nu altceva, decât stilul său de viață intimă pe care el nu l-a părăsit până în ajunul morții, petrecută pe așternutul unei lavițe nu departe de vatra din atelier – aidoma celei din Hobița – din spuza căreia nu lipsea oala de pământ cu fiertura boabelor albe – înmiresmate de cimbru și de sfunduc și grasă de costița – coastă afumată, nelipsită traiului țărănesc românesc ca și ceaunul cu făina de porumb de aur al gustosului cir, lângă sărărița în care Brâncuși păstra și carnetul lui de cecuri.

Acest stil de viață al lui Brâncuși, spre sfârșitul ei, nu va fi distonat decât de modernitatea telefonului așezat lângă statorul globului pământesc, la căpătâiul laviței și nu rareori invectivat de Brâncuși, găsindu-ne chemat de clopoțel „ca un aprod” – spunea el înciudat.

Iubirea lui dezinteresată de țară a arătat-o când prilej s-a ivit și trebuie să se știe că pentru ansamblu de la Târgu-Jiu el nu a pretins drept plată nici măcar un leu simbolic. Nici măcar un leu simbolic pentru acest izvor de aur turistic care a devenit de pe acum, așa cum el prevedea: Masa, Poarta și Columna pentru țara lui iubită. Și, de asemenea, trebuie să se mai știe că tot așa ca și un luptător pe front, pe aceleași riscuri de viață el le-a înfruntat, dând azil, în locuința sa din Paris, rezistenței împotriva cotropitorilor naziști. Vezi C. Gideon Welcker, Brâncuși.

Dacă ar mai trebui să se arate încă un semn de trăinicia legăturilor lui neclinite cu trecutul și cu datinile românești ar fi destul să se amintească dispoziţiile lui testamentare prin care el cerea să i se rostuiască îngropăciunea

34

după obiceiurile românești, așa cum această grijă a lui a fost strict respectată de executorii săi testamentari.

Așadar, nu nepăsarea de țară și nici indiferența față de destinele ei l-au făcut pe Brâncuși să moară departe de ea, ci învățăturile ce el le-a tras ca urmare a dezamăgirilor din 1938, când el a părăsit, neterminată și lăsată bălții palude, opera de la Tărgu-Jiu, îndepărtându-se cu scârbă și dezgust de locurile infestate de monștri insultori de talia lui Pamfil Șeicaru, și-ai unor politicieni ai vremii. * Curând după aceste dezamăgiri, în 1940, se prounța de aceeași asasini ca și la Buftea în 1917, ora dureros istorică a sfârtecării hotarelor noastre, a crimei îndreptată asupra țării: odiosul dictat de la Viena. Ecourile durerii țării sfâșiate îi vor ajunge lui Brâncuși în sihăstria lui din Impasse Ronsin și el nu le va rămâne indiferent și rece cum insidios s-a șoptit. Piatra de Hotar, prin tâlcul ei, devine semnul simbolic și heraldic a tot ce este pământ, grai și suflet românesc, nemuritorul imperativ care nu uită ceea ce niciodată nu poate să moară... Dragostea față de poporul său a fost întotdeauna trează și prezentă în mintea și în inima acestui înfățișător ale geniului românesc care, indiscutabil, este Brâncuși și opera sa. Piatra de Hotar nu este doar o lucrare ca oricare din opera lui Brâncuși, ea este o parte din trupul său, din inima lui de român, precum și a noastră a tuturor. Va trebui ca o replică a acestei „borne”, a Pietrei de Hotar să-și redobândească locul de piatră miliară-mumă, potrivit inspirației creatorului ei. ___________ Textul a apărut în ziarul craiovean, Înainte, nr. 6467, din 12 dec. 1965, din care mi-a înmânat o copie în 1972. Textul era păstrat ca făcând parte din cartea Brâncuși-Brâncuși II, pe care a predat-o Editurii Scrisul Românesc din Craiova. Fără să amintim pățaniile acestei cărți-manuscris, este de spus că, prin grija lui Ion Pogoriloveschi și Nicolae Diaconu, a apărut din ea cartea V. G. Paleolog, procesul sculpturii moderne, eseuri, la Editura Fundației „Constantin Brâncuși”, în colecția Brâncușiana, la Târgu-Jiu, 1996. În această carte figurează și textul despre Piatra de Hotar, la pp. 241-244.

Titlul complet al Dicționarului citat este: Dictionnaire critique et documentaire des peintres, sculpteurs, dessinateurs et graveurs de tous les temps et de tous les pays de E. Bénézit.

O replică în lemn de stejar a acestei Pietre de Hotar o realizase, prin comandă, V. G. Paleolog și o păstra în prima cameră, din cele două, de la intrare, la Centrul de Documentare și Cercetări Brâncușologice de la Filiala Academiei Române, Științe Sociale, din Craiova, din clădirea cu fața spre English Park, spre impozanta statuie a lui Alexandru Ioan Cuza. Tot acolo păstra și o machetă a Atelierului lui Brâncuși din Impasse Ronsin, un fel de perete din gips de vreo 3 m lungime și 1,2 m înălțime, cu partea de sus în „două ape”, având în basorelief, pe fețele sale, reprezentate elemente ale Atelierului și operele importante ale lui Brâncuși. Nu i-a fost dat să ducă la capăt acest proiect al Reconstituirii Atelierului lui Brâncuși în curtea Liceului de Construcții din Craiova, cândva Școale de Arte și Meserii pe care o absolvise Sculptorul. Cauza: prea mulți potrivinici cocoțați, atunci ca și acum, pe scaune nemeritate. (D.V.)

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

POEZIA FILOSOFICĂ Poezia atât cât dă seama, ea, de ordinea și peripețiile lumii, nu ar da oare seama mai întâi de noumenul acela al lumii, de taina, adică, de dinaintea facerii ei – un mister care așteaptă – sau, cu alte cuvinte, de arhetipul tăcut și ascuns, mut pentru muritori – cum îl va numi eminentul poet și gânditor Dumitru Găleșanu, de data aceasta, iată, în Axiomele infinității (Assiomi dell’infinita, ediția recentei cărți de poeme a autorului fiind, cum se vede, aidoma celor anterioare, bilingvă)? Dar cum să vorbești despre arhetip altfel decât axiomatic (aici fiind vorba, dacă ne uităm în teoriile axiomaticii, de axiome de legătură, nu de acelea de existență)? Fiind situați cu poematicul, cum s-a spus, într-o zonă difuză a câmpului antropologic (S. Marcus) nu-l vom putea de aceea apropria decât printr-un analogon așa-zicând metaforic, sau dimpotrivă în chipul exactitudinii, precum în științe. Cum poate fi însă, totuși, investigat? Științificul propune în caz, deja știm aceasta, cercetarea: una prin instrument psihoantropologic, dar și constatarea, în același timp, că el a devenit un rezervor de efecte și rezonanțe socio-culturale și istorice. Această interpretare intră desigur în contul expertului în științe socio-umane, poetul însă îl va supune exigențelor po(i)eticului, probabil chiar al cântului, dacă am redefini poezia, precum anticii, ca o putere a cântului de a defrișa, capithiaticii și mistagogii, necunoscutul și fascinația ininteligibilului. Ce spune acum, spre a reveni totuși la temă, poetul nostru, într-un poem liminar (un soi va să zică de ars poetica)? El rostește, iată, acestea: ,,raza de gând gravitând/ același tainic mister:/ simbolizând/ ordinea lucrului/ în vârfuri crucificate – vintage/ ca rănile fiului omului – cinci,/ apă * aer * foc * pământ și ether” (sunt evocați aci, înțelegem, deja marii presocratici, creatorii de cosmogonii). Dar aceasta ar fi, mai rostește, ca o întărire a gândului, autorul Axiomelor, chiar ,,curcubeul sufletului poetului”: însă nu mai degrabă tocmai ființarea ,,melosului” (care în greaca veche, vezi Dicționarul, mai înseamnă și cel ce compune, compozitorul ori muzicianul) sau, și mai aproape în interpretare, ceea ce (ca în grecescul mellosmai), în cânt ori în poem, este ceva ce urmează să se facă, să intre în devenire; sau ceea ce, cu alte cuvinte, este diferit de lumea patentă. Ce ar spune așadar mai întâi poetul ori cântărețul, ce vor fi chemați ei să zică?

Poate doar să răspundă la întrebarea: unde este și ce este lumea – dar, mai bine, unde-i va fi acesteia locul: este oare el numai ca-și-cum ar fi să fie (ca în als-ob-ul acela al filosofului romantic german), este deci el numai ceva de ordinul ficțiunii? – un text care, iată, înainte-ne se desfăBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

șoară, și, înfățișându-se, devine deodată prezență; a devenit adică ființă. Ar fi, continuă în caz și Dumitru Găleșanu (întrebarea fiind chiar menită facerii – ori exodului ființei, poemul nefiind oare, în cele din urmă, numai o teză, adică o propunere erotetică?), nu tocmai menirea poetului aceea de a ,,desena pentagrame/ albastre/ pe cer – /…”, adică chiar ,,talismanele” acelei ființe visate po(i)etic (nu doar pur și simplu născocite) ,,cu virtuți magice/ din străvechiul Sumer”? Într-o frumoasă kaligramă (am observat și eu, încă într-un cuvânt însoțitor la Insemnele materiei, 2013, ca și, recent, Eugen Negrici, seducția autorului pentru această speță cu începutul în poetica lui Apollinaire), în figuri adică strofice, de regulă, cvasigeometrice – de parcă poetul ar fi intuit tocmai ceea ce tedescul Heidegger a numit poezia ca fiind o măsurare privilegiată a omului – precum în aceste stihuri în care Dumitru Găleșanu scrie, adânc și semnificativ: ,,Încrustată în nimb,/ are culoarea lăuntrului nostru,/ însă – privind// înapoi în timp,/ înțelegând ispita singurătății:/ n-ar trebui să credem tot ce vedem/ ca fiind limita în paradigma vieții./…/Având/ nostalgia întregului,/ popor al cunoașterii line! –/ arta de a trăi se naște prin a iubi/ spiritul ludic al minunii de-a fi,/ întotdeauna învățând a iubi/ prin gândiri pozitive și pline/ de adevăr despre sinele Sine,/ în comuniune cu sublimul naturii/ revigorând bunul simț al măsurii./…/” (din poemul Arta de a trăi). Comentând un poem târziu al lui Hölderlin, gânditorul secolului 20 (l-am evocat, se înțelege, din nou pe Martin Heidegger) numește și dezbate incognoscibilul, mai exact necunoscutul – care, pentru poet, ar reprezenta măsura; între aceasta și creația poetică, menită accesului, urcării spre necunoscut, ființând o strânsă reciprocitate (,,Creația poetică este o măsurare”, scrie gânditorul: ,,după cât se pare, o măsurare privilegiată”). Deși necunoscutul, incognoscibilul nu se revelează, însăși starea de revelare este, ne încredințează totuși Heidegger, ,,plină de mister”. Nu este revelat necunoscutul, fie el deja zeul, cum ne avertizează aici filosoful, dar el este dezvăluit prin ceva ce ni l-ar putea aduce în preajmă: ar fi cerul, cereștii, în cazul poetului german, sau pentagramele albastre pe cer la poetul nostru. Necunoscutul este revelat la Hölderlin aidoma cerului, se întreabă acum filosoful din Freiburg? ,,Acesta e lucrul pe care îl cred”, își va răspunde repede, net, sieși. Nici zeul, nici cerul, nici vasăzică singură starea de revelare nu sunt totuși, crede el, ,,măsura pentru măsurarea umană”. La fel, putem acuma reveni, în cazul gânditorului-poet Dumitru Găleșanu. Cuvintele lui Heidegger sunt aci, cu siguranță, grăitoare. Să 35

FILOSOFIE le ascultăm: ,,Măsura constă în felul în care zeul ce rămâne necunoscut este revelat ca atare prin intermediul cerului. Apariția zeului prin intermediul cerului constă într-o dezvăluire ce lasă să se vadă acel ceva care se ascunde; dar lăsând să se vadă, ea nu caută să smulgă – din starea sa de ascundere – ceea ce este ascuns, ci ocrotește ceea ce este ascuns în însăși ascunderea sa” (vezi ,,…În chip poetic locuiește omul…”, 1982, în traducerea regretatului Thomas Kleininger). ,,Adâncind cunoașterea/ lumii/ în simultaneitate,/ unde să fi fost pe-atunci poezia?/ În mai târziul luminii/ focalizând veșnicia?”, se întreabă, aș spune în chip heideggerian, altundeva (în poemul Cred în imposibil) Dumitru Găleșanu. Dar ce să fie, cosmogonic vorbind, ,,târziul luminii”? Probabil pământul, locuirea omului pe acesta. Atunci încredințarea poetului român să nu fie aidoma aceleia a gânditorului neamț din Pădurea Neagră?

Anume că locuirea omului e întemeiată pe poetic, admițând că existența omului pornește de la locuire*), aceasta fiind, la poetul nostru, precum la Hölderlin, însăși trăsătura fundamentală a existenței umane; absolutul, axioma infinității, ca să vorbim odată cu autorul de care ne ocupăm, e chiar ,,curcubeul spiritului” rămas (rostește Găleșanu) ,,autoexilat pe Terra în-eternitate”. Numai creația poetică, ar conchide aci el, face ca locuirea omului să fie locuire. Doar creația poetică, atunci când poezia adoptă limba filosofiei, aduce omul (,,curcubeul spiritului”) în chip poetic pe ,,Terra în-eternitate”.

O remarcă a criticului literar Eugen Negrici definește în bună măsură, într-o prefață la volumul Axiomele infinității, demersul liric insolit al lui Dumitru Găleșanu: capacitatea la acesta a cuvântului poetic (scrie comentatorul) ,,de a împinge, din aproape în aproape, Ideea”. Cu alte cuvinte: un efort constructiv, impozant, depus în planul formei, e însoțit deodată de un travaliu, la Găleșanu, la fel de impunător, depus la construirea Ideii: versurile lui Găleșanu, mai constată criticul, conținând meditație, raționamente, neașteptate deducții filosofice; iar poezia fiind, în consecință, simultan construire și gândire, am mai putea adăuga. Să vedem în această ordine un de neînchipuit (aș spune grozav) poem (dintr-un volum mai vechi al poetului, Ante*metafizica, 2015), anume acest Autoportret, un poem prodigios, câți din literatorii veacului nostru ar putea așijderea să ni se înfățișeze: ,,Imnuri de dragoste înălțând/ dintre galbene file (un stih foarte frumos, aș spune excelent!)/ un punct al orizontului/ mi s-a scurs în pupile (câți vor îndrăzni dintre optzeciști, de pildă, să-și pună aci sigiliul!?)/ și, subțiat din adânc/ până-ntr-un gând,/ cum focul veșnic viu/ din suflet arzând,/ prin starea de veghe/ m-am desprins –/ întrupând o vibrație/ lină și plină de grație,/ într-o lumină/ mirifică,/ în urma căreia/ moartea se purifică,/ străluminându-se/ Ființa –/ în unica respirație”. Care ar fi (e cu putință să deducem acestea din poem) noutatea demersului lirico-

36

filosofic al lui Dumitru Găleșanu? Anume că (spre a folosi acum cuvintele inspirate ale matematicianului și eruditului Solomon Marcus) gândirea poetică, în cazul autorului nostru, se deplasează de la stare la proces. Nu vedem nicidecum insemnele materiei (vezi și volumul cu acest titlu, din 2013, al scriitorului), nici unei ustensile a omului nu-i este defel îngăduită pătrunderea în jocul abscons al profunzimilor anterioare facerii, dar poezia, ca și mecanica cuantică de exemplu, sunt singurele care dau sens (ființă) ansamblului fenomenal, adică înfățișărilor cu care ne întâmpină, în momentele lui de grație, universul în care vom fi fost puși să locuim. Precum cu impreciziile și, mai degrabă, indeterminările acelora, aidoma și în poezie: lucrarea cu elementele (conturate, tușabile, neîndoielnice etc.) se asociază aceleia cu vagul și nedeslușitul, cu negurile sau cu visătoria, ori cu neprevăzutul și cu fantomele care de departe (în timp și spațiu) ne înconjoară. Dumitru Găleșanu ne dă, iată, dreptate: ,,Și m-am lăsat sedus/ de-un dor aromitor/ să transgresez Universul/ prin nobilul Vid –/ca un zeu călător/ în unicul zbor,/ ca-ntr-un vis/ rostit în ușor,/ din ușor în ușor,/…/ Dar visul meu înțepeni/ la un timp neguros,/ și din tot mai sus/ și din tot mai jos,/ c-abia mai ating/ unicul zbor/ EU/ risipindu-mă/ Sine: prin Sine/ din tot mai ușor/ în tot mai ușor” (Autoportret).

O caracterizare pertinentă, mai mult de atât, deja iluminată, a poeziei filosofice a lui Dumitru Găleșanu semnează și scriitorul, editorul și criticul literar italian Giuseppe Manitta. Peninsularul, cunoscut, prestigios în arie (e instruit și în literele române), scrie explicit, ferm acestea, are mereu textul în față, nu divaghează: ,,…poezia lui Dumitru Găleșanu din această ultimă colecție de poezii se îndreaptă în această direcție: pleacă de la contingent pentru a sosi la o expresivitate filosofică și rațională a vieții, a mișcării, a morții, a cunoașterii, pe scurt, a percepției a ceea ce este omul în contextul cosmic al existenței sale labile” (traducere Celesta Popa). Prin opera sa, poetul și gânditorul român, subliniază el, insistă, stăruie în a da ,,un sens experienței umane”. Raționalitatea demersului, a meditației lirice nu elimină însă exercițiul mistic, mai apasă el: e aci cunoașterea, am spune, ca act de iubire, de apropriere, prin retrăire, deja prin acaparare, a câmpurilor gnoseologice – acelea în care poeticul se îndreaptă către necunoscut, măsurându-l, aducându-l la măsura creației poetice – măsură a omului, poate. În această ordine, undeva (în Destiny) Dumitru Găleșanu scrie: ,,Mergi – tu, oricât de departe/ între lumine!,/ până unde ți-e drumul izbăvitor în destine/ umanizând universul: fii tu însuți destin/ izvorul nepieritor al mirajului vieții!,/ pentru semenii noștri fii un simbol divin/ în ceremonialul iubirii – cu sufletul lin!” __________ *Vezi și eseul meu Forma filosofică, Editura KronArt, Brașov 2017.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FILOSOFIE

Prof. Dr. Nicolae-Sorin BAȘTUREA

A.I. BRUMARU ȘI MIRABILA SA CARTE – FORMA FILOSOFICĂ Cartea filosofului Aurel Ion Brumaru este arhitectural ridicată pe o structură conceptuală extrem de bogată, cu infinite substraturi de analiză care se deschid în noi concretizări la fiecare reactualizare a lecturii. Aș asocia stilul domniei sale ca fiind un compositum de scriitură tedescă de tip heideggerian, în ceea ce privește aglomerarea de simboluri și semnificații, o adevărată pădure de sensuri ce se relevă cu fiecare nouă conexiune pe care autorul o creează și, de ce nu, cu maniera postmodernistă, asemănătoare filosofului francez Jaques Derrida. Cartea Forma Filosofică se constituie, prin stratificările sau palierele sale de lectură, într-o veritabilă lucrare de fenomenologie. Abordarea lecturii ei presupune o pregătire prealabilă.

Lucrarea cuprinde șase eseuri, pe care citindu-le constați că sunt organic legate între ele printr-un fir ideatic, conducând și călăuzind cititorul către o analiză fenomenologică extrem de bine articulată metodologic și conceptual, acoperită pe tot parcursul ei de o armură exegetică și bibliografică atent selectată.

Primul eseu, intitulat Când spațiul nu e doar golul ilimitat…(sau Adaptabilitate și transfer ori cu prepoziția “înspre” în era schimbării) propune o discuție pe tema cratofaniei locului ca întemeietor de sens. Aparenta analiză intensională se deschide extensional în genul judecăților kantiene într-o explozie de conexiuni. Ființa dă sens locului.

Apariția ei modifică spațiul în loc, adică spațiul ocupat de ființă se transformă în loc ca locuire sau locuință. În absența ființei, spațiul este unul ilimitat și gol, aspect ilustrat atât în Teogonia lui Hesiod dar și în Scrisoarea I a lui Eminescu. Spațiul într-o astfel de ontologie este unul eminamente sacru (Eliade). Ocuparea spațiului îl face să fie profan (Arta și spațiu). El devine casă ca loc al ființei. Aici, într-o casă (văzută ca localitate sau patrie), ființa se statornicește limpezindu-și rostul. Autorul nu îl uită nici pe Lucian Blaga, care în lucrarea Elogiul satului românesc arăta că ,,pentru ființa românească determinanta stilistică a locului este satul românesc”, iar pentru a-și consolida structura argumentativă a întocmirii și locuirii locului îl citează pe Eminescu ,,Iar noi locului ne ținem”. Astfel, filosoful A. I. Brumaru face ca tot ce era exterior să dispară, permițându-ne accesul la o lume nouă, cea transcendentală posibilă prin viziune (Wesenschau) sau intuiție trăită. Această Weltanschauung se traduce fenomenologic prin Lebenswelt – ,,Lumea vieții” – lume în mijlocul căreia subiectul constituent primește lucrurile ca sinteze pasive anterioare oricărei cunoașteri exacte, conturând locul într-un mod husserlian, prin fluxul siluetelor (Abschattungen).

Parcurgând acest prim eseu, observi cum conceptul BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

de spațiu-loc, se constituie fenomenologic, prin sedimentare de semnificații.

Al doilea eseu intitulat Cartea despre facere și salvare continuă discuția despre loc. Cartea e ontopoetică, creează prin cuvânt existență (ca în pneumaturgia evanghelică). ,,Lumea e făcută din cuvânt iar universul întreg o carte căreia-i întoarcem foile” (Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului). Inspirat din filosoful și matematicianul Imre Toth dar și de scriitorul argentinian J. L. Borges –Aleph, divinitatea apare ca ,,o pasăre care este într-un fel totalitatea tuturor păsărilor”, mulțimea tuturor mulțimilor, biblioteca bibliotecilor ce nu poate fi inventariată chiar dacă fiecărei biblioteci îi corespunde un catalog. De la situația universului la facerea ființei, cuvântul este creator de existență. Ființa – ,,se gândește pe sine” iar ascunsul ei se dezvăluie.

Funcția contemplativă activează starea de neascundere adică ființările (das Seiende) ființei așa cum muzica se înfățișează numai prin interpretările ei (Ființa muzicală). Muzica capătă realitate numai în interpretare, adică ea ființează fără excepție numai în interpretare.

Tot astfel ființa se înfățișează și ea numai prin concretizările ei, adică prin interpretare. Prin muzică și prin hermeneutica muzicii se poate vorbi așadar și despre ființă.

Cel de-al treilea eseu Ontopoeza. Forma filosofică (Cartea și cadavrul) se deschide cu câteva interogații fundamentale: ,,Gândul gândește despre sine: Cine sunt eu? Cel căruia-i aparține gândul sau gândul gândit?”

Autorul face un adevărat tur de forță prin fenomenologie aducând în discuție chestiunea tuității – Tu-ul adică celălalt prin intermediul lui J. P. Sartre ,,infernul e celălalt” și Martin Buber Ich und Du – perechea Eu – Tu. Spiritul se află între Eu și Tu, ceea ce ridică problema ontologiei intervalului. Emm. Levinas consideră că subiectivitatea umană este duală plecând chiar de la tradiția adamică. Astfel potrivit lui Heidegger ,,cuvântul fundamental Eu – Tu poate fi rostit numai cu întreaga ființă…Mă împlinesc prin Tu; devenind Eu, îl rostesc pe Tu”.

Forma filosofică este așezată mereu între și orientată spre – prepoziție de înaintare, cea care refuză și sfidează oprirea. Între reprezintă un veritabil operator ontologic (Mircea Muthu) iar discuția despre acesta nu are cum să nu se oprească și la Constantin Noica. Ființa este o prezență ascunsă care se sustrage privirii (Heidegger).

Adăpostire în formă – a ideii, a gândului – se află în basmul Pasărea Măiastră a lui Petre Ispirescu. Mixtura de topoi și logoi, asocierea ființei cu locul este cu putință doar în forma filosofică. Argumentul este susținut prin

37

FILOSOFIE Parmenide – to gar ayto noein estin te kai einai (gândirea este, și ființa este, și același lucru sunt amândouă), dar și prin Heidegger: ,,căci același lucru este a gândi și a fi”. Gândirea înseamnă existență (Descartes) de aceea ființa se ivește în actul gândirii rostite și tot ceea ce gândim se face concomitent realitate. Aici, filosoful A. I. Brumaru apelează la dilema daoistă a lui Ciung Ciu: ,,noaptea...visai că aș fi fost fluture, zburând peste tot cu ușurință și fără de temeri. Visând trăiam va să zică precum fluturele – am plutit deci în văzduh aidoma aceluia, eram deja de atunci fluture. Din timpul acelui vis nu-mi mai amintesc acum de sunt un om ce se visează fluture, sau sunt fluturele visându-se om”.

Cel de-al patrulea eseu Arta în forma ei filosofică propune prin cartea lui Mihai Nadin – Civilizația analfabetismului, o reluare și aprofundare a discuțiilor despre carte, ființă și loc plecând de la conceptul de limbă.

Astfel a te îndoi de ontopoeza cărții reprezintă o problemă actuală: reintrarea omului în civilizația analfabetismului.

A. I. Brumaru reia discuția despre ființă analizând termenii heideggerieni de pliu și cută. Dezvăluind ființa putem înțelege. Înțelegerea aici înseamnă dezvăluirea pliului pe care grecii o numeau aletheia (adevărul ca ne-ascundere). Acest aspect se remarcă și în lirica lui Nichita Stănescu. Poezia lui Nichita este, după A. I. Brumaru, o călătorie întru ființă care înseamnă drum și casă.

Ființa (Dasein) este păstorul ființei, Gabriel Liiceanu traducând acest concept prin om. Omul e ocazia, prilejul de realizare a sensului ființei, este locul de constituire a

38

sensului ființei. Heidegger, în lucrarea Scrisoare despre Umanism, afirma următorul lucru: „În loc, la exigența ființei, omul găsește un adăpost pentru ființa sa”. Atât locul cât și calea sunt mai întâi în limbă, aceasta le adăpostește. Limba este apariția ființei, posibilă prin cuvânt.

Gândirea asupra ființei începe cu întrebarea, iar a întreba înseamnă să croiești o cale, un drum spre revelarea ființei. Este o căutare a temeiului pe care se sprijină și se fundamentează lumea, temei identificat ontologic la nivel transcendental. Filosoful A. I. Brumaru abordează și câteva aspecte legate de filosofia artei. Autorul citează pe Walter Biemel „arta este un limbaj care necesită o interpretare....este o scriere hieroglifică ce trebuie întrun fel transcrisă” și care preia într-un anume fel ideea lui A. Gehlen „Lumea este un produs al imaginației omului”. Artistul este cel care influențează percepția noastră prin creație. Menirea filosofiei artei va fi de a capta această activitate plăsmuitoare a artistului și de a analiza modalitatea prin care acesta transformă prin creație ceea ce i se înfățișează. Nu autonomia obiectului, ci dependența sa de cel ce îl prezintă, în limita posibilităților de a dispune, este marca sau linia expresiei, iar Biemel în stilul heideggerian demonstrează acest aspect prin exemplul Picasso (cel din perioada cubistă) cu perspectivele geometrizante ale acestuia asupra persoanei.

Sub întrebarea de tip filosofic, arta e în forma ei filosofică. Trecând în revistă filosofi precum Biemel, Heidegger, Husserl sau Potocka, filosofia artei este o fenomenologie a artei unde înțelegerea structurilor, semnificațiilor și sensului devin specifice intuiției eidetice. Receptarea artei, în general, și a artei moderne, în special, devine o activitate de tip hermeneutic posibilă prin „exegeză, interpretare și înțelegere” (Adrian Marino – Hermeneutica ideii de literatură).

Ultimele două micro-eseuri intitulate Ortologia.

Un dialog al culturilor și Lucrarea pentru Europa sunt un prilej pentru cititori de a se reîntâlni cu două mari personalități ale culturii noastre Camil Petrescu, respectiv Adrian Marino. Autorul rezervă celor doi privilegiul de a se constitui ca reprezentanți de seamă în investigarea artei ca formă filosofică cu specific românesc. Profunzimea ideatică a Docrinei substanței, a scriitorului și filosofului Camil Petrescu, precum și Hermeneutica ideii de literatură, a lui Adrian Marino sunt opere care, fără falsă modestie, îmbogățesc patrimoniul valoric european, reconfirmând poziția României în familia culturii elitiste de tip occidental.

Parcurgând cele șase capitole ale lucrării lui A. I. Brumaru nu ai cum să nu rămâi surprins de forța argumentației fiecărei idei, de expresivitatea și varietatea limbajului folosit, de erudiția de tip academic care transpiră prin fiecare pagină citită. Este o carte mult așteptată, absolut surprinzătoare în peisajul culturii românești, o lucrare mirabilă, cu adevărat filosofică pe care nu te saturi s-o citești și pe care ți-ai dori-o repetabilă.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

CONTINGENȚE ÎN PREDICATIVITATEA TRANSCENDENTĂ Problema, în plan logic, începe cu suspiciunea unei erori de necesitate: În ce măsură definiția lui Dumnzeu, în afara unei îndrăzneli spirituale, soluționează ceva din gravitatea destinală a omului? Filosofiile au făcut din asta o preocupare scăpând câteva erori aposteriori în logica definitoriului, îndepărtându-se astfel de esență, în timp ce teologiile s-au apropiat de ea aprioric acceptând grosso modo transcendentul și metafizica.

Era însă prea târziu atunci când matematicile au explicat totul prin logica predicatelor: nu totdeauna o propoziție dintr-un model A este adevărată și într-un model B. Cu atât mai mult, în domenii de definiție diferite, predicatele definirii nu pot fi adevărate ca în cazul tautologiilor logice, când un predicat dintr-un model este adevărat în orice alt model.

Problema nu are soluție, fiindcă între definitoriul contingent și cel transcendent nu există nici măcar o contradicție în logica predicatelor atât timp cât logica definitoriului metafizic scapă esențial rațiunii noastre, pentru că încearcă să aplice predicatele din domeniul A în domeniul B, acesta din urmă neputând fi controlat cu logica lui A (o propoziție este contingentă în logica predicatelor dacă și numai dacă nu reclamă nicio tautologie, nicio contradicție).

Definirea este astfel un raționament valid dacă și numai dacă C este deductibil din predicatele P1, P2..., pentru că nu există niciun model în care premisele (P) să fie adevărate, iar concluzia (C) falsă. Filosofiile ne conduc spre două propoziții (A și B) care se vor echivalente în și prin logica predicatelor.

Cred că, în cazul definirii lui Dumnezeu, A și B fac o mulțime inconsistentă, iar introducerea oricărei asignări de variabile nu este satisfiabilă, fiindcă se confruntă în metafizic cu diferența de univers (A și B nu pot fi echivalente tocmai din această cauză), iar extensiile nu sunt posibile în ambele sensuri (geneza e unidirecțională: Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa).

Așadar, premisa nu este falsă, dar nu se verifică în metafizic cu mijloacele contingenței. Până la a decide un Dumnezeu în postulat ar mai fi decât un pas, însă e tocmai pasul care se riscă în neant. Așadar, dacă totuși

este necesară, care ar fi prima întrebare în legătură cu Dumnezeu? Ar fi suficientă o singură întrebare? Ar putea fi ea scutită de pragmatismul contingent? Și dacă se impun mai multe întrebări, acestea sunt comutative sau sunt înlănțuiri descendente cu baza în infinit?

Logica aceasta, la limita rațiunii, e copleșitoare, însă scapă ceva esențial: poate fi Dumnezeu exprimat/descris în plan lingvistic sau rămâne inaccesibil în inefabil? Postularea lui Dumnezeu începe chiar cu prima întrebare, oricare ar fi ea despre El. Și atunci, dacă prima întrebare este totuși necesară, trebuie să stabilim momentul 0 în apriori sau în aposteriori? În principiu, putem neglija posibilitatea concretă de a accede la capacitatea de a cuprinde tot definitoriul? Și dacă da, atunci avem nevoie de primul indiciu.

Acesta, însă, nu poate fi abstract; primul indiciu apelabil este la limită: geneza! Așadar, nu avem decât să postulăm adevărul biblic și să repetăm întrebările despre existența lui Dumnezeu, ceea ce ne întoarce în același cerc vicios de care aminteam la început: logica definitoriului metafizic scapă esențial rațiunii noastre – or asta pune iar la îndoială necesitatea oricărei întrebări. Ar mai rămâne o singură alternativă; cea carteziană: existența mea, dacă este o realitate, de ce ordin este adevărul ei? Însă și de aici intru în același cerc vicios pe care încercam să-l evit din rațiunile amintite.

Așadar, postulatul nu poate fi evitat. Însă primul postulat nu este Dumnezeu și nici existența mea cauzată, ci cauzarea în sine; or nici asta nu este o noutate.

Definițiile reflectă însăși căutarea definitului și o exprimă cel mai adesea sintetic în afirmații: Dumnezeu este spiritul infinit și perfect în care își au sursa, suportul și scopul toate lucrurile1 Alte surse propun un Dumnezeu ca Un spirit infinit, etern și neschimbător în ființa, înțelepciunea, puterea, dreptatea, bunătatea și adevărul Său2; dar și ca realitate infinită, eternă, necreată și personală, care a creat tot ce există în afară de sine și care s-a relevat creaturilor umane ca fiind sfânt și iubitor, conform iudeo-creștinismului3.

Odată cu Tertulian (160 d. H.), Dumnezeu apare însă ca o Triunitate (Trinitate), destul de frecvent folo-

1

2Catechismul

Hopkins Strong Augustus, Systematic Theology, Philadelphia, 1907, p. 52).

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

3John

Westminster, p. 52.

H. Hick, Filosofia religiei, București, Ed. Herald, 2010, p.31

39

FILOSOFIE sită în Noul Testament (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh în deplină și desăvârșită unitate). Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 - 1636) formula pe acest temei ideea de Dumnezeu ca însumând nu doar trei nume, ci trei persoane care împărtășesc aceleași atribute divine...

Această Trinitate se află în cer, cum notează T.J. van Braght4: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; dintre care slăvitul Fiu s-a coborât printre noi și a trăit ca rob, făcându-se asemenea oamenilor și a fost identificat și arătat lumii de către Ioan Botezătorul la râul Iordan. Duhul Sfânt a fost văzut și el de către același Ioan Botezătorul cu ocazia botezului Domnului Isus, când a coborât în chip de porumbel și a venit peste Domnul Isus. Tatăl, care este spirit nevăzut și nu poate fi văzut cu ochi muritori, și-a făcut atunci auzit din cer glasul și a zis: «Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Imi găsesc plăcerea».

Iată deci că și în aceste intenții descriptiviste de definire, logica definitoriului metafizic scapă esențial rațiunii noastre nu doar pentru că A și B fac o mulțime inconsistentă, ci pentru că, pe de o parte, introducerea oricărei asignări de variabile nu este satisfiabilă, iar pe de alta, din motive de natură a argumentului; doar teologiile au reușit aceasta printr-un definitoriu grosso modo, funcțional, cu care filosofiile nu s-ar fi mulțumit în primul rând din rațiuni de metodă.

Nu ne îndoim ca Gerrit Roosen (1612 – 1711) că Trinitatea Tată-Fiu-Sf. Duh nu ar fi înțeleasă cum se cuvine ca deplină și desăvârșită unitate, iar paradigma argumentelor și stabilirea definitului au comportat contradicții și refuzuri de asignări până la acceptarea aseității lui Dumnezeu (cauza și principiul cauzării), chestiuni detaliate la începutul secolului al XX-lea de Adolf von Harnack, odată cu lucarea sa Esența Creștinismului.

Parcursul intuitiv – perceptiv – conceptiv a fost, în fond, o incertă și nesatisfăcătoare căutare în definit. Iar convenirea atributelor esențiale ale lui Dumnezeu nu ținea nici de natura revelației, nici de cunoașterea catafatică și cu atât mai puțin de cunoașterea apofatică.

Raporturile subiect/obiect, conștiință/lume exterioară au venit în urma observării pasive; ca atare, Dumnezeu se relevă ca mister în contemplare și își conturează atributivitatea în reflectare. El este mai întâi UnulTot (la greci), infinit și nemărginit și este la fel de ateist să afirmi existența lui Dumnezeu pe cât este să o negi: Dumnezeu este ființa în sine, nu o ființă5 și, pe cale de consecință, el nu există, ci pur și simplu este6.

Paul Tilich, la care fac trimitere, este astfel primul care avansează o remarcă esențială, dar care a scăpat timp îndelungat reflectării, deși scolastica se apropiase destul de mult de ea: Dumnezeu nu este o realitate printre celelate, ci una de o altă esență (chipul și asemănarea) – logica definitoriului metafizic scapă esențial rațiunii noastre, cum trebuie să repetăm. Dumnezeu, creatorul lumii, într-o primă observație, este auto-existentul (non-creatul) etern și infinit, iar orice creatură (secundară) se deosebește esențial de El. Transcendența Lui se relevă prin aceea că El este în mod necesar creatorul Universului (el însuși infinit).

Mai apoi, Dumnezeu este perceput ca entitate imaterială care își este cauză și principiu al existenței, o alteritate care nu este scutită de personalism; scrierile biblice, literatura iudaică și creștină devoțională au întreținut aceasta, în Noul Testament, de pildă, unde Iisus vorbește frecvent despre Dumnezeu-Tatăl, el fiind imagine lumească a acestuia.

Acestui atribut i se adaugă altele. Dumnezeu este bun și iubitor (o iubire de tip agape, nu de tip eros); Părintele Arsenie Boca spunea adesea că Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu și de aceea părintele Teofil Părăian considera rugăciunea, pelerinaj către Cer7, prin care omul se poate ridica mai presus de sine prin bunătatea lui Dumnezeu, care se subordonează iubirii Lui, de unde caracterul relațional al binelui.

Apostolul Pavel, pe de altă parte, aduce în discuție Mânia lui Dumnezeu doar ca potențială8, deși este frecvent amintită în Biblie9. Și cel mai distinctiv atribut al lui

4

păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; și toti cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor... (Rom. 2:5-16).

9Dumnezeu îi avertizează pe israeliți că dacă se vor deda la nedreptăți și asupriri sociale mânia Mea se va aprinde (Exod.22:24) Psalmii conțin și ei multe exemple în care apare mânia divină (Psalm.2:5, 12; 78:31; 79:6; 88:16; etc), apoi în Isaia,(Isaia 9:19; 10:6; 13:13.) Ieremia, (Ier. 21:5; 32:37.) Ezechel,(Ezech.7:19.) etc. Noul Testament vorbește și el despre mânia divină:” Cine crede în Fiul are viață veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”(Ioan 3:36.).

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Mennonite Publishing House, 1850 p.374 5 Paul Tilich, Systematich Theology, I, Chicago, 1951, p.237.

6Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt".

Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" (Ieșirea, cartea a doua a lui Moise, 3:14) 7 Ed. Doxologia, Iași, 2013, p.30.

8Ziua mâniei și a arătării dreptei judecăti a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Si anume, va da viață vesnică celor ce, prin stăruinta în bine, caută slava, cinstea și nemurirea; și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele;întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fața omului. Toti cei ce au

40

FILOSOFIE 10

16

Dumnezeu este sfințenia , cu care se întregește conceptual în teologia iudeo-creștină ca fiind realitatea infinită, eternă, necreată și personală, care a creat tot ce există în afară de sine și care s-a revelat creaturilor umane ca fiind sfânt și iubitor11, iubire care e totuna cu bunătatea lui Dumnezeu, despre care se scrie începând cu arhiepiscopul neoplatonist Anselm de Canterbury12, în secolul al XI-lea.

Judecățile despre Dumnezeu, în termenii contingentului, se exprimă speculativ în filosofie, dincolo de practică și experiență, divagând aseitatea: de la ceva ce există doar fiindcă nu se poate considera că nu există și Dumnezeu fără existență nu ar putea fi Dumnezeu, până la cea mai desăvârșită ființă ce poate fi concepută, care este definită ca având o existență eternă și independentă, finalizând cu afirmații teiste de genul cea mai înaltă și neîndoielnică realitate imaginabilă – formulări care se rețin în seama a ceea ce, dincolo de teandrie, numim argument ontic.

La René Descartes13, existența lui Dumnezeu este o proprietate sau un predicat definitoriu, ceea ce, pentru Kant14 nu înseamnă că subiectul și predicatele sale există în mod necesar în realitate, deși o ființă desăvârșită își presupune existența ca atribut dezirabil valid, însă nu este accesibilă cunoașterii pe cale rațională.

Teologic vorbind, atributele lui Dumnezeu sunt, după baptistul A. H. Strong15, de două feluri: atribute absolute sau netransmisibile și atribute transmisibile, în funcție de cum acestea sunt exclusiv ale Creatorului sau după cum se regăsesc în relația Lui cu Creația.

Filosofiile au optat pentru clasificarea lor în argumente ontice, cosmologice (cauza primă), teleologice și morale. Argumentele cosmologice mai adăugă celor ontice (referitoare la existența lui Dumnezeu) încă cinci: 1) Dumnezeu – sursa mișcării universale; 2) cauzalitate și cauza primă; 3) ființe contingente și Ființa Necesară; 4) valoarea graduală și Valoarea Absolută; 5) intenția naturală și Artizanul Divin, Potrivit lui Toma de Aqu-

ino , cel de al treilea argument. numit argument cosmologic, este totodată și argumentul contingenței lumii.

Argumentul teleologic, ultimul din enumerarea lui Aquino, are originea în platonicul Timmaios și este dezvoltat ulterior de William Paley17. Immanuel Kant, în argumentul fizico-teologic, trimite spre semnele evidente ale unei orânduiri după un scop determinat , orânduire finalistă străină lucrurilor înseși, doar contingent aparținând acestora, ele fiind legate de o cauză sublimă și înțeleaptă (cauza lumii), asta în timp ce pentru Aquino existența lui Dumnezeu nu este demonstrabilă, ci e doar revelație și credință.

Thoma de Aquino (Summa theologiae)recurge la raționamentul paulinic (Romani, I, 19.20)18 : fără efecte care nu sunt de proporțiile cauzei, nu se poate avea o perfectă cunoaștere despre cauză. Un raționament de reținut propune și Spinoza19: Întrucât Dumnezeu este ființa absolută infinită, din ale cărei atribute care exprimă esența substanței nu poate fi negat nici unul, ci există în mod necesar…, dacă ar exista vreo substanță în afară de Dumnezeu ea ar trebui să fie explicată prin vreun atribut al lui Dumnezeu; astfel ar exista două substanțe cu același atribut – ceea ce …este absurd; prin urmare nu poate să existe nici o substanță în afara lui Dumnezeu și deci, de asemenea, nici nu poate fi concepută. Căci, dacă ea ar putea să fie concepută, ar trebui cu necesitate să fie concepută coexistentă; dar aceasta este absurd. Deci în afara lui Dumnezeu nu poate să existe, nici să fie concepută vreo substanță.

Apoi și numele biblice ale lui Dumnezeu au relevanța lor în diacronia Lui conceptuală: El, Eloah, Elohim, El Sadai, Iehova... El, Eloah și mai ales Elohim, așa-zisul plural de majestate, au dat unora prilejul de a vedea în asta trinitatea Tatăl-Fiul-Sfântul Duh. Ebraicul Elion, din Vechiul Testament, înseamnă Cel Preaînalt, cu trimitere la dimensiunea teandrică copleștioare a lui Dumnezeu, în timp cel El Sadai trimite la Dumnezeu Atotputernicul, deși nu este exclus ca prima accepție să fi fost aceea de Stăpân nemilos. Tot așa Iah, mai apoi Iahve – regăsit în tetragrammatonul

10Tu ieşi înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce

12Monologionori

umblă în căile Tale şi îşi aduc aminte de Tine. Dar Te-ai mâniat pentru că am păcătuit. Vom suferi noi veşnic sau putem fi mântuiţi? Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi legiuirile noastre ne iau ca vântul. Nu este nimeni care să cheme Numele Tău sau care să se trezească şi să se alipească de Tine, de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta şi ne laşi să pierim din pricina nelegiuirilor noastre. Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu, olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.; Nu Te mânia prea mult, Doamne, şi nu-Ţi aduce aminte în veci de nelegiuire! Priveşte dar spre noi, căci toţi suntem poporul Tău... (Iasaia;64:5-11).

11 John H. Hick, Filosofia religiei, București, Ed. Herald, 2010, p.31.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Cuvântul dintâi despre ființa dumnezeiască sau pilda despre credința rațiunii (Monologium de divinitatis essentia sive exemplum de ratione fidei), 1076.

13Le Discours de la méthode, Leyda, 1637.

14Critica rațiunii pure (Dialectica transcendentală, II.3,4), 1781.

15Strong, Augustus H. Systematic Theology: a Compendium and Commonplace-book Designed for the Use of Theological Students, New York, 1886.

16Summa Theologica 17Natural Theology:or Evidences of the Existence and Attributes of the Deity Collected from the Appearances of Nature,1802.

18Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumenzeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucruile făcute de El. 19Etica, p.16.

41

FILOSOFIE IHWH , folosit de evrei ca substitut al Numelui Sfânt, față de care aveau rețineri în a-l pronunța; se traduce prin Domnul (Haleluiah = Slăvit să fie Domnul).

De asemenea, evreii au mai folosit pentru Dumnezeu și Ehieh, în sensul panteist de Eu Sunt Cel ce Sunt, conform Exodului3: Moise a zis lui Dumnezeu: Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel și le voi spune: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi și mă vor întreba: Care este Numele Lui?, ce le voi răspunde?

Dumnezeu a zis lui Moise: Eu sunt Cel ce sunt. Și a adăugat: Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numește Eu sunt m-a trimis la voi (Exodul, 3.13.14).

Alte cognomene ale lui Dumnezeu au valoare de sinecdocă: Iehova-Iire (Domnul va purta de grijă; Geneza 22:14); Iehova-Nisi (Domnul-steagul meu; Exodul, 17:15); Iehova-Salom (Domnul Păcii; Judecătorii, 6:24) etc., acestora adăugându-li-se ulterior numeroase altele în limbile popoarelor creștine.

Un lucru, însă, trebuie remarcat în chip special: teologia creștină, spre deosebire de fiolosofii, postulează un model al lui Dumnezeu mult mai coerent pentru că este conceput catafatic, a cărui aseitate este revelație pură, de o aritate conjunctivă, bipolară (scutită evident de contradicția contingent/metafizic); Dumnezeu este Domnul (gr. Θεός Κύριος) ca în psalmi: Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă (Ps., 117, 27); bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Ps., 117, 26)etc.

Așa-zisele atribute transmisibile ale lui Dumnezeu scutesc conceptul de orice contradicție tocmai prin această bipolaritate. Spre deosebire de atributele absolute, cele transmisibile vizează exclusiv dumnezeirea revelată în relația cu omul: Dumnezeu este veșnic și necuprins, Alfa și omega (Apoc., 1:11), iar Apostolul Pavel le amintește filosofilor de pe colina lui Marte că: In El avem viața, mișcarea și ființa! (Faptele, 17:28), respectiv eternitatea și infinitatea. Cât despre omniprezența atotcuprinzătoare, evanghelistul Matei spune: Acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor (Mat., 18:20.).

Un alt atribut transmisibil promovat de teologii este omnisciența lui Dumnezeu: El îi cunoaște fiecăruia inima (Faptele, 15:18) și știe de ce are nevoie fiecare (Matei, 6:8). Acesteia îi corespunde omnipotența: la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință (Matei, 19:26.) sau: Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu Tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei trece prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!

(Isaia, 43:2.). Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit oare, nu va împlini?(Num. 23 ).

Tot așa spune și Noul Testament (Evreii, 13:5; Timotei, 2:13) etc. Și încă un atribut esențial dintre cele transmisibile este dragostea: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El (Ioan, 3:16,17).

Atributele transmisibile, formulate de Strong, sunt de fapt contiguități ale atributelor dumnezeiești absolute: 1) Dumnezeu este spirit; 2) Dumnezeu este autosuficient și conștient de sine; 3) Dumnezeu este nondeterminat exterior în gândirea Sa; 4) Dumnezeu este imutabil (nonparadigmatic), nu se schimbă pentru că nu evoluează și nu evoluează pentru că rămâne totdeauna identic cu Sine; 5). În consecință Dumnezeu este și rămâne unic; 6) El este desăvârșire calitativă și etică; 7) In morala Sa este dragostea desăvârșită față de Creația Sa; 8) Dragostea Sa rezidă în Sfințenie: Dumnezeu este singur fără păcat.Toate acestea vor determina opțiunea teologică pentru Dumnezeul cel viu – ca răspuns, pe când filosofiile, în setea lor de absolut, fie că ajung la Dumnezeul lui Nietzsche, fie că încep de la el, rămân permanent în întrebare.

Odată cu Reforma lui Luther, Biserica creștină, de pildă, ameliorase relația cu păcătosul (Rechtfertigund = Justificarea), iar Calvin motivase asta prin faptul că Dumnezeu, Creatorul, este și izbăvitorul lumii (Providence) – doctrina predestinării.

Așadar, judecând după toate acestea și coroborându-le cu atributele Lui biblice, Dumnezeu (Noncreatul) nu poate fi cunoscut ca atare, aidoma Creației Sale, ci numai prin revelație (El S-a descoperit prin lucrarea Fiului20) și catafatic (prin Scriptură). Deci, orice strădanie de a-l aduce pe Dumnezeu din „ontica” Lui în ontica coordonatelor spațio-teporale este o eroare de intenție.

Iată de ce spuneam că Dumnezeu nu poate fi definit satisfăcător pe un definitoriu contingent, lucrul acesta făcându-l cel mai bine rațiunea teo-logică; apriorismul referențialului transcendent nu este compatibil cu aposteriorismul celui contingent decât prin teza atributelor transmisibile, o exclusivitate de domeniu a teologiei.

Reforma făcea astfel și ea distincții de această natură prin credință (Glaube), grație (Gnade), mântuire (Erlösung) și Sfântul Spirit (Heiligen Geist).

Argumentele lui Dumnezeu refuză aritatea din logica algebrică și sunt, categoric și exclusiv, la El mai mult decât în Creația Lui; teo-logica relevându-L în ceea ce avem de la El: Viața (ca realitate perceptibilă), Calea (ca normă intensivă), Adevărul (ca predicativitate extensivă). Toate acestea, însă, nu contrazic cu nimic abordarea ontologică a lui Tillich, după care Dumnezeu

20De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine Ma văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? (Ioan 14:9.).

42

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FILOSOFIE este contiguu în noi doar ca Temelie, iar ființa noastră finită este o prelungire în chip și mai apoi în asemănare a Ființei infinite.

Teologia creștină se scutește de deductivitatea teistă a lui Richard Swinburne21; un Dumnezeu care din ce în ce mai probabil există decât nu există – adică, așa cum am mai spus, conduce spre cel mai probabil sistem metafizic.

Astfel, între asertotica de dincolo de necesitate sau de posibilitate și dogmatica tezistă, care presupune o anumită criză a înțelegerii, ne aflăm în contextul dilemelor lui Collingwood22, potrivit cărora fie realul nu se structurează într-o singură ierarhie, fie noi îl cunoaștem parțial, fie nu sesizăm conexiunile între ceea ce cunoaștem cu siguranță și atunci suntem tentați să admitem că lucrurile autonome sunt determinate de realitatea lor și, în consecință, unitățile abstracte, singure, nu sunt nici măcar ceea ce sunt; împreună, ele sunt ceea ce sunt, însă nu tot ceea ce ar putea fi (Dumnezeu – ceva ce există doar fiindcă nu se poate considera că nu există și Dumnezeu fără existență nu ar putea fi Dumnezeu; Cea mai desăvârșită ființă ce poate fi concepută, care este definită ca având o existență eternă și independentă; Cea mai înaltă și neîndoielnică realitate imaginabilă etc.).

Argumentul ontic rămâne în bună parte în contextul dilematic al lui Collingwood:1) Dumnezeu – sursa mișcării universale; 2) cauzalitate și cauza primă; 3) ființe contingente și Ființa Necesară; 4) valoarea graduală și Valoarea Absolută; 5) intenția naturală și Artizanul Divin – ele fac fie trimitere expresă la contingent, fie că vin din direcția acestuia; intențional se transformă argumentul în el însuși, ca în funcția identitară, spre deosebire de atributele transmisibile, promovate teo-logic, cu tendință exponențială ridicând totul la o putere variabilă: 1) Dumnezeu este spirit; 2) Dumnezeu este autosuficient și conștient de sine; 3) Dumnezeu este nondeterminat exterior în gândirea Sa; 4) Dumnezeu este imutabil (nonparadigmatic), nu se schimbă pentru că nu evoluează și nu evoluează pentru că rămâne totdeauna identic cu Sine; 5). În consecință Dumnezeu este și rămâne unic; 6) El este desăvârșire calitativă și etică; 7) In morala Sa este dragostea desăvârșită față de Creația Sa; 8) Dragostea Sa rezidă în Sfințenie: Dumnezeu este singur fără păcat – cum menționam și mai sus.

Strong continua astfel într-un spirit mult mai tranșant teo-logic ceea ce începuse Otto Rudolf23, agumentul său evită autologiile și este mult mai atent la valoarea de adevăr (ex.: Dumnezeu este autosuficient și conștient de sine; Dumnezeu este nondeterminat exterior în gândirea Sa etc.).

Predicatul argumentării ontice își estompează însă valoarea de adevăr din cauza variabelor în universul discursului (Ființe contingente și Ființa Necesară; Valoarea graduală și Valoarea Absolută; Intenția naturală și Artizanul Divin). Conjunctivitatea conduce aserțiunea filosofică spre erori de tipul non sequitur (ex.: ceva ce există doar fiindcă nu se poate considera că nu există) sau chiar lipsa premisei (Cea mai înaltă și neîndoielnică realitate imaginabilă).

Contingentul face ca, la Durkheim, argumentul sociologic să fie o premisă suficientă (sistemul sfințeniei și al lui Dumnezeu presupun condiția de loialitate absolută impusă de societate membrilor săi), la Freud religia este o apărare mentală împotriva amenințărilor naturii, pentru Hick Dumnezeu poate fi definit în egală măsură în termeni naturali și non-religioși ca și în termeni religioși, iar la teiști conceptul se poate exprima și dilematic (Dumnezeu este perfect iubitor, Dumnezeu trebuie să dorească să elimine tot răul; iar dacă Dumnezeu este atotputernic, trebuie să poată elimina tot răul. Dar răul există, prin urmare Dumnezeu nu poate fi omnipotent și perfect iubitor în același timp), simultan, pentru omul de știință, Universul dăinuie ca obiect al cercetării ca și cum nu ar exista niciun Dumnezeu.

Teo-logic, definirea lui Dumnezeu nu se identifică cu descrierea conceptului nostru de Dumnezeu, fiindcă așa ceva este din start exclus tocmai din considerentul atributului de natură transcendentală: Dumnezeu este și rămâne unic; El este desăvârșire calitativă și etică; In morala Sa este dragostea desăvârșită față de Creația Sa; Dragostea Sa rezidă în Sfințenie: Dumnezeu este singur fără păcat. Astfel coerentă, relația omului cu Dumnezeu rămâne, în virtutea acestor atribute definitorii, să facă, după obiectul teologiei creștine, apologia smereniei și să se desăvârșească prin credință, nădejde și iubire; ateismul oricum nu este o soluție.

21The Existence of God, Oxford Universdity Press, New York, 1979

23Naturalism

and Religion, London,1907.

22

R.G. Collingwood, Metodă și metafizică, Rev. de Filosofie, an LXII,5/2015, p. 697.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

43

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

Despre societate și viață socială în dialectica modernă și contemporană 1. Despre conceptele fundamentale ale ontologiei sociale: munca, valoarea și scopul Munca, valoarea și scopul sunt cele trei concepte fundamentale cu care operează și asupra cărora operează ontologia socială, fiecare dintre ele surprinzând ipostaza de ființare a unui anumit palier metafizic, dar fiind indisolubil legate între ele prin vectorialități constitutive, suprapunându-se și alcătuind împreună sfera domeniului de viețuire a omului și de realizare a condiției sale, de configurare obiectivă, în proiecție ideală, a universalului. În secolul al XIX-lea, G.W.F. Hegel și Karl Marx aduc semnificări importante conceptului de muncă, declarându-l pivotul central al concepțiilor monist-materialiste asupra lumii și existenței. Văzută în dinamica unei dialectici ce laudă producția materială în sensul ei înalt, evoluționist-istoric, munca, înțeleasă ca praxis formator, înnoitor și coagulant al conștiințelor individuale, devine un factor de proces capabil de a obiectiva chiar domeniul subiectiv și, de aceea, încătușat al ideilor. Mijlocul de producție este subcategoria centrală a acestei categorii filozofice centrale, motorul și instrumentul ei de realizare, care capacitează forța creatoare a omului, lăsându-i, însă, libertatea completă, necondiționându-l și nesupărându-l prin perisabilitate: realizarea uneltei devine mai importantă decât însăși bucuria creării unui bun, efemer până la urmă; mijlocul devine mai important decât scopul.

Georg Lukács pășește pe același drum al materialismului dialectic, dar vede, în acest perimetru inerțial, teluric obiecte deosebit de interesante, iar nuanțele cromatice ale viziunii sale filozofice sunt bogate și subtile: dacă în calitate de creatoare de valori utile, întrebuințabile, munca se direcționează cu forță și se livrează generos socialului, inversa nu este valabilă, socialul nu condiționează sub nici o formă munca; ea rămâne o condiție natural-existențială externă a omului, mijlocitoare a schimburilor substanțiale dintre el și natură. Specifice omului, gândirea și limbajul articulat, alături și împreună cu munca, fac posibilă comunicarea, relaționarea în cadrul societății, ridicarea de la concret la abstract, înțelegerea universului subiectiv dar și deschiderea largă a disponibilităților intelectiv-creative ale ființei umane în sondarea unor noi 44

lumi în noosfera și axiosfera în care, esențialmente, își duce regimul existențial. Societatea se definește ca un complex de acțiuni și relații umane care le condiționează oamenilor existența, care acționează cauzaltransformator asupra mediului lor vital, iar organizarea ei instituțional-utilitară nu este altceva decât postarea unor semafoare de ghidaj pe drumurile lungi și obositoare ale umbletului său pământean.

Valoarea instituie o scară ierarhică apreciativă asupra bunurilor spirituale și materiale create de om, dar și pe cale de a lua ființă, slujind omului în orientarea asupra lucrurilor înconjurătoare și asupra lucrurilor pe care intenționează să le creeze, adică asupra scopurilor și demersurilor sale. Valoarea și criteriul valoric, pe lângă faptul că însoțesc orice mod al rețelei cognitive, afective și gnoseologice, se constituie în criterii ontologice atât de puternice, încât au căpătat chiar și autonome, fiind considerate de către unii filozofi structuri metafizice independente de bunul valoric pe care îl măsoară și desemnează, obiectiv trăitoare în sine.

Tudor Vianu subliniază adâncimea ontologică a valorii, pe care, firesc, o leagă de conștiință, de puterea ei de pătrundere, spre diferență de capacitatea de evaluare spațială a obiectului, care aparţine simțurilor. Bunul valoric spiritual, necorporal, sau a cărui corporalitate nu este semnificativă, neavând spațialitate, se supune, în întregimea lui, ca valoare în sine și ca suport al valorii, estimării exclusive a conștiinței.

Mircea Florian ridică actul valorizator din responsabilitatea intrisecă a subiectului individual, plasându-l sub puterea unor determinații colective, societare, civilizaționale – deci, istorice. Intrarea în patrimoniul comun de cultură al omenirii se face pe ușa personalizată sub numele mai multor conștiințe. Din perspectivă valorică, din punct de vedere al mecanismului aparatului intelectiv, frumoasă comparație face Arthur Schopenhauer între geniu și simplu talent, căci dacă talentul discerne un sector existențial comun, dar în care se mișcă mai abil decât alții, geniul, prin forța sa specială, își poate proiecta cu totul alte lumi, în care intuiția descoperă locuri de o frumusețe nebănuită. Lumea valorilor, obiectivă și legică, context existențial al umanului, îi determină omului condiția sa specifică, constituindu-se în domeniu imanent al socialului. Prin traiul comunitar valoric, omul își BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FILOSOFIE proiectează modelul în transcendent, dobândind astfel puterea de a se aprecia pe sine și pe ceilalți. Sub cupola sacrului, omul devine demiurg, ființă naturală dar și socială care prin creație și estimare valorică, dând măsura supremă a condiției sale, își plasează conștiința sub semnul unicității.

Scopul, ca și valoarea, trebuie gândit în relație cu conceptul de muncă, care le și integrează. Aceeași abordare colectivă, societară, astfel încât retrospecția, prospecția, explicațiile predictice și postdictice să fie pârghiile conștientizării trăirii istorice, întru racordarea convergentă a scopurilor personale ale individului cu cele generale, comunitare. De la anticipare la înfăptuire, scopul mobilizează conștiințele, forța și acuitatea psihică și fizică a omului, realizând astfel construcția teleologică a societății, pe temeiuri nomolgice și axiologice.

Reliefând caracterul obiectiv al demersului teleologic, filozoful polonez Adam Schaff așază abordarea teleologică pe o altă treaptă de generalizare decât pe cea subiectivă în explicația istorică.

La Hegel, scopul este chiar violență și chiar vicleșug în acțiunea lui transformatoare, în drumul pe care-l parcurge de la starea subiectivă de potențialitate, de intenție la cea obiectivă, de scop înfăptuit, de realizare concretă. Acest “vicleșug” realizează umanizarea naturii și o salvează topirea subiectului în obiect.

Subtil, Lukács, referindu-se la ideile lui Hegel și Marx, întrevede, prin aportul umanizator al muncii, al instituirii teleologice, textura existențială a materialului, al unei “noi obiectualități”, calitativ îmbunătățite, ajungând pe această cale la concluzia că munca este o categorie esențială a ontologiei sociale.

2. Existență și conștiință socială. Societate și individ Dimitrie Gusti vede în societate, definită prin structură (obiective, principii de organizare) și caracterizată prin dinamica obiectivă mobilizată prin voință, scopuri și mijloace, esența vieții sociale.

Karl Marx secționează pe orizontală corpul societății, pentru a-i pune în evidență structura etajată, dar și întrepătrunsă, în tot ceea ce înseamnă administrarea și gestionarea acestui vast complex existențial. Și cum acest vast complex existențial este de fapt un organism multiplu, gânditor și activ, existența sa (existența socială) nu poate ființa fără conştiinţa socială, conștiință care posedă atributul obiectivității, fiind despovărată de subiectivitate. Cu cele două niveluri ale sale principale, psihologic și ideologic, conștiința socială, în numele sentimentului vital al existenței și interesului comun și, prin aceasta, și al celui individual, reușește transcenderea de la conștientizarea de sine, de la nivelul individual la cel social. Cu specificarea însă, importantă, a lui Petre Andrei, care BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

semnalează că domeniul obiectiv al conștiinței sociale trebuie a fi conceput ca prezentând o unitate funcțională și una fizică, morfologică. Acest lucru este extrem de sugestiv și paradoxal, contradictoriu, căci o unitate fizică, morfologică a conștiinței sociale nu se poate interpreta decât ca un “îngheț” mental impus, monolitic, constrângător și nivelator, pe când unitatea funcțională se referă la necesitatea organică a racordării conștiințelor individuale care o alcătuiesc la rețeaua intereselor și căilor de acțiune comune, la coeziunea și armonia din diversitate, vorbind deopotrivă despre instituirea generalului prin individual. Existența și conștiința socială, aidoma existenței și conștiinței individuale, sunt indisolubil legate, una fără cealaltă sunt de neconceput: ființa nu poate exista în afara capacității de vizualizare și analiză de sine și de alții, precum și această funcție izolată de organism, de ființă, este o absurditate. Mijlocirea dintre aceste două structuri o realizează valorile, omul ca ființă socială, diferită radical de animale, fiind în primul rând homo significans, adică ființă trăitoare cultural și, implicit, prin finalitatea axilogică, ființă estimatoare, homo aestimans.

Să reținem sublinierea expresă pe care Engels o face, și anume aceea că nici el, nici Marx nu au susținut mai mult decât că hotărâtoare în istorie este producerea și reproducerea vieții sociale. Nimic mai mult. El contestă susținerea factorului economic ca singurul hotărâtor. Discutabil. Din punctul nostru de vedere, lucrurile, în ceea ce îi privește pe cei doi filozofi materialiști, stau în modul următor, critica pe care o întreprindem având loc de pe poziția energetismului spiritual transcentiv, dezvoltat de noi în cadrul Teoriei Înaltului Determinism Energetic, și anume: Întreg existentul, inclusiv forma lui superioară, omul, este de fapt o întrupare energetic spirituală, esență spirituală secundă. Substratul material al proceselor cognitive, chimic, biochimic, fiziologic, chiar dacă va fi bănuit sau chiar dacă se prezintă sub diferite forme, va rămâne o credință la fel de înșelătoare ca însăși ființa în întregul ei, în materialitatea ei iluzorie. Omul nu este materie superioară și materia nu este esența existenței, după cum crede Hegel, ci omul și materia sunt spirit, energii spirituale. Materia, ca formă energetică posedând memorie, vibrație, câmp, nu este altceva decât energie spirituală transformată în vizibil, făcută accesibilă simțurilor, supusă constrângerii spațio-temporale, întrupată vremelnic în formă existențială de Flux. Acestei forme, care este energie spirituală joasă, rezultat al scindării megaenergetice din cadrul Circuitului transcentiv, îi este permisă desprinderea, apariția și mai cu seamă evoluția într-o formă conștientă de sine și de alții, pe care ea și-o poate organiza și prelucra specific, individual, și cu care va contribui la reîmprospătarea, Regenerarea forțelor energetice ale Entității spirituale Perfecte din care a provenit și în structura căreia se va întoarce.

45

FILOSOFIE Astfel, materiei spirituale, dându-i-se naștere, i s-a dat marele dar al conștiinței, care nu i se va retrage nici după părăsirea trecătoarei, mediocrei materialități, când iluminarea (starea pur spirituală în care se va găsi ființa existențială înglobată Masei energetice Luminare, în urma participării la Ciclul transcentiv) îi va deschide ochi eterni, ce vor uita pentru totdeauna timpul și spațiul. Îl vor vedea doar, de sus, îl vor înțelege și îl vor protegui, dar nu îl vor mai trăi și simți niciodată, în Cromatica și Armonia copleșitoare, mirabilă, din care vor face parte.

Friedrich Engels și Karl Marx, deși cred că nu se înșeală, simplifică enorm lucrurile, greșind astfel calea către adevăr și întârziind efortul de aflare a acesteia. Pur și simplu ei nu văd mai departe de stratul material, fenomenal al energiei spirituale, pe care de altfel îl exploatează cu consecvență, găsindu-i valențe fecunde exclusiv în existentul concret, vizibil. Metafizica lor nu accede către înalt, se lasă purtată și fermecată de meandrele perisabile și vicisitudinile istorice, devenind astfel, decăzând, mai bine spus, într-o filozofie a palierului superficial; mișcă pietrele, le azvârle, pe una o mai numesc proprietate, pe alta mijloc de producție, pe alta conștiință de clasă, le mai șterg cu mâneca, le mai lustruiesc, dar nu iau niciodată sondă de teren din pământul de dedesubtul lor; să o ia, să o adulmece și apoi să o arunce în văzduh, să vadă dacă se pierde undeva sau se topește în lumină.

Materialiști de vocație, ei rămân filozofi ai istoriei brute, fără elan spre tării. Dacă ar ști că vorbesc despre niște formațiuni energetice denumite aglomerări energetice, aflate într-o dinamică existențială convulsivă, dacă ar putea măcar bănui efemeritatea materiei căreia i-au construit statuie și viitorul ei statut spiritual etern, dacă ar putea simți că materia este materie doar pentru a avea conștiință, pentru a putea îmbogăți prin drumul său crescător Energia tutelară care i-a dat naștere, nu ar putea să persiste în clamarea acestei viziuni defectuoase. Pe lângă greșeala pe care o fac în derivarea unității și unicității Universului din concepția lor monist-dialectic-materialistă, derivare nesusținută în niciun fel de dimensiunea cantitativă și de împrăștierea ei calitativ-ontică, ei lucrează, se pare, cu un singur referențial, cel existențial-terestru, adică cel de Flux. Cum să înțelegem unicitatea în unitate? A cui? A lumii? În raport cu ce? Termenii devin largi, vagi, și prin neputința de racordare își demonstrează insuficiența flagrantă, arată cum își conțin propria eroare. Îndepărtarea de integrativul spiritual îi duce pe cei doi gânditori, automat, la defect în afirmarea categoriilor materiale de unicitate și unitate, categorii care, prin esența lor energetic-spirituală, trebuie obligatoriu conjuncturate referențial unui cerc amplu, integrator. Desigur, impunerea în aceste condiții, în mod necesar, a unificării materiei și conștiinței în definirea structurii onticului reprezintă o evoluție întrun astfel de sistem de gândire, dar numai în măsura în 46

care ia calea drumului corect, adică a aceluia care justifică, care dă sens existenței formei materiale a energiei spirituale prin introducerea în onticul de joasă frecvență (de Flux) a conștiinței evolutive întrupate în individualitatea spirituală, în ființa umană (la nivel terestru) și în alte specii de ființe (la nivel de Flux transcentiv extraterestru), și nicidecum a drumului care încearcă tentativa vicioasă de a acorda statut existențial ideativității, de a întemeia teza existenței și funcționării conștiinței și cognitivității, a proceselor psihice simple și complexe pe baza existenței unui substrat material chimic și biochimic, parte a materialității întregului organism uman. Acestea sunt două lucruri complet separate. Operarea greșită, cu ultima variantă, transformă necesitatea unificării materiei și conștiinței dintr-o soluție salvatoare, de spiritualizare, de înălțare a pauperului materialism marx-engels-ist într-o adâncire în el. Primul, în schimb, se referă la o conștiință a materiei și prin materie, care nu este același lucru cu “materia conștiență”, cu menținerea autonomiei ideale, transcendente a conștiinței; pe când cel de-al doilea susține materia conștiinței, existența unui substrat material al conștiinței spirituale eterice, ideale, cu înlăturarea transcendentului supraordonator și creator.

Dacă ateismul celor doi gânditori impregnează și sărăcește fondul lor reflexiv, generând simplificări și unilateralități regretabile, deschizând guri de evacuare materialist-dogmatice pentru un foc steril religios, producător doar de fum, noi nu trebuie să amplificăm greșeala lor prin vehicularea în sens defectuos a unor concepte ori principii. S-ar părea totuși că Marx și Engels reușesc să fundeze temelia conceptului modern de unitate a lumii nu prin sondări directe la nivelul conștiinței individuale, ci prin rezolvarea materialist-dialectică a raportului dintre existența socială și conștiința socială, prin dezvoltarea conceptului de praxis comunitar, concept care conferă statut existențial obiectiv atât conștiinței plurale a colectivității umane, cât și, prin ea, conștiinței individuale, conștiintei ”de sine”, pe care o leagă, prin motorul stărilor afective, cognitive și voliționale care o alcătuiesc, de practica nemijlocită pe care o generează, de transformare a realului. Deși pare verosimil acest sistem de judecată, deși logica pe care o întreprind vine să ne spună că, iată, nu este vorba de punerea în relație și de sprijinirea celor două concepte, ale existenței și conștiinței, în palierul individualului, ci al multiplului societar activ, beneficiar prin sine, prin roadele conștiinței sale practice, de schimbările radicale, progresiste ale mediului istorico-dialectic în care trăiește și se obiectivează ca un întreg, eșafodajul construcției lor teoretice este din nou șubred: 1. În primul rând, pentru că forțează puterile conștiinței colective la un gen de praxis brut, la producția materială cu orice preț, văzând în aceasta și unica justificare a existenței reale a acestei conștiințe BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FILOSOFIE și unicul motor al procesului de obiectivare util istoric, acțional al existenței sociale. Se simte cum materialismul dialectic nu mai împlinește o condiție a libertății de existență și acțiune (și aici este vorba atât de existența socială, în calitate de subiect obiectivat, cât și de existență umană, subiectivă, în calitatea ei de obiect subiectivat), ci o condiție a constrângerii existențial-acționale, și aceasta pentru că modul în care aleg cei doi gânditori să tranșeze dialectic-ontologic problema unității existenței și conștiinței utilizează un materialism pătratic, ca să-i spunem așa, constrângător în două ipostaze suprapuse: una este ipostaza formală, corporală a obiectului, sau a materiei în sine, cu determinații rigide și perisabile, iar a doua este ipostaza funcțională, cea producătoare, multiplicatoare nu atât a esenței spirituale interne, ci în special a materiei, suficientă sieși și justificatoare de existență, de sensul și menirea existenței; 2. În al doilea rând, pentru că glisează explicativ nepermis de ușor în derivarea spiritualității conștiinței “de sine”, individuală (subiectivă), ancorată prin definiție în reflexivitate și nu în producția materială, din “materialitatea” conștiinței sociale (obiectivă) a oamenilor, ancorată în praxis-ul dialectic și istoric concret, palpabil, măsurabil.

Deși au susținut că existența socială este cea care influențează și determină conștiința individului social și nu invers, deducerea inversă, echivalentă, a conștiinței intime (subiective) a individului din conștiința lui socială colectivă, deși neprecizată formal astfel, este mai mult decât evidentă. Pe această cale, ei ratează punerea în relație corectă a celor două structuri – singurul mod care poate încerca reflectarea cu succes a unei viziuni sincrone unitare a acestor categorii și, prin acestea, a lumii.

Construcția lor teoretică încercă să schimbe raporturile de implicație, subordonând spiritualul subiectiv, individual, materialului obiectiv, social și colectiv, când, în realitate, onticul și ontologicul sunt specii ale filozoficului de aceeași natură, spirituală,

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

întemeierea onticului realizându-se prin ontologic, existența obiectivată, unitatea în diversitate (unitas multiplex) având la bază, ca semnificant fundamental de întemeiere, conștiința participării la diversitatea din Unitate. Și în energetica transcentivă, unitatea energetică existențială (individualitatea spirituală, ființa umană), aflată în evoluție spirituală în câmpul de presiune transcentivă (alveola energetică), participă la parcursul de Flux atât în stare individuală, cât și angrenată (Predeterminant și Autonom-controlat) în complexele reprezentate de aglomerările energetice.

Coexistența alveolelor energetice nu reprezintă – readus din nivelul energetic în nivelul existențial obiectiv, fenomenal – altceva decât existența socială, în care existența individuală ființează ca element și temei al său.

Marx și Engels văd în om o forță predispusă la însumare, predestinată participării la acțiunea colectivă. Astfel, puterea ei singulară este neglijată, forța ei se datorează mobilizării masei semenilor în care se găsește. Energia colectivă creează și potențează energia individului; izolat acesta nu are nici un fel de putere, fiindcă omul trăiește social: unus homo, nullus homo.

Formula cu-pentru-contra a raporturilor umane reprezintă societatea. Neangajat, alături de semeni, unei lupte colective, el își epuizează steril resursele, fără nici un beneficiu pentru societate. Câștigul material, obiectiv-societar, se produce în grup, în uniune de forțe. Creația spirituală individuală, lupta cu sine, dezvoltarea autonomă, nedisiparea resurselor în scopuri neapărat acționale, economia și autogestionarea răspunzătoare și lucidă a resurselor personale nu sunt acceptate. Unitatea lumii își revendică statutul din puterea de organizare a societății, putere pentru care însă individul nu mai există, el topindu-se în mulțime, pierzându-și identitatea, specificul spiritual propriu, prin înglobare, constrângere și uniformizare. (va urma)

47

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE POLITIC, PROSTIE, LEGI ȘI SĂRĂCIE Dragii mei, Deși nu e bine să te uiți înapoi și nici să te oprești din drumul tău până ce nu ajungi acolo unde ți-a fost lăsat să urci, pentru a lămuri mici fapte și întâmplări, uneori vom reveni asupra celor doar sugerate în discuțiile noastre.

Până atunci, trebuie să rețineți că tot ce am zis nu face parte din răutățile lumești, nu ține de mofturi și nici de răzbunări meschine, mai ales că ura și alte mărunțișuri specifice unora, ne sunt străine. ...În plus, omul, în genere, își face singur suficient rău șieși. În aceste condiții, de ce am mai adăuga noi altul când acel suficient îl duce, pe cel ce și-l face, deja spre pieire?! Prin urmare, luați spusele noastre drept informații necesare, în care am încercat să fim parte a adevărului, adică să fim crâmpeiul din lumină, pusă în slujba istoriei, istorie pe care „omul aruncat în lume” și-o construiește zidindu-se zilnic, în același timp, pe sine. Spune-i asta unui găgăuță ce stă cu mâna întinsă, tremurândă, de alcoolic, pentru un franc în plus și o litră de țuică, și o să vedeți ce o să vă spună?! Cum unde stă? În „cultura română”, uns de urs, secretar de redacție, la o mare revistă. Pe vremuri, astăzi, doar o fițuică, după care, dacă nu curge, pică. Vai de mama ei de cultură, câtă vreme „sicritarul” nu a scris (în afara turnătoriilor făcute către securitate) nici măcar două fraze care să stea în picioare în literatura română! Urbea cunoaște!

Mă rog, cum sunt altele și mai și, îi lăsăm pe „trânșii” să se scarpine în cur, chiar dacă nu-i mănâncă, și trecem mai departe, dar..., dar nu o putem face fără a puncta și mitocănia, stare manifestă a omului politic de acum, de pe la noi sau te miri unde de pe fața pământului, stare venită tocmai din primordiile în care, politrucul, în special, s-a organizat veșnic altcumva, chiar dacă tot la nivel de turmă.

Ghișeft să iasă! Că legile ,,sunt ca pânza de păianjen”, nea spus-o Montesquieu, însă politicianul, contemporan nouă, de starea lor, a legilor, nu vrea să știe. Pentru el și mintea sa, sunt bune! Că ele sunt făcute doar pentru proști, o vedem la tot pasul, oricare dintre noi, și o vede până și cea mai indolentă formă umană, numită, teologic, creatură.

Când însă astăzi, la vârf de cloacă, belește ochii totemul indian, cu nuanță și șansă de gen, tonul de pieire a noastră, ca nație, e dat de anarhic și de către anarhia instituțională. Mai pe românește, acum, când oricare sulicman-frânaru, pe post de barbă-cot, vorbește pe limba lui și tinde să se afle în vârful trebii, în zorii unei noi crize mondiale, ne-am apucat să zidim, firește, Turnul Babel. Și ca să vedeți că am dreptate, v-aș ruga să observați cum una zice ministrul „x” 48

dimineața, când iese mahmur de sub așternut, alta, cam pe la prânz și totul e de-a-ndoaselea, spre seară, când se dezlănțuie iarăși marea brambureală. Spre miezul nopții, dezastru! Scârțâie tot, scârțâie chiar și patul! ...Iar de aici, drept recunoaștere din partea noastră, a prostimii, pentru puterea lor de muncă și înțelepciunea scârțâitului, putere la vedere și în țară, și peste hotare, plecăm troaca și-i felicităm: „dragă doamnă/domnule ministru, dragă doamnă /domnule senator/deputat, dragă doamnă/domnule nașă/naș! ...Și ce-ai mai fi! O zi specială, o sărbătoare specială, o persoană specială! De ziua ta îți transmitem un gând bun, să te bucuri de sănătate și putere de muncă! La mulți ani! Noi, ăștia ai tăi, te susținem și te aplaudăm în lupta voastră spre marea prosteală mondială! U-ra! U-ra!

U-ra! Că suntem la fel, orbeți, puși pe căpătuială, bătuți în cap, și la figurat, și la propriu! – se zicea pe vremea lui Ceașcă Împărat, dar și mai ieri, de un oare țâști-bâști, de-al nostru, în „foncție”, la fel de stâlcit la cap. Totul din circularitate pentru continuitate și înălțarea democrației pe cele mai înalte culmi. „Contează ca poporul să fie luminat. Prejudecățile magistraților au început ca prejudecăți ale națiunii. Într-o epocă a ignoranței, cele mai mari nelegiuiri sunt făcute fără șovăială; într-o epocă luminată, te temi chiar și când faci cele mai mari binefaceri.“ – ne-a spus-o același Chales de Secondat, baron de La Brede et de Montesquieu, pe scurt, cum i-am zis mai sus. Ne întrebăm și noi, ca tot omul trecător prin bâlciul preelectoral, organizat de Sfântul Ilie, la Oteteliș, pe Valea Oltețului și pe unde și-a pierdut până și ăl din baltă potcoavele: de unde atâta iluminare, câtă vreme carte nu se mai cere, iar „prostul nu cunoaște om mai deștept decât el”?! În aceste condiții, desigur, în mod natural, toți de-al de ăștia, proști ajunși deja sus și mai ales la putere, s-au adunat grămadă la o gargară și șorovăiesc despre cum se poate ciordi la umbra unor buci și a legilor ce-i protejează și-i onorează în egală măsură. Ei, nu chiar pe toți, dar îi!... De aici și expresia: „prost să fii, noroc să ai”, expresie la care am mai adăuga noi: prost să fii, noroc să ai, iar din patru în patru ani, săți prelungești mandatul de borfași și de mare șarlatan! ...Și nici măcar nu e greu, când ai la îndemână ajutorul social, „soșialul” – cum i-ar zice un/o drojdier/ră, la un pahar de alcool sintetic, aromatizat, doza zilnică de scurtat viața sau de murit subit, că doar prostimea, repet, prostimea trebuie să mai și moară, mai ales după ce și-a „exprimat” votul.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POLEMOS Oameni buni, nimeni, desigur din cei zdraveni la cap, „nu poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertății. Ceea ce primește o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva care, la rândul ei, nu primește pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva. Când jumătate din populație vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea și când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alții sunt beneficiarii muncii lor, atunci, frații mei, acesta este sfârșitul oricărei națiuni. Nu poți multiplica bogăția divizând-o”. Altfel spus, când subvenționezi sărăcia, ea se înmulțește, nu scade! ...Dar asta e! Asta e lumea „soșialistă” în care ne târâm, înălțându-ne încet și sigur spre cele mai înalte culmi. Cât timp este nevoie de validarea prostiei în scaunele puterii, peste tot, în lume, nefirescul a devenit firesc.

La noi, aici, în „Grădina Maicii Domnului”, mai abitir, mai ales că „românului i-e greu până se apucă de treabă, că de lăsat, îndată se lasă.” ...Iar de când cu „soșialul” „lăsatul” a devenit formă de a fi, formă de viață! „Legile, în înțelesul lor mai larg, sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor; și, în acest sens, tot ce există are legile sale: Divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, substanțele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor, omul are legile sale”. (Montesquieu, partea I, cartea I “Despre legi în general”, cap. I, alin. I).

Numai noi, românii, avem doar legile noastre! Ce Divinitate, ce substanță spirituală superioară nouă? Noi suntem noi, „miezul din dodoașca omenirii” – cum s-ar fi pronunțat un alt pitrocit școlit, tot cu aromatizant, la o oarecare terasă...

Dragii mei, mai în glumă, mai în serios, trebuie să vă reamintesc despre spiritul general al unui popor, spirit dat de: climă, religie, maximele guvernământului, pildele trecutului, maniere și moravuri și nici pe departe de ajutorul social care îngrădește și obligă. Cu cât se accentuează mai mult una din cele enumerate, cu atât slăbesc celelalte. „Soșialul” însă elimină aproape totul, și libertatea, în general, dar mai ales pe aceea de a gândi și a te exprima liber. Iar de aici, sper să vă dați singuri seama cum am fost, în marea noastră parte, reîndobitociți. Dacă vă dați, dacă nu... Personal, nu mă plâng! V-am mai spus-o în volumul „Cerșetor în iadul de la poarta raiului”. Cum miam dat seama că nu am cum să-mi întrețin familia, m-am dat cu puterea. Securisto-comunistă sau invers! Asta era pe-atunci! Iar de aici, în doar câțiva ani, de la absolvirea facultății, șef de gară! Aveam lumea la degetul mic. Mai ales de când cu foametea, pardon, cu alimentația științifico-rațional-fantastică, dictată la masa Marii Adunări Generale, în aplauzele aleșilor cu 100%. Până și tovarășul Bărbulescu, primul secretar și cumnat cu Ceausescu, îmi dădea târcoale. „Băi tovule, vagoanele cu carne, cu bunătățuri, mai pot fi ușurate! „Indicăție” de la partid! Cad

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

greu la calea ferată! Apoi trebuie să stea gogoașă și burta noastră?! Ai sigiliul, ai de toate! Cât privește controlatul, dracu te poate verifica, cât timp ești... Justiția e de-a noastră, e cu noi și nimic din bunătățuri nu i-ar strica! Cu alte cuvinte, toată lumea mucles!” ...Iar eu, știindu-mi interesul, oportunist, desigur, am servit partidul. La fel ca și tata. Când s-a săturat de înghițit fum de cărbune, de la toate jafurile numite locomotive cu aburi, cum s-ar zice, când „conștiința”, (bazaconii!), nu i-a mai dat în clocot, sa întors cu fața spre tovarășii cu care participase, cu parul, când la naționalizare, când la colectivizare. Că doar le fusese alături și tovarășul Ceaușescu, cu pistolul mitralieră și revolverul, se scuza el, și ajunsese secretar general, pe calul cel mare, după ce a mierlit-o Dej-Gheorghiu. De altfel, și tata, om cu cinci clase, după ce absolvise universitatea de partid de pe Brestei, din Craiova, cu bancheturi, cu chefuri cu tot, cam o săptămână și jumătate, era mare ștab la județeana de partid. El decidea care inginer, director de fabrică sau ias-eu, absolvent de facultate, mergea la Ștefan Gheorghiu, școala școlilor, astăzi transformată în „cursuri de îndoctrinare, iarnă-vară, ținute, după caz, la munte sau la mare, în ogeacurile partidului. Vă dați voi seama cât de stimat era? Apoi, ăia trimiși de el veneau și ei cu darea la partid, dare pe care doar el o dijmuia. Împărțea ăluia, celuilalt, dădea și la șeful miliției, ba chiar și pe la cel ce se ocupau cu poliția politică, pe la justițiabili, își oprea și el, astfel încât toată lumea se simțea la putere și mulțumită. Ce ți-e și cu puterea asta!... Când o ai, nu-ți mai încapi în pene și nu-ți mai vezi lungul nasului! Tot idiotul te bagă în seamă, îți pupă și mâna, și bucile, de atâta stat, cu siguranță puturoase. Totuși, fără verzișori în buzunar, pe vremea ăluia, puțeai a prost! Din motivul ăsta, cei de acum vor și una, și alta, adică și vor bani, și putere! În acest caz, prostia nu e doar cu rang, ca atunci, ci cu ștaif, e de fițe, specifică „totemului” de Dorobanți!

Or fi și excepții, nu zic ba, însă eu am auzit prea puțin de ele. Când o să aflați voi de acele excepții mai multe, dațimi de veste și mai stilizăm textul. Desigur, ar fi mult mai multe de zis, dar să zicem că noi am spus. Voi adăugați textului de față tot ce trăiți sau vă imaginați, puneți ca ingredient Feții-Păroși și Ilenele Cosânzene, din politichia românească, și o să vedeți, la nivel virtual, ce operă literară o să iasă! Apoi, ca totul să aibă și un rotund, să amintim și spusa lui Einstein : „două lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul.”

Dacă avem în vedere politicul, o să vedem că lui prostia i se potrivește mănușă, iar legislația pe care o emite (legile se fac doar în Parlamentele lumii), le justifică pe cele de mai înainte. În condițiile de față, urmare al triadei, politic, prostie, legi de trei parale, ce altceva să rezulte decât sărăcie cât cuprinde?! Ar mai fi de reținut și faptul că pe ici, pe colo, pe fața pământului, când prostia vremelnică este în limită, pentru nuanță, omenirea poate fi și altfel! Mare atenție însă, am introdus în ecuație timpul!

49

COMENTARII

Dan ANGHELESCU

Dimensiuni identitare în publicistica literară a exilului românesc: eseistica lui Horia Stamatu Nu am putea vorbi despre o dimensiune identitară – și cu atât mai puțin despre un specific al literaturii noastre interbelice – fără a aduce vorba și despre fenomenul discret (dar persistent) al prezenței unei anumite incandescențe mistice. Impregnând, pe multiple planuri, ethosul întregii spiritualității românești, aceasta se cuprinde și se exprimă, complex și totodată lapidar, în ideea de Ortodoxie. Mircea Eliade văzuse în Ortodoxie „…acel sens sublim al omului și al vieții la care se ajunge fie pe cale mistică (experiență individuală), fie pe calea etică (experiență de limitare a individului); fie prin contact cu Dumnezeu, fie prin contact cu umanitatea. Și – spune el – cred că la ortodoxie se vor opri cei mai mulți din ultima generație pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus și Apollon-Dionysos; pentru că sensul creștinismului e cel mai perfect spiritual, așadar cel mai real și mai fecund. Dar, problema ortodoxiei, a misticii și eticii ortodoxe se leagă de o sumă de întrebări care nu pot fi lăsate fără răspuns.” (Eliade, 1990:68) Vorbim în fond despre o stare spirituală ale cărei efecte s-au văzut în apropierile create între generațiile de scriitori. Intelectualitatea tânără din perioada interbelică (Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Petru Comarnescu, Anton Golopenția, Horia Stamatu, Constantin Noica, André Scrima, Dumitru Stăniloae) își continua spiritualmente antecesorii: pe Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, iar aceștia, la rândul lor, îi urmaseră pe marii gânditori ai ecleziei sud-est europene: Lossky, Dionisie Areopagitul ori Grigore Palamas. Ortodoxia părea să ofere unica soluție capabilă să contracareze dominația și supremațiile gândirii pozitiviste. Se deschideau orizonturi de natură apofatică în modul de a gândi relația cu Transcendența, vizibile în scrierile unor Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae și – în fapt – în tot ceea ce au gândit și au scris cei ce se revendicau din trena ideatică a revistei Gândirea. Dar nu numai.

Ca poet și eseist, Horia Stamatu aparține tinerei generații de intelectuali interbelici și face parte din categoria rarisimă a acelor scriitori despre care s-a putut spune că „ating, printr-o metafizică profundă și originală, starea de religiozitate/..../ (și) ajung la un anumit prag de reflecție lirică și de expresivitate, la o 50

metafizică de tip liric în care miticul și religiosul se împletesc și se confundă/.../ acolo unde se sfârșește previzibilul, determinantul. Întâlnirea cu religiosul este în acest mod indirect posibilă /…/ fără concepte teologice”. (Simion, 1997:137) Într-adevăr, eseurile lui – impregnate de o extraordinară forță de comunicare, cu vaste orizonturi deschise către timpul auroral – se disting prin faptul că simt /pre-simt sau aproape că și schițează traiectorii și volute spirituale ale devenirilor fenomenului cultural românesc.

Dimensiunea identitară constituie una dintre preocupările constante ale eseisticii lui. Cu prilejul publicării, în traducere proprie, a celebrei conferințe intitulată Hölderlin și esența poeziei (Hölderlin und das Wesen der Dichtung) susținută de Martin Heidegger la Roma, în 1936, notațiile eseistului român deveneau, ele însele, o disertație. Desigur, dimensiunea identitară era abordată la momentul acela oarecum subsidiar, prin prisma unor analize asupra fenomenului de disoluție a spiritualității. Vorbind despre lumea contemporană „… zdrobită de industrie, ideologie și destrucție ecologică” (Stamatu, 1981:191) și operând trimiteri către spiritualitatea din scrierile unor Jacob Böhme (Aurora), Novalis (Die Cristenheit oder Europa și poemul inițiatic An Tiek), Horia Stamatu evoca mișcarea romantică ce descoperise în lumea culturii superioare folclorul. Dar atenția lui se concentra asupra esențelor dimensiunii identitare întrezărită și ca vocație profetică a poetului (poeta vates).

Considerațiile îl vizau pe Eminescu „ultimul romantic al lumii” în ipostaza celui care „a intuit ieșirea lumii din regimul cuvântului” ca să intre într-un regim „care nu mai întemeia nimic/…/ În locul unei permanente întemeieri, se accentuase acolo, s-a instituit desființarea totală ca anti-esență a istoriei /…/ mica noastră planetă, ajunsă un pumn de pământ în bătaia tuturor vânturilor din golurile ne-ființării.” (Ibid.; 192) Idei pe care le vom regăsi, desigur în formulări diferite, și la Vintilă Horia. Astfel, înțelegerea dimensiunii identitare se vădea legată indisolubil de străvechi experiențe care trimit cu gândul la spațiul spiritual al străvechimilor traco-helenice, acelea din lăuntrul cărora poezia, religia și filozofia izvorâseră îngemănate sub irepresibila nevoie a umanului de a se comunica plenar. Dintr-o asemenea întâlnire și ilumiBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

COMENTARII nare de sensuri accentul identitar se revendică impregnat de tensive și întregitoare idei. Să-l amintim pe Constantin Noica cel care adună laolaltă Comuniunea, Comunicarea și Cuminecarea. Dar și pe HansGeorg Gadamer atunci când spune: „...ca orice fel de experiență, trăirea poetică, precum și cea religioasă resimt nevoia cuvântului. Acestui fapt îi corespunde sensul grecesc primordial al cuvintelor respective: poezia (poein) este facere prin cuvânt, iar teo-logia este vorbire despre divinitate. Nu trebuie să presupunem pur și simplu că avem de-a face aici cu două lucruri deosebite, cu vorbirea poetică sau cu cea religioasă. Este clar că nu se poate distinge cu ușurință între limbajul poeziei și cel al tradiției mitologice.”

(Gadamer, 2000: 127) Așa se face că perspectiva și temeiurile prin care eseistica lui Horia Stamatu abordează dimensiunea identitară constituie o contracarare a unui specific – din ce în ce mai vizibil în modernitatea noastră – același pe care îl sesizaseră încă Schelling și Hölderlin: înnoptarea temeiului metafizic al sensului când timpul devine sărac (Zeit der Dürftigkeit). Într-o lume traversată de o prăbușire a esențelor și valorilor fundamentale, dimensiunea identitară afirmă irepresibila și insațiabila voință de sens (the will of meaning), sensul capabil să configureze și să exprime irepetabilul, unicitatea, trimițând la mereu neliniștitoarea interogație heideggeriană despre Esența Temeiului (Vom Wesen des Grundes). Așadar, dimensiunea identitară capătă o iradiație de marcă specială a lumii spirituale, de inefabilă pecete a căderii prin timp și totodată de refuz și ieșire dintr-o actualitate lipsită de plenitudine, dintr-un „timp oropsit (dürftig) pe care îl trăim în istoria lumii de azi” (Stamatu, 1981: 175), timpul în care Zeii au părăsit lumea. Se conturează aici elementele care, vizând esența Poieticului, îl fascinează și îl apropie – ca și pe Heidegger – de Hölderlin24.

De altfel alegațiile sale au o deosebită limpezime: „Urmând pe Hölderlin, Martin Heidegger se depărtează de ceea ce știm despre poiesis, termen originar grec, fără să-l contrazică ci numai răscolind mai adânc în căutarea semnificației ultime a actului poietic/…/așa că nu ne oferă încă o teorie, ci cu totul altceva, mult mai profund.”(Stamatu, 1981: 175) Dimensiunea identitară devine astfel, pentru Stamatu, modalitatea gravă de interogare a literaturii ca lume aparte. Specificul se va distinge în reflexivitatea obstinată cu care investighează aspirând să o surprindă în amplitudinea unor semnificative construcții simbolice. Este probabil aspectul pe temeiurile căruia s-a spus că în eseistica lui transpare un lirism al cunoașterii ce ar avea multe ecouri blagiene. (Popescu, 1971: 143,144)

Dacă și despre poemele lui Horia Stamatu, în Istoria sa, Ion Negoițescu afirmă că prin ele capătă contururi limpezi o veritabilă theodicee, nu este mai puțin adevărat că și eseistica lui vine dinspre sacralitate, respirând puritatea dintru începuturile lumii și neprihănitele lumini ale increatului. De unde și impresia de minune a lirismului absolut pe care o resimte același Negoițescu. (Negoițescu, 1991: 335) Explorând astfel tărâmurile Poeticului înțelegem că nici dimensiunea identitară nu poate fi gândită decât prin aceeași profundă și esențială apropiere cu sacralitatea. Atât pentru poet, cât și pentru eseist s-a spus că „religia are, constitutiv, o excelență estetică. Și în religie, și în literatură, trăirea se exprimă printr-o mare tensiune simpatetică, deși activă în domenii marcate de o anumită ambiguitate între imanent și transcendent, numen și natural./…/Față de sacru, literatura/arta, beneficiază de un impuls ludic apt de a instaura cât mai convingătoare universuri alternative.” (Ibid.:143) Dar dimensiunea identitară – din perspectiva în care o abordează eseistul – se revendică cu temeiuri profunde survenite și din cu totul alte teritorii decât cel al literaturii: „De-a lungul timpului trecut de la adoptarea creștinismului în limba latină de către strămoșii românilor (sec. IV), spune Stamatu, s-a dovedit cu prisosință că pentru civilizația românească primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creștin.

Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizației lor” (Stamatu, 1979: 144) Dar, dezvoltând el ideea și apropiind-o de tragica actualitate, rezultă că în România războiul religios a început să se desfășoare în spațiul concentraționar păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, atunci când, de pildă Nichifor Crainic, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău „...trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului față de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus.” (Ibid.: 145) Tot ca o trăsătură identitară eseistul o întrezărește în faptul că civilizația românească s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic. Ceea ce ar fi influențat mult limba românească, această centrare fiind nu formală, ci de tip organic. Românii, subliniază el, au fost dintotdeauna toleranți față de alte credințe religioase, la ei nu s-ar fi putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeu.

Prin urmare, absența/dispariția dimensiunii divinului nu poate avea drept consecință decât o disoluție și o inevitabilă exticție a înseși dimensiunilor noastre identitare. Aceasta este gândită și ca esență istorică participând la un anume tip de ființare. Utilizând o veritabilă arheologie a cuvintelor, autorul amintește

24 Şi aici se pot întrezări apropieri de acea problematică care, în întreaga lui eseistică, l-a preocupat şi pe Vintilă Horia (despre timpul şi despre decăderile lumii contemporane). Sunt interogaţii

ce iradiază din scrierile marilor gânditori începând de la Nietzsche, Oswald Spengler, Husserll, Heidegger ori Valéry, dar şi de la ezoterici precum René Guénon (v. Criza lumii moderne – cea de-a patra vârstă Kali-Yuga, vârsta sumbră...).

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

51

COMENTARII de cultul antic Hestia-Vesta, cult al „vetrei, al căminului, care este simbolul casei, al familiei, al continuității familiale sau chiar civice, cum era cultul roman al focului păzit de Vestale. În orice caz este vorba în această rădăcină de ideea permanenței…” (Ibid.: 188) Dimensiunea identitară are deci o legătură esențială cu Poetul înțeles în ipostaza de întemeitor prin cuvânt. Dintr-o asemenea perspectivă el reamintește dialogul lui Socrate cu Hermogenes din Cratylos în care se sublinia că poezia este izvor de realitate, întemeiere prin cuvânt, că poetul este dătător de noimă (nomothet), legislator, dat fiind că poeții sunt cei care au dat nume zeilor. Atunci când Hölderlin susține că „omul trăiește poetic pe acest pământ” se subînțelege că a fi poet înseamnă a poseda harul prevederii, al unei deschideri spre viitor, ceea ce presupune profeția. (Ibid.: 176) Prin urmare, dimensiunea identitară se deslușește începând cu Nomogenetica, cu nașterea numelor, ce se vădește ca un fenomen deosebit de complex și impregnat de unicitate. Aici „sacrul se împletește cu umanul prin inspirație și numai astfel ființa umană se definește inconfundabil ca atare, adică atunci când omul s-a găsit pe sine identificându-se la găsit și pe Zeul ce se confundă cu este, deci Vesta.

Cel care asemenea descoperitorului de izvoare, găsește și este purtătorul acestei permanențe a calității pe care o numim este și pe care o ține ca pe un potir în cuvânt e poetul. Așa cum focul Vestei, simbol al permanenței lui este, nu trebuie să se stingă, nici cuvântul poetului nu trebuie înăbușit./…/este rămâne etern, prezent și inefabil cu Cel ce este mai înainte de toți vecii”. (Ibid.: 188) Dintr-o perspectivă apropiată sunt expuse ideile din eseul Între utopia orfică și hieraticul mioritic. Disoluția dimensiunii identitare se petrece în timpul în care lumea, spune Stamatu, este „zdrobită de industrie, ideologie și destrucție” iar poeții nu mai umblă „prin noaptea cea sfântă” să vestească ceva pe urmele foștilor preoți. Ei și-au pierdut darul profetic.

De unde și întrebarea gravă pe care comentatorul o decupează din poemul lui Hölderlin: La ce bun poeți în vremuri oropsite? (Weiss ich nicht und wozu Dichter in dürftiger Zeit?). Răspunsul apasă asupra întregii noastre epoci. Întoarcerea la poeta vates care – asemenea vestalelor – întrețin temeiul (esența!) existenței noastre în Logos pare a fi devenit o necesitate imperioasă, având în vedere că în locul întemeierii (deci al esenței) timpul nostru e dominat de antiesența istoriei. (Din nou o apariție a Timpului și a Istoriei....prezență obsesivă ca și în scrierile altor exilați: Vintilă Horia, Mircea Eliade sau Ștean Baciu)

Horia Stamatu posedă și încearcă să pună în lumină o înțelegere nu doar a fenomenului literar ci – într-o măsură egală – și a interdependențelor ce operează în stările actuale ale lumii, subliniind esența subtilă ce „leagă” între ele fenomenalitățile: „Cine reduce istoria la politică face o gravă eroare. Istoria este fundamental logos (de la lego, a aduna, a lega, a pune împreună). Dar astăzi politica este tot mai departe de logos, /…./ În lipsa logosului politica nu mai are de apărat nimic decât pe ea însăși, adică nu e decât o persistență a forței care constrânge, însă nu leagă.” (Stamatu, 1985: 13) Actualitatea, clarviziunea și profunzimea acestor aserțiuni sunt tulburătoare. Tot ceea ce ni se spune pare a fi scris din însăși proximitatea zilei pe care o trăim, a prezentului. Nu mai puțin uimitoare sunt analizele pe care le întreprinde asupra fenomenului literar al exilului românesc: „Poezia exilului nostru este la cea mai înaltă expresie când ajunge la contingențele ei naturale cu oracolul, profeția și apocalipsa./…/ Vorbind de Oficiul poetului25, un mare poet german de la începutul declinului acestei modernități pe care o înmormântăm azi, ne amintește exemplar care sunt temeiurile poeziei, adresându-se celor ce îndeplinesc acest Oficiu: de ce oare poete, vei fi ascultat profeții Orientului, și imnurile Helenilor, și mai de curând tunetul? Într’adevăr, acestea răsună în cea mai mare parte a poeziei românești din exil, și în raza lor de luptă poeții, cum spune Dumitru Ichim, pentru întoarcerea logosului la el acasă, aceasta fiind ultima speranță a popoarelor amenințate cu dizolvarea, de a-și veni din nou în fire./…./Când puterea lumii nu mai are nimic de-a face cu poezia, cu poeții, când este deci ruptă de cuvânt, din putere a lumii se transformă în agent al neantului./…./Istoria este în mit, mitul în cuvânt, și cel mai adânc operează în cuvânt poezia.

Genocidul nu este doar masacrarea unor corpuri vii, ci este și vitriolarea miturilor unui neam, și chiar ale unei lumi.” (Stamatu, 1985: 13) Este cât se poate de limpede: conservarea/ păstrarea dimensiunii identitare – așa cum o înțelege eseistul – impune întoarcerea Logosului la el acasă . Ceea ce ar echivala cu o mutație taumaturgică menită „să scoată oamenii din sălbăticia din care nici măcar creștinismul nu-i mai poate scoate, așa cum se arată azi cu mai multă violență ca oricând.” (Stamatu, 1979: 156) Continuându-și ideea Stamatu mai spune că această mutație, pe care ar fi s-o așteptăm de la Orfeu, ar fi forțată prin ceva ce „toda sciencia transcendiendo26”, depășește orice știință, filozofie sau religie.

El reia afirmațiile unuia dintre personajele lui Eliade

25

26

În germană Dichterberuf termen pe care Horia Stamatu l-a preluat din scrierile lui Hölderlin şi pe care, în eseul intitulat Între utopia orfică şi hieraticul mioritic îl explică astfel: cuvânt întreg care cuprinde şi sensul de oficiu, şi de mesagiu, şi de meşteşug, şi de vocaţie. (Stamatu, 1979: 155)

52

Citat din versurile lui San Juan de le Cruz pe care Horia Stamatu l-a tradus în întregime în limba română.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

COMENTARII în care „sensul mesagiului lui Orfeu” susține că „Poesia este nu numai o soteriologie, dar și o tehnică politică. Numai poezia ne mai poate mântui, mai poate schimba omul…”

Analizele eseistului au o adresă clară: epoca destrămărilor actuale, epoca ale cărei baze au fost puse de Revoluția Franceză. De atunci încoace, sălbăticirea – ni se spune – a făcut un enorm și monstruos progres.

Este evident că toate aserțiunile și demonstrațiile autorului aflat în exil se instrumentează cu un limpede gând la ceea ce se petrecuse – și continua să se petreacă – în România.

Bibliografie Eliade, Mircea. (1990), Sensul Itinerariului spiritual, în vol. „Profetism românesc” (vol.1), București, ed. Roza Vînturilor.

Gadamer, Hans-Georg. (2000), Experiența estetică și cea religioasă, în vol. „Actualitatea Frumosului”, Iași, ed.

Polirom.

Manolescu, Florin. (2003), Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989, București, ed. Compania.

Negoițescu, Ion. (1991), Istoria literaturii române, vol.I, București, ed. Minerva.

Noica, Constantin. (1995), Meditații introductive asupra lui Heidegger, în vol. Martin Heidegger, „Originea operei de artă”, București, ed. Humanitas .

Popescu, Titu. (2006), Horia Stamatu, București, ed.

Criterion Publisching.

Popescu, Mircea. (1971), Dialogurile lui Horia Stamatu, München, Revista Scriitorilor Români, nr. 10.

Simion, Eugen. (1997), Fragmente Critice, vol.1. Craiova, ed. Scrisul românesc.

Stamatu, Horia. (1979), Între utopia orfică și hieratismul mioritic. München, Revista Scriitorilor Români, nr.

16.

Stamatu, Horia. (1981), Hölderlin și esența poeziei de Martin Heidegger, München, Revista Scriitorilor Români, nr.18.

Stamatu, Horia. (1985), Sub semnul poeziei, Ontario, Canada, revista Cuvântul românesc, anul 10, nr.110.

Stamatu, Horia. (1977), Timp și literatură, München, Revista Scriitorilor Români, nr.14.

Regele Ferdinand și Regina Maria în tribună, primind defilarea poporului (Alba Iulia, 30 mai 1919)

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

53

COMENTARII

N. GEORGESCU

,,DREAPTA” LUI DIODOR. Sensuri civilizatoare ale drumului în antichitate Pentru analiza noastră ne interesează în mod deosebit două unelte care au însoțit brațul omului împreună sau alternativ materializându-i intențiile și instinctele, încă din zorii istoriei: plugul și coasa. Ne interesează, anume, la aceste unelte, direcția pe care le-o imprimă omul în raport cu sine însuși pentru a le face funcționale. Într-adevăr, din acest punct de vedere avem opoziții nete: pentru a tăia iarba, coasa acționează în semicerc de la dreapta la stânga, pentru a răsturna brazda, plugul acționează de la stânga la dreapta. Sensul „plugului” a fost observat la timp, și pus în legătură cu scrisul (scrierea de tip ,,boustrofedon”, „cum întorc boii brazda”); el reprezenta un etalon, un punct de reper așa cum e astăzi pentru noi șurubul, sau ceasornicul. Ca simbol, etalon al mecanismului așa-zicând perfect, grecii aveau carul, numit „harma” și dând personajul mitologic și conceptul „Harmonia”, carul ca mecanism fiind Armonia însăși așa cum este pentru noi ceasul, dar cu diferențele de rigoare: noi simbolizăm exactitatea, „ora exactă”, ingineria lumii – pe când vechii eleni credeau în armonie ca expresie a viului bine echilibrat, proporționat. De altfel, ceasornicul nostru merge stând pe loc, numai limbile i se învârt pe ecran – pe când carul merge chiar mergând, adică parcurgând distanțe lineare prin rotirea roților (se poate spune chiar că stă pe loc mergând, deoarece rămâne neschimbat în timpul mersului). Zicem, așadar, sensul acelor ceasornicului, al fusului învârtit între degete pentru a înfășura firul de lână tors, al mișcării rotunde aparente a soarelui pe bolta cerească, al scrisului. Să-l numim „heliotropic”, sau ,,dextru”..

Coasa și plugul definesc, apoi, două moduri de existență istorică: plugul este unealta reprezentativă a agriculturii, coasa rămâne simbolică pentru populațiile nomade. Acțiunea ei este fragmentată revenind mereu la dreapta printr-o cursă în gol, a lui este continuă (așa cum populațiile migratoare înaintează convulsiv iar cele agricole se dezvoltă continuu). Ea distruge prin tăiere rodul pământului, el purifică glia pregătind-o pentru o nouă sămânță; ea este încovoiată ca o ghiară (,,cocoașă”) răpind și luând cu sine ce apucă – el, ca o palmă, mângâie locul pregătindu-1 pentru starea pe loc. Legată în prelungirea cozii, coasa devine armă de luptă tăind în carne vie. Lovitura sabiei, a paloșului, 54

a ,,cosorului” – toate acestea urmează sensul ei, spre stânga. Coasa este unealta morții prin excelență, din timpuri străvechi și până astăzi. Ea urmează sensul învârtirii pământului pe care soarele îl trezește la viață.

Barbarii – în sensul elen al termenului – au folosit-o cu predilecție. Vâslele corăbiei, acționând în sens invers direcției de plutire, sunt mai degrabă un batalion de cosași care fac poloage pe întinderea marină; plugul, în schimb, este termen de comparație pentru corabia în mers, și chiar se spune că ea brăzdează apele. În ambele sensuri comparația este imposibilă la Homer, unde oceanul nu poartă sămânță vegetală, dar exprimă sensul înaintării civilizației spre viață prin moarte.

Coasa intră – forțat de cele mai multe ori – în heraldica eroilor civilizatori sau a statelor care-și arogă această menire.

Interesul pentru aceste două unelte agricole și sensul lor de acțiune ni-1 dă lectura în românește a ,,Bibliotecii istorice” a lui Diodor din Sicilia (80 – 21 a. Ch.). Iată un autor care privește din turnul Alexandriei Egiptului lumea cunoscută, dar o privește altfel decât Strabon (63 a.Ch. – 26 post Ch.) și tradiția lui. Cele doua sensuri – dextru și sinistru – se împletesc la Strabon astfel: pământul din punct de vedere geografic este descris spre apus – iar geografia regională (a statelor) curge într-o descriere exactă spre răsărit. Sunt, de fapt, două cercuri la Strabon: pe verticala nord~sud lumea fiind împărțită în două de fluviile Tanais (Don) și Nil care stau față-n față pe același meridian ,,parcă ar curge unul împotriva altuia”, primul cerc istoric urmează direcția: Iberia, Celtica, Britania, regiunea Alpilor, Italia, nord-vestul Euxinului, lacul Meotic (unde se varsă Donul) – apoi sudul Dunării și întreg nordul peninsulei Balcanice încheindu-se cu Elada. Cercul asiatic, apoi, începe la fluviul Tanais, ocolește pe la răsărit Euxinul și se continuă într-o ordine mai puțin riguroasă în sens invers acelor ceasornicului până în India. Două cercuri, așadar, tangente în Bosforul Cimerian, simbolizând, oarecum, două lumi cu legități diferite care stau spate în spate fără dorința sau instinctul de comuniune.

Trebuie amintit, aici, faptul că în tradiția geografică străveche meridianul Nil-Don era meridianul zero al pământului; epocile moderne au mutat acest BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

COMENTARII reper la Grinwich, argumentele fiind interesante: s-a ales linia care străbate preponderent apele, mările și oceanele, în detrimentul celeilalte, care taie pământul, continentele, și face dificilă stabilirea fusurilor orale printre atâtea populații.

Revenind, față de această optică a lui Strabon, scientistă, Diodor din Sicilia introduce direcții cu totul opuse urmând o tradiție mult mai veche. Lumea este și pentru el împărțită în două pe axa Tanais-Nil, dar are numeroase simetrii, evidențiate cu o bucurie sublimă. Coloanele lui Hercule sunt și la Gibraltar dar și în Sciția, Amazoanele sunt și în Libia dar și în nordul Euxinului, există și Iberia cunoscută dar și Iberia Caucazului, și Bosforul tracic dar și cel tauric, Dionisos este și trac dar și arab, etc. Aceste simetrii – uneori la extremele unui diametru – în bazinul Pontului sau al Mediteranei sau în bazinul ambelor mări – dovedesc și anumiți centri de iradiație culturală nebănuită încă, linii de propagare a civilizației spre sudul însorit al Mediteranei.

Diodor descrie lumea invers decât Strabon și nu putem ști din ce cauză. (Într-un anumit esoterism paleocreștin, de pildă, se vorbește de un cârmuitor al lumii care învârte crucea universului șase luni spre stânga și șase luni spre dreapta ținând astfel lumea în echilibru). Pâna la istoria cronologică, autorul ne înfățișază un tablou al civilizațiilor și eroilor mitologici. Începând cu Egiptul, el urmează cercul spre răsărit, descriind pe rând popoarele până la Tanais (Don) și de acolo mai departe, prin Europa, ajungând în cele din urmă la Elada, „buricul pământului”. Vom observa că el însuși urmează itinerariul unor civilizatori mitologici: Osiris și Sesostris. Într-adevăr, descriindu-le legenda Diodor își rezumă de două ori opera. Drumurile sunt similare. Nicolae Densușianu se oprește la Osiris „care a adus primul brazda plugului în Europa”, interesându-l mai ales lupta acestuia cu Tyfon pe malul Istrului și apropierea de eroul legendar Ostrea - Novac.

Pe noi ne interesează Sesostris, personaj semi-legendar.

Diodor din Sicilia se poziționează în Nordul Egiptului, la Alexandria, privind de aici spre piramide. În acest sens, plecând din Egipt, faraonul Sesostris trece prin Arabia, prin statele din jurul Mării Roșii, ocolește Pontul pe la răsărit, trece fluviul Tanais și pătrunde în Europa pe care o trece prin foc și sabie. Face, deci, un drum spre stânga. Scopul aparent al expediției: răspândirea agriculturii (aducerea plugului); de fapt în numele plugului, secera egipteană (un înlocuitor autohton al coasei) a smuls și a cărat imense prăzi spre Egipt. Mai departe, Diodor descrie Asiria, al cărei rege, Ninos, o ia pe urmele lui Osiris-Sesostris cucerind în jurul Euxinului până la Tanais. După el, Semiramida lărgește cercul sinistru al coasei până în India dar își întoarce repede armatele spre același Tanais. Drumul este, așadar, bine băBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

tătorit, după roadele pe care le-a lăsat faraonul în Europa mergând prea mulți cuceritori ca să mai credem că ar fi o rută civilizatoare. Este un drum al coasei, al „jafului”. Rămân în urma lui toponime și hidronime dintre care unul ne va interesa în mod deosebit, acela care, tradus în grecește, dă „bosfor”, adică trecătoarea, trecerea boului sau a vacii, fie pentru a face o brazdă – vezi Brazda lui Novac la Nicolae Densușianu – fie pentru a rupe un pământ dintre ape lăsând trecere pentru corăbii dintr-o mare în alta ori dintre un lac și o mare, etc. Limba nu diferențiază, în cazul acestor toponime bosforice, masculinul de feminin: este vorba de bou sau de vacă, după legenda fiecărui loc în parte. Și, desigur, ca transport cultural, este un sigiliu egiptean, de dinaintea indo-europenilor – care vor pătrunde în istorie înlocuind vaca prin cal.

Că aceste treceri marine sunt legate de animalul în discuție, bou sau/și vacă, avem dovezi în mitologie și în literatură: Xerxes, de pildă, ,,a pus marea în jug”, cum zice Eschil, când a construit podul peste Hellespont, iar apoi ,,a biciuit” aceeași mare, cum ne povestește Herodot, când podul s-a rupt și i-a înecat armata terestră. El se comportă, așadar, cu aceste strâmtori ale vacii/boului cum s-ar comporta cu animalele înseși. În fond, și Europa a fost furată de Zeus care s-a transformat în taur și a invitat-o să i se urce în spate pentru a o ascunde de Hera – și Io a fost transformată ea însăși în vacă și a trebuit să alerge prin lume tăind continente ori făcând brazde imense.

Completându-1 pe Diodor cu date istorice, să amintim aceeași obsesie a cercului revolut, adică spre stânga, la regii perșilor. Darius și Xerxes vor suferi eșecuri răsunătoare încercând să înconjoare Mediterana prin nord. Revenind la mit, întoarcerile eroilor de la Troia pe aceeași rută sinistră (prin nord) sunt dezastruoase. Numai Menelau, luând drumul sudului, prin Egipt, deci învârtindu-se în Mediterana de la stânga spre dreapta, va ajunge acasă viu și nevătămat.

Eneas colonizează, și el, Lațiumul la capătul unei curse ce înconjoară Mediterana tot prin sud, după o destul de lungă zăbavă la Cartagina, la regina Didona. Fenicienii, pe aceeași rută lasă forturi puternice în Cartagina și ajung până la Gibraltar (Coloanele lui Hercule de la apusul Mediteranei; amintim că sunt și Coloanele lui Hercules spre răsăritul Pontului Euxin) de unde se răspândesc spre stânga și spre dreapta. Tendința lor, târzie, prin Hannibal, de a închide cercul spre dreapta eșuează – poate și pentru că acest sens li se refuza (vezi și scrierea lor inversă). Vârtejurile din jurul Gibraltarului îi derutează și-i amețesc.

Se pare, totuși, că acesta este drumul ascendent care permite devenirea istorică, chiar care desfășoară istoria în jurul Mediteranei. În fond, un ev întreg al istoriei se începe cu Troia și se încheie la Bizanț, antrenând succesiv popoarele la viață de la stânga la dreapta. Drumul invers, cel mitic, prin nord, se face împotriva civilizațiilor constituite, ,,în răspăr”, implicând ciocniri violente, 55

COMENTARII eșecuri aproape sigure. Este, în mare, experiența elenilor care au pătruns spre central mediteranean foarte greu, prin iradiație treptată, lentă. Cercul lor inițial va fi fost, probabil, invers – ca al tuturor năvălitorilor – dar prin observare atentă a fenomenelor și prin răbdare ,,de bronz” au reușit să-și găsească, pe unde au putut, cuiburi de poene și șesuri – de văi, mai ales (numele lor înseamnă ,,văleni”) – în care și-au transformat mișcarea impetuoasă a coasei în lentă învârtire istorică urmând firul timpului, al fusului, al plugului, al scrisului.

Transformând această mișcare de rotație în mișcare de revoluție, ei s-au înșurubat lent dar sigur în bazinul Marii Mediterane constituindu-se într-un centru de iradiație a civilizațiilor. Primele lor colonii continuă, de altfel, cercul invers: Ionia, de exemplu, este atinsă prin Creta, Rodos sau prin Ciclade. Dar Ionia nu înseamnă decât o fâșie de pământ de-a lungul litoralului – obținută, și aceasta, cu mari strădanii de sânge (vezi Troia), în această cursă elenii fiind antrenați de curentul puternic, revolut, al Asiei – și mânați, probabil, de un dor al întoarcerii spre patria originară. Pe când elenizarea este dusă în vârtej de Alexandru Macedon spre răsărit, dar în sensul de la stânga spre dreapta, într-o luptă contra timp eu ,,acele ceasornicului”. El fixează polul sud, opus Meotidei, în cetatea care-i poartă numele – și face astfel ca circuitul major, spiritual de astă dată, să se înscrie obligatoriu pe ruta Troia-Egipt spre Atena și celelalte cetăți-receptacul elene. În timpurile străvechi, o ramură a indo-europenilor mult apropiată de eleni (în ciuda aparentelor deosebiri) – anume, traco-frigienii – au trasat mai simplu acest cerc prin bazinul Pontului și vor fi găsiți – nu fără surprindere – deja sub zidurile Troiei de către aheii lui Homer.

Cele două Europe mitice Abia ajungând în Elada, Diodor descrie primul itinerar din „Biblioteca” sa în sensul acelor ceasornicului: cea de-a zecea muncă a lui Hercule. Trebuind să fure boii lui Geryon din Iberia, eroul strânge oastea cuvenită în insula Creta (centrul Mediteranei) și începe travaliul civilizator prin Egipt, Libia, Gibraltar, Iberia (de unde ia turma fără dificultate) – apoi Celtica, Galia, Liguria și întreaga Italie – inclusiv Sicilia pe care o străbate de la stânga la dreapta – din nou Italia, nordul Adriaticii, Epir, Pelopones. Ne miră întreruperea bruscă a călătoriei lui Hercule în Epir, mai ales ca aceasta este în conștiința mitică a elenilor prima lor rută civilizatoare. De ce nu înconjoară eroul și Grecia continentală, și Tracia și Pontul Euxin, venind acasă pe la Troia? Reținem, totuși, ca paradigmatic acest cerc dextru al eroului, din Creta prin Egipt, Libia, Iberia până în Grecia. Într-o altă expediție a sa, mitul lui Hercule se intersectează cu alt mit, la fel de important, mitul lui Io (latinește, Ino, fiica lui Inachus). Întâlnirea se petrece undeva între cele două continente, prin Caucaz (nu 56

știm dacă cel de azi sau o ramură a Carpaților: aceste dublete toponimice din antichitatea străveche fac să avem nu numai două Iberii, două Chersonesuri, două Bosforuri, etc. dar și doi Caucazi, sau doi Carpați – în orice caz, acești masivi muntoși erau localizați în funcție de Pontul Euxin și astfel se explică, poate, simetria) unde este țintuit Prometeu de o stâncă. Io trece, în fuga ei, pe lângă Prometeu cel înlănțuit, iar Hercule va veni, peste generații, să-l descătușeze pe titan.

Mitul lui Io are asemănări esențiale cu expediția nepotului ei dintr-a douăsprezecea generație, Hercule, pentru aducerea boilor lui Geryon. Hercule merge prin Europa pe uscat trebuind să mâne o turmă de boi – femeia-vacă Io primește de la zei interdicția de a atinge marea în fuga ei. Sensurile celor două rute sunt, apoi, identice, de la stânga la dreapta, și ele se completează spațial una pe cealaltă. Transformată în vacă, Io fuge din Argos pe malul mării Ionice. Pe urmele ei Hera pune un așa-zis tăun care o înțeapă sporindu-i turbarea. Practic, Io este o vacă apucată de străche, și aș vrea să reținem cuvântul care este susceptibil de apartenență la mit: tăunul care-i provoacă străchea se numește, la greci, Oistros. Mânată de el, Io taie la golful Meotic (Marea de Azov) pământul în două „panând față în față două continente, Europa și Asia”. Ea face, deci, Bosforul Cimerian. După ce înconjoară Marea Neagră și trece prin Caucaz, Io va face a doua trecătoare, Bosforul, sau „Trecerea vacii”. Mitul ei ține de asemenea de răspândirea agriculturii – în speță, a aratului – care implică implantarea de monumente uriașe comemorative, așa cum făcuseră faraonii Egiptului în rutele lor mitice după sensul coasei. Io face, de fapt, o brazdă prin Europa – cel care o mână nefiind Osiris sau Sesostris, cum crede Nicolae Densușianu, pentru că expedițiile lor se desfășoară în sens invers acelor ceasornicului.

Eschil, în „Rugătoarele”, ne spune că acest tăun pus de Hera s-o înțepe pe Io avea un nume el însuși, se chema Oistros. Acest nume amintește cert de „străche” (vezi și cuvântul vechi grecesc ostrakon rămas în română fără vocala inițială: strachină) – și nu poate fi evitat când vorbim de Ostrea (Novac) din folclorul nord-dunărean. În tradiția noastră populară, această brazdă a lui Ostrea (Novac) trece pe sub poalele Carpaților, străbate munții, iese în Moldova – iar Dimitrie Cantemir o descrie ca ieșind tocmai în strâmtoarea Cherci, adică tocmai în Bosforul Cimerian. Tot Dimitrie Cantemir vorbește de Coloanele lui Hercule care se mai văd, pe timpul său, la nord-est de Carpați, și care nu pot fi altceva decât stâlpii plantați de faraonul Sesostris pe teritoriul ținuturilor cucerite. Din ruta tracică a vacii Io nu poate fi scos, apoi, muntele Inău, care-i conține chiar numele – e drept, mai apropiat de varianta latinească Ino, Inachus. De pe Inău se vede, apoi, când cerul este foarte curat, orașul Chișinău. La BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

COMENTARII apus de Inău se află orașul Chișinău Criș, iar spre răsărit, în Bucovina, întâlnim toponimul Ostra, unde sunt mine străvechi de fier. În jos de Chișinău găsim, iarăși, toponimul Inotești. Dacă e să forțăm mitul – numai pentru a ne păstra în el! – am putea spune că Ciș-injău poate veni de la chișiță, cu sensul urmă, copită, și numele Ino. La Teofilact Simocata, istoric bizantin, râul Ialomița se numește Hellivachia, nume din care compusul „vaca” nu poate fi scăpat cu vedere, iar Hella trebuie pus în legătură cu strâmtoarea Hella Adamandida, denumire a Hellespontului, a Bosforului. Mitul acesta al lui Io se reverberează foarte ciudat în spațiul nord dunărean, se dezvoltă în cercuri concentrice de la stânga la dreapta. Scăpându-i denumirea Oistros din „Rugătoarele” lui Eschil, Nicolae Densușianu crede în contaminarea numelor de faraon – Osiris – Sesostris ceea ce îl face să creadă într-o tradiție egipteană a Brazdei lui Novac. Nordul spațiului mediterano-pontic are, însă, consistența lui toponimică și mitologică.

Pentru că tot veni vorba, în Masivul Inău se află și muntele Rodna, a cărui poziție geografică se situează pe linia Rodopi – Rodos, toate trei denumirile însemnând ceva în legătură cu roșul (Rodos este numele trandafirului roșu în grecește). Cine a fost la poalele Rodnei nu se poate să nu fi văzut un râușor – iar dacă-i va fi întrebat pe localnici ori va fi consultat harta a aflat, desigur, că se cheamă chiar Râul Roșu.

De asemenea, o mină de fier există aici, la Rodna, zice-se, de pe vremea romanilor. Această geografie mitică din cercul lui Io se dovedește mult mai interesantă și productivă decât pare la prima vedere. Iar pentru stabilirea genealogiei lui Ostrea Novac trebuie avut în vedere Oistros, al uitatului Eschil.

Se pot face, în continuare, legături cu bourul din stema Moldovei (am văzut că vacă și bou însemna, simboliza același lucru în toponimie) – și, poate, chiar cu acea particulă nobiliară din titulatura vechilor domnitori români: Io Mircea Voievod, etc. Pe ce ne bazăm?

– Tocmai pe finalul drumului lui Io: ajungând în Egipt, ea naște aici copilul lui Zeus care nu este altceva decât un vițel cu numele Epafos („Cel atins”, pentru că zeul a atins-o pe Io ca ea să poată naște); ne rezervăm dreptul de a reveni cu altă ocazie, mai pe larg, atunci când vom aduce și alte toponime în discuție, cum ar fi Argeșul ca sinonim al Argosului (împotriva argumentelor lui Hașdeu; înțelegeți de ce este nevoie de mult spațiu pentru argumentare; oricum, radicalul indo-european *arg- înseamnă luminos, strălucitor, alb – ceea ce se verifică și pe teren grecesc și pe tărâm tracic). Bourul din stema Moldovei – în contextul dubletelor mitice pe care le-am amintit – poate fi o formă paralelă a mitului, o variantă locală anticipându-l pe Epafos, cel din care se trag faraonii egipteni.

Cercul lui Io este, desigur, cel originar care înconjoară Pontul Euxin până în Egipt, și, de acolo, prin strănepoatele ei, Danaidele, revine la Argos. Desigur, dacă BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

și-ar fi continuat drumul la nivelul solului, brazda danubiană – numită popular și Troianul – n-avea unde sa ajungă, din Caucaz, decât la Troia, indicând una dintre rutele civilizatoare majore ale antichității. Acest cerc integrează în spațiul lui o patrie mitică primordială; pe sub brazda lui lo, pe la sud, prin valurile mării, a mers spre Troia expediția lui Agamemnon. Heracles, nepotul dintr-a douăsprezecea generație al Junicii-vaci, nu face decât sa completeze cercul spre apus, după aceea, într-un alt cerc al muncilor sale, el fiind cel care îl va elibera în cele din urmă pe Prometeu de pe stânca dintre continente; eroul ne sugerează, astfel, ruperea acestui cerc strâmt cu polul nord în noroioasa Meotidă și integrarea în el a celorlalte Coloane, a celorlalte Amazoane, a celeilalte Iberii – a celorlalte cetați cu soarta Troii. Lărgirea, adică, a cercului istoriei înseși.

Cu timpul, grecii, prin atracția lor către apusul calm, au început să separe lumile, Troia, moment de cotitură decisivă, captează atenția făcând ca axa Tanais-Nil să-și piardă importanța. Chiar drumul lui Io trece, în miturile mai noi, prin Bosforul Tracic (Dardanele), evitând Pontul de care grecii își aduc din ce în ce mai insistent aminte că era cândva inospitalier.

Romanii, apoi, marii ,,plugari" ai antichității (vezi mitul întemeierii Romei, vezi seria. consulilor și dictatorilor plugari, vezi chiar pedeapsa inițiatică a Cartaginei, anume dărâmarea ei și ararea locului, etc.) – au arat cu precădere apusul, sol arid crestat la tot pasul de coasa galică – dar ei înșiși, romanii, când lucrurile păreau că se liniștesc, s-au apropiat de Troia prin mutarea capitalei la Bizanț, încheind, de la stânga la dreapta, nu un drum, nu o tendință – ci un întreg ciclu istoric ce a început la Troia și s-a apropiat pas cu pas de Troia. Prin Bizant, păzeau una dintre marile treceri ale popoarelor rnigratoare spre cercurile fertile ale istoriei, spre bazinul Mediteranei și Egiptul fecund. De o parte ei, de cealaltă Balcanii și spinările Carpaților au dirijat migrațiile Evului Mediu făcând să alunece multe hoarde spre sensuri revolute, obligându-le pe cele încăpute cu chiu cu vai în ,,sacul" Dunării să se integreze în timp.

Cercul lui Io – Troia-Bizanț și, să spunem, Veneția – iată cercul fertil al Europei.

Invocăm numele Veneției dintr-un considerent anume, foarte actual. Într-adevăr, dacă urcăm în istorie până la anul l453, anul căderii Bizanțului, imediat în vecinătatea aceasta temporală găsim numele Veneției. Căderea Bizanțului sub turci coincide, într-adevăr, cu descoperirea tiparului. Invenția lui Getenberg abia se experimenta în Europa când au început să sosească pe mare, la Veneția, primele corăbii încărcate cu manuscrisele și bibliotecarii Constantinopolei. Pentru că, torturați de amintirea bibliotecii din Alexandria incendiată de către Caesar pe de o parte, copleșiți, pe de altă parte, de imensul depozit 57

COMENTARII scris adunat în peste l000 de ani în cetatea lor, bizantinii, când s-au gândit să se refugieze sub presiunea turcilor lui Mahomed II, au pus în primele rânduri bibliotecile și primul liman salvator pe care l-au găsit a fost Veneția. Aici s-au dezvoltat foarte repede tipografiile – și, prin multiplicare și răspândire, zestrea culturală a lumii antice acumulată la Constantinopol a putut fi salvată.

Ciudată soartă a mai avut și acest oraș tracic, Bizanțul. Pe monedele antice apar ca semene heraldice ale sale doi delfini, simbol al celor două continente ce se rup și se leagă aici (numele său, ca nume, nu poate fi departe de tracicul buză, byzanțul sau buzanțul fiind pus în buza râpilor, cum s-ar zice, ori fiind gemmelar cum sunt buzele omului) – și o semilună, în amintirea unei victorii pe care bizantinii au avut-o pe vreme de lună nouă. Ei bine, semiluna a devenit simbolul Imperiului Ottoman – iar unul dintre delfinii Byzanțului răsucit pe o ancoră constituie sigla celei mai mari tipografii venețiene, aceea a lui Aldo Manutius, primul conclav important de bibiliotecari-filologi care au pregătit pentru tipar textele scrise până atunci de mână.

Interesantă mi se pare, apoi, Veneția ca loc de întâlnire, de apropiere până la tangență a celor două cercuri mitice pe care le-am descris. Într-adevăr, cercul lui Hercules este spre dreapta, dar pornește spre sud, către Egipt– iar al lui Io este tot spre dreapta, dar pornește către nord, spre Tracia. Ele au sens de mișcare comun – dar arii diferite, aproape tangente. De ce nu ia, de pildă, Io drumul coasei, pe urmele vechilor faraoni? De ce nu ia acest drum al coasei Hercule, eroul luptător prin excelență? Privind, apoi, lucrurile din acest punct de tangență – care poate fi Argosul – cele două drumuri sunt opuse, unul merge într-o parte iar celălalt în altă parte; abia în devenirea lor îndepărtată ele se flectează la fel; în imediat, însă, se opun: pe linia dreaptă au sens opus, în cerc devin convergente. Și totuși, conversia spre cultură este e greu sesizabilă. Trebuie să le vedem, cel puțin la modul ideal, ca cercuri cu mișcare inversă unul față de altul – și să căutăm ce le unește. Îmi imaginez, în acest sens, un fel de mecanism

58

cu roți dințate: călcând una peste (printre) dinții celeilalte, mișcările lor sunt diferite, un sens și alt sens.

Dacă pui, însă, un pinion între ele, o a treia roată dințată, aceasta va transmite aceeași mișcare, ca sens cel puțin, de la o roată la alta – ea însăși numai, această a treia roată, făcând pentru sine mișcarea inversă.

Cam așa înțeleg Veneția în istorie, între Orient și Occident: ea însăși, pentru ea, ca pinion pus între roți, trăiește oarecum invers, se învârte invers, are alt timp, cu alt sens – dar transmite Occidentului rotațiile, pulsațiile, sensurile orientului.

Sunt multe asemenea locuri pe bătrânul nostru continent unde se reîmprospătează mișcările. Fascinantă este, din punct de vedere tipografic, așezarea Amsterdamului tot într-o lagună, și oarecum pe o axă în verticală dreaptă față de Veneția. Amsterdamul este un alt loc important unde s-a salvat cultura scrisă de mână a Byzanțului. În fond, Europa stă în fața noastră ca o carte deschisă pe linia Veneția-Amsterdam, doar că paginile acestei cărți sunt rotunde, și anume: rotunde în mișcare. La răsărit ne învârtim în lumea lui Io – la apus ne învârtim în cea a lui Hercule.

Ce face, totuși, ca diferențele să nu fie atât de mari, ca filele cărții să nu se detașeze din legătură, ca mișcările să se reconvertească dintr-o parte într-alta în sensuri omenești comune, ca Europa, într-un cuvânt, să rămână unitară? Cred că existența acestor locuri cu rol de pinion este necesară, dar nu și suficientă. Mult mai important este conținutul cărții ca atare, adică această zestre comună atât de îndelung păstrată, cu atâta grijă transmisă, salvată, păzită.

A șterge miturile, sau a le schimonosi, a le schimba, a le batjocori – iată ce ar rupe definitiv cartea continentului. A le evoca, a le comenta – chiar implicându-te, chiar aducându-le la prezent – iată ceea ce ne leagă, de fapt. Din păcate, noi, românii, avem tendința de a fugi de mitografie, o lungă tradiție pozitivistă ne face să căutăm „adevărul” în cifre mai mult decât în litere, în fapte mai mult decât în vorbe. Cifrele și faptele exprimă imediatul, concretul, interesul; vorbele și literele au vechime și continuitate, construiesc încet dar sigur.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANĂ

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (VIII) Mă întorc acasă și după un timp deschid Evanghelia. Citesc: „ ...celui ce biruiește îi voi da din mana cea ascunsă, și-i voi da lui o pietricică albă, și pe pietricică scris un nume nou pe care nimeni nu-l poate ști decât primitorul.” (după aproape 16 ani citesc din nou acest text și îl primesc diferit, înțeleg acum sensul în care a fost dat pentru mine... biruința la care se referă citatul este ieșirea din condiționarea dată de moștenirea încărcăturii părintești pomenită mai sus... prin pietricică îmi era anunțat începutul Chemării la pocăință, la lucrarea de curățare... și mana cea ascunsă/puterea lui Dumnezeu de a învinge Răul , da, a venit prin purificare, ca ajutor și izbăvire! iar numele cel nou este cel al Persoanei Renăscute din apă și duh! astfel... pietricica a fost semnul legăturii cu Domnul, chemarea la înnoire a vieții Lui!... Îmi amintesc imensul Vârtej care a apărut în biserica aflată în construcție când am intrat să o vizitez! (Saon, sau poate la Celikdere, în 1998 – ) în grabă, de niciunde, în perimetrul gol au intrat 10-12 tineri care au început să cânte un imn religios, cu glasuri puternice, dedicate... s-au așezat în centru, sub cupolă, și încăperea goală s-a transformat brusc într-o catedrală... glasurile lor se înălțau maiestuoase și pline de venerație, și zidurile răspundeau cu rezonanță... atmosfera s-a umplut de evlavie și de putere... Vârtejul care intrase înaintea lor făcuse toate astea..? m-am simțit scăldată și binecuvântată de o frumusețe care mă învăluia și îmi vorbea... am primit mesajul în taină, cu frică și cutremur... apoi totul s-a stins ca și când nici n-ar fi fost!... coborând la alta mânăstire, spre seară, am fost chemată la masă... și când am intrat în sala de mese trei femei au întors capul spre mine, să vadă cine a intrat: una era în capul mesei, cu spatele la mine, chiar la intrare, alte două de o parte și alta a ei... deodată m-a izbit plânsul... eram marcată de șocul întâlnirii cu acea mișcare ce părea a fi de Recunoaștere...! am văzut după mulți ani pe frontispiciul Catedralei Ortodoxe din Arad icoana Sf. Treime – Rubliov și am realizat cu uimire că această imagine a recunoscut-o subconștientul meu când am intrat în sala de mese... curios că nu știam mai dinainte icoana... deși e o icoana cunoscută, eu am aflat despre ea doar când, văzând-o pe zidul catedralei, miam amintit de cele trei fețe ce m-au întâmpinat mai demult...

Dumnezeu este dincolo de orice imagine, totuși minți și inimi inspirate transmit altora prin imagini ceea ce primesc din lumile divine și poate astfel mBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

am contaminat de ele, prin subconștientul colectiv, fără să fi fost pregătită mai dinainte de cultură...

A doua zi, în același loc, măicuța-gazdă mă ia cu ea și mă duce în grădina mânăstirii... Culege cireșe, le face ciorchine, le strânge sub formă de strugure și apoi mi-l arată printre crengile copacului... Soarele se sparge în mii de raze strălucitoare trecând prin ciorchine, cireșele sclipesc, lumina freamătă printre ele răspândind glasuri tainice și culori de uimitoare frumusețe...! plânsul se dezleagă din nou, nu rezist împrăștierii luminii, sunt ridicată o clipă – două-trei în grădina raiului..!) în sufletul obidit Atracția și respingerea sunt doua fațete ale aceleiași monede. Respingerea se face cu mai mult sau mai puțină violență. Reversul respingerii e dragostea posesivă care creează „închisori”. Pierderea acestui tip de dragoste produce suferință, obidă, pizma inimii, iar gestul de răspuns al acestei pierderi e violența. Deci ca să scapi de violență trebuie să arunci și inversul ei (atracția posesivă), trebuie să arunci moneda (acesta este Krishnamurti).

Cain l-a ucis pe Abel „pentru că Dumnezeu îl iubea mai mult” – începutul crimei pe pământ, păcatul inimii moștenit. Vindecarea se obține prin Hristos: iubește-l pe propriul tău asasin, „iubește-ți dușmanii”. Închină-te în fața celui ce mușcă din tine, întoarce și obrazul celălalt și ai scăpat. Ai scăpat în sus, în altă ordine, cea Dintâi.

Cu alte cuvinte până nu se obține neutralizarea tuturor efectelor malefice ale inimii (spălarea de suferință: „lovitură-răspuns la lovitură”) nu există Reîntoarcere, Re-instaurarea Condiției Divine. ****** Iertare mi-am cerut nu pentru că aș fi vinovată de ceva, ci fiindcă nu Te-am recunoscut! M-am descoperi „păcătoasă” precum sfinții și m-am îngrozit.

Când ai un asemenea Om care te veghează nu mai există „păcat”. „Păcatul” ești tu-însuți, Cel fără de El. Tu ești cel care se condamnă singur – prin comparație. Nu te poți descoperi păcătos decât uimindu-te Slava Sa care te pătrunde. Între două drumuri crâncene te păstrezi în cel al „păcatului” care ți-e la-ndemână, pe care îl cunoști. Slava ți se dă, e ceva Nou. Prin comparație și între două drumuri, meandrele pe 59

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ care te poartă Chipul Păcatului par interminabile.

Groaza e atât de mare încât năruie ființa. Și în această topire a groazei se mistuie, desțelenindu-se, terenul pur pentru primirea Ta. ***** Adresează-te lui Dumnezeu cu acel glas pe care orice ai face nu îl poți scoate din tine, iar atunci când te străduiești să o faci și reușești un compromis, nu e de nimeni înțeles. ***** În septembrie (92), în soarele apunător de toamnă, în blândele lui sclipiri, am realizat că totul se încheiase. Drumul pe malul râului până la Locul în care în urmă cu mulți ani îmi începeam „viața ce mi s-a dat” l-am făcut cu încetinitorul, surpându-mă la fiecare pas de grozavele imagini-amintiri, ce se desprindeau în fața, în spatele, în corpul meu, cu toată tăria de Atunci – Istoria orânduirii traseului ce urma să-l parcurg cu zgomotul Începutului de lume pe carel cream și întru care eram dirijată, – spaima, emoția celui neștiutor care într-adins parcă apasă mai cu putere pietrele caldarâmului. Imagini-întâmplări, puzderii de stări, toate legate de Început, acum că eram la Sfârșit, făceau să cadă de pe mine ca și cum ar fi fost inutilă încărcătura de Timp, printr-o dezvăluire fără de echivoc a Prezentului. Bucla se încheia, ce a fost adăugat urma să fie șters.

M-am clătinat în mine, am trecut de Școală, am urcat treptele Teatrului și n-am mai recunoscut nimic. „Locul acela nu mă mai voia pentru el.”

M-am întors pe același mal, am privit ca pentru

prima oară gardul verde pus în locul barelor vechi pe care mă sprijineam în vremea de demult – știam că atunci când mori tot ce ai trăit îți apare cu repeziciune în minte și ai față de trăirile create strângeri de inimă sau bucurii – așa era acum, o moarte dulce, o moarte cumplită, o desprindere de timp, o sfâșiere Iremediabilă, un anunț copleșitor, un Trăznet nemilos despicător de ființă în „componentele” sale, din care una, trecutul (o parte anume) urma să fie ștearsă așa, pur și simplu. Eu – față în față cu mine – nu mai eram cineva – trăirea ocupa totul, imposibilitatea aceasta de „a fi doi”, – cea de acum și cea de atunci într-un singur trup, și să nu conteze niciunul dintre „eu”-ri, doar Evenimentul – moartea – una din morțile ce aveau să se însumeze în Moartea cea Mare, o mică moarte pregătitoare... (n.a. găsesc aici ce tocmai am scris cuiva: „știam că toate astea (ce am pus pe mine prin contactul cu lumea) – vor fi date jos la un moment dat” – și găsesc mai sus descrisă tocmai Întâmplarea acestei acțiuni... această Ștergere a unei părți a trecutului a premers Trecerii profunde, ea este doar dovada unui sistem de funcționare care opera singur și de existența căruia se pare că am știut prin intuiție... Astfel a fost posibilă Predarea Totală, traseele interioare erau deja făcute, trebuia doar acceptul meu, să accept la un moment dat să mă predau complet...)

Mi-am spus: „e nevoie să mă duc să spun cuiva, e ceva nemaiîntâlnit” – și aveam sentimentul că mi se întâmplă așa pentru toată lumea!

Prietena pe care am văzut-o nu a înțeles mare lucru! În afara ciudățeniei vizitei, nu a înțeles nimic. (va urma)

Regina Maria 60

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

AL ZILEI CLOPOT

Anna-Nora ROTARU

LACRIMI PENTRU GRECIA

Mare tragedie în est-vestul Atenei, cu Grecia de trei zile în Doliu Național și câte alte zile încă, în sufletele omenești, amputate în fața pedepsei naturii, a mâinilor ucigașe, care se pare că au conlucrat, a neputinței mecanismelor de-a face față flăcărilor întinse pe sute de km, ce-au ars totul în cale: păduri, case, oameni, animale, oprindu-se la buza mării, întrun timp extrem de scurt! Într-o oră și 20 de minute, au lăsat în urmă 84 de morți, 168 de traumatizați, un număr încă necunoscut exact de dispăruți; mame, copii, bătrâni, s-au azvârlit în ultimul moment de pe stânci în valuri să se salveze, fiind unii înecați în marea furtunoasă, cu valuri de cel puțin un metru înălțime; case și mașini arse, cu oameni carbonizați înăuntru, în încercarea lor de-a fugi în ultimă instanță, blocați fiind de aglomerație, de panică; exploziile benzinăriilor, stâlpilor de înaltă tensiune... un Iad adevărat, ce s-a întins în câteva minute, pe o distanță extrem de mare de la vest la est; oamenii încercând cu orice mijloace să-și apere bunurile muncite de o viață întreagă, ajunse scrum și pulbere, încolțiți de jur împrejur de flăcări, nu și-au mai putut găsi vreun mod de-a evada din vâlvătăile de zeci de metri înălțime! Doamne, mare dezastru național, o altă Pompeie...

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

În regiunea Kinetas, pe 23/7/ 2018, la 12:03am apare pe dorifor primul focar și la 12:35 am, se înregistrează alte 14 focare, concomitent aproape, în linie dreaptă, la Mati, Noul Boutza, Sf. Andrei, Rafina, Kallitehnopoli, Ntaou Pendeli etc, la început aproape de șosea, apoi extinzându-se, vorbindu-se de alte 45 de focare, ajungându-se astfel la estul Atticii! Având în vedere că vântul sufla nord-vestic, pare destul de curios să ajungă așa de repede în estul regiunii, distanța dintre focare fiind de vreo 1200 m, în linii drepte și paralele. De altfel se fac cercetări, s-au găsit mecanisme care denotă că mână criminală le-a pus, pentru prima data în istoria țării, în regiuni locuite! Flăcările făceau un zid înalt de 40 de metri, întins frontal pe kilometri întregi, curenții teribili în regiune din cauza marilor temperaturi, ce ajungeau până la 1600 de grd, vântul cu 120 km/oră, toate au condus la un dezastru fără precedent în istoria modernă a Greciei, făcând aproape imposibilă orice manevră de ajutor substanțial, pe aer și uscat, oamenii murind ca șoarecii... Nu au sfârșit istoriile tragice care ies la lumină! Este cutremurător că prima victimă a tragediei de la Mati, Rafina și Noul Boutza, era un prunc de 6 luni al unui pompier ce se lupta cu focul la acele ore! O altă victimă, o fetiță de 12 ani, campioană la concurs de bicicletă, s-a aruncat în gol, văzând că nu are altă salvare! Ultimii morți găsiți, în număr de 25 pe buza prăpastiei, strâns îmbrățișați, într-o ultimă rugă la trecerea pe cealaltă lume, neștiind dacă trebuie să sară, zdrobiți de țărmul stâncos 61

AL ZILEI CLOPOT sau să rămână, au fost găsiți carbonizați! 1500 de case arse, în mașinile unele peste altele găsindu-se oameni și copii carbonizați; alții găsiți pe plajă, mai norocoși, fiind salvați, alții morți de asficxie sau înecați...

Așa arată plăgile Elladei după marele dezastru, cea costat vieți omenești și nu numai, regiuni turistice, păduri seculare de-o mare frumusețe, avutul fiecăruia deo viață-ntreagă, oameni șocați, rămăși pe drumuri, refugiați în propria lor țară! Continuu se fac mari încercări de identificare a victimelor, o datorie extrem de grea a medicilor legiști, prin metoda DNA, se cere timp și tărie sufletească, având în vedere că sunt carbonizați și rudele trăiesc agonia celor pierduți! D-zeu să-i ocrotească, pe cei plecați, dar și pe cei rămăși... (A-N. R.)

62

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

AL ZILEI CLOPOT

S-A NĂPUSTIT BALAURUL DE FOC... dedicat celor pierduți E-năbușeală, planează o prevestire, dantenian infern, căldură...

Vântu-aprig se zvârcolește, urlă demențial și ca o cobe geme...

Pe cer se-adună norii grei? Se-ntunecă zarea, ca năpastă sură, A ploaie pare oare? Fum greu mă năpădește, miros de-arsură, Simt teamă-n mine, mă bântuie o presimțire-n clipele supreme, Aud văicăreli, glasuri de-ajutor să cheme...

Deodată, simt ghiara Morții-n spate, amenințând ca ghionoaie, Se năpustește mușcând pământul cu fălci tăioase, sângerânde...

Izbucnesc spre ceruri limbile-i de foc cu dinți de-oțel și pălălaie, Scuipând aprinși cărbunii, rânjindu-se la gemetele în hărmălaie, Ronțăind totul în cale, ca un balaur cu șapte capete, flămânde Lăsând în urmă-i trupuri, ca rugurile, arzânde...

Secătuiesc lacrimile-n ochii goi, agoniind-ntr-o ultimă suflare...

Ca lavă șiroindă, înghite vietăți, suflete și trupurile omenești...

Mirosul Morții bântuie prin jur, schelete fumegânde pe cărare, Cu descărnate mâini spre cer, umil cerșind stropul de-ndurare, Întrebând, cu guri căscate-n ultim răcnet, spre zeitățile cerești, Doamne, pe mine, de ce mă pedepsești?

Ajunge focu-n poarta bolții, bătând turbat, balaurul mugește, Împrăștiind tăciuni și scrum, miros de cedru și de carne arsă...

Peste munți și dealuri, prin câmpuri, văi, aleargă și scrâșnește, Stropind din nări cu vâlvătăi, până și stânca o crapă și topește, Cu mânie năpustindu-se, prin păduri și peste case se revarsă Lăsând în urmă-i o umbr-a vieții, ștearsă...

Pe mantia nopții-ntr-un târziu, lucesc în sumedenii lampioane, Focul rumegă, scobindu-se-ntre dinți, cu fumegândele crenguțe... În liniștea mortuară, pe ici colea, vaiete auzi prin arsele amvoane, Vreun dangăt răgușit de clopot, târșâitul de fantasme în prigoane, Pe cer și pe pământul ars, clipesc pe-alocuri puzderii de steluțe, Sufletelor rătăcitoare, aprinse căndeluțe...

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

63

AL ZILEI CLOPOT

Dragoș NICULESCU

DARUL LUI DUMNEZEU Și omorându-și ei toți porcii, domestici și sălbatici laolaltă, fără osebire și fără milă ori judecată, îi apucă disperarea pe oamenii acelui popor ciudat, de omorâtori netrebnici și distrugători ai propriei lor obcini, ai propriului lor avut, ai propriei lor vieți – iar așa ceva nici că se mai văzu pe undeva –, căci în acest fel ei se lipsiră pe ei înșiși de viață, de iubire, dar mai ales de cele ale gurii pentru ei și pentru copiii lor. Și, în acest fel, se văzură trăind mai departe pe un pământ sterp, bătut de vânturi și morți de foame, de frig și de spaimă.

Și-atunci, oamenilor acelui neam ciudat de distrugători le crescură pe față niște măști, roz ca sângele tânăr, cu urechi mari și rât și limbă și grumaz lat, plin de șuncă, picioarele lor se făcură scurte, terminate cu copite ascuțite, iar la spate le crescu și-acolo, dintr-o dată, o codiță învârtoșată și subțire.

Dar specia aceea de animal, care nu le adusese decât foloase și nu le făcuse nici un rău niciodată, trebuia să reziste cumva, căci darul lui Dumnezeu nu poate fi pângărit cu una cu două, după vrerea fiecăruia și pentru totdeauna.

Dând să vorbească, începură să guițe și să grohăie, de nu mai știai dacă e râs, ori plânset, ori urlet. Și guițăturile și grohăiturile deveniră cu totul asurzitoare când, pipăindu-se între ei, își dădură seama că măștile acelea groaznice nu sunt nicidecum măști, ci sunt chiar capetele și trupurile lor, noile lor trupuri și noul lor grai, când își dădură seama că toți porcii aceia fără prihană îi blestemaseră să trăiască de-acum în locul lor, în ținutul acelei patrii, numite de-atunci Țara porcilor veșnici.

Retragerea românilor

64

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Marin IANCU

ION CODRU DRĂGUȘANU, PEREGRINUL TRANSILVAN În toamna acestui an se împlinesc două sute de ani de la nașterea scriitorului Ion Codru Drăgușanu, un intelectual de o bogată complexitate, entuziast și lucid, poet, filolog, o fire nesupusă constrângerilor, un om modern și deschis dezvoltării culturii și civilizației în toate direcțiile acestora. Născut la Brașov, în 9 noiembrie 1818, dintr-un neam de săteni drăgușeni liberi, ca fiu al lui Adam Plăeșu Codru (Codrea Codre, Codria, Kodru de Drăguș, zis și Adam al lui German sau, din secolul al XIX-lea, „Codru Drăgușanu"), strămoșii săi căpătânduși o oarecare faimă încă din veacul al XVII-lea, pe la 27 februarie 1654, când familia lui a primit o nouă diplomă de înnobilare, conferită pentru serviciile aduse într-unul din regimentele grănicerești române înființate de MariaThereza.

Fire nesupusă constrângerilor și prea puțin impresionat de titlurile și blazoanele de nepot de veteran rănit și prizonier în războaiele napoleoniene și fiu de soldat ajuns acum să păzească vițeii și porcii la jir în pădure pe „boieranatul” lor de șapte pruni, după denumirea specifică a elitei din țara Făgărașului, tânărul își ia lumea în cap și trece munții în Țara Românească. Deprinsese oarecum farmecul lumii din cărțile populare Alexandria și BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Arghir și Elena, cânta în biserică și citea în strană Mărgăritarul lui Ioan Gură de Aur, cultivând cu insistență „studiul, lectura, meditația de singurătate”. Reușise să învețe bucoavna pe de rost la școala din sat și la școala grănicerească din Viștea de Jos, după care, din dorința de a se face preot, se orientează spre o școală gimnazială din Brașov. Este luat la oaste, devenind copist în cancelaria unei companii de prin părțile Făgărașului, conduse de căpitanul Dobay, unele neînțelegeri avute cu căpitanul, precum și iminența datei înrolării îndemnându-l tot mai insistent să „încerce rotundul lumii”. Avea optsprezece ani, vârsta recrutării la oaste. Trece munții în Țara Românească, unde își începe șirul altor avataruri: slugă și țârcovnic al protopopului Andrei de la Călărașii Vechi, funcție de care se plânge în poema Doamne ferește (1836), „econom”, adică slugă la tovarășii cojani de la Puțul cazacului, de lângă Călărași, preceptor de limba germană al feciorilor boierului Sache de la Tîrgoviște, revine în București și se înscrie pentru scurt timp , „fugitiv” numai, la clasa treia de „umanioare” de la colegiul „Sf. Sava”, după cum este menționat și pe calificarea dată de directorul Petrache Poenaru. Renunță la școală, preferând „studiul privat în singurătate”, fiind, conform caracterului său, un autodidact, cu aptitudini pentru învățarea limbilor, de vreme ce, la un moment dat, solicita, un post de „secretar privat, maestru de limbi”, tânărul fiind cu adevărat posesorul unei temeinice instrucții, un bun cunoscător al limbilor latină, neogreacă, germană, franceză, italiană, engleză și maghiară.

Transplantat câțiva ani în Țara Românească, Ion Codru Drăgușanu trece printr-un intens proces de muntenizare. Ajunge pentru puțin timp angajatul „cocoanei Esmeralda”, pe care o părăsește trecând secretarul boierului C. C., împreună cu care îl însoțește, ca tălmaci de a doua mână, pe domnitorului Alexandru D. Ghica întro călătorie făcută incognito în Apus. Poposește la Viena, unde face serviciul de „aghiotant” pe lângă vodă, vizitat la hotel de cancelarul Metternich, care nu-i face nicio impresie deosebită, ajunge la Milano, fiind luat drept „capelanul curții mării sale” și salutat ca „signor abate”, vede mai apoi Roma, trăind adânci emoții lângă Columna lui Traian și în fața arheologiei Romei, unde „muzeul e sub soare” și unde „sunt toate acasă: sculptura, pictura, arhitectura, care stârnesc muzica și poezia”.

Peste tot, spiritul spontan al călătorului de vocație se lasă 65

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII robit plăcerilor simțurilor și ale inteligenței. Știe să guste cu rafinament superioritatea estetică a cultului catolic, față de „simplitatea uscată a protestanților” și de „extrema mizerie a bisericilor noastre”, care îl face să afirme că „… mai multă estetică este de lipsă…”. Întors la București, începe să trăiască din nou „dorul de ducă” și, în calitate de însoțitor al principelui G. Ghica, pleacă spre Paris, itinerarul înlesnindu-i trecerea prin Viena, Linz, Regensburg, Ulm, Stuttgart și Karlsruhe, ajunge la Baden-Baden, ca imediat ce poposește la Paris și la Londra, cetatea „cea mai monstruoasă a Europei” sub raportul numărului imens de locuitori și a întinderii, „peste o distanță cât Țara Oltului la noi”, îndemnat tot mai mult să cuprindă cu ochiul și cu sufletul imaginile unei lumi în plin elan de dezvoltare, Ion Codru-Drăgușanu trece la observații de psihologie comparată a popoarelor, dovedind un ochi critic și lucid.

Spre deosebire de boierul Dinicu Golescu, mânat să cutreiere lumea spre a se informa, tânărul ardelean, un veritabil picaro valah, este împins pe drumuri de sărăcie și de un anume spirit de hoinăreală, ceea ce ar putea explica destul de limpede preocuparea acestuia de a-și găsi un loc de muncă stabil, atât cât să-i ofere un venit potrivit pentru un trai decent. Se fixează ca girant la o bibliotecă de împrumut și de distribuire de ziare, ca după un an, să încerce, dar nu pentru mai mult de zece zile, și meseria de substitut de învățător la o fabrică, în satul Puteaux, această pasiune a tânărului călător ardelean pentru Franța și Paris devenind în timp tot mai vizibilă.

66

Asistând, în 1840, la Paris, la mărețul eveniment al aducerii sarcofagului lui Napoleon de la Sf. Elena, are o tresărire de umor auzind mulțimea strigând în delir: „Vive l'empereur!”, când ele era „mort de douăzeci de ani”.

Impresiile provocate de cele două țări apusene sunt oarecum diferite, Anglia impunându-i mai multă stimă decât simpatie. „La început, după cum însuși se exprima în Scrisoarea XIX, Paris, Ianuar 1841, în Franța toate mi se păreau în cea mai bună ordine, mai presus ca în Germania, dar, venind din Anglia, de odată ți se pare că ieși din palat și intri în bordei, așa e insula aristocratică pe lângă continent”. Ar fi la fel de interesantă și încercarea de descriere în paralel a celor două popoare, cu o privire personală și o concluzie de natură politică: „În Europa sunt numai două popoare mari, în toată puterea vorbei: Frâncii și Anglii. Scriitorii aseamănă pe cei dintâi cu grecii și pe ceilalți cu Romanii antici, dar mai mult în privința caracteristicei naționale principale, căci din contra încă n-ar fi greșeală (…). În alianță una cu alta, aceste două națiuni sunt menite a conduce lumea și a decide pururea despre soarta celorlalte popoare”. Fără să se arate neapărat mereu entuziasmat de cele văzute, ironia și autoironia fiindu-i caracteristice, peregrinul trăiește din nou febra plecărilor spre zări albastre, dornic de a lua contactul cu climatul artistic al Italiei. În Italia, vederea columnei de la Roma îl face să se prosterne sărutând piatra pe care altădată se afla statuia lui Traian.

Se îndreaptă spre Neapole, înfruntând un alt șir de peripeții, se angajează curier într-o familie rusească, pe care, în septembrie 1842, o însoțește la Petersburg, unde ajunge în februarie 1843, în plină iarnă, găsind Neva și canalurile ei „înghețate ca tunul”. Se pare că tânărul e născut sub zodia plecărilor. Recomandându-i-se drept „literat maghiar” poliglot, e angajat de un tânăr principe rus Bariatinsky pe un „post de secretar privat, maestro de limbi”, pe care, în această calitate, îl va însoți, aproape timp de un an, între aprilie 1843 – februarie 1844, în călătoria lui prin țările apusene. Peregrinul trăiește aventura insolită a unui drum cu sania timp de șapte zile până la Berlin, apoi la Frankfurt, Maiența și Paris, se bucură din nou de frumusețile Elveției, vizitează Berna, admiră „cascada pitorească de la Giessbach”, și „pozițiile romantice la Interlacken și Untersen”, ca apoi să descifreze din nou frumusețea orașelor Paris și Londra, în cel din urmă reușind să viziteze castelul regal Windsor și să vadă în treacăt familia regală. În privința climei naturale și a climatului politic, Elveția i se pare că întrunește condițiile ideale de reciprocă determinare: „…Elveția are în toată privința preeminențele sale în Europa…, are meritul de a fi așezat tronul libertății pe munții săi într-un timp când nimeni aiurea nu cuteza săi pronunțe măcar numele. Libertatea afecționează, mai înainte de toate, aer subțire și curat, care se află numai pe vârful munților, activitate rară, condiționată prin răcoarea climatică a înălțimilor, sau sobrietate, frugalitate și tot felul de privațiuni”. În august 1845 e din nou la BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII București, într-un alt episod de „vagabondaj intelectual”, unde lucrează o vreme ca pedagog în familia lui I. Câmpineanu, de unde, în anul școlar 1847-1848, trece institutor la o școală elementară din Ploiești, ca la deschiderea anului școlar, la 15 noiembrie 1847, să surprindă audiența cu o cuvântare rostită destul de ferm, insistând aici, printre altele, pe ideea unei conștiințe curate și a asocierii educației cu instrucția, cuvântarea fiindu-i publicată într-un ziar cu semnătura J. Codrea. „În societatea noastră, rostea tânărul institutor, trece de învățătură mai vârtos o spoitură deșartă, în loc de creștere bună avem o corupțiune completă, în loc de moralitate domnește demoralizațiunea și desfrâul, în loc de adevărata religion ne împiedicăm de o superstițiune groasă”.

Preocupat de tezele lingvistice ale școlii latiniste, „Ioanne Germanium Codru, profesoriu în școala elementară de Ploiești” publică la București, în tipografia Colegiului Santu Sava, 1848, Rudimentele gramaticei române. Extrase din Tentamen criticum, cu adausuride regule simple și diverseanotăciuni pentru uzul școlarilor începători, cea dintâi încercare de a introduce, întrunul din principate, tezele lingvistice ale școlii ardelene, cu deosebire principiile lui Aug. T. Laurian, afirmând latinitatea limbii noastre și chiar deplina latinizare a acesteia: „Limba română e fiica mai asemenea latinei, și după cum noi transilvanii avem gust cam rococo preste puțin va fi latină deplin, așa cum demi în țară până la 47 (1847)”. În timpul revoluției de la 1848, N. Bălcescu îl numește comisar de propagandă pentru județul Prahova, ca imediat ce revine în Transilvania, arătându-se mai cumințit, marele hoinar are să îndeplinească o serie de funcții administrative și școlare, se consacră publicisticii, desfășurând, în paralel, o intensă activitate în domeniul instrucției și educației, cât și pe tărâm cultural, în spiritual reprezentanților Școlii ardelene. În toiul luptelor pentru impunerea limbii române în administrație și justiție, Codru–Drăgușanu se arată tot mai activ în calitatea sa de deputat de Hațeg în Dieta federală de la Sibiu.

Convins că Europa trece prin mari schimbări, oratorul Ion Codru Drăgușanu promovează cu multă vervă impunerea progresului în vederea scopului național, a culturii și a educației, după cum procedează și în conferința O umorescă veridică (1870), o descriere spirituală a satului Drăguș. Prezent la diferite întâlniri, ședințe festive, la examene de sfârșit de an ori în Sinodul ortodox al Făgărașului, în alegeri sinodale sau la congrese bisericești, cu prea puține însărcinări totuși față de resursele celei mai rafinate minți a generației sale, Ion Codru Drăgușanu impresionează mereu prin mobilitatea de spirit și temperamentul de orator, destul de apropiat prin structură morală cu boierul muscelean Constantin Golescu, dornic să promoveze pe tărâm românesc elemente ale progresului. Scriitorul încetează din viață la numai 67 de ani, la Sibiu, în ziua de 26 octombrie 1884.

Cu excepția unor lucrări fără vreo anumită valoare, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

traduceri din texte la modă ori câteva nuvele romanțioase și poeme cu tendință morală, „satire a celor răspunzători de starea de înapoiere a norodului”, Ion Codru Drăgușanu rămâne autorul memorialului Pergrinul transelvan sau Epistole scrise den tiere straine unui amic in patria, de la anul 1835 pana închisive 1848, un prețios document de epocă, în măsură să pună în lumină profilul unui scriitor cu un spirit de observație covârșitor, capabil de a oferi, prin bogăția substanței, unul din cele mai interesante tablouri ale unei lumi aflate într-un proces de mari schimbări. Concepută sub formă de scrisori, cartea a cunoscut o primă redactare chiar în perioada peregrinării europene a scriitorului, forma definitivă conturându-se ceva mai târziu, prin 1861, când, stabilit definitiv acasă, vrednicul peregrin avea deja unele obligații de natură politică și obștească. Primele scrisori din Peregrinul transilvan (Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani), epistolele I – XXIV, au apărut, fără semnătură, între 17 martie 1863 și 19 ianuarie 1864, ca foiletoane, în paginile „jurnalului politic și literar” (Diurnalu politicu și literaiu) „Concordia”, o „foiță literară” („Foișoară”) apărută la Pesta, avându-i ca redactori responsabili pe Sigismund Pop (3 august 1861-1863) și Al. Roman (18631868). Alte trei epistole, din corpul unui al doilea volum, anunțat, însă nepublicat, apar în prima serie a revistei „Familia” din Pesta, două în 1869 și a treia în 1879, publicată în volum, în mai multe ediții, după 45 de ani de uitare, prima ediție purtând titlul Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1848. I, îngr. S. Filtsch, Sibiu, 1865; ed. a II-a, I. Codru Drăgușanu, Călătoriile unui român ardelean în țară și în străinătate (1835-1844) (Peregrinul transilvan), celelalte trei ediții mai importante avându-i ca îngrijitori pe Constantin Onciu, tipograf, cu o prefață de N. Iorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1910; Șerban Cioculescu (Peregrinul transilvan, București, Cugetarea, 1942) și pe Romul Munteanu (E.S.P.L.A., 1956, la Addenda: Cuvânt scholastic și O umorescă veridică). Publicat fără nume de autor, Peregrinul lui Ion Codru Drăgușanu a trecut la vremea primei ediții aproape neobservat, știindu-se doar că Mihai Eminescu, ca secretar al lui Aron Pumnul, o înregistra în biblioteca școlii din Cernăuți. Cu timpul, cuceriți de aspectul educativ cu totul remarcabil al cărții, cercetătorii literari au fost atrași de semnificațiile pe care textele ardeleanului le propuneau în toate direcțiile culturii și civilizației. Atent la multe dintre meritele acestei lucrări, Șerban Cioculescu descoperea că, „fără să-și piardă niciun moment agerimea spiritului dubitativ”, autorul se dovedește capabil „de cele mai aprinse entuziasme de ordin etic și estetic”, mai presus de toate însă calitatea dominantă fiind „inteligența, iar luxul permanent al acesteia risipa de idei, de sugestii, de impresii și o gamă întinsă a umorului de la calambur la cea mai șfichiuitoare ironie și chiar autoironie…” De fapt, Ion Codru Drăgușanu se arată, înainte de orice, „un receptiv și 67

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII un entuziast, înfrânat de o minte cumpănită și adesea ironică”. Fără a fi programatic, romantismul călătorului ardelean rămâne o atitudine fundamentală, caracterizantă pentru modul în care, alături de o atitudine obiectivă, de esență realistă, ar putea să ilustreze că drumețul se simte în largul lui în toate spațiile vizitate. Multe locuri îl uimesc, trezindu-i sentimente înalte de admirație, natura primitivă, edenică, spațiile trecutului, ca și prezența elementelor prezentului, admirate peste tot, provocându-i aceleași manifestări temperamentale.

Evenimentele sunt relatate solemn, în pagini în care se stăruie cu inteligență asupra reconstituirii itinerariului unor drumeții sau călătorii, a întâlnirilor cu diferite personalități ale timpului, ale vieții politice sau ale vieții culturale. Odată depășită senzația de uluire trăită în mod firesc de observatorul străin, mai puțin familiarizat cu lumea de dincolo de granițele locurilor sale natale, neobositul călător începe să se intereseze de tot ce îi iese în cale, descrierile sale încep să placă, cu toată abundența de latinisme, franțuzisme, italienisme și provincialisme, care alcătuiesc dosarul său perimat. Scriitorul e sedus de puternice contraste, imaginația frenetică a constructorilor de biserici ai evului mediu îl solicit la tot pasul. Subiectele se amplifică, în preocupările memorialistului făcându-și loc mereu alte detalii de epocă, informații în măsură să contureze din interior imaginea noilor locuri.

Din scufundări în universal formelor artei medievale vine și sentimental percutant al fragilității lumii, al lucrului omenesc, dar și al vieții însăși. Regrete, melancolii și căutări nostalgice îi însoțesc pretutindeni pașii. De la descrierile balurilor sau ale prânzurilor oficiale de altădată, evocările sale capătă aspectul de istorie trăită. Talentul descriptiv de un tip special al autorului reușește să cucerească treptat cititorul. În preocupările sale își face loc detaliul de epocă, informațiile sale acumulându-se generos în folosul amatorilor de istorie. Vedem în călătoria lui Ion Codru Drăgușanu mai mult decât un itinerar oarecare, o „călătorie sentimentală”, bogat colorată afectiv, cu certe afinități în ritmurile romantice ale marilor aventurieri. Nu toate sugestiile gânditorului progresist au fost agreate în epocă. Una dintre cele mai anacronice idei este cea prin care recomandă renunțarea la numele populare, ca Ion, sortite să sugereze o stare socială precară și, adoptarea onomasticii antice, prin care să fie stârnite anumite trăiri și aspirații nobile în sufletele românilor: „De mii de ori am zi, scria Ion Codru Drăgușanu în epistola XXXIV, din «Paris, Faur 1844», că e păcat să se pună Românului tot numai numele de Ioan.

Vezi că Ioan e văcarul, porcarul, argatul, tot potlogarul.

68

Oare cum vei nobilita vița, cum vei deștepta emulația?...

Deșteaptă-te, Române! Botează-ți pe fiul tău Traian…

Pune-i numele păgânului erou Achile, și călcâiul său te va apăra de urmele servilismului și ale degradației…”

Chiar dacă Peregrinul transilvan apare după alte scrieri majore de acest gen, aparținând lui Dinicu Golescu (1777-1830), cu atât de cunoscutele sale Însemnări a călătoriei mele (1826), și moldoveanului Teodor Codrescu (1819-1894), un cărturar cu o pregătire mai adâncă, autor de manuale și dicționare, publicist și tipograf, autor al volumului O călătorie la Constantinopoli (Iași, 1844), uitat astăzi, dar, după expresia lui N. Iorga, destul de bine primit în epocă („și-a găsit lăudătorii”), memorialul de călătorie al transilvăneanului I. Codru Drăgușanu ni se înfățișează ca operă a unui călător ager și receptiv, cu un gust mai accentuat al observației sociale și o aptitudine estetică a unui artist spontan, aflat „în stăpânirea unei limbi bogate și a unei rare puteri de variație în ton, de la familiaritatea cuceritoare, până la nota sublimă, a educatorului național” (Șerban Cioculescu).

Mormântul lui Ion Codru Drăgușanu, din Sibiu

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Anni-Lorei MAINKA (24 mai 1950 - 3 iulie 2014)

magiun pe pâine Despre operații la care curge amintire nu sânge 2013-03

trece peste culori de hârtie dimineața e rece cu ploaie pe geam

mi-au deschis palmele și gura să le spun care este semnul care este numele

un țipăt un țipăt mare cât o sută de ani luna pe cer trece peste culorile toate

n-am știut ce vor și le-am arătat o casă mare înaltă

istoria cu aripi și ochi cuvântul în alb se plânge în ceață

nu căutau o casă

e frigul de toamnă

ei noii vidanjori scrobiți și dați cu carbit de Paris sapă pasul adânc dintre mine și tine

vine o iarnă

fii atent pe unde calci nu lăsa urme să te ții bine de pipă

despre clopote și povești 2012-10-15

apoi mi-au spus totul e strâmb dar la locul lui sa îmi iau palmele și gura să mă întorc în stufărișul din spatele casei uite sunt aici istorie pe pâine 2012-10-10 se așază pe aripa albă a cuvântului istoria e mare e mare cât o sută de ani istoria cu granițe colorate nu vrea să mă lase să trec îi cer voie se deschide o gură se deschid aripi și ochi e seară și pe cer e luna o lună mare cât o lună de o sută de ani n-are granițe luna pe cer BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

o iarnă cât o sută de ani…

clopotul cel amar prevestitor de moarte l-au trimis în exil să bată morților străini de plecare copilul își șterge grimasa pleacă umerii peste singurătatea ascunsă în coșulețul cu jucării și castane ascultă bate clopotul cel mic pentru pașii cei mici pierduți în pușculița de visuri copilul uitați-vă își poartă umbra singur ținându-se de haina goală a lumii focul s-a stins e marele gol ce bate peste umbrele toate un cântec din lemne de foc adoarme peste noi istoria cea mare a uitat să încuie ușa clopotul cel mare bate peste cerul barbarilor peste podurile luate de ape

69

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII și le îngheață in visul scurt de copil

noaptea împăturită în batiste murdare neconfiscate la vamă

a venit iarna și ne-a luat din sat

cu gust de magiun de pere pere tari de iarnă se spală cu periuța de dinți ce dă să chelească

bate un vânt de târziu de tot printre cântecele mici poveste între clopote fără semn și cuvânt o viață fără larve 2012-11-02 unde este nisipul pe care să scriu vântul prin care să țip spune vorbește rânjește....

da noaptea în care am strâns tot ultima firimitură de pe dulapul albastru el nu scârția de frică să nu-l punem pe foc noaptea o perdea fără ciucuri când te bucuri simți plicul cum o închide cu tine pe dricuri... și uite

nu am inimă de miel

unde gurile rele așteaptă deschise

nu

stai să vezi pete pe sacou în grădina de ienupăr

a nu se depune larve în inima mea nu nuuuuu viața va sta dreaptă între zidurile cetății urmele de cal sunt cele sigure viața va sta printre oase și vorbe mucegăite dreaptă ca-n prima zi căzută din poala cerului spune ai văzut unde este nisipul pe care să scriu o roabă de somn 2012-11-02 mă duc să duc o roabă de somn în grădină să dea rădăcină e noaptea cu cărțile roată noapte Moromeții intră-n delir Noica urla ridicând în picioare filosofia noi mergem pe jos găsim un cuvânt, două resturi de ospețe de literatură urcată la munte

70

ienupărul e foarte bun la casa omului bine distilat și îmbuteliat gurile rele ar face bine să se închidă sau vor rămână știrbe pe lângă loteria aceea câștigată avem și cunoștințe de stomatologie aplicată eu am uitat tot protezele de logică nu deranjează... doar atât: diverse specii care mai trec pe aici libelule, gărgărițe uneori se rătăcește o barză pleacă repede nu-i de ea praful peste lume în zori adunați în grabă 2012-11-07 când te regăsesc între versuri mi-e bine scad pieile adunate în grabă purtate în cioc de-un suflet de ceară ajung să-mi retrăiesc acolo în casa altuia zorile...

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

CONSTANTIN FROSIN

PRIX HORACE 2018 Présentation de Giovanni Dotoli peu qui est tout, par Jean-Paul GAVARD-PERRET, 2009. A mentionner que ce volume fut la consécration du courant par lui inventé en poésie : le Sous-Réalisme.

Le Prix Horace de la Traduction 2018 vient récompenser un traducteur exceptionnel, qui a atteint et dépassé la barre des 200 livres de traduits, pour une large part des œuvres littéraires, surtout poétiques.

Constantin FROSIN est un Professeur des Universités, à présent Emérite de l’Université Danubius (Galati - Roumanie), très apprécié, à preuve les deux Diplômes d’Excellence délivrées par l’Université Danubius et le Diplôme de Professeur Emérite, mais aussi par le Gouvernement de Roumanie, qui lui a délivré en 2008 un Diplôme d’Excellence. Quant au pays dont il enseigne la langue, la littérature et la civilisation – la France, elle l’a promu Officier des Palmes Académiques, en 2004 ; la Renaissance Française lui a décerné, en 2012, la Médaille d’Or, tout comme l’Ordre du Mérite et du Dévouement Français (2009). Il est également Docteur Honoris Causa de l’Université Apollonia. En 2015, Cambridge lui a accordé le titre de “The (best) Scientist of the World in Philology”.

Notre Lauréat est aussi un Ecrivain d’expression uniquement française, auteur d’une vingtaine de recueils de poésie et de 6 livres d’essais, pour lesquels il a reçu différents prix.

Trois ouvrages lui ont été consacrés à ce jour : Constantin FROSIN, un Roumain mondialisé par la Francophonie, par Valeriu ANGHEL et Constanta COATU, 2006, Constantin FROSIN, Francophile roumain, auquel ont contribué trois auteurs : Daniel ARANJO, Jean-Paul GAVARD-PERRET et Laurent FELS (sous la direction de ce dernier), 2007, et Ce BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

A son tour, il a écrit sur les auteurs français ou francophones, dont il faut mentionner ici : L’Autre Cioran (Cioran lève le masque), 2010, dont Pierre BRUNEL disait, en 4e de couverture : « Le problème Cioran est un problème difficile, auquel il vaut mieux éviter de se brûler les doigts. En l’abordant par la question de la langue, Constantin FROSIN pose ce problème dans la juste perspective et dans celle, qui seule m’importe, de la création littéraire ». Dans son gros livre (plus de 400 pages) : Schimbarealimbii nu 71

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII înseamnaSchimbarea la fata ! (Changement de langue ne signifie pas Transfiguration !), il s’occupe, outre de Cioran, de Mircea Eliade, d’Eugène Ionesco et entreprend un ample panorama de la littérature roumaine d’expression française. Il ne s’arrête pas là et publie la première anthologie des poètes roumains d’expression roumaine : A l’orée d’un bois (24 poètes roumains d’expression française), 2006. Des dizaines de préfaces, ou alors des études et des chroniques éparses dans les revues amies ou dans sa propre revue : Le Courrier international de la Francophilie, dont il a réussi à publier, à ses frais, 32 numéros.

Et pourtant, l’activité la plus intense et la plus chère à Constantin FROSIN est celle de Traducteur, qui avait mûri tant sous les théories de la traduction qu’il enseignait, que sous les vingt recueils de poésie d’expression française et les centaines de poèmes publiés dans de nombreuses revues françaises et/ou francophones, accomplissant ainsi la première condition d’un bon traducteur littéraire : être lui-même écrivain dans la langue où il traduit. Et une première curiosité : il préfère traduire du roumain en français, et non pas l’inverse. A preuve, qu’il n’a traduit qu’une dizaine de volumes du français en roumain (dont Céline : Mort à crédit), tous les autres volumes étant traduits du roumain en français – bel hymne à la langue française.

Les plus de 40 volumes traduits chez le Brontosaure, et au moins une dizaine chez d’autres maisons d’édition : Contes et Nouvelles, 2009, Nicolae DABIJA, Devoir à rendre, 2015, avec ses propres recueils poétiques et ses livres d’essais, portent à environ 70 le nombre de livres écrits et traduits, publiés en France et ailleurs, ce qui fait de lui l’auteur roumain le plus publié en France et à l’étranger !

Il fit ses débuts en tant que traducteur en traduisant une douzaine de recueils de haïku en français, ce qui lui valut deux prix successifs de traduction de la part des Editions Haiku de Bucarest, en 1994, à Cluj, il a reçu le Prix de traduction de l’Association FrancoRoumaine Frondes pour la traduction de Lucian BLAGA et une dizaine d’autres prix de traduction s’ensuivirent, culminant avec le Prix (national) de la Traduction en langues étrangères de l’Union des Ecrivains de Roumanie, pour la traduction de URMUZ (auteur considéré comme intraduisible), en 2001. Si à Strasbourg, en 1995, à l’occasion de la Biennale MITTELEUROPA, il a reçu la Médaille Trophée Gerner du Parlement Européen, en 2004, il fut fait Chevalier de l’Ordre Roumain du Mérite Culturel. Ce fut toujours la France qui le récompensa comme il faut, en le promouvant Officier des Arts et des Lettres en 2009.

Certes, dans la motivation des Diplômes de Citoyen d’Honneur, d’Excellence du Conseil départemental de Galati, etc., ses mérites culturels et littéraires sont marqués comme il faut.

72

Moi-même, après lecture de ses deux gros volumes : Au fil de mes idées et Au hasard de mes lectures, l’ai considéré et l’ai dit en toutes lettres : Prince de la Francophonie, Prince de la Francophilie et, finalement, Prince de la Traduction et je dois dire ici qu’il mérite tous ces appellatifs de tous les points de vue !

Et j’irai jusqu’à dire que le Cénacle Européen s’honore aujourd’hui en honorant un tel universitaire, écrivain et traducteur comme Constantin FROSIN!

DISCURS DE MOTIVARE A CANDIDATURII LAUREATULUI CONSTANTIN FROSIN Premiul HORACE pentru Traducere 2018 recompensează un traducător excepțional, care a atins și depășit cifra de 200 cărți traduse, în cea mai mare parte opere literare, majoritatea poetice.

Constantin FROSIN este un Profesor universitar, în prezent Profesor Emerit al Universității Danubius (Galați – România), foarte apreciat, dovadă cele două Diplôme de Excelență decernate de Universitatea Danubius și Diploma de Profesor Emerit, dar și de către Guvernul României, care i-a acordat în 2008, o Diplomă de Excelență. Cât despre țara a cărei limbă o predă (alături de literatură și civilizație) – Franța l-a promovat OFIȚER al Laurilor Academici în 2004; Renașterea Franceză i-a decernat în 2012, Medalia de Aur, la fel ca și Ordinul Méritului și Devotamentului Francez (2009). De asemeni, este Doctor Honoris Causa al Universității Apollonia din Iași (2012). In 2015, Cambridge i-aacordat titlul de (Best) SCIENTIST OF THE WORLD în 2014, pentru domeniul Filologie.

Laureatul nostru este și un scriitor de expresie franceză, autor a cca douăzeci de volume de poezie și a șase cărți de eseuri, pentru care a primit diverse premii.

Până astăzi, i-au fost dedicate trei lucrări (apărute în Franța și în Francofonie): Constantin FROSIN, un Roumain mondialisé par la Francophonie, de Valeriu ANGHEL și Constanta COATU, 2006, ConstanBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII tin FROSIN, Francophile roumain, la care au colaborat trei autori: Daniel ARANJO, Jean-Paul GAVARD-PERRET și Laurent FELS (în coordonarea acestuia din urmă), 2007, și Ce peu qui est tout, de Jean-Paul GAVARD-PERRET, 2009. De menționat că acest din urmă volum a fost consacrarea curentului de el inventat în poezie: Sub-Realismul.

La rândul său, a scris despre autori francezi și francofoni, dintre care vom menționa aici L’Autre Cioran (Cioran lève le masque), editural’Harmattan, 2010, despre care Pierre BRUNEL afirma, pe coperta 4 a cărții: « Chestiunea CIORAN este o problemă dificilă, cu care e mai bine să eviți să-ți arzi degetele.

Abordând această chestiune din unghiul limbii, Constantin FROSIN pune această problemă într-o perspectivă justă - singura care mă interesează, cea a creației literare ». În masiva lucrare Schimbarea limbii nu inseamnă schimbarea scriiturii, el se ocupă, pe lângă CIORAN, de MIRCEA ELIADE, de EUGEN IONESCO și întreprinde o amplă panoramă a literaturii române de expresie franceză. Nu se oprește aici și publică o primă anthologie a poeților români de expresie franceză A l’orée d’un bois (24 poètes d’expression française), publicatăîn 2006. Zeci de prefețe, postfețe sau studii și cronici risipite prin revistele prietene, sau în propria sa revistă: Le Courrier international de la Francophilie, din care a reușit să publice, pe speze proprii, 32 numere (din 2005 până în 2015).

Artileriști români Și totuși, activitatea cea mai intensă și mai dragă lui Constantin FROSIN este cea de Traducător, care s-a maturizat atât sub influența teoriilor traducerii pe care le preda, cât și a celor douăzeci de volume de

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

poezie de expresie franceză și a sutelor de poeme publicate în numeroase reviste franceze și/sau francofone, îndeplinind astfel prima condiție a unui traducător literar: de a fi el însuși scriitor în limba în care traduce. Și o primă curiozitate: preferă să traducă din română în franceză, și nu invers. Dovada – nu a tradus decât cca zece volume din franceză în română (printre care Céline: Mort à crédit), toate celelalte volume fiind traduse din română în franceză: ce imn minunat închinat limbii franceze!

Cele peste 40 volume traduse și publicate de editura le Brontosaure, și de alte edituri: Contes et Nouvelles d’I. L. Caragiale, apărutîn 2009 la editura Edilivre à Paris, Nicolae DABIJA: Devoir à rendre, 2015, apărut la Editions des Ecrivains din Paris, dimpreună cu propriile sale volume de poezie și cărțile sale de eseuri, ridică la peste 70 numărul de cărti scrise și traduse, publicate în Franța și în alte țări, ceea ce face din el autorul român cel mai publicat în Franța și înstrăinătate! Ceea ce i-a adus două Premii pentru Traduceri din partea editurii Haiku de la București; în 1994, la Cluj, a primit Premiul pentru Traducere al Asociației Franco-Române FRONDES pentru traducerea lui Lucian Blaga și vreo alte zece premii de traduceri din țară, culminând cu Premiul (național) pentru Traduceri din română în limbi străine al Uniunii Scriitorilor din România – pentru traducerea operei lui URMUZ (autor considerat intraductibil!). Dacă la Strasbourg, în 1995, cu ocazia Bienalei MITTELEUROPA, a primit Medalia Parlamentului European TROPHÉE GERNER, în 2004 a fost făcut CAVALER al OrdinuluiMeritul Cultural pentruLiteratură.

Tot Franța este însă,cea care l-a răsplătitașa cum se cuvine, promovându-l OFIȚER al Ordinului Artelor și Literelor în 2009. Desigur, în motivarea celor două Diplôme de Cetățean de Onoare, în cea de Excelență a Județului Galați etc. meritele sale culturale și literare sunt marcate corespunzător.

Eu însumi, după lectura celor două groase volume: Au fil de mes idees și Au hasard de mes lectures, l-am considerat și am spus-o cu voce tare: PRINȚ AL FRANCOFONIEI, PRINȚ AL FRANCOFILIEI și, în final, PRINȚ AL TRADUCERII și țin să afirm că merită toate aceste apelative din toate punctele de vedere! Și voi merge chiar mai departe, spunând că Cenaclul European Francofon se onorează astăzi onorând un astfel de universitar, scriitor și traducător, precum Constantin FROSIN! Consilier European Profesor univ. dr. Giovanni DOTOLI

73

REMEMBER

IN MEMORIAM

DUMITRU MICU – FLACĂRA UNEI RECUNOȘTINȚE A plecat în lumea celor drepți criticul și istoricul literar, la 17 iunie 2018, blândul Dumitru Micu, poet, gazetar literar, inegalabil universitar bucureștean, profesorul de orientare profesională exactă a lui Nicolae Manolescu.

I-a fost dascăl, sfătuitor în multe din împrejurările vieții, luându-l în gazdă, ca să-și poată face buletin de București.

Câtă intuiție și revelație premonitorie să fi avut ardeleanul din Bârsa, com. Someș Odorhei (n. 8 nov. 1928) în valoarea intrinsecă a studentului și viitorului academician, este foarte greu, dacă nu imposibil astăzi de spus.

Eu însumi m-am bucurat de toată atenția cuvenită din partea profesorului meu de curs. De fiecare dată, chibzuia să nu răspundă prompt, cum ar fi făcut colegul lui de curs Ov. S. Crohmălniceanu, din seria a doua, sau moldoveanul de inegalabilă amintire Ion Rotaru.

Mi se părea că până să formuleze un răspuns adecvat – întotdeauna limpede și coerent – așa cum mi-aș fi dorit să fie toți universitarii bucureșteni pe care i-am avut ca profesori – treceau (mi se părea mie!) minute bune. Dar nu era deloc așa! Mai ales că eu îl abordam într-o pauză de curs, mai întotdeauna (mai rar, la consultații!).

Mai edificat asupra acestui fel de comportament ardelenesc, am avut ocazia într-un anume an când a fost președinte de comisie, pentru Bacalaureat la Colegiul Național „Frații Buzești”, din Craiova.

Am fost căutat de Dumnealui ...ca să mai stăm de vorbă!

Drept pentru care, profitând de faptul că venea la o teză de doctorat la Craiova, împreună cu prof. George Munteanu, am convenit să vină cu o zi mai înainte și să participe la o lansare de carte a subsemnatului – Aspecte ale romanului românesc contemporan, 2 vol., 1993, 1995.

Mi-am adus bine aminte că l-am convocat și pe profesorul Pavel Țugui, de la Filologia craioveană, vorbindune până seara târziu, la Sala Maură, din Craiova. Mi-am dat seama, atunci ...pe viu, ce cultură strălucită avea cărturarul nostru și cât de uricioși eram noi studenții, și cât de răbdător a putut să fie cu unii dintre noi la examenele de an.

Pentru mine, criticul literar Dumitru Micu se numără printre somitățile din afara Craiovei, care s-au aplecat cu onestitate asupra unor cărți semnate de mine.

Obiectiv și cu deferență, mai întotdeauna civilizat așa cum au făcut-o Ion Rotaru, Stan Velea, Gh. Bulgăr, G. Munteanu, Ionel Bota, Ion Pachia Tatomirescu, Ilie Guțan, Vasile Marian, Mircea Zaciu, I. D. Bălan, Constantin

74

Cubleșan, Aura Christi. Gh. Glodeanu ș.a.

Toți aceștia, și alți confrați zonali, au înțeles că existența mea printre criticii contemporani trebuie reiterată. A spus-o Irina Petraș într-un Dicționar ilustrat (1950 – 2000), Panorama criticii literare românești, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2001, p.116.

Profesorul meu s-a ocupat de Sensul etic al operei lui Mihail Sadoveanu, 1955, Opera lui Tudor Arghezi, 1965, George Coșbuc, 1966, Lirica lui Lucian Blaga, 1967, Estetica lui Lucian Blaga , 1970, Început de secol, 1900 – 1916, Curente și scriitori, 1970.

Două masive lucrări: „Gândirea” și gândirismul, 1975, G. Călinescu, 1979 .

Un apetit aparte a avut pentru Modernismul românesc, 2 vol. 1984, 1985.

Dumitru Micu a alcătuit și o Scurtă istorie a literaturii române, 4 vol., apărute în anii 1994, 1995, 1996, 1997. Pe fiecare dintre exemplare scriind un generos autograf (aleg pe cel de la primul volum: „Confratelui și colegului prof. Marian Barbu, această lucrare la care nu țin, în dorința de a-l stimula și mai mult în activitatea sa pe același tărâm”.)

Nu pot trece peste o lucrare de sinteză, apărută la Editura Minerva, intitulată În căutarea autenticității, 2 vol.,1991,1992.

Profesorul și istoricul literar, care a fost acribiosul Dumitru Micu, repunea în termenii naturaleții, firescului, printre primii după mișcarea revoluționară din 1989, opera unor scriitori uitați din perioada interbelică, din țară și din străinătate, întreg demersul analitic constituindu-se într-o formă recuperatorie și comparatistă. Cităm câteva nume: Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, C. Fântâneru, Max Blecher, Octav Șuluțiu, H. Bonciu, Ion Biberi, Mihail Celarianu, Anișoara Odeanu. Împreună cu Nicolae Manolescu a alcătuit volumul Literatura română de azi, 1965.

Toate acestea, și multe altele ne numite aici, sunt borne în calea uitării sau pietre pentru templul său; adică pentru permanenta amintire a criticului și istoricului literar Dumitru Micu, ardeleanul bucureștean sau călăuza didactică și științifică a multor generații de studenți bucureșteni.

Flacăra unei recunoștințe!

Marian BARBU Iunie, 2018

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Liliana POPA

INTERVIU CU EMIL LUNGEANU – ROMANCIER, DRAMATURG, CRITIC ȘI POET Liliana Popa: Domnule Emil Lungeanu, sunteți una din personalitățile de prim rang ale literaturii române contemporane, unul dintre cei mai prolifici creatori care a explorat teritorii ale poeziei, prozei, criticii literare, teatrului și jurnalismului de cultură. Cum vedeți viitorul limbii române și al literaturii, ținând cont de fenomenele și aspectele noi și nu foarte comode aduse de globalizare?

Emil Lungeanu: N-avem noi nici o treabă cu globalizarea, mai degrabă avem cu tarzanii ăia din Madagascar. Noul globish născocit de afaceristul Jean-Paul Nerriere (un franțuz, culmea ironiei), ce reduce limba engleză la numai 1500 de cuvinte, de 40 ori mai puține decât știe în medie un student (cam tot atâtea înțelegea și urangutanul Chantek, care răspundea limbii engleze în limbajul surdomuților), a fost menit să ușureze comunicarea pentru alogenii rezidenți în statele anglofone. Or, la noi e taman invers, comunicarea e în plină dezintegrare azi, când canalizarea TV a orașului pute de talk-show și divertisment trivial, promovând, odată cu exhibiționismul unor secături, pulifrici și pațachine cu ifose de „vedete”, un nou limbaj de mahala redus la doar câteva clișee primitive. În rest, nu mai contează dacă ai sau nu ceva de spus, ajunge să repeți ca papagalul că ești „foarte ochei” ori că ești „nașpa”, iar dacă vrei să ai „succes la greu” e destul să fii „băiat bazat” și să-ți „tragi mașină tunată supertare”. Fiindcă ești ceea ce vorbești, de la Boileau citire, starea limbajului oglindindu-ți situația mintală – iar dacă nu ai decât aceste câteva programe în dotare, atunci ești mașină de spălat. E greșit, însă, să analizăm în termenii snobismului această nouă spălare a creierelor, zicând că, după cum la pașopt bonjuriștii o dăduseră „pi franțozăști”, tot așa acum facem figură de anglo-saxofoniști. De astă dată nu mai e vorba de importuri neologice, ci de maidanizarea limbajului, corupt de plezirismul acestor noi vremuri ale supermarketurilor, fiindcă s-au dus băile de nămol la Techirghiol, astăzi la modă e mocirla, în care purceii se tăvălesc fericiți. Viitorul limbii române și al literaturii, era întrebarea? În vara lui 2014, când Gh.Diaconescu dădea alarma, la Târgu Jiu parcă, adresându-și Academiei Române și oamenilor de cultură manifestul pentru BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

salvarea limbii române, am rămas perplex aflând că celor câteva eminențe chemate acolo (Nicolae Manolescu, D. R. Popescu, Dinu Săraru, Eugen Simion) să facă de gardă la căpătâiul demersurilor regretatului George Pruteanu le fusese asociat, nu știu de ce, și numele meu. Cică ne revine răspunderea să ne „unim eforturile pentru o acțiune organizată în scopul asanării limbajului românesc” și să „contribuim la corectarea erorilor strecurate în DEX ed. 2009.”

Dar cum, vasăzică, să procedăm concret? Să luăm cu asalt studioul 4 al Televiziunii Române și să spunem țării în transmisie directă (cu mânecile suflecate, evident): „ați prostit poporul cu dobitocizorul”? Să facem camping în Piața Victoriei la 31 august și să cântăm Limba noastră-i o comoară ca Alexei Mateevici moldovenilor noștri de peste Prut? Umberto Eco, la primirea titlului de Doctor Honoris Causa în comunicare și cultură mass-media al Universității din Torino, pusese la zid televiziunea și rețelele de socializare ale internetului pentru promovarea unor întregi „legiuni de imbecili”, ridicați peste noapte la rangul de „purtători de adevăr”: de ce s-ar osteni, deci, tocmai inculpații să difuzeze acel rechizitoriu memorabil?

Nu ai de-a face doar cu niște iresponsabili, ci cu niște mercenari ai îndobitocirii programate, care nu-s deloc plătiți, precum noi ăștia cu condeiul, doar cu piei de cloșcă. Zadarnic te spetești tu să tipărești limbă românească, dacă astăzi literatura este prezentată la știri ca un simplu divertisment, iar operele ți le „comentează” pe blogul lui personal, cu aere de critic, orice bou anonim. Mâna pe care a fost dat viitorul culturii e una pătată nu cu cerneală, ci cu altceva: mai e deci nevoie de oracole? Ce semeni, aia vei culege!

Epistola către Galateni 6.7, nu? Mâine-poimâne, dacă niscai tembel va zice pocit la vreo emisiune „Epistola către gălățeni”, să vezi că imediat jumătate din telespectatori se vor grăbi să-l copieze.

Liliana Popa: Cărțile dumneavoastră de critică literară sunt adevărate cărți spectacol, de la „Călător în Parnas – odiseea literară a lui Florentin Popescu” și „Omul exotic, odiseea literară a Hannei Bota” - studiu critic în cinci tablouri mitologice, și până la „Manifestul ludic: formule extreme în critica literară”, o epopee modernă și totuși clasică, apar elemente de noutate stilistică. Să scrii critică 75

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI literară în versuri și cu mesajele organizate pe tablouri specifice creațiilor teatrale. „Manifestul ludic” este, după mine, o demonstrație de scriitor de înaltă clasă. Toate genurile literare sunt abordate acolo, dar totul curge într-o deplină armonie încât pare firesc modul de prezentare.

Emil Lungeanu: A nu se înțelege de aici, cumva, că aș experimenta gratuit asemenea formule insolite, doar de dragul spectacolului estetic. Nutresc cel mai profund respect pentru cititorul avizat, care, oricât de receptiv ar fi, își are totuși limitele lui – or, decât un volum de comentarii literare, mulți ar fi dispuși să cumpere mai degrabă Mersul Trenurilor. Așa că, îndeobște, încerc să-mi amenajez discursul critic întrun mod cât mai pitoresc posibil și să manevrez textele comentate ca pe niște resurse ale propriilor mele nevoi auctoriale.

Bunăoară, comentariile pe marginea Jurnalului secret al lui Alex. Ștefănescu le-am scris ca pe un jurnal eu însumi, cele despre Pantera sus pe clavecin a lui Horia Gârbea ca pe o caricatură de raport de uz intern al serviciilor secrete, micul studiu monografic asupra romanelor Elizei Roha l-am conceput ca pe o parodie de discurs politic la un congres de partid și așa mai departe. Gérard Genette numea „literatură de gradul doi” (hipertext) derivația mimetică obținută dintr-un text literar: eu numesc „literatură de gradul trei” (hipercomentariu) derivația mimetică obținută dintr-un metatext critic, respectiv o creație literară proprie pretextată ludic de comentarea altei creații literare. În primul caz, creezi tu însuți ceva original servindu-te de creația altuia, în al doilea – de comentarea ei. A distinge între comentariul-scop și comentariulmijloc (arte poetice), altfel zis a deosebi textul critic de pretextul critic – iată premisele „literaturii de gradul trei”. Firește, dincolo de chestiile astea serioase de teorie literară, bășcălia e mai totdeauna la turație maximă, râzi până te ia salvarea, căci, după cum știți, cel care vinde marfa este ambalajul. În rest, nu-i cine știe ce scofală. Dacă un Harold Pinter putea umple cu o piesă de teatru chiar și o scrumieră goală, cum se lăuda într-un interviu, atunci ce comedie n-ai putea face din comentarea unei conserve pline de cuvinte?

Liliana Popa: Îmi povesteați în urmă cu un an despre cercetările făcute de dumneavoastră la Oxford, fascinat fiind și atunci și acum de marele Will, Fantoma Shakespeare, o dizertație de 400 pagini propune prima monografie românească dedicată celei mai mari mistificări din istoria literaturii: mitul omului din Stratford-upon-Avon. Concepută euristic ca o adevărată carte de aventuri, lucrarea urmărește, pas cu pas, evoluția controverselor ridicate de enigma paternității operei shakespeariene, manevrându-le ca pe un prolog la intrarea în scenă a revelațiilor ultimelor decenii referitoare la viața și opera lui Edward de Vere, conte de Oxford (15501604). Când vorbiți despre Shakespeare, despre 76

scrierile lui și despre perioada elisabetană, am senzația că parcă l-ați fi întâlnit, că v-ați cunoscut.

Emil Lungeanu: Shakespeare? Oho, poveste lungă... numai viața să ne-ajungă! Mie, istoria lui Edward de Vere mi-a mâncat deja un deceniu din viață, dar tot ea a avut darul să mă țină departe – la patru veacuri distanță – de cele mai adânci prăpăstii ale propriei mele istorii, căci, atunci când îți vine să mori, doar îngroparea în muncă te mai poate ține viu. Inițial, în 2001, am pornit pe urmele contelui de Oxford folosind drept mijloc de transport un roman subversiv, Ereticii. Următorul vehicul a fost o piesă, Pelerinaj, jucată în versiune radiofonică sub titlul Shakespeare’s files în 2007. Mai apoi, i-a luat locul pomenitul eseu, Fantoma Shakespeare, în 2010, reeditat după trei ani, care, în pofida tuturor demersurilor întreprinse de ilustrul său postfațator, n-a mai apărut la Editura Academiei din lipsă de finanțe, manuscrisul fiind cât cartea de telefoane (culmea e că aceeași scuză au găsit și ipocriții de la Humanitas, pe care traducerea captivantei Istorii culturale a penisului a lui David M. Friedman, să zicem, îi costase, se vede treaba, mai puțin), găsind până la urmă uși deschise pe la alte case mai mici. Iar biletele de transport până în epoca elisabetană le-am plătit scump, bibliografia numărând peste 150 de lucrări netraduse încă la noi, multe intruvabile în afara Regatului Unit, fără a mai pune la socoteală traducerea și adaptarea pe cont propriu (ignorând în mod deliberat orice precedente) a textelor shakespeariene de referință în versiune elisabetană.

Așa cum și era de așteptat de la o mănușă aruncată stratfordianismului ultradogmatic, ecourile demersului meu nu mi-au spart timpanele, în schimb am avut satisfacția de a primi personal salutul venerabilului acad. Mihnea Gheorghiu, care, deși aflați unul și celălalt în tabere ideologice opuse, a reacționat plin de entuziasm și de un memorabil fair-play după ce a primit cartea. Nu știu dacă la fel de călduros ar fi primit-o și Stanley Wells, tătucul stratfordianismului, fiindcă acolo la ei, la mama Magnei Charta Libertatum și a democrației, un asemenea atentat la dogmele istoriei literare oficiale ar putea scandaliza mai abitir decât s-o insulți pe regină cum că-ți bagi săbiuța în teaca dumneaei, ca „să nu zic vorba aia” a spadasinului Cărtărescu.

Liliana Popa: În zilele noastre reformele promovate în educație au urmărit sistematic și aproape cu o anumită cerbicie, protejarea minții elevilor de un volum prea mare de informație, simplificarea pregătirii generale până la reducționismul impus comercial de ceea ce se numește piața muncii. Cum considerați aceste priorități ale școlii, care tot mai adesea la toate nivelurile de pregătire este tratată ca o instituție comercială chemată să facă profit și să fie concepută și administrată ca o afacere. Care credeți că vor fi rezultatele acestor procese pe termen lung?

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI Emil Lungeanu: Școala are dreptate să-i protejeze de prea multă învățătură, fiindcă excesul de instruire dăunează grav sănătății. Ia gândiți-vă numai câte au elevii pe cap în ziua de azi – jocurile războinice pe internet, feisbuchiseala, frecatul telefonului anticelular, iarba fumată prin cluburi de noapte (cam o treime din liceeni, zic statisticile), fast-food-ul servit la McDonald’s, filmele de cinema la mall și găleata cu floricele de porumb, țoalele, cerceii băieților și tatuajele fetelor, căștile din urechi, păcănelele, hormonii etc. Când dumnezeu să mai ai timp de teme?

Uitați-vă, prin comparație, la noi, ăștia care am învățat pe brânci și am făcut foamea, frigul, frica și alte substantive cu „f”: cu ce ne-am ales? Lefurile noastre de la Uniunea Scriitorilor sunt mai mici decât indemnizația unui elev chiulangiu, nemaivorbind de molii, singurii consumatori adevărați ai cărților la care neam spetit. Și din vagoanele de matematică, fizică, geografie la care am împins vreme de doișpe ani, ce s-a ales? Eu unul, bunăoară, nu-mi mai aduc aminte decât legea lui Ohm: „Dacă ești om cu mine, sunt și eu om cu tine”.

Performanțele la sesiunile de bacalaureat din ultimul deceniu, examen trecut în medie doar de jumătate dintre acești tineri din cale-afară de ocupați, dovedesc incontestabil consecințele suprasolicitării. Au creierul varză, vorbirea ininteligibilă și fără vocale, ca eschimoșii, iar dacă-și pierd cumva – ferească Sf. Samsung – tableta ori laptopul, pot fi pensionați pe caz de handicap gradul unu. „Eminescu este un mare clasic, pentru că se studiază între pereții claselor”, Călinescu era „un fel de Vanghelie modern”, iar despre

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

„autoarea Nichita Stănescu” – ce să mai vorbim! Dacia literară era condusă de Decebal Traian Remeș, Luceafărul l-a scris Marius Moga, Mistrețul cu colți de argint – „Ștefan Augustin Doi Nași”, iar Eu nu strivesc corola... („Ionuț Striveț” fonetiza un urechist) este a lui... Vasile Blaga, taxat cu superioritate ca autor anacronic : „Vasile Blaga nu trăiește în zilele noastre și nu știe cum e. Acum trebuie să ai mașină de calitate.” Cu care, primită de la tac-su, se va face praf până la 20 de ani îngropându-i și pe alții, că numărăm azi pe șosele și străzi mai mulți morți decât în al doilea război mondial. Ce să te mai ostenești cu atâta carte, dacă n-ai parte decât de moarte?

Câte unii au ajuns chiar, în anii mai din urmă, să se revolte fățiș, amenințând negru pe alb: „Dacă nu dați subiecte mai ușoare, pentru copii normali, eu nu mai vin la examen!” sau ripostând bățoși la întrebările comisiei: „tu ai auzit de Eminescu ?” „Da’ ce, el a auzit de mine ?” Alții se justifică invocând noile realități socio-culturale românești: „Lectura e pe cale de dispariție, fetele sunt interesate de mașini, de bani, de case, de țigani”. Iată, prin urmare, că zadarnic trage de tine profesorul sau propriul părinte dacă tu te crezi egalul lui – și ți se pare perfect normal câtă vreme niciun nebun nu știe că e nebun. Ce-ar mai putea deci sili un tânăr, în lumea de azi, să se apuce de citit? Doar pușcăriile braziliene, unde ți se scad patru zile din pedeapsă pentru fiecare carte citită. Vă dați seama cum ies ăia de la bulău ca pe poarta academiei?

Liliana Popa: Sunteți un scriitor, un creator de literatură adevărată. Cât de importantă este erudiția pentru un scriitor?

Emil Lungeanu: Erudiția? Ăsta-i un cocteil de brainstorming cu vodcă servit la Erudit Club pe strada Pușkin în Chișinău, după o dușcă vorbești deja rusește, ah, ia haciu izuciati ruskii! Păi, degeaba pute, vorba lui Arghezi, de erudiție un scriitor dacă nu are talent în dotare. În ce măsură și-a spus cuvântul, bunăoară, erudiția unui Hașdeu în Răzvan și vidra? Oare Rățușca cea urâtă era mai frumoasă dacă Andersen ar fi știut carte? Relația asta erudiție-scriitor funcționează cu adevărat numai pusă în termenii instrumentalului, ai resurselor necesare pentru a duce treaba până la capăt. Scrisul e ca șahul, cuvintele negre luptându-se cu albul paginii, iar dacă nu ai pe tablă decât doi cai, nu poți termina în vecii vecilor o partidă nici dacă te numești Gari Kasparov.

77

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Iulian CĂTĂLUI

PELERINI, CAVALERI ȘI AZULEJOS Jurnal de călătorie în Portugalia și nord-vestul Spaniei (partea a III-a și ultima) După cele trei biserici-mânăstire minune ale Portugaliei, era timpul să ne îndreptăm spre capitala țării, Lisabona, nu înainte de a adăsta câteva ore în mirificul sat fortificat ca dintr-o carte poștală nekitschoasă, Óbidos. Acesta datorează mult soției regelui Dinis I, îndrăgostită poate de monarh, sau nu numai de el, ci și de fostul castel maur din localitatea menționată, ea primindu-l cadou, ca și când noi am primi în dar o carte sau un pachet de țigări Carpați, din partea acestuia, prin anul de grație 1282. În 1950, castelul a fost metamorfozat într-o pousada de stat (un fel de han), lucru ce a dus ineluctabil la restaurarea și dezvoltarea sătucului amintit, în zilele noastre „meterezele crenelate” (ziduri de 13 metri) împresurând străduțe, ulițe pavate, flancate de case imaculate, nepătate, văruite, vopsite în alb cu borduri „de culoare ultramarin ori galben-șofran”, grădini cu garduri, nu mai puțin de 114 biserici (incredibil, noi am vizitat doar 3-4 astfel de lăcașe), pete de flori de hârtie roșu aprins, taurin, plus magazine de meșteșuguri, „beuturi” nelipsitele kitsch-uri. Unii dintre noi s-au cățărat ca niște pisici de Angora pe metereze începând de la castel ori poarta principală, eu, cu soția, Mihaela și fiul meu Mihai ne-am dus să vizităm cea mai importantă biserică din Óbidos, Santa Maria, din perioada Renașterii, edificată pe o structură, fundație vizigotă și maură, după cum scria înăuntru. Zidurile erau acoperite cu agasantele azulejos, iar în interior am observat și apreciat întrucâtva picturile baroce ale Josefei de Óbidos, originară din Sevilla, încapsulate în dreapta altarului. După ce am sorbit pe uliță niște lichior destul de amețitor, dar foarte dulce numit ginjinha într-o ceșcuță de ciocolată, am vizitat biserica-librărie sau invers, din capătul satului, unde tronau la loc de cinste operele singurului scriitor portughez laureat cu Nobelul pentru Literatură, José Saramago. La întoarcere am văzut și Porta da Villa („Poarta orașului”) de prin 1380, ce posedă unele azulejos – se pare că ne urmăreau la tot pasul – în interiorul formei sale în unghi, intrare foarte importantă pentru celebrele procesiuni catolico-portugheze cu torțe, de Paște. Unii dintre noi parcă erau în romanul lui Antonio Lobo Antunes, eternul candidat portughez la Premiul Nobel pentru Literatură, rivalul lui Saramago, intitulat Manualul Inchizitorilor, într-o „procesiune de provinciali care 78

debarcă din autocarele ca să se extazieze, ca niște sălbatici săraci lipiți din pustie, de sistemul electric de la ușă, de ascensoare, de azulejos (…) de deputați, de generali…” În Lisabona am ajuns seara târziu și nu am avut timp decât pentru cazare, la Hotelul VIP Berna, de trei stele, în așa-zisul minicartier elvețian al hotelurilor, cu denumiri de tipul Hotel Zurique (adică Zürich), Geneva, Basel ș.a., situat în zona Campo Pequeno, destul de aproape de centrul istoric al capitalei lusitane. Seara târziu, m-am dus cu soția, Mihaela, mare iubitoare de muzică și dansuri populare românești autentice și realizatoare de emisiuni TV folclorice, am ascultat într-un bistro cvasi-franțuzesc de vizavi de hotel, în interpretarea unei formații oarecare, celebra muzică portugheză fado cu melodii de Amalia Rodriguez și noile vedete ale muzicii portugheze amintite Mariza, care a concertat și în România și a cântat în deschiderea Concursului de muzică „Eurovision” de la Lisabona și Ana Moura, cea mai tânără fadista care a fost vreodată nominalizată pentru premiul olandez Edison Award. Începând cu a doua zi (am stat 3 în total) am vizitat aproape toate monumentele de importanță majoră și obiectivele culturale din Lisabona, muzee de artă și de arheologie, centre cultural și case memoriale, biserici, „monastiri” și catedrale, statui și grupuri statuare, plus „busturi călare”. Am început cu masiva Bazilică Estrela, în stilul barocului târziu, prima biserică din lume dedicată „Sacrei Inimi a lui Isus”, unde am văzut un impresionant decor al nașterii hristice, mai pe scurt o iesle, realizată de sculptorul Joaquim Machado de Castro, cu mai mult de 500 de figuri din plută portugheză și teracotă, după care am debarcat în zona Belém – malul fluviului Tejo – „Monumentul Descoperitorilor” și am văzut mai întâi Turnul Belém, una dintre emblemele orașului care dă impresia că înaintează în apă sau, din contră, că va fi înghițit de fluviu, turn înălțat în 1519, ne-a spus un ghid britanic, când am urcat în clădire, pentru a-i apăra pe portughezi de pirații englezi și olandezi, capodoperă a fraților Arruda (the Arruda Brothers, a zis ghidul, de parcă era o formație de muzică rock din perfidul Albion!), Francisco și Diogo, inițial pe o insuliță din mijlocul fluviului amintit. Însă, în 1755, devastatorul cutremur care a pus la pământ mare parte a BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI Lisabonei, a avut efect chiar și asupra cursului Tejoului, rezultatul fiind ajungerea turnului la mal! Acesta reprezintă un mixaj de stil gotic și manuelin, alambicând și turnuri de pază în stil maur, evident, și loggii à la Venezia cu niște motive decorative cu deschizături sau creneluri în formă de scuturi.

Am părăsit Turnul Belém și după ce am admirat modernul Monument al Descoperitorilor, realizat prin 1960 de către sculptorul Leopoldo de Almeida, în formă de proră de corabie și cu fața spre același sumbru Tejo și închinat erei de descoperiri geografice portugheze, am traversat o stradă și am ajuns la un alt monument emblematic lisabonez, Mănăstirea Ieronimilor. Aceasta se află în Praça do Imperio (Piața Imperiului) și a fost înălțată începând cu 1501 în stil manuelin, dar a fost terminată peste 100 de ani, până la urmă într-o multitudine de stiluri, cu elemente gotice, renascentiste și baroce. Menționatul terifiant cutremur nu a distrus Mănăstirea Ieronimilor, (numită așa după prima comunitate de călugări care a populat și cărora le-a fost încredințat inițial lăcașul), ci doar sau prăvălit niște statui aflate în nișele lor. Chiar la intrare am observat cele două morminte aparținând lui Vasco de Gama și marelui poet Luis de Camões, chiar sub galeria corului; o altă tombă sau sepultură importantă a altui mare poet portughez Fernando Pessoa lam „ochit” în claustrul mănăstirii, care claustru e o capodoperă înzestrată cu arce și coloane zvelte, suple, sensibil sculptate de ziceai că erau de „porțelan neglazurat”, realizate de Diogo de Boitaca, sculptor de origine franceză. Nu lipseau obsedant-ubicuele azulejos de secol XVIII, de data aceasta, ce înfățișează viața Sfântului Iosif în refectoriu. Însă, una dintre minunile mănăstirii este nava, colosală, gigantescă, cu un plan aproape pătrat în corpul central și, de fapt, fără nave laterale – de tip Hallenkirche, spune istoricul de artă Dos Santos, cu o singură boltă, ale cărei nervuri desenează, conturează o enormă pânză de păianjen, iar pilaștrii, invadați de noianul de motive decorative, par a fi stalactite de Scărișoara sau Postojna, suspendate de boltă. Parcă aveam de-a face cu o grotă marină. La rândul ei, galeria, pe care un Haupt a descris-o drept „cea mai frumoasă din lume”, e în același timp gloria altor doi meșteri din Belém, atât de bine se armonizează cele două construcții, cea exterioară boitacaiană, și cea interioară, în stil plateresc, a lui Castillo, produce un efect de magnificență și unitate a conceptelor plastice.

Neputând intra gratuit la Muzeul de Arheologie, prețul fiind cam piperat, aflat în aripa modernă din secolul XIX a Mănăstirii Ieronimilor, am traversat altă stradă și ne-am dus la Centrul Cultural Belém (o clădire modernă sau postmodernă chiar, cu influențe maure), operă a arhitecților Vittorio Gregotti (Italia) și Manuel Salgado (Portugalia), nu înainte de a asista la o scenă de gelozie, aproape feroce, un taximetrist portughez își agresa soția sau iubita, verbal și uneori și fizic, dândui câte un dos de palmă, individul urlând ca apucatul și BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

aproape azvârlind-o din mașină, ceea ce s-a și întâmplat mai târziu, fiind singura secvență negativă vizavi de portughezi, altfel un popor simpatic, drăguț, pasional, dar nu violent etc. Am reușit să intrăm gratuit, cu legitimația internațională de jurnalist, împreună cu soția și fiul meu și nu mică ne-a fost surpriza să vedem o expoziție gigantescă de pictură și sculptură despre întreg secolul XX, cei mai valoroși și reprezentativi artiști plastici din veacul menționat, cele mai importante curente artistice din aceeași perioadă. În cadrul expoziției, sau mai degrabă al Muzeului-Colecției Berardo (de fapt, este un muzeu inclus în Centrul Cultural Belém), ce cuprinde peste 1.000 de opere de artă, cum se numea, se pornea de la faimosul tablou Cap de Femeie de Picasso (1909) și inventarea Cubismului, plus alți reprezentanți ai acestuia: Braque, Gris, Léger, Duchamp (acesta era „prezent” cu tabloul Le porte-bouteilles), Picabia. Au urmat: Dadaismul cu opere de Man Ray, Vordemberge-Gildewart și Kurt Schwitters, Constructivismul rus și internațional, cu interesante creații de Tatlin, Rodcenko și Varvara Stepanova; Bauhaus-ul german, Mișcarea olandeză De Stijl (cu faimosul Piet Mondrian); Abstracționismul interbelic; Surrealismul, reprezentat de Breton, Dali, Ernst, Magritte (cu misteriosul Le Goufre Argenté), Masson, Miró și, mare surpriză, românul Victor Brauner, dadaisto-surrealist, autorul manifestului „Pictopoezia” și al premonitorului Autoportret cu ochiul scos, tablou realizat înainte de anul de tristă pomenire pentru artist 1938, când se întoarce în Franța și pe 28 august, își pierde ochiul stâng într-o dispută violentă care a avut loc între Dominguez și Esteban Frances. Victor Brauner, încercând să îl apere pe Esteban, a fost lovit cu un pahar catapultat înspre Dominguez și, din păcate, premonițiunea, previziunea s-a adeverit. De menționat că acest episod tragic l-a inspirat pe marele romancier argentinian Ernesto Sábato, care l-a inserat în romanul său Despre eroi și morminte. În cadrul Colecției Berardo erau și mișcări și curente artistice post-1945, Informalismul sau Arta informală, cu lucrări de Jean Fautrier și Jean Dubuffet (despre care unul dintre detractorii săi, scriitorul francez Henri Jeanson proclama: „După Dadaism, iată Cacaism”ul!”), apoi mișcarea „CoBrA”, de la juxtapunerea inițialelor Copenhagăi, Bruxelles-ului și Amsterdamului, din perioada 1948-1951; Expresionismul abstract, impus în S.U.A. în anii 1940-1950, cu artiști ca: Jackson Pollok (cu bizara și tensionata lucrare Head/ Capul), Arshile Gorky sau Willem De Kooning; „Noua Școală de la Paris”, reprezentată de Hans Hartung și Pierre Soulages; de asemenea, am mai văzut creații aparținând „Artei Cinetice” sau Cinetismului din anii 1950, prin artiști ca: Alexander Calder (“Kinetic Art”), Naum Gabo, Moholy-Nagy, Tinguely, Vasarely ș.a.; apoi „Grupul Zero” din Germania; „La Nuova Concezione Artistica” (Italia, 1960, cu artiști 79

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI precum: Lucio Fontana, Manzoni și Castellani); curentul „Figurația Existențială” (prin celebrul Francis Bacon cu importanta pictură Oedip și Sfinxul după Ingres); „Décollage – Noul Realism” (sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960); „Neo-Dadaismul” din anii 1960; „Pop-Art”-ul britanic și american reprezentat de faimoșii: Jasper Johns și Andy Warhol și alte curente plus mulți alți artiști, nu avem spațiu aici pentru a enumera totul. În altă zi am fost la o altă instituție de artă importantă din Lisabona, celebrul Muzeu Calouste Gulbenkian, situat în apropierea hotelului nostru, pe Avenida de Berna, la nord de cartierul Baixa, fondatorul muzeului fiind un magnat al petrolului, milionar britanic de origine armeană, născut în fostul Imperiu Otoman, la Istanbul în 1869, emigrat în Portugalia în 1942 unde a și murit în 1955. Muzeul se află într-un parc mare, plin de iarbă, stuf și heleștee cu tot felul de paseri și jigănii, de ziceai că ești în Delta Dunării, e construit pe un nivel, dar cu interacțiune constant între exponate și parc ori grădină. În primele trei încăperi, am admirat exponate din arta și cultura egipteană, mesopotamiană, greacă și romană antică, în următoarele două, lucrări din arta islamică răsăriteană, ceramică, covoare, carpete (nu dintr-acelea kitchoase gen „Răpirea din Serai”), dale și lămpi (à la Aladin) de moschee siriană. Am ajuns și în încăperile cu artă occidentală, cele mai valoroase, de altfel, ca de pildă, tablourile Portret de bătrân de Rembrandt, Epavă a unui vas de transport de Turner, Băiat suflând baloane de săpun de Manet, apoi picturi de Rubens, Degas, Luca della Robbia, Renoir, Monet și mulți alții. În ultima cameră a Muzeului Gulbenkian am observat o colecție foarte bună de sticlă Art Nouveau și „ciudat de bizarele” bijuterii create de francezul René Lalique (Salba pisicii sau Libelula, de exemplu), artist despre care am citit, pentru prima oară, în controversatul roman al lui Saul Bellow, Ravelstein, în care marele istoric al religiilor Mircea Eliade este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă. În ultima zi, după ce ne-am dus la plajă în cele mai bune stațiuni estivale lusitane Carcavelos și Estoril (unde au ajuns după căsătoria din 1947 din Brazilia și unde au și murit fostul rege al României, Carol al II-lea, în 1953, și ex-metresa, țiitoarea și ulterior nevasta sa, nepopulara și chiar detestata Elena Lupescu în 1977; de menționat că sicriul Lupeascăi a fost depus la capela Regilor Portugaliei din Mănăstirea Săo Vicente de Fora din Lisabona, pe care am și vizitat-o în altă zi, alături de sicriul Regelui Carol al II-lea, pentru ca în anul 2003 coșciugele, ca să nu spunem copârșeiele, celor doi foști amorezi să fie aduse la Mănăstirea Curtea de Argeș, dar rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn), am revenit în Lisabona și am vizitat Casa dos Bicos unde se afla și celebra, de acum Fundație „José Saramago”.

80

Casa dos Bicos a fost construită între 1521-1523 din ordinul lui Bras de Albuquerque, fiul celui de-al doilea vicerege al Indiei, ne-a spus una din muzeografele Fundației Saramago, iar fațada este una excepțională, unică în Lisabona, fiind acoperită cu „ochiuri reticulare”, orificii de „țepi, piroane în formă de diamante”, cunoscute în Portugalia drept „bicos”, inspirate de modele din Renașterea italiană, mai precis de la Palatul Diamantelor (Palazzo dei Diamanti) din Ferrara. Clădirea era opera lui Francisco de Arruda, combinând aceste influențe italiene cu goticul târziu manuelin, exemplificat prin „ferestrele geminate aprijinite de colonete”. Clădirea a fost însă distrusă în cutremurul din 1755, dar a fost reclădită, restaurată abia în anii 1980, în contextul favorabil al celei de-a 17-a ediție a „Expoziției Artei, Științei și Culturii Europene”. În 2008, Consiliul Local din Lisabona a cedat etajele superioare ale Casei dos Bicos (1-3) Fundației José Saramago. Aceasta din urmă este o instituție culturală privată înființată în 2007 de marele scriitor nobelizat, principalele sale principii instituționale fiind apărarea și răspândirea Declarației Universale a Drepturilor Omului, promovarea culturii în Portugalia, precum și în toate țările și preocupări deosebite legate de ecologism, după ne-a informat unul din custozii fundației. La parter, cum am intrat în frumoasa clădire am vizitat micul centru arheologic, unde am văzut rămășițe romane, fragmente de ziduri, plus obiecte de ceramică, sticle, vase, oale, pipe, farfurii din Portugalia, Anglia, China ce constituiau o expoziție inedită, o combinație de Imperiul roman și secolele 17-18 europeano-asiatică. Apoi ne-am basculat cu liftul înspre etajele superioare dedicate marelui scriitor José Saramago, mai precis vieții și operei sale, cuprinzând toate cărțile singurului autor laureat cu Nobelul pentru Literatură din Portugalia, volumele sale traduse în nenumărate limbi, inclusiv în română (erau traducerile de la Polirom), biblioteca fascinantului romancier, filme documentare despre Saramago, o expoziție permanentă intitulată A semente e os frutos/ “Semințele și fructele”. Fundația organizează evenimente culturale precum lansări de carte, sesiuni de poezie, piese de teatru, concerte muzicale, conferințe, dezbateri ș.a. De subliniat că stilul narativ al lui José Saramago, uneori comparat cu cel al lui Kafka, Faulkner sau Márquez, cu fraze amazoniene, neobaroce, luxuriante, deseori cuprinzînd o pagină întreagă, cu niște reguli de punctuație specifice, cu propoziții scurte, ritmice, aproape ca într-o poezie, este realmente expresiv, comprehensibil, detaliat, cititorul este legănat ca într-o barcă fără motor pe un râu liniștit, și nu pe Tejo, și rămâne apoi stenahoric, cu un zâmbet larg, netâmp pe față. Într-un articol al lui Jon Michaud din celebra revistă New Yorker, cunoscutul scriitor și romancier american John Updike a descris stilul lui Saramago ca fiind “relaxat, dezarmant de direct, care dovedește un interes pentru viața cotidiană, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI caracterizat de respect pentru viață și plin de spirit critic. Proza sa nu este străină de speculații filosofice și psihologice, dar are și o doză de înțelepciune populară nepretențioasă”. Pe avion, pe autocar și la hotel cu o zi înainte de a ajunge la Casa dos Bicos, citisem romanul lui Saramago, Călătoria elefantului (2008), din care am aflat că regele Portugaliei, Joăo al III-lea i-a făcut cadou nepotului său arhiducele Maximilian din Casa de Habsburg, elefantul indian Solomon, numit ulterior Soliman, după teribilul și „magnificul” sultan otoman care asediase fără succes Viena în 1529, condus de Subhro, pahidermul trecând prin Bressanone în decembrie 1551, dar rămânând aici vreo două săptămâni. Gazda, administratorul Andree Posch de la hanul Am Hohen Felde, în grajdurile căruia a stat gigantescul animal, l-a rebotezat Elefantul, iar pe fațada hanului amintit pictorul Leonhard Mair a desenat, pictat scena, elefantul cu tot cu cornacul său, indianul Subhro. Acest han din Bressanone/ Brixen a fost evident sursa inspirației pentru José Saramago, romanul său realist-magic amintit, amestecând briliant povestea lui Soliman cu generoase doze de ficțiune și fiind scris de laureatul Nobelului în arhicunoscutul său stil luxuriant-laconic, cu puține semne de punctuație și o narațiune cursivă. Cam la 2 ani de la călătoria sa la Viena, Soliman a murit în de-

cembrie 1553, dar până atunci cei doi cornaci ai elefantului fuseseră concediați, iar dieta animalului devenise mai săracă, pentru a nu mai vorbi de faptul că în ultimele sale zile, austriecii, în cinismul lor dintotdeauna, l-au „răsfățat” cu… vin roșu, „magnetizândul”, îmbătându-l criță și intensificându-i boala. După moartea colosului, colții de fildeș ai lui Soliman au fost sculptați, ciopliți, metamorfozați în scaune și ornamente, teslimarisând Curții austriece posibile daruri pentru anii următori, iar scheletul său umplut a fost pregătit pentru o inedită expoziție timp de câțiva ani, înainte de a fi transferat la un muzeu din München unde a cedat îngrozitorului mucegai și mai ales dezintegrării după un bombardament în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Recent am aflat că în 2017, călătoria lui Solomon sau Soliman elefantul a fost repovestită și într-o piesă de teatru intitulată Gajab Kahani/ Minunata poveste, în limba hindi, a grupului teatral „Aasakta Kalamanch” tocmai din Pune, al doilea cel mai mare oraș din statul Maharashtra din India, inspirată evident după romanul lui Saramago din 2008. La ora închiderii am ieșit din Casa dos Bicos și ne-am întors apoi la hotel unde am petrecut ultima noapte în Lisabona, ascultând trista și melancolica muzică fado și îngurgitând vin de Porto, în bistroul de vizavi, a doua zi mergând direct la aeroport pentru a ne îmbarca în avionul spre România.

Moment de tactică militară

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

81

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (VII) Dumnezeu dictează sonete Ațipești pe terasă în liniștea deplină a serii. Te trezește zgomotul unei frunze căzute pe alee. În micul tău univers din această clipă, pare vacarmul căderii unei bombe atomice. * Cioran: „Nimic mai insuportabil decât poetul care meditează la poezie”. Și totuși, e lumea plină de poeți care scriu arte poetice, ba chiar și eseuri ...metatranspostmoderniste. * Crez de scriitor, de autor de ficțiuni: „Nu sunt sincer și nu sunt nici chiar în clipa când spun că nu sunt”. (Jules Renard). * Poetul X scrie în fiecare zi un sonet pe care-l postează pe internet. Dar ni-l și anunță inițial: „A venit Dumnezeu să-mi dicteze sonetul. Revin”. Și chiar revine cu sonetul. Dar, dacă i-l dictează Însuși Dumnezeu, ceea ce accept în principiu, n-ar trebui deconspirată toată ziua bună ziua această relație, ea ar trebui să fie o taină. * Definiții lirice din Nichita Stănescu: colinde – „catedrale sonore” sau „ninsori sublime”; cuvinte – „pruncii pe care-i alăptăm/cu viața noastră”; lauda – „o formă de dinafară a dinlăuntrului”; a fi – „o călătorie”; viața – „o scurtă absență/între două inexistențe”; om frumos – „un om urât care a rămas singur”. * Pescuit de performanță, cu boii: „Un istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului, o pereche de boi, dar nu pentru arat, căci, precum se zice, n-are nici în clin, nici în mânecă boul cu delfinul... Leagă de jug capătul unei frânghii, iar la celălalt capăt al funiei leagă o undiță, în care înfige un plămân de taur și-o aruncă somnului... Peștele dă năvală, înghite momeala și când simte în ce nenorocire a intrat, dă să fugă și scutură frânghia. Pescarul atunci mână boii și între pește și ei se încinge o luptă; peștele e biruit și tras pe mal...” (D. R. Popescu – Viața și opera lui Tiron B.)

82

* Cioran: „Nici un fel de originalitate literară nu mai este posibilă atâta vreme cât respecți sintaxa.

Trebuie să schingiuești fraza dacă vrei să scoți ceva din ea”. Și totuși, Cioran scria într-o sintaxă impecabilă. El schingiua doar logica, de acolo scoțând el ideile originale. * O frază-poem: „Trecu un ceas, trecură poate două, luna ne privi un ceas, poate două, apoi intră în nori ca într-o cazarmă” .(D. R. Popescu – Viața și opera lui Tiron B.) * Jules Renard, criticul vremii lui: „Lamartine visează cinci minute și scrie o oră.

Arta înseamnă contrariul”. Criticul vremii noastre ar putea scrie, prin analogie: „Scriitorul X citește o carte și scrie șapte. Literatura înseamnă exact pe dos”. * Mă uit în Dicționarul general al literaturii române: Furtuna (revistă interbelică), Angela Furtună, Dumitru Furtună, Enric Furtună, Horia Furtună. Și calmul meu proverbial simt c-a început să treacă. * Scrisul devorator: „Scrii și transcrii/faci și desfaci/cuvinte monstruoase ca și cum/te-ai juca fără păs cu un dinozaur/cu un dinozaur ce te lasă să te joci cu el/înainte de-a te mânca” (Gheorghe Grigurcu). * Oblomov, în inactivitatea lui, în lenea lui proverbială, are și o idee filosofică: „Renunțând la slujbă și la societate, căuta să dezlege în alt chip problema existenței, cugetând asupra menirii lui și, în cele din urmă, descoperi că țelul activității și al vieții lui se afla în el însuși”.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ESEU

ALDYN ALEXANDER

ZANZIBAR sau o altfel de „Mașină a Nașterii” cu efect de Suprapopulare Dând un scurt ocol globului pământesc, aflăm că Zanzibar este o regiune semi-autonomă din Tanzania (Africa de Est) ce se compune din arhipelagul Zanzibar aflat în Oceanul Indian, format dintr-o serie de insule mici și două insule mari: Unguja (insula principală, menționată neoficial ca Zanzibar) și insula Pemba. Centrul său istoric este Stone Town, un Patrimoniu Mondial de altfel, iar capitala este așa-zisul oraș Zanzibar, situat, după cum aminteam și mai devreme, pe insula Unguja.

Termenul provine din arabă, „Zanjibār”, preluat la rândul său, din persană „Zang-bār”, printr-o alăturare a lui „Zang” („Negru”) și „bār” („coastă”), astfel încât o posibilă și primă traducere s-ar constitui în grupajul „coasta neagră”. Denumirea este, așadar, unul dintre multele toponime ce dezvoltă etimologii similare, și ne trimit cu gândul la „pământul negrilor”, ori la pielea de culoare întunecată a locuitorilor.

e „Zanzibar” este însă și un roman al scriitorului de literatură science-fiction John Brunner. Publicat inițial în anul 1968 sub titlul „Stand on Zanzibar”, romanul anunța încă de pe atunci efectele nefaste ale suprapopulării. Volumul, cu

o textură aparte, se inspiră ca mod de organizare din trilogia „S.U.A” a lui John Dos Passos, ce acoperă dezvoltarea istorică a societății americane în primele trei decade ale secolului XX. Dacă Dos Passos își organiza trilogia pe baza a patru moduri narative (Narațiuni fictive, Colaje reale sau Newsreel, Biografii și Ochiul aparatului de fotografiat, prescurtat Camera Eye), printr-o tehnică experimentală a romanului postmodern ce se apropie atât ca mesaj cât și ca re-prezentare de ideologia Mass-Media; Brunner își va structura romanul tot din patru secvențe originare, după cum urmează: Context, Lumea evenimențială, Urmărind detaliile și Continuitate. Rând pe rând aceste formațiuni textuale interferează, și se înșiruie amalgamat, precum sunt expuse știrile sau reclamele pe ecranul veșnic funcțional al televizorului. Canalele se schimbă, și prin aceasta, și informațiile vizuale prezentate.

Primul context al romanului (contextul cu numărul 0) este subintitulat „Maniera Innis” și face trimitere la numele scriitorului american Harold A. Innis, care-l va inspira mai târziu pe Marshall McLuhan atunci când își va concepe „Galaxia Gutenberg”. Contextul introdus de Brunner aici nu este altceva decât o reproducere a unui pasaj din lucrarea lui McLuhan unde se precizează: „Pe măsură ce a pătruns mai bine lucrurile, Innis a încetat să utilizeze simple puncte de vedere fixe în prezentarea subiectului său. […] el nu redă punctul de vedere al cuiva, și cu atât mai puțin al lui propriu, ci compune o configurație mozaicală sau o galaxie, pentru a pătrunde mecanismul în intimitatea lui… Innis nu face niciun efort pentru a «descifra» interrelațiile elementelor galaxiei sale”27.

Citind aceste însemnări, vom cădea de acord asupra faptului că nu elementele galaxiei sunt importante, ci însăși Galaxia ca pattern; structura solidă a pânzei de păianjen ce concretizează Rețeaua și modul în care umanitatea se raportează acum la noua formă ce s-a inserat neanunțat în existența ei. Maniera Innis va fi și maniera în care se va citi romanul; un model de raportare a cititorului la ceea ce urmează să se întâmple și să se comunice. Un fel de cheie interpretativă.

Acestea fiind spuse, te întrebi acum, dacă nu cumva maniera de citire, tot în ideea manierei Innis, nu poate fi și o manieră cronologică, astfel încât primul context să fie parcurs după al doilea context, sărind peste interferențele și bruiajele celorlalte texte ce urmează în mod logic; apoi toate lumile evenimențiale să fie citite împreună, în ordine, și așa mai departe, până când textul în

27

John Brunner – Zanzibar, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, p. 5.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

83

ESEU sine este epuizat complet. Un colaj impermeabil și impenetrabil al grupelor definitorii, citite rând pe rând în ordinea lor firească și evolutivă.

O altă manieră de a prezenta „știrile”, și o altă modalitate de-a citi romanul, așa cum și Julio Cortázar ne îndeamnă să-i citim celebrul său „Șotron” („Rayuela”) din anul 1963 în două moduri total diferite: fie se optează pentru modul în care a fost tipărit, de la primul până la al 56-lea capitol, fie se optează pentru o ordine nefirească, oarecum răsturnată, ce pornește de la capitolul 73, și o dată ce lectura începe de aici, se urmează instrucțiunile (capitolul 73 va trimite la un alt capitol, fie mai în spate, fie mai înainte, până se ajunge în punctul final al Șotronului). Niciuna dintre cele două lecturi propuse de Cortázar nu este greșită, ci ambele sunt corecte, pentru că în fiecare caz drumul prin labirint este cu totul altul, însă ambele înaintări ne vor conduce indubitabil spre același centru, ori poate că spre aceeași ieșire. Numărând în ordinea în care numele apar, sau în ordinea dată de formula definitorie a șirului… Strânse în șir, numerele vor fi aceleași, metoda însă…

Cu un an înainte de apariția romanului lui Brunner, artistul elvețian H. R. Giger realiza una dintre cele mai cunoscute picturi ale sale, intitulate „Birth Machine” („Mașina nașterii”). Pornind de le această pictură, mult mai târziu, prin anul 1999 va concepe și sculptura din aluminiu înaltă de doi metri, cu o lățime de 140 cm și o grosime de aproximativ 25 cm, care cuprinde patru „Birthmachine Baby” (Bebeluși naștere sau Bebeluși gloanțe) și care este amplasată în fața muzeului ce-i poartă numele („HR Giger Museum”) din Gruyères, Elveția. Studiind-o îndeaproape descoperim în ea o secțiune transversală printr-un pistol marca Walther P38, gata săși elibereze glonțul de pe țeavă. Dar gloanțele nu sunt oricum, ci sub formă de bebeluși, cu ochi mici ascunși sub lentilele unor ochelari enormi, ținând într-una dintre mâini o armă, ca și cum ar fi pregătiți în orice clipă de un atac iminent. Arma cu pricina, conform destăinuirilor lui Giger, este „o armă cu o revistă”, iar în revista respectivă, descoperim iar și iar o infinitate de pistoale ce comportă alte reviste, și când deschidem aceste reviste… Pistoale din toate direcțiile…

După cum ar preciza autorul francez André Gide, avem parte de o veritabilă „punere în abis” atunci când ne referim la sculptura și chiar la pictura lui Giger. O incontestabilă „Mise en abyme”, prin recurența structurilor ce se oglindesc și se revarsă necontenit unele în altele sau unele din altele, se manifestă aici. La fel ca nașterile! De neoprit! Și ajungem astfel la ideea suprapopulării vehiculată atât de Brunner în romanul său, cât și de Giger în sculptura/pictura sa.

De aceea, conchide Giger, se poate merge întotdeauna „mai adânc și mai adânc”, dintr-un strat în alt strat, sau, după cum ar afirma și filozofii francezi Gilles Deleuze și Félix Guattari în „Mii de platouri”, în platoul al treilea, dedicat „Geologiei moralei” și „Pământului” prin excelență: „Straturile erau niște judecăți ale lui

Dumnezeu, stratificarea generală era sistemul total al judecății lui Dumnezeu (dar pământul, sau corpul fără organe, nu înceta să se sustragă judecății, să fugă și să se destratifice, să se decodeze, să se deteritorializeze). […]

Suprafața de stratificare era un asamblaj mașinic care nu se confunda cu straturile.”28.

Ultima remarcă trimite la un așa-zis „asamblaj mașinic” ce ar descrie probabil cel mai bine „Mașinăria” artistului elvețian și ideea funcționării ei, a faptului incontestabil că este un mecanism ce se declanșează continuu. Un glonț (bebeluș-naștere) iese prin țeava (canalul) Walther-ului P38, însă el duce mai departe cu sine codul genetic (structura individuală) ce-i permite să perpetueze mai departe alte nașteri, la fel ca în efortul sisific al revistelor cu pistoale și a pistoalelor din revistă. La fel ca în cazul nașterilor! Nașteri ce nu se mai opresc. Pământul (straturile sale), scăpând de fiecare dată judecății lui Dumnezeu, de unde și Suprapopularea. Dar suprapopularea nu face decât să „îngreuneze” planeta, să o supună necontenit disfuncționalității, așa cum se întâmplă cu memoria supraîncărcată a unui computer gigantic (Shalmaneser prin excelență!) ce se va „mișca” din ce în ce mai greu din pricina surplusului de informație constrângătoare. Așa cum remarca și artistul: „[…] toate lucrurile neplăcute care se întâmplă provin din faptul că există prea mulți oameni pe această planetă”.

Shalmaneser, incredibilul computer din „Zanzibar”, creat de cei de la General Technics este o inteligență artificială căruia mai toate personajele romanul îi pun întrebări, cerându-i părerea într-o situație sau alta.

Fiind considerat superior oamenilor și făcând cât aproximativ 1000 dintre ei, după cum ne lasă să înțelegem capitolul „urmărind detaliile” de la punctul 17, el s-ar părea că are răspunsurile la toate întrebările.

Probabil că le are! După cum se menționează întrun pasaj al cărții: „Nici un sistem de tipărire imaginabil, nici chiar mașinile cu lumină proprie, […] nu putea face față proceselor mentale unice ale lui Shalmaneser; toate problemele care îi erau date spre rezolvare erau rezolvate, sau cel puțin evaluate, apoi înmagazinate temporar într-o bancă de date, în timp ce el se ocupa de soluționarea celorlalte sarcini trasate de stăpânii lui”29.

Ia naștere aici un formidabil „Deus ex Machina” prin forțele demiurgice ale Mașinii, creată parcă pentru a salva omenirea de la propria-i extincție. O extincție pur informatică, ca atunci când ai prea multă informație și nu prea mai știi ce să faci cu ea. Dar oare prin apariția monstruoasei „Inteligențe”, umanitatea nu e sortită să-și găsească în mod paradoxal sfârșitul? Ce fel de sfârșit?

Acela propovăduit și de savantul Albert Einstein, care într-una dintre maximele sale afirma: „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relațiile interumane. În lume va exista o generație de idioți”. Probabil că nu întâmplător una dintre cărțile psihologului și sociologului Chad C. Mulligan (personaj al romanului) se numește în mod sugestiv „Ești un idiot ignorant”.

28

29

Gilles Deleuze, Félix Guattari – Capitalism şi schizofrenie vol. II: Mii de platouri, Ed. Art, Bucureşti, 2013, p. 55.

84

John Brunner – Zanzibar, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, p. 331.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ESEU

H. R. Giger – Birth Machine („Mașina nașterii”) (1999) (HR Giger Museum, Gruyères, Elveția) (aluminiu, 25x140x200 cm; greutate: 227 kg; 500 lb) (cuprinde patru „Birthmachine Baby” – Bebeluși naștere sau Bebeluși gloanțe) Din scrierea sa cu același titlu, vom reproduce un pasaj ce apare în roman, cu referire la idioțenia computerelor, contrastantă întrucâtva cu cea a oamenilor: „[…] până când GT (General Technics) va aduce dovezile că Shalmaneser poate fi cu adevărat inteligent, voi considera computerele, indiferent de specia căreia îi aparțin, drept savanți idioți)”30. Cum rămâne însă cu utilizatorii Mașinăriei Artificiale? Își vor menține ei inteligența neștirbită (activă), sau pe măsură ce vor apela la înlesnirile tehnologice, o parte din puterea lor de concentrare, de inteligență și (re)memorare, va păli?

Mașinăria e un fapt, o existență incontestabilă, așa cum se prezintă („în carne și oase”) și sculptura lui Giger, gândită dintru început ca o infinită Mașină a nașterii, plasată ipotetic undeva în centrul Pământului, după cum ar spune Jules Verne, spre a popula, după dictonul biblic: „Creșteți și vă înmulțiți!”, Planeta. Toată lumea cunoaște faptul că la ora actuală; ora exactă a anului 2018 planeta e suprapopulată. Cât anume reprezintă această Populație? Ei bine, ea se află la jumătatea intervalului dintre 7 și 8 miliarde de locuitori. Conform unor statistici ar fi vorba de 7,6 miliarde de locuitori. Așa se întâmplă că, la fiecare cinci zile, pe pământ se nasc încă un milion de persoane, iar prognozele estimează că până în anul 2050, populația lumii va crește până spre aproximativ 10,5 miliarde de locuitori.

30

Ibidem, p. 194.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Dacă la momentul apariției romanului, adică în 1968, Brunner estima că întreaga populație a Terrei ar încăpea pe Insula Man, cu o suprafață totală de aproximativ 572 km pătrați, dacă ar sta în picioare ca manechinele, expuse într-o vitrină; pentru anul 2010 el prevedea că ar fi nevoie de o insulă mult mai mare, cum ar fi Zanzibar, cu o suprafață totală de aproximativ 1658 km pătrați, întrucât populația pământului va atinge cifra de 7 miliarde. Estimarea scriitorului s-a dovedit corectă, iar o asemenea creștere a populației predispune spre accelerarea și întreținerea violenței. Terorismul este doar un aspect al problemei; mereu prezent, mereu imprevizibil și greu de combătut. Este parțial anihilat, abia în momentul în care a făcut deja o serie de victime. Nu cred că mai este necesară o înșiruire a unor astfel de incidente produse și petrecute în viața reală.

Mass-Media a contribuit din plin la prezentarea și mediatizarea lor.

Brunner ne oferă și el un exemplu edificator în romanul său, când în capitolul „Continuitate 26”, subintitulat „Și se ivi un măcelar”, avem parte de un act de terorism înfăptuit pe neașteptate în plină stradă: „Anarhistul își găsise cel mai bun loc pentru a comite atentate, în spațiul strâmt al aleii care ducea la clădirea înaltă a departamentului pentru genetică, acolo unde oamenii se împiedicau de ușile care asigurau accesul în și dinspre interior, nu era nevoie să-ți cauți ținte, era suficient să ridici sabia și să ciopârțești. Lama își făcuse apariția, împroșcând stropi de sânge pe pereți, pe fețe, pe spatele celor din jur, după care se lăsă în jos ca un satâr de măcelar, despicând carne și oase. […] O a treia victimă se prăbuși pe alee ca un manechin inert. Era un tânăr ai cărui creieri se scurgeau pe jos în lumina crudă a soarelui”31.

După cum îndemna și André Breton în „Al Doilea Manifest al suprarealismului” („Second manifeste du surréalisme”) din anul 1929: „Actul suprarealist cel mai simplu este să ieși în stradă cu pistolul în mână și să tragi la întâmplare, cât poți, în mulțime”. Cine nu este capabil de un asemenea gest, afirma tot Breton, își găsește oricând un loc precis în bătaia puștii. Victimă sau terorist?

Mașină de naștere sau Mașină de moarte? Ce reprezintă Bebelușii naștere sau Bebelușii gloanțe din sculptura lui H. R. Giger? Sunt suficiente gloanțe și pentru Bebeluși, sau nașterea lor, asemenea expulzării unui glonț, din țeava îngustă a pistolului, echivalează întrucâtva cu un definitiv act al morții, după o formulă a lui Martin Amis, care ne atenționează că putem să ne naștem și morți?

Născuți morți în Zanzibar! […]

Bibliografie: BRUNNER, JOHN [2006] – Zanzibar, Editura Nemira, București.

DELEUZE, GILLES; GUATTARI, FÉLIX [2013] – Capitalism și schizofrenie vol. II: Mii de platouri, Editura Art, București.

31

Ibidem, p. 475.

85

ESEU

Daniel MARIAN

IUBIRILE ALBANEZULUI RĂSFĂȚAT S-a tot spus de multe ori, că după război cel mai greu lucru de dus pe lume e dragostea, aceea care doare de la prima ei zvâcnire ce poate fi și doar complicitatea unui surâs. Mai grav e, atunci când surâsului îi izbucnește o lacrimă; deja poate fi vorba de iubire, și iubirea e foarte aproape de amăgire, de întruchiparea unei iluzii. Dragostea, înainte de a trece în faza cristalină a iubirii, se încăpățânează să fie cu despărțiri și doar uneori cu regăsiri. Nu știu de ce, adeseori despărțirile ne copleșesc sub gheara iernii, iar câteodată o gară, care în timp ajunge ruginită în memorie, e locul unde despărțirile se dezlănțuie în toată încrâncenarea lor.

Se întâmpla într-un moment greu al vieții lui Baki Ymeri, care a fost nevoit să-și părăsească patria încercată atunci de suferință într-o Iugoslavie care a amestecat nații, popoare, fără nicio noimă, doar pentru împăunarea unor lideri cu pretenții de zei, dar în fond niște tirani fiind, în neputința lor de a fi oameni drepți, adevărați. După ce a cunoscut represiunea Securității regimului, între anii 1976 - 1979, tradusă în luni de zile de închisoare „corecțională”, Baki Ymeri lua drumul exilului, alături de alți confrați ai săi „vinovați” de faptul că își cereau înapoi locurile lor natale aflate la ceasul nedreptei înglobări și asupriri iugoslave.

Așadar, un om tânăr, cu visurile, cu speranțele sale, unde se cuibărise și dragostea. Baki avea 24 de ani, iar Rita, dragostea lui de atunci, abia ce împlinise 17. El albanez, ea româncă, dar asta nu a contat în fața dragostei. Era o iarnă, și era o gară, ale despărțirii.

Deși în calendar era martie, deși în suflete era loc destul de primăvară. Deși o gară poate fi sortită și venirilor, nu doar tristeței plecărilor. Dar n-a fost să fie altfel. Sufletul Ritei s-a strâns ca într-un ghem. Fragedul, cumintele ei suflet, într-un ghem al amărăciunii care poate nu avea să se mai desfacă vreodată.

Se petrec lucruri stranii sub greutatea despărțirii.

Se împleticesc, se fâstâcesc până și lucrurile din mersul lor firesc, ca și când în loc de altădată s-ar putea prevesti înneguratul niciodată. Din puținul de speranță care rămâne, se face tot mai puțin, chiar înainte ca despărțirea să închidă cercul de foc dintre soarta a doi oameni, pare a se așterne un fel de cenușă adusă din neant. Rita s-ar fi așteptat ca înainte de plecare, locomotiva să dea semnalul de „la revedere”, așa cum se întâmplă de obicei, dar iată că a rămas mută și ea și a plecat trăgând după ea șirul de vagoane. Într-unul 86

dintre vagoane era Baki, care se îndrepta spre un destin încă neștiut. Trenul care-l luase cu el era zguduit pe șine de o locomotivă la fel de crudă ca și despărțirea. Pe peron, cu Rita a rămas dragostea care ardea fără a mai avea însă forma concretului, ci deja începuse să capete o altă formă, a ceea ce se numește amintire.

Ca și cum toate câte sunt pe lume se întorc împotrivă, astfel se întâmplă la despărțire. Era seară și ar fi fost de preferat să fie cerul senin și cu multe stele, ca steaua celor doi să-l ocrotească pe cel plecat în drumul său, dar cerul era acoperit de nori albi care prevesteau o vreme rea. Rita rămasă plângând pe peron, sub plânsetul întâi timid apoi tot mai aprig al norilor, aceasta este imaginea pe care Baki o luase cu el. Stătea surâzător la fereastră, pentru ca ea să nu mai plângă. Dar gândul la depărtare i-a fulgerat inima Ritei, tot ce i-a rămas, peronul, gara, cu toți oamenii și cu toate lucrurile, nu mai aveau importanță. Iar lacrimile ei erau tot mai puține, nici lacrimile nu mai țineau cu ea, n-o mai ajutau să meargă mai departe, pustiul se instalase, avea să se facă un deșert deplin.

Cerul începuse să plângă cu stropi, apoi cu fulgi de nea. Înainte, Ritei îi plăcea să vadă cum veneau din BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ESEU cer fulgii de nea, dar acum când se gândea că din cauza lor omul ei drag nu e acolo unde ar trebui să fie, lângă ea, ura fulgii de nea, nu îi mai plăceau deloc.

De altfel, nimic, chiar nimic nu îi mai plăcea. Toată noaptea a nins, a nins și în ziua următoare, punânduse o zăpadă mare. Se anunțase că unele trenuri au rămas împotmolite din cauza zăpezii. Rita era îngrijorată, poate că și Baki era undeva prins în zăpadă și nu putea să meargă mai departe. „Lui Dumnezeu ca și nouă ne pare rău că ai plecat și de aceea este și vremea asta atât de urâtă.”, gândea cea care iubea cu sufletul pârjolit de ceasul despărțirii.

„Dulcii tăi ochi, cine-i va mai săruta? Fața ta bună și caldă cine-o va mai mângâia? Părul tău castaniu cine ți-l va mai pieptăna?”, întreba Rita în urma plecării omului drag, spre locuri necunoscute. Ea stătea și asculta glasul lui care parcă venea de departe și o chema să-l urmeze. Era glasul lui, dar nu era aievea.

Rita aștepta să îi audă pașii, poate va veni din nou la ea acasă, o va lua în brațe și o va săruta îndelung. „Dar ia stai puțin, mi se pare că ți-am auzit pașii prin curte, mă duc să mă uit. Of, nu este nimic, a fost doar imaginația mea, ce bine era dacă era adevărat. Acum erai aici lângă mine și eu nu mai plângeam în zadar.

Inima mea s-a rupt și a rămas acolo la gară, la gara aceea care mereu mi te ia.”

Au trecut patru zile și închipuirile au ajuns să ia locul realității. Atunci când realitatea nu îți mai e de niciun folos, ce rost mai are să o accepți; ai vrea să accepți durerea fără margini, sfâșierea aceea continuă? Îți creezi lumea ta imaginară, în care faptele sunt de prisos câtă vreme nu pot repara trecutul care a fost nedrept cu tine. Ai vrea să plângi, să plângi mult, dar nu poți. Lacrimile au secat de tot, și nu mai știi ce să

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

faci. Rostești într-una cuvinte de dragoste, le scrii pe hârtie în scrisori care par a nu se termina niciodată.

De împăcare cu soarta nemaifiind loc, îți faci promisiuni. Cele mai multe sunt deșarte, dar nu mai contează, ele sunt arma ta albă pe care o ții între dinți, laolaltă cu respirația. Nici nu mai știi cum să mai scrii, nici nu știi dacă tot ce ai scris până atunci este bine sau nu, dar crezi cu întreaga ta ființă că omul iubit te va înțelege. Mintea ta și inima ta sunt despărțite de tine, sunt alături de cel care a plecat și îl însoțesc mereu. Ți-e teamă că într-o zi omul iubit nu va mai vrea să-ți răspundă din depărtarea aceea mare. Dar speri că va vrea să îi răspundă inimii tale. Te rogi pentru omul iubit, zi și noapte, să îi ajute Dumnezeu să izbândească și să fie sănătos.

De la disperare și până la revoltă nu mai e mult, îți vine să iei lumea în dinți, cu tot largul ei. „Dar vai, îmi vine să strig tare, să mă auzi. Îmi vine să iau și eu trenul acela blestemat și să vin după tine.” Este revolta Ritei, pentru care viața fără Baki a devenit, în locul uneia triste, una de neacceptat. Dar, nu, ea nu vrea nici să-l îngrijoreze pe omul iubit, îi spune să nu își facă griji că se descurcă ea până la urmă, Dumnezeu știe cum, dar Dumnezeu e bun și va găsi o cale. „Eu sunt la mine acasă și totul este bine, dar tu…”.

Vine un moment duios, apropiat de visele Ritei, în care ea îi scrie lui Baki despre „puiul de pernă” primit de la el, și care „pui de pernă” a dormit cu ea, și i-a spus că a fost bine, dar tot mai bine ar fi fost dacă în locul „puiului de pernă” ar fi fost dragul cel drag.

Dacă era așa, atunci înainte cu o seară ar fi dormit și ea liniștită, dar iată că sufletul ei nu se poate liniști până când nu va primi un semn bun de la el, cum că totul e bine.

Iar iubire ca a Ritei și a lui Baki e greu de imaginat că mai există. Rita gândește simplu și firesc că odată și odată, din îngăduința sa, Dumnezeu le va da să fie din nou împreună, de data asta nemaifiind nicio cruntă despărțire iar acest gând îi dă puteri o mie și o face să creadă în viitor. Lui Baki i-ar scrie în fiecare zi până mâine, făcând din noapte zi, și apoi luând-o de la capăt, chiar din zi făcând noapte. Hârtia de așternut scrisori nu e îndeajuns, îmbrățișările și sărutările nu încap oricum așa cum trebuie în ea. Rămâne soarta. Cum va fi ea, soarta? Cât de puternică e o despărțire, lasă locul unei regăsiri? Aici, Baki, prieten drag, doar tu poți ști, pentru că Rita cred că încă te mai așteaptă, iar Dumnezeu e bun și îngăduitor. Au trecut aproape 50 de ani – e mult, e puțin?...

87

ESEU

Mirela SAVIN

VASILE VLAD, OMUL FĂRĂ VOIE ȘI LUMEA ATROFICĂ Prin eseul de față îmi propun să analizez redarea varietății infinite a lumii, urmărind, pe de o parte, rolul și importanța acesteia în diferite poezii semnate de Vasile Vlad (n. 4 iunie 1941, Constanța) și, pe de altă parte, simbolistica utilizată cu raportare implicită la textele din volumul Omul fără voie (Ed. Cartea Românească, Buc., 1980, 232 p., Seria Hyperion, inițiată de Mircea Ciobanu, postfață de Ion Caraion).

Volumul este o selecție din cărțile Pedepsele (EPL, 1969), Omul fără voie (Ed. CR, 1970), Sărbătorile absenței (Ed. CR, 1971) și Îndreptările doctorului Faustus sau calea cea mai lungă (Ed. CR, 1978, Premiul USR).

Lumea prezentată de Vasile Vlad este una atrofică, implică principiile reflectării estetice a realității: „Printre baraje de ceață se deslușea/ fumul păpădiilor și trecerea ta.

Zăpezile trupului/ nu își depuneau prin băltoace urmele/ iar lacrimile date afară nu te știau.” Aparent, mare cunoscător al sufletului aflat într-o continuă luptă cu sinele și cu universul înconjurător, Vasile Vlad conferă poeziilor o prezență

32 Gaston Bachelard, 1995, Apa şi visele, Eseu despre imaginaţia materiei, traducere de Irina Mavrodin, Editura Bucureşti, Univers, p.10.

88

sensibilă directă, muzicală ce izbește simțurile cititorului neofit: „Ca un covor peste ziduri/ îmi este inima. Ai venit să adaogi/ o lacomă umezeală/ rădăcinilor,/ și mizeria divizărilor să o sporești/ prin somnul scobit.”

Cum se cunoaște, spre deosebire de imaginația formală a altor elemente, apa este cea care presupune o imaginație directă și deschisă, în substanța ei existând „un tip de intimitate foarte diferită față de cele sugerate în profunzimile focului sau ale pietrei”32. Originalitatea apei este determinată, în același timp, de imaginația care o poate face să trăiască ambivalent, de faptul cǎ apa, care reprezintă în același timp două principii opuse: masculin și feminin, este un „element feminin și mai uniform decât focul, element mai constant”33.

De altfel, apa reprezintǎ „o ființă totală cu suflet, voce și corp, o realitate poetică completă”34, un tip de „destin esențial care metamorfozează într-una substanța ființei”.35 Aceste elemente esențiale despre apă, ajută cititorul neofit în a face conexiuni cu aerul, element care se naște din golul apei: „Pentru cei înecați va trebui să plâng în apă./ Așteptarea violentă nu mai aduce nimic.”

Scrierile din volumul Omul fără voie sunt o veritabilă oglindă a liricității și autenticității lui Vasile Vlad care, în timp, a cunoscut atâtea transformări: de la un mic tablou al universului înconjurător la reprezentări ale unei realități grave, mereu în schimbare: „Oho! privesc dintr-o curbă câteva bucățele/ și îmi spun (da, la verificarea mădularelor/ inima nu știu să lipsească) departe de propria mea/ cenușă crăpa-voi de râs.// Sângele tău scurgându-se/ către întunericul dens al rădăcinilor/ mi-a lăsat doar sărbătoarea absenței/ și de atunci, lăcrimând, lăcrimând,/ prin îndoiturile nehotărârii,/ șterg un păianjen la gură, șterg putina.”

Revenind la lumea prezentată, specific faptul că dacă nu ar exista probleme în raport cu ceva anume, societatea ar fi un spațiu ideal și, implicit, ar lipsi materialul de lucru. Astfel, izotopii care dau naștere mocirlei existențiale sunt dublu valorizați. Chiar dacă am observat faptul că lumea constituie singurul element constant în poemele lui Vasile Vlad, polivalența acesteia ne oferă atât valorizări pozitive, ca de exemplu frumosul negativ, cunoașterea, purificarea, cât și semnificații negative, cum ar fi, de exemplu, moartea: „Cu adevărat mai aproape/ se află frumusețea colbului. O, ne trebuiau/ zilele, o cumințenie peste altă cumințenie/ așezată. Ier-

33Idem.

34Ibidem, 35Ibidem,

p. 22. p.10.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ESEU tare astfel pentru lumina/ obișnuită cu limita gestului. Iertare/ astfel pentru demersurile însuflețirii.”

Din jocul acestor elemente ia naștere aerul brutalitatea, vulgaritatea, descompunerea și diformitatea, scopul final fiind șocarea simțurilor. Așadar, adevărata viață reală este viața aeriană, așa cum afirmase Bachelard, căci „datorită aerului, întreaga viață și toate mișcările sunt posibile.”36 Toate suferințele și toate necazurile care împovărează inima noastră sunt „vindecate în timpul nopții prin blândețea și ușurința zborului oniric.”37 Zborul cosmic este „un vis al vieții instinctive”38, el nefiind „un zbor ritmat”39, ci având „continuitatea și istoria unui elan.”40 Aripile specifice acestui tip de zbor sunt cele așezate la călcâi și numite de către Bachelard „aripile lui Mercur.” Deci, zborul devine visare în poetica lui Vasile Vlad: „Încrederea în gropi/ putea să pară/ până la întunecarea ochilor/ mai degrabă un orizont pe rugină./ Un crin crescut în plămân, oho!/ seamănă cu oglinda tăvălită în glasul/ unei femei. Până unde însă zăpada/ își păstrează numele bun/ cuvintele, ca fluturii într-o cușcă/ de fluturi, pulsează prin suflet,/ paznici triști.”

Lumea, sub toate aspectele ei, pare a se afla sub semnul unui sens al nonînțelegerii, în care frumosul devine necunoscut, umanul pare violent și urâtul un diamant neșlefuit: „Ochiul îmi este greu. Lumina montată în ceară/ se duce. După atâtea dislocări/ s-ar zice că oasele au rămas în mâini/ dinadins.” Nu este greu de observat faptul că ochiul pare ceva relativ, simbolul cunoașterii exprimând o negare a ființei aflate sub semnul necesarului. Cu scopul de a obține libertatea totală a ființei, eul liric subiectiv, meditativ, se proiectează în spațiul aerian: „Și lăstarii salvați ai podișului/ ne îndeamnă să ne zâmbim cu respect./ Și, pentru a-și vorbi de la egal la egal,/ fiecare și-a însemnat locul/ cu o pietricică luată din ficatul morții./ Acuma, când știm cât valorează schimbarea duioșiilor,/ când iubirea clădită vigilant/ și, în vremea unei zăpezi gâfâite/ se duce, când știm că povârnișurile pătrund/ în binecuvântările noastre, că visul unui greiere/ nu rămâne suspendat de inimioara acestuia,/ că nimeni nu sosește cu adevărat de la-nceput,/ sufletul nostru brutal pe cazmale/ îl vom lăsa dus./ și trecut ca un pumn de apă.”

Dezechilibrul, imposibilitatea de a găsi o soluție de salvare conturează, de fapt, căderea eului liric într-un somn al cunoașterii profunde, având loc transformări care sugerează sfârșitul atemporalității, fiorul și ascunderea trăirilor: „Și mereu mă prefac a ști/ unde-imarginea. Chiar și cu ochiul/ desfăcut.// Dar, așa cum dispare un vârtej,/ uneori/ dispare speranța,/ și se umblă atunci cu un gard în spinare,/ pe lângă salcâmi jupuiți/ și chiar pe sub pământ, peste cârtițe/ tresărind ca un clopot,/ din nevoia doar de a fi apărat.”

Faptul că lumea este prezentată drept un factor negativ al devenirii nu are nicio formă sensibilă: „Mai au ceva să-și spună oamenii și în somn,/ cu glasul dat la o parte,/ naivi străbătând despărțirea.// O răsuflare în gropată în ape/ este posibilă. Și nici măcar nu ne mai astupă/ o singură soartă./

La strigătul rațelor sălbatice închise în cer/ se holbează răbdarea oricui.// Dar eu/ cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,/ cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând/ desigur nimic), pe la ferestrele stinse/ din cartierele orbilor,/ și despre cum o întunecare feroce/ mă caută./ Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite/ și ele. Tufișurile arse de praf/ au fost și ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenușă/ ajungând/ am măsurat toată singurătatea.// Ține cât mine.”

Textele lirice ale acestui volum stau sub semnul imperfecțiunii care construiește, autentic, un tablou al unei societăți imperfecte în a sa așa zisă perfecțiune, fiind, de fapt, doar o treaptă necesară de dezvoltare a unui eu liric aflat constant sub semnul a ceea ce este greșit, refăcut, retrăit. În natură, spre deosebire de Eminescu, Arghezi sau Stănescu, devenirea implică distrugerea: „Poate murdară de pământ încă din naștere,/ dar poate tot de atunci colcăind de lumină.// Tu nu ai apărut în lume ca o mână întinsă,/ nici ca o taină trecută dintr-o palmă în alta/ nici ca un sturz trecut prin roțile soarelui.// Albă și teafără/ tu reprezinți o excepție șovăitoare./ Tu ești un pumn de apă./ Tu ești o continuă așteptare,/ Așteptarea: suflet cu cocorii pe drum./ Așteptarea: suflet cu o margine/ suspendată.” Contrastul dintre posibil și imposibil devine nișa ce permite refacerea trăirilor sub impulsul unei lumi agasante. Astfel, ia naștere diferența: „Nu se poate plăti cu o groapă/ nimic/ din adevărul frumuseții tale,/ și nici-un cuvânt nu are îndestule trepte/ ca să te poată sălta în adevărat aerul tău.// Tu ești o simplă pauză în veșnicie/ și eu, care cunosc disciplina silabelor,/ de asemenea.// Stau însă cu urechea pe pântecul tău/ și aștept o zvâcnire,/ cum aștepți zborul unei păsări gureșe/ pe deasupra unei șosele cu sticle goale/ pe margine.// Stau însă cu urechea pe pântecul tău/ și aștept un țipăt/ cum îl aștepți în marginea scoicăriilor.// În aburul secundei/ vocea mea deviată/ stă ca o iluzie de staniol.”

Lirica lui Vasile Vlad are în modelul lumilor conturate o normă a necesității, o individualizare a cuvântului și autoanulare a obișnuitului care este suprasolicitat de continua condamnare a trivialului, a urâtului și a necunoscutului: „Dar mâine cerul se va desface/ dând ploaie,/ în tablouri vor apare ciupercile./ Și nimeni nu va ști/ că în noaptea aceasta/ cântarele minții au fost obosite./ Și nimeni nu va ști că în noaptea aceasta/ în vârful degetelor am simțit/ crescând plămânii aburoși ai unui miel./ Albă și teafără/ tu reprezinți o excepție șovăitoare./ Dar nici tu nu vei ști/ sufletul meu,/ strâns ca pe îndoitura genunchilor,/ așa cum tresari// cu un fluture adormit pe umăr.” În concluzie, volumul lui Vasile Vlad, Omul fără voie, are rolul de a zugrăvi nebunia existențială prin apelul la ruptura rațiunii față de contradicțiile cotidiene ale intelectului.

36Gaston Bachelard, 1999, Aerul şi visele,- Eseu despre imaginaţia mişcării -, în loc de prefaţă: Dubla legimitate, de Jean Starobinski; traducere de Angela Martin, Bucureşti, Univers, p. 23.

37Ibidem, p. 18.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

38Ibidem,

p. 16.

39Idem.

40Idem.

89

ESEU

Magda URSACHE

UN CĂRȚAR DIN EPOCA MAȘINII DE SCRIS Un prieten latinist îmi spune că vocabula premia (premii, recompense) era folosită în latina vulgata cu sensul de scatoalce. În alte cuvinte: îți dau un premiu putea însemna o să primești o scatoalcă. Niculae Gheran însuși (o istorisește în Indiscreții, din vol. Ex-temporale, Casa Cărții de Știință, Cluj–Napoca, 2018) na fost scutit de scatoalce: „Încâlcite mai sunt căile Domnului sub cupola artei.”

Pe scurt, Gheran a plecat din postul de director al Editurii Institutului Cultural Român numai ca să poată continua lucrul la monumentul Rebreanu. Câți work–aholici de felul său ne-au mai rămas? Sunt editori de școală nouă care nu știu că se reproduce ultima ediție antumă, nu prima. Dar ce mai contează? Nu vor mai fi editări postume, pentru că n-are cine plăti facturile. Urmașii par a se vrea ieșiți din Era Gutenberg.

Rebreanologul a trecut la Muzeul Județean BistrițaNăsăud, pe un post modest, de 1601 lei fix, care s-a suprimatără. Așa că a avut timp să scrie cartea mult dorită și amânată, Târgul Moșilor, neintrată în librării, deci devenită carte rară.

Bun și-atât!

O redactoreasă (N. Gheran nu-i dă și nu-i dau nici eu numele, cum nu dă nici numele editurii) i-a întocmit referat negativ. L-a prezentat nevrednic de a fi publicat, pentru că ar fi neprofesionist, stângaci stilistic, dubios în reflecții. Dialog?

Naiv! Expresivitate? Îndoielnică! Au interesat-o întrucâtva, în această ordine: „paginile despre casele de toleranță, despre legionari și evrei sau despre mediul cazon, să zicem.” Gheran ar fi comis, după don’șoara fără nume, „paraliteratură biografică”, ceea ce n-a convins-o defel. L-a trimis să facă istorie literară, nu altceva. Și pe mine un cronicar m-a sfătuit să mă las de politică (literară) și să fac... descrieri de natură.

Las la o parte că „nemerituosul” Gheran a avut de parcurs vreo 30 de cronici, toate favorabile, despre cartea sa, cum o spune amuzant-sarcastic: „mi-a fost dat să-mi citesc necrologurile încă din timpul vieții.”

90

Eu sunt de părere că Arta de a fi păgubaș, spre osebire de memorialistica exersând programat amnezia, este o medicație necesară contra variilor propagande și de stânga, și de dreapta. Iar Niculae Gheran nu cunoaște „la petite histoire” din tratate, el a trăit-o. Matelot pe corabia Centralei Editoriale, a râs ca Zorba grecul când s-a surpat șandramaua. Tovbiografia șefilor, dar și cea proprie sunt prezentate nud, convins fiind că adevărul are picioare lungi, pe care doar neisprăviții încearcă să le ascundă, pentru a da la spălat, apretat, călcat reputația șifonată. Și are toată îndreptățirea, de vreme ce nu și-a pus stalină gurii, în formularea lui André Glucksmann. N-a tăcut, n-a plecat confortabil capul. Era, în perioada dur stalinizantă (când istoria era sovietizată, lingvistica era sovietizată, pedagogia era sovietizată, sociologia și psihologia erau sovietizate), angajat la Direcția Generală a Editurilor. Nați-

onalizate toate și devenite de stat. Funcțiile erau repartizate conform politicii de stat, „care a ucis criteriul competenței”. De pildă, director general la Editura de Stat fusese pus un anume Pecker, care îi cerea lui Dumitru Trifu: „Tov Trifu, adumi să văd și eu ce nea trimis reclamantul.” Ce să mai spui despre nea Pecker? Mă-sa n-avea cratimă!

La sfatul prietenului Trifu, Niculae Gheran n-a renunțat la „munca cu cartea”, cum cacofoniza în ședințe un propagandist iașiot venit în cultură (de) pe BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ESEU tractor. În pofida zbirilor partidnici, a învățat meserie de la cei declarați „putrezi” sau „putrefacți”, reacționari ca Șerban Cioculescu (pentru a supraviețui, își vindea cărți prețioase, manuscrise, colecții de reviste, icoane; fiul său, Barbu, deținea singura cartelă din casă) ori ca Alexandru Piru, „epurat” din Universitate odată cu profesorul său, mizantropul G. Călinescu, blamat acum că și-a „optimizat” discursul. Dar cine la presat s-o facă? Mișa Novicov pronunța cuvântul abuz (ideologic) obuz, cerând, într-o gazetă ieșeană, împușcarea profesorilor nealiniați. În dreptul numelui Cioculescu scria, pe statul de funcțiuni: se comprimă postul și persoana. Bacilul Croh (sobrichet pus de Ion Barbu) îi îmbolnăvise pe mulți. Câța, cum o alinta Balaci pe Constanța Crăciun, soția Generalului de Securitate Vincze Ianos, mare controlor de Partid, își permitea, ca ministră a Culturii, să refuze moștenirea Brâncuși.

De la catedră, Al. Piru a fost trimis strungar la uzina „Timpuri Noi”. Oare amintindu-și acest episod, la ceastălaltă înnoire a timpurilor, a urcat grăbit conu Pirache în barca ziarului iliescan „Dimineața”? Ca să nu mai pomenim faptul că a nășit doctori niște „dobetoci”, iar pe Pavel Țugui, vigilentul proletcultist care l-a înfundat pe Blaga, l-a ajutat să devină prof. univ. la Cluj. Ca șef al Secției Știință și Cultură din PMR, Țugui fusese mâna dreaptă sau stângă a lui Leonea Răutu, a cărui nevastă sovietică n-a vorbit niciodată românește. Răutu, inchizitor, parlagiu, gropar al elitei culturale, asasinată în serie neagră, a fost pensionat de Ceaușescu, în ’81. Fiica Lena și ginerele Andrei Coler au emigrat în SUA, ca persecutați, pesemne, de „socialismul naţional”, spre a-i spune ca Luca Pițu. Cât despre fiica lui Coler, Luminița, autoarea prozei scurte Nisip sub pleoape, tovărășica a primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (USR nu știa cine a fost tata Coler, torționarul șef peste temnițele politice, peste lagărele de muncă din toată țara), ca apoi să plece legal în SUA și să se mărite cu fiul guvernatorului Californiei.

La noi, cultul eroilor-martiri e-n pauză, ca și al adevăraților disidenți, ca Doina Cornea. Închid paranteza, ca s-o deschid altădată. À rebours cu directivele de Partid, Niculae Gheran l-a folosit pe doctul „strungar” Piru ca referent plătit al cărților pe care le re-introducea în circuitul editorial, acrobație destul de riscantă. Putea fi dat afară de peste tot. Dacă de-comunizarea ar fi însemnat aplicarea Legii Lustrației (Cehia a făcut-o; România, nu), atunci Raportul final ar fi fost întocmit de experții în orori și erori, ca Paul Goma, Florin Constantin Pavlovici, Popa Ștefan (nume literar: Ștefan Augustin Doinaș) ori Gheorghe Grigurcu, Dorin Tudoran, Vasile Gogea, Luca Pițu, Liviu Ioan Stoiciu. Ei ar fi trebuit să scrie despre iadul ideologizării prin forța ciocanului și a secerii, nu fiii căuzașilor stângiști, ca Alexandru Florian, care pretinde că ne dă lecții de adevăr BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

despre Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Țuțea, neținând cont nici de reabilitarea legală a vreunuia dintre cei acuzați de fascism, legionarism etc. Și nu ne-ar fi direcționat Silviu Brucan (temut, zice presa, chiar de Ion Iliescu) spre capitalism sălbatic, cândva combătut în „Scânteia”, unde, pe prima pagină, cerea condamnarea lui Iuliu Maniu (a urmat sentința Tribunalului Poporului: 104 ani de închisoare și muncă silnică de două ori pe viață). Se spune că scenariul teroriștilor tot Brucan l-ar fi compus.

Așa, pe direcție Brucan-Iliescu-Roman, s-a dat gaură nu numai drapelului, ci României întregi. Culegem mușețel din curtea combinatelor, am dat flota pe gondole, am deschis Frizeria Verde a Pădurilor, poliția taxează băbuțele care vând două legături de leuștean, veniturile scad pe măsură ce fustele primei doamne se scurtează...

Normalitatea nu și-a arătat fața după implozia decembristă. Legea Lustrației? Nu funcționează. Funcționează însă Legea Recunoștinței pentru „revoluționarii” cu misie de la Secu. Filele din care se pot afla numele colaboratorilor lipsesc. Or fi protejați din motive „umaniste”? Să nu li se tulbure intimitatea, ca drept al omului? Dar au fost oameni?

La toate astea, prostie, ignoranță, incompetență, vulgaritate, răzbit promovate în Post–Moralia (o actriță open mind urlă pe micul ecran : „Gata cu principiile!”), Niculae Gheran dă sfat prietenului Ion Vlad: „nu uita să râzi. Fiindcă, Dumnezeu să mă ierte, nu ne putem plânge că n-avem de ce.” Asta pentru că râsul îi rămâne amic, mai puțin confrații pe care îi supără opinia că vinovată e complicitatea lor lașă. Dar și (adaug eu) indiferența etnică și etică: asistăm la dezmembrarea istoriei colective, cu miturile ei cu tot, la de-tabuizarea clasicilor (s-a dat semn de de-construcție cam din 90 încoace, de la debutul Ioanei Bot (Eminescu și lirica românească de azi), juriul premierilor avându-l în cap pe Ovid. S. Crohmălniceanu. Gheran îi spune ca Al. Piru, Ovid S. Papagal, după cârciuma din Galați a tătânelui Cohn, ”La papagal”, plină cu cremă Gladis, Carmol, ață, brice, nasturi și multe lame de ras. Pățitul priceput, trudind peste 50 de ani („treabă cinstită pe care am dus-o la capăt”) la Seria de autor Rebreanu, nu-l iartă pe Croh, deoarece l-a găsit pe prozator, en detail și en gros, „fascist.” Are și dreptul s-o facă: din funcția de director al Editurii ICR spune că a demisionat „liber și neforțat de nimeni”.

Greșit! Forțat de propriile idei și principii. Știam fără greș cine-s proștii și lichelele pe vremea lui Ceaușescu. Acum îs mai greu de dibuit, fiind mult mai mulți. Vorba actorului Gheorghe Dinică, după Gheran: „Lume multă și oameni puțini”.

Transcriu un aforism al lui Gheorghe Grigurcu, din „Bucovina literară” de noiembrie-decembrie, 2017: „Ovidiu Cotruș mi-a relatat o vorbă care circula cu privire la un personaj politic din interbelic: un păduche în dimensiuni de porc. Am impresia că aceasta 91

ESEU nu și-a pierdut actualitatea extremistă.” Tare-aș vrea să aflu cine-i „fata mică, frumușică”, „aproape virgină”, spre a-i spune ca Arghezi, turnătoarea de la pag. 184. Asta ca să-i pot zice, în formularea altui umorist, Dumitru Hurubă: „Regret că ne-am cunoscut.” În atenția lui Bogdan Crețu: Cine o fi dat Securității cheia casei lui Mihai Ursachi? Să căutăm femeia?

Ca să scrii memorialistică, și s-o publici în viață fiind, e semn că te prețuiești pe tine însuți. Ce am apreciat e onestitatea lui N. Gheran. O spune chiar autorele, la p. 339: „Nu degeaba Magda Ursache, deranjată de lipsa de obiectivitate a unor memorialiști contemporani, mi-a luat în considerare Arta de a fi păgubaș, între altele și pentru că, în relatări, prezint și situații deloc favorabile mie.” Da, Gheran nu-și truchează, ca atâția alții, fotografiile, nu (auto)înșeală. În esență, memorialistica sa este exercițiu de libertatea opiniei.

Dintr-o anume discreție, rămâne nenumită, pe numele de familie, o anume Cornelie, iar pe Paul Cornea, „ziditor de cultură” după V. Tismăneanu, îl lasă să pledeze nevinavat pentru urâta perioadă roș proletcult. P. Cornea s-a bucurat de încrederea forurilor, cu vârf și îndesat. L-au promovat (subl. mea) în funcții de răspundere: director general al editurilor, cât l-a vrut Leonte Răutu, apoi, la Direcția Generală a Teatrelor: „ober-șef la vreo 30 de ani și ceva, peste teatre și alte arte” (v. Doi pași înainte, unul înapoi ). Probabil ca expert, ca tehnocrat în eliminări, a reapărut profesorul Cornea, după ’89, adjunct la Ministerul Învățământului. De acolo a permis „decaparea” eminentului eminescolog Mihai Drăgan. Cabala mediocrilor din Universitatea „Al. I. Cuza” l-a despicat. Nedreptatea strigătoare la cer i-a adus cancer și moarte. Paul Cornea nu l-a sprijinit pe M. Drăgan, când i-a cerut ajutor.

Gheran îl contrazice prietenește pe Cornea când îl acuză de „supralicitarea mareșalului Antonescu”.

Criminal a zeci de mii de evrei? Părerile sunt împărțite, chiar între membrii aceleiași etnii. Îi amintește că oribilul însemn, steaua galbenă, „n-a existat în capitala noastră”; că pașaportul românesc a împiedicat trimiterea în lagărele morții a evreilor din Ardealul de Nord, aflat sub horthiști („or actul acesta și restricția se datorau lui Antonescu”). „Să recapitulăm: la data când Antonescu preia frânele în stat, Basarabia zburase la ruși, grație pactului Molotov - Ribbentrop, iar în urma arbitrajului de

92

la Viena Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei horthiste.

Să ne reamintim: la 14 septembrie 1940 România este proclamată „stat național legionar”, iar la 12 octombrie 1940 începe intrarea trupelor germane pe teritoriul lui, așezându-se pe Valea Prahovei și în preajma centrelor vitale. Mai târziu, la 23 noiembrie al aceluiași an, Antonescu semnează la Berlin adeziunea la Axă.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu n-ar fi aderat la Pactul tripartit?

Neîndoios, Horthy, aliat al lui Hitler, prelua întreaga Transilvanie, iar restul țării repeta soarta Poloniei. Asta în cazul când Horia Sima nu devenea conducător suprem în România cu întreaga lui Mișcare legionară, pusă cu botul pe labe de Antonescu. Credeți că ar fi fost mai bine pentru evrei?”

Niculae Gheran face parte din specia din ce în ce mai rară, așa cum am mai spus-o, a cărțarilor de elită, numiți astfel de cărțarul Gheorghe Pienescu, arghezolog. În tot ce pune pe hârtie, nu face nici roman, nici istorie, nici pamflet, nici foileton, nici eseu, nici glose pe marginea cărților, dar ceva din toate astea, așadar texte de graniță. A se citi Imposibila despărțire, subintitulată Cronică parodică. Altfel spus, ca Topîrceanu, parodie originală. Insomniacul păgubos visează. Cum? „Visez pe dos ce se petrece în realitate.

De-a-ndoaselea.” Un poet controversat moare și primește aplauze când sicriul, purtat pe umeri chiar de cei mai înverșunați opozanți, e coborât în pământ.

Aplauzele (la fel de stupide ca like-urile când se anunță o moarte) vin dinspre „Tudorică Băsconcs, teolog răspopit în diplomație”, cu o slăbiciune blondăn minte, Vladimir Ismană, filosoful Gogu Moftologul, Herpes Papion, scenariul aparținând lui Dilemache. I-aș sugera păgubașului, ca, exersându-și arta, să pună un bemol nu ludicului, ci grotescului ludic. Însă se vede treaba că N. Gheran este scârbit de „pârdalnicul caracter” al celor care fac iarăși compromisul cu Puterea, scrisul său fiind „o obișnuință fără profit”, așa cum îl definea Gabriela Melinescu.

Ce-i interzic lui Niculae Gheran – și-mi asum rolul de cenzor – e să nu spună „nu mai apuc”, la pag.

138 și la altele, și la altele. Mai are multe de devoalat, pamfletat, comentat, din epoca mașinii de scris și nu numai. Vorba lui Creangă: „Ca să iasă, trebuie mai întâi să intre.” În istoria literaturii, desigur.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Flavia ADAM

POEZII „merg pe drum, pământul se ridică în mine” 15 e-n regulă să port pantofi cu tocuri de 15, e-n regulă că pe lângă mine curg tot mai mulți oameni. degeaba îmi spun bărbații că sunt frumoasă – inima mea a uitat să se bucure de ceea ce văd ochii lor. merg pe drum , arțarii se îngălbenesc tot mai tare. merg pe drum, pământul se ridică în mine. merg pe drum, înghit toate vorbele trecătorilor și mă-ntristează că nu mă pot alipi de timbrul lor grav, că singurul lucru care mă obsedează acum e-această durere acută și caldă de glezne. nod pe bunica mi-o amintesc cu ochii în lacrimi încă mai cred că e vie și frământă aluat pentru pâine cu toate acestea nu reușesc s-o aud să-ndepărtez nodul aspru ce mi se-așază în gât sunt singură doar cuvintele-mi sunt aproape în mâinile mele poemul e-o pasăre care învață să moară sticletele mă micșorez nu mai rămân din mine decât cuvintele cerul aspru BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

curat ca o dâră de sare scriu cerneala-nlemnește pe vârful peniței precum în aer un pui de sticlete căruia i se rupe creanga de sub picioare lotus ninge mărunt, de parcă ar ninge pentru ultima dată. îngenunchez în mine, cuvintele mă urmează ca niște câini credincioși. mă plec în inima mea, poemele se leagă unul de altul, într-o liniște sfântă. îmi zic: din poemele astea îmi voi face icoană. din poemele astea mă voi hrăni când bucata de pâine se va fi terminat. din poemele astea îmi voi bea vinul și dragostea, când crucea-mi va fi ușoară și caldă precum o floare de lotus. cântec de alint și tu ai obosit, sufletul meu? îți spun: această alergare nu e a noastră. picioarele ei ne sunt mai străine decât colinele Africii. nu vom termina niciodată fuga. datorită ei ne menținem atât de tineri și zvelți. uite, mărului i se veștejesc rădăcinile! sunt galbene în adâncul pământului, unde acum locuiesc numai oasele celor care 93

POESIS se numeau oameni cândva. dar dacă, printr-o minune, am alerga împreună, nu-i așa că ar putea să-nflorească așa cum și noi înflorim uneori, din iubire? inexistență aici nimeni nu vorbește cu nimeni fiecare supraviețuiește cum poate fiecare își drămuiește cum știe lumina anafura plânsul trăiesc într-un oraș care moare într-un corp care moare într-o inimă care moare vă spun, aici nu-i nimic doar aer frig galben tăcere dovada desăvârșirii mele de-o noapte viabil mă gândesc la moarte cum m-aș gândi la o pasăre, la pumnul de pietre care îmi seamănă, la budinca de orez a bunicii: de neuitat această atingere blândă, această melancolie din coaja amară a unei gutui; plânsul în cer al unui arhanghel opac, în timp ce se scutură de cenușă. de neiertat această glorie timpurie, în care somnul pe verticală devine singura opțiune viabilă. când spaima-i o artă până la urmă și spaima-i o artă o luptă cu mine cu lupii de gheață o sanie trasă de câini prin Câmpia Siberiei

94

coșmarul că într-o zi aș putea deveni eu însămi miezul unor sfere metalice din Tunguska și-oricine s-ar apropia de liniștea mea ar suferi o iradiere instantă gândul terifiant că într-o singură clipă ceaiul se va evapora din ibric în timp ce eu voi șterge cu degetul dâra de lună de pe podea lumânare îmi trec degetele prin galbenul unei lumânări. am putea face schimb de substanțe, de aer, de frică. ne-am putea îmbolnăvi din senin de tot felul de chestii incurabile. ne-am putea împrumuta una alteia plânsul sau măcar o parte din el. dar, mă-ntreb: nu ar fi ca și când m-aș încălzi la flacăra propriei morți? fobie cu fulgi într-o zi fulgii ăștia mici se vor transforma în fobie nu voi mai ști cum se întinde o mână în aer cum se trage un fermoar peste zgomotul nopții cum va arăta bufnița care va veni să mă tulbure cu ce ochi va privi spectacolul din gâtul meu alb cuvintele luptându-se pe viață pe moarte pentru gura de aer

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Mihaela AIONESEI

poeme „învăț muțenia bobului de grâu știu transferul luminii se face înghițind un anotimp de întuneric” chipul de umbră

întâlnire de gradul zero

am încercat să fiu transparentă

stau la gura fântânii cu stele mistuită de sete sorb lumina la picioarele mele liniștea toarce nopți scărmănate de vise prea mari să încapă într-o viață

dimineți la rând mi-am lăsat vrăbiile de pe umeri să zboare tot mai sus și mai sus până am văzut coasta cerului deschizându-se larg de-atunci îngerii îmi fac semne sau poate cioplesc semnul crucii și umbra crește prea liniște pentru septembrie din talpa ierbii se despletesc amurguri în care ascult cum dospesc mugurii pe crengi păstoresc liniștea fără să găsesc pășunea învăț muțenia bobului de grâu știu transferul luminii se face înghițind un anotimp de întuneric îmi lipesc urechea de pământ undeva se aude o hienă cete de umbre se zvârcolesc ceva se aruncă afară din mine spre dimineață simt un rest de urlet în cerul gurii

moartea vine ca o femeie ușoară îmi scoate ochii cu silicoanele ei o ignor pleacă furioasă cărând păduri de orbi în spate. rugă când a trecut moartea pe lângă mine și mi-a dat una în freză am realizat că viața nu-i decât o clepsidră în care mă caut, fir de nisip într-o mare de cioburi, dar carnea mea unde e? cuvintele cresc până sparg cerul, mâinile ard pline de rod, dă-mi, Doamne, putere și timp să mă adun. cu o bucată de cer înaintea mea sprijinită într-un baston cu mânerul de șarpe, mă caut. mă știu de pe vremea când eram vlăstar de viță nobilă în podgoria vieții. printre cruci, doar nume străine de mine, chipuri de ceară, lumânări aruncate în delir, flori uscate și păienjeniș cât să cuprindă un trup înghițit de oase.

doar tu știi și taci cărând lumina lupii își schimbă blana dar colții rămân aceeași când simt miros de mioare coborâte în vale să se adape de-o parte pădurea de cealaltă izvorul în față singura scăpare un pâlc de stânci dar câtă lumină dincolo...

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

eram demult fereastra mută la o casă cu prea mult pământ în spate. la nașterea unui poem câteodată am chef să deșir cuvinte pe orizontală până le pierd urma sau sensul atâția corbi adunați în pânza minții păianjenii nu mai au loc în propria cruce nici eu mă adun în sânge, năvălesc spre degete e ca o naștere mult așteptată pentru care strâng cât pot pământ în oase 95

POESIS cioplesc umbre să înflorească puieți doar miercurea și vinerea, atunci mâinile au miros de rodii coapte târziu de tot învăț cum se deșiră umbra fără să înnod lumina atunci poate mă veți putea numi poet...

încerc să țin cerul o lună neagră foșnește mereu prin trup – veveriță flămândă de nimic umbra de om caută ieșirea dincolo de mine un copil plânge pe zidurile nimănui

...de-atâta aproape ce liniște de cer e în rana mea, mamă vine o vreme când simți că ți se năruie sufletul de prea mult cer adunat sub coaste și-ți vine să strigi de-atâta aproape sufocat de albul pereților îngrămădiți în tine taci strângi în pumni cearșaful mototolit de neputințe cum ți-ai strânge viața împrăștiată prin cotloane o ții lipită ca pe cel mai de preț giulgiu aruncat peste carnea bolnavă nesfârșit pare chinul când trupul e singura merinde pentru drum în care auzi cum sumbru bate destinul numai tu poți să tai pâinea ai în mână cuțitul hrănește-ți câinii dar ține-i departe de minte pasărea niciodată nu-și frânge zborul cât mai are în loc de aripi cioate amintește-ți asta până când Dumnezeu se va apropia cu vinul… aroma de șarpe de când am căzut pe pământ mă strâng dinții unui destin despre care am știut că nu era al meu dar am tăcut mi-l schimbaseră unii la maternitate când în loc să mă dea mamei într-un scutec m-au aruncat într-un măr de-atunci rod mă târâi rod

aleargă caii scăpărând dureri alunecate fără vină în copite iarba frământă munții pe fruntea lor speranțe pitice cresc precum florile de colț rar dar bine înfipte în stâncă privighetori cu aripi de trifoi vin să tămăduiască jarul cărat de suflet cu mâinile goale an de an până în adâncul ființei trilurile lor desfac lacăte demult uitate înconjoară inima bătută de atâtea ori cu frunze de urzică până ajunge aburind ca o pâine caldă și grâului i se frânge trupul în mii de cuvinte rabd scara de fiare zâmbind îngăduitor între mine și cer cuiele nu au loc zările dănțuiesc pe o pajiște albastră nicio iarnă polară nu mai fluieră strigoii din os pentru că în sfârșit în mine e liniște atâta liniște încât aud îngerii strigându-te și mă înfior

și nu pot scăpa de aroma de moarte pe care o tot vomită un șarpe cronica unui strigăt mut îmbătrânesc senină cu moartea pe umeri sunt tot mai firavă la fereastră se rostogolesc nămeți de fericire amară un cearcăn obosit – noaptea răstoarnă zori fumurii

96

Țara asta e floarea de colț a Lui Dumnezeu, dar puțini văd Duhul Sfânt din ea.- Mihaela Aionesei

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Ștefan AMARIȚEI

Poeme „Țărâna lui Ramses și a lui Keops Se ridică nepăsătoare de veacuri În estuarul de moarte al cerului” Presupusele măști ale omului

Spre izvoarele din aversa văzduhului

Lesne presimțite, au sosit de îndată Fețele presupuselor măști ale omului.

La porțile orașului actorii poartă Boabele grele ale textelor, Imensele rotunjimi ale bolților, Ghizdurile de piatră ale scenei, Sandala de aur a tragediilor – Pilotând spre fumul pădurilor zeitățile Luminii

Fulgerul își îndreaptă Pânzele violete spre planctonul mării Țărâna lui Ramses și a lui Keops Se ridică nepăsătoare de veacuri În estuarul de moarte al cerului Solstițiul orelor înclină balanța Spre loviturile sigure din dialectul Inimii

Foile extenuate ale rănilor Creuzetul uman Evreii înfricoșați îl răscumpără pe Crist Cui după cui, pe sucul de bucurie al vertebrelor, Pe cele mai tăcute falduri ale trupului, Mângâiat cu sulițe jucăușe preschimbate în Cuțite pneumatice...

Ascuțișul subtil tolerează doar nimicul, Îndărătnic și în panică întinsă, Viața punctiformă, în spațiul nestratificat Al timpului – articulațiile surâsului Pe foile extenuate ale rănilor

Marele ajutor ucigaș Culcat pe burtă Veghează cașeta lui Morfeu, Cutia de sticlă în formă de cap de turc (Falsul univers – noroi diamantin, Învolburează adâncurile creuzetului uman) În nocturna focului, Hârtia cerată capitonează lectura jurnalului – Terminațiile mele nervoase

Orologiul orașului gâjâie tac-tac Felurite lucruri încremenite Un om cumsecade și alcoolic Mângâie fulgii merilor în floare, Apoi ca un copil în patru labe Cu estetica chipului în crâmpeie de țigară Povestește lungi istorii, Cu gravitatea cerută dimineața Când te privești în oglindă Ce băiat drăguț – Și orologiul orașului gâjâie tac-tac, Mai devreme decât trâmbița păsărilor Cântătoare Estuarul de moarte al cerului

Pe zidul alb altădată, Funinginea lucioasă coboară de sus Cu miros brun de cerneală albastră Rezemate de polițele raftului, Șiruri de fructe umbresc farfuriile goale În sertar găsești nuci găunoase, Fel de fel de lame, Mărunțișuri maniacale Piperul e departe – în țările calde, Doar viespile ciocnesc fereasta luminată.

Două pisici veghează plictiseala de aur

Pământul răsună scurt Și se întoarce oriunde BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

97

POESIS Gestul de apărare Dincolo de mâini simți acut Zvâcnirea degetelor la atingerea peretelui rece, Încleștarea somnului cu părțile netulburate Ale cerului Gestul grăbit vine prin toți porii Cu siguranța frigului stropit În preajma plăcerilor – Cu ochii pe jumătate închiși, pe jumătate deschiși, Lipiți de creasta aisbergului – Drept pavăză în calea Nemărginirii, Pe cerul luminos al proniei Faima proscrisă a Eternei Doamne Purpura marină – cenușa zeilor, Soarbe bolta adâncă a nopții Prăbușindu-se ca o cravașă Țărmul culcă lancea zeiței Palas Atena Pe rămășițele ilustrului cal (Pe acest pământ moartea Nu-și face patrie Nici cu acte false Până când nu ești prins de viu) De aceea veghez lângă patul tău, În panta costumului de trup

Iubirea amână contactul, Faima proscrisă a Eternei Doamne Tobele dimineții Potopul dezlănțuit se revarsă în genunea Oceanelor pierdute – insula veșniciei Se scufundă, barca târăște nada Strălucirilor în iluzia oglinzilor.

Apa suflă delirul mistuitor al vântului. Îngerul împroașcă hohotele de râs ale mării.

Corpul naufragiat atinge pământul, Saltă vrăjit iarba câmpului.

Tobele dimineții bat darabana odată Cu tine Retorii tăcerii (Ecoul sunetelor risipește în zeci de unde Pacea lumii, despică urechile cerului, Așa cum tăcerea izolează singurătatea, Apasă nebănuitele meridiane ale spiritului...)

Nimic deasupra orașului, Niciun clopot, niciun copac, Doar pasărea ce urcă, urcă, Cu falsele-i aere de eternitate – Stăpâna retorilor tăcerii pe cununa Martirilor

Ofensiva armatei române

98

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Mihai BARBU

Trei poeme, scrise-n localul Zori de zi, despre Asteroizi cu nume de oameni vii 1. Fructe amare din Alma Verde & Mare Nu mai culege nimeni cordușele, nici pe cele galbene,/ nici pe cele roșii, nici merele de-acasă, nici pe cele pădurețe, nici merișoarele,/ nici vișinele, nici cireșele, nici dudele,/ nici perele, nici nucile, nici alunele.../ N-are cine să se mai cațere în pomi,/ scara lui Iacob cu care urcau, odinioară, spre cer, zace inutilă, în iarba grasă de-acasă, babele abia dacă mai iau, de poftă,/ câte ceva din crengile care s-au aplecat,/ mai tare decât ele, spre pământul patriei./ Restul fructelor, și sunt berechet,/ cad cu zgomot, pe caldarâm, lumea/ le calcă în picioare și lasă urme sângerii,/ verzi, galbene, vișinii și negre/ prin tot orașul./ Sunt urme palpabile că la noi/ încă mai există viață.../ Acum găsești tot ce vrei,/ doar să-ntinzi mâna după ele,/ la supermarket-urile care ne-au înconjurat, într-un joc perfid,/ și ne-au făcut prizonier Orașul. Sunt promoții peste promoții/ venite direct din Alma Verde./ Vin fructe ce se găsesc și/ prin părțile noastre dar și fructe exotice,/ găsești compoturi, gemuri și dulcețuri,/ ce-au zburat peste mări și țări,/ de prin toate colțurile lumii/ de la Finisterra și din Țara Sfântă, din Macondo și din Țara de Foc./ (Oh, Doamne, ce mare noroc...) Avem de toate/ acum, tot ce-ți poftește inima de-ți permite buzunarul./ Doar copii nu prea mai găsești prin părțile noastre de lume.../ Ei culeg, că doar au devenit, acum, oameni liberi și stăpâni pe soarta lor,/ căpșuni și aluni, mango și andive, fistic și curmale, portocale și rodii,/ smochine și afine, banane, și ananas./ Pe toate le ai, pe tavă, sub nas./ Câteodată mai aleargă, să prindă poșta rapidă, cu o galbenă gutuie, un măr domnesc șio verde banană/ ca să aibă ce să-și pună-n fereastră, vreo Mamaie inutilă,/ cum e și floarea lor din glastră...

2. Cireșele amare de pe ultimul tort Camil i-a implorat pe medici să-l lase să moară/ Marcel Runcanu i-a rugat pe prieteni/ să-i păstreze o amintire frumoasă/ “Învață-mă cu gândul plecării”,/ s-a adresat Celui de Sus, doamna Alice Voinescu,/ Alecsandri Vasile ar fi vrut să mai spună ceva dar na mai izbutit,/ „Aer, domnule doctor, vreau aer!”, a mai apucat să zică Bogdan Amaru,/ „Acum mă înserez...”/ a constatat Dan Botta,/ „Ce ți-am făcut eu, Doamne, să mor atât de tânăr?”/ a întrebat Panait Cerna (care avea chiar vârsta lui Iisus)/, Garabet Ibrăileanu s-a ferit, fără folos, toată viața lui de microbi, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

spălându-și mâinile cu spirt, Iuliu Cezar Săvescu ar fi vrut să ajungă la „Eternitatea”/ dar administrația l-a repartizat în Cimitirul „Pătrunjel”,/ Noica și-a dat seama, înaintea plecării, că și-a trăit viața fără rost (adică, în idee..)/ și că „e bine să sfârșim”./ Trăiești de două ori în viață, a lăsat vorbă Agentul 007,:/ odată când te naști și-a doua oară când/ îți privești moartea drept în față./ „Eu sunt Otilia!”, a strigat, sfâșietor, o babă/, care a reușit să străbată mulțimea cu o garoafă albă în mână/ și a reușit s-o așeze peste trupul neînsuflețit al Criticului./ Din mulțime au mai țâșnit atunci, ca din pușcă,/ și alte femei de vârste diferite, cu flori de tot felul/, strigându-și, fiecare, insuportabila durere./ (În general, femeile nu se socotesc niciodată terminate. Ci doar abandonate...) „Camil, sunt eu, Ela!”, a zis o femeie cam fanată,/ care i-a pus pe piept chiar Floarea darurilor și Doctrina substanței. “Bogdane, eu sunt Valiza ta cu fluturi!” și respectiva și-a luat, imediat, zborul. „Garabet, sunt eu, Adela! Vrei să te speli, din nou, pe mâini cu spirt”, „Bazil, eu sunt juna Rodică!”, i-a șoptit, la urechea aia neputrezită, o respectabilă și bizar de voioasă doamnă. Care, așa, ca dintr-o pură întâmplare, era flancată, ca la armată, de către junii secerători....

3. O poveste tristă din Cartierul de Est. (Cu multă adrenalină și cam puțin oxigen...) „Azi noapte am visat că primeam o scrisoare”, a zis, într-o bună dimineață, Werner von Braun./ „În ce zi se petrecea visul?”, a întrebat Țiolkovski./ „Într-o vineri”, a zis neamțul./ „Înseamnă că e o scrisoare care ne va aduce vești rele. Dintr-un alt secol și dintr-o altă lume”, a tras concluzia rusul...

Pe la jumătatea secolului care tocmai ne-a părăsit,/ lumea-și bătea capul cum o să respire oamenii pe Lună./ Rușii și americanii erau, în acea vreme îndepărtată,/ ca doi boxeri de categorie grea/ care, cu o lovitură de ciocan, erau gata să-și ia, unul altuia, oxigenul./ Un petrilean, cu studii temeinice făcute la seral, s-a destăinuit,/ într-un cerc restrâns de prieteni din Aquila’s Quartier,/ cum vedea el rezolvată, odată și pentru totdeauna,/ această spinoasă problemă tehnică./ „Aș avea nevoie de un furtun care să lege Mina Petrila/ (aflată pe planeta cu același nume),/ cu Marea Liniștii de pe Luna vecină./ Vajnicii stahanovștii ar urma să pompeze, cu sarcină de la partid,/ aerul nece-

99

POESIS sar ca lunaticii lor să poată respira în voie”./ Așa gândea în vremea aceea, dragii moșului, tovarășul Popescu Alva Puică./ “Ceea ce-mi place la tine e/ seriozitatea cu care inventezi lucruri neadevărate...”,/ i-a zis von Braun lui Țiolkovski./ „Până acum, savanții sovietici erau primii care au născocit totul și înaintea tuturor. Acum, tu îmi vorbești de unul Alva Puică...”

Petrileanul n-a mai reușit să-și ducă planul la bun sfârșit/ pentru că, exact ca-n visul neamțului, într-o zi de vineri, 13, și-a pus/ capăt zilelor din pricini exclusiv sentimentale./ “Puică, Puică”, îi repeta nevastă-sa, încă din zorii unei lumi noi,/ „privește lumea în felul ăla poetic cu care un bărbat își privește femeia!”/ Puică o privea buimac dar a lăsat/ lumii un bilet misterios în care a scris, negru pe alb,/ cum că „Nu-i nici o nenorocire dacă citești un poem,/ în care-i vorba de

dragoste, de două sau de trei ori. Chiar patru...”/ A plecat Dincolo fără să înțeleagă de ce ai lui/ au luptat să dea „Țării, cât mai mult cărbune” în loc/ să trimită oxigenul pe Lună./ Ca orice om de știință, a prevăzut/ că-n mileniul care-i va urma,/ mina strămoșilor săi își va da duhul, odată pentru totdeauna./ N-a vrut să fie martorul acestei grozăvii.../ Planeta Petrila și văduva lui Puică rătăcesc aiurea,/ conform astronomilor de la Palo Alto, prin niște depărtări deșarte.../ Ele așteaptă, ca un semn divin venit de la Alva/ întâlnirea, încă neconfirmată de cei de la NASA,/ cu asteroidul „7985 Nedelcu”. (Sau,/ că n-ar zice nu, și cu “2854 Budișteanu”.)/ Neconsolată, Luna are și ea o ispită. Își dorește aprig să fie izbită,/ undeva, prin The Dark Side of the Moon,/ de Asteroidul „9495 Eminescu”. Să fie, așa, ca-n poezia lui: Regina nopții moartă.

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial.

100

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Mădălina BĂRBULESCU

Poeme „De m-aș adăpa cu Nilul, să-i lungesc morții exilul...

Pe acord de melopee, pe-o bucată de camee, din furtuna de nisip, voi să-i vând deșartei chip!”

Să nu lași piramidele să plângă!

Seraiul fecioarelor mute

Să nu lași piramidele să plângă!

Tu nu știi că-n deșert nu sunt curcubeie?

Sau că-n tâmpla de moschee mântuirea nu mai umblă?

Că pe vârfuri de muqarne stau ninsorile la pândă, cu flamura sângerândă, când pe drumuri de cămile șed stindardele umile ale celor exilați?

Că pe stâlpii din serai zace vina din fecioare – mărturia celor care cresc cosciugele din rai?

Tu, suflete, serai al fecioarelor mute, ți-ai făcut prăsilă strigătura-ți stinsă și tocită; Cine să te audă?

Pesemne, nu mai ai ce măsura cu vorbele...

Graiul tău nu și-a găsit locul fără de prihană, unde să-ți lepezi cuvintele spre ibovnic; Doar te vânzolești într-o pâclă, și aia betegită, și îmi pui zăpor, deși ți-am trimis lotcă de catifea albă, să te duc să-ți cunoști trupul, că nu ți-l mai știai; Te uitai la ea, ca la un cosciug fără vâsle; Mi-ai spus că tu ești propriul tău felcer Si că atunci când suferi, In muțenia ta sunătoare, te urci pe coama cerului, întors pe de-a-ndoaselea, privești prin ocheanul rugii, îți iei crivacul înțelepciunii și-ți scoți virtuțile și fericirile din pântecul coranic al dunelor; Știi, suflete, eu m-am gândit, mai cu seamă, să-ți fac niște farmece cu dragoste de leac; Oi găsi o tindă în seraiul tău, unde să-ți descânt:

De m-aș adăpa cu Nilul, să-i lungesc morții exilul...

Pe acord de melopee, pe-o bucată de camee, din furtuna de nisip, voi să-i vând deșartei chip! ..................................................................................

Când cete de curcubeie trec prin gaura de cheie, iar lumina, prin lucarne, cade stins pe pieptu-mi greu, zemuind ca o nătângă, tu, iubire, să nu lași piramidele să plângă!

Restu-i doar Khayyam și… moarte Câte trepte or mai fi pe mâna ta pentru sufletul meu?

Câte vămi porți în inimă, pe care ar trebui să le mai trec?

Câte înălțări mă faci să le petrec și Câte decăderi m-or aștepta prin mine? Îmi poți goli tu carnea de umbrele din tine?

Te-aștept sub un piștak și Mă gândesc că cerul e prea străin de toate, De cheile din inimi, de dorul de pe pleoape, De viața ce se zbate în filele din carte.

Te pretind, dar Nimeni, Nimeni nu-mi răspunde Și simt că Îi urăsc tăcerile imunde.

De-o vreme ating căderea, cu Lucifer de mână, Și-mi pare că mândria-mi tăcerea îți îngână.

Spune-mi, unde ești când sufletul mă lasă?

Tu nu vezi că îngerii se întorc acasă?

Trec sorii fără noi când ne iubim departe…

Iar restu-i doar Khayyam și… moarte.

"Suflet cu porți dărâmate, Cu iubiri în cer vărsate, Crește doru-n cer și-n stele, Crește-n călcâiele mele!

Că el îți e vinovatul, Te-o cununat cu păcatul, Să-mi fie graiul cu leac, Să îngropi ce nu-ți e drag!

Să ai bob de umbră-n urme, Jelitura să îți curme,

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

101

POESIS S-o-mpletească-n nouă spice, Porțile să îți ridice!" .................................................... Și seraiul fecioarelor mute A devenit Seraiul fecioarelor nerușinate.

Dansează frenetic pe ram, scăldând lumină, Torcând lianele de inimi când sosiră; Elohime, luminile se varsă!

Prinzând trunchiul lumii, secerându-l din mijloc, Tremurânde, cad pe frunza lui senină, Șovăită le devine ruga sub al limbii foc;

Pseudopsalm Mă dospesc în neputință drojdi de singurătate, Soarele simțirii noastre între pneume se zbate, Lumea e un tabernacol de smintiți și de zeloți, Templul a născut despoți fără sare în bucate.

Mă întreb de mai sunt preoți ce slujesc în zigurat, Ascunși fiind de rujul Evei și de mărul din păcat, Profeții ce dezertează, umilite de istorie, Ce-și îngroapă falsa glorie în al vremii bal mascat.

Mă dospesc în neputință drojdii de amărăciune, Că în suflete-ncolțește putregaiul din răpciune; Sub un strat de-agoniseală zace ruga obidită, Cu tandrețuri schilodită în cutumele antume.

Ce să facem, Doamne, noi, Când ne bate la fereastră Evanghelia cu nevoi?

Când la sfadă stăm cu moartea pe o margine de pat?

Când în casa Ta de ceruri, viața mea-i un simplu cat?

Spune, Doamne, nu-i păcat? Și de Tine, și de noi, Că-mpărțim soarta la doi?

Avatarul celor 7 Zis-a El în genuin: „sorți de vreme împlinită!” Și prin verb desăvârșit ca lumina să trimită. Șapte trâmbițe să sune, șapte capete să cadă, Și prin legea celor șapte, sfera lumii să o vadă.

Elohime, luminile se varsă!

Peste rădăcini născânde, înfierate-n dor, Sfâșiată-i culmea-n haos când dorința se anină, Făcând cosmosul jăratic, din humă și din amor; Pelerinul meditează sub coroanele-i sublime, Murmurând din buza minții: „Se vărsară, Elohime!”

Cerdacul luminii Întunericul mișel mă cuprinse În cerdacul luminii... apăru ca o pată de mucegai răzvrătit în ungherele albe, de mătase cuminte; încerca să-și dreagă chip dezgropat în acea zi sorocită, își croi chiar și haină cernită cu monedele mele... își prinse florile mele în piept, își puse în desagă piaptănul, săpunul, pietrele, tămâia și ceara; toate... ale mele! ce frumos mi se-arătă gătit așa de sărbătoare... și ce dogoare se lăsă pe gurar... voia să mi-l ardă, pesemne... ce-o fi crezut, neghiobul, că-mi smintește-alcătuirea? că m-afund în pulberea-i, cerșind nesfârșitul? se pare că nu știe... el nu știe că... mormântul meu e cerdacul meu de lumină!

Semn la Versetul Jilțului

De unește trei cu patru în soare cu șapte raze, Șapte ceruri să deschidă, să pătrundă-n șapte oaze De extaz și de nirvană, Marea Operă s-o ia, S-o rostească-n șapte duhuri și în șapte să o dea.

Sub peceți de adevăr, șapte cobre să răpună, Și prin șapte flori de lotus, suferința să le-apună.

Căci în starea lor mundană, risipiți în minți și arte, De se rup, ei se adună tot sub legea celor șapte.

Când lunile sfinte se vor fi terminat, pune-mi inima ca pe un semn la Versetul Jilțului și vei afla că noi, două talere de chimval, de-o parte și de alta a lumii, avem același Dumnezeu.

Atunci, apleacă-ți fruntea pe sufletul meu, ca pe un covor de rugăciune.

Elohime, luminile se varsă!

Cu rugăciunea putem vâna șoimi...

Elohime, luminile se varsă!

Pe vârfu-i, alunecând stele se prefiră,

102

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Oana CALUSA

Poezii „Sunt cercul vieții mele, cu linia întreruptă de o radieră.”

Cu mine Uneori, mi-e dor de mine. Închid ochii și mă privesc, goală, fără machiaj și fără bijuterii.

Mă apropii să îmi cercetez pielea și să mă privesc în ochi.

Să îmi alung fricile și să îmi chem inima mai aproape.

Să mă lepăd de cele o mie de fețe ale celor din mine și din jurul meu. Îmi strâng toate puterile, cândva pierdute, pentru ca apoi să am tăria ostașului dârz, care luptă până la ultima picătură de sânge, care nu plânge și nu obosește, să mă ridic de câte ori cad, să renasc de câte ori mor, să iubesc măcar o data…!

Acord Într-o noapte fără lună, o stea m-a privit în ochi și m-a întrebat: - Tu ce-o să te faci când vei fi mare?

- Eu nu o să fiu niciodată mare, i-am răspuns.

Lemn și metal Am hotărât să las să crească înalt copacul din mine.

Cândva, l-am tăiat de la rădăcină, cu drujba bunicului meu.

Azi a înverzit și îmi zâmbește în fiecare dimineață din colțul inimii.

Bumerang Privirea ta mă doare și îmi activează instinctele primare.

Mă întorc mereu cu spatele BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

la tine și caut cu disperare Calea...

Mă împiedic și cad, strivită de cuvintele mult prea grele.

Rămân prizonier cu lanțuri atârnate în jurul sufletului pe care îl aștept să revină.

Disperarea și ura îmi spun șoapte fierbinți, ca și cum ar vrea să mă cucerească din prima, fără efort, natural.

Ia-ți viața înapoi Și du-te Final ratat Sunt cercul vieții mele, desenat cu un compas ruginit, cu un creion adunat de pe jos, a cărui mină s-a rupt și nu mai scrie.

Sunt cercul vieții mele, cu linia întreruptă de o radieră.

Iau foaia de hârtie să îmi privesc de aproape cercul, dar nu mai e nimic, nicio urmă, e totul șters. Și totuși, sunt cercul vieții mele, în care mă învârt până amețesc, din nou și din nou...

Hibridizare Ți-ai încolăcit visurile în jurul unui trup de femeie modelată de un sculptor orb.

103

POESIS Ți-ai abandonat sufletul în pridvorul casei unui mușuroi de furnici.

Ai căutat dragostea în mijlocul unei furtuni dezlănțuite și te-a trăznit.

Te-ai împiedicat de propriile-ți zăbrele, fără ca măcar să ai vreo șansă a te dezlega. Înainte de a pleca pe drumul fără de sfârșit, unde fericirea este soră cu deznădejdea, privește-mă în ochi!

Margine Primește-mă în singurătatea ta Și lasă-mă să îți fiu țărm, Tu, barcă eșuată.

Primește-mă în singurătatea ta Și lasă-mă să îți fiu dor, Tu, capăt de lume.

Primește-mă în singurătatea ta Și lasă-mă să îți fiu cer, Tu, nor plutitor.

Primește-mă în singurătatea ta Și lasă-mă să îți fiu cânt, Tu, cobză.

Primește-mă în singurătatea ta Și lasă-mă să-ți fiu aripă, Tu, pescăruș.

Primește-mă în singurătatea ta Și lasă-mă să-ți fiu mângâiere, Tu, inimă rănită În corpul meu obosit.

Primește-mă...!

Neputință M-am transformat într-un avatar și bântui ecranele minților pierdute în hățișul vremurilor de război.

Mor suflete pline de iubire ce renasc goale, fără ochi,

104

doar cu trupuri uscate, guri sluțite și picioare tăiate.

Mi-am găsit o mască pe care nu aș mai da-o jos vreodată. Îmi ține de cald și mi-e bine cu ea.

Se mulează perfect și-mi acoperă toate defectele.

Baletez printre cadavre și mă spăl cu sângele celor împușcați fără milă.

Sunt doar un avatar, Nu mă doare...!

Suflet scindat Cum trec deodată clipele, fără să întrebe pe nimeni...

Crud, nepoliticos, fără să le pese că noi ne pierdem în gropile adânci de unde renaștem pentru a muri iar și iar.

Cum se scurg secundele... fără inimă, cu privirea țintă spre un Orizont care nu există, depărtat depărtișor...

Mă apropii de buzunarul cămășii tale și îmi caut sufletul pe care tu l-ai împrumutat fără să întrebi.

Răscolesc peste tot, dar nu îl găsesc niciunde.

Plictisit, a fugit spre mine, dar nu a mai găsit calea și a rămas pribegit într-una din gropile adânci unde a fost sădită Floarea-Albastră.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Andrei CAUCAR

poezii „nu mai avem nimic după o sută de ani – atât a trăit mama” beau vin ieftin și mănânc boabe de struguri

unde prânzește soarele săreai în gol cu două vipere

visez cum pot – dacă eram poet umblam cu trenul pe drumul căruțelor iubeam toate femeile ieșite cu nevoi tăceam când alții vorbeau pentru mine dacă eram poet fugeam de la școală mă îmbătam până la uitare și încă o dată îmi iubeam vecina cât măcar nevasta și nu-mi păsa că mor atât de tânăr

mergi îmbătat de otravă un înger mai tăcut decât

ce bine că n-am fost poet

îl recităm în uitare știm prea multe ne păzim la granițele minții cu două tăișuri cele două viața și moartea

la subsuoară

am intrat în librărie să caut un poet de doi bani ’îl mai avem pe geam de mână scris îl mai vreți’ ’nu că va fi ș’ăsta laureat de nobel după ce-i vedetă de orice birt și bordel (chiar și împușcat spânzurat belit și fript)’ când m-am dus în bibliotecă și nu mai erau poeți eram bun dar eram prea scump și atunci l-am găsit pe john lennon

toți îngerii îți face semn să taci și să sari acest poem nu trebuie scris

poezia de aseară

și mi-a părut rău că nu era daniel în preajmă ce bine că am plecat mai iute să tragă că nu mi-aș fi vândut poezia că muream și nu știu de-aveam motiv să înviu

n-am vrut s-o mai citesc m-am ascuns în spatele unui copil îmi venea să plâng un apus dintr-un răsărit educatoarea frumoasă nu știa ce să facă era să intru sub fusta ei – de rușine

seara îmi număr poeziile și banii

doamnă trebuie să aterizăm de urgență

e bine până mâine seară uneori greșesc și mai iau de la alții că poeziile nu au miros seara îmi număr pantofii pantofii dimineața nu mai sunt cum am fost – dincolo era o pagină albă –

liniștiți-vă pasagerii evitați oglinzile oricum e noapte și nimeni nu știe cât am zburat trebuie să aterizăm undeva eu nu sunt pilot eu nu sunt poet eu nu sunt înger eu nu sunt – pregătiți-vă să cădem

ce-ți mai face moartea săraca îți mai amintește de când umblai la prăpăstii BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

105

POESIS o femeie ciudată de când am coborât din tren nu mai tace îi este frică de noapte dar și mai frică de ziuă în pustietatea aceea din inimile noastre trage de mine și foamea de drum nu știu cine-i stăpân pe aici să cerem o pâine măcar să auzim – că nu ne dă

nu mai avem nimic după o sută de ani – atât a trăit mama râde lumea de noi și Eminescu îngândurat mă privește din coperta unui caiet vechi preoții și poeții nu mai au nimic de făcut într-o țară pierdută știu că nu știi mai departe

fecioara mută am învățat-o să scrie să ademenească vorbele ea mă înțelegea pe rânduri s-a descălțat și desena umblând de parcă n-ar fi fost moartă nicicând –

poți învăța până la mal – se pare că știam dar nu acesta era visul poate că alta era cartea am fost trezit ca un copil lăsat din brațe cât înseamnă douăzeci de kilometri în spinare

avionul acesta nu se va prăbuși niciodată pentru că eu l-am învățat să zboare pe vremea când nu avea nici picioare copilul acesta nu va cădea de pe bicicletă fetița aceasta se va clătina dar nu va cădea acum chiar vreți să vă spun mai multe despre ceea ce nu există – dacă nu aveam înger în zadar mă îmbrăcai în zdrențe – mamă mai rău eram decât cei de la casa de copii am răspuns cascadelor de întrebări am recitat moartea căprioarei am împărțit frazele cum am putut dar eram prea sărac după haine și totuși am ieșit în fața școlii după trei ani – singurul elev care visează într-o țară pierdută fără lacrimi plâng pe obrazul mamei au început să plece – se duc departe de fata cea frumoasă care umblă oarbă

106

să nu te ia nimeni în căruță să pleci cu noaptea la târg cu nuiele cu lemne în spinare să te orbească cei călare să te rogi pentru fiecare coborâre urcată să calci înaintea picioarelor să ți se facă sete și să uiți de apă că e prea grea pentru gura prea uscată să se termine târgul și să nu-l prinzi în apa râului mare toate să le vinzi în sfatul țării au venit acei care l-au Judecat pe Iisus și ne-au condamnat să ne ducem singuri crucea cioplită demult pentru umerii celor trudiți pentru casele lor pentru morminte pentru răscruci n-ai unde să te ascunzi să te așezi ca tot omul lăsați-ne măcar să murim fără condamnare la moarte –

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Alexandru CAZACU

Poeme „Suntem aici unde literele fug din cuvânt ca niște porumbei din stolul venit să ciugulească frimiturile aruncate în piața cu statui” Capăt de linie Nici nu mai contează la a câta mână ne sosesc adevărurile când nici cel părăsit nici cel care pleacă nu oferă ce mai bună definiție a trecutului și suntem în iubirile noastre precum aparițiile lui Hitchcock în propriile pelicule în duminica ce se repetă cadru cu cadru și entuziasmele ies din bilanțuri asemeni pasagerilor din vagoane la capăt de linie iar câmpul vizual este identic cu câmpul real din estul orașului unde mățăraia firelor de susținere și telecomunicație suspendată pe stâlpul aflat lângă trecerea de pietoni este un semn că nu doar sentimentele pot fi amestecate

iar în nișa din zidul debaralei lumina se topește ca o lumânare în nartex Paloarea zilei cade în geamurile lucarnei Lucrurile ne îmbrățisează fără motiv Sigur cineva are nevoie de noi și nu ne strigă undeva prin preajma ce ne învață că orice frumusețe frapantă are în ea ceva italic așa cum orice copil dorește măcar odată să fugă cu măscăricii circului nomad prin lume Suntem aici Suntem aici martori și complici la modul cum se retrag punctele de vedere și amintirile cu genele ce poartă nepăsare și orgolii Trec autobuze cu numerele identice cu ale vârstei noastre iar arborii își leapădă fructele pe asfaltul umed al trotuarului

Aurora Marginile unei zile de Aprilie cum aripile sfărâmicioase ale fluturilor de noapte în plasa unei tarantule iar primele raze de lună se aruncă în fereastra cât o batistă a unei chițimi se frânge în bancul de obleți ai lacului când am început a crede că fericirea depinde de cât adevăr poate fiecare să îndure acum când liniștea se solidifică și muțenia e dureroasă Stelele pulsează în cerul al nouălea Ca o inimă în plus simți în tine gândurile sosite să te apere O să-mi spui ceva despre auroră aruncând o mâna de grăunțe pentru puii de vrabie ce se vor naște vineri Cutiile cu vechituri Un concurs de abandonuri ce nu vrei să-l câștigi când șirul de arbori desfrunziți propun o ierarhie singurătății și vrei să aranjezi cutiile cu vechituri BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Suntem aici unde literele fug din cuvânt ca niște porumbei din stolul venit să ciugulească frimiturile aruncate în piața cu statui când orașul se ascunde în schițele unei studente la Arhitectură iar prin spațiile dintre bine și la fel de bine nici un surâs doar tactul degetelor pe masa de fier forjat peste care s-ar putea rula scena valsului din „Ghepardul” Suntem aici cu aripile de ceară zbătându-se sub impermeabil Un cri de coeur Sub ochii tăi ziua își risipise trupul și încercam să spunem ceva oricât de neînsemnat privind reportajul despre cimitirul de cabine telefonice când plantele suitoare acopereau frunțile zidurilor iar totul în jur părea decor pentru actorii ce joacă același rol la vârste diferite și orașele decise să nu mai pună nici o întrebare 107

POESIS cum octogenarii vor vorbi mereu despre prietenie și iubire niciodată despre trădare sau abandon iar un cri de coeur vor rămâne străzile peste care se rostogolește ghemul de hârtie mototolită al filei de azi din calendarul ilustrat cu aceleași instantanee în diverse anotimpuri

le-au înfăptuit necunoscuții departe de metropole și laboratoare de răspunsuri oferite prea lesne și oricui știind că dacă s-ar rosti clar întrebările civilizația s-a clătina ori ar atinge apogeul când ne repetăm gesturile până la dresaj iar prin seara ce așteaptă dincolo de florile de răsură un zeu nu ne cere nici un sacrificiu

Un iepure

Eram deja siguri că istoria și iluziile nu se repetă niciodată chiar dacă se dobândesc ceva nuanțe în plus iar sarcasmul ne ascunde cu greu suferința trecând prin zi ca printr-un teritoriu de basm ce nu are puterea să se mărginească

Doar vertebrele luminau ziua aceea indecisă iar orele se adunau într-o amiază de rezervă printre casele antebelice unde eram martorii emancipării leacurilor până la limita unde își recunosc o mică utilitate conjuncturală Venele trupurilor puteau fi tijele gondolei peste oceanul Atlantic iar adierea perla picăturile de sânge ale iepurelui speriat cu blana albă și ochii roșii agățate de tăișul ierbii și într-un arrière-plan se spunea că frumusețea în lumea aceasta e mare iar a depinde de tine și numai de tine este prea mult Coșmarul de pe strada fără nume Eram îndrăgostiții orașelor de margine prin sordidul cartierelor ce se multiplicau la infinit sub granulația zilei iar ceasurile amare își dădeau întâlnire în inimă ca niște conspiratori veniți din depărtările dorite Erau invidioase virtuțiile una pe alta și clipele se dispensau de interval ca de un maur ce și-a făcut datoria Nu mai aveam cum să uităm Nimeni nu mai putea să ne rănească Soarele blând arde lumina cu gesturi princiare Străzile se întâlneau în piețe ca brațele unui caracatițe în trup Otrava agoniza în pumnii mici și strânși ai atâtor Juliete Deja siguri

Trandafirii albi Trandafirii albi dăruiți cândva la locul faptelor pierdute ce ni se dezvăluie mai bine din depărtare precum gradele de adevăr dintre real și ireal ori pânza de apă ghicită de solomonari ca o lume ce odată întrezărită nu o poți arăta altora când orizontul devine un șal de cașmir unde soarele ca un venetic urcă pe cerul limpede să schimbe pe azi în dincolo de azi și de neîmplinirile noastre Un duh stăpânitor Am fi putut avea cea mai frumoasă zi din lume când nesomnul trecea din corabie în corabie iar fiecare zâmbet era un scut în calea potopului Mierea din florile salcâmului picura deasupra fiecărui ceas ce-și decidea aleator cât mai este între un dor și altul ori câte spaime poate îndura un milenarist Preț de un degetar se ridica marea în albii și varul în tencuială Smochinii înfloreau mult mai aproape de ziduri Ploile se îndemnau spre genuni Peste crenelurile orașelor arse se așezau păsări Un duh stăpânitor ne păzea coroana de patimi a cuvintelor „Bun Rămas !”

Eram deja siguri că toate lucrurile grozave în bine sau rău

108

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme „dar uite cum din urechea dreaptă răsări o religie cu picioare prelungi“ la capătul lumii

e timpul să murim

cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii ca bătăile inimii

de prea mult frig noaptea s-a învelit cu ultima zi a mortului în casă a încălțat poemele fără mâini ale gropii din care răsărea în stoluri de rugină iarba

am întrebat-o pe femeia care locuiește în miezul erorii unde a pus lampa cu gaz a bunicii ca să pot citi mâinile mi-a spus că omul ia culoarea pământului în ultima clipă apa izbește vârful lumii până când o auzi cum respiră

am încercat să locuim dezechilibrul dar pe noi ne locuia o oboseală stranie a frigului în care ne-am născut prea morți

de interes general

starea de zid

sunt victima perfectă devorez călăi pe lacrima lor înghețată fac piruete discrete cochete cu rochia mea roșie din sârmă ghimpată unde s-au prins cei câțiva pitici în rochie roz care mai ieri îmi șoptiseră că orice agresor este la bază o victimă astfel încât adevărul alunecă între noi mai ușor decât o pastilă înaintea confesiunii finale

intraseră cu bisturie hoituri ace de cusut prin găuri de vierme abia șoptite spații croșetate absențe pliuri în apele lunii și urme se auzea mecanismul abrupt de clișee ca o armată de sâmburi prin zid bătrânii conturau zaruri din fluturi moi coceau lumină noaptea e o spumă ce curge cu straturi ca și cum ar vrea să găsească răspunsul pe loc ieșiseră și ieșind tăiau realitatea în două

poem luminat frica s-a așezat la baza lumii să se odihnească un pic deasupra niște furnici îi spărgeau semințe în cap una două șapte nouă

câteva fotografii cu tentă gotică din ziua x

dar uite cum din urechea dreaptă răsări o religie cu picioare prelungi o adorau și adoratorii de mijloc o adorau și adoratorii de stânga că până și cei adorați o adorau și ar fi fost prea multă armonie în lume de n-ar fi fost

niște nervuri obosite ale mâinii pocnesc prin aparatul foto sânii visează

dar iată cum în urechea stângă furia creștea din stări limitrofe războaie șuvoaie le adorau și adoratorii de dreapta și până și cei adorați le adorau tu doar să-mi ții lumânarea să scriu

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

o crinolină albă într-o oglindă spartă ca spaima călăului

fără îndoială din spațiu oamenii au devenit un om care se joacă un vis locuia pe partea cealaltă a pielii își spunea dumnezeu copiii furiei hrăniți în corzile vocale cu spaimă erosul spânzurat de o rază de soare o groapă s-a surpat atunci la mijloc o mașinărie ne-a luat locul

109

POESIS

Mirela DUMA BILC

POEZII „Călatoresc singură/ ca o petală./ Pielea ta se scutură/ sub atingerea ei/ ca un prunc/ în cada cu apă/ blândă.”

REVERENȚĂ

PE MAI DEPARTE PRIMĂVARA

Prin iarba înrourată a zilei Trece desculț Dumnezeu Lăsând peste noi Harul milei!

Este o primăvară verde până în sufletul meu iarba – un elegant neglije o simt mătase – fine chemări de noapte în călcâiele care-mi ard după tine.

Sunt frumoasă iubitule și tu ai povestit frumusețea mea vecinelor tale.

Așa s-au născut femeile rele și poeziile mele de dragoste.

Pașii Lui semănau cu lumina Ce bunica dintr-o lampă târzie O sufla la ceasu-nserării Ca pe-o floare de păpădie. Și ce aburi calzi ca de pâine Când mama la masă-o rupea-n două Împărțindu-ne-o astăzi și mâine Lăsau urmele Lui peste rouă.

Astăzi trec peste-aceleași vechi câmpuri Mulțumindu-i lui Dumnezeu Pentru rouă, pentru flori, pentru fluturi Și cuvintele acestui poem.

TAINA FLORILOR DE NUC Sunt dinaintea ta cu picioarele goale, cu ochii închiși, așteptare nudă între orele aceluiași ceas.

Dintr-un somn blând am întors noaptea în norocul florilor de nuc.

Sunt dinaintea ta și mâinile îți întind liniștea acestei fericiri odată într-o veșnicie de nopți, cu ochii închiși în picioarele goale așteptare nudă în taina orelor aceluiași ceas.

110

Ești primăvară până-n adâncul trupului meu.

Prin iarbă merg ca și cum aș călca peste șerpi.

Călcâiele-mi ard după tine!

Călătoresc singură ca o petală.

Pielea ta se scutură sub atingerea ei ca un prunc în cada cu apă blândă.

Este o primăvară verde până în visele din care m-am trezit zâmbind ca și cum cineva mă iubește.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS PUSTIETATE

PRINTR-UN LAN DE BUJORI

Rece și calmă în armonie perfectă cu vântul vocea strigă din câmpul monoton pașii umili singuri tremurând în fața orizontului.

Înainte de lumină Cuvântul vindecător de toate strategiile lumii cu privire la fericire, vorbește despre mine.

GENEZĂ Liniștit în fața orizontului câmpul aștepta înflorirea margaretelor în locul stelelor chemate de cer, candoarea crucilor așezate înaintea dorințelor.

Duminicile au lăsat urme roșii în calendare câmp imens de bujori printre care mă ascund să nu îmi vezi rănile.

Urme de cer apoi rămân în poemele mele.

COMPASIUNI

Drumuri pornite din sufletul meu.

EPILOG SINGURĂTĂȚII Ordonate în nuanțe reci privirile ca o legendă se aștern în tăcerea zăpezilor conexiuni între două singurătăți.

ACORDURI fiecare clipă foșnește prin septembrie în adierea sângelui fără un obiectiv definit căutând ca într-un descântec ajutorul unei priviri.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Privirile tale m-au intimidat când priveam florile.

Este bine sa înflorească caișii, să fi preocupat de frumusețea lor.

Câtă compasiune pentru Onassis când necontenind să își privească bogățiile a uitat să vadă înflorirea.

Privesc din nou primăvara!

Tu îmi privești sânii abandonat în cumințenia lor.

Câtă compasiune pentru Onassis când pe noptieră are aceleași flori îngălbenite de tei.

Privirile tale m-au intimidat când priveam florile. Îți zâmbesc triumfătoare!

Din cauza mea ochii tăi fericiți au o privire suspectă.

Mă zbat între primăvară și tine și democratic fără prejudecăți aleg să fiu a ta.

111

POESIS

Adela EFRIM

poeme „totul este împrejmuit cu bandă roșie dungată veșnică e albă ca o floare de măr” eufemism mă cauți în toate femeile pământului Ana Catia Ilinca ielele prin care mă străpungi le înșiri pe toate pe sârma răsucită în patru precum zările undeva mai la soare petece pironite în roza vânturilor hăcuiesti și îți vezi de ale tale eu brodez îți zâmbesc eșarfa ce îmi cade de pe umeri adulmecă povestea noastră ca o ilustrată pântecoasă înghite răpănos și crud Șoimanele Milostivele Vântoasele flutură fierbințeala capului împodobit de sălbatice drăgaice prin crăpătura din genunchi rotocolul fără iarbă devorează margaretele greața vine din stomac o ia agale pe lângă fluturi îi ocolește cu suficientă responsabilitate până spre inimă te zguduie ca un duș scoțian de după

112

brațele îți amorțesc de la cot până în vârful degetelor ții strâns cearșaful cu unghiile lași urme pe care încerci să calci să îți ții echilibrul nu mai ai timp să înveți alți pași până la zidurile prea înalte pentru singura dorința de a învăța să respiri din nou veșnică e albă ca o floare de măr mărul înflorit decorează ca un panou publicitar blocul ce se construiește în dreptul ferestrei mele fierul beton se înalță drept la cer norii îl învelesc iute ca o vată pe băț betonierele se învârt ca niște moriști în bătaia vântului nisipul e cărat de lopeți grele din castelele de astă vară de la Vama Veche totul este împrejmuit cu bandă roșie dungată veșnică e albă ca o floare de măr viața am început de ceva timp să citesc o carte ale cărei file se îngălbenesc cu măsură citesc cu voce tare de mai multe ori cuvintele să le ascult pe îndelete înțelesurile subliniez cu un evidențiator corai pasaje pe vreme de ceață și ger semnul de carte uitat între pagini îmi amintește că trebuie să continui să citesc în seara când cartea îmi va cădea din mână ușor voi adormi visându-i povestea

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Gabriela ENESCU

Poezii „Un Big deasupra mea,/ Un Bang asupra ta./ Un Soare deasupra mea,/ O Lună asupra ta.”

Rămâi drept!

Suflă-n tine vântul lacom de golire și cădere Ce îți cerne frunza arsă de destin, fără putere...

Timpul urcă spre domnia viselor ce-n a lor vrere Nu pot să-l oprească nopții... și nici zilei... chiar de-o cere!

Stinge lupta dintre focul sufletului ce îți arde, Ce te mistuie în vene, ce în carne el îți cade!

Uită-te-n oglinda vieții și privește cum îți șade Când tristețile și frica curg la tine în cascade!

Lasă-le pierdute-n soarta nemuririi fără margini Și fă-ți casă dintr-o carte ce să-ți legene prin pagini Gândurile adunate din clasoare cu imagini Și trăiește clipa asta... dar coloana-ți să n-o clatini!

Big Bang Un Big deasupra mea, Un Bang asupra ta.

Un Soare deasupra mea, O Lună asupra ta. Și m-ai creat cu aripi de înger pe Pământ, Cu flori de crin pe frunte, cu grai ce doar îl cânt, Cu brațe vii și pântec cu-nsămânțat ogor, Cu trup de nimfă albă scăldată în Amor. Și m-ai chemat la tine, să mă înalți la cer, Să nu pot ști de mine, de astăzi sau de ieri, Să mă atingi prin vis, să îmi oferi luceferi Prin mine și prin vene-mi cu sânge să-mi cutreieri.

Să mă supui la crunte pedepse de-nviere Că nici Efemerida n-ar mai putea să spere Să treacă dincolo de ea și de durere Spre tine ca să vină și trupu-i să-ți ofere.

Iar eu, acum, dublată de mine și de ea, De gânduri noi, de temeri, de-a vrea ori de-a nu vrea, De respirații slabe ori prea apăsătoare, De tot ce mă cuprinde, a toate Creatoare!

Nu mă tem!

Saltă-mi umbra din mormântul ce-l credeam pe veci alesul Și mă iartă de păcatul de a nu-mi cunoaște sensul, De-a-l lăsa în amorțirea viselor ce vor a geme, De-a-mi uita și bucuria și iubirea... prea devreme.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Tu, adu-mi pocalul vieții și mă udă cu lumină!

Mă trezește și mă spală chiar de-ți sunt acum străină!

Mă-nvelește cu căldură și mă udă cu răbdare Să îți uit și nemurirea, și cuvântul de trădare!

Căci au ars în mine rima și cuvântul, dar și stima Ce le-aveam lăsate-n paza gândului de a-ți fi prima... ...prima cea îndurerată de orbirea-ți adulată De hienele-nălțării ce în tine se dilată!

Dar te voi uita, pesemne, printre scrieri și poeme, Printre ziduri înălțate de-nțelepți ce știu din vreme Că o viață netrăită de amar și deziluzii, Fac o carte albă-goală de esență și concluzii!

Obosită să te-aștept Șoaptă în derivă noaptea printre paturi de uitare Imposibila iubire tu mi-o cânți cu ezitare, Mă întinzi cu gânduri dure prin cearșaful de mătase Pân’ la finele poveștii prin cortine negre...trase.

Tu m-alungi de bunăvoie printre case părăsite Sau mă chemi din suflul morții în ecouri obosite Vrei să urc până la stele dar legată de mărgele, Pasul să îmi fie sterp iar grumazul prins în ele…

Rup osânda cu putere, nu abdic în fața ei, Nu cobor pe scara minții chiar de sufletul mi-l iei, Nu cedez la amăgirea de a-ți fi precum aleasă Dacă zbaterea din mine doar acum e înțeleasă! În bucurie și tristețe Unde ești tu, bucurie? Prinsă în copilărie!

Unde ești și tu, tristețe? Prin oglinzi...în mii de fețe!

M-ai iubit în chip de înger și de dornice izbânzi Ți-am lăsat ca amintire ceața codrilor flămânzi.

Te-am iubit în chip de demon și de albe dimineți Mi-ai lăsat ca amintire un ecou între pereți.

Du-te în abis de lume și de viață printre stele Căci eu n-am putut răzbate printre ea și printre ele N-am văzut că luna arde și că-n soare stau luceferi N-am știut că prin iluzii mai putem rămâne teferi.

Eu mă duc la cap de viață și de moarte răzbunată Ca din aste paturi negre și-n cearșafuri măcinată Scot din întuneric ruga și-o înalț înspre trezire Spre a-mi fi icoană sacră gândului de limpezire!

113

POESIS

Gela ENEA

poeme „brusc pielea se crapă/ ies alți bărbați învinși de femeile frumoase din viața lor” dinții albi ai ploii

și tata-nverzește și barba i-ajunge la nucul vecin

de ani buni călătorim în același vagon huruitul epileptic al roților este o cadență spre nicăieri plouă spațiul dintre umerii noștri conține electricitate nu suficientă pentru a deveni incandescenți geamantanele ni s-au împrietenit numai ascund ce haine găzduiesc / ce parfumuri mă ghemuiesc pe banchetă / să dorm vulpea de stropi se întinde pe geamul vagonului ploaia are cei mai albi dinți mușcă din mine/ unde îți simte gustul așa începe lumea/ cu noi nu știu până unde ține /nici cât încerc să pun într-o ordine logică haltele în care adastă mașini mici/ căruțe / biciclete cu ghidoane tigrate coborâm pe fugă după mâncare / tutun după bere în clăbucii de efespilsener se consumă revoluții amețeala/o ploaie călduță ne inundă pereții interiori îi spală îi prăbușește

ce șanse au femeile ca mine

a fi nucul acesta multă umbră a dat tinctură de frunze dulceață e vremea s-aleg pentru troițe / crengi spune tata în timp ce barba îi crește până la nuc/ și mai sus foșnește prin frunze purtând rămășițe de cântec în gât o pasăre cade din cer în barba verzuie mi-e teamă că tata nu știe să smulgă cârlige fierbinți din cămașa de pene unde-i foarfeca strig teleportat de un straniu curaj să tai barba asta odată morfina tăcerii pătrunde în vene o unghie-n plus pe care mi-o rod

114

cerul este o piele de elefant lihnit bărbații vin aleg locul/unde ar trebui să cadă săgeata brusc pielea se crapă/ ies alți bărbați învinși de femeile frumoase din viața lor de gene/ de sprâncene și cum se târăsc ele n-o face nimeni ce șanse au femeile ca mine mamele noastre au plecat de-acasă tații ar mai face copii/deși inima le bate tot mai rar/ cu by-pass cine-a spus că dragostea are vârstă/ principii cresc din pietre lichenii fiecare mâzgălim același calendar eu de pildă am desenat un munte i-am pus în vârf o femeie obosită la picioarele ei mor pe rând strigăte de luptă cenușa li se preschimbă în fluturi de gheață să nu ziceți că nu v-am spus sine die fiecare zi seamănă cu un pod de sticlă poți traversa spre ieri sau spre mâine privindu-te cum își privește bufnița intrarea în cuib dacă sticla se aburește este semnul unei coliziuni dacă prinde pojghiță de gheață înseamnă că vei aluneca îți vei zdreli memoria vei pune bandaje în ciuda acestor accidente vei continua să mergi spre ieri sau spre mâine podul se va micșora îl vor subția vulnerabilități cotidiene taguri pe stâlpii de susținere până vei auzi un pârâit îngrozitor proclamând căderea în gol

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Gligor HAȘA

POEZII „Se-aude în lume, se-aude departe Cum clopotul Țebei tot bate-ntr-o parte” Se-aude, se-aude, se-aude Se-aude, se-aude, se-aude cum bate La fruntarii de țară cu porți descuiate Vecinul, hicleanul, nomadul, urâtul, În inima țării să-nfigă cuțitul.

Se-aude departe, în lume se-aude, Ca struțu-n nisipuri românul se-ascunde.

Vecinul, hicleanul, cotropitorul În moalele capului vrea să ne dea cu toporul.

Se-aude în lume, se-aude departe Cum clopotul Țebei tot bate-ntr-o parte: Românul zăuită, uitarea e lungă – O toacă, la Țebea, mai bate-ntr-o dungă.

Un clopot mișelnic îi ține isonul, Cu pohta lui Horty sfidând Trianonul; O Iudă-n Sătmar și-n Oradea Mare Își zornăie zioții și vrea o vânzare.

Serviciile, toate, sunt niște pușcării, Vestitele spitale devin leprozerii; Acela e român care-i șnapan și fur Ca-n biata Palestină pe vremea lui Ben Hur. Se fură ca-n vechime în România Nouă Râmarul din coteț și cloșca de pe ouă; Spăimoase vijelii pe ceruri se adună Și parcă un nebun tot dă cu barda-n lună; Vrăjmaș ne bate gheață, tornade și furtuni Iar noi ne tânguim și spunem rugăciuni, Ne îmbătăm cu vorbe și râdem la nevoi, Ne înecăm în lacrimi, cianură și noroi; Sperăm din zi în noapte că e sfârșitul lumii Și ne purtăm ca tâmpii și imităm nebunii. Ăst-timp la masa țării hoitarii-și fac siesta Iar noi sperăm să umplem cu miere Buda-Pesta.

Marea Unire

Mai sună un clopot, o toacă mai bate A rea prevestire, a sânge și moarte.

Neamul se-mprăștie, sămânța ne seacă, Bocește un clopot, suspină o toacă.

S-aproprie Unirea cu zeea transilvană Țesută în drapel, în ie și-n năframă.

Sărbătorim! Străinul să-și pună pofta-n cui, Să nu aud de vrajbe cu sași și cu secui!

De-a râsu-plânsu...

A sorocit Măritul s-o ducem cu-un popor Rău pritocit prin Asii, viclean și profitor, Care-a uitat opinca ’nălțată de-un cioban, Spre hazul tuturora și nu demult, mai an,

Când se prăval munții în iazuri de cianuri Noi ne mirăm că-s pleșuvi și nu mai sunt păduri, Când sub șuvoaie repezi se macină Godeanu, Ceahlăul mitologic și, mai curând, Șureanu: Când se băltește șesul și se prăvale dealul Zvonește a pustiu și somnoros cavalul.

E țara în primejdii, se pustiește țara Din toamnă până-n toamnă și vara de cu vara.

Curg dealurile-n șesuri și-ades îngroapă sate, Iar noi, cum vor străinii, drujbim pe apucate. În șiruri, camioane, cară bușteni din codru, Iar bieți dezromânizații socot c-așa e modru.

Pâraiele firave cât pișu unui bou Se umflă între maluri, iar hoțul e erou: Șoselele sunt râuri. Se macină sub ape În vreme ce aleșii fac chefuri și agape;

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Dorind să amintească acelora din Pustă Că mămăliga noastră e hrană augustă Ce poate fi și este chiar binecuvântată Când dușmanul râvnește la româneasca vatră.

Noi ne mândrim, povestea cuprinde adevăr, Că mirosim a țundră și lapte de ciubăr.

Că ne mai spun vecinii, cazări, mămăligari...?

Noi creștem și asini și abrașii armăsari, Că în Decembrie Unu, ospăț de neam a fost Ne amintim cu fală de mândru neamul nost: Olteanul cu opinca le cam jucase festa Când o-nalță drapelnic în mândra Budapesta.

Atuncea Horty-Tisa urcatu-s-a pe cal Și-și rupse poponeața la trecerea-n Ardeal.

115

POESIS

Ella IAKAB

POEZII „De ne-ar nimici iubirea, punct am pune la Samsară.

Te aștept la-aceleași ramuri de migdal neînflorit!”

Ca o ultimă-ncercare Te sărut cu alga mării prinsă-n ochiuri de năvoade Simt că-mi sângerează plaga dorului cu rom și rime Ți-am făcut din scoici altar și-adăpost printre iscoade Și-am în piept un Gibraltar osândit de-un val de crime.

Mi-umblă vulturii în bancuri și piranha, solo, zboară Mi-e oceanul-cer cu fleacuri din coloana lui Hercule De m-or ataca vikingi, c-au aflat că-mi ești comoară Voi muri plutind pe chingi, cu-ntristările-mi destule.

Mi-e amară libertatea de-a-mbrăca aceste haine Ce ridică demnitatea peste umerii durerii...

Din criptarea pielii tale pod aș face între taine Ca-n tristețile egale să-mi fii clipa învierii. Îmi pun praf de tun pe gene să fac Zeii să mă vadă O blestem chiar pe Irene c-a uitat să mi te-arate!

Pieptul mi-l dezic de sfinte, vreau destinul să mă scadă Din torturi și jurămâninte și de-o viața luată-n rate... Îmi rup carnea de pe oase până soarta se îndură Să ia cozile stufoase din sirene-ndrăgostite Sau să-mi ia mie toți pașii și mâncarea de la gură Să fim într-o zi nuntașii unor șoapte nerostite.

Lacrimile îmi scufundă într-un golf de cer vaporul Soarta lumii-ntr-o secundă e mai tristă la sirene Moftul existenței mele se îneacă cu amorul Care pus în praf de stele te pictează din catrene... Îmi fac ștreangul din năvod, oricum n-am cabiri pe urmă Din fericiri mă deznod, poate-așa-mi vei fi salvare Iar de nu iubirea noastră va fi pe țărm o postumă Scrisă cu-inimă albastră ca o ultimă-ncercare.

De ne-ar nimici iubirea, punct am pune la Samsară Pe tăciunii tăi lăuntrici poposit-am de o eră Unde noaptea-i condimentul cel mai picant și sfânt, Unde Zeii-și scriu tribahii, dar poeți n-au carieră Unde toată insomnia-i o minune pe pământ.

Filozofii-erau planete învârtite printre sensuri Când tăcerile-mi zbierau, auzind cum plânge vântul...

116

Marea delira poeme și-aducea la malu-mi versuri Și-mi lăsa-n urmă perle, vocea lor ți-era cuvântul.

Am pășit fără de tocuri pe aleea ta cu drame Și-am lăsat acasă eul ce credea în chip cioplit.

M-am lăsat pradă tăcerii ce m-a curățat de scame Vrând să-ți gust din fericire, de tristețe m-am lovit...

Cât de dulce și cumplit timpu-și plimbă-n noi secunda!

Cât de cronic mi-era dorul agățat de-al tău sărut!

Veșnicia mult promisă și-a-nceput măcelul runda Dumnezeu dă glas la pietre ca să spună ce-a durut...

De ne-ar nimici iubirea, punct am pune la Samsară.

Te aștept la-aceleași ramuri de migdal neînflorit!

Rochia nopții-o las pe umeri și în piept am o Sahară Și-ale mele vene-s dune ce te duc spre infinit.

Veșnicia se restrânge, cursă-n patimile noastre Mi te irosește timpul printre Ane amăgite, El te-a pus pe piedestalul fericirilor dintâi... Ți s-a invadat tăcerea inhalată de copite Și cu toate astea-n cârcă, nu am dreptul să-mi rămâi.

Pierd sirenele criptarea, rămân Zei fără ambrozii, Rup căluți de mare aripi dintr-un vultur prăbușit, Mi-au lipsit din viața asta fericirile și plozii, Și răcoarea unei lacrimi mângâiată la sfârșit...

Mi s-a rupt din lut o vâslă și plutesc în plânsul lunii De când false providențe ne-au compus din sabotaje Trupul tău este capcana unde-au poposit străbunii Și grăiesc prin dorul tău cei ascunși în ermitaje.

Ale stelelor contururi sunt ovale-n ochiuri plânse.

Dumnezeu n-are lumină să mai vadă-a Lui făptură...

Păsări își blesteamă zborul c-au sfârșit de aripi tunse, La încheietura beznei care sângerează-a ură...

Cavalerii de-altădată-s îngeri instruiți s-atace Să se apere de noaptea jupuirilor de pene...

Dragostea este Edenul păzit de inimi sărace Care poartă-n sânge marea și copacii le sunt vene.

Fiecare arde-n lacrimi, doruri verzi, căprui, albastre BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS Spânzurați din altă vreme-s încarnați în lumânări...

Veșnicia se restrânge, cursă-n patimile noastre Ațintiți cu ochii-n gol... într-un pumn de resemnări.

Unde tâlcul fericirii se extrage dintr-o urnă

Voi veni poate-ntr-o zi să-ți fiu prada dintre buze...

O splendoare, un deliciu, două spasme-n cordul verde Dor de mare, un capriciu și o frică de-a te pierde, O minune, un război, două sfere-nvârt iubirea, Prin ruine, un copoi, două morți și fericirea...

Ce destine-alambicate ne dresează-n haos pașii?!

Mor arcașii fără glorii și regine făr' de tron; Îmi fac haină din păcate și din mâneci ard toți așii Și-oi înspăimânta cocorii de-i găsesc pe gramofon...

De-o etate cu tristețea, dar copii de-o veșnicie, Zac în umbra umbrei tale până noaptea m-o curta, Și cetatea-mi tinerețea, va fi înc-o tragedie Când în barca cu motive dorul tău ți-l voi purta.

Ce cuvinte-or arde-n plânset după mine cerul știe...

Sau de-n imnuri vei zidi fericirile în muze, Să m-auzi în orice sunet și în tril de ciocârlie Voi veni poate-ntr-o zi să-ți fiu prada dintre buze...

Ce dezastru făr' de margini am primit ca moștenire!

Urma miilor de câmpuri pline-n mine o călcăm, În tirajul unor pagini se-ascund hoți din mănăstire, Ca omagiu pubertății suntem gata să clacăm... Împăiați de mii de zboruri, parcă norii-n palme-mi taie Orice ifos spre măcel, sufocat în gluga ta...

Tu, înnebunit de roluri și în piept cu vânătaie M-ai pictat cu un penel să-ți fiu lanț și drob de stea.

Dar să știi că-acel dezastru te-a sortit să-mi fii deliciu Și blestemul tău diurn este ruga mea nocturnă.

Mi-ești război albastru sacru îmbibat în sacrificiu,

Îmi ești pacea și taifunul

O-ncântare, un solfegiu, două piepturi pline-n beznă, Amânare, un cortegiu, două lumi și-un grai de gleznă...

O feblețe, un condor, două trupuri parcă fierb, Să învețe-un muritor cum se moare într-un verb...

O eroare, un ospiciu, două păsări fără zboruri…

O onoare, un supliciu, două aripi arse-n doruri; Un declin antibiotic, două guri și oxigenul Glas de morsă, dar erotic, două minți își cântă Zenul...

Contemplare, un progres, două runde de turnir…

O-ntâmplare, un regres, și o pace-n cimitir.

O ardoare, un declin, două mărturii-n vibrație, Sărbătoare, un festin, și o viața fără grație...

Sufocare, Rai în vene și-ale lumii gri ștafete Vindecare, plumb pe gene, sânge mov în eprubete...

Galaxie, un Infern, două lacrimi fac ravagii Poezie, puls etern, amânare în sufragii...

Fericire-ndoliată, două inimi bat într-una Amăgire și o fată care a-nvățat... furtuna; Evadare, un amor, două euri sunt doar unul, Pas de sare incolor, îmi ești pacea și taifunul...

Generalul Alexandru Averescu și Regele Ferdinand I. BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

117

POESIS

Dumitru ICHIM

PSALMI „Să mergi fără picioare e-n șarpe-nțelepciune, Dar fără de aripă mult mai înalt e zborul!”

PSALMUL SPRE TEIUL RUSALIN Lumină-mi iarăși pinii și-a cedrului coroană, Dintru izvod de lume să-nceapă heruvicul!

Nu plâng, nu gem, nu urlu, Îți simt lumina-n rană.

Nisipul perlei doare când țărmul mării zicu-l!

Pe lângă stea zvârl mreaja, nu-n balta cu plevușcă, Drum nopții e genuna spre Împăratul-Pește!

Nu brusturul, ci roza pe-ndrăgostit îl mușcă, E drept să răstorni iadul în cel care iubește?

De nu vii c-altădată cu trăznete-n sinaiuri, Cum să-nțeleg Frumseții porfira de postăvuri?

Te-ar înrudi cu moartea scoborul Tău în graiuri, Metaforei pierdută-n nutritele-mi otrăvuri.

Neadormitul vierme, drept fus având condeiul, În loc să-Ți toarcă-un flutur, Ți-a-ncendiat tot Teiul!

PSALMUL PESCUIRII APOFATICE Să mergi fără picioare e-n șarpe-nțelepciune, Dar fără de aripă mult mai înalt e zborul!

Neputincios mi-e gândul, chiar tors cu patru strune, Osârdie vrea duhul, rubinei bând ulciorul.

Mereu, ca-ndrăgostitul simt că-mi devii suflarea.

Cu inima Te cuget, ca focul din cenușă, Doar lacrima și-oceanul au gust ca depărtarea.

Trecut-a vânt prin ramuri, nu-i nimeni azi la ușă!

Nici lutului măsura, nici cerul nu Ți-e tindă, Cum te-ar gândi ceairul, sau chiombul cu cuvântul, Din dogma ciocârliei de n-am făcut oglindă, Te pierdem tot în toate, chiar gol Ți-e și mormântul!

Dar Te aud din spate, străluminându-mi firea: Zvârliți spre-adânc năvodul, nu știți unde-i Iubirea?

PSALMUL 50, AL PAȘTELUI De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea, Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.

Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea, Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

118

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i! Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.

Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui? În rumeguș - copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul, Și-un ''mergi la cer''? Se poate? Totală-i despărțirea?

Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul, Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate, Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

PSALM APROAPE DE SERGHEI ESENIN Inimă pustie, luna-n frunze ce-i?

Felinar de moarte-n creangă de gutui?

Drumurilor toate vinul li-l băui, Toarnă-mi din mesteacăn, frate-al meu Serghei, Sau din balalaică, stepe stinse-n dor, Până unde doare ghimpele-n de ce!

Cu o ploscă nouă vine Li-Tai-Pe, Noi cei trei și luna - slujbă în sobor!

Nu cumva din școală să ne-aduci vreun Proust; N-am plâns niciodată pe vreun timp pierdut, Încă-o viață-aș vinde numai pe-un sărut, Drum n-a fost în lume, roada să nu-i gust.

Dintr-o poză-a iernii, un copil bălai: ,,Hei, voi sănii, sănii, hei, voi cai, voi cai...’’

CÂNTECUL ÎNVIERII De-i mic, sau mare, cercul, nu golul lui contează, Pelerinaj i-i firea cu toate-n punct egală.

Măsura nu stă-n umbră, ci-n izvodiri de rază, Ca fluturul ce-și face mormântul catedrală.

Credința mută munții, de-ar fi în bob cât macul!

A mea nici chiar o stâncă, pietroiul îndoielii, Dar mi-ai văzut iubirea, ca vița cu haracul; Tu despre mine, Toma, grăiai prin evanghelii.

O, cum? Măcar cu-n deget să Te ating, credinței?!

Nu! Te-aș cuprinde-n brațe, foc adăpându-și scrumul, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS Cu fiecare rază-nflorind circumferinței, Chiar talpa - sărutare, au n-ai spus că ni-ești Drumul?

De stau pe cele șapte păcate, precum Roma, Treci inimii prin ușă cu optul Tău spre Toma!

PSALM ESHATOLOGIC Credința mută munții cu litera psaltirii, Speranța-i bună-n toate, ca sarea în merindă, Dar munți de sare-n boaba din lacrima iubirii, Ți-au înălțat Taborul, făcând din om oglindă.

Adâncu-ntotdeauna dă vârfului povețe, Strălimpedele apei, văz nou aduce-n geană, Că-ndrăgostitul vede a raiului frumsețe, În spicul ce se-nclină spre-a strugurelui rană.

Cum porți dumnezeirea pe-altar fragil de humă, Din netrăite lacrimi fântânii suflet dând?

Jur împrejur, ca focul cumplit în ispitire, Mă-mbracă-n stih stiharul înaltelor stihiri.

Păduri voievodale Te-ntâmpină ca Mire Magdalenând lumină din nard de trandafiri.

Dând buchii-ntregi văpaia, aripi să aibe cerbul, Te-ascunzi în dorul morții, și-o prinzi în trup, ca nadă.

Tu cine ești, Iubire? Fără trecut Ți-e verbul, C-a fi e-n toate fire, fiindului livadă.

- Sunt crescător de stele, din lut le știu aroma...

De n-aș fi Eu, Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?

Nu poți să crezi credinței și nici să speri nădejde, Vechi haine-s amândouă, ce bietul suflet poartă, Dar dragostea, ca ghindă, nu te-o trăda spre vrej de Cucernică-ncruntare, precum ''natura moartă''.

E Cina nunții sacre, luminii fiți altare, Că Dumnezeu nevoie de acrituri nu are!

PSALM DE SUSPUN METAFIZIC Ce mândră porți în lesă și-n ochi sălbatici, tigrii, Zăludele safire bârfindu-te-n colan!

Banală? Nu! lascivă, chiar și atunci când vii, gri Spre violet nostalgic penumbrei de mărgean. În toate - Salomee, din sadic dans, plăcere...

Dă-i gloatei isterie, pâine și circ, și fumul!

Nu cu oțet prinzi zborul, ci cu-nșoptiri de miere, Cum își dezbracă mintea de noaptea ei, parfumul.

PSALMUL LA MODUL GRAMATICAL AL IUBINDULUI Măsură a Iubirii? Cum să-i măsori tristeții Junghierea de lumină, când perla se răzbună?

Măsură are moartea din calculul lopeții, Dar dragostea e jocul de-a Dumnezeu, pe strună

E sete, foame, flăcări, când sfâșie felina...

Cherchez la femme? Dar unde, din scenă, e poetul?

De ce-ai dat frâul liber otrăvilor, lumina?

Când inima îi cere veciei moștenirea, Când răsuflarea-i cântec din ochi de peste ape, Că Ziditorul mării îi puse-n om iubirea, Cu rai și iad alături, vecini în strop de pleoape.

Metafora nu-i strâmbă, când ceri pe ea profetul?

Sunt curva ordinară, dar și Botezătorul...

De-ngăduit-ai tava, au n-ai uitat zăvorul?

Când bei din nemurire, crezi, timp că-ți mai rămâne, Ceva rămas prin cioburi spre tânga cea năroadă?

Iubirea-n toate-i astăzi, că nu se-mbracă-n mâine

PSALMUL CRESCĂTORULUI DE STELE

Secunda care-nșfacă dumnezeirea-n pradă.

Diacul, rău mă ceartă, că-n spini floresc colindul, Schimbând infinitivul, cu-alt infinit - iubindu-l.

Pe unde au cinci strune chitarele, azi du-mă!

Spre-un continent Vivaldi's catarg de zări flămând.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

119

POESIS

Andreea MAFTEI

POEME „Ce ne imaginam... mâinile ni se prelungeau până la asfințit, într-o îmbrățișare a noastră.”

POEZIE, ÎMI EȘTI? Cât suflu să-ți pun în palmă, câtă dragoste?

Am (în)scris clipele pe fereastra înghețată și niciun prieten aproape...

Am rupt pâinea primită în două, apoi nouă păsări mi-au strigat numele.

Am înțeles surâsul, apoi durerea, frângerea crengii de lutul casei. Bătrânii mi-au surâs înapoi.

Fiecare vers închinând psalmuri. Azi, toate fricile serii își desfac nodurile. Îmi pipăi venele, ungerea lor cu cerneală nu-și mai găsește albul, prea albul puterii dus prea departe.

SUR SON CHEMIN (Angelei Nache-Mamier) Dicție impecabilă, accent Lunecând ca din pietrișul Loirei ori rocile prețioase din Saint-Mairie-aux-Mines.

Mi-e prietenă bună, în schimb, atât de departe.

Adorm pe melodiile sale. În studenție: À bon matin, Café au lait ce matin,Je prends des cours, je suis fatiguée, de plus en plus.

Je suis malade. mais...

La vie est en rose quand elle me prend dans ses bras, toujours. Îi vorbesc și câteva sunete îi vibrează acordul melodios. Mă-nalț pe vârful degetelor, respirând aigu, în timp ce roșesc. Nu am mai vizitat-o de mult.

Aceeași făptură neastâmpărată, frumoasă, dansează fluid, provocator, într-un can-can prelung. Și eu, tot un balet susținut.

Mi-a surâs. Belle et si pauvre, printre foiletoanele lui Balzac. Le Prof. Își udă degetul, pe limba caldă, lipește timbrul, cel scris de câteva secole. Îi știe istoria. O știu și eu.

120

Secretele răvășite de Louis.

Pălăria uitată de Napoleon, pe malul stâng, lângă nuferii aurii.

Ea, lângă el. Toujours. Prea adorată. Și-a revărsat durerile, lipsurile și întregirea, pe mâna lui.

Bisous, mon amour, bisous... șoptește stins, dintr-o carte cu iz puternic de mucegai, spălată de atâtea ploi, uscată de vise.

Zâmbesc înapoi, îi netezesc pliurile-i.

La radio Europe se-aude surd: Vive La France, machérie! Vive la France, pour toujours!

L-AȘ FI NUMIT CAMIL...

Dar i-am dat numele potrivit.

Am cântărit bine. Povestea noastră, apoi... povestea lui, rostită de nume. Cu strășnicie.

Pe culmi, stejarii îi vor purta coroana demn. În lungul drum. Zbor lin și bun.

Tot vertebrat; își va lovi cuvântul său, în calea firii.

Ochii luminii, azi, sădesc, printre gene, nori grei, strângând, la piept, lumina lui.

Ca de-nceput. Îl cheamă Eric. Fiu născut pentru-a clădi-n virtuți cerului meu.

IMPERTINENȚA MUȚENIEI „Cum îndrăznești”, mi-au aclamat, mi-au ars lumina cât să tac – tăcerea biciuitoare, cruntă, nu le era de-ajuns.

Pluteam între două punți, niciuna mai aproape niciuna mai goală BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS de mine haosul cântărea greu / strigătul morții mele de nume. ÎNĂLȚARE Ți-amintești iarna aceea când ți-am întâlnit ochii, la un concert arvuniți de-o țigancă, în primăvară?

Te am, doar cu salturile despărțirilor.

Ce ne imaginam... mâinile ni se prelungeau până la asfințit, într-o îmbrățișare a noastră.

Printre altele. Prea multe ne-noi.

Ori prea multe vise gonite.

Am crescut, știi. Poezie e tot ce ne înconjoară.

De felul tău străbat arbori până-n adânc și mă rotesc valuri, valuri. Cu păsări hoinărind, cu tot. În ochiul cast al mirării.

Ne prindem de ascuțișul luminii, într-un singur corp, cât zborul să nu ne separe. ÎMI COMPUN FIECARE ZI Oricare drum ne apropie mâinile, cât să ne cunoaștem purtarea.

Ne amețește cu-atâta lumină întinsă pe pâine, pe fiecare deget lipit de obraz. Ți-am rostit numele și eram, încă, sub încordarea durerilor. Mi-am pansat, atunci, orice frică – grija de a supraviețui... singură ori prea bătrână să mai pot fi, agățare de ancoră.

LUMINII

sub pălărie. Jucăm ascunsa.

De după nori, mă privește de-aproape. Totuși, ceva agățat de cer, mă provoacă.

Mă poartă pe umeri la doi ani, nu-mi simte greutatea, la douăzeci mă iubește prea tare își scutură doar lacrimile/ ce lăstăresc din lumina unei grădini suspendate.

Simt somnul lor parfumat, în fața altarului – la fiecare răscruce ori simplul țel / pământul pe umerii soarelui.

POEMELE TĂCERILOR MELE MUZĂ (Prietenilor mei) Poemul meu abia se naște. Până acum, doar, s-au rupt bucățile din prapura ce l-a zămislit, în piept. Îi vom face botezul. În roua poeziei 20... și nu se știe până ceva fi iubit.

Veniți să ne bucurăm, începând cu a-i înțelege menirea.

Să-l citim pe-ndelete, cam de când m-am născut. Eu. O fată simplă, mama spune mereu că mi-a dat o educație aleasă. Și, continuu am tot purces să mă autoeduc.

Suntem amândouă melanj perfect. Închin pentru metafora născută din pântecul ei.

Pentru frumusețea Cuvintelor și a necuvintelor tipărite pe frunte-mi, din lumina ochilor ei, * Am prieteni care îmi scriu adesea... un purgatoriu.

Rai şi Iad, deopotrivă. Eu le scriu după starea zilei.

Fără curaj deplin, ce-i drept. Îmi iubesc poezia şi ea mă iubește pe mine.

Am încredere că, îmi voi da silința pentru bunăstarea ei.

Zi de zi, mândria-mi va creşte, când neperfecționăm. Vom reuşi cu un nou debut.

Al fericirii. Al iubirii. Al sacrificiului.

Ne împlinim cu bucuria unei stăruinți.

Dintr-o tăcere-muză îmi voi auzi nevoia unei altfel de fericiri.

Rod plin de rod…încheietura mâinii drepte niciodată nu va obosi.

Bunica încurcă povești dincolo, în lumea ghicitului

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

121

POESIS

Boris MEHR

(basmo-poeme) „Ușa apartamentului său s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog.

Dar în spatele ușii nu era nimeni.“ Să bei ochii iubitelor Îmbătrânim atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viață. În șanțurile acidului ceresc, din crăpătura ușii îndeși tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam… Plumbul zorilor, suflat cu aur… lângă albul chiparos ei te-au adus… în tine, însă, din naștere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei… În roșul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezește și-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini… numelui dragostei tale i se adaugă silabe… Amândouă porțile lumii stau deschise… în noaptea scindată… purtând nesigurul verde în al tău mereu… Fiica morții tale sau frica? Gură și sex, înconjurată cu dans de-un animal ațipit… Lângă mine trăiești, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopții… Acesta-i ținutul unde se odihnesc cei pe care iam ajuns… Fulgii nu-i vor număra… Un cuvânt, tu știi, un cadavru… Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam așa se întâmplă. Negura se culcă cu tine, somn și hrană, doar atât îmi trebuie, restul este vis. Sarea de pe gene? Aur. Să bei ochii iubitelor. Vai, canibalule. Mă trezesc înainte de a fi treaz, este momentul de cumpănă.

Nu risipesc un strop, cana este plină, mă alină dorita rază de tomnatic soare. În afara ta nu există alt cer. Dar cu tine am pierdut cuvântul. La început a fost Necuvântul. Așa cred, sunt hrănit cu erezii științifice. Dar iubirea în ce domeniu al științei încape?

Admirația Cimitirilor Erau zile groaznice, căzuse din cer o molimă. Spectrul se strecura într-un orășel din țări depărtate, din Asia.

Bântuia ziua-n amiaza mare. Cine mai putea socoti numărul victimelor? Mic și mare, tânăr și bătrân cădeau ca spicele. Păzitorii cadavrelor și groparii și-au încetat activitatea, nu mai făceau față. Din case răzbeau gemete, apoi liniște. Umbre rătăceau încoace și încolo. Se adunară credincioșii la un loc cu păcătoșii, așa a voit Înțeleptul. O frică necunoscută cuprinse adunarea. Înțeleptul citi numele celor morți. Mai bine citea numele celor vii, erau mai puțini. Așa a ținut adunarea mai mult de trei 122

ceasuri. Câțiva din cei prezenți căzură adăugându-și numele în lista decedaților. Vai și amar. Gazetele băteau încă toba cu divorțuri, violuri, accidente rutiere, amenzi, procente, comisioane etc. M-am trezit din somn. Nu era nicio molimă. Visasem ceva din secolul XVI. Am râs cu poftă, am luat zgarda câinelui Lord, i-am pus-o pe gât și am pornit la plimbare. Doamne, frumoasă e viața. Știam că noaptea următoare voi visa același lucru. M-am hotărât să nu mai dorm. Imposibil. Trăiam, mâncam, plângeam. Într-o noapte a venit un înger și m-a întrebat – ce dorești, păcătosule? O fecioară, îngere, o fecioară curată ca lacrima. Dormi și mâine ea va veni cu ziarul pe carel citești. Așa s-a întâmplat. Asta a fost acum cincizeci de ani. Alături de mine este trimeasă îngerului. Ne iubim și scriem versuri fie în gând, fie pe computer. Versuri de doi bani, cine are nevoie de ele? Doar molima să nu mai revină.

O firmă mare și veche atârna de poartă, câteva litere erau aproape șterse, astfel că puteai citi ADMIRAȚIA CIMITIRELOR. Am intrat timid, eram pentru prima oară acolo. Mi-a ieșit înainte un individ cam sfrijit, părea că evadase dintr-un cavou, m-a întrebat scurt – Ce doriți? Vreau să lucrez aici! Ce vreți să faceți? Să sap gropi și să scriu versuri. Parcă nu se leagă, hârâi omul. Și eu am scris un poem lung cândva, uite, am ajuns aici.

Acum e o ședință, dacă vreți, intrați și ascultați, dar nu vă băgați în discuții. Se vorbea despre morți, unii nu erau disciplinați, se plimbau noaptea prin oraș. Ziceau că sunt genii și au nevoie de inspirație. Pe perete scria – „Decedați din toată țările, uniți-vă”. S-a cerut de mult să fie scoasă lozinca, dar șefa administrație nu era de acord.

Curios, șefa semăna cu o minunată pisică de Angora, era autoritară și vicleană totodată. Să te ferească sfântul de o zgârietură a ei. Făceai tetanos pe loc. La ordinea zilei era eliminarea unui nou angajat care își permitea să râdă în timpul ședințelor. Ba mai era și canadian, ceea ce nu plăcea unora. Canada e o țară a nemuritorilor, iar aici se admiteau numai oameni de rând, muritori și fără multe pretenții. Toți trebuiau să fie egali. Unul mai teșit decât altul. Mulți decedați părăsiseră cimitirul din cauza atmosferei îmbâcsite, cu prea multe reguli. Eu știam, când un om moare sau scrie versuri, orice regulă cade.

Nuuuuuu, nimeni nu era de acord. Regula este regulă.

Fiecare șef are un șef mai mic, din mic în mai mic, până la viermișorii din pământ. În fiecare zi se cântau osanale BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS în cinstea unui șef. Cineva propusese să fie editat un buletin, „Un cavou numit dorință”. A fost numit un șef, cel mai vechi locuitor al cimitirului, el le știa pe toate. Tinerii angajați s-au opus. Fiind vii nu puteau suporta un mort și să fie pe deasupra șef. Am ieșit uluit de acolo.

Un mustăcios se uită urât la mine. Cineva îl acuzase că lipea greșit numele morților. I-am luat cândva apărarea, în altă viață, mă știa. Să nu mai vii, mi-a spus, nu știu de ce. Oricum nu aveam de gând să revin. Pisica de Angora trona fericită. Eram ca și dat afară din ADMINISTRAȚIA sau ADMIRAȚIA CIMITIRELOR. M-am hotărât să nu mai mor niciodată, să nu mai dau cu ochii de acea clădire veche, fie să mor undeva pe ocean. Oricum se respiră.

Hanka și balaurul Un nume, un om, un scriitor, un drum spre Argentina, unde nu vezi argint, un vin bun, ecuatorul, fără semne distinctive. Navidat. Ea era singură. Un mort, doi morți, toată familia. Vezi rudele? În ceață. S-a evaporat și Hanka. O veche dragoste stinsă ca o lumânare. Silvia venea din NY. Un om nu este niciodată bătrân, poate bolnav. Se moare de boală, de singurătate, deși credința uneori se păstrează. Adio, nu înțeleg nimic. O limbă, ce a trăit sute de ani, moare. Krochmalna este o stradă.

Două femei și un bătrân. Niciun copil în jur. Toți uciși.

Strigătul gâștelor moarte nu ajută la nimic. Dar nai era și Miriam, cea cu viață de haiduc în diverse lagăre. Să ceri iertare fostei logodnice. Anii fug. Ea te-a învinuit că n-ai iubit-o. Are dreptate? Ce fel de viață ducem? Suntem noi comis-voiajori cu toții? Hanka știe tot. Există oameni buni, răi și lilieci. De ce lilieci? Așa vrea Domnul. Te purifici de Purim. Să nu-ți faci testament în timpul vieții. În timpul vieții îl iubeau toți. Ce rost are? Nici învățătura nu-l ajuta. Prin convertire capeți două morți.

Devii logodnic cu două logodnice. Ei, dacă venea Cohen, era altceva. O poliță falsificată poate să te trimită în altă viață. Frumoasele pasiuni ale tinereții, ciudatele pasiuni de după. Plânge Leonard de atâtea blestemății, cinstitul Brutus își ascunde cuțitul și scoate limba înveninată, onestul Iago face ordine în seifuri, culege scrisori de iubire, spre bine Republicii, zice Brutus, să ne iubim, zice Iago, îl respect dacă-i gay, nu-l iubesc, cineva amintea de Arghezi, „făcu din zdrențe muguri și coroane”, ura, aplaudă cucuveaua, iar eu luai mărgăritare și le pierdui printre cotețe. Ce oroare. Un șir întreg de jucători de bile colorate, biluțe mai rotunde și mai sparte, tăcere, suntem în sanctuarul politeții, nu înjurați, scuipatul interzis, dar eu am guturai, pot să strănut? Junona spune – quo usque patientia nostra? Adică, mai putem răbda acest păun prea înfoiat? Eu mă retrag, plec în Canada

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

sau în Asia, totuna-i. Poemul meu, un zmeu purtat de vechi iubiri. Nimic nu se compară cu admirația. Bach ține loc temporar lui Dumnezeu. Subarboretul mi-a adus brevetul. Herzogenhorn și Feldberg, nun, Carne tocată printr-un tun. Copacul nu suportă pădurea. Dudul dudui, castanul se castră, frasinul fu prezident la țară, sâmbovina, bat-o crina, ulmul, culmul și drezina, carpen, cimișir, cireș, faci amorul pe un preș. Bre, dar sideroxylonul se nălță mai ca balonul. Un arin, castan porcesc, toate ne reînfrățesc. Frumusețea nu îmbătrânește niciodată. Umblați ușor, nu treziți morții. Să ai aripi și să nu zbori este o tragedie.

O respirație normală Povestea e foarte simplă. Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim întrun tărâm ocult. Aveam un amic A. care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum? Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit.

Omul pe care îl amintea, pe nume B. a murit fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare lui. Am plecat triști cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B. Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare. N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii. Eu am lipsit că am avut probleme cu buletinul. După câteva luni mi-a spus același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții. El era autorul acelei aberații că morții nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici în altă parte. Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny, Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a spus, riști chiar să reușești, dar te paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios.

Ușa apartamentului său s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzeam slab o respirație normală.

123

POESIS

Radu NEDESCU

Poeme „Soarele este o moarte vie și moale ca aluatul copilăriei, ca nașterea suflului.”

Roata cercului

uitate.

Cercul e talpa adevărului căci n-are unde a se ascunde: …cade în mijlocul său, în soare, și se face haiku.

Mi-am luat pensula de priceperi începând a modela încetișor forme cu care încerc să mă joc știind prea bine că altcineva se distrează, în tăcere, pe seama amândurora.

Roșu se taie spiritul, se lasă cosit și remodelăm soarele, îl oferim lui Buni, îl oferim între noi, îi tăiem taina și ne facem albi: …cade mărțișorul în jumătatea goală a spațiului și se face mort, îl trec transpirațiile și devine pâine dar devine și vin, trup pentru alții.

Cercul e un pătrat, iar eu o linie roșie pe un fundal alb, o moarte plină de viață, o horă a pietrelor, a lui Buni: …cad în mine însumi și cad în afară pe piatră, pe flori, unde nu știu dacă am rămas măcar vis sau renaștere, sau dacă încă mai cântă cercul pentru alții.

Trăim murind prin viață Lini ca aerul și liberi valsăm cu trupuri de sare, de oxigen, pulsând o frunză vie.

Adie inima ca o alintare, tiptil ca urmele unui cocoloș de liră, de greiere de vie, glie a plutitului celui fraged ca roua, ca noua moarte, ca prezentul și o șoaptă... sieși...

Soarele este o moarte vie și moale ca aluatul copilăriei, ca nașterea suflului. Ninși cu statui de cuvinte dărâmate pentru a pluti pe mare în sine...murim neînvinși.

Individuația unei opere de artă Împietrit în fața unui tablou plin de culori sparte, în care rozul se zgârie cu un gri, ținându-l ca pe lama de ras chipuri prea însorite, în care albul își neagă cu tărie negrul, încerc a împreuna prin amestec culorile unei întregi ființe 124

Încetul cu încetul acuarela și-a bătătorit drumul dorit, spațio-timpul de cuprins rămâne alb, coala rămâne întreagă la atingerea ei, culoare este despletirea firului alb al glasului-foton ce-mi șoptește întregirea.

O cugetare înainte Însemnătate de cer a cere să dai ceva neprețuit din tine cu sine de acolo de unde numai tu-ți poți străpunge împărăția cu o mângâiere de aer moale pe trecerea de timp gentil a frunzei căzute invers pe tabla lumii țesând un tu din care-nspre care să pot vorbi în tăceri de spirit vară a flori de mac risipite pe norii frumoși ce-ți salută tine-ul.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS Zarul nechează timpul Țâșnind timpul ca un cal, Săgeata tropăie spre mal Cu o jumătate în cer și Cealaltă în adâncuri și Vârful împotriva valului Căci istoria e trupul calului.

Malul este miza vieții Iar săgeata vânează bucuria Căci este marfa pieței Iar scrâșnetul ciripit e parodia Tinereții și schimbării și morții.

Stăpân cal cu stea-n punte, e marea și fluxul os în piatră, în spirit, îi e carnea cu care se sărută scăldarea-n inima din propriu jar. Un zar zărea… istoria.

Zvenit Zarul zărea zenitul zvârcolind zmarea.

Peștele se întreabă ce e marea Zmarea e gemul zămislit din zenit, zvârcolit până când se naște-o stea - Themis ce va naște Moirae, adică legile fizicii pisică infinit unde trupuri vii și moarte se răsucesc conform zarului... rostesc răpușii de soartă pe plumb, zbiară că mai vor viață și crunt cer inimii lor a spori noaptea lumii unde darului i-se dă viață prin mister.

Ce se uită Eleganța-n armonie curge fără a curge.

O față lipsită de chip, nefața, se arată, lumina.

Nu există problema, singura capcană e ideea.

Liniștea nu se pierde…

Iubește! Nimic nu te oprește!

O lampă generatoare de născociri Strălucesc pe un bec și-mi pot vedea urma ce stă luminată, lăsând

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

precum pasul ce ștampilează dâre o reflecție prin sticla imaterială a ideilor și mă îmbrac în raze cu ajutorul scânteii simple, care nu a apărut, dar nici nu s-a născut de la sine.

Incertul ne dirijează, ne face, ne preface, ne displace, ne place, ne reface, pe noi, care suntem el, pe flăcările grațioase dansând din privirea sa împietrită căci este neînsoțit, unic prin solidaritatea sa.

Drum lung ne ia până când ochii noștri strâmbați de “Fata morgana” pot capta lumina care se revarsă-n noi, iar gândurile noastre înțeleg cu pași lenți, înghețați de uitare, de neutilizare, de obiceiul lor prost de a purta hainele altora, ceea ce este. În fața mea o întreagă simfonie-mi cântă lin, ne cântă tăcut, zici că fiecare ecou pe care l-ar putea scoate ar diminua finețea redată de vid și o plajă a intențiilor care sunt aruncate în creație precum o minge pe teren, se desfășoară fățiș, sincer, fără să-și ascundă propria înfățișare, doar și-o machiază.

125

POESIS

Mariana NEGRU

gând pe acoperișul lumii „am să te caut într-o mie de vieți și încă într-o mie doar să-ți fiu un felinar în înstelate nopți“ iubire de sculptor

selfie

ai mâini de sculptor ce creează femeia cu iubire, cu păcat și desăvârșire mi-e dor de simfonia simțurilor pe care o creezi când mă atingi

ce-ascunzi în ochi? zâmbete. și în suflet? praf de stele.

iarna suflet rănit ghemuit împietrit iubire sunt ceea ce ești ești ceea ce simt două jumătăți în infinit monolog

uneori uneori îți aud gândurile când ți-e dor de noi și atunci tac ca să nu sperii zborul gând pe acoperișul lumii am să te caut într-o mie de vieți și încă într-o mie doar să-ți fiu un felinar în înstelate nopți și-un foc ce arde veșnic viu în nopți târzii te voi lua în brațe iubitul meu cel călător și-n infinitul învierii noastre vom deveni nemuritori

mă împiedic printre tăcerile din tine. tu taci în toate cuvintele. lumea necuvintelor tale mă fascinează. trebuie să învăț alfabetul tăcerii pentru că vreau să te citesc

de n-aș fi

gând

într-o zi m-am împiedicat în visul de-a mă apropia de cer.

mi te așezi mereu printre gânduri ca un fluture sărutând o floare

126

de n-aș fi iubire, aș muri uitată într-o lacrimă zbor ratat mi-au crescut aripi și am învățat zborul.

de-atunci sufletul îmi e prizonier

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Shanti NILAYA

Poezii „Vezi timpul, oare, stins în umbra mea?!”

Trecerea ta...

Vezi timpul, oare?

Cădeau pe fluviul nopții stele De mult mai sus decât se-arată A fi vreo lume, iar cu ele, Privirea ta nevinovată...

Îmi măsori destrămările cu Soare Și dezbrăcate orele, mă dor; Oprește-mi, Doamne, trecerea cea mare Cu limbi de ceas căzând amețitor

Și stam sub lanul crud de frezii Înmiresmând de gând o rază – Ce scris-au, oare, amorezii Ce vers nebun și care frază

Spre valea unde masa mi-i întinsă (Vezi timpul, oare, stins în umbra mea?!) Și-apoi, spre fulgii de lumină ninsă Din versul blagian, ...așijderea.

Au ispitit de-acol' din nalturi, La sine noaptea să coboare?

Să prindă-n nesfârșiri de-o clipă Trecerea ta unduitoare...;

Mă vei cuprinde-n brațe înc-o dată?

Mă vei lua pe după umeri, sus? Și-apoi, cu toată viața pusă-n roată, Așterne-mă-vei cerului, apus?

Arzânde scrieri, vechi toteme De-mi cântă-n clopot numai mie Și surpă, parcă, vechi poeme Din literi-puf de păpădie,

Ori un catren, o simplă melodie Ce n-o s-o cânte-n lume nimenea, Pe-o rimă într-o foaie de hârtie Ca exilată-n lume, ...va cădea;

Mi-aduc la viață Nordul Crucii: Sunt constelații cari' mi-arată Cu Lebăda din Almagesta, Privirea ta... nevinovată...

Îmi măsori destrămările cu Luna Un motto între palme să te cresc, De la un pol la altul, eu, postuma Acelora ce tac... și infinesc!

M-aș stinge...

Identita

Ce foc m-aprinde și ce paie Ar vrea cu trupul lor să-mi stingă Respirul tău de vâlvătaie, De forță zveltă și aprigă

Mai sunt ca mine și-alți unii...

Un râu printre pietre de munte, În care cad frunzele lunii Cu-aprinse sclipiri peste frunte

Ce-mi strânge-n îngustimi albastre Vegheri de gene alabastrite...

Ce ghețuri mi-au furat tărâmul Cu valul tău care înghite?!

Și-atunci când pământul te-ncearcă La școala cerințelor – zece – Când umbra-ți e pusă-ntr-o barcă Ce-o-mpinge suflarea și trece,

Întinzi spre mine două umbre: Tentacule de trandafiri, Flori mici, mai mici decât mărunte Răsar de câte ori te miri

Sub vechi policandre-ale lumii Bătăi peste inimi de floare; Mai sunt drept ca mine, alți unii!

Mă simți? Mă auzi? Te mai doare...?

Și-n insula pustie care Am devenit de-arzândul tău, Ce foc m-aprinde și ce paie?!

Cu ce ocean m-aș stinge eu...?

Știi tu... ?!

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Știi tu cum noaptea-și risipește fumul, Știi tu cărei Lumini mai aparțin, 127

POESIS Pe unde ziua își petrece drumul În dansul meu cu-nalt de heruvim...?! Și... te întreb, deși tu taci cuminte – Mai răzvrătit te-aș vrea, de ce nu poți!? – Știi tu de câte ori îmi sar cuvinte Pe-orbita zilei tale și pe nopți?!

De violete lacrimi, cer de stele, Se face peste viața ta un pod; Nu vreau, nu știu, nu tulbur ape rele Dar hai răspunde-mi un măcar...'Nu pot Să vin la jumătate de-ntâlnire, Să mă aplec mai mult spre lumea ta!'

Te-aud, te văd te simt, dar nu-mi stă-n fire Mai mult să strig deși, te-aș întreba: Știi tu cum rotitoare mi-e privirea Și ca o piatră aruncată-n Larg, Concentric undele să te cuprindă Arunc spre tine, dragul meu cel drag?! În miezul orelor în care floarea Desface din boboci parfumul ei, Știi tu cum eu îmi dăruiesc ninsoarea Spre tine, în zbor alb de porumbei!?

Dar râde-n sine ne-nțeles tot jocul, La tine-ajunge tandru râsul meu...

Tresari?! La unison ne e norocul, De-a te iubi o simplă, cum sunt eu! Și nu mă bizui pe-ntâmplări; o cale Din lumea mea spre-a ta s-a petrecut, Deși nu-mi dai nici semn de întrebare Și nici răspuns prin Univers, tăcut...

O, suflet cu ceruri-altoi Prin crengi duc arhangheli culoare – Cu câte suspine mă-nmoi, Ce toamne să-mi tremure-n floare Ce iarnă, zăpadă, colind Ce note rebele, nebune Să cânt, să ascult, să mai mint Câți brazi, și câți vișini...?! Hai, spune...

Te-am visat...

Te-am visat azi-noapte, erai vie Ca și când nici anii n-au trecut Făr' contur ca de fotografie, Infinită-n infinit pierdut Și m-am speriat de toate cele, De cămașa ce pe trup purtai Cu flori mici cusute în inele Agățate-n margină de rai...

'Hai', mi-a spus privirea ta frumoasă, Am sărit din loc cu somn cu tot!

Muselina îmi foșnea prin casă Valuri între lumi fără să pot Să m-apropii... Și-am rămas cu mâna Adunând din jur prezența ta Cum și-apropie bezna-n noapte, Luna – Ai fugit sau te-ai ascuns, deja...

Te-am strigat, dar cine glas să-mi știe?

Nu e nimeni, însă, vinovat Că prin Cerul greu de iasomie Te-am pierdut... sau poate... am visat!

Dar merg...

Eu știu, dar sunt ușoara ca și timpul – Dansez pe ape, nori și infinit, Îmi trec culorile pe anotimpul Pe care Cerul scrie de-ntâlnit; Când clipa Lui din ceasul cu petale Ca dintr-un arc spre noi va fi să vie, Voi alerga pe podul vieții tale Și-apoi, voi șterge-această... poezie!

Mi se desface sufletul în rouă Și carnea se desface-n stele, roi În vene curge zvon de lună nouă, Trei pași mă duc, Iubire, înapoi; Cu primul, să te-ating încă o dată (Pe chipul tău din zori, albi trandafiri!)

Cu-al doilea, să dezleg din viața toată Ce-a fost al tău în mine, ce respiri

Baladă pentru Monica Suflet pădure de brad Suflet de vișini, livadă Azi vreau din mine să cad Și norii cu mine să cadă O mână întinsă de ploi Să rupă din vârf rămurele Uscate de vânturi, și-apoi Să-mi crească mlădițe din ele

128

Ori, ce al meu în tine somn își face – Nu vezi că toate-s împărțiri la trei?!

Doi ochi ai tăi cu cerul care tace, Peste lumina verde... dintr-ai mei... Și cât îmi pare de nevinovată Aceasta boală-n care drum petrec, Că tot iubesc, deși nu mai am soartă Și merg de una singură... Dar merg!

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Mihaela OANCEA

Poezii „Făptura cu trup de lumină zilnic te-ncredințează că toate sunt la locul lor” Subcutanat Cu ochii pironiți în iPhone, simți cum se lovește de tine puloverul de cașmir, cu bordură reiată la manșete, și-o aromă dulce de tonka dispare pe negândite precum mișcarea de joystick. În câteva minute, pufnești în râs – pupilele ți se dilată și, în ciuda celor 26 de respirații ample, realizezi că adrenalina a fost injectată în doza optimă.

Caprifoi Făptura cu trup de lumină zilnic te-ncredințează că toate sunt la locul lor – picturile, statuetele de alabastru, cărțile, geodele și, neapărat, păpușile de porțelan.

Alături de un lup alb, pășește fluidă pe clapele zorilor, adâncindu-se-n fagurii timpului, în fața unui șevalet.

Sub bolta de caprifoi, dă viață conacelor de la țară ori lizierei surprinse în ulei și acuarelă.

Lupul veghează senin, cu ochii mereu scăpărând precum focul de artificii.

De-a baba-oarba În acorduri de muzică peruană, privești spre cea care șterge tot ce știi ori speri.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Jumătate femeie, jumătate pasăre, se joacă cu tine de-a baba-oarba.

Caz particular de elipsă Jonglăm cu exercițiile de imaginație, prea puțin conștienți că formează un caz particular de elipsă și nicio constantă matematică nu poate determina cu precizie care-i va fi raza ori gradul de afectare.

Cu toate acestea, imaginația refuză să tragă peste ea întunericul, exersând cu încredere mersul pe apă.

Cât mai departe Orbiți de un sentiment năvalnic, îndrăgostiții în roz dansau pe claviatura fiecărei dimineți cu aromă de tonka.

Cu privirea absentă, azi merg fără țintă prin orașul gri-albăstrui, cu imaginea celuilalt pe retină, încercând să ajungă cât mai departe de sufletul lor.

Tăcerile genunii Încăperile-mi sunt bolnave de somn străfulgerate de-un sâcâitor bliț, tresar speriate, strângând la piept un termos de ceai și câțiva copaci crescuți pieziș.

Ninge cu pene rubinii 129

POESIS peste tăcerile genunii în care mă ascund ori de câte ori cineva, curios, îmi dă la o parte bandajul însângerat.

agățate de pliurile creierului.

Treptat, se deprinde a trăi cu propriile pantere care, cel puțin, nu-și mai ascund ghearele.

Pe jumătate Pentru a zbura Cum e nesfârșit mai dureros să trăiești pe jumătate fericit, pe jumătate îndoliat, lebedele au cântat și-au părăsit partea stângă a pieptului – aici doar fulgii de lumină mai desenează ogive încrucișate, nervuri prin care cerul încearcă să respire.

Instantanee Scoici sfărâmate, o plută murdară de alge și-un flash cu lățimea a două tălpi desculțe.

Bucuria pruncilor ce primesc bomboane în Ajunul Crăciunului.

Autentica tristețe a clovnilor.

Semiîntunericul și răcoarea unei camere în care agonizează cineva – instantanee stocate în memoria celulelor tale, cât să înțelegi că între aici și dincolo e doar o diferență de frecvență.

Pantere Își cercetează aproape tomografic limbuția tăcerilor, prudențele autoimpuse, acele ,,ce ar fi fost dacă?” ori spaimele plane și volumetrice păsări îndoliate ce se holbează

130

Gălăgioși ca niște lăstuni, inventăm ieșiri din ascunzișurile opaline ale sufletului, având nevoie de iubire cum fluturii au nevoie de căldură pentru a zbura.

Fumul de lumină albastră Tăcerile fosilizate ocupau mai toate încăperile neguroase ale nevroticului cu paloare bolnăvicioasă.

Voia să intre ca amiba într-o stare de dormitare, să refuze călătoria către odioasa descompunere totală încăpățânat, un fum de lumină albastră a tot scânteiat printre umbre și penumbre profilate crepuscular.

Eliberat de trecut, azi, a deschis ușa dinspre crângul de zmeură, pentru a întâmpina o bătrână cu ouă roșii, în straița de lână.

Exerciții de admirație Printre flori de iris, orbii merg liniștiți, unul în siajul celuilalt.

Din când în când, își trimit scrisori autoscopice, cultivând veritabile exerciții de admirație, în cele din urmă, de o năucitoare benignitate.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Mirela ORBAN

Poeme „pe piatra ta cina are alt gust praful se așterne într-un fel adevărul se încheagă dintr-un alt sâmbure“ Prima baghetă magică a fost a lui Moise mi-o doream ascultând povestea poveștilor cuibărită în locul pufos dintre sufletele lor cărunte crescute după aceeași rețetă moștenită la gura sobei până să mai cresc îndreptam bastonul bunului poruncind balauri spre păienjenii din colțuri deveniți invadatori inumani noaptea uriași cât pereții camerei mărunte întinzând plase lipicioase și clești cu venin spre ungherul unde mă înghesuiam în tencuiala crăpată cu timpul Moise a devenit atlant pe umerii lui sinaiul și nu invers cu torele și întreg neamul de atunci niciun toiag înverșunat în plăgi sau despărțitor de ape pentru cei de-o cruce poate doar sfântu-nicolai pe spatele smarandiței mi-a mai dat frisoane prin gimnaziu timpuriu tot un fel de acțiune inițiatică precursoare neascultării la capăt împielițat de creangă

și se cațără pe tine ca o iederă otrăvitoare rupi din ea cu dinți ascuțiți și scuipi în cine-ți iese-n cale coțofene îți îndeasă în buzunare tot ce nu te-ai gândi dar sufletul e împăcat cu mâinile curate dezinfectate și desrobite periodic sub un epitrahil verde desderman se-aruncă în empatii disimulate când te aștepți mai puțin nu semănăm deloc orele ticăie diferit pietrei mele nu îi lipsește nici un colț câteva cicatrici de vărsat de vânt și cuvânt netezite de lăuntrice ploi luminează

demult nu mai cred în baghete magice și toiege fermecate care de foc sau schimbări la față aplec urechea și rumeg măsluirea înaintașilor decupată din memorii alterate de veacuri povestea poveștilor își găsește ecoul între aceiași pereți căptușiți cu materiale de ultimă generație burka rămâne acolo acoperind văditul așa cum Moise s-a ales cu coarne printr-o tălmăcire eronată să-mi dea de furcă la ora de grafică Despre pietre pe piatra ta cina are alt gust praful se așterne într-un fel adevărul se încheagă dintr-un alt sâmbure din el cresc vrejuri fermecate cât ai zice pește jungla te împresoară BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

131

POESIS Iubirea ajunge mereu acasă se oprește la brutăria din drum ia o lipie frământată cu calm și de câte ori trebuie îmbrăcată în cojoc gros de scoarță coaptă pe cărămida încinsă sub vorbele atâtor bătrâni o așează pe masa din bucătărie cu grija pruncului abia născut înfășat în albă pânză și frânge bucăți fierbinți iei una în mâinile împreunate ca pe-o fericire o iei ca pe-un suflet fără prihană ca pe-un leac dăruit ție în porții mici și dese în duminici nemăsurate ea împrăștie prin tine dogoarea grânelor mirosul verii rostul învățăturii când explodeaza pe cerul gurii tale cuminecătura Ciocolată cu piper sau dizertație seacă despre timpuri spumoase am pielea neagră și culeg în draci bumbac pe plantația unor arieni dacă încetinesc ritmul timpanul mi-e biciuit sistematic spre orizont tot mai mult bumbac sau căpșuni sau căpușe sau orice nu cunosc ziua de mâine pentru mine aerul are 100 de grade pentru ei ziua înseamnă treizeci de ore am două mâini două picioare un creier și nici un pahar cu apă eu nu știu că de sus se poate privi doar mai sus dincolo de zei nu mai e loc revelație: ei mă cred probabil Shiva numai el are uneori opt brațe și două căpățâni Păpușarii O tragi după tine sau poate ea te poartă, coardă de chitară gata să plesnească pe griful de culoarea asfințitului, când pașii tăi ocolesc aleile smălțuite.

Făurarul a ales forma, grosimea butucului, călușul, cutia de rezonanță a tremurat de iubire la primul tău țipăt de ființă terestră,

132

a reglat ghidajele nervurilor, a netezit ce mai era, apoi te-a lăsat să încerci gamele și să pui culoare.

Dar furca și fusul din mâinile lor deșiră, deșiră, marioneta joacă piesa al cărei regizor se crede, cu adnotări la fiecare tresărire și postscriptumuri după fiecare capitol. În culise foarfecele lui Atropos așteaptă, așteaptă…

Matricială era o femeie singură printre celelalte femei singure prinse în marele vals dacă ieșea din tipar cineva o trăgea de ureche rușinată de îndrăzneala că ar gândi cu propriile vise universul mărunt de sub picioarele ei s-ar fi zdruncinat obosit de un-doi-trei-ul nefragmentat se asemăna unui vrej dirijat să se învârtească spre cer în jurul unui par pentru rod bogat i se spusese ea se simțea stearpă nelocuită de nici o stea i-ar fi plăcut să fie unul de dovleac să se întindă necondiționat cât vedea cu ochii îmbrățișând fără limite pământul dansând free-style la lăsatul serii acompaniată de ființele lui mici și prăfuite poate așa scăpa de angoasă cerul oricum i-ar fi absorbit aburul într-un târziu de toamnă când pepenii galbeni și plini ar fi înnebunit cu mirosul de copt în ler mereu pieptănată cum trebuie niciodată îmbrăcată altfel cu moștenirea atârnându-i de cerceii vechi până la călcâie urma cu sfințenie pașii învățați de la mama ei o femeie singură între toate celelalte femei singure din sala cu oglinzi înclinate

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Ana PODARU

POEZII „Toți privesc înmărmurați și cu lacăte la gură își iau sacul și-au plecat ca buștenii-n viitură.”

Scrisoare către Dumnezeu Doamne, mă sperie puterea ta cu care Mi-ai pus în palmă un mănunchi de vise, Eu, muritor cu iadul pe cărare...

Nu-nțelegeam că-s porțile deschise, Băteam îngenuncheat cu pumnii-n sânge Tărându-mi trupul schingiuit de boli, Când mi-amintesc, în mine raiul plânge, Tu mi-ai trimis pe aripi mii de soli.

Offf, cât de surd mi-a fost atunci auzul Și cât de oarbă îmi era vederea, Îmbrățișam ca un nebun refuzul De-a accepta în zborul meu căderea.

Eu semănam semințele uitării Și-mi pregăteam culcuș în lutul rece, Tu-mi pregăteai merindele scăpării, Eu le-nghițeam flămând cu guri cât zece.

Mă doare neputința, mult mă doare Și-n mine dinții vinei mă sfâșie...

Rămân răspunsuri vii, întrebătoare, În urma mea e-o pată cenușie.

Offf, biet nebun ce-ți caut frumusețea În lacrima ce mi-a fost leac pe rană, Te rog, mai lasă-mi în priviri blândețea Chiar de nu merit, pune-mi flori sub geană.

M-ai ridicat din mlaștina pierzării, M-ai îmbrăcat într-o mătase albă, Mi-ai așezat privirea-n fața zării, La gâtul meu boabe de rouă, salbă.

Stai lângă mine, apără-mi făptura De mine însămi, Doamne, port cuțitul Cu care tai din carne-mi legătura Dintre pământ și cer, cerând sfârșitul.

Doar tu mă poți scăpa de schingiuire Cu sfânta-Ți lacrimă, cu-a Ta IUBIRE! Forța inocenței Trage pustnicul de funii, lumea vine la-nchinare, clopotele astăzi bat, după șase zile mute, oameni aplecați de șale au aprins o lumânare, un cuvânt de-nțelepciune vor s-asculte.

Glasurile-a mii de îngeri cântă psalmul Maicii Sfinte, murmură mulțimea toată, dar cu buzele lipite, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

într-o haină-mpărătească îi privește un părinte, lacrimile de iubire triste-n ochii lui cioplite.

Toți privesc pământul sacru, nici un chip nu-i către cer, saci-atârnă în spinare, grei ca plumbul de păcate, coborăt-au sfinții toți lângă crucile de fier să le mistuie povara inimilor ferecate... un copil curat la suflet, ce-a-nvățat psaltirea toată se șează în genunchi și cu mâinile spre Domnul cuvântând o rugăciune către ceruri o îndreaptă: Doamne, dă-mi înțelepciunea să nu pot deschide pumnul, dă-mi putere și credință să scap lumea de păcate și în pumnul meu cel mic să strâng tot ce-am învățat, să lovesc cu forță răul... inimile înghețate... iar din cioburi să clădesc lumea fără de păcat.

Toți privesc înmărmurați și cu lacăte la gură își iau sacul și-au plecat ca buștenii-n viitură. cuibul de ploșnițe vin corbii insolenței să ne-ngroape cu umbra nesimțirii peste noi în ochii lor e-o mare de gunoi ce-n carnea României dă să sape mi-e patria prădată de tălhari ce sug din seva inimii române în urma lor o rană mai rămâne și-au pus în frunte semnul de avari în timp ce sărăcia naște fiare ne mor copii cu zile în spitale fântânile cu ciuturile goale și-au îndreptat izvoarele spre mare e sete, foame-n sate bătrânești părinții-și iau o pâine cu-mprumut voi ați luat poziția de mut!?... sunteți prea orbi, ostili și nefirești priviți cum umblă-n sate viitura cum ne răpesc bunici cu viața-n cruci istoria e-n drum pe la răscruci păzind eroi ce-și leapădă armura 133

POESIS e vremea judecății fără milă ca armă ne-a rămas limba și gura dar ne-am pierdut puterea și măsura cârpind ziduri crăpate cu argilă

în ochii mei cu rădăcini de teamă picta lumini și umbre, o poveste din care se zărea cuvântul mamă măști contemporane

ieșiți din cuiburi ploșnițe umflate dați oamenilor pâinea meritată mușcați și voi din coaja cea uscată junghiul durerii-n oase deșelate mai dați o raită-n școli și prin spitale prin satele-ngropate de noroi gustați din mucegai cu-n linguroi apoi să vă umflați din nou în foale aveam cândva o țară roditoare în care poezia era sfântă acuma nici o limbă nu cuvântă cultura ca românul... moare... moare feriți-vă de spiritul culturii... ce-a izbucnit din ziduri de-nchisori sub ploi de gloanțe, crime și prinsori sfidându-și rana coaptă-n cerul gurii strigați români, striviți în pumni tălharii stârpiți adunătura strânsă-n cuib vă-ntindenți brațele, loviți în uib nu ascultați cum rag la voi măgarii of, Doamne schimbă-n forță neputința românului de-aș apăra credința! joc periculos în visul meu născusem un copil ștrengarul îi furase morții coasa ținea în mâini o creangă de măslin umplea cu stele cerul, nebuloasa părea bătrân în gânduri și-n priviri era diform, din altă galaxie cu alte obiceiuri și porniri pe trupul meu scria apoplexie el se juca cu obiectul sacru eu mă temeam acut să nu se taie torcea pisica neagră-ntr-un fiacru birjarii tolăniți după butoaie iar calul, roibul meu de altă dată era nepotcovit, n-avea un dinte moartea rânjea de cruce rezemată el își vedea de jocul lui, cuminte

omu-a căpătat culoare din mâinile sfântului două buze-ntredeschise pecetea cuvântului iată că din curcubeu se disting multe culori multe fețe colorate nevopsite nefardate omul bun e ca un crin și miroase a măslin omul rău e galben-pai și miroase-a mucegai omul fals lingușitor este gri precum un nor omul devenit căpușă mirosind ca o mănușă transpirată roasă toată și de molii deșirată este ca o bubă neagră ca o coajă de pelagră omul trist și singuratic este un bujor sălbatic omul cu prieteni mulți pentru el umblând desculți este ca un trandafir ce a fost udat cu mir dacă dați de omul trist are ochi de ametist și miroase ca o pâine ca o zi de azi de mâine multe măști în lumea nouă toate au miros de ouă de fazan de prepeliță de păun de musculiță sau de șarpe sau de vultur toate în culori glamur

și nu-mi doream copilul a mai crește 134

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Cristina Dana PREDA

poeme în proză „dezlegatu-s-au caii din frâu, lăsându-l singur cu mintea rătăcită printre nori și, nemaiștiind drumul întoarcerii, străpuns-a cerul urcând pe infinite sfori“ goana cu privirea-i de cărbuni încinși și soarta luminându-l dintre toți, urca spre stele, crezându-se izvor, voia să anime râuri, cascade, să coloreze cu sine verdele-n poiene, adora să călărească, adeseori sărind pârleazul, ca un tunet în miez de vară răsuna de tropăitul cailor întreg izlazul, mândria, mantie pe umeriii lați, deschidea ghesului aripa, caii nechezau purtându-l peste culmi cu zel, el simțea doar viteza cum, prin văzduhuri largi, îi sapă tunel, apoi, ajuns pe cel mai înalt pisc, ca prin farmec, dezlegatu-s-au caii din frâu, lăsându-l singur cu mintea rătăcită printre nori și, nemaiștiind drumul întoarcerii, străpuns-a cerul urcând pe infinite sfori. trilul lăsatu-ți-ai tăcerea, ca un gong, în inimă să-mi bată și în nămoluri lipiciose fără milă m-ai trântit, străbătând galaxii îndepărtate, să îți trimiți privirea către stele, golindu-ți ochii negri, te-ai grăbit, izbită de indiferența-ți de oțel, rămas-am nud în fața ei și nimic pe acest pământ nu pare a-mi mai găsi bucuria, rostului temei, tăcând, m-ai răsturnat în viitură aprigă, lovită în plin de bolovani, tăcând, mi-ai sfărâmat tihna, transformând secunde de muțenie în ani, te conjur, aruncă-ți vorbele cât de departe, să-ți fie spusa liberă oriunde și mereu, căci graiul tău are dreptate pe când tăcerea-ți pleacă glonț în eul meu, trecut-a vreme lungă și întorsu-te-ai înapoi pe pământ, aud că ochiiți negri, în lumea largă de-i nevoie mă vor căuta, dar nu vor avea cum să mă vadă, ascunsă în privirea păsărilor, îmi cânt trilul printre flori de nu mă uita. iarăși e iarăși frig și iarăși doare, iarăși pe chip îți șed cearcăne sub straturi de paloare, și ai zâmbetul de piatră, încrustat pe obrajii-ți triști, știu, te chinui să îți trezești sufletul, mimând dor până ce, de necrezut, reușești iarăși să-l miști, apoi ți se decolorează ochii din negru fum în azuriu senin, urmând să-mi spui că vântul, un nebun, va bate iar când mă aștept mai puțin,

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

dar eu prind razele de soare și te leg cu ele strâns, nemilos ca un călău, iar când vei pleca iarăși departe, te vom aștepta până revii, făcându-ne de cap, eu și trupul tău. culoare în temeri și în îndoială mă simt înfrigurată, de las răceala, ca fulgerul, să mă străbată, aș putea alege să fiu una dintre nuanțele de gri, variu de cenușiu, cu vorba, când rotundă când colțuroasă, precum chipul bolovanilor ce ani de-a rândul cioplitu-s-au în râu, dar știu că atunci ar dudui pământul, crăpând fâșii sub călcătura mea, în timp ce eu m-aș încărca de mâl adus din albie, pas cu pas, lipit de talpa-mi grea, de aceea, metamorfozându-mă în roșu, din acel rece cenușiu plumb, aleg petalele de mac, un mac într-un lan galben, atotcuprinzător, iar voi să nu mă culegeți niciodată, căci mă voi ofili cu siguranță, lipsită de atingerea spicului, calină și plină de dor. căutare caut răsăritul în ochii-ți negri ce se luminează când mă privești, caut zâmbetul ce-ți îmbracă chipul atunci când îmi vorbești, răvășindu-ți părul moale ca de catifea, caut să te aduc în vis și să-ți aștern dorul peste ființa mea, apoi posibil să arunc pe cer artificii colorate, atunci când în tremur voi simți că mă atingi, posibil trupul să-mi devină o flacără ce nici departe fiind nu ai cum să o stingi, și mă lipesc așadar de pieptul tău, în ochii-ți negri adânc privind, căci îți simt mereu sărutul, pas cu pas, după mine venind. lumini de foc coborâtu-s-a din cer semeț norul, de umbrit-a strălucirea pe pământ, rămasă izolată-n oameni, răsuflarea-și poticnea ritmul, latență și răcoare inspirând, apoia se aprinseră din fulgere divine lumini de foc, ce loveau ca un pumnal în trupuri împietrite, iscând scântei în ochii tuturor, când, scuturând virtutea-n stropi de ploaie, golitu-s-a umbra din întregul nor.

135

POESIS

Anna-Nora ROTARU

APOSTOL FĂRĂ NUME „Să-ți spele tălpile, Doamne, din drumul prăfuit, Te-ntâmpine cu crini, cu mir și smirnă pe altar!“ RĂTĂCITOARE UMBRE...

Ce ți-e și cu viața asta, cam nedreaptă...

Ne naștem ca o floare ce apoi se veștejește...

Rodim și în țărână cădem ca fructă coaptă, Lăsând poate ceva sâmburi și, după faptă, Gongul ne răsună, jalnic ne vestește...

Că timpul ne oprește...

Ne doare despărțirea când lăsăm cele lumești, Că nimeni nu ne-a spus ce altceva ne-așteaptă...

La capătul de drum fiind, de-i dat să te oprești Sau poate pe un altul d-ești gata să pornești Spre-o nouă viață, urcând treaptă cu treaptă...

Neființă mai-nțeleaptă...

Le-am udat cu dragoste-n căuș cu sacre lacrimi, Le-am oblojit, când ramul poate li-era frânt...

Un pic de doruri omenești le-am dat și patimi Și-ntelepciune să priceapă Logul Tău cel sfânt.

Crescură chipuri ca al Tău, din humă și-uscăciuni, Din câmpuri, deșerturi, chiar crăpături de stânci...

I-am învățat să gângurească cuvinte-n rugăciuni Și cum să scoat-aghiazma din grotele adânci, Să-și spele fiecare, de tină, sufletul neșlefuit, Ca primenit le fie, când Tu-l vei pune pe cântar...

Să-ți spele tălpile, Doamne, din drumul prăfuit, Te-ntâmpine cu crini, cu mir și smirnă pe altar!

E ORA... ACEEA...

Unii pleacă, lăsând în noi gropi sângerânde, Adânc în suflete și în trup, ca un dar amarnic...

Ne strânge-n piept durerea cu ghiarele-i flămânde, Dar cine oare să ne spuie, atunci, cuvinte blânde, Că poate cândva ne-om regăsi pe-un plai mai darnic...

Sau c-așteptăm zadarnic...

Alții ne dispar prin ceața existenței, fără urmă, Luându-ne bucăți cu ei, făr-a-nțelege când și cum...

Atâta timp cât împreună tot alergăm în turmă, De veste nu prea prindem că viața-ncet se curmă Și să-i schimbăm filele n-apucăm nicicum...

Târziu ar fi oricum...

Depistăm doar la sfârșit că suntem fantasme, Că încă ne târâm pe cenușa existenței sumbre...

C-am rămas goliți de suflet și-n cadaverice miasme, Mai doare trupul osândit cu ultimele-i spasme, Până și noi vom trece-n lumea din penumbre...

Rătăcitoare umbre...

APOSTOL FĂRĂ NUME De-mi ceri, Tu, Doamne, sufletul am să-l predau, Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învățat destule...

Din viața ce mi-ai dăruit, am luat și pot să dau Și l-alții, că brațele-mi sunt pline și sătule!

M-ai învățat cum să sădesc și roade am cules, Din pântecele Pământului dar și din mine...

Ca ofrandă, din toate, fructu-ți dau, cel mai ales Și Tu, să-mi lași zborul spre sferele-ți divine.

Sădii-n fertilă humă, dar și-n stâncă și-n nisip Semințe ce mi-ai dat, să poată prinde rădăcini...

Evlavioasă, cum mi-ai spus, ca niciuna să risip, Din ele să răsară-n puzderie, vlăstare și tulpini.

136

E ora... aceea sumbră, cu lună roșie în noapte, Când trupurile se zvârcolesc în așternuturi Și mută pare gura de-nghesuite șoapte, Când de coșmaruri nu poți să te scuturi...

E ora... când durerea-n sânge îți pulsează Și sufletul, de teamă, începe să vibreze...

Gândul priponit de-un ciot de vis oftează Și-ntunericul, vrea fantazme să picteze...

E ora... când pe la colțuri ies năluci, Purtând pe ele-ncă, de vremi, uscate jerbe, Ademenindu-te viclean pe drumul lor s-apuci, Cu pas funebru, spre alte lumi, acerbe...

E ora... când stropi de apă cer setoșii, Cu gurile căscate așteptând a soarbe...

Tresari în somn când țipă buful și cocoșii, Se zbate pleoapa pe goalele priviri și oarbe...

E ora... când mintea amorțită nu-ți percepe Dramul de conștiință se zbate-n agonie...

Simți că ceva sfârșește, altul poate nu-ncepe, Și-auzi hâde umbre cum gâlgâie a ironie...

E ora... când țipătul răzbate prin coșmar, Speriind la cruci, răscruci, câte-o driadă...

Când scuipi în sân, jurând s-aduci pe-altar Lumânare, tămâie, ultimului păcat spovadă!

E ora... când... Binele luptă cu Răul, În noi și pentru noi vroind să-nvingă...

Așteptând sentința: ori să ne-nghită hăul, Ori în Eden Mâna cea Sfânta să ne-mpingă ...

E ora... aceea...

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Dumitru TOMA

ZAREA DIN SOMN (I) „Și să zbate să deșire/ Ce mă deapănă cu greu,/ Să înjug la drum de fire/ Timpul Tău cu visul meu” Toate într-Unu Sparge-te cerule, rouă te-adună, Patimi și treceri din ape în spumă, Taină legată în rostul ce strânge Vremea și locul la mine în sânge, Din zări și adâncuri în care-am închis Întregul ce-a ars, a rodit și s-a stins.

Sparge-te cerule, rupe-te-n două, Cușmă te-adună sub care nu-mi plouă. Și miezu-mi arată din care mă trag În piatra pe care-o zidesc și-o sparg În Ceea Ce Este să crească mereu Cu toate într-Unu din care sunt eu.

Ca să poarte înspre praguri Tot ce-am împletit din fum Și apune în șiraguri Peste partea mea de drum.

Să cuibărim o odaie Vin lăstunii de departe Cuiburi să zidească noi, Sub streașina ce împarte Ploaia scundă-n amândoi.

Doi străini, din mâluri două Petrecute prin undrea, Și-nodați cu ață nouă Toarsă din visarea Ta.

În spate e fumul E-aproape de ziuă, așteaptă să scad, Să curgem din zare în hăuri de iad.

Petrecem cele-nverzite-mpreună, Clarul și ceața căzute din lună Pe oiștea mută, sădită-ntre noi, De care tăcuți atârnăm amândoi – Eu aripă-n scapăt, tu zare în zori, Deșiră-se drumul din foc în răcori.

Oriunde ne-ar duce bântuie scrumul, Umbra e-n față și-n spate e fumul.

Noi suntem pacea, dezbinul și jocul În vântul care ne stinge norocul.

Din miezul a toate-ncolțim amândoi Când ceea ce trece zidește în noi.

Unde gândul rar ajunge Este caldă urma Ta Unde gândul rar ajunge, Aș huli de mi-ai ierta Frigul care mă străpunge.

Rânduiți de nu știu când, De s-ar rupe ceru-n patru, Și ne chinuie pe rând Să fim Unu-ascuns în altu.

Să ne strângem fân și paie În nămol de la fântână, Să cuibărim o odaie Unde toate se adună – Zări și stele și dafini Și sticleți cu coadă neagră Care strigă prin vecini Calea care-o să ne-aleagă.

Când bântuie ceața Pe piatra tocită-n cuvintele Tale, Ajunge măduvă prelinsă-n sandale. Și până s-o vadă ce vine din Soare, Cu toții o spurcă și-o calcă-n picioare. Și la dus și la-ntors se aude-n adânc Să furăm țesătura în care ne strâng Sub zidul de unde bântuie ceața, Când vremea în cale-și încurcă verdeața.

Și să zbate să deșire Ce mă deapănă cu greu, Să înjug la drum de fire Timpul Tău cu visul meu – BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

137

POESIS De departe, din departe De departe, din departe vine-o brumă de foc viu Să-și ascută dinții fragezi înfigându-i în sicriu, Iar pe marginea-ncheierii se strecoară și se plimbă Când amiaza și-nserarea își dau mâna și se schimbă.

Una alteia-și iau locul cât își pune viața scutul Și pe scutec îmi crestează prohodirea și-nceputul. Într-o mână ghem de smoală și în alta de lumină Cum că toate ce-s făcute răsucindu-le se-nspină Și din gol un fir se toarce precum firul din tăciune Când de Însul se cuprinde rostul lumii de-l supune, Să-l întoarcă-n clipa-ntâie a tăcerii care-a fost Doar eșecul și izbânda ce ne știe pe de rost.

Iar în ghiața din fântână Speră să-și arate chipul Cele care tot amână Întruparea și nisipul.

Că sub straiele de ceață Firea noastră arde-n foc Clipele care îngheață Cînd ne-adună la un loc. Îl așteaptă pe păstor Și se vaietă și gem, Să sucească din fuior Firul și să-l facă ghem Pe răbojul meu din mână Unde umbra-și pierde pasul Și uită ce vrea să spună Că îi fură timpul glasul.

Din lut, în cer Vechea taină și misterul Îmi arată-ntruna cerul Și mă-ndreaptă cam pe unde Poarta m-ar putea ascunde. În vreun colț de geană verde M-ar petrece și m-ar pierde Peste pragul fără ușă, De vâltoare, de cenușă.

M-aș face Lumină Mi-e yarea întoarsă Și timpul pe dos, Că nu am în casă Nimic de folos.

Într-un caier de lumină Dintr-un caier de lumină Duzii scapătă-n cleștar Și ascultă cum suspină Seva lor cu gust amar.

138

Odaia-i adâncă, Iar eu sunt în stei, Sub daltă, în stâncă, În recele ei...

M-aș face Lumină În pâclă, în câlți, Dar văd că se-mbină Cei rari cu cei mulți.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Nicolae UȚICĂ

DIPLOMA se dedică memoriei prof. Florian N. PECA, spirit ales, justițiar, pe care Împăratul Verde și Împăratul Roșu n-au reușit să-l supună niciodată.

DIPLOMA Cine are diplomă trece clasa cine n-o are trece veacul prin urechile acului nu se vinde dar se cumpără se aranjează se fardează se coafează se folosește.

Imperios.

POEMA, MY LOVE Aici am locuit eu azi locuiești tu dacă pleci răspunderea îți aparține.

Ea va rămâne oricum.

din această stare de-aș putea o clipă s-o smulg s-o adaug lacrimei aripă.

DILEMA - Aveți o fotografie cu mine?

Dacă da, atunci vreau să cumpăr negativul ei.

Sunt cetățean serios, om de bine, iubesc tranziția și nu m-aș coborî din ea pentru nimic în lume.

Acupunctura ei asigură și garantează succesul gratuit, dar negativul e cel mai important în aceste vremuri, iar intrarea în veacul viitor se va produce prin negativ.

Chiar și ministrul finanțelor va emite bancnote și monede negative. Vom fi unica țară posesoare de creanțe.

Ce ziceți?

ANUNȚ Cetățean serios făcut pe coteț cumpăr imunitate parlamentară în vederea copertării dosarului pentru teza de doctorat având titlul clientul codului penal ofer acțiuni (în procente) la Societăți cu capital de stat privatizate ilegal.

Aștept oferte serioase.

PS. Exclus epoleții însoțiți de pisici.

MADE IN BÂRCA Soarele apare în van prea vijelios sufletul uman pârjolește clipe răsturnate-n noime e văpăi și basm golul dintre forme Doamne ce extaz Doamne ce-încântare sângele din mine s-a mutat în soare BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Regele Ferdinand I, Întregitorul României 139

POESIS BULETIN DE ȘTIRI

NOTE DE DRUM

Cinstea circulă în samizdat.

Onoarea s-a logodit cu leul.

Curajul e martir la cărat de apă.

Metodica școlară înmulțește regrete.

Suntem un ciclu cosmic privilegiat ce va evolua fără: agricultură pariată industrie palpabilă cultură.

Următorul buletin de știri va fi transmis la ... timpul trecut.

Închis în neliniștea zilei de mâine m-am întors la matcă.

Mijeau zorile iar fruntea mi s-a descrețit în râs de copil.

Satul meu purta la tâmple fulgi din ultima ninsoare căzută asupra banului Craiovei.

Primarul zace la pat între â și î.

DICȚIONARUL UNIC (fragmente) Când timpul mă culege de pe drum Dau pașilor mirosul lor de scrum .................................................... iar vânzătoarea a pășit spre el reclamă vrând să facă i-a și spus: e unic nevandabil n-o să găsiți altul de-ați colinda o viață-n est și în apus artistul s-a întristat și-a întrebat: de ce o fiți amabilă spuneți-mi taina iar vânzătoarea i-a răspuns șoptit că autorul și-a vândut și haina.

REMEMBER - Să mai veniți pe la noi, maestre! La Oradea, Cluj, Iași, Chișinău și, aproape peste tot în țară, s-a început eliberarea noastră de noi.

S-ar putea să fi fost ultima noastră reușită în materie de ocupație. Literele aleargă; cuvintele continuă zeci de mii de imortalizări ale nimicului.

- Ce mai e pe la reviste?

- Ce știți ! Am pregătit un indicator nou, l-am agățat la tablă…

Iubite cititor, Povestitorul prof. Florian N. Peca a pășit în viața de dincolo fără să fi fost vreodată înregimentat de vreun partid politic. Singurii să copii, care nu l-au părăsit niciodată, au fost poveștile.

De peste o jumătate de secol, poveștile sale pentru copii, publicate în reviste alături de elena Farago, zac în uitare. Un suflet caritabil, un suflet de copil, le-ar putea reda circulației publicului.

Textele de față se adresează atât celor care l-au cunoscut cât și celor ce nu l-au cunoscut, dar care, indiferent de vârstă, se simt în fiecare zi copii. (N.Uuțică)

Generalul Alexandru Averescu și Regina Maria

140

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS

Mariana ZAVATI GARDNER

Poezii „L-au văzut ca pe un inventator nebun ca un curcubeu blocat pe o pânză” O plimbare prin câmpuri

ploile s-au dus

Ape nebune copii ai furtunii de noaptea trecută sufocă haturile. simt țărna cum tremură, cum se pliază cum se aruncă și zbate cum încearcă să scape.

Azi nicio lucrare la câmp până când apele mor.

Îngâna absent o romanță în timp ce pășea agale de-a lung de canal s-a arătat neaua neaua s-a dus au dispărut încălțările în aer subțire nisipul i-a imprimat pe moment s-au arătat furtunile furtunile s-au dus invenția lui a zburat din pânza aceea, înalt, în albastrul etern

Trecere Absolutul se face iarnă Corbii-și fac cuiburi în pomul vieții plantat de mama și de tata în ograda din spatele blocului de utilitate comunistă redusă la maidan de aruncat gunoaie E un soare cu dinți, s-a petrecut recolta Suntem înnecați într-un internet solar sau poate lunar <cum mai e cu astronomia> comunicăm utilitar, sterp Ne spălăm ego-ul online cu necunoscuți fără sens, fără emoții sentimentele sunt acum noțiuni abstracte de enciclopedie Plimbare lunară L-au văzut ca pe un inventator nebun ca un curcubeu blocat pe o pânză s-au arătat ploile

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

s-a arătat soarele soarele s-a dus Secrete Ne ascundem în casă grădina e pustie Furtună șuieră grindina bicește atomii Păsări murate în smochinul albastru se transformă Ne ascundem în casă grădina e pustie Un labirint de ramuri nod de vis sălbatic în întuneric adânc tufiș de iasomie Ne ascundem în casă grădina e pustie Revoltă de vântoase tobe în aer epuizate-n gâtlej se întoarce vicleană lumina Ne ascundem în casă grădina e pustie

141

POESIS

JAPONERII GRUPUL „DINCOLO DE RETINĂ” COORDONATOR: MARIA OPREA Hokusai, Cei șapte zei ai fericirii

Maria OPREA

in thewheatfield – drops of sun

HAIKU luna plecată – singură silueta a doi guguștiuci mâinile spre cer – dincolo de retină noii ghiocei

în pragul serii – umbra salcâmului peticind drumul ploaie de vară – parfumul teilor inundă strada Lucia Cezara PLĂTICĂ

ploaie de vară – după ușa deschisă buza mușcată pământul uscat pe fila din calendar o camelie Mirela DUMA BILC

GOGYOHKA E sărbătoare pentru noi totul e tăcere doar sufletele cântă suav lângă o salcie.

Vin către tine cu mâinile deschise și pline de fructe de mai, iar tu mă prinzi în brațe și îmi furi un sărut.

HAIKU ploaie de vară – deasupra lanului nici o fereastră

Mă învârt, mă rotesc printre stelele îndepărtate și mă trezesc cu mine, la realitate.

tremurul frunzei – sub pălăria de paie o petunie

Ana DROBOT TANKA

GOGYOHKA GOGYOHKA Izgonită din cer primăvara se așterne în povestea fiecărei femei Cu o speranță într-o primăvară Dumnezeu a creat printre flori și femeia.

Viața asemeni unui trandafir printre spini își înalță frumusețea.

Florin GOLBAN

Pe cărări întrerupte regăsire divină la capăt de drum.

142

sunt lucruri ce nu apar pe gps-ul cel nou

Candelă în deșert cu veșnică lumină în liniștea albastră.

HAIKU

Diana Ionela GHEORGHE

primul meu sărut – tremurând sub adieri macii în floare

TANKA de sărbătoare doar cireșile de mai în mâinile lui

HAIKU shadow of thefisherman aroundthemoon – rockingtheboat wild poppies

macii în floare revenind lângă trenul spre orașul tău

și un soare răsare fără strălucirea sa

macii în floare – uitate-n curtea școlii blocuri de desen

GOGYOHKA există o poveste care nu poate fi amânatǎ poarta închisă nu oprește macii-nfloriți

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POESIS Eugénia PARASCHIV GOGYOHKA Ce ai într-o creangă, o căutare indefinită tăcere: aurul spre Căliman mana la tot pasul, apoi mâinile împrejur îngerii și cerul. silabele una într-una tăcerea fără forme într-o corolă robii punctului

Căprioara lângă stejarul fulgerat furtuna a trecut demult ea nemișcată pare o așchie desprinsă din trunchiul gros Această primăvară prelungă ca o balerină cu pași legănați ne agită pulsul amiaza toridă

GOGYOHKA

Ana URMA

afară cortina prin iarbă trandafirii luați de vânt, în cer coroana regelui.

haijini pe cale – luminându-ne cărarea florile de colț

HAIKU altă potecă – la semnul dintr-o carte hora ielelor

Sebastian CIORTEA

atâtea stele în jurul lunii, vals și umbre prin firele de iarbă pașii cu șoapte.

nuntă la castel – în buchetul miresei florile de câmp

cireșe scântei în cuptorul zilei de dincolo tata mă salută cu iarbă și flori Florina VULPOI

Plouă torențial șuvoaie pe șosea sub asfalt țărâna suspină de dorul apei

alunecări în somn picuri sunetele urmei și înverzirea umbre trupurile

HAIKU

din buzunarul nopții cuvintele ard albastru de întuneric gura mă doare

copiii dansează în jurul mamei îmbrăcați în robe, toată lumea, se înclină adânc.

același copac – pe treptele din tablou lăcrămioarele GOGYOHKA tăcerea încă un drum închis clipei cu spinii la vedere mă pregăteam vieții. mi-a răspuns cu o respirație sora mea geamănă.

Mona GHEORGHE TANKA

GOGYOHKA treaz printre cărți respir porția mea de oxigen cu inima păsări verzi bat în geam primăvara devreme vor semințe de liniștea mea Gavril BÂLE GOGYOHKA Iasomia înflorită peste creangă ochii ei negri privirile tremurătoare în rochie de mireasă BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

seara târziu un cuib cade în frunze de viță de vie, o pasăre cântă.

aromă de ceai cu gustul stăruitor – samovarul gol

Costel ZĂGAN

numai paingul țese și ceașca-i spartă

GOGYOHKA

HAIKU

poezia se naște în fiecare zi poetul doar bate la poarta cuvântului adevărul deschide

bătrânul stejar – adormit un fluture pe crucea tatii

un luceafăr de nisip se prelinge din clepsidra cerului noaptea mi-a împietrit pe buze scot poemul

ora de desen – dintre vii evadează stolul de grauri GOGYOHKA ce sens are șarpele veninos când ai țesut

143

POESIS cuibar de vise la pieptul tău?

Mariana CORNOIU

atât de alb.

HAIKU

HAIKU

macii înfloriți – călcâie sângerânde prin mărăciniș

bradul în noapte – încet rășina din el cuprinzând gâza

macii înfloriți – urmele străbunilor ascunse-n ierburi

în ambulanță – un cărăbuș în noapte căutând luna

GOGYOHKA

Ion CUZUIOC

gândurile alergând printre cuvinte dintr-o parte în alta în urma visului țesând poezie

GOGYOHKA

Carmen PASAT TANKA dincolo de gard iasomie-nflorită – atâta pace mama plecată puțin să vadă pe Dumnezeu vară începută rochie de flori îmi fac – îndrăgostită doar tu culegându-mă mă vei purta la rever GOGYOHKA E atâta verde în jurul meu, încât simt că mă afund în speranță.

toate pe pământ sunt trecătoare de la om până la ierburi și floare.

Vasi COJOCARU VULCAN GOGYOHKA

Am văzut o lume întreagă și n-am observat firul de iarbă din fața ușii mele.

Sub palmier bătrânul meditează sau doarme.

De pe vârfurile frunzelor picură liniștea.

Eu și muntele.

El, atât de bătrân iar eu,

Au înflorit copacii în jur atâta frumusețe că nu mă satur s-o admir. si se vor scutura florile ca și anii omului.

Poza cu chipul mamei am așezat-o în ramă.

Bijuteriile din pușculiță fără valoare.

Lacrima mamei prelingându-se pe obraz picură în palmă vindecând bătăturile.

Cu licurici în palmă străbat întunericul până la colțul străzii.

Doi tineri sub felinarul aprins numără stelele căzătoare.

Trupele române ocupând și eliberând Budapesta de regimul comunist al lui Bela Kun, la 4 august 1919.

144

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CUM ÎNŢELEG EU

Andreea MAFTEI

MAGDA ISANOS, POEZIA UNUI DESTIN Lumină, lumină, din nou tu cazi, și cântecul vieții n-a răsunat.

Mereu cheltuindu-mă-n timpul bogat, eu sunt ca un cer printre brazi.

Magda Isanos (Cine va cânta, Poezii, 1943) Magda Isanos redeschide, în literatura română, porțile unui curent literar extraordinar, modernismul, reîmprospătându-l, într-un moment istoric marcat de război și boală, prin poezia unui destin, de o profunzime nemaiîntâlnită, extrem feminină. De mic copil suferă de o boală gravă care lasă urme adânci pe corp și în inimă, în toată scurta ei viață, poliomielita. Cu o sănătate șubredă, Magda și-a învins moartea de multe ori, dar a acceptat-o așa cum e, lucru înțeles din poematica de mai târziu, ca o reînviere a tuturor simțurilor.

M-am instruit în poezia poetei ieșene prin liceu, dintr-o poezie școlărească, de analiză literară pe text, apoi, mai aprofundat, în facultate, deși nu reușeam, poate, să pricep cu toată maturitatea, de până atunci, înțelesul adânc al cuvântului, construit prin prisma unui destin fulgurant, de neacceptat. La Magda Isanos, citesc, astăzi, poezia cu o eficientă deschidere, necesară unui vers aparent simplu, într-o coerență uluitoare, dar uimitor de profund, în egală măsură. L-aș numi eu un supravers al creației, acel vers intelectualizat, care poate întrece orice realitate de nebănuit, cu o vivacitate a trăirilor, inegale, nuanțate, o poezie a lucrurilor, credibile ori mai puțin bănuite – natural-afective. Rupt dintr-un lirism existențial, acesta se intuiește prin substanța subiectivă a cititorului, fără ca mesajul artistic să fie diminuat și nici pe departe ermetizat de eul liric. Pompiliu Constantinescu aprecia, la poezia Magdei, „un intimism din care irizează nu știu ce nostalgic, versul sugerând mai mult decât spune în esență.” („Feminitate și poezie a fiziologiei”, Vremea, 1942). Îmi asum, astfel, să clasez poezia poetei Magda Isanos printre cele mai bune poezii moderne din timpul celui de-al doilea război mondial, o poezie a vieții văzute ca modalitate de acceptare a morții-lumină sau, dintr-un oarecare unghi personal, cea mai bună poezie feminină, românească, a modernității românești. Influența poeziei postbelice și mult mai târziu, chiar astăzi. În volumul postum Poezii, 1943, Magda Isanos își învinge propria moarte, însușită ca o eliberare de trupul neputincios ce o imobilizează în boală. Natura reală a spiritului, este supracorpul ei, cu o voioșie copilărească și un patos în fața tuturor aspectelor vieții. Moartea nu putea fi decât acceptată, o utopie a luminii dezvoltând în percepția poetei, ideea de lumină, de clădire și de supradimensionare a sentimentalului; ideea naturii-mamă, nestrămutată de conștiință, survine dintr-un confidențial, al echilibrului mental și vizioBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

nar : natura, mamă a celor văzute și nevăzute, tainică și necesară, într-un timp onest. Modestia poetei se întrevede doar prin absolutizarea unor gesturi mărunte, simple, iar nu prin lipsa imaginației sau a procedeelor lirice obișnuite. Prin sintaxă și topică, se impune un stil curat, lipsit de artificii și goliciune semantică. Mesajul artistic este cât se poate de convingător.

Soarele este proclamat liric zeu al plantelor și al ei-însăși, la care se închină deseori, considerându-l motorul vieții pe pământ, lui închinându-i „imnuri” pentru fiecare zi în plus, cu zâmbet larg, în fereastră: „Și-n aerul în care nu erau zboruri,/ pomii, ale căror umbre nu se născuseră,/ cântau un imn pentru viață,/ ca niște oameni goi și frumoși ei cântau:/.../ Și-un curcubeu pe deasupra tulpinilor strimte cade vestind:/ nu moarte, desigur, nu moarte,/ pomilor tineri în dimineața de marte... (Pomii cei tineri).

În ideatica versurilor și a conștiinței este reprezentativă imaginea feminității și a egalității între sexe, a trăirilor fruste și a creațiunii absolute, Natura, viața sunt extrem de convingătoare, de bine redate, în vers, într-o empatie desăvârșit creatoare, mai bine decât ar putea fi ele prezente în realitatea materială a lucrurilor înconjurătoare societății contemporane. Studiile efectuate la Școala eparhială de fete, din Chișinău, îi conferă artistei încredere în puterea femeii de mai târziu, o tărie de caracter și o convingere specifică meseriei

145

CUM ÎNŢELEG EU de avocat, dar și studiilor sale de filosofie. Boala nu îi afectează luciditatea și ascuțimea spiritului ori a gândirii, ba din contra, e o acutizare a tuturor simțurilor. Avea o deosebită plăcere pentru lectură, aprecia limba română, istoria și filosofia, încă din școala primară. Părinții au avut un rol deosebit în buna creștere a fiicei lor, ajutând la dezvoltarea intelectuală a Magdei și a fructificării talentului ei nativ, aflat mai târziu, în lupta cu boala. Mama ei îi oferă toată atenția și îngrijirea necesară pentru vindecare și o sprijină, încă din școală, în toate convingerile feministe pe care le militează fiica ei, privind drepturile femeii (premiul II, la un concurs organizat de societatea „Tinerimea română,”, 1933 și susținerea unei conferințe cu tema „Femeia în literatura română”, 1934).

Exilul părinților la București a făcut necesară impunerea unui act de credință în toată puterea divină existentă și neexistentă. Războiului nu îi era ușor de supraviețuit, de rezistat fizic, cât și mintal, când toate angoasele unei lumi chinuite se revărsau în jur. Probabilitatea unui eșec al vieții era de zi cu zi. Poeta vedea cu lumină orice rezolvare, natura vie fiind vindecarea supremă, de orice fel. Țelul vieții ei este unul clar: „Trebuie să preamăresc ceva și să mor./ Slavă pământului plin de morminte.../ Trebuie să scriu, cu puține cuvinte,/ de țarini și oamenii lor.”

(Cine va cânta).

Profunzimea înțelegerilor are rădăcină în subconștientul inundat de ideea morții – supratema tuturor poeziilor din primul volum, publicat cu ajutorul soțului ei, Eusebiu Camilar, 1943, în Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”. Nașterea fiicei, Elisabeta, în 1941, produce o bucurie mai mare decât orice volum de poezie, dar boala Magdei se agravează tot mai mult. Cuplul de scriitori devine mai puternic, mai sudat.

Eusebiu trebuia să meargă la oaste. Războiul nu menajează pe nimeni. Poeta va publica tot mai mult, un an deosebit, din punct de vedere literar, dar nu și profesional, ca avocat. Va urma refugiul familiei la București, la sfârșitul lunii martie 1944, incendiul în urma unui bombardament de aviație care distruge manuscrisele celor doi scriitori, în iunie, iar mai târziu, în luna noiembrie, Magda Isanos, moare, la numai 28 de ani. Această moarte crudă va stinge, în literatură, posibilitatea unei poezii în ascensiune, ori a unei proze moderne deosebite, ale unei scriitoare de o delicatețe aparte, sensibilă, optimistă, cu calități vădit literar-filosofice, convingătoare pentru o societate, ea-însăși bolnavă, depresivă și într-un continuu regres legat de edificiul artei, spre prosperitate și calitate.

La comemorarea Magdei Isanos, Cella Serghi puncta: „Și-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel țipăt, care trezește pe oameni la o viață nouă, care îi scutură și îi silește să vadă frumosul. Ne-a părăsit, dar nu înainte de a ne lua voinicește de mână și a ne duce undeva foarte sus, în crestele curate ale munților, nu înainte de a fi sădit în noi nădejdea în zile mai bune.” („La comemorarea Magdei Isanos”, în Drumul femeii, decembrie 1945).

Unicitatea comportă la Magda Isanos probitatea unui talent imens, original, strălucitor: „Se va vorbi despre noi.

Nu-i ciudat?/ Pentru că stând în insula noastră-am visat,/ am fost tineri și-am avut lumină multă de dat,/ până-am scăzut și ne-am întunecat./ Se va vorbi despre noi. Nu-i ciudă?”

(Departe sunt volburi).

Tinerețea Magdei și bucuria pe care o arată, adesea, su-

146

rorilor ei, familiei întregi și prietenilor, este punte spre o limpezime și o acuratețe a sentimentalului transpus la nivel de artă, într-un ritm eficientizând lectura capabilă învățării, reținerii pe termen lung. Visul, natura reală, lumina, gustul, trecerea ireversibilă a timpului, rotația anotimpurilor, iubirea, jocul, metafizicul, angoasa, trăirea extatică, dezechilibrul, prelungirea nocturnului, grija manifestabilă, familia, cuvânt și răgaz, toate aceste teme descriu, într-un echilibru necesar și dorit, cu forța unui limbajului poetic „sonor”, feminin, un destin devastat de boală și de nesiguranță zilei de mâine, în aceeași măsură provocatoare, o cruntă acceptare a morții tinerei lipsite de noroc. Iată, o poezie-mărturie a vieții, cu un retorism grav, deziluzionat – emblemă a poeziei moderne, merită redată integral: „Nu știu cum s-a făcut./ Tinerețea s-a dus, a trecut/ Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat./ Nu mai e mândru și încondeiat.// Ce s-au făcut zilele răsunătoare,/ vara mea cu grâu si cicoare?/ N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte./ Toate erau mai frumoase-nainte.// Lumina egală/ nu m-ademenește, nu mă-nșală./ Toate fructele spre care-am râvnit/ s-au copt și-n vis din nou au înflorit.// Da. Nu știu cum s-a făcut.// Pământu-i mic și zările-au scăzut./ Nu se petrec minuni și nu cad stele,/ ca-n nopțile copilăriei mele.” (Nu știu cum s-a făcut) Acuitatea resimțirii morții reduce viața la „un răsărit”, deși numele artistului rezonează cu tăria convingerilor repetate în subconștient. Impune efemeritatea clipei Viață, nu mă părăsi oh, strigătul acesta pătrunzător până în măduva oaselor, aduce subliminal nevoia de renaștere. Începuturile respiră aer greu, deși bogat în „recoltă”, în „fruct”, semnul familiei grijulii, interesată de soarta poetei. Se pare că nimic și nimeni nu contestă puterea iubirii vindecătoare, iubirea mamei de o mie de ori mai puternică decât nenorocirea bolii: „O pasăre zbura-n cea dintâi zi repetându-l (n.r. numele) și pomii ceilalți mă luară de mână/ - Hai să-nflorim... Tu nu mi-ai spus despre toamna frunzelor roșii,/ tu nu mi-ai spus despre moartea copiilor,/ nici pentru ce trandafirul sălbatec/ râdea-n cimitir...” (Viață, nu mă părăsi). Magia nu dispare, se intensifică cu venirea somnului liniștitor, cu profunzimea clipei amintite. Visul e calea spre cunoaștere. „Piticii”-magi aduc în tolba lor strălucirea din „străfunduri”, natura de sus, în jos impune „molatec” starea de bine. Fiecărui gând tot mai adânc, un încurajator surâs de poveste „atât de tânăr”: „Toate le-aud./ Și-auzul încă mi-i crud./ Clopotul sângelui molatec, rotund/ Ține veștile care nu mai pătrund.”

(Auz).

Pesimismul, iată, nu întârzie să apară – oare de ce?, separă fiecare trăire extatică, de condiția realității. Amurgul sufocat de întrebări – ce știe, ce a reținut, ce cunoaștere nouă o va ridica din chingile negre ale destinului? „Revolta s-a făcut surâs, durează”, iată, patima lucidității nu-i scapă. Doar amiezile își aruncă arcanul spre „lumină”, „ce-a fost mai demult am uitat./ Poate-am adormit și-am visat.../ în toate-i prea multă lumină./ Soarele l-as culege cu mâna./ Dar pân’ la urmă eu voi fi cules/ și voi cădea în întunerec des.” (Clipă, desfă-ți aripile). Alege să își lase trupul celor care l-au născut, pământ și apă, într-o gratitudine naturii imense. Se va aduna oricum o lumină deasupra sa să îi mai strige „numele și-așa sonor”. Un înger va primi sarcina poetică a rugăciunii, și nu oricare, un înger al luminii solare va ridica ceața nopții și va aduce altă zi. Punctul favorabil al zilei, timpul amiezii.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CUM ÎNŢELEG EU Lutul greu al păcatului nu poate duce ruga spre orizont, va pierde din start rapiditatea mișcării acelor de ceasornic, își pierde din sens, cuvântul inițial. Îngerul va avea ușurința necesară unei comunicări: „Mânile mele grele nu se ridică./ Îngere, m-aș ruga și mi-i frică;/ însă tu cu aripa roagă-te tare și zi:/ Să fie cu soare, să treacă repede ultima zi...” (Înger din lumină).

Limbajul metaforic este fluid, îmbracă forme ale naturalului. Umanul materializat este transferat în plan metafizic.

Fluxul sonor al limpezirii, al liniștei, este opus sedimentării cugetelor. Iubirea apare ca o barieră în calea unui război neterminabil, ce nu se poate opune morții iminente. La ce folos?...: „Moartea veni atât de simplu, tăcut./ Mâinile care nu puteau cuprinde-au zăcut,/ puse una lângă alta, cum sunt uneori anume așezate unelte sau flori. (...) Sub iarbă, poate, sânul mic de fată respiră încă noaptea și se teme.” (Când cel iubit) Până și necuvântătoarele simt mirosul morții, lipsa iubirii prelungi, nimic nu e aievea, nimic nu e etern. Se deșiră temeri tot mai multe, pe parcurs ce ne afundăm în lectură, optimismul nepregetat, de la începutul lecturii, se aliniază ideii obsesive ale întunecimii bolnave. Lumina solară, transparența privirii, florile și îngerii capătă culori disproporționate cu realitatea imediată. „Dulăii vor veni să mă miroase,/ cu boturile negre, somnoroase,/ și gudurând spinările: «stăpână,/ de unde vii, că mirosi a țărână?»...” (Întoarcerea).

Pe coridoarele amintirilor, memoria afectivă alunecă pe linia epicului. Copilăria este marcată de imaginea bunicului și a pomilor din fundul grădinii: „Cine povestește în mine, cine/ mi-aduce aminte c-am trăit acolo,/ în țara dintre sobă și genunchii bunicului,/ întâia poveste cu zmei?” (Copilăria mea). Lumea poveștilor copilăriei aduce, în prim-plan, simbolismul întârziat al modernismului interbelic, ca o prelungire a unui dicteu european. Influența franceză e semnul culturii pe care Magda îl are de multă vreme, în ciuda bolii. Dar oare chipul bizar al bolii a salvat vreo fărâmă de imagine a vieții neperturbată de nicio frică, de nicio durere, de nicio opreliște, în cutia amintirilor, simbolizând viața trupească peste firea celei spirituale? Poezia modernă are fiorul acesta al liricului exploziv, vital, esențializat. Impune coerența și clasarea valorilor pe trepte superioare, duse la apogeu, spre absolut. Firea consumptivă a tinerei poete probează adevărata originalitate și putere a discernerii, trăsături ale poeziei moderniste, ale poeziei cu adevărat poezie, cu o „conștiință de sine și, deci, o existență proprie, după legi care sunt numai ale ei, e evoluție, o mișcare previzibilă în timp.”, definește criticul Nicolae Manolescu, poezia modernă, iar nu a imaginii false, golite de adevăr, ci a esenței: „Magda Isanos este o poetă originală... Nota ei este spaima că nu va apuca să spună tot ce are de spus. Boala i-a dat o mare gravitate lăuntrică: poeta ia cunoștință de univers ca și cum s-ar ruga,

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

tulburată de toate câte sunt în juru-i, cu sentimentul că se împărtășește dintr-o taină.” (Nicolae Manolescu, Poezia între cele două războaie mondiale – vârsta modernă a lirismului, Istoria literaturii române, studii, 1979) Poemul lucidității, creează un ars vivendi defeminizat, egal, cu delicatețea unui om născut pentru a fi întâi de toate femeie, apoi poezie. Neseparate cele două, viața și moartea, două noțiuni abstracte, în procesul de „moștenire genetică”/ transcendentală a lumii – aducerea strămoșilor în prezentul liric, conferă poematicii o aură de legendă, nu pentru ierarhizarea aspectelor de adevăr, ci mai cu seamă a posibilităților reale de asumare a numelui și a potențialului intelectual dezvoltat. În poezia Multe chipuri, Magda Isanos își asumă ideea guvernatoare a discipolului și a oglindirii perfecte.

Strămoșii „cei mulți” sunt imaginea chibzuinței, pentru care ea își pune obrazul: „Multe chipuri s-ascund în oglinzi,/ obraji și mâni ca nuferii deschise,/ străbat la suprafața multor vise/ străbunii mei cucernici și plăpânzi.”

Metafora păsării, ruptă de zborul ei, la ivirea nopții, aduce ca atare furia întunericului „deasupra lumii”; imposibilitatea zborului dezlocă de la sine imaginea lipsei divinității care privește moartea pasiv printre credincioși: „Cât dencet acei fulgi de-ntuneric căzură,/ deasupra lumii, ca o cenușie nedumerire (...) Și timpul însuși mai curgea acolo/ prin umbră ca printr-un pământ afânat./ Dar cine respiră ușor, fericit? (...) Noapte. Dumnezeu însuși sărută/ cu gura lui neagră pământul,/ ca și când cu duioșie ar spune:/„Haide, -nvățați-vă câte puțin să muriți...” (Noapte). Spre polul opus, eul inundă sub fericirea clipei, la lumina zilei. Acolo învață să-și spună crezul adevărat, optimismul reînviind brusc. Aș motiva poezia Mă scald în zi o definiție a poeziei însăși, un axis mundi liricizat, personalizat în scopul creației, către universalitate. Copacul este, poate, trupul ce a prins rădăcini de lumină, dator să își accepte menirea, indiferent de alte considerente personale, să-și ducă la bun sfârșit ceea ce i-a fost scris. Poetul, precum copacul, are forțe limitate și supuse universalului. În fereastră doar chipul femeii râvnește, cu poftă, la viață, scriindu-și durerea ori bucuria: „Voi scrie despre-acea necruțătoare/ bucurie de-a fi tânăr sub soare;/ cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață./ Tu, sărută-mi cartea, dimineață...” (Mă scald în lumină) Poeziile din primul volum, și în fapt, majoritatea poemelor poetei Magda Isanos, publicate postum readuc, în forță, modernismul în literatura română, culminând printr-o originalitate și o profunzime ideatică a substraturilor vieții, adâncite ori dezvelite de conceptul de moartea-lumină, cât și o propulsare a feminității în meandrele literaturii de calitate.

Pentru acestea și multe alte frumuseți lirice (nespuse din lipsă de spațiu), prezente în poezia poetei ieșene, vă invit să readucem lectura lor în actualitate.

147

PROZĂ

Bianca DOBRESCU

AVENTURILE MOTANULUI LU (IV,V) IV. Parcă era zi... sau noapte. Nici nu-și mai dădeau seama. Lucrau la foc automat și, din când în când, se întrebau cât le e de foame (nicidecum cât e ceasul). Sub câteva roci, chiar acolo, pe Marte, o mână de pisici proaspăt picate din spațiu plănuiau să ia cu asalt conducerea întinderii marțiene.

Nu-l înghițeau peste măsură pe motanul Sping și îl găseau cu totul și cu totul agasant. Deși, dacă l-ar fi feliat cu ghearele lor ascuțite, și pus poate, la marinat, s-ar fi sfiit săl împartă sau să-l pună, undeva, la păstrat, pentru „vremuri mai grele”. Cu toate că, n-ar fi vrut sub niciun chip să tragă a rău. Iar asta pentru că odată ce l-ar fi învins pe urâcios lucrurile ar fi mers doar spre mai bine.

Acolo, făcându-și liniștea creativă, pisoii inventară câteva dispozitive cu care puteau comunica de la mare distanță între ei și își concepură niște arme care le transformau considerabil ghearele în niște freze ca cele de la tractoarele cu care lucrează bunicii altora pământul. Iar asta, la comenzi subtile, ca de pildă un mieunat supus ori măcar dojenitor. *** Odată, când Lu se prezentă în fața lui Sping și nu se mai văzuseră de la prima discuție, acesta îi puse la dispoziție laboratorul promis, iar Lu îl acceptă de îndată. Aici inventă fel de fel de tipuri de mâncare și avea acces la ustensile răcnet, care nu se găseau nici măcar pe piața neagră de pe Terra. Știa astfel, de existența fiecărei camere de luat vederi de pe întreg spațiul marțian dar și despre fiecare soft de recunoaștere facială și fix locul în care este poziționat, ori cum să se joace cu holograme. Și învățase și cum să păcălească sistemele, astfel încât să aibă acces la tot imperiul lui Sping ăsta pe care ajungea să îl deteste din întreg străfundul său de pisic ajuns la prima maturitate. „Noroc că tehnologia n-a avansat într-atât încât să-mi dea șah mat”, își râdea Lu, pe sub mustăți. „Sau noroc că n-am avansat eu într-atât încât să inventez ceva ce mă poate dărâma”, ținea să-și adauge.

Cartografiată cu mii de ani în urmă și împărțită în zone cu denumiri care nouă, nu ne spun absolut nimic, precum Lk60ml, Kf24mp ori Jtl123lgt, iar fiecare zonă cu propriile litere și cifre parcă trântite de o persoană de-a dreptul lipsită de imaginație ori tact, planeta Marte era inundată de mieunături. *** În 11TMy18, Lu își construise un fel de culcuș destul de comod, în care aveau loc, fără să se înghesuie, și alte șase pisici. Încercă în cartierul ăsta să se impună și să joace după propriile reguli, iar când văzu că se descurcă de minune și multe dintre felinele lui Sping îl urmează cu sfințenie, conducătorul îi ceru să-i fie mână dreaptă, și plictisit nevoie mare, să se ocupe el de treburile „împărăției”. Lu ceru răgaz să se decidă măcar câteva clipe. Dintr-o dată se vedea cu o responsabilitate inimaginabilă cu care nu avea absolut nici cea mai mică idee ce să facă și, pentru că întotdeauna s-a lăsat fascinat de înțelepciunea colegei sale de

148

breaslă, Tune, merse să o consulte.

- Lu, tu știi că eu nu pot lua decizii pentru tine. Și nici nu vreau să te influențez în vreun fel. Cred că ne-ar ajuta foarte mult, să ocupi un astfel de post, dar nu știu dacă ești pregătit astfel încât să nu te lași manipulat de Sping. Pentru că nu ne punem cu șiretenia unei pisici veche de când e lumea care a văzut și a auzit și a trăit tot ceea ce noi nici măcar nu putem gândi sau chiar imagina.

- Stau ca pe ace, pe cuvântul meu de pisoi vărgat.

- Chestia e că răul se taie de la rădăcină. Și nu există alt mod de a-l învinge în afară de a lucra din interior. Pe cât de ghinionist, pe atât ești de norocos că te place și are încredere în tine. Iar asta pentru că spui lucrurilor pe nume și... crede totodată că nu ai niciun pic de putere...Și că degeaba ești tu un visător, dacă el conduce.

- Ai dreptate, Tune. Dar trebuie să fim conștienți că fără ajutorul vostru eu nu pot să răzbesc. Am pornit la drum ca o echipă, trebuie să continuăm în echipă.

Următoarea zi, cei șapte călători interspațiali se întâlniră să poarte o ultimă discuție într-un cadru neoficial. Iar Gal, comandantul Rotiloidului, luă cuvântul.

- De mâine Lu va fi mâna dreaptă a căpeteniei. Nu pot decât să mă bucur și să mă întristez în același timp. Acest lucru înseamnă că toți ochii și toate camerele vor fi țintite pe orice mișcare face. La adunări, ne vor trimite holograme, astfel încât el să fie în siguranță și nu vom mai avea putea comunica cu el decât prin dispozitivele pe care le-am făcut de curând. Este singurul mod în care ne putem sfătui, dragi pisoi.

- Tot stând pe gânduri, mutându-mă de colo colo, mia venit ideea asta. Dacă Lu va avea acces și la Rotiloidul pe care ni l-au „sechestrat”, nu am putea trimite un mesaj celor de pe Pământ prin care să le dăm un semn: SOS există viață pe Marte. SOS căutați-ne!

- Și dacă ne-ar trimite un nou echipaj, ce am rezolva, Ghinț?

- Într-adevăr... i-ar aduce aici...și atât.

- Cei de pe Pământ nu ne pot ajuta.

- Nu ne pot ajuta... dar pot să știe că există viață aici?

- Pot, dar lor chiar le-ar lua zeci de ani să creeze dispozitive cu care să-l învingă pe Sping.

- Așa este, răcni Sue. Prin urmare....suntem doar noi.

- Șapte pisoi de staturi medii și rase diferite.

- O bingaleză, un norvegian de pădure, o himalayana, un mau egiptean, un british tabby sau vărgat (cum îi place lui să-și zică), o singapura și un sfinx.

- Bravo, Mohz, ai făcut inventarul ca la carte. Fă și socoteala fricii de pe Marte și câteva calcule complexe în scenarii variate privind toate modurile în care putem eșua și cum să ne scoatem blană curată din toate situațiile.

- E o treabă destul de grea, prietene.

- O treabă destul de grea....mormăiră pisoii.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

V. În primul rol de „conducător”, Lu avea acum gărzi și servitori și nu trebuia să mai miște un pas pentru a-și satisface orice nevoie. O pisică cu blană pestriță îi mângâia capul în permanență, o alta îi masa încheieturile....iar ca să fie treaba treabă, nici nu mai trebuia să-și murdărească labele-n nisip marțian, pentru că avea chiar sub el un dispozitiv care arunca reziduuri printr-un tub direct în vastul univers. „Îngrășământul găurilor negre”, îi zicea Sping.

Lucrurile mergeau de la sine, pentru că Sping inventase o metodă prin care planeta să fie continuu în profit, fără să fie nevoie ca el să miște un deșt. De asta, din cinci kilograme, Lu cântărea acum peste nouă și abia se mai mișca de colo până colo.

- Burțile... îi trecu un gând....Și dispăru brusc. Ca și când n-ar fi fost niciodată....Burțile....adu-le aproape...

Dar nu-i mai păsa de burți. De lucruri. De pământ. De Tune, Sue, Gal și alți pisoi. Și nici să salveze pe cineva.

Acum, Lu.... Ei bine, Lu avea puterea. Era puterea.

Ghinț încerca să-l conecteze prin dispozitive. Iar Lu nici nu se sinchisea să mieune. Era vrăjit. Avea totul la picioare...Totul....Totul era al lui. Și nu trebuia să facă absolut nimic. Nimic. Doar să stea. Până și tonul, mestecat și pisat îi ajungea în gură, printr-o țeavă. Trăia visul oricărei făpturi care se zbate pentru a ajunge în vârf. Și nu-i mai păsa. Era veșnic. Își aparținea sieși, nu dădea ordine nimănui. Conducea. Era slugărit. Era un zeu. Și n-avea nevoie să i se închine nimeni. Doar să nu fie deranjat. Îl înțelegea și îl aprecia din ce în ce mai mult pe Sping și nu contenea să-l scoastă din laude. Deși...și pentru a face L A U D E trebuie să „deschizi gura”.

- Dar poate că toată agitația, toată motivația.... tot drumul ăla de colo colo pentru ceva sau cineva, toate astea te fac să simți că trăiești...Însă n-avu timp să-și continue și gândul ăsta, că un vas plin de creveți i se aduseră în față. Între timp, lăsate de capul lor și dându-și seama de cât de mici și nesemnificativi erau de fapt, și de prostia pe care o făcuseră, de cât de deștept era Sping, care le învinsese și transformase, acum, în legumă, cel mai inovativ, mai pur și mai necopt coleg, cei șase pisoi nu demult sosiți de pe Pământ se gândeau cum s-o scoată la capăt. *** După ce se văzură nevoite să-și schimbe ascunzătoarea, pisicile căutară să analizeze, strict secret, cele mai bune pasaje submarțiene în care își pot încropi o grotă pentru întâlniri cotidiene și unde să reușească să gândească manevre, prin care, cel puțin îl pot aduce pe Lu înapoi, la realitate. Și așa făcură.

Chiar atunci, Gal solicită lui Sping o întrevedere cu Lu. - Lu nu vrea să vadă pe nimeni, nu vrea să audă de nimeni, iar noi vrem să lucrăm la o modalitate prin care să facilităm și mai mult, cu ajutorul tehnologiei viața de aici... de pe Marte. Credem cu tărie, că doar cu el putem inova pe bună dreptate.

- Ai dreptate, Gal, ... poftește, însă cred că Lu nu mai este interesat deloc de noi descoperiri sau chestii lumești, de-ale voastre... de savanți.

Rămase perplex. Gal stătea acum în fața unui motan imens, urât, puturos care nici nu catadicsea să-și coboare

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PROZĂ privirea. Un îngâmfat și jumătate, pe care însă îl înțelesese.

Niciodată nu suntem pregătiți pentru a primi ceva ce nu este de noi. Cu cât ajungem mai sus și mai sus, își repeta el, cu atât ne dăm seama că dacă nu avem o pregătire stufoasă, o sumedenie de ani în spate pentru a reuși să nu ne lăsăm acaparați de ceilalți și modelați după cum vor ei, cu atât ne pierdem autenticitatea. Ajungem nulități...nici măcar simpatice. GRASE. - Bună ziua, Lu. Dihania tresări la auzul vocii fostului comandant. Și parcă un dor amarnic îl cuprinse. Făcu semn să fie mișcat, să-l poată vedea așa cum trebuie pe Gal și ochii începură să lăcrimeze. Avu câteva momente de luciditate și își dădu seama de cât a reușit să dezamăgească. De ce se întâmplase de fapt. Dar Gal era blând. Era în vârstă și știa prea bine rostul lucrurilor.

- Lucrăm de zor și avem nevoie de mintea ta iscusită. Știa să facă atâtea...Și acum doar stătea tolănit...

- Aveți nevoie de mine... repetă ușor...

- Avem, avem, haide.... haide să ne ajuți.... Și Gal îi povesti cum și la ce lucrează, codat, în propriul limbaj învățat pe nava mamă.

- Dar nu mă pot mișca de unul singur. Va trebui să fiu în permanență, mutat de soldați...Practic: însoțit. Și Lu, cărat, ca un bolnav, de propriile gărzi, merse în laboratorul său de odinioară, unde, își salută camarazii. Pisicile au fost nemaipomenit de bucuroase să-l vadă. Și atât de speriate, că i-au scris, pe loc dietă. *** Simulări de anotimpuri. Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă. Pe toate le aveai, pe rând, astfel încât, dacă erai picat de pe Terra să te adaptezi instant la noua climă. O planetă tehnologizată care imita, cu strictețe, tot ceea ce era de folos pe pământ. În funcție de simulările anotimpurilor, și de mutări de reflectoarele, exista și-un calendar. Care, desigur, nu folosea nimănui.

Când „dădu’ toamna”, Lu concepu deja o serie de arme cu care echipajul reuși să distrugă sistemul de securitate de pe Marte, să se descotorosească de gărzile care-l urmăreau la fiecare pas. Panica se instaură în rândul supușilor lui Sping, iar Gal cu ai săi puseră mâna pe Rotiloidul care încă era în bună funcțiune și, pe furiș, într-un colț uitat de toți, printr-o gaură la care lucraseră vreme îndelungată, mașinăria își luase zborul, înapoi spre globul albastru.

Ajunși în spațiu, după ce provocaseră o criză pe Marte astfel încât o bucată de timp să nu poată fi urmăriți și, implicit prinși, dialogau: - Nu putem salva încă Marte.

- Dar imaginează-ți o planetă pe care nu poți îmbătrâni niciodată..

- Condusă de un tiran...

- Marte, așteaptă-ne, că ne vom întoarce. Mai pregătiți, mai vioi și cu mai mulți pisoi. Vom da de știre tuturor că veșnicia s-a născut pe Marte. Și după mult timp, pisoii, îmbătați de veselie că au aterizat în București, flămânzi și totuși, neobosiți își linseră obrajii și alergau ca nebunii dintr-un spațiu într-altul, fericiți că există viață pe Pământ.

149

PROZĂ

Cornel NISTEA

LA GRANIȚĂ Luciei Man. In memoriam Motto: Domnule profesor, dumneavoastră nu știți că totul se rezolvă în lumea asta?

De ce n-aș insista cu povestea asta. Era asemeni unei evadări dintr-un lagăr al morții în care supraviețuisem. Cum am ajuns în punctul de trecere al frontierei, când am văzut grănicerii, mi-am șoptit: ne vor întoarce înapoi, au toate motivele s-o facă. Mă simțeam atât de vinovat, ca și când aș fi comis cine știe ce fapte grave, de parcă eu aș fi pus la cale omucideri, aș fi plănuit acțiuni criminale împotriva propriului popor. Păi nu eram acuzați noi intelectualii că suntem dușmani ai poporului?!... Începusem să transpir și-m tras cu coada ochiului la partenerul meu de evadare. Nu părea cât de cât impacientat, poate doar preocupat de ceva, pentru că își frângea necontenit degetele mâinilor între palme. Așadar, și el, dar nu în așa măsură ca acela care-l transporta, care era la volanul mașinii.

Cum dracu îmi dăduseră aprobare să ies din țară?

Fusese mult mai simplu decât îmi închipuisem, asta măcar că la Consulatul german a fost ceva încurcătură cu actele pentru a obține viza de intrare în spațiul Schengen: Motivele vizitei dumneavoastră în Germania nu ni se par clare. Ziceți că mergeți într-un schimb cultural, dar din chemare nu rezultă nimic concret. Le-am explicat că noi suntem cei care vor propune la Munchen și la Dortmund aceste schimburi, dar mai întâi dorim să...

- Dracu’ să-i ia, nemții ăștia ne cred cumva spioni!?, i-am zis eu lui Eugen pe care-l luasem cu mine în calitate de traducător, dar și ca om de cultură.

- Așa-i, profesore! E o tâmpenie să te țină pe coridoarele consulatului o jumătate de zi pentru o semnătură și-o ștampilă...

Asta se întâmpla după cele două săptămâni de așteptare a chemării de către primăria din Arnsbreg și după ce obținusem cu oarece dificultate aprobarea consiliului local din care făceam parte, ca șef de departament, deoarece o deplasare de două săptămâni în Germania costa ceva parale. Nu-mi venea să cred că am luat de la casieria primăriei două mii cinci sute de mărci. Nu avusesem în viața mea în buzunar o sumă atât de mare de bani și încă în valută. Mașina și apartamentul în care locuiam le cumpărasem în rate.

- Dar n-aveți cartea verde, domnule consilier, trebuie negreșit să intrați în posesia ei, fără ea nu puteți ieși din țară, constase doamna Luci, secretara primăriei.

- Vai de mine, și poimâine...

- Nu vă neliniștiți. Dau chiar acum un telefon prietenei mele Angela de la Agenția de voiaj și se rezolvă.

150

- O, doamna Luci, nu știu ce m-aș fi făcut fără ajutorul dumneavoastră. Tare m-am mai temut că nu voi primi chemarea, că cineva ar fi putut-o rătăci.

- Ei, nici chiar așa. Și-apoi dumneavoastră nu știți că totul se rezolvă în lumea asta?...

Am făcut ochii mari. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Secretara m-a privit amuzată.

- Da, da, domnule profesor, totul se rezolvă. Aveți aici atașat chemării datele de contact ale directorului primăriei din Arnsberg care v-a invitat și-a consilierilor săi.

Vă urez ședere plăcută și cu folos în Germania.

Totul se rezolvă acesta, rostit atât de natural și de ferm de către secretara primăriei din A., mi-a pus pe gânduri. L-am relaționat imediat cu problemele de tot felul pe care le rezolvă primăria noastră, când eu, consilierul cultural, ridicasem mâna să aprobăm te miri ce proiect comercial sau economic de milioane pe lângă care cheltuiala cu deplasarea mea în Germania era o nimica toată. Mă neliniștisem încercând să văd, totuși, și cealaltă latură, pozitivă, a acestui „totul se rezolvă” postulat de secretare primăriei, care deodată îmi devenise simpatică, când, până atunci, avusesem ceva rezerve de credibilitate. Aha, vasăzică așa stau lucrurile. Uite că mai învăț și eu câte ceva stând de vorbă cu oamenii. Ieși, omule, odată din turnul tău de fildeș!, i-am reproșat naivului și credulului ce eram.

Era o dimineață splendidă de august când ne-am îmbarcat, eu și Eugen, în Dacia mea, recent cumpărată, cu sprijinul primarului nostru, desigur, care mă dăduse pe mâna colegului său din Pitești: Vii aici mâine, de poimâine mașinile se scumpesc, îmi spusese el la telefon.

Ei, iată cum se pot rezolva problemele, simplu de tot.

Bine zicea doamna Luci.

Până ce l-am luat pe Eugen de la barieră, am cântat în mașină întruna. Îmi făcusem rost de o vacanță pe cheltuiala contribuabililor și nu puțină lume avea să-mi reproșeze asta. Păi excursia din Israel nu tot Consiliul local ți-a plătit-o, dar celelalte ieșiri?!...

Asta s-a întâmplat însă câțiva ani mai târziu. Vizita în Germania era prima dintre cele patru-cinci care aveau să urmeze, toate oficiale.

Am făcut cu Eugen un lung popas la Oradea, la socrii săi, unde avea copiii în vacanță, dar și ca el să se aprovizioneze cu conserve diverse pentru a nu cheltui pe mâncare în Germania, mai ales că el nu era delegatul primăriei să primească bani de drum. Apoi, pe la ora trei BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PROZĂ după-amiază am pornit-o spre graniță, nimerind cu oarecare dificultate drumul. Nici vorbă să avem în vremea aia GPS-uri în România. Și cum am văzut de departe bariera și grănicerii, a apărut sentimentul acela: Nu ne vor lăsa să trecem, cu siguranță ne vor întoarce înapoi.

Au toate motivele s-o facă. Suntem vinovați, ne pot acuza de înaltă trădare...

Asta se întâmpla cu cei care încercau să treacă ilegal granița în timpul dictaturii, dar acum? Ce dracu e cu mine că m-a apucat așa deodată frica, de parcă aș fi comis cine știe ce crimă oribilă.

M-am încurcat rău de tot, neștiind pe ce culoar să intru cu mașina, măcar că Eugen îmi da mereu indicații: - Mergeți înainte, domn Cornel, mergeți fără teamă, de ce ezitați?...

Ezitam și-mi bătea grozav de repede inima în piept.

Oare Eugen să nu-mi fi observat teama, lașitatea?

Mașinile din spate mă obligau să înaintez. Cât pe ce să nu frânez și să rup bariera. Eram transfigurat când ofițerul de la gheretă ne-a cerut actele la control. A fost desigur motivul pentru care ni s-au controlat bagajele cu de-amănuntul.

- Ziceți că sunteți oameni de cultură și nu transportați dincolo opere de artă?

- Ei, domnule, cum adică?!...

- Văd că le duceți nemților și o țuică…

- O țuică de Ardeal, să le deschidem cu ea inimile!

Ne-au lăsat să trecem, dar a urmat celălalt punct de control, al ungurilor. Ăștia păreau mai intransigenți, dacă nu chiar încrâncenați.

Ne-au luat pașapoartele, al meu nou-nouț, al lui Eugen ferfeniță.

- Cu dumneata ceva probleme, i-a zis ofițerul ungur,

care a întors pe toate fețele pașaportul lui Eugen. Prea multe vizite în străinătate. Faceți bisnis?...

L-am privit pe Eugen. Intrase pur și simplu în panică. Ne vor întoarce ungurii ăștia cu siguranță înapoi, doar și ei au făcut parte din același sistem dictatorial nenorocit, mi-am zis eu.

- L-ați luat pe domnul la ocazie?, mi s-a adresat ofițerul ce ne controla pașapoartele.

Am început să râd, și încă în hohote: - Nu, nu, nu-i ce credeți! Dumnealui e colegul meu, e om de litere. Are el mustața asta căzută, e mai brunet, dar nu-i ce credeți dumneavoastră.

Ofițerul a înțelese explicația, ne-a zâmbit și ne-a urat călătorie plăcută.

Eram în Ungaria. Am apăsat cu piciorul pe accelerație, dar n-am încetat nici o clipă să privesc în oglinda retrovizoare, să văd dacă nu cumva ne urmăresc să ne întoarcă din drum, doar purtam amândoi, eu și Eugen, atâtea vini pentru care ne făceam pasibili de pedeapsa capitală. Urâsem din toată ființa noastră sistemul. Îmi aminteam toate astea zece ani mai târziu, când am aflat din ziar că minunata doamnă Luci a murit în urma unei boli nemiloase. Ce rost avea acum să spun cuiva că sunt răvășit de durere. Îi auzeam cuvintele: - Domnule profesor, dumneata nu știi că totul se rezolvă în lumea asta?

- Multe se rezolvă în lumea asta, doamna Luci, chiar foarte multe se pot rezolva prin negociere, mai puțin negocierea cu moartea. Învățasem de la ea ceva fundamental ce nu ni-l spuseseră vreodată profesorii în școală sau la facultate, și doamna Luci nu apucase să absolve Academia.

Regimentul 27 Infanterie al Armatei Regale Române în fața Parlamentului Ungar de la Budapesta, 1919.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

151

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (V) XVI. Acum că pericolul s-a voalat, odată cu veștile bune m-au năpădit aducerile-aminte. Abia acum am realizat pericolul în care am fost în anul 2017, anul de cumpănă, anul de luptă cu moartea pentru viață. Merg pe stradă și nu mă mai recunosc în oglinzile vitrinelor magazinelor. Nu mă mai regăsesc printre zidurile orașelor reci, poluate, zgomotoase, nu mă mai regăsesc printre trecătorii grăbiți ce și-au uitat zgomotul repezit al pașilor pe trotuare. Privesc în ochii lor, în urma lor, le analizez expresia facială și poziția trupului și mă înspăimânt, oamenii sunt captivi în trupuri obosite, bolnave, sufletele lor au aripi ciuntite. De ce oamenii nu au dreptul să trăiască frumos?... sunt osândiți la muncă silnică, închiși în lumea lor strâmtă și rece din propria voință sau obligați de vise. Privesc soarele cum aleargă în urma lor trimițând săgeți luminoase, raze care să le pătrundă în inimi.

Aud cum vântul le șuieră la urechi disperat, aripile lui nu mai au forță să mângâie, oamenii fug de colo-colo ca niște furnici alungate din mușuroi. Văd autobuzele ticsite de oameni preocupați de socializarea virtuală, oameni care se ciocnesc neatenți pe unde merg, privirile lor sunt lipite de ecranele telefoanelor, captivați de imagini virtuale. Oameni resemnați, ce trăiesc în lumea mincinoasă, în lumea iluziilor, mă văd printre ei și-mi vine să mă ascund de rușine, de teamă, de scârbă de mine însămi. Eu, sanctuarul de vise, omul ce iubește creația divină, omul ales de Dumnezeu să fie oglinda frumuseții creației lui, mă îngrop într-o viață legată de stâlpul nepăsării cu lanțuri mari de oțel, în jurul meu sunt tineri, copii, bătrâni, femei, bărbați ce au aceeași soartă. Îmi vine să plâng, ba nu, să urlu-mi vine, să rup lanțurile ce mă țin departe de lumea creată de Dumnezeu.

Această lume am descoperit-o când în mine cancerul sfâșia ca o fiară firul vieții înghițindu-mi clipele lipsite de frumosul viitorului. Nu înțelegeam atunci, simțeam că trebuie să scriu, eram ca un lup hămesit ce-și sfârtecă prada, mă opream pe trotuare pentru a lăsa versurile să curgă din izvorul sufletului meu, mă opream în gări, îmi repetam ideile în gând, să nu le uit, când eram la serviciu așteptam cu nerăbdare pauza în care să pot pune pe hârtia virtuală poezia ce-mi stăpânea gândirea.

Nu înțelegeam de ce atâta grabă, de ce curge din mine cuvântul ca lava, de ce țâșnește izvorul poeziei ca dintro fântână arteziană, de ce mi se deschiseră ochii atât de larg abia după 40 ani?... Nu înțelegeam, scriam, scriam, scriam... eram obsedată să scot din mine frumosul ce-l vedeam în jur, să scot din mine durerea ce o captam de la oameni sărmani, bolnavi, să scot din mine suferința 152

proprie, țipătul copilăriei mele, alergând înapoi pe urmele cailor chinuiți de violența trăită de ochii mei mari undeva în trecut. Nu, nu înțelegeam nimic, munceam zi și noapte, abia că mai puneam capul pe pernă câteva ore, începusem să fiu obsedată de uniforma albastră ce se decolora de atâta uzură, dar nu mă puteam dezlipi de bolnavii ce mă așteptau zâmbind, mă atrăgeau ca un magnet, le ofeream zâmbetul meu, simțeam cum mă seacă de energie ca niște vampiri energetici, dar era ca un drog, simțeam că trebuie să ofer, mă bucura privirea lor mulțumită., apoi ieșeam de la serviciu lipsită de puteri, târându-mi pașii obosiți pe străzile pustii. Dar mintea, era atât de vie, atât de plină de idei, vedeam poezie în orice-mi apărea în cale, priveam pomii, ascultam păsările, urmăream gesturile oamenilor din jur, trăgeam cu urechea la tot ce discutau și transformam aceste trăiri în poezie. Așa vedeam rostul poeziei, ca pe un dar divin ce trebuie să transmită lumii fiorul, emoția trăită de fiecare ființă a Geei, durerea, suferința.

După diagnosticare am înțeles că timpul meu se scurtase, că ceea ce nu făcusem în 40 ani trebuia să fac în clipele rămase, vedeam cum se apropie sfârșitul, cum mi se topesc aripile. Toate poeziile scrise înainte de diagnosticare îmi veneau în minte ca niște clișee, erau strigătul interior, premoniții, sufletul urla dintr-un trup bolnav setat pentru dezintegrare de propria-mi ființă. Dumnezeu nu dorea să mor, aveam o sămânță de iubire ce trebuia să o împart lumii, o sămânță ce încolțise în mine, acea sămânță sădită de îngerii cuvântului înțelepciunii. În toată călătoria mea prin lumea suferinței umane, statutul de condamnat la moarte, am simțit puterea rugăciunii colective. Am simțit cum îngerii mă înconjoară, cum revine în trupul meu bolnav toată energia cedată bolnavilor mei în anii de muncă. Am simțit căldura și lumina candelelor aprinse, am primit mângâierea mâinilor întinse spre mine. Mii de mâini m-au mângâiat pe patul suferinței, mii de voci mi-au strigat la ureche: Luptă!... m-au învățat să lupt, să nu simt durerea, să nu simt teama, să ignor moartea... am căzut în genunchi la fiecare ședință de chimioterapie, m-am târât ca un soldat prin tranșee, nu am vrut să cedez... nu eram pregătită să mor... m-am ridicat îndreptându-mi spatele și iar am căzut gustând amarul viitorului mormânt în care gândul meu trebuia să rămână captiv pe vecie alături de proiectele mele. Am băut din cupa cu otravă întinsă de mâinile jurămintelor hipocratice, am căzut în somnul adânc al neputinței de sute de ori, m-am ridicat iar și iar și mi-am BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

PROZĂ îndreptat pașii, șchiopătând, către bătrânul pin ce mă aștepta cu crengile ca niște brațe. Acolo, mă așezam ca o ciută rănită și cu lacrimile în ochi mă cununam cu cerul, cu razele ce coborau printre crengile bătrâne. Eram mireasa care nu cuvântă, eram mireasa jertfită pe altarul cuvântului, eram femeia de lângă pom pe care trecătorii o priveau mirați. Acolo, lângă fântână, aproape d copacul meu cobora mereu o turturică, mă apropiam de ea șii sorbeam gingășia din privire, culegeam penele aripilor căzute pe asfalt și le strângeam la piept. Culegeam cu sufletul florile din jurul meu, le plantam în adâncul ființei mele. Natura avea alt preț, păsările aveau alt grai, vântul cânta cu fluierul fermecat, soarele mă mângâia cu lumini magice, pământul și apa-mi sorbeau durerile și suferința în miez de pământ, doar norii păreau grei ca piatra de mormânt, dar ploaia, ploaia părea un izvor purificator ce mă spăla de otrava ce-mi curgea prin vene, terapia demonilor, chimioterapia.

Mă simțeam sfâșiată de vină în tot acest timp în care crucea atârna ca plumbul la gâtul meu, făcusem atâtea greșeli în viață, hăituită de suferințe de moment, vitregită de clipa de înțelepciune în care puteam lua decizii bune la răscruce de drumuri, dar acum, după ceața ce sa risipi, irișii ochilor mei au înflorit privind adevărul, trebuia să iau aceste decizii, trebuia să-mi părăsesc glia, sămi părăsesc oamenii dragi, să mă sacrific pentru a rămâne în viață. Nu, nu aș fi supraviețuit acestei maladii pe pământ românesc, iubesc acel pământ, el a venit cu solii lui Dumnezeu asupra mea pentru a-mi trimite ajutor spiritual, oamenii mi-au fost leac și izvor de înțelepciune din care am băut însetată, dar sistemul de sănătate din România m-ar fi dus în pământ, de aceea am urcat în trenul vieții abandonând trenul morții în care mă aflam fără să știu.

Acum m-aș întoarce-n țara mea, acolo unde mănăstirile-mi sunt casă, acolo unde oamenii mă iubesc, acolo unde munții mă așteaptă, acolo unde păsările-mi vorbesc pe înțeles, unde izvoarele reci îmi stâmpără setea, dar știu că România nu-și dorește fiii înapoi, nu ea, ca mamă, ci ei, cei ce-au stăpânit-o, cei ce au jefuit-o an de an, cei ce ne alungă fiii, cei ce ne chinuie părinții și străbunii. Visez la o Românie care mă cheamă înapoi, care mă lasă să cuvânt, care mă primește cu brațele pline de flori, sunt doar vise ce nu se vor împlini niciodată. Dar ei, oamenii care-mi citesc rândurile, oamenii care mă iubesc, preoții care se roagă pentru mine în biserici, redactorii de reviste, mentorul meu, editorii și scriitorii caremi promovează cuvântul, cititorii, ei mă cheamă înapoi, pentru ei mă voi întoarce mereu și voi învăța să supraviețuiesc departe de țară.

Toate aceste gânduri îmi tremură pleoapele. Am primit rezultatul DEX: histerectomia, chimioterapia și multimplele investigații iradiante mi-au afectat oasele, m-am ales cu osteopenie, durerile mă sperie și mă gândesc la oamenii cu osteoporoză, nu vreau să trec prin durerile lor, încerc să lungesc tot mai mult perioada de osBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

teopenie ce este o degradare moderată a sistemului osteo-articular. Medicul de familie mi-a prescris Evorel 50, tratament hormonal ce trebuie să-mi oprească evoluția osteopeniei, estrogenul m-a părăsit odată cu organele reproducătoare ce au ajuns în crematoriu, s-a instalat menopauza indusă ce a adus cu ea alte probleme de sănătate, dar trăiesc și pot munci, pot scrie, fără acești doi stâlpi ai existenței mele nu aș avea de ce să mă sprijin.

Ar trebui să mă susțină familia, copiii, nu vreau să ajung povară sufletelor pe care-i iubesc. Mă declar un om privilegiat, binecuvântat de Dumnezeu, adevărat... iadul și-a întins flăcările și mi-a ars aripile, dar rugăciunile oamenilor au ajuns la cer, iar eu am renăscut prin puterea rugăciunii, am renăscut ca pasărea Pheonix din propria cenușă, iar în zborul meu voi presăra peste lume cuvântul lui Dumnezeu cu înțelepciune... poezia ce m-a ajutat să ajung la punctul final al bolii: ,, Scrisoare către Dumnezeu Doamne, mă sperie puterea ta cu care Mi-ai pus în palmă un mănunchi de vise, Eu, muritor cu iadul pe cărare...

Nu-nțelegeam că-s porțile deschise, Băteam îngenuncheat cu pumnii-n sânge Tărându-mi trupul schingiuit de boli, Când mi-amintesc în mine raiul plânge, Tu mi-ai trimis pe aripi mii de soli.

Offf, cât de surd mi-a fost atunci auzul Și cât de oarbă îmi era vederea, Îmbrățișam ca un nebun refuzul De-a accepta în zborul meu căderea.

Eu semănam semințele uitării Și-mi pregăteam culcuș în lutul rece, Tu-mi pregăteai merindele scăpării, Eu le-nghițeam flămând cu guri cât zece.

Mă doare neputința, mult mă doare Și-n mine dinții vinei mă sfâșie...

Rămân răspunsuri vii, întrebătoare, În urma mea e-o pată cenușie.

Offf, biet nebun ce-ți caut frumusețea În lacrima ce mi-a fost leac pe rană, Te rog, mai lasă-mi în priviri blândețea Chiar de nu merit, pune-mi flori sub geană.

M-ai ridicat din mlaștina pierzării, M-ai îmbrăcat într-o mătase albă, Mi-ai așezat privirea-n fața zării, La gâtul meu boabe de rouă, salbă.

Stai lângă mine, apără-mi făptura De mine însămi, Doamne, port cuțitul Cu care tai din carne-mi legătura Dintre pământ și cer, cerând sfârșitul.

Doar tu mă poți scăpa de schingiuire Cu sfânta-Ți lacrimă, cu-a Ta IUBIRE!''

153

PROZĂ XVII. După acest episod traumatic al existenței mele, trăiam cu sabia lui Damocles deasupra capului, priveam mereu la drobul de sare de deasupra capului, teama de recidivă se cuibărise în minte și-mi macină gândurile. Fiecare cădere a trupului, chiar și o mică răceală mă ducea involuntar spre gândul unei recidive.

Timpul avea un ritm accelerat, zilele zburau cu repeziciune din calendar, îmi spuneam în gând că nu mai am timp să-mi îndeplinesc planurile, că nu mai am timp sămi clădesc alte vise.

Oglinda resemnării avea imaginea mea, trecutul în care nu avusesem timp pentru mine, în care nu pusesem preț pe evoluție spirituală, spre înțelepciune fiind preocupată doar de mica dramă a supraviețuirii, mă întrebam pe ce mi-am irosit timpul, de ce trăisem fără să șlefuiesc urma pașilor mei?... singura împlinire se oglindea în ochii copiilor mei, dar cine sunt eu să-mi spun mamă dacă murind îmi las copiii în furtunile acestei lumi?... îmi spuneam în gând, nici să mor nu mi-a fost permis.

Nu sosise timpul, luptasem pentru a nu deveni o amintire ștearsă, moartea mă speriase teribil, dar nu aveam timp să văd acest lucru, trăiam dându-i motive de a mă abandona acestei lumi și reușisem să-i cer un ultim ceas de răgaz. Viața de după acest episod are o altă însemnătate, forța cu care sufletul renaște este copleșitoare, el cere schimbarea stilului de a trăi, în jurul tău se destramă întunericul vieții în care ai trăit, ești condamnat la lumină dumnezeiască, o condamnare ce te obligă să dai alt sens existenței tale. Ești obligat a trăi frumos, te simți neputincios, tristețea nu dispare pentru că nu ai garanția reușitei, iar eșecul poate să-ți ruineze scara spre cer.

Mă întrebam ades dacă trebuie să elimin oamenii care mă opresc din evoluție, pe cei ce-mi fac rău, pe cei ce mă obligă să trăiesc în păcat sau să încerc a-mi îndrepta calea cu ei de mână, cât de greu este să deschizi ochii unor suflete care nu au privit prin fereastra durerii... Mă întrebam dacă în jurul meu pot răspândi lumina adevărului, a păcii, a liniștii sufletești?... apoi vedeam balonul de săpun cum se spărgea și nu-mi doream decât ajutorul forței divine de a mă învăța să-mi trăiesc noua viață. Cum să explici lumii drama ta? cum să arăți lumii durerea ta? cum să faci să conștientizeze fragilitatea acestei vieți?... cum să-i faci să vadă cu alți ochi frumusețea acestei lumi. Înainte de boală-mi spuneam mereu: Doamne, pentru ce să mai trăiesc?... acum acest gând mă înspăimântă, abia acum realizam prețul timpului scurs, sensul vieții. Totuși, perioada de după boală mi-a adâncit confuzia aruncându-mă într-un punct la răscruce de drumuri. Acolo unde pasul nu mai știe încotro să

154

apuce fiind înlănțuit de teama de a nu greșii drumul din nou. Uneori îmi apărea în minte imaginea mamei pe patul de spital, ultima dată când o văzusem mă privea cu tristețe cum mă îndepărtez, știam că acea imagine mă va urmări mereu.

Abia reușisem să o vizitez înainte de moartea ei, acolo în agonia spitalicească, nu făcusem nimic pentru ea, doar m-am îndepărtat cu vina legată ca o piatră de moară de gâtul meu, trăiam departe de ea, plecasem în fragedă tinerețe. Am așteptat vestea morții ei și m-am prăbușit în durere. Murise doar după o lună de cancer, un cancer agresiv ce doar după o lună-i pusese capăt vieții chinuitoare. Același diagnostic ce se prăvălise deasupra mea mai apoi. La înmormântarea ei lăsasem strigătul disperării mele, mă durea despărțirea de ea privind durerea fraților mei căzuți pe mormântul ei. Reușisem să înving această boală, oarecum să răzbun moartea mamei, dar mă întrebam mereu: până când?...

Uneori îmi apărea în vis să-mi dea acea îmbrățișare de care viața mă lipsise și mă hrănea cu bunătatea sufletului ei. Revenisem din nou la rutina de dinaintea bolii, munca la pat bolnav. O muncă istovitoare, dar înălțătoare. Acum priveam altfel bolnavii cu cancer, oamenii ce-ți trăiau cu adevărat ultimele clipe, încercam să le iau din suferință, să le dau o fărâmă din zâmbetul meu trist, eram copleșită de marginea prăpastiei în care se aflau agonizând. Mă umfla plânsul, zâmbeam ți mă întorceam cu spatele. Uram decadența acestei lumi, lipsa demnității, nu înțelegeam de ce nu li se mai dă o șansă, de ce trebuie să moară astfel, de ce un om ce nu demult fusese plin de viață, acum, nu-ți mai putea ține sfincterele, fiind îngropat în fecale și urină, le priveam unghiile și barba, corpul cașectic, distrofic, neputința, anxietatea, resemnarea... Doream să fac ceva și tot ce făceam îmi părea puțin.

Veneam acasă cu gândul tot la ei, cu sentimentul de vină și cu sufletul în lacrimi. După câteva zile în care lipseam de la serviciu, găseam alt om pe patul morții și nu puteam decât să spun cu voce gâtuită: S-a stins!... Iată că moartea schimbă viața, că indiferența nu mai poate sălășlui în sufletul tău.... dar sentimentul de neputință te dărâmă. Ai vrea să ai cu ce și cu cine să faci ceva, să dăruiești, să-i ajuți să moară demn... aștepți, speri că întro zi totul o să se schimbe. Undeva în suflet îți rămâne forța cu care să mulțumești că ai supraviețuit, e singurul lucru pe care-l mai poți face trăind cu speranța că într-o bună zi vei înțelege de ce... așteptând să se deschidă drumul adevărului suprem... al sensului vieții tale. (va urma)

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Michel BÉNARD

NOUS NOUS INVENTONS DES OFFRANDES/ NE INVENTĂM SINGURI OFRANDE AU BANQUET CÉLESTE/ LA BANCHETUL CELEST Au banquet celeste Les vagues d’ombre s’invitent, S’épandent sur le silence Pacifié d’un drap de lin, Où repose l’énigme De la courbe d’un corps.

La banchetul celest, Valuri de-umbră se invită, Se-ntind pe tăcerea Împăcată de-o pânză de in, Unde adastă enigma Curburii unui trup.

NOUS NOUS INVENTONS DES OFFRANDES/ NE INVENTĂM SINGURI OFRANDE Nous nous inventons des offrandes Sur le seuil de nos rêves, Dans ces lueurs crépusculaires Saupoudrant de cendre nos chemins Laissant perler en larmes nos émois.

Pétris d’étranges incertitudes Nous traversons les galaxies Comme des semeurs d’étoiles, Des arpenteurs d’utopies.

Sans nulle autre question, Enlumineurs éblouis, nous voulions Simplement marcher Sur le fil de lumière, Où celui imaginaire de la ligne Du partage des eaux, Qui ravivent l’or De l’écume du temps Qu’un vieil alchimiste transmute.

Nous nous composons des symphonies Sur le labyrinthe fragile de nos vies.

Ne inventăm singuri ofrande Pe pragul viselor noastre, În licărul amurgului Ce presară cenușă pe drumuri Și face din emoții lacrimi perlate.

Plămădiți din stranii incertitudini Noi traversăm galaxiile Precum semănători de stele, Parcurgând parcă utopii.

Fără alte întrebări, Miniaturiști uimiți, vroiam Pur și simplu să mergem Pe firul de lumină Sau pe cel imaginar al liniei De separare a apelor, Ce reînvie aurul Din spuma vremii Pe care un bătrân alchimist o transmută.

Ne compunem simfonii Despre labirintul fragil al vieților noastre.

SIMPLEMENT…/ PUR ȘI SIMPLU… Simplement je voudrais pouvoir Restituer un sens à l’amour, Véritable pierre diamantée Incisant le miroir illusoire.

Simplement je voudrais pouvoir Ecrire les premières paroles de l’aube, Celles estompées par les secrets de nuit.

Simplement je voudrais pouvoir Te dire les paroles profondes Gravées sur le bleu d’un ciel En lettres de lumière.

Simplement je voudrais pouvoir Lorsque je veille ton sommeil, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Pur și simplu aș vrea să pot Reda un sens iubirii, Reală piatră diamant Incizând oglinda iluzorie.

Pur și simplu aș vrea să pot Scrie primele cuvinte-n zori, Cele estompate de taina nopții.

Pur și simplu aș vrea să-ți pot Spune vorbele adânci Gravate pe-albastrul unui cer Cu litere de lumină.

Pur și simplu aș vrea să pot Atunci când îți veghez somnul, 155

TRANSLAŢIUNI Voir danser dans mes rêves Le poème qui me calligraphie Les secrètes arabesques de ton corps Suspendues au silence de tes lèvres.

Să văd dansând în vise Poemul ce mă caligrafiază Tainicele-arabescuri ale trupului tău Agățat de tăcerea buzelor tale.

D’UNE GRÂCE INNOCENTE/ CU INOCENTĂ GRAȚIE D’une grâce innocente Ton sourire ingénu S’estompe furtivement, Pour déjà disparaître A l’angle d’une rue inconnue.

Interrogations éphémères, Parenthèses silencieuses, Signes doux et soyeux Se déposant sur un parchemin Pour un effleurement d’éternité Où l’on croit encore à l’émerveillement.

Cu inocentă grație Surâsu-ți ingenuu Se estompează pe furiș, Și dispare deja La colțul unei străzi neștiute. Întrebări efemere, Paranteze tăcute, Semne dulci și mătăsoase Se depun pe un pergament Spre o atingere de veșnicie Când mai credem încă în minuni.

NOUS NOUS FERONS MENDIANTS D’AMOUR/ VOM DEVENI CERȘETORI DE IUBIRE Nous nous ferons mendiants d’amour, Nous protégerons sous nos manteaux d’étoiles Les liens secrets de notre intimité.

Nous apprendrons à laisser nos corps chanter, De cœurs et d’âmes nous irons Ciseler des signes de beauté Sur le livre de nos destinées.

Pareils à des artisans nous œuvrerons Afin que notre communion devienne La permanence de nos états de grâce.

Et nous nous promettrons de saupoudrer Les pigments de nos rêves Sur les parcelles fragiles de nos vies, Pour déposer sur nos mots d’amour Les chatoyantes couleurs d’un miracle. ________

Vom deveni cerșetori de iubire, Vom proteja sub mantii de stele Tainicele legături ale intimității noastre.

Vom învăța să ne lăsăm corpurile să cânte, Din inimi și suflete vom Cizela semne de frumusețe În cartea destinelor noastre.

Asemeni unor artizani vom lucra Pentru comuniunea noastră să devină Permanența stărilor noastre de grație. Și ne promitem să presărăm Pigmentele viselor noastre Pe parcelele fragile ale vieților noastre, Spre a depune pe vorbele noastre de iubire Sclipitoarele culori ale unui miracol.

Laureat al Academiei Franceze, medaliat de orașul REIMS, poet, pictor abstract, eseist, prefațator, Michel BÉNARD s-a născut la Reims la 17 noiembrie 1946.

Este Vicepreședintele Societății Poeților și Artiștilor Franței, membru al Comitetului director și responsabilul cu expozițiile de pictură de pe lângă Societatea Poeților Franței (Paris – spațiul cultural Mompezat), responsabilul cu expozițiile de la spațiul Bristol și spațiul Bose de la Reims.

Organizează numeroase expoziții de artă modernă și coordonează o emisiune literară și artistică la Radio phare, Reims (97.8 FM), Les échos de Sapho (peste de 700 de emisiuni în direct).

Titular a numeroase premii literare, finalist la Premiul mondial de poezie mistică Fernando Rielo, Spania, Premiul internațional Jean Monnet, Italia, Premiul Jean Cocteau, Premiul de Poezie al Festivalului de la Avignon, Premiul Michelangelo, Medalia de aur a Academiei din Luteția, Premiul editurii l'Encrier, Premiul editurii Flamme vive, Premiul de poezie mistică S.P.A. F, Premiul Wilfrid Lucas, Orphée de la poésie, Premiul Heredia, Premiul Academiei Franceze 2002.

Numeroase expoziții naționale și internaționale în muzee și galerii.

A editat peste treizeci de lucrări și cărți de artiști, dintre care bilingv în franceză și română, traduse de poetesa și literata Manolița Dragomir-Filimonescu, «Fragilité des signes» editura Augusta 2011, «Encres mêlées» editura Marineasa 2003, «L’alphabet de silence» editura Augusta 2007 și, recent «Le regard du miroir», editura ArtPress 2011. În opinia sa, obiectul limbajului poetic este legat de cel al muzicii interioare: "miracolul" poeziei reînsuflețește viața, va fi fiind aceasta poate singura speranță oferită omului. În poezie există sensul unei impregnări a infinitului și a eternului.

Poezia își urzește visele, până la punctul în care întâlnește extazu

Traducere și prezentare de Constantin FROSIN

156

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Mircea CIOBANU

hoitarii / the carrion eaters translation by Mariana Zavati Gardner and John Edward Gardner Ah, în dumbrăvi pângărite de vânturi sărace pătrundeam odată cu zorii. Hoitarii se-arată; fâlfâie rar – împrejurul ulmilor palizi dislocă straturi de aer, vechimi încropite,

Ah, in desecrated groves by barren winds I got together with the dawn. The carrion eaters have showed up; they flap their wings slowly – around the colourless elms they break up layers of air, tepid old age,

aripa lor se închide posac, și un zgomot de lacăt, zgomot de lacăt posac se aude their wing sullenly closes, and a noise of padlock, rând pe rând când se-așează pe ulmii din preajmă hoitarii, a noise of sullen padlock can be heard mult mai flămânzi decât noi, cu privirile țintă whenthe carrion eatersland in succession on the near elms, hungrier than us, their eyes fixed la nemișcarea bătrânelor pietre. De unde vin mâncătorii aceștia de leșuri? at the immobility of the old stones. Where Din hrubele morții, din brumele ei, unde iarba do these carrion eaters come from? crește ca firul subțire și spelb, chiar din frigul From the underground catacombs of death, from its frosts, where grass putreziciunii, de-acolo, din muntele grows like a blade,thin and flat, from the very cold veșted de carne care se clatină greu într-o parte și alta of the rottenness, from there, from the faded și nu se mai năruie. mountain of flesh which moves to and fro heavy on one side and then another Vin mâncătorii de leșuri, and it does not collapse any more. pun stăpânire pe ulmi și-n dumbravă cade sălcie duhoarea The carrion eaters are coming cărnii lor care, albă, se-ncinge la soare. they take possession of the grove and the elms brackish falls the stench Stau și așteaptă, le-auzi răsuflarea mocnită, of their flesh which, white, heats in the sun. lucrul bătrânei lor inimi răzbate până la noi din lăuntrul carenelor, They sit and wait, you can hear their smouldering breath lânced răzbate până la noi de sub albele pene; the work of their old heart makes its way to us from the inside of the carrion, stau și pândesc agonia făpturii – ci, soră, feebly reaches us from the white feathers; făptura de mult nu mai piere, câtă făptură a fost a trecut prin dumbravă, I stop and spy the agony of the creature – but, sister, dulcile oase aici și-a lăsat, printre pietre, the creature has stopped perishing long ago, what creature it was, it passed through the grove, pielea, rărunchii și oasele – tot a lăsat it left its sweet bones here, amongst the stones. și-a trecut mai departe.

Oarbă acum rătăcește prin tufe uscate și spini – the skin, the kidneys, and the bones – it has left all cât de departe ar ști să cuprindă cu ochiul hoitarii and has moved farther on Blind now it wanders through thorns and dry bushes – ca s-o zărească? Doar pietrele pietre, as far as the eyes of the carrion eaters could take in mult neclintitele pietre, doar ele dorm în dumbravă, adânc, sub văzduhuri mâloase, what would they perceive? Just the stones, the stones, pietrele doar, despuiate și-ntregi mai așteaptă immobile stones, only them they sleep in the grove, deep, under muddy air, but the stones, naked and whole still await BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

157

TRANSLAŢIUNI toiul amiezii pe arii. Și-acum e amiază – pietrele somnul își leapădă, bate lumina și ele încep să se miște, lin mai întâi, abia îngânând din cristale,

the mid noon in the fields. And now it is noon – the stones shed their sleep the light shines and they begin to move, quietly first, softly humming their crystals,

asurzitor când lumina le numără vii mădularele toate – rând pe rând se urnesc, răscolite de soare. o rotire de pântec aminte mi-aduc

deafeningwhen the light counts them alive all the limbs – in succession they set in motion, agitated by the sun. a twist of the womb I remember

și un tremur de coapsă – lumina aruncă sămânța de sus pietrele-o nasc înmiit și-n durerile facerii parte cu parte-și desfac

and a trembling of thigh – the light throws the seed from above the stones give birth to it a thousand fold and in the labour pains they unfold piece by piece

zidirea culcată, gemând: pe când foamea hoitarilor crește, foamea de leșuri.

Pietrele nasc, pântecul cum le răsună.

Bucurați-vă, sterpe zidiri, în dezmățul amiezii!

Pietrele nasc, și nu piatră măruntă, nasc, și nu fir de nisip, și nu pulbere seacă: pântecul lor desfăcut în neștire varsă și varsă plăpânde șiruri de prunci. Bucurați-vă, pietre, sterpe în zori și-n dezmățul amiezii grele de moarte – voi mai cu seamă, hoitarii, bucurați-vă. Șiruri de prunci, o mulțime tot mai lividă mișună-n jur după umbră și umede varuri, vie mulțime orbind chiar la gura desferecată a celor ce nasc, ele însele oarbe de sete; vie mulțime sub ochii hoitarilor, dulce putreziciune sub cangea limbii lor arcuite – sub rară bătaia aripii lor care vântură, vântură leneș pulbere seacă de calcar. Astfel s-ar zice: pulbere seacă de calcar – dacă hoitarii n-ar fi venit adânc să se-mbuibe cu leșuri.

Hrana, sub ei, precum văd e bogată și caldă; carne din carnea și oase din oasele pruncilor morți ai dumbrăvii.

158

the sleeping masonry, groaning: while the hunger of the carrion eaters grows the hunger for corpses.

The stones give birth, the womb how it resounds them.

Rejoice, sterile walls, in the noon revelry!

The stones give birth, though not to small shingle, they give birth, neither to grains of sand, norto dry powder: their womb opened unconsciously pukes and pukesfeeble rows of babies. Rejoice, stones, sterile at dawn and in the noon revelry heavy of death – you most of all, the carrion eaters, rejoice. Succession of babies, a multitude swarm aroundever more livid after shadow and wet lime, crowd alive becoming blind just at the mouth unlockedfrom those being born, they themselves blind of thirst; crowd alive under the eyes of the carrion eaters, sweet rottenness under the talon of their arched tongue – under the light flutter of their wing which scatters, scatters idly dry lime powder. Hence they would say: dry lime powder – if the carrion eaters would not have come to gorge on the corpses.

The food, under them, as I can see, is warm and rich; flesh from the flesh and bones from the bones of the dead babies of the grove.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Evelyne Maria CROITORU

POEME/POEMS UNEORI MĂ ZĂREAI Ți-am tocit sprânceana stângă, de bărbat, încărcat de păcat și-am vrut nemurire în iubire.

Te-am subțiat. Ținutul, strânsul, l-am împletit cu plânsul.

M-am rezemat, cu rădăcini și aripi de tine, cu toată iubirea din mine.

Uneori mă zăreai, înfruntând orele gri, alteori, pironind secunda rupeai umbrele, întins în coasta ploii; torentele spălau sprânceana, coasta, trăitul.

Acum toamna aurie ne mângâie ușor.

Mi-e dor de sprânceană, de mirosul de tăcere, moale, caldă, păcătoasă.

YOU GLIMPSED ME SOMETIMES I wore your brow out Your left brow, The brow of a man, a sin-laden one.

I sought infinity in love.

I tinned you.

Holding and squeezing Tightly twisted with crying.

I use to lean With roots and wings Against you In love head over heels.

You glimpsed me sometimes, Facing grey hours, Or nailing the second.

You frayed the shadows Laying on the rain side.

Torrents washed The brow, the side, Aliveness.

Today, the golden fall Gently caresses us; I long for his brow, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

And for the silence scent, Soft, warm, sinning. ÎNCEARCĂ NUMAI Încearcă numai să mă desparți de tine. Încearcă să vezi care din noi ești tu și care eu.

Numără dacă poți, clipele-nemuririi, ale tale, ale mele, vei vedea: pe ale mele le știi chiar mai bine.

Poți oare să mă mai deosebești de tine?

Caută-mă printre stele, sigur le vei număra înspre mine.

Nu vezi că murmuri, foșnești, tremuri, cu frunzele mele?

Ești sigur că ramurile tale sunt pe trunchiul tău, sau al meu?

Sigur mugurul inimii tale sunt eu.

Simți?

Cântul inimii mele s-a topit și a curs în mierea inimii tale.

Sau a vibrat dintru-nceput egal în amândouă, sau poate amândouă nu sunt decât una, care știe, simte, într-un fel, inegalabil, regal. Încearcă numai...

JUST TRY Just try to separate me From you.

Try and see Which is you, Which is me.

159

TRANSLAŢIUNI Count, if you can, eternal instants Yours, mine...

You’ll see: Mine, you know better!

Could you ever Say, who is me?

Search the stars, Sure you’ll chase them Towards me.

You are mumbling, and rustling, And trembling same leaves as me?

Can’t you see?

Are your twigs growing On your trunk, Or mine?

For certain, your heart bud It’s I. Feel it?

The song of my heart melts And drips in your honey-full heart Or, just has trembled even In both of us.

Or, maybe, both... are one Knowing... and feeling some...

Fairy-like...Just try...

DE-MI PUI IUBIREA De-mi pui iubirea la cântar cu atât amar, iubite, voi mai putea să te-mpletesc în ramurile mele verzi, din nou?

De-mi picuri roua nemuririi, și-apoi în dor și așteptare m-arunci, atunci, socot, cum să mai pot să te alint, ca altădat’?

De-mi ofilești când zăbovești cel tainic foc Trădând noroc și har și loc...

Din mult iubire mai am răgaz să te visez, s-aștept, s-ascult, să sper, să pot.

Dar tu, prin ramurile mele verzi mă vezi?

160

IF YOU PUT LOVE ON SCALES How could I, love, Weave you again, Into my green withes, Bitter games, If you put love on scales?

After you drip immortals’ dew, Dump me In wait and yearning, Then, think, How could I, love, Caress you, as ever did?

If you burn out, While tarrying.

That mystic fire, Showing luck, And gift, And shire.

Of so much love, I still have time To dream on you, To wait, or hear, To hope, or do.

But how could you Through all my green withes, dear?

CU SUFLETUL LEGAT LA OCHI Cu sufletul legat la ochi alergam căutând înfrigurat să cuprind distanța dintre tu și eu. Știam că neînțelesuri târzii se vor ruga la aerul desfrunzit și se vor îngropa în timp. Îmi scăldam înțelesurile în tine, și tainele și visele, iar apoi îmi sugrumam ecoul.

Cu sufletul legat la ochi alergam.

Pipăiam vibrația setei de tine încinsă, șopteam țipete, mingi de foc.

De ce îmi îngropi sufletul?

De ce nu mă mai poți cuprinde în mirosul albastru al cerului și mă lași, străină, inimii mele?

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI WITH BLINDFOLDED SOUL With blindfolded soul I ran away, Eagerly searching, To embrace the distance Between you and I. I knew, late mysteries, Will pray the leafless air And burry themselves in time.

I mirrored the meanings In you, Both secrets and dreams, And then I strangled the echo…

With blindfolded soul I ran, Touching vibration To being thirsty of you.

Glowing, I whispered screams, Fire balls, Why do you bury my soul?

Why can’t you hold me anymore In the blue aroma Of sky, And leave me unknown To my lonely heart? ÎN SUSUL APEI Încet, mă împing în susul apei. Știu acolo un loc tainic, de păstrat inima ta.

E piatra aceea din al treilea cântat de cocoș, mai știi?

Nu-ți pare mai chemător și mai unduios râul?

Mai netedă și infinit mai fină piatra? În apă, transfigurate, sunetele – tânguitoare petale, crescute abundent și sălbatic Le mai cunoști?

Mă-ntreb: ești tu, cel știut, Sau poate, A crescut din tine un eu dorit demult, un împietrit oftat astral?

Semnele apei te curg în forme-neforme De ce te-am adus aici, vai, ce-am făcut?

Cum te preface, treptat în inimă-piatră, diluată de apă, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

apărată fără voie de noi doi mai e nevoie?

Doamne, cum caut acum în susul apei locul acela unde am pus-o oare?

Mă cheamă, mă doare, o aud râzând, plângând mă împing în susul apei încet, petala aceea, e sigur aceea e sigur...

DOWNSTREAM Slowly, I push myself downstream, There, I know a secret place, To keep your heart.

Is that stone to the third cockcrow, Remember?

The river looks to you wavier or more Inviting?

Smoother and infinitely delicate is the Stone?

Altered, in the water, The sounds, complained-petals, Abundantly and wildly grown, Can you still see them?

Is it you, the well known, Or, maybe, it arose from you another ego Expected long ago, A speechless suspiration?

Why everything in your heart flows As if it would be celestial?

The water signs flow you In shapes - not moulds.

Why did I bring you here?

Oh, my, what have I done?

How you are slowly melted into Stone heart, Dissolved by water, Unwillingly protected!

Are we still useful, I wonder?

Oh, God, how am I searching now Downstream, that place…

Where did I leave it?

It calls me, it hurts me, I hear it laughing… crying…

I push myself downstream That leaf… for sure it is… no doubt…

Translation by Gabriela GROZA

161

TRANSLAŢIUNI

EMANUEL POPE

POEME/DIKTER Traducere de/ Översättning av Dorina Brândușa Landén Căderea Din nou firimituri pe coaja albă de hârtie din nou moartea târându-și trupul prin albia lunii privită ca renunțarea umbra sa ne pare o năframă voievodală.

La durere însă se participă fără zgârcenie nu-i așa? din tot sufletul cum numai voinicii știu s-o facă la vreme de beție și de nuntă vin toate deodată cu neamuri și scroafe până și judecățile au modul lor elegant de a-și da arama pe față sigur fiecăruia i se va dărui numai atât cât a înțeles după sunetul inimii sale de javră cât a adunat și cât a iubit zbaterea, trecerea, înălțarea pe sânii lumii, pe propriile brațe pe fața tuturor celor ce nu au contenit a contempla nepăsători, în tăcere căderea. și apoi în câtă pâine să te preschimbi Tu, Doamne când viața, aici nici vie nici moartă umilă prihană ca o pasăre plânge în mâna vânătorilor ei? o haită de lupi cât o mie de săbii îmi aleargă prin sânge!

Fallet Igen smulor på pappers vita skal igen döden dragande sin kropp genom månens bädd ses som att ge upp dess skugga verkar vara en furstes slöja.

Men i smärta deltar man utan snålhet är det inte så?

162

helhjärtat som bara de djärva kan göra i fylleri och bröllopstider kommer allt på en gång med släktingar och suggor till och med omdömena har deras eleganta sätt att visa sin sanna natur helt visst var och en kommer att få bara så mycket som han har förstått efter ljudet av sin uslings hjärta, hur mycket har han samlat, hur mycket har han älskat, kampen, färden, uppstigandet på världens bröst, på sina egna armar i ansiktet av alla som har upphört likgiltiga att begrunda i tystnad fallet och sedan i hur mycket bröd ska du omvandla Dig, Herre när livet, här, varken levande eller dött, är en ödmjuk last som en fågel som gråter i sin jägares hand? en flock vargar som tusen svärd springer genom mitt blod! ...am călătorit apoi am călătorit mult până la capătul pământului și până la capătul zilelor mele călătorind cum călătoresc zmeii vara sau câinii sălbatici turbați de foame ori licuricii zănatici prin întunericul unei carcase putrezite de cal și auzeam peste mine venind din afară zgomotul unor neobosite perechi de aripi nenumărate aripi și cum eram trist ca o lebădă albă noaptea visam asemenea unui gutui rodind speranțe împrejurul lunii: „Sunt îngerii, băiete!” îmi spuneam „... sunt îngerii veniți să te ajute!”

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI altfel, nu eram idiot pe de-a-ntregul și dimineața, când îmi spălam fața în izvorul propriei lucidități știam că nu era decât murmurul nepotolitei pofte de sânge muște, numai muște dând târcoale universului meu. „un arhanghel niciodată nu și-a lipit urechea sa sfântă de inima frântă a unui stârv de cal” și porneam din nou la drum cu jumătățile mele de om și de fiară abia respirând înăuntru. … am mers mult până la capătul pământului și până la capătul zilelor mele cum, odată, numai marii pustnici însetați de suferință obișnuiau să meargă ori licuricii zănatici prin întunericul fără milă al unei carcase putrezite de cal rugându-mă – cu tot mai mare greață – privind scârbit spre nodul din cuvinte și azi și mâine insidios și crud orice-ntreb mi se reverberează-n oase pustiul și el nu-i ușă-n care să mă-ncred nu-i prag pe care să mă așez toți caii au obosit să mai aștepte și câmpul este tot mai alb de oase. Între cadavre nu există nicio formă de comunicare doar o empatie sumară, surdă ca o licoare curgând tăcută dintr-o parte-n alta neconvingător ca-n filme sau cum vedem că se-ntâmplă între lumea viețuitoarele mării și lumina plăpândă a lunii sau cum există între lumea pietrelor și lumea metalelor sau între lumea de-aici și lumea de-acolo și atât. ... am mers prea mult aș spune atât de mult, încât de-acum aud lumina cum se frânge geme ca o tablă-ndoită în mâna celui ce a plămădit pământu’ cutie a unei rezonanțe amare e greu de-nchipuit, dar nici nu simt vreun fel de milă din plânsul ei mă cheamă tot drumul străbătut sfârșitu-mi e aproape BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

și-ncep să râd cum n-am mai râs de mult... … har rest sedan reste jag till slutet av jorden och till slutet av mina dagar resande som drakarna flyger på sommaren eller vilda hundar rabiata av hunger eller vimlande eldflugor genom mörkret i en ruttnande hästs hölje och hörde över mig kommande utifrån obevekligt buller av ett par vingar, otaliga vingar, och hur jag var ledsen som en vit svan på natten drömde jag, som ett fruktbärande kvittenträd, förhoppningar kring månen: ”Det är änglarna, pojke!” sa jag till mig själv ”… änglarna är här för att hjälpa dig!” annars, var jag inte helt dum och på morgonen, när jag tvättade ansiktet i källan av min egen klarsynthet visste jag att det bara var porlandet av det obrutna blodets lust flugor, endast flugor cirklar runt mitt universum. ”en ärkeängel har aldrig satt sitt heliga öra på ett brustet hjärta av en hästs kadaver.” och var tillbaka på vägen igen med mina halvor av man och fä knappt kunde jag andas inuti. … jag har gått långt till slutet av jorden och till slutet av mina dagar som, endast en gång, stora eremiter törstiga av lidandet brukade gå eller stolliga eldflugor genom obarmhärtiga mörker av en rutten hästhölje och ber – med ökande illamående – äcklad tittande mot knuten av ord idag och imorgon smygande och grym och vad jag nu frågar ekar i mina ben och öknen är ingen dörr som jag kan lita på inte en tröskel som jag kan sitta på alla hästar har tröttnat på att vänta och fältet är vitare av ben.

Mellan lik finns ingen form av kommunikation bara en kort och döv empati som en dricka strömmar tyst från sida till sida föga övertygande som i filmerna eller som vi ser att det händer mellan världen 163

TRANSLAŢIUNI av havsdjur och i månens flimrande eller det som finns mellan stenarnas värld och metallvärlden eller mellan den här världen och över hela världen därifrån och så. … jag har gått för långt säger jag så långt, att från och med nu, hör jag hur ljuset bryts stönar som en vikt plåt i handen av den som har format jorden lådan av en bitter resonans det är svårt att föreställa sig, men inte känner jag någon form av nåd från sin gråt kallar mig hela korsade vägen slutet är nära mig och jag börjar skratta som jag har inte skrattat på länge…

Paradisului meu... fără regret, fără rușine! când nu voi mai suporta actele tovarășilor mei de drum, și orice semn al lor va vorbi inimii mele numai și numai despre moarte despremoartealorcadespremoarteaaltora despremoarteaaltoracadespremoarteanimănui fără să le pese câtuși de puțin de bogăția vieții câlcându-se unii pe alții în picioare mințind, furând, înșelând, lovind, scuipând, trădând, urând, violând, ucigând ignorând, ca un Ulise atunci - coborându-și pânzele corabiei sale în toiul unei furtuni voi prinde cerul de-o margine a lui și cu brațe strașnice mi-l voi aduce mai aproape, viu, învelindu-mi trupul în mantia lui ca să mor. altfel cum?! când în apa curată a nopților nicio rugăciune simplă de om nu-și mai spală demult chipul și limbile fățărniciei străbat aerul tuturor zilelor ca o sirenă nebună cu o mie de glasuri altfel cum să poți naviga corect cu poezia lumii când un neam de șobolani își duce veacu' pe coverta ei de vise și la ce bun să tot asculți îngrijorarea lumii și la ce bun să tot străbați atâtea ape gândind la frații tăi din viitor cu inima străpunsă

164

într-un final, ajungând la ei Paradisului tău să-i oferi în dar toată această menajerie de fiare turbate. mai bine uitarea fără vise, mai bine tăcând să-mi ascult dumnezeii respirând vii lângă somnul meu, fără rușine!

Till mitt paradis… utan ånger, utan skam! när jag inte längre uthärdar mina följeslagares handlingar, och varje tecken från dem skall tala till mitt hjärta bara och bara om döden omderasdödomandrasdöd omandrasdödomingensdöd utan mycket omtanke för livets rikedom trampande varandra på fötterna ljugande, stjälande, fuskande, slår, spottar, förråder, hatar, våldtar, dödar ignorerar som en Ulysses då – sänka sin båts segel mitt i en storm – jag ska fånga himlen av dess kant och med starka armar tar jag den närmare mig, levande svepa min kropp i sin kappa för att dö. hur annars? när i de rena nätternas vatten har ingen enkel människobön tvättat sitt ansikte för länge sedan och hyckleriets språk flyger hela tiden genom luften som en galen sjöjungfru med tusen röster hur annars man navigerar rätt med världens poesi när en klan av råttor lever på sina drömmars däck och till vad att ständigt lyssna på världens oro och till vad ständigt gå igenom så många vattendrag tänkande på dina framtida bröder med genomborrat hjärta slutligen, när du når de, till ditt Paradis skall du ge i gåva hela det här menageriet av rabiata djur. bättre glömskan utan drömmar, bättre lyssna tyst på gudarna som andas levande nära min sömn, utan skam!

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Cassian MARIA SPIRIDON

PESTE PĂDURE / ÜBER DEN WALD Poezii / Gedichte aus dem Rumänischen übertragen von Christian W. SCHENK ZODIAC

ne suntem absolut necesari

prin mine trec corăbii negre / vise / drumurile rupte ale morții încă mai scriu așa îmbrăcat în cămașa zădărniciei

KLEINES KONVERSATIONSHANDBUCH

nici tălpile nu pot să-ți mai sărut am renunțat la clipa repede și verde (despre berbec și soarta lui spun: porțile sunt ferecate nimeni nu are timp să moară)

ich spähe mit Würde ins Kanonengesicht sein tiefes dunkles Rauchauge ich höre seine Stimme donnern aus seinem körperlosen Umfang nur noch Asche wir leben miteinander sprachlos / auf der Lafette barfuß ruhend / voller Blut so ich gab die Tugend und die Sünden auf wir sind uns unentbehrlich LUPTA DINTRE ÎNGER ȘI SOMN

STERNZEICHEN durch mich dringen schwarze Schiffe / Träume / des Todes zerbrochene Wege ich schreibe noch so im Kleide der Vergeblichkeit nicht mal die Sohlen kann ich dir küssen ich gab das schnelle Grün der Augenblicke auf (über den Widder und sein Schicksal sag’ ich: die Pforten sind geschlossen niemand hat zum Sterben Zeit) MIC MANUAL DE CONVERSAȚIE privesc cu demnitate în față un tun ochiul său adânc și negru de fum aud glasul lui bubuind din circumferința fără trup numai scrum conviețuim mutual/ pe afet odihnind un picior desculț / plin de sânge așa am renunțat la virtuți și păcate BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

îngerul a văzut că am nevoie de somn am recunoscut / da! am nevoie de somn ce mai vrei? / am nevoie îngerul atunci trosc! cu aripa lui m-a lovit peste somn trosc! și iar trosc! peste ochi / peste gură încercam să mă scol / cu toate puterile încercam să mă scol dar îngerul striga: ai nevoie de somn nu vezi / ai nevoie să lupt în cugetul tău KAMPF ZWISCHEN ENGEL UND SCHLAF der Engel sah, dass ich Schlaf nötig habe ich gab es zu / ja! ich habe Schlaf nötig was willst du noch? ich habe nötig der Engel dann platsch! mit seinem Flügel schlug er meinen Schlaf platsch! und wieder platsch! über die Augen / über den Mund ich versuchte aufzustehen / mit allen Kräften versuchte ich aufzustehen doch der Engel brüllte: du hast Schlaf nötig siehst du nicht / du hast meinen Kampf in deinem Geist nötig

165

TRANSLAŢIUNI URBI ET ORBI de-am ști că pământul se-nvârte /nu-i de ajuns de-am ști că soarele într-o zi va pieri /tot nu-i de folos de-am ști într-o zi ce-i iubirea /pe cine oare aceasta ar putea împăca de stelele ar fi / și mai reci decât par în gura mare mereu o voi spune viața mea / cu ieșire la mare viața mea se află în cumplită lingoare URBI ET ORBI wenn wir wüssten dass die Erde sich dreht / reicht es nicht wenn wir wüssten dass die Sonne eines Tages erlischt / nützt es auch nicht wenn wir eines Tages wüssten was die Liebe ist / wem würde das Frieden bringen wenn die Sterne noch kälter wären / als sie scheinen lauthals würde ich es immer verkünden mein Leben / mit Ausgang zum Meer mein Leben befindet sich im ständigen Typhus DESTIN

noch auf seinen eigenen Beinen steht im Hof / jemandem entgegenkommt Befehle erteilt / in die Sonne schaut PESTE PĂDURE sora mea vorbă nesfârșită purtată pe apă glas stenic având rădăcina topită plânge goală crin nevăzut plutește prin ceață brațele drepte ale pădurii strâng ceața nudul se sfâșie-n creangă sora mea plânge ÜBER DEN WALD meine Schwester unendliches Geschwätz vom Wasser getragen kraftvolle Stimme mit geschmolzener Wurzel weint nackt ungesehene Lilie sie schwebt durch den Nebel die geraden Arme des Waldes sammeln den Nebel die Nacktheit zerfetzt sich an einem Ast meine Schwester weint

tatăl mamei mele la optzeci de ani încă în plină putere ținând calea râmătorului scăpat la portița grădinii a fost răsturnat cu tot cu ea au venit să-l ridice feciorii l-au așezat în pat / era paralizat așa / fiica mai mică a tatălui mamei mele s-a chinuit ani și ani cu spălatul întorsul / hrănitul / injecții / doctori fără speranță că va mai veni ziua când tatăl mamei mele va sta pe picioarele sale în curte / să mai ațină calea să dea porunci / să privească la soare

am trăit într-un loc deluros unde apa nu-și avea loc am avut nostalgia unui râu pe care să-mi las privirea toate căile / toate drumurile erau cunoscute / nici o potecă nestrăbătută alături / de-ale cerului înfricoșate semne

SCHICKSAL

LEUCHTENDES ZIEL

der Vater meiner Frau, achtzig Jahre alt noch in voller Kraft beim Einfangen des entwischten Schweins am Gartentörchen wurde samt diesem umgestoßen die Burschen kamen ihn aufzuheben sie legten ihn ins Bett / er war gelähmt so / die jüngste Tochter des Vaters meiner Mutter quälte sich Jahre um Jahre mit dem Waschen mit dem Umdrehen / der Nahrung / Spritzen / Ärzten ohne die Hoffnung dass der Tag noch kommen wird wenn der Vater meiner Mutter

ich lebte an einem hügeligen Ort wo das Wasser keinen Platz fand ich hatte die Nostalgie eines Baches auf dem ich meinen Blick ruhen lasse alle Bahnen / alle Wege waren bekannt / kein Pfad war unbetreten nebenan / von des Himmels entsetzten Zeichen

166

ȚINTĂ LUMINOASĂ

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Liviu Ioan STOICIU

Poeme în limba lui Baudelaire de Constantin FROSIN Premiul European de Traduceri HORACE, 2018 Mă consum în tăcere Aceeași slăbiciune. Mă consum în tăcere, în singurătate, am scăpat demult de grăsimi, mă tot subțiez, aș putea fi acum întins pe pâine. Adevărul e că nu-mi mai doresc decât să rămână misterul după mine… Din 2005 nu mai aud decât niște bubuituri ciudate dinlăuntru. Sunt nemulțumit și nefericit. Nu mai vreau să știu ce mi se întâmplă, nici de ce. Mi se pare normal să merg mai departe pe drumul meu, care ba se dilată, ba se contractă, emoțional, se confundă, nu contează.

Mai nou, răsună și o voce feminină în mine: Ce faci? Ai apărut atât de târziu… Te-ai hotărât? Vii cu mine? Nu privi în trecut! De ce te temi? Hai să vedem ce putem face împreună: vom avea un plan al nostru… Te iubesc! Vorbe…

Am senzația că ea nu e decât o iluzie a mea. Că nu e nimic real. Totuși, emite o lumină intermitentă…

Am ales sminteala? Mă consum în tăcere. Sunt un ghicitor în întuneric, aștept și acum să se stingă vocea feminină — și lumina.

Je me consume en silence La même faiblesse. Je me consume en silence, dans la solitude, me suis depuis longtemps défait de mes graisses, m’amincis sans cesse, à présent, l’on pourrait m’enduire sur le pain. Le fait est que je ne souhaite plus rien d’autre, sinon que le seul mystère me survive… Depuis 2005, je n’entends plus que de drôles de grondements dedans moi. Je suis mécontent et fort malheureux. Je ne veux même plus savoir ce qui m’arrive, ni pourquoi. Il m’apparaît comme normal d’aller mon chemin, lequel tantôt se dilate, tantôt se contracte, émotionnellement, se confond, peu importe.

Dernièrement, une voix résonne en moi, bien féminine : Que deviens-tu ? Tu fis si tard ton apparition… T’es-tu décidé ? Me rejoindras-tu ? Ne regarde pas vers le passé ! Pourquoi as-tu peur ? Allons de ce pas voir ce que l’on peut faire ensemble : on dressera un plan pour nous... Je t’aime ! Paroles en l’air...

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

J’ai la sensation qu’elle n’est rien d’autre qu’une simple illusion. Que rien ne saurait être réel. Et pourtant, elle émet une lumière intermittente...

Aurai-je choisi la démence ? Je me consume en silence.

Suis un devin dans les ténèbres, qui attend encore que finissent par s’éteindre tant la voix féminine – que la lumière.

Teatru de proști Ca la teatru. Îngropați în zăpada iubirii. Teatru de proști. Că a venit iar vremea despărțirii! Ce vreme urâtă, suntem orbiți, nu mai vedem nici un drum, nici în afară, nici înlăuntrul nostru — să mergem înainte, să mergem înapoi? Suntem prinși de viscol în mijlocul câmpului.

Ce să facem? Dacă stăm pe loc, murim înghețați…

Lăsați în voia Domnului, fiindcă noi nu ne mai putem controla nervii. Iubirea ne-a adus împreună până aici, de aici încolo trebuie să ne descurcăm singuri. Suntem atât de supărați și de triști, dezamăgiți. După iubire ce urmează? Ura? Rânjetul unui deștept?

Sunt forțe în interior care ne anulează avântul, acum ar trebui să ajungem la nebuni. Vezi ce ușor se dărâmă totul? E de ajuns un cutremur interior, unul devastator, de un minut și gata. Acum suntem doi eroi negativi — cu o suspectă aprindere a obrajilor, opriți în fața statuii fotografului local: „Zâmbiți! Păsărica!”

Tu porți doar o pălărie cu panglicuțe, eu sunt gol-pușcă.

Ca la teatru. Vorbim de noi amândoi la trecut.

Noi, cei din fundul sălii.

Théâtre des Sots Comme au théâtre. Enfouis dans la neige de l’affection.

Théâtre des Sots.

Car c’est le temps de la séparation ! Le mauvais temps qu’il fait, on est aveuglés, on ne voit plus de chemin ni au dehors ni à l’intérieur de nous – doit-on aller de l’avant, ou rebrousser chemin ? Nous voilà captifs de la bise au milieu

167

TRANSLAŢIUNI des plaines Que faire ? Si on reste là, on risque de mourir congelés…

Laissés à la merci du Seigneur, parce que nous autres, on n’arrive plus à contrôler nos nerfs. C’est bien l’amour qui nous a réunis à ce jour, dorénavant, force nous sera de nous débrouiller tout seuls.

Comme quoi, on est tellement contrariés et tristes, désillusionnés. Qu’est-ce qui s’ensuit à l’amour ?

Serait-ce la haine ?

Le rictus d’un futé malin ?

Il est de ces forces à l’intérieur de nous, qui annulent notre élan, à présent il nous faudrait nous rendre dans un asile. Tu vois comme tout s’écroule facilement ? Il suffit comme d’un tremblement de terre intérieur, l’un de dévastateur, durant une minute, et c’est fini. Maintenant on est deux héros négatifs ayant les joues suspectement en feu, immobilisés devant la statue du photographe de l’endroit: “Souriez! Say cheese ! » Tu portes juste un chapeau avec des rubans, moi je suis nu comme un verre.

Comme au théâtre. Nous parlons de nous deux au temps passé.

ne saurais plus me retrouver, les jours et les nuits ont beau se suivre. J’entends aujourd’hui les pierres tomber sur le toit de ma maison et je regarde longuement la fumée qui sort des prises de courant brûlées, bien que ça fasse trois mois qu’on m’a coupé le courant électrique.

C’est quelque chose de paranormal. Serait-ce toi, celui dont je me suis perdu ?

Est-ce ainsi que tu me fais signe ? Que veux-tu me dire?

Es-tu mort sans la moindre bougie allumée au chevet, et je ne le sus point ? Je sais que tu t’amourachas d’une jeune fille, de 31 ans ta cadette, que tu es parti de par ton monde avec elle et n’en es plus revenu… Ton absence a fini par me vider à moitié Tout ce qui m’arrive fait partie d’un rituel voué à me préparer en vue de la mort.

Je me tiens à droite et à gauche de mon front et m’émerveille : là-même ildevait y avoir du pus, de même là, et là aussi, partout où tu me fais défaut, mais à la place du pus, a augmenté le nombre des centres du plaisir, y compris là et là. Cela, pour la bonne raison que mon équilibre aura disparu.

Nous autres, au fond de la salle.

Je suis passé d'un cycle à l'autre.

De la un ciclu la celălalt

Un episod dintr-o carte

Mi-e dor de mine însumi, de cel dinainte, de care m-am pierdut. Mi-e dor de întreg. Nu mă mai pot regăsi, trec zilele și nopțile de pomană. Aud azi cum cad pietrele pe acoperișul casei și mă uit lung la fumul care iese din prizele arse, deși a fost tăiat de trei luni curentul electric. E ceva paranormal. Tu ești, cel de care m-am pierdut? Așa îmi dai un semn? Ce vrei să-mi spui? Ai murit fără lumânare și eu n-am aflat? Știu că te-ai îndrăgostit de o fată cu 31 de ani mai mică decât tine, că ai plecat în lumea ta cu ea și nu te-ai mai întors… Fără tine am rămas pe jumătate golit.

Tot ce mi se întâmplă

Redus la nimic, trântit la pământ, îmbolnăvit de Sâmbăta Morților, pe 5 martie, după pomana mamei de-a doua — zile la rând prelins în pământ, curgând apele pe mine și arzând în același timp.

Cu ganglionii inflamați. Nu am avut pe nimeni aproape, care să mă mângâie. Măcar. Singurătatea m-a trimis iar în necunoscut și am descoperit noi lumi. Noi lumi de delăsări. Nu contează cât am suferit, nu? Mă tem acum, când mi-am mai venit în fire: am făcut iar un pas înapoi, influențat de boală?

Recunoscând că nu mă mai simt capabil să o iau cu tine de la zero. Că n-are rost, e caraghios, a trecut ultimul tren la vârsta mea, te iubesc, dar nu ajunge…Regret. Spun:

face parte dintr-un ritual pregătitor pentru moarte.

Stau de-a dreapta și de-a stânga frunții mele și mă mir: aici trebuia să fie puroi, și aici, și aici — peste tot de unde tu lipsești, dar în loc de puroi a crescut numărul centrilor plăcerii, inclusiv aici și aici. Asta, fiindcă a dispărut echilibrul. Am trecut de la un ciclu la celălalt.

D’un cycle à l’autre Je m’ennuie de moi-même, de celui que je fus, dont je me suis perdu. Je m’ennuie après le tout. Je

168

Ăștia sunt spinii păcatelor tale! Cred că de aici înainte trebuie să-mi folosesc defectele… Cum? Uițică e un înger care-ți pregătește calea, stai liniștit, nu trebuie să faci nimic — mă asiguri tu, venită, în sfârșit, în vizită. Mă dezbraci. Ce e cu hieroglifele astea pe tine, Dumnezeule? Mi-au apărut după boală. Ar trebui să ți le citească un cunoscător, cine știe ce avertisment o fi… Mă simt, oricum, ca într-un episod dintr-o carte citită cândva, undeva.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI Un épisode dans un livre Réduit à néant, claqué au sol, tombé malade le Samedi des Morts, le 5 Mars, après l’aumône faite à la mémoire de ma seconde mère – des jours durant ruisselant sur la terre, trempé et à tordre et brûlant en même temps.

Avec les ganglions enflammés. Il n’y eut personne à mes côtés ni à mon chevet, dispos à me caresser. Au moins ça. La solitude m’envoya encore dans l’inconnu et je découvris d’autres mondes.

D’autres mondes de délaissements. Peu importe combien j’ai souffert, n’est-ce pas? J’ai peur à présent, que j’ai repris un peu mes esprits: aurai-je encore fait un pas en arrière, influencé par la maladie ?

Tout en avouant que je ne me sens plus de taille à tout reprendre à zéro avec toi. Que ça ne rime plus à rien, c’est ridicule, vu mon âge, le dernier train est passé, je t’aime, mais c’est insuffisant... Je le regrette. Je dis: Ce sont bien les épines de tes péches ! Je pense que dorénavant, il me faudrait mettre mes défauts à profit… Mais comment ?

Tu oublies qu’il est un ange qui te déblaie la voie rassure-toi, tu ne devras rien faire – me consoles-tu, qui es enfin venue me rendre visite. Tu me déshabilles.

Mais qu’est-ce que c’est que ces hiéroglyphes sur ta peau, mon Dieu ? Elles sont apparues des suites de la maladie. Un connaisseur devrait les déchiffrer, qui sait quel avertissement cela peut être… Quoi qu’il en soit, je me sens comme un épisode dans un livre lu un jour, quelque part.

E ceva de nedescris Fugit în lume.

Mă reașez în propria găoace, încerc să mă bine-dispun, ce, credeai că moartea are sens? Am aruncat azi și ultimele palme din pământul depus pe mine de-a lungul celor 55 de ani, m-am spălat în amănunt, mi-e rușine că am trăit atât, acum mă simt eliberat de gânduri cu adevărat, mai ușor, mai calm, mai liber — deși… E ceva în mine care a luat-o razna, e de nestăpânit, nu-mi dau seama exact ce, nu-i mai place să stea înlăuntrul mormântului inimii mele. Mi-am luat adio de la toți, am plecat împăcat cu mine

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

însumi, dar a mai rămas ceva, independent de mine — recunosc, am o problemă. Nu e sufletul, cu dispariția lui m-am resemnat. E ceva în mine care mișcă, deși, în particular, eu mi-am dat demult obștescul sfârșit.

Ceva care-mi tot spune că aude mereu cântecul preotului, cu: „Am văzut oase goale în pământ”… E ceva în mine care mă iubește, nu-mi pot închipui ce. E ceva de nedescris. E iubirea însăși, esența, cuvântul ei din mine — ceva difuz, care nu mă lasă… Ceva care se înalță și în același timp coboară. Ceva care-mi provoacă rușine, extaz, indecență, umilință, schimonoseli, suspine. Atât mi-a mai rămas — ceva! Iubirea? Mi-e atât de dor de mine…

Tout cela, c’est impensable Evadé dans le monde.

Je rentre dans ma coquille, tente de me mettre de bonne humeur, quoi, pensais-tu que la mort a un sens? J’ai secoué aujourd’hui les dernières poignées de terre ayant adhéré à moi tout au long de ces 55 ans, je me suis lavé par le menu, j’ai honte d’avoir vécu pendant si longtemps, à présent, je me sens délivré pour de bon de mes pensées, plus léger, plus calme, plus libre – bien que… Il y a quelque chose en moi qui perdit les pédales, c’est quelque chose d’impétueux, je ne réalise pas ce dont il s’agit exactement, cela n’aime plus rester au dedans de la tombe de mon cœur. J’ai fait mes adieux à tous, suis parti réconcilié avec moi même, pourtant il est resté quelque chose indépendant de moi – je l’avoue, j’ai un problème. Il ne s’agit pas de mon âme, sa disparition, je m’y suis résigné. Il est quelque chose en moi qui bouge, bien que, en particulier, cela fasse longtemps que je rendis l’âme.

Quelque chose qui n’arrête pas de prétendre d’ouïr le chant du prêtre: “Des os reposaient dans le sol »…

Il existe quelque chose en moi qui m’aime, je ne saurais m’imaginer quoi. C’est indescriptible. C’est l’amour lui-même, l’essence, son propos en moi – quelque chose de diffus, qui ne m’abandonne pas… Quelque chose qui s’élève et, dans le même temps, descend. Quelque chose qui me provoque la honte, l’extase, l’indécence, l’humilité, des rictus, des soupirs. C’est tout ce qui m’est resté – quelque chose ! L’amour ? Je m’ennuie tellement de moi…

169

TRANSLAŢIUNI

Dumitru VELEA

ODETTE în limba lui PUȘKIN de Lilia MANOLE Să vadă cerul înstelat, Daimonul îmi sfâșie cortul.

STEAUA MEA

Но намного одинокий чем смерть, в гроб я войду, чтобы пела моя звезда в ночь и чтобы я ей писал, жду.

Te-aș acoperi sub pleoape, ca pe-un ochi etern; și te-aș ridica din ape, cerul să-ți aștern.

E lună nouă și omului îi cade banul în apă.

CĂMAȘĂ FĂRĂ GURĂ Și din lumile pribege urma să-ți adun, chiar de-aș merge în toiege și-aș cădea pe drum.

Doamne, în oglinda stelei, chipul i l-ai pus, ca să dea lumină zilei și Celor de Sus.

În locuința dată cu var, cineva, cu pânza de pe cap în mâna dreaptă, mi-atinge o singură dată fața și de trei ori pereții fără răsuflare; pe urmă, îmi lasă cămașa fără gură, și iese afară.

Dar mai singur decât moartea intru în sicriu și aștept să cânte noaptea steaua mea, să-i scriu.

Новолуние и человеку падает монета в воде.

РУБАШКА БЕЗ РТА Чтобы увидеть звёздное небо, Даймон разрывает мою палату.

Моя звезда Я под веками тебя бы накрыл, как око вечное, и из вод бы тебя поднял, застелить тебе небо. И из блуждающих миров, твой след собираю, даже если бы я ходил на костылях, и по дороге упал бы. В зеркало звезды, Боже, её лик положил, чтобы она дала свет дню и Тем, с Небес.

170

В помещении, побеленном известью, кто-то, с тканью, с головы, в правую руку, лишь один раз трогает моё лицо и три раза стены без дыхания; потом, оставляет мне рубашку без рта, и выходит на улицу.

Doar ochii tăi se-nchid o dată și se deschid de două ori.

PIETA De zile și nopți n-am mai visat nimic, decât trupul meu întors cu fața spre mine, ca într-o oglindă, privindu-mă cu spaimă; uneori, abia se distinge, aleargă pe drumuri spre mine, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI alteori, îmi stă în față, nelăsându-mă să intru în casă.

Nu știu cine dintre noi e pasărea în colivie, sub năvodul aruncat de sus, odată cu trăznetul.

Umbra crucii mi-a atins picioarele.

в обед - из фруктов, теперь она тень в руке Бога, чувствую биение под виском, как будто одна бабочка запутывается в корзиночке из воздуха, ребенку в радость.

Încep să înțeleg limbajul fulgerului.

Cenușă cade coronița – dimineața era de flori, la prânz, din fructe, acum e umbră în mâna lui Dumnezeu; simt o zbatere sub tâmplă, ca și cum un fluture se-ncurcă în coșulețul din aer, spre bucuria copilului.

Iubirea mi se dă pe cruce, străfulgerând noaptea cu fruntea mea.

Acum, trupul ușor mi se lasă-n brațe, ca un copil, îmi caută sânul și-mi cere să îl hrănesc; îmi sfâșie veșmântul cu mâinile lui albe, parcă trecute prin somn – și lacrima mi-a acoperit fața; e pruncul meu până când Tatăl ne va privi pe amândoi.

Frumusețea își lasă morții să-și îngroape morții.

Мне любовь даётся на крест, пронзая ночь моим лбом. Теперь, телом мне легко опускается на руки, как ребёнок, ищет мою грудь, и просит, чтобы я его накормил, разрывает мне одежду его белыми руками, как будто прошедшие через сон-, и слеза накрыла моё лицо: это мой младенец, пока Отец будет смотреть на нас обеих.

Красота оставляет себе мёртвых, чтобы похоронить своих мертвых. С распростертыми объятиями, нахожусь посередине дороги, oдна– и в не нашем мире.

Cu brațele deschise sunt în mijlocul drumului, singură – și în afara lumii.

Лишь твои глаза закрываются один раз и открываются дважды.

ПИЕТА Днями и ночами мне ничего не приснилось, лишь моё тело, повёрнутое лицом ко мне, как в зеркало, глядя на меня со страхом; иногда, еле различается, бегает по дорогам ко мне, в другой раз стоит передо мной, не давая мне зайти в дом. Не знаю, кто из нас птица в клетке, под неводом, выброшенного сверху, одновременно с молнией. Тень креста дотронулась до моих ног. Начинаю понимать язык молнии.

Cine privește o floare devine el însuși o floare.

ÎN SOMN Orice veșmânt se rupe cîndva, numai din al meu s-a tăiat în noaptea asta și s-a aruncat pe ape.

Кто разглядывает цветок, он сам становится цветком

ВО СНЕ Любое одеяние когда-то рвётся, только из моего было отрезано в эту ночь и было выброшено по водам.

Золой падает корона–утром была из цветов,

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

171

TRANSLAŢIUNI

Irina Lucia MIHALCA

FATA DIN VIS „Noli foras ire, in interiore homine veritas!”

(Nu vă duceți în afară, în omul interior locuiește adevărul! ) „Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuși.”

Shakespeare „Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis, visul pe care îl visezi cu alții devine realitate." din scripturile antice tibetane În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopții, suave arome de levănțică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi și mentă. În fața casei un tei își răspândește grăbit florile, corcodușul și-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguțele zvelte de liliac. Miroase a liniște și a fluturi de vis.

Dinspre marginea orașului năvălește noaptea și țârâitul greierilor.

Adolescentul prefera nopțile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un țipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalți, își crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-și face prieteni și chiar o iubită.

Aplecat la masa din cameră încerca să-și scrie gândurile prin fragmente de romane începute.

Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate? Se ridică, din câțiva pași ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia șoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină. Încet, un glas suav îl chema: "Vino, hai vino! ”. Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, "Vino, hai vino! ”, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocență, luminat de razele lunii.

La vederea lui schiță un zâmbet: - Ai venit! Sunt eoni de timp, prin timp, de când te caut. Nu-ți fie teamă, hai cu mine, hai vino! Vino în Orașul Solar, Heliopolis, pășește aici, ai să-l recunoști, ai să-ți reamintești!

Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-și amintea cum și de unde.

172

O mai văzuse, era sigur, simțea asta intens, dar unde și cum, căci totul părea un vis real, încă neînțeles. Ca-n transă, coborî treptele ce duceau spre adâncul fântânii.

Păși prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobișnuită, intensă și pură.

Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i îi spuse: - De când te-aștept, Chanchala Sarvaga, tu știi asta, privește și-ncet vei recunoaște totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!

Ciudată senzație de liniște, un sentiment de pace interioară și încetinire a curgerii timpului!

Ce ciudat, își aminti numele fetei, Shanti Ramya!

Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară frumusețe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură și aur, iar în ochi o tainică lumină îi scânteia. Privindu-i adânc, le transmise mental să se urce pe aripile ei, spre ținutul SoareluiRăsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului trecuseră peste ținuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse și pășuni, peste vegetații luxuriante brăzdate de fluvii și râuri ale căror maluri erau mărginite de palmieri și ferigi uriașe.

Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară o lacrimă pe obrazul timpului, un templu magnific așezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcții impunătoare.

Templul n-avea acoperiș pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în fața templului și dispăru tot așa cum apăruse.

Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu pași mici, Shanti Ramya porni spre templu însoțită de tânărul cu ochii negri, strălucitori.

Intrară în templu, aprinseră okoro, acele bețișoare parfumate de tămâie, smirnă și santal, priviră fuioarele de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simțiră pacea și albul liniștii lăuntrice, făcură câțiva pași în față și îngenuncheară, ținându-se de mână.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei povești, povestea vieții lor. Știa că a mai fost aici, o recunoștea ca fiind sufletul-pereche, știa aceste locuri și viața prin care a mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in viteză. În inimă simți o durere sfâșietoare, un dor imens, un țipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimile îi inundară ochii, își revedea întreaga acea viață, totul, inclusiv despărțirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în fața iubirii, de oscilația și neîncrederea lui.

[Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieții sale, iar viața lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna și stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experiențele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie.]

Ieșiră din templu scăldați de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porții Stelare.

Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramya îl îmbrățișă strâns, îi mângâie chipul și-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedeslușit după care tânjea.

- Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista! Hai, zâmbește, Chanchala Sarvaga! Știi doar că ți-am văzut frica, te-am înțeles și team iertat. Trebuie să reușești să te ierți, să fii liber.

Va trebui să descoperi pașii pierduți. Ai repetat lecția prin atâtea vieți, o vei parcurge și repeta până o vei înțelege. Eu te voi aștepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!

Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii și, fără săși dea seama, când și cum, se trezi în camera sa, la masa de lucru.

Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simți lacrima curgându-i pe obraz? Și parfumul ei, și chipul, și gustul ei, totul să fie doar un vis?

Pe masă găsi o floare albastră de nu-mă-uita și-o foaie de hârtie pe care era pictat, caligrafic, asemeni unei ideograme, în tușe de cerneală sumi, captând imaginea unor picături de apă, dincolo de linii: Ne trezim amândoi dintr-o altă realitate încercând să oprim clipa, continuarea unui alt timp, în acest timp. iar dedesubt el completase: Oare ne vom întoarce?

Oare ne vom regăsi, mai tineri decât moartea ce ne-a chemat, BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

despărțindu-ne, mai curați decât cerul primăverii?

Copil plutind în lacrima timpului, țipând după mireasma gândului tău!

Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?

Te văd alergând lângă mine cu surâs de mărgele, cu privirea ta caldă, întinzând mâna să-mi prindă suflarea, să-mi alunge întristarea...

Oare vom mai fi NOI? .....................................................

Oare visele, trăirile avute, pot fi visate de două ori, precum scăldatul în același fluviu de două ori sau va trebui să renunți la ele?

Amintirile, temelia pe care poți zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor, prețioase fragmente, cu care poți întregi tot!

O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci să le urci îți amintesc de splendoarea unui templu. Toate alcătuiesc comoara de absolut, necesară unui suflet.

Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deșteptată, prin întâmplare, de un lucru de nimic care a concretizat-o, iar când nu mai ai toate acestea, e greu să te regăsești.

Ca-ntr-un obscur subteran, trebuie să cobori în sufletul tău, proiectând lumini, ca să poți afla ceva.

Te-apleci asupra inimii și-asculți cum bate-n ea trecutul, ca și cum ai pune urechea la pământ, ca să auzi din depărtare un zgomot surd. Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat.

Culori, arome, sunete și forme; văzul și auzul urmează să le păstreze, scânteia aceea care a dormit o clipă sub cenușa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simți că va renaște.' (povestea, poate, va continua)

LA FILLE RÊVÉE Noli foras ire, in interiore homine veritas!

(Ne vous orientez pas vers l'extérieur, dans l'homme intérieur vit la vérité!)

Chacun est un miroir pour l'autre, où il se voît soi-même – Shakespeare Ce que tu rêves tout seul reste seulement un rêve, ce que tu rêves avec d'autres personnes devient réalité – une réalité tirée des anciennes écritures tibétaines.

Pendant les soirées chaudes du mois de mai, à travers la fenêtre de son chambre, l'air est plein des parfums doux de la fleur La reine-de-la-nuit, des arômes 173

TRANSLAŢIUNI doucereuses de lavande, parfum de jasmin, de roses, de chèvrefeuille et de menthe.

Devant la maison, il y a un tilleul qui répandit vitement les fleurs, le cire cerisier baisse ses branches chargées dans la brise du vent parmi les branches minces de lilas. Ça sent comme la tranquillité et comme les papillons du rêve. À partir du bord de la ville, la nuit se précipite avec les grillons.

L'adolescent préfère ces nuits pour la lumière mystique reflétée par le silence. Il y en a de temps un temps un cri perdu dans les lointains. Il lisait et il lisait énormément pour son âge. Un jeune homme, tout différent des autres, il créait son propre univers à travers les mots qui ne devaient pas être prononcés que pour soi-même. Il trouvait impossible le chemin pour avoir des amis et même une amoureuse. Penché vers la table de la chambre, il essayait d'écrire ses pensées à travers des fragments de romans commencés.

Serait-il un rêve ou c'était tellement la voix qui passait tendrement parmi le jardin de la maison?

Serait-il un rêve ou une réalité? Il était debout et en quelques pas il arriva dehors. Inquiète, il essaya à se rendre compte d'ou venait cette voix à peine chuchotée. Dans la cours de la maison, l'aile de la fenêtre coupait la pleine lune en des morceaux.

Tranquillement, à bas voix, une voix calme lui demandait: "Viens, viens!".

Il continua le chemin étonné, en suivant la voix de la fille, à travers l'allée qui menait vers la fontaine où il se refroidissait dès son enfance. En se penchant, dans sa miroir, une visage mélancolique d'une fille d'une merveilleuse innocence se reflétait, illuminée par les rayons de la lune. À cette vue, il esquissait un souris et il lui dit: "Tu es venu! Il y a des éons de temps des que je te cherche. N'aye pas peur, viens avec moi, viens dans la Ville Solaire, Héliopolis, vas-y, tu vas le reconnaître, tu vas te souvenir."

La fille lui fit un signe avec la main, le demanda encore une foi. Des vibrations de lumière pourraient être vues à travers ses cheveux et sur son beau visage.

Elle lui parait familière, mais il ne se rendait pas compte d'où et comment il la connaissait.

Il l'avait déjà vu, il en était sur, il sentait cela, d'une manière intense, mais il ne se rendait pas compte où et comment, car tout paraissait un rêve réel, encore mal compris.

Comme en transe, il commença à descendre les escaliers qui menaient vers la profondeur de la fontaine, vers le miroir de l'eau.

Il faisait un pas parmi le miroir de l'eau, en passant par un tunnel au bout duquel la Porte Etoile s'ouvrait parmi à travers une lumière bleue. Ce tunnel donnait vers un monde parallèle inondé dans une lumière étrange, intense et pure.

La fille avec les traits asiatiques le prit par la main, en le regardant en profondeur. En esquissant un 174

souris, elle lui dit: "Je t'attends d'une éternité, Chanchala Sarvaga, et tu le sait bien, regarde et peu à peu tu vas reconnaître tout dès que tu as quitté le Foyer. Régale-toi bien de ce voyage dans le temps!"

Il y avait une étrange sensation de silence, un sentiment de paix intérieure et de ralentissement du déroulement du temps! C'était tellement étrange, il s'est rappelé le nom de la fille, Shanti Ramya!

Un aigle d'une beauté rare s'approcha, directement descendue du ciel, en flottant d'une façon ineffable. L'oiseau Phoenix, avec des ailes inondées dans un cercle d'azur, avec des éclaboussures comme une flamme, en porphyre et en or, en ayant des lumières dans les yeux, ou une lumière mystique étincelait. En les regardant, elle les avait transmis mentalement de monter sur ses ailes vers le pays du Soleil-Levant du Temple d'Or. Avec la vitesse de la pensée, ils avaient passé vers des pays avec une magnifique nature tropicale, vers des plaines étirées et vers des pâturages, vers une végétation luxuriante couverte par des fleuves et des rivières dont les rivages étaient bordées par des palmiers et des fougères géants.

Ils étaient arrivés dans un beau jardin avec des fontaines artésiennes. Au milieu, entourée par des arbres ornementaux, une allée commença vers la Porte Principale, comme une écharpe qui, une fois, ouverte, rendait de la cour intérieure "un chagrin sur les joues du temps", dans un temple magnifique situé sur une terrasse de marbre blanche, un bijou qui pétillait dans la lumière du soleil, entouré par des bâtiments imposants.

Le temple n'avait pas du toit, pour que les rayons du Soleil-Ra puissent pénétrer. L'oiseau lui laissa devant le temple et disparu de façon similaire comme il avait paru.

C'était le temple blanc de ses rêves, images qui lui revenaient périodiquement.

Avec des petits pas, Shanti Ramya commença vers le temple, accompagnée par le jeune avec les yeux noirs, brillants.

Entres dans le temple, ils allumèrent okoro, des bâtons parfumes d'encens, de myrrhe et de santal, ils regardèrent des fascicules de lumière en montant en haut dans l'essai de contenter les Dieux avec des prières parfumées, ils déposèrent des offrandes de fleurs, ils sentirent la paix et la tranquillité blanche, ils firent quelques pas en face et s'agenouillèrent, en se tenant par les mains.

En regardant par ses yeux, on déroulait le passe d'une histoire, l'histoire de leur vie.

Elle savait qu'elle avait été ici, il la reconnaissait comme étant son âme sœur, il connaissait des lieux et la vie dont ils avaient passe quelque temps, comme dans une pellicule déroulée en vitesse.

L'âme peut sentir une douleur déchirante, une BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI manque immense, un cri intérieur, le vide qu'il n'avait pas pu le remplir jamais. Des chagrins lui inondèrent les yeux, il revoyait sa vie entière, tout, y compris la séparation qui a été donné pour être, la rupture de leur fil de peur en face de l'amour, l'oscillation et sa manque de confiance.

[L'homme affronte la mort après une très courte durée de sa vie et sa vie parait ne pas valoir beaucoup.

Presque rien! L'affaiblissement de la vue nous fait croire que le soleil, la lune et les étoiles sont plus pales. Le temps s'écoule, les expériences tristes se succèdent, les unes après les autres, les nouages retournent après la pluie.]

Ils sortirent du temple dans la douce lumière du soleil-couchant.

Tout obtient un charme tout à fait spécial quand la soirée tombe. Ils étaient partis vers l'allée d'où ils venaient, comme l'Oiseau de Feu réapparait du ciel, en les prendre au bout de la Porte Intergalactique.

Les larmes dans les yeux, Shanti Ramya l'embrassa fort, lui caressa le visage en l'embrassant, tout en lui offrant le goût de tous les printemps, ce manque de la personne aimée qu' elle désirait. "- Nous allons nous rencontrer, ne pleure pas, ne soit pas triste, vasy, souris, Chanchala Sarvaga."

"- Tu sais que j'ai compris ta peur, je t'ai compris et je t'ai pardonné, tu dois seulement réussir à te pardonner, d'être libre, mais seul tu devras découvrir les pas perdus. Tu as répété la leçon à travers autant de vies et tu le feras encore jusque tu la parcourras. Je t'attendrai, j'aurai patience. Ne pleure pas, nous allons nous rencontrer!"

Le jeune passa à travers le miroir de l'eau de la fontaine et, sans percevoir, il se réveilla a la table de travail, dans sa chambre.

Tout était un rêve si irréel? Si c'était ainsi, alors d'ou toute cette douleur intérieure, pourquoi il ressentit la larme coulant sur ses joues? Et son parfume et son visage, et son goût, tout était seulement un rêve?

Sur la table, une fleur bleue "Ne-m'oublie-pas" et une feuille de papier ou, d'une façon calligraphique, c'était peint avec l'encre, comme une idéogramme: Nous nous réveillons ensemble d'une autre réalité, en essayant à arrêter l'instant, la continuation d'un autre temps dans ce temps.

mort nous a appelé, en nous séparant, plus propres que le ciel de printemps?

Enfant flottant dans la larme du temps, en criant pour l'odeur de ta pensée!

Quelle est l' hauteur de l'amour qui nous a muni avec l'oubli?

Je te vois courant prés de moi avec un souris de chapelet, avec ton regard doux, en tenant la main pour prendre le souffle, la respiration, pour rejeter le chagrin...

Serions toujours NOUS? ....................................................

Est-ce que les rêves, les expériences eues, peuvent être rêves deux fois, comme la baignade dans le même fleuve deux fois ou tu devras renoncer à eux?

Les souvenirs, la fondation où tu peux construire les inscriptions collectées à travers les expériences, des fragments précieux avec lesquels tu peux tout remplir!

Une colonne tronquée, un chapiteau écrasé, les escaliers que tu essayes monter te rappellent de la splendeur d'un temple. Toutes forment le trésor absolument nécessaire de l'âme.

La vision, si forte qu'elle pourrait être, dort si elle n'est pas réveillée par hasard par une chose de rien qui l'a concrétisée et, quand on ne les a plus, tous ceuxci, c'est difficile de les retrouver.

Comme dans un sombre souterrain, tu dois descendre dans ton âme, tout en projetant des lumières, pour pouvoir savoir quelque chose. Penché vers le cœur, tu l'écoutes avec son battement du passée, comme tu mettras ton oreille prés de la terre, pour entendre un bruit sourd venu de la distance. Le corde bat, l'esprit ne peut pas oublier tout ce qu'il a recueilli, couleurs, arômes, sons et formes; la vue et l'ouïe qui les garderont; cette flamme qui a dormi, un instant, sous le cendre parfumé, la petite étincelle, l'énergie, et, une fois avec l'arrivée du printemps, avec le vent qui bat, tu sens que tout cela va renaître.

(C'est possible que l'histoire continue) Traduction réalisée par Laura Lucia MIHALCA

et au-dessous il avait remplit: Est-ce que nous allons vraiment nous retourner?

Nous allons nous retrouver, plus jeunes que la

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

175

TRANSLAŢIUNI

Mircea BĂDUȚ

Lumea subacvatică în cărți și filme.

O barieră de creativitate?

Underwater World in books and movies.

A barrier to creativity?

S-a întâmplat ca, propunându-mi să scriu despre cărțile și filmele SF a căror acțiune se derulează (și) sub ape, să ajung la o... deconstrucție. Pe care v-o propun spre lectură.

It has happened that, by proposing to myself to write about those science-fiction books and movies whose action deploys underwater, to come to a ... deconstruction. Which I invite you to read below.

From 'underwater' to SF Since my childhood, I was attracted to the underwater universe, and through the years, in summer seasons, I have often experienced interacting with it: either by apnea diving, either by scuba-diving or by snorkeling – thus combining (when naively, when coherently) the nature observation with the athletic performance. I also wrote about this: by speculative telling, by non-fictional recounting, or by documenting underwater energy installations' maintenance.

I was probably six years old when happened that The Romanian Television – in the so-time-and-place-specific modest manner – broadcasted a movie with a speculativefictional underwater plot. And I try now, taking a break from typing on this document, to stir up again those artificial memories of Google to find out the name of that film. (I eventually find on YouTube the sequences from the 'Amphibian Man' Soviet movie, but they do not recall much to me. However, I am going to watch it in the coming days, for a full edification.)

Yes, that movie from my memories – probably by filling the sensations that I already and waterily experienced in those summers – particularly impressed me. Still not enough to be able to recall the name or something from the story: the only thing I remember is that the character had amphibious abilities. But let me get over the mnemonically embarrassing moment and return on the theme. ([Later Edit:] Yes, in one of the following days, I watched that movie, created in the Lenfilm studios, in the Soviet Union. And even if – watching it with natural curiosity/hope – I have not encountered images to revive my memory, I tend to think, through an exclusion logic, that this is the film that impressed me as a child. And this means that my memory has been replaced by its meta-memory – that is not the content what mattered, but its "headline".)

I am hardly squeezing my memory for a few movies having underwater stakes (20000 Leagues, Man from Atlantis, Water World). The Google is helping me to add a few ones, and the IMDb web-site proves itself useful in documenting this. (And yes, I admit it! I started with movies because introspection is easier.)

I am trying a similar inventory for books, also including the web search recourse. The resulting list (see box below) has not greatly increased. I could number the titles, mercifully, using just my own fingers. And, by repeatedly watching the list, I wake up with myself trying to find palliatives for disappointment.

De la 'subacvatic' la SF Am fost atras de mic de universul subacvatic, și, prin ani, în sezoane estivale, am tot experimentat interacțiunea cu acesta – fie prin scufundări apnee, fie prin scuba-diving și snorkeling –, deci combinând (când mai naiv, când mai coerent) observația naturii cu performanța sportivă. Am și scris despre aceasta: fie povestind speculativ, fie relatând non-ficțional, fie documentând activitatea de mentenanță a instalațiilor energetice subacvatice.

Aveam eu vreo șase ani când s-a întâmplat ca Televiziunea Română, în maniera modestă specifică locului și timpului, să transmită un film speculativ-ficțional cu tramă subacvatică. Și încerc acum, luând o pauză din tastarea documentului de față, să răscolesc din nou memorile artificiale Google pentru a afla numele filmului. (Dau până la urmă de 'Omul amfibie', film sovietic, dar secvențele de pe YouTube nu-mi spun mare lucru. Totuși, îmi propun să-l vizionez zilele următoare pentru o deplină edificare.)

Da, filmul din amintirea mea – probabil completând senzațiile pe care deja le experimentam acvatic în verile acelea – m-a impresionat în mod deosebit. Totuși nu suficient cât să-i rețin numele sau ceva din poveste: îmi amintesc doar atât, că personajul avea abilități amfibiene.

Trec peste momentul mnezic stânjenitor, și revin asupra temei. ([Adiție ulterioară:] Da, într-una din zilele următoare am vizionat acel film, creat în studiourile Lenfilm din Uniunea Sovietică. Și, chiar dacă – urmărindu-l cu firească curiozitate/speranță – nu am întâlnit imagini care să reînvie amintirea mea, înclin să cred, printr-o logică a excluderii, că totuși acesta e filmul care m-a impresionat în copilărie. Însemnând că amintirea mi-a fost înlocuită de meta-amintire – adică nu conținutul a contat, ci "antetul" amintirii.)

Din memorie storc cu greu câteva filme SF cu miză subacvatică (20000 de leghe, Omul din Atlantis, Lumea apelor). Mă mai ajută Google să adaug câteva, iar web-siteul IMDb se dovedește util în documentare. (Și, da, recunosc! am început cu filmele pentru că introspecția este mai facilă.) Încerc o inventariere similară și pentru cărți, inclusiv cu recursul la căutarea web. Lista rezultată (vedeți caseta de mai jos) n-a sporit grozav. Pot număra titlurile, cu indulgență, folosindu-mi doar propriile degete. Și, tot privind lista, mă trezesc încercând să găsesc paleative pentru dezamăgire.

• CĂRȚI 'Sphere' – Michael Crichton (1987, ecranizat) '20000 de leghe pe sub mări' – Jules Verne (1870, ecranizat)

176

• BOOKS 'Sphere' – Michael Crichton (1987) 'Twenty Thousand Leagues Under the Sea' – Jules Verne (1870) BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI 'The Silkie' – A.E.Van Vogt (1969) 'Camouflage' – Joe Haldeman (2004) • FILME 'Sfera' (1998; Barry Levinson; Dustin Hofmann) '20000 de leghe pe sub mări' (1954; Richard Fleischer; Kirk Douglas) 'Lumea apelor' (1995; Kevin Reynolds; Kevin Costner) 'Omul din Atlantis' (1977-1978; film serial; Patrick Duffy) 'The Core' (2003; Jon Amiel, Aaron Eckhart) 'Deepstar Six' (1989; Sean Cunningham) 'Omul-amfibie / Человек - амфибия' (1962) 'Inteligență artificială' (2001; Steven Spielberg) 'Abisul' (1989; James Cameron, Ed Harris) Cu ceva indulgență am mai putea adăuga aici o grămăjoară de filme de acțiune, producții horror sau pulp-fiction (deci mai comerciale, cu mai puțină implicație/provocare introspectivă).

Cred că, la secțiunea proză, doar o eventuală și coincidentă surpriză din partea perechii de autori Dănuț Ungureanu și Marian Truță (urmând lui 'Vegetal' și 'Mineral') ar putea să ne mai salveze de aparența penuriei.

'The Silkie' – A.E.Van Vogt (1969) 'Camouflage' – Joe Haldeman (2004) • MOVIES 'Sphere' (1998; Barry Levinson; Dustin Hofmann) '20000 Leagues Under the Sea' (1954; Richard Fleischer; Kirk Douglas) 'Waterworld' (1995; Kevin Reynolds; Kevin Costner) 'Man from Atlantis' (1977-1978; TV series; Patrick Duffy) 'The Core' (2003; Jon Amiel, Aaron Eckhart) 'Deepstar Six' (1989; Sean Cunningham) 'The Amphibian Man / Человек - амфибия' (1962; V. Chebotaryov, G. Kazanskiy) 'Artificial Intelligence' (2001; Steven Spielberg) 'The Abyss', (1989; James Cameron, Ed Harris) With some indulgence we could add here a pile of action-movies, pulp-fictions or horror productions (therefore, being more commercial, with less introspective implication/challenge).

I think that, at the prose section, only an incidental and coincidental surprise from the Dănuț Ungureanu and Marian Truță authors-pair (following their 'Vegetal' and 'Mineral' books) could salvage us from this appearance of shortages.

Speculând asupra cauzelor Multe din creațiile de ficțiune speculativă au îndrăznit să "iasă" din zona de comfort, din mediul de obișnuit al omului. Iar genul Science-Fiction, prin inevitabila sa abordare anticipativ-științifică, iv științifică, a avut av decenii întregi în care a înfruntat cu râvnăă mediul astral: fie el vidul interstelar, ori vreo atmosferă otrăvitoare, sau poate o planetă cu 'G' neobișnuit. Așa că dilema revine, și chiar o putem formula mai concret. "Oare de ce mediul subacvatic terestru, comparabil prin stranietate și inospitalitate cu exotice planete, nu a fost și el suficient onorat de creația SF?" (Și facem o paranteză pentru a aminti că la NASA scufundarea subacvatică este o parte importantă a antrenamentelor pentru astronauți. Bazinul principal de la Neutral Buoyancy Lab are adâncimea de 12,34 metri.)

Deși riscul de a construi logici sofiste ne pândește apriori, încercăm totuși însăilarea unor ipoteze. Și începem formulând niscaiva date de plecare pentru eventuale raționamente subsecvente. Deci, ce înseamnă mediul subacvatic pentru ființa om – ca eventual personaj de aventură speculativă –, în abordare SWOT: • Aspecte negative, respingătoare: » multe funcții fiziologice ne sunt blocate sau grevate (respirație, hrănire, văz, auz, etc); » incursiunile au inevitabil autonomie de timp redusă sau limitată (aici identificăm trei paliere: (1) cele câteva zeci de secunde permise scufundării în apnee, (2) zeci-sute de minute cu costumație de scafandru autonom; (3) zile/săptămâni/luni de habitare în vreo navă/facilitate submarină); » incursiuni cu adâncimea scufundării limitată de presiune (presiunea crește drastic odată cu adâncimea; domeniul uzual merge de la cei 3-5 metri permiși în scufundarea apnee, până la cei 20-30 de metri posibili la scuba-diving simplu (corespunzând presiunii de 3-4 atmosfere); însă cu instalații extraordinare se poate ajunge și în Groapa Marianelor, ne-a arătat-o inclusiv James Camerun în 2012); » incursiuni limitate din cauza temperaturii (chiar și o temperatură aparent suportabilă, de 20º C, devine problematică într-o scufundare de câteva zeci de minute; da, doar câteva liniuțe de termometru se interpun, sub apă, între discomfort, hipotermie și deces); » uneori chiar și viețuitoarele din adâncuri pot fi periculoase

Speculating on the causes Many of the speculative-fiction works dared to get out of our comfort zone, from the ordinary human environment. And the Science-Fiction genre, through its inevitable scientificanticipative approach, in which it roach, had many decades de zealously faced ann astral environment: being it the interstellar void, or any poisonous atmosphere, or a planet with an unusual 'G'. So the dilemma harkens back, and even we can formulate it more concrete. "Why underwater world – perhaps as strange and inhospitable as the exotic planets – was not enough honored by the SF creation?"

(We make here a parenthesis to recall that, at NASA, the underwater sinking is an important part of astronauts' training.

NASA Neutral Buoyancy Lab's main basin has a depth of 40 feet.)

Although the risk to build a sophistic logic a-priori lurks us, we however try basting some assumptions. And we begin by formulating a few initial data for any subsequent reasoning.

So, what does the underwater environment mean for the human being – as possible character of a speculative adventure –, in a SWOT approach: • Negative and repulsive aspects: » many of our physiological functions are blocked or encumbered for us (breathing, feeding, vision, hearing, etc); » the incursions inevitably have autonomy for a reduced or limited time (here we could identify three levels: (1) several tens of seconds allowed to the apnea immersion, (2) dozenshundreds of minutes with the autonomous scuba-diving suit; (3) days/weeks/months livable in a submarine vessel/facility); » forays with limited immersion depth due to pressure (the pressure increases sharply with the depth; the usual range goes from that 3-to-5 meters allowed in the apnea sinking, until the 20-30 meters as possible in the simple scuba-diving (corresponding to a pressure of 3-4 atmospheres); but, with great facilities one can reach the Mariana Trench, as James Cameroon showed us back in 2012); » inroads limited due to temperature (even a seemingly bearable temperature of 20º C becomes problematic in a tensminutes diving; yes, underwater, just a few thermometer dashes interpose between discomfort, hypothermia and decease); » sometimes even the aquatic creatures can be dangerous (from poisonous jellyfish to sharks; quite our skin is more

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

177

TRANSLAŢIUNI (de la meduze otrăvitoare la rechini; până și pielea, umedă fiind, ne este acolo mai vulnerabilă la rănire decât în mediul uscat); » etc. (probabil) • Aspecte pozitive, atrăgătoare: » din perspectivă vizuală, mediul acvatic ne dezvăluie o doză apreciabilă de stranietate estetică; » în zonele de apă naturală (cu vegetație și cu faună) universul revelat scufundătorului este fascinant, iar senzațiile vizuale sunt adesea dublate de ne-mai-trăite empatii cu viețuitoarele subacvatice; » apa ne este oarecum la îndemână (țărm de mare, coastă de ocean, lac de munte – ne sunt accesibile fără mari eforturi, în registrul credibilității necesar speculației științificofantastice); » gestionarea aspectelor privind scufundările poate constitui o admirabilă provocare cerebral-sportivă; ș.a.m.d.

Da, probabil că am mai putea găsi câteva aspecte, și pro- și contra-, și aceasta doar rămânând în registrul realist. Pentru că, revenind la universul ficțional, speculația le poate anula pe unele, așa cum le poate amplifica sau sublima pe altele.

Sau, așa cum dintre ele se poate chiar alege premisa ori cheia ficțiunii.

Speculând la circumstanțe atenuante De ce totuși limita aceasta – dintre mediul obișnuit (în speță uscat, aerob) și mediul acvatic – a constituit o așa de statistic-eficientă barieră în demersurile creatorilor de artă science-fiction? De ce așa puține povești desfășurându-se sub apă?

Să fie vreo teamă bio-psihică, de genul claustrofobiei, de la ideea lipsei de aer? Un soi de tabu subconștient?

Să fie vreo fobie subliminală a riscului de înec? înecul fiind un accident real, cu care omenirea s-a întâlnit din vechime, spre deosebire de riscul asfixierii în vid cosmic, pe care l-a experimentat respectiva omenire doar în și prin imaginație și doar în vremuri recente?

Să fie un reflex, dintre cele educate, de evitare a banalului?

Cum că apă ar fi mai peste tot. Mult mai fascinant și mai cutezător e să ridici ochii spre stele, decât să-i cobori în jos. În fond, să recunoaștem!, deși are și el fascinanța lui, mediul subacvatic, fiind totuși terestru, este limitat ca potențial de tentaculare a aventurilor imaginare. Încheiere corolară Recunosc, eseul meu nu a reușit să numească certamente cauza, ori măcar circumstanța atenuantă pentru slaba fertilitate a ficțiunii subacvatice. El doar a identificat o prezumtivă limită – o frontieră (interfață reală) funcționând ca barieră în creativitate –, și a definit problema ei, creionând ipoteze de pornire și chiar propunând câteva posibile, dar întotdeauna discutabile, concluzii. Însă, până la urmă, lucrurile nici nu sunt așa de grave. Nu doar că mediul acvatic nu a fost pe deplin evitat de creatorii de ficțiuni, dar, la nevoie, sigur mai putem găsi în jur și alte bariere care nu s-au tocit de prea multe încercări. În plus, acum, la final și salvator, îmi vine în minte o carte deosebită, un roman SF satiric al cărui fir epic se derulează semnificativ în lumea apelor: 'Război cu salamandrele', de Karel Capek (1936).

Așa că pot pune punct cu oarece împăcare.

vulnerable to injury when wet); » etc. (probable)

• Strengths and appealing aspects: » from a visual perspective, the aquatic discloses a significant dose of beautiful strangeness; » in the natural water areas (having vegetation and fauna), the revealed universe is fascinating for the diver, and visual sensations are often coupled with never-experienced empathies with the underwater creatures; » the water is somehow handy to us (sea shore, ocean coast, mountain lake – all they are accessible without great effort, in that credibility register required by the science-fiction speculation); » managing those aspects of diving can constitute an admirable brain-or-sport challenge; and so on.

Yes, perhaps we could find more aspects, both pro- and contra-, and this by solely remaining in the realistic registry.

Because, by turning to the fictional universe, the speculation could easily void some of them, as it can amplify or sublime others. Or, as how, between them, one could even choose the fiction's key-premise.

Speculating on attenuating circumstance But why this limit – between the usual environment (a dry/aerobic one, in this case) and the aquatic environment – was such a statistically-effective barrier in front of the science-fiction artists' endeavors? Why such few stories carried out underwater?

Is there any kind of bio-psychological fear, like claustrophobia, arose from the idea of lack of air? A sort of subconscious taboo?

Should drowning-risk be a subliminal phobia? being this a real accident, which humankind anciently met, unlike the galactic space asphyxiation risk, which was experienced by the same humanity only through imagination and only in the late times?

Is it a reflex, from the educated ones, to avoid the banal? Since water would be everywhere. Much more fascinating and daring is to look up toward the stars, instead of descending them down. In fact, let us admit!, although the underwater land has its fascination, it is still limited in terms of tentacular potential for the spirit adventures.

A corollary ending I admit, my essay did not manage to certainly appoint the cause, or at least to nominate a prime attenuating circumstance for that poor fertility of the underwater fiction. It just found a presumptive limit – a border (a real interface) functioning as a barrier to creativity –, and it defined the problem by sketching some start assumptions and by proposing several possible, but always questionable, conclusions.

But, in the end, things are not so bad either. Not only that the underwater world was not completely avoided by the creators of fictions, but, if it is badly needed, we can surely find, around us, other barriers which have not worn-to-sheen by too many attempts.

In addition, now, finally and rescuing, a special book comes to my mind, a satirical science-fiction novel whose narrative thread is carried significantly in the water world: 'War with the newts', by Karel Capek (1936).

So, I can end now with some serenity.

În traducerea autorului 178

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRANSLAŢIUNI

Simion TODORESCU

STRĂFULGERĂRI DE GÂND/ GEDANKENBLITZE Și punctul de sprijin ar trebui să se sprijine pe ceva.

Auch de Stützpunkt müsste auf etwas stützen.

• Ceea ce nu înțelegem uneori este mai important decât tot ceea ce știm.

Was wir manchmal nicht verstehen ist wichtiger als all das was wird wissen.

• Dacă nu te îndoiești de nimic, nimic nou nu vei găsi.

Wenn du an nichts zweifelst, wirst du nichts neues finden.

• Până și seninătatea gândului are neliniști.

Selbst die Ruhe des Gedankens hat ihre Unruhen.

• Un cuvânt sfânt poate ține loc de catedrală.

Ein heiliges Wort kann soviel sein wie eine Kathedrale.

• O idee fascinează, pe când o părere rămâne o vorbă-n vânt.

Eine Idee fasziniert, während eine Meinung nur ein Wort im Winde bleibt.

• Adevărul te salvează sau te îneacă; depinde în ce ape te scalzi.

Die Wahrheit rettet oder ertränkt einen, je nach den Wassern, worin einer schwimmt.

• Când primează interesul pentru bani, valorile și virtuțile mor fără regrete.

Wenn das Interesse für Geld vorangeht, sterben die Werte und Tugenden ohne Bedauern.

• Capul este un vârf rotunjit a cărui ascuține se găsește în interior.

Der Kopf ist eine runde Spitze, dessen Schärfe im Inneren zu finden ist.

• Cine are cap, până la urmă, tot mai găsește o pălărie.

Wer einen Kopf hat, findet letztlich doch noch einen Hut. • Clipa trăită cu intensitate tinde spre eternitate.

Der intensiv gelebte Augenblick strebt zur Ewigkeit hin.

• Ignorantul nu admiră pe nimeni niciodată, dar pe sine totdeauna.

Der Ignorant bewundert niemand niemals, jedoch immer sich selbst.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

• Nedreptatea este cu mult mai greu de suportat decât sărăcia.

Die Ungerechtigkeit ist viel schwerer zu ertragen als die Armut.

• Oricât de evoluat e omul, animalul din el tot nu dispare.

Wie entwickelt der Mensch auch ist, das Tier in ihm verschwindet nicht.

• În final, omul regretă până și iluziile pierdute.

Am Ende bereut der Mensch sogar die verlorenen Illusionen.

• De când Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, femeia îi stă bărbatului tot timpul în coastă.

Seit Gott Eva aus der Rippe Adams gemacht hat, ist die Frau ewig ein Stachel in der Hüfte des Mannes.

• Și în sufletele liniștite apar tornade.

Auch in ruhigen Seelen kommen Tornados auf.

• L-am văzut doar din față, dar mi-am dat seama că are pe cineva în spate.

Ich hab ihn nur von vorn gesehen, doch ich hab verstanden, dass er jemand in seinem Rücken hat.

• Între un șarpe și un ticălos, diferența o face chiar veninul.

Zwischen der Schlange und dem Bösewicht macht gerade das Gift den Unterschied.

Limpezimea apei nu te asigură că e și potabilă.

Die Klarheit des Wassers sichert nicht aus dessen Trinkbarkeit.

• Cine avansează-n carieră lasă în urmă prietenii până-i pierde.

Wer in der Karriere vorwärts kommt, lasst seine Freunde zurück, bis er sie verliert.

•

Viitorul meu îl va trăi cu siguranță altcineva.

Meine Zukunft wird mit Sicherheit jemand anderes erleben.

Traducere în limba germană de/ Übersetzung ins Deutsche von Balthasar WAITZ

179

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME O excursie foarte… „zburătoare”… tot sărind dintr-un avion într-altul… * Parcă am ochii plini de nisip… înțepați de nesomn. * Femeile blonde sunt mai frumoase, femeile brunete mai sexi. * Am vizitat atâtea în lumea asta… că nu-mi pare rău că mor… * După ce înveți o limbă, începi s-o iubești. * Călătoria înseamnă cunoaștere. * De ce jurnal „instantaneu”? Pentru ca sentimentele să fie proaspete, nealterate, nefabricate. * Bucuria unora se realizează prin suferința altora. * Echilibru înseamnă neutralitate/neutrosofie. * A fi mereu în luptă înseamnă a te perfecționa continuu. * Fiecare conducere își crează mijloacele ei de constrângere. * Omul vrednic când muncește se odihnește. * Mersul pe jos face piciorul frumos (proverb). * Te trage ața la buturugă (proverb). * Am atâta de lucruuu… încat nu termin niciodată… * Ești bun, te-njură lumea. Ești al dracu, tot te-njură.

Atunci… să știi de ce te-njură! * Cu cât ești mai bun, cu-atât te-njură mai tare! * Pe viu l-acoperă hârtia și pe mort pământul. * Mai e și plăcerea de a putea cumpăra… nu doar cumpărăturile în sine. * Ce e rău pentru unul este bun pentru altul. * Carte multă nu se cere / Prost să fii, să ai putere! (folclor) * Nu e bine cu dușmani, dar nu e bine nici fără dușmani.

180

* Ai dreptate, dar depinde cin’ ți-o dă. * Noi ne ducem, ideile noastre rămân… * Boală cu care să mori, nu boală de care să mori. * Să-ți depașești condiția. * Omul este întotdeauna în conflict cu el însuși. * Dorința este mama nenorocirii. * Mâncarea e fudulie, băutura e unde e. * Adevărul îți zburlește părul. * Grăbit și agitat… Aceasta-i starea mea de nestare! * Fiecare loc își are frumusețile lui – oricât de urât ar părea… * Acum orice înjură pe oricine, mai ales în jungla Internetului. * Orice lucru în exces are efecte negative. * Doi oameni dacă rămân pe pământ, și unul tot vrea să fie șef. * Nu e nimeni de neînlocuit. * Sistemul te corupe. * Primești câte o palmă de la viață. * Pentru a se menține echilibrul, trebuie să existe mereu părți antagoniste dar și neutre. * O persoană cu care stai îți umple viața. Fără aceasta, ești gol. * Când ai plecat, mi-ai luat dragostea cu tine… * Există ceva fără început și fără sfârșit? [Timpul ??] * La bucurie vin toți în speranța de vreun câștig, dar la necaz te lasă toți. * BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CRITICĂ

Mihai BARBU

Bravo, Augustine, futile mama lor de hoți și de borfași!

(Dumitru Augustin Doman, Zbateri facile, stradanii futile, Editura Bibliotheca, Târgovoște, 2017) Lumea lui Doman face parte integrantă din universul uman pe care ni-l propune și “Las Firbinți”, un serial pe care poporul îl urmărește cu religiozitate la ProTv, atât în premieră cât și în reluare. Prefectul, primarul și polițistul sunt reprezentanții unei autorități corupte dar ei se fac simpatici pentru că românii de rând se identifică ca fiind de-ai noștri, din popor, dar care au avut mai mult noroc în viață. “Dacă nu curge, pică” e filozofia lor preluată de la clasici. Clasa politică a lansat, cu succes, ideea că românul trebuie să se descurce și, în acest sens, el are mare nevoie de o justiție clementă care nu trebuie legată la ochi pentru că, în acest caz, nu mai poate face cu ochiul celor aflați la ananghie. Toți fură, unii mai mult, alții mai puțin, fiecare după funcție, nevoi și după posibilități. „Pentru că altfel nu se poate”, e scuza generală. Asistații sociali sunt clienții permanenți ai cârciumarilor Bobiță și Oaie care îi trec pe caiet și-i păsuiesc până când vine scadența. E ziua când toată această lume, care-și face veacul în fața unor beri și-a unor pungi de semințe de floare, primește ajutorul social. Nevestele lor sunt aprige, bune de gură și la fel de puturoase ca și prinții consorți. Cele nemăritate visează cai verzi pe pereți dar se mulțumesc în final cu oferta de gloabe ale comunei. Toată această lume în care harnicul Brânzoi e un fel de popa prostu’ de care râd cei șmecheri a fost imaginată și dezvoltată, săptămână de săptămână, de un actor. Numele lui e Mimi Brănescu.

Joacă rar dar scrie minunat...

Dumitru Augustin Doman e un fost (mare) jurnalist care scrie, și el, cu o regularitate de metronom. El e ținut în priză de angajamentul său cu Litere-le de la Târgoviște. (Și Caragiale, ca să dăm un exemplu ilustru, și-a scris Momente-le și schițele sale, tot în urma unei înțelegeri. Una din părți a fost patronul Universul-ui, italianul Luigi Cazavillan, care i-a făcut o ofertă de nerefuzat. Ulterior, ritmul impus de italian nu i-a mai convenit lui Caragiale dar contractul semnat era beton din punct de vedere juridic și avansul azi îi zice prima de instalare - ar fi trebuit returnat.

Așa că d. Caragiale a continuat să scrie spre norocul literelor românești...) Doman scrie, în opoziție nevoită, față de marele său înaintaș, doar de amorul artei.

Nimeni nu mai dă doi bani (ne referim, desigur, la aspectul pecuniar) pe ceea ce scrie scriitorul român.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

(Excepție fac, desigur, marii scriitori risipiți prin confortabilele, pentru munca intelectuală, pușcării de pe întinsul patriei noastre capitaliste. Dar să revenim acum la oile noastre negre sau, vorba lui Doman, la Mielul negru cu șase picioare...)

Titlurile pe care Doman le așează în fruntea momentelor sale sunt o invitație violentă la lectură.

Abilitatea lui de a da titluri sugestive și incitante trădează ucenicia lui la publicații care au trăit, în zorii capitalismului românesc, din vânzări și nu din publicitate mascată de la stat. El știe că, în proza scurtă, trebuie să înșfaci cititorul de gât, încă de la primele tale rânduri, și nu trebuie să-l lași să-ți scape până când ai scris „Sfârșit”. Dacă titlurile sunt, integral, memorabile („Poveste cu fauna mitologică plutind în flora exotică”, „Jan Porojan și balena de aur”, „Coana 181

CRITICĂ Ilinca, preoteasa cheală”, „Alzheimer și Parkinson”, „Ilie face coteț pentru porci”, „Celula de scris și de procreat”) incipiturile (vorba savantă a autorilor de manuale - cam proaste, după gustul nostru - de limba și literatura română) sunt la fel. („Ai câștigat orașul.

E al tău. Poți face ce vrei cu el. Problema e alta acum.

Cum procedăm? Facem un copil?” sau „Tânărul patron al fabricii de șuruburi din orașul de la Dunăre este un Mecena, fără îndoială. El sare cu diploma și cu plicul cu bani ori de câte ori vine vorba de cultură”.)

Ceea ce încântă la autorul nostru e farmecul discret al noilor îmbogățiți. Au nume caraghioase (Benone Moț, Eleusis Ionescu, Temistocle Cocoșatu, Hermann Ionescu, Ilie Căcărete, Mădălin Volontan, Cristi Porcea, Valentina Polenel, Carol al doilea Stănescu) și un caracter pe măsură. Când scrii momente & schițe, simțul detaliului semnificativ este esențial. Trebuie să faci în așa fel încât cititorul să perceapă întregul de la o sugestie pe care trebuie s-o insinuezi abil, fix la momentul potrivit. Pastorul neoprotestant John Kevin le spune romilor, dintr-un cartier mărginaș al orașului, că bunul Dumnezeu i-a comunicat nemulțumirea Sa că mulți oameni fac dragoste la ei acasă (dar mai ales la alții) în poziția cu femeia deasupra. “Cine mai practică poziția asta nefirească și păcătoasă nu va vedea în veci grădina Raiului!”, i-a amenințat Bunul. Femeia trebuie să fie supusă bărbatului și, în mod logic, nu poate să se așeze deasupra. După predica aceasta plină de miez, sister Marion, soția grasă a pastorului,

îmbie asistența cu hamburgheri calzi și hot dog-uri cu muștar de Tecuci. Sister Marion trece pe la fiecare șil întreabă cu toată blândețea: “Hamburger sau hot dog?” Ferdinand, bulibașa neamului, îi zice cu oarecare coraj: „Și una și alta, mânca-ți-aș curu tău de cioară grasă!” Iar Marion, ca de obicei, îi dă cel mai mare hamburger și cel mai lung hot dog. „Bunul Dumnezeu să primească!”, zice bulibașa pios și înfulecă ambele sortimente, ca să nu se răzgândească sister, între timp. Prozele scurte semnate de Doman au de toate („și una și alta”) plus un bărbat cu m\n[ de maestru care stă deasupra eroilor, locurilor și faptelor pe care le nemurește. În volumul său „Zbateri facile, strădanii futile” Doman ne oferă, în colecția de „Proză contemporană” (girată de Mihai Stan) a Editurii „Bibliotheca” din Târgoviște, 49 de astfel de povești despre noi, cei de azi. Oglinda în care ne privim nu e deloc confortabilă. Dar nu putem acuza autorul de vicii de refracție pentru că noi, cei oglindiți, nu suntem altfel. E meritul lui Doman că de pe strada Vlad Țepeș nr. 2 din Curtea de Argeș a văzut lumea care ne înconjoară cu umor, înțelegere și duioșie. Nu e vina lui că tabloul rezultat, vesel în aparență, are multe culori întunecate și suficiente nuanțe sumbre. Se pare că, în Argeș, Dumnezeu lucrează în compensare: la o aruncătură de băț de casa lui, bunul său prieten, Arhiepiscopul Calinic, o vede în cu totul alte culori. Înflăcărate, conform fișei postului...

Regina Maria, Spitalul de front

182

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Despre Insomniile bufniței, de Mihaela Aionesei După romanul Toate bufnițele al lui Filip Florian, nu credeam că va mai apărea un volum de poezii care poartă titlul acestei controversate paseri, Insomniile bufniței, de Mihaela Aionesei. De fapt, este vorba de o antologie de autor, având denumirea unuia dintre volume, fiind alcătuită din poeme alese din cărțile: Cerșetorul de stele (2011), volumul de debut al Mihaelei Aionesei, Anotimp (i)legal – Lumina (2013), menționatul deja Insomniile bufniței (2014), Surâs dintr-o lacrimă (2015), Cămașa de sare (2016), Anotimp sihastru (2016) și Zodia palmelor tale (2016), antologia autoarei originare din Pașcanii Iașului și trăitoare într-un oraș cu doar 7% populație românească, zdrobitor majoritari fiind maghiarii în proporție de aproape 90%, Târgu Secuiesc, a apărut în 2018, la Editura Tipo Moldova din Iași în colecția Opera Omnia – Poezie contemporană.

Chiar în prima poezie a antologiei, albatrosul cu aripi de sare din volumul de debut, Cerșetorul de stele, Mihaela Aionesei ne propune o perspectivă postmodernă a relației poet – lume ori societate, pornind de la o aluzie-săgeată înspre Albatrosul lui Charles Baudelaire în care poetul, artistul, creatorul, demiurgul este asemenea „prințului vastei BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

zări” ce gonește prin furtuni și care, pe pământ, este batjocorit, ocărât, iar aripile îl împiedică să meargă. La fostul dandy și socialist-fourierist francez care a revoluționat lirica din Hexagon, avem o concepție asupra eternei relații poet – societate, prin acest simbol important și interiorizat, dar și înălțător al albatrosului, pe un fundal marin, imaginea acestei paseri fiind o expresie a artistului, poetului sau a idealului. Întocmai autorului Florilor răului, la Mihaela Aionesei există o nepotrivire a creatorului, a poetului lumii de astăzi, să-i spunem, cu societatea, cu lumea cea rea, cu contingentul, în care prin „furtuni albastre” ce-i curg, are o semnificație dublă: o aprehensiune pentru absolutul creației, Operei, în vederea căreia i-au fost predestinate „aripi de sare” prin care încearcă „să învețe zborul” și postura de poet mai mult sau mai puțin damnat, amenințat de „rechinii ascunși” ce-i „adulmecă șovăiala”, ce simte ineluctabil chemarea hăului, neantului, poetul, artistul etc. fiind nevoit să sufere în această lume crudă înghițind „o mie de leghe de alge”. De la albatros la bufniță nu este decât un pas ori un zbor, ambele paseri fiind simboluri majore în antologia Mihaelei Aionesei.

Despre bufniță, simbol al tristeții, întunericului, singurătății și melancoliei, s-au scris multe încă din antichitate, astfel, celebrul și talentatul rege antic evreu David, într-unul din psalmii săi, cred că al 101-lea, nota: „Ajunsam ca bufnița din dărâmături”, totodată aceasta fiind după Deuteronom, o „pasere necurată”, care iubește întunericul mai mult decât lumina. La egipteni, bufnița repezintă tot ceva negativ, și anume frigul, bezna și chiar moartea. În China antică, bufnița juca un rol semnificativ: „pasăre înspăimântătoare”, se credea despre ea că își devorează însăși mama! Ea semnifica principiul chinezesc yang, chiar în exces. În mitologia greacă, bufnița este interpreta lui Atropos, aceea din cele trei Parce care tranșa „firul destinului”. Strămoșii noștri romanii, dădeau o semnificație funerară prezenței acestor paseri de noapte, probabil lor datorându-li-se „superstițiile fobice” față de bufnițe, păstrate până în prezent. Superstițiile occidentale au atribuit bufniței și celorlalți reprezentanți ai ordinului Strigiformes tot felul de puteri sumbre, determinând „vânarea sălbatică” a acestora. Aduse de populațiile de coloniști apuseni și la români, unele din aceste superstiții au prins pe alocuri, ca de pildă, faptul că bufnița sau buha ar vesti, prin cântecul ei, moartea unei persoane. În vechime, folclorul românesc atribuia bufniței rolul de mesager sau vestitor al pădurii. În cultura populară, în Africa, America, Orientul Mijlociu și Europa, inclusiv în spațiul cultural românesc există unele superstiții despre bufnițe, cum ar fi: se spune că aduce ghinion să vezi o bufniță la lumina zilei; dacă visezi o bufniță, se pare că te așteaptă o situație foarte grea din care vei

183

CRITICĂ fi ieșind cu urieșești sacrificii; cântecul lugubric al bufniței prevestește nenorocirile, prin vaierul său macabru; când cântă bufnița pe casă, va muri cineva din familie. Pe de altă parte, în hinduism, bufnița este asociată zeiței Lakshmi, divinitate a prosperității, norocului, fertilității și generozității, iar grecii antici asociau cucuveaua cu înțelepciunea, considerând-o pasărea Atenei (zeița înțelepciunii, în panteonul grec). Urmele acestei concepții mai supraviețuiesc în „bufnița-personaj înțelept”, care dă lămuriri și sfaturi bune, o imagine ce apare mai ales în poveștile și desenele animate pentru copii. În poemul insomniile bufniței din volumul și antologia cu același nume, Mihaela Aionesei asociază pasărea respectivă atât cu retezarea firului destinului, ca una dintre Parce: „printre vietăți clandestine/ se adună/ destine firave/ să le punem cătușe/ o mie…” și o înfățișează ca o pasăre de noapte, evident, care în plus este astenică, nevrotică, tulburată de insomnie. Totodată, prin urmărirea insomniilor bufniței, suntem avertizați că pasărea ori alter ego-ul autoarei nu va mai dori să afle câți oameni își vor vinde sufletul diavolului în fața nenorocirilor vieții. Într-un alt poem, intitulat din tăcerile schimonosite ale bufniței, continuă insomniile acestei jigănii, care colecționează „mai multe amurguri” și care previzionează noi și noi nenorociri, aici bufnița ascunzându-se când într-un arici „cât mai lipit de ziduri”, când într-un liliac „și atunci umbra îi creștea cât peștera” (aici poate fi și o aluzie subtilă la celebrul mit al peșterii al lui Platon, în care umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea și care demonstrează etapele până la care naturile omului pot fi luminate sau nu, alegoria platoniciană a peșterii putând fi interpretată mai curând ca o „invitație la meditație”, în defavoarea încrederii în modul în care ni se înfățișează lucrurile, dar este adesea uzitat ca o invitație deschisă la credința în stările de cunoaștere „esoterice și mistice”). Finalul poemului este surprinzător, bufnița și eul poematic rămân ca un singur spectator într-o arenă, la o coridă cu toreadori și tauri înjunghiați, pentru a participa la nașterea unui poem, a poeziei, a artei.

Despre facerea unui poem și mai ales despre chinurile facerii creației lirice și a oricărei creații artistice la urma urmei, există mai multe poezii în antologia Mihaelei Aionesei, astfel, în poezia intitulată chiar la nașterea unui poem, autoarea nu are întotdeauna chef sau inspirație în a crea poezie, câteodată ea deșirând pur și simplu cuvintele „pe orizontală” până la pierderea sensului sau înțelesului lor. Dificultățile facerii poemului sunt exprimate prin prezența unor „jivine” precum corbii și păianjenii, simboluri negative evidente, apariția lor mai mult sau mai puțin intempestivă fiind considerată de rău augur, prevestind tot felul de nenorociri. În plus, păianjenul și excrescența sa, pânza, semnifică „decăderea ființei” care a avut orgoliul nemăsurat de a concura cu însuși Dumnezeu, adicătelea „ambiția demiurgică pedepsită”. În poemul Mihaeelei Aionesei, abia după multe și neprevăzute încercări, după chinurile facerii unui poem autentic se ajunge la creația mare și la abia atunci te vei putea intitula poet… În schimb, în poemul la adăpostul unei iluzii din volumul Zodia palmelor tale (2016), poezia gata făcută devine o casă în care eul poetic

184

s-a mutat „ca într-un mormânt”, unde învață cum se vindecă un alt chin, cel al dragostei eșuate. Totodată, poezia este un „unicat precum o rochie de mireasă/ cumpărată de la cel mai prestigios brand” și, în cele din urmă, o „patimă albă” în care poeta arde împăcată fără să se lepede de amintirea iubirii.

La urma urmei, muncile poeziei, ca și ale pământului, sunt grele, sisifice dar, în același timp, fericite și, în plus, ritmate de anotimpuri, acestea atât de prezente în poezia Mihaelei Aionesei. Astrul metaforei, al epitetelor și comparațiilor inedite, în întreaga antologie a autoarei moldotârgusecuience răsare peste tot și este răspândit aproape în toate poeziile, abundent, în întruchipări simboliste, surrealiste, expresioniste, nichitiste și chiar ermetice. El este strălucitor, îmbelșugat și natural, într-un peisaj dur, sinistru și sihastru, încărcat de tot felul de de grozăvii lumești, mundane, rămânând, uneori, doar „urletul tăcerii” care nemilos peticește hăul, neantul, nimicul, golul dintre oameni, ca în poemul prea târziu (toate poemele din antologie sunt scrise în versuri albe și multe au titluri fără majusculă). Peste și în poet sau artist, care este atacat, nu numai de rechini, ci și de hiene, plus umbre care se tot zvârcolesc, ceva se aruncă dinafară și din interior, ceva înfricoșărtor, invizibil și de nedefinit (în poemul prea liniște pentru septembrie). În cele din urmă, doar iubirea rămâne în centrul, mijlocul unui „deșert de iarbă moartră”, iar poetul se va fi zidit într-un și dintr-un surâs.

Spuneam mai înainte că Mihaela Aionesei este și un poet ermetic, în ciuda poeziilor ei scrise în versuri albe și cu titluri fără majuscule, ce amintesc de poeziile nichitiene dar și de cele postmoderne românești și străine. Desigur, poeta nu face parte din acea direcție estetică, manifestată prin cultivarea unui limbaj artistic concentrat, obscur, „greu sau non-inteligibil”, „eliptic”, deși uneori poemele sale sunt eliptice, menit să constituie suportul unei creații cât mai esențializate, totuși, eliberată de anecdotă (deși Mihaela Aionesei este și ludico-ironică în poeziile sale) și cu o finalitate „pronunțat estetizantă”. Aionesei nu face parte nici dintr-o direcție mai nouă a poeziei ermetice, nici nu șia fixat să inventeze un neo sau post-ermetism, la Mihaela Aionesei poezia nu este artă pentru artă și nu este „apanajul” unui cerc restrâns de inițiați, dar ea merge totuși în linia, în descendența, mai întâi a poeților baroco-ermetici din secolul al XVII-lea, G. B. Marino, Góngora, Donne ori Lyly, a decadent-ermeticilor francezi în frunte cu Mallarmé, a ermeticilor italieni din veacul al XX-lea, Montale și Ungaretti și, bineînțeles, a ermeticului interbelic român Ion Barbu, cu ale sale poezii de „baladist fantast” și a modernistului Nichita Stănescu cu ermetismul său filosofic, jucăuș și creator de limbaj poetic. Aceștia sunt, însă, asimilați în mod creator, Mihaela Aionesei folosind limba ei românească și eliptică, nu ca o patrie, sau ca o limbă moartă, ci, ca pe o limbă vie, expresivă, plină de sensuri și semnificații, dar și de numeroase întorsături bizare de frază, incantații și vrăji poetice, care-i furnică pe cei mai inteligenți, mai avizați și mai înrebusați cititori.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CRITICĂ 2. Despre Însemnări din tura de noapte, de Ana Ardeleanu Aflată la a 13-a carte de poezie și la a 5-a carte pentru copii, scriitoarea Ana Ardeleanu, născută în județul ardelenesc Alba și trăitoare în Mangalia dobrogeană, a debutat în prestigioasa revistă România literară, în 1972, la rubrica „Poșta redacției” semnată de poetul Libertății de a trage cu pușca, Geo Dumitrescu, pentru a redebuta și afirma după Evenimentele din 1989 cu volumul Noris (1998), distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea. Pe lângă cele 18 volume scrise și tipărite până acum, Ana Ardeleanu a fost prezentă în numeroase antologii (ca de exemplu, Poarta inimii, 1974, Alba Iulia, La porțile soarelui, 1978, Constanța, Solteris, editată sub egida Uniunii Scriitorilor, Mangalia, O altfel de istorie a literaturii române, autori: Dan Șalapa, Ștefan Doru Dăncuș, Ioan Adrian Mironov și altele). După debutul în volum cu deja menționatul și premiatul Noris, Ana Ardeleanu a mai publicat cărțile: Poemele Evei (1999), Cartea vârstei (2002), Eternitatea fără chip (2010), Poeme de seară (2014) și multe altele. Însemnări din tura de noapte este cel mai recent volum de poezii al autoarei transilvano-dobrogene, apărut la Editura Singur din Târgoviște, în 2016. Încă din incipitul volumului, de la primul poem, Rostul meu, scris în versuri albe, ca și restul cărții, Ana Ardeleanu își stabilește o Ars poetica, o estetică, un crez poetic, pe urmele prestigioșilor filosofi, poeți și scriitori: Aristotel, Horațiu, Quintilian, Boileau, Heliade Rădulescu, Eminescu, Arghezi. Goga ș.a.

Astfel, deși rostul, crezul, sensul poeziei Anei Ardeleanu este să producă iluzii, ea încearcă să realizeze conexiunea, nodurile negordiene, stabilind legături de cauzalitate ori binomul cauză și efect, ombilicum mundi, axis mundi, cu viața reală, cu viețile oamenilor. Oricât de dificilă ar fi viața, realitatea, rostul artistului, poetului este să caute absolutul, interiorul și interioritatea umană, sinele, și să se preocupe de BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

sentimente sub denumirea de „alteță”. Deși se spune că toate lucrurile au un rost al lor, care nu este cunoscut de toată lumea și nu s-a arătat, nici cuvintele nu știu să-l „descrie”, spune poeta, în fața „soldaților de teracotă”, care apără ascunsul și „tăcerea ca de mormânt a secretului”, și deci „nu ucid cu mintea tainele” întâlnite. De asemenea, în poezia Un poem scris cu relaxare, există un alt tip de ars poetica, o abordare „relaxată”, cu destindere, recursie, dar aici poeta joacă rolul unei pictorițe care se exprimă cel mai bine pe șevalet, folosind o multitudine de culori, dar și diverse animale cu simboluri specifice, de pildă, mierla, care este așezată în arborele fiecărui poem, sau veverița, prezentă lângă un râu.

Deși este considerată o pasăre sacră, „deși distructivă” în folclorul clasic grecesc, se spunea că mierla moare dacă ea consuma rodie. Spre deosebire de alte creaturi de culoare neagră, a întunericului, a locurilor întunecate, mierla nu e în mod normal văzută ca simbol al ghinionului, numărului 13, pisicii negre etc., ci mai degrabă semnifică, după unii autori, resemnarea și în mod special, vigilența, avertizarea clară a pericolului iminent, aceasta din urmă semnificație constituind poate chiar esența cărții Însemnări din tura de noapte, eul poetic stă de veghe noaptea, supraveghează totul în jur și avertizează asupra pericolelor lumii de astăzi și lumii în general.

Totodată, titlul volumului, Însemnări din tura de noapte, poate trimite la celebrul microroman proto-existențialist al lui Dostoievski, Însemnări din subterană, însă, spre deosebire de autorul rus, care dezvăluie și analizează Răul și puterea acestuia asupra sufletului uman, Ana Ardeleanu, deși ne sugerează câteva rele ale prezentului, ale vremurilor noastre lipsite de eroi, se focalizează pe principiile Binelui, stând de veghe, în „tura de noapte”, pentru a ne păzi de rele, nenorociri, nedreptăți, ticăloșii, catastrofe, indicându-ne lucrurile bune și calea către fericire. În poezia care dă titlul cărții, poetul, artistul, creatorul stă de veghe, dar nu va semnala niciun accident, deși pe undeva mai cântă cocoșul pentru a descoperi „la cine sunt arginții” (aluzie poate la trădarea lui Isus pe 30 de arginți de către Iuda?) ori cine este regizorul care semnează „capodopera lumii”, ori când cuvântul, care era la Dumnezeu și „Dumnezeu era Cuvântul”, pe pagina albă încearcă să vândă „poeme interzise minorilor”, concluzia fiind aceea că noaptea a fost una „liniștită”. În poemul Toată planeta își făcea monetarul, pornind de la atmosfera unui bar de „vis à vis”, care ar putea trimite la barul din poezia lui Gottfried Benn, intitulată Bar de noapte, scrisă tot în versuri albe și în care expresionismul german fuzionează cu elemente biblice și onirice, autoarea sau eul poetic feminin, să spunem, ne arată noul materialism vulgar al lumii de astăzi din România, și nu numai, de tip primitiv-capitalist și consumist, în care oamenii vorbesc despre iubire socotind-o în franci elvețieni, iar bătăile inimii se calculează în dolari americani, numărându-se frunzele căzute peste inimă în yeni japonezi.

Obsesia banului este una planetară, galactică sau interstelară parcă, în timp ce sentimentele adevărate sunt înlăturate aproape brutal, putând fi chiar „priponite” între brazi, după care „le-ar vinde calul arab/ pentru o noapte de dragoste”.

Poeta, în schimb, caută puritatea, simbolizată de crinii regali, ce ar putea reprezenta chiar viitoarea valută mondială,

185

CRITICĂ crinul semnificând pe lângă puritate și neîntinare, pe Fecioara Maria, dar și pe alți sfinți, cum ar fi Arhanghelul Gavril și Sfântul Antonie. În plus, intervin și omniprezenții îngeri, în scop defensiv, luând apărarea eului poetizant la ieșirea din barul de vizavi din incipitul poeziei.

Aproape întreg volumul are mai multe fețe sau fațete literare, de pildă, în poemul Fețele cubului, în care eul poetizant își imaginează că iubitul sau Dumnezeu posedă el însuși mai multe fețe, ca un fel de cub Rubik, sau ca o mandala, ori ca în Șotronul lui Cortázar. Pe una dintre ele este pictată o „aluniță“ care ar reprezenta activitatea artistului, Creatorului sau Demiurgului, iar pe cealaltă față ori fațetă se află pictată însăși Capela Sixtină a lui Michelangelo, amândouă ducând la „înălțarea omului”. Și în această poezie apare simbolul, aproape omniprezent și el, al crinului, al purității acestuia, având aici o anumită tristețe, semn că neîntinarea, curățenia sufletească, reprezintă idealuri de neatins. În poemul O realitate scanată se revine la referirea mai exactă și clară la realitatea cotidiană sau autentică, deși este cea din realitatea comunismului vremelnic biruitor, o realitate trecută, explorată însă printr-un… scaner. Sunt amintite steagul comunist, ideologia comunistă, cele două f-uri din trinomul foame, frig, frică: „Să nu-i fie frig să nu urle/ Când îi e foame”, cel de-al treilea, frica, fiind subînțeles de lector sau de cititor, prin închiderea oamenilor întrun pătrat.

După cum spuneam, o idee de bază, o esență fundamentală a volumului Însemnări din tura de noapte este fericirea sau năzuința spre fericire, mai multe poeme fiind dominate de acest sentiment ori stare mentală de bine, care poate fi dominată de emoții pozitive sau plăcute, de la mulțumire la bucurie intensă dusă până la extaz. Diferite abordări biologice, psihologice, religioase și filozofice s-au străduit să definească fericirea și să identifice izvoarele sale, astfel, diverse grupuri de cercetare, inclusiv psihologia pozitivă din ultima vreme, au încercat să aplice o metodă rațional-științifică de a răspunde la întrebări despre ceea ce este „fericirea” și cum am putea-o atinge. Filozofii și gânditorii religioși, pentru a nu mai vorbi de poeți, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, definesc fericirea în fel și chip, dar în general se desprinde, sare în ochi ideea de a trăi o viață bună sau înfloritoare, mai degrabă și nu de a fi o emoție, de exemplu, fericirea socratică este „viața în conformitate cu etica”, nefiind neapărat acompaniată de emoții pozitive. Fericirea este „starea de mulțumire sufletească intensă și deplină”, ne spune DEX-ul, dar poeta Ana Ardeleanu crede, în poezia Curba de efect, că fericirea ori starea ei este asemănătoare unui… balansoar, care îl ridică și-l coboară pe om ca într-un joc de yo-yo. Tot starea de fericire are și trecut și prezent și mai ales un „viitor bun”, subliniază poeta, ea depinzând de lucrurile mici, de mica fericire de zi cu zi, de „rochițele rândunicii”, de o privire în oglindă care își arată dacă te simți bine și pentru a urmări „curba de efect”, aici, rândunica reprezentând nu numai „ai primăverii soli”, după cum spunea Remy Belleau, ci și „expresia supremă a purității”. La fel și cititul ori învățarea cititului se încadrează benefic în fericirea umană, aducând o „expresie fericită a chipului”. Într-un alt poem interesant,

186

Sub evantaiul păcatului, fericirea este pusă în opoziție, în contrast sau în antiteză cu nefericirea sau cu „gândul nefericit”, acesta din urmă simbolizat prin „două ciocârlii înlăcrimate”, ciocârlia, această pasăre-săgeată semnificând evoluția sau, din păcare, involuția, regresul umanității, ciocârlia fiind un fel de „mediatoare” de la pământ la cer, de la teluric la sideral, înfățișând deci uniunea dintre terestru și ceresc, conectând cei doi poli ai existenței. Spre desoebire de cel al privighetorii, cântecul ciocârliei este unul al „bucuriei”, cvasi-asemănător Odă bucuriei lui Beethoven sau Ciocârliei enesciene. Fericirea poate ispiti este un alt poem despre conceptul de fericire, care dorește „fructele obrajilor tineri”, eul poetizant înțelegând „cu ce pretenții poți veni în fața fericirii/ pentru a-i limpezi and-ul”, care a înfățișat, reprezentat omul sau umanitatea încă de la facerea lumii.

Alte poeme ale volumului au titluri compuse, Femeianai, sau trimit la filme și seriale TV celebre, precum Pe aripile vântului și Pasărea spin, în aceasta din urmă, autoarea proiectând o ființă hibrid, cu oamenii care ajung „melomani pe viață” dacă își apropie buzele de femeia-nai, care scoate un sunet „perfid de frumos”, deși, cu timpul ei pot ajunge să fie încapsulați într-un fel de închisoare pe viață, în loc de pasionați ai muzicii. Femeia-nai poate ajunge și la crearea unei orchestre perfecte, unii orchestratori solicitând un „castel” din care să răsune „sunetul naiului”, până în inima omului. Și în Pasărea spin este vorba despre muzică, cea emisă, transmisă de pasărea cu pricina. În poezia Oile Domnului, dar și în altele, apare simbolul îngerului, care este o ființă spirituală pozitivă sau negativă (îngerul căzut, în creștinism), ea fiind duh cu, sau fără trup venit din Rai, Paradis, învățăturile religioase diferențiindu-se între ele, în special la aspectul în care îngerul ori are voință proprie, ori este doar o „extensie” a voinței supreme a lui Dumnezeu și cu toate că înfățișarea îngerului diferă, acesta primește o înfățișare umană, dar cu aripi. Dacă simbolul îngerilor în iudaism și creștinism este evident și „arhibinecunoscut”, potrivit medicului și filozofului arabo-persan Avicenna, îngerul este o „substanță simplă”, înzestrată cu viață și limbaj, rațională, nemuritoare. În islam, el este un mijlocitor între Dătătorul de forme și corpurile pământești, putând fi „o inteligență, un suflet, un corp”. În poezia Anei Ardeleanu, se ivesc chiar trei îngeri, roșu, galben și albastru, simbolizând desigur culorile steagului României, cu un bătrân soldat care îi aduce de dincolo de timp împreună cu o veste bună și un rea, prima fiind aceea că lupul, simbolul sălbăticiei, htonianului, dar și al solarului ori sideralului, a fost ciuruit atunci când voia să treacă „podul cuvintelor”, adică dincolo de ceea ce reprezintă, vestea rea ținând de lipsa gloanțelor. În încheiere, Însemnări din tura de noapte este o carte surprinzătoare, plină de simboluri și semnificații multiple, scris când la persoana întâi, când la a doua singular, cu adresare către o a treia persoană sau chiar lui Dumnezeu, lectorul nefiind sigur deloc că incipitul poeziilor are un înțeles, iar concluzia o cu totul altă abordare ori semnificație, pentru a nu mai vorbi de restul poemului care ar putea fi un „zbor prin Eden”, ca să parafrazăm titulul și înțelesul ultimei poezii a volumului.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CRITICĂ

Beatrice Silvia SORESCU

NICOLAE BĂLAȘA – SCRIITORUL REALISMULUI STENIC Prozator și dramaturg, eseist și, nu în ultimul rând, ziarist, stăpânind foarte bine arta comunicării, Nicolae Bălașa își joacă foarte bine rolul de scriitor în acest periplu al genurilor literare. În mai toate romanele, ca de altfel și în cele patru piese de teatru și chiar în unele din eseurile sale, satul românesc rămâne unul din spațiile favorite ale scriitorului, matricea în care omul și scriitorul Nicolae Bălașa s-a format spiritual, ,,în raiul lui”, așa cum avea să afirme, mai târziu. Este îndrăgostit de mic de ceea ce înseamnă ,,creație” și citește poveștile și povestirile lui Creangă, iar mai târziu deslușește tainele comediilor lui Caragiale sau profunzimea Luceafărului lui Eminescu. Nu se mulțumește însă cu atât și pătrunde în complexitatea conceptelor filosofice ale lui Platon și Aristotel, înscriindu-se, pentru a studia și a acumula noi cunoștințe, la Facultatea de filosofie din Craiova, obținând și bursă de merit pe toată perioada studiilor, iar după absolvirea facultății, face și un doctorat, la Timișoara, în filosofie.

Așadar, stăpânind acum toate tainele acestei științe, atât de complexe, și având la îndemână și harul scriitoricesc, se apucă serios de treabă și scrie 21 de cărți, în care recreionează, cu cu pricepere și artă, marile concepte ale înaintașilor săi.

Confruntându-se, chiar dacă era la anii fragezi ai copilăriei, cu marile probleme pe care le creea un sistem social bolnav, naționalizarea și colectivizarea, cu neajunsurile și drama prin care au trecut toți ai săi, prozatorul s-a hotărât să le imortalizeze prin cuvânt, să le trimită ,,Pe apa sâmbetei”, într-o lume a cărților, în care vor rămâne gravate peste timp. Asuprirea acelor oameni, nedreptatea și jugul în care fuseseră obligați să tragă l-au făcut apoi pe Nicolae Bălașa să ,,Blesteme” cu foc pe toți cei care asupriseră un popor măcinat și așa de atâtea neajunsuri.

Cu un fin spirit de observație, cercetează, analizează viața care se derulează în așa zisa liniște a ei, în diferite medii sociale și, de data asta, se oprește asupra căminelor de copii, de unde izvorăște, ca o stea în fântână, Alexandra.

(Mătăniile Alexandrei).

Nicolae Bălașa este în permanență, în scrierile sale, într-o legătură directă cu divinitatea, cu care mereu dialoghează prin personajele sale, pune întrebări, încearcă să găsească anumite situații sau rămâne uimit de nefirescul, de crudul și nedreptul adevăr. Din această relație cu Dumnezeu, se naște Sara, personaj de inspirație biblică, complex, pe care autorul îl plimbă prin toate spațiile culturale, de la

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

cele antice, cu precădere civilizațiile feniciană, greacă, latina de mai târziu, până în satul lui moș Gheorghe, sat care rămâne, ca o axă a lumii, un univers în care ești mereu prezent, fie și dacă, fizic, aparții altor arii. În cele două volume, scriitorul reușește să unească două lumi, cerul și pământul, într-una singură, moș Gheorghe reprezentând acel spirit înălțător, care face ca cele două universuri să fie mereu în comuniune. O viață plină de neprevăzut, trăiri, aspirații și decăderi, toate acestea făcând obiectul acestui roman aparte, probabil, unic în felul său în literatura contemporană.

Există în romanele lui Nicolae Bălașa un realism stenic, psihologic, împletit cu arta filosofării, în anumite cazuri bolnăvicioase, provocate de regimul social. Un exemplu concludent în acest sens este Puntea frântă și căderea spre niciunde, carte publicată la Editura Newest, Târgu Jiu, 2006. De fapt, în acest roman, autorul ne sugerează faptul că viața poate fi văzută ca o punte agățată între viață și moarte...

Prozatorul se simte obligat să relateze despre amestecul pluriform al vieții unor oameni, care au fost mereu obligați să suporte un jug aspru, pe care nu și l-au dorit vreodată. Un proces al dezumanizării brutale și tragice a țărănimii există și în teatrul lui Nicolae Bălașa, în care reușește să readucă pe scenă, tipuri de țărani brutalizați, statul comunist operând sistematic, cu forțe opresive. Dramaturgul crează scene menite să ilustreze componentele barbare, mijloacele opresive ale celor ce le folosesc. (Slugă la Dârloagă) Ultimul său roman, Cerșetor în iadul de la poarta raiului, deși are ca linie de mijloc o frumoasă și, în același timp, o tragică poveste de dragoste, imanență pe pânza vremurilor, în care traiesc actanții, el este o radiografie crudă, de un adevăr nefiresc și nespus, al vremurilor în care trăim.

Acțiunea începe în anii 50 și se încheie, dacă se va încheia, sub ochii noștri. Personajele sunt tăvălite, vrând, nevrând, de vremuri. Pe această linie Orient/Occident, locul spre care veșnic au stat privirile marilor puteri, locul în care aproape niciodată, în istorie, noi, ca popor, nu ne-am putut stabili soarta, locul în care noi, ca popor, pentru a exista, a trebuit să facem compromisuri cu noi înșine, în primul rând.

Așadar, Nicolae Bălașa a reușit să realizeze o operă, cărțile sale fiind adevărate pagini de literatură în care autorul picură istoria social-politică în care sunt acorate vrând, nevrând personajele.

187

CRITICĂ

Constantin STANCU

SKEPSIS: TABLOURI DIN PERIOADA TRANZIȚIEI Dumitru Hurubă este atent la ce se întâmplă în societate, în viața sa, la efecte produse de mișcările din lume. Moralist și umorist de substanță, el definește destinul omului simplu, a vip-ului de la centru și din provincie, cu o glumă dureros de reală, merge la țintă și pune degetul pe rana nevăzută. Se consideră o victimă colaterală în acest război în care mersul pe umerii celuilalt este un sport cu mulți participanți. Politicieni, oameni de afaceri, femei în călătorii de plăcere, personalități cu ștaif, elevi repetenți, au ceva comun, o trăsătură care-i distinge de restul lumii din pluton, șmecheria, skepsis-ul. Logica normală este abandonată, ființa cetățeanului simplu este frântă într-un război care nu-i aparține. El afirmă: „Sunt victimă colaterală/ întrun război cam fratricid/ Lipsit de logica normală;/ Și mi se pare cam… perfid” (Victimă colaterală, p. 8).

Toate aceste teme de bază sunt adunate de umorist în cartea Skepsis, apărută la Florești – Cluj: Editura Limes, 2017. Suntem în fața unei antologii de poezie, de poeme vesele și triste, o sinteză a viziunii autorului asupra societății care-l ține în menghina cea de toate zilele cu generozitate.

Cartea este structurată pe mai multe părți: Poeme; Sonete; Catrene; Prolog (Marea rugăciune).

Dumitru Hurubă nu este un poet abisal, este unul al normalului din vremuri anormale, abordează ideile în stil clasic, rima și ritmul au un farmec aparte, poanta de final sau ironia fină dinamizează textele. El merge la țintă, poate aceste catrene sunt și o istorie concretă, dureros de concretă a vremurilor pe care le-au trăit contemporanii săi. Sunt trecute prin filtrul umorului personaje celebre ale zilei, probabil, peste ani, vor fi doar vagi amintiri sau persoane trecute la indexul uitării.

Istoria se răzbună, așa cum și-au uitat contemporanii care așteptau un semn de bine de la aleși, așa se vor pierde și ei în ceața istoriei.

Un personaj aparte este autorul care se strecoară în poeme cu nonșalanță, se mișcă elegant ca pe un podium. Alături se ivește „iubita” de catren Coryntina/ Doamna, personaj cu puternice trăsături împrumutate cu hărnicie din modelele puse la dispoziție de noul ev în care am intrat după anul 1990, conform foii de parcurs stabilite de adepții globalizării.

Ultima poezie, Marea rugăciune, pune în lumină dorința scriitorului de a fi părtaș la marea unire dintre

188

români, într-o țară frumoasă și bună. Tonul este al clasicului în acțiune, o voce a bunei credințe și a deschiderii spre o viață acceptabilă, pe măsura canonului divin: „Tatăl nostru care ești în ceruri/ Mai vezi și de-ale noastre adevăruri?/ Mai aruncă-ți ochii, Doamne, către noi/ Și vezi-ne-adâncirea în nevoi…// Părinte bun, de-atâta libertate,/ Hoția se numește azi dreptate;/ Iar de la Răsărit pân-la Apus/ Se vede, peste tot, că josu-i sus” (Marea rugăciune, p. 257).

Prologul este o rugăciune sinceră, singura soluție la problemele vieții de zi cu zi. După atâtea catrene dinamice, finalul are doza necesară de tristețe și speranță…

Viața, cu toate fiordurile ei, este prezentă în poeme lui Hurubă, iubirea este o temă socială bine armonizată cu sărăcia și incultura. Echilibru s-a rupt pentru unii dintre noi, au fost vremuri în care romanța are un iz de revistă umoristică. Natura, gesturile simple, dorințele fără greutate, anotimpurile, parcul orașului, plaja, toate formează decorul textelor lansate de autor în prezenta carte. „Reținem unele versuri:/ Abia atingi covorul moale/ Și, poate că ți-e greu să crezi,/ Că pân-la creștet, de la poale,/ Se-nață-un praf de nu te vezi;// Seaude din sufragerie/ Un chițăit ca de cimpoi,/ Și plânge tată-to-n beție:/ De m-ați dat de lângă boi?// Iar mumăta, contrariată,/ Cu glasul rău și ochii reci,/ Măntreabă ca și altă dată:/ De ce-ai venit? Când o să pleci?” (Romanță fatală, p. 54).

Sonetele păstrează linia clasică, un cântec duios este frânt de tristețe și de un luddism detașat și elegant.

Poetul preia din tonalitatea celor dinaintea sa, din Topârceanu și Eminescu, din Minulescu și puțin Sorescu.

Are un stil care îmbină tradiția bună din literatura română și devine unul propriu, prin actualizarea emoțiilor sub tendințe moderniste. El nu ezită să trimită la clasicii din literatura noastră, conștient că acest lucru îl avantajează prin ricoșeu. „Iubita mea cu păr învolburat,/ În seara asta-mi pari un bibelou/ Făcut de Bunul Dumnezeu cadou,/ Drept compensație că m-am rugat…// Arăți superb și meriți un landou/ Și-un ins, măcar mai bine îmbrăcat,/ Că-mi pari păcatul personificat,/ Și-n fața ta mă simt un mic erou…// Desigur, aș dori să fiu galant,/ Să te invit la mine la Castel,/ Să discutăm de Nietzsche sau de Kant…// Ori ascultând orchestra Franck Pourcell,/ Să-ți spun îndurerat, dar elegant,/ Că-o scroafă a fătat doar un purcel…” (XI. Arăți superb, p.165).

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CRITICĂ Catrenele bat la țintă: Cetățeni îndrăgostiți, politicieni, sportivi, elevi, artiști, toți au intrat sub ghilotina umorului. Hurubă reține esența, trăsătura care face diferența dintre frumusețe și nebunie, dintre omul onest și șmecher, așa de „skepsis”. Tușa rapidă, alăturarea de cuvinte tensionate la maxim, paradoxul care atinge oglinzile din viața oamenilor, dau valoarea versurilor brici, menite să reteze un optimism de suprafață. Istoria zilei încape într-o glumă, cele mai constituționale tristeți devin penale glume. Guvernul, parlamentul, candidații partidelor, DNA-ul cel din ghiveciul informativ, jurnaliști, miniștri și alte personaje din emisiunile de știri sau de talk show, sunt puse în rama catrenului. „Costumul de culoare ocru/ Și zâmbetul de om perfid,/ Probează, ori că-i mediocru,/ Ori că e membru-n vreun partid…” (Atestare politică, p. 201).

După ce au fost parcurse toate tablourile unei societăți agitate și mereu în derivă, Dumitru Hurubă are o concluzie fermă: „Latră ziua, latră seara,/ Poate latră și în vis…/ Nemaisuportând povara,/ Dumnezeu s-a… sinucis” (Politicienii, p. 204).

Autor de romane, schițe, nuvele, preocupat de marile momente ale umanității, de personalități care au marcat destinul lumii, bun cunoscător al fenomenului literar actual, Dumitru Hurubă a preferat în poezie o linie echilibrată, fermă, cu mesaj pertinent. Pentru unii

ar fi desuet, trecând pe locuri străbătute și de alții, dar moralistul a dat tonul. Pe alocuri rima sau ritmul sunt forțate, el a preferat poanta de final, rezolvarea în oglinda versurilor a problemelor personale sau sociale, de modă. Unele teme sau idei se repetă în variante agreabile, intenționat lăsate de umorist la dispoziția noastră.

Skepsis, un mesaj pentru cititor, unul ironic: Există oameni ca știu să pareze lipsa de cultură și civilizație prin șiretenie, printr-o anumită inteligență superficială.

Totul asortat cu vorbe potrivite și alunecoase, în așa fel încât oamenii cu adevărat de valoare să rămână blocați într-un timp intermediar, buni de dus în rezervația cu zăpăciți. Și grafia cuvântului se face în volum într-un mod special – schepsis a devenit skepisis, așa de împrumut din lumea bună de entertainment… Editura a înțeles miza și a acceptat jocul umoristului ca pe soluție reușită.

Cartea se citește cu aplomb, este și o trecere subtilă în revistă a perioadei de tranziție din societatea românească, corupția, parvenitismul, nepotismul, incultura, șmecheria cu stil sau cea brutală, tarele morale sunt puse în menghina versurilor ironice. Destinul individului se detașează implacabil ca unul indexat, la pomana politicienilor care au uitat de ce sunt acolo sus...

Dacă și Dumnezeu s-a sinucis, umorul a rezistat…

Regina Maria, lângă răniți

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

189

CRITICĂ

Daniela TOMA

Singularitatea dăruiește libertate totală spațiului deschis și atât de tulburător al poeziei Orice context liric rezonant poate deveni, fără îndoială, o virtute, atunci când se impune prin esență, prin expresivitate și prin mișcări puternice, venite din lăuntrul fraged al altui timp, compatibil însă cu segmentul în care se află concentrate creația, emoția estetică, contemplația și voluptatea elaborată a scrisului, frumusețea de nedescris a sufletului femeii; nu e puțin lucru, aș spune, dimpotrivă, pentru că: „Femeia cu tălpile ude ia pulsul pământului/ Cu-o simplă privire dă liniște vântului/ Cu mâinile calde frământă o pâine/ Cu glasul ei blând dă speranța de mâine.”

Formele prind contur și se îndreaptă cu ușurință spre starea aceea concludentă, cu multă substanță estetică, aflată într-o excepțională transpunere senzorială: „iar crinii pierdut-au mireasma-n răscruce,/ din mână de îngeri căzut-au pe drum,/ desculț printre cioburi de vise se duce/ o talpă de înger cu sufletul scrum…”

Firescul merge în tandem cu toate celelalte trăiri, parcă într-o rugăciune permanentă, semn al iubirii lui Dumnezeu, care-i încearcă pe ai lui, pregătindu-i pentru viață, pentru adevărata și durabila operă de artă. Dar cel mai important lucru este lupta pentru supraviețuire, alimentată permanent de dragostea ce se desfășoară sub ochii mirați ai celorlalți, unde totul devine mai pregnant pentru că se transformă în sursă de libertate, întrucât atitudinea artistică detașată se confirmă, motiv pentru care și dramatismul spectaculos este evident: „Blestemați de cer și vânturi/ Biciuiți de crivăț vara/ Îngropându-ne pământuri/ Din biserici curge ceara// Ne-am născut căzuți pe socluri/ Lăcrimând prin cimitire/ Bogății în patru scânduri/ Timp trecut în nemurire”. Sau: „De-ar fi să îmi târăsc genunchii plini de sete,/ Mă voi întoarce, Doamne, din clipele absente,/ Voi bea din nou iyvorul iubirii-ntârziate/ Și va ploua cu vise pe suflete curate.”

Prin urmare, poezia, produs artistic în toată splendoarea lui, se află într-o zonă confortabilă, initimă și cu înțeles distinct, chiar, uneori, se întinde până la durere – rezultatul este remarcabil, începând cu titlul și terminând cu ultimul poem din această anthologie. „Durerile din noi se-adapă cu cruzime/ Din sânge, lacrimi, viață și inimă ce-a stat,/ Murind pentru o clipă când clopotele bat,/ Iar cerul e certat de iriși cu asprime// De ce doar noi să ducem a inimii povară/ Și crucea să ne fie ca plumbul la apus?/ Oare în miez de noapte mai e ceva de spus,/ Când luna se-oglindește în lacrimi cu ocară?”

190

Bunăoară, versul este încărcat de feminitate, atât la nivel al formei, cât și al conținutului, sensibilitatea neîncordată a mesajului iese în evidență, trece dincolo de orice armistițiu cu ea însăși, rămânând în tonalitatea potrivită pe tot parcursul volumului: „Covoare de stele și flori presărate/ Ascund spini și cuie, iar blânda făptură/ În cursa de iederi cu lacrmi udate/ Dorința din cale-i agață și fură…// Și rupe… și fără speranța din lume/ Ajuns lângî visul născut din pruncie,/ Cu aripi de ceară nu-i vreme de glume/ Când seceta arde cerând veșnicie”.

Unele poeme sunt extrem de adânci datorită fondului zbuciumat, abundând de încărcătură lirică, de o muzicalitate interioară aparte, surprinzătoare, chiar dacă nu e neapărat fericită; sunt în acest volum momente cutremurătoare: „O mână invizibilă îmi ieșea din piept,/ în ea era inima,/ mai pulsa…/ pe degete s-au prelins fluvii de sânge/ ca o lavă pârjolind în jur pielea, carnea,/ curgea în pământ fierbinte/ ca-ntr-un sipet,/ ca un izvor nesecat…/ pic… pic…”.

Senzațiile, emoțiile, detaliile, sintaxa clară generează o poezie autentică, naturală ce oferă noi forme de explorare, una mai intensă decât cealaltă, adevărate lecții de supraviețuire în echilibru pe marginea prăpastiei, de luciditate, de rafinament poetic, de evoluție: „doar lacrima urlă, căzută pe socluri,/ se-aude doar geamăt de viață pustie,/ o mare ce fierbe-n adâncuri otrăvuri,/ coboară-n abis orice gând… rană vie…”; sau : „Cad îngeri din icoane, la nunta mea se-adună/ Ce-a plămădit din lut cu mâini curate, sfinte,/ Mă rog la Demiurg sămi fie, el, părinte,/ Când cerul și pământul cu mine se cunună.”

Absența emfazei întărește ideea mai sus expusă și plasează poezia Anei Podaru în tendințe singulare ale liricii actuale, iar această antologie, Spinul din talpă (Editura Art Creativ, Buc., 2018) vine ca un corolar al profunzimii și al maturității creative, într-un spectacol al frumuseții interioare și exterioare, al modernității, cum rar întâlnești în peisajul liric contemporan.

Nădăjduiesc că inspirația Anei va rămâne la fel de nobilă, de spectaculoasă, tehnica, la fel de valoroasă, iar hainele poeziei sale, naturale, proaspete mereu, Ana însăși, și mai poetă odată cu această antologie remarcabil evaluată și structurată.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRADUCERI

Menachem M. FALEK

MĂCELAR DE CUVINTE (II) Cercul soarelui Când răsare în zori Marea Minciună Trebuie sărbătorită destupând o sticlă de șampanie.

Bărbatul care te privește lung În Oglinda în care apari Face semne ciudate cu mâinile Până când ochii i se umplu de lacrimi Întrebându-se apoi dacă sunt de bucurie sau de tristețe.

Cravata trebuie legată strâns Astfel încât gâtul să nu ofere nicio șansă Nici cea mai mică Metastazelor decepției.

După care, trebuie să-ți termini cafeaua Cu o pilulă pentru a-ți ușura conștiința În loc de o bucată de prăjitură uscată și neagră. În drum spre serviciu, trebuie să-ți pregătești în gând frazele În așa fel încât nu cumva să strici armonia intonației Pentru a acoperi dezastrul febril ce fărâmițează Miezul sufletului tău.

La întrebarea: ce mai faci?

Răspunde, cu un zâmbet cizelat pe fața copilăroasă: „Foarte bine.”

Dar niciodată nu pune mare preț pe acest „bine” Pentru că absolut nimeni nu este cu adevărat interesat, Fiecare are propriul lui „bine” în adâncul inimii sale. În timpul zilei continuă să împrăștii scântei de speranță Care poate, accidental, vor intra și în propriul tău corp.

Seara te reîntorci acasă Te dezbraci, faci un duș Îți parfumezi trupul.

Din datoria de a arăta bine Le dai dinților să mestece gumă Bei un pahar zdravăn cu două ciclamate Și fără cafea Te așezi în fața plasmei și schimbi canalele Te înveselesc necazurile instituțiilor Te învelești cu o pătură de întuneric, tragi un pui de somn BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Preferabil fără vise, Te trezești a doua zi dimineață Într-o altă zi în lanțul în care ai fost prins Încă din pruncie.

Nu gândi prea mult Dacă se rupe o singură verigă a lanțului și e bine sau rău Continuă să mergi înainte Ascultă-ți semenul care suferă Încurajează-l, ridică-i moralul Arată-i gustul vieții Și întotdeauna, întotdeauna privește înainte Numai spre ziua care vine – Care în mod sigur va veni. Știi, soarele răsare Și el nu are timp să acorde atenție Fiecărui om singur Ochii bufniței Câteodată mă transformam în pasărea nopții Străpungândîntunericul cu ochi de bufniță Căutândunpunct de reazem Lângăbăltoace cu picături de cuvinte Deasuprarădăcinilorpapirusului.

Brizelemișcauramurilemoi, Muguriipropozițiilor care încă nu au apărut Erauînpericol mortal de decapitare.

Câteodată Înfațaochilormari Ai bufnițeiațipite Cădeaupomiiaicărorrădăcinierauslabe.

Lângăelecreșteau Ciupercilemagiceipoezii.

Multesoiuri, O parte sănătoase, Celemaimultepline de venin Șianevoie le deosebeștiîntreele.

Ceivenițiînpădurecăutauciupercile Sub ochiideschișiaibătrâneibufnițe. Și tot maivisau la gustullorcel bun.

191

TRADUCERI Dragoste în umbra tufei

Fără un suflet în ea.

În această zi el a văzut dragostea.

Sub o tufă în grădina publică Pe o pătură aruncată pe pământ.

Un cuplu tânăr care a cam terminat acum cu Un conflict periodic Se mișca pas cu pas Cu o apatie înnăscută Vorbind Fiecare pentru sine Pregătind explicații Pentru următoarea întâlnire Care oricum va avea loc în Alta fază într-un punct neprevăzut de pe Axa timpului La o adresă întâmplătoare sau nedefinită.

Picioare îmbrățișate, cap pe umăr Aripi strânse.

Au trimis spre el o privire indiferentă.

Cu răbdare până la plecarea lui.

Nu se gândesc prea mult La legea modestiei, Nu se interesează ce gândește publicul.

Numai dorința și înțelegerea este în ochii lor verzi Numai mângâierea. În această zi el a văzut dragoste Ca la pisici Îmbrățișare fără margini Fără condiții Trăit numai momentul local, nesfârșit Și iertarea publicului nechemat.

La noapte, da, la noapte Ei o să poată să-și deschidă aripile și să zboare, În timp ce publicul nechemat o să-și caute propriile aripi Fără să poată să se despartă de pământul cunoscut.

Unul după altul Înaintează două siluete Una după alta Sufletele nu sunt cu ele.

Le urmează La oarece distanță Grijulii să nu depășească hotare interzise.

Cuvinte emise în aer Legănându-se în vânt Căi paralele A lui pe partea stângă a drumului A ei pe dreapta Priveau în briza ușoară Căutau o balustradă de care să se sprijine.

Un sentiment al miniaturalului Rostogolirea din Alfalfa Atenție mare, să nu cazi în pârâu Mâinile întinse, ca să prinzi Umbra ce înaintează

192

Unul după altul, altul După altul.

Singuri Singuri pășim în drumurile noastre Pe același pavaj În aceeași direcție Nu împreună.

Uneori, la marginea ochiului Ne vedem unul pe altul Uneori trecem Unul prin altul Și nu ne întâlnim.

Trec ani până înțelegem Ani până la convenire Și până atunci Ne-am obișnuit Să spunem: Acesta lângă acesta Acesta cu acesta Pe același pavaj Împreună.

Singuri mergem în drumurile noastre Și acel care spune că a înțeles Și chiar și acel care spune: Eu am știut Toți mint. Și eu.

Traducerea din ebraică în română îi aparține autorului

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

TRADUCERI

Fiodor I. TIUTCEV (Rusia) (1803 -1873)

POEZII LACRIMI OMENEȘTI, LACRIMI OMENEȘTI Lacrimi omenești, lacrimi omenești, Din timpuri târzii și noi, curgeți...

Curgeți necunoscute, curgeți nevăzute, Curgeți nesecate și necontenite.

Curgeți, cum curg șuvoaiele de ploaie În toamna surdă, pe timp de noapte!

FEMEII RUSE Departe de soare și de natură, Departe de lumină și de cultură, Departe de iubire și de viață, Fug tinerii tăi ani, ca o clipă.

Sentimentele vii vor amorți Și visele tale se vor spulbera. Și viața ta va trece neobservată, Într-un ținut necunoscut și pustiu, Așa cum dispare un nor fumuriu Pe cerul palid și trist, În a toamnei infinită ceață...

FRUNZELE Fie ca brazii și pinii Să stea întreaga iarnă Și viforul și zăpada Să rămână împreună.

Sărăcăciosul lor frunziș, Ca acele de arici, Să nu se îngălbenească, Să fie proaspete, în veci!

Noi însă, jucăușe, Înverzim și strălucim Și, pentru o scurtă vreme, Vom fi musafiri.

Toată vara cea frumoasă, Noi am fost voioase.

Cu razele ne-am jucat Și în rouă ne-am scăldat.

Dar păsărelele Au încetat cântecele,

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Razele palide au devenit, Zefirii ne-au părăsit.

De ce, în zadar, să stăm, De fire să atârnăm?

Nu-i mai bine să plecăm, După ele să zburăm?

O, voi, furioase vânturi, Veniți repede, imediat!

Rupeți-ne, deîndata, De pe plicticoase ramuri!

Rupeți-ne, ne aruncați, Nu mai vrem să așteptăm!

Zburați! Zburați!

Cu voi, și noi zburăm!

APE DE PRIMĂVARĂ Încă se zărește pe câmpii zăpada, Iar apele susură a primăvară, deja – Aleargă și țărmul de vis își doresc, Aleargă, strălucesc și vestesc...

Apele vestesc peste toată țara: "Vine primăvara! Vine primăvara!

Noi suntem ai ei vestitori, Ea, înainte, ne-a trimis pe noi!"

Primăvara vine! Primăvara vine!

Hora de copii rumenă și zglobie A zilelor de mai liniștite, Veselă, după ea, se precipită! ______ Poetul și prozatorul rus, Fiodor Tiutcev (1803 - 1873), s-a născut în Briansk. A trăit în München și Torino. Se cunoștea cu Heine și Shelling. A fost cel mai iubit poet al lui Lev Tolstoi.

Fiodor Tiutcev a intrat în istoria poeziei ruse ca maestru al liricii peisagiste, ca un "cântăreț al furtunilor și al fulgerelor", în natură și în sufletul omenesc.

Cele mai cunoscute volume de versuri sunt: Poeme alese, Poeme și scrisori politice (în limba engleză), Poeme despre zi și noapte (în engleză), Poezii (1850 -1873), în limba rusă, Poeme selectate (în engleză), Dimineață de decembrie și alte poezii (în limba italiană) și Antologia lirică, Rusia și Occidentul, în limba franceză.

A murit în 1873, în Țarskoe Selo, astăzi, orașul Pușkin.

Prezentare și traducere din limba rusă de Consțanta MODELL

193

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ana PODARU

AIDEN, FIUL SOARELUI Într-un ținut îndepărtat, undeva în inima Scoției o familie-și ducea traiul liniștit. Trăiau toți din roadele muncii lor, aveau o fermă frumoasă cu multe animale.

Abigail, mamă a 5 fete poartă în pântece un fiu. Bucurie mare în întreg ținutul. Nu se mai născuseră băieți de mulți ani din pricina unei vrăjitoare ce blestemase femeile pentru a nu mai naște fii. Ziua cea mare a sosit, iar Abigail trăiește clipa nașterii fiului ei. Vrăjitoarea Morgan aflase privind în sfera ei de cristal și schimbându-și înfățișarea într-o ursitoare plecă furioasă către casa unde pruncul se grăbea să vadă lumina zilei. Cerul se întunecase brusc, negura pusese stăpânire pe întreg ținutul, nori grei s-au așezat deasupra fermei și s-au rupt deasupra casei unde Abigail urla de durere strângând din dinți. Ferestrele erau ferecate de teama furtunii, tatăl și cele cinci fete păreau îngrijorați, pomii-și loveau grengile de geamuri și de acoperișul casei cu putere strivindu-și crengile din pricina furiei vântului. În cameră la lumina lampei de petrol se naște fiul ținutului, deodată vântul se oprește, norii se risipesc pe rând la auzul plânsului lui Aiden, Vrăjitoarea Morgan ajunge înaintea celorlalte ursitoare cărora le rătăcise drumul prin apariția furtunii. Bate la ușă iar Allison, fata cea mică-i deschide bucuroasă, vrăjită fiind de frumusețea închipuită a vrăjitoarei care se apropie de Aiden și presară un praf negru pe ochii copilului abia născut, bolborosește ceva într-o limbă veche și dispare prin fereastră. Alden care văzuse chipul mamei pentru câteva clipe din acel moment rămâne orb. Celelalte ursitoare apar cu darurile lor fiind întâmpinate de celelalte fete. Tatăl privindule în ochi îngrijorat le spune: - Înainte să ajungeși voi a mai fost o ursitoare, spuneți-mi că ați trimis-o voi!

- Nu, noi suntem trei, niciodată nu venim singure, Vrăjitoarea Morgan ne-a pus multe piedici în cale, dar iată-ne la capul pruncului tău, răspunde Ursitoarea cea mare aprobată fiind de celelalte două, Soarta și Moartea.

- Vreți să spuneți că a fost Morgan?... de ce a venit?... Mi-a blestemat fiul?... spuse mama cu lacrimi în ochi privindu-ți fiul cu teamă.

Soarta-i ridică pleaopele fiului ei și sub ei găsește doi ochi fără iriși, o pojghiță neagră se așezase pe ei...

- Ne pare rău, a fost blestemat, furia vrăjitoarei că ai rupt blestemul ținutului născând un fiu s-a revărsat asupra casei tale, nenorocirile nu se vor termina aici...

Spuse Moartea.

194

- Trebuie să faceți ceva, sunteți trei, ea e una singură, nu poate să fie mai puternică ca voi! Faceți ceva! Salvați-mi fiul!... Strigă disperat Ethan, tatăl fiului abia născut.

- Noi nu putem să facem nimic, Aiden a fost dăruit de Dumnezeu acestui ținut, el trebuie să rupă blestemul de unul singur și să lupte cu Vrăjitoarea Morgan pentru a salva ținutul. Aiden este fiul soarelui. Noi am venit să-i prezicem viitorul zise Soarta, acum totul depinde de el. Apoi s-au făcut nevăzute dispărând pe fereastră una câte una.

Abigail s-a pus pe bocit strângându-și fiul la piept. Noaptea a trecut greu iar zorii dimineții a adus lumina în privirile tuturor, doar în ochii lui Aiden noaptea era veșnică.

Copilul creștea ocolit fiind de toate fetițele din ținut, surorile lui muriseră pe rând de o boală stranie ce apăruse imediat după nașterea lui. Tatăl încercase să salveze ferma care ajunsese în paragină după ce toate animalele muriseră de molima aruncată peste întreg ținutul de Vrăjitoarea Morgan. Din Ethan nu mai rămăsese decăt o umbră, muncea zi de zi, dar tot ce construia se dărâma la miezul nopții. Abigail se stingea de tristețe plângându-și fetele îngropate în pădure pentru a nu răspândi molima în satul care devenise ruină. Oamenii erau triști, săraci, nu mai aveau hrană, apele erau otrăvite, fetele mureau în brațele mamelor lor și conduse de tați în căruțe spre groapa comună din pădure, unde după ce adunau mai multe cadavre, le dădeau foc pentru a le purifica sufletele, creyând că astfel se vor întoarce într-o bună zi la familiile lor.

Aiden nu putea fi atins de nici o boală, dar nu vedea nimic, auzea toate bocetele din jur, urletele, țipetele, durerea celor dragi și devenea tot mai puternic. Știa că nu se născuse orb, știa că era fiul soarelui, dar mai știa că numai după 18 ani poate rupe blestemul.

Urma mereu carele cu morți spre groapa din pădure, se ascundea după pomi și asculta plânsetul mamelor fiind îngrozit de mirosul de carne arsă. Ura creștea în el, dorința de a salva ținutul era uriașă. Oamenii locului credeau că blestemul cel mai aspru s-a abătut asupra ținutului din cauză că se născuse Aiden, nu de multe ori au încercat să-l omoare, au aruncat cu pietre-n el, l-au izgonit, dar el mereu s-a întors printre ei.

Timpul s-a scurs Vrăjitoarea uitase de existența lui fiind preocupată de distrugerea întregului ținut. Aiden era puternic, împlinise 18 ani, Abigail și Ethan l-au îmbrățișat și l-au trimis la biserica din sat la părintele BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! Liam care l-a binecuvântat și ia spus: - Înainte să pleci trebuie să cunoști adevărul, numai eu și tatăl tău îl știm. Vrăjitoarea a avut o soră, Abigail, mama ta. Ea a fost mereu invidioasă pe frumusețea ei și ia furat puterile. Din acea clipă mama ta a uitat cine este, dar a fost binecuvântată de iubirea tatălui tău și a devenit o femeie normală, iubitoare. Ea trebuia să fie regina acestui ținut, protectoarea noastră, dar Morgan nu a îngăduit acest lucru. Trebuie să știi că nu ești un simplu om, ai puteri nemărginite pe care abia acum le vei descoperi. Trebuie să salvezi acest ținut. Mama ta în realitate se numește Lucya adică lumina. Apoi l-a condus în subsolul bisericii, unde Vrăjitoarea Morgan nu avea voie să intre, fiind respinsă de puterea unui obiect de care se temea. Un cristal alb, strălucitor. Iată piatra din sceptrul mamei tale, cu acest simbol al luminii soarelui ea trebuia să stăpânească acest ținut lăsat moștenire de Regele Simon, bunicul tău. Preotul a luat cristalul și la învelit într-un ștergar alb. Aiden l-a luat și la pus în buzunarul de la piept.

- Du-te fiule, Domnul să te aibă în pază!... ia spus preotul privindu-l cu speranță, iar Aiden s-a îndepărtat, să ai grijă, drumul către vrăjitoare este foarte greu și întunecat, dar faptul că nu vezi o să-ți fie cu folos.

A călătorit alături de câinele lui, Luke, cel ce-i fusese încredințat de tatăl lui pentru ajutor. Cu cât se apropiau mai mult de muntele de stâncă unde vrăjitoarea-și făcuse palatul, în inima muntelui, cu atât se întuneca mai tare, dar el nu se înspăimânta, era obișnuit cu întunericul. În drumul lui a întâlnit mii de licurici ce roiau în jurului lui conducându-l spre palatul vrăjitoarei, când a obosit, unul dintre licurici s-a oferit șă-l ducă în spate, el a început a râde: - Ei, cum să mă duci tu în spate, nu vezi ce mic ești?... Sper să mă țină papucii, sunt găuriți și muntele este plin de stânci, nu știu cum o să urcăm acolo.

Atunci licuriciul s-a transformat. Aripile i-au crescut ca de pasăre, era ca un vultur luminos. Aiden a urcat pe aripile lui și a reușit să străbată ținutul stâncos.

După ce a coborât de pe licuriciul uriaș, acesta a dispărut odată cu tot alaiul de licurici. Luke călătorise și el pe aripile licuriciului și acum adulmeca un mușuroi de furnici cu nările. Aiden îl urma în tăcere, amândoi având urechile ciulite spre inima muntelui care vuia.

Au mai urcat urmând cărările înguste, dar stâncile erau tot mai ascuțite, ca niște săbii tăiau în tălpile Fiului soarelui. Aiden a oprit să răsufle, era flămând, nu mai avea apă, s-a așezat pe o piatră cu capul sprijinit în mâini. Deodată un pârâiaș, ca trena unei rochii de mătase s-a întins la picioarele lui, a băut, s-a răcorit spălându-și ochii. Simțea că este privit de cineva, de o făptură blândă, iubitoare, nu putea să vadă, doar susurul izvorului îî răsuna în urechi ca un cântec minunat la harpă. Era fiica Vrăjitoarei, Lily, o născuse săi dăruiască puterile malefice la moartea ei, dar Lily refuzase fiind izgonită din palat și blestemată să nu BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

poată părăsi muntele și să nu poată fi văzută ca o ființă pământeană. Astfel ea-și lua înfățișarea doar prin alte vietăți ale pădurii sau elemente ale naturii încercând să protejeze trecătorii și animalele din pădure. Aiden, având puteri magice îi simțea sufletul curat: - Cine ești?... Ești de o bunătate rară asemeni mamei mele, ți-am simțit mătasea pielii pe fașă, pe buze, ești ființă sau fantasmă?... spuse el întinzându-și brațele către izvor.

- Sunt Lily, fata izgonită din palat, sunt stăpâna muntelui, te aștept demult, tu trebuie să fii salvatorul meu!... apoi izvorul a dispărut răsunându-i în urechi ca un ecou.

Luke scormonea cu botul într-un alt mușuroi de unde a ieșit o furnică roșie care l-a înțepat deranjată: - Afurisitule, eram obosită, adormisem, uite ce ai făcut, mi-ai stricat casa! spuse furnica către Luke, care-și scărpina nasul cu laba mirat.

- Nu te supăra pe el!... spuse Aiden cu blândețe, este flămând, obosit, avem o misiune importantă, trebuie să scăpăm ținutul de blestemul vrăjitoarei.

- Cu ce vă pot ajuta?... vreau și eu să ajut...

- Nu poți! ești mică, dă-ne pace, trebuie să ajungem în inima muntelui.

- Vă duc eu în spinare o parte din drum!

- Ha-ha-ha! Râde Aiden, dar dintr-o dată furnica crește cât un cal.

Aiden urcă cu Luke în spinarea furnicii și străbate drum lung însoțit de fluturi în mii de culori ce miroaseau ca Lily. În imaginea lui de sub pleoape o fată-și făcea apariția, era Lily, ochi mari, luminoși, păr auriu, talie de viespe, brașe subțiri și picioare de balerină... pielea, pielea-i era albă și caldă ca laptele abia muls.

Vrăjitoarea prepara licori otrăvitoare și blesteme, căuta o rețetă cu care să distrugă întregul ținut, dorea să construiască lumea ei, ura oamenii. Șerpi uriași creșteau în jurul ei, limbile lor otrăvitoare împrăștiau venin prin tot palatul, broaște răioase și animale fioroase își plimbau umbrele pe stâncile luminate de făclii uriașe. Morgan, o ființă cu trăsături de fiară, cu ochii înfundați în orbite în care se oglindeau toate relele pământului. Purta mereu o mantie neagră cu careși ascundea chipul hidos și trupul. În părul vălvoi ca niște rădăcini uriașe abia smulse din pământ purta coroana regală furată de la Abigail, sora ei mai mică.

Din mijlocul coroanei regale lipsea cristalul, puterea ținutului Scoției. Lumina soarelui. Șimțea o răcoare ciudată pe pielea ei plină de solzi, simțea că se apropie primejdia. Aiden era la poalele palatului, căuta o intrare, câinele săpa cu lăbuțele la poalele zidurilor, parcă ascunsese un os acolo și trebuia scos la lumină.

Nu au reușit să între în palatul bine ferecat, astfel sau întors în pădure așteptând ca vrăjitoarea să iasă afară.

Lily-și făcuse apariția printr-o pasăre măiastră ce 195

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! arăta ca o păuniță albă. Zbura deasupra capului lor fiind vrăjită de frumusețea flăcăului. Aiden încerca să o ademenească în brațele lui.

- Vino, draga mea, chiar dacă ochii mei sunt mai întunecați ca noaptea, eu pot să-ți văd sufletul cu ochii minții și să-ți admir frumusețea doar adulmecându-ți parfumul. Într-o zi, tu o să-mi fi mireasă, stăpâna întregului ținut al Scoției.

- Lily, nu îndrășnea să se apropie, dar cânta o melodie ce părea că vine din cer, un psalm al îngerilor.

Deodată Aiden prinde curaj și se apropie de porțile vrăjioarei. Bate puternic în poartă strigând: - Deschide, e timpul să plătești pentru tot ce ai făcut, am venit să-mi înapoiezi coroana! Deschide!

Vrăjitoarea aude glasul lui ca un tunet și dintr-o dată-și amintește de pruncul blestemat. Se învărte prin palatul întunecos ca un animal în cursă, plină de furie, apoi pierzându-și cumpătul deschide porțile palatului.

Aiden pătrunde în palat însoțit de Luke și Lily. Șerpii se încolăcesc în jurul lor înfingându-și colții veninoși în carnea lui Aiden. Aiden se zvârcolește de durere, dar aude glasul preotului Liam: - Folosește-ți puterile!... nu ești un simplu muritor...

Aiden ridică mâinile și din brațele lui săbii mari de foc spintecă jivinele. Apare Vrăjitoarea Morgan în aer prinsă-n ziduri de părul ei ca niște rădăcini ce se hrănesc din inima muntelui.

- Nu ți-a ajuns că te-am lăsat orb, trebuia să te omor!... strigă către Aiden scoțând broaște din gură, apoi cu un sceptru aruncă bolborosind cu stânci către Aiden.

Aiden oprește ploaia de pietre construind prin puterile lui magice un zid de oțel în jurul lor, apoi ascunzându-se de ochii vrăjitoarei ce-i ardeau pielea trimite către ea cu o forță nelumească bunătatea sufletului său. Morgan pentru o clipă se transformă într-o femeie frumoasă cu părul negru, despletit și-și scoate coroana, așezănd-o cu grijă pe altarul vrăjitoarei.

Apoi dintr-o dată pielea capătă solzi, părul aspect de de rădăcini și buruieni și Morgan se întoarce-n pielea ei. Privește cu ură către Aiden și către Lily: - Trebuia să vă omor pe amândoi, pui de năpârci!... Apoi cu mâinile întinse spre Lily trimite un pumnal drept în inima ei. Lily cade și din pasărea măiastră devine o fată frumoasă, ca cea din visul flăcăului.

196

Aiden o cuprinde în brațe în timp ce ea se prăbușește rostindu-i numele... Aiden! Aiden! Aiden!...

Apoi pleoapele ei cad peste universul pădurii. Muntele începe să vuiască, se deschide o gură imensă de foc și lavă în mijlocul palatului. Morgan apare și dispare blestemând la urechile lui Aiden. Acesta-și pierde cumpătul de durerea pierderii iubitei și se învârte ca un nebun prin palat lovindu-se de stânci. Vrăjitoarea râde scoțând zgomote infernale în timp ce stâncile încep a se crăpa. Aiden se apropie de gura de foc și cade, în timp ce se prăbușește își amintește de cristalul de la piept, bagă mâna în sân și scoate ștergarul, dezvelește repede piatra în timp ce focul începe să-l mistuie, lava-l trage în adâncuri. Dintr-o dată totul se luminează, lava se transformă în lac, șerpii în lebede, broaștele nu mai sunt râioase, părul vrăjitoarei prinde lăstari și picioarele ei se transformă în trunchi de salcie. Morgan urlă captivă în pomul de pe marginea lacului în timp ce părul ei se transformă în crengi mari cu frunze verzi, iar rădăcinile se înfing tot mai adânc în pământ. Palatul dispare odată cu lighioanele, fluturii și licuricii apar din senin odată cu o droaie de furnici roșii ce mișună prin iarba crudă. Aiden așează piatra în inima coroanei regale, ochii lui se limpezesc și pentru a doua oară vede lumina soarelui oglindită în cristalul din coroana regală. Cu tristețe privește spre Lily: - Trebuia să-mi fi mireasă să rupem blestemul vrăjitoarei, să-mi naști doi fii!... apoi începe să plângă, o lacrimă-i cade pe obraz fetei, Lily-și revine și-i zâmbește tânărului.

- Te-am așteptat captivă într-un munte, iată că raiul se ascundea în inima muntelui, tot ce sta în jur a fost dorința mea. Ai venit, blestemul s-a rupt. Acum pot să fiu mireasa ta. Aiden o strânge bucuros în brațe și-i pune coroana pe cap.

Părintele Liam apare cu un alai după el. Abigail și Ethan poartă în mâini haine împărătești. Din ceruri se aude un cântec, psalmul îngerilor, la glasul lor se aud glasurile surorilor lui Aiden. Părintele Liam pregătește altarul și-i cunună pe cei doi în numele Domnului. Ținutul din inima Scoției devine luminos, plin de bogății, cu oameni iubitori și veseli. Toate acestea sub stăpânirea luminii – a Fiul Soarelui. Luke scormonește fericit într-un mușuroi cu botul dorind să-și întâlnească prietena furnică.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

MEMORII

Doru ROMAN

O VIAȚĂ DEDICATĂ ȘTIINȚEI Lucian IEREMIA Dr. Lucian Ieremia, cadru didactic la I.M.F. Tg. Mureș, din anul 1962

Îmi amintesc adesea de omul care a avut o mare influență asupra formării mele ca specialist în medicina dentară și care a constituit un puternic exemplu în alegerea reperelor pe drumul vieții mele, domnul profesor Dr. Lucian Ieremia.

Apelând adesea la domnia sa cu o serie de probleme de specialitate, explicațiile pe care mi le dădea se finalizau de cele mai multe ori cu aduceri aminte din viața pe care o avusese ca student la Cluj-Napoca, în care orele de pian pe care le aprofundase în copilărie și adolescență i-au fost de mare ajutor pentru a se putea întreține la facultatea de medicină. Aproape la fiecare discuție pe care o aveam, mă uimea cu vastele cunoștințe de semiologie medicală; de fapt marea sa pasiune fusese medicina internă, fiind discipol al marelui profesor Iuliu Hațieganu, la a cărui catedră ar fi urmat să rămână, dacă istoria și cursul tumultuos al vieții nu i-ar fi hotărât ca soartă profesională, stomatologia.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

În anul 2015, ca un omagiu adus memoriei mentorului meu, am realizat bustul profesorului universitar emerit, dr. în științe medicale, Lucian Ieremia, care este amplasat în holul Facultății de Medicină Dentară din cadrul U.M.F. Târgu Mureș. În continuare voi aminti o parte din datele biografice al celui care a fost de-a lungul câtorva decenii o flacără vie, ctitorul și sufletul neobosit al învățământului stomatologic târgumureșan, românesc și cu recunoaștere internațională (prin 1970, a fost invitat la Paris să predea proteza totală, dar a refuzat).

Prof. univ. Dr. Șt. Med. Ieremia Ștefan Lucian Anton s-a născut la 1 februarie 1929 în Târgu Mureș, întro familie de intelectuali care a avut un rol important în viața culturală a orașului. George Enescu era prezent adeseori printre prietenii care vizitau familia viitorului om de știință. Urmează cursurile gimnaziale și liceale în municipiul natal, apoi studiile universitare la Cluj-Napoca, în perioada 1950-1956, absolvind facultatea de stomatologie, fiind repartizat în circumscripția Ilia, județul Hunedoara. În anul 1962 devine cadru didactic al Facultății de Stomatologie din Târgu Mureș, parcurgând prin concurs toate treptele ierarhice. Din 1980 este profesor universitar, pentru ca în 1981 să i se acorde titlul de evidențiat. Este Doctor în Științe Medicale din 1970 și medic primar din 1071. A condus Disciplina de Propedeutică Stomatologică, apoi de Protetică Dentară și Policlinica Stomatologică nr. II, fiind totodată șeful catedrei nr. II de stomatologie și secretar științific al Facultății de Stomatologie până la pensionare (1 octombrie 1999). Devine profesor universitar consultant, de excelență, de onoare (2001), emerit (2006), Doctor Honoris Causa al Universității ,,Ovidius" din Constanța (2006), fiind conducător de doctorate. A efectuat o specializare la Academia Medicală din Paris, Universitatea René Descartes, Facultatea de Chirurgie Dentară Montrouge Paris V. În calitate și de Președinte al Uniunii Societății de Științe Medicale a județului Mureș, a organizat și participat cu lucrări la multiple manifestări nu numai la Consfătuirile științifice cu caracter interjudețean, ci și la congrese naționale și internaționale (Paris, Marsilia, Geneva), prezentând anumite metode personale de tehnică dentară. A elaborat peste 200 de comunicări științifice, din care 134 publicate, 4 cursuri universitare, 9 brevete 197

MEMORII de inovații, 7 monografii în calitate de autor: Tehnici dentare speciale de protezare totală, 250 pag., Ed. Medicală, București, 1981; Funcția și disfuncția ocluzală, 304 pag., Ed. Medicală, București, 1987; Gerontognatoprotetică. Elemente fundamentale și aplicative, 355 pag., Ed. University Press, Târgu Mureș, 1999; Metodologia de examinare în protetica dentară, 302 pag., Ed. Signata, Timișoara, 2000; Diagnosticul tulburărilor craniomandibulare în medicina dentară, 260 pag., Ed. Universității ,,Petru Maior", Târgu Mureș, 2005; Viziunea intersistemică în medicina dentară, 386 pag., Ed. Universității ,,Petru Maior", Târgu Mureș, 2006; Contribuții la elaborarea unei metodologii de investigație a disfuncției articulației temporomandibulare, 227 pag., Ed. University Press, Târgu Mureș, 2008. Este membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, iar pentru întreaga sa activitate prestigioasă medicală și didactică a fost decorat cu Ordinul Național ,,Serviciul Credincios" în grad de Cavaler (2002). Pentru aportul pe tărâm științific, Institutul Biografic American l-a inclus în a IX-a ediție a volumului Millenium, obținând și Diploma de merit pe anul 2000, din Cambridge.

Dacă timpul ar fi fost mai darnic, omul de știință Lucian Ieremia ar fi reușit să aducă sub lumina tiparului și o altă parte a sufletului său, dar așa, prin bunăvoința devotatei sale soții și partener de opinii și viață, doamna dr. Gabriela Ieremia, care mi-a încredințat Momente din amintirile unei vieți, voi încerca cu emoție și pioșenie să aduc în fața cititorului o parte din acestea.

Momente din amintirile unei vieți Motto: În orice domeniu de activitate, dacă dăruirea și dragostea față de profesiunea aleasă se combină, vor duce la progres în favoarea omului.

1. Preluarea primului meu loc de muncă la Circumscripția Sanitară Ilia din județul Hunedoara Calificat după terminarea facultății ca medic de medicină generală cu profil de stomatologie a trebuit să mă prezint la Deva, capitala Regiunii Hunedoara pentru ca pe baza documentului de repartizare să mi se facă decizia de numire la Circumscripția sanitară Ilia unificată cu Spitalul Raional din aceiași localitate. Era în anul 1956. Întrucât abia în anul V ni s-au introdus materii de specialitate stomatologică (Chirurgie buco-maxilo-facială, Odontologie, Protetică dentară și Ortodonție) ce ne ofereau mai multe noțiuni generale, la care se mai adaugă și faptul că doar în anul VI am făcut stagii prin rotație la clinicile specialităților menționate mai sus, față de pregătirea teoretică și aplicativă din domeniul medicinii generale, experiența în stomatologie era redusă.

Acest aspect l-am arătat și la prezentarea mea în fața întregului colectiv medical din Ilia, făcând și alte destăinuiri, printre care și faptul că nu demult, deși

198

am avut hepatită epidemică, totuși pe propria răspundere, am dat Examenul de Stat, continuându-mi convalescența acasă la Târgu-Mureș. În consecință, am cerut permisiunea să iau masa, cu plată, la cantina spitalului, trebuind să țin încă regim dietetic.

Atunci Dr. Epure Ilie, viitorul meu șef al circumscripției (care s-a dovedit ulterior un om de excepție, foarte bun la suflet, permanent optimist, a cărui veselie era ,,contagioasă"), a exclamat voios: ,,Bine ai venit dințarule! Deoarece ne-ai mărturisit cu multă timiditate unele aspecte din viața ta, îți voi satisface cererea, îngrijindu-te ca pe un ,,bibiluc" (denumire care mi-a rămas) și deoarece ai făcut ,,multă medicină generală", încă din prima noapte propun să faci de gardă pe întregul spital!".

La această intervenție Dr. Gâțu Virgil (medic șef al raionului, specialist pediatru) a aprobat ca pe viitor, pe lângă salariul de 650 de lei pe lună să fiu remunerat și pentru gărzi, dându-mi totodată dreptul să iau trei mese contra cost la spital. Deoarece încadrarea mea era de medic stomatolog, m-a rugat să-i prezint de urgență o listă cu cele necesare pentru înființarea cabinetului medical și a unui laborator de tehnică dentară. Întrucât nu aveau posibilități să mă cazeze, până la rezolvarea situației, îmi va permite ca în timpul zilei să locuiesc în camera de gardă, iar noaptea să dorm într-un salon mai mic cu încă doi bolnavi.

M-a impresionat modul binevoitor cu care am fost primit și de ceilalți colegi din colectivul medical, care erau mai mari decât mine, amintind mai ales pe minunatul om, Dr. Repede Victor, medic primar chirurg.

După ce mi-au fost prezentate succint secțiile spitalului, pentru a avea o viziune asupra cazurilor clinice internate, am început primele mele 12 ore de activitate... nestomatologică, în cadrul gărzii de noapte.

Până la ora cinci nu am avut urgențe, după care a trebuit să asist o naștere, care din fericire a decurs normal, emoțiile mele fiind însă mari.

La predarea gărzii am fost felicitat și nu după mult timp întreaga comună a aflat că dințarul care a venit știe să se descurce și... ,,la munca de jos". Întrucât eram într-o mare dilemă în privința întocmirii listei cerute de medicul șef de raion, mai ales în ce privește aparatura și instrumentarul de tehnică dentară, m-am adresat celui mai în vârstă dintre medici să-mi de un sfat. După o scurtă pauză de gândire, mia spus că singura soluție este să mă duc la Deva pentru a telefona unui asistent universitar cu care am făcut stagiul de Protetică Dentară, care să-mi dicteze necesarul. În continuare mi-a explicat că această deplasare se impunea, pentru ca telefonista din Ilia să nu afle de ,,neștiința mea" și să difuzeze evenimentul. Convorbirea telefonică prelungită m-a costat indemnizația de instalare.

Deoarece dotarea cabinetului s-a făcut abia după șase luni, am avut între timp posibilitatea să cunosc BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

MEMORII cel mai bun tehnician dentar din regiune, cu care mam împrietenit și care în final a acceptat să facă naveta de la Deva, ca să lucreze cu mine, inițiindu-mă în tainele executării lucrărilor protetice. Această preocupare ulterior a devenit o pasiune ce dăinuie de peste 45 de ani. Întrucât visul meu a fost acela de a deveni cadru didactic universitar, în timpul meu liber studiam mult, iar pe medicul primar Dr. Victor Repede îl asistam în intervențiile chirurgicale, de la el învățând să fac anestezii regionale – mai ales la extremitatea cefalică, aceasta ulterior ajutându-mă la efectuarea anumitor acte terapeutice stomatologice.

2. Primul succes în cercetarea științifică Dornic de a nu mă lăsa de ,,prima mea iubire", medicina internă, având ca model de dăruire pe Prof. univ. Dr. Ioan Goia și Iuliu Hațieganu, pentru continua perfecționare profesională am înființat o secție a Uniunii Societății de Științe Medicale (U.S.S.M.) în cadrul spitalului pentru tot raionul, ea neexistând până atunci.

La ședințele lunare raportam anumite noutăți cu caracter interdisciplinar, prima mea comunicare referindu-se la Toxialergia de focar dentar și repercusiunile ei asupra organismului uman. Ea a trezit interesul colegilor, reușind să-i antreneze în continuare să participe la această activitate științifică cu prezentări de cazuri clinice. Într-una din întruniri, Dr. Surdu de la circumscripția sanitară Dobra (o frumoasă comună apropiată de Ilia) care se apropia de pensionare, mi-a relatat despre un sat, denumit Bătrâna, situat în vârful munților, la care foarte greu se putea ajunge, majoritatea locuitorilor ne coborând deloc ,,la vale". Toți păstrau numeroase tradiții dacice, iar în zilele de sărbătoare se îmbrăcau cu veșmintele moștenite de la strămoșii lor, pe care le păstru cu sfințenie. Ocupația lor era creșterea vitelor, iar alimentația de bază era alcătuită din lactate și păstrăvii pe care îi prindeau cu mâna sau cu furculița, noaptea la felinar din pârâul ce trecea prin sat, rareori consumând carne de vițel. Banii deși îi cunoșteau, nu-i utilizau, deoarece schimbul de mărfuri se făcea prin sistemul troc.

Fiind impresionat de cele auzite, am dorit să mă conving de aceste realități și împreună cu medicul șef de raion Dr. Gâțu Virgil, conducătorul meu de circumscripție Dr. Epure Ilie și Dr. Hofner Gheorghe, ftiziologul, ne-am deplasat cu două căruțe la Bătrâna.

Ajunși la destinație am rămas cu toții uimiți nu numai de realitatea celor spuse de către Dr. Surdu, ci și de frumusețea peisajului montan, inclusiv de ospitalitatea locuitorilor și de modul lor de organizare.

Astfel după afirmația primarului (care era cotat cel mai bun gospodar și făcea parte din puținii localnici care ,,coborau la vale"), la luarea deciziilor obștești se BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ținea cont de grupul sfătuitorilor vârstnici (majoritatea depășind 85-90 de ani) aceștia fiind deosebit de respectați în primul rând pentru înțelepciune lor, dar și pentru faptul că dintre ei erau cei mai buni cunoscători de plante și ,,leacuri" care aveau grijă de foarte puținii bolnavi.

După reîntoarcerea la Ilia, m-am hotărât să scriu la Academia R.P.R. relatându-le cele constatate și propunând să se facă o amplă cercetare nu numai sub raport medical, ci și sociologic a populației acestui sat montan complet izolat, a cărui locuitori aveau o durată medie de viață crescută (posibil influențată de regimul alimentar lacto-vegetarian), respectând cu sfințenie portul și tradițiile predecesorilor daco-romani. În consecință am concluzionat că o astfel de investigație va putea constitui o cercetare științifică socioistorică semnificativă pentru țara noastră.

Scurt popas la comuna Roșcani. De la stânga la dreapta: Dr. Epure cu fiul său, Dr. Hofner, Dr. Gâțu, tatăl lui și eu. În picioare sunt soțiile medicilor amintiți și mama mea (în centrul imaginii).

Cu una din căruțe spre comuna Bătrâna.

Entuziasmul mi-a scăzut mult pentru că trecuse aproape un an de la sesizarea făcută, fără să primesc nici un răspuns, când într-o zi medicul șef de raion nea spus că de la București s-au interesat dacă cele scrise de mine sunt reale, iar el a confirmat acest fapt.

Cel care întrebase a fost Dr. Pătru Firu, antropolog din partea Academiei R.P.R. (viitorul profesor 199

MEMORII universitar și conducător al Clinicii de Stomatologie Pediatrică din București), care în scurt timp s-a deplasat cu o amplă echipă de medici (interniști, de laborator, neurologi, psihiatri), sociologi și etnografi. Pentru mine acest eveniment a constituit prima cercetare științifică, ocazie cu care am învățat în investigația epidemiologică efectuată, cum trebuie să fie analizați multiplii parametri antropologici constatați înscriși în fișele speciale stomatologice.

Din păcate fructificarea rezultatelor cercetărilor întreprinse am aflat-o de la Prof. Firu abia în anul 1962 (când am devenit cadru didactic universitar), acestea fiind combinate cu alte studii efectuate la Densuș, comună situată tot în regiunea Hunedoara (renumită prin biserica de piatră existentă de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, folosind ca materiale de construcție fragmente din ruinele de la Ulpia Traiana și având o pictură din secolul al XV-lea). Întrucât toate concluziile acestor investigații veneau în sprijinul originii daco-romane a poporului român nu s-au putut publica la vremea respectivă, țara fiind într-o perioadă de influență slavă, motiv pentru care au apărut în Analele Academiei Franceze din Paris.

Legat tot de satul Bătrâna, îmi amintesc de împrejurările în care am ajuns la un bolnav, în plină iarnă.

Același Dr. Surdu mi-a relatat că un bărbat, de patru zile, este în imposibilitatea de a se alimenta, după un căscat puternic rămânând cu gura deschisă. Imediat m-am deplasat cu o salvare până la Dobra, unde era sediul circumscripției, fiind așteptat de medic împreună cu un localnic din Bătrâna, un milițian înarmat cu o carabină și trei cai mici.

Mirat am întrebat de ce este necesar să avem o ,,pază" și mi s-a răspuns că pe parcursul drumului deosebit de greu ne putem trezi atacați de lupi.

Fiecare din noi am încălecat pe un căluț, ce în loc de șa avea pe spate o pătură legată cu curele, iar la extremități erau aplicate niște benzi groase sub formă de mânere. Când am început urcușul pe munte, panta fiind extrem de abruptă, am înțeles că rolul lor era de a ne sprijini bine, pentru a nu cădea de pe cal.

După câțiva kilometri parcurși, înainte de intrare într-o pădure deasă, am observat o stare de neliniște a cailor. Aceștia de la mersul la pas prin troienele de zăpadă, aveau tendința să fugă. Dr. Surdu ne-a atenționat că precis sunt în apropiere lupii. Într-adevăr, nu peste mult timp, la liziera pădurii au apărut patru. Milițianul la început a ezitat să folosească arma, dar între timp animalele s-au mai apropiat, mărind nervozitatea nu numai a cailor, ci și a noastră. Atunci a tras un foc, dar nu a nimerit nici un lup, doar i-a gonit. Noi am răsuflat mai ușurați, dar el era îngrijorat și ne ruga să dăm la întoarcere câte o declarație, pentru a-și justifica, față de superiori, lipsa unui cartuș.

Ajunși cu bine la destinație, am găsit un tânăr de 200

27 de ani, înconjurat de rude și vecini, unii compătimindu-l, alții încurajându-l. Nu putea vorbi, nici să se alimenteze și era convins că așa va rămâne. Fiind vorba de o luxație mandibulară, am repus-o spre bucuria tuturor, care m-au rugat să închin cu ei un pahar de pălincă. În semn de recunoștință mi-au oferit o ,,paletă" din crengi de brad ce conținea 12 păstrăvi mari afumați (păstrăv la hârzob). N-am putut refuza atenția; prin acest gest al celui tămăduit demonstrându-mi că în pârâu erau exemplare ce ,,mă ademeneau" să vin cu altă ocazie la pescuit cu undița și nu prinși cu mâna cum procedau autohtonii.

3. Impedimente și anumite întâmplări din activitatea profesională Fiecare dintre noi la primii pași făcuți în orice profesiune, se izbește de greutăți, iar pentru a ajunge la performanțe trebuie să treacă un timp îndelungat de acumulare a cunoștințelor fundamentale îmbinate cu cele aplicative, încât se poate afirma că practic ,,nu există succese, fără a trece prin insuccese", de cele mai multe ori eșecurile fiind ancorate pe anumite dificultăți de dotare.

Prin această etapă a vieții am trecut și eu, numai că spre deosebire de alții, așa după cum am mai amintit, nu am avut experiența minimă de a mă descurca în toate problemele, mai ales în cele de protetică dentară.

La început, la sfatul bunului meu tehnician dentar Ghilea Simion, în lipsă de aparatură, am efectuat numai proteze mobile. După un timp am putut să execut și mici proteze fixe (coroane sau punți dentare reduse ca amplitudine), deoarece șlefuirea dinților trebuia să o fac cu tura de picior, fiind un chin atât pentru mine cât și pentru pacient. Întrucât pe vremea aceea ca material de amprentă exista numai gipsul, mă descurcam foarte greu (mai ales la confecționarea protezelor parțiale), deoarece scoaterea amprentei din cavitatea bucală se însoțea întotdeauna cu fracturarea ei în mai multe bucăți. Pentru a vedea dacă este corectă sau nu, trebuia să fac reconstituiri prin ,,avivarea" acestor fragmente din gips și adeseori după repetate amprentări, ajungeam la concluzia, care îl deziluziona și pe bolnav, că nu este bună și eram nevoit să renunț, chemându-l altă dată să facem reluarea acestei dificile operațiuni clinice. În privința actelor de tratament conservativ (rezolvarea cariilor necomplicate), ca și cele chirurgicale (extracții dentare) mă descurcam bine, iar întrucât alături de cabinetul stomatologic policlinica avea Serviciul de Radiologie, Dr. Drăgan îmi făcea și radiografii dentare, putând astfel să depistez și la școli focarele dentare de infecție, pe care le asanam.

Deoarece mulți dintre pacienți aveau deja carii complicate, preferau să facă extracții la un tehnician ocazional, care se ducea periodic în așa zise ,,vizite BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

MEMORII medicale" contracost. Abia mai târziu și-au dat seama de consecințele negative, ca urmare a pierderii unor dinți, mai ales în zona frontală, care le mutilau fizionomia, fiind nevoiți să se protezeze spre satisfacția materială a aceluiași cadru mediu sanitar. Această situație m-a determinat să iau hotărârea să încerc să fac intervenții chirurgicale (apectomii), la început pe incisivi și mai târziu și pe premolarii superiori care aveau focare de infecție, evitând astfel apariția unor forme clinice de edentații parțiale.

4. Operație reușită, dar cu ghinion A sosit momentul și al primului caz operat de mine (o femeie din satul Săcămaș, apropiat de Ilia), care după o intensă muncă de lămurire (educație sanitară pe care mai târziu am amplificat-o prin broșuri pe care leam procurat ori de câte ori mergeam la Cluj), abia a acceptat să nu i se extragă un incisiv central superior (care prezenta un granulom) și să fie supusă unei intervenții chirurgicale de tipul apectomiei. În prealabil i-am explicat despre importanța și avantajul păstrării organului dentar căruia i se va îndepărta ,,punga de puroi", ce constituie un pericol pentru ea, precizându-i conform celor învățate la facultate că dacă la început focarul pe care îl are dintele ,,linge articulațiile" (apărând dureri la nivelul încheieturilor), la urmă ,,va mușca inima". În hiperconștiinciozitatea mea i-am dat informații și în ce constă intervenția, precizând să nu se sperie, că va trebui să-i iau un pic și din osul maxilar infectat, iar la urmă rana va fi cusută cu fire sterile din păr de coadă de cal (acestea fiind obținute de la Secția de Chirurgie Buco-Maxilo-Facială din Cluj în condiții favorabile de conservare), pentru ca după o săptămână când se va vindeca, să revină la mine pentru a i le scoate.

După ce cu mare greutate bolnava a acceptat să fie operată, totul s-a terminat cu bine, însă spre mirarea mea... timp de trei luni mi s-a redus substanțial numărul pacienților pe care îi aveam din satul Săcămaș. Abia mai târziu am aflat cauza de la o persoană venită din aceeași localitate, care m-a rugat să-i scot o măsea ce l-a chinuit toată noaptea, în încheiere precizând că se bucură că ,,nu-i beteag un dinte din față" deoarece nu ar fi acceptat ,,să-i sparg falca".

Neînțelegând ultima parte a afirmației, am fost nevoit să-i cer mai multe precizări. A reieșit că persoana care a fost operată de mine a relatat vecinilor ,,pățania" prin care a trecut, la explicațiile mele asociind și interpretările personale, creându-se o opinie în defavoarea mea, care s-a răspândit în tot satul.

Concluzia a fost că, deși doctorul dentist de la Ilia este priceput și bun cu bolnavii, nu vrea să învețe să scoată dinții din față, fiindu-i teamă să nu-i rupă și atunci îi vindecă de boală ,,spărgând osul".

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

După un an de la ceastă întâmplare, oamenii au perceput corect realitatea și unii chiar îmi pretindeau să le fac intervenție chirurgicală și la molari, de astă dată trebuind să le explic contrariul, dorința lor neputându-se satisface (la acea vreme), deoarece tabla osoasă este foarte groasă, existând și anumite riscuri.

5. ,,Recuperarea" neobișnuită a unei lucrări protetice fixe O altă întâmplare de care îmi amintesc a avut loc într-o etapă mai avansată a ,,uceniciei mele" în protetică. O frumoasă domnișoară din comuna Leșnic a venit să i se facă o punte semicirculară (cu mai mulți stâlpi dentari). Întrucât deja progresasem și ca dotare (primisem un motor electric suspendat, care față de tura de picior era un adevărat progres), am reușit să-i satisfac această cerere. La terminarea tratamentului am pus provizoriu, necimentată, lucrarea în cavitatea bucală pentru a se adapta mai bine, rugând-o să aibă multă grijă câteva zile, mai ales la mâncare, pentru ca ansamblul protetic să nu se detașeze.

Abia după o săptămână (perioadă de îngrijorare pentru mine), a apărut pacienta radioasă ținând în mâna dreaptă puntea dentară și cu multă satisfacție mi-a spus: ,,Domnule doctor să știți că m-am acomodat foarte bine cu podul făcut de Dumneavoastră, dar am făcut greșeala că am mâncat ciocolată și din cauză că mi-a tras-o de pe dinți am... înghiți-o. Am așteptat cu răbdare până am... recuperat-o și v-am adus-o s-o fixați!".

6. Frica de ,,dentist" Dintre ramurile medicinii, după chirurgie, oamenilor le este frică de actele terapeutice ale stomatologului. De multe ori această realitate m-a convins că poate să existe încă din perioada copilăriei, ea fiind condiționată nu numai de teama unor intervenții dureroase, ci și de comportamentul medicului: lipsa de răbdare, duritatea acestuia la prima întâlnire cu micul pacient fiind hotărâtoare, generând un reflex condiționat negativ care-l va domina toată viața.

Pentru a atrage atenția colegilor asupra acestui adevăr, la o întâlnire științifică ce a avut loc la Deva (spre surprinderea unora, îmbinată cu mult haz), am comunicat o investigație făcută pe copii preșcolari, cărora le-am cerut să deseneze cu ce l-au asemănat pe medicul dentist când s-au prezentat pentru prima dată cu părinții la el. Rezultatul a fost impresionant, majoritatea copiilor expunându-și propria frică prin redarea medicului ca un diavol cu coarne lungi și copite de cal sau ca un balaur care ține în mână ,,Cleștele chinuitor". Excepția de la reprezentările arătate mai sus a făcut-o un singur desen, care îl prezenta pe medic ca un ,,Înger salvator" în caz de durere.

201

MEMORII

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

COTIGĂRI ȘI GĂZĂRI Dacă în timpul copilăriei atât BUCȘEȘTI cât și PODURI erau comune, astăzi comuna PODURI înglobează și satul BUCȘEȘTI. Erau două localități cu oameni harnici, cu case frumoase și îngrijite, care-și duceau traiul muncind la câmp și în gospodărie. Nu aveau prea mult pământ arabil, dar se descurcau. Fiecare gospodărie dispunea de un car, doi boi, o vacă, puține oi, multe păsări, un porc. Nu erau crescători de animale ca în alte părți ale țării. În schimb își rotunjeau veniturile prin cele două îndeletniciri de COTIGARI și GĂZĂRI. Cotigarii erau cei din comuna Bucșești, iar găzării din comuna Poduri. Cotigarii deserveau zona celor două comune și a altora din zonă. Ei erau cei care făceau transportul cu cotigile (care cu boi) din toată zona la Galați. Cerealele erau colectate de la marii producători din zonă, în special de la boieri și erau transportate cu carele la Galați, unde erau duse până în Port, apoi îmbarcate pe șlepuri și vapoare și transportate în alte țări. Pentru a se efectua transportul erau solicitați COTIGARII din BUCȘEȘTI, care alcătuiau o adevărată BREASLĂ, bine organizată cu un staroste, care cunoștea bine drumul, modul de încărcare și descărcare, care organiza și paza convoiului format din zeci de care, contra hoților de drumul mare, care încercau, la întoarcere, să-i jefuiască de banii pe care-i primiseră pentru transport.

Erau organizate puncte de colectare de către SAMSARI, care preluau recolta, apoi urma încărcarea căruțelor cu saci cu cereale. Cotigarii luau cu ei hrană pentru oameni și animale, furci și ciomege pentru a se apăra de tâlhari. Drumul dura multe zile, deoarece cotigele erau încărcate cu mulți saci și boii mergeau la pas. Din loc în loc făceau popasuri pentru odihna animalelor și a oamenilor, pentru hrănirea și adăparea lor. De obicei, opririle se făceau pe drum în apropierea satelor, unde se simțeau mai în siguranță.

După descărcarea în Port, fiecare își primea banii, unii cumpărau diferite articole din Galați pe care să le ducă acasă. Tatăl meu Costică era flăcău pe atunci și îl însoțea pe bunicul, tatăl lui, pe care oamenii din sat îl porecliseră COTIGĂ.

Printre cotigari era și un mare mucalit, care avea obiceiul de a cumpăra mai întâi o pâine, apoi el intra în dughenele ce vindeau tot felul de produse și care aveau expuse: butoaie cu scrumbii sărate aduse din Olanda, butoaie cu măsline din Grecia, butoaie cu miere de albine și alte bunătăți. El cumpăra, de obicei, 202

o „SCRÂMBIE”, cum pronunța și apoi, trecând pe lângă butoiul cu miere, scăpa ca din întâmplare pâinea în butoi, care se umplea de miere, el o scotea și începea să o lingă spre consternarea negustorului, care nu mai spunea nimic. Mulțumea, părăsea dugheana lingând în continuare mierea până ajungea la căruță.

Odată, când se întorceau spre casă, voioși că au reușit să câștige bani buni și că fiecare-și cumpărase ceva pentru acasă și pentru „babă și copii”, în plin câmp au fost atacați de o ceată de hoți, care le-au oprit convoiul și au început să-i amenințe și să ceară bani. Șeful convoiului, Starostele, care era un om cu mare experiență fiindcă făcuse zeci de transporturi, fără să-și piardă calmul, a început să strige: „Măi Gheo, ia pune tu mitraliera în bătaie, căci avem musafiri!”. La auzul acestei comenzi hoții s-au speriat și au fugit. Toți au început să râdă pe lângă carele lor. Cu banii câștigați își îmbunătățeau traiul, iar unii chiar mai cumpărau și ceva pământ. În ce privește pe GĂZĂRI, aceștia erau tot așa de bine organizați. Aveau căruțe cu coviltir, în care încărcau, de obicei, două butoaie, unul mai mare, pe care-l umpleau cu gaz (petrol lampant), luat de la GĂZĂRIE, o localitate mică de lângă MOINEȘTI, unde se afla una dintre primele distilerii de petrol din țară, ale cărei instalații, scoase din uz, le-am văzut și eu de multe ori când mergeam la țară, și un butoi mai mic cu păcură, ce o vindeau pentru unsul osiilor la căruță.

Apoi aveau mult fân, merinde, apă în ulcioare.

Căruțele lor erau trase de cai, spre deosebire de ale COTIGARILOR, care foloseau boi. Plecau la drum și se îndreptau fiecare spre altă localitate, unde, când ajungeau, strigau că „au venit găzării”, iar oamenii se adunau în jurul căruței lor, cu diferite vase în mână în care cumpărau gaz sau păcură, după nevoi.

Era o meserie bună. La vremea aceea nu era folosit curentul electric și fiecare gospodărie folosea lampa cu gaz și diferite felinare, iar toți care aveau care sau căruțe aveau nevoie de păcură pentru uns osiile.

Era o activitate foarte bănoasă, care avea însă dezavantajul, că miroseau toți a gaz; abia când ajungeau acasă își schimbau hainele unse de gaz sau păcură și se spălau ca să scape de mirosul produselor petroliere. În comuna Poduri aveau gospodării mai mari și mai frumoase ca în comuna Bucșești, pentru că locuitorii câștigau mai mulți bani. Majoritatea lor își triBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

MEMORII miteau copiii la școală, din sat s-au ridicat mari intelectuali, profesori, învățători, ingineri. Cunoșteam acolo o familie ȘOVA, rudă de departe cu mama. Șeful familiei era dascăl dar și fierarul, potcovarul satului. Avea două fete și doi băieți, verișori cu mine, MARIA și LENȚUCA, amândouă învățătoare. Cea de-a doua a funcționat în comuna BUCȘEȘTI, era foarte frumoasă și deșteaptă. MARIA era foarte muncitoare. Fratele mai mare era student la AGRONOMIE în CHIȘINĂU și de câte ori venea în vacanță aducea cu el și câteva sticle cu vin de „ȘABA” – din câte îmi amintesc – care rivaliza cu COTNARUL nostru, am gustat și eu din el și mi-a plăcut foarte mult, deși eram un puști atunci de 9-10 ani. Cel mai mic, PETRICĂ, era elev la Școala Normală. A ieșit învățător, apoi și-a dat diferențele la facultate, devenind profesor, iar când am fost Inspector l-am întâlnit Director la școala din comuna Poduri. MOȘ ȘOVA mi-a dat o carte bisericească cu litere slavone și care se chema „MOLITVELNIC”, pe care am dat-o, mai

târziu, la muzeul de la CATEDRA DE ISTORIE, condusă de colega mea SONIA VLAD, carte după care am învățat și eu alfabetul chirilic.

Când ne întâlneam în vacanțe colindam toate coclaurile din zonă, făcând o mulțime de pozne împreună. Când eram mai mare, împrumutam bicicleta de la MOȘ IFRIM, morarul satului din comuna BUCȘEȘTI, care era căsătorit cu ILEANA, o verișoară dea mea – cea mai frumoasă fată din zonă – și mă duceam până la Poduri. MOȘ ȘOVA avea o gospodărie foarte frumoasă, câștiga bani buni ca fierar, dovadă că avea patru copii la școală.

Când scriu aceste rânduri am aflat de la o localnică din Bucșești, căreia i-am cerut anumite informații despre rudele mele, că, atât în Poduri cât și în Bucșești, s-au descoperit zăcăminte de gaz și petrol și chiar în zona unde mama avea o bucată de teren arabil și pădure, la CODREȚ. Aceste prospecțiuni vor schimba cu totul viața oamenilor din aceste locuri.

Asalt

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

203

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

Lilia MANOLE

ÎNTÂLNIRE DUHOVNICEASCĂ CU PROTOIEREUL MITROFOR VLADIMIR, PAROH AL BISERICII SFÂNTUL GHEORGHE DIN ORAȘUL BĂLȚI, MOLDOVA Cineva a zis că e bine și e drept să ne împăcăm și cu bune și cu rele, în același timp, dar, de fapt, e altminteri, dacă este și persistă răul. Nu încape binele acolo. Iar omul creștin se muncește, își îndreaptă credința către sine și către semenii săi, сătre aproapele său, până vede că ceea ce a însămânțat este prins pe loc bun.

Stau de vorbă, într-o ambianță duhovnicească cu Părintele Vladimir, Paroh, Mitrofor, Protoiereu al Bisericii Sfântul Gheorghe din orașul Bălți.

Nu încape îndoială faptul că m-a adus aici Dumnezeu, Pronia Sa Cerească, gândurile cele iluminatoare și căutătoare de adevăr. Și m-a întâmpinat Părintele duhovnic Vladimir cu cea mai mare bucurie din câte am văzut în ultimul timp sau vreodată în calea mea.

Rânduiala sufletului nu e ușoară, or, fără să își dea seama, omul duce cu el o povară, fie cea a păcatului, fie cea bună, de creștin. Păcatele se sting prin pocăință, mărturisire, spovedanie, împărtășire.

Cu binecuvântări celeste ni s-a îngăduit să scriem pe frontispiciul Bisericii și al Mănăstirii acesteia un Interviu de Zile grele, nu ușoare, pentru oamenii de bună credință.

Aceasta ar fi și năzuința de a ne elibera de stările ce îl strâmbă pe om, aceasta ar fi și o eliberare de tot răul acumulat, în complexitatea vieții contemporane.

Așa cum spune Mântuitorul: „Fiți sfinți, fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc – pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenței lui. Că doar ce-i folosește omului, dacă ar câștiga lumea toată, dar și-ar pierde sufletul?”, spune Iisus Hristos.

Lilia Manole: Preacuvioase Părinte, această biserică, Biserica în numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, e un lăcaș sfânt de mare însemnătate, la care vin enoriașii din diferite colțuri ale acestei localități, și nu numai. Pentru că Harul Înalt Preasfinției Voastrele dăruiește oamenilor putere și tărie de a continua lucrarea divină și de a veni la biserică.

Părintele Vladimir: Oamenii vin la Sfânta Biserică prin chemarea lui Dumnezeu, prin credința Duhului Sfânt, care este altoită în conștiința oamenilor.

Lilia Manole: De unde își trage originea familia părintelui Vladimir, care de mulți ani slujește întru Cuvântul lui Dumnezeu și prin Harul său, prin dăruirea Sa față de lume, creează în această realitate o stare de minunăție și de închinare față de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Părintele Vladimir: Rădăcina mea vine din satul Slo-

204

veanca, raionul Sângerei, fiind născut dintr-o familie de țărani, Ilie și Ecaterina Galben. De mic copil am fost educat cu fratele, sora, în frică de Dumnezeu, de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. De mici eram duși la biserică, în satul vecin Bălășești, la distanța de doi kilometri, de asemenea și în fiecare post părinții ne duceau să ne mărturisească și să ne împărtășească. De fiecare dată, la zi de Paști, eram înnoiți, adică îmbrăcați în haine noi. Părinții erau simpli, erau creștini. Sunt dintr-o familie de 13 copii, dar am rămas eu și sora Ana. Fratele mai mare decât mine, care a fost rectorul Universității Libere Internaționale din Moldova, Academicianul Andrei Galben, s-a stins din viață anul trecut, în 2017. Ceilalți frați mureau de mici, mama mi-a povestit, că ei se nășteau, trăiau un an-doi și se duceau la Cer. Sora cea mai mare, Liza, eu o țin minte, a murit când avea 18 ani.

Lilia Manole: De ce frații plecau așa devreme din viață?

Părintele Vladimir: Erau ani până la război și mama spunea, că nu era nici medic, nici soră medicală în sat, nu era farmacie.

Lilia Manole: Nu era epidemie?

Părintele Vladimir: Nu, așa a fost să fie.

Lilia Manole: Se zice că Dumnezeu ne ajută să creștem copiii (or, din momentul aflării în pântecele mamei, El BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT este în viața noastră), El ne îndreaptă spre fapte bune, adică părinții noștri sunt obligați, conform datinii creștine, să ne facă botez, apoi să ducem o viață evlavioasă, să fim inocenți, așa cum suntem la naștere, apoi urmează căsătoria (cununia) și în toate acestea este prezent Dumnezeu. Însă de ce atâtea nenorociri, totuși, se întâmplă în viața oamenilor, care este cauza? Poate e vorba de păcatele noastre?

Părintele Vladimir: Toate durerile asupra noastră vin din păcatele noastre, ale buneilor, ale părinților, ale străbuneilor, până la al nouălea neam se duce, și fiecare, care se naște, se naște cu al lui Dar de la Dumnezeu, și dacă noi suntem zămisliți miercurea, vinerea, sâmbăta spre duminică, duminica, la sărbătorile mari, în posturile Sărbătorilor Luminate, la Înălțarea Sfintei Cruci, la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, noi atunci nu avem nici o șansă de succes pe lume, astfel încât din această cauză vor suferi și cei care se vor naște, vor suferi și părinții din cauza păcatelor acestea. Dacă suntem zămisliți în timpurile acestea oprite de Dumnezeu, ne naștem cu diferite probleme, vicii dureroase, care să aducă aminte părinților de păcatele lor.

Mama mea mi-a povestit că atunci când frații mei se duceau din viață, din fragedă copilărie, la o vârstă foarte mică m-am îmbolnăvit și eu. Mama a chemat o moașă, care era alături, o vecină, m-a scăldat, m-a îmbrăcat în haine de îngropăminte, m-a îmbrăcat într-o haină lungă, albă, cum era pe vremurile celea, mi-a pus lumânarea în mână și așteptau să mor. Eram bolnav, eram într-o stare foarte gravă.

Lilia Manole: Și ce ați spus, Vă mai amintiți cum ați reacționat? Câți ani aveați atunci?

Părintele Vladimir: Eu nu țin minte. Mama îmi povestea. Eram micuț și mama mi-a pus lumânarea în mână și stăteau să vadă, când am să mor. Însă eu m-am uitat la lumânarea care mi-au pus-o în mână și am început să râd. Și atunci moașa a zis: Hai să-i stingem lumânarea, că aista nu o să moară, aista o să trăiască ani, câtă frunză în codru.

Așa și a fost.

Lilia Manole: Cred că e un caz unic acesta.

Părintele Vladimir: Da, așa a fost.

Lilia Manole: Dar de ce în satul Slaveanca nu era biserică?

Părintele Vladimir: Era biserică, dar nu era terminată, se începuse războiul. Acum este Biserică în satul Sloveanca. Ea s-a construit, până la acoperiș, definitiv, printre altele, tot cu binecuvântarea mea, fiind edificată în 1990.

Biserica Sfintei Cuvioase Parascheva ea se află pe pământul părinților mei, pe pământul buneilor, al lui tatăl meu. În 1990, am binecuvântat pe un om, care să înceapă să strângă jertfă, iscălituri, să facă comitet și să facă o biserică și s-a făcut. E îmbucurător faptul, că această Biserică deodată chiar a fost primită în Parohia Română, în Mitropolia Basarabiei.

Lilia Manole: Este lăudabilă această faptă. Dar spuneți, Părinte Vladimir, biserica este un element primordial pentru a uni lumea să nu emigreze, să nu se destrame familiile? În ce măsură, la ora actuală, Biserica poate înrâuri viața socială? Nu e atât de simplu pentru oamenii lipsiți de credință să creadă în Dumnezeu, să vină la biserică.

Părintele Vladimir: Vedeți, biserica nu poate exista așa pur și simplu, singură fără lume. Fiecare familie, bărbatul, soția, copilul este închipuirea Sfintei Treimi, este BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Sfânta Biserică ortodoxă, din care se formează Biserica cea Mare. Fără biserica mică, fără familie creștină, Biserica Ortodoxă nu poate să existe. Dacă în Biserica mică avem credință, avem gânduri bune, atunci și Biserica este sănătoasă, în ea sunt mai puține ispite – totul depinde de acea ceată de oameni creștini, care se adună în această biserică, de acei oameni, care vin să dea Slavă lui Dumnezeu.

Lilia Manole: Undeva am citit, că Biserica poate fi privită și din perspectiva slujitorului Bisericii, când Preotul se află chiar într-o situație de risc sau când este în contact cu credincioșii, cum poate Părintele să nu fie influențat, să nu suporte agravări din partea oamenilor, care nu vin conștient la Biserică.

Părintele Vladimir: Mi-am adus aminte că atunci când a venit vremea să mă duc să învăț, să fac studii teologice, când a venit vremea să primesc Harul preoției, m-am dus la Părinții mei să iau binecuvântare și tatăl meu, care era om simplu, om fără de studii, fără de facultăți, a zis așa: „Dacă socoți că ai să fii puternic și ai să poți să duci crucea asta, du-te, dar dacă socoți, că nu ai să poți, nu te duce, că atunci eu cu maica-ta nu o să ne putem odihni nici în pământ, din cauza ta, dacă tu nu ai să faci față lucrului acesta.“ De ce spun lucrul acesta?

Pentru că orice Preot, care este în fruntea Bisericii, nu este el cel mai mare, pentru că în fruntea Bisericii stă însuși Iisus Hristos, noi suntem acei mijlocași, care ne rugăm la Sfânta Treime, la Tatăl Nostru, la Fiul și Sfântul Duh, pentru popor, nu suntem noi cei mai mari. Dar durerile și ispitele, care vin asupra preoților, ele sunt binevenite, din cauza că el să nu uite de datoria lui, pe care o are pe acest pămînt. Deci, avem dureri, avem ispite, dar trebuie să ne rugăm, să ne rugăm lui Dumnezeu: „Dă-mi, Doamne, dureri și ispite, dar dă-ne și putere, ca să ne putem mai departe duce această cruce.”

205

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT Lilia Manole: Dar creștinii, care vin la biserică? Ei înțeleg, care este rolul Bisericii în viața lor și în ce mod ei înțeleg, că, aici intrând în locașul sfânt, vor descoperi Întruparea lui Hristos?

Părintele Vladimir: Vreau să Vă spun că sunt foarte bucuros, că creștinii, care vin în Biserică la noi, a Marelui Mucenic Sf. Gheorghe și a Marii Mucenițe Sfintei Ecaterina, simt rugăciunea. Cum înțeleg eu, că ei simt rugăciunea?

Lilia Manole: Prin participare...

Părintele Vladimir: Da, prin participarea lor și prin purtarea lor în biserică. În biserica noastră este o liniște completă, nu se aude nimic, se aude numai vocea Preotului, se aude corul, care dă Slavă lui Dumnezeu, și bătăile inimilor oamenilor. Este o liniște totală, și prin aceasta, de fiecare dată, când se începe Sfânta Liturghie, rog oamenii ca să-și îndrepte gândurile lor la Tatăl, la Fiul și la Sfântul Duh, să lase gândurie cele urâte, să lase problemele familiale, să lase problemele sociale, să lase colitele, să lase totul, care să îi poată scoate din Sfânta Biserică. Poți să fii în Sfânta Biserică, dar dacă gândurile tale și inima ta sunt la alte lucruri, nu ești în Biserică. De aceea de fiecare dată la Sfânta Liturghie, înainte de Sfânta Liturghie, le aduc aminte creștinilor ca să uite de toate prolemele sociale și familiale și să stea de vorbă cu Dumnezeu.

Lilia Manole: Se deosebesc aceste ispite de cele din viața mireană, din viața obișnuită?

Părintele Vladimir: Nu, ele nu sunt mai mari, ispitele, pentru că preotul duce răspundere de fiecare picăturică de sânge, de fiecare picătură care vine în biserică, și fiecare suflet, care se întoarce de la Sfânta Biserică, din cauza preotului, el duce răspundere. De aceea, probabil, tatăl meu, care a citit Sfânta Evanghelie, care se află pe sfântul pristol (pe sfânta masă) și pe care preoții o citesc la fiecare sărbătoare și în fiecare duminică, el a citit-o toată, el o știa toată, știa și textele și pildele. Eu i-am dat binecuvântare să le citească. El, tatăl meu a spus că, dacă ai ispite, ai și credință.

Mitropolitul Serapion, Dumnezeu să-l ierte, care a fost Mitropolit al Chișinăului, spunea așa: „Preotul, dacă vine la Sfântul Pristol ca un lăcătuș să-și facă lucrul lui, preotul acesta e mort. Preotul trebuie să vină la Sfânta Slujbă cu mare frică, cu mare credință; de fiecare dată, când se apropie de Sfântul Pristol, el trebuie să știe, că el este în fața lui Dumnezeu, în fața Tatălui și a Fiului și Sfântului Duh. Nu poate să vină, așa pur și simplu, nepregătit, Doamne ferește, sau cu gânduri urâte sau de o formalitate, că asta Dumnezeu pedepsește.”

Lilia Manole: Cum credeți, Biserica este deasupra lumii sau ea nu poate fi deasupra lumii?

Părintele Vladimir: Ea este asupra pământului, ea este făcută de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh. Biserica este Hristos, însuși Hristos este Biserica, noi așa trebuie să înțelegem.

Lilia Manole: Fundamentul Bisericii este Logosul divin, adică Cuvântul?

Părintele Vladimir: Biserica este Iisus Hristos, nu poate să fie Biserica, Mitropoliții sau Patriarhii sau altcineva care să pretindă că el e un sfânt, că el este Biserica, nu.

206

Lilia Manole: Ați spus, Sfinte Părinte, mai înainte despre numele acestei Biserici. Ea poartă numele Marelui Mucenic Sfântului Gheorghe și Mănăstirea e în numele Sfintei Marii Mucenițe Ecaterina. Povestiți, Vă rog, cum a fost fondată Biserica Sfântul Gheorghe. Care a fost temelia reală a formării ei?

Părintele Vladimir: Formarea acestei Biserici, eu cred, și nu mă îndoiesc deloc, a fost chemarea lui Dumnezeu, fiindcă mergând pe drum cu un cumnat al meu, îl întreb, el fiind constructor: Ce clădire e aceasta, arătând spre clădirea din răsărit? și el îmi spune: Aici este o clădire de Alimentație Publică. Stăpânul acestei clădiri avea o bază de legume și aceasta se vindea. Atunci m-am gândit, m-am uitat la felul cum este începutul clădirii (pe atunci eram Preot, slujeam la Nicoreni), și am văzut că așezarea ei este bună pentru biserică.

Lilia Manole: Cum trebuie să fie situată biserica?

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT Părinte Vladimir: Sfântul altar trebuie să fie înspre răsăritul soarelui și miazăzi, cum răsare soarele. Dar ușa de la intrare trebuie să fie de vizavi. Biserica are forma corabiei, și e cu adevărat o corabie a lui Noe, în care noi intrăm, când se începe Sfânta Liturghie. Când Părintele Preotul cădește înainte de Sfânta Liturghie, acesta este însemnul chemării oamenilor, creștinilor, să intre în corabie, să intre la Sfânta Liturghie. Nu este nici o mișcare a preotului în timpul slujbei care să fie fără sens, toate cuvintele și toate mișcările preotului au o lămurire.

Revenind la întrebarea despre fondarea bisericii.

Atunci, după ce am socotit că e bună construcția, am început să fiu mai activ și am găsit modalitatea de a cumpăra această clădire. Am cumpărat-o prin licitație și am început să activăm.

Această biserică este construită numai, numai cu puterile familiei mele, a fratelui, pe care Dumnezeu mi l-a luat.

El a fost cel mai mare stăpân și ajutor al Bisericii, tot ce este aici, majoritatea lucrurilor, constituie ajutorul lui. S-au strâns de trei ori jertfe: într-un an 10.000 lei, în altul – 9 mii, și într-un alt an – 8 mii, și jertfa, pe care o aduc oamenii, bănuții, pe care îi aduc enoriașii la Sfânta Biserică. Iată din ce s-a făcut Biserica aceasta. Ajutoare, oameni care să fie sponsori la Biserică nu am avut și nici nu avem, tot ce s-a făcut, s-a făcut cu mari rugăciuni și cu mari greutăți.

Lilia Manole: De ce ați decis să se numească Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și apoi Mănăstirea să fie în numele Sfintei Marii Mucenițe Ecaterina?

Părintele Vladimir: Primul bănuț, prima jertfă, care s-a adus, a fost din partea unui om cu numele Gheorghe.

Lilia Manole: Ce înălțător!

Părintele Vladimir: Din cauza asta, eu am socotit să se numească Biserica Marele Mucenic Sfântul Gheorghe.

De ce dorim ca la Biserică se se instaleze Mănăstirea în numele Marii Sfintei Mucenițe Ecaterina, e pentru că mama mea este Ecaterina și am vrut ca în amintirea ei Dumnezeu să o ierte, să fie în veci pomenită, pentru că noi, creștinii, acei care uităm de părinți, uităm de frați, surori, uităm de rădăcini, de neamul nostru, noi, practic, suntem muribunzi. Rădăcina neamului lui, fie bună, fie mai puțin bună, noi nu trebuie să o uităm, ci și să o cinstim și să ne bucurăm de rădăcinile noastre, și atâta timp o să fim plăcuți înaintea Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Lilia Manole: Deci, în așa mod, noi nu putem să nu ne gândim la faptul că și Iisus Hristos poate fi încadrat în istorie; și cum să ne dăm seama unii, că viața e în mișcare, dacă și Biserica nu e o parte a vieții și a istoriei? Biserica se miscă la vale, așa cum se mișcă fluviul, ori Biserica este ceva statornic și de neschimbat?

Părintele Vladimir: Vedeți, cum apa merge la vale și șlefuiește piatra și o șlefuiește foarte bine, așa și Sfânta Biserică se întărește, se ocrotește, se apără, se luminează, în fața oamenilor. Cum se spune în Sfânta Evanghelie că nu se poate să pună cineva făclia sub brazdă, ori sub pat, ea se pune în sfeșnic și se luminează camera, casa, așa și Sfânta Biserică este sus, în fața oamenilor, ca oamenii să vadă viața ei și să se ducă după această Lumină a lui Hristos și să se îndrepte și să deie Slavă lui Dumnezeu.

Lilia Manole: Sfinte Părinte Vladimir, observați cât de bine se face unirea dintre firea Omului și Dumnezeu, cât BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

de repede se produce Unirea dintre Biserică și lume?

Părintele Vladimir: Fărăde credință, nu... Iată pilda lui Iisus Hristos. El atâtea lucruri frumoase făcea, învia morții, făcea foarte multe lucruri, pe care nimeni până la El nu le-a făcut, și el nu-și spunea lui mărirea asta dumnezeiască, El o merita, că el e Dumnezeu. Dumnezeu totdeauna spunea: „Credința ta, fiică, te-a lecuit, credința ta, numai prin credința ta.”

De aceea Iisus Hristos a pus în față credința, nu s-a pus pe dânsul, or, fără credință Biserica nu poate să existe.

Dacă în familie, unde este tatăl, mama și copilul, nu este credință, iar aceasta este o mică biserică a lui Hristos, atunci nu e credință nici în biserică.

Părintele Vladimir citind Odette, în versiunea rusă de Lilia Manole Lilia Manole: Dar credința cea adevărată presupune însuși impactul omului asupra lui Dumnezeu, adică ce poate omul să îi deie lui Dumnezeu?

Părintele Vladimir: Credința e atunci când tu ai frică, frica nu e, pentru ca să te temi de ceva, să nu te lovească, frica este credința. Dacă ai frică, ai credință, ai rușine, ai soveste, și orice mișcare a ta trebuie să fie gândită, orice cuvânt, pe care îl rostești, întâi trebuie să îl macini bine în cap, să-l controlezi, cum el o să steа, când o să iasă din gura ta, în fața oamenilor.

Părintele Vladimir: Venim în Biserică la Sfânta Slujbă și avem marea noastră bucurie să luăm parte la Viața lui Iisus Hristos. Învierea, Nașterea, Patimile lui Iisus, Înălțarea, la toată viața Sa, care a avut-o pe pământ, până a se înălța la cer, noi o avem în Sfânta Liturghie. De aceea la Sfânta Liturghie noi avem toate acestea: și Nașterea, și Chi-

207

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT nurile, și Înmormântarea, și Învierea; toate acestea se contopesc în Sfânta Liturghie. Ea este benefică pentru sufletul nostru, pentru mintea noastră, pentru trupul nostru. Vinul și pâinea se prefac în trupul și sângele lui Iisus Hristos, și noi trebuie să ne mărturisim și să ne spălăm de păcatele, pe care le avem.

Lilia Manole: Este adevărat, cuvântul lovește?

Părintele Vladimir: Cuvântul este principalul. Se spune așa: „Cuțitul nu poate să aducă o rană mai mare decât o aduce cuvântul. Rana de cuțit, spune o vorbă din bătrâni, se tămăduiește, iar rana de cuvânt – mai greu”. De aceea trebuie să ne fie frică, când rostim cuvinte negândite, pentru că fără să vrei poți să obijduiești pe cel, care stă în fața ta.

Lilia Manole: Dumnezeu ne acceptă așa cum suntem noi să venim în viața Lui, să-l urmăm, și înseamnă că El ne acceptă pe noi cu păcatele noastre....

Părintele Vladimir: Noi facem un pas, dar noi când facem un pas, Iisus ne este de acum în fața noastră. El știe toate gândurile noastre.

Lilia Manole: Deci, a avea credință înseamnă a fi creștin și a conștientiza această stare, care poate să ne ducă spre Mântuire?

Părinte Vladimir: A fi creștin înseamnă a avea nădejde spre o viață veșnică. Dacă noi ne mărturisim, noi ne curățim de păcatele noastre. Dacă ne împărtășim, ni-l aducem pe Hristos în sufletul nostru și în mintea noastră și atunci noi suntem bucuroși că îl avem pe Iisus în noi.

Lilia Manole: Omul poate să trăiască în două lumi diferite?

Părintele Vladimir: Iisus Hristos spune: „Nu putem sluji la doi domni. Oare pe unul îl bucurăm, și pe unul îl scârbim... ” Noi trebuie în viața noastră să ne uităm la Viața lui Iisus, la ce ne învață Sfânta Biserică pe noi, și atunci noi o să mergem pe cărarea dreaptă, iar dacă ne luăm după viața lumii, atunci o să ajungem în mlaștină. Lumea, cu problemele ei, este ca un lup hain, care pândește oaia s-o rupă și s-o fărâme. Lumea nu aduce nimic bun Bisericii, ea numai cu problemele ei ne îndepărtează de Dumnezeu.

Lilia Manole: Dar Sfinții Bisericii au teamă de lume sau nu au teamă?

Părintele Vladimir: Vedeți, Sfinții Mucenici, pe care Biserica îi are, iar biserica este foarte bogată – e ca un lanț de mărgele, de briliante, puse pe șirag –, ei nu au iubit lumea. Ei au iubit pe Hristos. Datorită iubirii lor de Hristos, ei au devenit Sfinți. Să luăm, de pildă, Sfânta Marea Muceniță Ecaterina. Avea 18 ani, era cea mai frumoasă, era înțeleaptă, era cea mai deșteaptă Muceniță pe atunci.

Lilia Manole: Îmi place că Biserica își alege singură numele pe care îl va purta.

Părintele Vladimir: Nu, nu e chiar așa.

Lilia Manole: În oraș mai este o Biserică, purtând acest nume?

Părinte Vladimir: Nu, nu este. Nu noi alegem, dar Dumnezeu alege prin oameni. Cum spune Iisus Hristos Apostolilor: „Dacă ați fi în lume, lumea ar iubi pe al său, dar eu v-am ales pe voi din lume”. De aceea orișice Lucrare, care se face prin Sfânta Biserică, aceasta nu este ceva întâmplător. Orice om, care vine în biserică, dacă el crede că a venit singur, se înșeală. Nu e adevărat. El a venit, prin

208

Pronia lui Dumnezeu. Dumnezeu îl aduce, astfel mulți vin pentru prima dată în biserică. Și se întreabă: „Dar cum am nimerit eu aici?”

Dumnezeu a vrut să-ți arate, unde e scăparea ta, iar scăparea ta e Sfânta rugăciune, fapta bună, milostenia, gândurile bune, iată unde.

Lilia Manole: Dar Sfânta Marea Muceniță Ecaterina avea teamă de lume sau nu?

Părintele Vladimir: Vedeți, cum să Vă spun eu?

Teamă, ne-teamă. Ea era una din ceata păgânilor, acei care se închinau idolilor diferiți. Tatăl ei se mira: „Сum tu, așa frumoasă și înțeleaptă, și te duci într-o credință, care nu este cunoscută?” Dar ea atât l-a iubit pe Hristos și atât de mult a învățat Cuvântul lui Dumnezeu, fără a fi luminată cu Duhul Sfânt, și, înainte de a fi botezată, ea de acum cunoștea, ce e bine și ce e rău. De aceea acei o sută de învățați, care au venit să cerceteze știința ei, toți într-un glas au strigat: „Adevărat, Ecaterina, Credința ta este cea mai curată”, fiindcă ea le-a dovedit că credința creștină, Credința în Iisus Hristos este Lumina Adevărului, și avea atunci numai 18 ani.

Lilia Manole: Sfinția Dumneavoastră preconizați aici să construiți și o Mănăstire în numele Sfântei Marii Mucenițe Ecaterina și va rămâne și Biserica Sfântul Gheorghe?

Părintele Vladimir: Rămâne Biserica Sfântul Gheorghe, dar Mănăstirea în numele Sfântei Marii Mucenițe Ecaterina se construiește tot aici. Ce înseamnă Biserică de mir și Mănăstirea? Mănăstirea este lăcașul sfânt, unde se adună călugări și călugărițe, și se dedică întru totul lui Dumnezeu, unde merge slujba în fiecare zi. Rânduiala Mănăstirii este una, iar rânduiala Bisericii mirene, de rând, este alta. La Mănăstire este rânduiala mai bogată, mai multă rugăciune se face.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT Lilia Manole: Biserica trebuie să fie o zonă contemplativă sau să schimbe omul radical? Adică să nu rămână doar ca un spațiu de contemplare și apoi omul să uite de ea?

Părintele Vladimir: Am spus că Biserica este Lumina Adevărului. Lumina nu se poate să o pui sub brazdă, lumina nu se poate să o pui sub pat, lumina se pune în sfeșnic. Și Iisus Hristos spune: „Cât aveți lumină, umblați prin lumină, când lumina vi se ia, umblați prin întuneric”, și dacă ni se ia Sfânta Biserică, ni se ia lumina și atunci umblăm prin întuneric și primim dureri, lovituri, chinuri. Trebuie să umblăm numai prin lumină, numai prin biserică, Biserica trebuie să fie mereu în suflet.

Lilia Manole: Ce credeți că ar fi, dacă ar pierde societatea – Biserica? Dacă oamenii ar rămâne fără corabie?

Părintele Vladimir: Ce se întâmplă cu Omul, care cade din corabie, când vin valurile și furtuna? Ce se întâmplă? Se prăpădește, se îneacă. Așa și omul, dacă nu are Biserică în suflet, nu are Biserică în mintea lui, în realitate, el este pierdut. Fără Sfânta Biserică, noi suntem muribunzi, de-acum drept spre pieire, și numai Sfânta Biserică poate pe noi să ne aducă la o înălțime duhovnicească și dumnezeiască.

Lilia Manole: Se mai spune, că transparența, la fel ca autenticitatea, este un element important și în creștinătate, or, omul, nu poate să se ascundă de lume, când merge la Biserică și invers, astfel totul devine transparent. Există această stare?

Părintele Vladimir: Aș răspunde la această întrebare așa. Iisus a spus: „Când voi postiți, nu fiți fățarnici, dar vă spălați și vă ungeți cu unt de lemn și fiți veseli, nimeni să nu vadă inima voastră, că voi postiți”, că totul ce se face, totul trebuie să fie făcut cu inima curată. Că tu crezi, crezi cu inima ta, dar nu trebuie să te bați cu pumnul în piept și să zici că ești credincios. Acel, care spune că este credincios, acela este puțin credincios. Sfinții Părinți niciodată nu s-au pus mai presus de cineva, niciodată nu au spus, vreunul din ei, că el este Sfânt, niciodată nu s-a spus, că el este cel mai curat. Sfinții întotdeauna spuneau: „Păcătosul de mine, eu sunt cel mai păcătos”. De ce sutașul, când vine la Iisus Hristos zice: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul casei mele, zi Tu numai și sluga mea se va vindeca.”

De aceea inima ta, gândul tău, starea ta, sufletul tău, iată rolul tău. Deci, gândul tău și fapta ta au însemnătate.

Faptele nu pot să vină fără gânduri bune. Dacă ai gânduri bune, trebuie să ai și fapte bune, ai gânduri urâte, ai și fapte urâte.

Lilia Manole: Biserica este Lăcașul Sfânt, care înalță omul. Dar care este particularitatea de bază a Evangheliei pentru omul creștin?

Părintele Vladimir: Evanghelia este Lumina. Fără Evanghelie noi nu putem învăța nimic, fiindcă baza învățăturii noastre este Cuvântul, iar Cuvântul îl găsim în Sfânta Evanghelie. Numai prin Sfânta Evanghelie ne putem ridica. Ce înseamnă Vechiul Testament? Ce înseamnă Noul Testament?

Vechiul Testament, care se află în Sfintele Cărți, nu este altceva decât pregătirea omenirii, pentru a veni și a-l primi pe Iisus Hristos. Uitați-Vă în Canonul lui Sfântul AnBANCHETUL, 31-32-33 / 2018

drei Criteanul, care se citește în Postul Mare; acolo ne facem cunoștință cu o bogăție, pe care nu o poți spune în cuvinte, acolo noi vedem toate greșelile părinților noștri, noi vedem faptele bune ale părinților noștri și de aceea nouă ne arată ce e bine și ce e rău.

Este o Lumină, o învățătură, și de acolo vezi că, dacă au făcut părinții noștri greșelile cele, nu le repeta și tu din nou, ia-le pe cele bune. De aceea Sfânta Biserică este Casa lui Dumnezeu, unde noi primim curățenie, unde noi ne spălăm de păcatele noastre și de rătăcirea vieții. Evanghelia este oglinda vieții noastre, este lumina noastră.

Lilia Manole: Este adevărat, Sfinte Părinte, că lumea este plină de sirene, de derizoriul care are loc în societate, de capcane? Și ce poate face Biserica în acest caz?

Părintele Vladimir: Biserica poate să aducă numai rugăciuni fierbinți la Sfântul Pristol către Dumnezeu ca să ne scape de sirenele acestea, cum spuneți, de capcanele moderne care sunt, că Diavolul s-a modernizat și el odată cu lumea, s-a șlefuit și el, ca și mai tare să poată prinde lumea în capcană.

Lilia Manole: Și atunci noi venim la Biserică să primim această educație liturgică și să aprindem în noi Lumina Veșnică a lui Hristos, or, biserica nu reprezintă o stare de somnolență, ci e o stare de continuă trezire, de priveghere duhovnicească, cu alte cuvinte, e o Lucrare.

Părintele Vladimir: Deci, în viața noastră pe care noi o avem pe pământ, nu trebuie să înceteze rugăciunea, că, dacă încetăm rugăciunea sau o slăbim, se întăresc capcanele, se întăresc ispitele, toate acele ce ne aduc nouă pierzanie. Numai prin rugăciune putem scăpa, altfel chiar nu putem face nimic fără rugăciune.

Lilia Manole: Mulți din creștini vin aici și consideră Biserica un spațiu al iertării. În Biserica se poate ierta orice, totul?

Părintele Vladimir: Vedeți, numai la Taina Sfintei

209

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT Mărturisiri noi avem posibilitatea să scăpăm de toate, de toate păcatele noastre, și nu trebuie să ne fie teamă când venim la biserică, când venim să ne mărturisim, nu trebuie să ne fie rușine, nu trebuie să ne temem de fața preotului aspră, de preotul prea bătrân sau de preotul prea tânăr, sau de ce o să gândească preotul despre păcatele mele, că aceste gânduri vin de la diavol, ca tu să nu te mărturisești curat. Dacă tu te mărturisești curat, tu te împărtășești și curat. Dacă te împărtășești curat, tu din nou ai primit haina curată a Sfântului Botez, din nou ești cu Dumnezeu.

Lilia Manole: Biserica observă această debusolare a societății. Cât de mult poate interveni Biserica nemijlocit în societate?

Părintele Vladimir: Biserica împreună cu Sfinții Preoți nu se amestecă în treburile lumești, preoții nu au dreptul să facă politică, agitație, în biserică omul se mărturisește și aici rămâne mărturisirea lui în vecii vecilor – aceasta este Taina Mărturisirii. Nimeni nu are dreptul să încalce taina aceasta. Faptele oricărui creștin, ori ale celui mai mare păcătos, cu ucidere de om, care e strigătoare la cer, Biserica nu poate să le dezvăluie, să le publice, asta rămâne taina omului, care s-a mărturisit. El, dacă se mărturisește din tot sufletul, se curăță, să fie cât de mare păcatul lui, el are posibilitate de a se curăți. Biserica ne dă șansa să avem o speranță în noi, prin curățire, să ne ridicăm, pentru a ieși din mlaștină, pentru a ne spăla de toate răutățile, să scăpăm de murdăria pe care am trăit-o până acum.

Lilia Manole: În ce măsură Biserica poate să transmită această conștiință a învierii pentru popor?

Părintele Vladimir: Biserica neîncetat lucrează, cum spunea Vladîca Loghin, Episcop de Bănceni, Cernăuți. Nu doar vă bucurați aici și când Vă duceți acasă după Sfînta Liturghie uitați, ci neîncetat rugați-Vă, propăvăduiți, ca oamenii să aprindă candelele neîncetat în casele lor și să se

210

roage, fiindcă nu se mărginește viața unui preot numai cu Sfânta Liturghie, cu slujba, pe care o are în Biserică. El trebuie necontenit să deie Slavă lui Dumnezeu și lumea să vadă, că el este cu adevărat Lumina Adevărului.

Lilia Manole: Un creștin se roagă în biserică nefiind urmat de toată familia sa. Cum se explică aceasta?

Părintele Vladimir: Asta ne arată că el este chemat din pântecele mamei lui la Sfânta Biserică, iată așa sunt chemați mucenicii, sfinții.

Lilia Manole: Deci, sunt oameni care se nasc cu acest har?

Părintele Vladimir: Așa ei sunt născuți, așa este chemarea lor și Biserica o întărește.

Lilia Manole: Omul nu poate singur să se educe. Biserica poate să îl ajute?

Părintele Vladimir: Îmi făceam studiile la Institutul Teologic din Moscova, Zagorsk, și un profesor de dogmatică spunea așa: „Biblia în mâna unui necredincios, în mâna unui om, care nu are binecuvântare, este o bombă atomică.” Deci, tu dacă citești Biblia ori Evanghelia și nu ai har de la Dumnezeu, tu poți să te rătăcești și să fii cel mai mare dușman al Bisericii. De ce? Fiindcă fiecare om are gândirea sa. Uitați-vă, cinci degete diferite, așa cinci oameni nu pot să gândească în același fel, totuna; fiecare are gândirea lui aparte. Și de ce se întâmplă atâtea rătăciri? Eu mă gândesc așa, apoi găsesc pe un prieten, îi citesc și el e de acord cu mine și mai vin trei-patru și așa se nasc sectele, așa se naște despărțirea, rătăcirea, așa cresc puieții paraziți, la rădăcina pomului. Dar vine securea și taie și rămâne pomul curat – așa Biserica curăță vlăstarele aceste rătăcitoare, care despart BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT mintea omului. Biserica numai poate să curețe, fiindcă același cuvânt în Sfânta Evanghelie îl găsești la Marcu, la Matei, și la alți evangheliști, în forme diferite, și poți să te rătăcești. Pentru tâlcuirea cuvântului de aceea sunt Sfinții Părinți, care studiază, căror li se dă dreptul, ca la Apostoli, să propovăduiască în mod corect. Nu poți să fii murdar și să propovăduiești curățenie, curățenia trebuie să vie din curățenie, și dacă ne întoarcem iarăși la lumină, dacă Preotul este Lumină, Propovăduirea este Lumină, Cuvântul este Lumină. Așa se spune, că dacă ai slujit numai Sfânta Evanghelie și dacă nu ai propovăduit, nu ai împlântat, nu ai semănat, nu ai săpat, nu ai curățit sufletul omului, degeaba tu ai slujit. Una e să slujești lui Dumnezeu, și una e să aduci Cuvântul lui Dumnezeu în inima omului. Să aduci Cuvântul, ca să vadă omul unde e Adevărul, și atunci dacă omul vede adevărat, cum la Sfânta Ecaterina au venit 100 de învățați și au văzut, că Sfânta Ecaterina propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul-Adevărul și atunci ei au strigat într-un glas: „Cu adevărat, Dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat!”

Lilia Manole: Biserica este Întruparea lui Hristos și prin prezența Preotului Bisericii?

Preotul Vladimir: Preotul este mijlocașul între popor și pristol. Așa cum în Vechiul Testament proorocii se rugau și Dumnezeu le poruncea și ei, proorocii, aduceau Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, așa și preoții nu sunt sfinți, ci sunt ca toți oamenii. Apostolii erau pescari, dar prin chemarea Duhului Sfânt, lor le-a venit mângâierea Cuvântului lui Dumnezeu. Ei erau oameni simpli, cu diferite obiceiuri urâte, dar Dumnezeu i-a ales pe dânșii și a arătat că și din ei se poate de făcut ceva frumos și bun.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

De aceea preoții sunt categoria aceea de oameni care, printr-înșii, noi mai ușor ne apropiem de Dumnezeu. Dar dacă tu ca preot aduci rătăcire, mai bine nu se nășteau părinții tăi să te aducă pe tine pe lume, dacă prin preot se aduce rătăcirea, dacă printr-un preot un om nu vine la biserică, din cauza lui... Iată, tot la Moscova, la studii, este așa un moment, când se slujește în biserică și se numește această slujbă „chiropasca” – când Învierea Domnului coincide cu Buna Vestire –, și preotul care slujea a pus Evanghelia Învierii, dar pe-a Bunei Vestiri nu a pus-o, și nu se lumina. Era vremea să se lumineze, împrejurul bisericii, și nu se lumina, era întuneric și atunci o femeie din Biserică zice: „Părinte, mata ai uitat să pui Evanghelia Bunei Vestiri”. Atunci preotul s-a întors, a pus Evanghelia Sfintei Vestiri din nou, cum trebuia să o pună, și dindată s-a luminat toată ograda bisericii. Dar ce înseamnă asta? Că Dumnezeu a lucrat nu numai prin Preot, ci și prin oameni. Dumnezeu, prin Duh Sfânt, a venit asupra văduvei celea, care avea o credință deosebită, i-a luminat ei mintea ca să spună preotului că uite ai uitat să pui Evanghelia Bunei Vestiri.

Asta înseamnă că nu trebuie să te rușinezi să aduci Slavă lui Dumnezeu, că Dumnezeu lucrează prin oameni.

Lilia Manole: Este adevărat că agerimea minții vine din faptul dacă omul este pătruns sau nu de Duhul Sfânt?

Este vreo legătură între Duhul Sfânt și Mintea Omului?

Părintele Vladimir: De pildă, sămânța a căzut pe pământ și roțile mașinii au sfărâmat-o; a căzut pe-o stâncă, sa ridicat, dar nu a avut vlagă și s-a uscat; a căzut în spini, a ieșit sămânța bună odată cu spinii, dar aceștia au înnădușito. Dacă a căzut sămânța în pământ bun, a dat roadă bună, așa e și cu lumea.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu intră în inima omului curată, om curat fără gânduri urâte, fără de fapte urâte, ea aduce roade. Dacă intră într-o inimă puțin credincioasă, ea moare.

Lilia Manole: E adevărat că omul, dacă are credință adevărată, el o simte în pieptul lui, prin bătăile inimii, o simte în aorta inimii, și, prin rugăciuni, el se vede cumva altfel situat, înălțat.

Părintele Vladimir: De la noi nu se cere nimic altceva decât să avem credință în Dumnezeu, dar contopirea, unirea noastră cu Dumnezeu se face la Sf. Euharistie, la Sfânta Slujbă.

Moise vorbea cu Dumnezeu și, când s-a întors la lume, capul lui strălucea ca soarele. Și nu putea nimeni să se uite la dânsul și atunci el a pus pe capul lui o basma, ca să nu lumineze capul și el să poată vorbi cu lumea. Nimeni nu poate să se atingă de Dumnezeu și să fie viu. Dumnezeu intră în noi prin Sfânta Euharistie, prin Sfânta Împărtășanie. Sfinții Apostoli spun: „Vrem să murim, ca să ne unim cu Tine, Doamne.” Fără moarte nu putem să ne unim cu Dumnezeu, prin Moarte noi ne unim cu Dumnezeu. În toate bisericile și în toate Mănăstirile se face Sfânta Liturghie și avem posibilitatea să luam parte la Sfânta Euharistie, unde se transformă pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos. Și așa, prin mărturisire și împărtășanie, ne unim cu Dumnezeu, de aceea noi, când primim Sfânta Împărtășanie, noi primim pe Hristos în sufletul nostru, în mintea noastră. Așa trebuie să gândim și așa trebuie să procedăm, dar nu altminteri.

211

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT Lilia Manole: Zidurile acestei credințe nu pot fi surpate.

Preotul Vladimir: Însăși viața noastră ne mărturisește că, datorită credinței noastre de peste 2000 de ani, Biserica este neclintită, că așa cum se sfințea pe vremea Sfinților Apostoli Liturghia Sfântului Vasile, Sfântului Grigore, Sfântului Ioan, așa se sfințește și astăzi, nu e scos nici un cuvânt și nu e adăugat nimic în plus. Cum se slujea cu 2000 de ani în urmă, așa se slujește și astăzi.

Lilia Manole: Când Dumnezeu ni-l ia pe cineva din ai noștri, ne gândim, unde eram eu, unde era Dumnezeu?

Părintele Vladimir: Când Dumnezeu ni-l ia pe cineva de la noi, nu trebuie să facem panică și să îl blestemăm pe Dumnezeu că ni L-a luat; Dumnezeu știe ce face; dacă ni l-a luat, înseamnă că așa e voia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să facă mai bine decât Dumnezeu. De ce noi primim dureri și lacrimi? Este pentru a ne curăți, să nu ne piardă. De ce mama, tata ridică vocea la copiii lor, uneori îi pedepsește, uneori îi pedepsește și mai tare? Că nu-i iubește? Nu-i adevărat. Îi iubește și vor ca ei să fie corecți, să fie drepți. Așa și Dumnezeu ne dă nouă durere, ne dă nouă scârbă, ne dă nouă să înțelegem că Dumnezeu ne iubește și vrea ca să nu ne piardă pe toți. De aceea. Vrea ca noi să ne îndreptăm.

Lilia Manole: Și doar prin Iisus Hristos noi suntem legați de viața veșnică, adică numai Dumnezeu ne arată calea spre viața veșnică?

Părintele Vladimir: Numai Dumnezeu.

Lilia Manole: În această lume suntem trecători.

Părintele Vladimir: Aici suntem temporari, dar Dumnezeu ne gătește de viața cea veșnică.

Lilia Manole: Ce o fi simbolizând lacrimile noastre?

212

Părintele Vladimir: Lacrimile noastre simbolizează o părere de rău a păcatelor noastre pe care noi le-am făcut.

Dă-mi, Doamne, durere, dă-mi, Doamne, lacrimi. Ferice de cela care poate plânge, el își poate plânge păcatele lui.

Ce a făcut Petru când i-a spus Iisus Hristos: „Când va cânta cocoșul de trei ori, de trei ori te vei lepăda de mine. Și atunci el și-a adus aminte, s-a dus la o parte, și a plâns cu amar.” (Evanghelia).

A plâns pentru că și-a adus aminte de cuvintele lui Iisus Hristos că se va lepăda de El. De aceea și noi, când uităm de Dumnezeu, trebuie să plângem, trebuie să plângem că suntem copii neascultători, copii ai lui Dumnezeu, care îl scârbim pe Dumnezeu, prin purtarea noastră. Practic, noi ce facem? Îl scârbim pe Dumnezeu, o scârbim pe Maica Domnului că suntem neascultători și facem lucruri urâte, iată ce facem.

Lilia Manole: Biserica în numele Marelui Mucenic Sfântul Gheorghe a fost creată în 1998, iar ideea fondării Mănăstirii în numele Marii Mucenițe Sfintei Ecaterina a apărut mai târziu. Se pregătește pentru a primi în continuare titlul de Mănăstire. Care ar fi dorința sau următorul pas pe care vreți să îl faceți ca să ajungeți să și sfințiți Mănăstirea?

Părintele Vladimir: În acest răstimp, ce s-a putut face, cu puterile enoriașilor și ale noastre, comune, s-a făcut, s-a izbutit. Acum sunt necesare, pur și simplu, mijloace, pentru a duce la bun sfârșit aceste lucrări în lăcașurile sfinte, care s-au început.

Lilia Manole: Dacă vom aduce la cunoștința oamenilor, la cunoștința creștinilor, aceste rugăciuni, această chemare, ați fi de acord, Cuvioase Părinte, să vă susțină oamenii de bună credință, la edificarea, prelungirea și finalizarea construcției Bisericii și Mănăstirii?

Părintele Vladimir: Nu că sunt de acord, pur și simplu. Mă rog, zi și noapte, ca Dumnezeu să aducă suflete curate, să aducă jertfă curată, ca să putem continua și duce la bun sfârșit edificarea Catedralei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și a Mănăstirii în numele Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, că acest lăcaș sfânt ar fi un simbol al credinței, al dragostei, al Unirii, al mângâierii, ar fi un simbol de neuitat. Orice jertfă cât de mică adusă la Biserică, la Mănăstire, și e adusă din suflet, cel ce a dăruit-o devine deja ctitorul Bisericii, Mănăstirii și, mai ales, ia parte la construcția bisericii, ceea ce înseamnă, cum am spus înainte, că este întemeietorul Bisericii și al Mănăstirii, în cazul de față. Iată dintre cei ce au făcut danii: Rechizitele BC VICTORIABANK S.A. (EUR) Intermediary Bank: DZ Bank AG Frankfurt am Main SWIFT Code: GENODEFF Beneficiary Bank: BC Victoriabank S.A Chișinău, Moldova SWIFT Code: VICBMD2X Beneficiary: Acct. IBAN... MD10VI000000000222410185.

SF.GHEORGHE BISERICA ORTODOXA ...................................(name) Rechizitele BC VICTORIABANK(RON) Intermediary Bank: BCR Chișinău, Chișinău, Moldova BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT SWIFT Code: RNCBMD2X Beneficiary Bank: BC Victoriabank S.A Chișinău, Moldova SWIFT Code: VICBMD2X Beneficiary: Acct...MD10VI000000000222410185...

SF.GHEORGHE BISERICA ORTODOXA ...................................(name) Chișinău, Moldova CORESPONDENT BANK: Bank of New York, New York, SUA SWIFT: IRVTUS3N BANCA FENEFICIARĂ: Victoria Bank, Chișinău, Republica Moldova BRANCH BELTSY VICBMD2X BENEFICIAR:

SF. GHEORGHE BISERICA ORTODOXĂ CONT: MD10VI00000000022241085 Biserica în numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și Mănăstirea în numele Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina vor lumina peste veacuri Unirea aceasta a creștinilor români de pretutindeni.

Această jertfă sfântă ar bucura și pe strămoșii noștri, ar bucura pe Sfinții noștri, s-ar bucura Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanul cu copiii săi, s-ar bucura Mihai Viteazul și inima lui Ștefan cel Mare ar fi plină de bucurie. În numele amintirii strămoșilor neamului nostru, în numele rădăcinilor noastre românești, Vă rog și Vă chem să aducem această bucurie Sfinților Părinți.

3 iulie 2018

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

213

ETNII ŞI ETNICITĂŢI

Vartan ARACHELIAN

Dacă vom continua să omitem elementele constitutive ale istoriei, vom fi urmașii unor trecuturi diferite, fără un viitor comun M-am născut într-un oraș multietnic, Constanța, zonă căreia un reputat publicist și scriitor, Paul Anghel, i-a atribuit, la începutul anilor nouăzeci, într-o memorabilă reuniune din incinta Muzeului Arheologic din Constanța, organizată de cunoscutul istoric aflat vremelnic pe fotoliul de prefect al urbei, Adrian Rădulescu, inspirata formulă de model interetnic european. Încă din adolescență am perceput plecarea concetățenilor evrei spre Palestina ca o sărăcire a mediului uman. În timpul războiului, dovedind autonomia statului român față de politica rasială a lui Hitler, Constanța devenise un loc nodal, de tranzit, al populației de origine evreiască în evadarea ei de sub regimul hortist.

Budapesta, care adoptase inumanele legi rasiste, începuse imediat persecuțiile împotriva foștilor cetățeni români de origine evreiască trăitori în Ardealul de Nord. Traseul începea de aici, din nordul Transilvaniei, prin trecerea frauduloasă a vremelnicei granițe, și acceptată tacit de către autoritățile române, continua spre Constanța și de aici, pe Mare, spre Palestina. (În pofida opoziției autorităților turcești, trecerea lor prin apele turcești fusese garantată de către statul român!) De aceea, probabil că, ajungând în patria lor străbună, evreii din România au făcut să circule prin rudele sau prietenii rămași în țară povestea că în noile așezări ridicate de ei, una dintre străzi ar purta numele vremelnicului șef de stat român. Nu știu, mi-e greu să probez, poate că informația nu era reală, dar ea a circulat ceva vreme și încă se manifestă inerțial, subteran, sub diferite forme. O fi fost un simplu zvon?

Poate. Dar ce sunt zvonurile dacă nu, cum ne asigură un rafinat psihiatru, Ion Vianu, altceva decât „expresia unor fantasme colective, ale unor dorințe oprite?!”

Cred că există și în lumea țesută din lumini și umbre a memoriei colective o nevoie compensatorie, de echilibru care dacă e nesocotit poate distorsiona adevărul. Iar adevărul istoriei e altceva decât suma de adevăruri individuale și contextuale!?

Puțin detectivism/jurnalism…

Cum am o simpatie specială pentru Pamfil Șeicaru, și nu-i înțeleg pe cei care continuă să conteste 214

autoritatea de lider de opinie al acestui erou al Primului Război Mondial, (Cavaler al „ordinului Mihai Viteazul“!) atribuind îmbogățirea sa pe seama șantajării potentaților vremii – un șantaj, un etaj; o alegație datorată lui Nichifor Crainic – am vrut să văd cum evoluase Curentul după moartea în Germania a ctitorului faimosului monument de presă. Ultimul număr e din noiembrie 1988. În colecția Bibliotecii Academiei nu am găsit exemplarul original, cum erau celelalte, ci unul xeroxat, deteriorat, inscripționat astfel de mână: „provenit din donație”. Cum în fiecare ziarist stă la pândă un detectiv am devenit suspicios, mai ales că întregul număr era ocupat de o conferință ținută de Moshe Carmilly-Weinberger la București. Tema era enunțată explicit în titlu: „Ajutorul României în acțiunea de salvare a evreilor în timpul nazismului”. Numele autorului îl mai auzisem, însă abia după Revoluție, când la Cluj se înființase o catedră de iudaism cu numele lui. De altfel ziarul menționa într-o notă de subsol că „prof. dr. Moshe Carmilly-Weinberger din New York, fost șef-rabin al Clujului (1934-1944) șia rostit conferința în ziua de 27 mai 1988, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Am citit pe nerăsuflate ziarul și am căzut la bănuială. Dovezile aduse de conferențiar erau favorabile autorităților române din timpul războiului, dar cum textul apărea integral în exil înseamnă că el fusese cenzurat în presa din țară. Ce nu convenise propagitului de la București? Am mers pe itinerariul pe care-l parcursese fostul șef-rabin. Colecția revistei lunare a Institutului „Nicolae Iorga” din 1988 abundă de texte privind epoca noastră medievală, sau istoria altor țări, cum ar fi India sau China; nici măcar o știre în chestiune; „politica struțului”, sau evadarea în spații necontaminate de ideologia partidului unic, acesta era proiectul de refugiu și de supraviețuire al multor cercetători ai Institutului ctitorit de Iorga și sinistrat după catastrofa ocupației comuniste. M-am reîntors la Biblioteca Academiei ca să caut urma conferențiarului în „Revista cultului mozaic”. Dacă numărul xerografiat nu e o farsă ca Răcnetul Carpaților, „descoperit” de un fost profesor de istorie literară de pe vremea studenției mele, care luase de bun un program de sală, unde se juca O scrisoare pierdută, atunci, de bună seamă, în publicația Comunității evreiești voi avea dovada că nu e o farsă.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ETNII ŞI ETNICITĂŢI Eram gata să pariez, dacă aveam cu cine, că fostul șefrabin fusese sărbătorit în revistă mai ales că nu trecuse luna de când ilustrul vizitator al Bucureștiului devenise octogenar. Am cercetat cu atenție până și scurtele știri de pe ultima pagină ale bilunarului comunității.

Nimic. Nici o iotă despre fostul, totul despre cel în funcție! Sărbătorit era Mozes Rosen. Împlinea jumătate de secol de rabinat și patru decenii de când îl înlocuise abuziv, în fruntea comunității, pe șef-rabinul Alexandru Șafran. Acum, în mai 1988, era în Israel, având parte de fastuoase ceremonii, inclusiv de un laudatio din partea prim-ministrului Yitzak Shamir. El, dr. Mozes Rozen și… Nicolae Ceaușescu! Cum aici vorbim despre avatarurile memoriilor colective, cum sunt și istoriile neamurilor, nu mă pot abține să nu-l citez pe fostul prim-ministru al Statului Israel: „Consider că este just ca în această seară (festivitatea avea loc la Ierusalim – n.n) să rostesc un omagiu și un elogiu către președintele României, domnul Nicolae Ceaușescu, care a știut, într-un mod excepțional, să aibă înțelegere pentru idealurile fiilor poporului evreu din țara Domniei sale, prețuind totodată, locul pe care Israelul îl ocupă în viața concetățenilor săi de naționalitate evreiască, făcând posibil comunității evreiești și vrednicului ei conducător (dr. Moses Rozen, desigur – n.n) să trăiască o viață evreiască, așa cum se cuvine…”

Revin la șef-rabinul în funcție la București, care avea să treacă apoi pe la Moscova – o mie de ani de la creștinarea rușilor –, ca și pe la Washington. Revista cultului mozaic e o cronică fidelă, fără sincope, a agendei lui Mozes Rozen. Plus cultul personalității acestuia. Dar despre fostul șef-rabin al Clujului nimic. Fiind în incinta Academiei, l-am deranjat pe decanul istoricilor români, acad. Dan Berindei. „Imposibil să fi fost la Institutul nostru și eu să nu știu, eram doar vicepreședintele Consiliului științific al Institutului,” mi-a declarat domnia sa. N-aveam motive să mă îndoiesc: memoria academicianului e fabuloasă și… longevivă! Cum celălalt prestigios academician, regretatul Florin Constantiniu n-avea în dotare nici un telefon, fix sau mobil, am corespondat prin e-mail cu fiul domniei sale, istoricul Laurențiu Constantiniu.

Acesta s-a angajat că va vorbi cu părintele său. Au trecut luni de zile și nimic. Probabil că și memoria domniei-sale n-a reținut vizita. Precis că cineva, stimulat de păcăleala cu Răcnetul Carpaților se ține de șotii. Ieșind din biroul vicepreședintelui Academiei am nimerit peste un fost clujean – oltean prin naștere, ardelean ca formație! – academicianul D. R. Popescu.

Cum lectura romanelor sale e tot atât de suculentă ca hermeneutica Talmudului, i-am istorisit târășenia. Ma îndreptat către doamna Doina Rusu: „Te va descurca dânsa”. (Există în fiecare instituție o persoană a cărei memorie concurează cu arhiva locului și, deci, persoana nu poate fi clintită de nici o rotație guvernamentală, sau de-o desființare și reînființare – sub alt BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

nume – a aceleiași instituții! Slavă Domnului, Academia, nemuritoare, nu e supusă capriciilor aleșilor unui electorat care a rămas hăbăuc de la Revoluție!

Doamna a deschis voluminosul dicționar scos de Editura Hasefer, Prezențe rabinice în perimetrul României, secolele XVI-XXI. Fostului șef-rabin CarmillyWeinberger, Rabi Moshe (Moses) ben Rabi Solomon, îi e dedicat un articol pe câteva pagini și e rezumată prodigioasa sa activitate pe trei continente. Apoi m-a înzestrat cu câteva telefoane de contact. Primul la care am apelat s-a dovedit și decisiv pentru dezlegarea enigmei. Academicianul Ștefan Ștefănescu era directorul Institutului. Da, cum să nu, conferința avusese loc „și ne era foarte favorabilă. Exista o cutumă, mai ales când sosea ca ambasador un om cu deschidere culturală. Acesta își făcea drum și la Institut. Cred că Israelul avea un nou ambasador (dr. Yosef Govrin – n.n), dar nu știu dacă vizita fostului șef-rabin a fost ideea lui, sau, mai degrabă, a profesorului de arte Raoul Șorban. Îl cunoșteam căci conducea la facultatea noastră doctoranzii care-și alegeau teme de istorie a artelor.” (Apropo de regretatul exeget de artă, să nu uit să adaug obârșia sa armenească. Ca și a altui ardelean, Nicolae Balotă!)

L-am întrebat pe domnul academician de ce n-a fost publicată conferința în revista Institutului. Fusese cenzurată de către autorități?

Mi-a răspuns in stil… hasidic, indirect: „Știți cum era pe atunci. Să vă dau un exemplu. Ambasadorul Italiei, de exemplu, m-a întrebat dacă pot primi o donație de documente privind relațiile Italiei cu România. Cum să nu, i-am spus, mulțumindu-i. A vrut să afle dacă pot publica ceva în presă, ca el, probabil, să aibă ce raporta la Roma. Desigur. Am vorbit cu doamna Mia Groza, ministru adjunct la Externe, care s-a arătat binevoitoare și mi-a cerut să scriu ceva în sensul acesta. Am scris. I-am dat și am așteptat. După un timp, văzând că nu apare nimic, m-am adresat unui fost student de-al nostru care lucra la ”Scânteia”. Acesta nu m-a refuzat, a scris despre donație iar ziarul a și tipărit. M-a sunat doamna Mia Groza supărată că acolo, la ei, la Minister, se hotărâse să nu se publice nimic. „Da, cam așa stăteau lucrurile.

De ce să creezi o situație necontrolabilă, când reacția cabinetului unu sau doi era imprevizibilă?” Mai bine lipsă. Dar de ce absența comunicării, sau măcar a vizitei, în publicația comunității evreiești? Cine nu l-a cunoscut pe șef-rabinul Mozes Rosen ar intra la grave bănuieli. Nu era cazul meu. A fost – și a rămas – o mare personalitate atât a comunității sale, dar și a istoriei românești. Numai că modelul statal cu care se procopsise România îl contaminase, iar el îl exersa în sânul comunității. Întrebându-l, într-o zi, la doi ani după evenimentele din decembrie, de ce evreii, care sunt o minoritate încă însemnată în România, nu au un reprezentant în Parlament, mi-a răspuns senin că nu le poate face el pe toate. Adică, pe lângă o mulțime 215

ETNII ŞI ETNICITĂŢI de îndatoriri, nu o poate duce și pe aceea de deputat! Și așa avea să fie că, până la moartea sa, comunitatea n-a avut un deputat propriu.

Să revenim la reflecțiile privind manipularea memoriei colective. Natural, forma sa orală este afectată atât prin eclipse ale memoriei, cât și prin dispariția actorilor sau a martorilor principali. Cea scrisă prin selectarea și redactarea tendențioasă a actelor oficiale, sau prin memorii așternute fără onestitate. Până la urmă adevărul iese însă la suprafață. Uneori în tăcere, cum se întâmplă în mediile academice, alteori erupând ca un vulcan, la nivelul opiniei publice, cum a fost recunoașterea oficială a unor acte criminale produse din ordinul autorităților române în zonele de război. Cazul de care ne-am ocupat aici e o șansă de a recupera un text care vine să adauge un adevăr la marele adevăr care e istoria unei epoci. Totuși câteva întrebări rămân fără răspuns. De ce lipsea exemplarul originar dintr-o colecție ținută ani în șir la zi? Si încă la Biblioteca Academiei? Cum ea, Biblioteca Academiei, nu putea să se aboneze direct, prin poștă, la

216

„Curentul”, publicația din exil a unui condamnat la moarte în contumacie, probabil că ziarul, de-acum săptămânal, era procurat prin intermediari și trecea prin filtrul Securității. Cine știe de ce lectorul cu epoleți căzuse pe gânduri meditând asupra faptelor aduse în discuție de Carmilly-Weinberger și pusese ziarul în mapă pentru cabinetul unu sau doi. Sau exemplarul fusese înseriat în colecție dar o mână hoață îndeplinise gândul parșiv de a șterge urmele faptelor de bine atribuite unui regim condamnat de către Tribunalul Poporului. Enigma persistă, dar reparația poate fi făcută. Nu știu cât de mult ar putea schimba percepția oficială asupra problemei, dar, cel puțin emoțional, lectura ei ar fi un mare câștig. Conferința e o confesiune patetică a unui adevăr trăit de un înțelept ai cărui părinți au pierit în holocaust! Adevărul, scrie reputatul logician român H. Wald, este compus din adevăruri. Dacă vom continua să-i omitem elementele constitutive vom fi urmașii unor trecuturi diferite, fără un viitor comun.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

TIFF 2018 CÂTE FILME, ATÂTEA IPOSTAZIERI ALE ILUZIEI Plăcerea de a te lăsa în mrejele magiei filmului e prezentă la fiecare ediție. Te simți absorbit în fluxul imaginilor, călătorești pe valuri de fantazare în corpul unor curenți ce dau forma apei pentru a cunoaște desfătarea receptării mesajului scrijelit pe luciul înșelător, versatil.

Fără acest impuls subiectiv pătimaș, cinefilul e doar un spectator oarecare. E drept, orizontul de așteptare nu e întotdeauna în egală măsură recompensat.

Cele mai mari bucurii ale ediției nr. 17 a Festivalului Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca au fost proiecțiile cu capodoperele cinema-ului de altădată, purtând pecetea valorii și a perenității, filme clasicizate, (unele arhicunoscute, altele mai puțin) de la care știai la ce să te aștepți, realizate de regizori ca Ingmar Bergman, Francois Truffaut, Liviu Ciulei, Istvan Szabo, Elem Klimov și Márta Mészaros. La Ingmar Bergman, de pildă, ai avut ce admira, ghidat de mâna maestrului, ai putut aprecia studiul caracterologic aprofundat al personajelor, psihologia lor încorsetată în plasa cutumelor și a depresiilor în Sarabanda sau Persona; apoi un Truffaut policier, Vivment dimanche/ De-ar veni odată duminica, făcut în 1984 în vetust stil francez cu Fanny Ardant, după care actrița a devenit partenera de viață a celebrului regizor francez; am avut parte și de un Ciulei magistral în Pădurea spânzuraților (succes excepțional la Cannes în 1966) și de un Szabo, căruia pe lângă celebrul Mefisto i-am detectat înclinații documentariste despre revoluția din 1956 din Ungaria în Tatăl. Peliculă încă viabilă sub aspectul comunicării adevărului despre un subiect considerat tabu sub comunism datorită subtilităților narative adoptate de regizor. Elem Klimov a bulversat asistența cu filmul lui Du-te și vezi!, poate cel mai dur film despre marele război pentru apărarea patriei făcut în URSS. De pe poziții feministe avant la lettre, Márta Mészaros a făcut filme fără să știe ce-i feminismul, declara la Q&A cu o nonșalanță adorabilă.

Adopțiune (1975) e numai un exemplu. Se poate spune că regizoarea maghiară a trăit în strictă intimitate cu filmul. Între 1960 și 1973 a fost căsătorită cu nu mai puțin celebrul regizor Miklós Jancsó. N-a lipsit din această serie de bucurii reînnoite a actualei ediții nici melodrama rusească în două variante comice: Moscova nu crede în lacrimi (regia Vladimir Menshov) și Gară pentru doi (regia Eldar Ryazanov, cu Lyudmila Gurchenko, Oleg BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Basilashvili și Nikita Mihalkov). Filme remarcabile, văzute și revăzute oricând cu plăcere, comentate cu însuflețire de cinefilii clujeni beneficiari ai acestui regal cinematografic.

Ingmar Bergman În anul aniversar al Marii Uniri, organizatorii festivalului au pregătit secțiunea specială România 100 unde, pe lângă secțiunea mai veche Zilele filmului românesc, au rulat succese ale producției autohtone din anii ‘60 – `70 începând cu Ultima noapte a copilăriei (regia Savel Stiopul) sau Răscoala (regia Mircea Mureșan) și terminând cu pelicule actuale (de scurt și lung metraj) precum Soldații. Poveste din Ferentari (regia Ivana Mladenovic) sau documentarul realizat de Monica Lăzărescu-Gorgan și Andrei Gorgan Dacii liberi. Trebuie spus că Dacii liberi a entuziasmat publicul, oferind o viziune realistă, ușor ironică, dar nici într-un caz alarmistă sau peiorativă, despre manifestările unor exaltați păstrători ai valorilor trecutului, încorporați în „mișcarea dacistă”. Un documentar filmat într-o așezare bizară din Buzău, la Sarmizegetusa Regia, la manifestațiile stradale ale reprezentanților grupului. Aparița pe ecran a fostului primar al Clujului, Gheorghe Funar, a fost savurată ca un deliciu în acest context al contradicțiilor istoricilor amatori.

Marea atracție a ediției din acest an a fost Fanny Ardant, prezentă la proiecțiile filmelor sale (în calitate de actriță și realizatoare). Cu o filmografie impresionantă (a jucat în peste 50 de filme), ea a primit Premiul pentru întreaga carieră artistică, a participat la conferințe de presă și la sesiuni Q&A vorbind cu sinceritate 217

ARTELE SPECTACOLULUI și admirație despre colaborarea cu actorii români, atunci când, în 2009, a filmat în România Cenușă și sânge. Vedeta franceză, un temperament artistic ardent și sensibil, a impresionat plăcut publicul și a lăsat o frumoasă amintire a prezenței ei la festival, deși nu toate filmele ei, prezentate la Cluj, s-au ridicat la nivelul artistic așteptat. Divanul lui Stalin, de pildă, producție 2016, unde Fany Ardant semnează regia filmului, cu Gérard Depardieu în rolul lui Stalin, a stârnit vii discuții și diverse păreri din partea criticii de specialitate. Un Stalin obez, retras câteva zile într-un castel izolat pentru a se reface în compania amantei sale, este puțin credibil, chiar dacă scenariul croit după romanul lui JeanDaniel Baltassat e bine articulat epic și ofertant în ansamblu. Legătura dintre „țarul roșu” și divanul lui Freud e chiar stimulativă pentru curiozitatea spectatorului dornic să cunoască visele și frământările dictatorului. Nu va afla prea multe, dar starul politic diabolic asigură circulație filmului în ciuda calității artistice discutabile. Cealaltă ciudățenie, cu nume de cod Lola pater, dezvăluie identitatea unui tată-femeie, nimeni altul-alta decât Fanny Ardant, un rol construit impecabil în bizareria lui. Moda travestiților sexual prinde teren și la case mai mari. Șocant până la repulsie, rolul Lola e o provocare dintre cele mai bizare pentru vedeta franceză, dar în spatele acestei provocări se instalează valoarea umană a personajului interpretat.

Gérard Depardieu Șoferul de taxi (producție Coreea de Sud) și 303 (Germania) au fost vizionările cele mai pline de satisfacții. De fapt două road movies cu acțiuni transpuse în ritmuri diferite. Cu pronunțat iz documentarist, simpaticul șofer din Seoul, Man-seob, trebuie să-l ducă în Gwngju pe un reporter german venit să filmeze protestele studenților din 1980, soldate cu moartea a 600 de luptători pentru democrație. Fără cursa nebună, plină de peripeții a curajosului șofer, Occidentul nu ar fi cunoscut adevărul despre această revoltă populară petrecută în statul asiatic autarhic din acei ani. În 303 (tipul de rulotă Mercedes 303) străbatem drumul din Berlin până în Portugalia, alături de doi tineri studenți, Jule și

218

Jan, care ajung să se cunoasă și să se apropie delicat unul de altul. Un film liric ornamentat cu dialog inteligent pe teme de actualitate, drăgălaș în toate componentele lui.

Dacii liberi Am lăsat la urmă filmele din competiție premiate deoarece ele au fost cele care m-au dezamăgit cel mai mult. Trofeul „Transilvania” a mers în Paraguai pentru producția firav însăilată, numită Moștenitoarele (regie Marcelo Martinessi), un film despre singurătate și afectivitate la vârsta maturității, derulat în discreție și lentoare păgubitoare. Opus lentorii semnalate este Casa (producție iraniană, regizor Asghar Yousefinejad) care a primit Premiul special al juriului. Aici vacarmul oriental a fost rege, nu limbajul vizual utilizat reportericește. Gălăgia și disputele din jurul unui mort în familie, verbiajul neîntrerupt al rudelor, sufocă, din păcate, imaginea. Suspectă este decizia juriului în cazul filmului danez Iarna trădării. Membrii juriului au acordat Premiul pentru regie lui Hlynur Palmason pentru o succesiune neomogenă de secvențe psihedelice, prelungite inutil, irelevant. Doi frați muncitori pe un șantier sunt puși în situații bizare, poate pentru a sugera orizontul lipsit de perspectivă a tinerilor înregimentați în câmpul unei munci anoste. Suspect pare și gustul spectatorilor care și-au dat votul pentru filmul Vinovatul (Danemarca 2018, regia Gustav Möller) în așa mare măsură încât a obținut Premiul publicului. Un film aproape fără imagine, dacă se poate spune așa. Mergea și ca scenariu radiofonic întrucât în fața camerei nu se întâmplă nimic. Un film atipic, interesant ca idee, care aduce pe ecran, de la început până la sfârșit, fața lui Asger Holm, un polițist de la serviciul de urgențe care răspunde la telefon și ajută pe o femeie răpită. Are loc o crimă și nu se știe dacă soțul ei sau ea însăși este criminala. Acțiunea propriu-zisă este în spatele ecranului.

Destul cu cârcotelile! Orice ediție TIFF e o aventură personală printre filme, cu filme și despre filme.

Un slalom cu tentă provocatoare printre filmele noi, o iluzionare în care se lasă ademenit cinefilul de azi ca un samaritean impresionabil, sensibil la tendințe și îmbieri. Asta pentru că omul recent adoră să trăiască în iluzie.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POLITICA

ISRAEL LA 70 DE ANI Editura SAGA Ideea Albumului Israel la 70 de ani a plecat de la un Sondaj SAGA inițiat devreme în acest an. Întrebam publicul ce crede despre Israel la cei 70 de ani de existență. Rezultatele sosite la redacție au fost bulversante. De la un entuziasm exploziv la cinism și dezamăgire. Integrare și izolare. Mândrie și decepție. Dar peste toate bătea un vânt pozitiv al speranței în viitor.

Miracolul Sionist, revoluția tehnologică, agricultura, filtrarea osmotică a apei de mare în apă potabilă, rezervele de gaz găsite în Mediterana, turismul în plin avânt, speranța într-o pace realizabilă cu vecinii… toate la un loc se cereau redefinite printr-un act documentat de cei care doreau să exprime păreri și amintiri, aprecieri pentru cei 70 de ani care au transformat Israelul dintr-un deșert într-o oază fertilă. Astfel, am decis să amplific modestul sondaj într-un proiect mai amplu al unui Album festiv lansat cu ocazia sărbătoririi a 70 de ani de la proclamarea Independenței Israelului, act semnat în 1948. Ingineria m-a învățat o lege fundamentală a determinismului: cu cât mai multe date în cercetare, cu atât mai mult te apropii de adevăr. Și iată că la chemarea AZOLCLR & Editura SAGA, au răspuns peste 73 de autori, din Israel dar și simpatizanți din lume: artiști, ziariști, fotografi, politicieni etc... electrizați de ideea unui Album colectiv care va arunca lumină asupra contribuției emigranților de origine română la succesul numit Israel. Autorii au menționat urgia vieții în România comunistă, dorința de a emigra, greutățile inerente absorbției și integrării în noua lume. Fiecare din noi are o poveste specială, o memorie și o nostalgie. Mai toți am fost afectați de holocaust, de anti-semitism, iar în Israel de inerentele și multiplele probleme existențialiste, normale procesului de adaptare și asimilare unei alte culturi, limbi și mentalități. Am structurat albumul nu în mod cronologic ci grupând contribuțiile după mesajul lor principal: salut, politic, istoric sau artistic. Am pomenit pe marii artiști de origine română, pe câțiva scriitori de excepție, am ilustrat albumul cu picturi, desene sau caricaturi oferite de artiști sau colecționari de artă.

Partea ebraică, informativă, o datorăm doamnei Iris Lackner de la asociația A.M.I.R. Lydia Elron, soția regretatului pictor Baruch Elron, a pus mult suflet în a ne aproviziona cu text și material vizual despre marii artiști plastici de origine Română. Cu mare drag și vibrație au scris Ana Blandiana, Maia Morgenstern, Lya BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Konig, Colette Avital, Carol Feldman. Urări de bine au venit din România, Canada, Germania, USA, Republica Moldova etc. Materialul în exces, vast, abundent, sincer și bine documentat a slujit la producția unui film video de circa 12 minute care poate fi vizionat pe youtube la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=zMpAWz6RtyE&feature=youtu.be Filmul nu repetă ideea albumului, ci îl completează, tratând tranziția de la un Israel primitiv și subpopulat la un stat modern cu o populație de 8 milioane.

Amintim în film Declarația de Independența citită de David Ben Gurion în Mai 1948, războiul de 6 zile (1967), războiul Yom Kipour (1973), realizările remarcabile în multe domenii la care au participat și s-au evidențiat cei din aliaua noastră. Un modest segment al filmului este dedicat ICR-ului Tel Aviv care oferă de ani o platformă și o scenă deschisă culturii de limbă română. Cu întâlniri, lansări de carte și expoziții frecvente, ICR-ul s-a afirmat a fi punctul de întâlnire și de dezbatere benefică al celor două culturi. Mulțumesc pe această cale autorilor, sponsorilor albumului și celor care au ajutat necondiționat la realizarea acestui proiect important nouă, celor de limbă maternă – româna.

Domnilor și doamnelor, onorați oaspeți, Shalom! (discurs ținut de AG) Acum 3800 de ani la circa 300 km de aici la sudvest, în peninsula Sinai și la 150 km. spre nord-est, în țara Cnaan triburi proto-sinaitice și proto-cnaanite fac o senzațională descoperire – un instrument cu care noi comunicăm azi: alfabetul fonetic. Din primul alfabet Cnaanit se dezvoltă alfabetul fenician din care evoluează limba Arameică și apoi ebraica. O altă deviație din feniciana timpurie produce greaca veche apoi latina și mai departe toate limbile latine moderne, printer care numărăm și limba Română. Iată cum azi, 4 milenii mai târziu, tipărim pe pământ evreiesc o scriere în limba română, cea elegantă și sonoră. Mai avem de menționat în aceste zile de mai o altă dimensiune importantă nouă: 70 de ani de la înființarea statului Israel. Ne despart deci, 70 de ani și 2000 de metri de aici, de acel vineri 14 Mai, 1948 – strada Rothschild din Tel Aviv – numărul 16. Cu câteva ore înaintea sistării mandatului Britanic asupra Palestinei, șeful guvernului poporului, David Ben Gurion anunță înființarea Statului Israel și semnează Actul de 219

POLITICA Independență. Din acest moment Palestina a devenit Israel iar noul stat sionist și-a început existența care s-a dovedit o aventură eroică, plină de obstacole și probleme care continuă și azi, unele încă nesoluționate. Independența Israelului a fost marcată de o masivă imigrație a evreilor din răspândire, de declanșarea unui conflict cu palestinienii și de repetate războaie cu țările arabe vecine.

Aproximativ 42% din evreii lumii trăiesc astăzi în Israel. Israelul modern este situat pe locul așezărilor evreiești din antichitate, locul de naștere al iudaismului, al creștinătății și conține locuri sfinte pentru toate religiile monoteiste principale din lume. Imigranții sosiți din România, mânați de prigoanele antisemite din Europa și de grozăvia fără precedent a holocaustului au participat intens la dezvoltarea țării, sau integrat în toate ramurile de activitate: cultură, economie, științe și arte.

Aliaua română a muncit în industrie, în agricultură, în armată, a gândit în limba maternă și a învățat limba strămoșilor – ebraica, s-a scris, s-a compus și sa executat muzică, au pictat, au sculptat, s-au făcut filme și s-a jucat teatru. Cantitativ, scrisul românesc din Israel se menține cu mândrie pe al treilea loc în lume după România și Republica Moldova. În cinstea celor 70 de ani de la crearea statului Israel, am realizat împreună cu prieteni, și le mulțumesc aici pentru înrolare, proiectul unui album cu numele Israel la 70 de ani care își propune să arunce un strop de lumină asupra visurilor și a stării de spirit a emigranților din România, a contribuției lor la consolidarea materială și spirituală a Israelului. Un sondaj preliminar al editurii SAGA, a adus la redacție surprinzătoare răspunsuri. Un entuziasm viguros, dar și îngrijorare, o imensă mândrie dar și o critică obiectivă. Un venerabil domn de 91 de ani dr. Guttman Iuliu răspunde la întrebarea mea despre cum vede viitorul Israelului: Cu îngrijorare și teamă. Am găsit la poetul francez Louis Labeé o analogie minunată, potrivită temerilor doctorului Guttman, iată o stanța scrisă de Labeé în anul 1556: Trăiesc, mă sting; ard totul și mă-nec. Îndur îngheț, când flăcări mă frământă Mi-e și prea dulce viața și prea cruntă; Prin bucurie, chinuri se petrec.

Albumul prezintă amintiri, documente inedite, saluturile unor personalități de seamă, pomenirea memoriei unor artiști care nu mai sunt în viață.

Pe scurt, oameni care au lăsat o puternică amprentă în viața culturală și politică a Israelului modern. Prin firea lucrurilor, avem în față o retrospectivă sinceră și nostalgică a stării noastre de spirit. Un state of mind. În ciuda dificultăților pe care Israelul le traversează de 7 decenii, se simte entuziasmul și optimismul participanților la proiect.

220

Permiteți-mi să exprim în final o scurtă viziune asupra deceniul care vine și să înșirui speranțele mele legate de sarcinile literaturii de limbă română pe aceste meleaguri.

Aș dori să reușim să ne adaptăm la marile schimbări ale mediilor de comunicație. Să înțelegem schimbarea calității mesajului, nevoia de dinamism, de concizie și de vizual. Să adâncim dialogul cu scrisul ebraic prin traduceri bilingve și contacte mai frecvente. Să abordăm o problematică nouă, subiecte actualizate, să folosim imaginația și improvizația evreiască în a propune idei și soluții dezechilibrului ecologic, exploziei demografice, inculturii și ignoranței care au devenit norme inacceptabile cetățeanului lucid, aflat într-o societate globală.

Fără să uităm de obligația de a combate antisemitismul și a celor care neagă Holocaustul. Să întărim legăturile cu comunitatea evreiască din România și altele, din răspândire. Să nu abandonăm lupta pentru excelență și estetică elevată pe care au atins-o predecesorii noștri. În încheiere vreau să citez miezul unei poezii semnată de marele poet și cântăreț evreu-canadian Leonard Cohen: Alt loc în lume nu știu Israel, doar lângă tine.

Ar fi că-n paradis să fiu, doar lângă tine, Israele.

Adrian Grauenfels – Editura SAGA

Anexa Diplome acordate pentru excelență: Biti Caragiale, Lidia Elron, Getta Berghoff, Riri Manor, Luiza Kohn, Evita Stiru Ginsberg Nati, Ruth Oren, Andreea Soare, Doina Meiseles, Herman Bercovits, Paul Shwartz, Lica Bluthal, Nicu Nitai, Menahem Falek, Roni Căciularu, Lucian Herscovici, Carol Feldman.

Coperta albumului: Anath Hanit

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

POLITICA

Anton GEORGESCU

ALEGERE GREA Încet, pe nesimțite, învăluiți în aburii prezentului – care este determinant pentru conștiința cetățenească a românilor – ne apropiem de un nou an electoral. Nu atât de important ca cel de acum doi ani, doar alegeri europarlamentare și prezidențiale, dar care se anunță semnificativ pentru evoluția de ultimă oră a conștiinței mai sus amintite. În condiții de criză – morală în primul rând, cu ample efecte – tot mai accentuată și de variate forme de intoxicare în urma inhalării aburilor, și ei mai sus amintiți. Efectul general hypnotic al acestei intoxicări se schimbă în unele cazuri cu unul de hiperluciditate, inversare cunoscută și în practica medicală a somniferelor.

Numai că cea pe care o discutăm noi este „practica” politico-socială, căreia îi suportăm (aproape) cu toții ponoasele și vicisitudinile. Importanța care i se dă este reflectată de diferențele dintre sumele alocate de diversele guvernări efemere celor două domenii, de la buget și din multiple alte surse, „mai mult sau mai puțin oneste”; adică, domeniile medical și social-politic.

Dar asta știe (aproape) toată lumea. Mai puțin băgat în seamă este fenomenul de deșteptare a conștiinței în proporție de masă, cu toate că guvernările efemere au acordat aceeași atenție meschină și resorturilor în măsură să o influențeze, educația și cultura, urmărind poate o și mai accentuată rămânere în urmă decât a sănătății publice. Se urmărește adormirea socială, iar îndemnul mobilizator din Imnul național se dovedește cu totul neîndestulător. Se poate face observația că n-am menționat justiția, instituție determinantă în tot acest proces. Așa este, dar… în timpurile astea, să nu vorbim de funie în casa spânzuratului. Și totuși… Mai devreme decât în alte dăți, cu un an, un an jumate, tot mai multă lume se întreabă cu cine să voteze la anul; accentul interesului, nu mai trebuie s-o spunem, cade pe președinte, dar și euro-parlamentarele vor constitui bune motive de confruntare politică și un cuprinzător și realist sondaj de opinie, la nivel de națiune. Răspunsul pe care-l dau cei mai mulți și care apropie situația de cea din urmă cu doi ani este că nu avem cu cine. Iar rezultatul – unul din ele, dată fiind complexitatea melanjului de influențe – este absenteismul electoral. Faptul convine de minune și este întreținut de organizatori, deoarece le garantează succesul, respectiv insuccesul democrației, după cum se vede în declinul sever aflat în desfășurare sub ochii și pe pielea noastră și spre stupefacția lumii civilizate.

Primele semne ale trezirii despre care sperăm că putem vorbi au fost vizibile imediat după alegerile generale din toamna 2016 și s-au concretizat în amplele manifestații de stradă din iarna 2017. Iar printre multiplele lozinci strigate și ridicate pe pancartele manifestanților am putut citi, cu o satisfacție amestecată cu tristețe, „Iertați-ne că nu am fost la vot!”. Faptul că absenteismul convine de minune „grupurilor infracționale organizate” oficiale este dovedit de obstinația și disprețul cinic cu BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

care au fost tratați alegătorii din diaspora, lăsați fără secții de votare și umiliți prin varii procedee birocratice, încununate de succes: nici un sfert din ei n-au reușit să voteze, cu toate eforturile (drumuri lungi, ore întregi la coadă) și protestele. Toate acestea în timp ce milioane de alegători din țară au dat a lehamite din mână lângă secția de votare, „nu mă duc, că n-am cu cine vota”. Am numit acest fenomen Hibernare electorală, într-un titlu la scurt timp după alegeri și înainte de marea manifestație #rezist/ ian.-feb. 2017. Am făcut un apel de principiu la mulțimile care întorc spatele cu nonșalanță unui drept pentru care s-a luptat și s-a suferit atât de mult atât amar de vreme, vizând viitoarele alegeri la care se va repeta conjunctura cu „n-am cu cine vota”, în speranța că oricât de redus impact public ar avea un simplu articolaș, el să declanșeze totuși ceva. Uneori o simplă scânteie poate duce la un incendiu sau „bătaia de aripă a unui fluture în Amazon” poate provoca un uragan la antipozi.

Reluăm câteva pasaje, cu nădejdea unei „manipulări”… constructive. „Ce ar fi fost dacă încă vreo 2 milioane de alegători (de dorit mai multe – n.n.) s-ar fi prezentat la secțiile de votare, exprimându-și nemulțumirea față de întreaga clasă politică românească, care nu îi reprezintă? (În acest context, este nimerit să ne asumăm și câte o cacofonie). Era simplu să se genereze o campanie de o săptămână -10 zile pe rețelele de socializare cu slogane ca „Anulați-vă votul pe care ei nu-l merită!” („Alege să votezi!” – n.n.) și „Nu stați acasă, aprobând în tăcere paraziții țării” etc. Pe lângă cele 40%, adică cei peste 7 milioane care au votat, alți 2-3 milioane de… ne-alegători, anulându-și în semn de protest generalizat voturile, ar fi creat un șoc, printr-o atitudine cetățenească activă. Punând 3 ștampile sau scriind „NU hoției” și „Vrem politicieni, nu politruci și măscărici” pe buletinele de vot (erau (sunt – n.n.) desigur de evitat trivialitățile, dar și lăsarea buletinului alb) ar fi marcat un moment important în istoria democrației românești. S-au înregistrat, e drept, vreo sută-două de mii de voturi anulate pe țară, dar ele sunt în limite normale și pot fi atribuite neglijenței sau întâmplării, nu unei coerențe corespunzătoare unui protest civic.

Ar fi fost de bună seamă un gest colectiv de protest, imposibil de ignorat de către cei vizați, imposibil de răstălmăcit de către televiziunile și publicațiile vândute celor ce sapă din interior prezentul și viitorul țării (ba chiar și trecutul) și ar fi atras atenția în chip original opiniei publice internaționale.

Ei, și ce-ar mai fi fost? Păi, ar mai fi fost că PSD-ul n-ar mai fi avut cele 45% care i-au făcut nedrept de fericiți, ci realele 38%, deoarece voturile lor s-ar fi raportat nu la 40% prezență la vot, ci la vreo 55%, reprezentând un electorat mai conștient și cu atât mai greu de manipulat, de dus cu preșul. La fel, celelalte partide ar fi

221

POLITICA scăzut și ele, presupunând că ar fi rămas exact cu voturile actuale; iar cele mici ar fi căzut sub pragul electoral, în aceleași condiții. Abia atunci ar fi colapsat clasa politică românească. Ar fi vuit presa de toate culorile: „15% din voturi anulate de votanți, câte ale unui partid important!”, „3 milioane de români resping in corpore întreaga ofertă politică la alegerile generale!”, „Ce răspund partidele semnalului dat de popor?”, „Vor continua partidele să se macine în dispute personale și de grupuri de interese?!”. În orice caz, nimic nu ar mai fi fost ca înainte, nici de o parte, nici de cealaltă.

Pretinsa comoditate a celor 60% de absenteiști e falsă, ipocrită. O plimbare până la secția de votare oricum nu strică și un sfert de oră pierdut acolo e neglijabil, pe lângă câtă vreme pierdem cu nimicuri. E ceva mai mult, adevărat, decât să duci hârtia la coș, în loc s-o arunci pe stradă cu nonșalanță. Puțina simțire e cauza și asta e mai greu de combătut; aproape imposibil, în multe cazuri.

Bineînțeles, gândirea contrafactuală, „ce-ar fi fost dacă”, se ramifică, nu rămâne atât de simplistă și putem presupune că dacă tot se vor fi ostenit, dintre cei 2-3 milioane de alegători… suplimentari, unii ar fi votat, având totuși vreo opțiune, iar atunci harta țării cu siguranță nar mai fi fost atât de roșie. Asta deoarece e limpede că acești alți eventuali alegători au o altă calitate cetățenească, civică și un alt tip de conștiință decât… „electoratul tradițional al PSD”. Doar că, din păcate, în situația în care ne aflăm, acest lucru nu se vede, deoarece ei nau binevoit să iasă din bârloguri, unde au intrat în hibernare civică, prea devreme. În schimb se simte acest lucru și se va simți și mai dureros în următorii 4 ani… (!!– n.n.). Dovada că este așa e preocuparea administrației pesediste, dusă până la limita legii și chiar cu încălcarea ei, de a îngrădi efectiv accesul la urne a diasporei și a studențimii, în special (se vorbește la recentele alegeri de 800.000 –1 milion de votanți care s-au văzut din nou în imposibilitatea de a-și exercita dreptul dat de Constituție). Ea, situația, se datorează mai mult celor 2-3 milioane, decât celorlalți, va apăsa asupra conștiinței lor civice, chiar dacă nu o vor recunoaște. Se vor consola, poate, cu strigătele din presă despre diverși dușmanifantomă externi, Soros, americanii, Bruxelles (mai nou „statul paralel” fantomă, iată, astăzi – n.n.)… scoase de artizanii devalizării și despăduririi țării, dar consolarea va fi tot mai slabă. Nici somnul rațiunii, dormit în ziua votului, nici hibernarea cetățenească în general nu pot dura la infinit.

Circula o vorbă în anii 1990, că cine nu votează nare dreptul să vorbească. De bună seamă, nimeni nu-i poate contesta de facto cetățeanului inert acest drept; dar dreptul moral… de a ține teorii politice de pe gard sau din spatele gardului ar trebui totuși să i se refuze. (...)

La următoarele alegeri – anticipate sau nu – vom reveni, amintind în campania respectivă cititorilor noștri

222

propunerea de mai sus. Lupta electorală continuă din a doua zi după alegeri.” (v. Prisma nr. 22/ dec. 2016 – ian.

2017 și 22 nr. 8/ feb. – mrt. 2017).

Cu atât mai mult cu cât matrapazlâcurile organizatorilor vor continua, nu putem să le subestimăm inventivitatea. Convocarea la urne a tot felul de turiști electorali, inclusiv a răposaților, controlul voturilor prin primari și diverși agenți electorali, manopere de iluzionism birocratic la secțiile de votare, BEJ-uri și BEC, poate chiar fenomene… meteo-para-normale nefavorabile alegătorilor neconvenabili (diaspora, studenți). Despre emisiuni radio-tv insidioase, difuzate în momentele cheie, să nu mai vorbim, cu siguranță artiștii manipulării își ascut sculele încă de pe acuma. Școală veche!

Au fost momente, e drept, în câteva rânduri am avut cu cine să votăm în aceste decenii din urmă. Și vorbim despre electoratul nehotărât, căci de cele mai multe ori acesta are rolul decisiv în rezultatul alegerilor. „Nucleele dure” ale formațiunilor politice, stabile, au avut și ele rolul lor, dar nu era suficient pentru a tranșa rezultatul.

Marea masă, în așteptarea ofertelor politice, s-a lăsat vrăjită, intoxicată, cum spuneam la început, de aburii demagogiei și ai obsesiilor propangandistice vetuste și a căzut în capcanele „foștilor”, amânând nepermis valorificarea câștigurilor Revoluției. Marcată de bună seamă, marea masă, cea mai mare parte a populației țării, de teroarea instituită de aceștia în prima perioadă revoluționară, decembrie 1989 – iunie-iulie 1990. De aici, respingerea aproape irațională a „moșierilor”, „legionarilor”, „fasciștilor”, „huliganilor”, a papioanelor care „n-au mâncat salam cu soia” și toate poveștile pe care, icicolo, le mai auzim și azi.

Apoi, pas cu pas, compromis după compromis, am ajuns la ce se vede în jur. Iar conjunctura internațională nu e tocmai propice aventurilor istorice. Istoria oferă îndeobște soluții, chiar în situații extreme, chiar dacă nu foarte vizibile totdeauna, însă e nevoie și de o minimă receptivitate față de șanse. Iar noi…, să nu mai vorbim.

Să nădăjduim că „mintea românului de pe urmă” le va desluși printre… aburii prezentului și cețurile viitorului.

Până la anul se va mai înjgheba vreo formațiune politică de încredere, alternativă la ce avem acum, care să justifice alegerea peste doi ani. Că de anticipate nu cred că putem vorbi, în termeni rezonabili.

Așadar, se apropie alegerile. Iarăși? – întreabă unii.

Să nu ne surprindă din nou nepregătiți, precum venirea iernii pe primăriile și prefecturile de pe întinsul patriei. „Nu stați în casă când ăștia vă fură țara!”. Pe frontispiciul Prismei stă scris de 20 de ani: Atitudinea cetățenească/ Viitorul în mâna fiecăruia/ Rolul decisiv al individului. Cetățene, alege să votezi!

Vin alegerile… Dacă sunt mâine alegeri, cum/ cu cine votați? Dar dacă tot vin, să ne întrebăm de ce, pentru numele lui Dumnezeu, trăim așa cum trăim? Restul sunt vorbe.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE

Mihaela Diana LUPȘAN

BUCUREȘTIUL DE ALTĂDATĂ DIN PERSPECTIVA LUI MIRCEA ELIADE ȘI TUDOR ARGHEZI. PLEDOARIE PENTRU OMUL NOU Activitatea noastră de cercetare științifică a fost axată pe realizarea unui studiu comparativ ce aduce în prim-plan două articole care aparțin scriitorilor Mircea Eliade și Tudor Arghezi, publicate în Vremea, în anii ‘30. La o primă vedere, s-ar putea spune că liantul dintre cei doi scriitori este prezența sacrului și a profanului în operele acestora, însă noi am ales ca punct de focalizare al acestei cercetări problema orașului cosmopolit, din care derivă o altă problemă extrem de abordată în spațiul cultural românesc, și nu numai: problema influențelor.

Cu ajutorul articolului București, centru viril, Mircea Eliade trasează axele spirituale ale acestui spațiu ales. Încă din primul paragraf, el sesizează problema fundamentală a capitalei, un „București plin de păcate și intoxicat de entuziasme ca orice alt mare oraș”41 și recurge la binecunoscuta legendă pastorală ce ilustrează momentul întemeierii Bucureștiului pentru a reactiva în structura românului – acum cosmopolit – specificul național. În timp ce Eliade face trimitere la vremurile mitice42, Arghezi începe articolul Bucureștii pe foițe43prin apel la istorie, la faptele concrete: mutarea capitalei la Brașov: „La o frecventare mai de aproape a oamenilor mari ai Ardealului, regățeanul se sfii să-și verifice impresiile și rămase nițeluș confuz.

Marele nu era chiar pe măsura speranței și făcând toate adunările, cei mai reprezentativi dintre români tot în București trebuia să fie căutați, orașul perdiției infernale”44, însă punctul de vedere al celor doi fini observatori este același: Bucureștiul se afla în pragul degradării morale. La fel ca Eliade, Tudor Arghezi conturează același spațiu degradant, a cărui salvare nu poate veni decât pe calea culturii și a spiritualității specifice neamului nostru, însă ambii își păstrează speranța în natura umană și în destinul cultural al României.

Poetul semnalează o cădere a ființei din planul sacru în profan, iar pentru ca exemplul să fie cu adevărat

41Mircea Eliade, București, centru viril, anul VIII, nr 387, 12 mai,1935, p 10.

42Precizăm că și poetul menționează legenda lui Bucur în Tot Bucureştii. Vezi Tudor Arghezi, Cu bastonul prin București Editura Minerva, București, 1972.

43Articolului Bucureștii pe foițe, a fost publicat în anul 1933 și republicat în volumul Cu bastonul prin București, unde poartă titlul O nouă capitală.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

memorabil, alege să descrie transformările fețelor bisericești:

„O uniformă veche și îndătinată, care s-a menținut grație clerului grec și vieții de izolament a mănăstirilor, dispare de la sine. Îndată ce a fost recrutat în libertatea temperamentului, preotul și-a schimbat comănacul cu pălăria, și-a croit hainele după un desen vertical, apropiat de cetățean, și-a lepădat chica și barba până la evoluția actuală, când briciul legal a intrat în funcțiune, cu tendința să suprime și o urmă de gentilă țăcălie.”45 În același an, dar cu câteva luni mai devreme, Mircea Eliade ridică problema desacralizării omului modern în articolul Despre o anumită experiență46. Pledoaria sa pentru nevoia de a da societatea naștere unui „om nou” care să pună capăt crizei spirituale ce s-a abătut asupra poporului român e reiterată în Glosse pentru 44Tudor Arghezi, Bucureștii pe foițe, în „Vremea”, an VI, nr. 320, Crăciun,1933 , p 15, retipărit în vol., Cu bastonul prin București, Editura Minerva, București, 1972, sub titlul O nouă capitală.

45Ibidem.

46Mircea Eliade, Despre o anumită experienţă, în „Vremea”, an VI, nr. 274, 5 februarie, 1933, p 7.

223

CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE omul nou și culminează cu studiul Myth and Reality (1963), ce reflectă raportul dintre fondul sufletesc al omului „primitiv” și societatea actuală, care, după cum constată istoricul religiilor, este desacralizată. Eliade subliniază că la substanța ontologică a omului arhaic se poate accede numai prin spiritualitate.

Arghezi oferă o imagine de ansamblu a capitalei, pornind de la stradă – cu tot ce are ea de oferit – de la mahala, la monumente istorice, apoi face un popas în instituțiile principale, dezvăluindu-ne tipologii umane creionate, când cu ironie, când cu admirație. Acest oraș cosmopolit, reflectă o lume a contrastelor: „Lângă o vitrină strălucitoare își duce zilele și momentele o lampă cu «gaz» dintro casă scundă îngenunchiată în pământ. O limuzină se încrucișează la răspântii cu căruța hărtănită a unui cal bătrân, iar din localul de petrecere somptuos, unde serviciul se face în trei limbi europene, consumatorul trece la cârciuma cu fumul des din piață, atras de un miros de usturoi.”47 Capitala este un conglomerat de șosele (modern) și ulițe (tradițional) care intră și ies dintr-un oraș al măștilor. Coexistența contrariilor, cum ar spune Eliade, apare și la ființa umană, însă nu diferența dintre clasele sociale frapează, ci felul în care sunt desconsiderați viitorii cărturari ai țării: „În vreme ce sătenii înnobilați de

47 Tudor Arghezi, Bucureștii pe foițe, în „Vremea”, an VI, nr. 320, Crăciun, 1933 , p 15, retipăritîn vol., Cu bastonul prin București, Editura Minerva, București, 1972, sub titlul O nouă capitală.

48Ibibem.

49Ibidem.

50Ibidem.

51MirceaEliade, Despre o anumită experienţă, în „Vremea”, an VI, nr. 274, 5 februarie, 1933, p 7.

224

Domnitori țin și azi la pod, cu discreție uitate, pieile cu blană – cărora cerneala domnească le-a dat împuterniciri în ierarhia socială, savanții tineri ai țării cunosc dificultățile obținerii pentru o expoziție informativă a titlurilor vârâte într-un cufăr cu vechituri, de la posesorii lor bucureșteni.”48 Spirit analitic, Arghezi, scoate la iveală un alt tip de contrast privitor la om – de data aceasta – la omul de cultură, și anume contrastul flagrant dintre esență și aparență.

Chintesența este însăși ființa, cu atât mai mult cu cât titlurile au produs mutații serioase în structa ontologică a provincialilor: „Cu o intuiție admirabilă a valorilor native, bucureștenii, care în bună proporție sunt titrații cel puțin ai unei academii și foarte des ascund în sertar un doctorat, n-au gustul exhibiției de pergamente”49, în timp ce „Frații din Ardeal, în majoritate Doctori, au fost destul de consternați, după unire, constatând puținul preț pe care îl pun regățenii pe douăzeci de ani de studii mărturisiți de o diplomă, neîncadrată în părete, cu lauri plastici și ghindă.”50În timp ce Arghezi sublinia că provincialul e o mască ce se identifică cu hârtia care-i atestă nivelul de pregătire, Eliade atrăgea atenția de a nu cădea în capcana de a vedea doar aspectele negative, care – în mare parte – sunt cauzate de înrâurirea unei politici aberante: „Nu vă uitați că atâția oameni sterpi și netrebnici urcă pe scara măririlor. Nu acesta este criteriul Bucureștiului, al orașului care mai mult decât oricare alt oraș românesc poate avea comanda spațiului. Ceea ce se întâmplă în zilele noastre este un accident, o imbecilitate politică.”51 Creionat obiectiv, Bucureștiul lui Arghezi este un oraș viu, care necesită timp pentru a fi descoperit. Cu toate că Arghezi prezintă stricăciunile cauzate de modernitatea metropolei, de pildă, faptul că individul optează pentru uniformizare în detrimentul singularizării, inclusiv în plan cultural și educațional, sau că renunță la tradiții și se înscrie într-o lume a contrastelor care stă sub semnul profanului, poetul alege să vadă ceea ce contează cu adevărat în acest oraș cosmopolit: „Din tot ce face omul, tot omul e mai interesant, cu nivelul lui sufletesc.”52Pe de altă parte, Eliade vede în contrast complementaritatea: „Cu cât se va cosmopoliza mai mult – cu atât Bucureștiul va servi mai sincer românismul”53, deoarece acest oraș cosmopolit, aflat la bataia vânturilor culturale dintre Orient și Occident, revelează o lume a contrastelor care e generatoare de noi mijloace de realizare a creației. Înfluențele culturale la care e supus orașul, au menirea de a-l forța săși cerceteze și să-și probeze propriile resurse în materie de creație artistică. Influențele străine sunt precum „un banchet la care e invitată toată lumea. Cine rezistă, bine, cine nu, se intoxică și piere. Ca și alcoolul, cultura este un mijloc de selecție.”54

52Tudor Arghezi, Bucureștii pe foițe, în „Vremea”, an VI, nr. 320, Crăciun, 1933, p 15, retipărit în vol., Cu bastonul prin București, Editura Minerva, București, 1972, sub titlul O nouăcapitală.

53Mircea Eliade, Despre o anumită experienţă, în „Vremea”, an VI, nr. 274, 5 februarie, 1933, p 7.

54Ibidem.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

NIHIL SINE DEO

Mihaela ALBU

DIALOGUL ȘTIINȚĂ-RELIGIE OGLINDIT ÎN LITERATURA ROMÂNĂ (POEZIA GÂNDIRII: ÎNTRE ÎNCIFRARE ȘI REVELAȚIE) Introducere: Epoca modernă, epoca dialogului știință-religie-artă Căutării dintotdeauna a înțelesului Lumii, dar mai ales a devenirii ei și a misterului mereu apropiat și niciodată atins al Ființei Supreme care guvernează această Lume, încercărilor de decriptare a marilor întrebări despre om și sensul vieții lui pe pământ le-au fost închinate mii și mii de răspunsuri. Știință, religie, artă – trei domenii care par a fi despărțite, dar care se întâlnesc toate chiar în aspirația permanentă de a descifra miracolul existenței și de a înțelege sensul ei major. Este deja cunoscut că între primele două, dar și între ele și artă (aceasta înțeleasă în sensul general al cuvântului) apar în ultima vreme din ce în ce mai frecvent surprinzătoare (dar numai la prima vedere) apropieri; cu atât mai uimitoare cu cât sunt aduse în discuție de oameni ai științelor exacte.

A pune în contact primele două teritorii ale gândului și ale ființei (cu extindere către planul manifestărilor artistice) înseamnă – într-o anume măsură – a încerca să aduci în lumină o serie întreagă de alte fațete ale adevărului care își așteaptă descoperirea în modul nostru de a ne înțelege pe noi înșine și de a ne cuprinde laolaltă cu lumea în care trăim, lume care – la rândul ei – se află într-o tot mai accelerată schimbare.

Cu atât mai urgente sunt reflectările acestui dialog în zonele artei și ale culturii, care, și ele, au ceva (chiar multe) de spus despre noi, ori despre trecerea noastră pe acest pământ.

Despre o legătură „intimă” între religie și artă scrisese la noi Nichifor Crainic în cartea primită cu mult interes datorită conținutului ei și abordării temei religioase de pe poziții filosofice, Nostalgia paradisului. „Biserica umple în lume un gol spiritual; arta,

55NichiforCrainic, Nostalgiaparadisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 126.

56Aşa îl va numi mai târziu, analizându-i cărţile (Puncte cardinale în haos, Nostalgia paradisului şi Ţara de peste veac) Petru Ursache, acestea, spune prefaţatorul, „fiind înzestrate cu puteri mis-

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

un gol estetic”55, mai spunea „providențialul om” Nichifor Crainic.56 Științele se conduc după ce pare a fi adevărul întrun moment dat.

Din perspectiva esteticianului Tudor Vianu, de exemplu, științele au un caracter specializat și de aceea influența lor este limitată; în schimb, religia, filosofia și arta au influențe expansive, integratoare57.

Ele furnizează propriile răspunsuri și dau iluzia dezlegării misterului. Etimologia latină a termenului știință ne conduce ea însăși direct spre cunoaștere. Alături de științele numite „exacte”, filosofia, prin chiar conotația denumirii ei, vine cu înțelepciunea marilor gânditori, apropiindu-se de palpabil deopotrivă prin gând/ aspirație și rațiune.

De-a lungul timpului și de-a latul istoriei gândirii și înțelepciunii omenești, relația filosofiei cu poezia a cunoscut abordări diferite – de la ascendența și primatul uneia sau al alteia până la simultaneitatea celor două modalități ale cunoașterii. Indiferent de modul de abordare, și filosofia și poezia ne conduc de fapt spre înțelegere, spre o permanentă aspirație de a înțelege neînțelesul lumii. Căci ceea ce depășește gândirea și înțelegerea noastră se materializează de fapt într-o aspirație permanentă către Divinitate.

O „întâlnire a extremelor” (am preluat formularea care a dat chiar titlul unui cunoscut volum al lui Solomon Marcus58!) are loc tot mai frecvent și mai natural în timpurile moderne. O ceruse la început de secol 20 (prin toate lucrările sale, dar îndeosebi în Estétique), Pius Servien, cel care era conștient că punea bazele „unei noi estetici științifice” și îl aprecia pe Pascal pentru puterea acestuia de a „reuni forțele frumuseții și ale științei”. Așa cum singur afirmă, un punct de plecare în ceea ce privește dialogul știință – artă îl găsise așadar în scrierile sale Pius Servien, în tice capabile să dinamizeze adâncurile sufleteşti şi să le solidarizeze în ideea ortodoxă şi naţională.” (v. Prefaţa la Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p. 6).

57 Tudor Vianu, Filosofieşipoesie, Ed. Enciclopedică, 1971, p. I, II, 12, 13.

58Solomon Marcus, Întâlnirea extremelor. Scriitori în orizontul ştiinţei, Paralela 45, Piteşti, 2005.

225

NIHIL SINE DEO clasificarea și analiza celor două limbaje (științific și liric) sau în analiza ritmului în poezia franceză. Și Matila Ghyka insista pe relația număr (știință) și poezie, arătând că „ritmul și numărul erau concepte asociate în antichitatea greacă și rădăcina etimologică rhein (a curge) din rithmos și arithmos era aceeași, val, curgere de accente sau de monade.”59 Despre cele două tipuri de gândire și deci de înțelegere a lumii, despre relația omului cu Ființa supremă, într-o interpretare filosofică directă (ce pleacă de la marile filosofii ale lumii) ori îmbrăcată în haine lirice de amplă meditație vom găsi referire și la alți scriitori-gânditori români (chiar dacă nu preponderent teoretizate), cum au fost – într-o epocă – Mihai Eminescu, iar mai apoi – Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu ș.a.

1. Gândirea și gândirismul sau despre scriitorii „mijlocitori” dintre Pământ și Cer

căutare a identității artistice și a unui specific românesc. Așadar, într-un astfel de peisaj se distinge dintru început o revistă și o „generație” de scriitori din jurul acesteia. Publicația a fost fondată de scriitorul Cezar Petrescu și gazetarul D. I. Cucu, alături de Gib Mihăescu, și a apărut inițial la Cluj (1921), mutându-se apoi la București. În paginile noii reviste se vor strânge nume de notorietate ca Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Dumitru Stăniloae ș.a. Sunt scriitori cu individualitate creatoare proprie, dar ceea ce îi va uni pe toți cei care vor semna în Gândirea va fi înscrierea deliberată sub semnul tradiției, dar și sub semnul specificului religiei ortodoxe. În formularea celui care va deveni mentorul și directorul revistei, Nichifor Crainic, „artistul gândirist este un mărturisitor al neamului întru Dumnezeu, un mijlocitor între pământ și cerul nostru, între noi și arhetipul de frumusețe, de perfecțiune.”63

Intenționăm în cele ce urmează să ne oprim cu deosebire asupra unui fenomen cultural care a fost interzis ori prezentat distorsionat în perioada comunistă, un fenomen cultural care a umplut un gol spiritual în epocă, gol ce pornea dintr-o imperioasă nevoie de Dumnezeu și de credința creștină. Este vorba despre curentul cunoscut sub denumirea de „gândirism”, inițiat și promovat de un mănunchi de scriitori din jurul revistei Gândirea60. Esența acestei generații poate fi definită și prin știința și arta de a scrie o literatură/ poezie în care fiorul mistic să se altoiască și să se împletească armonios cu tradiția, cu tot ceea ce reprezentau pentru ei trăsăturile de autenticitate românească.61 „Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realități vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul și ritmurile cosmice. Dar strămoșii Românilor erau deja creștini, în timp ce neamul românesc se plăsmuia între catastrofe istorice. Așa că simpatia față de Cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc – ci ca o formă a spiritului liturgic creștin”, scotea Mircea Eliade în evidență specificul spiritualității românești62.

Fondarea Gândirii se leagă de perioada imediat următoare înfăptuirii României Mari. Este momentul în care, într-un peisaj socio-politic generos, se instituie un climat general de efervescență creatoare – o abundență și o diversitate de nume (de scriitori sau de reviste), un climat spiritual nou, axat pe un ideal de

Apariția doctrinei gândiriste, puse sub auspiciile

59Idem,

op. cit., p. 213.

60Mulţi dintre scriitorii reprezentativi din cercul Gândirii – pentru

simplul fapt că au aparţinut grupării şi că au promovat autohtonismul creştin ortodox (gândirismul fiind supranumit şi ortodoxism!) – au plătit cu ani grei de închisoare (şi chiar cu viaţa) după 1944, adică după interzicerea importantei publicaţii.

61Referitor la creaţia artistică a acestei grupări, în cunoştinţă de cauză, în calitate de contemporan şi prim monograf, Gh. Vrabie

226

afirma: „în gândirişti găsim pe cei dintâi chinuiţi de misterul divin, pe cei dintâi căutători de Dumnezeu. (Gh. Vrabie, Gândirismul, Ed. Cugetarea, Bucureşti, f.a., p. 201).

62MirceaEliade, “Destinulculturiiromâneşti” înDestin, Caietul 67, august 1953, p. 27.

63Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ed. I, Ortodoxie şi Etnocraţie, 1936, p. 157.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

NIHIL SINE DEO ortodoxiei și ale tradiționalismului, nu este întâmplătoare, dacă luăm în considerație aspectele socio-politice ale începutului de secol 20, „criza morală” prin care trecea societatea (nu numai românească!), proliferarea marxismului cu consecințe grave în inducerea unei concepții ateiste despre lume și viață tineretului universitar. Generația de creatori reunită în jurul Gândirii va lupta astfel pentru „readucerea lui Iisus în Țara mea64” și implicit pentru „încreștinarea intelectualității noastre”65.

Este momentul în care, așa cum va scoate în evidență Gh. Vrabie, este nevoie de „încordarea omului de a se smulge, de a evada din carcera pozitivismului spre orizonturi tainice ale lumii, spre divinitate”, acesta fiind „singurul climat ce convine lui și sufletului omenesc în genere.”66 Deși originali și diverși în activitatea creatoare, scriitorii care au colaborat la Gândirea s-au reunit sub aceleași trei axe – așa cum adesea se va observa în analiza fenomenului cultural respectiv –, acestea fiind „mitul sângelui” (tradiția), autohtonismul și ortodoxismul. Așadar, locul important și repede stabilit al grupării gândiriste în spațiul cultural românesc s-a datorat, așa cum tot monograful revistei îl sublinia, acestui „ideal comun al unor suflete logodite cu neamul și Dumnezeirea”.67 Scriitorul trebuie să fie un „mijlocitor” între Dumnezeu, izvor al frumuseții, și „inima neamului care aspiră după ea”. Aceasta era menirea pe care i-o cerea Nichifor Crainic creatorului român.

Având o certă autoritate de mentor și teoretician al orientării sub care își înscriseseră creația mari scriitori, autoritate consfințită și prin eseurile publicate în paginile revistei și adunate în trei volume68, Nichifor Crainic își pune propria poezie sub semnul ortodoxismului, altoit în multe poeme pe tradițiile folclorice vechi, o poezie în majoritate de înaltă spiritualitate, direcționată pe două orientări majore. În definirea și observarea lor, vom lua ca puncte simbolice două versuri ale aceluiași Nichifor Crainic din poezia Iisus prin grâu: „Și-nomenea dumnezeirea/ Și îndumnezeia pe om.”

Sunt aici cuprinse două orientări care pot fi dezvoltate în cele două teme majore ale poeziei gândiriste, după cum urmează : 1.1. „înomenirea” lui Dumnezeu, umanizarea ortodoxiei, tendință care își are rădăcinile în literatura scriitorilor gândiriști (Crainic, Voculescu, Blaga, Pillat) hrănite de seva ortodoxismul nostru folcloric.

64

Un eseu al lui NichiforCrainic este intitulatastfel!

Vrabie, op. cit.,p. 74.

66Idem, p. 91.

67Ibidem, p. 77 (s.n.).

68Nostalgia Paradisului, Punctecardinaleîn haos, Ortodoxieşietnocraţie.

69Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, p. 104.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018 65Gh.

„Personalitatea Mântuitorului, cu taina covârșitoare a Dumnezeului înomenit pe care o închide în ea, rămâne izvorul inepuizabil al inspirației artistice și culmea inaccesibilă, mai presus de orice imagine din câte au încercat să ne sensibilizeze”69, o va exprima și direct (în eseuri) Nichifor Crainic, nu numai sub metafora poeziei.

1.1.1. Nichifor Crainic și poezia „înomenirii” lui Dumnezeu Ideolog al curentului literar înfiripat în jurul revistei, după cum am mai amintit, dând direcții și orientând tematic, prin eseurile sale, Nichifor Crainic este în același timp și poetul care continuă calea poeziei tradiționaliste printr-o „autohtonizare a religiei creștine, cultivând un filon folcloric ce nu exclude nici panteismul, nici păgânismul.”70 Acest prim aspect al creației sale a fost adesea observat de critică. Dumitru Stăniloae, de exemplu, cu autoritatea-i cunoscută, remarca faptul că „creștinismul lui Nichifor Crainic nu se reduce la preceptele teologice învățate din Evanghelie și din cărți, ci e un creștinism manifestat în practicile și datinile poporului român, care și-a păstrat autenticitatea lui neslăbită și nealterată în satele noastre.”71În „șesurile natale”72 – din care provenea fiul de țăran (ajuns cu studii la Viena, apoi la o catedră universitară și pe scaunul de academician), datinile străbune, comuniunea om-natură, natura însăși reprezentau esența vieții omului pe pământ și de aceea prezenței lui Dumnezeu în toate câte sunt îi aduce poetul „prinos” și îi compune versuri de laudă: „Întâiul gând ți se cuvine Ție/ Putere creatoare.” (Prinos).

Astfel, „înomenirea” lui Dumnezeu (și e de subliniat ineditul termenului poetic!), chipul divinității văzut în toată creația sa face ca pământul, „întreaga natură cosmică” să fie percepută de Crainic – în interpretarea părintelui Stăniloae – ca „un rai potențial în care a așezat Dumnezeu neamul omenesc.” În „Iisus prin grâu”, poetul, la „înserare”, aspiră să-l vadă pe Fiul lui Dumnezeu – sub specie aeternitatis – mergând din nou printre oameni, „înomenit”, „gustând prietenia”, vorbind „cu vorbă dulce” și lăsând „o urmă luminoasă” pe pământ. În Puncte cardinale în haos insistase pe „vecinătatea dumnezeiască” și pe „voința primordială din care izbucnesc înălțările și se încheagă capodoperele nobleții omenești. În ea e Dumnezeu, reflectat ca soarele în fundul mării.”73 Nu este întâmplător nici faptul că Nichifor Crainic a tradus din Rilke, propunând pentru versiunea românească a unui volum, titlul Povestiri despre bunul 70v. Aureliu Goci, Postfaţă la Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Timpul, Iaşi, 1996, p. 151.

71Dumitru Stăniloae, „Poezia creştină a lui Nichifor Crainic”, Prefaţă la vol. Şoim peste prăpastie, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 7.

72Titlul unui volum semnat de Nichifor Crainic şi apărut în 1916.

73NichiforCrainic, Puncte cardinale înhaos, Ed. Timpul, 1996, p. 86.

227

NIHIL SINE DEO Dumnezeu.

Ca un leit motiv, nostalgia după vremurile mitice în care „Sân Petru și Moș Dumnezeu” veneau printre noi ca „oaspeți omenești” apare adesea sub diverse variante. Astfel, Paradisul pierdut este pentru poet acel timp al „înomenirii” divinității, acel timp în care, cum scrisese și Eminescu în basmul său, „Dumnezeu călca încă cu picioarele lui sfinte pe pământ”. La Nichifor Crainic, în „Terține patriarhale”, dorul de timpul acela inocent, în care „Sân-Petru și Moș Dumnezeu”74 râdeau („dulce”) „de neștiința noastră pământeană”, se transformă într-un adevărat lamento. Istoria omului este desfășurată în poezia sa de la vremea în care oamenii „mici, se înfășurau în minunile divine”, la cea când „cununa nemuririi, vestejită,/ Mi-ai desfoiat-o, Doamne, de pe cap” și până la „căderea” mitică pentru care poetul aduce slavă („Atunci – mărire Ție!

Am căzut”). Era timpul în care – odată cu căderea – Omul a primit viața, împreună cu „voință, trudă, vis și libertate”.

Astfel, viața trăită pentru creație, viața fiecăruia este înțeleasă ca fiind nu altceva decât multiplicarea infinită a lucrării lui Dumnezeu („În brațul meu ești, Doamne, și lucrezi/ Și-n truda mea, cu mine laolaltă,/ Te bucuri sângerând ca să creezi.” Și de aceea, „înomenirea” lui Dumnezeu continuă în toți oamenii, „în frații mei, în faurii vieții”, așa cum va scrie poetul în continuare.

Volumele lui Nichifor Crainic (Țara de peste deal, Șesuri natale și Darurile pământului) sunt văzute, pe bună dreptate de către Petru Ursache, prefațatorul volumului Puncte cardinale în haos, într-o reală coerență, într-un ansamblu care „definitivează un sistem imagistic profund original din perspectiva frumosului teologic: șesurile, râul, țara, astrele, lumina, munții, codrii apar ca simboluri sacre: ele reprezintă semne ale divinității ce se lasă a fi ghicită în formele sensibile ale naturii.”75 1.1.2. Poezia lui Lucian Blaga: confluența umanului cu divinul Un „ortodoxism de natură populară”, cu un Dumnezeu familiar, apropiat de om, credințele vechi, precreștine (sau paleo-creștine) făcându-și simțită adesea prezența, vom întâlni și la Blaga. Din mitul folcloric, dintr-o ortodoxie care nu a intrat în conflict cu credințele păgâne, Blaga gândește, simte și scrie o poezie în care dezvăluie, așa cum observa printre primii cercetători ai operei sale, Gh. Vrabie, „o divinitate care invadează în noi în sensul unei confluențe a umanului

74A

se remarca formula de familiaritate demonstrând un pas de apropiere cu divinitatea!

75Petru Ursache, Prefaţă la Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Timpul, Iaşi, 1996, p. 6 (s.n.).

76Gh. Vrabie, op. cit., p. 227 (s.n.).

77Lucian Blaga, Trilogia culturii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, p. 177.

228

cu divinul”76. „Sunt beat de lume și-s păgân”, va afirma el în „Lumina raiului” din primul volum, Poemele luminii. În studiul intitulat „Spiritualități bipolare”, filosoful-poet semnala pe de o parte „orientarea spre transcendență” a spiritualității creștine, „transcendentul absolut” care, chiar în contact cu omul, rămâne totuși „inaccesibil înțelegerii acestuia”, dar și aspectul „foarte concret” al doctrinei creștine: „sâmburele mesajului creștin”, cum îl numește el. Acesta constă în aceea că „dumnezeirea s-a plimbat în carne și oase printre oameni în persoana lui Isus, adică ideea că eternitatea a despicat vremelnicia ca o pană, făcânduse vizibilă.”77 De aceea Blaga inserează uneori în poezie motivul divinității ca existență apropiată celui inocent: „Când eram copil78 mă jucam cu tine/ și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie”, dar, o dată cu pierderea ingenuității, poetul (omul) îl pierde pe Dumnezeu „pentru totdeauna” într-o contopire cu universul înconjurător – „te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh și pe ape.”

(Psalm). Astfel, Dumnezeu nu e numai „înomenit”, ci identificabil în Creația sa, ascuns în natură, „mocnind sub copaci” (În munți). Paradoxal însă, fiind peste tot și în toate, divinitatea pare a se ascunde, iar în încercarea de dialog, în zbaterea căutării, poetul constată că aceasta nu-i mai răspunde, devenind „muta, neclintita identitate” care nu mai cere „nici măcar rugăciunea” (Psalm). Toată ruga înălțată se dovedise, de altfel, inutilă și pentru cei îndrituiți să se roage pentru oameni, călugării, cei care, în lumea marcată de cântecul sfârșitului (de „cântecul de lebădă” venit „din cer”), „și-au închis rugăciunile/ în pivnițele pământului. Toate-au încetat/ murind sub zăvor” (Din cer a venit un cântec de lebădă). Omul-creație, omul-copil al Celui de Sus se raportează totuși permanent la cel care i-a dat viață, la cel care „l-a semănat între brazdele lumii.” (Învierea).

1.1.3. Vasile Voiculescu și „sistematizarea stilului ortodoxist” Deși îl consideră pe Voiculescu poetul care „a reușit să sistematizeze cel mai bine stilul ortodoxist”, Nicolae Manolescu79 îl percepe totuși ca pe un poet fără trăire autentică, cu o poezie îndelung meșteșugită,80 un tradi-

78După

„îndepărtata copilărie” va „striga” mereu „sângele” poetului (v. „În marea trecere”), motivul „copilăriei depărtate” apărând adesea în poezia blagiană (v. şi „Linişte între lucruri bătrâne”) 79Nicolae Manolescu, “Metamorfozele poeziei”, în Poezia română modernă, p. XLVII. 80Această percepţie poate fi, desigur, consecinţa mesajului din poemul intitulat chiar Poezie, o Ars poetica voiculesciană, comparabilă cu Testamentul lui Arhezi, poem care cuprinde în vers BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

NIHIL SINE DEO ționalist „nu de substanță, ci de stil”. În acest univers artificial (din perspectiva lui Manolescu), îngerii „devin niște locuitori banali ai satelor și ai câmpurilor.” Ori, din contră, tocmai apropierea și coborârea către concretul universului perceptibil omului sunt motivele poetice care ne fac să înțelegem această „banalitate” cu sensul de înomenire a întregii creații divine. „Prin mijlocirea îngerilor se pune omul în legătură cu Dumnezeu”, va arăta Călinescu. La acuza că poezia voiculesciană (sub acest motiv literar) ar fi fost influențată de Blaga sau Rilke, Călinescu dă replica, subliniind că „îngerii lui Voiculescu sunt autentici”. Motivul revine frecvent, poetul e obsedat de aceștia, „râvnea” să ajungă printre ei: „Nu te mai faci înger, cum râvneai odată” (Înger animat) și îi simte familiari: „L-am cunoscut de cum l-am zărit” (L-am lăsat de-a trecut). În universul în care și un plop slăvește Creația – „își nalță foișorul de frunze în vânt și slavă” (În vie) – , în care pământul îl așteaptă „pe Domnul primăverii” și-l întâmpină plecat, Iisus vine în lume odată cu întreaga natură trezită la viață, regenerată, reînviată – trimiterea la înviere fiind, desigur, subînțeleasă: „Iisus venea cu iarba. Și sălciile-n vad/ Din bumbi de muguri proaspeți își descheiau vestmântul/ Și-n cale ploconite i-l așterneau, plocad.” (Flori).

1.2. În căutarea lui Dumnezeu sau aspirația către paradisul pierdut, neliniștea și „îndumnezeirea” omului. Într-o trecere în revistă a „poesiei noastre religioase”81, Nichifor Crainic insistase pe „taina covârșitoare a Dumnezeului înomenit”. Însă, chiar adus atât de aproape de om, chiar „înomenit”, Dumnezeu rămâne „culmea inaccesibilă”, iar taina creației divine, în loc să fie descifrată, este mereu și mereu sporită de „lumina” poeziei. Nu ne sugerase aceasta în mod poetic Blaga în celebrul său vers: „Eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină”? Cu cât poetul-om crede că se apropie cu lumina arteide misterul divin, cu atât înțelege că măreția Creației este inaccesibilă.

Sub acest aspect, aspirația, ca și „întâlnirea” Omului cu divinul, dar și cu filosofia căutării ori cu marile întrebări pe care și le-a pus permanent ființa umană (reiterate mereu de scriitori) apar într-o Poezie care a creat tradiție în literatura universală, dar și în literatura română, pe lângă Nichifor Crainic, prin Vasile Voiculescu, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi ori Horia Stamatu. „Dacă ar fi să căutăm un criteriu universal, pur

esenţa trudei cu cuvântul a oricărui creator care „s-a băgat surugiu la cuvinte”. Ov. Crohmălniceanu, dimpotrivă, îl numeşte „poetul cu cea mai pronunţată înclinaţie religioasă” (Literatura română între cele două războaie mondiale, II, 1974, p. 285), iar Ion Pillat îi consideră de asemenea poezia ca fiind „cea mai religioasă.” (apud Ov. Crohmălniceanu, op. cit., p. 286).

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

omenesc, pernă moale pentru îndoielile și nesiguranțele noastre de inși singuratici, nu l-am putea lămuri decât în aspirațiile primordiale și obscure ale sufletului către izvorul transcendent al vieții. Istoria culturilor omenești ne vorbește de existența în timp și în spațiu a acestor aspirații prin care sufletul năzuiește la recunoașterea de sine însuși a lui Dumnezeu. E ceea ce se numește în termen teologic necesitatea mântuirii.”82Astfel exprima succint, pentru a dezvolta apoi, Nichifor Crainic căutarea Paradisului, zbaterea și durerea celor „rămași-pe-dinafară” din cauza lipsei lui. „Îndumnezeirea nu se adaugă ființei ca un element cu totul exterior, heterogen și fără aderență la structura sa reală, ci ea, rămânând bineînțeles, în primul rând, rodul acțiunii harului dumnezeiesc, reprezintă în același timp și dezvoltarea unei aptitudini firești a făpturii umane. Să nu uităm că adevărata stare a omului, regimul său ontologic primordial, în care a fost constituit de Creator era tocmai starea de Dumnezeu creat; conferită prin chipul și asemănarea lui Dumnezeu din el; în afară de ea, omul nu mai este om; natura pură este o abstracție. Iată prin urmare, că suntem obligați să ne îndreptăm tocmai spre aceste regiuni și stări de adâncime ale ființei umane, atunci când vrem să-i cunoaștem esența sa autentică. /…/Nu putem concepe omul în afara acestei relații esențiale cu Dumnezeu și în afara tensiunii cu Centrul inefabil al vieții și ființei sale”, accentuase André Scrima83.

Concluzii Viziunea apofatică este prin urmare o caracteristică a ortodoxiei (implicit a modului în care este gândită relația omului cu Dumnezeu de către scriitori ca Octavian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu.

Desigur, ei nu o teoretizează (precum A. Scrima, Origen ori Grigore de Nyssa ș.a.), ei nu sunt teologi. O subînțeleg, o gândesc în tot ceea ce scriu pentru că acesta este specificul modului de a-L „raționa” pe Dumnezeu ca un mister impenetrabil cunoașterii. Cu alte cuvinte, arta ține în egală măsură de știință și de religie; de matematică și de filozofie, de spirit și de materie.

Au demonstrat-o la noi scriitorii gândiriști, cei pe care ideologul grupării (Nichifor Crainic) îi numise fără rezerve (și cu autoimplicare!) „scriitori creștini” sau, așa cum va sublinia în alți termeni și Gh. Vrabie, pentru ei „divinitatea nu mai este o problemă conceptual pusă, ci o adâncă și intensă trăire”84.

81v.

„Poesia noastră religioasă”, Conferinţă rostită în limba germană la Universitatea din Zagreb, 4 iunie 1943.

82Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, p. 85 (s.a.).

83AndréScrima, op. cit., pp.118,119 (s.a.).

84Gh. Vrabie, op. cit., p. 201.

229

NIHIL SINE DEO

Dumitru VELEA

Despre Schimbarea la față a omului prin cartea Zarea din Somn de Dumitru Toma Mehr Licht! s-a deslușit în șoaptele din urmă ale lui Goethe, fără să se știe dacă lumina ochilor îi slăbea, sau dincolo de umbrele din cameră întrezărea mai multă lumină. Și una și alta este posibil, sau amândouă deodată. Dintre simțuri, se spune că vederea, cel mai spiritualizat dintre ele, slăbește primul și că auzul rămâne încă mult timp în urmă să dea de știre ce se petrece cu omul după trecerea de prag, când ajunge între lumi; iar după unele ridicări de pleoape, mirosul pare a fi simțul ce dă semne asupra prezențelor din zona improbabilului din ambele părți de lumi și, după anumite revelări și revelați, chiar mireasma este ceea ce desemnează sau dezvăluie prezența cu adevărat a ceea ce este. Nu întâmplător osemintele unor sfinți au fost descoperite chiar după această mireasmă degajată prin necălcate locuri pline de pietre și spini. Și iarăși, nu întâmplător, ea se regăsește ca element costitutiv în opera unor poeți de intensă și grea substanță creștină.

Să urmărești traseul omului, după trecerea „pragului fără ușă”, parcă atras de această mireasmă, să înaintezi pe treptele devenirii sale mântuitoare, în locurile de consonanță, unde se strâng și se petrec drama cea mică a omului și drama cea mare a divinității, este ceea ce încearcă poetul Dumitru Toma cu a cincia carte, Zarea din somn; carte ce, prin urmare, se așază firesc într-un anumit și progresiv sistem poematic. Ea pare smulsă dintr-o zonă de schimbare la față a omului din care se primesc doar semne, improbabile și acelea, o zonă în care se săvârșește al doilea cerc al devenirii întru divin a omului. Primul cerc s-a deschis și s-a închis, cu reluările sale cu tot, în ultimele șase săptămâni ale omului, dinaintea trecerii „pragului fără ușă”. Dumitru Toma s-a aplecat asupra lui în primele trei cărți, Fereastra dinspre lume (Ed. SimArt, Craiova, 2009), Umbra și fumul (Ed. Aius, Craiova, 2010) și Marginile lumii (Ed. Aius, Craiova, 2011). Pe al doilea cerc l-a deschis cu Sitarul străveziu (Ed. Aius, Craiova, 2013) și-l continuă cu elementul mijlocitor, Zarea din somn, închizându-l, fără închidere, cu Ceață și veghe. Ele se urmează, fiecare pe cercul său, în număr de trei, cu catene între ele și reluări, și mai ales cu „rimări” funcționale de pe un cerc pe altul, de importanță deosebită fiind elementul mijlocitor, el reușind, prin preluarea și depășirea primului termen și apoi prin deschiderea elementului al treilea ce se închide cuprinzător, să facă 230

saltul și trecerea dintr-o triadă într-alta. Este o bucurie a spiritului să le urmărească năvădeala și țesătura, ca într-un covor cu flori pe față și noduri pe dos, în consonanță cu determinări ale dramei omului și a Divinității în procesul recuperărilor de sine. Deocamdată, și urmând ordinea, ne restrângem la acest element mijlocitor, de pe cercul al doilea, la cartea Zarea din somn.

Mai întâi un mănunchi de întrebări: Să fie o zare în somn? Să fie somnul o condiție a zării? Și cine este în somn și a cui este zarea, a cui posibilitatea de a o vedea, de a o apropria și cunoaște? – sunt întrebări pe care acest titlu, Zarea din somn, le impune spre a face cât de cât lumină într-un ținut poematic. Și dacă locuim poematic pe acest pământ, după cum pe drept se exprima un poet german, atunci motto-ul săpat de Dumitru Toma pe frontonul acestei cărți, „Adevărul Luminii le umbrește pe toate”, problematizează și mai mult întrebările de mai sus, adăugând altele: Somnul este o umbrire din partea Luminii? Și omul trebuie să încerce o dezumbrire pentru a ajunge la adevărul Luminii? Dar unde este el situat, în somn sau în zarea din somn? Adâncind, în zarea din somn există umbrire? Ori, prin umbrire omul poate să vadă? Câte întrebări solicită un titlu și cum poetul impune cu exigență locul situării unei cărți, ornat spus și nu tocmai, luminișul ei! Ar trebui desfășurată o carte și încă ceva pentru a cuprinde o parte din răspunsurile la aceste întrebări. Să ne strecurăm povestirea pe sub umbra lor ademenitoare.

Cartea Zarea din somn se deschide asupra dramei omului pe drumul mântuirii, al redescoperirii divinului din sine în întâlnirea divinității, într-un timp și spațiu și cauzalități bine determinate duhovnicește, în limite simbolice și poematice. Să le luminăm analogic după modelul dramei lui Iisus, la incidenţa acestei cărți și, firește, în continuarea celor anterioare. Dumitru Toma privește, de data aceasta, ceea ce se petrece cu omul după trecerea de prag în primele șase săptămâni, adică, după modelul sacru, de la învierea și până la înălțarea Domnului. Firește, ele nu trebuie înțelese în măsurile obișnuite, ci în cele neobișnuite, sacre și poematice și mai ales revelatoare și revelatorii.

Poetul nici nu se apleacă asupra unei debordante imaginații existente în domeniu, cu „vămi” și alte cele, venită din zone de simple presupuneri, din afara cunoșterii proprii după modelul christic. El se adâncește BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

NIHIL SINE DEO în descifrările dramei omului în omologiile cu drama Fiului Domnului. Iar în ceea ce privește apariția unor semne, prin unele poeme, din rezonarea culturii noastre creștine cu alte culturi, indiferent de timp și spații, precum cea egipteană sau tibetană, ele vin să confirme tocmai puterea și adevărul religiei revelate.

Atingerea propriului și adevăratului cer înseamnă atingerea cerului întregii lumi. Din Cartea tibetană a morților, se știe, o asemănătoare și neasemănătoare perioada este de 49 de zile, iar din cea egipteană, Amduat, scriere găsită intactă pe pereții unui mormânt, cu hieroglife și desene, este de douăsprezece ceasuri – ambele desfăcute psihanalitic de Jung, respectiv de Andreas Schweizer. La Dumitru Toma totul se desfășoară analogic cu modelul dramei lui Iisus, însă cu adaosuri poematice venite din zona de zi cu zi a observației, diurnă, și din zona trăirilor transubiective, nocturnă. Căci iarăși după modelul christic, omul pentru a se împlini întru divin are nevoie de patruzecișidouă de generații. Ar părea că aceste adaosuri vin dinspre Egipet, însă ele țin de fondul imagistic general al omului: a raporta viața omului la cea a lumii și a mișcării cosmosului. Cu alte cuvinte, viața omului ține cât un an, cât o zi cu cele două părți ale sale, diurnă și nocturnă, sau cât o clipă. Pentru popoarele care credeau în nemurirea sufletului, după viață urma moartea și învierea, analogic, după partea diurnă a zilei urma trecerea prin partea nocturnă, când omul este adormit, cu triumful zorilor și al trezirii. Presupuneri consolatoare și intuiții scăpărătoare. Religia revelată, spre o mai directă înțelegere de către om, a „preluat” termenii: și pentru perioada de după trecerea de prag a numit omul adormitul, adică omul este doar adormit, el fiind viu pe calea mântuirii. Și nu numai, ci și pe calea creației, el fiind numai adormitul, căzut întrun somn greu, în care ceva se petrece și se preface cu sine, în care are loc o trezire. Aici se situează marea taină a creației și vieții.

Revenind, acum capătă sens și dă lumină analogia acestei perioade a dramei omului cu modelul christic de la înviere la înălțare. Aici omul este adormit – și în somn lumea i se dă ca un vis. Ba cu mai multă lumină și conștiință divină, poetul zice zarea din somn, fiindcă rămâne în lucrare prin procesul de despărțire de trup și humă, aburul divin suflat de la începuturi „pe nări”, în ipostază de duh sau spirit, cum se zice cu o vorbă filosofică. Ce se petrece, de fapt, aici, pe traseul acestor șase săptămâni, de „cale lungă”, cu omul și drama sa, cu adormitul? Dumitru Toma se lasă dus, mai bine zis, atras ca o albină de mirosul florii, după care se întoarce la stup încărcată de nectarul pe care-l transformă în miraculoasa miere. E de uimire precizia traseului, însă ea este tot atât de bine înscrisă în taina creației, ca și facerea mierei. Analogiile nu sunt doar modalități firești de cunoaștere, ci și deschideri revelatorii ce vin în sprijinul rațiunii dialectice – și aceasta dată după modelul christic al divinității. Dumitru BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

Toma execută, prin intuiție o primă analogie: ceea ce se petrece cu Iisus în ultimele șase săptămâni dinaintea răstignirii, deci când cerul coboară pe pământ prin Cuvântul întrupat ca o realitate nemaivăzută până atunci, în care ființa divină sălășluiește în ființa omenească, prin dogmatica chenoză. În câteva vorbe spus, în acest moment, Dumnezeu vrea să-i reamintească omului esența sa, tot astfel fiind și el făcut din abur divin și humă, din suflet și trup. De amintit, i-a tot amintit, acum trebuie să-i reamintească. Și unul din momentele esențiale ce i-a fost omului dat să vadă este acela din noaptea de pe muntele Tabor – Schimbarea la față a Domnului, adică vederea ipostasului divin. Cei trei apostoli, Petru, Iacov și Ioan, luați de Iisus cu el, la smulgerea din somnul greu în care căzuseră, au văzut cum Domnul „S-a schimbat la față înaintea lor”; cum „fața Lui a strălucit ca soarele și hainele I s-au făcut albe ca lumina”; cum „I s-au arătat Moise și Ilie, stând de vorbă cu El”; și cum, din norul care i-a acoperit, s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc desfătarea: de El să ascultați!” (Matei, 17, 2-3). De fapt, au văzut ceea ce era și este, străluminarea, trecerea prin lumină ca lumină. Nu întâmplător revelația respectivă apărută pentru cei trei apostoli vine după ce mai înainte, Iisus îi întrebase pe ucenici privitor la identitatea sa, „Cine zic oamenii că sunt Eu?” și după ce le vestise suferințele și moartea Sa și le luminase ce cale au de urmat: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze; pentru că oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va găsi. Și ce-ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei, 16, 24-26). Cu aceste date cruciale se încarcă intuiția poetului Dumitru Toma și i se luminează în punctul central analogia cu corelația sa: dacă Fiul Domnului, pentru a-și arăta omului esența, firea divină, a trebuit să treacă prin schimbarea la față, aici, pe pământ, tot astfel trebuie să treacă și omul printr-o schimbare la față „dincolo”, pe calea dramei și mântuirii sale, printr-o despărțire și recuperare a firilor două, suflet și trup, aidoma cu ceea ce s-a fost revelat și adeverit cu Fiul Domnului.

Precum cu Domnul pe pământ, așa și cu omul în cer.

Poezia Bătrânii din umbră o spune cu prisosință: „Iați capul în palme și rabdă și plânge,/ Bătrânii din umbră îmi umblă prin sânge./ Custura și zvonul ascut cu migală/ Și maci și ciocoare îmi scutură-n poală/ Când vatra și cerul se-aleargă spre mare,/ Iar eu între ele sunt pus în frigare.// Să plângi dacă poți și de limbă te mușcă,/ Din cale nimic nu mă-ntoarce în cușcă,/ Nici dacă odihna ți-ar fi strai de ciulini/ Să am boarea subțire atunci când suspini/ Să-mi rânduie taina schimbarea la față/ Cât ghemul meu pierde întruna din ață.// Frământ lutu-n amurg și-n zori îl întind/ Ca să calc fără teamă spre cer să-l cuprind/ În 231

NIHIL SINE DEO snopul ce-ar strânge toate spaimele lor/ Și cu minear renaște din câte mă dor.” (s.n.). Mai mult, așa cum fața Domnului „a strălucit ca soarele și hainele I sau făcut albe ca lumina”, deci revelarea în și ca lumină nefirească, tot astfel și omul este trece prin foc, între „vatră și cer” este „pus în frigare”. Aceasta trebuie înțeles ca ardere a ceea ce este „tină” și rău, a ceea ce dezbină, a pământului din om, fiindcă focul susține în deschidere și revelație iubirea lui Dumnezeu față de om și, în același timp, ridicarea omului prin iubire în iubirea lui Dumnezeu. Simbolul acestei arderi și iubiri, al schimbării la față a omului, este axul întregii cărți a lui Dumitru Toma. Pe această „cale lungă”, de șase săptămâni, cât este de la Învierea și până la Înălțarea Fiului, sau în termenii poetici ai autorului, de la amurg până în zori, omul este în ardere și preschimbare cu umbra în față și fumul în spate, deci într-o avansare ce-o știe Domnul și o suportă omul. Ea este elementul acestei cărți mijlocitoare, care „rimează” cu cel din cartea mijlocitoare anterioară, Umbra și fumul.

Pentru a evidenția cum se petrece această ardere și preschimbare, să ne amintim modelul christic de pe traseul Înviere-Înălțare cu care vine în omologie și schimbarea la față a omului. Iisus s-a arătat de câteva ori, cu un alt fel și același trup, mai întâi femeilor, Mariei Magdalenea, Mariei mama și însoțitoarelor lor, sub chipul unui Înger, apoi ucenicilor Cleopa și Simion în drum spre Emaus, necredinciosului Toma și ultima oară ucenicilor la Marea Tiberiadei, când lea umplut mreaja cu pește. Se observă că sunt trei faze ale apariției și prezenței sale, celor apropiați prin naștere și salvare; ucenicilor, comunității restrânse; și ucenicilor în acțiunea lor obișnuită, dar simbolică, împlinită de voința Sa. Ele se petrec aidoma, în analogie, și cu omul. Însă pentru asta trebuie să ai, ca poetul, un ochi mai mult, un ochi pe care să-l fixezi, ca filosoful, reflexiv și dialectic.

Timpul se întinde de la amurg până în zori; omul este prins în starea de adormire, de somn și vis, cartea chemându-se Zarea din somn, și este constituit din trup și duh (suflet, spirit), dintr-o parte precară și alta divină. Pe traseul schimbării la față a omului se instituie trei etape asupra cărora poate să dea seamă legea identității cu nonidentitatea. Poetul lucrează intuitiv, nu reflexiv („Înainte-i în lumină/ Și-năuntru e-ntuneric –/ Două-ntr-una se îmbină.// Cine oare ne spune,/ Când pe-o ață-așa subțire,/ Sunt trei capete de lume?// Din ispită și din vină/ Întunericul le-adună/ Și-țesându-le-n lumină,/ Pânza stă să ne supună”, Sunt trei capete de lume), de aceea nici nu trebuie să ne întrebăm dacă el și-a pus sau nu problema, fiindcă sunt legi dialectice și divine dincolo de puterea noastră, gândindu-ne doar că nu trebuie să știe bobul de grâu că el trebuie să moară ca să dea roadă multă. a) identitatea dintre trup și suflet, dintre trupul ca amintire și sufletul neconștient de despărțire. Această 232

fază, a afirmației, se petrece în somn, mai exact spus, ca în somn, stăpânită de vis, de un fel de vis. În adormire. Prima parte a raportului, trupul, prin limitația internă, pe care tinde să o depășească, se deschide spre a dispărea și dispare în cea de-a doua parte, în suflet. „Vechea taină și misterul/ Îmi arată-ntruna cerul/ Și mă-ndreaptă cam pe unde/ Poarta m-ar putea ascunde.// Într-un colț de geană verde/ M-ar petrece și m-ar pierde/ Peste pragul fără ușă,/ De vâltoare, de cenușă” (Din lut, în cer). Această parte, a trupului, cu lumea sa, în această deschidere devine amintire, iar cea de-a doua pare a se reduce la această „deschidere” a trupului, deși se mișcă în propriul spațiu și timp, al duhului. Se vede cum sufletul preia, ca amintire, lumea trupului cu tot ceea ce i-a aparținut acestuia: senzații, percepții, concepții – cu ceea ce acestea au cuprins, însă acest conținut, trecut ca amintire, este „scuturat” de țărâna de jos și de egoismul lăuntric, de răul ce rămâne în afară, așa cum de altfel și există.

Aici cartea lui Dumitru Toma abundă de stări și elemente ale lumii de dincoace, însă toate purtate de amintire în ceea ce se poate spune, în primă instanță zarea din somn. Dialogul cu cei rămași dincoace, în lumea manifestă, dar și cu cei din acea zonă, este greu de instituit (amintind aici de aceleași constatări din Cartea tibetană a morților, sau de descrierea anumitor experiențe și observații științifice), iar cel cu Divinitatea încă nu se instituie. Fiecare „parte” se află ca și cum ar fi de o parte și alta a unui râu (numit de unii Lethe, de alții Apa Sâmbetei), însă ce se aud sunt vorbele „dusului” și emoțiile poetului purtate de poeme.

Ele se nasc din situații dramatice și exacte, dureroase și adevărate, deși vin ca prin vis, din amintire. Totuși, celor de aici, ridicați spre împlinire în duh, nimic nu li se poate prefera din cele înșelătoare, ale lumii manifeste, unde cândva omul se zbătuse prins în plasa sentimentelor, afectelor și dorințelor materiale. Din când în când în amintire apar izbucniri ale simțurilor care repede pier în lupta cu conștiința și divinul ce este invitat la acest năstrujnic joc. Până la urmă această luptă sfârșește în pace, cum se știe, și acest joc rămâne o replică firavă la marele joc al Divinității („La drum piciorul îmi scapă în vad/ Și văd că mă trage ața în iad.// Când să mă cațăr cerul se scutură/ Iar setea își stinge chipul în ciutură,// În cercuri și umbre pornite agale/ Din jocul încins de mâinile Tale”, Setea își stinge chipul în ciutură). În această fază se întâlnesc apariții fulgurante, fragmentare, parcă eterice, ivindu-se prin ceață și retrăgâdu-se în lumină, dar fără să se poată institui dialogul, fiind încă din lumi diferite. „Oamenii cu părul ud/ Se prefac, dar nu m-aud/ Și mă văd cam câte sufăr/ Să le-ngrop la mine-n cufăr.../.../ Fir-ar fi să nu se vadă/ Ce se ninge drept zăpadă,/ În lumina ochilor/ Și-n rugina din izvor// Care rânduie pe maluri/ Umerii ieșind din apă,/ Creștete și mâini și dealuri/ Ce se-apropie și-mi scapă.” (Umerii ieșind din apă); „Am văzut cândva BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

NIHIL SINE DEO de-aproape o fărâmă dintr-un sfânt/ Înmuiată în lumină, ieșind vie din pământ./ Căuta vița de vrej, spre răscruci pășea agale/ Cu privirea în răchită și țărână în sandale.” (O fărâmă dintr-un sfânt); „Unii sfinți țin buza-n jos, alții-nfig sprânceana-n sus./ Nu știu carear putea duce crucea noastră spre apus.// Să străbată grohotișuri pe cărări stinse-n tămâie,/ Legământul din sandale să nu-l spuie nimănuie.” (Legământul din sandale). b) nonidentitatea dintre trup și suflet, dintre trupul ca amintire și sufletul conștient de despărțire. Cu vorbele poetului: „...trupul se desface/ Din ce este că nu-i place,/ Și se-ntoarce când se duce/ În tăcerea din răscruce...” (Se întoarce când se duce). Această fază, a negației, se petrece în zarea din somn, când se ajunge parcă la o stare de veghe, când visul își capătă realitate și sufletul conștient poate să observe ceea ce îl deosebește de trup, fie el ajuns și ca amintire, adică „prelucrat” de conștiință. Adormirea este trezire, trezire din vis. Prima parte a raportului, trupul din amintire, deși tinde să se deschidă spre suflet, este văzută în limitația sa; iar sufletul apare ca încărcat de opoziție față de trup, ca negație față de acesta, ca altceva față de el. Fiecare parte își preia lumea proprie, prima ca amintire, a doua ca neamintire, sau ca reamintire la nivelul speciei, al șirului de generații înscrise în devenire și mântuire, cu reflexii din ceasul dintâi al creației („Hai, cât lumea nu e trează,/ Să-ți arăt cum lanceput,/ Sufla vântul de amiază/ Peste coapsa ta de lut.// Iar spre seară, până-n zori,/ Se făcea că dintr-o ceață/ Intrau toate în răcori/ Și doar către dimineață/ Se trezeau dormind în flori...”, Se făcea că dintr-o ceață); fiecare parte se autonomizează și antinomizează una față de cealaltă. Acum omul pare că este de veghe, firește în zarea sa, iar Dumnezeu pare că doarme, „cu capul pe-o mânăstire”, cum s-a zis întro doinire. Cu omul de veghe în somnul Său.

Aici trupul ca amintire, umbra lui persistă în despărțire față de suflet; și sufletul luminează și lasă să cadă lumină în zona trupului: în lumină se vede partea de tină și umbră a trupului, și peste umbra trupului se vede cum se întinde lumina stăpânitoare. Una prin alta se văd în despărțire și-n proprie determinare. Umbra și păcatul se luminează din partea cealaltă, a sufletului – însă ele nu mai sunt „vii”, ci doar amintiri cu consecințe ce, după poet, sunt fără consistență, altele fiind cerințele dramei omului sfâșiat aici și necesitățile mântuirii sale, care toate țin de un proces ontic al recuperării omului sub cupola divinului, a cuprinderii părții în Unu ce pe toate le adună și leagă. Omul, partea se surprind în individualitatea și limita lor și, prin aceasta, solicită să vadă, să înțeleagă legătura, ceea ce pune la un loc, intuind că aceasta este de aceeași esență, că se află și-n sine. În despărțire omul se vede singur și în același timp îi solicită Domnului să se vadă și el în despărțire pentru a se lumina unitatea, legătura și „taina” dintre ei. O spune primul poem al BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

cărții: „Sparge-te cerule, rouă te-adună,/ Patimi și treceri din ape în spumă,/ Taină legată în rostul ce strînge/ Vremea și locul la mine în sânge,/ Din zări și adâncuri în care-am închis/ Întregul ce-a ars, a rodit și s-a stins.// Sparge-te cerule, rupe-te-n două,/ Cușmă te-adună sub care nu-mi plouă./ Și miezu-mi arată din care mă trag/ În piatra pe care-o zidesc și o sparg/ În Ceea Ce Este să crească mereu/ Cu toate într-Unu din care sunt eu.” (Toate într-Unu).

Deși sufletul era în mare parte supus trupului și materialității lumii, el mai poartă din determinările acestea doar amintiri; deși trupul era în genere stăpân, el ajunge ca o umbră, fără putere să-și mai impună voința. La început, tot ce a aparținut lumii de dincoace se zbate să nu fie învins, ca apoi să se retragă în amintire, ca o umbră ce se topește în lumină; și tot ce aparține sufletului încearcă să se impună, să depășească materialitățile, ca apoi să se retragă dincolo de acestea. Este o desfășurare de opoziții și antinomii, Blaga ar fi zis de paradoxuri dogmatice, între trup ca amintire și suflet ca parte divină, pe care poetul Dumitru Toma o surprinde și o expune ca și cum toate ar fi „prezențe” de dincoace. O zare în somn, apărută din visul omului despărțit de trup, purtându-l ca amintire! „Așteptarea-i grea și sumbră,/ Are măduvă de umbră/ Și țăpligă de răcoare,/ Mă întunecă și doare.// Și cu smocuri de tătar/ Dă durerea la o parte/ Din poteca prin mărar/ Ce-mpreună și desparte./.../ Mă întoarce când mă duce/ Unde-o fi pânza subțire/ Și ca zorii so usuce/ Se apucă să-i răsfire./.../ Și-am visat cum caș fi fost/ Stâlp în vatra nu știu cui,/ Că-mi găsește cerul rost/ Cât mă simt al nimănui.” (Îmi găsește cerul rost, s.n.). Omul, în această despărțire, pare singur, cu povara faptele sale purtate în memorie; el nu mai poate să se ascundă, ca-n ceasul căderii, când Domnul l-a strigat: Unde ești, Adame?, ci parcă îl auzim, la ceasul întoarcerii, strigând: Unde ești, Doamne?, deși Domnul este aproape, chiar în sine însuși, și lucrează la transformare sa, la schimbarea feței omului, la mântuirea sa. În partea cealaltă, a sufletului conștient de despărțire, acesta privește în sine ca într-un vas transparent, vede înlăuntru și în afară, nimic nu-i tulbură vederea, mai mult, vede cum Dumnezeu este aproape, de un fel cu sine, și diferit față de cealaltă parte. „Anul e cât săptâmâna./ E puțin până la Tine/ Și-s atâta de aproape,/ Mai că te ajung cu mâna...// Simt că Te încing cu gândul/ Și Te-ascund în sân la mine/ Să visezi, că-Ți vine rândul,/ Cum mai rupt, în somn, din Tine.” (Sunt atâta de aproape).

Mai mult, deși Dumnezeu este în somn, se joacă cu El, ca și cum toate și totul ar fi un joc, Astfel se deslușește în această despărțire a omului, însă altfel concepe Domnul. Contraste și contradicții! c) identitatea identității cu nonidentitatea dintre trup și suflet, adică identitatea dintre cele două raporturi anterioare, dintre afirmație și negație. Acesta se petrece prin despărțirea fiecărui termen din raportul 233

NIHIL SINE DEO nonidentității, în care fiecare parte apare și ca alt ceva, excluzându-se una pe alta și suprapunându-se alternativ. În acest proces se preia și se depășește și primul raport. Fără să exemplificăm întreg acest câmp teoretic, se cuvine lăsate la iveală anumite determinante poematice intuite de Dumitru Toma în această zonă a întrezăririlor din care el și-a făcut obiect și preocupare, sau mai bine zis, în care și-a deschis un luminiș. Poemele sale se „rotunjesc” rapid în sintetizarea poetică și nu lasă chiar la vedere desfășurarea lor analitică, treptele enunțate și inerente constituirii lor.

Mai mult, este un loc de urcuș și de grea descifrare teoretică pentru care se cuvine multă stăruință și lumină. Dacă în primul raport a fost o adormire și o afirmație, în cel de-al doilea o trezire și o negație, acum, prin această identitate a lor adormirea preluată în trezire devine viziune, poetul zice zarea din somn, fiindcă trezirea este în somnul Domnului. Ele se petrec pe calea conștiinței și a reflexiei, a reamintirii, dar la nivel ontic, asta este ca și cum în nectarul florii trebuie să vezi mierea, abstrăgându-te de la efortul și arta albinei. Iată ce spun câteva versuri din poemul Năvădeli în șapte gânduri, deci năvădeli ale covorului istoric al lumii (metaforă hegeliană și a bieților țărani români): „Într-o vreme cât o spuză/ Se lăsase somnul greu/ Și în bezna din lumină/ Adormise Dumnezeu.// Printre gene se făcea/ Că-I scăpase de sub haină/ Rostul care întorcea/ Florile din fân în taină./ De acolo dezveleau/ Petrecute-n borangic/ Poamele când născoceau/ Miez și sâmburi din nimic –/.../ Eu m-aleg din toropeală/ Să adorm în visul Lui.” O adormire a adormitului în visul lui Dumnezeu este de fapt o depășire a adormirii, o trezire și situare într-o a doua ordine de existență, o schimbare la față a omului. Însă ca ea să se petreacă, trebuie mai întâi ca fiecare parte a raportului să se despartă în sine ca alt ceva, și tocmai prin aceasta, acest alt ceva să preschimbe negația în afirmație, adică printr-o răsucire dialectică să se obțină o nouă identitate.

Mai întâi, partea divină își are contrastul în manifestare: „Și în bezna din lumină/ Adormise Dumnezeu” și, în derivare, „dorința omului” de a-l vedea, prin această manifestare, în asemănare cu sine „...și cât Dumnezeu visează/ Pe răstavul Lui de pluș,/ I-aș croi o cale brează/ Să-L sloboadă din urcuș./.../ Să-I aud tălpile goale/ În cenușa de zăpadă,/ Cu prăjina prinsă-n șale/ Jucând sârba în ogradă!// Prin codanele încinse/ De pelinul Lui fierbinte,/ Pe de-a-ntregul parcă prinse/ Într-o roată ce nu minte.” (Aș croi o cale brează). Atenție! Aceasta este o „cale brează”,

234

ce trebuie, în același timp, răsucită și depășită într-o cale bună. Din perspectiva omului, a părții manifestate, rămasă încă în amintire, există o aceeași contradicție în sine, ce luminează acel alt ceva al său, aburul de la început, gândul, acea mireasmă care dă seamă de prezența sufletului: „Scade trupul, gândul suie/ Și se-ntoarce înapoi/ Ca mireasma în gutuie/ Și amarul în zăvoi.” (Doar de s-o deschide cerul). Însă nu este suficient, și, de aceea, omul îl invocă pe Dumnezeu pentru săvârșirea schimbării la față. Îl cheamă să-l treacă prin curățirea, lucrarea și prelucrarea Sa; îl cheamă în manifestare, adică în contradicție cu sine, să acționeze asupra sa prin acel alt ceva al Său. Astfel se ajunge în identitate partea „întunecată” a omului cu partea manifestată a Domnului. Și în acest timp, omul solicită Divinității să-l treacă prin curățire, să-i fie spălată partea „întunecată”, să i se vânture pământul din el, pentru a accede la a doua identitatea, cea mai înaltă, desăvârșită, nu a părților, ci a întregurilor și esenței, adică a schimbării la față a sa. Să fie prefăcut „rouă-n Soare” și frământat „în țărâna (...) de atunci”, în țărâna din clipa întâie a creației sale, când și aceasta, prin acțiunea Domnului, trebuie să fi fost infuzată de o altă calitate (pierdută prin „cădere”). „Doamne, vino când se-arată/ Partea mea întunecată/ Și o spală că Tu poți/ Cu lături de pe la porți.// Și mă face rouă-n Soare/ Frământată de picioare/ În țărâna mea de-atunci,/ Eu cobor, iar Tu tot urci.// Te apropie cu gândul,/ Văzul, mila, făptuirea/ Că se vântură pământul/ Și ne-aduce risipirea.” (Când se vântură pământul). Mai mult, ne-o spun versurile, acestea, omul cel vechi, „coboară” odată cu țărâna din el, cu ceea ce aparține morții și spală „lăturile de pe la porți” – și Domnul tot urcă. În această clipă, de tensiune maximă, se luminează existența celor două drame covârșitoare, a omului și a Divinității, ajunse la limita tragicului. Omul îi solicită Domnului să se apropie, prin toate esențialele sale atribute „gândul,/ Văzul, mila, făptuirea” spre a fi răscumpărat și mântuit, spre a se împiedica „risipirea” amandurora, căci cu el s-a petrecut Schimbarea la față și apariția omului cel nou.

Dumitru Toma este un poet cu sistemă, de avengură creștină, care, prin deschiderea creației poetice asupra uneia dintre cele mai retrase zone omenești și divine privitoare la viață și moarte, ne face să auzim glasul omului din cele șase săptămâni după trecerea „pragului fără ușă”, în „dezbatere” cu Divinitatea, și să-i vedem schimbarea la față.

BANCHETUL, 31-32-33 / 2018

$ i

$ PHPEUX DO 8QLXQLL 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD GLQ 'DWD QD‫܈‬WHULL RFWRPEULH UHDOă QRLHPEULH RILFLDOă

/RFDOLWDWHD &RPXQD 6XEFHWDWH 0XUH‫ ܈‬VDW &ăOQDFL &ăWXQXO ‫܇‬ă‫܈‬WLQD MXGH‫܊‬XO +DUJKLWD ( PDLO G KXUXED#\DKRR UR $&7,9,7$7( /,7(5$5Ă VHFUHWDU OLWHUDU DUWLVWLF 5kVX OXPLL 'HYD UHGDFWRU OD ]LDUXO *ODVXO $UGHDOXOXL 'HYD UHGDFWRU ‫܈‬HI DO UHYLVWHL &RPHUаXO KXQHGRUHDQ HGLWDWă GH &DPHUD GH &RPHU‫܈ ܊‬L ,QGXVWULH D -XGH‫܊‬XOXL +XQHGRDUD '(%87 Ì1 35(6Ă vQ ]LDUXO ³6WHDXD 5R‫܈‬LH´ GLQ 7J 0XUH‫ ܈‬YHUVXUL

'(%87 Ì1 35(6$ /,7(5$5Ă vQ UHYLVWD 9DWUD GLQ 7J 0XUH‫ ܈‬SUR]ă VFXUWă vQ 5RPkQLD OLWHUDUă FX SUR]ă &2/$%25Ă5, '( $ /81*8/ $1,/25 OD UHYLVWHOH 9DWUD ‫܈‬L 9DWUD YHFKH 5RPkQLD OLWHUDUă /XHDIăUXO 2UL]RQW ‫܈‬L 2ULHQW ODWLQ 7UDQVLOYDQLD $WHQHX 7ULEXQD 'LVFREROXO )DPLOLD ‫܈‬L $O FLQFLOHD DQRWLPS 9R[ OLEUL $UGHDOXO OLWHUDU 6HPQH (PLD ‫܈‬L $UKLSHODJ 3URYLQFLD &RUYLQD $UJH‫ ܈‬2JOLQGD OLWHUDUă %DQDW 3RHVLV 2EVHUYDWRUXO 7RURQWR ± &DQDGD $V\PHWULD 3DULV )UDQ‫܊‬D UHG ‫܈‬HI 'DQ &XOFHU $JHUR *HUPDQLD 2SLQLL FXOWXUDOH ‫܇‬FRDOD QRDVWUă 3DUDGLJPD &HQDFOXO GH OD 3ăOWLQL‫ ܈‬6DHFXOXP %DQFKHWXO HWF &2/$%25Ă5, /$ 5(9,67( '( 8025 0RIWXO URPkQ 8U]LFD ‫܈‬L ‫܇‬RSkUOD 5kVX OXPLL« $/7( &2/$%25Ă5, 5RPkQLD OLWHUDUă &URQLFD 79 ± UXEULFă VăSWăPkQDOă WLPS GH Fk‫܊‬LYD DQL UXEULFă SHUPDQHQWă GH FULWLFă OLWHUDUă OD ]LDUXO &XYkQWXO OLEHU $GHYăUXO +DUJKLWHL 0HVDJHUXO 7UDQVLOYDQ *ODVXO $UGHDOXOXL /XPLQD :HHN PDJD]L 'DYD &ăOăX]D 6WHDJXO UR‫܈‬X ‫܈‬L 0DWLQDO &2/$%25Ă5, OD 795 &OXM '(9$6$7 'HYD 5DGLR 'HYD 5DGLR &OXM 5DGLR 7LPL‫܈‬RDUD 5DGLR %XFXUH‫܈‬WL )21'$725 Э, 5('$&725 Э() DO UHYLVWHL 2SLQLL &XOWXUDOH 'HYD

5($/,=$725 GH HPLVLXQL FXOWXUDOH OD 5DGLR 'HYD $QWHQD ± 'HYD ‫܈‬L 2QH 7Y ± 'HYD 5$',2 7,0,‫܇‬2$5$ ,QWHUYLX UHDOL]DW GH UHGDFWRUXO 9HURQLFD %ăODM 5$',2 520Æ1,$ &8/785$/ ,QWHUYLX GH &ULVWDQ %OHRWX UHDOL]DWRUXO HPLVLXQLL 5HYLVWD /LWHUDUă 5DGLR ЮL /HFWXUă GLQ FUHDаLD SURSULH ± QRLHPEULH R 5$',2 7,0,‫܇‬2$5$ LQWHUYLX UHDOL]DW GH UHGDFWRUXO 0LKDL -XQHD 35(0,, 35(0,8/ ,, SHQWUX SUR]ă OD &RQFXUVXO Ä,PQ YkUVWHORU GH DXU´ 7J -LX /2&8/ , 3( ‫܉‬$5Ă 3UR]ă VFXUWă OD )HVWLYDOXO 1D‫܊‬LRQDO ³&kQWDUHD 5RPkQLHL´ HGL‫܊‬LD 35(0,8/ 5(9,67(, $7(1(8 /2&8/ , ³0ăUXO GH DXU´ %LVWUL‫܊‬D 35(0,8/ ³&($ 0$, %81Ă &$57( '( 8025 $ $18/8,´ 7J -LX SUH‫܈‬HGLQWHOH MXULXOXL $UWLVWXO SRSRUXOXL 5DGX %HOLJDQ ',3/20Ă '( (;&(/(1‫܉‬Ă DFRUGDWă GH &RQVLOLXO -XGH‫܊‬HDQ +XQHGRDUD 35(0,8/ 3(1758 352=Ă SHQWUX URPDQXO &2%$,, DFRUGDW GH 8QLXQHD 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD )LOLDOD $OED +XQHGRDUD ‫܈‬L &RQVLOLXO -XGH‫܊‬HDQ $OED 35(0,8/ '( (;&(/(1‫܉‬Ă DFRUGDW GH 8QLXQHD 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD )LOLDOD $OED +XQHGRDUD ‫܈‬L &RQVLOLXO -XGH‫܊‬HDQ $OED 35(0,8/ 3(1758 '5$0$785*,( SHQWUX YROXPXO GH WHDWUX $/ ,, /($ $'$0 35(0,8/ 3(1758 23(5$ 201,$ SHQWUX vQWUHDJD DFWLYLWDWH OLWHUDUă DFRUGDW GH 8QLXQHD 6FULLWRULORU )LOLDOD $OED +XQHGRDUD 6FULLWRUXO XPRULVW '80,758 +858%Ă HVWH FXSULQV vQ 'LFаLRQDUXO *HQHUDO DO /LWHUDWXULL 5RPkQH YRO ( . SS FRRUGRQDW GH $FDG (XJHQ 6LPLRQ ЮL HGLWDW GH $FDGHPLD 5RPkQă vQ DQXO '80,758 +858%Ă HVWH SUH]HQW vQ 6&5,,725, $, 75$16,/9$1,(, 'LF‫܊‬LRQDU FULWLF LOXVWUDW SXEOLFDW GH 8QLXQHD 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD )LOLDOD &OXM (GLWXUD (LNRQ &OXM 1DSRFD S 5(3(5( ,'(17,7$5( 520Æ1(‫܇‬7, GLQ -XGH‫܊‬HOH &RYDVQD ‫܈‬L +DUJKLWD GH ,RDQ /Ă&Ă78‫܇‬8 ‫܈‬L (ULFK 0LKDLO %52$1Ă5 (GLWXUD (XURFDUSDWLFD 6I *KHRUJKH S $172/2*,( '( 32(=,( 520Æ1Ă &217(0325$1Ă YRO (GLWXUD 7LSR0ROGRYD ,D‫܈‬L SS PDL ± LXQLH $OED ,XOLD SDUWLFLSDQW OD &RORFYLXO URPDQXOXL URPkQHVF FRQWHPSRUDQ FRQGXV GH 3UH‫܈‬HGLQWHOH 8QLXQLL 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD 1LFRODH 0DQROHVFX FX FRPXQLFDUHD ),&‫܉‬,81(" (9$=,81(" 18888 %/2* 92/80( 38%/,&$7( 12$37($ 818, 0(',& '(%87 YROXP FROHFWLY GH GHEXW OD (GLWXUD &DUWHD 5RPkQHDVFă ,8%,7$ 0($ ( 25$ ,1'(;Ă5,, YHUVXUL

5(=(59$‫܉‬,$ '( =Ă3Ă&,‫܉‬, &$57( '( &2/25$7 0,17($ %81Ă 6($5$ '2018/( 0$11« 81 6&253,21 3( &2175$6(16 '( 925%Ă &8« ,16201,, %,1()Ă&Ă72$5( 6&8=$‫܉‬, &Ă 1( $0 &8126&87 %$/$08&8/ '5$*267($ 0($« &521,&, 79 GLQ YUHPHD ]ăSăFLаLORU GH WUDQ]LаLH &5,0( ‫܇‬, 675Ă/8&,5( 1$785Ă 9,( &8 6&253,21 6(17,0(17$/ $&2/2 ‫=(܇‬80 ‫܇‬,« 5Æ6(0 $0$1‫܉‬,, *$,‫(܉‬/25 &8 &$3 '( 6758‫& ܉‬$57( '( &2/25$7 0,17($ &2%$,, &,7,7258/ '( ,/8=,, (9$'$‫܉‬,, ',1 &/(;$1( 6&253,21,60( $/ ,, /($ $'$0 &$ 2 )/($1'85Ă ,8%,5($ ,$*2 ± 6)25Ă5,( '( /8; $5$1.$ 1e1, 6$8 &$1$3($8$ &8 6&Æ5‫ ܉‬ 6Ă 9Ă 6381 &(9$« %$7( 9Æ178/ 35,1 &Ă0$5Ă $‫܇‬$ &5(' (8« %,528/ '8‫܇‬,/25 '( $&$6Ă 63(5,$‫܉‬,, ',1 3Ă'85($ &$,/25 /29( 6725,(6 ± IăUă VHQWLPHQWH 1(%81$7,&,, ),/,$/$ &$6(, '( 1(%81, ‫܇‬2)(5, Ì1 &$03$1,( FRPXQLVWR DJULFROă Ì1&Ă 18 ( 35($ 7Æ5=,8 FURQLFL OLWHUDU RSWLPLVWH 6&5,,725, &217(0325$1, ',1 -8'(‫܉‬8/ +81('2$5$ 32(=,, &Æ5&27$‫ (܇‬ 0,62*,18/ %,1( 7(03(5$7 6321',/2=$ /$ ‫܇‬$53(/( &8 &/232‫(܉‬, &,8085/,$ &8 '5Ă&8,(/, URPDQ (6(85, &521,&, &521,&+(7(« /,7(5$5( /$ %2'(*$ Ä75, 6&+(/(‫܉‬,´ «'$ &,1( $ =,6 &Ă 6817(0 1250$/," 6&(1$5,7$ HVHX IDQWH]LH 6ă QH PDL UHDPLQWLP GH« 0,&52%,2*5$),, &R‫܈‬EXF -HURPH 6HFHOHDQX 6LQ 7RSkUFHDQX (3,*5$0( ‫܇‬,« 6&8=$‫܉‬, &Ă 1( $0 &8126&87« $ ' 3 $JHQ‫܊‬LD 'X‫܈‬LORU FX 3OXWD 6&+(36,6 0,&52%,2*5$),, 6(17,0(17$/( ,0« 326,%,/$ 583785Ă 92/80( &2/(&7,9( &,1( $, )267 '801($7$ '2018/( 9$/(17,1 6,/9(6758" $172/2*,$ &23,/Ă5,(, $172/2*,$ ³80258/ 5()250(, 5()250$ 80258/8,´ ‫܉‬,*$1,$'$ 12, 381&7( '( 9('(5( 2 $172/2*,( '( 8025 520Æ1(6& $172/2*,, 38%/,&$7( 3( 3/$1 -8'(‫(܉‬$1 SUR]ă WHDWUX ‫܈‬L YHUVXUL

5()(5,1Я( &5,7,&( vQ UHYLVWHOH 5RPkQLD OLWHUDUă 9DWUD 2ULHQW ODWLQ 7ULEXQD $UGHDOXO OLWHUDU 2ULHQW ODWLQ $UKLSHODJ 3URYLQFLD FRUYLQD 7UDQVLOYDQLD $JHUR 'LVFREROXO ‫ ܈‬D

è £

è £ ǡ ǡ £ è

5RPkQFD 6LPRQD +DOHS FkƕWLJă XOXLWRU GXSă XQ PHFL FDUH SăUHD Vă L ILH SRWULYQLF WXUQHXO 5RODQG *DUURV $PHULFDQFD ± QXPăUXO XQX DO $PHULFLL ± HVWH EăWXWă GH URPkQFD 6LPRQD +DOHS QXPăUXO XQX PRQGLDO 0HFLXO D GHEXWDW JUHX DSăVăWRU SHQWUX VXSRUWHUXO URPkQ GLQ 3DULV GH DFDVă GLQ PLQH VDX GH DLXUHD 5RPkQFD D ELUXLW FX R IRUƜă LQLPDJLQDELOă D UHYHQLULL 6FRUXO QX VSXQH PDUH OXFUX 3ULPXO VHW H FkƕWLJDW GH DPHULFDQFă $O GRLOHD GH IDWD GH DFDVă ÌQ DO WUHLOHD 5RPkQLD MRDFă Uă]EXQDUHD XPLOLQƜHL QHPHULWDWH 1X PDL VXQWHP ± PăFDU R ]L ± FăSƕXQDULL (XURSHL 6LPRQD +DOHS WLJURDLFă GLQ &DUSDƜL UXSH GLQƜLL FDUH QH PXƕFă XUkW ƕL DUDWă SH IHOLD VSRUWXOXL QXPLW WHQLV Fă VXQWHP 6817(0 $P WUăLW R HPRƜLH UDUă GXSă PXOWH ODFULPL GH vQYLQV PRQGLDO &H H 5RODQG *DUURV" 8Q PDUH FRQFXUV VSRUWLY FX EDQL PXOƜL FX JORULH FX HPRƜLL vQ JUDQLƜD LQIDUFWXOXL 'LQFROR GH DVWD H R ƕDQVă GLQ FH vQ FH PDL UDUă GH D DVFXOWD LPQXO 5RPkQLHL vQ PDULOH DUHQH DOH SODQHWHL 7H vPEUăƜLƕH] FX XQ YHUV GH GUDJRVWH FRSLOă

8Q VFULLWRU P D VXQDW Vă PL VSXQă Fă ƜL DL RSHUDW FkQGYD VkQLL FDUH WH vQFXUFDX vQ GUXPXO SHUIRUPDQƜHL IăFkQGX L PDL PLFL SHQWUX D SXWHD MXFD OD FHO PDL vQDOW QLYHO DO FRPSHWLƜLLORU OXPLL ( XQ IHO GH MHUWILUH GH VLQH 1X ƕWLX GDFă L DƕD ILLQGFă PXOWH IHWH IHPHL vƕL IDF RSHUDƜLL GH PăULUH LDU XQ DVWIHO GH JHVW DVXPDW vQVHDPQă DVXPDUHD JORULHL SULQ VDFULILFLX 6SXQ DVWD DFXP ILLQGFă 6LPRQD +DOHS GăUkPă WRDWH PLWLQJXULOH GH DFDVă ƕL QH vQWRDUFH FX IDƜD VSUH QRL DUăWkQGX QH FXP VXQWHP ± IUXPRƕL GH R YHƕQLFLH ƕL FHYD 0XOƜXPHVF IDWă IUXPRDVă $L OXPLQDW SODQHWD VXIOHWXOXL FHORU UăPDƕL DFDVă ƕL D FHORU SOHFDƜL Vă ƕL FDXWH WULVWHƜHD DLXUHD FăSƕXQDULL QLPăQXL $L IăFXW vQ DQXO 5RPkQLHL FHQWHQDUH JHVWXO GH D vQYLQJH OD 0ăUăƕHƕWLL GLQ 3DULV $0 35(66 LXQLH

'LQ RULFH SXQFW DL SULYL FHUXO HO HVWH DFHODúL SUHFXP R RSHUÄ&#x192; GH DUWÄ&#x192; 7RW DVWIHO GLQ RULFH SXQFW DL SULYL IUXQWDULLOH Ä Ä&#x192;ULL SHQWUX DSÄ&#x192;UDUH HO HVWH DFHODúL DO VXIOHWXOXL URPkQHVF GDW GH 'RPQXO