Banchetul nr 22 23 24 2017 final by Hopernicus

„Cultura e puterea popoarelor”

Cu cât trebuie să sapi mai adânc o fântână pentru a da de apă, cu atât mai limpede şi mai bună de băut va fi aceasta, iar izvorul ei, cu siguranţă, nu va seca, oricât de secetoase vor fi timpurile.

Anul II, nr. 22-23-24 (octombrie-noiembrie-decembrie), 2017

„Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!”

Anul II, nr. 22-23-24 (octombrie-noiembrie-decembrie), 2017

Emanuel Pope

Dana Preda Număr ilustrat cu fotografii costume momârlăneşti din Valea Jiului, ce au constituit subiect pentru teza de doctorat a lui Petru Ilie Birău, şi apărut cu sprijinul domnului Emil Pârău

Fundația Culturală „Ion D. Sîrbu” Petroșani str. Avram Iancu, Bl. 11, ap. 52, Petroșani, jud. Hunedoara CIF 4468927 Cont BCR: RO24RNCB0165020177930001 Tipar SITECH, Craiova, Tel. 0251.414.003

În loc de editorial Dumitru Velea, Ziua cea Mare şi Strigătul copilului / 1 Piatra din unghi a culturii române Eminescu, În limba lui Goethe de Christian W. Schenk /3 N. Georgescu, Iarăşi despere ateismul din Mortua est! / 4 Ion Pachia Tatomirescu, Umbră, timp reversibil și eroi luciferici în Sărmanul Dionis/ 8 Brâncuși - Pontiful artei moderne V. G. Paleolog, Cocoşul lui Brâncuşi / 14 Filosofie A. I. Brumaru, Aşezarea şi forma / 17 Iulian Chivu, A fi ca diferenţă / 19 Ion Hirghiduș, Discernământul – un privilegiu al ființei „teoretice”/ 22 Dragoș Niculescu, Impasurile fenomenologice și condiția transcendentală (II) / 26 Polemos Nicolae Bălașa, Despre raiul copilăriei și iadul fără lăutari, băutură și drăcoaice / 29 Comentarii Mihaela Albu, Valeriu Anania și revista Noi în presa literară româno-americană / 31 Marian Barbu, Adrian Marino – savantul în postumitate / 34 Cristian Lunel, Între două lumi... / 39 Trecerea înspre lumină Mariana Buruiană, Trecerea înspre lumină (V) / 41 Evocări, aniversări, premii Publius Ovidius Naso, 2060 de ani de la naștere și 2000 de ani de la moarte / 44 Kazuo Ishiguro, Premiul Nobel pentru literatură, în 2017. Despre romanul „Să nu mă părăsești“ al lui Kazuo Ishiguro, ca un bildungsroman al (de)formării unor copii şi tineri / 46 Mihail Diaconescu, Nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură, în 2013 / 48 Ionel Radu Quinet, Repere biobliografice / 48 Theodor Codreanu, Romanul Sacrificiul, epopeea naţională a marii uniri / 50 Centenar Alexandru Piru, O amintire /58 Remember Eugen Evu, In memoriam / 60 Dumitru Hurubă, Eugen Evu - un poet reprezentativ al generației sale / 62 Jurnale şi însemnări Dumitru Augustin Doman, Zig-zag prin bibliotecă (IV) / 65 Eseu Anton Georgescu, Memoria locului și mentalul prezentului / 66 Livius Petru Bercea, Verbul întemeietor / 69 Dumitru Hurubă, Spre o schizmă literară?/ 71 Poesis Violeta Anciu, (sânge, lacrimi și mir)/ 72 Lucian Avramescu, Poezii nu numai de iubire / 73 Mihai Barbu, 9 poeme oarecum americane & 9 false Arte poetice / 75 Ioan Dan Bălan, Epistole / 77 Lucian Victor Bota, Fragmente / 79 Dorina Brândușa Landèn, Călătoria / 80 Adelina Constantin, Iubire de sticlă / 83 Nicoleta Crăete, Tot ce nu poți să spui locuiește în afara ta / 85 Evelyne Maria Croitoru, Secretele macilor / 87 Adela Ifrim, Lumi paralele / 88 Gela Enea, O mie de braţe / 89 Gabriela Enescu, Quando l'amore diventa poesia / 91 Geo Galetaru, Poeme / 92 Dumitru Ichim, Psalmi / 94 Andreea Maftei, Haiku, Tanka, Senryu / 96 Boris Mehr, Poeme fără titlu / 97 Corina Monea, Intervenție chirurgicală și nocturnă pe viață / 98 Shanti Nilaya , Poezii / 100 Savu Popa, Minunata zonă nouă / 102

Emanuel Pope, Elegii la marginea lumii / 104 Cristina Dana Preda, Poeme în proză / 107 Doru Roman, Din 1907 până azi (IV) / 108 Carmen Secere, Oh cât de târziu s-a făcut în trupuri /109 Constantin Stancu, Poemele din geamantan / 110 Dumitru Toma, Ceață și veghe / 111 Daniela Varvara, Alunecând într-o vale-a uitării / 113 Diandra Lorena David, Comentariu la un poem /115 Proză Bianca Dobrescu, Aventurile motanului Lu (I) / 116 Cornel Nistea, În cătarea absolutului / 119 Ana Podaru, Punctul final (II) / 122 Translațiuni Vasile Alecsandri în limba lui Shakespeare, de Mariana Zavati Gardner și John Edward Gardner / 130 Irina Lucia Mihalca, În limba lui Baudelaire, de Gabriela Tudose / 132 Adrian Popescu, În limba lui Cervantes, de Petrișor Ciorobea / 134 Sapientia Simion Todorescu, Străfulgerări de gând / Pensieri folgoranti / 136 Critică Marian Barbu, Dramaturgul Ion Luca străbătând veacurile / 137 Oana Calusa, Eul liric, între eros și thanatos la Camil Petrescu în viziunea Nastasiei Savin / 139 Iulian Cătălui, Despre banchetiști / 141 Şerban Codrin, Ion Pachia-Tatomirescu în căutarea lânei de aur / 148 Virgil Elisei, „Monolog” – dialogul cu sinele într-un fir de iarbă / 150 Marin Iancu, Între două lumi / 151 Raluca Pavel, Nebunia lui Ili sau când pe margine de suflet stau încolonate tăcerile / 156 Traduceri Sali Bashota, În limba lui Eminescu, de Baki Ymeri / 157 Sally Charnock, În limba română, de Mariana Zavati Gardner / 159 Menachem M. Falek, Voci din camera răcoroasă/ 160 Marina Ţvetaeva, Poezii /162 Lăsați copiii să vină la Mine! Flavia Adam, Poezii /163 Mihaela Oancea, Nicodim și zmeul ce furase veselia / 164 Memorii Vasile C. Ioniță, Dăscălia – ștafetă între generații / 167 Profesor Colonel (r) Constantin Zavati, De-atâtea ori am trecut pe lângă / 169 Fraţii noştri de peste Prut Lilia Manole de vorba cu scriitorul Gheorghe Calamanciuc / 171 Ana Podaru, Nu e pe lumea asta durere mai amară / 175 Artele spectacolului Adrian Țion, Întâlniri extreme în teatrul contemporan / 176 Cercetări teoretice Isidor Chicet, Identitate versus - globalizare / 178 Filosofia culturii/artei Mircea Băduț, Palier în evoluția umană. Legitimarea mediocritățiil / 181 Romancierul, esteticianul și istoricul literar Mihail Diaconescu, Scriitorii, politica și primatul operei (III) / 183 Politică Vartan Arachelian, Silviu Brucan – un personaj ignorat la ospățul învingătorilor (I) / 187 Vis plastica Petru–Ilie Birău, Negrul negrului în simbolistica momârlănească / 191 Nihil Sine Deo Dan Anghelescu, Crucea – „un centru al lumii și al istoriei” / 194 Dumitru Velea, Poezia - o ipostază a salvării / 197

CĂRŢI ALE REDACTORILOR REVISTEI BANCHETUL Mihail DIACONESCU – profesor, romancier, estetician, istoric literar şi critic de artă Mihail Diaconescu s-a născut la 8.11.1937, în com. Priboeni, jud. Muscel (fiu al preotului şi învăţătorului Aurelian Diaconescu), a absolvit în 1955 Liceul Gheorghe Şincai din Bucureşti; în 1960, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti; iar în 1972, a obţinut titlul de doctor în filologie la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi cu teza Gib I. Mihăescu. Prezentare monografică publicată în volum în 1973, în colecţia Universitas a Editurii Minerva. A debutat în publicistica literară în 1960; editorial, în 1963 cu romanul Visele au contururi precise. Profesor de limba română, limba latină, logică şi psihologie la Liceul Şt. O. Iosif din Rupea; asistent, lector şi conferenţiar, şef de catedră la Universitatea din Piteşti; Gastdozent (conferenţiar oaspete) la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt-Berlin; cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Călinescu al Academiei Române; prof. univ. la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Spiru Haret, la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Hyperion din Bucureşti, la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti precum şi la Facultatea de Filologie şi Istorie şi la Facultatea de Teoogie Ortodoxă a Universităţii din Piteşti. Mihail Diaconescu este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Spiru Haret,Seria Filologie, Limba şi Literatura Română (1999). Opera: Visele au contururi precise, roman, E. P. L., Buc., 1963; Culorile sângelui, roman, Ed. Cartea Românească, Buc., 1973; Gib I. Mihăescu, Monografie critică, în colecţia Universitas, Ed. Minerva, Buc., 1973; Die Farben des Blutes, roman, Übersetzung aus dem Rumänischen von Elga Oprescu, Union Verlag, Berlin, 1976; Adevărul retorului Lucaci, roman, Ed. Eminescu, Buc., 1977; Umbrele nopţii, roman, Ed. Cartea Românească, Buc., 1980; Marele cântec, roman, Ed. Eminescu, Buc., 1980; Călătoria spre zei, roman, Ed. Cartea Românească, Buc., 1982; Speranţa, roman, Ed. Eminescu, Buc.,1984; Emissarâ, perevela na russkii iazâk Nataşa Bogdan, Biblioteka Rumâniia, Bucharest, 1985; Magnus Cantus, roman, En francais par Anca Cosăceanu, Ed. Muzicală, Buc., 1985. Depărtarea şi timpul, roman, Ed. Eminescu, Buc., 1986; Marele cântec, roman, Ed. Muzicală, Buc., 1987; Sacrificiul, roman, Ed. Cartea Românească, Buc., 1988; Adevărul retorului Lucaci, roman, in colecţia Columna, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991; Sacrificiul, roman, ediţia a II-a, Vol. I, Iluzia, Prefaţa – Drama opţiunii de Monica Joiţa, Ed. Ministerului de Interne, Buc., 1993; Sacrificiul, roman, ediţia a II-a, Vol. II, Tenebrele, Ed. Ministerului de Interne, Buc., 1993; Sacrificiul, roman, ediţia a II-a, Vol. III, Lumina, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993; Speranţa, roman, prefaţa – Romanul Unirii de Monica Joiţa, În colecţia Columna, Ed. Universitas, Chişinău, 1993; Istorie şi valori, Studii, comunicări, eseuri, articole, Ed. Ministerului de Interne, Buc., 1994; Speranţa, roman, ediţia a III-a, Ed. Ministerului de Interne, Buc., 1996; Prelegeri de estetica Ortodoxiei, Vol. I, Teologie şi estetică, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1996; Prelegeri de estetica Ortodoxiei, Vol. II, Ipostazele artei, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1996; Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, Buc., 1999; Farmecul dialecticii şi fenomenologia narativă, Ed. Viitorul Românesc, Buc., 2001; Antologie de literatură dacoromană. Texte comentate, Casa de Producţie şi Editură Corifeu, Buc., 2003; Depărtarea şi timpul, roman,ediţia a II-a, Colecţia Biblioteca şcolarului, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003; Culorile sângelui, roman, ediţia a II-a, postfaţă de Cristi Pantelimon, Ed. Alcor Edimpex, Buc., 2004; Marele cântec, roman, ediţia a III-a, Cu un Argumentum de Romică Moise şi un studiu introductiv Romanul Pan Europei de Ilie Bădescu, Ed. Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Buc., 2007; Visele au contururi precise, roman, ediţia a II-a, Ed. Magic Print, Oneşti, 2007; Nopţi şi nelinişti, Pseudojurnal metafizic, Ed. Magic Print, Oneşti, 2007; Nopţi şi nelinişti, Pseudojurnal metafizic, ediţia a II-a revizuită, Ed. Magic Print, Oneşti, 2008. Prelegeri de estetica Ortodoxiei, ediţia a II-a, Vol. I Teologie şi estetică; Cu un studiu prefaţă Filosofie, teologie şi estetică în perspectiva raţiunii speculative, de Acad. Alexandru Surdu, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Ed. Doxologia, Iaşi, 2009; Prelegeri de estetica Ortodoxiei, ediţia a II-a, Vol. II Ipostazele artei; Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Ed. Doxologia, Iaşi, 2009; Sacrificiul, roman, ediţia a III-a, cu studiul prefaţă Amurgul unui imperiu de Ilie Bădescu, Ed. Magic Print, Oneşti, 2010; Lainici, Capodoperă a artei româneşti şi europene, se tipăreşte cu binecuvântarea Î. P. S. Dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Ed. Evanghelismos, Buc., 2011; Istoria literaturii dacoromane, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Irineu Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Ed. Fundaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Buc., 2013; Teologia ortodoxă şi arta cuvântului, Introducere în teoria literaturii, Volumul I, Aspecte generale, Personajul în literatură, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013 Teologia ortodoxă şi arta cuvântului, Introducere în teoria literaturii, Volumul II, Genul epic, Genul liric, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Editura Doxologia, Iaşi, 2013; Teologia ortodoxă şi arta cuvântului, Introducere în teoria literaturii, Volumul III, Genul dramatic, Receptarea operei literare, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului TeofanMitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013; Serile la Vulturești, Nuvele și amintiri sentimentale, Volum publicat sub egida Uniunii Ziariș tilor Profesioniș ti din România, Buc., 2015. Dialoguri și meditaţii metafizice despre literatură, muzică și artele plastice, Volum publicat sub egida Uniunii Ziariș tilor Profesioniș ti din România, Buc., 2015. Serile la Vulturești, Nuvele și amintiri sentimentale, ediția a II-a revizuită, Volum publicat sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Buc., 2016; Icoane din trecut și de azi. Portrete, evocări,mărturii, Ed. Magic Print, Onești, 2017. Propus pentru Premiul Nobel pentru literatură, 2013. Bibliografie alcătuită de Ionel Radu QUINET

SCRISOARE CĂTRE TINE, DRAGĂ PRIETENĂ (PRIETENE)

AJUNSE EMINESCU IMIGRANT Umbla pe străzi străine Eminescu Privind balcoane oable și ferești Vitrinele nu-l cunoșteau și lumea N-avea nimic din Iași sau București. Pășea, cum îl știam, doar el și gândul Stea căzătoare și luceafăr trist Purtând cu el o grea nedumerire De-a fi împins aiurea, navetist. Din țara lui, pe care a iubit-o Cum numai Eminescu a iubit A fost, cu lașitate, dat afară Și chiar din manuale-a fost gonit. Au început spunând că nu mai este Că geniu-i s-a subțiat în timp Și mici patapievici de alcov I-au ars certificatul de Olimp. E astăzi, Eminescu, imigrant Așa cum imigranți suntem mai toți Literatura e și ea vândută Fier vechi să nu-i încurce pe nepoți. Sunt alungați românii-n pribegie Îi afli Doamne cel mai des cu Desaga-n spate, pe la porți străine Dar ce-au avut, vă-ntreb, cu Eminescu. Ne-ați dat pe zero aur, fabrici, codru Ne-ați dat al sufletului sfânt totem Dar pentru Eminescu nu vă iert Și pentru Eminescu vă blestem. 28 august, 2017

ÎN LOC DE EDITORIAL

Dumitru VELEA

ZIUA CEA MARE ŞI STRIGĂTUL COPILULUI I. Celui ce i se retează o mână, sau un picior, totdeauna în somn visează că scrie cu acea mână, că aleargă cu acel picior. Cei care au fost invalidați în societate așteaptă ziua cea mare pentru a deveni valizi, cu trup de lumină. Bucată cu bucată de s-ar rupe dintr-un om, tiparul ființei sale nu poate nimeni să-l atingă. Acesta este înscris într-o ordine mai adâncă, abisală, de aceea năvălește cu forță în visul omului. În visul din timpul somnului, dar și în visul din timpul de veghe. Cultura strânge aceste vise și caută să-l redea pe om întreg. Tot astfel se întâmplă și cu un popor invalidat de vecini prea puternici, de imperii neîncăpătoare în sine. Tiparul ființei sale încrustat în memoria și piatra istoriei nu poate fi atins, chiar dacă peste el minți bolnave și creioane boante trasează o altă hartă. Un popor își are o memorie colectivă, iar aceasta constituie geneza oricărui vis al său.

Carte poştală emisă în 1919 pentru a sărbători Marea Unire

Psihologia colectivităților umane a demonstrat, după C. G. Jung, că un popor se definește chiar prin ceea ce visează în timpul somnului. Cu ani în urmă, am visat că participam la Sărbătorirea de unitate a tuturor provinciilor românești, organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare, de la Putna, din 1871. Nu văzusem Putna cu împrejurimile sale, până în acel vis, și nici nu eram informat în detaliu despre acest eveniment, publicistica lui Eminescu, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Opere, vol. al IX-lea, apărând ulterior. Dar la verificare, în privința înfățișărilor exterioare, era aidoma visului; iar în ceea ce privește desfășurarea sărbătoririi, ceva mai mult și cu spor de realitate. O alee de pietriș ducea spre intrarea în mănăstire, de o parte și alta, a aleii și a lăcașului rânduri de meri înfloriți, iar între fiecare patru pomi era câte un foc ce susținea pe flăcările sale o cruce cu brațele de aur. Pe fiecare braț de cruce sta câte un copilaș îmbrăcat în alb, ca un înger sau fluturaș pe o floare, legănându-se cu crucea, atingând când într-o parte, când în alta, iarba. Mulțimea sta în fața bisericii, dincoace de un anume ecran invizibil, cu un cadru înalt de 3 m și lat de 5 m., sofisticat, cu specialiști la butoane. Ecranul era așezat de-a curmezișul aleii, la o distanță de vreo 15 m. Trebuia să trecem prin acest ecran. Cei care treceau deveneau dincolo de el adevărații participanți ai evenimentului de la 1871. La un moment dat, oarecum pe aleea liberă, apare tânărul Eminescu, în veșminte negre, sub brațul stâng cu un mănunchi de “ziare”, pe care se putea citi titlul: RĂPIREA BUCOVINEI. Împarte în stânga și-n dreapta câte o broșură și pășește spre intrare, urcând cele două trepte. Între stâlpii de la intrarea în sfântul lăcaș, un sobor de preoți cântă Psalmul 24, ca în Sfânta Noapte a Învierii, ca un dialog prin care curge divinitatea în omul sfințit: “- Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei! - Cine este acest Împărat al slavei? - Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în luptă. - Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-le, porți veșnice, și Împăratul slavei va intra. - Cine este oare acest Împărat la slavei? - Domnul oștirilor, El este Împăratul slavei.” Și dintr-o dată, preoții cu mulțimea: “Eminescu este domnul oștirii noastre. Sfânt este Ștefan cel Mare! Eminescu este Domnul…” Și din mănăstire iese plutind coroana lui Ștefan cel Mare, de aur și de foc, și se oprește deasupra creștetului lui Mihai Eminescu, la o distanță de un braț, în timp ce el se întoarce cu fața spre mulțime. “Sfânt este Domnul, Împăratul slavei!” zice împreună cu soborul de preoți, cu mulțimea, și continuă să răsune… După acest vis știu cu certitudine că Răpirea Bucovine nu a fost scrisă de M. Kogălniceanu, ci de Eminescu. Mulți dintre noi aud, nu numai în starea de veghe, 1

ÎN LOC DE EDITORIAL

ci și în somn, Hotărârea adoptată de Sfatul țării, la 9 aprilie 1918, de unirea Basarabiei cu România: “Republica Democratică Moldovenească (BASARABIA), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa România”. Sau se văd în Palatul metropolitan din Cernăuți și aud Consiliul general al Bucovinei hotărând: “Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu și Nistru, cu regatul României”. Și aceste vise, oaze de lumină din memoria noastră colectivă, se varsă în cultură. Ea ne redă ca un popor întreg. Este ceea ce visa Eminescu, în noaptea de 1516 august 1871, în Turnul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, “Cultura este puterea popoarelor”, ca apoi, la trezirea crudă în zilele stâlcite ale istoriei, în 13 iunie 1889, în ospiciul lui Șuțu, să-și acopere capul rănit cu coroana lui Matei Basarab. Dosarul de urmărire și apoi de punere sub interdicție a poetului s-a fost închis atunci, dar el se deschide ori de câte ori se trece prin Ziua cea Mare. Chiar pe sub “pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mari”. II. Operele de cultură sunt însemnele nepieritoare ale istoriei naționale; în ele reverberează, legând generație de generație, năzuințe, deziderate, idealuri. Frumusețea, structura, măreția arhitectonică și realele lor vorbesc despre unitatea și individualitatea firii unuia și aceluiași neam. În opera lui Lucian Blaga, arhitectural înălțată prin câte trei coloane și muzical desfășurate către trei dimensiuni ale spiritului, rezonează trei spații, ca unul și același, ale ființei naționale. În Hronicul și cântecul vârstelor (scris în 1946 și publicat postum, în 1965, Editura tineretului), Lucian Blaga își reprivește “diagrama” operei și etapele biografice, ascultând “sângele” cum se trage “înapoi în părinți”; înregistrează murmurul istoriei și, mai ales, al destinalei zile de la Alba-Iulia, al cărei “cântec” se aude în întreaga-i operă. “Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba-Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă – își amintește el – n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos cu căruțele. A renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba-Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârțâind prin făgașele

zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur fir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeași direcție, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii. (…) La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat c-o strângere de inimă și mă consolam cu speranța că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de nedescris. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stângăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeași trăsură de la Sebeș, atât eu cât și fratele meu, ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem temeiurile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să participăm, tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria și atmosfera sa, ne comunica o conștiință istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, Tata își dormea somnul sub rădăcina plopilor. Zgomotul roților pătrundea desigur până la el și-i cutremura oasele. «Ah, dacă ar ști Tata, ce s-a întâmplat» zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Și cât a ținut drumul prin sat, n-am scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoție ne strânsese gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era întuneric și liniște. Când dăm să ieșim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neașteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloață!».” (pp. 231-233). Strigătul acesta de copil, care și-a luat zborul la amurg ca și al păsării înțelepciunii, a străfulgerat noaptea, făcând vizibil lumii adevăratul chip rotund al României. Desăvârșirea unității politice venea să confirme “unitatea preexistentă” a românilor clamată continuu de Eminescu. Strigătul de copil nu putea să fie altceva decât vocea “omului pururea tânăr”, în care Eminescu, în rând cu creatorul basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, văzuse geniul poporului român. Și Lucian Blaga îl auzise, pe când se întorcea acasă de la Marea Sărbătoare Națională de la Alba-Iulia, și-și începea pregătirea volumului Poemele luminii.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU

ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK

KAMADEVA

Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama – Kamadeva, zeul indic.

Mit der Liebe Qual zu heilen Meinen Seelenschmerz, den argen, Rief ich schlafend Indiens Kama Kamadeva, Gottheitsknaben.

El veni, copilul mândru, Călărind pe-un papagal, Având zâmbetul fățarnic Pe-a lui buze de coral.

Und er kam, der stolze Knabe, Auf dem Papagei geritten, Mit dem heuchlerischen Lächeln Auf korallenroten Lippen.

Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț.

Flügel hat er, und im Köcher Er bewahrt nur spitze Pfeile Nur vergiftete Geblüte Von des Gangesufers Steile.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i, Mă lovi cu ea în piept, Și de-atunci în orice noapte Plâng pe patul meu deștept…

Und als Pfeil nahm er die Blume, Schoss und traf die Brust mir lachend Und seitdem in allen Nächten Weine ich, am Bette wachend...

Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Ș-al iluziei deșerte.

So mit seinem giftgen Pfeil Kam mich tadeln wie er musste Er, der Sohn des blauen Himmels Und der hoffnungsleeren Wüste. 1887, 1 iulie

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

N. GEORGESCU

IARĂȘI DESPRE ATEISMUL DIN MORTUA EST! Argument Joi, 15 iunie 2017, la Căminul cultural din Dumbrăveni, județul Suceava, actorul Dorel Vișan a susținut un spectacol de poezie eminesciană, recitând și comentând, între altele, Mortua est!, cu insistente referiri la ateismul poetului de aici și din alte poeme – iar discuția reverberându-se, apoi, în luările de cuvânt ale distinsului prezidiu al distinsei adunări. Observându-mi prezența în sală. dl. academician Eugen Simion ar fi vrut, desigur, să-mi ofere cuvântul, peste rând, mai ales că dezvoltasem tema în legătură cu alte asemenea băgări de seamă, precum cea a lui Cristian Tudor Popescu ori cea a lui Răzvan Codrescu – dar și-a făcut, probabil, socoteala că argumentația mea ar fi de circumstanță, și poate nu va convinge... Abia revenind din piosul pelerinaj acasă, între cărți, îmi extrag din fișe și din ediția mea trimiterile și, pentru ca ateismul lui M. Eminescu din Mortua est! să nu rămână o glumă științifică nesancționată – dar și pentru a-l lumina pe actorul Dorel Vișan întrucâtva în privința textului – aștern pe hârtie în vederea publicării raționamentele de mai jos. Printre locurile foarte greu de rezolvat, dacă nu imposibil, din poezia eminesciană aș dori să supun atenției publicului finalul de la Mortua est! Este publicată de Eminescu1 în „Convorbiri literare”, 1 martie 1871, comentată (cu citate ample) de Titu Maiorescu2 în studiul său „Direcția nouă…“ din aceeași revistă, același an, 15 mai, de același3 în volumul de „Critice“ 1874, după care se regăsește în ediția princeps4 din 1883. Iată, așadar, patru surse (tipărituri) — și nu seamănă una cu alta. Primele îndreptări (de punctuație și de termeni) le operează Titu Maiorescu în studiul citat din revistă; lucrul ni se pare interesant, pentru că repune în discuție raportul lui Eminescu-poetul cu Iacob Negruzzi. Într-adevăr, poetul trimite Eminescu: Mortua est!, „Convorbiri literare”, 1 mart. 1871, p. 15-16. 2Titu Maiorescu: Direcţia nouă, I. „Convoribiri literare”, 15 mai 1871, p. 85-90; 15 sept. 1871, p. 217-227. 3Titu Maiorescu: Critice, Bucureşti, Socec, 1874. Facem observaţia că autorul schimbă şi textul, nu numai citatele, în volum faţă de Convorbiri literare. În ediţia a II-a a Criticelor (Editura Socec, 1892) încă intervine în Mortua est!, eliminând cele trei puncte în versul citat, până acum, astfel: La ce…Oare totul nu e nebunie?Desigur, ediţiile actuale din Critice refac citatele după ediţia 1M.

Mortua est! de la Viena, însoțind-o de o scrisoare5 mult citată în care-i cere redactorului „Convorbirilor”: „Ștergeți ce vi se va părea bun de șters“. Îndreptările lui Maiorescu (din studiul său) vin peste numai două luni, și privesc chestiuni de fond. Deducem că Iacob Negruzzi nu s-a atins de aceste chestiuni, deci textul are girul lui Eminescu. Îndreptându-l o dată, Titu Maiorescu îl va îndrepta și a doua oară, în 1874, și a treia oară, în ediția princeps din 1883 — și chiar a patra oară, în ediția a doua6 unde desparte prin spațiu alb ultimele două versuri, ca pentru a indica importanța lor; textul îngheață astfel în celelalte ediții Maiorescu. Drept este că formele din „Convorbiri literare”, considerate de noi ca având girul lui Eminescu, nu se regăsesc în nici unul dintre manuscrisele păstrate ale poemului. Nu este, însă, motiv de îngrijorare: ultimul manuscris, acela după care s-a cules textul, lipsește la mai toate antumele. Știm că Eminescu făcea, uneori, corecturi și în șpalt (corecturi, adică reveniri asupra textului, schimbări de termeni, punctuație, apostrofuri). În fine, urma alege, ca să zicem și noi astfel, adică: dacă este un alt sens în textul tipărit cu girul lui Eminescu, și dacă acest sens spune ceva în plus — locul merită discutat; dacă nu, rămâne să păstrăm ori să nuanțăm „contemporan“ ateismul tânărului poet, „resimțit“ de mulți critici pornind de la acest final al poeziei Mortua est! Redau ultimele patru versuri din prima publicare: Au e sensu in lume? Tu chipu zimbitoru/ Trăit-ai anume ca astfeliu să mori?/ De e sensu intr’asta e’ntorsu și a tĕu;/ Pe palida-ți frunte nu-i scrisu Dumnedeu. Termenul care ne interesează este a tĕu, scris în două cuvinte și cu căciulă pe -e. Citând textul peste două luni, Titu Maiorescu îndreptă: ateu, cuvântul cum îl avem astăzi. Peste un an, la 1 decembrie 1872, Perpessicius. Lipsa unei ediţii critice a Criticelor lui Titu Maiorescu obligă la aceste verificări, făcând foarte importantă prima tipăritură, cea din revistă. 4M. Eminescu: Poesii, Socec& Co, Bucureşti, 1994, pag. 69. 5Scrisoarea, din 11 feb. 1871, în I. E. Torouţiuşi Gh. Cardaş: Studii şi documente literare, 1, 1931, p. 319; comentariile, la Perpessicius, în M. Eminescu: Opere, Vol. I, p. 99. 6M. Eminescu: Poesii, Ediţia a doua, Editura Socec& Co, 1885, p. 69 BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Eminescu va publica , tot în „Convorbiri literare”, nuvela Sărmanul Dionis, cu poemul cunoscut unde versul – cunoscut, de asemenea – este: Ah! atei, nu tem ei iadul ș’a lui Duhuri – liliecii? Mai menționăm că în manuscrisele poemului Mortua est! se regăsește termenul firesc: ateu. Poate că nu ne-ar fi ataras atenția acest a tĕu, și lam fi considerat o scăpare de tipograf ori o îndreptare a lui Iacob Negruzzi, dar punctuația de care însoțește Titu Maiorescu, la retipărire, contextul ne face să revenim. Mai întâi pune două puncte și virtulă la final de vers: De e sensu intr’asta: e’ntorsu și ateu,/ Pe palida-ți frunte nu-i scrisu Dumnezeu. Reluând în Critice (1874) pasajul, pune virgulă în loc de două puncte și elimină peste tot -u final (sens, ’ntors, scris). În ediția princeps rămâne eliminat -u final, dar în locul virgulei de la sfârșitul versului găsim linie de pauză (așadar, de un sens concluziv, pe care i-l dăduseră la început cele două puncte, are nevoie). Tot în ediția princeps, cele trei puncte de suspensie din primul vers citat: Au e sens în lume?… Tu chip zimbitor (inexistente în Critice, 1874, unde, în schimb, este virgulă astfel: Tu, chip zimbitor/Trăit-ai anume…) Maiorescu pare a interpreta continuu pasajul, ca și când ar fi nemulțumit de posibilitățile pe care i le oferă punctuația și scrierea. Prin reacție firească, ne incită să interpretăm, la rândul nostru. Important, în pasaj, este, desigur, semnul întors. Îl vom regăsi în Egipetul (1 octombrie 1872): Magul, paza resbunerei, a cetit semnul intors; în Scrisoarea III: …să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale etc. În Mortua est! se explică mai clar: sens întors, adică invers. Trebuie, în acest caz, regândit pasajul iar cele două adverbe: anume și astfeliu înțelese în contextul sensului invers: Trăit-ai anume ca astfeliu să mori nu înseamnă să mori astfel, în acest mod (tânără, frumoasă etc.) — ci strict: ai trăit pentru ca, trăind, să mori, scopul vieții este moartea, lumea merge invers, întors, din viață spre moarte, trăiește anume, în mod special, ca să moară. Abia acest sens luminează, dinspre final, textul de mai sus: Văd vise’ntrupate gonind după vise/ Pân’ dau în morminte ce-așteaptă deschise. Viața e vis: tema cunoscută — adusă, însă, de Eminescu la ultimele ei consecințe. Și abia astfel, revenind la termenul atĕu din prima tipăritură (și numai de acolo!) găsim sensul etimologic: alfa privativ înseamnă lipsit de. Sensul acesta, spune poetul, este lipsit de zeu, nu se poate ca zeul să pună semnul întors în lume, să fie pentru moarte — când el este viață. Nu este aici nici o revoltă, ci doar o constatare — cu această marjă de siguranță: De e sensu intr'asta, adică dacă (și numai dacă) este sens, atunci el nu este zeesc

(pentru că zeul vrea viața, nu moartea). Poemul se închide în dilema hamletiană pe care o dezbate, de altfel. Departe, însă, de asta este sensul ateu, care înseamnă împotriva zeului (și a dus la ateism, curent de idei, atitudine chiar etc.) Eminescu se apropie, mai degrabă, de sensul istoric: după câte știm, primii creștini erau numiți „atei“, cu sensul că nu au nici un zeu (numele zeului lor fiind ascuns, vezi simbolistica știută); vezi, în limba română, „om fără nici un dumnezeu“, unde dumnezeu a luat locul lui zeu (și, deci, nu trebuie scris cu majusculă, Dumnezeu). Abia ajunși în acest punct al explicațiilor noastre, însă, lucrurile se complică. Într-adevăr, de ce pune poetul căciulă pe e din atĕu? Dacă e semn pentru vocală scurtă, înseamnă că nu vrea accent pe –e. Dacă e semn pentru – ă, înseamnă că vrea să se citească atău, rimă la Dumnezeu următor. Ar fi o „rimă rea“ – și cu asta revenim la studiul lui Titu Maiorescu din mai, 1871. Criticul spune că, dintre poeziile publicate de Eminescu până acum, Mortua est! este „cea mai bună“ – dar face, totuși, observația că și aici „sunt defecte, ce trebuiesc neapărat îndreptate“. Aceste „defecte“ sunt: „abuz de cuvântul pală“, „uneori gândiri și expresii prea obișnuite“, „rime rele“. Rime rele în Mortua est? Poate sting/plăng – singura din tot ce citează criticul. Tău/Dumnezeu ar fi, însă, o rimă rea; criticul o îndreaptă: ateu/Dumnezeu. Repetăm, considerăm că aceste sunt argumente că Eminescu a vrut textul inițial așa cum îl avem în prima tipărire. Problema este, însă, că rostirea/recitarea, în cazul cuvintelor despărțite formate cu alfa privativ, cere accent pe acest a inițial. Grafia a tĕu se citește à tĕu. Și alfa privativ, și căciula pe -e o indică. Ca să iasă, însă, această lectură, ritmul cere o silabă în plus în piciorul anterior, așadar: e’ntórsu și à tĕu, cu accent pe o și citirea lui -u final. O asemenea secvență ritmică va cere, însă, la rândul ei, în versul următor: nu-i scrisu Dumnézeu, accent firesc pe scrisu dar citirea lui -u final, accent nefiresc, mișcat, pe Dumnezeu. N-am fi insistat, dar am văzut că în a doua tipărire a poemului, în „Critice“ (1874), Titu Maiorescu elimină peste tot -u final — și nu mai există nici măcar posibilitatea pur teoretică a unei astfel de lecturi. Lectură care este, însă, în concordanță cu amintita tradiție istorică privind ascunderea numelui zeului suprem: se poate ascunde prin tăcere, ori prin evitarea numelui corect.8 Lectură care, apoi, este în concordanță cu ideile din Sărmanul Dionis, nuvela publicată

7M.

limba română, de pildă, numele lui Lucifer s-a păstrat în denumirea stelei numite Luceafăr tocmai pentru că s-a schimbat accentul și nu s-a mai făcut legătura nomen/omen) (în vest, numele fiind sinonim cu acela al demonului suprem, s-a pierdut prin interdicţia rostirii). (Apud Lucian Chișu: Prejudecata Caracostea, Editura

Eminescu: Sărmanul Dionis. Novela. „Convorbiri literare”, 1 dec. 1872, p. 329-340; 15 dec. 1872, p. 278-385. Poemul, la p. 333-334. 8Fenomen general lingvistic: D. Caracostea atrage atenţia că în BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

de Eminescu în 1872. La un moment dat, Dan are superbia să cugete asupra celor divine, și atunci: „Vum! sunetul unui clopot urieșesc – moartea mărei căderea cerului – bolțile se rupeau, jumalțul lor albastru se despica, și Dan se simți trăsnit și afumat în nemărginire“. Până aici, suntem în atmosfera din Mortua est!: Se poate ca bolta de sus să se spargă/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă… Continuarea, însă, readuce în atenție acea magie a numelui care ne preocupă: DanDionis rostește pe jumătate numele zeului suprem, „și un glas resună în urmă-i: nefericit,e ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunțat vorba întreagă…“9 Așadar, în Sărmanul Dionis personajul este salvat pentru că s-a oprit la jumătatea cuvântului; în Mortua est! putem înțelege, deduce din logica faptelor (sau din ceea ce numim realitatea textului) că schimbarea accentului evită același contact cu numele adevărat al divinității. Următoarea ocurență a termenului10 în „Convorbiri literare” va fi în poemul Înger și Demon, din 1 aprilie 1873, unde este scris așa: Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,/ Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii’mbrăcate/ Cu-a lui D-zeu numire… Desigur, se citește accentul firesc în ritm – dar nu este scris numele întreg. Toate aceste explicații editoriale (nici nu îndrăznim a zice că este o „demonstrație“) își găsesc, de fapt, resortul în critica lui Anghel Demetriescu din 1874, la care ne oprim11. Printre destulele inepții ale pedantului filolog găsim, acolo, și câteva observații despre ritm și accente în vers care ne pot da măsura înțelegerii poeziei lui Eminescu de către contemporanii săi – singurul lucru care ne interesează, în fond. El citează schimbat (parcă toată lumea vrea să schimbe versurile lui Eminescu, încă de la debutul poetului): Un vis ce își mòie aripa’n amar/ Ast-fel a trècutd'al lumii otar și comentează: „Pe care silabă pune cineva tonul din vorba trecut, pe tre or pe cut? Dacă pune pe tre versul e negreșit corect, dar pronunciarea va fi schimonosită și licența poetului nu poate merge până acolo“. Versul este, reamintim: Astfeliu ai trecut de al lumii otar (nu Ast'fel, d'al). Înțelegem că în epocă -iu final regiza accentul: àst-fel, dar astféliu, ceea ce Anghel Demetriescu nu vrea să accepte (ceartă pe ortografie). Tot el, însă, citează mai departe o revistă umoristică a vremii, și abia aceasta ne atrage atenția: „…Versurile ne aduc aminte ceea ce un glu-

meț a scris în Perdaful12, foaie umoristică ce se publică în Iași“. Urmează două strofe din parodia Perdafului (la Mortus est! și la Împărat și Proletar) – din care cităm, cu accentele puse de foaia umoristică: A fi sau a nu fi? E calambur, poveste/ Scomită de anticii istorici muritori? / Căci à fi însemnéază aceea ce nu este;/ A nu fi e o horă de candide neveste/ Ce’n stele și în lumină apare une-ori“. Anghel Demetriescu urmează: „Deși glumețul de la Perdaful se silește a arăta, prin versurile ce reproduserăm, divagările poetului de la Convorbiri, noi din parte-ne însă mărturisim că suntem departe de a-l blama într-atât“. Nu ne interesează așa-zisul adevăr științific al acestor critici de epocă (deși chestiunea merită interes și ar trebui cunoscută) – ci doar faptul în sine: contemporanii lui Eminescu citesc Mortua est! încercând să pună accente pe cuvinte, schimbând accentele poetului. A fost, oarecum, o discuție, oamenii și-au pus întrebări. Trist este că n-a răspuns Eminescu însuși acestor critici (nu mă refer la Criticilor mei, ci la texte ziaristice). Ciudat este că cei care discută evită tocmai versul final cu acea grafie specială care cere accent pe a. Oricum ar fi, această grafie trebuie păstrată într-o ediție Eminescu: toată bibliografia consultată și citată mai sus sugerează concordant că ține de voința autorului. Este, în fond, vorba de ceea ce edițiile din autori clasici greci sau latini numesc un happaxlegomenon, cuvânt care apare o singură dată în opera unui autor sau chiar în limbă. Să luăm, însă, punctuația poemului pentru a vedea dacă sensurile sunt în concordanță cu această grafie. Mai întâi, versul 22: De ce-ai murit înger cu fața cea pală. Titu Maiorescu este cel care instituie virgula după înger, păstrată la toți editorii în lanț: în „Convorbiri literare” nu există această virgulă, sensul fiind ai murit ca, în chip de înger. Situația se repetă la v. 66: Au moartea ta înger de ce fu să fie?, din „Convorbiri”, devine, cu virgula vocativului instituită de acelaș prim editor: Au moartea ta, înger, de ce… Dar sunt alte sensuri, iar logica ne obligă să-l separăm pe poet de editorii săi. De două ori poetul spune ceva – de două ori editorii interpretează la fel, altfel. Pe scurt, în logica grafieia tĕu de mai sus, și în contextul debutului eminescian la „Convorbiri literare” cu poeme angelice, dilema sufletului poetic în Mortua est! este dacă are, sau nu, de-a face cu un înger disimulat, dacă a murit „îngerul” sau „demonul”. Apostasia din Venere și Madonă („apostat-inima

M. L. R., 2002, p. 103). 9O., VII, p. 254 10M. Eminescu: Înger și Demon, Convorbiri literare, 1 apr. 183, p. 16-18 (termenul este reluat în toate edițiile fără prescurtare). 11G. Gellianu, Anghel Demetriescu: Schițe literare. Poesiile Dlui Eminescu. „Revista contimporană”, 1 martie 1875, p. 268288. Textul, mult remaniat (și fără a mai permite discuția care urmează) și în Anghel Demetriescu:Opere, Ediție îngrijită de Ovidiu Papadina, București, Fundația pentru literatură șiartă„Carol II“, 1937. Nu e găsește în Corpusul receptării critice a operei

lui M. Eminescu, Ediție critică de I. Oprișanși Teodor Vârgolici, Editura Saeculum, I. O. București, 2002 (3 volume). Vezi și mai sus, nota 3: în lipsa unei ediții critice devine indipensabil recursul la primele tipărituri, caz specific eminescian.

“Perdaful” apare la Iași, între 1873-1887. În Biblioteca Academiei colecția are numeroase lipsuri (lipsesc, desigur, și numerele citate de A. D.). 12

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

mea”) ori din Înger și Demon („el – un suflet apostat”), ca oscilare continuă între angelic și demonic în viața omului în general – această apostasie este „a tee”, adică n-a fost încă însigilată de către zeu, definită de o parte sau de alta, numită; acestei apostasii i se aduce un argument așa-zicând ontologic: îngerii ei înșiși se disimulează, iar acesta, de aici, nu știu, zice poetul, dacă este înger sau demon – dar, pentru că semnele divine se rostesc astfel, este mai degrabă demon.

Am dreptul, în acest punct al demonstrației, să mă refer la versul 15 din „Convorbiri” : Când tocsul saude l-al vrăjilor caier, îndreptat în ediția întâi în Când torsul s-aude l-al vrăjilor caer, și devenit curent astfel (comentatorii eminescieni discutând, mai ales, un vers manuscris: Când torsul s-aude l-al vremilor caer superb, desigur, dar mult anterior datei publicării: se folosesc, în general, forme de prin 1866 pentru a suplinii tipăritura din 1871, patru ani diferență!). Redau sec fișa mea la ediție (mă autocitez pentru autenticitate, altfel știind că această ediție, într-un tiraj

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

atât de mic, academic adică, nu putea să ajungă până la dl. Dorel Vișan, de pildă, înainte de a i-o fi oferit eu însumi – și nu fără strângere de inimă că rămân mai sărac cu mine): „Caierul vrăjilor nu pateu fi un caier moale, de lână. De vreme ce avem tocs, pentru tocsin, cu sensul: clopot de alarmă, sirenă, trebuie să acceptăm zgomotul strident al vrăjilor/vrăjitoarelor. Caier, scris caieru, după ce avea în versul anterior pept, vine de la încaier, încăierare (sens material: păruială, luare de păr/caier). Este vorba de încăierarea, încaierul, caierul vrăjilor la miezul nopții. Momentul e bine fixat în Melancolie, Se bate miezul nopții etc. (clopotnița, străveziul demon).Vezi și aici v. 2: Un sunet de clopot în orele sfinte, cu observația că orele sfinte și al vrăjilor caier sunt în aceeași opoziție ca sunet de clopot și tocs, după modelul Înger și Demon etc. Manuscrisele nu oferă soluții (există acolo inclusiv forma S-aude torcându-se-al vrăjilor caër, care întărește tocsul dar atrage atenția asupra grafiei caër) – dar nici revista nu poate fi suspectată că a introdus un neologism atât de prețios: tocsul. Este voința autorului. Sensul gramatical: când se aude tocsul caierului vrăjilor, acest (în)caier fiind, de fapt, el însuși tocsul, clopotul de alarmă. În formele manuscrise anterioare pasajul are conotații magice mai accentuate: Atuncia când magic pământu-și deschide, iar în Memento mori întâlnim: Împărații sori se-ncaier” Adaug: prin acest zgomot vrăjitoresc trec demonii în și dinspre rai – aici, poete că fură o oră sfântă… Față de atâtea imponderabile ale textului – multe, reîngreunate forțat prin ediții – nu prea văd unde mai e loc pentru ateism la Eminescu în Mortua est! Este poetul ateu dacă descopere și afirmă că demonul întoarce semnul, disimulează, mimează sfințenia? Este această disimulare atee? Surprinde el momentul exact al trecerii din înger în demon a „entității” pe care o plângea și acum este gata să râdă de el însuși? Orice interpretare totală trebuie să țină cont, însă, de sensurile parțiale, ca în Lucrețius (IV,500): când nu poți pătrunde adevărul ultim, pune-ți în minte să descâlcești, cel puțin, cât mai pe înțeles, adevărurile ivite pe parcurs. Unul dintre acestea fiind că la Dumbrăveni se recită și se comentează în cor fertil poezia ca adevăr, iar nu adevărul ca poezie.

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

UMBRĂ, TIMP REVERSIBIL ȘI EROI LUCIFERICI ÎN SĂRMANUL DIONIS În capodopera nuvelisticii romantice «Sărmanul Dionis», de Mihai Eminescu, citită în cadrul reuniunii din 1 septembrie 1872 a Societății Junimea și publicată în revista «Convorbiri literare», din decembrie 1872 – ianuarie 1873, eroul central, tânărul Dionis, „plonjează“ – încă din „deschiderea“ nuvelei – într-o „baie de idei“ despre relativitatea spațio-temporalității lumii noastre: «...și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-și proporțiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi apar azi. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, și toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul și în proporțiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare – același lucru.» (EP, II, 280).

el n-a reușit mai bine în acea pictură fantastică a realității, care amintește arta unui William Blake. Iată un apus de soare: „Departe, munții cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi și plini pare-că de vijelie, treceau pe cerul adânc-albastru; prin ei munții ridicau adâncuri și coaste-n risipă, stanuri negre și trunchete despicau pe ici, pe colo negurile, și un brad se înălța singur și detunat pe-un vârf de munte în fața soarelui ce apunea. Când soarele intră în nouri, ei părură roșii și vineți, tiviți cu aur ce lumina dinapoia lor. Îngropau în grămezi de arcuri înalte, de speclunci adânci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, și numai din când în când, sfâșiindu-se, se revărsau prin negrele lor ruine lacuri de purpură“ (Sărmanul Dionis, în Scrieri literare, ed. D. Murărașu, p. 50). Caracterul fantastic și vizionar al acestei descripții provine din abundența ei fastuoasă, din arhitectonica ei barocă, din coloarea revărsată peste ea cu profunzime, din simbolurile care îi dau adâncimea unei vieți morale.» (VArt, I, 133 sq.).

Obiectele surprinse – „re-alcătuite“ – în proza eminesciană se disting prin învestitura lor cu misterioasă, romantică profunzime morală. Cu privire la problematica nuvelei, George Călinescu evidențiază succint, în compendiul de Istoria literaturii române, din 1945: «„Sărmanul Dionis“ închide filosofia teoretică a lui Eminescu și se bazează [...] pe teoria apriorismului. Metafizica poetului e panteistic spiritualistă, amestec de leibnitzianism, idealism german și schopenhauerian. Universul e o sferă spirituală cu o infinitate de spițe ce sunt spețele eterne. Individul însuși are prototipul său. Este evident că mecanica Totului e gândirea și că între cugetarea întregului și a părților, absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Univers e activitatea onirică a Divinității la care participă automat și conștiința umană, pentru care fenomenul nu-i o iluzie ci o participare la realitatea obiectivă a gândului divin. Singura eroare pe care o va face Dionis e de a crede că participarea înseamnă totalitate, că el e Dumnezeu. Călătoria lui în timp, în epoca lui Alexandru cel Bun, și în spațiu, în lună, nu e vreo dovadă a subiectivității percepției ci o simplă inspecție ideală de-a lungul individului metafizic Zoroastru-Dan-Dionis-. De altfel luna este edenul lui Eminescu și „Sărmanul Dionis“, Comedia sa divină. Paradisul nu este ex-teritorial, ci pământul cu miezul lui vital, stăpânit de factorul inconsciu și de colosalul geologic. Omul picat în acest mediu, leșină de parfumul cel lunatic, devine strigoi. Aci coniferii uriași au „scorburi“ de tămâie, umbra se adună în prunduri, cireșii, formând păduri, aruncă atâta floare încât omul e troienit, vegetația și fauna sunt euforice, își țipă bucuria de a se înmulți, florile „cântă“, greierii răgușesc de voluptatea scârțâitului.» (CILRc, 158 sq.).

Și în proză, Mihai Eminescu are puterea demiurgică de „a realcătui realul“, după cum admirabil-măiestrit observa Tudor Vianu: «Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune nu observarea realității, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificații adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu și nimeni după

„Acțiunea“ nuvelei romantice «Sărmanul Dionis», de Mihai Eminescu, își proiectează eroul central, „real“, dar purtător al unui nume de „zeitate păgână“, Dionis, „într-un prezent“ al vocii auctoriale, în orizontul bucureștean al anului 1872: «Era noapte și ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte și noroioase ce trec prin noianul de case mici și rău zidite BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE din care consistă partea cea mare a capitalei României, prin bălțile de noroi ce împroșcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde...» (EP, II, 281).

Eroul aparține – ca orice romantic – „sferei excepționalului“, este un „metafizician“ în a cărui minte interferează registre ale ideilor din «Critica rațiunii pure», de Immanuel Kant (1724 – 1804), cu cele dinspre «Lumea ca voință și reprezentare», de Arthur Schopenhauer (1788 – 1860), făcând să germineze într-o direcție de neasemuită autenticitate – bineînțeles, în perimetrul unui sublim „inițiatic“ / „misteric“ – mitemele ens-ului care și-a pierdut umbra, dinspre proza fantastic-simbolică în vogă a lui Adalbert von Chamisso («Istoria stranie a lui Peter Schlemihl»), și înflorind teorii „despre dedublare“, despre „relativitatea“ / „comprimarea“ timpului, a spațiului, despre metempsihoză etc.; pentru Dionis, «lumea-i visul sufletului nostru», trecut și viitor se îngemănează în suflet «ca pădurea într-un sâmbure de ghindă», infinitul aparține sufletului – reflectare a celestului constelat „într-un strop de rouă“: «dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, [...] atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui; [...] nu e adevărat că există un trecut – consecutivitatea e în cugetarea noastră – cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleați întotdeauna, esistă și lucrează simultan...» (EP, II, 281).

„Muritorul“ prin mintea căruia trec asemenea idei – un geniu, desigur –, în noaptea cu ploaie măruntă cum numai într-un București de noiembrie târziu se poate afla, cu înfățișarea-i de „berbec în mijgură“, are memorabilă distincție romantică: «un cap cu plete de o sălbăticită neregularitate, înfundat întro căciulă de miel» (EP, II, 281); «umbra eroului nostru dispărea prin șiroaiele ploaiei, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, și te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie – hainele lui ude – sau metafizica» (EP, II, 282).

În lumina de la o crâșmă deschisă, în care un țigan schingiuia cu un arcuș o vioară cu «niște coarde false», portretul protagonistului nostru romantic se lămurește într-o mare măsură: «Nu era un cap urât acela a[l] lui Dionis. Fața era de acea dulceață vânătă albă ca și marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor – un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui...» (EP, II, 282).

Când intră în cafenea, «ca să se usuce», profilul lui Dionis capătă o și mai înrăzărită adâncime: «Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața întradevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam pre lung curgea în vițe până pe spate, dar uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta plăcut cu fața fină, dulce și copilărească a băietanului. Își puse în cui paltonul ud și, la aroma îmbătătoare a unei cafele turcești, ochii lui cei moi și străluciți se pierdură în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieților, pentru că seriozitatea contrstează totdeauna plăcut cu fața de copil. Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino și de cadențata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit și adesea surâdea.» (EP, II, 282 sq.).

Tudor Vianu atrage atenția asupra faptului că Eminescu, «pictorul expresiunii», sondează – cu mare fidelitate revelatoare – psiho-zonele abisal-romantice ale eroului său din „panoul central“: «...coboară în adâncimile psihologice ale eroului său, unde găsește aplecarea spre voluptatea intensă unită cu inocența copilărească» (VArt, I, 141); «adâncimea este – ca să spunem așa – calitatea afectului eminescian, intensitatea este cantitatea lui; Eminescu este pictorul stărilor răscolitoare, intensive» (VArt, I, 145); etc.

Sunt, desigur, în arta portretistică eminesciană și câteva interesante elemente care țin de sfera balzacianismului: «Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o esistență – cum sunt multe la noi – fără de speranță și, afară de aceea, determinat prin naștere la nepozitivism [...]. Dionis era un băiet sarac. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. Era tânăr – poate nici optsprezece ani – cu atât mai rău... [...] Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... Și această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet – e o minune oare că pentru el visul era o viață și viața un vis...» (EP, II, 282 sq.).

„Toată viața eroului“ – în acest timp naratologic – este „bi-constelată“ de «casa lui de pustnic, un colț întunecos și painjinit din arhiva unei cancelarii» și de «atmosfera leneșă și flegmatecă din cafenea» (EP, II, 283). La miezul nopții, Dionis părăsește cafeneaua, îndreptându-se spre casa-i, aflată într-un impresionant decor romantic: «Afară ploaia încetase și, prin mrejele și valurile de nouri negri-vineți, luna trecea palidă și rece. În mijlocul unei grădini pustii [...], se înălțau ochii de fereastă spartă a unei case veche a cărei streașină de șindrilă era putredă și acoperită c-un mușchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. Niște trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Ușa mare deschisă în balconul catului de sus se clătina scârțâind în vânt și numai într-o țâțână, treptele erau putrede și negre [...]. El trecu prin hățișul grădinei și prin zaplazurile năruite și urcă iute scările. Ușile toate erau deschise. El intră într-o cameră naltă, spațioasă și goală. păreții erau negri de șiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var; [...] În colțurile tavanului cu grinzi lungi și mohorâte painjenii își esercitau tăcuta și pacinica lor industrie; într-un colț al casei, la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărți vechi, [...]; în alt colț, un pat [...]. Înaintea patului o masă [...]; pe ea hârtii, versuri, ziare rupte, broșuri efemere din câte se împart gratis, în fine, o neordine într-adevăr păgânească. Luna își vărsa lumina ei cea fantastică prin ferestrele mari, albind podelele de păreau unse cu cridă; păreții posomorâți aveau, pe unde ajungea lumina lunei, două cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; pânzele de painjin străluceau vioi în lună și deasupra cărților dorminde în colț se ivea o îngerească umbră de om. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală [...] ca de vro optsprezece ani, cu păr negru și lung, cu buzele subțiri și roze, cu fața fină și albă ca tăiată-n marmură și cu niște ochi albaștri mari sub mari sprâncene și gene lungi negre [...]. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plină a lunei părea viu, ochii lui erau plini de o superstițioasă nerozie, el șopti încet și cu glasul înecat în lacrimi: „Bună sară, papà !“, umbra părea că-i surâde din cadrul ei de lemn – el s-apropie și sărută mânile portretului, apoi fața, gura, ochii cei de foc vânăt...» (EP, II, 285).

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Este vorba despre portretul tatălui eroului de pe «când fusese în vârsta lui de acum». Tatăl lui Dionis descindea dintr-o familie aristocratică, dar se rătăcise „înspre baza piramidei sociale“; se îndrăgostește de Maria, fiica gazdei – un bătrân preot; rodul iubirii este Dionis: «Mumă-sa, o femeie palidă, ’naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatăl său; de acel copil cine știe cum rătăcit în clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el ședea în casa preotului bătrân a cărui fiică era Maria. Ei se iubiră. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său își va avea sfârșitul, că el o va lua de soție, că o soartă aurită o așteaptă. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru – o deschise – o ceti – o rupse bucăți și cu ea mintea sa... o copie de pe un testament părea a fi după cât se putea pricepe din bucățile rupte. El muri în spitalul de alienați... palid, mut până-n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare. [...] Văduvita sa mumă îl crescu pe el cum putu din lucrul mânilor ei – mâni delicate de doamnă [...] Ce frumos a fost papà ! zicea el surâzând și mumă-sa, auzindu-l, își ștergea într-ascuns lacrimele ei. [...] Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău – dar cum se putea altfel – îl iubea așa de mult ! [...] Dară, consumată de lipse, ea se stinse într-o zi.» (EP, II, 286).

Cu portretul din tinerețe al tatălui, Dionis „angajează lungi dialoguri“, înfiorându-se de adâncimile albaștrilor ochi paterni. Când luna intră „într-un nor spintecat de fulger“, întunecând casa și tabloul tatălui, Dionis aprinde lumânarea băgată «în gâtul unui clondir de ținea loc de sfeșnic». În acest cadru se ivesc și Cugetările sărmanului Dionis – «vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adâncimea tristeții» (IbrS, I, 110): «...O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie, / Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e tot una / De-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna, / Ori de nu – cui ce-i aduce ? Poezie – sărăcie !» (EP, II, 289).

La lumina lumânării ce ardea «în gâtul garafei cu ochiul roș», Dionis deschide un tratat de astrologie legat în piele, cu buchii înseilate în «cerneală roșie ca sângele», purtând titlul: Arhitecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium, apucându-se să descifreze „un text obscur“; când se termină lumânarea, își continuă lectura lângă fereastră, la lumina lunii ce reapăruse. Când întoarce pagina - cu «mulțimea de cercuri ce se tăiau, atât de multe încât păreau un ghem de fire roș sau un painjiniș zugrăvit cu sânge» (EP, II, 290) -

și când luna „lichefiază“, „diafanizează“ și chiar „fotonizează“ mieros-romantic registrele nocturnului - «trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit» (ibid.) -,

Dionis are impresia că deasupra lui ființează „o mie de ceruri“, că a ajuns la „înțelegerea“ priveliștii ființiale, a marelui semn sacru - semn «ce-i în stare de a te transpune în adâncimile sufletești, în lumi care se formează aievea așa cum le dorești, în spații iluminate de un albastru splendid» (ibid.).

La prima încercare de a se transpune, eroului i se relevă în spațiul oniric chipul ființei iubite (la care se gândise și în cafenea): «În fața locuinței lui Dionis se ridica o casă frumoasă și albă. dintr-o fereastră deschisă din catul de sus el auzi prin aerul nopții

tremurând notele dulci ale unui clavir și un tânăr și tremurător glas de copilă adiind o rugăciune ușoară, pare că parfumată, fantastică. El își închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat [...]. Pustiul tace, aerul e mort și numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mânile unite, care cânta o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine. Întredeschise ochii și văzu prin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună [...] întro haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi și dulci clapele unui piano [...] o nouă Ofelia. Închise iar ochii până ce, recăzut în pustiul cel lung...» (EP, II, 290 sq.).

Albul palat angajează într-o superbă corespondență romantică „norul de argint“ și juna – „îngerul în genunchi“. Când privește din nou pagina cu «painjinișul de linii roșii», Dionis constată „însuflețirea“ acestora, observă cum „geometria lor“ prinde viață (deocamdată, nebănuind că fenomenul respectiv se derulează „după voința și reprezentarea lui“, nu neapărat „schopenhaueriene“): «...și liniile începură a se mișca. El puse degetul în centrul lor.» (EP, II, 291).

Dionis este tras de o mână nevăzută în trecut: «și liniile semnului astrologic se mișcau cumplit ca șerpi de jăratic; tot mai mare și mai mare devenea painjinul»;

când vocea semnului îl întreabă unde să se statornicească, eroul răspunde: «Alexandru cel Bun !»; «și... încet, încet painjinișul cel roș se lărgi, se diafaniză și se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui; el era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupră-i albastru...» (ibid.).

Eroul de până acum, Dionis, „transpus“ în vremea lui Alexandru cel Bun, devine călugărul Dan, elev al dascălului Ruben, de la Academia din Socola. Din „câmpia cosită“, călugărul Dan se scoală cu cartea cea veche în mână și, pe înserare, ajunge întrun Iași al purității agreste - cu «case frumos văruite, cu streșine vechi peste care vărsa o viorie lumină răsăritoarea lună» (EP, II, 293) -

și se îndreaptă spre casa maestrului Ruben: «izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii; prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină; casa era c-un acoperământ țuguiat, păreții erau de piatră mică din ceea cu care se pietruiesc fântânele și orice tencuială căzuse de pe ele, încât părea o bucată din ruina unei cetățui; obloanele erau mult mai largi decât ferestrele cele înguste, și la un cerdac ținut în aer de stâlpi de zid în patru muchi duceau dint-o lature niște scări nalte...» (ibid.).

Maestrul Ruben se distinge printr-o „antică frumusețe“: are «o frunte naltă, pleșuvă, încrețită de gândiri, ochii suri, boltiți adânc în capul cel înțelept, și barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înțelept din vechime. Arătarea lui era liniștită – dar nu blândă; numai în împrejurul gurei musculoase se vedea o dulceață amărită de îndoieli. El este un evreu învățat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă neputând fi învățător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică și filosofie la Academia din Socola.» (EP, II, 294).

Călugărul Dan îi mărturisește maestrului Ruben că a reușit – grație misterioasei cărți încredințate – săși trăiască viitorul: BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE «– Pe deplin așa cum mi-ai spus-o, dascăle – zise Dan – azi sunt încredințat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Îți spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiți în mine – unul, călugărul Dan, care vorbește cu tine și trăiește în vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte.» (ibid.).

Maestrul Ruben îndeamnă pe tânărul călugăr săși continue „antrenamentul“: «– În șir, răspunse Ruben, poți să te pui în viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta și a tuturor a căror ființă vei pricinuio tu. De aceea oamenii au o simțire întunecată pentru păstrarea și mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoți... Și asta-i deosebirea între Dumnezeu și om. Omul are-n el numai (în) șir ființa altor oameni viitori și trecuți. Dumnezeu are deodată toate neamurile ce or veni și ce au trecut [...] Închipuiește-ți că pe o roată mișcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în aceeași clipă e în toate locurile cuprinse în ea.» (EP, II, 295).

Dan este sfătuit de Ruben că nu trebuie să se teamă de nemărginire / spațiu, deoarece este tot ca timpul și, «bucată cu bucată, poți fi în orice loc dorit». Maestrul Ruben îi dezleagă taina umbrei: «Știi că în puterea unei legi: nu este spațiu deșert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... O greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un șir nesfârșit de oameni. Din acest șir lasă pe unul să-ți ție locul pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înțelege că el nu va putea fi întreg căci, întreg fiind, ți-ar nega existența ta. În faptă însă, omul cel vecinic, din care răsare tot șirul de oameni trecători, îl are fiecare lângă sine, în orice moment – îl vezi, deși nu-l poți prinde cu mâna – este umbra ta. Pe o vreme vă puteți schimba firile – tu poți să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ți dă ție firea ei cea vecinică, și, ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeți chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voințele ți se realizează după gândirea ta... se-nțelege, împlinid formulele, căci formulele sunt vecinice ca și cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ți-am împrumutat-o.» (EP, II, 295); «...când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare și-ți va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor...» (EP, II, 296).

Imediat după despărțire, casa se transformă întro peșteră cu pereți de tuș, maestrul Ruben începe „a se mefistofeliza“ - «...însuși se zbârci, barba-i deveni lățoasă și-n furculițe ca două bărbi de țap, ochii îi luceau ca jăratic... [...] Dracii se strâmbau... [...] „– Mult a trebuit pân l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios, dar în sfârșit...» (EP, II, 297); metamorfozat, e «ca un Mefisto care vrea să piardă un suflet»; căci «Ruben îl inițiază în tainele migrației sufletului, împingându-l către finalul în care „natura vizionară“ ce-și pierde conștiința eternității, devine copia palidă a archaeului» (după cum a remarcat, între primii, și Rodica Firescu – în BPDLim, 92).

Dan traversează partea „elitică“ a Iașului, cea cu casele boierești, cea cu strălucitoare curți «albe ca argintul», dar și cu paznici de noapte, ori cu grupe de cavaleri reîntorși de la petreceri nocturne ‒ „cavaleri“ ce rupeau «frunze din crengile atârnate și le aruncau în urma călugărului spân și palid...» (ibid.).

Ajuns în chilia lui («din casele unui boier mare»), Dan își „antrenează“ umbra până la grai: «părea c-o întreabă cugetând... părea că ea-i răspunde în cugetări deșirate...»; în ultimă instanță, «el fixă aspru și lung umbra sa..., ea supărată de această căutătură, prinse încet, încet conture pe părete și deveni clară, ca un vechi portret zugrăvit în oloi...» (EP, II, 298). BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Din acest moment, în obiectivul lui Dan intră „blondețea romantic-îngeruită“, Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn: «un înger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară, cu ochi albaștri și cuvioși precum albastru și cuvios e adâncul cerului și divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de închinăciune la fața adâncită și palidă a călugărului; o văzuse el adesea răsărind – o floare în fereastră – și în nopți cu lună el își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaler, în care veghea sub sticlitoarele-i fereste... până ce se deschideau, până ce se ivea fețișoara ei palidă de veghere și de amor, până ce razele ochilor ei alunecau adânc în ochii lui cei negri.» (EP, II, 299).

După ce dialoghează cu umbra-i, descoperindu-ise (în ciuda rostului undelor din râul uitării, Lete) că sufletul i-a mai fost cândva „pur-zoroastrian“ - adică palpitând / pulsând «în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai și socoteala combinată a cifrelor lui» (ibid.) -,

după ce „se oximoronizează“ în «umbră luminoasă», Dan se îndreaptă spre «casa din capătul uliței», a spătarului Mesteacăn, bate în fereastră, fereastra se deschide și, de după perdea, se ivește «frumos și palid capul blond al unui înger», firește, angelicul chip al iubitei sale, Maria: «luna-i cădea drept în față, încât ochii ei albaștri străluceau mai tare și clipeau ca loviți de o rază de soare; sub alba haină de noapte de la gât în jos se trădau boureii sânilor și mânuțele și brațele ei albe, goale pân în umeri se-ntinseră spre dânsul și el le inundă cu sărutări» (EP, II, 301).

Dan convinge pe Maria «să vină cu el în lume», în familia spătarului rămânând umbra fecioarei: «– Vino cu mine, șopti el la ureche-i, vino prin oștiri de stele, prin tării de raze, până ce, departe de acest pământ nenorocit și negru, îl vom uita...» (EP, II, 302).

Maria îl urmează cu dragoste și cosmica lor „călătorie de nuntă“ sfidează toate legile universului, „mantia-rachetă“ utilizând ca „propergol“ doar sărutul: «– Haide dar !, șopti ea încunjurându-i gâtul cu brațele ei albe, lipindu-și gurița de buzele lui. Sărutarea ei îl umplu de geniu și de-o nouă putere. Astfel îmbrățișați, aruncă neagra și strălucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjură talia strângând-o tare la piept, iar cu cealaltă mână fluturând o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin aerul luciu și pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, până ce ajunseră în lună. Călătoria lor nu fusă decât o sărutare lungă.» (ibid.).

După ce își lasă „dulcea lui sarcină“ pe malul unui lac selenar, Dan se reîntoarce în apropierea Pământului, așezându-se pe coastele unui nour negru, deschizând cartea lui Zoroastru și citind „județul pământului“: «el își întinse mâna asupra pământului; el se contrase din ce în ce mai mult și iute, până ce deveni, împreună cu sfera ce-l încungiură, mic ca un mărgăritar albastru cu stropi de aur și cu miez negru [...]; îl luă și, întorcându-se, atârnă în salba iubitei sale albastrul mărgăritar.» (EP, II, 303).

Dan este nu numai „agentul noii ordini din univers“, ci și primul „gospodar cosmic“: «Și ce frumos făcuse el în lună ! Înzestrat cu o închipuire urieșească, el a pus doi sori și trei luni în albastra adâncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul său palat. Colonade – stânci sure, streșine – un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre bucăți de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreț care părea a-și

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE purta insulele sale ca pe niște corăbii acoperite de dumbrave. [...] Insulele se înălțau cu scorburi de tămâie și cu prund de ambră. [...] Greieri răgușiți cântau ca orologii aruncate în iarbă, iar painjeni de smarald au țesut de pe-o insulă până la malul opus un pod de pânză diamantină ce steclește vioriu și transparent, încât, a lunelor raze pătrunzând prin el, înverzește râul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod...» (EP, II, 303).

În vreme ce pe umărul femeii cântă pasărea măiastră, bărbatul își reazemă de genunchiul iubitei fruntea încununată cu flori albastre. Dan și Maria „re-editează“ perechea edenică, apropiindu-se în cel mai înalt grad de „absolut“, dacă ne referim la „perechile“ tuturor edenurilor, eroii acestui cuplu atingând performanța de a-și sincroniza chiar și visele; dar ca în orice rai există ba „un fruct oprit“, ba „un loc interzis“: «Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele stâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri.» (EP, II, 304).

Când ținta Zoroastrismului – sosirea în Împărăția Luminilor Nesfârșite (cf. PTDelrc, 411) – este uitată de eroul central, când „orizontul idealului“ i se mută „în absolut“, chiar pe Doma lui Dumnezeu, chiar pe „cunoașterea-etalon“ de sub arabul semn, Dan intră în sfera malefic-mistuitoare a lucifericului: «Vecinic semnul arab de pe doma Domnului îi preocupa mintea lui Dan, vană-i era căutarea lui prin cartea lui Zoroastru – ea rămânea mută la întrebările lui.» (EP, II, 304);

îngerii devin glasuri ale interogațiilor protagonistului, ori „simple ecouri cosmice“: «...în van unul îi spuse lin, aplecându-se la urechea-i: „De ce cauți ceea ce nu-ți poate veni în minte ?“ Altul: „De ce vrei să scoți din aramă sunetul aurului ? Nu-i cu putință“ Dar ceea ce-i părea ciudat era că, de câte ori îi trecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui, ei într-adevăr, fără să le-o zică, îi împlineau alintând gândirile. El nu-și putea esplica armonia aceasta prestabilită între gândirea lui proprie și viața cetelor îngerești. „– Nu vezi tu, Mario, că tot ce gândesc eu îngerii împlinesc în clipă ?“ [...] Mintea lui era preocupată și privirile ochilor lui mari erau ațintate asupra acelei porți vecinic închise. „– Aș voi să văd fața lui Dumnezeu ! zise el unui înger ce trecea.“ „– Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți ! zise îngerul serios.“» (EP, II, 305).

Momentul „apoteozei lui Dan“ se înregistrează prin antropomorfizarea universului, printr-o „muzică a sferelor“ dintr-un craniu-cosmos (cf. PTIR, I, 204 sqq.) unde ideile / gândurile acționează ca îngeri, sub ochiul de jar al semnului de pe Doma lui Dumnezeu, amintindu-i mereu de o obsedantă „absență“ și încolțindu-i totodată gândul („îngerul“) luciferic: «Odată el își simți capul plin de cântece. Asemenea unui stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mișcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă el îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. În haine de argint, (cu) frunți ca ninsoarea, cu ochi albaștri care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sânuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoși cu capete și umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis, cânta din arfă un cântec atât de cunoscut... notă cu notă el îl prezicea... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cântecului. Numai semnul arab lucea roș, ca jăratecul noaptea. „Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce pătrundea ființa mea. Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu ?... Oare nu se mișcă lumea cum voi eu ? El

strânse c-o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pământului ardea în salba ei de mărgăritare... Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne...“» (EP, II, 305).

Încolțirea gândului de substituire a lui Dumnezeu declanșează prăbușirea luciferică a lui Dan: «Vum ! sunetul unui clopot urieșesc – moartea mărei, căderea cerului – bolțile se rupeau, jumalțul lor albastru se despica, și Dan se simți trăznit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau, popoare de tunete bătrâne, vuirea nemărginirei ce tremura mișcată... O, gând nefericit ! aiuri el. – Spasmotic ținea în mâna lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse mărgeaua pământului de la gâtul Mariei. Ea cădea din brațele lui... ca o salcie neguroasă ce-și întindea crengile spre el și striga căzând: „Dane ! ce m-ai făcut pe mine ?“ Și un glas răsună în urmă-i: „Nefericite, ceai îndrăznit a cugeta ? Norocul tău că n-ai pronunțat vorba întreagă !...“ Supt ca de un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de o mie de ani...» (ibid.).

Prăbușirea luciferică are drept terminus „starea de zero“ a universului (cf. PTIR, I, 5 sqq.): «Deodată întunericul dimprejurul lui deveni liniștit, negrumort, fără sunet și fără lumină. El deschise cartea, aruncă mărgeaua și începu a ceti: «mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric și se desfășura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare – se lumina – pân o văzu departe asemenea unei lune – și el cobora cu cartea sub mână nourii groși, s-apropia de pământ, deja vedea culmile strălucite ale unui oraș, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare și... și își deschise ochii.» (EP, II, 306).

„Actul“ deschiderii ochilor marchează ocultarea lui Dan prin epifania lui Dionis, „tălmăcește“ / „echivalează“ aici cu o înviere a „prăbușitului Dan“ în ipostaza de Dionis: «El se scutură oarecum din somn. Soarele se înălța ca un glob de aur arzător pe un adânc albastru; grădina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed și răcorit după noaptea cu ploaie» (EP, II, 306).

După cum s-a mai relevat, „trezitul Dionis“ avusese un somn profund în grădina miresmelor „de un verde înrourat“ - «florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase și ochii lor plini de reci și zadarnice lacrimi» (ibid.);

la o fereastră a casei de peste drum, de după albe perdele, se arată surâzând «un blond cap de copilă», în care se identifică Maria: «Părul ei cel blond împletit în cozi cădea pe spate; o roză de purpură la tâmplă, gura micuță ca o vișină coaptă și fața albă, roșă ca mărul domnesc. [...] ea lăsă perdeaua să cadă. Dară inima lui se contrase cu violență, căci el înțelesese sensul, dar și neputința realizărei viselor lui. Acuma știa că iubește. „La ce mi-a mai trebuit și asta ? gândi el cu sufletul plin de lacrimi.“ Nu e destulă mizeria în care am trăit – cel puțin o mizerie fără de dorințe. Și prima mea dorință și poate ultima – nerealizabilă !» (ibid.).

Maria reapare la fereastra casei cu o garoafă roșie în mână, simbolică „declarație-săgeată“ cu țintire „absolută de Cupidon“; Dionis se decide să-i trimită o epistolă („reliefătoare“ pentru Distinsul Receptor a unei „poliedricități“ nespus de luminoase chiar la „tangența“ dintre oximoronul ‒ „incontestabil-romantic-eninescian“ ‒ dureros de dulce cu „împurpurata epidermă de sub pecetea Eros-zodiei“): «cu-o dureroasă, nemaisimțită voluptate, el îi scrise: Stea, / Sărac de bunuri, frumusețe și spirit, inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie de soare noaptea, și te iubesc. Și ochii tăi, topite stele a dimineței, privesc atât de adânc, atât de ferice de adânc în noaptea sufletului meu... [...] Poate disprețul tău m-ar BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE omorî și moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi. [...] Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu știi de ce, și nu ți-o pot spune, și cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume. Mario !... așa-i că astfel te cheamă ! Nu se poate să te cheme altfel... tu !... Nu-ți poți zice altfel... Adio ! Adio ! Și cu toate că scrisese, totuși o speranță de-o dureroasă dulceață, deșartă dar sigură, îi amețea sufletul...» (EP, II, 307 sq.).

După expedierea scrisorii, Maria se ivește din nou la fereastră: «el se retrase după perdea, ca s-o observe; ochii lui se uscau de ardoare și sclipeau cu o bolnavă dorință; ea se ivi frumoasă, ochii ei cei mari și adânci erau plini de lacrimi... [...] ea boți scrisoarea cu mâna, o duse la inimă... și... o durere ascuțită, crudă îi cuprinse inima lui; părea că i se rupe viața, i se taie în două inima, o negură albă îi cuprinse vederea... ș-apoi nimic... nimic; el căzuse cât era de lung pe podeaua camerei lui.» (EP, II, 309).

Răvășită sufletește, Maria este surprinsă «de tătâne-său» cu scrisoarea de la Dionis: «„– De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta, unde locuiește omul acesta ?“ Lacrimile o inundară și ea se aruncă suspinând la gâtul tătâne-său. „– Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul... în casa cea pustie de peste drum... l-am văzut căzând ca mort pe podele... cine știe dacă n-a murit. Aleargă, tată..., poate încă nu-i prea târziu.“» (EP, II, 310).

„Bătrânul tată“ al Mariei „aleargă“ în pustia casă de peste drum, însoțit de „pleșuvul medic al familiei“, unde-l descoperă pe Dionis în „stare de leșin“: «Pleșuvul îl ridică încet de la pământ și-i dezgoli pieptul. „– Cât pe ce era să i se rumpă o vână a inimei, zise el încet. Pare foarte sensibil. [...] Îl voi cloroforma, ca din leșin să treacă întrun somn adânc.» (ibid.).

„Bătrânului tată“ al Mariei i se deslușește „statutul social-ereditar“ al eroului: «persoana juridică aflată acum pe mâna îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moșteniri; dovezi erau asemănarea cu portretul și multe alte împrejjurări care nu ne interesează, legate însă de originea până acum obscură a lui Dionis; destul că soarta lui materială din momentul acesta era schimbată.» (ibid.).

„Dublul“ / „umbra“ se reactivează în „celălalt spațiu / timp“; dacă Dan se redescoperă în Dionis, dacă „fata spătarului Tudor Mesteacăn“ se relevă întro nouă Maria, firește, vine și vremea ivirii „dublului“ celorlalți. În scena unui „delir de polivalente friguri“, Dionis vede în „tătânele Mariei“ și în „pleșuvul medic“ pe „maestrul Ruben“ ce-i și anticarul, „jupânul Riven“: «Ruben îi luă umbra și hârtiile de pe masă și ieși din casă, închizând cu zgomot ușa după sine... „Te-ai dus, evreule... te-ai dus și m-ai vândut chinuitorului de suflete“, murmură el c-o resignație dureroasă...» (EP, II, 313).

Medicul pleșuv continuă să-l îngrijească pe Dionis, chiar Maria vine deghizată – «îmbrăcată ca băiet»

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

– și-l tratează cu „binevenite sărutări“; după însănătoșire, Dionis și Maria se căsătoresc: «Adesea, în nopți lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, când de bună voia lor trăiau esilați la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumei, Maria intra deodată în salonul încălzit și luminat numai de razele roșii ale jăraticului din cămin, intra îmbrăcată ca băiet, ca în noaptea aceea când se văzură pentru întâia oară în apropiere.» (EP, II, 314).

Și în „cometa“ analizei noastre, a ni se îngădui să prindem pentru Distinsul Receptor chiar înrăzărita diademă de exact-admirative aserțiuni datorate Rodicăi Firescu, „pe-adâncul calmei creste“ critic-estetice, încă din orizontul anului 1988: «...în construcția nuvelei și dezbaterii filosofice pe care aceasta o propune, Eminescu a pornit de la Kant, dar a construit în spirit schopenhauerian; apriorismul lui Kant este un punct de pornire pentru a demonstra caracterul subiectiv al reprezentărilor despre lume și al noțiunii de timp și spațiu, ajungând la conceptul schopenhauerian care atinge granița dintre vis și realitate, considerându-le forme ale aceluiași fenomen; întâlnim în nuvelă ecouri și demonstrații ale concepțiilor despre metempsihoză (transmigrarea sufletelor individuale, întrupările succesive ale aceleiași esențe spirituale) și avataruri, existența perenă a individului metafizic, caracterul relativ al cunoașterii și al reprezentărilor noastre despre lumea din afară [...]; Eminescu se apropie de Novalis prin „idealismul magic“ și prin concepțiile despre vis – Heinrich von Öfterdingen, eroul romanticului german, apreciază visul ca un fenomen extraordinar, ca un mesaj divin, o formă superioară de viață, opusă banalului dur [...]; nuvela Sărmanul Dionis... intră subliniat în sfera marii literaturi europene, alături de opere aparținând lui Goethe, Gautier, Hoffmann, Novalis.» (BPDLim, 91 / 93). Bibliografia siglată:  BPDLim = C. Bărboi, Constantin M. Popa, R. Diaconescu, Marian Barbu, Rodica Firescu ș. a., Limba și literatura română..., Craiova, Ed. Societatea de Științe Filologice din România & Revista „Ramuri“, 1988.  CILRc = G. Călinescu, Istoria literaturii române (compendiu), București, Editura pentru Literatură, 1968.  EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.  IbrS, I, II = Garabet Ibrăileanu, Scriitori români și străini, vol. I, II (ediție îngrijită de Ion Crețu; prefață: Al. Piru), București, Editura pentru Literatură, 1968.  PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-8-6), 2003.  PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creștinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 97397530-5-1), 2001.  VArt, I, II = Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, vol. I, II (ediție îngrijită și introducere de Geo Șerban), București, Editura pentru Literatură, 1966.

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

COCOȘUL LUI BRÂNCUȘI

Cocoșul lui Brâncuși, și cel de miez de noapte, și cel al zorilor, căci sunt două replici lui mai cunoscute – aceea în lemn sumbru și pătat de nuc și aceea strălucire a bronzului aurit – se trag și au tâlc amândoi în Socrate. Socrate, Cocoșul și Caucul, toate trei fac unul, ca un paradigm al lui Platon, nici o legendă anecdotică, îndeosebi în jurul Cocoșului, neapropiindu-se adevărului adevărat. Ca și despre Pasărea Măiastră, și despre Cocoșii lui Brâncuși – în total se cunosc șapte, nici unul aidoma celuilalt – s-a vorbit câte în lună și în soare, încercându-se a se afla vreo rubedenie de artă și de concept, după cum pe fiecare l-a tăiat capul. O dată, Chanteclair. Este drept de spus: Brâncuși îl știa și i-a aplaudat pe Simone și pe Coquelin prin 1911, în slujba de recruți de clacă. Altă dată a mai fost vorba de Pasărea de Foc, diaghilewiana, bakstiana și strawinskiana (iarăși este drept de spus – cântărită de el prin mijlocirea Mariei Vasilievna, de vrednică pomenire, atunci lui vecină). Ba chiar nestemnici au bănuit ițe cu Le Coq – pliantul de hârtie poetică roză al lui Jean Cocteau, care nu rare ori semna cu ideograma cocoșelului de hârtie îndoită. În sfârșit și apropiata prietenie, știută, dintre Cocteau, Erik Satie și Brâncuși – dar și aceasta fără nemerală. Și, și mai și: un prilej demonstrativ adus de dincolo de Atlantic, pentru prietenia lui față de animale. Adusese în atelierul său un cocoș alb, foarte sensibil subiect și extrem de docil sugestiei cercului de cretă alb. Acest cocoș devenise familiarul lui Brâncuși și nu se sfia a i se cocoța pe umăr, la apel, dar nesuferind nici măcar mângâierea penajului, în apărarea libertății fâlfâindu-și aripele peste bronzuri și peste steiuri, preferând vârfurile columnelor. Soarta nu i-a fost o oală, ci spânzurătoarea întâmplătoare: agățat în geamlâcul atelierului în care băteau zorile. ● Pe șleau, adevărul cu Cocoșul acesta este: ca și Himera, ca și Fiul Risipitor, ca Portretul lui Tretie, ca și prima Columnă a Nesfârșitului și, la urmă, Socrate și Regele Regilor, Cocoșul are obârșia în grelele podvale, urși și babe ale morii din Melun, cumpărate cu bani grei de Brâncuși. 14

Această lemnărie bătrână de trunchiuri și de bâlvani a redeșteptat în Brâncuși ancestralul geniu al lemnului și această redeșteptare a însemnat în istoria artei moderne a secolului al XX-lea o etapă de înnoire a sculpturii însăși, care nu are nimic de a face cu arta neagră a lemnului, ea rămânând îndatorată numai și numai geniului lui Brâncuși. Sculpturalul lemnului la Brâncuși izvodea din rădăcini străbune și exclusiv numai de strămoșia lui ținea, căci nu trebuie să se uite că Costache era fiul lui Nicolae-Radu, bejuicanul, care și-a durat casa, ca mulți alții, dacă nu ca mai toți, cu mâna lui înarmată de bardă, daltă și firez – ca și Antonie Mogoș, cu deosebirea că acesta din urmă era lipsit de droaia de copii. (Nicolae-Radu avu șapte, iar Mogoș, fiind mai cu dare de mână, și-a îngăduit răsfățul timpului…) BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

● După prinsoarea lui Brâncuși, cu gândul de a da prin sculptura sa o formă plastică ideii – urmă și umbră de platonism – el a cules Cocoșul de pe buzele învinețite de cucută ale lui Socrate după ce sorbise din cauc zeama dătătoare de moarte. „Să nu uitați – poruncea Socrate discipolilor, mustrându-i de jalea lor – să nu uitați a aduce jertfă lui Esculap, din parte-mi, cocoșul alb”. Procesul și moartea lui Socrate fusese, înaintea Cocoșului, un subiect în aer, reîmprospătat cu strălucire de Albert Sorel, teoreticianul violenței. Pentru tâlcul cocoșului datorat de Socrate lui Esculap, s-a cheltuit o găleată de cerneală, dar cel mai valabil tâlc rămâne cel al credinței în veșnică reînnoire, chemarea eternului reînceput, simbolizat de cocoșul zorilor prin strigătul lui, vestitor al soarelui reînnoitor. Acest tâlc nu a fost doar al neamului elinilor. Nu era necunoscut nici poporului nostru, Brâncuși aducându-și bine aminte a fi purtat – copil fiind – și el în brațe cocoșul alb, înfipt și nemișcat în capul mesei spectacularului ritual al pomenirii.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Tâlcul cocoșului alb a fost dezbătut fără limpede deslușire, rămânând până azi de cumpănă între adânc și ironic. Nu mai puțin decât Socrate, pentru a mira, și cu șagă – care sub aspect de umor ascunde certul – Brâncuși spunea: „Cocoșul? E autoportretul meu! Eu sunt Cocoșul!”

● Mario Meunier, ex-secretarul lui Rodin, a fost acela care a poreclit pe Brâncuși „micul Socrate” și „fratele lui mai mic”. Tot el, cu câțiva gologani dați lui de Brâncuși, îi adusese cartea Viețile Filosofilor a lui Diogene Laertius – în ediția lui Hachette, ieftină și bună – care îi deveni de căpătâi. Mario Meunier, pe vremea când Brâncuși tăia dea dreptul în stei Sărutul, ostenea la traducerea Banchetului și, mai mult ca vorbindu-și sieși, se simțea în apărarea antichității pe care Brâncuși o străbătuse și de care se simțea sătul. La drept vorbind, el nu-i tăgăduia decât învelișul faptic, Brâncuși continuândo, așa cum acsizarul Rousseau intuise: „Tu, Brâncuși, refaci antichitatea…” Această neașteptată remarcă a lui Rousseau și-a primit verificarea și omologarea cu prilejul recentelor Panatenee, prin compararea sculpturii moderne cu clasicismul, care Panatenee ale sculpturii au avut loc la Atena în noiembrie 1965 – „in situ” – sub semnul Cocoșului lui Brâncuși, înălțat în fața Museionului unde arta lui Brâncuși a fost confruntată clasicismului. ● Într-o bună zi Erik Satie i-a îmbogățit biblioteca cu un tom desperecheat din traducerea operelor lui Platon, făcută de elevii lui Victor Cousin, și pe care Erik Satie, el însuși, o va folosi pentru oratoriul său, închinat morții lui Socrate. În acea vreme Brâncuși cioplea cu barda și străpunsese cu ghiiul dintr-un podval pe Socrate al său. Așchiile zburau din barda rudărească a lui Brâncuși și ele luminau aprinse cu văpaia lor vatra atelierului în care noctambulul ce era Erik Satie poposea dinspre zi în drum spre Arcueil, găsindu-și prietenul, din zori, la treabă. Și-și încălzea mâna și își limpezea 15

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

gândul verificând măsură cu măsură, la umbra lui Brâncuși, partitura Socrate, muzical, tot fără de pereche, ca și lemnul care uluiește și, deci, care va dura. ● La puțină vreme, într-o nouă variantă, Brâncuși a fotografiat, alături de Cocoș, ovoidul Muza Adormită, pe câtă vreme alături de Socrate, pe Noul-Născut. Ambele ansambluri au un suprasens: Muza Adormită părând a spune că duce mai departe gândul socratic al jertfei păsării care anunță zorile reînnoite ale frumosului, iar Noul-Născut, aluzional, spune tâlcul maieuticei socratice, nefiind decât Eternul Reînceput.

vărsatului zorilor este departe de nefigurativ și de schematica propriu-zisă. Este departe și de abstractul pur, prin plenitudinea lui care nu este seacă și imobilă, Cocoșul fiind gata să-și ia zborul de pe soclu. ● Despre socluri, căci și ele au tâlcul lor. Soclul Cocoșului zorilor arată elemente romboiedrice ale Columnei Nesfârșitului și tâlcul lor se pipăie. Pe câtă vreme soclul Cocoșului miezului nopții, rar și neîndesit ca cel al zorilor, va primi un cilindru de aceeași întunecare. ● Cocoșul dispune de aceleași facultăți de monumentalitate ca și Pasărea Măiastră, ca și Columna nesfârșitului, și la orice nivel – până la gigantic – aceste opere fiind indenpendente de dimensiune, ele învingând-o pe aceasta. Sau mai degrabă zis: în care dimensiunile s-au contopit, devenind o nouă noțiune, tot așa precum formele geometrice în conceptul de sculptură brâncușiană sunt formele ideilor, dialogându-și tâlcul într-un limbaj nou. Pentru aceasta Brâncuși creează silabe noi din voclae și consoane inedite, dar nici una străină străfundului omenesc. Acesta este adusul lui Brâncuși, darul prețios pe care el îl face culturii universale: reînnoirea! O lume nouă să lăstărească din rădăcinile omului! _______

Despuierea de o asemănare directă antropo și zoomorfică și reducerea lor la o geometrie inedită – pentru Socrate, iar aceea a Cocoșului la un simplu vector elanic, este străduința lui Brâncuși pentru deslegarea întrebării dezbătute, dacă ideea, ea însăși, poate să aibă o formă, un contur. Statuara lui i-a răspuns victorios: da. Cocoșul lui Brâncuși nu este redat asemănător zoomorfic, ci ideomorfic, evitând naturalețea slugarnică, cum judecătorii din New York se mirau că Pasărea Măiastră este lipsită de aripi și Leda de labe înotătoare. Cocoșul ia sub mâna lui o formă geometrică pură, o formă care se înalță, zboară, dar și definește, tot ca și ideea platoniciană pe care o slujea în acea vreme, păstrând elemente evocative. Contur plastic al ideii în sine, Cocoșul, prin ceea ce vibrează în el, prin creasta și cucurigul care taie și umple văzduhul cu mesajul reînnoirei și al eternei reîntoarceri a

Notă 1. Reproducem acest eseu al patriarului criticii de artă, V. G. Paleolog, despre Cocoșul lui Brâncuși, din revista Arta plastică, nr. 4/1966, dând cititorilor Banchetului o matrice de sensuri, matrice căreia criticul nu putea să-i adauge atunci, decât indirect și vorbindu-mi, și partea religiosului creștin, tâlcul învierii; din volumul în pregătire, V. G. Paleolog, Scrieri I. Notă 2. Pentru cei care vor să compare și să învețe din cazna Bătrânului brâncușolog, în numărul viitor este posibil să reproducem același text, Cocoșul, însă prelucrat cu adăugiri și note, care a făcut parte din volumul Brâncuși Brâncuși II, predat Editurii Scrisul Românesc din Craiova, în 1973, și aruncat din mână în mână, ca pe un cărbune aprins, de redactorii nepricepuți sau răuvoitori, și apărut abia în 1996, în V. G. Paleolog Procesul Sculpturii Moderne, eseuri, la Editura Fundației „Constantin Brâncuși”, colecția „Brâncușiana – 2” (pp. 161-168), la Tg. Jiu, prin grija poetului Nicolae Diaconu și osârdia criticului de artă, Ion Pogorilovschi. (D. V.)

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FILOSOFIE

A.I. BRUMARU

AȘEZAREA ȘI FORMA Pornit dinspre „problema stilurilor” (întâiul volum al scrierilor fundamentale ale lui Edgar Papu, o sinteză însă monumentală, se intitulează simplu Despre stiluri1, Edgar Papu2 se rânduiește totuși (cu exemplul mai hotărât al lui Lucian Blaga în față) și în deschiderea unei filosofii a ființei. Nu numai procedarea contează aici, adică fondarea pe un principiu de unitate, în joc e, în primul rând, chemarea de a gândi holistic: nu doar întruchipările lumii ci, dincoace de acestea toate, temeiul lumii (cum o va fi făcut-o, se înțelege, și gândul înțelepciunii bătrâne ridicate din mituri); nu doar lucrurile vasăzică, sau și cu acestea în joc – odată cu și în aseitatea lor (cum ar spune filosofia). Astfel, cercetarea lui Edgar Papu nu va fi (ne avertizează o deslușire preliminară), o „elementară alfabetizare”: evitând calea „didacticistă”, stilurile sunt supuse aci la o „analiză celulară”. În formarea lor, structurile stilistice învederează anume trăiri corelative: vor fi numite „substraturi ale ființei”. Propulsate de către acestea, stilurile nu plutesc însă în absolut, legate fiind (nelipsit) de factori locali, adică de aceia ce le fac (folosind vorba veche) așezarea: „diferite condiții istorice, geografice, demografice etc.” (Etnicul, se înțelege, nu e scos înafară, întrucât și-le subordonează; concret vorbind, fiecare din cele patru capitole ale cărții, afectate, pe rând, barocului, romantismului, clasicismului, manierismului, se încheie, după purtarea lor prin arealuri diferite, cu așezarea în forma românească). Numai în legătura lor cu acești factori (precizează Edgar Papu), diferite stiluri își vor fi creat „celule distincte”. Cu stilurile s-a făcut, către o filosofie a ființei, morfologie: în chip magistral, la noi, Lucian Blaga și, mai de curând, Constantin Noica – o morfologie, ca să zic așa, pe șirul cunoscut al formelor de vorbire – însă chiar de aceea un demers filosofic foarte original. Edgar Papu face cu stilurile anatomie. (Cât e acum aceasta de pregătită să dea seama de sensurile adânci se vede degrabă. În ornamentica barocă, scrie Edgar Papu, obsesia vegetală, visceralul sunt prezente odată cu motivul nubiform în sculptură: se reliefează aici

nori în piatră, contururi difluente și țesături destrămate, acoperirea acestora fiind ca de involucru subțire – o „pieliță care se încrețește ușor la punctele de joncțiune”, revărsarea dintre margini fiind îngăduită. Artistul aici, îndeobște, „a dat inconștient satisfacție unei ingerințe a propriului interior organic”, ne izbesc imagini ale anselor intestinale, pungile scofâlcite din pântec, o întortocheată hartă digestivă. „Este tocmai sediul concentrat al unor centri nervoși și, de aci, al emoțiilor celor mai violente, constituind, în momentele respective, focarul obsesiei viscerale”). O anatomie, ca să revenim, de fel la figurat, cum tot întrun înțeles propriu (subliniază Edgar Papu) este exprimată în Despre stiluri și noțiunea de „structură celulară”. Stilurile nu sunt – cu toată aparența contrar ivită câteodată – simple convenții, ci realități ontologice: „se constituie din prelungiri în noosferă a diferitelor regnuri și subregnuri organice, precum și a altor structuri naturale”. În Gânduri despre manierism, Edgar Papu propune ca temei al stilurilor forma (împlinită în clasicism, numai dinamizată în baroc și romantism, supusă demoliției în manierism): un temei însă și al ființei? Se pare că da, întrucât, de regulă, ontologiile n-o pot ocoli. Ființa fără de formă și, deopotrivă, fără de așezarea bună nu e cu putință (chiar și în gândul matinal, ea e închipuită, la câte un presocratic, precum o sferă). Cum potențialul de spiritualitate diferă de la un popor la altul (ar observa aceasta și C. Rădulescu-Motru) și propunerea (punerea în față va să zică), la unul ori la altul, a formei e tot felurită. Omul sedentar, țiitor pământului și stăruitor acolo sub vitregii e totdeodată omul formei și civilizația pe care o dezvoltă e astfel căutătoare în canon clasic. Altfel cercetează lumea migratorul. La acesta, nu e greu de constatat, marginile lumii sunt moi, ființa lui însăși va fi o scurgere – alunecare și pătrundere –, la întâlnirea cu forma năvălitorul (vezi și islamicul cotropitor de azi) simte pornirea de a o ruina și disloca, cel puțin îi schimbă rosturile. Istoric vorbind, manierismul e un stil barbar, caracteristic întâi celor ce se mută fără de

Edgar Papu, Despre stiluri, Editura Eminescu, București 1986; Stând la originea proscrisului protocronism, eminentului cărturar și gânditor nu-i este ștearsă nici astăzi îndrăzneala, un notoriu intelectual public, trecut și prin critica literară, cunoscut însă BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

îndeosebi pentru desele ieșiri antiromânești – aidoma detestabilului românofob Lucian Boia, un om urât deopotrivă la obraz și la suflet – îi neagă cu nerușine orișice valoare.

1 2

FILOSOFIE

răgaz în spații și s-a definit (spune Edgar Papu corectând istoricește problema) nu în Florența cinquecentescă, așa cum s-a stabilit, ci în lucrarea spiritului germanic: atunci când acesta, desigur, a fost primul – între cele multe neamuri ale călătoririi, el s-a oprit la elaborație intrând glorios în jocul culturii; alte seminții umblătoare, ca fiind mai de la urmă (slavii, ungurii), numai au împrumutat. Ostilitatea față de formă coexistă însă cu „afirmarea de sine a formei integrale”, „ea acționează ca o reconfortantă contrapondere”. Artistic vorbind, conflictul a produs înnoiri, câteodată și ființei i se cade a intra în devenire. Existența mai e (se poate spune), în cursul împrospătării ei și o stare a lui „afară” (Ec-sistenția).

Forma, scrie Edgar Papu, este „alcătuire organică, iar clasicismul, barocul și romantismul îndeplinesc – fiecare altfel – această condiție de existență. Luate în parte, ele corespund pe planul noosferei câte unui regn natural distinct, în speță faunei superioare”. La români (am menționat mai sus interesul constant al gânditorului de a oferi la capătul analizelor sale consecințele în spiritualitatea noastră ale fenomenelor înfățișate) manierismul, deși prezent în folclor și în alte genuri artistice, el n-a fost decât unul

A.I.Brumaru, Despre Ființa românească, Editura Scrisul românesc, București 2001; 3

„rudimentar”, adică anume „ieșiri scurte cu caracter ocazional și convențional”. Când se manifestă (cum se întâmplă, de pildă, cu „manierismul marginal și chiar facultativ din popor”), el nu are decât o funcție instrumentală: „devine un manierism instrumental pentru actualitate în vederea unei mai adânci reîntoarceri în folclor”; în acesta, persistență și durată având îndeobște doar vocația clasică, năzuința la lucrul statornic – lucru așezat (și în așezare). Rezultă de aici că românul e înclinat către stabilirea în forme, considerate ca temei și rațiuni ultime, dătătoare de seamă despre ființa lucrurilor și a lumii. Aceasta îmi întărește convingerea (exprimată de mine și în Despre Ființa românească3 după care spiritul românesc e cu precădere ekistic (am împrumutat termenul din urbanistică unde definește preocupările vizând locuirea, dar el provine de la grecescul oiko os,ou care înseamnă casă, locaș, așezare etc.; e folosit și în ecologie, rădăcina e comună), acestui spirit deci nu-i prea plac abaterile, rătăcirile și, apoi, întoarcerea vinovată, în căințe; nu e un spirit versatil, politropic. (Fiul Risipitor e fiul celui abia așezat după o pribegie printre mărăcinii și pe colbul deșerturilor.) Destinul românului stă mai mult (cu excepțiile de rigoare, motivate de regulă politic) sub semnul locului decât sub acela al plecării din el – o părăsire înspre laturile lumii și o achiziție de margini depărtate – omul nostru nu e va să zică, de felul lui, bejenar și risipitor. Când, de exemplu, limba română (cu un Samuil Micu odată) e pusă să vorbească în vorbele ei de acasă, limbile încercate ale filosofiei, va spune că un lucru să fie el trebuie să aibă estere. Dar a fi, adică a avea estere e totuna cu a sta, cu a avea stare. (În românește mai înseamnă ceva: când ai stare înseamnă că ai avere.) A fi în forme e a fi ceva în(de)așezare – cum și ființa lumii e în aceasta, acolo în slava ei. Folclorul nostru ne spune și el o poveste asemănătoare cu basmul lui Petre Ispirescu, să zicem: o pasăre măiastră adusă să țină întreg turnul ce mereu cădea în ruină e înfiptă în acel turn cu cuibul ei cu tot – deci numai în locul ei, în forma ei așezată.4 Trăiri ale unei desprinderi de formă vor fi existând firește și la românii noștri, dar ele sunt numai trăiri, subliniază Edgar Papu în Despre stiluri: acum vor avea și ei baroc, vor avea manierism. A ieși însă din rânduială nu le place lor să li se prea întâmple (decât poate, cum e vorba, în ruptul capului). Dezordinea le e de scârbă ori de jale – cu amarul ei sau, câteodată, cu hazul ei. În rest, e numai așezare și o cuminte acoperire.

. A.I.Brumaru, Ființă și loc, Editura Dacia, Cluj Napoca 1990. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

A FI CA DIFERENȚĂ Teolog și filosof american al religiilor, John Hick (1922-2012), vorbind despre evidențialism și fundaționalism, sintetiza principiul științific elaborat de matematicianul și filosofului W.K. Clifford astfel: „Pentru credințele noastre ar trebui întotdeauna să avem fie fundamentele experiențiale, fie rațiuni suficiente”17 știind că orice diferență dintre experiențe nu este în măsură să greveze și statutul acestora. Și dacă s-ar extinde teza epistemică la autorii biblici, realitatea lui Dumnezeu s-ar fi rezumat la prezența Lui ca manifestare de empirism religios aidoma celui promovat multă vreme în literatură. Hick este un observator atent al fenomenului religios18 din perspectiva școlii culturaliste americane, însă nu poate să nu ia în seamă argumentele filosofiei europene, în special argumentul ontic începând de la Anselm și Descartes la Kant și Russell și mai apoi până la Tillich și Schleiermacher. Fără ocolișuri, Hick merge frontal la definirea conceptului a cărui vulnerabilitate esențială e că, în lipsa altor posibilități de demonstrare, se centrează pe descrierea Dumnezeirii exclusiv din perspectiva ființei perisabile și, din această cauză, nu se îndepărtează prea mult de ceea ce conturează teologiile. Argumentele fundamentale vin din teismul scripturilor ebraice și stabilesc mai întâi că Dumnezeu19 este Ființa în sine, nu o ființă oarecare, ca mai apoi să se definească a exista prin sine ca infinit; Creator autoexistent. Interpretările, absolut toate, se fac în raport de existentul contingent și în măsura în care acesta, fiind de ordinul evidenței, nu mai comportă elucidări din două considerente: 1) Creatorul nu se confundă cu creația și 2) creația este definitiv dependentă de Creator. De aceea, odată cu Toma d'Aquino, în spiritul celui de

al doilea considerent, creația nu mai este socotită a fi eternă. Ulterior, iudaismul târziu, devoțional și teologic, pledează pentru un Dumnezeu personal, continuat în Noul Testament de Dumnzeu-tatăl, susceptibil de antropomorfism. Atributivitatea lui Dumnezeu tinde spre sinteză; un Dumnezeu iubitor („iubire” cu etimonul în agape, nu în eros), care depășește imaginea unui deus otiosus, dar nu și pe cea a lui deus absconditus pe care o găsim, mai târziu, la Nietzsche20. Întrebările proliferează: iubirea lui Dumnezeu își subordonează bunătatea lui? Dacă da, atunci Dumnezeu e bun prin raportare la un standard și din această cauza ar înceta să mai fie unică realitate supremă. Și cu toate acestea, apostolul Pavel previne asupra Mâniei lui Dumnezeu, chiar dacă nicăieri în scripturile creștine nu găsim un Dumnezeu mânios. Sfințenia este un alt atribut al lui Dumnezeu și resursele ei subsistă în celelalte atribute, în metafizica Lui, care, în genere, nu s-a îndepărtat prea mult de reprezentările proorocului Isaia.21 De aici începând, Dumnezeu este o realitate infinită, eternă, necreată și personală care a creat tot ce există în afară de sine și care s-a revelat creaturilor umane ca fiind sfânt și iubitor.22 Cu Anselm23, conceptul de Dumnezeu se rezumă la desăvârșire (ex. Matei,5.48: Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit), o desăvârșire nongraduală a cărei accesibilitate ar anula unicitatea lui Dumnezeu; un Dumnezeu existent prin sine și intuibil ca realitate. Conceptul este exclusiv rațional (independent de experiență și anterior acesteia), logic speculativ: ceva ce există fiindcă nu se poate demonstra că nu există.

John Hick, Filosofia religiei, București, Ed. Herald, 2010, p.134 18 A se vedea, de pildă, Faith and Knowledge, (1957); Death and the Eternal Life (1976); The Myth of God Incarnate (1977); The Myth of Christian Uniqueness: Toward a Pluralistic Theology of Religions (1987); Philosophy of Religion (1990);An Interpretation of Religion (2004);The Metaphor of God Incarnate (2005); The New Frontier of Religion and Science: Religious Experience, Neuroscience and the Transcendent (2006);Evil and the God of Love (2007) . 19 Paul Tillich, Systematic Theology (I), 1951 20 Vezi Asa grăit-a Zarathustra (Fostul papă se destăinuie lui Zarathustra: „Și eu slujit-am Dumnezeului acesta de altă dată, până în ceasul său de apoi. Ci acum sunt în afară din slujbă, sunt fără stăpân, și cu toate astea nu-s liber și nu mai sunt nici vesel”). BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

21Isaia,40: 22

El șade deasupra cercului pământului și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subțire și le lățește ca un cort, ca să locuiască în el;23 El preface într-o nimica pe voievozi și face o nimica din judecătorii pământului;25„Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt;26„Ridicați-vă ochii în sus, și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui, că una nu lipsește. 22 John H. Hick, op. cit., p.31. 23Anselm de Aosta (1033-1109), cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog, filosofneoplatonist, sfânt în Biserica Anglicană și în Biserica Catolică. E socotit întemeietorul argumentului ontologic în filosofie, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei(gr. sotêria, "mântuire", și logos, "cuvânt").

FILOSOFIE

Probabil că în acest temei Emil Cioran îl socotea a fi expresia pozitivă a nimicului24, încât prin apropierea de Dumnezeu, creația se absoarbe în El pierzându-și individuația. Ca atare, Dumnezeu este Ceva față de care nu poate fi conceput nimic mai mare, imposibil de socotit a nu exista; însă o existență sumativă, nongraduală și de ordinul infinitului, de unde rezultă atributul aseității. Cu Descartes, existența este un predicat, o continuare dacă nu o clarificare ontică a conceptului anselmian, ca mai apoi, cu Kant, existența să poată fi asimilată conceptului de Dumnezeu. Iată de ce Cioran nu a avut în afara reverberațiilor sale nietzscheene niciun temei ontic dezirabil să probeze expresia pozitivă a nimicului pe care o postula. Existența, ca atribut al lui Dumnezeu, a fost socotită îndestulătoare ca să probeze existența ca atare a Lui doar pentru credinciosul căruia i-a fost suficient atât și nu mai mult; cea mai înaltă realitate imaginabilă.25 Însă de la Toma d'Aquino trecem la un nou argument, cel al Cauzei Prime, apoi la cel al Ființei Necesare (dincolo de ființa contingentă), apoi la argumentul de Valoare Absolută și, în cele din urmă, la Artizanul Divin. Consensul teleologic a fost implicit încă de la Platon, ca în hinduism și buddhism, iar Dumnezeu a trebuit să servească omului, după teoria finalității. Teismul, prin faptul că e mai plauzibilă existența lui Dumnezeu decât inexistența sa, a căpătat deschideri metafizice și a dat adâncime atributului moral; de la conștiința ca fapt la un Dumnezeu conștiință. Hick însă nu ocolește nici argumentele împotriva existenței lui Dumnezeu, ele vizând valoarea de adevăr absolut, dar sugerând, în schimb, gradualul și intensitatea existenței, astfel misterul își menține funcțiile, răspunsul se arată mereu insuficient, însă dăinuie întrebarea. Întrebarea care încearcă lumea cu posibilul, cum spunea Noica: Ea suscită la viață mai mult decât poate face răspunsul.26 Tot așa gândea și Pascal când, între adevăr și căutarea lui, prefera căutarea, astfel încât a rămas în sânul Bisericii un mădular gânditor, cum îi plăcea să spună, și îi îndruma pe sceptici să ia apă sfințită și să asculte Liturghia atunci când neputința nu dă satisfacție rațiunii. Dacă murim fără să aducem slavă Adevărului, îmbia el, suntem pierduți. Nevoia de argumente cât mai convingătoare a traversat secolele până la neurologia modernă care a venit cu mărturiile unor pacienți reveniți din moartea clinică; în lipsa acestora nimic altceva mai plauzibil nu avem. Mărturiile acestor subiecți, de orientări confesionale diferite sau atei, au condus, în principal, spre de-

pășirea trupului fizic, spre un pasaj asimilabil unui tunel, apoi spre o lumină copleșitoare, spre conturul spiritual al unor cunoștințe decedate și chiar spre un Dumnezeu văzut ca o ființă de lumină. Acest Dumnezeu este de o blândețe caldă, desăvârșită; el îngăduie, chiar la cerere, revenirea la viață a celui aflat în moarte clinică.27 Sinucigașii, însă, așa cum credea și Kant, acționează contra voinței creatorului și nu se bucură de grațierea gesturilor lor, nici măcar când admitem diferențele de cultură ale popoarelor știut fiind că valorile produse de om nu i-au ameliorat prea mult ființa, ci cel mult existența. Neohegelismul lui Kröner, de pildă, postulează și el aceeași idee când găsește o legătură intrinsecă între om și universalitatea firii din care împrumută și el ceva universal. Teza aceasta nu este valabilă însă și în cazul sfințeniei, fiindcă teologiile aduc în discuție, pe de altă parte, tema însingurării, a căderii în păcat pe care slăbiciunile firii și-au atras-o. Dacă n-ai aspirat la Divinitate, nu cunoști limita superioară a ratării, spunea Cioran28, în scepticismul lui, cu trimitere la imposibila recuperare din ispite, ale cărei dimensiuni sunt deznădăjduitoare prin raportare la desăvârșirea în Dumnezeu. Se pare că în desăvârșirea lui ca Dumnezeire, omul a făcut mult mai puțin decât în realitatea imediată sieși, adesea făcând abstracție de Dumnezeu. Or cu toate această căutare de contraargumente, dacă nu a putut fi demonstrată existența Lui, cu atât mai mult nici inexistența nu a putut fi probată, subliniază Hick. Teologiile procesuale moderne au avansat teza unui Dumnezeu care nu a putut să înlăture răul din propria-i creație; acestora li s-a opus alternativa irenaică a libertății omului29, dar și teodiceea augustină cu teza echilibrului moral. Modalitatea irenaică este apofatică, cea augustină este catafatică; ambele deschid calea credinței fie prin negarea lui Dumnezeu până la evidența Sa prin transcendere, fie prin adevărurile autoritar promovate de Biblie (în propoziții teologice). Teologiile au promulgat, așadar, un Dumnezeu perceptibil catafatic, apofatic sau ca revelație (în epifanii), însă numai două modalități: I - revelația în sine (instantaneu totală) și II - acceptarea obedientă a cunoașterii realităților lumii din perspectiva existenței netăgăduite a lui Dumnezeu. Hick se ocupă de acest lucru detaliat în capitolul V, unde cele două modalități sunt tranșant distincte: revelație și credință. O teorie voluntaristă, precum cea a lui Blaise Pascal, îmbie, în același sens, cu subtilitate la un pariu: Dacă câștigați, câștigați tot; dacă pierdeți, nu pierdeți nimic. Deci pariați că există; faceți-o fără șovăire!30 Rațiunea este durabilă fiindcă rezistă oricărei critici și

24Lacimi

viață (New York, Bantam Books 1975), una dintre multele care fac deja, peste Ocean,o bogată literatură thanatologică. 28Lacrimi și sfinți, p. 141 29 Vezi Sf. Irineu, Împotriva ereziilor, 30Pensées, New York, E.P. Dutton,1932, p.67. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

și sfinți, București, Ed. Humanitas, 1991, p.70. John Hick, op. cit., p.40. 26 Noica, C.; Sentimentul românesc al ființei, București, Ed. Eminescu, 1978, p.22 27 A se vedea, de pildă, cartea lui Raymond Moody Viața după 25

FILOSOFIE

Paul Tillich o repetă: credința este starea de a fi preocupat la modul ultim.31 El, ca și Sf Augustin, găsește argumentul ontologic al lui Dumnezeu în noi înșine, ca Temelie a ființei noastre. El este identic cu noi și totodată este infinit transcendent față de noi. Ființa noastră finită este în continuarea infinității Ființei; în consecință, a-l cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a ne depăși înstrăinarea față de Temelia propriei ființe.32 Deci, acest „mod ultim” se referă la însăși legătura noastră mereu reversibilă, dar intrinsecă cu Ființa, după tradițiile iudeo-creștine; un deus absconditus în Temelia existenței noastre (ca la Martin Luther). Și atunci, putem spune că, dacă Dumnezeu nu cade omului nemijlocit sub simțuri, el îi este mijlocit cunoașterii prin rațiune. Deus otiosus – Ființa față de care nimic mai mare nu poate fi conceput vs.Deus absconditus – Temelia ființării noastre ca ființe. Un Dumnezeu în diferență sau o credință rațională fără dovezi? Credința empirismului religios,a literaturii medievale, de care am mai vorbit, l-a identificat pe Dumnezeu, ca voință, în evenimentele proprii ale ființei, în istorie, în mediu. Credința rațională l-a așezat în propoziții credibile și s-a redus la o stare de credință.33 Credința vie, unul din aspectele credinței religioase fundamentale, vehiculează ideea prezenței lui Dumnezeu ca voință reiterată prin rugăciune și smerenie, dar mai ales prin Liturghie. În planul certitudinilor, Dumnezeu este înainte de toate credință. Hick o repetă: dacă necredința se dovedește a fi o eroare, riscăm să pierdem un mare bine, ba chiar cel mai mare bine, iar dacă credința se dovedește a fi o eroare, cădem pradă celei mai jalnice iluzii34, ceea ce l-ar îndreptăți mai degrabă pe Cioran decât pe Nietzsche. Ieșirea din mister/criză s-a făcut prin Întrupare epifanică – manifestare revelatoare și relevantă a sacrului în mediul profan. Dacă s-ar crede că în asta e doar o diferență între creștinism și iudaism avem doar o soluție a sensului teologic, însă Hick crede că abia acum se face o distincție între atribuțiile metafizice și cele morale ale lui Dumnezeu: Doctrina Întrupării

presupune ideea că în corp s-au manifestat atributele morale(nu cele metafizice), în măsura în care acest lucru s-a putut realiza într-o viață umană finită, și anume cea a lui Cristos.35 De acum Religia devine tot mai coerentă și, în ea, John Stuart Mill găsește utilitarismul creștin36, R.B. Braithwaite37 găsește funcția etică sau, dintr-o altă perspectivă noncognitivă, L. Wittgenstein38și D.Z. Phillips39 se apleacă asupra limbajului religios (viață spirituală și limbaj) sau asupra veșniciei, dar nu ca prelungire a vieții de acum, ci ca mod de a o judeca, prilej pentru Hick să facă trimiteri la escatologie inclusiv din perspectivă vedantină. Și, pentru rigurozitatea cuprinzătoare a conceptului, în paradigma modernă a religiozității universale existența tradițional definită a lui Dumnezeu pare deja a fi o falsă problemă. Avem așadar vreo justificare să întrebăm dacă Dumnezeu „există”? Dacă avem, ce întrebăm de fapt? „Există” are cumva un singur sens, încât putem întreba, în același sens: Există pești zburători; există rădăcina la pătrat a lui minus unu; există supraeul freudian; există Dumnezeu? Se pare că, în aceste cazuri, punem tipuri foarte diferite de întrebări40 – un prilej al întrebării care invită la reflecție. În fond, ce întrebăm? Răspunsurile se situează în registre diferite de realitate și, judecând după Noica41, limba română poate a răspuns deja (a fi, ființă, fire, a fost să fie...). Dar nu despre poezia adâncă a rostirii simple e vorba, ci despre paradigma semantică e existenței ca atare, despre diferențierile care se petrec la nivelul sintactic, nu morfologic al semnificării. Hick demonstrează dincolo de aseitatea lui Dumnezeu esențialul Lui ontic: diferența dintre modul de existență al lui Dumnezeu și modul de existență al celorlalte realități este aceea că Dumnezeu există în mod necesar și toate celelalte lucruri există în mod contingent.42 Cu alte cuvinte, Dumnezeu ca Dumnezeu, cum zicea Hegel, este conectiv existenței ca existență, însă el există în diferență ca ființare și în grad ca manifestare exterioară, ca ieșire la adevăr (ec-stază). Este acel Adevăr pe care, ca să-l parafrazăm pe Pascal, dacă nu l-am fi găsit nu am continua să-l căutăm.

31Dynamics

38Lecții

of Faith, New York, Harper&Row, Publishers, 1957, p.1 32 John H. Hick, op. cit., p.117 33Idem, p.132. 34Idem, p 149. 35Idem, p.161. 36Essays on Religion, Londra, Longmans, Green & Co, 1875. 37An Empiricist's View of the Nature of Religious Befield, Cambridge University Press, 1955. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

și convorbiri despre estetică, psihanaliză și credință religioasă, București, 1993, Ed. Humanitas, 1993. 39The Concept of Prayer, Londra, Routledge and Kegan Paul, 1076. 40 John H. Hick, op. cit., p. 195 41Sentimentul românesc al ființei, București, Ed. Eminescu, 1978 42Idem, p.196

FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUȘ

DISCERNĂMÂNTUL – UN PRIVILEGIU AL FIINȚEI „TEORETICE” Trăim într-o lume de „complexe”, într-o lume a „eroziunilor” gândirii, în care cel mai supus presiunilor este insul (existențial pierzându-și identitatea sa funciară). Insul masificat înseamnă masse degradate, care, în tumultul lor, nu mai pot reproduce autenticul. Lumea prezentului este o lume dominată de o personalitate narcisistă, specifică unei societăți postindustriale. Care sunt valențele sau non-valențele unei astfel de lumi și în ce măsură omul, ca unic rațional, își mai păstrează discernământul? Discernământul (provine din francezul discernement) este facultatea de a aprecia și a judeca lucrurile la justa lor valoare, adică a discerne nu se poate situa în afara raționalității, adică, în ultimă instanță, în afara logos-ului. Am putea avea aici, în aparență, doar imaginea clasică a „omului”, dar nu e numai atât. Insul de acum nu mai este, în bună măsură, un ins înscris în „raționalismul cartesian” și poate în nici un fel de raționalism clasic. El trebuie să găsească o nouă fereastră spre propria sa luminare, provenită din experiența și suferințele ultimului veac. Facultatea de a discerne îl reprezintă pe om ca esență, esență care-l mai poate ține în zona raționalității, când se pune întrebarea dacă acesta nu este doar o simplă copie a unui model de abstracție maximă. Discernământul este un privilegiu al ființei „teoretice”, omul fiind, după afirmația lui Gadamer, în adâncurile sale, singura ființă „teoretică”. Teoria și practica vieții au fost mereu în concurență. Marele semn de întrebare pus asupra marxismului este tocmai așezarea omului doar în praxis, ca făuritor, singurul, de unelte. Gadamer, spre deosebire de Marx, afirmă mai mult: „Trăsătura esențială a omului constă atât în construcția practicii sociale, cât și în faptul că se consacră cunoașterii pure, contemplării, gândirii. Omul este ființa care dispune de logos: de limbă, de distanță față de ceea ce ni se impune în mod nemijlocit; el este liber să aleagă binele și să cunoască adevărul – și poate să râdă. În adâncurile sale, omul este o ființă teoretică”1. Subliniem că hermeneutul Gadamer reia o problemă, în lucrarea menționată, mult discutată de

idealismul german postkantian, cea a „doctrinei științei”. Aceasta nu este o simplă teorie a științei, ci o „întemeiere filosofică a cunoașterii omenești în mod absolut”2. Doctrina științei este văzută de Johann Gottlieb Fichte în felul următor: „Ea este în sine deopotrivă teoretică și practică. Teoretică – pentru sine este o cunoaștere goală, pur schematizată, fără nici un conținut, impuls, stimulent sau altele asemenea. […]. Practică – în realitate, cunoașterea trebuie să devină liberă; aceasta rezidă și ea chiar în determinarea ei intelectuală. Doctrina științei este, deci, o îndatorire ce trebuie mereu pretinsă tuturor inteligențelor care au ajuns în seria condițiilor până la posibilitatea lor. În această serie de condiții se ajunge însă prin onestitate lăuntrică profundă, veridicitate și sinceritate față de sine”3. Visul romantic de a cuprinde totul într-o „doctrină a științei” (a se vedea sinteza speculativă a lui Hegel) a fost atacat de științele experimentale și „idealul teoretic era împins la periferia filosofiei”4. Aceasta n-a însemnat însă dispariția teoriei, nici a filosofiei în speță, pentru că teoria este condiția de existență a oricărei științe. Teorie vine din grecescul theōria, care înseamnă privire (a vedea ceea ce este), speculație, contemplare (viață contemplativă). Dacă privim teoria, în speță știința, ca pe un privilegiu al ființei umane, să luăm în considerare câteva surse din vechea gândire, pentru că omul contemporan nu numai că trebuie să fie păzitorul acestora, ci și un moștenitor legal. Adică acesta nu se poate sustrage după bunul său plac, nu poate face abstracție de ceea ce-l premerge și-l face „om contemporan”. Cicero afirmă că idealul vieții contemplative este o tradiție ce datează de la Pitagora (Tusculanae disputationes, V, 3, 8-9 și D.L. VIII, 8). Este însă posibil ca acest ideal să nu fi fost anterior lui Platon, care oferă o schiță a unei vieți contemplative (Theaitet 173 c – 175 d). El identifică tipul suprem de activitate umană cu contemplarea Binelui (Republica 540 a-c) și a Frumosului (Symposion, 210 b – 212 a). La Aristotel, prima menționare a temei apare în Protrepticus, fr. 6, apoi este dezbătută în profunzime în Ethica Nichomahică, X, 1177 a – 1179 a.

Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 36. 2 Ibidem, p. 39.

J.G. Fichte, Doctrina științei, Editura Humanitas, București, 1995, p. 285. 4 Gadamer, op.cit., p. 39. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FILOSOFIE

Theoria este pentru Aristotel principala activitate a Primului Mișcător (Metafizica, 1072 b). El spune: „Gândirea se regăsește pe sine însăși prin participarea la inteligibil, căci ea însăși devine inteligibilă intrând în atingere cu obiectul său și cugetându-l, astfel că intelectul și inteligibilul se confundă devenind identice (a se vedea și Despre suflet, II, 12, 424 a, 18 și 25; III, 2, 425 b, 25; III, 4, 429 b, 30) […] … elementul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparține mai degrabă Primului Mișcător nemișcat, iar actul de contemplare este cea mai mare și cea mai pură fericire”5. Aristotel spune că divinul se află într-o nesfârșită contemplație, în timp ce omul are această fericire doar din când în când. Filosoful grec face deseori comparație între nóēsis umană și cea divină. Omul este un compus (Syntheton) ce cuprinde corpul și un suflet noetic. Nóēsis este în corpul său o stare intermitentă și obositoare, pentru că implică trecerea de la potență la act (în Metafizica, 1050 b, 1072 b; Ethica Nichomahică, X, 1175a). Dar nóēsis, deși ca activitate în noi are o natură obositoare, este funcție (érgon) proprie umanului și divinului. Iar noi, dacă practicăm contemplația (theōria), ne putem apropia cel mai mult de Dumnezeu și de propria noastră fericire (Ethica Nichomahică, X, 1177 b – 1178 b). Nóēsis umană diferă însă de pandantul său divin prin: este interminentă, este nemijlocită (cunoaște noeta în imagini vizibile), este discursivă, judecă prin combinare și separare de noțiuni. La Aristotel avem și o formă intuitivă a cunoașterii, numită nous, dar care este postulată pe temeiuri epistemologice. Mai târziu, neoplatonicianul Plotin a legat theōria de suflet (Enneada VI, 9, 8), dar într-o accepțiune mai largă decât la Aristotel. Pentru Plotin, activitatea (praxis) este forma degradată a contemplației, în timp ce pentru Iamblichos theōria este inferioară theourgiei, cea care produce miracole6. Theōria nu este o simplă „privire”, nicio simplă „contemplație”, ci ea este mai mult decât acestea la un loc, adică reprezintă a vedea ceea ce este. Aceasta este esența teoriei, cea care face din om ființă speculativă prin excelență, capabilă de a se desprinde de praxis, de propria sa experiență, pentru a se regăsi în zona pură a Ideii. În acest sens, Gadamer afirmă: „Teoria (s.n.) nu este, deci, în primul rând o acțiune prin care să ne apropiem de un obiect sau să dispunem de el explicitându-l, ci are de a face cu un bun de altă natură”7. Acest bun de altă natură nu poate avea în nici un fel încărcătura materială, esența lui este că nu

aparține nimănui sau, cum ar spune Noica, „se distribuie fără să se împartă”8 . Adică acest bun de altă natură este intensional același în întregul câmp existențial, sau dacă am folosi deosebirea dată de Augustin între cele două moduri de a poseda prin uti și frui, el este modul frui, întrucât dă roade prin sine, față de uti care este o simplă utilizare. Teoria nu se epuizează în slujirea nemijlocită a practicii, spune același Gadamer, încercând să depășească doar prin centromundaneitate concepția aristotelică privitoare la noesis și contemplație, cât și pe cea augustiniană referitoare la frui care echivalează cu contemplarea lui Dumnezeu. Unde se află însă divinitatea aristotelică și dacă ea este vinovată de epuizarea explicativă a aristotelismului, a inconsecvențelor modelului bivalent eșuat în ultimul secol? Se impune, în acest sens, o primă observație: theōria este un bun de natură deosebită din care se pot împărtăși toate ființele raționale, indiferent că sunt efemere sau utopic eterne. În acest sens, omul este în adâncurile sale o ființă „teoretică”, pentru că Rațiunea nu are nimic de a face cu efemeritatea sau cu aparența. Numai în real putem vedea ceea ce este. Dacă ar fi o simplă privire, pe care am arunca-o pe fereastra lumii, am fi doar amețiți de parfumul stins al acestei lumi fracționate, iar discernerea n-ar mai avea loc (luciditatea ar fi anulată). „A vedea ceea ce este” poate să fie considerat un ideal absolut, pentru că el înseamnă „a vedea esența”, „a vedea ființa”. Din acest motiv, nu putem absolutiza părerea lui Gadamer ca interpretare a conceptului grec de theōrie. Trebuie să-l reconsiderăm pe Aristotel, azi când discernământul omului, ca ființă „teoretică”, este pus mereu în pericol, când rațiunea însăși suferă un proces de „erodare”, adică o degradare evidentă în istorie. A vedea ceea ce este reprezintă singura soluție de a te situa dincolo de nevrozele lumii contemporane. Am numit aceste nevroze „complexul vacii nebune”9, ca ultimă formă a narcisismului actual. Avem aici în vedere fenomenele negative prin care a trecut subiectul și ceea ce se poate petrece „între noi”10. Când un subiect nu poate să-l mai gândească pe celălalt dovedește că narcisismul este absolut, că între noi comunicarea adevărată nu mai există. Există o aparență a comunicării, expresionată în mijloacele mass-media, care ne poate duce în eroare în așa fel încât apropierile să fie, în realitate, mari distanțări. Informația, fie că este sau nu rebarbativă, poate să creeze doar aparența apropierii de celălalt și tot ceea ce este cunoaștere capătă un sens peiorativ, pentru că o încercare de a-l

Aristotel, Metafizica, 1072 b, în traducerea lui Șt. Bezdechi, Cartea XII, Editura Academiei, București, 1965, pp. 386-387. 6 Francis E. Peters, Termenii filosofiei grecești, Humanitas, București, 1993, p. 273. 7 Gadamer, op.cit., p. 43. 8 Constantin Noica, Douăzeci și șapte trepte ale realului, Humanitas, 1999, p. 144. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Maladia de Encefalopatie Spongiformă Bovină care a avut loc în anii 90, adică boala vacii nebune, care a determinat uciderea a 4 milioane de vaci în Marea Britanie pentru a strârpi boala, a dus la o psihoză mult mai extinsă decât fenomenul real în sine, cu repercursiuni în întrega Europă. 10 Emmanuel Levinas, Între noi. Încercare de a-l găsi pe celălalt, Editura ALL, București, 2000.

FILOSOFIE

gândi pe celălalt devine aproape imposibilă. Să luăm, de exemplu, acest »complex al vacii nebune«, care a devenit psihoză – sau simplă răzvrătire împotriva fecundului Imperiu Britanic -, el putând duce la o nouă filosofie politică, la o altă așezare teoretică, pragmatistă, unde „regionalul” și „globalul” pot da naștere celor mai adânci conflicte interioare. Înainte de a vedea ce este cu adevărat acest narcisism postindustrial și cât de mult sau de puțin are de suferit „Eul”, să aruncăm o privire asupra Europei ca idee. Cea mai spectaculoasă frământare pentru aceasta se produce după primul război mondial, când problema unei Europe unite era, în fond, problema păcii, dar nerealizată, cu toate intențiile bune ale unor state din cadrul Societății Națiunilor. Ambiguitățile perioadei interbelice au dus la un nou război mondial și s-au prelungit în perioada postbelică. Deși „la originea Europei nu există un principiu fondator original”11, ideea de Europa poate să fie urmărită în mersul istoriei chiar dacă ea nu este unitară, chiar dacă există diverse proiecte de unificare europeană12. Multă vreme aceste proiecte au fost idei ratate, regăsite în tot felul de utopii sau în forța imperialismelor, indiferent că acestea au fost din Apus, din Centrul sau din Răsăritul Europei. Nu putem nega tendința de unificare a Europei postbelice, întrucât faptele sunt evidente, de la Planul Marshall, propus de SUA pentru reconstrucția europeană în 1947, până la Comunitatea Europeană de azi. În plan politic, cel puțin pentru Occident, o importanță deosebită o au reconcilierea franco-germană și întâlnirile de la Maastricht (9-10 decembrie 1990; 7 februarie 1991), unde Comunitatea Europeană se angaja să „reducă distanțele dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni”13. În același mod, tot ca o tendință de unificare și de apropiere între statele Europei, menționăm Declarația de la Nivel Înalt de la Helsinki și Documentele Conferinței la Nivel Înalt Pentru Securitate și Cooperare în Europa (Helsinki, 9-11 iulie 1992), unde se pun noile probleme ale schimbării, ținând cont de schimbările din Centrul și Răsăritul Europei și de necesitatea integrării statelor de aici în ceea ce se înțelege prin Europa Occidentală, la care se reduce, până în prezent, ideea de Europa. Fără a discuta aspectele istorice din Europa ultimilor ani și fără a avea neapărat gustul ratării, într-o Românie care pare să fie sortită de a ajunge ultimul

stat al Europei, avem în vedere câteva opinii ale intelectualilor români interbelici, valide și azi. Pentru Nae Ionescu, „Europa nu există”14 pentru că nu există o unitate spirituală a acesteia, nici economică, nici geografică. Europa este o simplă ficțiune. Pentru Tudor Vianu, care se referă la Congresul convocat de Academia Italiană la Roma, în 14-20 noiembrie 1932, Europa nu are nici o unitate antropologică, lingvistică sau politică15. Dimitrie Gusti are o viziune amplă asupra a ceea ce se poate numi ideea de Europa: „Noțiunea Europei este o idee-forță care agită spiritele de veacuri. Ideea unității europene are rădăcini profunde în istoria umanității. Firește, în lungul drum, în decursul veacurilor, ideea s-a transformat și a luat deosebite aspecte. Europa a fost creată de mai multe ori și în diferite feluri. A fost creată întâi de vechea Grecie și de Alexandru cel Mare. Roma a creat a doua Europă prin Iulius Caesar și pax romana. A treia Europă a fost creată de germanul Carol cel Mare. A patra Europă a fost datorită domniei papale, cu Inocențiu al III-lea. Crearea unei a cincea Europe a fost ambiția lui Napoleon”16. Ideea de Pan-Europa s-a dovedit în perioada interbelică la fel de utopică precum cea de pace, iar insomniile Europei nu s-au putut potoli17 nici atunci și nici în prezent. Parafrazându-l pe Dan Botta, care avea în vedere frumusețea morală a pământului18, am putea întreba ce s-a ales azi din frumusețea spirituală a Europei, pentru că dacă ceva a unit vreodată acest continent acel „ceva” a fost Rațiunea. Aceasta, la rândul ei, tinde să devină, din păcate o vorbă goală și fără acoperire, într-o lume europeană care se dovedește a fi prea paradoxală ca să reziste în viitor. Se pare că acest cuvânt „Europa” vine de la rădăcina morfologică, feniciană, Ereb, care înseamnă întuneric, iar în asiriană „seară”, „apus” (vezi Dimitrie Gusti). Dar Europa a însemnat întotdeauna Spirit, indiferent de rădăcinile ei, adică lumină, singura în care ne putem aduna cu încredere. Celebra spusă a lui Sf. Augustin, menționată de Dimitrie Gusti, poate avea și azi valoare de principiu: In necesariis unitas, in duobiis libertas, in obnibus caritas (Unire unde este necesar, libertate unde este îndoială, în toate iubire). Fără iubire nu poate exista nimic, aceasta presupunând relația cu celălalt, o regăsire a unui eu în alt

Edgar Morin, Penser l’Europe, Paris, Editura Gallimard, 1990, p. 37. 12 Ovidiu Pecican, Europa – o idee în mers, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 1997. 13 Ibidem, p. 103. 14 Nae Ionescu, „Înspre realitățile noastre”, în vol. Roza Vânturilor, București, Editura Roza Vânturilor, 1990, p. 91, ed. I, 1941. 15 Tudor Vianu, „Definiția Europei”, în Revista de sociologie, an I, nr. 3/martie 1936. 16 Dimitrie Gusti, Problema federației europene, conferință publică finală în ciclul organizat de Institutul Social Român din anul

1929-1930, Experiența socială și politică contemporană, în Arhiva pentru Știința și reforma socială, an IX, nr. 1-23, 1930, pp. 1-23. 17 Octavian C. Tăslăuanu, Insomnia Europei. Proiect de confederații ale statelor occidentale și ale statelor orientale, în „Lupta”, 30 martie, 1925; retipărită în vol. antologic Ion Hirghiduș Obsesia europeană, Editura Scripta, București, 1996, pp. 79-82. 18 Dan Botta, „Europa în spirit”, în vol. Limite, 1936, reeditat în Unduire și moarte, Iași, Institutul European, 1995, pp. 119-128.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FILOSOFIE

eu, care, dacă s-ar transforma în comuniune, ar transforma umanitatea într-un model cosmic vrednic de urmat. Să încercăm să dăm acum răspuns la întrebarea esențială a acestui mic studiu asupra discernământului, și anume ce este, în realitate, narcisismul contemporan și dacă el nu reprezintă tot o metaforă ca și ideea de Europa. Narcisismul nu este o metaforă, ci el este o cădere reală în oglindă.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

O astfel de oglindă înseamnă închidere, orice duce la centrism. Europocentrismul este o astfel de dovadă, dar unde Narcis s-a trezit în cele din urmă la realitate, chiar dacă nu s-a putut până acum smulge din propria lui închisoare. Europocentrismul reprezintă condamnatul care a devenit conștient în celula sa că nu poate deveni liber fără să dărâme închisorile reale și imaginare ale spiritului. Narcisismul european este patologic, dar au existat momente de luciditate în istorie care puteau să-l submineze. L-am putea lua ca exemplu pe Alexandru Macedon, care, deși căzuse și el prea mult în sine, a dus cu sine peste tot Grecia, în marele și fragilul său imperiu politico-militar, dar în durabilul imperiu cultural din Egipt până în India. Dacă putem afirma ceva despre Macedon este nu dorința sa de mărire, ci profundul discernământ, cel de a uni lumile acestui pământ, subminate de bariere lingvistice, culturale, economice, politice etc. Mai târziu, la o scară mai mică, acest vis l-au avut Caesar, Napoleon iar sub o formă bolnavă Hitler, Stalin, Japonia Militaristă. În prezent dominația americană pune un nou semn de întrebare chiar asupra Europei care se vede tolerată ca o mamă bătrână și pe moarte. Acestei mame îi lipsește încă înțelepciunea de a se unifica într-o singură confederație, punând tot felul de bariere politice, economice, militare între statele ei, mai ales pentru Răsărit. Europa nu este încă în stare să se unifice, rămânând în continuare un multiplu. Discernământul Europei actuale este zonal, dar sperăm că nu va fi pasager, că Europa nu va rămâne, după vorba lui Paul Valéry, „o peninsulă a Asiei”, adică o escrescență imatură. Puterea de a discerne nu este doar o simplă facultate, ci e dovada împlinirii „teoretice” a ființei. Aceasta nu se poate realiza în afara frumuseții spirituale care apropie într-o largă comuniune, bazată pe iubire, oamenii. Pământul trebuie să capete, la rândul lui, frumusețe morală. Numai așa logos-ul ne va lumina orice intenție, într-un viitor în care trebuie să existăm.

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

IMPASURILE FENOMENOLOGICE ȘI CONDIȚIA TRANSCENDENTALĂ (II) 4. Extensia fenomenologică și abstracția fenomenologică Astfel, cele două deplasări ale eu-lui conștient apar ca sensuri opuse, calitativ și cantitativ invers polare, fără a-și fi însă una alteia antagonică, ci din contră, realizîndu-și fiecare funcția autonom, neconstrîngîndu-se reciproc. Dacă abstracția fenomenologică de concentrare a eu-lui în sine a fost numită de Husserl “reducție”, atunci dedublarea eu-lui într-un alt eu, cu pretenția de eu al meu pentru celălalt, poate, omolog, ar putea fi numită extensie (extensie fenomenologică), caz în care ar suporta din partea noastră aceleași critici și corective cu legitimare transcendentală. Se pare că numele de “extensie fenomenologică”, care ar putea fi atribuit proprietății de trangresare a eu-lui către un alt eu, i-a scăpat lui Husserl, ori Husserl a dorit ca termenului de “reducție” să nu i se slăbească forța semnificației dinamice prin atragerea răspicată a atenției către o altă proprietate dinamică a conștiinței, de natură inversă. Câmpul fenomenologic transcendental nu poate fi redus și nici extins, nu poate fi fragmentat, descompus și nici multiplicat sau unit prin aderarea la alt câmp fenomenologic. El reprezintă, în schimb, un sistem, o matrice individuală unică, distinctă, în care au loc uluitoare procese, desfășurări de proprietăți și deplasări de structuri cognitive aparţinând conștiinței proprii a subiectului uman considerat, dar și relaționări cu conștiința altor subiecți. În această accepțiune, câmpul fenomenologic ne apare, în reala lui complexitate, sub două ipostaze: 1. ca un câmp vast al meu și al lumii, aproape permanent deschis, nelimitat, dar și 2. reprezentat printr-un model simplificat, care cuprinde doar doi subiecți: eu și celălalt, model mai ușor de folosit în analiza și exegeza filozofică. Pe de altă parte, se observă că reducția fenomenologică, în sens riguros operațional, nu produce mutații sau aproximări în interiorul structurilor1 cognitive ale conștiinței, ci doar deplasări către înăuntru sau în afară ale lor, rezultante ale capacității conștiinței de a se situa (deplasa) înăuntrul sistemului propriu și în afara lui, și, relativ, în interiorul sistemului altei conștiințe. Am spus “relativ”, pentru că Prin “structură” trebuie să se înțeleagă acel termen spațial bine determinat, propriu sistemelor și teoriei sistemice; utilizăm, prin împrumut, noțiunea de “sistem” și “structuri”, pentru ale atribui numai în scop teoretico-descriptiv câmpului fenomenologic, pentru a face explicația mai ușor de vizualizat și de înțeles. Aici, 1

această din urmă capacitate este, în realitate și în mod riguros, limitată. Nici aprehendarea exhaustivă a conștiinței altuia și mai cu seamă pretenția transgresării, a deplasării unei conștiințe în interiorul celeilalte conștiințe (lucru care face obiectul așa numitelor, de către Husserl, “aprezentări”), nu sînt ușor de acceptat. Noi le considerăm, tranșant, ca nevalide, și pledăm în continuare cauza decisivă, din punct de vedere transcentiv (TÎDE), a dezvoltării Spirituale a existenței entităților umane sub semnul unicității și diversității, cu acceptarea, firește, a interrelaționării, a intersubiectivității, a ontologicului secund, social și comunitar. Un exemplu de reducție metafizică, denumită, acolo, de noi, “Abstracție tolerată”, efectuată prin operații specifice metodei transcentive de lucru, a fost desfășurată în TÎDE, cu ocazia stabilirii naturii, formulei și prezentării modului de acțiune a factorului de reducție metafizică, dar și a celorlalte noțiuni transcentive – factori, cauzalități, subcauzalități –, unde se relevă modificări concrete intranoționale, intracategoriale, pe scurt, intrametafizice. În concluzie, urmare a celor mai sus expuse, considerăm drept greșit termenul de “reducție fenomenologică”, neacoperit teoretic, și susținem denumirea mult mai adecvată de “abstracție fenomenologică”. De asemenea, ne declarăm împotriva susținerii existenței “aprezentărilor”, adică a intuirii calităților altei conștiințe, a constituirii celuilalt eu în eul meu sau al fertilizării stranii a ego-ului meu în celălalt ego, prin transgresare, cu rămânerea acestui ego într-o dublă stare, perfect autonomă, dar și inclusă – atât în sfera propriului cât și în sfera celuilalt. Considerăm improbabilă existența noțiunii categoriale și a naturii reale a “aprezentării”, adică a reprezentării (reprezentărilor) pe care eul meu, transgresat, le poate constitui în sfera proprie a conștiinței mele printr-o misterioasă capacitate de pătrundere și cvasisubstituire în natura conștiinței (eului) celuilalt. Nimeni și nimic nu poate susține validitatea unei astfel de teorii fantastice , care susține, până la urmă, cu alte cuvinte, ca o conștiință să poată citi (pătrunde) și reda gândurile, trăirile, misterul, datele funcționale cognitive, reflexive, dar și psiho-afective ale prin “structură” a conștiinței – unde conștiința reprezintă o categorie, un subsistem al sistemului global al câmpului fenomenologic – trebuie să se înțeleagă ipostazele funcționale și dinamice în care evoluează conștiința sub vizorul analitic și interpretativ (hermeneutic) sau critic. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FILOSOFIE

unei alte conștiințe. Este, din contră, cumpătat și justificat a afirma că “aprezentările” nu sunt altceva decât constructul reprezentărilor, sau “constituirea” în sfera propriei mele conștiințe a unei imagini, păreri, aprecieri2 limitate, aproximative, relative a datelor conștiintei celuilalt, pe baza prezentării în fața conștiinței mele a acestor conștiințe străine, cu care eul meu intră în relație, și a capacității conștiinței mele de percepție și intuire a acestor date. Dovada acestei mari dificultăți și ambiguități ale fenomenologiei husserliene sunt paradoxurile și impasurile de care s-a izbit Husserl în elucidarea propriilor teorii, obstacole pe care, în cea mai mare parte, nu le-a depășit, sau pe care nu s-a arătat de loc convins a le fi depășit. Paul Ricoeur, în ciuda subtilității analitice și a unui real talent scriitoricesc, expozitiv și arborescent, nuanțat, nu are forța de a ridica, într-un fel sau altul, vălul acestor echivocuri, de a încerca o soluție sau de a răspunde sonor acestor temeri. 5. Dificultatea punerii în relație a reducție transcendedentale și a reducției eidetice. Dificultăți în cadrul temei sensului. Paradoxul experienței transcendentale în calitate de conștiință a egoului În problema relației dintre reducția transcendentală și reducția eidetică, deși idealismul husserlian și fenomenologia, reunite inseparabil în doctrina ego-ului și a constituirii sale temporale, delimitează foarte precis domeniul reducției transcendentale – ego-ul factic – și domeniul reducție eidetice – ego-ul eidos (ego-ul idee), Ricoeur atenționează asupra dificultății punerii în relație a celor două concepte ale gândirii husserliene, prevenind că nu este ușor să situezi reducția transcendentală, care suspendă credința în “în sinele” lumii în funcție de reducția eidetică care trece de la fapt la esență. Iar în ceea ce privește capacitatea acestei soluționări de a asigura accesul conștiinței la lumea obiectivă, de care, prin mecanismul conjugării acestor două reducții, pare, aparent, desprinsă, ea e oferită de sensul vizării acestei lumi, “sens care este rezultatul unei modificări a diversului, o sinteză de unificare care recuperează identitatea obiectului, fiind inclus în viața intențională a ego-ului concret”; concluzia celei de-a patra Meditații este că sensul lumii este exclusiv explicitarea ego-ului, exegeza vieții sale concrete. Dar, tocmai în momentul în care calitatea valorică a sensului pare să aducă o rază de lumină în complicatul mecanism fenomenologic, Husserl introduce o nouă problematică: cea a reciprocitații punctelor de vedere și a “egalizării obiectivante”, moment în care Ricoeur se întreabă și el “De ce această nouă aventură?”, care îngreunează suplimentar lucrurile și care

Sau, conform lui Max Scheler, a sesizării existenței-valoare (Wertwessen) a celuilalt, care precede orice reflecție solipsistă și care este fondată pe cunoașterea de sine de la nivelul propriei mele existențe-valoare, un fel de iubire a celuilalt, proiectată asupra propriei mele persoane. “Comprehensiunea emoțională a celuilalt atinge obiectul său veritabil; iubirea se îndreaptă spre existența-valoare a celuilalt și, în mod reciproc, existența-valoare nu BANCHETUL, 22-23-24 / 2017 2

conduce la un nou paradox. Să explicăm. Prin egalizare, eu devin un celălalt printre ceilalți, și aceasta conține o dublă valență: pe de o parte, ea este o egalizare în sensul că reciprocitatea anulează privilegiul unui eu unic, iar pe de altă parte, este o obiectivare, în sensul că această reciprocitate are ca rezultat faptul că nu mai există decât ceilalți, eu sunt un celălalt printre ceilalți. Paradoxul care pune la grea încercare idealismul transcendental constă în aceea că, în baza reciprocității, a egalizării, sensul celuilalt devine și sensul meu, se constituie în mine, deși uniunea, existența comunitară nu ar trebui să șteargă identitatea proprie, particulară a fiecărui individ, a fiecărui membru. Observăm încă o dată, ca și în paradoxurile anterioare, comiterea aceleiași erori, ajungerea în același impas, care încalcă atît normele ontice ale existenței individualului, normele ontologice ale existenței diversității, cît și temeiurile creatoare ale transcendentului și condițiile de manifestare ale transcendentalului în imanentul conștiinței și al ființei conștiente. O nivelare abuzivă, care aduce cu sine o nouă închidere teoretică. Ricoeur comentează: “Vrînd-nevrînd, se pare că trebuie renunțat la asimetria raportului eu-celălalt, pretinsă de idealismul monadic, pentru a da seamă de această egalizare obiectivantă, cerută de realismul sociologic. Aceasta este dificultatea fundamentală legată de conceptul de intersubiectivitate transcendentală, de îndată ce este vorba de a-l interpreta în termeni realiști, ca legătură reciprocă a celorlalți într-o “lume a oamenilor”. Concluzionăm afirmînd că • dezvoltarea de către Husserl a ideilor “reciprocității punctelor de vedere” și a “egalizării obiectivante” în cadrul temei sensului reprezintă o încărcare grevantă a idealismului transcendental-fenomenologic, cauzatoare de confuzie și închidere: • posibilitatea existenței în aceeași conștiință a sensului ego-ului pur, a sensului meu ca celălalt printre ceilalți și a sensului celuilalt, cu suprapunerea și identificarea lor implicită, este imposibilă. 6. Despre posibilitatea cunoașterii ego-ului gânditor înăuntrul experienței transcendentale O altă dilemă cu care ne confruntăm în incursiunea în universul fenomenologic husserlian atinge din nou precaritatea raportărilor cu care operează Husserl în privința eu-lui gânditor și a posibilității de cunoaștere a sa: insuficienta distincție pe care o întreprinde într-o manieră dinamică, mobilă, între capacitatea de cunoaștere a elementului din interiorul sistemului și capacitatea de cunoaștere și vizare a lui dintr-o poziție extrasistemică, precaritate care inferă, implicit, dificultatea postulării unor coordonate eficiente de abor-

este accesibilă decît prin iubire; numai la acest nivel scăpăm de dificultățile cunoașterii analogice (P. Ricoeur)”. Iată cum, printro excepțională intuiție, Max Scheler se referă tranșant la “iubire” ca factor explicativ, adică la dimensiunea energetic-spirituală fundamentală a transcendentului (în calitatea lui de transcendent coborît în- și potențator al imanentului uman).

FILOSOFIE

dare teoretică a cunoașterii în sine. Este vorba de paradoxul pe care îl incumbă “experiența transcendentală”: sau am “conștiința” lui eu gândesc, dar aceasta nu este o cunoaștere (aici avem de-a face cu plasarea intrasistemică), sau “cunosc” eul, dar acesta este un fenomen al naturii (aici avem de-a face cu o plasare în afara sistemului fie a eu-lui cunoscător, interogativ, fie a eu-lui gânditor, cu rămânerea, în fiecare ipostază, a celuilalt eu în interiorul sistemului, sistem care, prin aceasta, se exteriorizează la rândul lui, devine obiect sau fenomen). După cum vedem, dificultatea analizei este enormă, din nou ea presupune operarea unui clivaj în interiorul câmpului transcendental, despre care am vorbit anterior în studiul nostru, și chiar mai mult, un clivaj în interiorul aceluiași element al câmpului fenomenologic transcendental: descompunerea eu-lui în două părți – un eu gânditor, pur reflexiv, dar dominat de o atitudine pasivă, și eul cunoscător, interogativ, bântuit de neliniștea activă a aflării misterului, a accesului la adevăr. Din nou ne plasăm împotriva posibilității efectuării unor astfel de scindări speculative, care, prin eludarea permanentului substrat transcendental, sufocă, sterilizează și, până la urmă, anulează intenția epistemică. Desigur că aceste poziționări intra- și extrasistemice, pe care le impune scindarea husserliană (fără ca aceasta să fie o reducție, în sensul pe care Husserl îl acordă acestui radical predicat fenomenologic), implică o viziune spațială, dar ea, în acest caz, nu-și poate face loc în sintaxa unei incidențe emergente, eficient explicative, nici prin apelul la descrierea spațialității fenomenelor, pe care o întreprinde Kant – descriere care poartă caracterul sistematic, propriu raționamentului matematic, și care este aplicată, în cadrul conceptului de intuiție pură, explicării poziționărilor anteraționale ale judecăților sintetice apriorice ale geometriei, chiar dacă ele privesc preocuparea lui ontologică de a determina în mod exact existența spațiului – și nici prin apelul rudimentar la simplele mutații pe care le-a provocat revoluția copernicană, cea care, acționând excentric de ordinea unui nucleu iluzoriu al Universului apropiat, a permis circumscrierea adevărului în datele întregitoare ale unei cunoașteri orbitale. În orice caz, problema include obligatoriu caracterul dinamic al constituirii spațiale kantiene și datele criticii copernicane, în toate limitele și posibilitățile care intervin necesar în ambele cazuri. La Kant, raportarea pe terenul fenomenologiei a spațiului la posibilitatea de a fi afectat de ceva este studiată prin punerea sub semnul întrebării a juxtapunerii spațiului și timpului: spațiul trebuie parcurs în momentele sale temporale, “reținut” într-o imagine totală și “recunoscut” ca un sens identic. La Kant, spațiul este o existență dependentă, atît în ceea ce privește existența sa, cât și intuirea sa. El identifică spațiul și proprietatea lui de a fi afectat de obiecte (în sensul cuprinderii lucide în cadrul lui a reprezentării imediate a lucrurilor) cu însăși intenționalitatea conștiinței, el este tocmai

mișcarea conștiinței spre ceva, considerată ca posibilitate de a expune, de a deosebi, de a multiplica o impresie oarecare. În timp ce fenomenologia lui Kant este, mai întâi de toate, o fenomenologie a judecății, fenomenologia lui Husserl este mai degrabă o fenomenologie a percepției. Ricoeur concluzionează: “Această reluare a spațiului din perspectiva timpului («timpul este o reprezentare necesară, care servește drept fundament tuturor intuițiilor») marchează triumful fenomenologiei asupra epistemologiei”. 7. Concluzii Încheiem aici studiul nostru, apreciind că paradoxul, impasul în fenomenologie reprezintă el însuși o problemă, o metaproblemă cu care ne confruntăm în aventura temerară pe acest sol mișcător. Condiția transcendentală a existenței și funcționării ființei umane cuprinde în ea și justifică această condiție de insuficiență a dilemei. Misterul transcendentului (secund) din ființă propune căutării meticuloase șansa unor pătrunderi consubstanțiale lui, dar marginale, dimensiunea centrală a tainei rămânând ascunsă. Acest lucru nu trebuie însă să sperie și nici să demobilizeze. Condiția transcendentală, în calitate de condiție fundamentală a ființei noastre, trebuie până la urmă asumată și înțeleasă în toată plenitudinea ei, care include și taina, nepătrunsul. Nu este prima oară că am semnalat ciudata lipsă de curaj a filozofilor care, evoluând, inclusiv declarativ, în jurul dimensiunii și reperului transcedent și transcendental, afirmând chiar credința lor în Dumnezeu, în Puterea și Creația Lui, nu recunosc substratul și dominanta supraordonatoare a aceluiași transcendent și în materialul lor științific lucrativ. Ei recunosc existența dilemelor, acordă credit unui steril hazard, care nu poate fi nici măcar definit, cu atât mai puțin interpretat, așa cum a spus și fizicianul austriac Erwin Schrödinger, unul dintre părinții fizicii cuantice, dar fug de punerea dilemelor cu care se confruntă pe seama texturii transcendente de fond, care de fapt deține sub cheie toate răspunsurile. Este necesară și în știință întoarcerea la demnitatea curată și deplină, la onestitatea deplină a conștiinței existențiale și creative; altfel, frica de ea este nu numai condamnabilă, dar și înfruntătoare în planul eforturilor de avansare pe drumul cunoașterii. Moralitatea cercetătorului, în viață și în muncă, trebuie recuperată. “Toate încercările noastre de a ajunge la claritate s-au izbit de paradoxuri care apar fără încetare, prin care ne dăm seama dintr-o dată că întregii noastre filozofări i-a lipsit un temei sigur. Cum putem deveni acum cu adevărat filozofi? Suntem debutanți în mod absolut și nu dispunem de nici un fel de logică susceptibilă să ne furnizeze regulile, nu numai datorită măreției scopului, ci și din cauza stranietății esențiale și caracterului absolut precar al ideilor care sunt puse în joc.” (Edmund Husserl) BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE RAIUL COPILĂRIEI ȘI IADUL FĂRĂ LĂUTARI, BĂUTURĂ ȘI DRĂCOAICE Fraților, Am aflat că am promovat examenul de admitere la facultate, prin telefon, de la o cunoștință ce locuia în București. Și eu și Elena ne-am bucurat copilărește de rezultat și am sărbătorit în același fel. Seara, ne-am dus într-un fel de orășel, rai al copiilor, la o platformă cu mașinuțe electrice, ne-am urcat fiecare în câte una, apoi neam pierdut printre cei mici. Când am plecat de acolo, am ridicat ochii spre cer, în semn de mulțumire Celui de Sus, pentru izbândă la un nou început de drum. – Peste câțiva ani ai să fii un inginer bun! – Mă gândesc și eu, altfel la ce bună atâta carte? – Ei, la ce bună?! Destupă mintea. Alintă sufletul. După o vacanță prelungită la malul mării, negri până în albul ochilor, ne-am întors acasă. Fiecare cu ale sale. Elena a început pregătirea pentru un doctorat, eu pentru a gusta din botezul universitar. În toamna aceluiași an, a trebuit să merg câteva luni în armată, „la termen redus“, un fel de invenție a regimului comunist, pentru cei ce promovaseră un examen de admitere la facultate. Până să-mi iau valiza în spinare și să plec la militărie, vrând-nevrând, într-una din zile am întâlnit-o iarăși pe Ghița. M-am îmbujorat ca și când o vedeam pentru întâia dată. Mă simțeam vinovat față de ea, însă cum nu știam ce și cum să-i spun, am salutat-o, apoi am rămas mut. – E, cum e? Vuiește satul, șușotesc babele, își dau coate ăstea cu fete de măritat… Domnule, ce să o mai dăm cu o fi și o păți, ești căutat. S-a dus vestea în sat cum că în câțiva ani o să fii un mare învățat! – …Și eu care credeam că mi-au murit lăudătorii?! Mare comedie! O să fiu ca tine și ca mulți alții. Adică, după cum mi-a zis cineva, o să fiu mai „destupat la minte“. – Păi, da, dar tocmai aici e aci, cică voi, ăștia destupați, o să fiți buricul pământului… – Îți arde de șotii!… Și eu pot spune că tu ești prințesa lumii și că ai deja nu mai știu câți pețitori?! …Și că o să te măriți cât ai clipi! – Bă, te omor! Cine ți-a zis, ca să-l strâng de gât? – Uite, o babă, pe marginea șanțului. Îi tot povestea unui moșulică ce ar avea și el un nepot, peste noapte, la tine pretendent… – Aiurea?! Ia zii, mai ești îndrăgostit? – …Știi că mă tot gândesc la tine?! – Lasă-mă pe mine, că dacă m-ai iubi, te-ar lătra, seara, pe la poarta mea, câinii și… – Și m-ar lua la înjurături taică-tău. Apoi, na iarăși BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

gogoși! Pe tine te-ar priponi, iar pe mine m-ar lua cu un par, la huiduieli. – Hai, fii serios! Tata a ținut la tine. Ani la rând am tot colindat dealurile de unii singuri și n-a zis nimic. …Mă rog, ce să spui și tu ca să ieși basma curată?! Însă fie și un lup mâncat de o oaie și aia toantă. Dar, ca să mă convingi, hai mâine cu caprele și apoi vom vedea și vom vorbi! – m-a incitat Ghița. – Hai! În ziua următoare, totuși, cu un fel de conștiință a păcatului, am uitat, oarecum, de Elena și, parcă renăscut, am alergat, ca în copilărie, pe marginea pădurii, pe lângă via lui Costici, până sub părul lui Cioacă, în fundul Cerboaiei. Ghița purta un fel de șort și o bluză vaporoasă, ce mi-a împins și mintea, și mâinile, când spre sânii, atunci parcă împietriți, când spre muntele Venus. Pentru tot restul zilei, până spre seară, am uitat și de caprele ei, și de oile mele, chiar dacă făcuseră praf porumbii lui Ghioace. Părul lui Cioacă și pământul din împrejur s-au rotit într-un vârtej amețitor și s-au înfipt, cu noi cu tot, undeva, în cer. Doar spre seară, când s-a lăsat peste văi răcoarea, am coborât cu picioarele pe pământ și ne-am întors în sat. Pe pridvorul casei, mă aștepta o scrisoare de la Elena. Spre rușinea mea, am desfăcut-o în ziua următoare. Abia atunci am văzut că mă ruga să ne vedem la începerea noului an școlar. Pe cinsprezece septembrie, am fost iarăși în curtea liceului. La festivitatea de deschidere, Elena m-a prezentat tuturor ca pe un succes și o onoare adusă școlii. Deși emoționat, am putut spune câteva cuvinte ce au stârnit admirația. Profesoara de germană a fost singura ce a strâmbat din nas și s-a retras din careu înainte ca formalitățile să se încheie. Am privit-o ironic, însă și cu un fel de amărăciune. Mi-am revenit în a doua parte a zilei, când am reîntâlnit-o pe Elena. – S-au găsit și ăștia acum cu armata! Dacă începeai facultatea, mergeam cu tine în Capitală. Aici totul e pe dos. Regulamente peste regulamente. Directorul parcă e nebun. Astăzi, mi-a atras atenția că am fusta prea scurtă, fundul obraznic, bombat și mult prea rotund. Cică n-aș fi un exemplu bun pentru colegi, pentru elevi, dar mai ales pentru regim... Ce zici de asta? – O fi pus ochii pe tine, mai știi? – Povești! Un hodorog cretin, îndoctrinat la școala de partid și atât! Ăsta e în stare să o critice și pe nevastăsa, în pat. Bag mâna în foc, că aia are poalele la o palmă mai jos de genunchi și poartă coc. Că așa vrea regimul și ăl dobitoc. I-auzi, planuri… Întrecere socialistă… Cu 29

POLEMOS

cine, frate? Să ne întrecem, la ce? La supt acadele? O lume dementă, nimic mai mult! – Mde, ce să zic?! Știi ce bulversată sunt?! Îmi vine să-l strâng de gât. Tovarășa în sus, tovarășa în jos! Ca să vezi, eu tovarășă cu un idiot! – Lasă-l, Doamne iartă-mă!! O fi având alergie… La buci, bineînțeles?! Ce zici?! – am glumit eu. …Sau, mai grav, i s-o fi urcat la cap chestia cu „Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare…“ Mai știi? Ăștia, când se văd în funcții, își pierd o parte din minți. Află că și nemțoaica e cu doctrina în oase… – E-n mă-sa și un pic mai la vale! Of, abia aștept să termini tu armata și să plecăm! Mă iei cu tine la București, nu? Mă iei, musai să mă iei, altfel îmi pun ștreangul de gât! – Păi, altă treabă nu ai? Spre sfârșitul lui septembrie, mi-am luat rămas bun, întâi de la Ghița, apoi, înainte de a urca în tren, de la Elena. Gândul că mă vor părăsi ambele, atunci când nu am să le mai fiu alături, m-a făcut să lăcrimez pe ascuns. – E, fie ce-o fi! Altele la rând, că doar pământul e plin! – m-am încurajat și am luat o înghițitură de vin dintr-o sticlă ascunsă în valiză, printre ciorapi și lenjerie intimă. – La armată, mă băiete? – m-a întrebat un bătrân care, probabil, îmi urmărise fiecare gest. – Da! Pe-acolo… O idee pe-acolo, că n-am de ales! – i-am răspuns eu amărât. – Lasă că nu e rău! Milităria te face om. De mâine, mândra ta, pușca! Ai s-o lustruiești și-n sculare și-n culcare. Nu te gândi la prostii! …Și o să ai grijă de ea ca de o fată mare! Vezi, că în cazarmă nu o să te lase cu vinul ăla, dar nici băut nu se cade a te prezenta. …Deși ăștia din armată beau, beau al dracului! – Păi, atunci, hai, ia și dumneata! – Eu știu ce să zic, să iau, să nu iau, sunt om bătrân, mi-e să nu cad cumva din tren. Apoi, la viața mea, am băut destul! …Baba m-a lăsat! – Acum, la vârsta asta? – Ascultă la mine, viața e parșivă! Te amăgește cu una, cu alta… Femeile fac parte din socoteala asta. Ia seamă, că și ele zic la fel de noi! … Viața te poartă încolo și încoace, și odată te lasă cu căruța în drum. La tinerețe, te iei cu Dumnezeu de piept, spre bătrânețe, tragi ponoasele. Muierea s-a dus la El! Ce pot să-I zic?! S-o poarte sănătos! – Cum?!…Așa, ca pe o haină învechită?! – E, și dumneata?! Întâi o bagă la dărac, o scarmănă, o trece prin nouă ape, cum s-ar zice o spală de păcate, o limpezește, o primenește și numai după aceea locul cu verdeață, dacă nu o fi aruncat-o în partea ailaltă, că dădea din cleanță… – O fi și cum zici dumneata! – că prea o spui cu of. – După mintea mea, abia atunci începe viața, când ajungi dincolo. Pe aci, pe pământ, e timp să și trăim, nu-

mai că uităm de ce am venit. Ne pierdem vremea cu mărunțișuri. – Asta ziceam și eu… Adică, nu știu! – am încercat să-i fiu bătrânului pe plac și am golit sticla cu vin. Regimentul la care trebuia să mă prezint era în apropierea gării. Înainte de a mă apropia de poartă, mi s-a făcut dor de acasă. De Ghița în primul rând. Am pus valiza pe marginea străzii și m-am așezat pe ea. Vreme de peste un ceas am tot meditat. Între timp, dinspre gară au venit și alți băieți asemenea mie. Se recunoșteau ușor după geamantane. – Nu prea ai curaj?! – mi-a zis unul mai pus pe glume. Gogule, până aci ți-a fost! De mâine „servim patria!“ Gata cu coniace, vinuri, mândre și ciorbă de potroace! Servim patria! – a fost el cu el însuși ironic, în timp ce a luat-o înainte spre poarta regimentului. Acolo ne-a primit sobru un plutonier însetat. – Valizele la control! – ne-a ordonat cu un fel de preocupare ascunsă. – Eu am o stică de pălincă, domn’ șef. Mi-o dat-o tata… – s-a destăinuit, tărăgănat, un viitor coleg, Kiss, de prin Harghita. – Măi „domn’ șef“, aci, din clipa asta, „să trăiți, tovarășe… gradul…!“ – Păi, am zis eu să nu trăim… Pălinca e pentru ceva slană. La noi, în Ardeal, hrană de bază! …Și pălinca la fel! – Se confiscă! Nu e voie în regiment cu beuturi! – Păi, trăiți, tovarășe… gradul, eu cu asta funcționez, în consecință, fără ăstea nu exist! Știi ’mneata ce e aia existență? – Bă, vrei să te bag din prima zi la carceră? Jos pălinca, jos slana, jos ce mai ai! De astăzi, ceai cu bromură de cai! Toate se lasă aici și-ai să le primești peste un an, când ai să te urci în tren și ai să te întorci de unde ai venit! – i-a zis plutonierul cu ochii pironiți pe sticlă. – Tovarășe… gradul, dacă bei, exiști! Altfel, ești un fel de Sulla, generalul ăla roman, Sulla… – Bă, îți bați joc de mine?! – Trăiți! Sula calului în vârful dealului, se zice pe la mine! – m-am amestecat și eu în vorbă. Eu pălincă nam! Pe la noi se face țuică… Prima recoltă, aia de dude. Beau babele. E pentru rânză, când li se apleacă. – Fir-ați ai dracu de derbedei! Știam eu că voi, teriștii, sunteți niște porci! Dar nici chiar așa! …Tu de ce nai, derbedeule? – Ce „domn’ șef“?! – am rămas eu surprins. – Beutura de care zici! Ai dat-o pe gât, pe drum, în loc să vii cu ea aci! Hai, marș! Soldat, îi duci în pavilionul derbedeilor! – a ordonat el unui militar ce se învinețise de râs. Vă scoatem noi beutura pe nas! Ca să vezi, „domn’ șef“?! Aci, tovarășe… gradul… În ziua următoare, eram deja tuns la zero, îmbrăcat în uniforma militară, cu niște bocanci lăbărțați în picioare și un fel de chitie pe cap. Nu ne mai recunoșteam unii cu alții. Parcă eram într-un iad trist fără lăutari, băutură și drăcoaice.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

COMENTARII

Mihaela ALBU

VALERIU ANANIA ȘI REVISTA NOI ÎN PRESA LITERARĂ ROMÂNO-AMERICANĂ Propunem în cele ce urmează o „recuperare spirituală”.1 Am pornit cu ceva timp în urmă „pe urmele scriitorului Valeriu Anania” cel din perioada americană sau, așa cum îl numise cândva teologul George Alexe, cel din perioada „deceniului american Anania”2. Bine cunoscut în calitate de poet, dramaturg, romancier, Bartolomeu Valeriu Anania a trudit, după cum se știe, pe tărâmul spiritualității ortodoxe. „Om răzleț”, cum îl identificăm din subtextul „Cuvântului înainte” la volumul de memorialistică (și de mare finețe portretistică) Rotonda plopilor aprinși, Valeriu Anania face figură aparte (prin complexitate) în arena culturii și spiritualității românești: poet, scriitor printre fețele bisericești și înalt prelat printre scriitori!3 Dumnezeu i-a hărăzit o viață bogată în spirit și fapte, i-a dat prieteni aleși (printre oameni și printre cărți), dar l-a și încercat din greu prin traversarea unor „vremi neprietenoase” (în 1958 a fost condamnat la 20 de ani de temniță!). Într-o viață bogată, a trăit, a cunoscut, s-a bucurat de prietenia și prețuirea unor importanți scriitori: Gala Galaction, Anton Holban, Vasile Voiculescu, Marin Preda ș.a. Și l-am lăsat la urmă intenționat pe cel care i-a fost ca un adevărat părinte spiritual, Tudor Arghezi. „Nu cred că printre scriitorii de acum, încă în viață, să fie un altul care să-l fi cunoscut mai bine pe Arghezi, un altul care, pe durata unui sfert de veac, să-i fi călcat pragul și să-l fi primit de mai multe ori în odaia lui, față de care poetul să-și fi deschis sufletul mai larg. Nu mulți îl vor fi văzut pe Arghezi plângând, nu mulți vor fi fost martorii disperărilor lui. Și nu mulți vor fi având o biografie în care Arghezi să se fi inserat cu ponderea unui gest al destinului” (Anania, 1995: 7). Dar nu despre memorialistul Valeriu Anania, nici

despre poetul, prozatorul sau dramaturgul de succes mi-am propus să scriu în cele ce urmează. În ultimii săi ani, Bartolomeu Valeriu Anania a fost mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, fiind în același timp și cel care, cu câțiva ani în urmă, a bucurat spiritul iubitorilor de limbă română aleasă cu o nouă tălmăcire a Bibliei. Se cunoaște, desigur, și că între anii 1965 și 1976 Bartolomeu Anania a fost arhimandrit la Detroit. Mă voi opri în cele ce urmează la activitatea sa, unică poate în spațiul literar româno-american, și anume la „caseta” de literatură Noi, al cărei inițiator și „unic colaborator” a fost Valeriu Anania, cel care, cu durere, mărturisește peste timp că „nu a putut tipări mai mult de zece numere” (Anania, op. cit.: 7). Prima referire la „casetă” am aflat-o cu mai mulți ani în urmă din volumul memorialistic amintit mai sus. Nu aveam informații despre apariția acestei reviste, dar știam foarte bine că cea mai autorizată sursă nu putea fi decât teologul, intelectualul de mare cultură George Alexe, un vechi prieten și admirator al omului și scriitorului Anania. Pe scurt, foarte curând aveam să mă bucur de a ține în mână cele zece numere ale revistei Noi. Și pentru că într-o viitoare istorie a presei literare românești din America, această – chiar dacă meteorică – apariție nu va putea lipsi și, desigur, și pentru că nu este prea bine cunoscută, mi-am propus în cele ce urmează o descriere a „castei de literatură”. Autorul ei va fi de bună seamă prezent în tot ceea ce va urma.

1Prezentarea de față

3Iată

am făcut-o cu mai mulți ani în urmă (în 2006) la un simpozion dedicat literaturii române din exil/ diaspora pe care l-am organizat la New York. Pe atunci nu fuseseră strânse în volume articolele din revista publicată în SUA. 2„Pe bună dreptate, istoricul de mâine al frământatei noastre diaspore din Statele Unite și Canada (...) va trebui să-i dedice un capitol special, numindu-l, fără exagerare, Deceniul Părintelui Anania” (v. George Alexe, în Calendarul Credința, 1933: 204, s.a.). BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Primul număr a apărut în ianuarie 1970 la Detroit, Michigan. Revista se prezenta în format A8 și avea patru pagini de hârtie velină. Titlul „Noi” este scris cursiv, cu mov. Începutul, firesc, îl face un „cuvânt înainte”, o explicație în cea mai aleasă limbă română, cu adaptări continue la izvoarele metaforei, în care se cum îl caracteriza George Alexe, prietenul și colegul româno-american al înaltului prelat din perioada americană:„Prin structura lui sufletească, Părintele Anania a fost o excepție de la regula de existență generală, mai ales prin contrariile unite în firea sa de o voință năprasnică de a fi el însuși, poet și călugăr. De a rămâne el însuși, poet prin naștere și călugăr prin moartea voluntară față de această lume minunată și de minune, nu pe durata unei clipe, ci a unei vieți întregi” (Alexe, op. cit.: 188).

COMENTARII

dezvăluie direct și indirect intenții, dureri, însingurări, frustrări, dar și un program al „lipsei de program”, al subiectivității creatoare cu alte cuvinte: „Caseta noastră de literatură nu vrea să aibă nici program și nici școală. Va publica, la întâmplare, ceea ce i se năzărește unicului ei colaborator, în limitele celor patru pagini mici, a căror tipărire, nesprijinită pe nici măcar un abonament, îi adaugă sărăciei noastre încă un vot. Scriind pe coloane diverse și dăruindu-ne-n frânturi, ne va fi dat, poate, să nu experiem alienarea la care obligă Occidentul, să lunecăm pe lângă teama care împuținează și însingurarea care ucide și, până la urmă, să băgăm cât mai puțin de seamă că noi, de fapt, suntem eu.” Nu din vanitate, cum se întâmplă îndeobște, și nici din necesitatea de a adăuga o nouă publicație, pe un câmp destul de gol, de altfel s-a ivit această revistă, ne spune autorul: „Nu ne-am simțit datori, vai! Să umplem un gol; ne-am văzut nevoiți să golim un plin.” (Anania, Noi, nr. 1: 1). Revista pare a se fi născut așadar dintr-un acut sentiment al singurătății, dar nu atât al individului, cât mai mult al românismului pe meleaguri străine. Să intrăm însă acum mai în detaliu, cu o prezentare pe gen proxim și pe diferență specifică a celor nouă numere (și jumătate). Făcând un sumar al fiecărei apariții și recurgând apoi la comparații, revista se prezintă astfel: în majoritate, numerele încep cu un fel de editoria pe diverse teme, excepție făcând cinci și șase. O constantă: rubricile „Pagini de jurnal” (la pagina 2), „Aquaforte” (pagina 3) și „Marginalii” (pagina 4), precum și inserarea unor poeme proprii în fiecare număr. O parte dintre ediții reproduc și fragmente din piesele editorului dramaturg. Desigur, cum autorul însuși specifică, revista este redactată în întregime de el însuși, iar cele reproduse îi vor aparţine ca semnătură aproape în totalitate. Nu din vanitate, cum am spus, nici pe departe, chiar dacă, probabil, se vor fi ivit cârtitori, inclusiv la adresa numelui publicației, aceștia văzând în pluralul folosit nu semnul modestiei, ci pe cel al vanității. Acestora le va răspunde însă autorul însuși: „Câțiva dintre corespondenții noștri ne-au adiat reproșul că ne-am intitulat caseta cu un prețios plural al majestății, fără să ne cunoască încredințarea că a scrie literatură înseamnă a trăi într-o permanentă stare de umilință” (Noi, nr. 9:1). Excepție de la semnătura proprie o fac totuși câteva numere (2,3,4), care, la pagina 3 inserează rubrica „Din lirica americană nouă”, unde sunt prezentați câțiva tineri poeți de limbă engleză (dar în traducerea, desigur, a editorului revistei). Reținem numele lui Michael Veshia. Câteva numere, de asemenea, introduc cititorul în ceea ce l-a fascinat pe „călătorul” Anania. „Din legendele Hawaiului” este intitulată rubrica în numerele 1,2,3,4,5,9. 32

În continuare, intrăm în miezul fiecărei structuri, de bună seamă încet gândită, adânc cumpănită de cel căruia maestru i-a fost nimeni altul decât Tudor Arghezi. „Nu pot începe însemnarea unor mărturii despre Arghezi fără un sentiment de mare sfială (...). Cu aceste rânduri începeam, în 1970, la Detroit, seria de momente argheziene, publicate într-o minusculă casetă de literatură, din care unicul ei colaborator nu a putut tipări mai mult de zece numere. Acum (...) vechea sfială se retrage în fața unui sentiment de datorie, atât pentru marele meu prieten, cât și pentru propria noastră istorie literară” (Anania, 1995: 7). Numărul unu al revistei insera, așadar, la pagina 3 amintiri despre „Gospodarul din Mărțișor”, continuând apoi în numărul 2 cu „Mărțișorul acelor zile”, în nr. 3 cu „Pragurile sufletului”, iar în nr. 4 cu „Localnic al Târgului Jiilor”, acesta din urmă și cu reproducerea scrisului olograf al poetului pe o carte poștală trimisă de acesta. Cu numărul 5 se trece la o altă personalitate a culturii române. Articolul intitulat „Cu gândul la Blaga”, din care reproduc mai jos un scurt fragment, e prilejuit de o aniversare și aduce cu el imagini ale omului în timpurile grele ale anilor ’50): „Păstram acest colț pentru o seamă de evocări literare asupra lui Arghezi și mă cumpăneam între gândul de a le continua și între acela de a-i deschide cale amintirii lui Blaga, de la a cărui naștere s-au împlinit luna aceasta șaptezeci și cinci de ani. Tot mai limpezi contururi îmi capătă acest Blaga de după război, încă plastronat în orgoliul suveran al zâmbetului subție, apoi cestălat Blaga, regăsit, al anului 1956, încărunțit și umanizat, ale cărui tăceri se rosteau acum într-o sfătoșenie caldă, naivă, aproape copilăroasă, de școlar întors în prima lui vacanță. Când, deodată, m-a trăznit gândul că peste mormântul din Lancrăm vor fi năboit apele ....” (Noi, nr. 5: 3). Acestei rubrici de rememorări îi va urma cea intitulată „Istorii Agripine” (numerele 6,7 și 8). Acestea nu pot fi mai bine descrise decât a făcut-o George Alexe, mai întâi în Credința, 1976, reluate apoi în Diorame și eseuri teologice și literare: „Istorioare alegorice, pline de tâlc, descriind un presupus conflict în care s-ar afla diferite părți ale trupului omenesc (...), aceste Istorii Agripine ies din genul propriu-zis al fabulei și se înscriu, victorioase, într-un fel de sociogonie subtilă care le apropie mai degrabă de poemele argheziene din Cântare Omului. Învăluite în nu știu ce aer antonpannesc, ele surprind pe viu microcosmosul uman înt-o stare de continuă și febrilă agitație ...” (Alexe, 1996: 87). În numărul 9 al acestei „casete de literatură” întâlnim și rubrica „Mărturii”, autorul făcând o trecere în revistă a legendelor populare românești care i-au servit la scrierea Meșterului Manole. Revenind la prima pagină a revistei, la editoriale, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

COMENTARII

vom insista pe „Cuvântul înainte” al primului număr. Conștient de singularitatea sa în cadrul literelor românești, dar și de condiția de însingurat a celui ce pendulează între două lumi și nu-și poate găsi locul în niciuna pe deplin („dintr-o societate plecasem și în ceastălaltă nu aveam ce căuta”), autorul justifică potențialului cititor inițierea unei astfel de reviste: „Nu fie de mirare, deci, că între singurătatea și tristețea noastră ne-am hotărât să scoatem o casetă de literatură”. Ideile se reiau în numărul 2, în „Scrisoarea pe frunză”, unde, cu ironie și autoironie, dublate de modestia și smerenia care-l caracterizează pe adevăratul artist, autorul se adresează unei necunoscute profesoare care „a cutezat o lectură în sala de clasă” din Miotița sa, făcând confesiuni despre începuturi (și nu numai): „Aveam șaisprezece ani când am izbutit întâia mea piesă de teatru (...). O emisiune la radio și o reprezentație la fostul teatru Liric (...) nu m-au scutit de dureroasele, timpuriu dureroasele îndoieli ale începutului. Mă cumpăneam între mine și mine, devenisem plural, divizat. (...) Iată pentru ce, acum când încărunțesc cu aceleași îndoieli aburite pe pagina albă, gestul dumitale mă emoționează, sincer.” Editorialele din numerele 1,2 și 3 pot fi înțelese și ca adevărate profesiuni de credință, ele aflându-se, de fapt, la granița dintre jurnalistică și literatura propriuzisă, cu certe înclinări către cea de-a doua. Astfel, de exemplu, este cel din nr. 3, în care, prin formula unei adresări către un cavaler (fictiv) ghicești sub armura acestuia spiritul celui care scrie. Neliniștit, permanent în îndoiala dilematică asupra scrisului – „un păcat și o datorie” - , scriitorul-călugăr se adâncește în sine, se întreabă, socoate și trudește pe hârtie în continuare: „Ai în tine o credință care fuge din rugăciune și plesmnește în cuvinte” („De din vale de Rovine”, în Noi,

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

nr. 3: 1). Și aici, și în toate paginile, stilul, verbul îl definește pe scriitor ca demn urmaș al părintelui Cuvintelor potrivite. Multe astfel de fragmente am fi tentați să desprindem din revistă și să le scoatem la lumină. Tentați am fi să reproducem toate cele 9/ 10 numere pentru că ele ne apar – toate la un loc – ca o carte în care autorul ei, Valeriu Anania, ni se dezvăluie în varii ipostaze de scriitor, de jurnalist, de traducător, de diarist (revista inserând și o rubrică permanentă „Pagini de jurnal”), de cronicar literar (v. Rubrica „Marginalii”, în care sunt semnalate cărți recent apărute, ca de ex. Modern, modernitate, modernism de Adrian Marino sau Monodies of a Troglodyte de tânărul scriitor american „de primă generație și român de străveche viță macedoneană” (cum este numit) Michael Veshia, ale cărui poezii au fost traduse în numărul 5. Desigur, transcrierea celor nouă numere și jumătate ale revistei româno-americane Noi nu face obiectul paginilor de față. Ne-am făcut însă o datorie în a semnala/ aminti/ reaminti aceste bijuterii lucrate cu migală și dragoste de cuvânt de acela care mai târziu își va nemuri numele prin traducerea Bibliei. Bibliografie Alexe, George, „Părintele Anania Arhiepiscop. Un modest omagiu”, Calendarul Credința, 1933, editat de Arhiepiscopia Română Ortodoxă din America și Canada, Detroit, Michigan. Idem,Diorame și eseuri teologice și literare, Moonfall Press, Washington, D.C., 1996. Anania, Valeriu, Rotonda plopilor aprinși, Ed. Florile Dalbe, București, 1995. Revista Noi, nr. 1-9/10, Detroit, Michigan, 1970.

COMENTARII

Marian BARBU

ADRIAN MARINO – SAVANTUL ÎN POSTUMITATE Citesc în Dicționarul Enciclopedic ilustrat de la Cartea Românească, din București (1926 – 1931), al lui Aurel Cândrea și Gheorghe Adamescu, definiția savantului: 1.adj. Foarte învățat, cu cunoștințe întinse și adânci, erudite.2. în care e multă știință și erudițiune: 2. s.m Mare învățat, om foarte erudit (< fr.) Am fost mereu tentat să înlocuiesc cuvântul savant din titlu cu Adrian Marino, căci nu greșeam cu nimic, dar m-am supravegheat, fiindcă deveneam prețios (dar nu ridicol!) și sunt convins că autorului i sar fi părut o identificare de jubilație, un augumentativ. În același timp, Adrian Marino s-a manifestat, înainte și după recluziunea (de 8 ani) și deportarea în Bărăgan (de 6 ani), în trei direcții diferite: istoric literar, gazetar (Jurnalul literar, Revista Fundațiilor Regale, Lumea, Națiunea (înainte de 1950) și ideocritic. Istoricul literar s-a vădit prin cele două cărți despre Al. Macedonski – Viața lui Alexandru Macedonski, Buc., 1966, EPL 622 p., plus ilustrații, la albnegru și Opera lui Alexandru Macedonski, Buc.,

1967, EPL, 738 p., plus 11 pagini, Indice de autori . Deși nu i-a plăcut să i se spună doar „critic literar”, totuși, în 1968, tipărește Introducere în critica literară, iar în anul următor, o carte de notorietate, prin prisma unor concepte de teorie literară: Modern, modernism, modernitate ca să-și continue excursul (în colab.) în 1971, într-o altă carte, intitulată, Clasicism, baroc, romantism. Am procedat la acest ocol informațional, pentru că și cărțile nominalizate, ca și cele care le-au urmat acestora – Dicționar de idei literare, I, A – G, 1973, Critica ideilor literare, 1974, Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980, Étiemble ou le comparatisme militant, Paris, 1982, Hermeneutica ideii de literatură, 1987, Comparatisme et théorie de la littérature, Paris, 1988, ș.a. – primesc nenumărate explicații și motivări polemice într-o altă carte testamentară, intitulată Viața unui om singur (apărută la Polirom, Iași, 2010, format B5, având 530 de pagini).

Existența lui a fost datată între 5 sept. 1921 – 17 martie 2005. După ultima dorință, consemnată în finalul acestei cărți, citim, după propria-i declarație, cu seninătatea absolută a celui care își aștepta inexorabilul: Nici-o slujbă religioasă. Nici un fel de asistență.

Doar incinerare și cenușa împrăștiată oriunde. (Și în asemenea moment de grea cumpănă, de ultime hotărâri, decisive pentru sine, nu scapă prilejul unui poncif, prea bine cunoscut, privindu-l pe Jean Gabin. Acesta, ca fost marinar, a cerut ca cenușa să-i fie

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

COMENTARII

aruncată în Atlantic. Actor de cinema mai puțin mare decât se crede. Dar, cu certitudine, un fel de „înțelept”, de mizantrop autentic, în felul său. Gazetele, indiferent de valoarea lor scripturală – stilistică, politică, de înălțimea intelectuală a redactorilor și colaboratorilor, rămân, din toate timpurile, formele de popularitate a unei opere, a unui nume. Chiar și unele cărți, publicate în foileton, unele, de două secole și mai bine, au trecut prin această fază. Nu cunosc dacă atunci când au apărut în formă de carte, s-au vândut mai cu spor sau nu. Tocmai de această formă (incipientă) de marketing n-a avut parte Savantul Marino. Fiindcă, logic vorbind, să-ți apară 12 cărți în străinătate, dintre care doar trei i-au fost traduse în limba română, este normal să fii supărat și, desigur, indignat și revoltat, îndrituit să afirmi cu năduf: Nu m-am regăsit niciodată în mediul cultural dominant [din România]. Că această Carte a fost redactată cu maximă atenție, de îndată ce luciditatea i-a supravegheat întreaga stare de a fi și a cerut să-i fie publicată după moartea lui, la maxim cinci ani. Este ca și cum dacă ar fi fost publicată mai devreme, i-ar fi cauzat cumva. Deci, Dânsul a păsuit și receptorii, bănuindu-i a fi nervoși, în primă instanță. Știind că apele, destul de tulburi, după cinci ani se vor limpezi, poate să înceapă decelarea propriu-zisă. Sceptic în dungă, cum a fost toată viața, nu crede că va fi dat uitării pentru totdeauna. Căci politologul va fi atacat în permanență. Deoarece prin cărțile de profil publicate – mai ales în cele din afara României – Adrian Marino a măturat pe jos cu toată clasa politică, în toate împrejurările ivite sau clasate personal. Înscris, un timp în PNCȚD, ca apoi să-l desființeze prin atacul deschis, nominalizat la vârf, de-a lungul vremii, până la bestiile roșii, cunoscând, altfel zis, din interior starea și doctrinele politice ale timpurilor – niciuna nu i s-a părut a fi demnă de poporul roman. În perioada surghiunului din Lătești – un sat construit artificial, adică înadins, în întinsul Bărăganului, Savantul nu s-a lăsat izolat și în singurătate – a studiat în întregime pașoptismul și iluminismul. Ele au fost singurele mișcări europene de anvergură – politice, ideologice și cultural-literare. Și primele care, nu numai pentru români, s-au arătat a fi saturate de social și politic. Aș putea să zic că polemicile ori disputele din Europa de mai târziu își au sorgintea în această perioadă. Cartea este destul de organizată și sistematizată – cu început și sfârșit, tocmai în ideea de a fi cât se poate de bine înțeles. Deci, 26 de capitole – cu Preambul și Concluzii. Iar repartizarea subiectelor pe pagini este mai mult decât grăitoare – conținutul fiecăruia în parte motivează atenția pe care autorul i-o acorda. Din capul locului, propria-i biografie (ca om) și-a trecut-o BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

pe loc secund. Până și polemica purtată cu G. Călinescu, învinuindu-l de câte altele, cuprinde doar zece pagini, capitolul numindu-se perturbator: Marele eșec: G. Călinescu. Capitolele cu pagini în creștere se intitulează: Închisoarea – 20, Jungla vieții literare – 20, Relații externe – 20, Exilul și emigrația – 24, Cărți și publicații străine – 29, Relații cu regimul – 29. Apoi, tot în creștere, sunt: Distanțarea internațională – 30, Altă Românie – 30, Izolarea definitivă – 44, Decepția politică – 48. Deci, pilonul de bază a fost propria-i viață și, mai ales, gândirea. Totul, ca și când ar fi fost altcineva, nu el însuși. A existat în perioada interbelică un pictor pe numele lui de Victor Brauner. Ilustrând o carte a lui Geo Bogza și pentru conținutul ei s-a conturat portretul unui om schelet care-și ține capul în mână șil „privește” cu tot restul trupului. Ei bine, această impresie mi-a lăsat întreaga carte scrisă de Adrian Marino. Savantul s-a războit cu toată lumea, la nivelul persoanelor și al sistemelor politice Cunoscute - din interior și din afară. Singur în fața tuturor! Născut ca să fie un veșnic inadaptat – să fie oare toți cei născuți în Zodia Fecioarei numai astfel? Nu de puține ori a recunoscut că adesea, cu bună știință, a mers contra curentului, dar nu i-a fost de niciun folos. Decât poate un plus de imagine. Și nu pentru mult timp. Neliniștea aceasta, reînfierbântată, este a unui Sisif mitologic, care, în vremurile modern, este un izolat din capul locului și neglijat, lăsat în pace să-și ducă mereu bolovanul în vârful dealului. Este ca și un Prometeu, condamnat să rămână pe aceeași stâncă, pe care „moira” i-a hărăzit-o. Dânsul, după 14 ani de recluziune – dovedind că are o fibră de luptător tenace, care nu știe să dea înapoi niciodată, chiar cu prețul unui sacrificiu asumat – a primit o bursă Söros și altele de altundeva, putând să vadă tot Occidentul (Germania, Franța, Spania, Italia, Elveția), USA și Japonia. A avut acces la toate marile biblioteci din lume. A zăbovit îndelung împrejmuit de cărți originale, luându-și notițe, a conspectat, ba a și fost… student la vârsta lui! Și că nu s-a compromis, cum ar crede unii! Totul pentru a cunoaște și a fi o figură unică în cultura română. Și a duce mesajul românesc, prezența acestuia, pentru prima dată în lume. Căci trebuie să spunem cum în materie de teorie literară Adrian Marino s-a situat în descendența contribuțiilor de recunoaștere universală, după Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Vasile Florescu (ultimul cu contribuții despre retorică și reabilitarea ei în filozofia contemporană. Traduceri în italiană și franceză). Adrian Marino, în anumite privințe, a nihilismului cu precădere, a acelui permanent nu, seamănă cu

COMENTARII

Emil Cioran. Ba chiar cu Eugen Ionescu, în prima instanță a lui Nu, din anul 1934. Dar ca să-și intituleze cap. 6 Marele eșec: G. Călinescu și să noteze oripilat că De episodul „Călinescu” îmi amintesc cu cel mai mare dezgust. Aș fi dorit să nu-l fi trăit niciodată(…). Constat însă, cu extremă neplăcere, uneori chiar cu stupoare, că loviturile și rănile morale nu s-au închis până azi. Dar bisturiul trebuie înfipt și fără milă în acest abces purulent. El a fost unul dintre idolii tiranici și megalomani. Insolența cu care îl tratează pe „divinul critic” este cauzată de lipsa de verticalitate, mai ales morală și politică a acestuia. Căci a făcut nenumărate compromisuri, trecând, cu nonșalanță, în publicistică, de la cronica mizantropului, în interbelic, la cronica optimistului, în postbelic. În perioada de trecere spre „regimul nou”, revistele Tribuna Poporului și Națiunea publicau tot felul de enormități și chiar abjecții despre Iuliu Maniu, Partidul Brătianu, C. Titel Petrescu, despre „Puterea populară” și „sovietică” și multe altele care îl dezorientează pe Adrian Marino și-l înrăiesc multiplu. El rămâne constant om de dreapta. Ideea lui că opera de jurnalist politic a lui G. Călinescu nu există, el rămânând cinic, oportunist, amoral și plin de lașitate. Fără nicio conștiință etică și civică. Predispus la simulare, duplicitate și farsă publică de mari proporții. Preocupat exclusiv de succesul și realizarea personală, fără niciun scrupul. După ce pleacă în Occident și constată pe viu cum stă… politica și ideologia de dreapta, cum despre el se scrie doar ca să fie, este și mai mult scârbit. Nu-și găsește reprezentativitatea. Doar pentru țara lui suferise îndeajuns. Căci își este sieși suficient, rezultă și dintr-o împrejurare a unei conferințe de comparatism, când se afla în Italia. Cum și Marin Sorescu slujea aceeași cauză și misiune, deodată s-a aflat că ideo-criticul a primit Premiul Herder. Autorul ...Liliecilor și al lui Iona s-ar fi exprimat că premiul respectiv i s-ar fi cuvenit mai de grabă lui. Consternare totală în cercurile apropiate celor doi români. (Și într-o țară străină!). Ca să-l pună pe Călinescu ...pe butuci, îi mai dă o lovitură în spate : în cele opt volume ale lui René Wellek, A History of Modern Criticism (1750 – 1950), criticii impresioniști ocupă un loc foarte, foarte redus, neglijabil. Cât despre limbajul lui Călinescu, Marino se exprimă în aceeași termeni denigratori: urmărea, cu orice preț, efecte de public, o oratorie bombastică de catedră, pentru mine de un cabotinism tot mai insuportabil. A înregistrat pe un... disc chiar și o serie de poezii, cântate, țipate, stridente, cu un glas pițigăiat, penibil. I s-ar face un imens serviciu dacă toate aceste discuri Electrecord ar fi sparte și aruncate la coș. (Doar unele mișcări de avangardă, din sec. al XIX-lea s-au arătat a fi așa de furioase. Vezi la 36

noi începuturile literare ale lui Geo Bogza). Răutate viscerală, atâta cât este înregistrată în această formulare veninoasă! Canalizându-și restul activității – dincolo de istoria literară –, Adrian Marino îi pune în cârcă toate preocupările lui în care a și strălucit în cultura română, el însuși dorind să fie socotit ca întemeietor de disciplină, ctitor. Iată formulată retorica lui ca fiind absentă la G. Călinescu. Când s-a ocupat G. Călinescu vreodată de critica ideilor literare, de teoria literaturii, de hermeneutică, de comparatistică? De reviste, publicații și cărți în limbi străine și alte activități de acest gen, în care nu avea, de altfel, nicio orientare, lipsit de lecturi de acest gen? O adevărată cultură teoretico-literară modernă, estetică și filozofică, nu avea! Oprim citatul aici, deoarece Marino a crezut că la făcut grogy pe Călinecu – profesorul care l-a debutat, i-a dat doctoratul și a continuat să-l sprijine ori de câte ori a fost cazul; oricum, înainte de1950. Adrian Marino recunoaște că a traversat o perioadă tulbure, după 1944. Că era „cu capul în nori”, plin de teorii și lecturi liberal-democratice, dar fără nicio percepție reală, directă, concretă a realităților imediate. Prieteni mai apropiați – Andrei Oțetea, G. Ivașcu și permanentul Al. Piru. Inițial, mi-am zis că după numărul de pagini acordate unui subiect sau altuia iese în evidență câte un capitol. Până la cel de al optulea, teoria a dat rezultate mulțumitoare – câte 20 de pagini, rezervate Închisorii, Jungla „vieții literare”, Relațiile externe. Dar după aceea, autorul a părăsit cu bună știință... concretul și a trecut nonșalant la... teorii, dezbateri eseistice și politice de înaltă clasă: Cărți și publicații străine, Relații cu regimul (sic!), Distanțarea internațională, Decepția politică ș.a.m.d. Fiecare dintre capitolele Cărții are independența lui, semn indubitabil că Adrian Marino a avut ...un Jurnal. E de presupus că după fiecare acțiune (culturală) de mai mare sau mai mică anvergură, Dânsul șia făcut însemnări. De unde până aci combătea mânios impresionismul, pe care-l socotea caduc și lipsit de importanță, acum nu putem accepta, cum altfel (!), mulțimea detaliilor. A ține-o turiac că angajamentul meu politic a fost – trebuie s-o repet – de ordin pur ideologic, democratic, liberal și fundamental antitotalitar. Nu m-a interesat niciodată nici un fel de poziție socială (...). Credeam în puritatea, legitimitatea și eficiența ideilor democratice, anticomuniste și antifasciste. La un moment dat, Adrian Marino notează că a trecut în nu mai puțin de 11 aresturi și închisori. Deci, a avut o cunoștință de cauză atunci când a vorbit de închisorile mele (vorba lui Maxim Gorki, autorul piesei de teatru Azilul de noapte, 1902, care a vorbit de BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

COMENTARII

...Universitățile mele). Pata de neșters au constituit-o legionarii, nu reprezentanții altor partide (istorice, în niciun caz!). Cartea este împânzită de nume și situații nu mai puțin stranii. Bunăoară, el Adrian Marino a fost scutit de a merge la Canal, fiindcă semăna cu ... comandantul Gal, ofițerul politic al închisorii. Între timp, acesta a ajuns ... General și numit – ce credeți?! – directorul Arhivelor Statului. Psihologic vorbind să fi fost vorba de un alter ego? Marino scrie că n-a fost vorba de un sentiment de umanitate. Îi intrase în cap că... semănam cu el. Când voia să mă identifice, la un interogatoriu sau altul, întreba în mod insistent de „cel ce seamănă cu mine”. Și într-un remember pișerlicesc, acum la redactarea „memoriilor” , Adrian Marino notează cu năduf: Și cei care mă...turnau amabil, îmi spuneau. Și râdeam împreună. Un segment important, aparte, îl reprezintă nominalizarea scriitorilor, fiecare cu câte o succintă caracterizare: N. Davidescu, Radu Cioculescu, V. Beneș, Marin Simionescu – Râmniceanu, Nichifor Crainic (rom), Mircea Vulcănescu, ambasadorul Vasile Stoica; alții: Victor Vojeu (fost comandant legionar, ambasador la Roma (amantul Anei Pauker), George Guțiu, preot unit, ulterior episcop de Cluj, Langa Tertulian (pe atunci legionar, devenit în ilegalitate, și el preot unit), medicul închisorii dr. Rana ș.a., Radu Gyr, Ovidiu Cotruș, Ion Ioanid, Ion Caraion, Vl. Streinu, Șt. Aug. Doinaș ș.a. Detestă cu argumente irefutabile „memorialul” de la Sighet, cosmetizat și schematizat în totalitate. Ca și serialul de televiziune, Memorialul durerii, mult prea politizat și pătimaș. În ciuda acestor acuze (personale), lucid, la cota de sus a recunoașterii, Adrian Marino spune că: Nu eram făcut pentru politică. Și toate suferințele acestui inadaptat incurabil revoltat au constituit Un sacrificiu gratuit și inutil, căzut în gol. Străinii s-au numit (în ordinea nominalizării în carte): Robert Éscarpit, Roger Bauer, Louis Vax, Dr. Rita Schōber, Jean Starobinski (la catedra căruia a fost „ asistent suplinitor”), Roland Barthes (care „nu știa nicio limbă străină. N-a auzise și nici nu vrea să audă de Benedetto Croce), José Luis Aragnoren (care l-a elogiat pe Marino, fiindcă a citat, în original, pe Baltasar Gracián), Jean Rousset, Michel Calot, Étiemble ( a cărui operă a fost subiectul cărții din 1982, intitulată Étiemble ou le comparatisme militant), (La Geneva s-a născut ideea de a înființa în țară o revistă de studii comparatiste, desigur, și cu contribuții internaționale), Alain Robbe – Grillet, Pierre de Boisdeffre, Jean d' Ormesson, René Pomeaus, I. J. Domenach. Fiecare dintre aceștia cu o morgă specială, academizantă, la nasul cărora nu se putea ajunge ușor (noi românii zicem că nu se putea ajunge cu prăjina). După ce i-a cunoscut îndeaproape, Adrian MaBANCHETUL, 22-23-24 / 2017

rino – românului i s-a părut că ei reprezintă o categorie minoră, profesorală și pedantă, în care nu mai aveam ce căuta. Toți îl socoteau pe Étiemble „leur bête noir”. Grosolănia „belgianului” Jean Weisgerber l-a determinat pe Marino să rupă legătura cu el și lucrul la cartea comună Les Avant-gardes littératures du XX-e siecle. În contrast cu el, dar absolut, a fost Jacques De Decker – generos, relaționist, monden. O altă categorie de occidentali infatuați, ajunși: Tv. Todorov (de o evidentă aroganță și suficiență), Gillo Dorffles (mi-a reproșat, politicos, dar efectiv surprins că în Dicționar ...n-am citat [decât] o singură dată pe I. Lotman, marea revelație și autoritate occidentală de pe atunci. La Madrid, Guillermo Diaz – Plaja (cine de fapt, în România îl cunoștea prin lectură directă, în afară de ...mine ?) a fost mult mai brutal când i-am oferit L' Herméneutique de Mircea Eliade : vous savez trop. Ca să scape de mine, un vag germanist, dar cu colaborări regulate la Magazine litteraire, (...) Lionel Richard, s-a prefăcut că-mi ia un interviu, la B.N., însă cu magnetofonul...gol. Am însă și amintiri frumoase: despre spaniolul Claudio Guillén, americanul Walter Sutton, brazilianul Antonio Candido, intelectuali fini, rasați, de foarte bună calitate. Și René Wellek a fost amabil cu mine. Mi-a și scris de câteva ori. Figurile cele mai stridente și, uneori, agresive rămân bineînțeles (de ce, M.B.) ale unor scriitori. Prin obrăznicie, Hans Magnus Enzensberger. La fel un sudamerican de duzină, în căutarea gloriei pariziene, M. Scorza (decedat într-un accident de avion). Un discipol al lui Isidore Ison – la fel, paranoic (...) prin delirul său megaloman. Și asemenea calificative, scurtisime, dar grăitoare prin ele însele sunt atribuite cu generozitate și altor „cunoștințe” întâlnite în popasurile „străineze” ale lui Adrian Marino. Știind prea bine toate coclețele limbii române, pe care a tăbăcit-o bine-bine, cu atâtea neologisme, în postumitate Adrian Marino, rămâne unic, deschizător de drumuri în privința criticii de idei, a spiritului românesc, teoretic. În lumea largă, fie din Europa, în primul rând, alături de alții mari, cu care la un moment dat s-a aflat în competiție. Spunem că cele 26 de capitole sunt trversate de nume – adevărați lianți sau piloni de susținere a materiei epice-narative, unele dintre secvențe primind replica, mai bine spusmăciuca pentru o faptă sau alta din ...illo tempore. Reținem câteva: Radu Petrescu, Romul Munteanu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Mircea Nedelciu, Andrei Pleșu, G. Liiceanu, Horia Roman –Patapievici, Mircea Zaciu, Paul Goma, Octavian Paler, Gh. Grigurcu. Laudă cu măsură pe Monica Spiridon, Adrian Dinu Rachieru, Const. M.Popa, Marius Ghica, pe experimentatul Ion Vlad, Florina Ilies. 37

COMENTARII

Pentru el Uniunea Scriitorilor – de la care a primit (totuși) premii zice că nu i-a oferit niciodată situația de a fi ...premiant. Așa că n-a așteptat să fie „exclus public”. Am plecat singur. Aș vrea să fug definitiv dintr-o lume care nu mi-a dat aproape nicio satisfacție. Am recunoscut, de multe ori, că singurul vinovat sunt eu însumi. Dar, acum, la sfârșitul unei vieți (...) ce importanță mai are cine este sau nu adevăratul „vinovat”. Adrian Marino n-a crezut niciodată în valoarea literară a poeziilor din pușcărie. Doar doi autori ruși sunt credibili în ceea ce au scris despre pușcări: Amintiri din casa morților, de F. Dostoievscki, și O zi din viața lui Ivan Denisov de A. Soljenițân. De unde până unde Adrian Marino și-a dorit cu ardoare să ajungă în Occident, mai cu seamă după ce a ispășit o recluziune politică nedreaptă. Mai toate regimurile politice din România (și nu numai) de ieri și de astăzi – și-au trecut în contul viețuirii lor ca mijloace ultime de coerciție închisoarea mai drastică sau mai puțin criminală (dacă este posibilă o astfel de formulare!). Așa că flăcările unui sistem, scoase din context, ard și pârjolesc, până la scrum pe cei care nu se supun și nici nu dau semne că se îndreaptă spre linia oficială. Ferm și iremediabil Marino declară fără oscilații: aspirațiile mele sendreptau spre critica de idei și spre ideologie (...) mă indigna în închisoare lipsa de preocupări pur ideologice pe de o parte și totala incultură, în special a generației tinere, pe de alta în domeniul istoriei și al gândirii politologice românești.

O situație profund „falsă”, de la început până la sfârșit. „Fericit” n-am fost [de cât] la Geneva . La...50 de ani aveam un statut echivoc și incert de „student”, de „doctorand”. Eram, totuși – de bine, de rău – autor de volume de zeci de studii. Situație și nedemonstrabilă și irelevantă pentru contextul academic universitar genovez. Înscrisesem un subiect de teză despre „ideea de modern” (păstrez și azi zeci de dosare și cutii de fișe). O preocupare ideologică „de cultură alternativă”(modernitatea fiind pentru estetica oficială [din România] de atunci o noțiune cel puțin suspectă, intransmisibilă și proscrisă”. După toate avatarurile întâlnite, apare întrebarea – de ce n-a rămas în străinătate dacă acolo identitatea lui de savant era recunoscută! O singură dată, în 1987, i-a fost ofertată invitația, la München. Și-a refuzat! Era prea târziu și nu știa cărei culturi va să aparțină (aceeași întrebare și-a pus-o filozoful C. Noica, pe când era în vizită în Anglia, la fiul său). În primul rând că el, Adrian Marino își însușise destul de bine ideologia pașoptiștilor – de ctitori în atâtea ramuri ale culturii. Și atunci, cui prodest? tot efortul intelectual consumat până atunci? Că trebuie să ne înțelegem: dintre toate activitățile productive ale popoarelor, peste veacuri, numai cultura, ieșită în rada valorilor universale, contează în primul rând, intrând în competiție cu sororalele lor din lumea toată.

Costume momârlăneşti în expoziţiy de la Marktrodach, Germania

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

COMENTARII

Cristian LUNEL

ÎNTRE DOUĂ LUMI... Între creațiile literare ale timpului, Psalmii arghezieni impun o atitudine lirică inedită, pe care critica a primit-o cu entuziasm, remarcând profunzimile vocilor lirice aflate în căutarea revelației divine. Aspirația poetului spre transcendență nu se limitează doar la poezia psalmilor, ci poate fi identificată în numeroase alte poeme, ce alcătuiesc, în viziunea exegeților, poezia de inspirație filosofică a lui Tudor Arghezi. De altfel, atât Psalmii, cât și celelalte poeme pe aceeași temă, sunt răspândite de-a lungul întregii creații poetice. Modelul psalmilor e prea bine cunoscut: la origine, psalmul este un imn religios de laudă închinată lui Dumnezeu. Psalmul, ca specie a liricii moderne, se depărtează de modelul inițial, păstrând doar tema comunicării, a căutării divinității. Tudor Arghezi se dovedește un căutător asiduu al „semnului depărtării”, iar ipostazele sale oscilează de la tonul evlavios, la cel de revoltă, care merge până la a se substitui Creatorului. Poezia Între două nopți evidențiază un astfel de model. Eul liric rămâne ființa ancorată definitiv în planul terestru, doar aspirația se înalță spre zona celestului. Căutarea este însă în jos: „Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie”, iar tentația înaltului este anulată de partea lui de materie. Pentru un poet care a debutat relativ târziu, poezia de inspirație filozofică nu este o surpriză. Tonul este al celui care a trecut prin experiența monahală, dar și carcerală, de unde și nevoia căutării lui Dumnezeu ca posibilă formă de salvare. Neputința comunicării cu divinul, treptele inegale, l-au determinat pe criticul Pompiliu Constantinescu să afirme, în bine-cunoscutul studiu dedicat lui Arghezi, în 1940, că „drama conștiinței argheziene este exclusiv mistică”. Misticismul arghezian e relevabil prin diversitatea modurilor de a se adresa și de a căuta semnul divin. Poetul oscilează între „credința dârză o zi și o zi tăgadă”. Alteori se adresează lui Dumnezeu pe un ton evlavios: „Doamne, izvorul meu și cântecele mele/ Nădejdea mea și truda mea.” sau familiar: „Dacăncepui de-aproape să-ți dau ghes/ Vreau să vorbești cu robul tău mai des”. În alt Psalm, poetul se revoltă interogativ față de Dumnezeu și i se adresează pe un BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ton mai aspru: „Cercasem eu cu arcul meu/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!” Imaginea tradițională a divinității se circumscrie unui portret al ființei umane purtând „toiag și barbăntreagă”. Dar, pentru Arghezi, imaginea lui Dumnezeu se înscrie nu în planul percepției fizice, ci în acela al aspirațiilor, portretul corespunzând viziunii abstracte: „Ești ca un gând și ești și nici nu ești”. Din Psalmi se poate desprinde nu numai imaginea divinității, ci și o imagine a omului, văzut ca ființă duală și contradictorie, alcătuită din materie și spirit. În Psalmistul, poetul se definește antitetic „Amestecat cu ceață și tăvălit în stele” sau, în alt Psalm, se simte „Prins adânc între vecii și stele”.

Aspirația spre divinitate a ființei umane se manifestă în limitele unui spațiu care nu depășește granițele terestre, Arghezi condiționând astfel ființa umană de apartenența ei la lumea terestră și la neputința de a-și depăși condiția: „Pribeag în șes, pe munte și pe ape,/ Nu știu să fug din marele ocol./ Pe cât nainte loc mi-e mai gol,/ Pe atât hotarul lui mi-i mai aproape.” În alt Psalm, poetul se simte „prejmuit ca o grădină în care paște-un mânz.” Drama psalmistului se naște din confruntarea omului, ca ființă duală, cu un Dumnezeu conceput ca spirit pur. Această dramă este una a cunoașterii, căci partea spirituală a omului îl determină să aspire la cunoașterea divină, însă aspirația acestuia este împiedicată de partea sa de materie. De aceea, poetul aspiră la o revelație care să se petreacă în forme accesibile simțurilor: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!” sau este tentat să renunțe la partea lui de materie: „Pentru 39

COMENTARII

ca mintea mea să poată să-nțeleagă/ Ne-ngenuncheată firii de pământ”. Renunțarea la ceea ce ține de partea materială a făpturii umane, conduce la o nostalgie, după cum declară poetul într-un alt Psalm: „Mi-e foame de pământ și lut/ Și dor de apele din care n-am băut”. Drama cunoașterii poate genera chiar și o dramă morală ca în Psamul „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș”. Psalmul ilustrează drama aspirației eului liric, simbolizat prin copac, către „semnul depărtării”. În absența acestuia, poetul tânjește la condiția comună, cea a „pomilor în rod, cu gustul bun”, chiar dacă acesteia i se asociază sugestii ale măruntului și ale fragmentarului: „crâmpeie mici de gingășie/ Cântece mici de vrăbii și lăstuni”. O dilemă exclusiv de natură morală o întâlnim în poemul Nehotărâre, în care omul/ poetul, ca ființă duală, ezită între a-și trăi existența cu ochii închiși la lumina celestului: „Să bat noroiul vremii cu ochii închiși” sau a-și asuma „Hlamida” spiritului care-l expune condiției vulgare: „Hlamida să-mi scoată-n drum nerozii”. Omul rămâne o ființă prinsă definitiv între două lumi, a profanului și a sacrului, a celestului și a sacrului: „Și inima urmează s-atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute la porțile luminii.” Un loc aparte în lirica argheziană îl ocupă Cântare omului, considerată de Tudor Vianu o sociogonie, cum mai încercase Eminescu în Memento mori. Acolo, Eminescu așezase evoluția civilizațiilor sub semnul deșertăciunii. În schimb, Arghezi face un elogiu al omului, atât ca făptură fizică (Ochii tăi, Mâna ta, Să ți-o sărut), cât și ca născocitor (Născocitorul). Evoluția umanității e urmărită de la desprinderea de umbră (Umbra mea), până ajunge „cel ce gândește singur”, eliberat de tutela Divinității. O sinteză a poeziilor filosofice argheziene este

Psalmistul, în care se întâlnesc majoritatea temelor și motivelor din lirica sa pe această temă. Omul se definește ca ființă circumscrisă aspirației spre divinitate, iar existența sa e asemănată unei pribegii: „Eu totuși slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân.” Psalmistul are nevoie de un semn, de o certitudine din partea lui Dumnezeu: „Mai scapă-mă părinte măcar de îndoială.” „Semnele” îi sunt insuficiente, iar poetul tânjește la o revelație care să se petreacă în forme concrete: „Vreau tâlcul plin să-l capăt și rostul lor întreg/ Să-l pipăi dintr-o dată, să pot să-l și dezleg.” Apoi, omul este definit ca trestie gânditoare: „Cine mi-a spus că omul e înălțat și mare/ Pentru că știe singur dintre făpturi că moare?/ Că-i trestie plăpândă, cu trestia de-o fire.” Rațiunea ar fi, în viziunea argheziană, un dar divin, care, ca și conștiința divinității, singularizează omul între celelalte făpturi. Beneficiar al rațiunii ca har, omul „fanomă trecătoare” ar fi mărturia terestră a existenței lui Dumnezeu: „Dumnezeiasca lumii sublimă mărturie”. Rațiunea ca parte a spiritului divin ar putea să scoată existența umană de sub semnul deșertăciunii: „Atâta avuție ascunzi și-ntre comori/ O socotești deșartă pentru că știi că mori?” Finalul e sumbru: moartea echivalează cu o prăbușire a veciei înseși, iar lumea nu e altceva decât „un bâlci de morminte”. Dincolo de căutarea revelației divine, poeziile circumscrise acestei teme majore pot constitui tot atâtea arte poetice, reprezentative pentru „măsura” în care poetul a îmbinat „slova” și aspirația. Dacă poetul, ca ființă umană rămâne definitiv ancorată spațiului teluric, poezia lui, ca manifestare a frumosului, a aspirației spre cunoaștere, se apropie de cerul înalt al Ideilor platoniciene, iar poetul devine un Creator.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANĂ

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (V) Misiune... parc în afara Paris-ului, 97 Calc pe stilou. E noapte și nu văd foarte clar, mă îndrept spre o lumină de felinar electric care pătrunde obscuritatea parcului, căutând drumul drept ce duce la pod. Alături e o apă, sclipește sub razele lunii, starea de imponderabilitate ce o am mă susține suspendată în libertate, plutesc – după spectacol – spre „casă” (hotelul de visa-vis) și-mi întind antenele de jur-împrejur să văd mai bine, să aud mai bine, să simt fiece secundă cum mă întâmpină cu rost în celulele-mi treze, mă gâtuie ca de atâtea ori Emoția – o stare de șoc din care nu am ieșit eu, ci am fost scoasă! – constat din nou, cu surpriză, cât de bine condusă sunt, ies din ea, dăruindu-mă unei Libertăți-Știință paralelă cu mine, ce respiră prin mine și în momentul maxim al „trezviei” calc pe stilou... E sub picioarele mele. Sar într-o parte să nu-l strivesc, mă apropii și-l ridic spre lumină. E un stilou nou, căzut din buzunarul cuiva, gri cu auriu, perfect. Din școală nu am mai avut așa ceva, îmi aduc aminte de bucuria de a scrie cu cerneală, de tocul înmuiat cu peniță capricioasă, de petele albastre de pe mâini, de scris... De scris. Pipăi în buzunar cadoul necunoscutului prieten, el e rece și fin, îl simt – el e unealta... (n.a. iată o foaie descoperită acum, scrisă în 81: „Probabil că n-am talent la scris. Când m-așez la scris, îmi piere totul din minte, și-mi vine să dezbat aceasta unică problemă a scrisului. Și totuși dorința de scris e copleșitoare, dar vine prin surprindere, și piere orice gând când vreau să scriu... Asta pentru că nu îmi fixez, nu vreau să rețin ceea ce atunci când simt nevoia să scriu aș vrea să fie scris. Nu e bine să fac așa. Întotdeauna sunt prea obosită când vreau să scriu. Acum mă doare stomacul de foame și mi-e somn. Scrisul e o treaba grea. E o greutate în plus pe care trebuie să o duci alături de celelalte lucruri grele pe care vrei să le spui. De aceea probabil n-am talent. Probabil că scriitorii scriu ușor. E modul lor de exprimare. Scriitorii adevărați. Și totuși toată viața o să vreau să transmit prin scris celorlalți oameni lucruri extraordinare pe care le descopăr peste zi, lucruri enorme, dar care se pierd în vuietul diurn... de BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

aceea trebuie reținute, să nu treacă, e păcat să le uităm. Scrisul e necesar. Nu e un mod de defulare. Nu mai vreau să scriu jurnale, m-am săturat să înșir. Trebuie cugetat. Gândit. Gândurile care îți vin în focul evenimentelor sunt cele mai importante lucruri pe care le trăiești. Ele ar trebui să rămână. Și mai adesea rămân doar evenimentele, eșecul sau reușita lor.”) ***** Atitudinea lui „a fi” ce dai? cui dai? Caută unde există ceea ce cauți. Orientarea direcției interioare îmi scoate în cale ceea ce caut; dacă nu găsesc în locul respectiv ceea ce m-am așteptat să găsesc, înseamnă că am fost informat greșit de propriul meu calculator – imperfect. Ce găsesc e rezultatul a ceea ce port deja în mine. Ce găsesc este oglinda mea (cunoașterea mea, ideile, preconcepțiile, informațiile mele) Pentru a păstra raportul corect, starea de dătător energetic trebuie să fie corespunzătoare nivelului locului unde are loc transferul. Nu se forțează niciodată schimbul, nu se siluiește. El nu poate fi mai mult sau mai puțin decât e. Raportul corect cu cele exterioare te învață raportul corect cu cele interioare. Întâi vezi clar în afara ta, respectă „semnele” și rostul lor, conștientizează raportul pe are îl ai cu obiectele în momentul în care îl ai (scaunul e pentru șezut, cana pentru băut... etc) și vei stabili o nouă relație cu lumea. Lumea îți este oferită ție: soarele să te încălzească, pământul să-l calci cu picioarele goale, copacii să te sprijini de ei, televizorul să-ți dea știri, apa e de băut, aerul de respirat, hainele te protejează, cărțile sunt pentru comunicare, focul e ca să-l admiri, întunericul să-l învingi și să țil faci prieten... stelele ca la un moment dat să ajungi la ele – totul, totul are un rost și un raport cu tine! În timp ce zilnic te atingi de lume fără să o vezi, conștientizează prezența ei, spune: stop! uite gestul meu, mâna mea pe aceasta cană, simte dacă mâna tremură sau e fermă, dacă îți place cana sau nu, e foarte important ce simți până în străfunduri! Totul se clarifică când simți raportul tău cu lucrurile. Pornind de la 41

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

aceste simple gesturi, vei găsi într-o zi (ți se va descoperi) raportul tău corect cu Dumnezeu. Câtă vreme accepți să primești jumătăți de măsură și continui să-ți imaginezi că e mai mult (ignorând semnele dureroase ale sufletului) te păstrezi întro relație de confuzie cu lumea, și îi ajuți și pe ceilalți să o facă. Dai un anume lucru și vine altceva în schimb, iar tu accepți crezând că „așa trebuie”. Îți siluiești sufletul, îți omori intuiția jucând o falsă smerenie: „poate eu nu știu...”, „cine sunt eu să judec...” Acceptând falsul schimb energetic îl trădezi pe cel adevărat. Smerenia adevărată e în fața Purității. Ca să o trăiești Intuiția Purității mișcă în tine. Ea nu minte niciodată, e Supremul Ghid. Ea este raportul corect cu lucrurile și cu ființele. Dacă aplici transferul de smerenie – de la mine către tine și înapoi – prin intermediul acestei Forțe Dezinteresate, ești organizat în toată existența ta. Cantitatea de eroare se împuținează pe măsură ce această Claritate crește. Primești energie: e acea energie pe care (conștient, sau nu, o cauți). Dai energie: e acea energie care generează răspunsul. ***** Dumnezeu te obligă să îți asumi tot. Numai după ce ți-ai asumat tot, ai scăpat. ***** Decondiționare – meditație (rugăciune) Dacă glasurile din cap sunt ale unor oameni dragi pe care nu-i poți refuza, dar care îți limitează capacitatea de acțiune, ba mai mult, dacă în momentul în care vrei să le respingi ele se năpustesc asupra ta, iar tu te supui și intri astfel în conflict cu tine (e mama, fratele, sora, iubitul) nu încerca să te târguiești – abandonează! Pleacă de acolo în felul acesta: observă glasurile și identifică-le, refuză dialogul cu ele, coboară înlăuntrul tău în zona în care te rogi și spune: „Permit Ființei Interioare, Dumnezeului Celui viu din mine, să mă ocupe în întregime! El va șterge cu Puritatea Sa Esențială drumurile săvârșite de mine prin cedarea la aceste influențe. Accept și mă supun – mă dăruiesc – Lucrării Celui prea Înalt. El îmi va schimba vibrația și mă va face după Chipul Său. Mă unesc cu cea mai mare (cea Adevărată dintre influențe) – cea a Tatălui. Șterg definitiv și îndepărtez pentru totdeauna posibilitatea ca aceste intervenții să mai revină. Hotărârea este a mea, o am de la Tatăl și îmi aparține (ca instrument ce sunt) prin drept divin. Cu alte cuvinte aceste încercări de subjugare sunt în afara mea. Ele nu pot în niciun fel să mă atingă. Propria mea șovăială, obișnuință de a comenta, mă face să colaborez. Tai toate acestea. Las Instrumentul Pur al Intelectului Liber de ideea că el e cel care face 42

– îl las să fie ceea ce este: traducătorul hotărârilor Ființei. El nu poate crea fără mine, nu există fără mine. Îl șterg deci de impurități și îl predau lui însuși. una din impurități Repetiția – capacitatea de a repeta o frază, un gând, o mișcare, un fel de îngânare (maimuțăreală) a unei ființe handicapate din mine, surdă și oarbă, care execută mecanic neînțelegând nimic și care se teme. Un fel de conștiință oarbă care își trimite răspunsurile până hăt în concentrarea cea mai înaltă – un fel de somn, și cum handicapată fiind le încurcă pe toate – un fel de gălăgie. Să o punem la lucru: dacă știe să repete, atunci să o facem să repete o rugăciune scurtă pe care o naște sufletul singur în tendința ce o are de Înălțare. Dragostea de Dumnezeu va arăta calea. Celulele aflate în neorânduială vor fi atrase și apoi alipite de cele care se roagă, de cele care se deschid în mod armonios, aliniate la dragostea de Dumnezeu și primirea Luminii. Fără Dumnezeu, fără cuvinte (la început) prin care ne adresăm (direcționăm, deschidem) lui Dumnezeu (prin care ne punem în joc Ființa cea mai Adâncă) nu putem lumina această obscuritate din noi. Practic cu Lumina din noi ne adresăm Luminii. Lumina e a Sufletului, nu a Minții (nu a Imaginației, Gândirii), Lumina e tot ce avem mai Adevărat în noi. Creierul va fi influențat de aceasta hotărâre de a ne supune Luminii și (treptat, cu timpul) nu va mai înregistra impulsurile celor care ne asupresc. El va aștepta impulsurile de la Sufletul pe care am decis să Îl eliberăm. Ascultarea, asta e tot. Ascultarea Sufletului, a celui mai Discret Glas. („Împărăția mea nu e din lumea aceasta.”) Plecând din dialog, părăsind conversația (cea interioară – cea exterioară se va schimba la rândul ei) schimbăm modul de funcționare al creierului. Îi dăm o altă sarcină: să tacă mai întâi, apoi să aștepte, să asculte de Suflet. E greu să asculți de Suflet fiindcă nu îi știi Locul. Îl confunzi de obicei cu „nevoia de a poseda” – cu acea parte dinamică din tine care se agață cu frică de întrebarea: eu de ce n-am? Dorința de a atinge materia, veșnica nemulțumire a Sufletului-așa-zis, mișcarea de insatisfacție du-te vino interioară care caută să posede, fură de la partea ei nobilă (s-o numim Aspirație, sau Intuiție a Ceva Sublim) toată puterea de dăruire dezinteresată și o convertește în ceva practic și bun de consum. Totuși nu putem înnobila materia făcând risipă. Nu ne putem preface. Starea de minciună duce la eșec. Natura ar putea să ne îmbrace Noblețea și nu să fim noi Lumina prin care Ea își susține beznele. Lupta Sufletului este în sens contrar: 180 grade înapoi – sau înainte, oricum cu sens schimbat – adică în direcția opusă celei în care funcționezi de/din obicei. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

***** Iată ordinea prin care s-a făcut Contactul cu Lumina 1. Din toate glasurile care mă compun Eu Sunt Sufletul. 2. Sufletul meu îmi aparține. 3. Sufletul meu este Chip de Dumnezeu. 4. Nimeni nu are drepturi asupra Sufletului meu afară de Dumnezeu. 5. Sufletul meu e liber. Sunt botezat întru Hristos, deci Lui mă rog pentru Mântuire. (Cunoaștere, Iubire, Eliberare... formulează cum dorești Nevoia Unirii.) 6. Doamne, Tu exiști. (Ești aici și acum, Viu, Prezent, în plan real.) 7. Doamne – recunosc că Tu exiști și că eu îți aparțin. 8. Doamne – miluiește-mă. 9. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – miluiește-mă. 10. Sunt răspunzător în fața alegerii (direcției spre care mă îndrept) pe care o fac singur, deci nimeni nu are drepturi asupra mea decât dacă eu i le acord. Tu ești Tatăl meu. Doamne, fă ce vrei cu mine. (Tu știi dinainte Proiectul.) 11. Îți dăruiesc gândurile, faptele, cuvintele și

sentimentele mele. Fie ca ele să vibreze întru Lucrarea Ta. Doamne, coboară Lumina Ta în mine, și luminează fiecare celulă cu Puterea perfecțiunii tale. 12. Doamne, îți mulțumesc că m-ai ascultat. ****** n.a... citesc mai târziu în Aurobindo: „Pentru a veni în contact cu nivelul superior al minții, conștiința nu este suficientă, este doar un stadiu indispensabil. Forța divină trebuie să pogoare din sferele cele înalte și puternice. O transformare a conștiinței superioare într-o lumină și putere supramentale, o transformare a vitalului și a forței vieții într-un instrument pur, larg, calm, intens și puternic, al Energiei divine, o transformare a însuși psihicului într-o formă de lumină divină, acțiune divină, tărie, frumusețe și bucurie, toate acestea fiind imposibile fără această Forță care coboară de pe culmile care în momentul de față sunt invizibile. De aceea în acest tip de yoga, (n.a. – yoga=unirea cu divinul) ascensiunea către divin, aspect pe care îl are in comun cu alte curente în yoga, nu este tocmai suficientă; trebuie de asemenea să existe o pogorâre a Divinului pentru a transforma apoi toate aceste energii ale minții, vieții si trupului. (n.a. îmi amintesc: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.”) (va urma)

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

PUBLIUS OVIDIUS NASO

2060 de ani de la naștere și 2000 de ani de la moarte

Statuia lui Ovidiu din Constanța, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari. O replică identică se află din 1925 la Sulmona (Italia).

Ionuț CARAGEA INSULA LUI OVIDIU

poem inspirat din legenda Insulei lui Ovidiu

dacă vrei să știi ce înseamnă singurătatea gândește-te la Ovidiu și la petecul lui de pământ calcaros înconjurat de apa lacului Siutghiol gândește-te la omul care privea cerul și atingea norii cu degetele încercând să-i aducă mai aproape de el încât să fie trepte către templul zeilor și să afle direct din gura lui Jupiter de ce trebuia să îndure exilul gândește-te cum implora pescărușii care plonjau după hrană în dâra de spumă din spatele corăbiilor care traversau lacul: „- nu mă luați și pe mine cu voi până la Mediterana?” dar pescărușii se așezau pe catarge și îl priveau ca pe un frate de-al lor cu aripile frânte de care trebuiau să se despartă fără să scoată un țipăt gândește-te la brațele lui cum trăgeau neputincioase la ramele unei corăbii imaginare sau la sufletul lui care încerca să sufle în pânze zadarnic efort și sufletul rămânea atât de singur încât nu mai știa pe ce lume se află 44

oare insula era purgatoriul în care trebuia să se curețe de toate păcatele sale? gândește-te cum vorbea cu peștii bătrâni pe care-i hrănea cu firimituri de pâine despre inima lui pe care timpul o curățase de solzi și o lăsase să bată pe țărmul amintirilor tot mai erodat de ambiguități și lacune gândește-te la poemele lui triste scrijelite pe scoarța sălciilor plângătoare sau pe scoarța stejarului bătrân din fața colibei din chirpici în care își ducea veacul gândește-te la crivățul iernii și la salbele de lacrimi înghețate dăruite zeilor în schimbul unor cuvinte care să-i aline dorul de casă gândește-te la hainele lui ponosite impregnate cu mirosul puternic de baltă sau cu fumul de bălegar unde erau mantiile lui curate și elegante? unde erau băile romane calde și pline de flori? toate drumurile trebuiau să ducă la Roma dar pașii lui Ovidiu se pierdeau pe o insulă pustie poetul desena cu un băț de stuf în nisipul umed chipul soției sale, Fabia chipul fiicei sale, Perilla chipurile tuturor rudelor și prietenilor apoi îi îmbrățișa pe toți cu un oftat îndelung BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

și rămânea doar cu cochilii de melci în palme un șarpe se ivea dintre pietre și-l ispitea să se aventureze în adâncul apelor nu greșise cu nimic doar văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă ceva care l-a inspirat să scrie și să ia atitudine împotriva unor acțiuni imorale așa a devenit proscris în afara legii și câte scrisori i-a trimis lui Augustus și câte scrisori i-a trimis lui Tiberius degeaba dacă împărații aveau inima de piatră poetul a murit la Tomis unde a fost și înmormântat acum statuia lui de bronz ne privește meditativ

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

din fața muzeului de istorie din Constanța mulți trec pe lângă ea fără să știe că Publius Ovidius Naso a fost poetul roman care a devenit poetul Daciei Pontice poetul care a scris în limba geto-dacilor contopindu-și sufletul cu cel al înaintașilor noștri gândește-te, gândește-te și iar gândește-te 2000 de ani au trecut de la ultimii pași ai poetului pe acel petec de pământ calcaros înconjurat de apa lacului Siutghiol iar dacă nu mă crezi poți merge și tu pe insula lui Ovidiu iar când valurile vor mângâia țărmul vei auzi Tristele și Ponticele

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

KAZUO ISHIGURO

LAUREATUL PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ, 2017 DESPRE ROMANUL „SĂ NU MĂ PĂRĂSEȘTI“ AL LUI KAZUO ISHIGURO, CA UN BILDUNGSROMAN AL (DE)FORMĂRII UNOR COPII ŞI TINERI Note de lectură de Savu POPA Din motivația juriului care a decis să-i acorde lui Kazuo Ishiguro Premiul Nobel pentru Literatură, 2017: „în romane cu mare putere emoțională, a dezvăluit abisul din spatele senzației noastre iluzorii de conectare la lume”. Am un mare respect pentru literatura japoneză. Din facultate, până acum recent, am constatat, ca cititor pasionat, că această literatură este una vie, marcată de transformările petrecute la nivel social, istoric, economic, chiar și literar. Întotdeauna, când am pătruns în universul unor astfel de opere, am fost copleșit de modul în care un scriitor nipon a reușit să dea viață unui univers fragil, unei experiențe totale. Majoritatea unor astfel de autori practică o proză de atmosferă, narațiunile lor apelând la sugestie, simbol și o întreagă arhitectură a gesturilor, expresiilor. Toate acestea pentru a contura niște experiențe umane, extrem de bogate, de tulburătoare. Scriitori ca Murasaki Shikibu, Kenzaburo Oe, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Yasushi Inuoe, Osamu Dazai, J. Tanizaki,

Ryu Murakami sau Haruki Murakami sunt doar câțiva dintre cei în operele cărora se regăsesc, după opinia mea, aspectele amintite mai sus. Laureatul de azi al premiului Nobel, Kazuo Ishiguro, scriitor britanic de origine japoneză, se înscrie printre cei amintiți mai sus, operele sale fiind nominalizate sau chiar câștigătoare ale unor mari premii europene de literatură. Citisem de el, acum câțiva ani, romanul Să nu mă părăsești, o operă cutremurătoare, dinamică, despre universul unor copii, donatori de organe. Un roman al experiențelor traumatice, al fragilității existenței umane în fața unor pericole sociale, dar și un text al luptei pentru supraviețuire. După cum am precizat, este vorba despre acei copii cu un destin sumbru, acei copii folosiți, crescuți în condițiile unor animale în abator, urmând a fi sacrificate. Copiii vor deveni mai târziu donatori de organe, pentru diverse persoane aparținând lumii bune. Fără milă, fără scrupule, cronica neagră a unei lumi fără direcție.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

Discursul narativ este realizat la persoana a întâi, un jurnal al experiențelor limită. Confesiunea are o dimensiune retrospectivă, căci, evenimentele sunt trecute prin filtrul memorie, de către Kathy, ajunsă la maturitate, singura supraviețuitoare din acel univers torturant, un univers al subteranei umane. Atitudinea ei este una încărcată, pe de o parte de revolta mută, dată de disperarea cu care privește în urmă, dar, pe de altă parte, ea este marcată și de compasiune, milă, atașament, față de acei copii, dintre care și ea a făcut parte. Vocea ei din acest jurnal este una inegală. Furia, teama sau chiar regretul, fac narațiunea când alertă, când îi conferă o notă gravă. Cea mai emoționantă parte a romanului este aceea în care, Kathy evocă atmosfera aparent senină, tensionată, de la acea instituție-școală, în care viitorii donatori sau ,,copii-clone” își ocupă timpul sau sunt ajutați să își ocupe timpul cu tot felul de activități banale, nevinovate, cum ar fi jocurile, colecțiile de reviste, vizionările de filme interzise sau iazul cu rațe. Pare a fi conturat un timp al inocenței, străbătut de o blândă lumină cu efect de ceanură. Liniștea dinaintea furtunii. Atmosfera stranie, tăcerea paznicilor de acolo, toate acestea având un aer coșmaresc în amintirea ei. Acea instituție diabolică are rolul unui gulag contemporan, cu atât mai monstruos, cu cât intențiile îi sunt mai ascunse, mai deliberate. Impresionant și dramatic este faptul că acelor copii li se inoculează ideea sacrificiului, al faptei bune prin donarea de organe. Până la urmă, ei realizează

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

acest lucru, nivelul pericolului din spatele faptelor, viața lor mecanică, amorfă, și se hotărăsc să părăsească instituția, dorind să sară gardul din sârmă ghimpată al instituției, cunoscând libertatea. Ziua în care nu vor mai fi simple piese de schimb, simpli pioni într-o partidă confuză, cu un final macabru. Gardul, având aici semnificația zidului din opera lui Sartre, un prag dintre două lumi opuse, dintre libertate și constrângere. Am citit acest text, nu ca pe un roman al formării personalității unor copii sau tineri, scris în tradiția romanelor europene, așa numitele Bildungsromane ale lui Thomas Mann, James Joyce, Goethe, Mihail Sadoveanu. Ci ca pe un roman al (de)formării viitoarei personalități sau caracter al copiilor. Aceștia trăiesc în afara vieții obișnuite, sunt maltratați, chinuiți fără a simți ei direct pe propria piele. Totul, până la un punct, se produce sub anestezie, societatea ducând conștient și inteligent un întreg proces alienant al dezumanizării, al robotizării, prin traficul viu de carne vie. Acești torționari sunt producătorii de viață artificială. Tensiunea constantă a acelui univers se regăsește și în stilul acestei proze, cultivată de Kazuo Ishiguro, o proză pe alocuri alertă, cât se poate de realistă, o proză a experienței, un document, care radiografiază fidel starea unei astfel de societăți de binefacere, în spatele căreia se ascunde prăpastia. Sau cum a motivat juriul în acordarea premiului Nobel, Kazuo Ishiguro, „în romane cu mare putere emoțională, a dezvăluit abisul din spatele senzației noastre iluzorii de conectare la lume”.

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

MIHAIL DIACONESCU – 80 Nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură, în 2013

REPERE BIOGRAFICE Mihail Diaconescu s-a născut la 8.11.1937, în com. Priboeni, jud. Muscel ca fiu al preotului și învățătorului Aurelian Diaconescu) a absolvit în 1955 Liceul Gheorghe Șincai din București. În 1960 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București. În 1972 a obținut titlul de doctor în filologie la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași cu teza Gib I. Mihăescu. Prezentare monografică publicată în volum în 1973, în colecția Universitas a Editurii Minerva. A debutat în publicistica literară în 1960; editorial, în 1963 cu romanul Visele au contururi precise. Între 1960-1964 a fost profesor de limba română, limba latină, logică și psihologie la Liceul Șt. O. Iosif din Rupea, jud. Brașov. Între 1965-1985 a fost asistent, lector și conferențiar, șef de catedră la Universitatea din Pitești. În 1966 a înființat revista literară și culturală Argeș, pe care a condus-o până în 1969, a reînființat-o în oct. 2001. Este cofondator al revistelor Astra (1966), Noua revistă română (1996) și Analele Universității din Pitești. Spiru Haret,Seria Filologie, Limba și Literatura Română (1999). Alături de alte personalități din țară și străinătate, face parte din consiliul științific al publicației Philosophia militans, Revistă de filosofie și gândire socială, care apare sub egida Asociației de cultură Argedava, a Universității din Pitești și a Bibliotecii Județene Dinicu Golescu Argeș. Între 1972-1975 a fost Gastdozent (conferențiar oaspete) la Institutul de Romanistică al Universității Humboldt-Berlin, unde a ținut cursuri, a condus seminarii și a îndrumat elaborarea unor teze de licență cu subiecte românești. La Berlin a colaborat cu studii, articole, eseuri, cronici și recenzii pe teme științifice, literare și culturale românești la revistele Sitzungsberichte der Akademie der Wissenschaften, Der Morgen, Beitraege zur romanischen Philologie, Sonntag, Zeitschrift für Geschichtwissenschaften, Börsenblatt für den Deutsche Buchhandel, Horizont și altele. Între 1985-1995 a lucrat în calitate de cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară G. Călinescu al Academiei Române. Ulterior a ținut prelegeri la Facultatea de Limbi Străine a Universității Spiru Haret și la Facultatea de Sociologie și Psihologie a Universității Hyperion din București. 48

A ținut, de asemenea, cursuri la Facultatea de Sociologie a Universității din București precum și la Facultatea de Filologie și Istorie și la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Pitești. În calitate de profesor universitar a făcut parte din numeroase comisii care au acordat titlul de doctor în filologie sau teologie unor eminenți doctoranzi. Este autorul romanelor Visele au contururi precise (1963), Culorile sângelui (1973), Adevărul retorului Lucaci (1977), Umbrele nopții (1980), Marele cântec (1982), Călătoria spre zei (1982), Speranța (1984), Depărtarea și timpul (1986), Sacrificiul (1988), Nopți și neliniști, Pseudojurnal metafizic (2008) concepute drept părți ale „fenomenologiei narative a spiritului românesc”, pe care a teoretizat-o în diferite studii, eseuri, articole ș interviuri. Romanele sale au apărut în numeroase ediții. În 2007 romanul Marele cântec a apărut într-o ediție specială (a III-a; o ediție de lux) la recomandarea Comisiei Naționale UNESCO, cu ocazia proclamării orașelor Sibiu și Luxemburg capitale ale culturii europene. De-a lungul anilor a publicat în țară și în străinătate numeroase studii, comunicări, articole, cronici, recenzii și eseuri de teoria literaturii, istoria culturii, filozofia istoriei, estetică și istoria literaturii. O parte din ele au fost adunate în volumul Istorie și valori (1994). A prezentat comunicări la reuniuni științifice internaționale desfășurate la București, Pitești, Berlin, Leipzig, Halle, Sofia, Bonn, Chișinău, Paris, Roma. A efectuat călătorii și stagii de studiu în arhive, muzee și biblioteci din Ungaria, Austria, Slovacia, Siria, Germania, Bulgaria, Polonia, Cehia, Belgia, Luxemburg, Franța, Cipru, Elveția, Cetatea Vaticanului, Italia, Israel, Palestina, Iordania, Egipt, Suedia. În 1996 Universitatea din Oradea i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa pentru întreaga sa operă literară și științifică. Laudatio sollemnis a fost rostită de părintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan, eminent savant ebraist, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă. În 2011 Universitatea din Pitești i-a acordat al Doilea titlu de Doctor Honoris Causa. „Pentru întreaga sa activitatea literară, științifică și teoretică pusă în serviciul valorilor reprezentative ale culturii române.” Laudatio sollemnis a fost rostită de doamna Prof. Univ. Dr. Alexandrina Mustățea, decanul Facultății de Litere. Din partea Academiei Dacoromâne, tot în 2011, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

Mihail Diaconescu a primit titlul și diploma de Doctor Honoris Causa „pentru întreaga activitate științifică, didactică, pedagogică și de creație literară”. Diploma este semnată de Dr. Geo Stroe, președintele Academiei Dacoromâne, și de Dr. Aurel V. David, secretar. În 2005 a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Brad din jud. Hunedoara; în 2007 a primit titlul de cetățean de onoare al comunei Vulturești din jud. Argeș (comună unde a copilărit și a scris o parte din cărțile care l-au făcut cunoscut); tot în 2007 a primit titlul de cetățean de onoare al jud. Argeș „pentru întreaga activitate depusă”; iar în 2017 a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Câmpulung-Muscel „pentru îndelungata și prodigioasa sa activitate științifică și literară”. Mihail Diaconescu este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. O parte din proza sa (romane și fragmente de romane) a fost tradusă în limbile germană, franceză, engleză, rusă. Mihail Diaconescu face parte din Comitetul Științific European al Societății Ad Fontes. Alle Fonti Dell‘Unita D’Europa aflate sub patronajul Secretariatului General al Consiliului Europei, al Președinției Republicii Italia și al Președinției Consiliului de Miniștri al Republicii Italia. Criticii și istoricii literari de cele mai diferite orientări sunt de acord că îmbinarea specifică de date documentare, flux narativ plin de tensiune dramatică, descrieri pitorești alternând cu cele fantastice, dezbateri morale, simboluri etnospirituale și particularități stilistice din romanele lui Mihail Diaconescu au marcat profund și definitiv evoluția prozei artistice românești. Tratatul Prelegeri de estetica Ortodoxiei (vol. I, Teologie și estetică; vol. II, Ipostazele artei), pe care l-a publicat în 1996, este o lucrare realizată pe o largă bază interdisciplinară. El nu are o anticipare în știința românească și europeană. Adoptarea metodei dialectico-speculative, amploarea viziunii, spiritual analitic, dar îndeosebi structurarea sistematică și integratoare a fiecărei expuneri asigură perspective transdisciplinară a demonstrațiilor. Acest tratat a fost distins cu Premiul pentru Filosofie Mircea Florian al Academiei Române. O aplicație a principiilor teoretice afirmate în tratatul Prelegeri de estetica Ortodoxiei se află în amplul album monografic pe care Mihail Diaconescu l-a intitulat Lainici, capodoperă a artei românești și europene (2011). Istoria mânăstirii Lainici, arhitectura originală de inspirație neobrâncovenească a bisericii mari Izvorul Tămăduirii, dar mai ales frescele ei

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

realizate de pictorul Grigore Popescu-Muscel, una dintre cele mai importante personalități din evoluția culturii române și europene. Tratatul Istoria literaturii dacoromane – textele antologate și prezentările care le preced sunt în măsură să demonstreze rolul catalizator al operelor literare dacoromane în timp, de-a lungul civilizației umane. Prin mesajul moral și constanta lor creștină-ortodoxă, aceste lucrări poartă în lume sufletul (paideuma) poporului român încă de la începuturile sale. Volumul Farmecul dialecticii și fenomenologia narativă (2001) conține teoriile lui Mihail Diaconescu despre roman, natura specifică a epicului și “fenomenologia narativă a spiritului românesc”. Ca scenarist și regizor de filme documentare Mihail Diaconescu a realizat serialul Dobrogea creștină. Harta spirituală în 13 episoade a câte 30 de minute fiecare. Serialul a fost difuzat la Postul de Televiziune România de Mâine din București în perioada octombrie 2006-februarie 2007. Pentru romanele sale, pentru tratatul Prelegeri de estetica Orotodoxiei, pentru lucrările de istoria literaturii și pentru filmele documentare dedicate mânăstirilor românești dintre Dunăre și Mare, Mihail Diaconescu a fost distins cu Crucea Dobrogei (Crucea Sfântului Apostol Andrei) acordată de Arhiepiscopia Tomisului. De-a lungul afirmării sale literare, teoretice și științifice Mihail Diaconescu a primit, de asemenea, numeroase alte distincții, premii, diplome, titluri și medalii. În tot ceea ce a scris, Mihail Diaconescu a militat în mod consecvent, cu argumente artistice, teologice, filosofice, morale și politice pentru unitatea europeană, pe care o pune în relație cu ceea ce este reprezentativ și convergent în specificul spiritual al diverselor popoare de pe continentul nostru, cu imperativele istorice ale epocii în care trăim și cu valorile creștine. Fiind un autentic reprezentant al valorilor naționale ale românilor, Mihail Diaconescu este, totodată, un spirit european exemplar. Personalitatea și opera lui Mihail Diaconescu sunt obiectul unor ample prezentări în numeroase lucrări de critică și istorie literară precum și în dicționare de autori elaborate în România și în alte țări. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae romancierul, esteticianul și istoricul literar Mihail Diaconescu este „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești, începător al scrisului nostru viitor”. Academia DacoRomână, prin Decizia Senatului la propus pe Mihail Diaconescu la Premiul Nobel pentru literatură – 2013. Bibliografie alcătuită de Ionel Radu QUINET

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

ROMANUL SACRIFICIUL, EPOPEEA NAŢIONALĂ A MARII UNIRI de THEODOR CODREANU 1. SPIRITUL EPOPEII ȘI CONDIȚIA ESTETICĂ A MONUMENTALITĂȚII Mihail Diaconescu este autorul unor lucrări monumentale (nu numai prin cantitate) și erudite, alăturându-se familiei de spirite enciclopedice, atât de specifice culturii românești, de la Dimitrie Cantemir încoace. Dintre romane, cel care îndeplinește mai intens condiția monumentalității este Sacrificiul (1988). Critica îl consideră, altminteri, „punctul înalt, transfigurator, pe care l-a atins, astfel structurat și conceput, romanul istoric al lui Mihail Diaconescu” (Paul Dugneanu, Sensul istoric și teologic în Argeș, An. II (36), Nr. 15 (246), decembrie 2002, p. 13). L-am descoperit pe Mihail Diaconescu ca prozator prin romanul Sacrificiul. Scriam la momentul potrivit că Mihail Diaconescu n-a fost un răsfățat al criticii, deși despre cărțile lui s-au pronunțat numeroși comentatori. Două pricini par să explice acest fapt: în primul rând, romanele lui Mihail Diaconescu sunt masive și au darul de a descuraja pe cititorul grăbit al modernității și postmodernității. În al doilea rând Mihail Diaconescu nu abordează teme ale imediatului, ci s-a consacrat romanului istoric cu suflu epopeic. Prestigiul romanelor sadoveniene, în atare privință, aproape că nu mai lăsa loc pentru noii veniți. Dar cel puțin câțiva dintre ei ar fi meritat un alt „tratament” din partea criticii. Mă gândesc, în primul rând, la Paul Anghel, autorul excepționalei epopei a Războiului de Independență, în ciclul de zece romane sub titlul Zăpezile de acum un veac. Dar dacă numitul ciclu a făcut oarecare „vâlvă” în cursul apariției celor zece volume, unii critici subliniindu-i suflul tolstoian, nu s-a spus suficient de răspicat că există și o remarcabilă epopee romanescă a celor două Uniri, cuprinsă în două dintre cărțile lui Mihail Diaconescu, Speranța (1984) și Sacrificiul (1988), ambele însumând peste 1300 de pagini. Cred că mai există o cauză a „reticenței” (ca să mă exprim eufemistic) față de astfel de literatură: e vorba de substanța ei națională. Vorbind mai pe șleau, unii critici de prestigiu au fost „educați” (cu o abilitate ideologică extraordinară) nu numai să se „rușineze”, dar să și sancționeze (inclusiv prin tăcere) li50

teratura cu substrat național, adică aceea la care îndemna, ca la un semn de mândrie, Mihail Kogălniceanu (în celebra lui Introducție de la Dacia literară, 1840). Această „detașare” de național s-a accentuat la „elitele” noastre după 1989. S-a dovedit însă repede că toate culturile își apără identitatea, spre a fi apte să participe ca protagoniste la o civilizație care tinde spre globalizare.

Cred că din acest punct de vedere, romanele lui Mihail Diaconescu sunt actuale și exemplare, personalitatea culturală a autorului realizându-se și din punct de vedere estetic cu o ținută indiscutabilă. Desigur artisticitatea nu se află totdeauna în prim-planul preocupărilor lui Mihail Diaconescu, dacă îl raportăm la reperul numărul unu al romanului istoric românesc – Mihail Sadoveanu. Autorul Fraților Jderi este, înainte de toate, un poet epic extraordinar, unic în literatura modernă a lumii. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

2. UN MOMENT DISTINCT ÎN EVOLUȚIA PROZEI ROMÂNEȘTI S-a și făcut observația că Sadoveanu fabulează pe fondul unei informații istorice destul de sumare. Din acest punct de vedere, Mihail Diaconescu pare a fi la antipod, fiindcă documentarea istorică este, de fiecare dată, absolut impresionantă și faptul a fost remarcat de majoritatea comentatorilor săi. Prevalența erudiției nu-l mână, însă, către istoriografie, fie ea și romanțată, cum se întâmplă în biografiile unor personalități emblematice. Așadar, Mihail Diaconescu rămâne în sfera beletristicului fără primejdia romanțării și melodramatizării. Mai degrabă, el face parte din familia prozatorilor obiectivi, de tip tolstoian, ca și Paul Anghel. Există o detașare remarcabilă a autorului, deși solidaritatea lui sentimentală cu spiritul național românesc este evidentă. Totuși Mihail Diaconescu e mai puțin „obiectiv” comparativ cu Paul Anghel, care venea în literatură de pe postamentul solid al reporterului. El se găsește undeva la interferența dintre romanul istoric al lui Sadoveanu și cel al lui Paul Anghel, de unde, cred, și originalitatea domniei sale. Ion Rotaru a remarcat, împreună cu alții, că „aceste romane înscriu un moment distinct în evoluția prozei noastre” (Ion Rotaru, Romancierul, în Cetatea culturală, Cluj-Napoca, An. V, Nr. 15 (51), noiembrie 2002, p. 12). Mihail Diaconescu are capacitatea remitizării documentului istoric, încât personalitățile istorice pot deveni personaje vii, neconvenționale. Aceasta e piatra de încercare a creatorului de roman istoric sau de literatură cu punctul de plecare în istorie. Un ilustru exemplu este Lăpușneanul lui C. Negruzzi. Se știe ce obstacol, aproape insurmontabil, este să faci viabilă într-o operă literară o personalitate de talia lui Eminescu sau Ștefan cel Mare. S-a observat că Sadoveanu, cu instinctul său de creator, l-a surprins pe Ștefan cel Mare ca fundal al epocii sale, credibil ca individualitate ce strânge în sine, arhetipal, sufletul unui popor și al unei epoci. În ce-l privește pe Eminescu, încă nu s-a găsit scriitorul capabil a-l transforma în credibil personaj literar. Mihail Diaconescu face parte dintre romancierii privilegiați, devreme ce el reușește să replămădească din documente existența umană a unor personalități istorice sau religioase. Așa se întâmplă cu Dionysius Exiguus din Depărtarea și timpul, cu scholasticul Lucaci din Adevărul retorului Lucaci, cu Ioan CăianuValachus din Marele cântec, cu Pârvu Mutu din Culorile sângelui, cu Grigore Alexandru Ghica al X-lea din Speranța, ca să-i amintesc numai pe aceștia. Secretul vine dintr-un indicibil echilibru între document și plasma ficțională, fără trădarea spiritului BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

celui dintâi. Întrebat de editorul Claudiu Istrate de unde vine fascinația la lectură în cărțile sale, în raportul real-ficțiune, autorul are abilitatea de a da cel mai nimerit răspuns: „Câtă legătură există între textul final și sursele îndepărtate și obscure de la care el a pornit, nu știe însă nimeni prea bine. Nu știu nici eu. Motivele pentru care un roman a căpătat o formă sau alta, de ce este așa și nu altfel, nu sunt integral demonstrabile. Misterul artei face parte din misterul existenței umane” (interviu în Istorie și valori, 1984, p. 438). 3. ORIZONTUL MISTERULUI ȘI FONDUL CREȘTIN AL SUFLETULUI ROMÂNESC De aici ar putea rezulta însăși definiția vocației epice. Dar vocația epică nu presupune un neutralism ontologic. Poate că nu întâmplător explicația autorului apelează la un concept blagian – acela de mister. Iar orizontul misterului, în care Mihail Diaconescu trăiește cu o devoțiune excepțională, este spiritul românesc așa cum i se dezvăluie în istorie. Blaga l-a descifrat într-o ontologie a culturii (matricea stilistică a spațiului mioritic). Constantin Noica într-o fenomenologie a limbii române. Mă opresc doar la aceste două exemple spre a spune că Mihail Diaconescu se încearcă asupra aceluiași spirit românesc, într-o uriașă desfășurare a istoriei, pe care, într-un fel, o visase și Sadoveanu, de la Creanga de aur la timpurile moderne. Doar că Mihail Diaconescu țintește mai apăsat destinul istoric, chiar la modul programatic, după cum, cândva, Balzac își propusese să scrie o istorie romanescă a Franței prin Comedia umană. Iar demersul său, dacă nu cumva simplific lucrurile, se sprijină pe trei idei forță: fondul creștin al sufletului românesc, refacerea unității naționale pierdute, ambele coroborându-se cu a treia – o nemărginită putere de sacrificiu, descifrabilă încă din mitul meșterului Manole. Este, spuneam, și în partea introductivă, o ambiție programatică, exprimată chiar de autor într-un interviu din revista Argeș (februarie 1984); unde vorbește de intenția unei „fenomenologii epice a spiritului românesc”. În cronica dedicată romanului Speranța (Astra, Brașov, An. XIX, Nr. 5/1984, pag. 10) A. I. Brumaru sesiza că modelul filosofic este hegelian. Aș zice că e mai degrabă eminescian, poate cel din Memento mori, pus să lucreze sub imboldul mesianismului pozitiv al pașoptiștilor. Speculații se pot face, cu precizarea că numai o lectură integrală a celor nouă masive romane amintite în partea introductivă ne dă adevărata măsură a anvergurii vizionare a lui Mihail Diaconescu. Faptul că un roman ca Speranța rezistă cu succes diverselor perspective de abordare (a se vedea textele critice din ediția a III-a, pp. 435-530), este un semn al 51

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

complexității unei părți din angrenajul ansamblului. În notele de față mi-am propus să surprind câteva aspecte vizând „punctul de sosire” al fenomenologiei istorico-romanești a lui Mihail Diaconescu. Așadar sar putea profila o investigare à rebours, de la împlinirea principalei idei-forță a istoriei românilor – unitatea națională, către „arheologia” spiritului național. Or, sinteza acestui demers epic este romanul Sacrificiul (1988), ultimul din serie. Odată cu Marea Unire din 1918 se încheie „preistoria” civilizației românești. Probabil nu întâmplător autorul n-a mai publicat niciun roman din 1988 încoace, trecând la etapa științifică a fenomenologiei sale, în care savantul își dă măsura forțelor sale în lucrări ciclopice, culminând cu Prelegeri de estetica Ortodoxiei și cu monumentala Istoria literaturii dacoromane. Altfel spus, însăși mișcarea cercetărilor sale științifice se produce à rebours, fără ca forța epică să scadă. Dacă în Depărtarea și timpul Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul este personaj literar, în Istoria literaturii dacoromane dobândește întreaga anvergură de personalitate fundamentală a creștinismului patristic. Scriind despre această din urmă lucrare, am remarcat suflul epic, romanesc, dincolo de arhitectonica cercetării științifice. O comparație cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu se impune.

4. PERSONAJUL MARTOR. DETAȘARE ȘI IMPLICARE ÎN ISTORIE Dar să revin la ideea că Unirea de la 1 decembrie 1918 este încununarea unei istorii dominate de sacrificii, un punct terminus de la care trebuie să înceapă istoria modernă a României. Acest sentiment este trăit nu numai de personajul-martor al romanului Sacrificiul, ci, realmente, de generația lui Mircea Eliade. Istoricul religiilor a mărturisit în repetate rânduri că generația sa este prima din istorie cu adevărat liberă, întrucât pentru întâia oară ideea unității naționale nu angaja pe nimeni în lupta și sacrificiile declanșate de martiriul lui Mihai Viteazul. Or, acest „rai”, cum îl numește același Mircea Eliade, nu a durat decât două decenii. Cel de al doilea Război Mondial producând răni teribile în unitatea teritorială și sufletească a României. Consecințele sfâșierii lăuntrice le percepem în toată grozăvia lor abia după 1989. Brusc, un roman ca Sacrificiul (și Speranța, desigur) devine de o actualitate însângerată, aș spune, cu atât mai mult cu cât până și actualele granițe ale țării par a fi amenințate. O nouă epocă de martiraj s-a ivit prin moartea atâtor eroi în al doilea Război Mondial, prin moartea unor personalități ca mareșalul Ion Antonescu, sau istoricul Gheorghe I. Brătianu, sau filosoful Mircea Vulcănescu, până la martirajul grupului Ilie Ilașcu în Transnistria. O adâncă intuiție epică, psihologică și istorică l-a îndreptățit pe Mihail Diaconescu să aducă în primplanul romanului Sacrificiul un personaj martor, pe Romulus Brad, doctorand în drept la Viena pe cheltuiala câtorva proprietari de bănci românești din Ardeal, membri marcanți ai Partidului Național Român. Principalul său îndrumător este avocatul dr. Ioan Ciurdariu-Ciordaș, directorul Băncii Drăganul din Beiuș. Intenția acestuia este să-l transforme pe Romulus Brad într-un viitor apărător al românilor în numeroasele procese intentate de guvernul grofilor de la Budapesta prin administrația locală. Dar intențiile tânărului din Cărpinet sunt cu totul altele. Chiar dacă risca să fie considerat un ingrat. Dorința lui e să rămână la condiția de martor, detașat de luptele naționale și sociale ale românilor, pentru ca astfel să fie un judecător obiectiv al istoriei în context european și umanitar. Prezența unui astfel de personaj este o cerință a prozei obiective. Exemplul cel mai elocvent este Liviu Rebreanu, creatorul personajului Titu Herdelea, voce auctorială discretă și liant epic în romanele Ion, Răscoala și Gorila. Un rol similar împlinește Romulus Brad în Sacrificiul; el asigură unitatea vastelor și tensionatelor planuri narative care străbat cele peste șapte sute de pagini ale cărții, cuprinzând cu prezența sa ample spații BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

geografice de la Oradea, Beiuș, Viena, Sibiu, Budapesta, Arad, Praga, București, Iași, Alba Iulia, Ardeal, Muntenia și Moldova. Dar la Mihail Diaconescu starea de martor e cu mult mai complexă și mai dramatică decât la Liviu Rebreanu, Titu Herdelea rămânând totuși, un personaj convențional, inconsistent prin sine însuși. Și Romulus Brad are apetențe literare, se pare mai serioase decât ale lui Titu Herdelea. El e un modern, lucid și sensibil la experiențele expresionismului german, care oglindește o profundă criză a spiritului european. E cunoscător al începuturilor psihologiei și impresionat, bunăoară, de „versurile patetice și agresive ale lui Georg Heym, pline de imaginile atroce ale unei lumi tenebroase, de sugestia morții lente sau convulsive” (p. 8). Iată cum apare starea de martor într-unul din primele capitole ale romanului Sacrificiul. Se desfășoară aici un dialog între personajul Romulus Brad, doctorand la Viena, și avocatul Nicolae Bolcaș. Bolcaș îi propune lui Romulus Brad să se angajeze ca avocat la Beiuș și să se implice în acțiunile politice ale românilor de pe valea Crișului Negru. „- De ce nu accepți propunerea baciului Ioan? îl întrebă Nicolae. Am discutat mult despre ea. Este și propunerea mea. Noi doi ne-am gândit mult la tine. - Îmi cereți să iau o decizie importantă. Dar nu mă simt pregătit să decid. - De ce să nu poți? Te împiedică ceva? Ai alte perspective?... Alte oferte? - Nu e vorba de perspective și nici de oferte. Pur și simplu... nu pot. Încă nu știu dacă voi lucra sau nu în justiție. M-am întrebat uneori dacă vocația mea juridică este reală. N-am reușit să-mi răspund. Deocamdată sunt disponibil pentru cele mai variate solicitări. E o disponibilitate însă din care tocmai perspectiva unei posibile opțiuni lipsește. - E necesar totuși să-ți dai un răspuns. Întârzierea poate să-ți aducă doar prejudicii. - Întârzierea îmi convine tocmai pentru că amână implicarea mai profundă în unele lucruri. Mă simt bine când sunt direcționat de ispita posibilului mai mult decât de simțul realului. Îmi place să rămân detașat... Să observ... - Nu poți să fii niciodată pe deplin detașat. Până la urmă, fiecare din noi se simte implicat în ceva. Teai gândit ce ți-ar plăcea să faci? Romulus înaintă un timp în tăcere. Ezita să-i răspundă. Dorința de a face din literatură cea mai importantă preocupare a sa i se părea din nou himerică. Îndemnul de a se mărturisi fu însă mai puternic decât reținerea. - Mi-ar place să scriu, rosti el precipitat. Am multe caiete de versuri. Am încheiat și o dramă. E o evocare istorică și simbolică... Nu le-am publicat însă, pentru că nu reușesc să-mi dau seama dacă forma lor e într-adevăr, cea mai bună... Am ezitări... BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Nu știu apoi nici dacă literatura, ca sumă a proiecțiilor mele imaginare și a consolărilor de tot felul, mă poate subjuga deajuns. Sunt oameni care cred că o aventură reală, oricât ar fi ea de banală, e de preferat tuturor aventurilor imaginare. În afară de asta, detașarea pe care am început s-o doresc, pentru că-mi dau seama de înțelesurile ei, mă face să mă simt oricând disponibil față de cele mai variate solicitări... Prefer să rămân disponibil și să evit opțiunile clare... Pentru că asta îmi dă sentimentul unei libertăți la care, deocamdată, nu pot să renunț... Știu bine că idealul meu e imprecis și abstract. Îmi place însă tocmai pentru că e imprecis și abstract. - Eu știam, îl înfruntă Nicolae, că idealul adevărat este o anticipare fermă a datelor realității. Că echivalează chiar cu o instituire treptată a realității trăite de noi. Că el are chip, contur, consistență... Că noi ne proiectăm în el, ca să fim mai puternici... Că idealul trebuie urmărit, construit, apărat... Romulus își încetini pasul. Înțelegea că Nicolae nu este dispus să admită ezitările lui. Începu să regrete slăbiciunea care-l îndemnase să-i mărturiească preocupările lui literare. - Eu sunt convins, îi replică el, că detașarea este fertilă. Starea de martor e favorabilă contemplației... În contemplație, idealul trece de la forme incerte către contururi mai ferme. Numai în contemplație pot comunica strâns cu esența strânsă a lucrurilor. - Se poate... Dar contemplația trebuie completată cu acțiunea. Pentru că numai în acțiune, idealul capătă o substanță reală. De fapt, idealul, oricare ar fi el, e incompatibil cu detașarea de care vorbești. - Eu aș dori, din contră, mărturisi Romulus, să nu mă implic în nimic mai adânc. Îmi dau seama că nu e posibil. Tocmai pentru că sunt deja profund implicat în acțiuni diferite. Unele din ele – teribil de dificile, care mă solicită tot mai intens. Știu bine că întreaga demnitate și mizerie umană iau forma inevitabilă a atitudinii. Asta nu mă împiedică totuși să sper că aș putea trăi cândva, undeva, fără să fiu obligat la o atitudine. Să-i las pe toți oamenii în pace. Și să mă lase și ei. - Ceea ce vrei tu este absolut imposibil, îl corectă Nicolae. Chiar dacă te-ai duce în pustiu, undeva, ca să te faci eremit, deși, zâmbi el ironic, mă cam îndoiesc de vocația ta monahală, tot vei fi obligat să iei atitudine față de evenimentele cele mai simple ale vieții. Viața noastră secretă, adevărată, aceea pentru care nu există niciun fel de semne exterioare, este și ea o înșiruire de atitudini. Romulus ezită un moment. Ceea ce demonstra Nicolae era evident. Intra, cumva, în ordinea firească a lucrurilor. Oferta cu care era îmbiat la Beiuș nu-i spunea totuși nimic. Pur și simplu, profesia de jurist și perspectiva de a-și petrece viața prin tribunale i se păreau mai străine de el ca oricând.” Tocmai în Săptămâna Patimilor, în vacanța de Paște, după ce venise de la Viena, versurile lui Georg 53

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

Heym induc în subconștientul lui Romulus Brad, amintirea morții martirice a lui Horea. Or, în calitate de martor al istoriei, el este păstrătorul unui manuscris al lui Horea transmis de preotul Stan Brad, un strămoș al său. Astfel se face legătura cu afundurile sacrificiale din istoria românilor. Iar Romulus e încredințat că rostul său este să continue opera strămoșului său ca martor al istoriei pe care o trăiește. El simte că a optat pentru o condiție ingrată, zbătându-se între detașare și implicare în istorie, cumpănă între „două judecăți în care adevărul ori falsitatea uneia dintre ele atrage după sine, în mod necesar și inevitabil, adevărul ori falsitatea celeilalte”, „cu consecințe definitive în ordinea etică și juridică a lumii. În felul lor, cei ce depun mărturie decid istoria morală universală” (p. 9). E, în definitiv, judecata cronicarului Miron Costin din Predoslovie la De neamul moldovenilor... Iar în roman se oglindesc evenimentele care preced Primul Război Mondial și războiul propriu-zis, până la actul Unirii de la Alba Iulia, într-o vastă panoramă, în care fundalul pare a fi mai important decât protagoniștii, dar pe care se profilează oameni vii, în majoritatea lor personalități istorice precum Vasile Goldiș, George Pop de Băsești, Aurel Lazăr, episcopul ortodox Miron Cristea, mitropolitul Vasile Mangra, episcopul Roman Ciorogariu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, arhiducele Franz Ferdinand, conții Albert Apponyi și István Tisza, căpitanul Kalman Werbțczi, regele Carol I, ierarhul greco-unit Iuliu Hosu, Aurel C. Popovici, Thomas Masaryk, generalul Traian Moșoiu, Ionel I. C. Brătianu, generalul baron Ioan Boeriu, prințul moștenitor Franz Ferdinand al Austriei, prințul August Wilhelm von Hohenzollern și mulți alții. Cititorul e uimit să constate că aproape nu sunt personaje de ficțiune în roman. Nici chiar principalii protagoniști Romulus Brad, Nicolae Bolcaș, Ioan Ciurdariu-Ciordaș nu sunt personaje strict ficționale, deși trăiesc în virtutea legilor ficțiunii artistice. 5. PANORAMA EVENIMENTELOR Cei interesați de istorie vor descoperi o amplă panoramă, de la evenimentele care au precedat Primul Război Mondial până la 1 decembrie 1918, când la Alba Iulia visul Marii Uniri devine realitate. Dualismul austro-ungar de la 1867 dăduse o lovitură cumplită existenței naționale a românilor din Ardeal, prin înglobarea acestora în statul maghiar. Partidul Național Român în frunte cu Iulia Maniu și Alexandru Vaida Voevod s-a născut pentru salvarea ființei naționale. Bătălia e preponderent politică și diplomatică. Deputații români din parlamentul Budapesta sunt reduși de la 80, cât ar fi îndreptățit numărul de locuitori, la numai 5. Politica de maghiarizare forțată e tot mai devastatoare. Procesele românilor se țin lanț. În aceste condiții varianta cea mai „practică” pe care o iau în calcul 54

liderii PNR este proiectul de federalizare a imperiului teoretizat și argumentat temeinic de Aurel C. Popovici, proiect pe care îl îmbrățișează arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului habsburgic. Cauza românească mai era împărtășită la Viena și de adepții răposatului Karl Lueger, bun prieten al lui Vaida Voevod și președinte al Partidului Social Creștin Austriac. Viena era capitala tranzacțiilor, unde „se face și se desfac destine pentru neamuri întregi”, cum se exprimă Romulus Brad. Romanul surprinde o extraordinară trăsătură de intrigi, de planuri, de conflicte și de tratative, cu ecouri la București, Budapesta, Berlin, Praga, Sarajevo, Sibiu, Iași, Varșovia, Beiuș, Oradea, Arad, Alba Iulia. La un moment dat ai impresia că diplomația este adevăratul erou al cărții, personajele nefiind decât instrumente ale acesteia. Altminteri, cred că Mihail Diaconescu are o certă vocație de diplomat, om de echilibru desăvârșit și de o rară umanitate. Nu mă miră că un cunoscător și practician al diplomației ca Valentin Lipatti a investigat romanul Speranța chiar prin grila artei diplomatice (cf. Secretele diplomației, în Astra, Brașov, An. XVIII, nr. 1 (196), ianuarie 1988, pag. 121). 6. UTOPIILE POLITICE CA INSTRUMENTE DE DOMINARE ȘI DRAMA SFÂȘIERII LĂUNTRICE Arhiducele Franz Ferdinand vede Statele Unite ale Austriei Mari avându-l ca prim ministru pe românul Aurel C. Popovici, năzuind la o dominare a Europei. La Berlin pangermanismul ar trebui să devină șansa supremației. Pentru liderii români ardeleni este calea de înfrângere a dualismului, redobândirea autonomiei și unirea cu regatul român sub sceptrul habsburgic. Se înțelege că Budapesta e principala adversară a proiectului și a arhiducelui, atentatul de la Sarajevo săvârșindu-se nu fără implicarea serviciilor secrete ungurești. Un punct de vedere cu mult mai radical exprimă, la Praga, Thomas Masaryk, care consideră că imperiul nu merită să fie salvat prin federalizare, ci, pur și simplu, distrus în favoarea independenței popoarelor. Însă asasinarea moștenitorului tronului și a soției sale Sofia s-a dovedit a fi catastrofală și pentru Ungaria. Baronul Leopold Chloumecky vede federalismul ca pe un stat supranațional, într-un sens apropiat de teoria actuală a sistemului global. „Idealul statului național este incompatibil cu modul de viață pe care îl poate oferi organizarea de tip federal... Națiunile pot să prospere numai dacă se integrează în sistemul global, în comunitate, în ansamblul unor alcătuiri unitare, animate de o nouă conștiință, eliberată de BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

egoism, închistare și separare... Toate pornirile sentimentale prin care unii se simt legați de ideea statului național sunt, de fapt, extrem de periculoase... În perspectiva organizării globale, federalizarea este un act politic lucid, care exclude sentimentalismul național desuet, în fond – anacronic. Federalizarea este, într-adevăr, un model pentru lumea de azi și de mâine... Este o șansă!... O mare șansă!” (p. 126). După cum se vede, povestea e veche, exprimată în termeni „la zi”, ca să zic așa, după 1989. Problema e în ce măsură globalizarea se face pentru națiuni, iar nu pentru centre imperiale. Și-au pus întrebarea încă de la începutul secolului al XX-lea gânditori ca Thomas Masaryk sau ca avocatul Nicolae Bolcaș, evocați în romanul Sacrificiul, cel din urmă exprimându-și temerile față de pledoaria atât de frumoasă a baronului Leopold Chloumecky. El știe și simte că sistemele supranaționale sunt utopii de pe urmă cărora profită centrele de putere, pentru ca indivizii de la periferie să se simtă ființe sfâșiate: „Mă simt permanent sfâșiat” spune Bolcaș (p. 127). Nu e aici, in nuce, teoria națiunilor sfâșiate pe care o dezvoltă Samuel P. Huntington (v. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București, 1998)? Contradicția vine din pretențiile universaliste ale centrului și diversitatea identitară a națiunilor și indivizilor. „Și este o tragedie de necuprins faptul că societatea și statul – spune Bolcaș – ambianța în care trăiesc starea mea civică îmi reprimă zi de zi, în forme perfide sau de-a dreptul brutale, criminale adesea, totdeauna însă pline de ură, propria esență umană (...) Mă simt eu însumi cu adevărat doar prin conștiința limpede a identității mele specifice, prin acceptarea diferențelor față de ceilalți oameni, prin atașamentul față de ținutul meu de origine, un ținut românesc autentic, prin ideea de comuniune cu ceilalți români, prin atașamentul față de propriul nostru trecut și prin sentimentul participării la un destin istoric comun. Visez la o lume în care esența și existența mea să nu fie incompatibile” (p. 127). Semnul cel mai sigur al prezenței utopiei ca instrument de dominare e faptul că promotorii, în teorie, ai drepturilor omului sunt cei dintâi care le încalcă fie prin interdicția de a-ți apăra propria identitate, decretând-o anacronică și periculoasă, precum face „jovialul baron Leopolold Chloumecky”. 7. ACTUL SACRIFICIAL ȘI RENAȘTEREA NAȚIONALĂ ÎNTR-O CAPODOPERĂ EPICĂ Sfâșierea invocată de Nicolae Bolcaș constituie, într-adevăr, marea temă a romanului Sacrificiul, maladie istorică de care Marea Unire de la 1918 l-a izbăvit. Calea de ajungere acolo, la izbăvire, este sacrificiul, pe care Nicolae Bolcaș, Laura sau Ioan Ciurdariu-Ciordaș și-l asumă în deplină cunoștință de cauză, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

reînnoind mitul sacrificial al Meșterului Manole. Cuplul Nicolae – Laura reface, în chip original, drama tragică a cuplului mitic Manole – Ana. De astă dată, biserica de zidit este România Mare. Nicolae o sacrifică pe Laura, într-o dragoste niciodată împlinită din pricina lungilor sale călătorii de emisar al cauzei românești în imperiu. La rându-i, Laura părăsește traiul comod din gospodăria unchiului ei Ioan CiurdariuCiordaș și se dăruiește cu trup și suflet muceniciei de dăscăliță în satele românești sărace din Ardeal. Întradevăr, ea este întruchiparea dăscăliței din poezia lui Octavian Goga. Va fi ucisă de bandele care terorizează bestial populația românească, sub conducerea căpitanului Kalman Werbțczi.

Meșterul Manole moare pentru ca biserica să rămână în veșnicie. Aceasta este semnificația sacrificiului celor care au făurit în tranșee sau în luptele politice și diplomatice România Mare. Drama evocată în romanul lui Mihail Diaconescu e colectivă și are, cum spuneam, amploare epopeică, pentru ca generalul Traian Moșoiu să poată intra biruitor în Ardealul pe care îl părăsise temporar și, finalmente, în Budapesta lui Béla Kun. Renegații înșiși sunt niște oameni sfâșiați. Obiectivitatea autorului se verifică aici din plin, ca, de altfel și în portretizarea unor oameni ca primul ministru maghiar Tisza, văzuți în complexitatea lor contextuală. Poate cel mai elocvent exemplu este destinul vicarului ortodox de la Oradea, eruditul Vasile Mangra, membru al Academiei Române. Este detestat ca renegat de către preoții români și de către popor. Drept 55

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

recompensă a colaboraționismului său ajunge finalmente, mitropolit al Ardealului. Moartea lui va fi o agonie lipsită de orice glorie, și totuși personajul e credibil prin tragica lui sfâșiere lăuntrică. El însuși încearcă să se disculpe: „m-am implicat în rețeaua puterii ca să-i servesc pe ai mei... N-am trădat și nu voi trăda pe nimeni... Eu nu sunt un renegat!” se confesează mitropolitul părintelui Roman Ciorogariu, emisar al PNR (p. 435). Într-un dialog cu studentul Bârsan, mitropolitul se autoanalizează: „condiția mea unește datoria cu ierarhia, dar și conflictul între vrere și neputință. E o dramă care îmi sfâșie inima...” (p. 536). În felul său și ierarhul Vasile Mangra este un sacrificat. Moartea lui are, însă, coșmarul morții lui Iuda. La București moartea bătrânului rege Carol I nu este numai dramatică, înfrânt, mai înainte, la Consiliul de Coroană și nevoit să abandoneze clauzele tratatului secret cu Puterile Centrale, care funcționa din 1883. Și el a primit sacrificiul după o lungă și fructuoasă domnie. Ideea de sacrificiu este mai clară ca oricând în gândirea lui Nicolae Bolcaș, cu puțin timp înainte de a fi ucis în dimineața tragică a zilei de vineri din Săptămână Patimilor. În mod simbolic ideea de sacrificiu este asociată de romancier cu prezența umbrelor, a întunericului, dar și a luminii tot mai intense, care potențează semnificațiile momentului. „Începu să respire din ce în ce mai rar. Își aminti că mai demult pe călăii aceștia îi urâse. Acum starea lor subumană, sălbatică îi inspira doar o înțelegere uimită, amestecată chiar cu o vagă pornire de milă. Firea lor decăzută, abjectă, era subumană. Se mișcă puțin. Îl dureau mâinile răsucite și legate la spate. Îi amorțiseră brațele și umerii, și trupul întreg. Slăbiciunea, ca un semileșin, îl împiedica să judece cu toată forța minții lui. Închise ochii. I se păru că întunericul lumii, prăbușit în el, se destramă încet. Dincolo de întuneric se zărea însă o lumină neașteptat de intensă. O putere blândă acaparantă, i se revela și i se comunica de dincolo de întuneric, de lumina căzută sub apăsările nopții. Era, de fapt, un întuneric absorbit repede în oceanul infinit, indefinibil și inefabil al luminii atotputernice. Lumina aceea inepuizabilă strălucea prin toate și peste toate. Tocmai infinitatea ei îl făcea conștient de înaintarea lină și fără sfârșit în ea. Distanța dintre el și această putere era acum abolită. Ideea morții, nimicirea timpului trăit îl ajutau să înțeleagă faptul că, încetul cu încetul, trupul său chinuit, coruptibil, se făcea transparent și se contopea în chip tainic, cu lumina aceea. El însuși devenea o parte din sursa harismatică, din lumina eternă percepută cu sufletul. Mai mult chiar – în trăirea lui de acum, întreaga fire renăștea și se transfigura străbătută peste tot de lumină. Da, lumina aceea interioară, legată de ideea de pătimire și sacrificiu, îi 56

era acum călăuză și sens. Înțelegerea faptului că lucrurile văzute sunt doar simboluri ale unor realități nevăzute îi apăru cu o limpezime extraordinară. Calvarul baciului Ioan era urmarea firească, dar și punctul cel mai înalt al dăruirii neobosite cu care el le anunțase oamenilor eliberarea de sub stăpânirea străină. Pătimirea lui de acum era doar o parte, o mică parte, din sacrificiile fără de număr ale tuturor celor ce pregătiseră eliberarea. Înțelegea că jertfa lor avea demnitate și sens într-o ordine generală a lumii. Da, bineînțeles, jertfa lor nu era, nu putea fi inutilă. Oamenii îl iubeau pe baciul Ioan pentru că el îi reprezenta. Îi întruchipa pe ei, cu durerile, vrerile și speranțele lor. Mergând acum către moarte, suferind pentru ei, luând asupra sa durerile și speranțele lor, baciul le înapoia oamenilor dragostea lor infinit înmulțită. Pentru că sacrificiul lui era legat, în egală măsură, de moarte, dar și de nemărginitele puteri ale vieții. Toți cei ce doresc să îi slujească pe oameni, doar din dragoste pentru ei, devin, într-un mod sau altul, niște jertfe potențiale. Intrat prin moarte în memoria oamenilor, sacrificiul e o realitate vie, actualizată mereu, un continuu prezent, proiectat în eternitate. Datorită acestei permanente prezențe a sacrificiului în toate etapele vieții, moartea nu mai poate avea o putere deplină. Eliberat de ceea ce este durere personală, subiectivă, sacrificiul devine în oameni o retrăire continuă a speranței. Un sacrificiu conștient pe deplin asumat este o retrăire a tuturor speranțelor lumii. Înțelese, de asemenea, că puterea de a te dărui pentru alții este un dar minunat, o harismă. Prin sacrificiu închisoarea strâmtă a egoismului, a dorințelor strict personale se sfărâmă. Sufletul poate comunica mai intens ca oricând cu lărgimea infinită a vieții, imprimându-i o nouă ordine, mai bună, mai înaltă, mai conformă cu ceea ce este omenesc în om. Desigur, acolo unde e sacrificiu e moarte. Dar este și sens, și comuniune cu oamenii, și viață infinit potențată. O viață trăită ca dăruire continuă se împlinește firesc în sacrificiul suprem. În moarte ca sacrificiu, ca predare totală a vieții nereținută în sine, neumbrită de nici o șovăială, de nici o rezervă, e o împlinire mai trainică decât orice pe lume. Înțeleasă ca dragoste pentru oameni, ca dăruire, moartea e bucurie, e sfântă, e împlinire înaltă. E viața însăși cu toate puterile ei. Tresări pe neașteptate. Soldații se răsteau spre ei, să se ridice mai repede. Se făcuse ziuă.” O înțelegere asemănătoare a sacrificiului o au și eroii din romanul Călătoria spre zei. Și alți eroi diaconescieni se sacrifică pentru binele celor mulți. Este demn de subliniat faptul că tema aceasta, a sacrificiului, revine insistent în proza lui. Sacrificiul e autentic dacă în urma lui o comunitate renaște din propria ei cenușă. De aceea Marea BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

Unire este nu numai o epopee națională ci și sacrificială și Mihail Diaconescu a avut intuiția și tactul de a sublinia faptul chiar prin titlul romanului său. Prin umilitoarea „pace” de la București și prin intențiile oamenilor politici imperiali de a desființa chiar România ca stat, spre a da satisfacție Budapestei și spre a pedepsi regatul nostru pentru nerespectarea tratatului secret de la 1883, națiunea întreagă, care a făcut în război nenumărate sacrificii, se afla pe pragul cel mai de jos al existenței sale. Romulus Brad, ca furier devenit locotenent sub comanda generalului ardelean Traian Moșoiu, e martor al unor sacrificii copleșitoare, dar și combatant până la capăt pentru cauza românească. Rănit grav de două ori, îndrăgostit de Felicia, cu care alcătuiește cuplul alternativă la Nicolae – Laura, el are bucuria ultimă de a-l însoți pe general până la victoria finală la Budapesta, pe când Nicolae Bolcaș și Ioan CiurdariuCiordaș sunt supuși chinurilor Gologotei, primind cu

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

luciditate sacrificiul. Și, coincidență istorică tulburătoare, toate se petrec în Săptămâna Patimilor. Lui Nicolae Bolcaș „credința că unii oameni sunt sortiți durerii și sacrificiului i se revelă pe neașteptate. Săptămâna Patimilor pentru care oamenii se pregăteau sufletește atât de profund avea acum un înțeles mai tulburător ca oricând. Descoperi că nu se temea de durere și nici de moarte” (p. 683). Despre Primul Război Mondial, care a fost și războiul întregirii neamului, s-au scris multe cărți, câteva capodopere. Însă capodopera Marii Uniri nu fusese scrisă. A realizat-o Mihail Diaconescu. (Text extras din volumul monografic Theodor Codreanu Mihail Diaconescu, Fenomenologia epică a istoriei românești, Ed. Ager-Economistul, Buc., 2005, pag. 136-145)

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

Centenar Alexandru Piru

O AMINTIRE (22 aug. 1917, Mărgineni, Bacău – 6 nov. 1993, Bucureşti)

Nicolae Cârlan: Eu pe Alexandru Piru îl ştiam de mai multă vreme, dar l-am văzut în 1969 pentru prima dată fiindcă atunci, la bătrâneţe, mi s-a năzărit să mă fac student. La Filologie, s-a ţinut pentru ultima dată un curs inaugural. Cel desemnat să ţină acest curs a fost Alexandru Piru. Şi s-a făcut cu tot protocolul necesar: cu prorectorul cu probleme ştiinţifice, care era Boris Cazacu... – De la Societatea de Ştiinţe Filologice. Era preşedinte. Nicolae Cârlan: Cu stafful: cu decan, cu prodecan, ce mai era pe acolo, cu perpetuul secretar de partid Alexandru Hanţă (nu pentru că era foarte mare partidist, ci pentru că ştia să le aranjeze în aşa fel încât să iasă bine). – E o artă şi asta. Nicolae Cârlan: Da. Şi-apoi ziceau toţi: „Pe Hanţă îl alegem, că el ne scapă”. Când s-a dat în cele din urmă cuvântul „tovarăşului” profesor doctor docent Alexandru Piru ca să-şi expună cursul inaugural, noi – obicei şcolăresc: harşti caietele din bănci, să ne apucăm de luat notiţe. A zâmbit, aşa cum zâmbea el foarte rece şi foarte abscons, şi a zis: „Aţi venit foarte bine dotaţi, însă vreau să vă spun că v-aţi dotat degeaba. Literatura nu se învaţă după notiţe. Literatura se învaţă citind cărţile de literatură şi după aceea confruntându-ne cu marile modele care au făcut analiză literară. Pe primul loc se situează Gheorghe Călinescu. Pe locul doi nu se situează nimeni, e liber. După aceea vine Eugen Lovinescu”. A început în ordinea asta şi s-a întors la origine: „Originea criticii literare româneşti a fost în mâinile lui Titu Maiorescu. De la el am învăţat toţi. Şi Călinescu, şi Lovinescu, toţi am învăţat de la Titu Maiorescu”. – A fost mentorul, izvorul. Nicolae Cârlan: Da, şi învăţăm în continuare. După aceea ne-a vorbit despre felul cum este abordată literatura în licee, că sunt nişte şabloane („Frumuseţile patriei noastre, aşa cum este ea”), că şi Neculce cântă bine şi frumos „frumuseţile patriei noastre, aşa cum este ea”. Fusese tocmai în vara aceea la un examen de bacalaureat, preşedinte de comisie, la Târgu-Jiu, şi pescuise de pe acolo podoabe din acestea. Aşa l-am cunoscut. Ei, după aceea sigur că s58

a intrat în normal: cursurile lui de literatură veche, literatură veche care azi „există”… – Adică lipseşte cu desăvârşire. Nicolae Cârlan: Din start lipseşte azi, cu desăvârşire. E o mare dificultate, e o piatră de încercare pentru un filolog. Tocmai de aceea, da, el a făcuto altfel decât o făcuse Călinescu, care a luat-o din avion, aşa. Pentru el literatura veche nu există, nu ne batem capul. – A survolat-o. Nicolae Cârlan: Aşa: „Nu ne batem capul prea mult, nu merită”. S-a detaşat de Cartojan, s-a detaşat de Iorga şi a făcut un ansamblu cultural din literatura asta veche, dar scoţând în evidenţă valorile estetice. Asta era. Pentru examen, când am terminat anul I, a ţinut un curs-sinteză de două ore, spunându-ne că aceasta este materia pentru examen. Avea atunci „Literatura română veche”, „Literatura română premodernă” tipărite. A, era dificil să parcurgi, mai ales în timpul sesiunii, două cărţi aşa de groase. – Şi cu atâtea informaţii: date, nume, titluri. Nicolae Cârlan: Te rătăceşti acolo, ca student. – E un examen de memorie. Nicolae Cârlan: Da. El făcea paradă de memorie. – Îi convenea. Nicolae Cârlan: Da. Ne povestea odată, la stolnicul Constantin Cantacuzino, cum a plecat, în ce zi după-amiază din Istanbul, pe vapor, şi a ajuns în nu ştiu care zi tot după-amiază în Italia şi a coborât pe la ora cutare. „Vă rog să notaţi lucrurile acestea şi să le învăţaţi, că eu nu le cer la examen. Iar cine mi le spune, îi dau nota zece. Dar am şi un calificativ pentru el: dobitoc.” – Era bun la note, dar rău la critica literară. Nicolae Cârlan: La note era foarte generos. El nu putea să dea notă mai jos de opt. Am citit acum, recent, o carte a unui autor de la Craiova şi acolo-i vorba de nota şapte, cea mai mică notă pe care o putea da Alexandru Piru. – Deci a fost şi şapte. Nicolae Cârlan: A fost şi şapte. Când a murit Piru, Eugen Simion a scris în „Literatorul” un necrolog intitulat „Alexandru cel bun”. (I se spunea „Alexandru cel rău” pentru că un critic trebuie să fie BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, PREMII

„rău” – punem rău între ghilimele.) „Domnule profesor – l-a întrebat odată Eugen Simion, care-l asista la examene –, de ce le daţi studenţilor note aşa de mari? Nu vedeţi că nu ştiu nimic?” „Domnule, notele pe care le dau eu nu sunt ale dobitocilor; sunt ale mele, şi eu ştiu câtă carte ştiu.” – Dar se pricepea şi la literatura modernă. Cel puţin volumul dedicat intervalului 1950-1975 al poeziei româneşti este un curs de referinţă. Nicolae Cârlan: Am făcut cu el un curs de literatură română contemporană, la care mergeam din obligaţie morală. La Bucureşti n-am întâlnit decât câţiva profesori care cereau condica. A cerut-o o dată şi Piru, şi atunci şefii de grupă au început să pună nişte absenţi. „Vă rog să nu puneţi nici o absenţă. Asta e o obligaţie administrativă, iar eu nu sunt administrator. Trebuie să iscălesc, atâta tot.” – Aveţi o amintire legată de competenţa lui în materie de literatură modernă, mai precis în legătură cu poezia lui Ion Barbu. Nicolae Cârlan: Domnule, era avizat în toată literatura. Şi spunea aşa: „Literatura română nu este atâta de mare – dar să nu spuneţi că o ştiţi de la mine – încât să nu o poată cuprinde un singur om. Călinescu a cuprins-o toată, de ce n-am cuprinde-o şi noi?” Alţii sunt specializaţi pe porţiuni. La o sesiune de comunicări pe care a organizat-o Gheorghe

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Crăciun, colegul meu de an de la Braşov, a venit şi el, iar cei care l-au văzut şi-au zis: „Ce caută Piru aici, că ăsta nu se pricepe la poezia modernă”. I-o fi ajuns pe la ureche treaba asta (asta-i o chestie pe care mi-a povestit-o Crăciun) şi după ce şi-a ţinut comunicarea în plen, la discuţiile particulare de pe hol, când l-a întâlnit Piru pe Crăciun, spune: „Ce zici, domnule Crăciun, ce zici? Ne pricepem şi noi, nu-i aşa? Ne pricepem”. – Avea destui neprieteni. Nicolae Cârlan: Era certat cu foarte multă lume, cu „dobitocii” de la revistele literare care nu pricep ceea ce scriu ei, nici nu ştiu ce scriu. „Trebuie neapărat să le dăm câte un şut acolo unde rod pantalonii de scaun.” Părerea lui era că tonul în critica literară trebuie să-l dea mediul universitar. Sunt şi explicaţii: acolo se învaţă carte. Bacău, 16 sept. 2017 (grădina Casei Memoriale „George Bacovia”) Dialog de Ioan DĂNILĂ Transcriere: stud. Valentina Bătrânu (Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău); activitate în cadrul practicii de specialitate

REMEMBER

IN MEMORIAM EUGEN EVU (10.09.1944 - 20.10.2017) EUGEN, ROAGĂ-L PE DUMNEZEU... Eugen, prietene, ai trecut şi tu Pragul albastru, în acel dincolo prin care ţi-ai plimbat atât de mult ochii! Dincoace rămânem mereu mai puţini. Ai plecat întristat şi ne-ai lăsat înlăcrimaţi. Ai venit pe lume a treia zi după Naşterea Maicii Domnului (10.09.1944) şi ai plecat cu o zi înainte de sărbătoarea Sfinţii Mărturisitori Ardeleni (20.10.2017). Simbolice date, luminătoare de destin creator pentru tine, de ales, pentru poporul nostru, de mărturisire şi cules, de jertfă pentru neam. Eugen, ţi s-au dat de Domnul multe încercări pe drumul Golgotei, al acestui Mare Exil în care suntem, pe drumul Poeziei şi al luptei cu răutăţile lumii, pe calea Mărturisirii. Cu genunchii în pământ şi cu fruntea în cer, le-ai trecut pe toate, chiar şi ultimul prag, care a fost mai greu şi mai înalt, l-ai biruit. Să fie urmaşilor mai uşor, sau să le fie de învăţătură. Eugen, în urmă cu ceva timp îţi strângeai textele şi săpai cu dalta cuvântului la o carte Peştera literară, sau Grota literară parcă, aşa mi-ai spus, şi ele simbolice titluri, ale închiderii orbitoare şi ale deschiderii văzătoare. De fapt, tu permanent te-ai bătut pentru Cetate şi în Cetate ai fost un însingurat. În două regimuri ale acesteia te-ai luptat pentru ca adevărul, dreptatea şi frumuseţea să triumfe şi-n amândouă ai fost ULTIMA Cea mai frumoasă poezie N-am s-o mai scriu niciodată Pentru că ea, încă de când a fost gândită A şi fost împuşcată. Aşa că, iertaţi-mă, plec să trăiesc Între ochii fiilor mei şi ai femeii Fără acest surogat de zid chinezesc Din oglinzile Casei Scânteii. Am blestemat mâna care a scris Şi iubiurea mea către lume Poezia care de şapte ori m-a ucis Neînţeleasă de nimeni anume Şi totuşi, şi totuşi, semen al meu! Nimeni n-a văzut un vers ucigaş Nimeni n-a văzut cum plânge Dumnezeu Trădat de cel mai bun prieten din oraş 60

pus în genunchi, dar cuvântul tău nu a fost îngenunchiat, ci s-a auzit din ce în ce mai tare, ca un urmaş al Huniazilor. I-ai cântat pe martirii ardeleni, le-ai auzit inima şi suspinul de sub lespede şi cu verbul tău ai rostogolit-o, ca să-i auzim tot mai puternic şi clar, în Carpaţii noştri. Eugen, ştiu că te-au aruncat prin spitale, ştiu că ai strigat cât ai putut împotriva celor care ne calcă în picioare credinţa şi limba, ba şi dreptul la muncă, dreptul sfânt lăsat omului de Domnul; ştiu că nu doar însigurat, ci şi singur ai rămas, soţia şi copiii plecându-ţi să muncească prin ţări străine; ştiu că în ultimul timp puterile fizice te părăsiseră, dar sufletul tău se lumina, venea de sus şi mai dinapoia ta, căra cu el o operă pe care să ne-o lase în poartă ca dar ceresc, greu de suferinţă, dar plin de sens. Ai luptat cu netrebnicii, cu nebunii şi vânduţii acestor zile. Mulţi nu ţi-au înţeles lupta, zbaterea, dar tu, ca un atlet, ai continuat lupta cu credinţă în lumina de sus. Eugen, poezia pe care însă nu ai putut niciodată să o scrii, fiindcă din clipa gândirii îţi era împuşcată – aşa cum ai spus –, scrie-o lui Dumnezeu şi roagă-l, în aceste zile triste ale noastre, să ne-o citească, acum şin vecii vecilor. Amin! Dumitru VELEA

Şi nimeni nu v-a îndura vreodată Ce îndură poetul pentru cântecul său Aşa cum plânge cântecul meu, iată, Ca un pumnal scăpat din lacrimi de un curcubeu (1983) „CÂND NU MAI CÂNTĂ SEMINŢELE” Lui Djamal 1. Durerile sunt ale seminţei bolnave Astfel şi artele la vârful crizei morale s-au rătăcit uitând de logica zilnicei morţi strălucite genii, în aceeaşi eroare cu proştii. În ce mă priveşte, eu cu oglinzile m-am consolat, întunericul lor tăcut nu mă poate amăgi că sunt orb cum bunăoară stupiditatea criticii BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

REMEMBER

persistând în orgoliul lui Erasmus sau socraticei spaime de imaginar spaima sacră care pe cei mulţi nu i-a părăsit. A muri suportabil este a trăi expresiv. Şi fără-ndoială reminiscenţa de zeitate Ne poate menţine generoşi cu ceilalţi Până se face ziuă în agoniile realului colectiv. O dezordine ludică este plăcută Bătrânelor instanţe, însă dintotdeauna Îi irită pe dogmatici şi scârbroşii lingăi Ai pudrierelor cu gust supect şi-ai politicii. Deschid cartea cu un acut presentiment Că va trebui să o demolez pagină de pagină Şi să las imaginaţia a contura ferestre Acolo unde cel-deja-zidit a pus pe cant sarcofagul. Nu îmi pasă că tu nu înţelegi Câtă vreme pe tine nu te-ai iubit nici urât Cu nesaţiul ce ţi-l refac trădările zvelte, Trădările de care orice vietate are imperativă nevoie Întru a se întoarce acasă din somn. Mă dezic de toate succesele prin reflectare În cetatea care ar fi putut fi una oarecare Imaginaţia nu dăunează cunoaşterii Suferinţele îmi sunt mai de folos Decât atingerea plantoroasă A elogiilor şi sărutul lor de pervers cunniligus Stupiditatea criticii m-a învăţat mai ales Prin dezvăţare şi am ştiut ceea ce de fapt Zăcea în genomul meu paideumatic, rebel, Răbdând generaţii şi morţi ramuroşi Pentru ca eu să mă recunosc în oglinzi atent Mai clar în întuneric decât În euristica electrică a fanaţilor Absurdul îmi devenise agreabil şi ne-am împrietenit – desigur, desigur, vicleanul spirit Este semioticianul real, absolut, va reface Dincolo de lectură – Semnificaţiile acestui text cu scocratică Spaimă abisală în el – Cât despre înţelept, maestro Keats, Fie ca rogozul şi ranchiunoşii ciulini/ Să se războiască-ntre tâmple/ Căci nu dispare-lesne tot ce e fermecător cum bunăoară jocul meu de copil La bătrâneţe cu mintea în pielea goală Se dedulceşte şi te cheamă şi pe tine – Goi să reintrăm în scăldătoarea Cascadei hologramei divine Ultima oară când ai făcut dragoste?

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Fără falsă ruşine, când au gustat din ceea ce În origini ai prădat complice cu zeul? 2. Făţarnicul meu cetitor, frate. Baudelaire a înţeles despre un pictor faimos Şi zadarnic, pe numele lui Chenavard, Că are un creier acre seamănă cu oraşul său natal Astfel şi noi, înbâscist de emanaţii cocsochimice, De mugetul furnalelor şi distrofia copiilor ca fenomen Determinat monstruos de decretele ceauşiste De raţionalizarea eroică a hranei, apei şi fricii Un creier labirintic bolnav opturat Un creier căruia i s-a retezat creieraţia Un creier ca gura spartă a peşterii lui Platon Explicitată de Heidegger, un creier aplatizat De miturile lui Sisif, Prometeu şi Freud Prin aceea că suntem impregnaţi de vindecările noastre Ca de efectul forcepsului şi ideologiilor care ratează Mulţimile aidoma tulpinelor de viruşi Precum în text, aşa în metatext Ferice de tine, cetitor făţarnic, tu, semenul meu, Frate Că nu înţelegi. Însă eu,iată, îşi flutur despre triumful Imaginaţiei Cel mai alinător pansament şi sângele buşneşte Printre cuvinte înnoitor – Sângele meu cântă melodiind moartea Şi nu mă mai tem că exist. Fii ca aceste gânduri, frumuseţe pură şi dezinteresată, Iar dacă se zvoneşte prin cetate că aş fi murit Să nu îi crezi. Moartea e o abstracţie fragmentară a vieţii În întunericul oglinzile văd O carte un joc de oglinzi între dimineaţă şi următoarea Recunoaştere, îşi pot alina durerea de a nu te înţelege Însă ai încredere în Sufletul tău, El ştie, vibrează, îşi reface pulsaţia Imaginile se nasc din idei, ideile sunt monade Seminţele au în ele o suferinţă Care nu e decât pentru o vreme Umană Nu te precipita să afli la care pagină moartea Sparge fereastra şi zboară râzând în celălalt timp. (2010)

REMEMBER

Dumitru HURUBĂ

EUGEN EVU – UN POET REPREZENTATIV AL GENERAȚIEI SALE Nu are rost să discutăm: Eugen Evu a fost şi este unul dintre poeții reprezentativi ai generației sale și, prin extensie, unul dintre poeții importanții poeți români contemporani. Aceasta pe lângă faptul că, de-a lungul anilor – mai ales după ’89 – a fost și continuă să fie implicat adânc și responsabil în viața spirituală a Cetății celebrului Castel al Huniazilor. Reduc exemplele-argument la două, care mi se par edificatoare: cenaclul condus de el a dat liricii hunedorene câteva nume de creatori ale căror produse literare probează azi reale calități artistice fiind publicați în mai toate publicațiile literare. Iar în ce privește revista Provincia Corvina, fondată și condusă de el, după inerente căutări și zbateri este, în prezent, una dintre publicațiile bine realizate, cu structură interioară solidă și cu semnături prestigioase. Ea a fost și este, de fapt, o rampă de lansare pentru creatorii tineri – o preocupare mai veche și permanent-generoasă a poetului și omului de cultură Eugen Evu, pentru care promovarea tinerilor colegi de breaslă, acolo unde era cazul, a rămas una dintre preocupările de bază ale poetului hunedorean. Făcând astfel de vorbire despre domnia sa, nu fac decât să încunoștințez (din păcate atât de puțin) despre cel care, regretatul Ștefan Aug. Doinaș, scria cu intuiția omului cu simț al valorii: „De fapt, ceea ce frapează la acest nou poet este, pe de o parte, expresia directă, pe de altă parte, capacitatea acestei sincerități de a se structura melodic. (...) Salut în Eugen Evu o nouă voce a poeziei autentice.” (fragment din prezentarea în volumul de debut Toate iubirile, Editura Facla, Timișoara, 1974, p. 50). Marele poet nu sa înșelat, fiindcă, de-a lungul anilor, în opera sa, Eugen Evu și-a demonstrat talentul și forța artistică întrun crescendo impresionant pentru cititorii săi, cu fiecare nouă carte publicată. Pentru a-mi argumenta afirmațiile, aparent exagerate, în cele ce urmează voi recurge la prezentarea/analizarea volumului său de versuri intitulat cu o nuanță de simbolism oarecum agresiv: Port rănile tale, în care îl regăsim pe poet rob al aceluiași sentimentalism incurabil și neostoit iubitor al pământului transilvan (o mulțime de referiri în creațiile sale corespund acestui punct de vedere). Acest 62

lucru se petrece tocmai pentru că Eugen Evu își identifică permanent poezia cu un areal existențial în care, un anume și obsedant dramatism social se metamorfozează în versuri subsumând tarele unei filozofii, proprii acum, dar ale cărei rădăcini pot fi ușor depistate în înțelepciunea populară.

Evident că această convertire, dar, concomitent, și amplificare, nu este nicidecum accidentală, ci consecință firească a cunoașterii de sine și de ceilalți și a implicării poetului în realitate până la contopire cu aceasta. De obicei, impactul este puternic și exteriorizat ca atare în versuri precum: „Ascuns în nume zeul, ca-n semințe,/Când stă să nască-n noapte bunul soare/Își mai visează chipul vechi din mare,/Trecut prin irizări, către ființe” (Poem transilvanic, p. 18). Dar ce loc ocupă nostalgicul în poeziile eugeneviene! BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

REMEMBER

Ar putea să pară bizar, însă în volumul de față, Eugen Evu se întoarce, parcă mai pregnant la un lirism care mă făcuse cu mulți ani în urmă (îmbătrânim, poete, ce să facem!...), să-l iubesc invidiindu-l pentru sensibilitatea sa și pentru grija cu care știa să construiască edificiul fiecărui poem creând sentimentul că, citindu-l, erai obligat să te înclini ca la intrarea într-o catedrală. Superb! În acest context, aș considera această apariție editorială, cu un titlu de-o semnificație zdrobitoare, lipit excelent de conținut, nu doar o simplă întoarcere a poetului la un fel sadovenian „Acolo șezum și plânsem”, ci și regăsirea unui eu al bucuriilor sincere, încă neîntinate (total) de un social de regulă lipsit de cumsecădenie. „Aici, în valea cea însubțiată,/ Doar mușcătura valurilor ține/ Răzlețele meandre de-altădată/ Și apa fără umbre încă vine.// Fântâna s-a retras mâhnită-n sine,/ Alți ziditori nu s-au găsit estimp.../ În ciutura din iarbă vântul vine/ Sub prăbușitul energiei nimb.// (...) Aici, în Valea cea însubțiată,/ Opream cuo scăldătoare veșnicia,/ Neștiutori de goliciunea toată,/ Cu toată neprihana și pruncia.//, zice poetul în una dintre cele mai frumoase poezii din volum: La Vâlcelele Bune, de la p. 25. Îmi este limpede că, în acest registru liric, poetul navighează dezinvolt, fără crispările sau, poate, mai corect spus, „enervabilele” ecouri ale momentului, tot mai agresive și mai greu suportabile de un suflet supraîncărcat cu sensibilitate receptiv-artistică. Efectul acestora mai prezent, și mai acut chiar, în partea a doua (de fapt ultima parte) a cărții răbufnind în versuri parcă nemaifăcând parte din transfigurările aceluiași autor. Însă, deocamdată, ne aflăm cu lectura într-o zonă în care dominante sunt trăirile, retrăiri calde și calme, unde imaginile se succed ca într-un documentar realizat de un expert de ai cărui ochi vigilent nu scapă nimic și/dar mai ales partea bună și frumoasă a lucrurilor: „Muntele răsturnat în oglindă/ Soarbe răsăritul din apa visată/Soarele-i de aur o ghindă,/ Tremurând cum se-arată/ Domine!// Unde văzut-am și când peste lume,/ Cu alte priviri, însă eu,/ Al lumii luminii și fără de nume/ Gloria suind curcubeu ?” (Sanctuar viu, p. 55); sau acest realism discret și plăcut minții și sufletului – încă o dovadă a unui patriotism (în sensul cel mai frumos, realist și elegant al cuvântului), de care Eugen Evu nu s-a lepădat, cum mulți au făcut-o după '89, ci, dimpotrivă, l-a cultivat înălțându-l la rang de indispensabilitate perpetuă: „Brâncuși și Michelangelo știură/ Magia Pietrei, viața să-i îmbie/ Căci marmorei i-i sete de Făptură,/ De suflet îi e dor, de Poezie!// Giganții de demult, refugiați/ În sanctuarul viu de sanctuare/ La preoți astronomi inițiați/ Au prejmuit din piatră calendare” (Brâncuși văzut de fulger, p. 56 ș.a.). Oarecum în altă ordine de idei, mi se pare extrem de interesantă, atât din punct de vedere tehnic, dar, cu BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

precădere ideatic, grija poetului pentru construcția stilistică interferată ici-colo cu o la fel de interesantă structurare epico-tactică, i-aș zice, a volumului. Aceasta, deși poetul nu l-a împărțit pe cicluri sau măcar pe capitole, însă, cu un pic de efort vom descoperi anumite „rupturi intercontextuale”, de ritm chiar, ale întregului, unele părând ușoare devieri, dacă nu cumva chiar distorsiuni în economia cărții, dar fără să aibă discrepanțe notabile ori deranjante, mai degrabă am putea vorbi despre un fel de… mlădieri/plieri pe câmpul ideatic al temei. Atâta doar că unele poeme sunt ceva mai greu integrabile în... întregul de care aminteam puțin mai înainte, dar fără ca prin aceasta să-și piardă din valoare, dimpotrivă câștigându-și un statut de sine stătător. Evident, nu discutăm exclusiv despre valoare aici, tocmai pentru că autorul, la această oră, nu mai are căderi în inegalități ale creației decât, eventual, într-o formă nesemnificativă autoimpusă, cu scopul de a reveni imediat și cu mai mare forță a transfigurării artistice. Din acest punct de vedere, nu greșim deloc spunând că, la el, totul e sub control, așa că orice schimbare nu e decât o altă față a poetului, a liricii sale. Totul, dar absolut totul depinde de starea sa din momentul creației: „Iubit-am hermeneutica gramineelor/ Cerul gurii fagure cu miez ce dulce aluat/ Duminica inimii și hierofania orhideelor/ (...)/ Iubit-am înduioșarea care vine din făpturile mici/ (...) /Iubit-am veverița scânteind prin poiene/ (...)/ Și nu mă plâng, felurimea acestor păcate/ Sfințitu-mi-au iubirile și-nduioșările toate!” (Iată ce am iubit, p. 15); și extrema cealaltă – impactul cu realitatea de pe alte coordonate psihice: „Mi-e urât în lume dinspre lume,/ Negru plictis, stranie teroare,/ Ieri extazul se ținea de glume/ Azi exces și nebuniemi pare// Dăruirea-i deseori eroare:/ Frumusețea-i țintă pentru pradă.../ (...) //Este a cunoașterii povară/ Tot mai grea primejdie-n ființă/ Și-a naturii noastre suferință/ Moartea o cultivă și o ară” (Terror mentis, p. 112). Așadar, ne dăm ușor seama că autorului nu-i vine deloc greu să treacă de la un lirism mlădios la un realism aspru, cu nuanțări mai mult sau mai puțin dure, de la o melancolie redată impresionist, la o psihanaliză aproape rigidă și foarte atentă a materialului pregătit pentru a fi prelucrat/transformat în substanță poetică... Însă, în oricare din cazuri, repet, valoarea este cea care se degajă din poeme. Exemplele sunt multiple și nici nu mai necesită comentarii: „Cum să fii când firea-i nesomn și nenaștere/ Pietre sfărâmates cuvintele, din nisip străveziu –/ Înghițindu-ne urmele care pier spre cunoaștere:/ Acolo riști să te pierzi omorându-te viu.”//(Cum, p. 67); sau, în același context, doar puțin pe alte coordonate ideatice: „Eheu, cetate pedepsită crunt!/ Cetatea-mamă tace-n sus, pe stâncă,/ și larma ta de mușuroi mărunt/va mai foșni ca șpan ce arde, încă)/ Sub smogul cocsochimic râul mort/ Dă semne de-nviere și bine:/ Izvoarele 63

REMEMBER

zvâcnind în golf aort/ Împing spre sanctuare carpatine!” (Trofeum corvinensis, p. 84). Înaintând pe firul acestui ambient, este extrem de ușor să se creeze impresia că exact cu acest poem Eugen Evu începe să se depărteze de o zonă pronunțat-sentimentală sau, mai exact, de un teritoriu ideatic în care se lăsase subjugat de bucuria existențialului, trecând în sfera unui realism agresiv-neiertător. Acum poemele încep să fie condiționate de interferențe ciudate în care cauzele proiectează în timp răni-efecte fără o cât de mică șansă de recuperatorie vindecare: „Ard semnele-granit, la sanctuare/ Și-acum-i ceas de jafuri și de pradă.../ O zeu decapitat la Roma, fiare/ Ți-au lins regescul sânge de sub spadă!”// (Istorie, p. 90)… Iar pentru ca lucrurile să fie de tot clare, poetul se revigorează pe sine scriind: „Umerii mă dor ca dealurile tale/ Apa jalnic cântă și prăvale/ Stâncile de zei sfărâmați la vale// (...) Mă voi duce-n seară înapoi/Neprivind în urmă, fără voi,/ Viu ca norii, fluviu mai apoi” (Mă voi duce, p. 97); ca să nu mai spun cum acest bocet calm-ardelenesc ajustat artistic și pliat perfect pe modul și posibilitățile de percepție ale poetului, ne întoarce la obârșii: „...Sub elitrele din hume/ Dormi îndepărtat în lume/ Tatăl nostru pământean/ mort în nuștiucare an// (...) Paradigmele erorii/ Fumegă la crematorii.../ În departele lumii/ Aflat-ai cum i-i ?// N-am ce face și mai sper/ Sunt în lume și stingher/ Nimănui nimic nu-i cer/ Leru-i ler... Mi-i dor de tine,/ Ca de mine, ca de Nime.//(Lerui ler, p. 100). Lectura cărții ne va conecta din nou la valoarea creației acestui mare poet, ne va re-aduce, sufletește vorbind, în teritorii estompate (din păcate) de tarele vremii pe care o trăim. Chiar dacă Eugen Evu ne comunică, oarecum prozaic, un adevăr frust al sinelui său, sau cel puțin așa pare: „E frig și-n carte și în casa mea.../ (Balada eclectică, p. 132), eu nu-l cred. Admițând fără echivoc adevărul că Eugen Evu nu este doar o individualitate, ci și o personalitate în creația literar-artistică românească de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, avem obligația, cel puțin morală, să ne bazăm pe o tradiție absolut personală în ceea ce privește alegerea și comentarea/analizarea subiectelor ca materie primă ce o are la îndemână Eugen Evu. Ca probă indubitabilă, el a publicat, iată, și un volum de eseuri cu un pronunțat aer pamfletistic, făcând uz de un stil care, în sine, în tot cuprinsul cărții, nu e o noutate, cum spuneam, ci un fel de modus vivendi auctorial, fiindcă, fie și reducând ansamblul exprimării din text la partea semantică, cititorul se află în fața unui adevărat test de lectură deloc simplu. Însuși titlul cărții, compus din două noțiuni aproape fără nicio legătură între ele prin definiție,

constituie un argument/amenințare pentru prezumtivul cititor, iar DEX-ul lămurește situația și mai clar: SINDRÓM ~oáme n. Complex de simptome asociate, caracteristic pentru o anumită stare patologică a organismului. BIPOLÁR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. (Despre mașini electrice) Care are doi poli magnetici… Străduindu-mă să apropii cei doi termeni, dar și pentru a-mi explicita o terminologie lingvistică adesea cu ramificații surprinzătoare, dau în conținutul cărții de extensii idiomatice extrem de interesante, unele chiar emblematice pentru nivelul de comunicare-mesaj la Eugen Evu, ca să nu mai vorbesc și deo puternică metaforizare... În context, aș forța puțin nota afirmând că, măcar în această scriere a lui, sindrom=patologie și bipolar=mașină nu sunt altceva decât o împerechere care trimite, nu subtil, ci destul de transparent la transferul prin traumatizare a individului de la om-om, la om-patologie și, în final, la omrobot. Astfel se și explică abundența, explicabil-scuzabilă, a invențiilor și inovațiilor lingvistice într-o exprimare epică prin excelență specifică „actualului” Evu (E.). E un câștig? E o dorință umano-secretă și scriitoricească, la urma urmei, de a pretinde cititorului să se ridice la nivelul unei comunicări mai de… valoare? Apoi, nu cred că autorul execută acest joc al exprimării pentru a epata, ci, mai degrabă, pentru a-l forța pe cititor să-i recepteze opera pe o anumită frecvență a emiterii. În tot acest ansamblu, eseurile-pamflet sunt condimentate din loc, în loc, adeseori cu adrisant cunoscut, cu o ironie șfichiuitoare și cu un sarcasm invedereat. Nu lipsesc, evident și normal, nu?, jocurile de cuvinte, asocierile, sinonimiile, eflorescențele de termeni plecate de la rădăcini aparent fără logică, toate-acestea într-un întreg în care se simte și câte-o doză de umor. Negru. În acest fel, creația lui Eugen Evu – m-am folosit doar de două genuri literare, dar suficiente!, pentru a o argumenta – acaparează atât prin comunicarea directă a mesajului cât și printr-o inevitabilă căldură a sentimentelor umane de care poetul nu se poate dezbăra – ea de un blestem, care îi va supraviețui individualizându-l în istoria creației contemporane literarartistice, fie vorba de poezie, fie de alt gen literar. Acestea toate nu sunt altceva decât considerente care, de fapt, sunt elemente constitutive ale unei personalități distincte în peisajul literar actual. În primul rând liric, pentru că EUGEN EVU rămâne în istoria literară ca unul dintre marii noștri poeți ardeleni și reprezentativ naționali, prin tot ce a creat.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

JURNALE ŞI ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (IV) O viespe decapitată Câteodată, îmi închipui, pentru o secundă, cu o mândrie gonflată, că eu aș fi primul cititor din lume. Și mă simt foarte singur. * Cioran mereu în căutarea lui Dumnezeu: „Să strig, dar spre cine? – a fost unica problemă a vieții mele”. * Visul lui Jules Renard: „Să studiezi fără cărți”. El se alinta, fiind spiritual. Studenți, masteranzi, doctoranzi de la anii 2000, însă, chiar asta își doresc: săși ia diplome fără carte. * Ce se mai poate aștepta de la o poetă ca Angela Marinescu după versul: „sunt o doamnă handicapată, frumoasă ca moartea”? * Obsedat să citească toată literatura lumii; dar se resemnează cu ideea că a fost făcut să citească/recitească o mică bibliotecă, și nici măcar una județeană, ci una de cartier. * Când Cioran devine poet, mulți poeți își cam ascund capul în nisip: „Freamătul de milioane de ani al mării – și angoasele noastre de o clipă”. * Jules Renard: „E dureros să scrii o carte; înseamnă să te eliberezi de ea”. Uneori, e mai dureros să citești o carte, pentru că te atașezi de ea pentru mult timp și nici nu știi dacă te vei mai elibera vreodată. * Ioan F. Pop de la Oradea căutând relația dintre teologie și filosofie: „Teologia aproximează divinitatea cu întrebările filosofiei. O filosofie este valoroasă nu atât prin răspunsurile pe care le dă, cât prin simplitatea profundă a întrebărilor pe care le pune. Filosofia continuă pe măsura imposibilității gândirii filosofice. Filosofia vine întotdeauna cu prea puțin, teologia cu prea mult. Deosebirea dintre filosofie și teologie este următoarea: filosofia îl caută pe Dumnezeu, teologia doar îl găsește. Într-o anumită măsură, filosofia descrie doar ceea ce nu se poate ști exact. În filosofie trebuie să pui întrebări bătrânești cu inocență de copil”. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

* Dictatorul și-a comandat un obelisc uriaș, cel mai înalt din lume, visând la el de ani de zile ca la o rachetă interuniversală cu care să tragă în Dumnezeu, pentru că are mereu impresia că Domnul îl concurează în lucrarea lui cea importantă. * Cinci coșmaruri intrând în camera copilului bolnav, după ce el le deschide ușa ca unor musafiri: „Unul avea un imens cap gelatinos care părea la fiecare moment să se destrame, formând fețe oribile. Un altul purta pe gât un cap de vițel jupuit ca cele care sunt atârnate prin măcelării. Al treilea avea o figură omenească, străbătută toată de zbârcituri, închis într-o idioțenie fixă. Celelalte două nu aveau propriu-zis un cap și fluctuau schimbându-și mereu forma”. (Secretul pădurii bătrâne). * Poezia lui X, una a contrastelor, în care conviețuiesc metafore catifelate și elemente reale din cele mai terestre, o poezie în care fulgi mari și pufoși de zăpadă se topesc pe grămada aburindă de bălegar. * Cică, fiica unui sultan din O mie și una de nopți era: de soi, pojarnică, marghiolită, zvânturată. * Vântul Everisto (din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati) dă buletinul de știri: „Nenorocire în balta Mosto. În dimineața trecută, pe malul bălții Mosto, la doi kilometri de Fondo, s-a întâmplat un accident dureros. Opt broaște râioase, o familie din cele mai respectate din regiune, au fost asaltate de un șoim și răpite una câte una”. Și: „Asasinat. În grădinița Municipiului din Fondo, pe o frunză de hrean, a fost găsită azi la amiază o viespe decapitată. Cercetările au confirmat că ea a fost ucisă în mod barbar de o soață, din motive necunoscute”. Știri de la ora cinci. * „Suprem destin, se alintă poetul, am fost sortit ca, alături de alți confrați, să țin, ajutându-mă de Cuvânt, Universul în echilibru”. Hm! Ferice de Univers, cum îl ajută pe el poetul să nu se dezechilibreze ca un biet muritor care s-a întrecut cu băutura, având și un picior mai scurt! 65

ESEU

Anton GEORGESCU

MEMORIA LOCULUI ȘI MENTALUL PREZENTULUI Rândurile de mai jos se așază în urma unei discuții asupra istoriei Banatului, caracterelor și caracteristicilor lui, dar și a implicărilor în prezent și viitor. Participanții sunt bănățeni de viță, ori de multe decenii pe aceste meleaguri. Din capul locului trebuie să spunem că trecutul, ca orice lucru omenesc, are mai multe fețe, ascunse sau nu, și una dintre ele, credem, este mai puțin vizibilă decât suntem dispuși să admitem. Și impalpabilă. Încercăm să aruncăm o privire, mai mult cu coada ochiului, într-acolo, către atunci și… nu ne facem multe iluzii privind acuitatea noastră vizuală în așa o încercare. O privire, deci, spre fața ascunsă a trecutului. Era ascunsă probabil și pe-atunci și este deocamdată ascunsă azi, din motive diferite, de la caz la caz. Mai adăugăm doar că trecutul , atât cel recent, cât și cel intrat deja în istorie ori mitologic, capătă în actualitate diverse aspecte. Este sau necunoscut ori prea puțin cunoscut; pentru unii este neconvenabil, drept pentru care este evitat, ca deranjant, uneori chiar de frică; în multe cazuri nu-i interesează pe cei excesiv preocupați de prezent și/ sau eventual de viitor – îl neglijează suveran. Să vedem. *** 1. Multă lume, mai cu seamă în timpurile noastre dramatice, are întemeiate motive să se vaite de nedreptățile sorții și de lipsa de șansă, individuală, sau a familiei, ori chiar a unor grupuri sociale mai ample – oraș sau țară. Corespondențe ale unor atari stări de lucruri se găsesc în întreaga istorie a omenirii, în cea scrisă, dar și în mitologiile diferitelor culturi. Cu deosebit interes am ascultat așadar anul trecut o predică după slujbă (a păr. pr. I. A.) care propunea o meditație cu multe trimiteri cauzale și etologice în chestiunile adesea mult simplificate și vulgarizate de noi din domeniile noroc, șansă, respectiv ghinion, neșansă etc. Autorul predicii îndemna părinții să nu-și depășească atribuțiile de educatori ai progeniturilor și nepoților până la a-i (con)damna, drăcuindu-i sau proferând alte meniri nefaste, cum din păcate adesea se întâmplă, fiind noi prea slobozi la gură și puși pe injurii. Căci necuratul de-abia așteaptă să i se ofere o fisură, că se și înființează. Mai cu seamă când ea este deschisă de un părinte, a cărui vorbă se pare că dobândește valențe sporite în plan spiritual, în inefabil. O posibilă trimitere la Poruncile vetero-testamentare (Ieșirea 34-7, Levitic 26-40, Deuter. 5-9,10), dar și la alte texte bisericești.

„Și nu vă mirați că nu le merge bine copiilor voștri, se spunea în predică, dacă voi înșivă prea adesea și cu ușurință i-ați dat pe mâna celui rău”. Faptul este menționat și de Griselini, la 1775, în a sa Istorie a Banatului (Scrisoarea I/ VII). Nărav vechi!1) E drept, Biblia are mai multe referiri la îndatoririle copiilor față de părinți și bătrâni și e drept așa, nu comentăm aici. Am mai făcut unele considerații critice la adresa modului greșit de a-și asuma rolul de educator al unora (Câteva proverbe, în Câlnicul nr. 66/ iun. 2010) și repetăm ceea ce prea adesea se uită, uneori cu intenții îndoielnice, de creștere excesivă a autorității asupra copiilor: nu noi îi „facem”, ci ne sunt „dați”, iar noi nu avem decât un rol limitat, atât biologic, cât și ulterior moral, material și spiritual. Oricum, nu are nimeni nici un „drept” asupra lor, ci numai „în interesul lor” (cf. formulărilor legale). Iar damnarea de către părinți se poate transmite pe parcursul unor întregi generații, uneori „până la a șaptea spiță”, dacă nu se întrerupe efectul malefic între timp, într-un fel sau altul. După cum, pe de altă parte, binecuvântările părintești se transmit „până la al zecelea neam”, completează părintele. *** 2. Trecând de la planul individual la cel al unor colectivități ample, constatăm unele similitudini. Ele sunt adesea asociate și în versetele Cărții Sfinte. Cunoaștem cu toții case care s-au stins, dacă nu direct, cel puțin din literatură. Dar cunoaștem și așezări, orașe chiar care au ajuns la finalul propriei istorii. Poate chiar sub ochii noștri se desfășoară asemenea declinuri implacabile și ne întrebăm care vor fi fost gravele abateri morale, economice, administrative, de strategie în general, care să explice, dacă nu să justifice asemenea decăderi. Dar nu e numai atât. Dacă ne luăm distanță spre a privi în perspectiva istoriei și a tendințelor morale colective, poate vom fi în măsură să deslușim oarece lămuriri, mai bine zis un mănunchi de argumente ale sorții nefavorabile. Ar fi de-ajuns și-atât cât am discutat despre indivizi, respectiv ascendenții și urmașii lor, pentru luare aminte, prin extensie la grupurile de indivizi, mari sau foarte mari. Doar că, asemenea indivizilor, și marile comunități au destinele lor, a căror sorginte spirituală, până la o ascendență extramundană nu numai că nu e de neglijat, dar are pasămite o mai mare influență decât înțelegem sau putem noi percepe. Adică greșelile lor

Fr. Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, trad. C. Feneșan, ed. Facla, Timișoara 1984, pg.

179.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ESEU

le-au marcat soarta, peste generații. Nu ne vine să credem, căci pilda Sodomei și Gomorei e pierdută în mitologie, însă avem argumente recente, până și în secolul tocmai încheiat. Să citim numai semnele vremii. Făceam o vizită, în urmă cu ani, într-o comună din Banatul de munte și aproape imediat și aproape palpabil am simțit – ca de obicei în asemenea locuri – că am intrat în coordonatele spațio-temporale ale unei deveniri controlate de degetul Sfântului. Mai multe locuri benefice decât aiurea. Nu discutăm acum, desigur, despre gospodăria unor oameni încăpuți, cu un anume echilibru între solid, opulent, frumusețe căutată a înjghebărilor, respectiv între deschiderea spre ceilalți și închidere în universul propriu. Ceva din spiritul bănățean și civilizația post-modernă, din acel „ceva” făcându-se simțit și în spiritul de proprietate pe care nici o colectivizare nu-l va fi siluit în (din) devenirea sa. Altceva urmărim. Ieșind în stradă, care avea o anume deschidere spre depărtare, gazdele îmi arată la vreo 23 km o colină lină, „acolo era demult vatra satului”, dar a avut loc o catastrofă și satul s-a mutat aici, în vale, astăzi fiind aproape de șosea. Una din fiicele satului, prof. M. I.-F., a reținut de la bunici și alți bătrâni că acea catastrofă au fost turcii, deci în urmă cu trei secole, care au nimicit așezarea, luând oamenii prizonieri. O bunică și nepoata ei au reușit să se scoale în miez de noapte și să evadeze dintre turcii adormiți și ele au întemeiat noua așezare, cu același nume, pentru continuitate în veac. De data asta noua comunitate a fost ajutată de Sus. Ca la Cârpa lucrurile s-au petrecut bineînțeles și în alte părți, memoria locului păstrând trunchiat și sporadic faptele istorice. Zervești, Sânicolau Mare (întreaga zonă, cu o istorie frământată), Socolari, Svinița etc. etc. Cu siguranță sunt multe asemenea legende, cu un cât de mic temei la rădăcina lor. Se pare că procedura obișnuită pentru întemeierea unei mânăstiri bunăoară, cum făcea Ștefan cel Mare după o mare bătălie, era trei aruncări de săgeată sau de suliță, în felul acesta Divinitatea având rolul decisiv în amplasarea lăcașului. Poate că înainte căutătorii de locuri favorabile, cum ar fi solomonarii, propuneau zona de amplasare. Este clară dorința de punere sub protecția supremă a zidirii sau a unei așezări. Tot legenda explică (stră)mutările lor, survenite în urma unor calamități, naturale sau omenești; molime cumplite, cotropiri și distrugeri armate ori grave disensiuni interne erau de natură să altereze însușirile benefice inițiale. Căci poate fi lucrarea Satanei: „Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate care se dezbină în sine (împotriva ei însăși – după D. Cornilescu) nu va dăinui.” (Matei 12-25; Marcu 3-24,25; v. și Levitic 26-31). După înlocuirea dominației turcești cu cea habsburgică, respectiv încheierea năvălirilor armate medievale, multe așezări au fost strămutate administrativ, de la „munte” și codri, unde se refugiaseră din calea incursiunilor de jaf, mai aproape de drumurile oficiale și în definitiv de civilizație. Memoria evenimentelor se mai păstrează în denumiri ca Sat Bătrân, Satu BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Nou, Săliște (însemnând vechea vatră, păstrată de obicei ca sălașe până azi), iar bătrânii ultimelor generații mai cunoșteau locurile vechilor biserici, cimitire ori chiar ale cetăților „turcești”, chiar dacă nu toate acestea fuseseră făcute de turci. Nota bene. Dat fiind faptul că, din diverse motive, sunt destul de multe localități care și-au mutat vatra dea lungul secolelor, ar fi interesantă o investigare a acestui fenomen pe un teritoriu semnificativ ca număr de așezări și ca istorie. Motivația și etiologia fiecărui caz în parte ar contura un tablou cu multe trimiteri. Confluența în care s-a găsit Banatul face un asemenea demers interesant chiar și pentru evoluția actuală, cum încercăm să arătăm în aceste rânduri. Implicarea fețelor bisericești într-o asemenea investigare este, credem, esențială, din mai multe puncte de vedere; unul dintre acestea ar fi că preoții au acces nemijlocit la mărturiile orale ale celor care încă le dețin și trebuie să adăugăm și discernământul de natură spirituală, strict necesar. Revenim. Ultimul secol, cu abundența lui de marasme și nenorociri a creat noi și noi motive de alterare a destinului spiritual, până în domenii ezoterice, al unor comunități, cu efecte și în plan material, vizibil, marcându-le nu doar evoluția obiectivă, ci și voința de elevare și remontare, resursele de revigorare morală. Sunt perceptibile unele dintre ele, prin comparație cu altele, care-și controlează benefic destinul. Chiar în condițiile dirijismului dictatorial, acestea din urmă au reușit să-i minimizeze daunele, iar clădirile și amenajările de atunci să poată fi valorificate după revoluție și analizam aceste aspecte în articolul Orașele în care trăim (revista Prisma și volumul Gândul în cetate, Reșița 2005). Am dat exemple Deva, Sibiu, parțial Timișoara, Piatra Neamț, Baia Mare și altele, dar și orașe mai mici și mai puțin cunoscute, cum e Sânicolau Mare aproape de noi, desigur Lugoj, Râmnicu Vâlcea, unele reușind să devină adevărate bijuterii urbanistice. (Un model al adecvării minime, doar cât se impunea, la imperativele acelei perioade a fost așa-numitul „gulaș-comunism”, iar rezultatele se văd încă dinainte de 1990. Să nu divagăm însă, închidem paranteza). Există localități, mici și mari, care-și pierd respirația în vremea actuală; această vreme reclamă bineînțeles multe resurse vitale, pasămite însă și de caracter și de bună legătură cu sferele de deasupra noastră, a oamenilor și a orașelor. Or fi condițiile grele, dar să dai cu piciorul sistematic șanselor și oportunităților ce se ivesc de 20 de ani, doar fiindcă foloasele ascunse nu sunt triple față de cele la vedere, e semn că ceva nu funcționează în zona ascunsă a unor conștiințe, ori latura sufletească e pur și simplu dezactivată. Însușiri ale aleșilor locali, dar și ale celorlalți. Ne amintim în treacăt aforismul lui Fr. de la Rochefoucauld: „Nu există întâmplări atât de nefericite din care oamenii pricepuți să nu tragă vreun folos, nici atât de fericite, pe care cei nepricepuți să nu le poată întoarce în dauna lor.” Nici nu știa moralistul francez ce actual va fi el peste 3 veacuri și ½ . Industrializarea forțată nu este probabil o catastrofă spirituală în sine, dar dacă unul din corelativele ei a fost folosirea zonei ca loc de exil al unor indezirabili 67

ESEU

oficiali, este posibil ca – ținând cont și de proporția variilor forme de exil, până la deportări și întemnițări – pătimirile împricinaților să se constituie în tară sufletească, să îngreuneze spiritual ceea ce numeam vocația de ascendență, de acces la sfere inefabile, a locului. De asemenea, pătimirile unor zone întregi demolate, pentru ridicarea uriașelor obiective Calea Socialismului, Casa Poporului, halele blumingului reșițean ori chiar… nimic, în locul mânăstirii Văcărești. Despre biserici demolate nu mai vorbim. Să nu mai vorbim nici de pericolul ca asemenea decăderi să survină chiar în soarta unor popoare ori seminții întregi – desigur, așa ceva petrecânduse în veacuri de existență – istoria cunoscută, dar și cea mult mai veche, protoistoria și mitologia, transmițând până la noi nu puține involuții ori prăbușiri. De la Atlantida și popoarele și imperiile antice până la civilizațiile precolumbiene din istoria mai recentă și imperiile moderne de secol XIX și XX, dar și anume seminții actuale (tătari, kurzi și destule necunoscute). Destinul evreilor, ca totdeauna în istoria veche și nouă, este aparte, ei șiau conturat profilul spiritual colectiv în chip deosebit și și l-au purtat prin timp și spațiu în mod deosebit; evident nu avem aici destul loc pentru a aborda așa ceva, exemplul oferit de ei este extrem de cuprinzător. De cele mai multe ori decăderea spirituală colectivă a fost implicată în destinele acelor seminții și imperii. Se poate totodată presupune, prin comparație cu cele spuse privitor la genealogiile individuale, că în anumite cazuri o „vină” a societății respective să se fi constituit în vină colectivă, un fapt concret de natură criminală, un eveniment punctual să fi declanșat declinul. Propunem așadar o interpretare spirituală, metafizică a sorții nefavorabile, atât pentru genealogiile individuale, cât și pentru grupurile sociale. Indirect, prin efecte, o asemenea interpretare se impune atenției și e greu de exclus, doar fiindcă argumentele sunt impalpabile. De bună seamă se poate avansa și o tipologie a remedierii involuției. Există și soluții, în afară de contemplarea fatalistă a prăbușirii, a decăderii, a perspectivei dezastrului. E de necrezut: și simplu și anevoios. Mutarea vetrei satului/ orașului!… Dacă nu fizic-geografic, atunci într-o geografie spirituală, reconsiderarea mentalului colectiv, reordonarea cutumelor și manierelor psiho-etologice, pavarea căilor de devenire și ale aspirațiilor și încă altele, toate urmărind îmbunarea Instanței Supreme. Din Aceasta, nu spunem o noutate, o fărâmă se găsește în fiecare dintre noi. O asemenea mutare echivalează cel puțin cu cea observată în satul bănățean. Există cu siguranță o importantă doză de fatalism și în cele prezentate aici. Dacă ținem însă cont că fatalismul face parte oricum din ethosul mental colectiv al românilor, ar fi oportună convertirea lui în direcția unei

opțiuni pozitive, de corectare a atitudinilor de pură lamentare și justificare a eșecului și orientare către reconsiderare morală și comportamentală. Se pare că oricât s-ar dori să se dea uitării unele întâmplări, evenimente sau perioade de timp neconvenabile, dezagreabile pentru memorie, ele nu se lasă escamotate sub preșul istoriei. Se poate îngrădi accesul la orice fel de dosare, se poate abate atenția de la orice fel de orori de pe varii meridiane, prin mistificări propagandistice, se pot scrie manuale șugubețe de istorie, faptele rămân. Piatra, apa, codrul și văzduhul au parese memoria lor și mai au memorie și spațiile din… alte dimensiuni. Pe lângă memoria conștientului și subconștientului colectiv, mai este adică și memoria locului, care dă o componentă uimitoare, aproape neverosimilă a meleagurilor pe care (le) trăim. Ca să nu vorbim și de „tot ce mișcă (…), râul, ramul,…” care de bună seamă consfințesc la rândul lor istoria, nu numai cea vizibilă. Axele lumii ne traversează pasămite pe unde nu bănuim. Aici ar fi de căutat eventualele „blesteme” pe care unele voci le presupun a fi fost proferate asupra noastră și care explică deci starea actuală de lucruri (chiar seniorul Corneliu Coposu, citat recent în Timișoara nr. 12/ martie 2011: „… pe nația asta este un blestem. Nu știu ce păcate plătim…”). O asemenea căutare în necunoscutele trecutului, veți întreba, comportă o latură detectivistică, prezumtiv-speculativă, în încercarea de descâlcire a prezentului? Se pare că da, în disperare de cauză, atunci când detectivistica obișnuită și-a pierdut utilitatea și obiectivele. Când nimeni nu mai vrea nimic normal, decât eventual triplarea îndoielnică a foloaselor, detectivii mai pot aborda zone simbolice. (Celor neîncrezători, cărora le mijește un zâmbet, le sugerăm chiar literatură de profil, bună nu doar pentru filme, ci și pentru o privire meditativă în jur…). Așadar, atât în viața oamenilor, cât și a comunităților pot interveni păcate grave, care le marchează ființa pe durata unei secvențe istorice și care, asemenea păcatului originar al omenirii, se cer răscumpărate, asumate și remediate, inclusiv prin „plată de jertfă” pe altarul Divinității. Sunt acestea tatonări într-o lume apusă și în aceeași măsură inefabilă? Simple speculații metafizice? Ne putem întreba la nesfârșit, iar răspunsurile se perindă prin fața noastră, ca în Sfidare a lui Blaga: „Lumina trece pe lângă noi, năvalnică și cu entuziasm, și în loc de a ne lăsa târâți de iureșul ei – noi aruncăm, exact în aceeași direcție, o umbră.” (Discobolul). Iar nu ieșind din direcția luminii vom scăpa de umbrele trecutului. Poate ieșind din propria-ne fire, însă numai cu voie de Sus. Făcând lumină în toate cotloanele, atât ale istoriei, cât și ale sufletului nostru colectiv, ne vom reamplasa în loc bun vatra comunității noastre. Va veni apoi și soarta cea bună.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ESEU

Livius Petru BERCEA

VERBUL ÎNTEMEIETOR Am luat cunoștință de cuvântul divin prin intermediul unor lecturi repetate ale textului biblic, pe care am încercat să-l percep și din altă perspectivă decât una strict teologică, pe care o poți avea în primul rând prin studii serioase de specialitate sau, poate mai puțin, prin frecventarea slujbelor religioase. Nu le am (aceste studii teologice), dar am citit Biblia cu ochiul filologului, încercând să descopăr sensurile mai puțin „vizibile” ale textului, să „văd” dincolo de litera strictă (și restrictivă, din punct de vedere semantic) a expresiei foarte sugestive din paginile Cărții Cărților. Au fost destule surprizele de „dincolo de cuvânt” (sintagma îi aparține profesorului G. I. Tohăneanu), dar în rândurile care urmează mă opresc asupra unui singur termen. Acesta dă textului biblic o greutate și o simetrie de-a dreptul impresionantă, prin profunzimea gesturilor pe care le acoperă. E vorba de verbul a fi, unul dintre cele mai frecvente în existența noastră și unul dintre cele mai încărcate semantic cuvinte din vocabularul limbii române (pentru ultima afirmație, vezi DEX, s. v.). La începutul Vechiului Testament, după crearea, prin cuvânt, a cerului și a pământului, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină. Și a fost lumină” (Fac., 1, 3, s.n.; citatele se reproduc după Biblia sau Sfânta Scriptură. Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008). Glasul Divinității s-a concretizat după ce a rostit o poruncă, să fie (= să se facă, să existe, să apară), în care verbul la imperativ este nucleul gestului care formează esența primei zile a creațiunii, despărțirea luminii de întuneric. Perceperea luminii drept „bună” (Fac., 1, 4) este semnul că glasul Divinității n-a răsunat în van. Vechiul Testament este, în esența sa, o istorie a omenirii (poate a pământului, nu pun semnul egalității între cele două entități) de la crearea sa până la apariția semnului cert (în Noul Testament) că Dumnezeu nu și-a părăsit copiii, oricâte păcate ar fi avut, pentru că zămislirea primului om sa făcut după chipul și asemănarea Tatălui și era imposibil să se stingă de tot în omenire scânteia divină. Acest să fie este simbolul creației, este dovada certă că totul, de la cosmic la terestru, s-a făcut prin puterea cuvântului. Dincolo de faptul că în limbajul de azi a fi reprezintă, pentru multe contexte, nucleul expresiei cotidiene, verbul trebuie pus în relație directă cu voința, „exemplul” dintâi fiind cel al Divinității, a cărei voință are ca suport verbal acest cuvânt: „a fi”. Și încă BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ceva. Lumina, cea dintâi creație divină, este materială, chiar dacă nu e palpabilă, pe când întunericul este o stare informă, primordială. E interesant că lumina generată de o sursă poate străpunge întunericul, dar nu se poate concepe o „fâșie” de întuneric care „să biruie” lumina, să devină un reper, o modalitate de orientare. După câte știu, nu se poate „genera” prin mijloace materiale vreun fascicol de întuneric. Despre odiseea stelară a luminii spune destule poemul eminescian La steaua... O sursă de lumină poate fi călăuzitoare în bezna nopții, deci te poate duce pe căi bune. Spațiile cosmice sunt măsurate în ani-lumină. Așadar, lumina este factorul primordial care guvernează lumea și viața și sigur cu acest scop a fost concepută. Cumva, simetric, la începutul uneia dintre cele patru Evanghelii (Sfânta Evanghelie după Luca), doar acolo, evanghelistul narează momentul în care îngerul Gavriil vestește Fecioarei că a fost aleasă de Divinitate să dea naștere Celui Care va deveni „Lumina lumii”, Mântuitorul. Scena, în simplitatea (dar și tragismul opțiunii Fecioarei) este impresionantă datorită luptei dintre „credință, ascultare” și „moralitatea” exterioară: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea al cărei nume era Nazaret,// Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria.// Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!// Iar ea văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?// Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.// Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele Lui Iisus.// Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.// Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.// Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?// Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema.// Și iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă.// Că 69

ESEU

la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.//Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea”, (Luc. 1, 26-38). Citatul de dimensiuni mari a fost necesar pentru a se vedea în detaliu drama Mariei. Ce fel de veste îi poate da un străin apărut din senin în casa ei? Din moment ce ea „nu știe de bărbat”, cum va putea să rămână însărcinată? Învinge totuși credința și supremația Legii din Vechiul Testament (fecioara se declară „roaba Domnului”), și Maria, nebănuind, dar intuind ce i-a rezervat Divinitatea, acceptă situația, tot prin verbul a fi la imperativ (de fapt, un conjunctiv cu valoare de imperativ), „Fie mie după cuvântul tău!”, sintagmă care devine semnul începutului lumii noi, o nouă „lumină”, căci „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință”. Pe de altă parte, obținerea consimțământului Fecioarei de a-L purta în pântece pe Mântuitor este garanția că Fiul omului va fi în egală măsură divin,

deci Divinitate neștirbită. Cum altfel „a gândit” Divinitatea, când s-a hotărât să ceară „acceptul” unui muritor pentru a-și trimite în lume vestitorul de viață nouă? De fiecare dată este prezent cuvântul, care ia ființă, se concretizează, prin utilizarea aceluiași verb: a fi, la același mod, dar prima dată în „calitate” de dispoziție creatoare, poruncă, iar a doua oară ca acceptare conștientă, asumată. Nu poate fi vorba, în fragmentul de mai sus de o atitudine concesivă a Mariei (cum să facă un pământean fraged, oricât de inocent sau inconștient ar fi fost, „concesii” Divinității?), ci de acceptarea uriașei răspunderi pe care o presupune un asemenea gest. E interesantă și importantă această similitudine lexico-sintactică unificatoare a textului biblic, generatoare, de fiecare dată, de Lumină (materială și spirituală), o dovadă în plus că lumina și existența sunt și trebuie să rămână entități nedespărțite, indivizibile, din moment ce au aceeași sursă: cuvântul divin.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ESEU

Dumitru HURUBĂ

SPRE O SCHIZMĂ LITERARĂ? Vreo câțiva comentatori de poezie actuală se află într-un fel de dilemă: ori se feresc să spună adevărul, ori consideră creația lirică actuală un pas important spre recunoașterea și impunerea unei generații de poeți care să reformeze din temelii poezia românească. Într-o paranteză mai puțin agreată, ca să nu-i spun chiar jignitoare, este de acceptat și ipoteza că, deși cu statut de „șefi de rubrică” prin cutare reviste, ei sunt, adesea, paraleli în aprecieri corecte, ceea ce nu e deloc plăcut și, până la un punct, nici condamnabil… Pe de altă parte, sau, prin extensie, să admitem că există și o a treia categorie – băgătorii de seamă, specialiști la toate și pricepuți la nimic – cei unii, buni dribleri, dar și atent-grijulii să nu intre în ofsaid cu vreo părere mai aspră, cei care anunță iminența unor goluri istorice dacă ei, apărătorii, nu vor fi luați în seamă în confruntările directe, prezente și viitoare, cu Cronos, căruia, măcar din când în când să i se impună valori proaspete, el fiind cam împotriva multor generații de poeți. Toate cele trei categorii-variante de comentatori literari, cărora Dumnezeu, în nemărginita lui bunătate și înțelegere le-a rândui spațiu în reviste sau chiar rubrici de critică literară, fac tot ce îi poate duce mintea ca să demonteze tradițiile sedimentate în zeci, poate chiar sute de ani, și să înlocuiască, prin asamblare, la cald, a unor creații lirice în care autorii, fără a dispune de forța unui nivel de cultură trebuincios, de talent și de o știință a construcției lirice, își ascund neputințele după metafore, simboluri și figuri de stil dincolo de care cititorul versat dă de adevărate locuri virane. Însă, nimeni nu se va mira dacă sub atenta supraveghere a lui Cronos, respectivele asamblări se vor fărâmița la recea trecere a timpului. Acest fel de nituiri (dacă nu cumva chiar… mituiri!) va fi un proces lung și complicat de a demonstra ca făcând parte dintr-un postmodernism nou și… salvator pentru rezistența literaturii naționale, după ruptura din Decembrie 89’. Și astfel, comentatorului îi vine extrem de greu, ba chiar imposibil, să mai salveze ceva din grămada de balastru numită generic și emoționant: poezia contemporană, mai ales că e cam lipsită de personalitate. Și în general, și în particular… Sau, să fie vorba despre o literatură în care valoarea o poate da doar forța și priceperea în care sunt exprimate obscenitățile, pornografiile și trivialitățile? Nu este deloc

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

exclus, însă, într-o asemenea alternativă, nu ne rămâne decât să renunțăm în istoria literaturii naționale și universale la nume ca: Dante, Eminescu, Balzac, Hugo, Dickens, Pușkin, Twain, Gogol, Caragiale, Shakespeare, Petrarca, Heine, Molière, Coșbuc, Lermontov, Topîrceanu, Goethe, Preda, Buzura, Lorca, Tolstoi, Esenin, Schiller, Leopardi etc., etc., etc., care nu s-au remarcat, din nefericire, scriind o literatură încărcată de momente sexuale, obscenități și alte asemenea… Într-o astfel de situație, situații, de fapt, cititorul este abandonat de către comentator, fără milă și responsabilitate, în fața unui zid a cărui escaladare spre înțelegerea fenomenului este un efort sisific. Iar dacă se întâmplă minunea ca un cititor să penetreze „marele zid” compus din elemente stilistice și întortocheate căi, nu este exclus ca el să dea de un hățiș ideatic pe care mai bine îl evită decât să încerce a-l depăși. Aceasta în timp ce comentatorul jubilează, aproape diabolic: eu ți-am atras atenția, cititorule, doar că, pentru frumusețea exprimării, folosisem câteva cuvinte-driblinguri pentru a-ți pune la încercare cunoștințele, vigilența, tăria de caracter, răbdarea și etc. Nu e greu să pricepem de-aici că, în măreția sa, comentatorul și-a dezvăluit chiar carențele sale în ceea ce înseamnă o analiză literară corect calibrată pe text în vederea obținerii unei relații de înțelegere, apropiere și acceptare. Dacă nu a făcut-o – motivele nici nu mai contează! – și dacă destinatarul operei literare – cititorul, de fapt și de drept – este un bun receptor, toată construcția la care comentatorul a investit priceperea, atâta cât a avut-o, se prăbușește la picioarele bătrânului și infatigabilului Cronos. În aceste condiții, ruptura dintre treimea poet-comentator-cititor, devine absolut inevitabilă, instalarea/asamblarea noilor valori, la care comentatorul și creatorul puseseră umărul, apare ca un nonsens, asemenea unui edificiu, la modul figurat vorbind, care nu mai este legat de valoare indiscutabilă și de tradiție, ci se prăbușește întrun nor puternic și victorios de pulbere… Acesta poate fi chiar rezultatul final al dârzeniei cu care o seamă de scriitori (prozatori, poeți, critici literari…) luptă pentru desprinderea de tradiții și valori clasice ale istoriei literaturii.

POESIS

Violeta ANCIU

(sânge, lacrimi și mir) întoarcere spre sine se-ntunecă îți aleg un fir de păr și-l cresc la sân ca pe un copil care ne va salva de frig de foamete de dragoste din cauza acestora se ridică ziduri spălate cu sânge, lacrimi și mir. (sânge, lacrimi și mir)

nici pământul nu te-a știut vreodată! singură ai învățat să muști din foc ca dintr-o felie de cozonac, să-ți modelezi din cioburi și jar un trup care să-ți servească măcar cât de cât. Sufletul tău, dacă ai avea unul, ar semăna cu o mărgea confundată cu hrană și înghițită numaidecât de vrăbii dar tu știi că fără suflet nu poți fi luată în serios! așa că asculți, mimezi, urmărești cum e să fii om.

atâtea fire voi crește până-mi vor ajunge să împletesc o coroană de așezat pe creștet și de dat foc.

copilă, tu ești mai vie decât noi toți care am uitat să mai fim oameni!

(ipo)stază

caută caută-te mijlocul orașului scrâșnește din dinți

cel mai intim act al devenirii e supunerea ca formă de abandonare a ta în fața sinelui. copilă din foc tu, copilă, te furișezi în patul meu când locul răsună a gol și nu mai aburește nimeni geamurile. te prefaci că dormi în așternuturi de mătase, că cineva îți aduce micul dejun la pat, îți împletește părul lung și roșu, fel și fel de animale neștiute dansează fără picioare oarbe pe creștetul tău. copilă, nu te vede nimeni 72

post factum

mintea ta e o apă despărțită în două din mijloc o pisică se ridică dintr-o dată pașii ei o transformă tot mai mult într-o femeie verde cu spatele la tine se-ndepărtează un salt acrobatic gura orizontului o-nghite abrupt. culcă-te, femeie, în burta asta mare nu există griji. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE Leul din august care scrie Ai mei cosesc lucerna, Eu cosesc roua cuvintelor de pe firele care cad Ca într-un poligon de tragere, E august, luna în care am orăcăit în premieră, Mama e lucerna lunii cosită Și tata, cosit de timpuriu, Amândoi sunt în burta timpului care-i rumegă, Mâine, îi spun fiicei mele, pe mine mă veți cosi, August e o lună de nașteri Dar nici moartea nu-i interzisă… Mă răsfăț, firește, Cât timp beau cupa asta cu vin, Cât lucerna sufletului mi-e vie, Nicio coasă nu-și face timp pentru mine August, luna monedelor ferite de inflație Dar ce mai e un leu în zilele noastre, Mai ales dacă-i un leu care scrie? Iubita mea din zboruri clandestine Mi-e dor, mi-e dor, mi-e foarte dor de tine Iubita mea din zboruri clandestine De tine care semănai prea mult cu mine În gând, în fluturi, în polen de-albine Ne mângâiam cu plopii de cu seară Cu plopii din cuvinte bunăoară Și cu răchitele din primăvară Nebuni de iarnă și-mbătați de vară Mi-e dor de parcă nu te-ai fi-ntâmplat Și nici eu nu aș fi adevărat Și de poiana care ne-a fost pat Și de înmormântatul nostru sat Mi-e dor, mi-e dor, mi-e foarte dor de parcă Rămas pe-a țărmului pustie arcă Te-aș tot zări departe, într-o barcă Fără văslași care spre țărm să-ntoarcă Mi-e dor, atât de dor îmi e de tine Și nu-ți mai știu conturul foarte bine Și nu mai știu cine-ai fost tu în mine Regină dintr-un stup fără albine Plecat-au în lume sătenii mei toți Ca la nuntă pleacă sătenii mei, ca la război, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Veseli pleacă țăranii din Sângeru în lume, De parcă acolo mirese i-ar aștepta, și stelele s-ar așterne De bună voie pe mese, ca niște merinde Ca la nuntă, petrecuți de neamuri, Pleacă, smulgându-se din pământ, cu rădăcini cu tot, Fericirea petreceri dă la Trieste și hore întinse-s la Padova, Munca nu ne sperie, zic ei, Chiuie valea, chiuia, fiindcă azi nu mai e nimic de plecat, Plecat-au cu toții, Grajdurile se prăbușesc fără vite Iar luna pe cer caută zadarnic perechile care se sărutau Sub auria ei plapumă Unul, doar unul, a plâns, plecând, cum plâng copiii Dinții lui tineri se prefăceau că râd sub lacrimile șiroaie Nevasta, cu zveltele ei țâțe promitea să-l aștepte Te aștept, bărbate, a zis ea, de parcă îl petrecea la război, Ochii ei jucau în ulița plină, negri și focoși ca aurul care arde-n comori, Omul a plecat cu râsul lui care nu se mai vedea de plâns Și dacii mureau râzând Sătenii mei au plecat în lume Norocul e tot mai departe Tânărul bărbat a îmbătrânit deja departe de femeia lui Lăsată în uliță, Femeia a lăsat și ea demult ulița Petrecând alți bărbați, din alte sate, Care pleacă să caute norocul care e mereu în altă parte, Doar promisiunea ei se mai aude în aerul dimineții Ca o șoaptă a florilor acoperite de toamnă, Ca un clinchet de acioaie la stânele părăsite. Violată Pletele tale, pletele tale Ninse de ale cireșilor petale Și broșa, pe piept, de preț Numită Voroneț Și pulpele, pulpele aurii Dealuri lungi mângâiate de raze sidefii Munții sânilor tăi cei pietroși Pe care-i urcam dându-ne noi înșine frumoși Revărsate, revărsate, Cosițele de Jiuri și Olturi și Pruturi și altele nenumărate Care-ți curg pe piept și pe spate Peșterile cu flori 73

POESIS

De la încheieturi și subsuori Toate, toate, toate Sub ochii mei au fost violate Cum ți-au fost jefuite Comorile aurului de surâs și cuvintele netălmăcite Cum ți-au rupt bretelele Și te-au pus jos Și te-au călărit prin față și prin dos Cum s-au îndesat în tine Atâtea mădulare străine Și tu te-ai uitat, te-ai tot uitat Cu chipul tău răvășit și disperat Dacă-i vreunul dintre ai tăi bărbat Bun de luptă și de apărat Dar nimeni, nimeni, nimeni nu mai era Să te apere, iubită a mea

Sau din împerecherile tale Au ieșit doar sărăcie și nori? Tu, gătito, frumoaso, cu munți și peșteri berechet Vorbește-mi pe limba ta, ești fericită? Răspunde-mi fără să te grăbești, Răspunde-mi încet. Răspunde-mi ca și când m-ai iubi Sunt fiul tău, am prins junețea mileniului trei Mileniul adolescent care are doar 15 ani Și a comis nefericiri câți ceilalți la un loc Și vor mai fi și altele, dacă le accepți și le vrei. Femeie pe care te iubesc cum n-am iubit niciodată Femeia mea țărână din care cresc mesteceni uneori Spune-mi, fiindcă tu îți știi întâmplările toate Dacă ai fost fericită măcar o dată Sau dacă ai fost fericită de mai multe ori? Nu suntem neam de curve, am urlat Sunteți, mi-a zis un ins, cu ironie O populație cu totul migratoare Nu mai aveți din trupul țării voastre Din toate câte-au fost, decât picioare O populație de curve în derivă Cele mai ieftine pentru consum Iar voi alimentați, nu sus pe schele, Ci în alcovuri, prostituția la Râm Nu alte neamuri azi sunt migratorii Ci voi ajuns-ați jalnici migratori Ați concurat tot ce-i mai ieftin, piața, În prostituție sunteți investitori Investitori de șpagă și hoție Investitori ai lumii de nimic Iar eu am ascultat, pleznind de ciudă, Și m-am simțit la rându-mi un nimic

Te întreb pentru ultima oară: ai fost vreodată fericită? Tu, care îmi apari mereu Strigător la cer de gătită Te întreb pentru ultima oară Ai fost – nu te supăra – vreodată fericită? Cu cine vorbesc? Cu țara mea firește Dar ea nu-mi răspunde niciodată Alții vorbesc în numele ei Iar ea se mulțumește să rămână mereu îmbufnată. Ai fost fericită, măi țară-femeie, măi hartă Cineva te-a însămânțat vreodată cu căruțe de flori

Apoi venit-a furia-mi nebună Am dat cu vorba-i neagră de pământ Și am urlat că neamul meu e încă Și am strigat și am urlat că SUNT Și am urlat că neamul meu nu-i boarfă Și-am vrut să spun că am plecat nițel Dar toți vom reveni la noi acasă Și vom tăia, ca-n biblii, un vițel Pe cel mai gras, pe cel mai el de el Iar țara mea va fi, vă jur, la fel Iar țara mea va fi ca-n glorii vechi, curată, Plină cu lumea ei adevărată.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Mihai BARBU

9 poeme oarecum americane & 9 false Arte poetice Motto: Că nu e om să nu fi scris o poezie măcar odată, doar odată-n viața lui. Acel om era să fiu eu...

unu. Yard House vs. Nobles and Barnes. In Irvine, California Cum a reușit, oare, Dumnezeu să așeze pe coasta Californiei/ două instituții atât de tentante, aflate una lângă alta?/ La una puteai să bei o bere rece,/ pe alese, dintr-un sfert de milion de sortimente,/ în pahare numite shortly sau goblet, pint sau ralf yard-uri./ În cealaltă parte te puteai scufunda într-un ocean de cărți/ care, precum sirenele, îți făceau, complice, cu ochiul/ și te ademeneau săți faci veacul pe lângă ele./ Vorba momârlanului, grea-i viața omului pe fața pământului!/ Grea-i și alegerea însetatului aflat în Irvine,/ sub soarele necruțător al Californiei./ Poate că la Costa Mesa, la Long Beach sau Fresno,/ la Marina del Rey sau Newport Beach,/ la Oxnard sau Palmdale, la Pasadena,/ Rancho Cucamonga sau Rancho Mirage,/ la Riverside sau Roseville, la San Diego, San Jose/ sau Temencula, Yard House-urile și librăriile Noble and Barnes/ or fi fost așezate în locuri total diferite. Altminteri, unul ca mine,/ nu ar fi știut să aleagă repede, sănătos și bine/ atunci când soarele sudului l-ar fi bătut strașnic în cap./ Un cap neprotejat nici de pălăria lui Arizona Jones, nici de cilindrul lui/ Abraham Lincoln, ci doar de un biet coif de hârtie făcut din Vocea străzii de acasă/. Și măgarul lui Buridan cred c-ar fi sfârșit la fel… doi. Somnul nostru cel de toate zilele În cinstea zilei de 1 Mai/ mi-am cumpărat/ de la buchiniștii aciuați pe lângă Poșta veche/ Atlasul peștilor din RPR/ Afară ploua cu găleata/ și am vrut să văd cum a mai evoluat lumea./ Am făcut ochii roată, dincolo de fereastră/ Valea noastră devenise un imens acvariu/ Defilau alături/ Păstruga și Cega, Scrumbia și Șprotul/ Păstrăvul fântânel cu cel curcubeu/ Fufa cu Pleava, Latița cu Beldița,/ Zvârluga și Fâța, Cosacul și Carasul, Țiparu și Molanu, Țigănușul și Zărganul, Moaca de nămol și Chefalul cu coadă lată, Lostrița cu Văduvița, Gingirica și Babușca, Porcușorul de nisip cu Porcușorul de șes, Rizeafca cu Boișteanul, Boarca cu Oblețul și Zlăvocul cu Glăvocul./ Ud leoarcă, am dat pe gât, cu moderație, berile Ursus/ am înfulecat o bună parte din cele 30 de milioane de mici (conform estimărilor Industriei Române a Cărnii)/ pe care ai noștri i-au dat gata/ la munte, la mare, pe pământ, pe apă și-n Vechea vamă/ Mirela mi-a pus hainele ude la uscat pe caloriferul din hol./ Fericiți și împliniți,/ imediat după masă,/ am tras, amândoi, un pui de somn./ Somnul e crocodilul apelor noastre/ și urcă pe Dunăre,/ atunci când le vine vremea,/ până dincolo de Viena… BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

trei. Men in black. At work/ Oameni în negru. La muncă La Muzeul Național de Artă am rătăcit printre Da Vinci,/ Van Dyke, Rubens & Canaletto/ și mulți alți mari maeștri ai unor secole îndepărtate./ Printre noi se plimbă, neliniștiți și preocupați, câțiva/ oamenii în costume negre./ Sunt bărbați bine făcuți, au cefe de taur/ și microfoane-n ambele urechi./ Se uită la noi cu coada ochiului și/ aproape deloc la tablouri. Sunt ființe umane ce au auzul tot/ mai ascuțit și privirea tot mai pierdută…/ Oameni în negru. Niște cârtițe moderne/ în minunate galerii subpământene./ De artă… patru. 10 mai, departe de casă Azi e Ziua Regelui. Rătăcim prin grădina Castelului Smithsonian./ Stăm pe bancă, sub un soare, primăvăratic, rătăciți printre/ Mândrul pământ, Pasiunea purpurie, Trandafirul hybrid (pentru ceai), Mireasa de toamnă,/ Gloria castelului Versailles, Lumina din zori, Roșul cel fierbinte,/ Răsăritul soarelui, Rosa galica și Rosa mundi,/ Begonia cea îndrăzneață și Luminile Broadway-ului. Ne mutăm, apoi,/ la umbră sub o uriașă Magnolia Grandiflora./ Sorbim, pe îndelete, dintr-o lungă cafea americană./“Nu cred nici în rai, nici în iad, cred în viață și în copiii care cresc ca florile din grădina mea”. Asta ne-a lăsat vorbă dna Haupt, fosta proprietăreasă a Grădinii raiului de pe Mândrul pământ... cinci. Privind cerul, alături de familia Rosacee De Ziua Victoriei m-am nimerit/ În Grădina verde a Castelului Smithsonian/ Căscam gura și priveam cerul brăzdat de avioane/ care luptaseră în cel de-al doilea război mondial./ Când am coborât ochii spre Pământul făgăduinței/ am văzut, la picioarele mele,/ doi trandafiri roșii:/ Proud Land și Purple Passion./ Erau în floarea vârstei dar rozele mele târzii/ au ajuns în America abia/ după ultimul război mondial… șase. Life in Bonita canyon sau Despre viața cea dulce Am mers pe jos spre Mariners Church/ să caut o biserică, pe drumul cel mai drept./ Și n-am găsit-o./ M-am abătut de la șosea și, pe-un/ drum lateral, am dat de-un panou mare/ ce anunța lumii o dulce viață/ între orele 8:00 a.m. și 6:00 p.m. fix/ Era miezul zilei și m-aș fi încadrat în orar./ În Sweet Life am găsit și biserica pe care am căutat-o./ Era așezată după un lac, vreo câteva cascade și alte/ câteva ape ce se ridicau, țâșnind spre cer și/ care coborau, imediat, pe pământ./ 75

POESIS

La Biserică puteai ajunge urmând una din cele două căi:/ Călcând pe ape sau înconjurând pământul./ Eu am ales calea de mijloc/ Și n-am ajuns nicăieri… șapte. Imaginează-ți lumea. Pe promontoriul din Santa Monica… Promontoriul din Santa Monica/ înainta spre Ocean pe podele de lemn scăldate de valurile sărate ale oceanului./ Cântăreții de ocazie erau așezați, de-o parte și de alta a promenadei, la o distanță respectuoasă unul față de altul/ Sunetele muzicii lor nu se interferau./ I walk the line a lui Johny Cash nu/ intra în rezonanță cu Imagine, cântat de vecinul/ din dreapta,/ nici cu coloana sonoră din Nașul,/ nici cu Bridge over troubled water./ Oamenii îi ascultă pe fiecare, pe măsură ce înaintau spre Ocean./ Furate de briza Oceanului, cântecele lor se regăseau/ împreună, abia în largul apelor sărate./ Focile de la geamandură/ le capturau și le combinau/ armonios cu sunetul sacadat al clopotului/ ce anunță înotătorii c-au pierdut contactul cu pământul./ It’s a magical mistery tour, mi-a confirmat amărâtul care-mi cerea, într-o sticlă goală de coca cola, tăiată-n două, ceva mărunțiș american … opt. Elisa lui Beethowen înnebunește tot cartierul În blocul de vis a vis, un om care/ vrea să pătrundă în scara a cincea/ trebuie să sune la interfon pe una dintre/ cele nouă familii ce locuiesc acolo/ (trei se află, motivat, cu treburi în neagra străinătate)/ Când musafirul apasă pe sonerie/ acordurile unui piano forte/ scoală din morți tot cartierul/ plus pe cei aflați în drum spre Cimitirul central. / Fur Elise, intonată veșnic de interfonul, la volum maxim,/ e încă o dovadă irefutabilă că/ Ludwig van Beethoven era tare de urechi./ Surd, surd de-a binelea, amore mio… nouă. Politicaly incorrect poem Un studiu temeinic făcut de US Center/ For Desease Control and Prevention din Atlanta/ ne avertizează că/ o treime din americani/ sunt supraponderali sau obezi./ Restul, potrivit US Center, sunt oameni normali…

Nouă false Arte poetice O contradicție în termeni (Ars poetica 1) Când am terminat de scris aceste compuneri/ am aflat, absolut din întâmplare,/ că m-am folosit de o “hârtie produsă/ din surse responsabile”. Așa scria/ pe ultima copertă a maculatorului meu./ Poveștile mele nu erau adunate, toate,/ din “surse responsabile”. Hârtia suportă orice, mi-am zis../ Așa am ajuns să vă ofer “compuneri din surse iresponsabile”/ pe-o “hârtie din surse responsabile” Despre leii morți și zăpezile veșnice (Ars poetica 2) Potrivit lui Hemingway o carte/ pe care tocmai ai terminat-o de scris/ e asemenea unui leu mort./ O viață

pe care ți-o iei singur,/ cu pușca cu care ai împușcat leii, e ca o carte albă./ Ca Zăpezile din Kilimanjaro... Funcționarul și poetul (Ars poetica 3) Fernando Pesoa a lucrat, în tinerețe, pentru/ Agenția Internațională de Mine și pentru Agenția Minieră Anglo-Portugheză./ Vai, ce veste epocală pentru minerii din Valle Nera./ Totul există pe lume (pe pământ, sub pământ sau sub stele) ca să ajungă/ într-o carte, s-a scuzat Poetul. Sfatul lui Alexei Maximovici (Ars poetica 4) „Dar nu știu încă bine cum va evolua acest personaj”, se plânge Fedin./ „Principalul e să introduci o femeie”,/ îi răspunde Gorki. „Fără femeie nu se poate...”, accentuează Alexei Maximovici./ Vara, își amintește Fedin, l-am văzut pe Gorki lângă Lenin./ „Este expresia celei mai înalte rațiuni a tot ce se întâmplă în lume”./ Am citat ceva futil din Secolul 20. Poate că dv. îl veți socoti util. O concluzie tristă și amară (Ars poetica 5) Am aflat de la Valery Oișteanu că poeți noștri damnați/ au învățat să facă, în același timp, două lucruri complementare: să tragă/ pe nas și să scrie capodopere./ Eu am consumat, un sfert de veac, doar nechezol/ și mi-a ieșit, literar vorbind, ceva nasol./ Parol, țațo, parol! Târziu de tot/ am cunoscut-o pe Lavazza și-ntâlnirea/ asta mi-a schimbat total viața! Derzu Uzala, un filosof din Taiga (Ars poetica 6) Tinerii merg pe vârfuri,/ Bătrânii merg pe călcâie,/ le-a explicat Derzu Uzala/ rușilor alături de care explora taigaua/ lor nesfârșită. Mi-am verificat/ și eu talpa încălțărilor./ M-am îngrozit, Derzu, m-am îngrozit... Brânza cu Roșii (Ars poetica 7) Cum să guvernezi o țară care are 236 de feluri de brânză?,/ s-a scuzat generalul de Gaulle în fața conaționalilor săi din Hexagon/ În România e mult, mult mai ușor./ Ăia consumă un singur fel brânză. Brânză cu roșii./ Și-nainte și după Revoluție, neapărat cu Roșii… Inutila consecvență (Ars poetica 8) În principiu,/ mi-a zis, odinioară, Mama/ poți scrie orice despre viață/ dar ar fi bine să spui adevărul./ Pe de altă parte,/ m-a sfătuit Tata,/ poți scrie orice despre moarte/ dar ar fi minunat/ dacă mi-ai ascunde adevărul… Dubla viață a scriitorului (Ars poetica 9) Îmi plac la nebunie să văd/ filme cu scriitori. Pe ecran ei au/ o viață atât de palpitantă și de aventuroasă/ încât te întrebi de ce dracu’/ se mai sinucid, de ce sunt bețivi, de ce-și mai/ pierd nopțile și când, Doamne iartă-mă,/ mai au timp să mai și scrie/ câte ceva.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Ioan Dan BĂLAN Epistole 1 Mi-amintesc, ca acum: era o vară cu cireșe crăpate sub ploi năbădăioase, lunecau aluviuni pe pâraie și veneau avalanșe-n drum.

arar se-arată câte-un nor și ies din foaia mea de carte ghicind prin cetini o comoară. Dar cine tot foșnește, frate, când în vis, când înafară?

Erai lângă mine, poposit lângă cer, nepăsător la demonii Parângului ce se pierdeau cu soarele sub vânt.

4 Mai știi? Ne puneam de-o amintire pe coasta de munte, rupeam sub picioare brume înghețate de octombrie ca orice drumeț bezmetic ce duce în spate povara dimineții.

Stăteai, ca niciodată, stingher, bănuind izvoare de viață și de moarte în orișice cuvânt. 2 Plouă viclean și ceasul ăsta, chiar sfânt, ne pare, iată, trist. Ne doare piatra aruncată și pâinea ce-o primim în dar, când ne schimbăm parcă în alții – blestemul prins în avatar. Nici nu mai știm cât e uitare și prin oglinzi ce-am căutat, de după nașterea curată prin treceri câte-am învățat, de-aceea scriem și pe frunte rămâne mirul pustiit, într-o chemare către culmea și ruga ce ne-au limpezit… 3 Și uite-așa, s-a dat ordin să mă retrag în foaia de carte, deopotrivă scriitor și vinovat cititor de semne în lemn. Acum? Urc printre buturugi spre apa rece de izvor când în torida uscăciune BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Ce să-ți spun acum? Se-așează pe brazi proaspete zăpezi și-un vultur din tărie dă ocol cărărilor uitate 5 Ce să-ți spun? Plouă liniștit, de s-au pierdut brazii în cețuri țesute, plouă de ne rugăm pentru un lătrat de câine, cerșetori de crez… Au trecut, prietene, zilele senine și drumețiile de-o săptămână, seceta de peste vară, care-a secat izvorul de la stână. O trece deci și ploaia asta, care pătrunde-adânc în noi și scuturați de praf de gânduri, porni-vom iar la drum, vioi… 6 Era vară-n patimi coapte, tot așteptându-te să vii, mânam un Pegas costeliv, punând în arc poeme vii, iar de la șoimi ceream doar pana, să-mi ducă-n punct ochit săgeata, cum tras-a într-un cerb Diana. Azi doar obrajii-mi sunt ca para când suflu-n geam prin flori de gheață, pe când gerul scoate Luna să-mi împodobească seara… 77

POESIS

7 Îți amintești? Ne-am întâlnit, prietene, în pinten de gustar sterp, pe vârful Frunți, la Omul de Piatră, sub cer hiperboreean.

Înaltul care de vrei ori nu vrei de care te îndoiești sau nu în care crezi sau nu crezi face parte din tine, Scribule precum Anul Nou din Anul Vechi !

Povesteam, cu fruntea lipită de stele, despre vremelnicie, despre prietenii noștri cu nume de împărați, regi sau voievozi, cu toții cioplitori în piatră vorbitoare.

11 Parcă spuneai că pe unii n-au ochi munții să-i mai vadă… Te îmbăiai și te freca-n miresme de brad o naiadă verde cât toată privirea ei adăpată în Tăul de aceeași culoare…

Cu toții risipiți pe tăcute cărări... 8 Îți închipui? Depănam ultimul septembrie din mileniu în fapt străveziu de seară plânsă sub răcori. Cerul scutura stelele pe crestele brazilor amorțiți și eu cântam la fluier inelat despre pustietate vie… Și-au năvălit sunete din piatra muntelui, duruitoare, vântul lega iarba arsă de brume cu funii hohotitoare, se adunau sălbăticiuni în poieni părăsite a toamnă, tu tăceai ascultând aiurea, eu întrebam: De ce, Doamnă?! 9 Să scoatem ochelarii! Cu încă un ochi deschis în frunte… Cine să țină ascuns căutării focul acestui veac? Pe tărâmul izvoarelor, ascultăm anii trecuți ca apa și ritualul pregătirii rădăcinilor înfipte-n straturi vechi de suflet. 10 Mergeam pe cărarea de la Pământ la Cer, pășeai în față rar, abia atingând pietrele, cu picioarele goale pipăiai vitregiile muntelui. Urcam cu credință cărarea dinspre Anul Vechi spre Cer, pe care trecea viața deschisă către orice anotimp, pe care înaintau pereche Geonul și Începătorul. Erau, poate, nenumărate alte cărări lângă aceeași axă pe care urcau, perechi, fiecare cu dumnezeul lui

Aveam parte fiecare de zâmbete oftate și de tristeți ascunse prin desișuri unde iasca hohotea în giulgiu de rășină nouă. E totul ca în vis, se pare, cel care-i în rostiri sărac, și-ascuns ca șarpele în limbă fără venin, legat în sac; auzi, adică îți închipui, cu spumegări, vremea de-apoi… Eu zic să o lăsăm un secol, iar noi să bem un vin…altoi! 12 Este că toate-s trecătoare? Și, ca un început frumos, tu ești cu ochii în pridvoare, cu gând cioplit la bază, jos. E-n toate o continuare… când ceasul sună grav, în zori, se simte-n stânga o strânsoare și-n spate parcă trec fiori. Nimicul se negociază: trăim sub stranii postulate, știm, drumurile toate se pare c-au mai fost umblate, știm până-n capătul privirii că josul e un sus întors. Știm, ca să-și regăsească mirii Moirele, prin timp, ne-au tors…

Rugă vie eram către

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Lucian-Victor BOTA

fragmente *** peste amărâții aceia de oameni pe care-i văd zilnic îmbrăcând aceleași zile zdrențuite nu mai cade mantaua de lumină anotimpurile se confruntă cu aceleași chipuri pe care cerul le acoperă și noi, trecătorii le mai aruncăm câte-un zâmbet sau câte-o monedă în zadar lumina e arestată de întuneric... *** tăcerea ta se sfărâmă în bucăți mari de piatră și totuși nu-ți cere nimeni să taci să te ascunzi în pereții camerei sau să te aprinzi dintr-o scânteie de piatră... *** dincolo de pereții cerului nu se aude niciun zbor pietrificata aripă are acum forma unui calendar fără zile pe marginea timpului stau răstignit într-un colț de unghi geometric la capătul universului și încerc să-mi ascult zborul într-o surditate profundă așteptând ziua de mâine palmă spre vindecarea trupului *** când întunericul îmi străpunge fereastra și se așterne ca o tăcere frustrată peste gânduri te văd cum te strecori în vis unde prinzi rădăcini dumnezeiești din venele tale încep a se înălța lăstarii și ultimele roade care se vor coace îmi vor ucide dimineața... BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

*** mai multe trupuri de ceară se topesc în mine... ca niște corăbii în mare au pierdut lupta cu veninoasele furtuni icari uciși de valuri au pierdut zborul apropiindu-se mai mult de soare sunt simple statui abandonate prin camerele ucise de întuneric ale muzeelor departe de ochii lumii... *** colțul meu de rai unghiul prăfuit al sufletului împăienjenit de durere unde rădăcinile copacului își fumează țipătul calendaristic al zilelor colțul meu de rai e acel înger care și-a pierdut aripile odată cu țipătul neputinței... *** fereastră descrisă spre sufletul de azi poetul are doar conturul unei ferestre oarbe *** între mine și tine e un soare care se prăbușește din venele cerului cade luând lumina galaxiile se încăpățânează să ne mai trimită soarele sau luna nouă trăim de fapt o dramă în care curge sânge din actori și nu aplaudă nimeni prin cameră e în treacăt vântul și fereastră rămâne goală pe dinăuntru... 79

POESIS

Dorina BRÂNDUSA LANDÉN

CĂLĂTORIA * Ceea ce vreau să-ți spun ție, prietene, e să pleci la drum. Nu aștepta ziua de mâine, nici anii următori, trăiește cu bucurie simplă această zi ca pe unicul ceas deplin și definitiv. Omul și lumea nu sunt decât recolte fragile de singurătate. A călători pentru a trăi, pentru a deschide ochii și pentru a iubi. Pentru a-ți regăsi adevărata dimensiune îngropată undeva sub zăpezi fără memorie, pentru a-ți relua locul pe acest pământ al primelor gesturi, al dorințelor neîmplinite care ar putea deveni realități vizibile. Durata este a ta în ciuda chipurilor tale schimbătoare. Pelerinajul acesta este prețul derizoriu al unui obol adus pământului care se prăbușește peste popoarele care îl compun. Pentru pământul morților împăcați, pământ în care iubirile și urile noastre fraternizează. * Cum de pe la mijlocul Suediei în sus, spre nord adică, sunt mai multe păduri decât oameni, ne oprirăm și noi într-o pădure, una mai mult de piatră și cu puțini copaci vorbitori ai unei limbi foșnitoare pe care puțini o înteleg... iar pietrele tac și iar tac cufundate într-un somn veșnic. Aici poți merge liniștit prin imensa încetineală a unui timp abstract prin lumina albă lăsând întipărită doar urma ușoară pe care ar putea-o spulbera o creatură cu pene într-un zbor în derivă. Fărâmituri de viață în cea mai bună din ambele lumi, cu peșteri și ierni, căderi grele ca în viziunea lui Dante din Infernul de jos. Aici doar inocența poate acționa ca filtru selectând frumusețea închisă în ultima fotografie alb-negru când zăpada acoperă iarba. Patul pământului se clatină și acoperișul cerului nu ne dă siguranță, suntem ferecați aici pentru totdeauna, păsări mici și mari din toată lumea zboară peste noi iar pietrele se colorează în roșu. Iarba e roșie și chiar viața obișnuită a devenit greu de suportat. Dar natura este ignorantă și zilele pline până la refuz. Eu însămi sunt o focă antropomorfică rătăcită de turmă printre aceste pietre dorminde. * Pericolul e mut. Pășesc încet prin lumina albă împrăștiind mecanic pietricelele, labele picioarelor par niște obiecte neînsuflețite. Mergând mă gândesc numai la cei rămași în viață, la cei care pot vorbi despre acest drum care nu duce nicăieri, drum pe care până și cei mai destoinici obosesc. Mă gândesc la cei sinceri și generoși, mă gândesc mergând la copaci și la 80

pietre ca la bărbați și femei. Mă gândesc că noi, cei închiși în acest mormânt al timpului, am putea învia în lumina iubirii dacă cineva binevoitor ne-ar prinde de mână căutându-ne inima. Vântul suflă mai rece decât toate vânturile auzite vreodată de mine. Pe potecă se mișcă o piatră. Urechea e un ogar la pândă. A ucide înseamnă a supraviețui. Se aude un ciripit înșelător de păsărele cântând oprirea pură a timpului vieții iar muștele dau năvală la niște resturi alimentare. Doamne, totul e poluat! Totuși mai respir încă și cred cu tărie că pot urni chiar munții cu credința mea dar nu sunt nimic, doar un trup în viață mergând, aici și acum, prin transparența acestui soare nordic. În centrul mișcărilor, cărora furtuna le dă sens, e moartea. Liniștea vorbește liniștii. Peste stâncile etern solitare pârtii de granit duc spre lacuri pământii iar urma pașilor umbrește strălucirea rece a rocii. Dacă lucrurile pot muri oare ele au existat vreodată? Ce importanță are când treci de adâncul sfârșit? Marele mister al omului e omul care nu-l poate dezlega pentru că el însuși nu se poate desluși. * Buruieni de foc înfloresc în minte și sufletul, lucid sau nu, atinge un abis pe care ingenuitatea niciodată nu-l poate depăși. Fiecare orizont câștigat e un orizont pierdut. Copacii înfloresc, înverzesc, drumul lung pare alb iar razele soarelui sunt sulițe înfipte în carne. Ce știu eu? Nimeni nu împărtășește realitatea. Iar eu sunt pur și simplu un copac ce se privește în apa netulburată văzând doar un alt copac, sau o piatră gata să moară cum se cuvine. Alungarea viziunii, destituirea nebuniei. Oarbă, arunc păsări în cer și cu mâna tremurătoare urmăresc urma zborului. Pândesc prima bătaie a vântului. Orizonturile pădurii se deschid cu violență. Povești de părăsire sfâșie măruntaiele liniștii. Ei bine, totul trebuie să aibă un sfârșit. Mi-am întors capul spre versantele întunecoase și m-am oprit în fața râpei mai mult decât în fața deznădejdii mele. Văd o arhitectură fără cusur iar pământul începe să se cresteze, să se onduleze și aș fi fericită să găsesc acolo eroarea. Lacrimi, râs, durerea lăsând loc înțelegerii că se potolește. Toate într-o viață. Mi se pare că m-am ucis pe mine. * Pe un pământ necunoscut, nimeni nu-și dă seama ce urme de stele au rămas ori ce ierburi ascuțite au BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

înfrânt legăturile înghețului. Visul dublează fulgerele nopții abia trecute. Cerul se întredeschide, genune de spirit și foc, soarele răsare și deschide câmpul ațipit și floarea sălbatică, aceea care ieri încă își cânta cântecul ei solitar. Iesim aproape goi dintr-o baie a memoriei, strivim cu trupurile albe matricea vegetală și vastă. Aceeași matrice care ia totul, trup și suflet. E un vis care vine să ispitească tot atât de furișat ca vântul desfășurându-se pe această profunzime brună, caldă și proaspătă a pământului. Am simțit spațiul. Două cercuri de lumină trecând unul prin altul ocupând un singur spațiu în timp. Arcul și curba unui sân ori liniile paralele ale picioarelor, tangente ale umbrelor prelungite cu grijă, ochi la pândă. Privirea lor concertează o amețeală pe panta cerului. Toate speranțele se îndreaptă spre mișcare. Ierburi, vânt, spațiu. Cea mai mică atingere înseamnă dragoste, bucurie – curată și nestăvilită, ca o ploaie nouă de vară. Cât de sus va sări pisica depinde de dorințele ei. Axa pământului se-nfioară. Cuvintele tale mă înconjoară ca roiurile de albine. Suntem intolerabil de nemuritori. * Călătorule, am citit nervurile mâinii tale întinsă ca o pajiște pentru lumina zilei. Bătălii s-au dat și războaie surde și-au lăsat urmele. Călătorii precipitate spre țărmuri coborând în adâncul oceanelor, acolo unde pești înțelepți ne vindecă de toate neliniștile și apoi, la celălalt capăt al drumului, insula de foc. Pașapoarte colorate, cu ștampile cenușii, libertăți de schimb, amintiri bune și rele, viclene ca o vulpe, se vor șterge din minte sau vor rămâne în cuvinte. Țiam citit sângele și de atunci alerg pe drumul din fața mea, fără încetare, alungând noaptea de dinaintea dimineții. Recunosc fiecare sentiment retras în cochilia refuzului său așa ca un iepure mic, speriat, care își dă răsuflarea. O legătură la ochi și un pluton de execuție. Oricare dintre noi învinge pe cineva ori pe sine însuși. Înfrângere nu există, doar victorie. Contra omnes. Cei ce se vor iubi depășind limitele noastre să se gândească la noi, dar fără milă. * Văd fluturi negri colorându-se în roșu apoi înghețând într-un spațiu pătrat și gol. Zborul lor este ca respirația printr-o candelă. Din fuga mea sunt aripile lor, din fuga mea puterea plutirii tale. Un vânt subțire, străveziu ne răscolește cuvintele. Urna a fost răsturnată și sângele răspândit imprimă pe pământ o lume cu forme și culori pe care nu le visasem. Peste vârfurile lemnoase ale pădurii se lasă o liniște fragilă. Arborii sunt asemenea sufletului în dobândirea morții și asemenea dragostei în statura fabulei sale. A venit ploaia, șuvoaie de apă dantelează lumea dând impresia unor forme ambigue ca niște oglinzi care se reflectă una într-alta la infinit. Ploaia spală neobosită murdăriile lumii. Se împotrivește celeilalte morți și tot ce se stinge jos te dă pradă pierzaniei tale de foc. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Tu erai atât de luminos, călătorule! Tu, cu răsăritul în spate. Dar ajunge un cuvânt și totul se poate împietri, iar tu vei rămâne cavalerul rătăcitor care nu-și poate alege și nici atinge dragonul. Am văzut generații de sclavi ai obișnuinței și datoriei intrând mânioși în acest pământ imposibil pe care-l călcăm. Toți mi-au vorbit deodată, alte mii de voci mau năpădit. Ei au adunat toate cuvintele care fuseseră excluse și au stins toate vocile pe care oamenii le-au pierdut. Suntem afoni. Ei vorbesc o altă limbă și e inutil să încercăm a-i înțelege. Cine să legene sufletul când durerile sunt mute și salvările de prisos? Cine să asculte, peste cacofoniile morale, religioase, politice și filozofice, strigătul omului care își afirmă existența gregară? Aș dori să supraviețuiesc indiferenței cu detașarea unui zeu dar știu că voi continua călătoria mea furtunoasă, tot mai apropiată de teroare (fiindcă adevărul de asemenea e teroare), deprimată și totuși curajoasă, cu îndoielnica rectitudine a disperării controlabile. Simt. Nu simt. Inima mea, această piatră care apasă în mine. Sensul unor amintiri ar trebui să-i rămână străin. Dar cine vrea să ucidă memoria? Arbori neliniștiți se culcă în iarbă înainte ca eu să fii învățat misterele simple cum ar fi să mă trezesc dintr-o dată și fără sens la viață, viață pe fragmente ori așteptând trecerea timpului. Timpul care ne macină. Alergăm spre o insulă pierdută cu oameni, plante, păsări și praf. Noi înșine centrul unor explozii de vârtejuri de praf. Celulele creierului se dezintegrează, doar plantele, păsările și sentimentele persistă în fiecare atom nemuritor ca praful. Dar cine vrea să ucidă memoria? Vom rămâne rezemați de-o anume speranță. * Grămezi de zgură, planoare cu aripi de hârtie în cădere, materie învinsă care se acoperă cu mușchi și murdării iar deasupra fluturi cenușii care își opresc și își reiau rotirea străbătând întunericul nopților. Auzi cum flașneta timpului macină kilometri, kilometri de viață, carne și spirit. Oamenii, necunoscuți între ei, trec într-una pe sub un cer veșnic noros, pe drum spre o cetate fără porți și cu felinare stinse. În zadar pregătim așteptarea, cetatea e o capcană și când străbați îndelung drumul te tot gândești cum poți să mai exiști. Viața-i un gheizer. Plămânii mei nu pot trăi fără aer! Cât de aievea sunt când desfășor drumuri, gânduri și cât împart averi de nori și valuri. Printre vâltori spre trupul tău, un leagăn mă leagănă peste mări, fără repaos, atlantice respiră viu în cabluri și sfâșie în dinți de sare un adevăr supus însingurării. Testoase mari, lucioase, duc în spate 81

POESIS

tăceri ce pot sufoca lumina surdă-a lunii, suindu-se pe țărmul unde, inviolabil, în vinul vechi al verii noastre, lumea-și îneacă pietroasele mulțimi ale plodirii sale. Rămânem muți, nici strigăte, nici săbii nu vor închide pașii nostri-n lujeri, cornișe de narcise ori bujori, ci-n văzul șoimului îi urcă atunci când ochiul său preschimbă-n sânge tihna zăpezilor din cerul crăpat, pustiu și fără sori. Risipitorul meu de insule și revărsări de ape, am căutat în tine setea să mi-o sting ca-ntr-un tăiș necruțător și alb. * Cum calc și eu așa printre murmurele miezului de noapte, prin păduri unde înflorește cenușa, mă trezesc gândindu-mă că ceea ce facem de-a lungul unei zile, ba mulți dintre noi, de-a lungul unei vieți, este să înălțăm, piatră cu piatră, incintă neagră singurătății noastre. Iubirea, durerea, truda, perfidia curg grele iar tu, ori îți apleci gâtul ori cuțitul îți ajunge la os. N-am văzut încă toate fețele schimbătoare și nu am cunoscut îndeajuns pe cei care au desfăcut fructul de copac și-l vând la piață. Tu, Călătorule, lasă-mă să pun palmele pe pleoapele tale pentru a nu mai vedea desimea umbrelor lungi și profunde. Te ghicesc și te pipăi cu vârful degetelor mele înghețate și simt dintr-o dată o văpaie dar anotimpul focului încă nu-i deschis. Armele albe, lăn-

ciile de aur sunt pregătite pentru lupte letale iar pândarii și-au aprins felinarele. Vârful inimii se retrage spre ținta sa. Rădăcinile fluide se topesc în împletituri negre de sânge vechi, uscat. Somnul atrage reptile cu pielea albă și bogată care doar în beznă pot să se vadă. Poate e un truc panoramic, un crâmpei de vis rău ori secvențe ale unor nopți tulburi în care cineva își bate joc de scheletul unei bucurii care moare. Viitorul vine și șterge ceea ce prezentul ți-a dat. Eu visez să plec de aici așa cum pleacă păsările călătoare luând furtunile în piept și asemeni lor îmi este urât să-mi fie cineva stăpân. Inima mea e o pasăre obosită care s-a așezat pe pragul morții și le spune trecătorilor cât de deșartă e speranța. Dar amurgul va fi liber. * umbrele s-au umbrit culorile s-au șters nu știu dacă sufletul are margini nu știu dacă poți să respiri fără să te dilați cuvintele sunt diforme ne așteaptă la colțul nopții gloanțe lovindu-se de pavajul uscat eu sunt acolo fără a încerca să mă apăr umbrele s-au umbrit culorile s-au șters nu știu dacă sufletul este cuprinzător nu știu dacă se desface în bucăți și pe cele bune le ardem una câte una eu sunt acolo fără a încerca să mă apăr.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Adelina CONSTANTIN

IUBIRE DE STICLĂ Nu mai scrii

Deșert

citești obosit printre stropii din geam tot mai înalte ziduri cresc te faci mic șuvoiul de apă te poartă spre mare rafale cascade stânci te izbesc la atingerea-ți timidă nimeni nu vibrează te privești extraterestru în oglindă sau rătăcit printre igluri cal fără căpăstru

caravana gândului înaintează încet în drum litere moarte prăfuite merg spre absurd mă desprind ușor fără călăuză pornesc spre izvorul izvoarelor unde litera-i pură nebronzată și umple spiritul

Iubire de sticlă oglinda imperfectă a subsolului ne-arată iubirea perfectă zaruri măsluite de mintea defectă ne sortesc întunericului... pâlpâiri firave se zbat în vene până la apus Cotidian vs. Metaforă fierbinte lava curge arde pădurea iarba florile mașina banii facturile blugii de firmă biroul la care lucrezi toate-s cenușă privești necenzurată nuditatea fantomă răvășită -ntre resturi o cheie franceză fumegând munți de pet-uri paiete-ndoliate rămășițe umane fără aripi un telefon îl cureți cu grijă surprinzător funcționează a rămas la portretul unei păsări BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Viața fără vis omul din beton nonculoare acceleratul gândului șuieră-n drum spre nicăieri fără prejudecăți divină scânteia la iveală de-o scoatem toporaș dansează vesel viitorul - oameni cu picioare și aripi zboară spre cerul cu licurici metropole inundate de orhidee privighetori fără măști călătoresc între suflete fulgerul nu ucide sărută pământul cer clapele susură imnul universal ce se-nalță-n poeme-artificii/dans de flăcări Artă poetică toți suntem frunze în copacul lumesc doar nervurile ne deosebesc da știu că uneori scriu fără să scriu transa și tehnica - ulei și apă gândurile-mi pâine nedospită ascultă luna - liniște plăcută șarpele sâsâie limbi de foc și de roze pălește cotidianul zâmbet amar înspumată plouă marea turbată sub jetul de apă frecate bine cu vălușul de sârmă visurile sclipesc

POESIS

Bunicului meu mă privești blând dar distant din depărtări neștiute derulez banda vieții caut copilăria veșnică miros de murături și țuică fiartă cozonaci în cuptor zâmbind mă arunci în zăpadă fior rece mă poartă-n tranșee deasupra capului zboară obuze simțirea-i pătrunsă de schije întuneric... stele verzi pe cer un nou răsărit... am învățat deja alfabetul cu tine vreau să citesc ziarul Cronica Neagră din Adevărul mă ține captivă prea mult din Cutia Pandorei zboară prin lume fior rece mă trezește canicula fabulez bunicu-i pe metereze.

ploaia și pământul nasc fire de iarbă timpul mărturisirii aduce iluzie de basm peste umilul cotidian trecătorii mașina fără șofer. Izvorul poeziei lume paralelă suprapusă peste cotidian dimensiune mirific fotografiată de poetul - creatură cu aripi de cuvinte ce fâlfâie-n vânt și ne îmbălsămează ființa

Răsărit din zăpadă spectator la jocul fulgilor în brațe de bunic așteptarea Moșului pâlpâie portocaliu în sobă miros îmbietor de cornulețe cu gem și gogoși hrănesc poveștile din război ale bunicului vine primăvara... ce-or fi sunetele astea ciudate: A, B, C, D,... litere, cuvinte, carnețel cusut cu poezie încet încet rimele se desprind și se așază ușor peste frunze iarbă lume basmul se continuă pe ulița copilăriei prin aventurile zeilor olimpieni alături de zâne și prinți balauri și zmei dar oarecum singur pe lume naufragiat prin insule de ieri și de azi deja adolescent miop trăiește suspendat între lumi Novalis vis fecund realul relativ vraja se rupe tânărul pășește orb în viață încleștat în ciment cu fața spre cer haina de cuvinte-a agățat-o-n cui și s-a transformat în umbră

Cotidian azi citesc irizările dimineții crude poem deschis din biblioteca lumii aleatoriu ales blocat în trecut magic trenul prezentului șuieră... înecăcios fum respir nostalgic dimineață crudă viață crudă prăjită până la apus dar nepătrunsă soarele soarbe apa mării stinge fierbințeala-i moartea luminii lumea visului proiectează bucăți de viață în neant cântecul nopții-n surdină așterne liniștea peste mormânt până când dimineața îngrijitorul deschide cuștile ne hrănește din drogul rutinei cu câte-o halcă.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Nicoleta CRĂETE

tot ce nu poți să spui locuiește în afara ta dansul negru al memoriei tot ce nu poți să spui locuiește în afara ta ca ghilotina așteptând la colț un semnal ca să cadă peste primul cuvânt declanșat de mecanismul incert al memoriei în fiecare dimineață șarpele negru îmi rescrie pe piele același poem unduindu-se lin în jurul taliei nimic mai senzual decât dansul nerostit al ororilor îmi voi arde tăcerile fotografii roase de timp copilul va râde

între o mână adormită și soarele care urma să ne izbească în față binecuvântată fie închisoarea care a răsărit în acest fruct zemos injectat cu toate cadavrele zilei a șaptea când ei mi-au șoptit că doar nemișcarea mă va ține în viață dincolo de porțile lumii mai există o lume unde am adormit dar ei vor rămâne aceiași mereu cei care au privit un sâmbure fără să îl poată vedea schimbându-se la față

schemă bizară e timpul să murim l-ai închis în casa păpușilor cu sânge cu tot purtase prea multe războaie doborâse toți clovnii în fuga lui pe scara incendiului e o schemă bizară înghite doar răul din casa ce respiră cu sânge de clovni și o sfoară dacă e să scrii poezie lasă-te legată la mâini străine îți vor căuta printre organe cuvintele cele mai potrivite de spus la moartea ta să nu plângi știi bine că țipetele de durere sunt toate la fel iar poezia nu se scrie sub anestezie se făcea că noaptea își despletise părul amorțit de animale oarbe peste mâna mea dreaptă o panică albă și fină a curs cu precizie de tăietură cât să cred că pot bifa locul de unde începe moartea să crească când m-am trezit erai lângă mine măsurai distanța rămasă BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

de prea mult frig noaptea s-a învelit cu ultima zi a mortului în casă a încălțat poemele fără mâini ale gropii din care răsărea în stoluri de rugină iarba am încercat să locuim dezechilibrul dar pe noi ne locuia o oboseală stranie a frigului în care ne-am născut prea morți ultima religie în pulsul meu un animal sălbatic își face noduri și țipă unde să mă mai duc la capătul omului nimicul nu mai cere pâine mi-au spus că durerea mea e greșită dar eu am privit spaima în ochi și i-am aflat punctul g lumea e un vârf de cuțit în care mă arunc e prețul ultimei iluzii 85

POESIS

la capătul lumii cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii ca bătăile inimii

tu să nu plângi ce rost ar mai avea acum când toate s-au schimbat între ele iar țipătul s-a despărțit de trupul care a scris cel mai frumos poem starea de zid

am întrebat-o pe femeia care locuiește în miezul erorii unde a pus lampa cu gaz a bunicii ca să pot citi mâinile mi-a spus că omul ia culoarea pământului în ultima clipă apa izbește vârful lumii până când o auzi cum respiră pe plajă am lăsat un cimitir de poeme în urmele trupului tău peste trupul meu bătea vântul și îmi așeza amintirile în formă de cruce e țipătul păsării care planează deasupra soarele luminează mai tare ca moartea străbunicii la unsprezece ani are gust de ochi încâlciți dar

intraseră cu bisturie hoituri ace de cusut prin găuri de vierme abia șoptite spații croșetate absențe pliuri în apele lunii și urme se auzea mecanismul abrupt de clișee ca o armată de sâmburi prin zid bătrânii conturau fluturi din zaruri moi coceau lumină noaptea e o spumă ce curge cu straturi ca și cum ar vrea să găsească răspunsul pe loc ieșiseră și ieșind tăiau realitatea în două

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

SECRETELE MACILOR LEGĂMÂNTUL PLOII Scufundă-mă-n cuvinte ca-n legământul ploii să-mi spăl sufletul stârnit cu ultima aversă. Roadele tale să mă prindă-n jarul vieţii, precum genele soarelui scot în larg bucuria căldurii. STROPI Desculțe, Tălpile noastre Tulbură Pleoapele macilor. Îndrăgostite, Sărută clipa de taină, Colorând Îmbrățișarea zorilor. Tălpile noastre, Stropi în Secretele macilor.

Aprinde-mă-n noapte, iubite, Acum şi mereu! CE SĂ-ŢI MAI SPUN? Că trece ora ca şi clipa Când sunt cu tine? Că ai sădit mii de tulpini Ce cresc în mine? Că simt în vorba-ţi Un ecou gândului meu? Că mă-nfăşoară-n catifea privirea ta? Că în afară de a ta iubire, Nu am nimic, Nu sunt nimic, Decât zadarnică simţire! Ce să-ţi mai spun? Când mă atingi Eşti adiere de petală Mai preţioasă decât Însăşi floarea.

VÂNTUL ALBASTRU

Cu tine Am atins cerul!

Auzindu-se numai pe sine, Inima mea s-a crezut piatră.

Căzând vreodată Din paradis, Voi şti că i-am gustat culoarea!

A modelat izvoare de lacrimi Şi a gonit prin scrumul peceţilor, Până la capătul lumii...

SĂRUTUL

Apoi s-a rostogolit În cea mai frumoasă trecere A vântului albastru. STOL DE COCORI Aprinde-mă-n noapte, iubite, Şi poartă-mă-n cuib de jăratec, Pe deal, când salcâmii dau umbre, Şi foşnet molatec. Aprinde-mă! Hai pe coline, Să smulgem piane din noi! Un stol de cocori în lumină Vom fi amândoi! Departe de ochii mulţimii Cu-arome de flori curcubeu, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

În podul palmei cuprind Sărutul de sub vâsc! M-aprind! Lumina Începutului O chem, Din ochiul verde Rămas acolo, sus... Şi vâscul se transformă-n Vultur, Mă poartă pe culmi, Înfrigurată De amintirea Strânsă-n Carnea parfumată De sărutul tău.

POESIS

Adela EFRIM

lumi paralele tăcerea ca un rasol pregătit în fugă

am să plec de fiecare dată

de mâine voi tăcea ca un pește pe care îl crestezi când el încă mai mișcă în mâinile tale nimeni nu va sta în loc de tăcerea ta cuvintele vor curge printre degete ca un sânge cald și va încălzi pământul cu un grad în plus vântul va șuiera surd în ultima zbatere a peștelui servit la cina cu mulți invitați veniți la festin ei nu vor știi că au înghițit o tăcere ca un rasol pregătit în fugă

când nu mă mai regăsesc muzica violoncelul impetuos și grav dintr-un hangar la marginea câmpului pare absurdul urzelii ce mă înfășoară încet dar sigur sunt femeia din cămașă de forță încrezătoare în propria-i schimbare privesc fără țintă golul mă recunoaște mă dezleagă la mâini și mă leagă la ochi tu citești despre femeia cu nouă degete în ziarul de dimineață cu litere de o șchioapă

semn de carte

frunza

ochiul meu stâng s-a mutat în ochiul meu drept privesc aceeași ceață nu mai înțeleg liniștea oamenilor, țipă în mine ca un șuierat al trenului ce trece printr-o haltă părăsită și își vede de drum. cum și noi, un drum ce uneori e indecis, împotmolit la schimbarea macazului. mecanicii bat în roțile ruginite de odinioară, îi privesc prin geamul ce încadrează cerul, ca într-o fotografie înrămată. poartă amprentele mâinilor ce au știut să mângâie, îndepărtez pâcla cu dosul mânecii, să pot vedea câmpul alb, înghețat. duc povestea lor zi de zi, odată cu povestea mea cea care își caută liniștea odată cu liniștea lor. nimeni nu mai țipă, totul se sfârșește într-un alt décor mereu într-un alt decor. trecutul mă privește suspicios ceața ta pășește la braț pe lângă mine fâșii din ochi rămân semn de carte

ajunsă la marginea străzii nu se gândea la nimic se așeză pe un trotuar lăturalnic întunecos și rece cu sârmă ghimpată își înfășură trupul de teamă să nu simtă nicio atingere din afară ce ar face-o să vibreze din nou reuși să își țină capul cu mâinile își dorea să fie frunză să o calce în picioare trecătorii grăbiți să se transforme apoi în pământ de flori din care să răsară brândușe, ghiocei, viorele într-o grădină înconjurată cu sârmă ghimpată stranie dorință a unei florărese ce trăise o viață din flori de primăvară vândute la colț de stradă iar acum își dorea să fie frunză atât doar o frunză

omul ce fumează pipă am împrumutat vocea omului ce fumează pipă de acum glasul meu va fi aspru cuvintele vor suna impozant mă voi face auzită chiar și când voi tăcea grav în rotocoale îmi voi pierde identitatea de dragul bărbatului din fața mea ce fumează pipă într-un vagon second-hand al unui tren ce cară voci dominante într-o lume care nu îmi mai aparține oricum

lumi paralele cu un clește de rufe îmi prind trupul răsfrânt peste o frânghie bine întinsă între lumi paralele cu fruntea ating pământul ridurile mele sunt șanțuri prin care trece ploaia mâine voi fi copacul înflorit din mijlocul drumului limonagiul este bărbatul din viața mea ce îmi vinde praf de sare de lămâie dizolvat în apă de la robinet pe post de limonadă. cu frunze de mentă sălbatică ce plutesc într-un incest acceptat de cuburile de gheață limonagiul taie lămâile în felii subțiri în fiecare zi pentru o altă femeie BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Gela ENEA

o mie de brațe *** priveam pe geam lumina cum se înfășura pe crengi când a urcat trenul încetinise poate chiar se oprise cât să treacă prin tâmpla unui greier nu am știut de prima dată cine este s-a așezat alături m-am strâns în mine să n-o ating/ apoi au început să curgă din ea ca printr-un cep tot felul de oameni bătrâni și tineri femei borțoase/ ori femei cu prunci în brațe călugărițe sau curve soldați sau ostatici fiecare își căuta locul am vrut să cobor o mie de brațe m-au tras înapoi am vrut să-mi arunc bagajul pe fereastră o mie de brațe l-au prins privirea ei căzuse pe mine o mie de ochi mă ardeau ea nu spunea nimic voia să mă nască și eu nu altăzi... și n-am șters praful de pe cea de ieri (din jurnalul unei fete bătrâne) să învăț cum se sărută o absență: întâi sfios pe urmă tot mai zgomotos și temerar cum un recrut își mângâie prima mitralieră adevărată să mă eliberez de john (pe care-l port în minte) cuiul pus piedică inimii never: sugiucurile din prăvălia cu amintiri număratul oilor negre pe pajiștea insomniilor tvr-ul cultural cu același Un chienandalou

cade trupul ca un perete de beton din cârligul unei macarale sufletul îl caută o vreme printre dărâmături dragostea e glob de cristal: te vezi pe fragmente până scapă pe jos mă gândesc mereu că nu am cui să-i fac un copil ori să-i spun noapte bună pui sos țipătul lovește fereastra înnegrește geamurile tu scrii pe funinginea lor cine ești? bețivul care sparge ultima sticlă plină fumătorul care nu-și face poștă chiștocul cules de pe drum oceanul epavelor pline de comori printre coaste jilave deschide-mi! mi-am legat cămașa de stâlp: de-aici cum să plec uite vipia tolănită între dale se-ntoarce pe partea cealaltă îmi suflă în ceafă deșert numai am memorie trecut viitor doar un cadran ce vulcanizează clipa deschide-mi! mă împuținez la fiecare strigăt se lărgește cămașa pe sub pânză o rază-și ascute lumina în pieptul meu îmi crapă inima nisipul urcă prin vene capătă consistență de piatră deschide-mi!

bărbații ce cred despre mine că sunt o bibliotecă/ de sex infirmitate previzibilă dar bănuiesc măcar câmpul minat al războaielor cu ușa închisă/ cu perdelele trase eu/ palpându-mi sânii/ coapsele limba – moluscă în jurul degetului arătător

în curând voi fi o statuie a bețivului care-a spart ultima sticlă plină a fumătorului care nu-și face poștă chiștocul adunat de pe străzi

paradigma oricărei crime încape în plonjonul singurătății

despre moarte și corcoduș

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

nu voi mai putea să strig

POESIS

moartea nu este o erezie dacă s-ar pricepe la oameni acuzațiile la adresa ei n-ar curge gârlă să-i spunem codificat vidanjorul s-o decădem din grad să-i facem fente la patru ani dulfa cățeaua noastră mi-a înfipt colții în obrazul drept cu sângele ăla am hrănit prima oară moartea mi s-a părut că aud aplauze aplauzele sunt punți de aer pe care alunecăm în conștiința colectivă să nu stai prea aproape de câini m-a certat mama fluturând un bandaj mă cred buricul pământului îi răspund acum când nu mai poate să mă audă sau doar buric mă cred unul pe jumătate deschis să intre aer niciodată nu mi-a ajuns aerul pe sub ceața ochelarilor de cinci dioptrii în tangajul minimalismului mă sufoc dacă pământul ar avea într-adevăr un buric oare câte cârtițe ar putea să intre deodată prin el psaltire pe întuneric tocmită și dacă buricul ar fi numai un orificiu obturat de unde greața de-atâta cultură sub lupă pe dulfa am îngropat-o la rădăcina corcodușului anul ăsta va fi țuica mai bună că toate s-au copt raționez în derâdere față de kant și mă uit la corcoduș cu alți ochi tandra melodie a unui cor de eunuci fata de la mansarda blocului citește romane de sanda brown îndoaie pagina propriei vieți să țină minte unde-a rămas între bancuri de pești respirația prinde miros de apă stătută fata se dă cu armani și mai parcurge un paragraf bălăceala în stări erotice albește pielea face tenul catifelat peste câțiva ani fata va deveni prea fericita prea cuvioasa prea... va curăța peștii de solzi cu ochii din când în când o zeamă transparentă îi va curge pe canturile obrazului eu atâta vreau să îndes în pieptul acestui poem și viață și moarte însoțind tandra melodie a unui cor de eunuci efendi dispersie în silueta unei melancolii de marți am tras ușa după mine realitatea a rămas afară

corporalizată în intemperiile momentului: scumpirea carburanților cozile de la pașapoarte adn-ul teroriștilor din decembrie ’89 puah! lumea are miros de varză acră și gustul inconfundabil al ruginii pe oasele sortite hibernării credeți că nu știu ce spun credeți ce vreți eu aici și realitatea dincolo în călduri/ latră nerușinata la dumnezeu de parcă el ar fi dulăul potrivit s-o muște de fese nu sunt eretică dar îmi place să fac puțină curățenie după ce nu mă vede nimeni după filonul deznădejdii subțire strălucitor ca aurul electrizează buricele degetelor torțe de unde se prelinge vâscoasă lumina celor trei ceasuri rele ale zilei de marți e marți pe wall -street de pildă a murit singura pasăre care știa să cânte în toate limbile/ mai mare bucuria pentru administratorii rețelelor de socializare asta spun jurnalele evenimentul ar fi trecut neobservat / dacă un X5 n-ar fi derapat din cauza leșului său și n-ar fi intrat într-un stâlp șoferul cu mănuși albe nu și-ar fi distrus atlanticul de la mâna stângă dau cu aspiratorul fac zgomot trăiesc dubito ergo cogito cogito ergo sum mai dă-i încolo și pe filozofi definițiile cad greu la stomac se înfig ca niște ace în pereții lui o să fac ulcer rumeg prea mult idei compilate/ deși port în mine atâta văzduh de pe o zi pe alta mă mișc tot mai greu realitatea a-nvățat să se strecoare pe sub ușă miloaga eu trag de furtunul aspiratorului de parcă ar fi un cordon ombilical învinețind aerul trag cu putere carcasa lucioasă a acestei libelule electrice se cască tocmai când sacul dinăuntru e plin holbează-te zic la ce-ai agonisit pe ziua de azi

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Gabriela ENESCU

QUANDO L'AMORE DIVENTA POESIA Quando l'amore diventa poesia

The things you are to me

Iubește-mă așa cum arcușul mângâie vioara, Cum pasărea își caută puiul prin bezna nopții. Iubește-mă până când luna cade-n ape Până când, uitându-te în zare, vezi ceața ce acoperă tăcută, marea.

Dacă timpul îmi va cere să șterg urma pașilor tăi Voi acoperi soarele cu mâinile mele! Voi opri râurile în drumul lor spre revărsare! Voi ascunde munții sub mările adânci! Voi culege stelele și mi le voi așeza în păr Ca să mă poți vedea ușor din negre depărtări.

Iubește-mă prin fân cosit și case părăsite, Prin munți și ploi, prin nori și prin senin! Iubește-mă până la mine și du-mă de mână lângă tine... Privește-n ochii mei căprui cum soarele-n amiază strălucește Apoi iubește-mă până când luna nu se mai poate agăța la geam. Caută-mă în gândurile tale și mă vei găsi mireasă cu păr de abanos uscat. Uită-mă ca să-ți amintești cu dor de mine! Leagănă-mă-n brațe de poveste și sărută-mă prin vise. Arată-mi țărmul dintr-o sută de vapoare Plimbă-mă prin tine și aruncã-mă apoi în mare Sã pot să merg din nou, spre cele-o sută de vapoare... Urcă-mă la cer și uită-mă prin stele Regăsește-mă apoi cu ochii-nchiși prin ele. Cum poți să nu mă recunoști când iubirea mea devine poezie? Uită-te la soare și vei vedea că are chipul meu! Uită-te la mare și vei adormi cu primul sunet al valului ce ți se va arăta din zare. Visează-mă cum voalul ce-mi acoperă chipul așteaptă să fie ridicat! Promite-mi că visul mi-l vei dărui la fiecare licărire-a dimineții, Îl voi ascunde de raze și de dulci sclipiri și Îl voi așeza la umbra copacului bătrân ce ne va aștepta în primăvara care va urma iubirii tale... Iar eu, așa cum ziua mă cunoaște, îl voi apăra cu un sărut de vântul crud! Citește-mi, crai din răsărit, până la capătul zorilor și înapoi prin toamna cea târzie, Până când iubirea mea, prin ochii tăi, devine poezie! BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Voi spune lunii că noaptea n-o va vrea De tu, spre mine, să vii nu te-o lăsa. Voi pune lacăt pădurilor din vreme De nu vor vrea mereu la tine să mă cheme. Voi strânge toată marea în palma mea deschisă De nu-mi va spune iar că ție-ți sunt promisă. Voi pune focul să ardă pân’ la nori De nu-ți va arăta-n cenușă doi ochi scânteietori. Voi pune tunetul să fulgere pământul De nu te va lăsa a-mi auzi iar cântul. Voi destupa adâncul și îl voi ridica De nu o vrea mereu în brațe-mi a te lăsa. Voi adormi visarea și-apoi o voi trezi De tu cărări vei face, spre mine ca să vii Iar pașii tăi neșterși de uitare și de timp Mă vor curta prin suflet în orice anotimp. Nu ți-am spus Nu ți-am spus că vântul arde și că soarele îngheață Dacă tu îmi vei fi umbră după ploaia cea răzleață? Nu ți-am spus că luna cade și că geamul te strivește Dacă-ncerci să îl închizi, te mai miri că te lovește? Nu ți-am spus că marea-i seacă de adâncuri și visare Dacă tot ce ții în tine e absint mustit în sare? Nu ți-am spus că eu sunt una printre gândurile-ți negre Dacă eu le luminez...e că vreau s-ajung la ele! Nu ți-am spus că nu ascult nici de ură, nici de drame Dacă tu-mi diseci ființa și mi-o scrii în melodrame... Nu ți-am spus că eu iubesc doar miracolul din cer Și că tot ce tu adori eu nu pot să-ți mai ofer? Nu ți-am spus că mierla cântă doar să-și cheme veșnic puii Pân’ ce viața ce le-a dat-o, ea le-o va lăsa la rându-i? Nu ți-am spus că adorarea poate naște mari blesteme Ce se-ascund în albe perne dar în zori mor în poeme? Nu ți-am spus… 91

POESIS

Geo GALETARU

POEME AMINTIȚI-VĂ Cândva voi trece strada Cândva voi fi o ființă ascultătoare Amintiți-vă Ziua aceea când pietrele cădeau Pe partea cealaltă a sufletului Splendoarea ucisă ca o gâză umilă Amintiți-vă Apa Cuvântul Cenușa Cândva mă voi întoarce Cândva chipul meu Va rămâne cu mine MAI APROAPE DE TINE Niciodată n-am fost mai aproape de tine Niciodată nu ți-am simțit ca acum Respirația frenetică pe obrazul bântuit de iarnă Și vine un timp Al colinelor reci Al uzurpării de sine Când caut cu disperare pasărea pe cerul inexistent Când dau la o parte șuvița albastră a zilei Cu mâini care nu mai știu decât alfabetul singurătății Niciodată n-am fost mai aproape de tine Te contemplu ca pe o floare a dezastrului Arunc cheia în urmă și alerg În brațele tale care mă sufocă în vis ÎNTR-O DOARĂ În camera aceea Nu se-ntâmplă nimic Au venit alții Au înfipt steagul Apoi au plecat Noi am rămas Să numărăm Obiectele neconsolate Asta e bine Asta nu Rănile se aud de la distanță Într-o doară Frica ne culcă În același trup 92

ATUNCI NICIODATĂ Când vei ajunge acasă Când vei fi Cel care se așează în fotoliu și visează continente albe Acolo un munte își contemplă chipul în inima ta Vei învăța să numeri să plângi să supraviețuiești Ca și când lacrima ar fi un cifru tăcut Ca și când gesturile s-ar ascunde în arbori Când vei ajunge acasă Când vei iubi zidul și arma de dincolo de zid Când vei râde într-o zi sub norii impudici Atunci Atunci Niciodată ȘI TOATE CELELALTE La marginea realității Unde țipătul este Un ecou de privighetoare Cu fața spre viitor Așa arată Condamnările în pripă Extazele cu iz de Sacrificiu inutil Micile perversități Ale clipei Când destinul pare Un nufăr orbitor Deasupra bălților stătute Inclemența zodiei și Toate celelalte Artificii care graseiază În metafizica imposturii FRATELE MEU ÎNȚELEGE Am spus cuvinte Am reușit să înving o zi și încă o zi Pe acoperișuri o ființă victorioasă Un abur în interstițiile flămânde Flori de cireș flori de cireș Anticamere sub palma fierbinte a somnului Am spus cuvinte A căzut zăpada a murit o silabă în zori Cine știe Fratele meu înțelege Degetele lui cresc în vis ca utopiile

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

NU SE AUDE NIMIC

UNEORI

Nu se aude nimic Cel care vorbește Știe măsura tăcerii Își pune timpanul pe porțile invincibile El m-a adus aici Într-o seară ploioasă Să mărturisesc să agăț gloria în cui Eram vinovat Ah ce rumeguș în intemperiile ce se pregăteau Deasupra noastră Chemați-l pe cel ce ignoră iernile blânde Duceți-l în triumf Spre întâmplările lui minunate

Exersăm Ne definesc ritmurile cardiace Diminețile sub un clopot de sticlă

ȘI UMBRA

Vecinii au nevoie de hrană Uneori ne incomodează cu o moarte din greșeală

Crește în noi O asceză nevindecată

Respirația Fulgerul care trece prin corp În seara când se rupe echilibrul Ascundem Bucăți de gheață sub piele Mimăm exactitatea de azimut a ororii Definițiile se strecoară sub pleoape Ca niște păsări de pradă

O NOUĂ GRAMATICĂ

Mere roșii Mere roșii Sângele tău e o pasăre care și-a uitat cuibul

Acesta e cuvântul magic Cu care deschizi corpurile înecaților Ia-l și du-l mai departe Pe străzile fără stăpân fără dragoste

Proptim pereții Cu respirațiile noastre subțiri Să nu se audă Ecoul de dincolo

Vei întâlni umbre ca niște mici continente albastre Litere pentru ploile care ies din pământ Asemenea degetelor ademenite de iarnă

Până la următoarea întâmplare Ne pierdem mâinile Și umbra Știința de a rămâne singuri PRIVIREA SE SPRIJINĂ ÎN NOI Am vorbit Iarba a tăcut în locurile joase Am văzut o casă fără ferestre O apă peste care creșteau copaci albaștri Era bine Întunericul zbura și inima nu era acolo Te-am întrebat unde se duc păpădiile Mi-ai răspuns: copilul își caută rănile Ei fug dar cine îi mai ascultă Când aerul se-ntoarce în aripi Și cântă Privirea se sprijină în noi Și nu trece mai departe

O nouă gramatică a freneziilor de ieri Arsura unui viitor bântuit de întuneric Toate vor fi semne și te vor iubi Te vor adulmeca în zori Trebuie să știi ce să faci ce să spui Silabele vor veni peste tine ca fluturii CINEVA CADE Nu se poate Pe malul acela vin păsările Vin animalele tale blânde Un refugiu din calea celor ce pierd Cineva cade și se face tăcere Nu mai caut legile care mă salvează Voi învăța să număr silabele unui trecut prosper Dincolo e un coridor cu mere roșii Dincolo e sunetul din care se adapă singurătatea Nu se poate Frigul răstoarnă pereții Memoria trece Cu ultima stea

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

DUMITRU ICHIM

PSALMI PSALM DE PRIMENIRE Împărtășesc cu vântul, în vesel salt, ciulinii. Un greier dă s-adoarmă citind Garcia Lorca. Băui Fără-Hotarul, trei nopți, cu beduinii... Muierile prin corturi cârpesc cu aur smiorca, Dau lustru cataramei, străluciul de căpestre. Pe unde-i hanul nopții, nu-mi întrebați simunul? Nisipurile roșii cer os domnesc din zestre, Din cămilari, oglinzii nu i-a rămas niciunul. Mă-ntorc s-aduc tezaur apusului, și totuși... Harapule, pur sânge, înhață-mi din jăratic! M-așteaptă Riga-Verde având în stemă lotuși, Când cel mai rău din drumuri, mi-e sub belciug ostatic Sonetului... Prințesă, năstrapă de absint Salcâmilor, bea-mi floarea pădurii de argint! PSALMUL ADÂNCILOR TRISTEȚI De unde-atâtea nume tristeților să pun; Pe toate le cuprinde, nu-s ochii tăi de-ajuns? Dă-i freamătului șoapta când înflorește-un prun, Pe-aproape ni-i sărutul, cu pomul în răspuns. Tot peste mări, Grădina... Zvârliți, de mici, la doici! Hrăniți cu hăhăială, sugând din cocsacâzi, Să poți zdrobi sub talpă atâtea mii de scoici, Și-n fața perlei sacre, ca iepele să râzi. Tu nu vezi cum lumina tristeții din safir, Porți de altar deschide prin buzele zâmbind, Cum huma se subție prin spin de trandafir? Numai iubind ești rudă cu ieslea din colind, Că-i Taina ce te duce, nu roți de cauciuc, Spre-acel sărut ce arde sub noaptea unui nuc! PSALM GLUMEȚ REÎNCARNĂRII Cum ne presimte ramul, de-al inimii-i ungherul, Migdal din straiuri sfinte în răsărituri, lunii, Sfidând deopotrivă și moartea-i și echerul, Cu solzi de porțelanuri, subțiri ca ai minunii. 94

Această primăvară cu cârlionți și zveltă... Parcă-am mai fost odată, pe-un plaur, înflorirea, Că brațu-și amintește să te cuprindă-a deltă, Cum mă-ntrebai și-atuncea: Chiar nu știi ce-i Iubirea? Râdeam, privind descântec, prin ramuri, veverița, Și nu credeam venirii în nouă întrupare, Sprâncenele-având scrise ca toarse cu penița, Și-aceeași va fi setea ca-n prima sărutare... - N-ai șuguit lăutei, cu struna ei, înalta? De nu-mi vei da sărutul, mă voi ascunde-n alta! PSALMUL DUPĂ UROBOROS Profesori de chimie?! Mendeleevi iubirii, Pe tablă-ți scriu formula ce duce-n polihronii! Mai vine și un felcer - et voila - hormonii! Făcând din Uroboros - eternul revenirii Un șarpe prost, sugându-și din coada lui, deliciu. De ce-a ascuns Helada, că-i dragostei icoană? Nu-n puf de păpădii, ci-n perpetuum supliciu, Mușcând din tine însuți și fericit de rană. Ce poate fi frumosul, fără a-și fi durere? Nu-și poartă trandafirul a ghimpilor armură? Nu aurul se naște din sadica lui zgură, Cum mugurelui floarea-i cumplită sfâșiere? Apusu-aprinde-n flăcări întregul sânge-al mării, Din el îndrăgostiții beau setea însetării! PSALM PENTRU ASCUNS DE CHEIE De-ai ști că în Iubire e cifru-ascuns spre floare, N-ai asculta cum codrii cu glasul meu te cheamă? Afurisit nu-i spinul, ci flacăra-i ce doare, Când nu-ul se alintă, dar ochiul zice: Ia-mă! De ce-n loc de voroava ce seceră cu scrisul, Grai, mult prea-adânc, de arbori, de noi l-ascunde lutul? Cum mi-ai sări în brațe: A înflorit caisul! Și pân' la dumirire eu ți-aș prăda sărutul. Cu frică și credință-i iubirea mea, ca ramul Ce își apleacă-albinei cunoașterea-n aripă, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Că zboru-i sfânt, din care se bea epitalamul, Heraldic, scris ca focul din spaima de tulipă. Tu, chip și-asemănare ai pus în om, de-aceea La porți de rai închise, Iubirii i-ai dat cheia.

Și cum nemărginirea-Ți și-ascunde focu-n rouă? Sfârșind mă voi începe, dând morții izbăvire, De pe cătuși strângându-i averile ruginii. Migdali cerșesc prin mine eterna-Ți înflorire, Când apofatic piscul e vârful rădăcinii

PSALM SUB ARBORUL CATALPA Furându-i chiar și cupa, ce-a morții-a fost, băui! Dar minții se păruse, ca vulpii agurida, Că primii fragi din struguri nu-s ochilor oricui, Ci-ai dragostei ce-și calcă, prin flori de câmp, aspida. Când inima e-n flăcări, toarnă-i vecia-n vremi, Să simți cum frige iadul când îl semnezi cu talpa. Cel prim născut de criniști e cel ce ți-l blestemi, C-o dată e sărutul sub arborul catalpa: Minune primăverii din fluierul incas! Sărută-mă, c-ai ochii cu-otrăvi de nemurire! Izvoarelor luminii doar primul mi-ai rămas, Învolburând pe umeri a nopții despletire. Sărută-mă! Lăuta poți s-o-mprumuți lui Rumi, Vom fremăta frământul de la-nceputul lumii!

Înfipt prin noaptea humii ca nimeni să Te vadă, Doar inima-mi pe-acolo ca-n schit de codri toacă. Trei nopți, și tot pustiul mi l-ai făcut livadă, Dar cât a dus cămila, povara lui ''dar,dacă''?! În loc să-mi dai osânda din punctul din Scriptură, Mă-mbrățișezi, ca Iosif pe cei care-l vândură. PSALM ESHATOLOGIC Credința mută munții cu litera psaltirii, Speranța-i bună-n toate, ca sarea în merindă, Dar munți de sare-n boaba din lacrima iubirii, Ți-au înălțat Taborul, făcând din om oglindă. Adâncu-ntotdeauna dă vârfului povețe, Strălimpedele apei, văz nou aduce-n geană, Că-ndrăgostitul vede a raiului frumsețe, În spicul ce se-nclină spre-a strugurelui rană.

PSALMUL NETERMINAT LA INTERVIU Voi ține-n palmă iarba, până-mi va zice: ''Tată!'' Au nu e-n sâmbur strânsă a firii rădăcina? Dar cât voi fi al nopții, nu-mi iese la socoată, Că inima îmi fură din patimă lumina. Tămăduiesc cu slovă de mătrăgune rare, Că-mi beau ființei albul din lapte de cucută, Și lacrima, și-oceanul au gust ciudat de sare, Cum numa-ndrăgostiții îl simt, când se sărută,

Nu poți să crezi credinței și nici să speri nădejde, Vechi haine-s amândouă, ce bietul suflet poartă, Dar dragostea, ca ghindă, nu te-o trăda spre vrej de Cucernică-ncruntare, precum ''natura moartă''. E Cina nunții sacre, luminii fiți altare, Că Dumnezeu nevoie de acrituri nu are!

Din lutul cărnii, sarea de foc ce focu-și scurmă! Dacă-și va pierde gustul, nici de pietriș nu-i bună, Precum lui Lot, nevasta, când a privit în urmă, S-a transformat în stâlpul sărat, cioplit de lună. Cam ăsta-i interviu-n bodega de la gară: ''Cum vă doriți cafeaua?'', ''Ca ochii ei, amară!'' PSALM NEEUCLIDIAN Sfârșitul cu-nceputul în punct se întretaie, Deci nu poți să ai punctul de n-ar fi aste două. Cum poate fi Iubirea răcoare în văpaie,

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Kitchener, Ontario

POESIS

Andreea MAFTEI

HAIKU, TANKA, SENRYU Haiku frâie strunite – între coperți protector pământul tatei * trap printre pietre – prin găuri de șoareci luna dispare * alai de nuntă – pe coclauri ciulinii prind drumul casei * grâu în silozuri – împletirea măturii tot câștigul său * prin carne poema leoaica ce mușcă blând – poetul astăzi

*** ziduri lacustre – din valuri de lumină înmugurirea lebede ciocul lovind de lemnul unei luntre

Tanka

Senryu

cuptor pe lemne în fărâma bobului tot universul pe prispa casei norii spală tot praful vremii

cucuta-n floare – apucături de holtei la capăt de drum

*** la capăt de zi coloana infinitului încurcă norii în val zdrobind pământul cerul își cere jertfa

în pas cu timpul – pisica bălaie-n geam cătând la stele sfântul salvamar sânii ei toată marea învolburată

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Boris MEHR

CASA DE NEBUNI 1. Trăiește, nu șovăi, există înțelepți și la casa de nebuni... Nici faptele și nici gândurile altora nu ți se potrivesc. Nu există bucurie fără suferință, dar există suferință și atât. Totul trece numai tu rămâi același, deși crezi că te schimbi. Oricine se consideră nevinovat, dar nu este. Când cauți adevărul, leagă-te la ochi. În libertate nu există autoritate. Niciun cuvânt nu dă lapte și pâine. Când te rupi de realitate, trăiești un vis absolut, dar cine știe cum se termină? Adevărul absolut e mut și surd, degeaba strigi. Ce cale trebuie să alegem? Calea care duce undeva. Nu fi virtuos, te costă, dar și păcatul te costă. Învățătura nu face lumea mai bună, nici mai rea. Puterea este mereu împotriva omeniei. Când nu se mai înțelege nimic, vine un înțelept și spune ceva absurd. Cine spune că noi am ieșit din Evul Mediu? Unii nu au ieşit nici din Era primitivă. Visul săracului este de a deveni bogat, dar bogatul la ce visează? Matematica este singurul domeniu care nu cunoaște ura. Sinceritatea absolută poate duce la crimă. Consideră orice mișcare ca pe un exercițiu fizic. Și altele. 2. Fericirea în exces poate ucide, Ființa mea ignoră, desfide, Râd saltimbancii pe funii și cad, Lumea respiră intens, sacadat. Caut rețetele nemuririi, Ele-s ascunse sub trandafirii Din Grădina paradisiacă, Vino, iubito, vezi, moartea pleacă. 3. Din aripi se fac garduri, din garduri – iară aripi, Ne sprijinim de farduri, prieteni fiind cu Harry. În baniță pui stele, din stele verzi faci versuri, Ce poți să faci cu ele? Pruncul se naște-n dresuri. Nu lopăta cu linguri, dă furculițe celor Ce mâncă oameni singuri, pirați, bătrânii sailors. Țoiul e bun la Belu, când sapă unii groapa, Cine-i Isaac sau mielul? Ne-aleargă focul, apa. Ceaunul este unul, tigaia, puia-gaia, Dă-mi luna jos cu tunul și anul cu potaia.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

4. Regii m-au lăsat plecând, dar eu, dar noi? Toată noaptea am dărâmat imperii. Mânjit de glorie nu sunt și nu voi fi, E glodul mult prea gros, Aveam un prieten globeu, prietenul meu, E plină Biblia de prieteni, dar și de amante voinice, De va fi să mor, puneți alături un globeu, Capul râde, picioarele protestează, Robespierre a greșit, picioarele trebuiau ghilotinate, era mai elegant, Ne schimbăm, suntem aceiaşi, iar ne schimbăm, tot aia, Picioarele sunt de vină, Dumnezeu nu are picioare, De aceea este veșnic, cum de n-ați observat, Cine ar fi-ndrăznit să-l tragă pe Dumnezeu de picioare? Deschizi radioul, afli, Nietzsche, vecinul, e mort. Dincolo de viața asta, eram tot eu, visând că legănam Zece copii nefăcuți din prima noapte de dragoste. 5. O catedrală a mea La început am discutat cu Cehov, mi-a împrumutat niște idei, inteligent tipul, apoi am trecut la treabă, despre ce vorbim? Despre iubire, desigur. Despre elefanți bufanți, dacă vrei, Despre tine, cititorule, suveranul meu, Despre păunii ce suntem, știm să ne dăm maeștri, Dar penele cad pe rând, fără pană nu poți scrie, Apoi am început să ridic marea catedrală a sufletului meu, Acolo voi sta în următoarele sute de ani, Mă veți găsi, știu sigur, mi-a spus și infirmierul. 6. Tanti pe Mandi Ubi bene ibi tanti, Not tantra, curge sângele Mielului, de mii de ani el curge, noaptea, lama neagră umblă, un chip apare, amestec de cenușă cu nisip, lumea este un iepure mare, știm ce spunem, un iepure productiv, lipsește o pușcă de vânătoare, cu ea vom rezolva totul, nihil sine pușcă, am auzit că pe alte planete locuiesc viței de lapte, cu pene și aripi, voi, nu? Voi, nu? Ah, nu vă enervați, imediat aduc calmantele. Suntem singuri, cerem puțină prietenie, Puțină înțelegere, toleranță. Nu vă rușinați, Este adevărul adevărat. Altfel, totul devine crepuscular, Morbid, mortal. Ce cal alb plutește printre nori, Aveți grijă la copite, sunt de aur.

POESIS

Corina MONEA

intervenție chirurgicală și nocturnă pe viață zonă sterilă intervenția chirurgicală și nocturnă pe viață presupune prelevarea unei felii infinit de subțiri de către un univers pe două picioare și un microscop în loc de palmă. invariabil felia ajunge experiment pe cord deschis din care se extrag violent oameni, senzații, păduri, ce se găsește pe moment și în secțiunea respectivă. disecția continuă sonor, urlă a dumnezeu negăsit golul rămas, palma pătrunde științific în măruntaiele sângelui într-o analiză cu obiectivul mărit până în pântecul singurătății fiecărei celule. e bine, zona e sterilă, se poate introduce acum o moarte.

astfel, în nopți cu craniu comun nuntesc emisfere de dragoste, ivite dintr-un cerebral 69. în ceafa coridei cu ziua prescrisă, intră în cerc taurul efect al inevitabilului. trufia îi stălucește în corn, în copită amenință furia. om, animal, două morți cu timp inegal își caută, își pândesc, în dezechilibru de forță, șansa. el matador, unealta arenei (cauza sângelui, asasinul real), înfige sfârșit ascuțit în ceafa coridei. privirea taurului nu are trup, se scurge în nisip.

craniu comun vinderea yin-ului ești un cerebrum autoabandonat în mintea mea, geniu orfan care-și caută un loc-tată și o mamă-inimă. pășești, iarba agitată a dendritelor îți spală confuzia de pe glezne, ți se afundă tălpile în materia mea cenușie lasă amprente verticale pe cortex și pe viață. nu te speria, bărbat sălbatic, dacă intră în tine rădăcini de gânduri, sunt făpturile mele, albe cu degete care urcă dinspre călcâiul tău sămânță spre fruntea cu ochi din care va țâșni copacul cu nume, cu urlet, cu muguri, cu lună al femeii-inimă. 98

am poartă cu unică deschidere în gardul secundei în care mi-am adăpostit vrabia, arcul și sarea aleasă din lacrimă (pentru pâinea din care mă muști când ți-e foame). împărat al intrării, supui rămânerii vrerea ta, îmi răstorni dangătul clopotelor din biserica pieptului în palma ta născătoare de inimă nouă. sclavi pe plantația aceluiași lanț, locuim într-un yang, am vândut yin-ul pe o singurătate cu zid.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

uneori fără nume morții sunt aceiași vecini cumsecade pe care îi știam, mă jucam cu ei de-a v-ați ascunselea după crucile lor. așa-i când doar un gard îți desparte copilăria de o eternitate cu lumânări la cap. doamne, și câți fluturi am prins pe morminte, avatari ai oaselor de sub, mi-am facut insectar de suflete în bold. bogații erau la etajul morții, cu poză și marmuri, săracii – pământ adunat, cruce de piatră, uneori fără nume, dar ce botez strașnic le făceam după moarte cu roua de dimineață.

care sperie visul la un fix obsedant. fă dragoste pe vârfurile tălpilor mele sprijinite de zidul în care ceasornicarul s-a închis să repare mașina de cusut a pronumelor noastre personale de o veșnicie cu pene. noapte venețiană s-au reîntors carnavalurile prin sistemul digestiv al fiorului, o invazie de șerpi calzi cu degete își plimbă șuierul prin canalele veneției dintre nordul zeiesc de bărbat și arcul cambrat de femeie. cu veste de salvare pe dragoste, într-un uragan venit fără vâsle, ca o răsturnare de răspunsuri pe pat, gurile își pun centuri de siguranță întru explorarea cerurilor lor cu deltaplane cărnoase. nu are margini istoria asta care împinge artezian liniștea în străzile de apă după ce somnul și-a descălțat bărcile în port. qui pro quo-ul se strecoară labirintic în perfectul simplu. pești, lene și duminică umedă

sunt aceiași de atunci, ici-colo au mai răsărit unii proaspeți cu morminte tehnologizate, dar seara le duc la toți apă, îi ud la apus ca pe flori sau ca pe prieteni. probabilul reciproc împinge secunda aia în spate, leagă-i graba de piciorul timpului, tot sare gardul necumințeniei în probabilul reciproc al lui noi. o vezi cum coase de zor cu acele ceasului marginea ta de bărbat de marginea mea de femeie până ne suntem vreme sau pânză. de aceea vino în somnul meu pe șoptite să nu se trezească pasărea mecanică din clipa

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

consumul autorizat de iubire inventează visul cu solzi în care înoată, în funcție de direcțiile cardinale ale acvariilor, oameni-pești cu somn pescuit. e cazul, my friends, e cazul să vizitați aleile acestui parc în care s-au scos băncile la îndrăgostire pe iarba subacvatică unde nu se așterne rouă, doar respirații pulsând preț de un tic-tac sanguin în zona de coastă. ce drum unduit din coadă se anină de ceafa ta, femeie, câți pași trebuie să facă bărbatul ca să miroasă lenea patului tău de duminică umedă.

POESIS

Shanti NILAYA

POEZII Iubire din iubire Între mine și-ntre tine Mai e loc de epilog? Șapte lumi, șapte rubine, Șapte clipe la un loc Contopesc minunea încă De-a mă fi găsit cândva – Între mine și-ntre tine Doar scânteile pot sta; O idee circumscrisă Cercului de jar și foc, O privire verde-ncinsă Din pictura lui Van Gogh Și o singură cădere – Cum am spus, de Sus în jos Cerul meu plus alte șapte, Nu mai știu cu ce folos! Se va fi-ntâmplat, crezi oare, Să-nvățăm ce-n carte spun Înțelepții ori rabinii, Sau... măcar vreun taciturn

Se-aține în priviri cu noaptea sa Atât cât timpu-i este-ngăduit, Dar zorii vin și de-ar putea pleca S-ar duce Carul de-unde a venit… Se derulează pe Pământ ce este, În curs firesc sau poate-n sens invers, Și el, de sus, asistă la poveste Ca un martir blamat de Univers. Cad stele-albastre, lacul jos fărmând Mă uit și-s o ființă-ntrebătoare Să văd că-n lac sunt aripi ce s-au frânt Cu zborul meu și-al Carului cel Mare… Tresaltă, inimă, și sari din piept Eu nu te țin ca-n colivii de milă Și nu mă mulțumesc să mai aștept Să bați o viață, încă, inutilă… Ah, de-aș putea cu visul meu să plec, Cu palma desfăcută către Soare, Din raze și din sfere să culeg Aripi de stea... aripi de Carul Mare! M-aș naște toamna...

A-nsumat din sine însuși Ca poveste pe vreun stei?! Șapte nopți, șapte suspine Scutur florile de tei...

Te lupți cu mine, ce să faci! Să-mi sfâșii rochia arămie, Tu, vânt cuprins de nebunie Eu, frunză încă, pe copaci...

Între mine și-ntre tine Nu e loc de epilog, Doar cuprinsul șade bine – Apogeu cu decalog,

Și-ntr-o oglindă mă arați Cu bruma nopților la stele: 'Ia uite, cer, câte inele Și umeri goi și decoltați!'

Până când în zori de ziuă – Alintată, cum mă cerți – Să învăț, să-nveți Iubirea Din iubire. Și să ierți!

Dar nu mă sperii prea curând; Mă țin c-un fir pe ram, anume, Un strop să-ți fiu de-amărăciune, Chiar dacă frunze cad pe rând

Aripi de Carul Mare...

Și cu-altă pată mă-nvelesc, Să nu-mi știi ochilor lumina Roșind cum mă roșește vina, Să mă mai lași... să te iubesc...

Cad stele-albastre și mă uit în gol, Un vant solar îmi șuieră în porți Vin zorii peste toate dând ocol, Iar Carul Mare... nu mai are roți. 100

Iar de va fi să mă scobori BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

În unda nopților albastră, Prin ochii tăi ca-ntr-o fereastră M-oi strecura adeseori Să lupți cu mine, ce să faci! Să-mi sfâșii rochia arămie, Tu, vânt cuprins de nebunie, Eu, frunză într-un schit de fagi... Ca cea mai văduvă mireasă Ce rodul viei n-a gustat, Din cupa nunții, vin vărsat, Să plec tăcută spre Acasă Prin ani din nou să te atrag Dansând – un soi de plăsmuire Să-ți fiu, și-n semn de amintire M-aș naște toamna... pe copac! De tine alintată Iubitul meu, azi călător prin stele Din nou să fii mai simți... Ce mult am stat Printre-ale tale gânduri și-ale mele Și cât de mult, în doi, am adunat! Mă vede prima geană de lumină Cum stau tăcută, clipa să-ți visezi, Când încă e-ntuneric și-i de vină Doar faptul că-n alt ritm de somn vibrezi; Și sunt așa... cum știi, catifelată, De tine-ndrăgostită mâna mea Ți-o port pe geana dulce și-alintată, Dansez... și nu mă vede nimenea... Ca să îți fiu cum zici și îmi stă bine, Pe buze țuguiate cânt ușor Sunt... mâța ta, sunt... dansatoare-n rime, Ce tu le scrii dormind și eu te-ador Dar vreau să plec, închide ușa bine, Ferestrele nu le mai ține-n larg Căci îți sunt dor și-n dorul meu de tine, Ca-n menuet de crengi, voi fi copac; Sub geam să-ți stau, cu dimineți tăcute, Cu Luna agățată încă-n nori Iubitul meu, azi plec pe nu-știu-unde Dar când mă-ntorc, mă-ntorc copac cu flori...

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Și până-atunci, nu mă ruga fierbinte Cu gânduri să mă chemi sau să m-alinți, Căci... sunt pornită să nu-ți stau cuminte Pictată ca-n icoanele... cu sfinți! Și cel mai straniu vieții... mesager De dincolo de zidul cel subțire Al aerului dimprejurul meu Cercai să prinzi cu ochii tăi safire, Cercai să prinzi ceva din ce sunt eu Și tresăltat în cugetul ca noaptea Surâs și undă tristă, s-au undit Ai prins în pumn secunda și-ai prins șoapta Nu știu nimic am spus... cum m-ai gasit? Eram în lumea mare o nălucă Erai pe scenele din seri, ecou Și perindai prin caii tăi din luncă Sălbăticiri și roluri de erou Pe când trăiam în coama nopții mele Și-n valuri roz de dimineți, trăiam A viselor lumină, albe stele Cum m-ai gasit, te-ntreb? nu te știam... Te uiți; eu construiesc în gând palate Mă uit... tu mi le surpi cu aspru gând Ce-o fi în lume-albastră de sub pleoape, Mă-ntreb și tu, la fel, la propriu-ți rând Mijești în piept un semn de întrebare Și îl trimiți săgeată-n suflet pur... Eu mă sfiesc s-ascult și rău îmi pare Că una nu-s, cu aerul din jur... Cum blând mă treci apoi printre consemne Un cod de ritmuri sângelui îmi dai Și ca un foc pe ziduri îmi faci semne În noaptea mea cu flori de luna mai Te-ndrăgostești, mă vrei ca o chemare Cuvintele dansează-n jurul meu Să scriu pe cartea ce din ochi răsare Când mă privești, că eu nu mai sunt eu Mă-ntorc la scenă, firul epic curge Spun replica, actor,... fără să cer Ahhhh, vis de zi, ești nopții cel mai dulce Și cel mai straniu vieții... mesager

101

POESIS

Savu POPA

MINUNATA ZONĂ NOUĂ Scenariul visului. Cadrul 1 Trenul trecuse deja Când să plec, prea târziu, Trenul trecuse deja.

Te apropiai de mine, Tăcerea ta nu era altceva Decât o dimineață senină de august, La munte, Strivită de miile de ace Ale brazilor Tineri.

Glasul tău, la telefon, adormiseși după șase, Glasul tău de abia își mai ținea pleoapele deschise. Se auzea pe fundal, un alt sunet. Vorbeai în gând Mult prea apăsat. Ai început să îmi povestești visul, O fisură între două straturi neuniforme de întuneric. (Oameni cunoscuți ție, purtau măști din cochilii de melci, treceau pe lângă tine, fără direcție, din mersul vreunuia, se deschidea un ochi, te privea. Minunata zonă nouă. Spre ea te îndreptai. Ceața, deasupra ta, ascundea un soare cât mușuroiul de termite, printre lianele unei jungle dezlănțuite.) Trenul trecuse deja Între mine și tine. Minunata zonă nouă.

*** Suntem pe pod, Privim orașul, mâinile tale în această lumină acvatică de început de toamnă, par mult mai mari, mai stranii, pierdute prin subteranele gesturilor mărunte. În această lumină Acvatică, Venită de la un Uriaș reflector pus peste oraș,

Scenariul visului. Cadrul 2 Intervale de ceață Aerul din jur mă strângea Cum apa sărată Strânge corpul, imediat la ieșirea din lac. Sunete negre, După ciocnirea unei rachete coreene De nori. Între oasele mele, intervale de ceață, Îmi șopteai, de teamă, credeai că realitatea e doar amabalajul De unică folosință al acestui vis, Al tuturora.

Printre alge de aer, Vântul care nu e altceva Decât răsuflarea unor vietăți marine Dispărute, Și seara transparentă Acoperind cu valurile ei Malul cerului. *** În visul acesta, Se făcea Că toți deveniserăm Obiectele Unui muzeu Necunoscut. Ce era prin jurul nostru,

102

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Firele de praf, Singurătățile, Obsesiile, Deveniseră obiecte de muzeu, Mai mult, ele erau expuse Chiar la intrare. Zilele, obiecte fragile de muzeu, arătau Ca becurile arse Pe care, în copilărie, Tata le schimba și, urcat pe scară, mi le dădea Să le arunc, Mai întâi, însă, le mai țineam În mâini câteva momente, Suficiente, cât să le simt Căldura, deși arse, stinse, Pe fitilul lor se scurgea un început de întuneric. Mi se părea atunci Că acele becuri călduțe Erau inimile unor animale În momentul vânării lor, Când spaima lor Tocea ascuțișul glonțului. Ochii, tâmplele îmi zvâcneau precum pământul pe care căzuseră aceste animale.

Întunericul cu toate ferestrele larg deschise. În noaptea aceasta, stelele au culoarea pielii unei reptile reci. Mâinile noastre, înainte de a se întâlni își dau de știre, așa cum doi cameleoni își schimbă anumite culori pentru a sugera prezența nisipurilor mișcătoare. Ne vorbim în somn, credem că respirațiile noastre, singurele, au înțeles ceva, încât devin de necontrolat. Ceața ocupă orașul de la rădăcini. Încerci să îți amintești parfumul unor plante de noapte, apoi ai izbucnit întrun râs atât de sonor, încât m-ai trezit dintr-un vis fără somn. Ziua dintre ieri și azi Prin ceață, pleoapa se lăsa încet peste ochiul verde al zilei de ieri. Pe apa lacurilor sărate, mici ghețari pluteau, înghețau soarele, îl transformau într-un cub de gheață perfect, neclintit, înfiorător de real. Încălzea alte planete, dincolo de el. Aveam senzația că ne legănam pe firele de păianjen, în contradirecția vântului, firele ruginiseră, scoteau sunetul de fier topit lent. Mirosul florilor de câmp din ilustrate ofilise. În fiecare mușuroi exista un alt mușuroi. Așa se ajungea la ziua dintre ieri și azi. Unii altora urma să ne predăm ștafeta, dar mai întâi o căutam disperați, peste tot, chiar și sub pielea mormintelor. Căldura gesturilor tale avea ceva din răsuflarea unei mame în somnul de după naștere. Mergeam înainte. Pe lacurile sărate, mici ghețari pluteau făcând valuri și mai mici. Spre ziua dintre ieri și azi. Pe cer, un cub înghețat ne dădea impresia că va fi o zi lungă.

***

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

103

POESIS

EMANUEL POPE

Elegii la marginea lumii Vara asta... ca o minută „niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte“ ( T. Arghezi) lui Clau

Toamna mea încă nu a sosit și mă-ncăpățânez să-ntind de vara asta atât cât pot, vara asta... ca o minută, până-i sare borșul pe nas eu mă prefac că n-o văd (mult nici nu mai are) și oricum ceva mai bun la anii mei nu am de făcut. Pe plajă băieți cu trup de Adonis au strâns deja șezlongurile și le-au închis ca pe niște animale în căsuțe de fier, iar la Copacabana muzica dar și barul și luminile lui au amuțit numai marea a mai rămas și zgomotul ei de hrubă, plaja întinsă sarea din aer și setea din mine privind nedumerit. Dacă nu m-aș mișca din când în când, aruncată de aiurea, o privire ar trece prin tot acest peisaj ca ochiul unui bezmetic prin picturile unei expoziții la Balcic Ce-i aici? ,..nimic. numai silueta mea ca un punct, totuna cu nisipul, o tușă fugară puțin îngroșată de vânt și ca un glonț lumina de sub genele ei s-ar îneca obosită de drum la două mile distanță în larg undeva, în preajma acelor siluete de vapoare așteptând, fiecare cu un gabarit greu de închipuit marea încordată și ea suportând în adânc plumbul lor greu din pingele. E un peisaj dezolant, dar nu am voie s-o spun poemul acesta nu ar mai suporta și ar muri mai înainte ca ecoul cuvintelor mele să se stingă, doar viermele din mine neobosit mă mai silește să tot dau de lucru vieții 104

și culoare locului, și se-nvârte printre pescărușii bizari și cele câteva foișoare părăsite de observație. Salvamarii-s duși și ei mă-nec... S.O.S. ...cât să mai rezist? în propria-mi insignifiantă istorie și asta îmi e deajuns aș putea să ridic o mână, chiar dacă e inutil, să-ncerc un gest, orice totuși să strig cum am mai facut-o să-implor „un nu stiu ce zeu“ - despre care am citit într-o carte și m-a convins, atunci orice aș putea face cât încă mai sunt ce se cheamă un om pe o plajă pustie dar n-o fac mai precis îmi e destul. Ca o prostituată marea mi se-ntinde lascivă la picioare, mi le spală și mi le mângâie cu vălul ei neîntrerupt, târându-mă ușor, ușor, ca pe o pradă spre palatul de cleștar. Și îmi cântă! Mie, numai mie ! dintre toți oamenii, numai mie acum! E un glas pe care-l știu, și un cânt pe care l-am cântat și eu adesea printre oameni, oferind tot ce-am crezut că-i mai greu. Adio, vă spun! în lumea voastră, acolo, dincolo de acest țărm, în orașele în care toamna darnică vă-ncarcă bulevardele cu frunze, puteți de-acum să anunțați și anotimpul meu. scrisoare de pe lună Pentru un om abia mutat pe lună nu mă pot plânge lucrurile țării mele și de aici se văd la fel de mici și de dureroase BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

numai zgomotul mării lovind stabilopozii de la Constanța cu fiecare zi care vine sau trece se aude tot mai accentuat cum sunt și trăsăturile celei ce mă-nsoțește oarbă solitară fără a-mi spune un cuvânt doar mângâindu-mi pe creștet cu cele patru brațe ale ei ca zeul shiva, (în pauzele dintre excesele mele de scriere) dulăul din sinele lărgit crescând tot mai negru, negru. Împreună însă, toți trei, am da bine într-o poză atât suntem atât de liniștiți și de frumoși abia respirând de grija tăcerii că niciun vecin nu s-a plâns până acum de noi în nicio poveste. Orele când trec, când nu trec pe aici și asta dă fiecăruia sentimentul tulburător că ar fi nemuritor.

în viitorul omenirii. Ca întotdeauna, ceva tot se mai poate regândi ce atâta tevatură, și în ape cunoscute ori necunoscute cu noaptea plonjez numai și numai înconjurat de stele gata, gata să mă înec. Luna si ea, tovarășă și iubită bună de cameră și de celulă (nu?) prinsă cum e cu inima mea la subțioară speriată mă tot strigă și face o figură de toată mila palidă și tremurândă cum e să mă implore: Manule - Malule te „huduie-n exil, jos, toti batjocoritorii...“ taxidermie

...dar de unde când știu foarte bine că pe amândoi ...eu îi voi îngropa cu trupul meu! Cu drag de pe lună, subsemnatul, singurătatea mea poetică și depresia delicioasă plină de ifose a sufletului (de asemenea: al meu) Pescărușul (studiu după „Albatrosul“ de Baudelaire) Stau, beau și din nou vagabondând, în felul meu aproape indecent, iubind și ejaculând ca neaua peste termocentrale cu amplasament montan poeme, mă răsucesc ca un pescăruș de trei ori peste cap urechile de lup mi se dau pe spate, ochii îmi devin cheie sol- ardși în melodia zilei rup firele ca din plasa lor cazând să nimeresc cu fața taman în gardul Comunei din Paris unde din nou de trei ori peste cap și tot așa fără să obosesc, mă prefac încrezător și visător BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Numai munții au mai rămas să tremure ca plopii în umbra omului. În rest totul s-a desăvârșit ceas, în deplină lumină, până la epuizare și dizolvare. Călcând prin măruntaiele sale de paie ca printr-un parc, toamna, ca printr-un morman de frunze moarte, nimic nu-mi mai amintește de cel care a fost, de arcuirea și de tinerețea sa din anii ’60-70, poate numai carcasa și eticheta, și foarte puțin din blană: ”Umanitate” atunci atât de triumfător definită, un animal încă viu, lipsit acum de orice însemnătate, un exponat închis într-un muzeu al științelor naturii. …………………… Câțiva, din cei puțini, plecați în cosmos, reîntorși, povestesc acasă celor mici, tot felul de legende: “Cum, de acolo, de la mii de kilometrii distanță, privit în ochi bătrânul animal ar da semne de viață.” Primăvara lui Zorba Toată viața am visat și am crezut în renașterea omului, simplu, prin cea a fratelui și a aproapelui său. 105

POESIS

Prin om… și a mea, asemeni. Vai, dar câte culori nu risipește primăvara, și totuși fără ea, cine ar mai fi viu printre noi?! Acum, când în focul crunt al neliniștii și al căutărilor prin beznă am pus pe jar: și masa și butoiul în jurul cărora obișnuiam să joc, – cum numai surzii și nebunii vieții mai îndrăznesc s-o facă – în roluri de bețiv și preacurvie, mă-ntreb: la ce e bună viata?! Vai! Dar de câte culori nu se lipsește primăvara! și totuși cum rămâne ea mereu: REGINA FLORILOR! Nu, nu! nu moartea mi-a fugărit din inimă, nici voinicia și nici voinicul, și nici măcar, cu toată durerea, evaporarea celui mai frumos și mai cinstit surâs, ci doar faptul

106

că astăzi noi dansăm și bem ca frații, iar mâine-n zori, odată cu păcatul, tu, prietenul și zeul meu, de frica lui, te vei pișa atât pe prispă, cât și pe visul meu. Boi cu plai Va fi o zi, va fi ca orișicare, Învins, târât din satul meu de-un car de boi, Vor râde pe la garduri neamurile-n ascultare, Dar eu nu le voi râde râsul înapoi. Va fi o zi, va fi ca orișicare, Bătrâna casă va avea un alt stăpân, În curte lucrurile-mi scoase la vânzare, Din ce-am iubit, la nori, Doar fumul drept mă va urma. Va fi o zi, va fi o zi ca orișicare Cu luna răsfirându-și genele pe dealuri Va plânge singură-n urma mea Dar plânsul ei de viu l-am plâns așișderea Și asta nu e doar rușinea mea.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Cristina Dana PREDA

poeme în proză goana cu privirea-i de cărbuni încinși și soarta luminându-l dintre toți, urca spre stele, crezându-se izvor, voia să anime râuri, cascade, să coloreze cu sine verdele-n poiene, adora să călărească, adeseori sărind pârleazul, ca un tunet în miez de vară răsuna de tropăitul cailor întreg izlazul, mândria, mantie pe umerii-i lați, deschidea ghesului aripa, caii nechezau purtându-l peste culmi cu zel, el simțea doar viteza cum, prin văzduhuri largi, îi sapă tunel, apoi, ajuns pe cel mai înalt pisc, ca prin farmec, dezlegatu-s-au caii din frâu, lăsându-l singur cu mintea rătăcită printre nori și, nemaiștiind drumul întoarcerii, străpuns-a cerul urcând pe infinite sfori. trilul lăsatu-ți-ai tăcerea, ca un gong, în inimă să-mi bată și în nămoluri lipicioase fără milă m-ai trântit, străbătând galaxii îndepărtate, să îți trimiți privirea către stele, golindu-ți ochii negri, te-ai grăbit, izbită de indiferența-ți de oțel, rămas-am nud în fața ei și nimic pe acest pământ nu pare ami mai găsi bucuria, rostului temei, tăcând, m-ai răsturnat în viitură aprigă, lovită în plin de bolovani, tăcând, mi-ai sfărâmat tihna, transformând secunde de muțenie în ani, te conjur, aruncă-ți vorbele cât de departe, să-ți fie spusa liberă oriunde și mereu, căci graiul tău are dreptate pe când tăcerea-ți pleacă, ca un glonț, în eul meu, trecut-a vreme lungă și întorsu-te-ai înapoi pe pământ, aud că ochii-ți negri, în lumea largă de-i nevoie mă vor căuta, dar nu vor avea cum să mă vadă, ascunsă în privirea păsărilor, îmi cânt trilul printre flori de nu mă uita. iarăși e iarăși frig și iarăși doare, iarăși pe chip îți șed cearcăne sub straturi de paloare, și ai zâmbetul de piatră, încrustat pe obrajii-ți triști, știu, te chinui să iți trezești sufletul, mimând dor până ce, de necrezut, reușești iarăși să-l miști, apoi ți se decolorează ochii din negru fum în azuriu senin, urmând să-mi spui că vântul, un nebun, va bate iar când mă aștept mai puțin, dar eu prind razele de soare și te leg cu ele strâns, nemilos ca un călău, iar când vei pleca iarăși departe, te vom aștepta până revii, făcându-ne de cap, eu și trupul tău. culoare în temeri și în îndoială mă simt înfrigurată, de las răceala,

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ca fulgerul, să mă străbată, aș putea alege să fiu una dintre nuanțele de gri, variu de cenușiu, cu vorba, când rotundă când colțuroasă, precum chipul bolovanilor ce ani de-a rândul cioplitu-s-au în râu, dar știu că atunci ar dudui pământul, crăpând fâșii sub călcătura mea, în timp ce eu maș încărca cu mâl adus din albie, pas cu pas, lipit de talpami grea, de aceea, metamorfozându-mă în roșu, din acel rece cenușiu plumb, aleg petalele de mac, un mac într-un lan galben, atotcuprinzător, iar voi să nu mă culegeți niciodată, căci mă voi ofili cu siguranță, lipsită de atingerea spicului, calină și plină de dor. căutare caut răsăritul în ochii-ți negri ce se luminează când mă privești, caut zâmbetul ce-ți îmbracă chipul atunci când îmi vorbești, răvășindu-ți părul moale ca de catifea, caut să te aduc în vis și să-ți aștern dorul peste ființa mea, apoi posibil să arunc pe cer artificii colorate, atunci când în tremur voi simți că mă atingi, posibil trupul să-mi devină o flacără ce nici departe fiind nu ai cum să o stingi, și mă lipesc așadar de pieptul tău, în ochii-ți negri adânc privind, căci îți simt mereu sărutul, pas cu pas, după mine venind. lumini de foc coborâtu-s-a din cer semeț norul, de umbrit-a strălucirea pe al nost pământ, rămasă izolată-n oameni, răsuflarea-și poticnea ritmul, doar latență și răcoare inspirând, apoia se aprinseră din fulgere divine lumini de foc, ce loveau ca un pumnal în trupuri împietrite, iscând scântei în ochii triști ai tuturor și, scuturând virtutea-n stropi de ploaie, golitu-s-a umbra ce dominase viața întregului nor. albastru nu știam de ce își nuanțase albastrul, pe când săream valurile și-mi udam gleznele, apoi genunchii, cu marea urcând ușor spre abdomen, înaintam pe muzica pescărușilor, odă mării ce cobora înspre mine de undeva din cer, apoi i-am pătruns largul cu suflarea, emoționând un val ce-n vuiet a înșiruit în jurul meu mii de scoici strălucind, ochi în ochi ne-am privit și învolburându-mă, ne-am contopit, suflul meu în adâncu-i rece dorind, atunci am simțit marea cum ne împinge către mal, geloasă, în tangaj amețitor, cu brațele-i puternice, în magică simțire de moment și, alungindu-mă pe plajă, valul s-a întors în larg, atras de albastrul ei ca de un magnet. 107

POESIS

DORU ROMAN

DIN 1907 PÂNĂ AZI (IV) Abra-cadbra Într-un ostrov din rai se pare Spuneau bătrânii osteniți Creștea porumbul pe ponoare Cât brazii-nalți și oțeliți Prin buza stâncilor crăpată Se prelingea în val subțire Aur curat în lumea fermecată De înțelegere și bună învoire Argintul se torcea în fire De armonie și extaz Trefilat de-a ochiului privire În valuri largi de orbitor talaz Conturat de holdele de pâine Sub geana norilor de vrajă Claustrați în unduiri de grâne Din transparența ochiurilor de mreajă Ce ascund în pântecul de humă Tămâioasa-n poloboace de stejar Care-și rostuiește în adânc buchetul Cu râvnă dăruire și cu har

Cu cât sârg cocoșii dădură peste cap zăvorul șui Și către pădurea largă cârdul o porni hai-hui Ce-a urmat nici chiar Pepelea nu ar ști să ne mai spună Până-n nori săriră fulgii și țipetele dimpreună Dihori, vulpi, vultani, și lupii se ospătară deopotrivă Din găinăria lumii din prostia colectivă Fusul pe firul subțire de apă tainic doinește izvorul și în oglindă adânc sapă dorul de strămoși norul în frunza de păr vântul cerului psalmodiază veselia șăgalnic răsucindu-și gândul prin ochi de răsură privește câmpia brăzdată de firul de apă sorbind în suflet înaltul fecund în care steaua iubirii se adapă culcată prin ierburi pe prund Lainici

Și așa cum la-nceput cuvântul A scos o lume din genuni Mai iute decât fulgerul ori gândul A scos colcăială de minciuni

un ochi de cer peste păduri proptit pe stânci înalte sure alai lung de bravi panduri cu sânețe lungi din rugi de mure

Codoșii noștri

coboară vadul să-l treacă din neguri vechi de vremi apuse pe roibi mărunți din val de apă din doine plânse de vânt duse

cotcodăceau găinile cu rândul bulucite în uluce privind cu câte un ochi pădurea prin strânse crăpături claustrate în ograda cu trifoi și lapte dulce cum stă-n stup în miezul iernii roiul ferit de ninsori curajoși cocoșii țipă: ,,Libertate cu toți vrem! Vrem cu cintezoii deopotrivă libertate să avem!" ,,Săriți fraților la luptă!" strigă vulpea după gard Rozând scândura bolnavă ,,Eu sunt al libertății voastre bard! Și neamul meu de veacuri speră soarta să ne-o unim Și-n desfătare multă noi cu voi mereu să fim! Prin spărtura cât ocaua ieșiți acum din închisoare Să cutreierăm pădurea să vedeți cât e de mare Dați zăvorul de la poartă, tirania n-o răbdați Ieșiți iute în pădure să fim surori și frați!"

108

și-n lunca Jiului fac roată în jurul focului din ochi s-aline obida grea de zloată din gerul iernii de deochi îngenunchează-ncet a rugăciune cu gândul sprijinit pe Cel de Sus pe malul dintre viață și genune din raza soarelui de sânge la apus înalți mesteceni albi de lumânare ridică-n vârf bănuți din aurul din goarnă și-n tumultul ce nu suferă amânare în abur sfânt de mănăstire cu sufletu-i întoarnă

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Carmen SECERE

oh cât de târziu s-a făcut în trupuri *** după o bună vreme acoperi urmele cuielor din perete cu vopsea albă casa care nu a fost niciodată acasă înfiază liniștea internată la spitalul de alienați tragi aer în piept cât să poți dezlipi din tavan stelele ruginite deschizi sertarul cauți ultima scrisoare nescrisă și găsești diclofenacul prescris cândva pentru liniștea nopților moarte când doar durerea de oase mai anunța ploaia în spatele perdelelor negre simți cum te cuprinde înserarea degeaba închizi fereastra cerșetorul din stradă începe să semene din ce în ce mai mult cu tine *** duminică fără calendar și gesturile reflexe ale zilei care nu mai vine un mod absolut ciudat de a te învârti odată cu pământul în jurul unui soare inexistent toate locurile sunt ocupate într-o lume dispărută degeaba îți atingi tâmpla ca și cum ți-ai pipăi visul ești ireversibil încurcată în mințile altora niciodată iubită neștiută niciodată a mai rămas o singură bătaie de inimă uitată în cuiul pantofilor galbeni *** frica de a denumi frica și misterul redus la diacritice satură foamea de promisiuni

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

cu accent pe prima silabă îmbrățișările de plastic ne salvează până la următoarea moarte să ne prefacem că suntem cealaltă jumătate a împlinirii curând frigul va acoperi umbrele pereților doar spațiul dintre noi va rămâne cald vârfurile degetelor subțiri se vor atinge delicat pentru a nu leza mitul incert al supraviețuirii oh cât de târziu s-a făcut în trupuri și ce liniște prin singurătățile noastre *** memoria încurcă anotimpurile nu mai știu dacă orbirea s-a produs în vagonul acela plin cu navetiști sau după ce mi-am pierdut bagajul între două trenuri anulate doar momentul oglinzii a rămas viu și propria reflexie acum respir odată cu mine *** despre ochii obosiți care încurcă nuanțele și stângăcia evadării din obișnuit despre astea vorbeam în balonul galben cu vedere la mare ne plăcea beethoven era pretextul sărutului nostru furat lungindu-l să ne-ajungă din urmă se-abureau geamurile de râs desenam fără pic de talent în joacă inimi în inimi ca un protest împotriva depărtării nu ne păsa de întuneric inventam mereu începuturi mereu în aceeași confuzie confecționând cu degete subțiri mici fericiri din hârtie creponată doamne ce iubire adolescentină și ce ploaie grea de toamnă

109

POESIS

Constantin STANCU

POEMELE DIN GEAMANTAN Geamantanele gravitației Plâng și plânsul îmi curăță treptele din sânge, totul este atât de real încât plânsul este o soluție. Călător cu geamantanele gravitației în mână, simt sub tălpi florile de lumină. Când mă ridici din lutul zilei, mă schimbi, munții îmi intră în creier cu zăpezi și anotimpuri. Când mă ridici, uit de mine pentru a-mi reaminti de mine, sunt una cu imnul din vârful copacilor. Vântul anonim al dimineții atinge cochiliile de ură și amărăciune pe un pământ gol. Văd clar totul, de aici încep lumile posibile, barbaria întunericului, relativitatea morții.

Cineva a dat ordinul cu glas subțire, a făcut chemarea ca în vis: Culori vechi și linii frânte în carnea icoanei. Noaptea de la capătul lumii Plâng păsări de sticlă, e târziu, noaptea sosește cu mii de vești din locuri neștiute, o să mă ascund sub pomul cunoașterii binelui și al răului… Un cântec se arcuiește peste această noapte, încerc să înțeleg semnele lui, am să-l imit până în codul genetic, un cântec... Din umbra ta se-nalță timpuri în schimbare, îngerii cometelor care nu încap în cerul acesta dorit. Plâng păsări de sticlă… Povestea

Martorii împinși în față

Un gând la Sf. Augustin

Există o întrebare dintâi, ea plutește deasupra apelor, apele o redau codului genetic și pescarilor desculți care își aruncă plasele peste capetele noastre plecate.

Dacă nu aș îmbătrâni, nu aș cunoaște ce este timpul. Dacă nu aș muri, nu aș avea certitudinea timpului. Dacă nu aș învia, nu aș avea putere asupra timpului.

Există un răspuns ultim, pământul ars l-a prins în capcane.

Dacă nu aș spera că există locul unde Dumnezeu editează un timp familiar, pe o coală albă de hârtie, nu aș citit edictele timpul.

Există o tăcere scurtă, inexplicabilă între prima întrebare și ultimul răspuns, noi suntem martorii împinși în față pregătiți să spunem jurământul. Am căutat în codul genetic urmele unor oameni pe care nu i-am cunoscut, am răscolit cu toate frazele încărcate de uraniu, totul se întorcea înapoi precum fulgii de zăpadă în ochii ultimilor condamnați. Judecătorul a deschis gura, a rostit primele cuvinte:

Chipul mi se destrămă ca o pată de sânge pe un perete foarte înalt, nesfârșit. Dincolo de el îl aud pe Dumnezeu spunându-și povestea. Clapele din oglinzi În cămășile lor stilate vorbesc despre generații, apoi se revoltă, se cred generația perfectă – neutrogenerația.

Atunci s-a făcut dimineață cu toată lumina în paharele de cristal.

Sunt grupați neapărat, unii sunt anticomuniști, alții nu o recunosc, dar sunt comuniști, unii țin cu regele, alții cu Gigi…

Linii frânte

Le mai scapă pe jos câte o bancnotă, câte o vorbă tricotată.

Cineva se mișcă prin cameră, caută ieșirea spre autostrăzile zilei, își ascute săbiile și miturile.

Seara, în camera de unică folosință, descoperă singurătatea ca pe un buchet de trandafiri.

Icoanele își expulzează sfinții în mulțimea migranților care se mișcă pe continent. Povești vechi cu haiduci care vânau prin munții și pe malurile Dunării, dimineața cocoșii sar prin sticla ferestrei, nisipul nopții se vede pe aripile lor. 110

Constată că pereții camerei sunt tapetați cu multe clape, încearcă să comunice, ating cu degetele pereții, mobilele, oglinzile, o cameră plină de clape, o cameră îngăduitoare. Am auzit un zid vorbind: - Ce ai, mă, de ce nu a dai cu var?! Mi-am amintit de Topârceanu care nu putea să moară din pricina mirosului de liliac înflorit… BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Dumitru TOMA

CEAȚĂ ȘI VEGHE Poate-n joacă Poate-n joaca de-a ascunsul Și-a băgat în cap că-i Însul Și se zgoandă pe pământ De-a uitatul cine sunt, De-a-nnoitul, de-a tufișul, Uneori, de-a luminișul. Când urzește are toane, Pune-n ghimpi alt rost cu poame, Alte flori și altă apă. Dar de Mine tot nu scapă, Că își sucește vreo mână Și încep să îi apună Toți cocleții din carâmb, Dacă-n somn visează strâmb. Doar atunci uită de sine Și Mă caută pe Mine. N-am știut ce fac în vis Dacă somnul M-a învins, N-am știut ce fac în vis, N-am crezut că pomul plânge Iar din Mine pică sânge; Sau că blestemi și că râzi Când de Mine te ascunzi, Vremuind din vamă-n vamă Să Mă vezi și să-ți dau seamă. Când Mă strigi, lovești cu pietre, Îmi pui chipul pe perete În sineală și cărbune Și-Mi dai fel și fel de nume. Uiți că Eu sunt Cel din tine Și nu te-ngrijești de Mine; Când e-aproape să M-ajungi, Spurci Cuvântul și M-alungi.

Ce M-a rupt când tu te-ai scurs Și te-ai dus la drum de seară, Cum ești tu să Mi se pară Că sunt Eu și tu în joacă, Face-M-ar să Mă prefacă Într-o umbră și un sfânt, În țărâna din Cuvânt. Sau făcutul e uitat În vreo margine de hat Ce-mpreună când separă Crângul des și vremea rară. Universuri câte două Tu să mergi că merg și Eu, Joaca Mea cu două fețe. Gândul este lung și greu, Hai la Moșu să te-nvețe Cum să treci prin mărăcini Când se-ascunde ceru-n floare Și să râzi și să suspini Fără nici o nepăsare. Să ajungi ce-ai fost în fașă, Ce ești azi și ce-oi fi mâine Hai la Mine în cămașă Rotunjit precum o pâine. Să dospim în crângul zilei Universuri câte două Toată patima zambilei Strânsă-n viețile-amândouă. Una-i Unu, două-s Alta. Se întreabă și nisipul Cine-i piatra , cine dalta, Cine ne arată chipul.

Face-M-ar să Mă prefacă

Dacă-s două, este lume Care-ncepe când sfârșește Să viseze cum s-adune Trup și umbră ca în clește.

Nu îl știu pe Cel Ascuns

Și cu Sinele sunt trei,

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

111

POESIS

Desucind la cale lungă Trei grăunțe-ntr-un crâmpei, Lacrimile să v-ajungă. Unde-i una, e cealaltă. Pe-amândouă le adună Patima care tresaltă Prinse-n horă ca-n furtună Și le ține și le strânge În ce e din altă vreme. Cine râde-n cine plânge E doar umbră din blesteme. Una este din cealaltă Și-amândouă-s tot dintr-Unu Cum ești tu aprins din Mine -Eu sunt focul, tu ești fumu. Suntem din Sine Eu sunt Adevărul, iar tu ești minciuna. De vrei ori nu vrei, noi suntem totuna -Aceeaşi lumină din același cărbune Ascunsă-n povestea din capăt de lume. Aceeași țărână ce aduce în prag Făptura când pierde ce-i este mai drag Și fără să vrea se-alege și vine În joacă, desculță, în straie la Mine... S-o iau s-o-mpreun cu ceea ce-s Eu Cât două într-Unu visează mereu Și-și poartă apusul și nașterea-n vine Că suntem nojiți împreună din Sine. Sunt bătrân, dar sunt copil

Își arată-ntruna spinii Ca să nu Mă ierte drumul, Și spun vrute și nevrute, Agăța-i-ar vremea-n grindă De gândirile lor scurte Să nu poată să ne prindă. Nici pe Mine, nici pe tine, Să punem șotronu-n cui, Să șoptim, că se cuvine, Tatăl nostru-al Sinelui. Sunt copil că sunt bătrân, Joaca-i Noaptea de Crăciun Și luceferii-s o glumă În oglinzi de vânt și spumă. Sunt bătrân că sunt copil Și cu-atât elan Mă joc Așteptând tiptil-tiptil Să M-adoarmă în cojoc. Să am țol și căpătâi Cer de in din câmp în stele Să adorm în puful lui, Vai de gândurile Mele... Și de somnul care-l dorm Întru legea care-o scriu, De răscruciul Meu cu drum Și de-atâtea câte știu. Le-am ascuns și plâng în toate, Le-aș deschide, dar le las Ca să-i ardă ceții-n spate Lacrima care-am rămas.

Sunt copil și Eu ca tine, Niciodată n-o să mor Că-s născut între zambile Și-s ursit să-Mi fie dor. Am avut visarea lungă Cum sunt pletele la timp, Ce-am făcut e într-o dungă Și nu pot să le mai schimb. Sunt făcute într-o doară Și-așezate-n veșnic mers, Pas și taină-ntâia oară Înghețate-n univers. Sunt copil și nici vecinii Nu-Mi mai recunosc parfumul,

112

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Daniela VARVARA

alunecând într-o vale-a uitării Gustul glontelui în pâine aici totul e simplu: a fi înăuntru e viul ca un sfânt în trupul căruia stau înfipte sulițe otrăvite - ca să intri în moarte trebuie trecut pasul agoniei -

un cer în care sfinții merg cu ochii închiși pe culoarul din ce în ce mai subțire cu lumea alunecând într-o vale-a uitării ziua în care străbat lumea în sens invers. câtă nefericire iese din pământ

azi (nu se știe niciodată până când va fi azi) au trecut multe elicoptere ale armatei hoaba avenit cu un păr încâlcit și cu bube în tălpi în tavanul sălii de clasă părea că se prăbușesc soldați nu începe niciun răboi- le-am spus copiilor, fără să știu de ce apoi am știut: suntem de mult pe un câmp de luptă din care nimeni nu iese întreg important este să iasă viu, mi-a trecut un gând, dar nici viu nu poți ieși la capătul lui din moment ce îți vezi trupul în groapa comună

d.d.t.-ul a fost prima soluție de moarte la care am râvnit în copilărie atunci când jucăriile eram noi înșine câtă nefericire iese din pământ până să ne întoarcem în el nici el nu știe acum aș râvni la gaze: ai timp să simți cum îți intră moartea în sânge și nu mai poți face nimic și Doamne numai gândul că Tu ești mă mai ține în viață în viața asta pe care încă nu o detest

lucica a descuiat magazia de lemne unde băncile dezmembrate păreau scuturi ale vechilor greci apoi am așteptat mașina de gunoi cum în copilărie așteptam căruța de pâine nu a venit prea repede - nu venea nici atunci -

simt cum cade cenușă din cer și căderea ei este ca un cântec de ducă răsună ca pe lespezi umede tocuri de femei lustruite pe dinafară și pe dinăuntru: planc-planc tot timpul: planc-planc-planc!

trebuie să ne deprindem cu gustul glontelui în pâine

și Doamne numai gândul că Tu ești dincolo de moarte ne mai ține.

trec avioane de luptă și nimeni nu știe cu precizie a cui e lupta unde se duce nici până când. Ziua în care mă întorc dintr-o vale a uitării e atunci când îmi pun degetul pe rană dar nu pot să înving sângele răsar margarete din degetele mele pesemne eu nu sunt altceva decât pajiște și sub florile mele sălbatice pământul închide străzile câinii străzilor oamenii străzilor gropile străzilor guri de canale spre pământul care crește sub pământul din mine între ele un cer întors în care oamenii canalelor stau ca niște icoane-n biserici alt cer între mine și pajiște BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Măreția și decăderea lumii din acest poem toate s-au petrecut într-o zi cât alte evenimente în câteva secole inspirație- expirație: trag universul ca pe aerul de care plămânii au nevoie apoi îl expir în format A4, A5... An împăturit și împărțit la n+1 muchii (poemele se nasc între fîîîîîîîîîîîîî și hîîîîîîîîîîîîîîîî obligatoriu cu ochii închiși ar putea cuprinde măriri și decăderi cum ar putea cuprinde și linii constante ale consumului zilnic de aer) inspir – expir dezgrop – îngrop (dar aici ar fi vorba totuși de pământ de mult pământ). 113

POESIS

10 pm. vară din deceniul 9 patru copii așteptându-și părinții neobosiți de muncă nu vor să intre singuri în casa neterminată. în căutarea unei lumini la colțul străzii, inventează povești. devin ei înșiși povești în care oboseala și teama sunt cârtițe săpând galerii în trupuri firave. într-un târziu în bezna șoselei se zărește farul unei biciclete v-a adus tătuțu’ prune dulci, bune-bune! 11 pm în casa neterminată dar plină: vocea mamei e la fel de dulce ca somnul 11,30 pm, prima tresărire: mămică, mămicăăă, ai adormit?! e așa de-ntuneric aici și atâta lumină înăuntrul tău! Dimineață marină în care circul prin sângele altuia respir prin plămânii altuia și îi simt inima bătând atât de suav de parcă aș atinge pielea unui delfin totuși marea este sărată și rece ca o pneumonie. Cineva m-a iubit înainte de a mă naște nu vreau mamă să mă depărtez de pântecul tău

114

(o iarnă aspră îmi suflă sub piele ninge sinistru peste chiar inima mea) bate-mi capacul în cuie și uită-mă sub pământ pe mine cea iubită înainte de viață. Un glas strigă în pustie Căutați și chemați plângătoarele să vină! Trimiteți la femeile iscusite ca să vină! Să se grăbească să facă o cântare de jale asupra noastră, ca să ne curgă lacrimile din ochi și să curgă apa din pleoapele noastre !" (Ieremia 9 : 17-18)

ape amare curg prin matca apelor dulci din noi zboară mulțimi de îngeri în rotocoale-n spirale până când aripile se lungesc diform și se înfig în aerul respirat în apele- amare și în pielea văzduhului. încremeni-vor apoi și noi vom trimite după bocitoarele de la zidurile Ierusalimului cu toții vom intona un vechi cântec de jale până când cerul va cădea amar peste noi și ne va închide în rănile sale. un glas va striga într-o nouă pustie și noi nu vom ști niciodată în care dintre realități trăim.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POESIS

Diandra Lorena DAVID

COMENTARIU LA UN POEM Palma dumnezeiască de Ana Podaru Doamne ia de pe pământ toate stelele ascunse de netrebnicii barbari ce-au turnat pe ele zgură, ce-au distrus ce-a fost mai bun clevetind la cotitură, pune stelele pe cer... de iubirea Ta pătrunse. Vei vedea în palma Ta strălucirea lor divină, tineri ce-s născuți cu har, osândiți de-a lor trufie, Tu, le ia de pe pământ, din această nebunie iar lumina lor orbi-va ochiul lor pătruns de vină. Doamne, câți copii au plâns prea fiind nedreptățiți de o gloată de tâlhari care-și spun pe nume dascăli, dascăli sunt acei cu har, nu o o gloată de șacali ce-au ajuns să-ngroape-n țărnă harul celor osândiți. Stele mor, apuse-s stele ce puteau să schimbe lumea, iar lumina lor se duce până-n piatră de mormânt, Doamne, doar cu rugăciune scoatem steaua din pământ sus pe cer e locul ei, nu sub tălpi de giurumea. Stele vin și stele pleacă, luminoasă-i steaua care are harul tău în ea, s-a născut cu sfânta-Ți cruce, cerul tău e plin de stele, unele-au rămas caduce, doar acele-n palma Ta strălucesc ca mândrul soare. * Poezia este un altar al veșniciei literare, al cuvântului, iubitor și sfințit prin har. Poemul Palma dumnezeiască, prin nostalgia adevărului, ne încunună inimile cu frumusețea cea cerească și ne îndeamnă, cu duioșie, spre martiriul existenței, a cărui unică și incomparabilă răsplată se găsește la Dumnezeu. Poezia sugerează oglinda ascunsă a societății, care printr-o maladie reușește să omoare și să chinuie, să năruie, prin gunoiul interior, pacea de pe pământ și să pună piedici de fier tinerilor visători ai neamului românesc: Stele mor, apuse-s stele ce puteau să schimbe lumea. Mugurii sufletelor noastre se ofilesc de tristeţe şi se desprind din ramurile șubrede și efemere, pe care doar timpul, ineluctabil, le alină, fiind un prieten de nădejde. În noi, acum: Plouă cu pene de înger.../ încerc să le culeg,/ dar se topesc în palmă,/ mă lupt cu mine iar,/ misterul să-l dezleg. (Plouă cu pene de BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

înger, Ana Podaru, 13 Octombrie rece. Icarii timpului, Ed. Inspirescu, Satu mare, p. 33) Conexiunea dintre cele două poezii are ca puncte de referință starea de angoasă și conflictul interior cu realitatea. Zgomotul asurzitor din noi, în contrast cu liniștea exterioară aparentă, își are originea în durere, iar refugiul în îngeri și stele, netulburarea propriei minți în Dumnezeu, iar necunoscutul sfâşietor și murdar în răutatea, care mândră și coruptă: orbi-va ochiul lor pătruns de vină. Îngroparea spiritului uman în bogății și faimă nu face altceva decât să întărească și mai mult acea convingere a lui Solomon, cum că: Numărul nebunilor este infinit! Astfel, realizăm cum ura și falsitatea devin cele mai folositoare instrumente de autodistrugere a speciei umane, vedem depărtarea idilicului de contemporaneitate și constientizăm preschimbarea dreptății în nedreptate: ... netrebnicii barbari .../ ceau distrus ce-a fost mai bun... Invocarea lui Dumnezeu în versuri transformă poezia în rugăciune, iar meditația în cerere: pune stelele pe cer... de iubirea Ta patrunse. Poeziarugăminte ne poartă pașii spre glasul dumnezeiesc, ghidându-ne pururea spre lumina Lui, deoarece numai răbdarea și nădejdea sunt adevarate strădanii, ce cuprind înțelepciunea. După cum spunea și IPS Justinian Chira (19212016): Sufletul din care nu se înalţă spre cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păianjeniş, locuită numai de păsările întunericului. Să fim recunoscători pentru aceste gânduri din poezia Palma dumnezeiască, gânduri ce vin din taine și trăiri, căutând divinitatea – un ajutor necondiționat pentru o eternitate, căci doar dragostea faţă de semeni este graiul patriotic comun al Raiului!

115

PROZĂ

Bianca DOBRESCU

AVENTURILE MOTANULUI LU (I) Lu este doctor, inginer, profesor, cărturar, măturător, grădinar, arhitect, matematician, frizer, astronaut, spion, jurnalist, fizician și detectiv. Este scriitor și cititor deopotrivă, gazetar și bucătar. Lu este fiecare stare pe care n-o poți falsa, fiecare gând pe care, uneori, te rușinezi că îl ai, fiecare teamă, fiecare răcnet, fiecare cuvânt înghițit în sec. Lu este tu în aceeași măsură în care este eu. Dar și mai bine, să-l lăsăm pe el să-și spună povestea prin penița pe care voi încerca s-o mânuiesc cu iscusință și la sufletul căreia mă înghesui în toamna asta friguroasă. ** În laboratorul său, improvizat din câteva roci, care aduc a cutii de pantofi, mărimea 37, Lu combină câteva substanțe și urmărește, cu urechile ciulite fiecare reacție pe care o are contopirea dintre cei doi poli opuși. Cu lăbuțele din spate pregătite să o ia la goană în cazul în care formula aplicată (și împrumutată de la o birmaneză jamaicană pe care a cunoscut-o în concediul de acum trei ani) nu ar transforma „pâinea” cea de toate zilele, a tuturor pisicilor din univers într-o zeamă gustoasă care amintește oricui de puii pe care obișnuia să-i vâneze, odinioară, pe pământ. Ba, mai mult, în rol de chimist, Lu vrea să inventeze o armă secretă. Este vorba despre o pilulă pe care fiecare pisică de pe planeta pe care a aterizat, în urmă cu patru luni și jumătate, și despre care nu știe încă mare lucru, să o înghită în fiecare dimineață, pe stomacul gol, și fără a mai fi nevoie de apă ori alt tip de alimentație, să le dea energie până a doua zi. Lu n-a fost întotdeauna inventator/visător. Motiv pentru care, nu mai surprinde pe nimeni cum de cele mai multe ori, experimentele sale eșuează fantastic. ** Totul a început cu un vis. Iar ingredientul principal, cu care Lu și-a condimentat traseul profesional cu generozitate a rămas PASIUNEA. Dacă în urmă cu doi ani, Lu locuia la București și viermuia pe-o canapea, în proprie mizerie, în timp ce de igiena sa nu se mai ocupa nimeni, într-o zi, după o masă copioasă în care alternă între ton la conservă și inimi de pui fierte, se visă cosmonaut. Nava sa nu era navă, ci avea un aspect ciudat de cutie de bere neagră în care aveau loc, înghesuiți, doi bondari, un gândac și-un pisic. Amicii săi de-o săptămână. Cum îl lovi primul contact cu realitatea, la postul de radio Zi, un motan cu mustăți dese și sprâncene 116

arcuite, anunța lansarea campaniei SpațiuPis, demarată de o firmă locală și foarte cunoscută. „Se caută tineri, femele și masculi, cu vârste cuprinse între cinci luni și trei ani, care să debordeze de curaj și să-și dorească să viziteze planeta Marte. Scopul campaniei SpațiuPis este de a pune stăpânire pe planeta roșiatică înainte de a o face oamenii, stăpânii noștri. Este timpul să nu mai profităm de generozitatea lor, să nu-i mai mituim cu ochii noștri mari, de căprioare speriate și cu torsul nostru șiret, păcălindu-i cu dragostea pe care nu le-o purtăm niciodată. A venit vremea să fim independenți. Nu ne vom mai preta la obiceiuri ce nu țin de noi și vom fi pentru întâia oară reali. Gata cu teatrul, pisici din toată lumea”, exclama printre mieunături o felina cu glas pițigăiat. ** „Nu vă vom mai manipula emoțional. Nu mă voi mai preface că-i arăt Mihei sinele ieșind printr-un alt sine și mereu altul schimbându-mi ocazional comportamentul, învățând prin imitație emoții relevante. Libertate!” (își notă în seara aceea Lu în jurnal) ** Nu i-a luat mult și în dimineața următoare, vis a vis de stația de metrou Obor, chiar în parcul din fața primărie, locul în care, pe la picioarele acelora dintre noi care-și încep ziua cu rachiu ieftin și un joc de table, Lu, îmbrăcat la patru ace cobora printr-o gură de canal pentru a-și îndeplini un vis. Acela de a ajunge pe Marte. Echipa de HR a firmei, din lipsă de candidați, îi accepta pe fiecare. Și puneau, de regulă, din politețe, două întrebări obosite. - De ce vrei să ajungi pe Marte? - Motto-ul instituției pe care o reprezentați, spuse Lu, cu un aer academic, garantează supraviețuirea speciei pisicești. În cazul în care, aici, pe Terra, viața nu va mai fi prielnică, mi-aș dori să fiu ... să zicem deschizător de drumuri, iar ulterior ghid turistic, acelora care vor decide să o ia de la capăt pe o altă Planetă. Spuse el, zâmbind pe sub mustăți. - Și nu vreți să îmbunătățiți totuși viața pe Pământ? - Cred în planeta noastră albastră și în longevitatea ei, dar să vă spun drept, roade din mine nevoia de schimbare. Sunt momente în care nu-mi mai în cap în blană și-mi vine să răcnesc cât pot de tare. M-am săturat domnilor să mănânc parizer de pui, mâncare la BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PROZĂ

plic, bobițe uscate și conserve de pește. Trebuie să existe viață pe alte planete și trebuie să fie ceva foarte diferit de aici. În sinea lor, inițiatorii campaniei SpațiuPis râseră. Știau că dincolo de roci și praf și de a reuși să-și cultive singur câteva legume, Lu n-o s-o ducă prea bine, pe Marte. - Te vom contacta în două luni, după ce vom analiza toți candidații. Îți mulțumim. Își strânseră labele, cu pupilele mărite și își luară rămas bun. ** Poartă discuții interminabile despre stele cu celălalt sine al său. În același timp își imaginează propria stația spațială din cutii de pizza și pornește în explorarea sistemului solar. Dă peste viață extraterestră și se luptă cu lasere ultimul răcnet. În sufrageria în care stă tolănit, îl așteaptă un întreg univers „nemirosit” încă. ** De câteva zile încoace numai la asta îi stă gândul. La o planetă pe care felinele să nu se vadă nevoite să ceară de mâncare. Din considerente etice s-a „înrolat”. ** - Bună ziua, vă anunțăm că sunteți una dintre puținele vietăți selectate să participe la experimentul nostru. Bine ați venit la bord! Vă așteptăm mâine, la 1:20 pentru prima zi de training. Proiectul se întinde pe o durată de 700 de zile. În cea de-a 701-a zi, vă lansăm în spațiu. Semnat, echipa SpațiuPis Experiment Camera-n care-i înghețase surâsul era închistată într-o conductă spartă, în care se putea regăsi de fiecare dată altfel, într-o căutare disperată. Aici se simțea programat să învețe prin imitație și, dacă nu reușea să descifreze lumea exterioară, își juca nesiguranța pe ghearele sale ușor ascuțite, ușor cleioase. Aici l-au ținut pe Lu 23 de zile, înainte de începerea antrenamentului propriu-zis, pentru a-l testa în condiții vitrege, neprielnice supraviețuirii. Din același loc, evada o dată la câteva ceasuri fără să fie ocărât. Știa că libertatea e o minciună pentru oameni mari, că te poți plimba liniștit pe conductele de ventilație, dar că în cele de scurgere, picioarele ți se fragmentau instantaneu. Dincolo… câtă vreme nu a pierdut el, cosmonautul neîndrăgit încă, imaginându-și cum e dincolo. „Poate că odată ajuns la vârsta maturității ți se permite să înaintezi, poate că de acolo începi cu adevărat să trăiești”, se gândea. Abia aștepta să ajungă dincolo. Își permitea uneori să se lase fascinat de fel și fel de idei mărețe care să-l scoată din mizeria în care a ajuns să se scalde de bună BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

voie și, în timp ce visa la mesele sale copioase cu macrou, își recăpăta forțele și mai rezista încă o clipă, și încă una. Aici, în încăperea asta în care ți se impregnează, pe viață, un miros de mucegai, Lu era gol în fața propriei ființe. Și, pentru că după o bună bucată de timp, o iei un pic razna, se credea în visul altcuiva. Al unei pisici de talie medie, norvegiană de pădure, cu blăniță gri și privire care îngheață fiecare atom din tine. Și îi blama cât putea subconștientul, fiindcă în opinia sa, nu doar că-și bătea joc de sine ci și de el, de un biet motan de numai cinci luni și jumătate care doar de două avea cui să zică mamăpis și tatămiau. În acest spațiu infect era nerăbdător să capteze atenția oricărui organism (și câte mieunături inutile n-ar urma, câte întrebări fără rost și mai ales, răspunsuri pe măsură, căci acest motan le știe pe toate neștiind nimic). Din când în când, spărtura din țeavă își schimbă rotația cu mici decalări, simulând mișcările unei nave de mari dimensiuni pe orbită. Și Lu își aminti brusc cum, odată, într-o cantină care-i părea acum din alte vieți, se urcase pe mese miorlăit, după câteva guri de cremă brânză cu somon, c-ar vrea înapoi adevărul care niciodată nu fusese al său. Lu a trecut prin mai multe crize existențiale. Publicațiile felinelor erau pline de opiniile specialiștilor din domeniu. Cu toții anunțaseră că depresia nu doar că a devenit la modă ci, se tratează super greu. În repetate rânduri au fost necesare intervenții în cazul lui Lu, spre a-l detoxifica de adevăr. Totul spre binele lui. Nimeni nu ar putea trăi în liniște, în siguranță, cunoscând adevărul, se scuzau inculpații. ** În a 24-a zi, Lu a fost vizitat de un pisoi de rasă mai veche decât grupa sangvină zero. Acesta i s-a prezentat scurt (pe numele său real, Gal), i-a spus că vor cina împreună în câteva ore, l-a felicitat, ca pe-un supraviețuitor/erou și i-a zâmbit larg, descoperindu-și colții. Apoi, au pornit împreună printr-un tub și s-au afundat mai adânc, în pământ. Aici, însă, era un mediu total opus. Totul era super tehnologizat. Au discutat mult despre fire și cotoare de cărți și orice mai face spiritul pisicesc fericit. I-a spus că nu a iubit niciodată pe nimeni, că nu-l sperie bombardările de radiații cosmice și că, pentru a-și depăși limitele, are nevoie să participe în această misiune, ca de-un cântec trist. Gal avea rolul de comandant și îl înțelegea foarte bine pe flăcăul nostru. A avut și el, nu demult, cinci luni și jumătate și știa că e vârsta la care te opui sistemului. Și că, dacă te ține-n ham vreo făptură pici instant din patru labe în poziție culcat și nu te mai miști de acolo până nu ți se scoate cureaua. Așa a fost dintotdeauna. - Domnule Lu, permiteți-mi, vă rog, să vorbim la per tu, să ne familiarizăm pentru că vom avea mult 117

PROZĂ

timp fără nopți sau zile de petrecut împreună, de acum încolo. - Desigur. De aici încolo s-a închegat o prietenie strașnică între cei doi pisoi. În prima zi, alături de Gal, Lu și-a petrecut mare parte din timpul liber adulmecând nava spațială pe care avea să-și înceapă călătoria. Știți voi, urma să pună temelia unei civilizații pe o nouă planetă, să fie un creator desăvârșit. Din niște boxe a căror existență nu o descoperise încă, o voce robotică îi explica despre proiect. Detalii nesemnificative pentru Lu, care pricepea exact importanța acestei misiuni ce costa instituția peste nouă miliarde de dolari. Aflase că i se va pune-n cârcă un bagaj cu provizii și echipamente și va avea la el, desigur, panouri solare și, evident toată tehnologia necesară pentru a transforma resursele marțiene în apă și oxigen. - De asemenea, pe deviceurile lor, de ultimă generație, pisicile din întreaga lume vor putea vedea, în timp real câte feline sunt în spațiu accesând siteul catepisicisuntinspatiuchiaracum.org. O platformă asemănătoare, dar îmbunătățită, dotată și cu un forum și „live chat”, cu cea a oamenilor pe care o vom lansa odată cu nava. De pildă, pe websiteul aplicației lor, astăzi, 7 octombrie 2017 poți vedea că sunt șase oameni în spațiu: Randolph Bresnik, Sergey Ryazansky, Paolo Nespoli, Mark T. Vande Hei, Joseph M. Acaba și Alexander Misurkin. Așa și pe siteul nostru va apărea: în spațiu, din capsula sa, motanul Lu vă salută. Și o poză cu tine salutând, una în care torci, alta în care te speli, astfel încât să vadă pisicile că pe o navă spațială o poți duce chiar bine. Și, de asemenea, vom dori să intri „live”, ocazional, să ne prezinți „împrejurimile”. Vei avea toate dispozitivele necesare cu tine. Dar aceste lucruri le vom discuta, mai amănunțit în ziua 698. Până atunci vei învăța chestii ce țin de întreținerea echipamentului, repararea sateliților, cum să pilotezi o navă spațială. Având la bază studiile tale în cercetare, te considerăm potrivit. ** Acum, călătorim cu o viteză imensă prin spațiu, la bordul planetei Pământ. Dar, atunci când ai de-a face cu accelerații, care generează schimbarea vitezei, organismul resimte accentuat schimbările și reacționează variat. La testul de rezistență, Lu a fost antrenat să reziste unor forțe mai mari de 6 G și, ca să-l obișnuiască cu lipsa gravitației a fost băgat în cisterne cu apă și ulterior, urcat în avioane de mare altitudine, unde gravitația lipsea cu desăvârșire, iar răul de spațiu și-a făcut instant simțită prezența. Lipsa gravitației afectează echilibru, constată Lu. - Atunci când lipseşte gravitația, pisicile pot crește cu circa cinci centimetri în lungime, îi spuse

118

Gal. În același timp, adăugă el, inima, mușchii și oasele lor slăbesc. Aceste lucruri le poți preveni doar dacă vei urma un regim special și vei alerga pe bandă, în mod regulat, în sala de gimnastică ce ne-a fost amenajată. ** De mic pisic mi-am dorit să zbor. Mai întâi, mă cocoțam pe scaune, apoi pe mese și în cele din urmă pe perdele. Era plăcută aterizarea. Cădere liberă, în patru labe, pe parchet. Am vrut odată să sar de pe pervaz, dar am picat pe cele două biciclete din balcon, puse de decor. Tot la acea vreme mi-am auzit locatarii vorbind despre cosmos și constelații și atunci am înțeles că va trebui să-mi aleg o meserie legată de zbor. De atunci am început să studiez matematică, fizică, biologie și chimie, să fiu la curent cu toate noutățile din domeniu și am învățat să lucrez în echipă cu pleoșnițe și gândaci. Pentru că, știm amândoi că izolarea nu este parte din viața unui astronaut. Totodată, vorbesc fluent mai multe limbi străine. Miaun pe românește, pe franțuzește, englezește și nemțește. ** În următoarele 600 și ceva de zile, alături de comandant și ceilalți șase membri ai echipajului, Lu a început pregătirea teoretică în științe: matematici, geologie, meteorologie, navigație, orientare în spațiu, astronomie, fizică și oceanografie. La orientare în spațiu a excelat. Au urmat cursurile de scuba-diving, a sărit cu parașuta și a învățat să și manevreze viitorul costum. Specialiștii SpațiuPis i-au predat tehnicile de supraviețuire pe uscat și pe ocean, i-au explicat cum să reacționeze la presiunile atmosferice mult prea mari sau reduse, în camere speciale și, dacă înainte fugea de apă, cum l-au aruncat în bazin, a parcurs înot cinci lungimi de 30 de metri, fără oprire în costumul de zbor. În tot acest timp, Lu crescu, deveni o felină mai înțeleaptă și mai răbdătoare, care totuși, încă alerga în stânga și-n dreapta, când îi aruncai o minge de tenis. Dacă îl întrebi, din aduceri aminte, îți va spune că cel mai mult i-a displăcut atunci când l-au testat în condiții de microgravitație. Mai exact, când l-au pus într-un avion pe care ulterior l-au scufundat cu viteză, pentru jumătate de minut, și pe care l-au întors instant la suprafață. A mai zburat în lung și-n lat peste 20 de ore pe lună la bordul unui avion turboreactor, cu comenzi similare cu cele de pe nava spațială, s-a familiarizat cu sistemele și comenzile, cu vibrațiile, sunetul și panorama din timpul lansării aterizării navei și, în cele din urmă, a obținut certificat pentru că a absolvit cursul de pregătire pentru ieșirea în spațiu, în afara navei. (va urma)

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PROZĂ

CORNEL NISTEA

ÎN CĂTAREA ABSOLUTULUI - Iubitule, m-am întors acasă. Absolutul nu există... - ... - Cum?, nu mă iei în brațe? Nu te bucuri că am revenit acasă? - ... Îl privea mirată. Știa cât de mult o iubea. Cum el tăcea, a încetat să mai fie atât de entuziasmată după brambureala ei de trei luni și jumătate. Nu că i-ar fi cerut îndurarea, nu pe asta conta ea, ci pe altceva, pe un ceva pe care încă n-avea cum să i-l explice. - Chiar așa, iubitule, chiar așa? Cum adică să numi apreciezi gestul?... Nu știa ce să creadă, doar de atâtea ori după vreo năzbâtie de-a ei îi acordase clemență, iar el îi spunea: Nu mai fă asta, nu mă mai fă să sufăr, iar ea se declara de acord cu el. Da, greșise. Nu avea să se mai întâmple. Va avea grijă. Numai că acum o privea parcă altfel, iar zâmbetul acela înduioșat de pe fața lui o descumpănea. Se gândi: Oare nu cumva am întins prea mult coarda? Ce-o să mă fac acum?... Și-a aruncat geanta roșie cu dungi aurii pe un fotoliu, apoi și-a luat ochelarii de soare de pe nas, de parcă ar fi dorit ca el să-i poată verifica autenticitatea, că era ea și nu alta, că nu se metamorfozase, decât poate îi apăruse o neînsemnată cută pe frunte, iar pe bărbie i se intersectau câteva vinișoare vișinii. - Dragule, am trăit o experiență tristă. Tu nu înțelegi asta? Înduioșarea de pe fața lui parcă nu scăzuse, ba zâmbetul îi devenise malițios. Asta îi părea cu adevărat o noutate. - Chiar așa, Șimon, chiar așa? Măcar spune ceva... Șimon parcă se minuna de apariția ei. Tot nu-i venea să creadă că Dina se întorsese acasă fără să fie prea sigură că era vinovată de ceva, doar că avusese o experiență nenorocită, de care lui Șimon părea să nui pese. A încetat s-o mai privească, de parcă nu s-ar fi aflat acolo, la doi pași de el. - Du-te în baie și te spală, apoi om mai vedea... Om vedea ăsta nu-i fu pe plac Marcelei. Se puse în fața lui și-l avertiză: - Șimon, tu nu vezi că sunt aici? - Tocmai încerc să-mi dau seama că ești tu în realitate și încă nu reușesc. Îmi pare atât de rău de ce ți BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

s-a întâmplat. În ultima vreme prea s-au înmulțit poveștile triste. Gata, am treabă. Sunt așteptat la ședința de bilanț a fabricii. Mă tem că ne vom declara insolvența... În lipsa lui, Dina îi urmă sfatul. Intră în baie, dădu drumul la duș, se săpuni bine și lăsă apa să curgă îndelung peste ea. Era ca o ploaie de vară din vara aceea când urcase pe munte cu el, de avusese surpriza să-i pună inelușul acela cu smaralde pe deget. Zâmbi: A fost frumos, chiar foarte frumos, dar orice lucru, cât ar fi de frumos, e sortit pieirii. I se păru că aude cheia în ușa de la intrare și tresări. Opri apa, luă halatul pe ea și se duse să vadă cine era acolo. Nu se-aștepta la asta. Era o femeie mai tânără decât ea, cu ochi negri și buzele cărnoase. Mai că se impacientă. - Sunt Teodora. Am convenit cu domnul Șimon ca la sfârșit de săptămână să-i fac curat în casă. - Da, da... Nu cred însă că mai e nevoie, s-a grăbit Dina să-i spună. O să vorbesc cu soțul meu despre chestiunea asta. - E în regulă. Domnul Șimon trebuie totuși să afle că am fost aici. - Desigur, desigur. Îi voi spune de îndată ce se va întoarce de la fabrică. - La revedere. - La revedere. În holul de la intrare, Dina se văzu întâmplător în oglindă. - Doamne, dar halatul ăsta?... Nu-mi aduc aminte să fi fost al meu. Ticălosul! Sigur, în lipsa mea, a adus alte femei în casă, șopti ea. Se impacientă, ba de-o vreme începu să trepideze de ciudă. Se duse repede în baie, aruncă halatul străin de pe ea și începu să se vaiete: - Of, of, ce viață nenorocită! Of, of! Șimone, Șimone, n-o să ți-o iert asta niciodată!, își zise în vreme ce ștergea cu palma abureala de pe oglinda din baie pentru a se vedea și pieptăna. Reveni în living. Era încă agitată. Dar dacă Teodora aceea?... Nu, nu. Mai întâi trebuie să-l întreb pe Șimon. Prea mult timp am fost plecată de acasă și-i posibil să fi pierdut în parte legătura cu realitatea de aici. Așa e când altul te revendică și te ține în captivitate. Dracu să-l ia de italian! Un mascalțone. O făcea bine, dar... Cum dracu m-am lăsat atât de ușor sedusă de mocofanul ăla care, după ce a fost dispus să fim 119

PROZĂ

parteneri de viață, a început să mă abuzeze. Îi voi mărturisi toate astea lui Șimon al meu și el va înțelege. A stat mai o oră în fotoliul ei preferat din apropierea ferestrei ce da spre curtea interioară cu fața inundată de soare, pilindu-și unghiile cu mare atenție, de parcă s-ar fi pregătit pentru o răzbunare teribilă. Ce caută halatul acela înflorat în baia noastră? Lasă, va veni el acasă!... Șimon întârzia să revină de la serviciu, probabil analiza economică și comercială se prelungea, apoi mai avea și obiceiul să mai stea în drum spre casă cu prietenii la o cafenea. Dina spumega de furie. Îi va cere negreșit socoteală. Abia spre șapte și jumătate seara Șimon a intrat în casă. A găsit-o în același fotoliu de lângă fereastră ce da spre curtea interioară. - Bună, Dina, iartă-mă, te rog, că am întârziat. A fost o ședință de analiză lungă. Se pare că vom scăpa de insolvență. - Nu-ți fă griji. Sunt obișnuită cu întârzierile tale, în parte justificate... - Așa. Sunt flămând. Ai pregătit ceva de mâncare? - Nu, dragule. Doar de obicei iei masa la restaurant. Îți mai făceam eu uneori câte o surpriză... - Așa, așa, văd că ți-ai adus aminte... - Dar oare nu-i normal asta? - E normal. Până ce și ucigașii spun că e normal să comită o crimă... - Nu-mi dau seama ce vrei să spui cu asta. Normalitatea e aceea pe care și-o dorește și și-o stabilește omul, parcă așa spuneai cândva. - Nu spuneam chiar așa, draga mea. Toată viața am simțit normalitatea ca pe-o libertate ce asigură armonia cuplului. Dizarmoniile fac omul nefericit. - Și-n lipsa mea, ia spune, ai fost fericit sau nefericit? - La început, într-o primă fază a lipsei tale, m-am simțit teribil de nefericit, apoi, reanalizându-mi situația, am început să-mi revin, fără să-mi descopăr vina teribilă care te-a determinat să mă părăsești. - Asta, vremelnic, nu-i așa? - De unde să bănuiesc eu că n-ai făcut-o pentru totdeauna? Ai plecat pur și simplu fără să-mi fi dat explicații, să-mi fi spus la revedere. - Șimon, ce puteam să-ți spun? Când pe o femeie o apucă dracii... - Dracii? Asta era? Dina dragă, doar atât? Nu eram eu nemernicul de care voiai să scapi? - E complicat, degeaba o să-ți explic că n-ai să înțelegi. - Cum adică, distinsă doamnă, când pe o femeie o apucă dracii?... - Uite, cred că m-am exprimat într-un mod nefericit. Ar fi fost mai nimerit să spun: când pe o femeie o apucă disperarea, când are motivele ei ascunse s-o 120

ia razna... Voi bărbații nu veți putea înțelege niciodată starea asta a femeilor. E un fel de nebunie cel mai adesea provocată de frustrare... - Cincisprezece ani cât am trăit împreună nu miai mărturisit vreodată starea asta... - Și ce-aș fi rezolvat dacă ți-aș fi mărturisit-o. Tot n-ai fi putut înțelege… - Ei, sunt de acord cu tine, dar nici n-ai încercat să-mi vorbești de suferința ta. - E adevărat, poate ar fi fost mai corect să-ți spun... - Să-mi spui ce? - Nu știu, nu pot nici eu pricepe ce s-a întâmplat... - Uite, renunț să te mai întreb, pentru că mi se pare incorect să insist într-o chestiune care te privește de vreme ce e o problemă de intimitate absolută. - Bine faci, numai ne-am amărî și mai mult, or acum nu mai suntem tineri... - Și dacă nu mai suntem tineri, putem să ne acceptăm orice? - Nu chiar. Sunt chestii care nu mai e nevoie să le acceptăm, ca și vinile trecute... - Vinile trecute? Uite, cu asta sunt de acord. Am stabilit de atâtea ori împreună: chestia asta s-o dăm uitării și de cele mai multe ori am reușit, măcar că era de înțeles că în noi vor rămâne reziduuri care oricând se pot reactiva. - Așa e. Ai dreptate. L-a fixat cu privirea. - Dragule, la insistențele tale, pe la zece am făcut un duș și, spre surprinderea mea, după ce am ieșit din cadă și m-am privit în oglindă, am constatat că am pe mine un halat străin. Ai adus în lipsa mea femei în casă? Șimon a zâmbit din nou cu oarecare maliție. - Dina, halatul acela ți l-am cumpărat de ziua ta. N-ai apucat să-l îmbraci pentru că ai plecat cu italianul la Roma în chiar ziua aceea... - De unde știi tu că am plecat cu italianul și nu cu neamțul? - Ei, Dina, am și eu informațiile mele confidențiale... - Și Teodora de ce a venit azi aici? - E menajera mea. Trebuia să facă cineva curat în casă. - Nu cred, prea era rujată, coafată, fandosită!... - Ei, asta-i. De ce aș avea eu nevoie să crezi sau să nu crezi cine e Teodora... - Cum?, îți sunt indiferentă? N-am trăit cincisprezece ani împreună? - Cincisprezece ani fără patru luni, draga mea... - Ia uită-te la el ce ținere de minte are... - Țin minte, Dina. Pe toate le țin minte. Și plecările și iertările, și că în tinerețe ne-am iubit nebunește... - Da, da, ne-am iubit... - Și-apoi a intervenit obișnuința, căreia de obicei BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PROZĂ

îi urmează plictisul, la unele femei starea aceea vecină cu nebunia de care vorbești tu și pleacă în lume în căutarea absolutului. Parcă așa spuneai. - Spuneam și sunt convinsă că am dreptate. - În cazul acesta, de ce te-ai întors aici, de ce n-ai căutat absolutul mai departe? - Ți-am spus. Pentru că absolutul nu există... - Te înșeli, Dina. Absolutul e există, doar e ascuns undeva în noi, zace acolo asemeni unui înger, în toate fibrele noastre. E adormit acolo doar că noi nu știm, ori nu suntem în stare să-l aflăm, să-l trăim. Nu-mi spuneai tu uneori când făceam dragoste: E absolut extraordinar! Ce zici de asta? - Nu zic nimic, doar că... - Doar că pe la patruzeci de ani intervine uzura sentimentelor. Uite, ți-au apărut câteva fire de păr alb în cele patru luni cât ai lipsit de-acasă... - Nu se poate! Cu siguranță te înșeli!, a izbucnit ea contrariată. - Dacă te-ai uita mai bine în oglindă, negreșit îmi vei da dreptate, apoi mai e și cuta aceea din obraz pe care o văd pentru prima dată. - Ți-ai propus, desigur, să mă necăjești și nu te învinovățesc de asta. Totuși, femeia aceea, Teodora... - Femeia care a venit să-mi facă menajul și pe care tu ai alungat-o... - N-am alungat-o, doar i-am spus să plece, că nu mai este nevoie... - Dragă, dar n-am avut noi mereu menajeră, asta și când tu erai acasă? - Am avut, dar nu era Teodora. - Și-atunci? - Nu știu. Am descoperit că halatul ce-l luasem pe mine nu era al meu. - Ai crezut că era al Teodorei?

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

- Am crezut că era al unei femei pe care o bagi în baie și-n așternut. - Chestie pe care desigur tu nu mi-ai putea-o ierta. - Da, nu ți-aș putea-o ierta. - În cazul ăsta ce urmează să facem? - Nu știu, tu hotărăști. - Dina, am și hotărât. Vom divorța. Pe patru septembrie avem primul termen de judecată... - Nu se poate! Ce-i cu mârșăvia asta?! În patru septembrie e ziua noastră de cununie... - Nu eu am stabilit data procesului, ziua de judecată au stabilit-o magistrații. - Nu te cred. Este o mârșăvie ce se întâmplă, o mare mârșăvie!... - Nu, Dina, este o pură întâmplare, tot așa cum tu ai plecat la Roma cu Riccarrdo pe nouă mai. Din întâmplare aveai geanta deschisă și mi-a atras atenția biletul tău de avion. - Nu se poate!... - Chiar să nu fi știu tu că nouă mai e ziua ta de naștere? - Nu m-am gândit nici o clipă la asta. - Asta a fost. Voiam să-ți fac un cadou și m-am gândit la un halat de baie. - Nu se poate… - Timpul, iubito, timpul de acum va fi generos cu noi. Nu o dată ne amăgește, dar acum e aliatul nostru. După divorț, vom avea destul timp să medităm la viața noastră, la împliniri și eșecuri, mai ales la eșecuri. - Să medităm la ce? - La tot, Dina, dar mai ales la șirul plăcerilor, neplăcerilor și iertărilor. Oho, de câte ori vom fi intrat în dizarmonie cu sentimentele noastre... Poate vei înțelege cândva că absolutul există, dar trebuie să știm, să fim în stare să-l aflăm...

121

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (II) VII. Așteptam cu înfrigurare ziua în care trebuia să merg la spital să încep cura de chimioterapie. Mă ghemuiam în pat cuprinsă de spaimă gândindu-mă la efectele dezastruoase ce-mi vor inunda corpul celulă cu celulă. Nu voiam să admit, să accept acest supliciu, în mine domnea teama. Somnul mă lua greu și-mi repetam mereu în gând: Voi rezista! Trebuie să fac asta pentru familia mea, pentru copiii mei, pentru cititorii și prietenii mei. Noaptea-mi era zi, mă consolam cu gândul că sunt doar patru cicluri de chimioterapie, că nu poate să mă omoare această otravă. Doream să scap de celulele canceroase din stomac ce-mi dăduseră acea metastază-tumora ovariană de 15 cm deja eliminată prin histerectomie totală. După o săptămână telefonul a sunat și am fost anunțată când trebuie să ajung la spitalul din Guildford- St Luke's Cancer Center. Am confirmat prezența mea pe bordul aparatului de la intrare după care am fost invitată pe una dintre secții să-mi pună linie venoasă centrală, un tub ce se întinde de la brațul drept la vena cavă. O procedură invazivă dar necesară pentru a proteja venele superficiale. Am fost așezată pe un pat steril și o asistentă mi-a explicat procedeul și tehnica de inserare PICC. Totul s-a petrecut fără anestezie, dar cu tehnică modernă sterilă înaintarea tubului fiind urmărită pe monitor. Dan mă privea tăcut de pe un scaun, familia poate participa în Anglia la procedurile medicale. Odată ce tubul a fost inserat și fixat mi s-a făcut o radiografie pentru a vedea exact dacă tubul a ajuns în vena cavă, lângă inimă. Tubul fusese inserat prea adânc așa că au mai eliminat câțiva centimetri să fie totul perfect. Mi-au recoltat sânge pentru a vedea dacă funcția renală și hepatică permite tratamentul chimioterapic, apoi am urcat la volan și m-am întors acasă. A doua zi trebuia să mă prezint la 10:30 AM pe secția de zi unde trebuia să primesc tratamentul. O altă noapte de nesomn, alte clipe de neliniște. Dimineața am plecat îmbrăcată în alb ca o mireasă, mi-am pus rochia de dantelă pregătită de martiriu. Aveam părul lăsat pe spate și am intrat cu zâmbetul larg în sala unde urma să fiu chinuită. Acolo totul era nou pentru mine, o încăpere cu multe fotolii așezate de-o parte și de alta a salonului, despărțite de perdele și măsuțe. O cameră luminoasă, cu geamuri mari dar atât de apăsătoare de suferința oamenilor care mă priveau ciudat. Am salutat și am fost invitată să mă așez pe un fotoliu după ce am fost legitimată. O asistentă mi-a explicat 122

procedura și schema terapeutică: Epirubicibin-Oxaplatin-Capecitabin. Prima administrată prin injecție, a doua prin perfuzie, a treia urma să mi-o administrez pe cale orală, singură, acasă termen de 21 de zile, apoi urmând ciclul 2. Știam că Epirubicibinul este foarte toxic, că provoacă alopecie, faptul că urma să rămân fără păr mă îngrozea chiar dacă surorile mele deja căutau soluții de a-mi înlocui părul cu peruci. După ce a sosit medicația o asistentă s-a îndreptat spre mine cu o seringă ce conținea un lichid roșu, m-am cutremurat și i-am spus: - Vă rog să mă conectați la aparatul cu gheață pentru protecția părului înainte de administrare, nu vreau să-mi pierd părul. - Aveți un păr frumos, spuneti-mi ce mărime să fie casca?...mi-a spus asistenta zâmbind. Am cerut mărime medie având un păr bogat și lung iar ea s-a îndepărtat să-mi aducă cele necesare conectării la aparat. S-a întors în câteva minute cu o cască de care atârnau trei tuburi pe care le-a conectat la aparatul din dreapta mea, apoi mi-a așezat un prosop pe umeri și mi-a udat părul ca la coafor protejându-mi cu atenție fața și hainele. Mi-a așezat cu atenție casca și a pornit aparatul, am simțit cum pătrunde apa rece în cască, apă ce urma să ajungă la o temperatură suficient de scăzută încât sa-mi înghețe pielea capului. Am așteptat 30 de minute această operațiune privind în jurul meu ce se întâmplă cu ceilalți pacienți deja conectați la perfuzii. Eu arătam ca un motociclist rătăcit printre ei, ca un miel adus la tăiere. Simțeam cum mă cuprinde frigul, pielea capului îngheța, eram fermă și suportam cu stoicism tremurul ce se instala în corp. Am cerut o pătură în timp ce Dan stătea pe un scaun în fața mea masându-mi picioarele așezate-n poala lui, privindu-mă cu teamă și încercând să mă încurajeze. Între timp primisem patru tablete de Dexametazonă și un antiemetic, o mică doză de ser pentru pregătirea liniei venoase centrale și urma lichidul roșu, otrava. A venit asistenta și mi-a administrat-o fără să-mi întrerupă aparatul cu gheață. Trebuia să rămân încă o oră cu casca pe cap. Apoi urma Oxaplatinul în formă perfuzabilă. Mi s-au explicat reacțiile adverse ale acestui medicament, efecte contrare primului medicament, acest chimioterapic trebuia administrat în condiții favorabile, nu puteai să bei apă rece sau sa-ți fie frig. Eu sunt mereu friguroasă, eram și după terapia cu gheață. Din păcate nu BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PROZĂ

mi-au spus să nu beau apă rece, că pot să beau doar fierbinte, eu am cerut multă apă... am băut câteva pahare apoi am adormit, trebuia să stau două ore la perfuzie. Când m-am trezit am privit punga de perfuzie și am simțit că mi se face greață, am cerut un recipient să vomit după ce folosisem deja paharul de lângă mine, mă inundase otrava, simțeam că mă sufoc, că nu pot respira, s-a apropiat de mine asistenta și mi-a întins recipientul urmărindu-mi evoluția doar cu privirea. Am cerut să merg la toaletă, mă simțeam rău și aveam parestezii în vârful degetelor, limbă și buze. Mi-a deconectat Dan pompa de perfuzie și m-am îndreptat spre baie cu prosopul în cap târâind după mine stativul. Acolo a început supliciul, diaree, vomă în jet, stare de rău generală. Gemeam în fața vasului de toaletă, apoi mă spălam pe față, nu a venit nimeni să mă ajute, erau ocupați, doar întrebau la ușă dacă sunt bine. Am ieșit într-un târziu sprijinindu-mă de stativ. Mi-am reluat locul printre bolnavii de cancer. Am terminat perfuzia cu Oxaplatinul și am primit o altă mică perfuzie cu Ondesartan, un antiemetic pe cale venoasă administrat cu ser fiziologic 9%... Apoi totul sa încheiat, mi-au dat punga cu Capecitabin pentru 21 de zile câte 10 tablete pe zi dimineața și seara, Ondesartan pentru 5 zile, Dexametazonă pentru trei zile și Motilium, trei tablete pe zi. Mi-au zis că sunt liberă până data viitoare, adică peste 21 de zile, și am plecat spre mașină împleticindu-mă. Mă simțeam ca un om otrăvit, mă durea sufletul gândindu-mă că există copii care trec prin ce trecusem eu. Îmi venea să plâng de mila lor. Suntem în secolul 21 și nu pot să cred că aceste efecte adverse ale chimioterapiei nu pot fi reduse. Oxaplatinul încă-mi fierbea în sânge, simțeam cum îmi îngheață mâinile în plină vară, cum îmi paralizează celulele, mi se încleștase maxilarul iar în contact cu aerul de afară mă simțeam ca un om aruncat gol în zăpadă. Am urcat în mașină, nu am fost în stare să conduc, am stat ghemuită pe bancheta din stânga încercând să-mi rețin starea de greață, aveam câteva pungi pe care le-am folosit, vomitam la interval de 30 de minute. Acasă supliciul a continuat o săptămână. Nu puteam mânca, nu puteam să dorm, eram ca o stafie ce se plimba ținându-se de pereți, de la baie la pat, ținând vasul de toaletă în brațe. După ce trupul mi-a slăbit, puterea s-a scurs din mine. Pierzând electroliții, vitaminele și mineralele din corp am fost nevoită să iau un lighean lângă pat, să pot elimina și ultima sursă de energie. Corpul lupta cu otrava, era reacția normală de a respinge acele toxine ce-mi atacau celulele canceroase, dar și celulele bune. Dar cum era posibil ca toate acestea să se întâmple acasă, fără supraveghere medicală, fără rehidratare, remineralizare?... Îmi dăduseră doar un card de urgență, să sun dacă am simptome grave. Am sunat, mi-au spus să sun la medicul de familie. Eram revoltată, slăbită dar nu învinsă. Am început să lupt, am trimis-o pe Larisa să-mi cumpere săruri de rehidratare de la farmacie, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

am început să beau fructe și legume trecute prin blender, beam și vomitam, dar nu mă lăsam. O prietenă mă suna frecvent să vadă cum mă simt, numele ei este Roxana și a fost ca un înger în calea mea ajutându-mă mereu la greu de când am sosit în Anglia. Am cunoscut-o când nu aveam unde locui cu Larisa și ea mi-a deschis ușa casei ca unui membru al familiei. Acum era la muncă dar a plecat către mine să-mi gătească supă cât era în pauză. Aveam vocea stinsă, era speriată și nu a plecat până nu s-a asigurat că voi mânca din supa făcută cu drag. Luam tratamentul regulat, acele 10 pastile chimioterapice ce-mi dădeau alte efecte adverse, eram îngenuncheată de otravă, nu de cancer. Știam că voi avea efecte adverse, dar nu mă așteptam ca acest corp să cuprindă întreaga armată de simptome. Capecitabinul mi-a intrat în organismul deja afectat de cele două otrăvuri distrugând și celulele ce se mai zbăteau să reziste. Gura începuse să-mi amorțească, esofagul era deja pătruns de o durere crâncenă, nu mai puteam să înghit, iar noaptea mă chinuiau durerile de stomac, dureri ce nu le avusesem până atunci, eram chinuită de gaze cu miros de sulf. Eram rușinată dar trebuia să le elimin privind cu jenă în ochii iubitului meu, aproape plângând de rușine. Luptam cu greu cu aceste simptome, nu mai aveam lacrimi să plâng, mă afundam noaptea în vana cu apă caldă să scap de efectul parestezic din corp. Ziua ieșeam în grădină la soare, acolo simțeam că mă încarc cu energie, mă așezam în iarbă, culcată și priveam cerul cu ochii împâienjeniți, pământul îmi sorbea otrava din corp, așa simțeam și când mă așezam în vana cu apă caldă. În tot acest timp nu am renunțat să iau Zeolit, doream să scap de această otravă, luasem 20 de picături înainte cu 4 ore de la chimioterapie și am continuat să iau noaptea, să las chimioterapia să acționeze pe celulele canceroase. Simțeam cum îmi miroase pielea a otravă, urina mirosea la fel. Mi-era groază de mirosul meu, nu mă recunoșteam în oglindă dar am trecut cu bine de primul ciclu de chimioterapie, așteptând cu înfrigurare celelalte 3. VIII. În toamna lui 2013 m-am decis să scriu poezie la îndemnul oamenilor, până atunci pamfletam o emisiune TV. După ciclul 1 de chimioterapie m-am întrebat de ce poeziile mele au înrădăcinate în mesaj tema morții, a tristeții, a durerii. M-am întors la primele testamente literare, la sutele de poezii cu tema morții și am înțeles că toate aceste mesaje erau un strigăt interior, o avertizare, toate acestea venind de la Dumnezeu care-mi spunea mereu... ,,Ești bolnavă, dacă nu vrei să vezi asta, o să mori!”. Nu, nu realizam asta, eram preocupată să reușesc să-mi stabilizez condiția profesională în Anglia, să supraviețuiesc, să învăț. Lucram între 55 ore și 72 de ore pe săptămână, când eram liberă mergeam la cursuri. În doar 3 ani ajunsesem să lucrez în sistemul medical englez de stat, pentru asta învățasem mult, dormeam 6 ore pe 123

PROZĂ

noapte. Eram epuizată, adormeam peste zecile de diplome medicale obținute la cursuri. Situația financiară începuse să se stabilizeze, strânsesem ceva bani pentru depozit încât să pot lua o casă prin credit bancar. Așa că am demarat actele, am găsit casa pe care mi-am dorit-o toată viața și așteptam cu nerăbdare să mă mut în ea. Timpul de așteptare era înjur de 6 luni, alte șase trecuseră doar studiind toate căile prin care urma să reușesc să o cumpăr. Cam așa-mi petreceam timpul în timp ce toată suflarea divină se căznea să mă avertizeze că în mine creștea o tumoră imensă, că imunitatea-mi scăzuse drastic, că trupul meu era setat de propriul creier de a se dezintegra. Da, eu mi-am setat moartea plângând, suferind, epuizându-mă prin muncă și studiu. Creația lui Dumnezeu distrusă de mine. Mă simțeam vinovată. M-am hotărât să scriu despre asta imediat ce am aflat despre boală, am plâns, ba nu, am urlat ca un animal în brațele copilului meu care mă strângea în brațe, nu de teamă că voi muri, de teamă că fetița mea rămâne fără mamă la o vârstă așa fragedă, avea doar 18 ani, perioada când are cea mai mare nevoie de mine. Apoi m-am eliberat și de atunci nu am mai plâns că am cancer. Am înțeles că trebuie să mă bucur de fiecare clipă dată de creator, că viața are sens, că trebuie să admir creația lui Lui, că am o misiune pe pământ, cea de-a scrie, considerând că sunt doar un mesager al cerului, un simplu muritor. Am înțeles de la oamenii care s-au strâns în jurul meu încurajându-mă că trebuie să lupt. Tot mai mulți cititori s-au adunat în jurul suferinței mele rugându-se la mânăstiri sau acasă pentru însănătoșirea mea. Mi-am plâns de milă toată viața crezând că nimeni nu mă iubește, primisem doar dragostea mamei, pe care mi-o luam singură din lacrimile ei, ea fiind prea preocupată să supraviețuiască dramei vieții ei, de la ea învățasem ce înseamnă durerea, suferința. Alergam mereu după un zâmbet, o mângâiere, eram ca o fiară însetată de iubire. Tatăl Larisei mă iubise îndeajuns, dar totul s-a stins la un moment dat iar eu m-am retras în cochilia mea răscolindu-mi rănile adormite din copilărie. Am plecat când am simțit că nu mai sunt iubită, i-am redat libertatea și șansa de a fi măcar el fericit. Printre oamenii care mi-au sărit în ajutor Dumnezeu a trimis un om îmbrăcat în sutană, era cititor de poezie, îndrăgea poezia mea și era de scurt timp în lista mea de prieteni. După mesajul meu adresat cititorilor a înțeles că am nevoie de ajutor ceresc și m-a abordat în privat întrebându-mă de starea mea de sănătate. Mi-a spus că este preot, starețul unei mânăstiri din Banat, că mă va însoți în această călătorie în căutarea recâștigării dreptului de a trăi. Din momentul acela am înțeles că Dumnezeu nu mă părăsise, că mi-a trimis un înger să mă îndrume, să mă întoarcă la cele sfinte, să-mi stea alături la fiecare oră din zi și din noapte. Am căutat împreună pe internet

124

fiecare posibilitate de supraviețuire, am pus în balanță aspectul financiar, eram la pământ după operație, chiar atunci finalizasem actele pentru casă, cheltuisem tot ce mai aveam pus deoparte. Nu mai puteam să dau înapoi, trebuia să plătesc avocații, depozitul, chiar atunci când aflasem că nu mai am mult de trăit. Ironia sorții, mă întrebam pentru cine, pentru ce am luptat atât? Pentru fetița mea, care depindea de mine era răspunsul. Citisem testimonialele despre vitamina B17 care costa o grămadă de bani, Vitamina C fiole costa o avere pe termen lung, trebuia să fac doze mari, Zeolitul era scump dar îl procurasem încă dinainte de operație odată cu vitaminele și B17 pulbere. Eram conștientă că această boală este curabilă, dacă faci ce trebuie, dacă urmezi o dietă sănătoasă și echilibrată, dacă ai spiritul pregătit să lupte pentru corp primind forța rugăciunii. Părintele Stefan se ruga la Sfintele Masluri alături de sute de oameni ce-mi trimiteau mesaje mergând la biserici. Eram copleșită de atenția lor, de dorința lor de a mă face bine, de iubirea lor. Primeam cu inima deschisă fiecare rugăciune ca pe un medicament de la fiecare om ce se ruga pentru mine. Odată cu rugăciunile am primit și ajutorul financiar necesar dietei mele, primul pachet trimis de părintele Ștefan conținea produsele apicole necesare preparării leacului ce urma să-l iau în fiecare zi dimineața și seara, vitamina fiole, ceaiuri. Am despachetat cu grijă și printre medicamente era o candelă și cele necesare întrebuințării ei, mir și apă sfințită. Noul Testament cu psalmi și Micul Ceaslov. Am aprins candela și mam rugat Măicuței Domnului, cea pe care practic o ignorasem în lupta mea pentru supraviețuire, cea care mă însoțise zi de zi încă din copilărie simțindu-i prezența. Mă simțeam vinovată, dar știam că m-a iertat trimițându-mi aceste daruri, speranța venea de la ea. Simțeam că nu sunt singură în adevărata luptă pentru viață. Am fost așa de bucuroasă, aveam în sfârșit armele cu care să lupt contra bolii. Eu luptam pe-un flanc, părintele pe celălalt flanc a comandat vitamina B17 tocmai din America studiind efectele ei cu grijă, sunând medicii, informându-se atent despre fiecare leac ce urma să mi-l administrez. Eram îngroziți de efectele adverse ale chimioterapiei, încercam să căutăm alternative, să reducem aceste simptome, să nu lăsăm să distrugă ce era bun în organism. Părintele este stareț la o mânăstire, multă lume îl cunoaște, întreba în stânga și în dreapta ce este de făcut în cazul meu. Atâta iubire de oameni într-un singur suflet. Fratele Ștefan, așa cum îmi place să-i spun, mi-a fost și psiholog și doctor și prieten, așa este și acum, nu ma abandonat o clipă. După tura doi de chimioterapie a urcat în avion împreună cu părintele Rafael de la altă mânăstire și au venit în Anglia să-mi facă Sfântul Maslu. Să-mi sfințească casa în care mă mutasem de curând... Eram emoționată când am ajuns la aeroport. Așteptam să apară doi preoți și o domnișoară cu chip BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PROZĂ

de înger ce dorea să mă cunoască tot cu numele de Ana, Anamaria. Avionul a întârziat, eram cu ochii pe panoul de zbor alternând privirea către poarta de sosire. Când zăream pe cineva cu barbă tresăream, erau evrei. La un moment dat am văzut doi oameni cu fața luminată alături de o fetișcană subțirică, frumoasă ca un înger. M-au recunoscut imediat. Ne-am îmbrățișat de parcă ne cunoșteam de-o viață. Zâmbetul părintelui Rafael mi-a rămas întipărit în minte. Nu mai văzusem niciodată așa un zâmbet curat, așa o față luminată, doar pe fața unui copil poți să vezi așa ceva. Eram cu Dan, am urcat în mașină și m-am învârtit în parcare vreo 15 minute negăsind ieșirea de emoție. Ei încercau să mă îndrume după indicatoare, ajungeam în același punct de unde am plecat. Până la urmă am reușit să ies și să mă îndrept spre autostradă, de acolo până acasă a fost cel mai scurt drum, eram fericită. Îl simțeam pe Dumnezeu aproape, venise la mine prin acești doi oameni minunați ce și-au oferit ajutorul necondiționat. Acasă am vrut să-i omenesc, să le dau camera cea mai mare dar au refuzat, doreau să fiu eu bine, ei alegând încăperea cea mai mică în care era doar un pat, camera Larisei, așa că unul dintre ei urma să doarmă pe o saltea umflată cu aer. Erau bucuroși de tot ce au primit, modești, atâta bunătatea respirau prin toți porii lor. Fetele s-au culcat în sufragerie pe canapele, fata lui Dan fiind prezentă și-a umflat și ea o altă saltea. Urma să primesc Sântul Maslu curând, acesta era scopul vizitei lor dar ne-am simțit ca o familie mare, la masă era prezent Dumnezeu, rugăciunea. Mă simțeam ca un păcătos ce nu știe să se roage, ca un fiu risipitor plecat în lume părăsindu-și mama. Eram chinuită de gânduri, dar mă linișteam privind zâmbetul și pacea din privirea părintelui Rafael. Trei zile am simțit iubirea curată, pură, necondiționată, iubirea cerească. Am călătorit la ocean și am văzut iubirea față de frumos în bucuria acestor doi preoți. Mă abandonasem în pacea lor, era atât de liniște în mine, nu mai știam dacă sunt bolnavă, nu mai știam câtă suferință trecuse prin viața mea, nu mai știam nici urmele lăsate de atâta suferință, nu mai simțeam durere. Am călătorit la Londra și am umblat toată ziua fără să simt oboseala. Doamne câtă bucurie poate să-ți aducă cerul. A venit ziua Sfântului Maslu, preoții s-au pregătit atent punându-și patrafirul. Au sfințit apa, au sfințit casa în timp ce noi stăteam cu fața la răsărit citind din cartea sfântă cu tremur în glas, eram toți emoționați, chiar și Dan care nu avea nici o treabă cu cele sfinte, acum stătea îngenuncheat rugându-se pentru mine. Când ne poticneam în rugăciune părintele Rafael ne certa cu blândețe-n glas. Am primit rugăciunea ca pe-un dar de la Dumnezeu, cu bucurie, cu speranța că această maladie s-a stins în puterea ei, apoi am adormit ca un prunc. A doua zi urma să plece la aeroport, trebuiau să se întoarcă la cele sfinte, Doamne ce mult mi-am dorit să rămână, aș putea trăi BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

o veșnicie alături de pacea lor, alături de curățenia lor și de înțelepciunea lor. Știam că locul lor e la mânăstire, acolo unde Dumnezeu le-a orânduit viața. Acolo unde sfințenia trăiește în fiecare pom, în fiecare adiere de vânt. Eu am rămas privind în urma lor, dar pasul lor nu s-a îndepărtat prea mult, ei au rămas alătur de mine la greu și mă vor însoți până la punctul final al bolii. IX. La al doilea ciclu de chimioterapie deja știam la ce să mă aștept, teama de-a lăsa otrava să-mi inunde iar corpul era evidentă, dar am plecat din nou către spital cu speranța că voi depăși mai ușor această etapă. Am condus și de data aceasta cu gândul la suferința ce urma să mă aștepte în doar câteva ore, alt supliciu pregătit de viață. Afară era cald în ciuda furtunii din sufletul meu unde ploua mocănește cu miros de tristețe, cu nori grei și nici urmă de soare. Am parcat mașina în parcarea centrului de cancer unde aveam reducere, 4 lire pe întreaga zi, cealaltă parcare era 8 lire apoi am urcat să-mi anunț sosirea pe aparatul de programări. Trebuia să ajung pe secția de zi unde făcusem celălalt ciclu chimioterapic, am urcat cu liftul, nu mă mai țineau picioarele de teamă. Am ajuns acolo și aceeași imagine din salon m-a întâmpinat, privirea a cel puțin zece oameni așezați pe fotolii, conectați la perfuzii cu otrăvuri. Oameni slăbiți, cu capul acoperit cu un baticuț sau o șapcă, unii nu mai ascundeau capul lipsit de păr, erau deja resemnați că nu mai aveau podoaba capilară. Mă priveau cu mirare-n ochi, eu le-am dat binețe când am fost invitată să mă așez pe scaunul torturii. Nu auzeam nimic în jur, doar așteptam ca farmacia să-mi elibereze substanțele ce urmau să-mi invadeze trupul. Eram deja scârbită de la primul ciclu de mirosul lor ce-mi ieșea prin piele transpirând și mirosul ciudat din urină. Aveam sentimentul că stau la rând ca un animal ce urmează să fie jertfit, chinuit. Aveam totuși o urmă de curaj crezând că aceste otrăvuri mă vor ajuta să scap de celulele canceroase ce-mi stăpâneau stomacul. Dan m-a urmat și de data aceasta, mă privea fără să scoată vreun cuvânt. Doar un om otrăvit poate să simtă cu adevărat ce urma să se întâmple, cine ar putea să condamne restul lumii sau chiar pe cei dragi care te privesc cu milă și dragoste dar fără să înțeleagă exact ce se întâmplă, încercând să te ajute moral. Otrava m-a pătruns și de data aceasta cu violență, dar corpul meu a răspuns ferm, mai pregătit să reziste, am primit din nou antiemeticele necesare și doza de Dexametazonă înainte de perfuzia cu Epirubicibin, substanța roșie de o toxicitate extraordinar de mare, cerusem casca cu gheață și de data aceasta pentru a încerca să-mi protejez părul, nu funcționa la toți pentru că oamenii merg la chimioterapie deja slăbiți, fără ca cineva să-i învețe cum să se protejeze de efectele devastatoare, cum să-și refacă imunitatea după primirea acestei otrăvi în corp. Părul meu rezista, datorită 125

PROZĂ

Zeolitului luat înainte cu 4 ore de la chimioterapie, 20 de picături Zeolit lichid de două ori pe zi, nelipsita linguriță de miere cu turmeric, ghimbir și propolis, paharul cu bicarbonat și lămâie, paharul cu vitamina B17 pudră 3 grame/ zi, multivitamine, ceaiurile și produsele homeopate primite de la părintele Ștefan. Pentru refacerea funcției hepatice, luam Esențiale Forte și Liv 52 odată cu ceaiuri ajutătoare. Șpreiuri bucale cu seleniu pentru protejarea părului și a unghiilor, nelipsita ciupercă Reishi și dozele uriașe de vitamina C intravenos 10-15 grame pe zi după chimioterapie. Toate acestea pe lângă o dietă lipsită de zahăr, carne și substanțe nocive din conserve. Încercam să mănânc sănătos, sucuri din fructe și legume la blender cu suc de gaviola și spirulină primite de la prietena surorii mele din Germania, Mihaela, legume pe aburi, pâine de secară, multe semințe, nuci, miere de Manuka, suc de aloe 25 ml de două ori pe zi și ulei de cânepă de două ori pe zi câte o linguriță. Nu mai știam cum să-mi împart timpul să le iau. Din păcate și de data aceasta reacțiile adverse ale chimioterapiei au fost violente, am reușit să conduc până acasă, dar acasă grețurile și vărsăturile m-au îngenuncheat și de data aceasta. Vomitam tot ce băgam în gură, sucurile, apa, nici vorbă să pot mânca ceva primele trei zile, slăbisem 4,5 kg în 4 luni, eu fiind o ființă slabă, nu trecusem nici la prima sarcină de 50 de kg, dar înainte de operație aveam 51 de kg. Acum rămăsesem cu 45,7 kg și nu mai aveam resurse să mai slăbesc, luptam cu îndârjire să recuperez, vocea-mi era stinsă, tremurată, suport dietetic nu primisem de la dietetician. De data aceasta m-a vizitat un domn asistent de la o fundație -St. Peters and James, ce mă avea în listă la îngrijiri paleative, venise să-mi ofere sprijin psihologic și asistență medicală. Simțeam că nu am nevoie de aceste lucruri, mă puteam ajuta singură fiind asistentă medicală. Știam că dacă voi mai slăbi, corpul meu nu va mai avea resurse să lupte cu boala, chimioterapia slăbind și distrugând și celulele organelor sănătoase. Celule ce trebuiau reconstruite. Cu ce, dacă ajungi cașectic?... Citeam pe internet cum oamenii ajung în starea de cașexie și mor din această cauză, nu din cauza cancerului. Pentru mine nu cancerul era o problemă în mintea mea, ci cum să-mi ajut corpul să lupte cu boala învingând această maladie ce poate să fie învinsă. Luptam, vomitam, mâncam și iar vomitam, luam toate medicamentele naturiste, aveam dureri groaznice noaptea în zona stomacului, mă ridicam din pat în miezul nopții și mă așezam în vană, vorbeam cu apa să mă curețe de otravă, să-mi rehidrateze corpul, mă rugam sfintei Fecioare Maria să mă țină de mână în această încercare grea a vieții. Ziua ieșeam în grădină și mă așezam în iarbă cerând ajutorul universului, al pământului, al soarelui, când prindeam puteri mergeam la pomul îndrăgit ce mă aștepta ca un soldat gata să mă sprijine. Mă așezam la 126

poalele lui și-i spuneam oful, îi îmbrățișam trunchiul puternic și mă așezam pe rădăcinile înfipte în pământ. Doream să pot să-mi înfig și eu picioarele în pământ și să devin puternică, să-mi pot întinde brațele spre cer precum acest pin ramurile, apoi mă întorceam acasă cu gândul la el. Reușisem să stabilizez corpul în decurs de o săptămână, trecuse efectul Oxaplatinului, acele neuropatii, parestezia gurii, a mâinilor și a buzelor se diminuau la atingerea apei sau a tot ce însemna rece, doar apă caldă puteam bea sau atinge imediat după chimioterapia perfuzabilă. Lichidele reci sau frigul mă paralizau, la fel și tot ce băgam în gură rece sau prea puternic aromat, mi se încleșta maxilarul. Din păcate nu toleram Capecitabinul ce trebuia să-l iau acasă, per oral, în decurs de 21 de zile, după primul ciclu reușisem să-l iau dar mă îngenunchea cu diaree, parestezii la nivelul ochilor, grețuri, senzație de durere esofagiană, dificultate de a înghiții, afte și senzație de arsuri în palmă și tălpi, parcămi luau foc, așa că am renunțat la el urmând cu sfințenie terapia adjuvantă. La ciclul 3 am refuzat chimioterapia cerând medicului timp să-mi refac greutatea, Am cerut o săptămână pauză. A fost de acord ținând cont că nu mai aveam de unde slăbi. M-am întors după o săptămână, greutatea era la fel, reușisem doar să o mențin. Era bine, analizele indicau că pot accepta o nouă doză de otravă. Corpul era curat așa că am acceptat. De această dată mi s-a prescris un antiemetic nou, unul bun numit Aprepitant ce trebuia să-l iau înainte de chimioterapie și apoi la două zile o capsulă, primisem trei capsule, pentru o săptămână, odată cu Ondesartanul de 8 mg de două ori pe zi și Motilium de trei ori pe zi cu Dexametazona pentru 5 zile, două pe zi, speram ca de această dată să diminueze efectele devastatoare adverse. Asta era tot suportul medical de după chimioterapie, rehidratare sau remineralizare, nu, nici vorbă, te trimit acasă încă de la terminarea perfuziei cu celelalte medicamente chimioterapice în brațe, dacă pui întrebări primești răspunsuri, dacă nu, nu. Noul antiemetic m-a ajutat să nu mai vomit, mâncam, asta era bine, ba chiar mâncam mai mult ca niciodată, fructe multe, legume și cam tot ce-mi cădea în mână și știam că nu alimentează cancerul. Avea și acest nou medicament un efect secundar, constipația pe care încercam să o combat cu mijloace proprii, laxative, încercând să nu lezez din nou flora bacteriană intestinală și așa afectată de chimioterapie. Am reușit să iau în greutate 3 kg în două săptămâni, era un miracol, eu luam greu în greutate și când nu eram bolnavă. Primisem de la dieteticiană ceva sucuri ajutătoare dar luam doar 250 ml pe zi - Fortisip. Avea și Cellect, un medicament special creat pentru a te ajuta să treci peste efectele adverse ale chimioterapiei trimis tot de părintele Ștefan, un medicament scump procurat cu greu de la Doamna Lucia, o prietenă de suflet a părintelui, din păcate nu-l toleram, vomitam imediat după ingestia primului pahar cu apă în care BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PROZĂ

puneam o cupă de Cellect, trebuia să pun două, totuși am rezistat în decursul acestei perioade de 3 cicluri să beau o cutie, aveam două. În schimb am putut ingera preparatul de plante medicinale făcut special pentru creșterea imunității de altă prietenă a părintelui Ștefan, Doamna Marieta și Diandra, o tânără cu un suflet cât un munte, care mi-a trimis aceste plante cu speranța că mă vor ajuta, din resurse proprii, fără să plătesc un ban, unele preparate din plante și vin le puneam la fiert acasă și le țineam în frigider bând 50 ml după mesele principale, altele mi le trimitea deja preparate, luând câte 15 ml înainte de masă, în timpul meselor fiind nevoită să iau plantele fărâmițate, o linguriță de frăsinel amestecat cu alte plante medicinale, era iute, dar mă ajuta mult, iar noaptea trebuia să iau un preparat de leuștean și chimen ce-mi elimina arsurile și gazele. Eram fericită, simțeam că prind forță odată cu luarea în greutate, vocea-și recăpăta volumul, iar corpul tonusul rezistând să merg la serviciu, nu mai lucram zile de 12 ore la pat bolnav în spital, am fost nevoită să accept să fac muncă de birou pentru a nu lua microbi de la bolnavi în timpul chimioterapiei. Era necesar să-mi protejez imunitatea, nu puteam permite o infecție. La ciclul 4 de chimioterapie doctorul a rămas surprins de starea și de greutatea mea și mi-a aprobat terapia cu aceeași prescripție medicală, antiemeticul salvator. Am reușit să combat efectele adverse mai ușor, podoaba capilară fiind prezentă, pielea netedă, erau prezente grețurile și celelalte simptome neurologice, dar nu la aceeași intensitate, pielea-mi mirosea a otravă, la fel și urina, dar se elimina prin transpirație și micțiune, substanța toxică, cu ajutorul Zeolitului. Primisem si Onconovical de la părintele Ștefan, un alt medicament naturist special creat pentru cancer și chimioterapie ce conținea toate substanțele necesare combaterii efectelor adverse și uciderea celulelor canceroase. Medicamentele ce le luam separat acum erau așezate într-o singură capsulă ce trebuia dozată la 9 capsule pe zi alături de alte capsule de B17/5 pe zi și picături de Zeolit ce veneau în ajutorul capsulelor, trebuia să fiu atentă totuși să nu mă supradozez. Aveam ca schemă de tratament 4 cicluri de chimioterapie, mie mi-au fost de-ajuns, până peste cap, am luptat cu putere să scap de efectele adverse, sămi apăr corpul de otravă, apoi trebuia să aștept investigațiile ce urmau să vină în decurs de o lună, timp în care viața-ți dă un moment de meditație spirituală, timp să privești înapoi, la oamenii dragi, la greșelile din trecut, la deciziile luate ajuns ca om la răscruce de drumuri, la lupta pentru supraviețuire, la amarul curs pe obraz odată cu lacrimile, la ceasul care ticăie în defavoarea ta cercetându-i limba și întrebându-te când se va opri în loc așteptând clopotul să bată. Apoi te întrebi care este sensul vieții și care-i rostul pe pământ și-l găsești doar în cuvântul ,,iubire,,... iubirea de oameni, iubirea de sine, iubirea de frumos, iubirea divină. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

X. Mi-am reluat activitatea profesională să fiu alături de colegii mei, suportul lor era important pentru mine. La început, după primul ciclu de chimioterapie am cerut să mă întorc la muncă, luam pauză de o săptămână, săptămâna în care eram torturată de efectele adverse luptând din răsputeri să elimin substanțele ce-mi topeau imunitatea simțind fiecare organ cum cedează pierzându-și funcțiile. Nu acceptam asta nici în ruptul capului, trebuia să rezist chiar dacă fragilitatea trupului meu era evidentă, o femeie de 45 kg în fața bolii și a chimioterapiei. Începusem să măresc doza de vitamina C intravenos, mai aveam câteva fiole. Eram deja îngrijorată că nu-mi vor ajunge acele fiole și așteptam ca părintele Ștefan să-mi mai trimită din România. Tot atunci a apărut în calea mea un alt domn, iubitor de poezie, ce văzuse chinul prin care trec de pe postările de pe facebook. S-a hotărât să mă susțină pentru că trecuse și el prin ghearele morții fiind sfâșiat de o altă formă de cancer ce-i dăduse metastaze în întreg organismul fiind așteptat la porțile raiului în decurs de o lună, atât i-au mai dat medicii de trăit în urmă cu un an. Din fericire s-au înșelat, iar acest domn a luptat până a învins această fiară, fiind sănătos acum. Din vorbă în vorbă am ajuns la subiectul Vitamina C injectabil, substanța ce-i salvase viața. Mi-a povestit cum că ajunsese să în imposibilitatea de a-și mai procura vitamina C de uz uman, aceasta fiind foarte scumpă și a început să caute alternative. A găsit pe un site de testimoniale ale bolnavilor supraviețuitori de cancer acidul ascorbic de uz veterinar, Vitamina C de uz veterinar, era singura soluție s-o procure la un preț mai accesibil, aceasta ajungând să coste mai puțin de jumătate decât vitamina C de uz uman. Adevărat că acidul ascorbic este aceeași substanță în ambele cazuri, doar dozajul diferă: 1 fiolă de vitamina C de uz uman are 750 mg, iar o cutie are 5 fiole, în schimb vitamina C de uz veterinar ajungând la dozajul de 10 grame pe flacon. Viorel a atins doza de 40 de grame odată, la două zile, perfuzat fiind picătură cu picătură, nu a început cu această doză dându-i corpului timp să se obișnuiască de la 10 grame mărind la fiecare perfuzare cu câte 5 grame. Am studiat și eu această variantă și l-am sunat pe părintele Ștefan să mă consult cu el. A doua zi s-a dus la farmacia veterinară să caute substanța salvatoare. A cumpărat două flacoane ce mai erau în stoc și le-a fotografiat să văd dacă asta era ceea ce căutam. Din poză nu s-a înțeles bine dozajul și m-am întors să mă sfătuiesc cu Viorel. După calculele noastre, ale mele erau greșite, ale lui erau corecte, am cerut iar fotografia etichetei flaconului. M-am asigurat că acesta este flaconul căutat, dozajul de 10 grame pe flacon și am așteptat până a găsit părintele farmacia de unde să le procure, până atunci am continuat cu Vitamina C de uz uman, doza de 15 grame. Odată ce a sosit la poștă pachetul cu seringi, perfuzoare, ace și flacoanele de Vitamina C am și început testarea pe corpul meu. Mi-am atașat perfuzia 127

PROZĂ

fără a dilua substanța, aceasta fiind deja diluată în soluție salină, flacoanele conțineau 100 ml/ 10 grame de acid ascorbic. Era diferit mirosul, dar nu m-am speriat, am început perfuzarea lent, picătură cu picătură. Simțeam cum îmi invadează trupul, eram atentă la fiecare simptom, mă luase un val de căldură la primul contact cu sângele apoi încetul cu încetul corpul a acceptat noua formă de acid ascorbic, am folosit doar un flacon prima zi, apoi mi-am atașat două a doua zi, m-a certat Viorel că am mărit doza prea repede, dar eu simțeam că rezist chiar dacă rinichiul drept începuse să mă doară. I-am ascultat sfatul și am început să fac perfuziile la două zile, 20 grame la început, apoi ajungând la 25 de grame diluate în 400 grame de soluție salină 9%. Rezistam fără a avea efecte adverse așa că am continuat până în prezent fără să opresc tratamentele alternative: 9 capsule pe zi de Onconovical, Zeolit lichid - 40 de picături pe zi, ceaiuri, capsule naturiste de aloe, turmeric și plante, silimarină, spirulină, suc de gaviola, ciuperca Reishi, tinctură de gălbenele, propolis și preparatul apicol menționat mai sus. Nu uitasem nici de amestecul de plante trimis de doamna doctor homeopat ce trebuia consumat în timpul mesei, după masă și în timpul nopții. Dieta trebuia să fie ușoară, fără carne și proteine animale, fără lapte. Supe de legume, sucuri proaspete, fructe multe, legume la aburi, semințe, nuci, sfeclă roșie și morcovi, fructe deshidratate, cereale cu lapte de soia, spanac etc. Mai scăpam la câte o bucățică de carne de pui și uneori la pește, dar aveam grijă să fie gramajul redus. Toate acestea le luam acasă înainte să plec la serviciu și când mă întorceam de la spitalul unde-mi desfășuram activitatea. La început colegii mă priveau oarecum ciudat, încercam să-i încurajez eu pe ei, să le arăt că sunt puternică, să le zâmbesc, nu-mi doream să mă privească cu sentimentul de milă în ochi. Doream să mă accepte așa cum sunt, să nu mă menajeze, să lucrez cot la cot cu ei. Din păcate departamentul care se ocupă de sănătatea noastră, a celor angajați, nu m-a lăsat să lucrez alături de bolnavi fiind propusă să fac muncă de birou în afara secției. Dar nu am acceptat, i-am propus managerei noastre să fac muncă de birou în cadrul secției de reabilitare, să fiu alături de colegii mei. Bucuria a fost pentru că urma să le iau povara planurilor de îngrijire, timpul fiind mereu scurt pentru un asistent medical. Așa că mi-am lăsat uniforma pe umeraș și mi-am luat haine de birou având contact cu bolnavii doar când aveam nevoie de informații pentru planurile de îngrijire. Eram bucuroasă că pot să-mi ajut colegii, că pot să fiu la locul meu de muncă, că nu trebuie să stau acasă să-mi plâng de milă. Mergeam când mă simțeam bine și stăteam în birou până când simțeam că am obosit. Este o muncă obositoare, trebuia să studiezi fiecare caz în parte și apoi să demarezi planul de Îngrijire, toate fiind scrise manual, semnate cu numele meu la încheiere. Acasă încercam să-mi umplu 128

timpul scriind poezii, citind și meditând. Timpul se scurgea, trecuseră cele 21 de zile de la ultima perfuzie cu substanțe chimioterapice. Teama era prezentă, deveneam irascibilă, cu gândul la următorul pas, nu știam rezultatul luptei ce s-a dus în corpul meu. Toate aceste medicamente alternative, naturiste și chimioterapia trebuia să fii distrus acele celule canceroase, aceste gânduri se repetau în mintea mea obsesiv... Nu sunt pregătită să mor, nu este vremea mea, această boală este vindecabilă, este doar o răceală de lungă durată!... îmi spuneam în gând. Așteptam telefonul asistentei șefe de la departamentul Oncologic din cadrul spitalului din Guildford, trebuia să mă programeze la endoscopie, era singura procedură prin care se putea recolta biopsie din zona afectată a stomacului. Nu mai aveam răbdare, a sosit un plic cu programarea, aveam un sentiment nou în trupul meu, era un amestec de bucurie cu teamă, parcă nu mai voiam să știu ce se întâmplă, dar totuși știam că trebuie să merg la investigații. Gândul că exista posibilitatea să primesc rezultate proaste mă sfâșia. Nu mai puteam să dorm, mă întorceam de pe-o parte pe alta, mă deranja că Dan doarme, voiam să stea cu mine chiar dacă era obosit, îl enervam, ne certam, îl aduceam în culmea disperării. Recunosc că o femeie este greu de mulțumit, dar o femeie bolnavă este mai greu de mulțumit, mai sensibilă, așteaptă să i se dea mai multă atenție, vrea să se simtă protejată și iubită. Simțeam că nimic nu este de ajuns, că mâine mor și încă nu am trăit totul, eram o nesuferită. Nici eu nu mă suportam, încercam să mă rog, dar mă simțeam vinovată că nu ating starea necesară unei rugăciuni, că tot ce fac este mecanic. Plângeam până la epuizare cu fața înfundată-n perne, dimineața nu-mi mai puteam deschide ochii de durere, aveam ochii injectați de plâns, fața tumefiată și trupul lipsit de energie. Mă spălam pe față, mă priveam în oglindă și mă certam... Nu poți să renunți acum!... îmi spuneam... mai ai multe de făcut, sute de oameni se roagă pentru tine, lumea te iubește, tu de ce nu te iubești?... apoi îmi priveam trupul care reușise să-și refacă forma recuperând greutatea pierdută. Încercam să mă admir, să-mi spun că sunt frumoasă, că mi-am revenit, că voi lupta până la capăt, că nu voi renunța la ceea ce mi-a dat Dumnezeu. Am reușit sămi adun gândurile și să înțeleg sensul vieții, să pun în balanță motivele pentru care trebuie să supraviețuiesc acestei boli. Una dintre ele atârna greu, mă gândeam că trebuie să fiu un exemplu celor atinși de această maladie, că trebuie să le arăt cum să lupte, că trebuie să le împărtășesc experiența mea, că trebuie să-i învăț să spere, să nu renunțe la viața lor fără luptă. Motivul era salvarea altor vieți. La acest gând îmi ridicam fruntea din pământ și mă încărcam de energie, mă simțeam sănătoasă, neatinsă de boală, acest gând mă făcea să zâmbesc și mi-a dat forță să merg la examenul endoscopic care s-a desfășurat fără pic de teamă. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

PROZĂ

Așezată pe masă, am fost anesteziată și la câteva minute m-am trezit așteptând să fiu lăsată să plec, dar nu înainte de a cere câteva informații referitoare la hârtia ce-mi fusese înmânată de asistentă. Erau imagini din interiorul stomacului meu și câteva rânduri în engleză ce spuneau că ulcerul arată că este în proces de vindecare. A venit un gastroenterolog ce-mi făcuse endoscopia și mi-a explicat că imaginile diferă de celelalte care au fost făcute înainte de diagnosticarea cancerului la stomac. Am tresărit, o mică speranță mă aducea pe linia de plutire, dar mai rămânea ,,drobul de sare de deasupra capului” ...teama că poate a mai rămas o celulă canceroasă vie. M-am întors acasă privind obsesiv acele imagini, doream să aflu rezultatul final. Din păcate examenul histopatologic era progra-

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

mat peste o săptămână. Nu înțelegeam de ce nu primesc programarea la Computer-ul tomograf, eram furioasă și acuzam medicii de incompetență. Am sunat să întreb, a răspuns robotul, am lăsat un mesaj în care am întrebat despre programarea la CT. Am primit un telefon care mă anunța că voi fi programată curând. M-am liniștit dar nu-mi puteam stăpânii nerăbdarea. Un alt telefon m-a anunțat că am fost programată pentru CT înainte cu două zile de ședința cu medicul consultant în care urma să aflu rezultatele. O perioadă grea, poate cea mai grea de până acum, aceste emoții nu pot egala nici momentul aflării diagnosticului, aceste emoții sunt ale unei ființe ce bate cu pumnii-n poarta vieții așteptând să fie auzită, așteptând ca cineva să-i deschidă. (va urma)

129

TRANSLAŢIUNI

Vasile ALECSANDRI în limba lui SHAKESPEARE de Mariana ZAVATI GARDNER și John Edward GARDNER Deșteptarea României 1848

Romania’s Awakening 1848

Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalță pân' la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor?

You who are asleep, you who remain motionless, Can you hear that triumphant voice in your sleep, That climbs up to the heavens of the awakened world, Like a long salutation Toa glorious future?

Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate? Nu simțiți în pieptul vostru un dor sfânt și românesc La cel glas de înviere, la cel glas de libertate Ce pătrunde și răzbate Orice suflet omenesc?

Can you feel your heart throb and beat? Can you feel a holy and Romanian yearning? For that voice of resurrection, for that voice of freedom That passes through and penetrates Any human soul?

Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie! Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit. Ah! treziți-vă ca dânsa, frații mei de Românie! Sculați toți cu bărbăție, Ziua vieții a sosit!

Behold! The world awakens from its deep lethargy! It steps with wide strides towards a much wished-for goal. Ah! Awakelike it, my brothers into Romania! All rise with energy, The day of lifehas arrived!

Libertatea-n fața lumii a aprins un mândru soare, Ș-acum neamurile toate către dânsul ațintesc Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare Se cerc vesel ca să zboare Către soarele ceresc!

Freedom in front of the world has lit a proud sun, And now the nations are all aiming to reach it Like a gathering of agile eagles with liberating wings Merrily circleready to fly Towards the heavenly sun!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire? Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor?

Only you, Romanian people, to live forever in blindness? Only you, to beunworthy of this reforming time? Only you,notto take part in the national union, In the national happiness, In the national future?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie Și la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi?

Until when should the world believe it? Oh, children of Romania! That any longing of freedom has perishedand vanished from you? Until when should the cruel and blind tyranny go away And in itscart of arrogance Should itenslave us?

Până când în țara noastră tot străinul să domnească? Nu sunteți sătui de rele, n-ați avut destui stăpâni? La arme, viteji, la arme! faceți lumea să privească Pe câmpia românească Cete mândre de români!

130

Until whenwill any foreigner reign in our country? Aren’t you sick of all evils, haven’t you had enough masters? To arms, you brave, to arms! Make the world look Over the Romanian plain Proud troops of Romanians! BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRANSLAŢIUNI

Sculați, frați de-același nume, iată timpul de frăție! Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați Aruncați brațele voastre cu-o puternică mândrie Și de-acum pe vecinicie Cu toți mâinile vă dați! Hai, copii de-același sânge! hai cu toți într-o unire Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim. Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire, Pentru-a mamei dezrobire Viata noastră să jertfim! Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! Care vede-n a lui țară libertatea re-nviind, Fericit, măreț acela care sub un falnic soare Pentru Patria sa moare, Nemurire moștenind.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Wake up, brothers of the same name; this is the time of brotherhood! Over Molna, over Milcov, over the Prut, over the Carpathians Throw up your arms with strong pride And from now to eternity Hold your hands together! Let’s jointogether, children of the same blood! Let’s all join in a union Freedomnow or death to search for, to achieve. Step forward, Romanians! The world sees us... For the love of Homeland, For the mother's liberation Our life to sacrifice! Blessed be the one who tramples the tyranny under foot! Who sees in one’s country the rebirth offreedom, Happy and magnificentbe the one who under a glorious sun Dies for the Homeland, Inheriting immortality.

131

TRANSLAŢIUNI

Irina Lucia MIHALCA

în limba lui BAUDELAIRE de Gabriela TUDOSE Petalele florilor de iriși

Les pétales des fleurs d'iris

Inima ți-e pustiită când clipa prezentă devine trecut, când clipa viitoare nu se-mplinește.

Ton cœur tarit lorsque l’instant ci-présent devient passé, lorsque l’instant à venir ne s’accomplit pas.

Dincolo de orizont se vede ceea ce nu zărești, la prima privire, o deltă cu nuferii înfloriți.

Au-delà de l’horizon, on aperçoit ce qu’on ne voit pas, à première vue, un delta avec des nénuphars en fleurs.

În fiecare castel, sub fiecare piatră, de-i asculți șoaptele, vei auzi și o durere.

Dans chaque château, sous chaque pierre, si l’on écoute bien les chuchotements, on entendra aussi une douleur.

Poștașul nu bate pasul de două ori, chiar și la capătul lumii, reușește să ajungă, pe aripile vântului, la auzul șoaptei sufletului.

Le facteur ne frappe pas du pied deux fois, même au bout du monde, mais il réussit arriver sur les ailes du vent, seulement à l’écoute des chuchotements de l’âme.

Sângele ei, trecut prin amurgul stepei, scris în cronici de piatră, în palatul de vise, te-a desemnat mesagerul sunetelor ploii.

Son sang à elle, écoulé à travers le crépuscule de la steppe, incrusté dans des chroniques en pierre, dans le palais de rêves, t’a désigné comme le messager des sons de la pluie.

Degetele ei ți-au răsfirat amintirile.

Ses doigts ont mis en bric-à-brac tes souvenirs.

În călatoria ta, - vârtej de lumi în alte lumi care se rotesc treci prin portalul morții, așterni, apoi, o cale de lumină.

Dans ton voyage - tourbillon des mondes dans d’autre mondes qui tournent on passe à travers la porte de la mort et puis on ouvre un chemin de lumière.

- Te iubesc, iubito, adânc și mai adânc, ca un cântec fără sfârșit, insondabil în jos, prin spirală transformă vidul și măsurarea ta, în mine! - i-ai spus, atingând-o.

- Je t’aime profondément, ma chérie, et toujours plus profondément, comme un chant sans fin et sans fonds, qui transforme ton vide et ta mesure en moi au moyen d’une spirale! - lui as-tu dit en l’effleurant.

Sărutul tău, petalele florilor de iriși, arderea a două suflete prin care lumile s-au apropiat până la contopire.

132

Ton baiser, les pétales des fleurs d'iris, l’autodafé des deux âmes par lequel les mondes se sont rapprochés jusqu’à leur complète fusion.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRANSLAŢIUNI

Dacă Timpul s-ar opri

Si le temps s’arrêtait

Îmi place anticariatul unde răsfoiești visele, îmi aduci Cerul mai aproape, grație și mișcare, pastel de acuarelă, accent de tempera și tușul prin care culorile trăiesc intens. Precum fluturii albaștri treci prin axiomele mele, dacă Timpul s-ar opri pe genele tale, clădirile din Veneția ar avea sens! - îmi spui.

J'aime la boutique de bouquins où tu feuillettes les rêves, tu me rends plus prés le Ciel, grâce et mouvement, pastel d’aquarelle, à l’accent de tempera et d'encre au moyen desquelles les couleurs vivent passionnément tu passes tout comme les bleus papillons volant parmi mes axiomes, si le Temps s’arrêtait sur tes cils, alors les bâtiments de Venise auraient du sens! - me dis-tu.

Închide ochii și simte dorința-n cascadă ce curge-n grădina misterelor, ascultă vocea gânditoare a ploii, mesagerul ce-ți poartă pașii spre paradisul vieții! - Nu intra în Palatul Sunetelor închise în Neant! Acolo, vioara departe își duce lacrima cântecului de lebădă sau o poveste de bun-rămas, încă persistă parfumul amărui de migdal crescut în deșertul culorilor. Continuă-ți drumul, inspiră adânc aerul dimineții de toamnă, roagă-te și-așteaptă, rând pe rând, să-ți înflorească visele! Nu le opri zborul, nu le lăsa-n uitare, sărută petalele mov-aurii de iriși, evadează din tărâmul umbrelor scăldate-n durere, trăiește doar în lumina clipei prezente, fără să strivești amintirile dragi, sufletul tău va recunoaște clinchetul speranței, urmează-i sunetul! Ești unic în lumea asta, nu ai nevoie de zborul altor cuvinte, acum ești pregătit, deschide ochii, privește totul în jur, ascultă-ți vocea trepidantă a sângelui, nu te va minți, respiră adânc visele tale și lasă-le să-ți invadeze inima! Dumnezeu deseori se-arată, - o lume paradoxală, miracolul tău revelat păstrează poemul acesta în buzunarul inimii tale.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Ferme les yeux et sens le désir en cascades qui coule dans le jardin des mystères, écoute la voix pensive de la pluie, le messager qui mène tes pas vers le paradis de la vie! - N’entre pas dans le Palais des Sons renfermés dans le Néant! Là, le violon mène loin ses larmes du chant du cygne ou un récit pour prendre congé, le parfum légèrement amer persiste encore, un parfum d’amande élevé dans le désert des couleurs. Suis ton chemin, respire profondément l’air du matin d’automne, prie et attends, tour à tour, que tes rêves fleurissent! N’arrête pas leur vol, ne les abandonne pas, baise les pétales d’un mauve doré des fleurs d’iris, échappe au royaume des ombres, baigné dans la douleur, vis seulement dans la lumière de l’instant même sans écraser les chers souvenirs, ton âme reconnaîtra le cliquetis de l’espoir, suis le son de celui-ci! Tu es unique dans ce monde, tu n’as pas besoin du vol des autres mots, maintenant tu es préparé, ouvre les yeux, regarde autour de toi, écoute la voix bruyante du sang, elle ne te mentira pas, respire profondément tes rêves et laisse-les envahir ton cœur! Notre Seigneur se dévoile souvent - un monde paradoxal, ton miracle relevé -, garde ce poème dans la poche de ton cœur.

133

TRANSLAŢIUNI

Adrian POPESCU

în limba lui CERVANTES de Petrișor CIOROBEA DIMINEAȚĂ DE IARNĂ

MAÑANA DE INVIERNO

Te trezești la șase și un sfert. Te razi cu apă rece, ridici pătura și o arunci peste corpul prietenului care doarme cobori încet pe treptele de lemn.

Te despiertas a la seis y cuarto. Te afeitas con agua fria, levantas el coberto y lo arrojas sobre el cuerpo del amigo que duerme descendas lento sobre las escaleras de leña.

La șase și jumătate ai ieșit din cabană; ai grijă să nu tușești, să nu aluneci pe gheața care s-a prins astă-noapte, o pojghiță strălucitoare ca o amintire în crevasele

A la seis y media has salido de parador; tienes cuidado no toser, no resbalar por el hielo que asirse esta noche, una corteza brillante como un recuerdo en los matorrales

Memoriei, îți strângi bine cordonul scurtei din pânză de cort, care foșnește, în câteva minute ești pe șosea, rupi pe furiș câteva crengi de brad, dibui cu piciorul tufe ninse.

De la memoria, te estrechas mejor el cinturon de la cazadora de lienzo de tienda, que cruja, en algunos minutos estas en carretera, rompes furtivamente algunas ramas de pino, tentas con el pie matas nevadas.

Deodată simți o apăsare pe umăr, un fâlfâit, o vezi numai cu coada ochiului, nu te întorci de frică să nu zboare, aprinzi bricheta câteva monede se rostogolesc în zăpadă. Te întorci în cabană, înfrigurat și tânăr, te arunci sub așternut și închizi ochii, nebunule, iar bați câmpii, nu a fost nimic, vinul de aseară ți-o fi tulburat mințile.

Subito sientes una apretura sobre hombro, una alada, la ves solo con el rabillo del ojo, no te vuelves por miedo no volar, enflamas el encendedor algunas monedas tumban en nieve. Te vuelves en parador, ferviente y joven, te lanzas bajo de ropa de cama y cerras los ojos, loco de ti, de nuevo salgas por peteneras, no fue nada, el vino de anoche te ha transtornado las mentes.

BAIA

EL BAÑO

Franz I., Franz K., Franz H. fac baie.

Franz I., Franz K., Franz H. toman un baño

Primul, Împăratul, într-o cadă de marmoră la reședința lui de la Schonbrunn apa e potrivită regulamentar la 28 C șase slujnice îi pregătesc prosoapele moi.

El primero, el Emperador, en una bañera de mármol a su residencia de Schonbrunn la agua está ajustada a 28 ͦ C seis camareras lo preparan toallas blandas.

Al doilea într-o încăpere de ciment cu ferestruici zăbrelite și geamuri mate, dușul e foarte rece, tavanul foarte jos, F. privește neliniștit spre ușa etanșă.

El segundo en un cuarto de cemento con ventanillas enrejadas y vidrios mates, la ducha está muy fria, el techo muy bajo, F. mira inquieto hacia la puerta estacada.

Al treilea Franz stă într-o garsonieră primită în chirie, altfel confortabilă, răsturnat într-o scoică emailată își cercetează venele albăstrii de la mână.

El tercero Franz vive en un cuarto de soltero recibido con alquler, por lo demás cómodo, derribado en una concha esmaltada exemina las venas azuladas de una de sus manos.

134

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRANSLAŢIUNI

Împăratul se gândește în apa călduță la veștile primite de la grănicerii năsăudeni, „să adauge ori nu un pavilion Gloriettei care se zărește, prin arcadele ferestrei, pe deal?” Franz K. împinge cu piciorul desculț un gândac negru spre sita canalului de scurgere, bate cu pumnii în ușa ferecată și ăia întârzie să deschidă. Ultimul Franz renunță brusc, își urnește trupul voinic de împărat roman din epoca decadenței, se freacă pe spate cu un prosop aspru, lamei de oțel îi dă o întrebuințare decentă. Își ascunde încheieturile stângii cu discreta curelușă a ceasului cu pilă electrică, își aranjează barba de faun, iese în oraș, face corecturi la Imprimerie, se ceartă, bea bere.

El Imperador piensa en la agua templada a las nuevas recibidas de los guardafronteras de Nasaud, ”¿añadir o no un pabellón a la Glorietta que se se señala, por las arcadas de la ventaña, sobre colina?” Franz K. empuja con el pie descalzo una cucaracha negra hacia el cedazo de desague, pega con los puños en la puerta encadenada y aquéllos tardan abrir. El ultimo Franz renuncia bruscamente, se mueve el cuerpo robuato de emperador romano de época de la decadencia, se frota sobre espalda con un toalla áspero, a la hoja de acero le da un empleo decente. Se esconde las muñecas de la izquierda con discreta pulsera de reloj con lima electrica, se arregla la barba de fauno, salga en la ciudad, hace correciónes en imprenta, se disputa, bebe cerveza.

Dar gândul său rătăcește la vana de acasă, ca la un pat înmiresmat cu busuioc, ca la o barcă egipteană plutind pe Nil, ca la o femeie, ca la un mormânt primitor.

Pero su pensamiento extravia a la pila de su casa, como a una cama fragante con albahaca, como a una barca egipciana sobre Nil, como a una mujer, como a un sepulcro acojedor.

MIERLE

MIRLOS

O mierlă neagră urcă în tramvai o mierlă neagră mătură prin colivia sa o mierlă neagră știe mai bine decât noi terasele de pe acoperișurile blocurilor scările de incendiu.

Un mirlo negro sube en un tranvía un mirlo negro barre en su jaula un mirlo negro sé mejor como nosotros las terrazas desde las techumbre de los bloques las escaleras de incendio.

O mierlă deși cântă mănâncă o pâine ca noi o mierlă între două vârste își bea cafeaua o mierlă poate avea copii ca orice nezburătoare o mie de griji o singură viață.

Un mirlo aunque canta come un pan como nosotros un mirlo entre dos edades bebe su cafe un mirlo puede tener niños como cualquier noariador un millar de preocupaciónes una vida solamente.

Mierla de apă numită pescărel e cea mai independentă vânează în reflexele apei o iluzie a sa, carnea fluidelor îi limpezește glasul și agerimea instinctul o face ușoară.

Un mirlo de agua llamado pescadrin es lo mejor independiente cazo en las reflexiones de agua una de su ilusión, la carne de los fluidos lo aclara la voz y la perspicacia el instinato lo hace ligero.

Limbile de mierlă sunt mai dulci decât ale privighetorilor și oricum deasupra celor de ciocârlie care-și preschimbă deseori vraja în hărnicie murmurul în cadențe.

Las lenguas de mirlo son mas dulces que que aquellas de ruiseñores y comoquieria encima aquellos de alondra que cambia a menudo el encanto en aplicación el murmullo en cadencias.

Toate soiurile de mierle: de pădure, de apă, negre sau gri-gulerate când își îngroașă vocea te apucă un fel de milă necruțătoare mai bine tinere și moarte decât vii și îmbătrânite.

Todo especies de mirlos: de bosque, de agua, negros o gris a cuello cuando se engrosa la voz te invada alguna compasión implacable mejor jovenes y muertos más que vives y envejecidos.

Mierlele nu sunt de obicei periculoase numai dacă nu pot să cânte, atunci susurul revărsat năuntru se preface într-un fel de fiere. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Los mirlos no son comunmente peligrosos a menos que no pueden cantar, entonces el susurro quebrado dentro se finge en una especie de bilis. (din vol. Suburbiile cerului, Editura Eminescu, Buc., 1982

135

SAPIENȚIA

Simion TODORESCU

STRĂFULGERĂRI DE GÂND / PENSIERI FOLGORANTI Moartea nu vine nici din iubire, nici din ură. Ea vine pur și simplu. La morte non deriva né dall’amore né dall’odio. Essa semplicemente arriva. Moartea echilibrează și egalizează; ea aduce totul la același numitor. La morte mantiene l’equilibrio e rende tutti uguali; essa riduce tutto ad un denominatore comune. Moartea este totuși un fapt curat. Murdăriile vieții, omul le lasă, nu le ia cu el în mormânt. La morte è tuttavia un fatto pulito. L’immondizia della vita non la si porta nella tomba. Morții nu-i dai buna ziua la venire și nici nu poți să-i spui la revedere. Non saluti la morte quando arriva e nemmeno quando se ne va. Se crede că cea mai plăcută moarte este să mori din dragoste. Si pensa che la morte più piacevole sia per amore. Moartea este cel mai monstruos act de aici de pe pământ: un drum fără întoarcere, un adânc fără ieșire. La morte è l’atto più monstruoso sulla terra : una via senza ritorno, un abisso senza uscita. Moartea nu are leac, însă ea le lecuiește pe toate. Non c’è cura contro la morte, ma la morte cura tutto. Doar moartea n-are moarte. Ea “trăiește” veșnic. Solo la morte non ha morte. Essa “vive” in eterno. Moartea nu este sfârșitul, “…ci un popas de odihnă înaintea Nemuririi…”1 Scurt popas! La morte non è la fine… “ma una sosta di riposo prima dell’Immortalita…”2 Una sosta breve!

Mircea Eliade, Taina Indiei, Ed. ICAR, p. 87.

136

Moartea este unul din secretele ce nu au răsuflat încă. La morte è uno dei segreti non ancora svelati. Trăim în provizorat de câteva milioane de ani și nimeni nu ne va da siguranța statorniciei. Viviamo come precari da milioni di anni e nessuno ci darà mai la sicurezza assoluta. Destinul este un coordonator neînduplecat al faptelor noastre, al drumului ce ne duce spre sfârșit. Il destino è un dirigente spietato dei nostri atti, del cammino che ci porta verso la fine. Totul este efemer pe acest pământ și poate tocmai acesta este farmecul. Tutto è effimero su questa terra e forse in questo risiede il suo fascino. În final, omul pierde totul; până și paradisul său imaginar. Alla fine, l’uomo perde tutto; anche il suo paradiso immaginario. Totul are un început și un sfârșit. Există însă veșnicia; tocmai ea naște speranța. Tutto ha un inizio e una fine. Esiste però anche l’eternità; essa genera la speranza. Veșnicia este o unitate de timp pentru care timpul nu înseamnă nimic. L’eternità è un’unita di tempo per la quale il tempo non vuol dire niente. Viitorul meu îl va trăi cu siguranță altcineva. Il moi futuro verrà sicuramente vissuto da qualcun’ altro.

Mircea Eliade, Taina Indiei (Il mistero dell’India), Casa Editrice ICAR, p. 87. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017 2

CRITICĂ

Marian BARBU

DRAMATURGUL ION LUCA STRĂBĂTÂND VEACURILE În Colecția Recuperări, de la Editura Lidana, din Suceava, cu sprijinul asigurat material de Părintele Prof. Dr. Gheorghe Brădățanu, cunoscutul istoric literar, Nicolae Cârlan a tipărit o carte monumentală de Teatru esențial, semnată Ion Luca. Cunoscut în întreaga țară pentru acribia sa filologică (la cele 27 de ediții, rezervate multor scriitori români, o ediție academică, aproape completă, de 1265 de pagini, fiind rezervată lui Nicolae Labiș, în Opera Magna, plus zece titluri de volume, din propria-i creație ... critică), Nicolae Cârlan a devenit, la cei trecuți 75 de ani, cel mai reprezentativ documentarist și istoric literar al Bucovinei. Ion Luca (1894 – 1972) este autorul a peste 50 de piese de teatru, scenarii și librete. Scenele unor teatre, din Bacău, București, Iași, Cluj ș.a.,au rezervat suficiente resurse istoriei naționale și unor personalități emblematice ale acesteia – Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Ștefan cel Mare, Kogălniceanu, Al. I. Cuza, Doamna Chiajna. Dar el s-a impus prin teatru religios. Să notăm că n-a fost influențat de mișcarea gândiristă în oricare din piesele sale cu subiect religios. Trebuie spus că Ion Luca a fost teolog, luându-și doctoratul în domeniu. A profesat și avocatura, dar fiind, cum zicea cărturarul de nestinsă amintire, Bartolomeu Anania, un avocat fără procese. A avut o înclinație expresă spre poezie, o mărturisește el însuși, tranșant, la 77 de ani, când, Radu Mareș, luându-i un interviu, mărturisea, deloc șugubăț, că are de gând să-și scrie povestea vieții tot în versuri. Despre „omul și talentul lui”, iată ce spuneau doi titrați cronicari teatrali, din celălalt veac, unul mai titrat, decât altul: Valentin Silvestru: Era nu prea înalt, dar vânjos, cu o privire pătrunzătoare, barbă neagră, îmbrăcăminte de ascet, gesturi sigure, ferme, vocea repezită. Alecu Popovici: Ion Luca era o persoană cu aer de Mefisto (ca în Faust, care era în repertoriul teatrului), cu ochi săgetători, cu cioc de smoală și sprâncene stufoase (...) înveșmântat tot în negru, fiindcă era preot. Un înalt prelat, cum a fost Bartolomeu Anania, mărturisea: Am afirmat că Ion Luca, deși părăsește BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

clerul militant și cu toate că uneori avea accese, motivate sau nu, anticlericale, nu a fost nicidecum un apostat, iar în sinea lui nu s-a considerat niciodată în afara Bisericii. Cultiva rugăciunea intimă și punea mare preț pe citirea Acatistului și Paraclisului. Făcuse lecturi, în casa episcopului Bartolomeu Stănescu, de la Râmnicu Vâlcea, în al cărui anturaj se afla și preotul Ion Marina, patriarhul de mai târziu, cu care a păstrat legături frumoase. Teatrul lui Ion Luca a picat în uitare imediat după 23 august 1944, cu toate eforturile sale de a face rabat momentului proletcultist. Totul era împotriva voinței sale și a talentului său. Marile orizonturi de cultură universală care i se deschiseseră înainte nu puteau fi convertite la efemeridele zilei. (Din păcate toate căderile în gol ale acestor tezisme n-au putut trece de bariera timpului). Sub semnul acestor tezisme, se află și comentariul din Dicționarul... lui Mircea Zaciu – 1998. Piesele de rezistență se găsesc în trilogia alcătuită din: Femeia cezarului, comedie în unsprezece tablouri, Salba reginei (inițial, Iuda), Dramă în douăsprezece tablouri, Năframa iubitei, Dramă [șaptesprezece scene]. Femeia cezarului este o dramă istorică, având linii tematice cu impact imediat, și de permanență. Ba dacă împingem gândul mai spre noi, ori coborând în timp, până pe vremea romanilor, problema adulterului la curți mai înalte și pe vremea războiului, atunci totul este explicabil. Piesa poate deveni una de idei (religioase cum subliniază istoricul literar Cârlan), dar, înaintea lui Camil Petrescu, poate fi și conjugală sau psihologică. Discuția în amănunt despre avort (prin „ierburi”) este una întreținută, în stânga sau în dreapta, între cei apropiați, à la Shakespeare se arată a fi una de o modernitate aparte. După cum într-un plan superior, al speculației de idei, dramaturgul laudă frumusețea feminină, vârstele acesteia și nevoia expresă a femeii de a fi mamă. Câtă importanță a avut piesa Salba reginei, construită pe o idee clasică, conținută de Biblie, se cuvine să convenim că este și cea mai realizată. Deși se mulează pe un subiect arhicunoscut, de felul cum se conduce corpul său dramatic, aproape că nu-i lipsește nimic ca structură separată. Ideea negustorilor evrei se 137

CRITICĂ

reazemă pe învoiala dintre vânzător și cumpărător. Principiul de bază, în toate afacerile negustorești, este câștigul (ghișeftul). Conflictul între un reprezentant al regiunii Galileea, care este Iisus, și zona Iudeii, avându-l reprezentant pe Iuda. Cum acesta vrea să facă parte din ucenicii lui Hristos și să împărtășească gândurile acestuia, nu vrea să participe la condamnarea lui, fiindcă l-a hulit pe Dumnezeu, socotindu-se împăratul evreilor. Și pentru că trebuia neapărat pedepsit, i s-a încredințat lui greaua misiune. Cum el a refuzat și nici romanul Pillat n-a vrut, gândind și spunându-le răspicat că fapta s-a desăvârșit în comunitatea lor. Fiindcă țin atât de mult la această dogmă, ei s-o desăvârșească (într-o dactilogramă din 1932), drama se intitula Iuda din Cariot. Ulterior, s-a numit Salba reginei. Nicolae Cârlan, care este supervizorul întregului text dramatic, notează cu îndreptățire, reproducând o parte din cronica dramatică a lui Ion Anestin: Ritmul, vocabularul și chiar inegalitatea dintre scene au pecetea temperamentului tumultos al dlui G. Ciprian. Trecând peste detalii, peste îngrămădirea de conflicte și o retorică de biblică inspirație, poate puțin prea exagerată, piesa dlor I. Luca și G. Ciprian este o lucrare demnă de interes, iar în anumite pagini, demnă de neprecupețite laude. Cum îndreptățit observa documentatul istoric literar Nicolae Cârlan, în capitolul III, intitulat pilduitor Exegeze – un fundamental periplu de analiză, critică și istorie literară completă (p. 1074 – 1389), piesele lui Ion Luca sunt încărcate de poezie și de aforisme. Câteva dintre acestea: prin femei se-nmulțesc robii pământului; undița evreului e furișarea prefăcută; Foarte multe pilde: veți smulge mărăcinele, sângerând veșnicia lui

138

Israel; Enumerări prețioase: dulceața pâinii, dulceața mândriei, dulceața laude, dulceața cărnii, dulceața puterii, dulceața slavei. Laude indirecte: Iisus a învins ispita; Iisus poate porni unde vrea. O stilistică extrem de colorată: balele înverșunării. O arhaitate explicativă: mirodonit, abrașă. Un legato de trăinicie miraculoasă la evrei este legătura de credință între iudei și galileeni. La un moment dat, învățatul Șalum este surprins când constată că Iisus, fiind galilean, nu poate intra în inima iudeilor. Numaidecât se pronunță: Suflet și obiceiuri deosebite, Credința de-i mai leagă. Amasa, prinț din Siria, prozelit iudeu îi zice: De aceea te-am trimis după cel de al doisprezecelea ucenic. El singur e iudeu din toți ucenicii lui Iisus. Eu văd aprinderea iudeilor la venirea Nazarineanului în Ierusalim [că] pornește din osârdia ucenicului iudeu. El e însuflețitorul. *** Ediția actuală a Teatrului lui Ion Luca, voluminoasă și sobră, i-ar sta foarte bine să fie premiată de Academia Română. Și, desigur, istoricul literar Nicolae Cârlan, un adevărat truditor de echivalența marilor înaintași. Gestul editorial al părintelui Gh. Brădățanu, de a... sponsoriza o asemenea faptă editorială, merită să fie socotită una creștinească, de largă deschidere culturală. Ceea ce în timpurile de astăzi este o rara avis. P.S. Cât privește recptarea operei lui Ion Luca în vremurile de azi – ale Democrației! – pe altă dată.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

Oana CALUSA

EUL LIRIC, ÎNTRE EROS ȘI THANATOS LA CAMIL PETRESCU ÎN VIZIUNEA NASTASIEI SAVIN Cu un traseu impresionant în lumea criticii literare românești din peisajul dobrogean*), Nastasia Savin, doctor în filologie, își îndreaptă de această dată atenția asupra poeziei lui Camil Petrescu, publicând la Editura EXPONTO, din Constanța, 2017, studiul intitulat Modalități de reconfigurare ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu. Prefața cărții este semnată de Diana Dobrița Bîlea, iar discursul critic al întregii lucrări se desfășoară de-a lungul a cinci secțiuni: Avatarurile poeziei moderne românești, Atopicitatea liricii camilpetresciene, Tensiunea expresivității eului liric în Ciclul Morții și în Ciornă, Complexitatea mesajului în Un luminiș pentru Kicsikém și în din versurile lui Ladima și Inițieri noncognitiviste în Ideea, Transcedentalia și în Addenda. Privire de ansamblu.

Este binecunoscut faptul că, alături de alți mari scriitori ai epocii sale, cum ar fi Liviu Rebreanu și Mihai Sadoveanu, Camil Petrescu este un nume față de care critica românească nu a putut rămâne indiferentă. În afară de proză și dramaturgie, ca și de articolele publicistice, Camil Petrescu s-a remarcat și prin poezie. Este vorba cele patru volume de poezii: Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923), Un luminiș pentru Kicsikém (1925), Transcedentalia (1931) și BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Din versurile lui Ladima (1932). Ca și în romanele sau dramele sale, în poezie Camil Petrescu concentrează nucleul liric în sfera ideii. Așa cum reiese încă din titlul lucrării, Modalități de reconfigurare ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu, Nastasia Savin tratează în studiul său ars poetica camilpetresciană, invocând metamorfozarea „eului liric”, sub toate aspectele sale. Apelând la un discurs logic, complex, distribuit echilibrat pe tot parcursul celor cinci secțiuni, autoarea își deschide studiul printr-un periplu literar, făcând o trecere în revistă, o anamneză a epocii interbelice, familiarizând cititorul cu tendințele socio-culturale ale epocii. Este relevat și faptul că, începând din perioada interbelică, critica românească se realizează în raport cu cele două structuri întâlnite și în poezie, proză și dramaturgie, și anume: tradiție și modernitate. Este vorba și despre fenomenul asupra căruia a insistat chiar Eugen Lovinescu, fenomen de „sincronizare” a literaturii române cu literatura europeană, act european prin care poezia, proza și drama se descătușau dintr-o convenție estetică anterioară. Așa cum remarcă autoarea, la Camil Petrescu, „crezul literar se mișcă în orizontul versurilor: „Dar eu,/ Eu am văzut idei…(…)/ Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei,” (Ideea, Ideea). Se realizează o identificare a eului liric, la nivel metafizic, transcendental, cu sinele superior, „creația având scop soteriologic, fiind singura direcție care aduce eliberarea și depășirea”, (Intuiționismul poeziei moderne – „Modalități de reconfigurare ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu”). În cea de-a doua secțiune a studiului său, Nastasia Savin își concentrează discursul invocând „atopicitatea liricii” camilpetresciene, unde „eul liric”, pe de-o parte, se suprapune cu „eul biologic”, pentru că la Camil Petrescu „a scrie reprezintă un mod superior de existență”, așa cum îl descrie Nastasia Savin în subcapitolul Camil Petrescu și poetica lirismului și cum reiese și din ceea ce declara însuși Camil Petrescu într-un interviu: „- Pentru ce scrieți?/ - N-am altceva de făcut./ - Pentru cine scrieți?/ - Pentru editor./ - Credeți în ceea ce scrieți?/ - Cred în ceea ce gândesc. Fiindcă gândul depășește cu mult ceea ce scriu./ - Atât./ -Atât.” (Gheorghe Hrimiuc Toporaș: 1998, pp. 171-172 – Atopicitatea liricii camilpetresciene – „Modalități de reconfigurare ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu”), iar, pe de altă parte, în Enunț direct și iluzie poetică, dar și în Unicitatea ființei, 139

CRITICĂ

eul liric petrescian, surprins de autoare, balansează permanent între Eros și Thanatos. Tema vieții și a morții, tema războiului, apar în „Ciclul Morții”, unde Erosul este poziționat ca și salvare, mântuire în fața sfârșitului tragic: „Tăioasa lama-a clipei care vine./ Dar setea mea de tine/ Întoarsă scurt de stratul transparent al zonei/ Ca de privirea căptușită a Gorgonei/ Te cere năucită amintirii.” (Trecutul, Ciclul Morții). Parcă printr-un discurs și mai convingător, autoarea dezvoltă tot mai adânc ipostazele eului liric. Astfel, se referă la Revitalizarea eu-liricrealitate, unde eul liric este cumva scindat, într-o continuă transformare și devine un eu liric gnostic, dornic de cunoaștere și de „re-cunoaștere” către infinit: „Margini nu se știu, priveliștea n-are”. (Samarcanda). Deloc întâmplător, spre finalul acestei secțiuni, Nastasia Savin alege să trateze Camuflarea modelului: relație eu liricEros, referindu-se, în cele din urmă, la Limbajul liricii camilpetresciene. Erosul și Eroticul devin elemente cheie, condiția sine qua non, niște instrumente indispensabile, de a ajunge la închegarea eului liric suprem, atins prin cunoaștere. În lirica camilpetresciană întâlnim aceeași căutare realizată mereu dual. Erosul este invocat, pentru ca apoi să fie proiectat într-un plan al renunțării, pentru că, în toate scrierile lui Camil Petrescu, ars amandi se limitează la „bucuriile minții”, după cuvintele lui Pietro Grala (Act venețian): „bucuriile adevărate ale dragostei sunt bucurii ale minții/…/ Vorbeai că dragostea este beție, ei bine, omul intelligent nu se îmbată…” Același concept se păstrează și în lirica lui Camil Petrescu, iar iubirea se poate defini mai mult ca fenomen intelectual. Sau, cum ar zice Kirkegaard, erosul se situaează între cele două teme, ca „supunere” și „răzvrătire”: „Deschide ferecata poartă,/ Kicsikem,/ Sunt acolo-ngrămădite/ Tristeți demult uitate,/ Vechituri și gânduri părăsite,/ Toane reci pe lângă soartă.” (În prag, Un luminiș pentru Kicsikem). Cea de-a treia secțiune, Tensiunea expresivității eului liric în Ciclul Morții și în Ciornă, dezbate tema războiului, invocând tragismul generat de tot ceea ce înseamnă experiența războiului, pe care Camil Petrescu îl consideră total inutil și fără sens. Eul liric se singularizează, tocmai pentru că se dedublează. Dincolo de plasticitatea poemelor care surprind aspectele dezolante produse de cruzimea războiului, se creează o interdependență dinamică între ipostazele eului liric. Acesta joacă, pe rând, rolul de „eu-locutor” și „tu-interlocutor”, când, de fapt, așa cum arată Nastasia Savin, „în realitate, ambii aparținând unui singur eu; vorbim în acest caz de efectul dedublării în fața oglinzii, totul ținând de aparență și nu de realitate”. În poemele din seria Fragment, poetul folosește o tehnică cinematografică: „Treci pe lângă mine în această albă zi,/ Ca o făptură vie fără umbră, și/ Fără ca nimeni să te poată ști”. (Fragment I ). În secțiunea a patra, Complexitatea mesajului în Un luminiș pentru Kicsikem și Din versurile lui Ladima, Erosul se zbate să preia mai abitir ca oricând

140

frâiele, iar poemele invocă dragostea solară, din experiența poetului la Timișoara, când a avut o idilă cu cea pe care o striga cu numele de alint Kicsikem, ceea ce întărește și mai mult afirmația lui Nicolae Manolescu, care spune că: „Viața și poezia se confundă inexplicabil, una este necontenit cealaltă”. Eul liric se confesează erotic, dar, în același timp, se singularizează, monologhează și devine reflexiv: „Pe strada cu trotuarele deșarte;/ Noua zodie,/ Îmbracă/ Și preface casa mea posacă/ Buciumarea-mi stearpă ca o drojdie.” (Cântecele mele) În ultima secțiune, Instanțieri noncognitiviste în Ideea, Transcedentalia și în Addenda, eul liric devine axis mundi, astfel eul liric din ciclul Transcedentalia este un eu liric mai mult decât proeminent, „nu doar prin intermediul mărcilor de subiectivitate, ci în toate aspectele enunțului: particularitatea unui lexic, a unui ritm, a unei sintaxe” (Laurent Jenny: 1999, p.15), un eu liric individualizat, biologic, indestructibil, care debordează de o sinceritate brutală și nu este dispus să facă nimănui concesii, în afară de sine, învârtindu-se parcă într-un „cerc al cărui centru este pretutindeni și nicăieri” (Georges Poulet): „Dar eu,/ Eu am văzut idei…(…)/ Eu sunt dintre acei/ cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ căci am văzut idei.” (Ideea) Printr-un discurs critic judicios și bine aplicat, reușind să surprindă cele mai nuanțate detalii ale lirismului camilpetrescian, studiul Nastasiei Savin, Modalități de reconfigurare ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu, o plasează pe autoare alături de numele criticilor literari de marcă, de la noi. _ _______ * Mixaje (Ed. Ștef, Iași, 2015), Două viziuni, același nume: Octavian Mareș (Nastasia Savin, Mirela Savin, Ed. NeXT book, Constanța, 2014), Limba și literatura română pentru examenul de bacalaureat (Nastasia Savin, Monica Bold, Mirela Savin, Referent științific prof. univ. dr. Nicolae Rotund, Ed. NEXTBOOK, Constanța, 2013), Culegere. Evaluare națională. Limba și literatura română, 2012-2013 (Nastasia Savin, Mirela Savin, Ionela Mihaela Popa, Ed. NEXTBOOK, Constanța, 2013), Caiet de exerciții. Fișe de lucru pentru clasa a VIII-a (Nastasia Savin, Victoria Encică, Mirela Savin, Referent științific prof. Tatiana Dorobeti, Ed. Sfântul Nicolae, Brăila, 2012), Aventurile lui Scalen în lumea exercițiilor (Mirela Savin, Nastasia Savin, Adriana Ștefan, Referenți științifici conf. univ. dr. Nistor Bardu, prof. gradul I Constantin Pătrană, Ed. Sfântul Nicolae, Brăila, 2012), Portretul alergătorului de cursă lungă ( Ed. ExPonto, Constanța, 2011), Dimensiuni ale spațiului și Marele Război în romanul românesc interbelic: Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, Balaurul de Hortensia Papadat-Bengescu, Întunecare de Cezar Petrescu și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (Ed. Sfântul Nicolae, Brăila, 2010), Experimentul lecturii. Elena de Dimitrie Bolintineanu. Instanțieri lirice în poezia lui Camil Petrescu (Mirela Savin, Nastasia Savin, Ed. Lumen, Iași, 2009).

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Despre volumul de poezie Blister, de Gabriela Feceoru

blister reprezintă volumul de debut al tinerei și complexei autoare petroșenene Gabriela Feceoru, tipărit la Editura Cartea Românească în 2017, și este o carte de poezii de tip traumă psihologică și analiză interioară, care se țin minte și care se scriu mai rar în poezia românească din ultimii ani. În această creație de poezie psihologică sau a traumei psihice, Feceoru surprinde când biografico-laconic și jucăuș, când auster și sobru, grav, chiar, conflictul interior al eului poetizant, drama conștiinței, personajul și alter ego-ul poetei aflându-se într-o stare de căutare aproape per-

petuă a sinelui, uneori pierdut, rătăcit, dar și de confuzie. Ca și în romanul de tip psihologic, perspectiva naratorului sau eului poetic asupra evenimentelor este din interior (subiectivă), povestitorul sau poetul fiind personaj implicat direct în fapte, evenimente dar și în introspecție. Caracterizarea personajului și a eului evidențiază mijloacele indirecte arătând suferința și durerea interioară, starea de confuzie mintală, dar și un fel de protest față de lumea hâdă și hulpavă din jur. În fine, monologul interior poetic devine modalitate de exteriorizare a dramei conștiinței. Volumul este divizat în două mari segmente: ellaOne și Start Rec, de altfel, toată cartea este împânzită de anglo-americanisme, ca: „a haunting/ discovery”, „a million lights tour” sau „flcikering lights”, chiar titlul cărții este luat din limba lui Milton, blister însemnând „carcasă de plastic transparent, lipită de carton, în care se prezintă unele mărfuri” (medicamente, în cazul de față). De asemenea, un blister este „un buzunar mic al fluidului corporal (limfă, ser, plasmă, sânge sau puroi) în straturile superioare ale pielii, provocat de frecarea forțată, arsură, îngheț, expunere chimică sau infecție”; cele mai multe blistere sunt umplute cu un „fluid limpede, fie ser sau plasmă”, oricum, blisterele pot fi „pline de sânge”, ca durerea și realitatea din volumul Gabrielei Feceoru (fiind cunoscute ca „blistere însângerate sau din sânge”) sau „cu puroi” (dacă ele se infectează)1, precum rănile sufletești și psihice din cartea autoarei menționate. La rândul ei, „EllaOne” este un „contraceptiv destinat prevenirii sarcinii după un act sexual neprotejat sau dacă metoda personală de contracepție a eșuat”, în timp ce „Start Rec” ar proveni atât de la o melodie a Alinei Irimia, Cred că sunt Extraterestru Start Rec, de la studiourile de muzică „Start Rec” din București sau de la un joc de cuvinte ce trimite la mult-prea-lungul și celebrul serial TV american de SF Star Trek. De altfel, în poezia cred că sunt extraterestru din segmentul Start Rec, în care eul poetic se simte extraterestru dat și robot „cu cap pătrat”, care hopăie în zăpadă, fiind „încuiat (în joc)” pe amintita piesă „Start Rec”. Versurile Gabrielei Feceoru sunt plasate între pilonul psihologic, interiorul complex și fragil al omu-

E. Uchinuma; Y. Koganei; N. Shioya; K. Yoshizato (1988), “Biological evaluation of burn blister fluid”, în Annals of Plastic Surgery, 20 (3): 225–30. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

141

CRITICĂ

lui chinuit de tot felul de suferințe și spațiul extraterestru, sideral, aspirația spre cer, rai, paradis, după o trecere prin infern și spre ființele din alte dimensiuni, cu accent pus pe elementul traumatizant sau al rănilor și leziunilor psihice. Încă de la început, din poezia blister, ni se înfățișează copilăria grea, anti-Creangă a eului poetizant, al alter ego-ului poetei, cu lecțiile făcute „la lumina opaițului”, credința, convingerea că e o fiică vitregă și vitregită de soartă, un „manechin de plastic”, ce va fi fost chemat, strigat, numit chiar „blister”. În poemele următoare ni se aduce aminte, poate ca pastișă sau parodie, poezia „douămiistă”, „milenaristă” cu biografismul și mizerabilismul acesteia, autoarea fiind totuși post-generația 2000. Astfel, în poezia stau pe scăunel în capătul uliței, apar imagini din copilărie, cu pădurea dinspre Gilort, cu familia „care e în două familii”, viața îngrozitoare și anostă din monoindustrialul oraș Petroșani, căminul din Craiova, studiile și tinerețea din Tg.-Mureș, dar, oricum, nu despre „raiuri” este povestea eului poetic, ci, uneori, despre iadul cel mai adânc, cel interior dar și cel exterior, infern care duce chiar la dorința de a muri chiar și mâna „care scrie”. Poezia autoarei este una creată pentru sufletul ei, dar și pentru un „nou tip de rătăcire”, din visul căreia se năpustește, sau din care zăletește însăși cometa Halley și care reprezintă un tur de forță, nu numai în locurile în care eul poetic a fost „îngropat în zăpadă”, ci și în interiorul sufletului omenesc, emblematic pentru această mică ars poetica fiind poemul nu, domnule: „ai în/ mâini poezie./ poezia mea/ este pentru sufletul meu./ este rătăcirea, un/ nou tip de rătăcire”. Cartea este scrisă în versuri austere, unele laconice, dispuse pe verticală, cu câteva poeme în proză sau proză poematică, relevantă în acest sens fiind poezia da, da, da (cu aluzie la dadaismul tristan tzaraian), în care poeta mixează ca un DJ amintirile, rememorările, anamnezele care sunt alcătuite din: „pelerinaje de vis, o listă scurtă de greșeli, un patinoar”, construirea unui bloc pentru persoana iubită sau pentru Dumnezeu („acesta este cadoul meu pentru tine”), „întunericul-beznă, prăpădul”, pentru ca în final să ne dăm seama că totul a fost o iluzie, o fantezie, un vis sau, din contră, o răzgândire, terminată cu o negație, dar și cu o neputință („nu se poate, nu se poate”). Câteodată, poeta nu mai suportă nici poezia proastă și nu mai este în stare să rezolve problemele lumii acesteia, inclusiv cele psihice, ca în poemul brusc n-am mai avut chef, în care pastilele de care are nevoie urgent o vor plasa pe autoare în „palma bătătorită a nebuniei”, o sintagmă superbă, de altfel, sau îi vor martela sau „hăcui conștiința” care nu mai poate dirija nici măcar bagheta de magician a actorului Marian Râlea de la amuzanta emisiune teveristo-protevistă „Abracadabra”. Unul dintre poemele de rezistență ale volumului 142

blister este, desigur, Doamne care reprezintă o rugăciune spusă pe invers, o contra-rugăciune, chiar o contra-mântuire, rostită la feminin, care la o primă citire ar fi o blasfemie la adresa creștinismului, cu îngrădirea păcatului zămislirii, dar care este, printre altele, și un strigăt antonionian și bergmanian, de disperare, de alienare, de non-comunicare: Iisuse/ Hristoase,/ mântuiește/ femeile/ care-și/ avortează pruncii./ Trimite/ însingurare/ hipertensiune/ arterială/ și depresie peste născătoarele de bebeluși...”, (...) Tată/ Ceresc,/ lucrează/ așa/ încât/ să/ devenim/ străini/ unii/ de alții”. De remarcat că în religie, rugăciunea reprezintă dialogul omului cu Dumnezeu, fiind de trei feluri: de slavă, de mulțumire și de cerere, iar Tatăl Nostru este probabil cea mai faimoasă rugăciune a creștinătății. În cadrul mântuirii, idee și năzuință care transpare din poemul-basorelief al Gabrielei Feceoru, dar la modul opus, al contra-mântuirii, „Doamne”, cuvântul reprezintă o unealtă de dialog la nivel intrauman, dar și în comunicarea divino-umană, cuvântul omenesc, rostit în rugăciune, devine oglindire a Logosului și ia parte neabătut la „misterul întrupării Acestuia”. Rugăciunea reprezintă comunicarea dintre un “eu”, de multe ori năpăstuit și torturat, ca la Gabriela Feceoru și un „Tu”, care poate să fie Dumnezeu sau iubitul, sau oricine altcineva, fie că este verbală sau nerostită, fie că se face prin gesturi simple sau printr-o serie de acte de cult, fie că este individuală sau colectivă, fie că este o înșiruire “spontantanee” de cuvinte sau redă formule consacrate, clișeistice, totuși, aici poeta petroșaniană protestând vizibil și îndreptățit împotriva stereotipului, clișeului rugăciunii, care se manifestă în prezent în toate modurile și pe toate căile, rugăciunea devenind la ea contra-rugăciune. Avem la Gabriela Feceoru anxietate, depresie, nemulțumire, uscăciune a trupului (“stafidește-le/ trupurile/ ține-le/ treze/ în primele 90/ de/ nopți…”), neputință a iubirii pe termen lung… Toți oamenii se roagă unei divinități, își mărturisesc credința, imploră, uneori smeriți, iertarea păcatelor sau ajutor ori izbăvirea de cel Rău, dar la Gabriela Feceoru avem o implorare a ocolirii zămislirii pruncilor, iar smerenia nu cadrează cu angoasele lumii de astăzi, cu împărăția lumii acesteia. Desigur, creștinul aspiră la unirea cu „Persoana divină”, străduindu-se din răsputeri pentru aceasta întreaga viață în asceză și rugăciune aproape permanent, dar dacă durerea, suferința și cazna omului sunt mult prea mari, iar dragostea nu mai există pe termen îndelungat și Dumnezeu nu aude rugăciunea lui ca și când El ar fi absent, dacă asceza este mult prea lungă și rugăciunea nu folosește la nimic, atunci ea nu se metamorfozează în contra-rugăciune ca în poemul Gabrielei Feceoru. Și totuși, în ultimul poem al cărții, intitulat P.S., eul poetic, deși se simte abandonat, atât psihologic, cât și existențial, nu renunță la lupta cu viața, cu propriul interior, cu proprii demoni, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

refuzând și respingând sentimentul de abandon, de renunțare, de părăsire: „din/ acest/ moment/ resping/ abandonul”. În concluzie, în volumul blister, autoarea are ca sentiment generator tristețea, durerea, trauma biografică și psihologică, întreruptă uneori de lumini, dar pesimismul, zbuciumul interior și întunericul sunt hegemonice peste poemele ei. Există atât tăceri sumbre, cvasi-bacoviene în această carte de debut matură, totuși, cât și zgomote și furii urlate, țivlite din răsputeri și rărunchi, dar și rugăciuni negative blasfemiatoare (vezi poemul emblematic Doamne). Există în blister contra-limpeziri, priviri și plonjări introspective ale unei ființe torturate de absurditatea și mizeria vieții, prietenă a sentimentelor tăgăduitoare, frustrărilor care arată totuși sensibilul. Desele crispări, încruntări, pulsiuni groaznice, nenostalgii indică faptul că a fi captiv în universul tău interior nu este de fiecare dată ceva izbăvitor. 2. despre zboruri căzând, de Luminița POTÎRNICHE Cartea despre zboruri căzând (Ed. Grinta, ClujNapoca, 2017), reprezintă cea de-a patra carte a scriitoarei Luminița Potîrniche, după volumele Dumitru Chicuș 30 (2015, Ed. Vinea), O poveste visată din două unghiuri diferite (Ed. Eikon, 2016) și Bu-huhu din noaptea iubirilor moarte (Ed. Vinea, 2016) și se poate spune că este o carte de poezii de maturitate, care combină mai multe stiluri și scriituri, de la versul alb la haiku, de la suprarealism și expresionism la realismul dur, cotidian, viu și viabil, de altfel, cartea a fost publicată în colecția Poezia vie. Astfel, în primul poem, cu verdele-n jos, apare culoarea verde, poeta fiind un fel de pictoriță care toarnă sau varsă, ca un Jackson Pollock, verde peste o casă ruinată, încercând s-o regenereze și înfrumusețeze, verdele fiind un mijlocitor între cald și rece, între sus și jos, oscilație între zi și noapte, germinare și putrefacție, după Chevalier și Gheerbrant, dar și o culoare liniștitoare, răcoritoare, umană, dătătoare de speranță, este culoarea regnului vegetal în plină reafirmare, a apelor regeneratoare și lustrale, cărora botezul le datorează semnificația lui simbolică. Verde este și „trezirea la viață, este și culoarea speranței”, este culoarea nemuririi, iar mitic vorbind, verdele reprezintă „pășunile verzi, raiurile înverzite, tinerețea lumii”. Pictorii evomedieni zugrăveau în verde crucea, instrument al regenerării omenirii asigurată de Iisus Hristos, totuși, verdele este, după unii, și o „culoare malefică”, devenind tot în Evul Mediu semnul zmintelii și emblema nebunilor, Satana având pielea verde, de exemplu. Deci, verdele păstrează o caracteristică stranie și complexă, care ține de dubla lui polaritate: verdele mugurului și verdele mucegaiului, viața și moartea. În același poem, Luminița Potîrniche BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

vede această culoare ca minciună, verde turnat peste aceasta, spre a deveni adevăr, în timp ce iarba mănoasă crește cu verdele în jos ca într-o pictură surrealistă. Poeziile următoare sunt dominate de simbolul luminii, în poezia duminică fericită, lumina devenind o „grație”, în timp ce, în complexul poem în lumină cu lumină luminând, poeta face o trimitere postmodernă la faimosul tropar pascal sau Hristos a înviat, imnul caracteristic pentru celebrarea Paștilor în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Catolice Orientale, întrebându-se ce anume să-i facă luminii așa cum apare ea ca o „boltă coborâtă” la ea, cu numeroși sori „dimpreună cu norii care cad”, ce se prăbușesc copleșind eul poetic. Aici se face aluzie, tot postmodernă, la Dante, în opinia mea, care după călătoria în infern, iese împreună cu Vergiliu, „către lumină și stele”, din Purgatoriu „curat și dornic de-a urca la stele” și, în fine, părăsește Paradisul având certitudinea iubirii „ce rotește sori și stele”. Senzația poeziei menționate este din nou de tip surrealist, daliniano-buñueliană, alter ego-ul poetei tăindu-și ochiul și rămânând orb în „această atoatelumină”, metaforic vorbind, dar sfârșind prin „a vedea mult mai bine”. Totodată, se face aluzie la Dumnezeu, „Care este numit Lumină”, la iluminarea dumnezeiască, la citatul biblic: „În Lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35.10). Mai mult, celebra Rig Veda afirma deja că Soarele este Viața sau „ātman”, Sinele oricărui lucru, iar Upanișadele chiar au insistat în special pe tema: „ființa se manifestă prin Lumina pură, iar omul cunoaște ființa printr-o experiență a Luminii supranaturale”, potrivit Chāndogya Upanișad, lumina „strălucește dincolo de acest Cer, dincolo de toate, în lumile cele mai înalte dincolo de care nu există altele mai înalte, este de fapt aceeași lumină care strălucește înăuntrul omului”, această din urmă senzațională viziune putând fi depistată și în Despre zboruri căzând. Simbolul luminii apare și în poezia fiecăruia după dat, și nu „fiecăruia ce i se cuvine”, cum spunea titlul unui roman de Leonardo Sciascia, într-o metaforă-basorelief „țărâna lumină”, care face trimitere atât la pulbere, simbol al „Forței creatoare și al cenușii”, cât și la Biblie, unde omul este nu numai făcut din țărână, dar însăși posteritatea lui este comparată cu pulberea, la Luminița Potîrniche țărâna lumină se metamorfozează după ce a fost un bob de țărână, „nu de aur, nu de lumină”. Într-o altă poezie, luminați, dar cu măsură, poeta asociază foarte interesant termenul lumină cu... sărăcia oamenilor, aceștia ajungând în situația limită de a se hrăni, totuși spiritual, cu „rădăcinile luminii”, în final, în fiecare casă luminând „câte un soare”. Poemul boală ne reintroduce în realitatea cruntă, în cotidianul atroce, în actualitate, în vremurile de astăzi în care oamenii au devenit indiferenți unii față de 143

CRITICĂ

alții, s-au înstrăinat și alienat, devenind insule de singurătate, exact ca în filmele occidentale din anii 1960 ale unor Antonioni și Bergman, într-un asemenea mod, încât autoarea ajunge la concluzia că a erupt vezuvian o boală numită „nepăsare” sau că avem de-a face cu o „erupție de nepăsare” și se interoghează, totodată, „câți mai suntem oameni în gândurile celorlalți?”, rezultând, potrivit poeziei imaginația, dincolo de creație, că „jumătate din lume e tristă”. La fel haiku-ul *** (fără titlu) subliniază că „tristețile vin perechi” deoarece nici chiar ele nu se pot suporta, îndura, suferi. Într-o altă poezie, intitulată înșelător de bine, există o atitudine ușor cinică, oamenii ajungând să-și strige, urle, ureze „să-ți fie de bine moartea,/ să te bucuri de tot ce nu ai, cu desăvârșire”, totul semnificând, în esență, profunda nefericire care a pus stăpânire pe umanitate. Cartea conține și o „ars poetica”, astfel, în scurtul dar intensul poem „***” (tot fără titlu) poeta ne spune că într-o bună zi se va afla că poezia este „tot chimie/ ca și iubirea”, dar, surpriză, „ca și depresia”, în toate existând „numai materie dezorganizată”. Însă, volumul Luminiței Potîrniche despre zboruri căzând, înglobează pregnant tema zborului sau mai precis al eșecului zborului, a căderii. În mituri de tipul lui Icar, de exemplu, dar și în vise, zborul semnifică o „dorință de sublimare, de căutare a unei armonii interioare, de depășire a conflictelor”. Acest tip de vis se regăsește mai ales la persoanele nervoase, care nu prea sunt în stare să-și realizeze prin ele însele dorințele de a se înălța, semnificând, simbolic: a nu fi în stare să zbori. După psihologul francez de origine austriacă, Paul Diel, „visul avântului în zbor se sfârșește în coșmar al căderii: expresie simbolică a realității trăite, a eșecurilor reale, consecință ineluctabilă a unei false atitudini față de viața reală”, și aici se află cheia întregului volum al Luminiței Potîrniche. În poezia care dă titlul cărții, există ideea, simbolul zborului căzut, prăbușit sau frânt, începând cu zborul ca un „priveghi solitar”; căderea poate fi și una interioară, la urma urmei, de psihologie umană. Totodată, imaginea zborului este, după Diel, un „substitut ireal al acțiunii care ar trebui întreprinsă”, pentru că atunci când nu știi, nu poți sau nu vrei s-o realizezi, soliciți visului, de multe ori imperios, „să o realizeze, depășind-o”. La rândul ei, Luminița Potîrniche se întreabă „cine va lua lecții de înălțare căzând”, judecând invers față de ideea visului de zbor ca semnificație a unei ascensiuni pe planul gândului, moralității sau religiei, omul căzând de multe ori în păcat sau prăbușindu-se moral-etic și apoi reușind să se înalțe și să se mântuiască. Deși toate ramurile creștinismului – catolicii, est-ortodocși și ortodocși orientali, evanghelici sau linia-principală protestantă – învață obsedant și până la sațietate că Iisus Hristos joacă un rol determinant și chiar decisiv în procesul de mântuire, detaliile acestui rol, uneori ingrat, și partea redată de 144

indivizi sau ritualurile și relațiile ecleziastice, sunt o problemă de mare diversitate în doctrina oficială a Bisericii, speculație teosofică și „prahtică” populară. Unii creștini cred că dacă cineva nu s-a căit pentru păcatele sale și nu se încrede în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, „el/ ea va ajunge în iad și va suferi separație eternă de Dumnezeu”. De asemenea, există variațiuni pe această temă, de pildă, unii afirmând triumfător că sufletele nedrepte vor fi zdrobite în loc să sufere etern, ceea ce trimite la teoria anihilaționistă, în timp ce oamenii credincioși vor moșteni viață eternă în Rai sau Paradis și se vor bucura de „frăția eternă cu Dumnezeu”. În ultimul poem al volumului Luminiței Potîrniche, nevoia de a spune ceva, există doar o „jumătate de ispășire de infern”, omul punându-se pe urmele demonului „grațiat” și alergândul „de își scot sufletul o legiune de necurați vânați, fugăriți”, totul pornind din necesitatea de a spune ceva și având drept cauză lipsa de comunicare interumană. Se evidențiază astfel că acest volum despre zboruri căzând al Luminiței Potîrniche este o carte de maturitate. 3. Fata fără umbră, de Doru Roman

Romanul de debut al scriitorului și poetului Doru Roman, Fata fără umbră, apărut la Editura Contrafort BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

din Craiova în 2015, după trei volume de poezie, Pasajul filigranului (2003), 1907 (2007) și Doine printre dinți (2011), este un tip de roman social, realist și de atitudine și în plus, cu elemente spiritualiste dar și de SF sau roman-utopie, care se scrie foarte rar astăzi, într-o perioadă dominată încă de romanul intimist, mizerabilist și cel cu tentă sexuală. Romanul s-ar fi putut intitula “Tratat despre Bine și Rău”, aceștia fiind cei doi piloni filosofico-litetari ai creației sale narative, sau “Mutagenul care schimbă lumea”, și reprezintă, printre altele, o radiografie necruțătoare, fără anestezie (autorul este stomatolog la bază) a societății românești post-decembriste. Cartea are în incipitul său un florilegiu de cugetări, maxime și reflecții cu trimiteri și valori etico-moraliste, denumit “Vitraliu de gânduri”, despre adevăr, bine, rău, războiul dintre oameni, “lupul care tot lup rămâne” (care trimite și la celebra zicere a lui Thomas Hobbes, “Omul este lup pentru om”, care se potrivește aproape perfect întregului roman), sau “Una este, alta vezi și mereu iluzia ți se picură în urechi, apoi bâhlită în ambalaj de nectar”, în total 12 zicale, ziceri și zicători, crestomație urmată de 35 de capitole scurte și neplictisitoare, realiste, sociale, politice, de satiră, cu inserții de fantastic și SF utopic. Titlul romanului Fata fără umbră, trimite la celebra nuvelă Istoria stranie a lui Peter Schlemihl de Adalbert von Chamisso, în care protagonistul este un om care și-a vândut umbra diavolului în schimbul bogăției, dar care nu poate pătimi și duce până la capăt această înțelegere sinistră, fundamentată pe oblațiune, și evadează în sânul naturii (vezi reîntoarcerea în natură rousseau-istă), unde își descoperă sensul, menirea vieții, în singurătate și în studiul… botanicii, adică în muncă, în travaliu, asemenea lui Faust. Această povestire realistă a unei întâmplări fantastice – indicând dezlipirea sau distanțarea în mod deliberat de stilul “basmului cult romantic” – tratarisea pe la începutul secolului al XIX-lea problema și schimnicia dureroasă și tristă a artistului romantic apatrid și care nu avea un ideal, un țel, de tip realist sau social. Foarte straniu și semnificativ, opera lui Chamisso abordează toate aspectele lumii din vremea sa, de la ultimele “cuceriri ale științei și tehnicii” până la mizeria, pauperitatea și conflictele sociale din sânul “societății capitaliste în curs de industrializare”, potrivit lui Mihai Isbășescu, în timp ce romanul lui Roman analizează aspecte sociale negative din perioada post-1989 sau capitalismul acumulării brutale și primitive. Pe de altă parte, surprinzător, Doru Roman tratează ideea nuvelei germane în alt sens, deoarece

protagonista, tânăra Elisa nu își vinde umbra satanei, ci hălăduiește liber și divizat de corp și, evident, fără umbră, fata fiind, totodată, și un fel de conștiință morală din spatele fiecărui personaj, spiritual care aude, vede, miroase și simte tot ce se întâmplă în roman, dar și un narator omniscient, alături de autor, care îi și ia locul, la un moment dat. La prima vedere, există impresia că ne aflăm în fața unui roman oniric, surrealist, în stilul celor scrise de Breton, Gellu Naum sau oniricilor români, dar Roman plonjează din lumea de dincolo, din literatura călătoriei în alte lumi, “din raiul” Elisei, din paradis, rai, lumea siderală etc., în viața reală, lumea telurică, pământeană, în societatea strâmbă și dezamăgitoare de după “loviluția sau puciluția” din 1989. Trecem peste fenomenul morții clinice, a nemuririi sufletului, literature ezoterică și alchimică, chiar matematică, analizată competent de prefațatorul romanului romanian, scriitorul și poetul Dumitru Velea, și intrăm pe teritoriul romanului social, de asemenea cunoscut ca romanul de probleme sociale sau romanul social de protest, este “o operă de ficțiune în care o problemă socială predominantă, cum ar fi genul, rasa ori prejudecata de clasă, e dramatizată prin efectul ei asupra personajelor unui roman”2. Exemple mai specifice ale problemelor sociale abordate în astfel de romane sau creații narative includ: “sărăcia, condițiile grele din fabrici și mine, situația muncii copiilor și exploatarea lor, violența împotriva femeilor, creșterea criminalității și a epidemiilor, din cauza aglomerării excesive și salubrității mizerabile din orașe”3. Sintagme precum romanul tezist, roman de propagandă, roman industrial, romanul clasei muncitoare sau romanul proletar(ian) și romanul-problemă sunt, de asemenea, utilizate pentru a descrie acest tip de roman4, iar o evoluție recentă a acestui gen este “romanul-problemă pentru tinerii adulți”. Romanul social de protest este o formă cvasirecentă a romanului social care pune accent pe ideea de schimbare socială, în timp ce romanul proletarian este o formă politică și politiza(n)tă a romanului de protest social sau a romanului social de protest care “poate pune accentul pe revoluție”5. Romanul social a apărut în secolul al XVIII-lea, în Anglia, epocă în care romancierii au pus ficțiunea în serviciul, în slujba unei viziuni politice și/ sau sociale, acest tip de roman permițând autorului să denunțe puterea politică și “viciile sociale” ale secolului și să reprezinte o armă puternică împotriva cenzorilor și guvernanților.6 Epoca de aur a romanului social a fost, însă, veacul al XIXlea, când s-au scris romane sociale în aproape întreaga

Cf. "social problem novel", în Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2012, Web. 04 Nov. 2012. 3 Joseph W. Childers, "Industrial culture and the Victorian novel", în The Cambridge Companion to the Victorian Novel (David, Deirde, ed.), Cambridge, Cambridge University Press, 2001. 4 Harmon and Holman, A Handbook to Literature 7th ed., Upper Saddle River, NJ, Prentice Hall,1996, pp. 412, 487, 518-9; M. H. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Abrams, A Glossary of Literary Terms, 7th ed. (Fort Worth, TX, Harcourt Brace,1999), p.193. 5 Cf. "Proletarian" in "novel", în Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013, Web. 25 Apr. 2013. 6 Annia Vercasson, Pendant les vacances, le roman social fait recette [archive] dans Actualitté, 6 août 2012.

145

CRITICĂ

Europă și în S.U.A., și când cenzura era mai lejeră, mai destinsă și în care “revoluția industrială” din Europa Occidentală a bulversat ordinea societății, prin redistribuirea bogăției în favoarea burgheziei, migrația către orașe, apariția clasei muncitoare și evoluția moravurilor; în Franța, de pildă, după declinul romantismului, romanul-foileton realist cu un accent pus pe problemele sociale având un mare impact asupra pubicului larg.7 Printre cei mai importanți autori ai secolului al XIX-lea care au scris cărți ce pot fi calificate drept “romane sociale” s-au numărat, în Franța, Balzac și a Comedie umană, George Sand cu volumele Călătoria calfei în Franța și Morarul din Anghibault, Victor Hugo cu faimosul roman Mizerabilii (1862) și, desigur, Émile Zola, creatorul naturalismului, care a dus conceptul de roman social la expresia sa maximă și cea mai radicală între 1860 și 1900; în Anglia, Charles Dickens și Elizabeth Gaskell; în S.U.A., Harriet Beecher-Stowe și Mark Twain; în timp ce în secolul al XX-lea, spectrul problemelor abordate de roman s-a lărgit din nou, contribuind la estomparea contururilor romanului social, care nu a fost niciodată cu adevărat un gen literar, în Franța, de exemplu, un roman faimos ca Moarte pe credit al lui Céline putând fi calificat ca roman social, dar “această etichetă rămâne rară”8. În secolul al XXI-lea, și tot în Franța, formula de roman social este alipită, alăturată de către critici unor autori ca Olivier Adam, care o refuză9, sau Gérard Mordillat, care o acceptă.10 În literatura română, au scris proză realistă de tip social, critic și obiectiv, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu și George Călinescu. Elisa sălășluiește, așadar, printre oameni și acțiunile și faptele lor, evenimentele post-decembriene, decăderea României după apariția intempestivă a capitalismului sălbatico-primitiv, urât până și de nefastul ideolog al comunismului, Karl Marx, începânduse cu ironizarea “marelui politician cu pulovăr roșu”, nimeni altul decât Petre Roman, tizul lui Doru Roman, zis și Don Pedro “the Best”, grande de APACABucurești și zicerile lui celebre despre industria română – “un morman de fiare vechi” și “mamutul cu picioare de lut”. Elisa, pe numele adevărat Smaranda Grințescu, este o elevă olimpică briliantă care solicit o sponsorizare pentru a lua parte la Olimpiada Internațională de Chimie din USA, dar este umilită de netrebnicul patron cepeleag (adicătelea peltic, șișcav, gângav) al unui combinat chimic construit de tatăl ei, și ia hotărârea supremă de a se sinucide, aruncânduse, ca un Icar feminin, de pe trambulina unui ștrand. Pe lângă Elisa, intră în scenă și alte personaje: bunicul fetei, care moare în Munții Tatra în cel de-al Doilea

Război Mondial, bunica Gherghina, mutilată de un ochi, Lisandru, tatăl Elisei cel cu edificarea combinatului chimic, Cristofor Stavrache, sufletul-pereche al Elisei, o iubire astrală, spirituală, Ulea Milițeanul ș.a. În opinia mea, Elisa este sau poate fi un fel de Zeus sau Jupiter feminine, cocoțat(ă), situat(ă) undeva pe Muntele Olimp, de unde aude, vede și simte tot, mai mult sau mai puțin “monstruos”, într-o primă fază, pe cei apropiați ei, părinți, rude, prieteni, apoi, într-o a doua etapă pe cei din obște, comunitate, personaje, persoane și evenimente din trecut și prezent, inclusiv istorice, prezentul fiind sumbru, și viitorul, care este și mai întunecat și fără speranță. Pe latura lui politicosatirică, romanul Fata fără umbră este și unul, în același timp, nostalgic sau “ostalgic”, poate nu față de controversatul regim comunist, ci față de economia, industria și viața de atunci, de construcțiile gen Transfăgărășanul, hidrocentralele, centrala nucleară de la Cernavodă, metroul bucureștean ș.a., autorul subliniind, prin intermediul personajului Moș Ilie, de pildă, că acestea n-ar fi putut fi realizate fără jertfa, sacrificiul românilor trimiși la Canal, în pușcăriile politice, fără sprijinul armatei române etc. Oricum, Doru Roman opune, ca într-un dualism narativ și filosofic yin și yang, societatea românească din comunismul vremelnic biruitor și post-comunismul capitalist rudimentar de după 1989, acesta din urmă ieșind cam șifonat de sub peana și cleștele autorelui. Romanul lui Roman poate sta, de asemenea, sub semnul viziunii poetei austriace Ingeborg Bachmann din volumul ei Timp amânat (1953): “Vin zile tot mai aspre” și “Divinitatea noastră,/ istoria, o groapă ne-a tocmit,/ din care nu-i rost de înviere”, dar și al savantului Mircea Eliade care vorbea despre “Teroarea istoriei”. Metaforele și expresiile lui Doru Roman din acest roman, pe latura satirico-literară sunt caragialeene: “Pupă-l în bot și-i ia tot” sau polemico-pamfletare, unele savuroase: “Taci, că vomit! Hoitul ăsta ambulant…” sau “Ai uitat că n-aveai cârpe pe cur?!, “Taci, că stârvul clipește”. În plan istoric, Roman face și o călătorie în timp, analizând atât drama basarabenilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și post-1945, cât și represaliile și crimele austriacului Adolf, nu Hitler, ci von Buccow, care în calitate de comandant militar al Transilvaniei a pus în aplicare “măsurile de pacificare” dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ardeleni ortodocși, pentru a-i forța să treacă la greco-catolicism, dar și contra rebelilor secui, motiv pentru care a rămas în memoria celor două grupuri etnice ca personaj negativ, chiar criminal. Acest von Buccow a condus acțiuni de represalii împotriva secuilor (vezi “Masacrul

Lise Queffélec, “Le roman-feuilleton français au XIX-e siècle”, în Bulletin des bibliothèques de France, 1990, n° 2, pp. 173174 [archive]. 8 Sophie Béroud et Tania Régin (dir.), op. cit., p. 76 [archive].

146

Nathalie Donnadieu, “Olivier Adam, un livre plombant mais bordel, tellement beau!”, Rue 89, 7 septembre 2012 [archive]. 10 Cf. Entretien dans Télérama, 22 janvier 2005 [archive]. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

de la Siculeni”) și de persecuții asupra românilor ortodocși din sudul Transilvaniei, dispunând închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe, dintre care 37 de mănăstiri din Țara Făgărașului, cu excepția notabilă a mânăstirii Brâncovenești din Sâmbăta de Sus, distrusă abia în 1785, acțiunile sale barbare având drept urmare valurile de emigrări în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.11 Demolițiunea și reprimarea buccowiană sunt înregistrate pe retina Elisei, care se întoarce în timp, astfel, din raiul ei, pentru a asistat la ororile trecutului, la “Teroarea Istoriei”, ideea lui Doru Roman fiind aceea că în acest caz, de iad religios, am avut de-a face cu un fratricid creștin, ca și în evenimentul nefast al bombardării de către americani a Serbiei chiar în timpul sărbătorii de Paște. În capitolul 34 al romanului Fata fără umbră, intitulat “Și totuși se poate”, are loc o întorsătură ciudată a narațiunii, o schimbare de paradigmă, care dintr-una de tip realist-socială se metamorfozează în una SF sau utopică, în care Doru Roman ne arată hgwellsian, asimovian, frankherbertian, și nu numai, că se produce o mutație umană, avem de-a face cu un mutagen, autorul inventând o lume, o planetă unde oamenii stau în locuințe hipogee, posedă aparate individuale de zbor, nu se plătește niciun serviciu, banii fiind o “noțiune neesențială, din paleoistorie”, dispărând de peste 600 de ani, o lume unde se mănâncă gratis, se călătorește perpetuu, te poți stabili oriunde și când dorești. Este un amestec, un hibrid de comunism creștino-marxist și utopie à la Morus și Campanella, plus un fel de paradis, rezultat în urma împrăștierii pe larg a “mutagenului”, cu ajutorul unor cutre-

mure și erupții vulcanice, un nou element chimic adăugat tabelului lui Mendeleev, care a determinat “dezvoltarea ariei telepatice din creier”, totul schimbânduse în bine și devenind transparent, iar opinia publică luând atitudine față de orice nedreptate înfăptuită de cei puternici și bogați. Munca oamenilor este realizată de roboți, ceea ce se produce în exces se reciclează, aurul și diamantele nu au decât o “valoare de întrebuințare” etc. Problema energiei a fost și ea rezolvată, prin preluarea anumitor frecvențe din gigantesca energie cosmic ce ne vizitează planeta. Toate acestea sunt expuse, povestite Elisei de către un… ospătar. Desigur, prin aceste elemente SF-utopice, Doru Roman devine un idealist absolut, dar și un moralist care dorește să schimbe din temelii întreaga lume. Și totuși, în ultimul capitol al romanului, intitulat ironic tezist-moralist, “Sânii de silicon, mai valoroși decât tot aurul elevilor olimpici”, Roman revine la romanul realist social și obiectiv, politico-satiric, un personaj concluzionând amar că în lumea noastră, de astăzi, tot banul este la putere, de fapt, el mișcă tot și toate, dar îi și nenorocește pre mulți, hegemonia sestertului, țechinului, ducatului, dolarului, euro-ului etc., deci, a factorului economic, fiind la fel de periculoasă și alienantă ca a celui de tip politic. Tot în acest capitol final, Doru Roman se întoarce la scena, secvența de la începutul romanului său, închizând cercul, prin săritura de la trambulină a Elisei, concluzia tristă a autorului fiind aceea că valorile spirituale și culturale au fost abandonate în fața ofensivei terifiante a noului materialism nedialectic și neștiințific, prin prăbușirea protagonistei, umanitatea neaterizând nici măcar pe pământul solid, ci aruncându-se în neant.

Georges Castellan, A History of the Romanians, Boulder, East European Monographs, 1989, p. 109. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

147

CRITICĂ

Șerban CODRIN

ION PACHIA-TATOMIRESCU ÎN CĂUTAREA LÂNEI DE AUR Este dificil să încerci o sinteză a viziunii poetice a lui Ion Pachia-Tatomirescu, pentru că, dintr-un centru iradiant, căile poeziei sale merg spre extreme, de la minimalism, la poemul amplu, liric sau cu tușe apăsate, eseistice. Poetul a născocit salmul (un distih însumând numai trei trohei / iambi, ori doi dactili / amfibrahi) și trisalmul, o terțină rimată, o proprie variantă de haiku, unde este sugerat sensul, sau este un joc, apoi a parcurs cărări inverse, lansându-se în elegii, pamflete, de multe ori, poeme enigmatice, în vers liber, sau rimat, unde, nu de puține ori, recurge fie la limbajul științific al fizicii de vârf, cuantice, ori relativiste, fie la un limbaj ezoteric, pelasgo-dacic / thracic, un arc uriaș istoric, adesea amestecând cu grație - sau cu ironie - câmpurile, ca într-o „cacialma abracadabrantă“, un drept al poetului de „a-și încâlci percepțiile“ asupra microcosmosului, ori macrocosmosului, sugerând că percepția umană este aproximativă, sau numai o pură aparență. Ion Pachia-Tatomirescu își crease universul liric încă din volumul Munte (București, Editura Eminescu, 1972). Lansarea sa în oceanul poetic al anilor ’70-’80 din secolul al XX-lea a fost luată în seamă de critica literară: Vl. Streinu, Mircea Iorgulescu, Marian Popa, Laurențiu Ulici ș. a. Fiindcă este extrem de atent cu tot ceea ce i se întâmplă, poetul își întocmește în amănunțime biobibliografiile, prevăzător la receptarea operei sale; în același timp, spirit studios, și-a asigurat un titlu de doctor în filologie și își glosează propria judecată asupra literaturii altora în mai mult decât ample și polemice propuneri de istorie a ideilor estetice și literare contemporane. Implicat din plin în curentul literar europeano-american paradoxism, este polemic cu anumiți teoreticieni, care se propun pe ei înșiși promotori, motiv de contestații și contraargumente, pentru că poetul nostru, înarmat inclusiv cu arsenalul ironiei, cunoaște mai bine obscurele culise decât alții mai profitori și răzbătători. Să revenim puțin nu la ultima, ci la cea din urmă carte semnată de Ion Pachia-Tatomirescu, De-a fotonii (Timișoara, Editura Waldpress, 2017). În colecția „Cosmografii“, prin titlu, autorul se joacă, deoarece „De-a lumina“ i-ar fi fost prea la îndemână, așa că recurge la termenul științific foton (greacă: phos, „lumină“), cuanta de lumină, pe care fizicienii - cel puțin de la Gilbert Lewis încoace (1926) - o responsabilizează pentru toate fenomenele electromagnetice. Volumul este stratificat în nouă capitole / cicluri de poeme, chiar unele prozopoeme, totuși, în versuri libere, 148

niciodată în proză, de lungimi diferite, Eul coriambic-rubiniu însumând 44 de texte, De-a fotonii (dar de la lumina din dor) - 70 de texte, celelalte șapte cicluri - Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer, Dacia din sarcofagele piramidei extraplate, Ozon, dinozauri, aspersoare, Risipitorul de prigorii, Cefalopodele focului, Craniul-rizom de soc și Puterea argilei albastre -, cam între 10 și 20 de texte. În orice caz, aranjamentul este aproximativ tematic, cu forma unui poem amplu, subîmpărțit în segmente, pentru ușurința lecturii, nicidecum facile, ci ridicând, de multe ori, unele probleme de înțelegere, bineînțeles, totul subordonat capriciilor unui poet care se joacă, de multe ori prin luarea în răspăr a vreunui stil liric, așa că, nu de puține ori, m-am dus cu gândul spre artele poetice ale lui Ezra Pound, teribilul poet american din Cantos, despre care unii cunoscători afirmă, iar alții nu infirmă, că ar fi marele bard al secolului al XX-lea.

Cum îi place să se adreseze muzei, numită - la sugestia lui Ion Budai-Deleanu, cel mai mare bard român, spre deosebire de poeții binecunoscuți, de la Văcărești la Leonid Dimov, via Eminescu -, „Muză Bunișoară“, Ion Pachia își scrutează una dintre mai vechile aventuri lirice: «[...] Muză Bunișoară, însă, în ceea ce ne privește pe noi doi, / un magic-minunos motiv mă face să-ți dăruiesc o unică, / o sublimă cărticică a mea, Caligraful de salmi – / nu înainte de ați reaminti că micropoemul inventat / și desemnat de mine prin cuvântul salm rămâne, în istoria / literaturii universale, dar și pentru Cartea recordurilor, / drept BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

cel mai brevilocvent între toate „formele fixe / de poezie“, ce-i un distih din trei trohei (ori din iambi, / dar poate fi și din dactili, amfibrahi, etc)...!». (Cartea cu file-solzi-mari de cobră regală). Spunând „brevilocvent“ în loc de „scurt“ (italian: breviloquente), poetul se întrece în propriile cuvinte compuse, vezi mai sus „magic-minunos“, ori „frumos-minunos“, dar și: „dac-pandur“, „celest-sticlos“, „literă-cer“, „literă-pământ“, „diamante-licee“, „facultăți-diamante“, „sisific-mobil“, „vultur-fecioară“, „grăunțe-stele“, „arbor-protuberanță“, „chipul-cer“, „ecou-murmurare“, „cuibar-craniu“, „zalmoxiandumnezeiește“, „constelație-harpă“, „rechin-chitară“, „minibomba-prigorie“, „antene de alb-bine“ etc, și alte sute, cu sens în context, sugerând un alt limbaj pentru alte feluri de mesaje poetice. Câteodată inventează salcâmărie („pădure de salcâm“), înzoriere, de la un inexistent „a înzoria“ / „a se revărsa de ziuă“, grindinosul nor, „nor de grindină“ etc.; inovațiile merg până acolo încât unele poeme au limbajul lor propriu, inventat ad-hoc de o imaginație lingvistică debordantă, de un limbaj pachian-tatomiresc. Artele poetice abundă, mai ales la un teoretician al paradoxismului: «Dacă vrei să scrii un poem frumos trebuie să ai un suflet / sublim, de vrei să caligrafiezi un poem urât, trebuie / să ai suflet grotesc, de vrei să încrustezi în granit / poemul-uragan, trebuie să ai suflet-laser, / proaspăt eliberat dintre rifturi, dintre plăcile tectonice – / imense corăbii cu soarta-n ghearele de lavă, / de foc, amenințând cele nouă ceruri...» (Despre un posibil poem-uragan...). Rămână vorba între noi, aș fi preferat ca poetul să scrie acest „poem-uragan“, în loc să declare, însă mă gândesc dacă nu cumva întreagă această carte, sau întreaga sa operă ar fi, ori nu invocatul poem: «Înaintea oricărei geneze este Dumnezeu: cu tensiunea / liniștii uniform accelerate-n urechi, până-n secundele / foșnitoare» - astfel începe o „geneză“ (Muză și o singură interdicție divină), unde lucrurile sunt cam amestecate, însă, din când în când, capătă măreție, într-un vocabular când științific, când istoric («se află o zalmoxiană pereche, poetul și muza – / cea cu plete de platină» etc). Numitul Lenin, falsul revoluționar și autenticul dictator, victimă a lecturilor greșite din „marii dascăli“, Marx și Engels, dar și dintr-un Hegel speculativ, răsturnat „în picioare“ de primii doi deștepți, se lăfăia în bronz ideologic, într-un aprilie 1989, de ziua providențială de naștere, nu a sa, ci a gulagului. Am fost martor împreună cu poetul, în preajma colosalului monument-kitsch din Piața Casei Scânteii din București, la blasfemia unei ciori fără conștiință materialist-istorică, de s-a găinățat pe fruntea și pe nasul eroului între eroi, spre stupoarea tovarășilor „solemnizați“ de importanța evenimentului acompaniat de o fanfară militară, intonând imnul național de la Răsărit: «...cu un bronz / de douăzeci și patru de carate – și pe deasupra, / un bronz pe care nu vor sta niciodată ciorile – / ca la statuia lui Lenin, dintr-o bucuroasă capitală / stâng-dunăreană a Daciei, ca în acea zi de-april’ 1989, / când un corb așezatu-i-s-a pe frontalul statuar, / rămânâd acolo neclintit, chiar și când s-

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

a aruncat / cu criblură asupră-i [...]» (Nu fire de iarbă, ci fire de wolfram). Nu-mi amintesc să se fi aruncat cu pietricele asupra monumentului, pentru că ne oprisem să căscăm gura tocmai când ditamai imaginea religioasă a „omdumnezeului“ era insultată de cioara în rol de „dușman al poporului“ - și nu te bați cu zeii decât pe baricade moscovite, ca în decembrie 1991, sau în epopeile homerice. Grozavele sugestii „cioroio-leniniste“ au intrat și în poezia mea, spre paguba titanului de bronz gol prin interior, mare stimulent pentru păsările cerului să nu-l ocolească, mai bine, să-l „măzăcească“ dintr-o pură inocență. Lui Pachia-Tatomirescu îi place să se plimbe și să ne invite prin mitologia pelasgo-zalmoxiană, face trimiteri la mitologia greacă, de fapt împrumutată de la localnicii întâlniți de migratorii ahei, apoi însușită ca un bun propriu și depozitată în credințe, religii, epopei homerice, tragedii eskiliene sau euripidiene. În orice caz, „de-a fotonii“ / „de-a lumina“ nu-i cartea unui poet, a unui kithared apolonic, ci mai mult, a unui inițiat în pelasgo-dacologie / thracologie profundă, în religiile din susul și din josul Dunării, fluviul sfânt al multor popoare vechi, încă trăitoare prin urmașii lor direcți, valahii / românii de azi. De văzut / revăzut poeme precum «Pământ de-mperechere cu marea...», «Pseudo-război între Pământ și Alianța Apă-Aer...», «Rugă de Pământ la pâinea din grâul nou al Daciei...», unde teritoriul mitologic se aproprie de al lui Ion Gheorghe, dar numai aparent, mai mult se completează decât se interferează, dovadă că teritoriul este real și poeții îl frecventează cu inspirație la tensiuni diferite și cu diverse instrumente cântătoare. Iată o Scrisoare către „iubiți extratereștri din Valea Ozeneurilor“, deloc ezoterică, ci ironică, plină de trimiteri, aluzii, vorbe în doi peri, sau pe de-a dreptul: «Dragi extratereștri, sunteți bineveniți / pe plaiurile Daciei mele atât de pudruită cosmic...! / Evident, dacă nu permiteți să se infiltreze în rândurile / voastre, cumva, scursori ale imperiilor terestre, / de care Pelasgimea mea dacică s-a săturat până în gât», unde sunt pomenite multe astfel de „scursori“, mai mult metaforic, pentru rebelul poet planeta desemnând Dacia furată și falsificată de toți veneticii homerici, imperiali, asiatici, de oricare dintre culorile curcubeului, sensibilitatea cromatică auctorială dovedindu-se de-a dreptul extraordinară, comparabilă cu a iluștrilor pictori, de data aceasta meșterul zugrăvind în cuvinte. Aflat „la a 70 ocolire a Soarelui“, poetul bănățean / timișorean, pe cât este de oltean-tatomireștean, plăcându-i ambele adrese și peceți nobiliare, ne oferă o carte bogată, grea, complicată, atrăgătoare la lectură zăbavnică, de mitologie personală și arhaică, blindată cu critice referințe și o bibliografie, din dorința de a elimina eforturile unor viitori cercetători mai grăbiți ai paginilor sale neliniștite, savante, vindicative, răsfoite între Munte și marea dindărătul căreia argonauții au adus în Dacia, nu în Grecia, lâna de aur, în limbajul noului kithared, cântăreț la o kithara lirică, poezia de aur.

149

CRITICĂ

Virgil ELISEI

„MONOLOG” – DIALOGUL CU SINELE ÎNTR-UN FIR DE IARBĂ Tranșant. Emoțional. Imaginar. Cu personalitate și înaltă clasă creativă. Ca-ntr-un muzeu cu piese rare. Pe scurt, așa putem defini poemele Oanei Calusa, din Monolog despre firul de iarbă (Ed. Muntenia & Leda, Constanța, 2002). Pentru că, în final și la urma urmei, ce este omul? O sămânță aruncată predestinat în lutul din care noi înșine suntem zămisliți. Încolțește, sparge pojghița, crește, apoi, fatal, se întoarce în același lut. Un fir de iarbă, nu? Un cerc metaforic, în care liniile nu se întâlnesc niciodată iar rombul, automat, are o latură strâmbă. Încă de la prima lectură, magia slovelor ticluite cu dăltițe lingvistice originale te transpune în transa rotirilor emotive. Limbajul, o metamorfoză continuă, cuprinde o paletă complexă de termeni îmbinați în sintagme și expresii uneori diametral opuse, pentru a reliefa big-bang-ul creării acelei limbi de foc care mistuie continuu spiritul. O poezie modernistă. Cu răsturnări de registre tamatice, contradictorii. Monolog despre firul de iarbă nu persiflează timpul, ci-l explică, catifelat și dur, primenindu-l cu straiele unei stilistici mereu în schimbare.(Cartea este închinată părinților – rădăcina firului de iarbă.) Culoarea, ca simbolistică a stărilor permanent stilizate, ocupă un loc foarte bine definit în versurile autoarei, cu accente uneori grave, alteori spectaculare: „...Cândva,/ iarba era verde/ galbenă portocalie/ era albastră....”; „M-am dăruit întreagă,/ numai linii/ și/ cercuri/ roșii, albastre,/ portocalii, verzi...”. Iată o transpunere a senzațiilor ochiului asupra obiectelor, radiindu-le și înveșnicindu-le cu suflu viu, trepidant, nicidecum invers. În poemele Oanei Calusa întâlnim o paletă diversă de teme și motive. De la dor, iubire, adevăr, la

150

păcat și moarte. Versurile ei provoacă stări și creează acea atmosferă nu numai inedită prin originalitate, dar și de un înalt nivel de percepere. Modernă. Nu pentru lectori uzuali de poezie, ci pentru cei care-și doresc să-și îmbete existența cu esențe tari, de colecție. De aceea e foarte greu să le cuprinzi într-o analiză, să le încadrezi în tipare, să le atribui termeni tehnici, ce țin de critica literară. Dacă toate poemele sunt superbe, două dintre ele fascinează la superlativ absolut: (1) „M-am hotărât să divorțez/ și am angajat un avocat șchiop./ Cu o seară înainte,/ pe la zece și jumătate,/ toate măselele mă dureau teribil/ iar gingiile începuseră/ să-mi sângereze brusc./ A doua zi, procesul s-a amânat/ din cauza avocatului/ care a lipsit./ Nu venise/ pentru că-și pierduse bastonul./ Inculpatul fără vină/ a fost achitat,/ dar eu sunt încă în proces.” (Proces de conștiință). Persiflare? Fatalitate? Oana îi spune „proces de conștiință”. Eu mi-aș permite să-l intitulez „logica absurdului”, unde sâmburele suferinței se abstractizează într-un tablou suprarealist al ideilor. Pentru că, atunci când ești hotărât să te separi de restul lumii, de comun, este obligatoriu să apelezi la un avocat șchiop. Normal că apărătorul nu se prezintă la proces pentru că și-a pierdut punctul de sprijin. Totdeauna este achitat inculpatul fără vină. Iar noi, cu gingiile sângerânde, ne facem procese de conștiință. (2) „Bunica mea era musulmană/ iar tatăl ei era evreu./ Soarele nu mai apunea decât/ în pragul morții/ fiului ei,/ care era demult creștinizat./ Îngerii aveau aripi/ ce atingeau norii cirius/ iar luna era întotdeauna/ de 28 de zile,/ în același an,/ de fiecare dată bisect.” (Nonsens). Versurile respective nu reprezintă un nonsens, ci esența artei nonsensului. Atât de bine ticluite, încât le recitești cu speranța să le găsești sensul. Nu rămâi dezamăgit, pentru că atunci când găsești sensul, în spatele tău rămâne nonsensul. Monolog – despre firul de iarbă este definirea unui poet dregător, care aduce la îndeplinire porunca Zeului Creației de a scrie pe papirus slove curățite prin focul pur al sufletului destinat pentru frumos.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

Marin IANCU

ÎNTRE DOUĂ LUMI Primul dintr-o trilogie din care a mai apărut între timp și o a doua carte, romanul Cercurile mistice (București, Editura Ex libris Universalis, 2014, 270 p.) de Nicoleta Tudor reține de îndată atenția prinapetitul vădit al autoarei pentru povestire. Maria, eroina centrală, copilul și adolescenta de mai târziu, își reconstituie biografia interioară prin intermediul unor desfășurări narative de o accentuată concretețe a detaliului descriptiv și a întâmplării de viață. Din punctul de vedere al psihologiei creației, romanul se bizuie pe acest proces de acumulări lente de fire narative extrem de captivante, unele dintre ele chiar deosebit de bizare, desprinse parcă dintr-un spectacol presărat cu tot felul de surprize, atât în privința personajelor cât și sub aspectul întâmplărilor prin care trec acestea. Într-un asemenea context, toate nuanțele sunt date încă de la început de către personajul-narator, „o copilă de 13 ani”, cu „o prea bogată imaginație”, cuprinsă de o profundă neliniște în a descoperi „secretul familiei” cu străbunici veniți din munții Apusului, la scurt timp după ce s-au căsătorit, într-o zonă liniștită din „vecinătatea codrilor Vlăsiei”, „pentru a-și întemeia o familie, departe de ai lor și de trecutul care-i bântuia.” Depășind faza diletantă a formulelor nedecise, între poem, proză și jurnal, romanul Cercurile mistice e în sine un monolog întins, cu întreruperi de ritm și situații, în care discursul epic, devenit timp, spațiu și istorie, este constituit pe relatarea existenței familiei Mariei, cu toate urmele suferințelor provocate de unele momente și semne ale acestui trecut. Mereu reluate, întrerupte, salvate din uitare și retrăite cu intensități egale în tot felul de împrejurări coasociate, multe dintre componentele romanului Cercurile mistice rămân, în ansamblu, expresia evenimentelor unor timpuri retrăite și evocate cu o egală veridicitate epică. Analizată într-un asemenea context, povestea Mariei, un adevărat roman-mit, duce la un anumit tip de narațiune, al cărei proces de substanțializare rezultă din transcrierea și relatarea faptele de viață nemijlocit trăite ori cunoscute, precum copilăria, anii de școală, primele iubiri și trăirile adolescentine, apărute o dată cu atracția față de Matei, colegul ei de clasă, iubitul și soțul de mai târziu, dimpreună cu toate întâmplările nefirești declanșate de mirajul șatrei, ca unică și fabuloasă experiență personală la care se face BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

apel. Primele întâmplări desfășurate în ambianța familiei sunt plasate imediat sub semnul misterelor ce învăluie imaginea mamei sale, cunoscută de către toți ai casei prin capacitățile sale supranaturale „de a citi gândurile oamenilor, de a influența și de a tămădui bolile semenilor ei.”

Această realitate declanșează în sine o stare privilegiată de care beneficiază și eroina romanului de-a lungul rememorărilor, și anume aceea a puterii de a visa. Un prim moment distinct al visului o aruncă pe Maria în spatele neamului ei, surprinzând aici imaginea unei șatre de țigani strânși în jurul stră-străbunicului său, un țigan care trăiește o fascinantă poveste de iubire cu Sofia, amândoi dovedindu-se foarte puternici și capabili de a face mult bine celor din jurul lor, doar că Sofia alege calea întunericului și a răului. Dorind să o uite pe Sofia, bătrânul țigan Răducanu se căsătorește cu o țigancă supusă și muncitoare, au împreună un băiat, pe Iani, în jurul imaginii acestuia urmând să graviteze de acum încolo alte scene și întâmplări ce invadează acțiunea. În palma dreaptă, Răducanu, căpetănia țiganilor, poartă semnele unor „trei cercuri care se intersectau”, într-un cerc aflându-se 151

CRITICĂ

mama, în alt cerc, bunica, iar în al treilea cerc, mama Mariei, „cele mai bune urmașe” ale Bătrânului. „Mam visat lângă o pădure, ne relatează eroina, și culorile care mi se desfășurau în fața ochilor erau rupte din basme, iar eu eram fascinată, iniștită, bine dispusă, lucru ce nu mi se întâmpla des. Lângă mine o șatră de țigani era strânsă în jurul unui foc, foc care m-a făcut să mă apropii de el să-l privesc atentă.” Revenind la realitate, ca dintr-un „tunel al visului”, Maria își reia șirul preocupărilor diurne, avându-i alături pe mama și pe tata, pe Iolanda, sora geamănă a mamei, „mai neconformistă pentru vremurile acelea”, și pe Doina, sora tătălui, de la care află că ea însăși este, la rându-i, posesoarea unor asemenea puteri supranaturale. Purtând pecetea unui superior spirit livresc, acest proces de împlinire narativă este creat în contextul unei teme cu o mai veche și prestigioasă tradiție în literatura română, a dualității realitate – irealitate, adevăr – iluzie. Veritabile inserții de povestire cvasifantastică, cu desfășurări narative de o tulburătoare concretețe a detaliului descriptiv, această suită de momente generează în structura romanului Cercurile mistice substanța unor fire epice de o extraordinară vivacitate, suficient de elocvente ca să justifice puterea de diversificare a artei narative. Mai mult decât atât, scenele de aici se dovedesc destul de expresive și în planul tipologiilor umane, viața interioară a personajelor, crizele morale și de sensibilitate fiind descrise în paralel cu secvențele ce țin de aceste structuri impregnate de o fantasticitate narativă.

152

Privită cu o comprehensiune binevoitoare, aflăm că familia Mariei se trage din Sofia, o aprigă vrăjitoare din zona Ardealului, o femeie „ursuză”, nevoită să-l ia în căsătorie pe boierul Prodan, stăpânul de acum „o sută și ceva de ani în urmă” al locurilor de lângă Măguri, din Munții Apuseni. Iani, copilul bulibașei care își așezase șatra la marginea satului, „un bărbat chipeș și mândru”, „cu pletele în vânt și brâul lat care-i încingea mijlocul”, se îndrăgostește de Elvira, având împreună un copil, spre disperarea Sofiei, care aruncă un greu blestem peste fiul vrăjitorului și peste întrega lui șatră, transformându-i pe toți în umbre, „de furie că fiica ei va zămisli un copil cu fiul țiganului Răducanu”. Despărțită de Iani, deși urma să nască un copil al acestuia, Elvira se căsătorește în taină cu Toader, „un băiat cu stare din sat”, fiind trimisă departe de această lume, în Codrii Vlăsiei, între timp Iani fiind îndemnat de Răducanu, tatăl său, să se căsătorească cu Garofița, care îi naște un băiat: „Ce dragoste tristă a fost între Elvira și Iani! Ce soartă cumplită au avut cei doi, Iani transformându-se în umbră, iar Elvira ducându-și viața mai departe cu durerea pe care o purta în suflet!” Născută în același timp cu băiatul Garofiței, fiica Elvirei și a lui Iani, mama mamei Mariei, moștenește puterile Sofiei și ale țiganului vrăjitor, „având puterea de a citi și influența gândurile oamenilor și de a le tămădui bolile fizice și sufletești.” Dincolo de dramatismul în sine al situației create, prozatoarea lasă să se înțeleagă că dispariția lui Iani este echivalentă cu destrămarea inocenței și copilăriei Elvirei. De fapt, aici apare povestea a două iubiri derulate peste timp cu aceeași intensitate, povestea din prezent a Mariei cu Matei și povestea Elvirei cu Iani, aceasta din urmă fiind reprezentată ca un nucleu narativ dens, aproape un roman de sine stătător. Epic, romanul Cercurile mistice se prevalează de capacitatea acestor stări de vis în a absorbi ecourile dramaticelor încercări ale Mariei pentru a-și salva neamul de la blestemul coborât asupra lui de mult timp. Elementul de pitoresc capabil de a concentra de acum alte profunde semnificații este reprezentat aici și de întâmplarea că Maria se trezește dintr-o dată purtând la gât un pandantiv primit de la mama sa, cu aceleași trei cercuri ca în palma Bătrânului, pandantiv dăruit Elvirei de Iani cu mulți ani în urmă, pentru a o apăra de „tot ce este necurat”. Pandantivul în cauză este identic cu cel al lui Iani și ambele au fost făcute de bătrânul Răducanu și dăruite fiului Iani după ce lea descântat, pentru ca ele să-l apere de rele. Din acest moment, se poate observa că simbolistica titlului își are, într-un fel sau altul, sursa în semnificațiile pe care aceste trei cercuri le pot prelua în toate încercările Mariei de a salva șatra de țigani și pe întreg neamul de la blestemele Sofiei aruncate cu greu asupra șatrei la cele trei cercuri de piatră intersectate în pădure la BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

fel ca și pandantivele. De acum, blestemele Sofiei pot fi ridicate doar până la a treia spiță zămislită de fiica ei, împreună cu până la tot a treia spiță zămislită de Iani, fiul lui Răducanu. Viața palpitantă a Mariei, cu toate evenimentele pe care le trăiește o prinde pe aceasta într-un derutant joc al imaginației. Maria începe să inventeze și să se autoinventeze, adăugând propriei vieți unele dimensiuni misterioase. Cu oscilații între entuziasm și disperare, între certitudine și șovăială, Maria încearcă să concilieze trăirile din prezent cu imaginile din închipuirea sa. Realitatea se derulează în paralel cu irealitatea. Jocul se complică și evoluează spre forme devastatoare pentru Maria din momentul în care aceasta își propune să descopere întâmplările stranii din istoria familiei sale. Din acest moment, personajele și amintirile se amestecă, persoanele care au reprezentat la un moment dat centrul existenței naratorului părăsesc cadrul, lăsând locul unor figuri noi. Construit pe baza unui șir de coincidențe, Matei se dovedește un urmaș al aceleiași șatre blestemate, asemănarea sa cu Iani fiind mai mult decât evidentă. Misterios lucru, Matei are și el un pandativ, primit de la tatăl său în ziua în care acesta a murit, după cum și Maria are un pandantiv asemănător de la mama ei, și primit tot în ziua în care a aceasta moare. Purtând aceeași povară a unei probleme ereditare, Matei și Maria au puteri și vise premonitorii asemănătoare. Matei visează și ele șatra de țigani, în prima noapte după moartea tatălui său, trăind aceeași viziune cu șatra de țigani și cu tânăra țigancă „ce se zbătea în chinurile facerii”. Plecând la Măguri să ridice blestemul Sofiei, Maria și Matei, ajung în cele din urmă în prim-planul narațiunii din Cercurile mistice. Descris pe un fond de incantații și evenimente dintre cele mai stranii, ceremonialul de înlăturare a blestemului e plin de mister și suspans. Este momentul în care vălul iluzoriu aruncat peste misterul cercurilor cade. Distribuite fără ostentație, elementele de fantastic dau narațiunii anvergură, dar și subtilitate. Asumându-și fantasticul ca pe o realitate inevitabilă, planul real interferează cu cel oniric și magic. Personajele se reîntorc spre niște teritorii necunoscute, unde lumea este stăpânită de alte legi și trăiri dirijate succesiv de reguli ce nu mai pot fi controlate. În căutarea adevăratei identități, eroina își ajustează realitatea la un șir de vise, pătrunzând, precum actorii, întrun joc ce apare adeseori inventat. Jocul în sine antrenează în aceeași măsură realitatea și irealitatea. Viața interioară, crizele morale și de sensibilitate sunt descrise în paralel cu toate celelalte eșantioane epice perfect coerente ce țin de realitatea naturală. Însuflețit de jocul mărturisirilor și al descrierilor, discursul narativ devine suplu, de o evidentă flexibilitate. De la descrierile nostalgice ale copilăriei, cu nelipsitele serbări școlare și sărbători de familie, alături de mătuși și de alte nenumărate rubedenii din prima BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

parte a romanului, Nicoleta Tudor construiește treptat în jurul Mariei o poveste misterioasă despre timp, despre iubire și despre puterea vieții, care poartă pecetea proprie unui basm modern. Venind în imediata continuare a romanului Orașul de deasupra, acțiunea din recentul volum al prozatoarei Nicoleta Tudor (Toria, București, Librex Publishing, 2017), cel de al treilea din seria Cercurile Mistice, se desfășoară pe același fond de amestec ciudat între real și fantastic, cu pendulări între lumea pământeană, fundamental realistică prin orizont și verosimilitate, și aerul enigmatic al tărâmurilor viselor de pe Toria, o planetă pe cale de dispariție, două universuri interesante prin diversitate tipologică și particular problematică. Mădălina, fiica Mariei și a lui Matei din Cercurile Mistice, descoperă cu ajutorul unui bănuț planeta Toria, o planetă pe cale de dispariție, unde îl întâlnește pe Naum, fiul lui Azir și al Amenei, „unul dintre cei doi păstrători ai cheii”. Între aceștia se naște o dragoste mistuitoare, dominată de neliniști și ezitări, cunoscând adeseori proporțiile unei drame, o adevărată poveste de iubire ce părea să străbată timpul și spațiul și să unească prin intensitatea trăirilor cele două lumi paralele. Din nevoia firească de a se ști la adăpost, Mădălina decide să părăseasă Toria și se întoarce definitiv printre ai săi, pe pământ, sperând să-și regăsească aici luciditatea și liniștea într-o viață normală. Escaladând granița fantasticului, nu o dată ancorând în parareal, acțiunea evoluează de acum sub fascinația erosului și a întrebărilor dilematice. Aflându-se în fața unei experiențe vitale, Mădălina trebuie „să aleagă între a rămâne cu Naum pe Toria sau între a se întoarce pe pământ alături de Sorin.” Ajungând pe pământ cu ajutorul bănuțului găurit, a doua cheie a Torei, „cu ajutorul căreia torienii călătoreau pe pământ”, Mădălina decide să își încerce salvarea la iubitul ei pământean, doctorul Sorin, un personaj lipsit de individualitate. Absolvenți ai facultății de medicină, cei doi lucrează în același spital, Mădălina, doctor pediatru, și Sorin, la secția ortopedie, duceau o viață liniștită, „iubeau ceea ce făceau și se împărțeau între casă și spital”, lăsând impresia unei relații fericite. Ancorate într-un timp familiar și ușor recognoscibil, personajele de pe pământ se dezvăluie mai degrabă simpatice, normale și cu o anume vitalitate, cu unele traume și resentimente, dar fără manifestări angoasante ori isterizante. Între timp, cu străbuni și părinți acuzați pe Toria de acte de trădare și condamnați la moarte, Naum este sfătuit la rândul său de Aris și de Enola, vechea sa prietenă, să evite soarta părinților și a surorii sale și să fugă: „Străbunii au aflat de tine și de Mădălina. Nu știu cum. Bănuiesc că deține cheia Căzutei. Vin spre tine. Haide să scoatem cheia și să fugim.” Naum ajunge pe pământ o dată cu fuga Căzutei, „așa cum o denumeau străbunii pe cea care fugise de unirea cu unul dintre ei. Erau atât de înverșunați și plini de ură 153

CRITICĂ

la adresa acesteia, încât, de câteva sute de ani era interzisă pomenirea acestei femei pe planeta Toria. Asta nu însemna că există vreun locuitor care să nu știe povestea Căzutei. Aceasta, în călătoriile ei pe pământ, se îndrăgostise de un pământean, iar când a venit vremea să se unească ce cel care îi era promis, ea a refuzat, fugind pe pământ cu ajutorul cheii. Au căutat-o străbunii mult timp, dar se pare că aceasta a reușit să se ascundă foarte bine de ei. Într-un final, au renunțat la căutări și au interzis pe planetă orice discuție legată de ea.” După o despărțire de doisprezece ani, într-o împrejurare absolut întâmplătoare, la secția Mădălinei apare Naum, unchiul încântătoarei Amalia, o fetiță de o frumusețe stranie, cu părul negru, lung până la talie, cu ochi de-a dreptul hipnotizanți. „Culoarea era nedefinită, dar puteai jura că avea ochii violet.” Stăpânită de îndoieli și întrebări, în sufletul Mădălinei se aprind din nou vechile sentimente față de Naum, semn al unei posibile reuniri a lui El și Ea, ca în mitul platonician din Symposion, unde erosul ar putea însemna sinteza inefabilă a realității afective și intelective: „Mădălina se întoarse spre direcția unde privea Amalia. Unchiul Amaliei se uita la Mădălina, pironit locului. După câteva secunde, Mădălina a reușit să realizeze că, pe lângă faptul că nu mai respira, inima ei dădea semne că ar vrea să se repeadă la bărbatul care se află în fața ei.” Smulsă din dimensiunea lumii în care despărțirea de Naum o plasase de ceva timp, Mădălina își simte inima strivită de amintirea clipelor trăite alături de cel care se părea că îi va rămâne pentru toată viața corespondentul său sufletesc. Întinsă pe câteva zeci de pagini, această zbatere între Sorin și Naum se dovedește plină de o sălbatică energie, cu toate acumulările de îndoieli și speranțe, de dezolare și optimism. Naum și Mădălina sunt cei doi poli caracterologici, ilustrând, prin acumularea de fapte, caractere, atitudini și structuri morale tranșante. Analizele întreprinse de Nicoleta Tudor merg în direcția realizării unor psihologii care să ilustreze prin aceste personaje două caractere apropiate. Mădălina și Naum se găsesc destul de repede, pasiunea și patetismul trăirilor, frenezia vieții și credința în Eros rămânând pentru Naum și Mădălina primordiale: „Îl privea și încerca să-și încarce retina din nou cu imaginea lui minunată. Își umplea sufletul cu lumina ochilor lui negri după care tânjise din când în când, atunci când își permitea să-și deschidă sufletul față de ea însăși și să recunoască față de ea că toată viața îl va dori. Îl privea și simțea lumea ei clătinându-se, în interacțiune cu lumea lui (...). El era parte din ea.” Identificați într-o asemenea perpetuă și evanescentă căutare de sine, cei doi tineri fuseseră sortiți să nu fie altfel decât unul pentru altul, sortiți să se identifice fizic și sufletește: „Era o înlănțuire sălbatică între ei, era iubirea tăcută care fusese

154

ascunsă până atunci, era dorul lor nespus, era durerea care i-a măcinat pe amândoi.” Și totuși, în ciuda unei asemenea combustii totale, iubirea lor nu duce niciodată la un matrimoniu, singura certitudine a cuplului ideal fiind și aici, ca în atâtea alte cazuri celebre din literatura lumii, doar iluzia împlinirii, efemeritatea lui. Dotată instinctual cu toate farmecele ingenuității, ale vârstei cunoașterii și descoperirii de sine, purtând măștile cochetăriei femeii și ale senzației vieții, nu doar prin ceea ce ar putea oferi omului care o dorește pătimaș, cât și prin fascinația jocului pe care îl oferă, Mădălina, după cum însăși se explică, vede în Naum singura înfrângere pe care nu și-o poate accepta. Scriitoarea Nicoleta Tudor merge aici spre o echilibrare a celor două tendințe fundamentale ale unei proze ce urmărește esența autentică a personajului în confruntarea cu realitatea. Recăpătându-și din luciditate, prin amintiri și nădejdi, Mădălina își reface echilibrul și își regăsește dragostea, iar dilemele la care e martoră prin rapel afectiv, sau pe care le parcurge ea însăși, ni se înfățișează de fiecare dată de o gravitate umană răscolitoare.

Eliberată de contradicții esențiale, aceasta reușește să se plaseze sub semnul împlinirii și al siguranței, imperativul moral și voința de redobândire a demnității fiind semnul de ieșire din impas. Depășirea amărăciunii prin a rămâne alături de Sorin, în ciuda aventurilor acestuia cu asistenta Angela, ar putea sugera, în cazul Mădălinei, afirmarea deschisă a vieții BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CRITICĂ

pur și simplu și instaurarea unei stări de spirit definitorie. Mai mult decât atât, cei care o au în memorie, ca prezență convertită în mit personal, ca simbol al eternității vieții, imaginea Mădălinei poate fi reținută în final prin setea de fericire și de împlinire, gata să se resemneze și să-și reprime amintirile ori idealurile. Din primele pagini, autoarea se manifestă în largul ei, relaxată și inventivă, îngăduindu-și chiar adeseori surprinzătoare exerciții de virtuozitate narativă. Prin elementele de structură estetică și atmosferă, prin scene simbolice și trăiri introspective, romanul reușește să își stabilească cu suficientă siguranță toate legăturile cu cele două tărâmuri, căpătând în ansamblu imaginea unei scrieri cu aură mitică, unde personajele, într-o continuă confruntare de interese, sunt stăpânite de biruințe sau de înfrângeri, cu semnificații mai mult sau mai puțin simbolice. Imaginea generală și particulară a acestui univers artistic este, în diversitatea sa, cu totul remarcabilă, apartenența la una ori alta dintre cele două lumi existente a personajelor fiind sugerată cu precădere în funcție de modul de a trăi și de a gândi al acestora, dar și printr-un bogat sistem onomastic. Personajele de pe enigmatica planetă Toria, precum Enola, Aris, Căzuta, Eveea, fata lui Azir, Amena, Elam, Aman ori bătrâna oarbă Izra, lăsată fără vedere de străbunii pentru care a lucrat o vreme, se intersectează cu alte personaje cu psihologii diferite de pe pământ, Sorin, Angela sau Ioana, un fel de personaj martor al romanului, sau cu personajele din șatră, precum Garofița, Iani, Amir, Rania, Tobar și Daida, unele schițate, prin trăsături caracterologice

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

proprii, dar și structuri umane configurate ca adevăruri în consonanță cu mediul ambiant, educație și comportament, în funcție de conflicte și opțiuni. Investigațiile și confesiunile protagoniștilor se pierd în chip fericit în nenumărate oaze de epic adevărat, cu dialoguri care, prin complexitatea și vivacitatea lor, ne dau posibilitatea să reașezăm materia într-un tipar romanesc solid, cu personaje plasate într-o înlănțuire faptică densă. Evenimentele petrecute sunt umanizate prin trăire directă sau prin asumare la nivel intelectual, prin îndelungi confesiuni adresate unui interlocutor sau prin apelul la monolog. Întemeiat pe detalii narative încărcate emoțional, cu inventivitatea de ritmuri ale frazării, romanul Toria își îmbogățește structura-schemă prin jocul contrastelor și al tipologiilor, interesul autoarei fiind vizibil concentrat asupra definirii nuanțate a caracterelor prin apel la trăsăturile temperamentale și la avatarurile psihologice ale acestora, cu proiecții sau descripții interioare care asigură romanului coeziune și autenticitate. Evitând tărâmul interogațiilor accentuat existențialiste ori pe al celor dominate de sentimentul absurdului, Nicoleta Tudor își construiește o proză cu inserții moderne prin suprapunerea celor două planuri, cu personaje prin definiție vii, dăruite și pasionale, în contact direct și permanent cu lumea ce le înconjoară. Se pare că, după ritmul în care scrie, Nicoleta Tudor se arată tot mai hotărâtă să nu bată pasul pe loc. Scrise într-un stil curat, cele trei romane din seria Cercurile Mistice sunt în măsură să releve un prozator cu darul observației și matur prin viziune și virtuți creatoare.

155

CRITICĂ

Raluca PAVEL

NEBUNIA LUI ILI SAU CÂND PE MARGINE DE SUFLET STAU ÎNCOLONATE TĂCERILE „Am mai trăit asta” spune Florina Cojocaru întro poezie din prezentul volum și da, am mai viețuit printre versurile ei încărcate de o durere răsunătoare, plimbată între zenit și nadir, creatoare de dependență, ca un viciu de la al cărui ritual nu te poți abate, toți cei care am înțeles că „sub clopotul acesta bate un suflet/ în sufletul acesta bate un clopot/ cât toate poveștile unei lumi”. După poemele înșirate în Poveste de suflet și în Vise de scrum și după 4 volume de scriere nudă, cum îi place scriitoarei să-și numească romanele (El a ales, Scrisori către îngeri, Elsa, Zăpezile care dor), Florina atinge prin Nebunia lui Ili cifra magică, 7. Nu degeaba are autoarea o afinitate pentru ziua de duminică („în mine se înalță o biserică/ și încă e departe cerul/ în tine se ascund rugăciunile duminicilor” – Gânduri), iar poemele ei merg pe urma cifrei 7, simbol al desăvârșirii lumii și al împlinirii vremii. Se resimte atât o evoluție a intensității dramei, cât și una a scrisului, fără a se îndepărta prea mult de la laitmotivele-i preferate (toamna: „și mi-e toamnă în vene ca un drog fără nume” – Dependențe), completându-le, însă, cu altele noi. Plecând de la împlinirea vremii, scriitoarea aduce în prin plan piatra, ca o mărturie a trecerii timpului și ca o depășire a variatelor stadii ale vieții. În majoritatea civilizațiilor antice, piatra reprezintă o pecete a permanenței, a stabilității și a durabilității, iar Florina îi valorifică atât starea brută – poetul în starea lui instinctuală, haotică, în care i se pot contempla slăbiciunile firești și, rezuma în același timp, natura umană lipsită de perfecțiune. Lela, piatra șlefuită de maistru, prin urmare varianta îmbunătățită, este construită în așa fel încât să facă față frustrărilor, depresiilor, posesivității și veșnicelor nemulțumiri ale poetului. Femeia-poem îi adună toate golurile și încearcă să-l readucă la viață: „te întorceai/ între pereții ce te strângeau ca/ într-un corset și sufereai până ce mă regăseai acolo/ așteptându-te cuminte între gânduri/ poezie de viață/ o viață pe care ei nu aveau/ să o cunoască.” (Lela). Poetul poartă cu sine o tristețe acronică, având picioarele legate de singurătate cu pietre. Prin Lela, acestea din urmă cunosc apa și finisează suferința. Născută din tristețile lui Ili – poet singuratic ca un lup (ce-și strigă frumusețea dezolantă a durerii inițial 156

într-o realitate atemporală, iar mai apoi, în partea a doua a volumului – într-o Moldavă arhaică), cu „mâinile de piatră/ sub coroana de spini” (Despre nimicuri), Lela este o femeie-poem versatilă în funcție de toanele celui care o sculptează din cuvinte. Între Lela – poezia singurătății și Ili – poetul Pygmalion – se iscă o iubire, ca o zăpadă ce nu se lasă îngenunchiată, iar Ili, boem prin definiție, o cheamă în aceeași măsură în care o alungă, „fugi, de mine să fugi/ cel ce nu știe a trăi decât/ în singurătățile colilor albe/ și nu știe a boli decât în brațele tale/ între două versuri nătângi” (Fugi), conștientizându-și efemeritatea în fața veșniciei ei „fugi, femeie, dar spune-mi,/ rogu-te, de ce dintre noi doi/ doar eu îmbătrânesc?” (Fugi), doar nebunia rămânându-i perenă cu fiecare succesiune de versuri, femei care îi închiriază mintea, rând pe rând: „teama poetului va muri odată cu el/ doar nebuniile sale vor trăi pe rând/ în fiecare din voi” (Nebuniile lui Ili). O iubire atipică, având ca personaje principale Poetul și Poezia. Amândoi suferă, amândoi sunt răvășiți de prea plinul vieții – Ili, de al celei pământești, Lela – de a celei din foile cărții din care încearcă cu disperare să evadeze pentru a își materializa dragostea. O iubire ce stă sub sabia lui Damocles, Ili, în nebunia lui, fiind capabil să își îndrepte oricând atenția spre altcineva, spre un orizont concret, real: „tu ai fi vrut să fii un fluture/ spuneai că fluturii au libertate”. O iubire ce evadează dintre litere, o dragoste altfel prin autenticitatea personajelor ei („eu sunt altfel/ sunt lumină de începuturi/ și pâlpâi până la stingerea buzelor/ pe icoane” – Altfel, cu totul altfel) ce unesc norii și pietrele, perpetuă ciclicitate, așa cum „poezia se rescrie în fiece zi/ cam tot de atâtea ori moare în sufletul poetului” (Șovăieli). Volumul de versuri Nebunia lui Ili al scriitoarei Florina Sanda Cojocaru rămâne, fără doar și poate, o invitație pentru sondarea conștientului și inconștientului poeților, o incursiune în nebunia frumuseții sau, în același registru, în frumusețea nebuniei boemilor. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRADUCERI

Sali BASHOTA

IN LIMBA LUI EMINESCU de Baki YMERI Frumoasa adormită Acum dormi Pe patul cel moale cu pene de păsări Acoperă fața albă ca fildeșul Obrajii ți se înroșesc când alunecă surâsul copt Întinde părul pe perna cu vise de noroc Buzele ah buzele ușor se-nchid cu un sărut Sânii ard foc în primul act al îmbrățișării (Dar miezul de noapte ucide somnul și orice stea pe cer) Acuma dormi În grădina singurătății se rupe floarea de violetă Se naște iubirea vin oamenii vii Cu melancolia așteptării amețite Această zi nu îndură niciun fel de urare Din nou glasul plânge în ploaia neagră a mâhnirii Frunzele pomilor cad ca amintiri veștejite În florăria unde te-ai născut În cea din urmă toamnă plângătoare Șuieră simțurile când ziua se stinge-n așteptare Merele cine le va mânca pe masa cenușie a urii Lada neagră a putrezit lângă gutuiul dorinței Păianjenii țes pânza lungă a înșelăciunii Încă nebătând clopotul necunoscut al doliului național Prin spațiul cucerit al gândirii (Dar miezul de noapte ucide somnul și orice stea pe cer) Acuma dormi Sufletul meu topit

Nici viu sufletul nici mort chipul Păsările se trezesc din belșugul sufletului Fetele plâng după scheletul meu frumos Dar aceasta nu este vis Cealaltă formă a durerii Muza mea Eu nu voi muri aici În dimineața tristă Acoperă-mi fața cu durere kosovară Cu sânge de copii uciși Cu cămașa de mormânt Firele ierbii se-așază pe rană Când răsare floarea blestemului Nu-mi sfâșia sufletul Muza mea! Nu ți-am zis oare iubito Nu ți-am zis oare că ne vom iubi Un poem despre toamnă se va scrie atunci Între scrumul meu și buzele tale Fiindcă tu orice lucru urât Îl îndepărtezi din sufletul meu Nu ți-am zis oare că ne vom iubi Firește că nu mă voi plictisi mult Fiindcă melancolia o țin ascunsă

Recviem Fetele plâng după scheletul meu frumos Păsările se trezesc din coșciugul sufletului Câte secole se vaită în sinea lor Coboară din cerul cel negru Zborul lor cel din urmă în bătălia nopții Fânul ars al câmpiei scrum Pădure tăiată copaci stropiți de sânge Dar aceasta nu este vis Inspirația trezită se-nvărtește-n iadul său Lumea reală scutură misterul vinovăției Nu se acceptă libertatea trântind ușa Nici orb ochiul nici surd cuvântul BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Iată marea câmpia malurile Este timpul să pornim Iubito Nu ți-am zis oare că ne vom iubi Vârful Negru Poezie Pasăre tristă în colivie Cine a zis că acum mama plânge Surâsul străin străpunge ziua Plânge sufletul încătușat în versuri Vom înmormânta oare cuvintele în mare 157

TRADUCERI

Securea ruginită taie îndoiala Renaște din nou scrumul viselor vai Dacă durerea sufletului descoperă uitarea cea deșartă Unde se topește frumusețea fecioarei cu lacrimi săruturi speranțe Cine păstrează acum limba păcatului în amintire Prin noaptea singuratică paznicii numără stelele în ploaie Cuvintele își pierd sensul strălucind cu farmec Ascund cheia în patria cu șarpe la sân Poezie poezie poezie poezie poezie Șarpe negru șarpe negru șarpe negru șarpe negru

Din limbă mușcăm neștiind ce să mai facem cu degetele În concertul iernii sălbatice Din nou împungem urechile scărpinăm corpurile deschidem morminte Și toate cuvintele se rostesc ca un sacrificiu Despre fiarele care încet înghit lumea printr-o privire Fecioarele Leagă inimile cu frunze de toamnă Ca singurătatea invizibilă Cu firele ierbii uscate

Vânatul Mâine este zi de vânat Toți vor intra în jocul norocului Cu fruntea sus înspre cer Cu capul jos înspre pământ Acum mai dormim Iubito Ciudat mai dormim Peste șalele femeii încăpățânate Și se sperie ochiul Te doare sufletul Și se mai surzesc urechile De câte ori aud țipătul O acum ne mai trezim Iubito Cu ultimul sforăit al zilei Fiarele Acum câțiva ani Eu și poeții ne jucăm cu arta sângelui Doar rolurile toponimelor îi schimbăm Ce mult am încărunțit peste versuri Nici fiarele nu vor mirosi Leacul sufletului lor Care demult rabdă În Piața Revoluției închidem durerea Cu pietre aruncăm după secolul fără somn

158

Iubirile lor sunt grele Cât munții Fecioarele Care acoperă soarele Cu surâs Nunta Albaneză Ce drum fără întoarcere visează Mireasa Munteniei Somnul nopții nicicum n-o prinde Frumoasele ore kosovare Strică tăcerea nopților Și copiii din pat se trezesc Doar odaia miresei Să nu rămână deșartă Nici lătrat de câine să nu se audă Să vadă odată hora arnăuțească Spune Mireasa Munteniei In Opoia se joacă altfel Nuntașii beau apă din ulcior Departe de Izvoarele Mireselor Și respiră bărbătește

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRADUCERI

Sally CHARNOCK

în limba română de Mariana ZAVATI GARDNER Scandal medical Îmbrăcat în alb Chirurgul taie Prin pielea ei, O a doua felie, O lacrimă vie Pe masa chirurgicală Victima din această scenă nu este acolo. Pe când știința își alege victimele a doua oară, Se vor pune la lucru Viermii aceea? Îmbrăcată în negru, Mă întorc să privesc, Ca la înmormântarea ei, Ea nu este acolo...

Mă ofilesc, plecând, Graffiti, e ceva durabil, Lupta mea, Timpul murmură, Un sărut sub pod, Nu-i de ajuns, în trecere. La rândul lui, sub care pod? Sinucisul scutură undele, Pășește țanțoș atunci când te duci, Ignoră ceea ce nu-i durabil, Doar un sentiment, doar o trecere, Fără teamă, fără luptă. Un băiat știe că numai moartea e durabilă.... Pentru o fată, ce-i o senzație? Un sărut când te duci. Ignoră timpul, nu trece, De ce să te lupți? Apa se unduie... Dacă te simți vinovat, Ce soartă-ți dai? Ce luptă... pentru viața...veșnică...

Pe apa morții...

Cuvântul „zâmbet”...

Bătrânul s-a dus, Drăgălaș, Cu barba-n dezordine, Îi plăcea un pachet de țigări.

Zâmbetul subțire, Proprietatea omului subțire, Mașina companiei, Bronzarea falsă a pielii... Sub un strat de onestitate subțire, O ipocrizie prea adâncă. Profiturile organizației noastre-s clare, Trebuie să realizăm mai bine anul acesta, Cursa pentru bani, Precum ai fura miere, Nectar în visterie, Precum Hagi Tudose-s numără bănetul.

Din păcate, el a fumat Departe s-a dus Azi bătrânul nu mai este aici. Oricum Nu în aceeași formă... În mișcare... Apa se unduie Pe sub pod O lebădă trece, Timpul se luptă să treacă Niciun sentiment nu durează Se tot duce. Gustul are ceva durabil, Dar cu emoțiile, mă lupt Păsările se duc, Este marea migrație, Penele tremură Secunde sub pod ... Să prindem penele, ne luptăm, Nu-i o trecere obișnuită Umbrele se despică, Goale, pe sub pod, Râsul freamătă, Dorești ca asta să dureze?

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Zâmbetul subțire, Al unui om al companiei, Dacă profitul lui a scăzut, El se va îneca în whisky. Zâmbetul subțire încă zâmbește, Pe când șnurul pungii se strânge. Bani, nu onestitatea-i credință, Ce bine aduce el rasei umane? Lumina lui strălucitoare, Este Indexul F.T. al prețului acțiunilor. Zâmbetul subțire planează șters Peste sănătatea economiei britanice... Sally Charnock scrie versuri care au fost publicate în antologii de poezie printre care ‘Impressions’ și ‘By Those Who Know’. A fost editor invitat la revista de cenaclu OU POETS publicata de The Poetry Society of the Open University UK. Autoarea află inspirație atât în umor cât și în aspectele triste ale vieții cotidiene. (M.Z.G.)

159

TRADUCERI

Menachem M. FALEK

VOCI DIN CAMERA RĂCOROASĂ Altare

Dacă

Uită-te la moștenire: Altar de presiuni La fiecare anotimp și vârsta În fiecare mediu sau uliță.

Dacă aș fi fost vărsător Aș fi mers la fântână Să mă umplu cu apă pură. Aș fi vrut să fiu frânghia ta ce Leagă găleata Și nu o rostogolește de la înălțime. Frânghia ce ridică găleata plină Cu lichidul vieții din burta pământului.

Presiunea în artere anunță o explozie. Presiunea în vene anunță stand-ul. Presiunea în piept anunță îngrijorare. Presiunea în burtă anunță dureri. Presiunea în gât anunț-o sufocație. Presiunea la ochi anunță o scurgere. Presiunea în spate anunță culcarea. Presiunea în picioare anunță oprirea. Presiunea în plămâni anunță nedormire. Presiunea la inimă anunță un vas care a cedat. Uite soluția: Altar de pastile, Aranjate după ore, după zile. Pastila alba, Un sfert de pastilă albastră, O jumate de pastilă verde, O pastilă portocalie. Seringa. Punga cu lichide. Estompa. Nu există pastile negre Numai nopți neterminate. Altare, altare trec și se petrec În fața imaginilor tale. Altar cu copil de adormit, Altar cu zestre, cu moșteniri, Altar cu aspirații, Altar cu inele de aur, Și de speranțe. Altar cu eforturi, preocupări Altare cu pastile Și, la sfârșit, altar de liniște…

Dacă aș fi fost o sobă în flăcări Aș fi vrut să fiu o tigaie În care se perpelește iubirea Împodobită cu mantia gusturilor superbe Pe care le știai a le face. Dacă aș fi fost o farfurie Pe care se servesc porții gustoase Ce nu vor ajunge în nici un alt loc din lume Aș fi preferat să fiu, mai degrabă, tacâmul aurit, Pus pe un șervețel colorat și Să aștept permisiunea celorlalți De a gusta dinăuntrul tău. Dar eu sunt doar un simplu bărbat, Un poet ce știe să aranjeze cuvinte. Le păzește în altarul filelor vieții sale Te servește, câteodată, din marfa lui Și speră că va fi apreciat de urechea cea ascultătoare. Da, poet care-și pune, câteodată, Inima lui La încercare. Compoziții Poetul e compus din șaptezeci la sută apă. Poate nouă la sută - știință Probabil opt la sută - talent Și restul Se împarte între Limba pe care nu știe s-o stăpânească Și ego-ul său mereu în creștere. Dacă și-ar spăla cu apă ego-ul Și cu ea și-ar limpezi limba

160

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

TRADUCERI

Ar putea s-o-nvețe mișcările măiestre. Atunci timpul rămas liber L-ar putea folosi să-nvețe știința De-a nu-și irosi talentul.

De aceea e preferabil să păzești cei șaptezeci la sută apă. Restul se poate împărți cum vrei Între alți componenți respectabili…

Dar cine are timp, putere și energie Să-și schimbe purtarea Să-și găsească alter-ego-ul Ce se ascunde între inimă și creier Ce conturbă corzile vocale Și ce nu trebuie deranjat Cu prostiile zilnice…

Esența

Cine vrea să renunțe la persoana divizată Sau împărțită Și să aleagă un alt personaj? Doar atunci poate schimba ordinea mondială, Poate dărâma experiențele pseudo-științifice Și să dea de lucru mai multor psihologi.

Bărbații sunt niște copii mici care Sunt pierduți fără femei. De acea le trădează Căutând să fie între ei Încă o femeie. Sunt pierduți fără mamă De aceea se răscoală împotriva ei. Cele mai multe pline de venin Și anevoie le deosebești între ele. Cei veniți în pădure căutau ciupercile Sub ochii deschiși ai bătrânei bufnițe. Și tot mai visau la gustul lor cel bun. (Traducerea din ebraică în română aparține autorului)

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

161

TRADUCERI

MARINA ȚVETAEVA (8 octombrie 1892 - 31august 1941)

POEZII ÎN CURÂND, VĂ VOI PĂRĂSI

SOARELE MEU

Mă gândesc, cu multă gingășie, Că, în curând, vă voi părăsi. Mă gândesc și mă răzgândesc Cui blana de lup să dăruiesc?

Două feluri de soare strălucesc, o, Doamne, ajută-mă! Unul luminează cerul, iar celălalt - inima mea.

Pledul, ce m-a învelit, cui îl voi da, Cui bastonașul subțire cu ogar? Cui voi lăsa brățara mea Ornamentată cu peruzea? Și toate notele, florile acestea, De care nu mai pot grijă avea? Cui voi lăsa ultima rimă a mea Și pe tine, ultima mea noapte?

Eu însămi îi implor pe amândoi, Pentru că amândoi mă scot din minți. Mă simt minunat, datorită strălucirii razelor lor, Dar îl iubesc, mai mult, pe cel de care-mi este dor! ÎMI PLACE CĂ NU EȘTI ÎNNEBUNIT DUPĂ MINE

PLEACĂ, DECI...

Îmi place că nu ești înnebunit după mine, Îmi place că nici eu nu sunt înnebunită după tine. Îmi place că greul glob pământesc Nu va cădea la picioarele noastre.

Pleacă, deci, nici voce nu mai am. S-a spus tot ceea ce doream. În fața nimănui, o știu deja, Dreptate eu nu voi avea.

Îmi place că pot fi distrată, împrăștiată Și să nu mă joc cu cuvintele. Îmi place că nu roșesc de emoție, Când îți aranjez mânecile hainei.

Știu că în toate aceste dispute, Nu pentru mine ai gânduri deosebite, Dar, dragul meu, pentru putere, Eu nu voi pierde multă vreme.

Îmi place că, în prezența mea, nu te sfiești O altă femeie să îmbrățișezi. În fața focului din sobă, îmi place Să arzi, că nu te sărut pe tine,

Dar știu că oricum nu-ți pasă De versul meu, atent lucrat. Se poate, ca din cauza altor femei Să nu observi ochii mei.

Că gingașul meu nume, dragul meu, Nici ziua, nici noaptea, nu-l rostești. Îmi place că, în liniștea vreunei biserici, Nu se va cânta pentru noi "Aleluia!"

Orb, la tot zbuciumul meu ești, Dar mie forța nu-mi lipsește. Orice demon ai nesocotit Ce-n sufletul meu sălășluiește.

Îți mulțumesc din inimă si-ți strâng mâna, Pentru faptul că nu m-ai cunoscut. Că ai avut grijă de liniștea mea, noaptea, Pentru rarele seri, petrecute la apusul de soare,

Dar, ține minte, va veni o judecată Ascuțită, la fel ca o săgeată, Când deasupra ta vor străluci Două aripi în flăcări, să știi!

Pentru lipsa plimbărilor sub clar de lună, Pentru soarele care nu strălucește deasupra noastră, Pentru că – Vezi, Doamne! – tu nu ești înnebunit după mine, Pentru că – Vezi, Doamne! – nici eu nu sunt înnebunită după tine! Traducere din limba rusă, de Constanta Modell

162

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Flavia ADAM

POEZII MELCUL ECATERINEI Uite-un melc! Ce coarne are! Semne-s, zici, de exclamare! Ridicat pe-un picioruș, Pare-un soi de spiriduș. Hărnicuț, își cară-n spate Casa plină cu de toate. Cred că are prin cămară Suc de vișine ori pară Și dulceață de gutuie, Cu aromă amăruie Sau siropuri de căpșune Și frăguțe de pășune! Jur! L-aș invita la mine, Dar nu știu dac-ar fi bine: Mi-ar lăsa, de bucurie, Dâre prin sufragerie. CREIOANELE Cu doar câteva creioane, Țes un mânz, două-avioane, Trei mingiuțe de-nghețată Pentru mâța mea tărcată, Patru pomi de turtă dulce, Printre frunze să mă culce, Cinci grădini cu iarbă-albastră, Cer și mare sub fereastră, Șase turturele sure, Ochiul soarelui să-l fure, Șapte-acoperișuri mici Pentru harnicii pitici, Opt steluțe argintate, Cu sprâncene sidefate, Nouă rânduri de lumină Pentru noaptea ce-o să vină, Zece fluturi din bomboane, Să înalțe lampioane. AVIOANE DE HÂRTIE Oare albul cum se naște? Poartă șal și pălărie Sau e-un bob de bucurie, Un mieluț ce-n soare paște? Unii spun că albul vine Doar dacă-l aduc cocorii, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Când își cern făina norii Peste sate și coline. Alții c-ar ieși din lapte, Când se-adună bobu-n spice, Părul lunii să-l despice C-un sărut, în miez de noapte. Eu vă spun ce-oricine știe: Albe-s mâinile dibace, Tata surâzând când face Avioane de hârtie. BUBURUZA ACROBATĂ Buburuza acrobată Face salturi prin salată. Doamna Varză-i șucărită: - Iarăși sari? Sunt obosită! Tumbe faci printre legume Și te ții mereu de glume! Nu am chef de sărbătoare! Eu stau ziua-ntreagă-n soare, Așteptând un strop de ploaie Frunzele să mi le-nmoaie, Că, de arșița cumplită, Uite, toată-s ofilită! Buburuza, suflet mare, Se-nroșește și mai tare: - Iartă-mă că sar de zor... M-am născut doar c-un picior! VEVERIȚA-RIȚA Veverița-Rița Și-a ornat rochița Cu sclipici de lună. Asta nu-i a bună! Și-alte veverițe O să vrea rochițe -n aur învelite Și, fiind grăbite, N-o să țină seama Că un urs dă iama, Noaptea, pe furiș, Drept în aluniș.

163

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Mihaela OANCEA

NICODIM ȘI ZMEUL CE FURASE VESELIA Trăia odată, demult, pe când păsările cerului vorbeau omenirii, când însăși melopeea Păsării Măiestre răsuna în toate cotloanele ori pe când zeii nu erau orgolioși sau iuți la mânie, un împărat bogat cum nu se mai afla altul pe fața pământului. Era singur cu împărăteasa, deoarece n-avură noroc de prunci. Se obișnuiră cu gândul și încercau a domni cu înțelepciune și cumpătare. Doar că zilele lui nu mai erau de mult frumoase, din pricina unui zmeu ce furase veselia din întreg regatul. Toată lumea umbla cu chipul brăzdat de tristețe, nimic nu mai dădea roade ca înainte, așa c-au prins voinicii, care mai de care, să se ofere a merge după zmeul nelegiuit. Dar câți plecară, toți își lăsară oasele pe acolo, încât parcă și bruma de speranță părea că va părăsi regatul. Nicodim, un flăcău orfan de tată, vânjos și mândru la stat, trăia în satele de gospodari din jur, cu măicuța căreia îi era sprijin în toate. Era mai priceput decât o fată în tainele naturii, cunoscând bine toate plantele de leac, și mai iscusit decât mulţi voinici în meșteșugul vânătorii. Văzând zilnic cum bunătatea și compasiunea sătenilor păleau și, mai ales privindu-și măicuța cum ședea mâhnită seara când torcea ori cum o surprindea ziua pierdută-n griji la treburile gospodăriei și nu voioasă și zâmbitoare ca odinioară, vru să-și încerce și el puterile, așa că se înfățișă împăratului și-i grăi astfel: - Luminate împărate, rogu-te, binecuvântează-mă și lasă-mă să-mi încerc și eu norocul, după cum mi-o fi puterea! - Binecuvântat fii, fătul meu, dar pornești la grea și istovitoare încercare și tare mi-e c-ai să pricinuiești mare întristare mămucă-tii. - N-avea grija asta, împărate, adăugă Nicodim încrezător! Dă-mi numai un armăsar strașnic cu care să colind până pe tărâmul zmeului și las’ pe mine! Zis și făcut. Împăratul dădu voinicului unul dintre cei mai falnici cai din herghelie, un paloș făurit special pentru el, apă de izvor, merinde de drum și-i ură noroc. Cum se crăpă de zi, încălecă, își luă la revedere de la mama ce nu-și mai stăpânea fuioarele de lacrimi și pe aici ți-e drumul! Cum mergea el prin poieni înmiresmate, făcând scurte popasuri în care se răcorea de dogoarea soarelui, pe cărări întortocheate din pă164

duri seculare de fagi și stejari – falnici străjeri ai timpului – găsi un vultur rănit în aripă de săgeata vreunui vânător zelos. Milos din fire, Nicodim descălecă, pregăti iute un terci de plante proaspete și-i obloji aripa. Cum tocmai era-n amurg, făcu acolo popas peste noapte, supraveghind îndeaproape vulturul. În zorii zilei, acesta se putu înălța grandios spre cerul de cleștar. Tocmai când se pregătea de mers mai departe, auzi pe cineva grăind: - Mulțumesc ție, Nicodim, pentru bunătate! Ține o pană de-a mea și când vei avea nevoie, suflă de trei ori asupra ei, iar eu am să-ți vin într-ajutor de oriunde m-oi afla în lume! Băiatul o așeză cu luare-aminte în desagă, lăudă numele Domnului, își luă rămas bun și se așternu drumului pe poteci șerpuitoare, zi de vară până-n seară. Asfințitul sosi tiptil, cu aripi de-ametist, cuprinzând în mantia lui toată suflarea. Obosit, feciorașul își încropi un culcuș sub coroana unui stejar bătrân. Veni noaptea și odată cu ea, un vânt călduț ce făcea ca ghindele să se legene cu clinchete îmbietoare. Dimineața poposi cu glasuri dulci de privighetori. Razele soarelui îi gâdilară chipul și Nicodim mormăi somnoros, încercând să alunge săgeata dogoritoare ca pe un bondar insistent. Ce ar mai fi zăbovit el la umbra arborelui cu ramuri noduroase și corolă bogată ca o coamă învoaltă de armasar, dar nu era timp de pierdut., așa că își continuă periplul. La marginea unui râu, o știucă ce se zbătea pe uscat, ceru umilă să fie aruncată înapoi în apă, promițând în schimb ajutor la nevoie. Voinicul făcu și de data asta o faptă demnă, primi de la știucă solzișorul oferit recompensă, și înaintă și înaintă de schimbă trei perechi de opinci și tot nu se-ntrezărea nimic la orizont. Ajuns pe o colină, fu înconjurat de șapte dulăi fioroși, niște namile de un metru, ce lătrau și mârâiau amenințător. Nepierzându-se cu firea, voinicul nu apucă vreun băț, nici n-o rupse la fugă, ci, deschizând traista, scoase o pâine pe care le-o împărți în mod egal. Le vorbi domol, până ce câinii mai că începură a se gudura pe lângă el. Dintr-o cocioabă apăru o babă zbârcită de vreme, sprijinită-ntr-un toiag sculptat în os, ornat cu frunze de iederă și cu un cap mare de câine, probabil stăpâna lor, șuieră o dată și dulăii se făcură nevăzuți. - Bună vremea, mătușică! grăi băiatul. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

- Bună să fie, după cum ți-e inima, flăcăule! Încotro ai apucat-o de ai ajuns în sălbăticia asta? Aici cărările ți se pot încurca și ochii te pot minți, întrucât cale de zece zile de acum înainte n-ai să găsești țipenie de om, de-ale gurii ori apă. Vegetația e toată pârjolită de un zmeu hapsân de pe tărâmul înconjurat de pădurea celor o mie de labirinturi. Are inima atât de neagră, încât prăpădește tot și nu suportă a ști în lume meleaguri înfloritoare, cu oameni veseli și generoși. De când nu mai poate zbura, distruge tot ce-i iese în cale, iar ura îi e nesfârșită. - Tocmai asta mă aduce aici, zise voinicul oftând... Zmeul a furat veselia din regatul nostru și totul a devenit searbăd, chiar și oamenii cei mai glumeți acum merg abătuți, mâhniți, negăsindu-și rostul. - Fătul meu, ești milostiv și curajos, însă încercarea asta nu e pentru oricine. Ca să-i vii de hac crudului de zmeu, trebuie să te înarmezi cu răbdare, perseverență și iscusință. Te voi ajuta să-l dobori, dar mai întâi, fă-mi un hatâr, că de mult îmi doresc câteva rădăcini din planta tinereții ascunsă în inima izvorului șopotitor prin care susură eternitatea. Numai că, vezi tu, izvorul acesta e păzit de un urs cu privirea otrăvitoare, iar dacă te-a zări, e vai și amar de tine. Ce zici, tencumeți? - Apoi, mai e vorbă? Nicodim salută și urmă o cărare lungă, mărginită de copaci cu spini, cărare ce ducea, după spusele babei, la izvorul prin care susura eternitatea. Îl întâlni în cale-i pe Murgilă și-l rugă să rămână pe loc, ca să mai întârzie puţin noaptea. Odată ajuns în apropierea izvorului, se strecură mai ușor decât o pisică, scoase arcul, potrivi săgeata și până a se dumiri ursul asupra foșnetului firav, din spate, Nicodim îi și străpunse inima. Mormăituri crunte se-auziră, apoi pământul se cutremură sub greutatea fiarei doborâte. După ce se încredință că ursul e mort, scoase solzișorul de știucă, iar peștele se-nființă pe dată. - Care ți-e dorința, Nicodim? - Sunt recunoscător c-ai venit, draga mea știucă! Scapă-mă, rogu-te, de încercarea asta! - Orice pentru sufletul tău milostiv, Nicodime! Spune degrabă! - Apoi… trebuie să-noți până-n adâncul izvorului, în inima lui, unde crește o plantă a tinereții. Adumi câteva rădăcini ale ei! Știuca plonjă în șuvoaiele de apă cu sclipiri de turcoaze, printre ierburi ciudate, aromate, până găsi în reci adâncimi întunecate planta miraculoasă; își scutura corola dantelată, cu sclipiri de-argint, precum flutură o fecioară păru-i despletit… de-o frumusețe de negrăit… Peștele înșfăcă grabnic trei fire din planta cu pricina, cu tot cu rădăcini, și le oferi voinicului, mulțumindu-i încă o dată pentru salvarea sa. Într-un suflet, armăsarul goni spre coliba vrăjitoarei (căci bătrâna cu asta se îndeletnicea) până a se lăsa BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

întunericul și-i puse în palme fragilele plante. Atunci, mulțumită și încredințată de calitățile băiatului, baba îl povățui ce și cum să facă pentru a împlini ce-și propusese. Îi dădu trei daruri: o poțiune care te făcea invizibil, un corn de inorog și o licoare de adormit făcută cu somnoroasă, zicându-i că-i vor fi utile la timpul potrivit. Încrezător în sorții săi de izbândă, viteazul porni din nou și merse, merse, înainte cu poveste că de-aici mult mai încântătoare este, cale de nouă mări și nouă țări, până ajunse la pădurea celor o mie de labirinturi, pădure ce înconjura castelul zmeului și-al mamei acestuia, zmeoaica bătrână și rea ca o poamă acră. Întunecată și înfricoșătoare era pădurea aceasta… cu arbuști contorsionați, cu ramurile răsucite și uscate ce se-nălțau clocotitoare spre cer. Degeaba ar fi încercat Nicodim să găsească drumul, că n-ar fi izbutit. Așa că suflă și peste pana de vultur, iar pasarea senfățișă imediat. - Cu ce-ți pot fi de trebuință, bunule Nicodim? - Am nevoie s-ajung la castelul zmeului cât mai curând, iară cărările pădurii se-mpletesc și se despletesc necontenit. - N-avea grijă de asta, voinice! Mă voi înălța cât să mă poți urmări până la bârlogul zmeului ăstuia aprig! Ținându-se după vultur, băiatul izbuti să iasă la liziera pădurii. Aici, legă armăsarul de-un arbust și-l stropi cu câteva picături din poțiunea de invizibilitate dată de vrăjitoare, tocmai pentru a deruta, la o adică, zmeul. De abia păși pe teritoriul acestuia, că doi balauri respingători ce-și fluturau aripile uriașe își făcură apariția dându-i de furcă flăcăului nostru și așa ostenit de atâta umblat. Cele douăsprezece capete erau acoperite nu doar de solzi, ci și de niște coarne ciudate, răsucite, din care țâșnea foc. Curajos cum îl știm, Nicodim scoase paloșul, îl învârti de șapte ori atât de iute, că balaurii își înnodară capetele urmărindu-l. Buimaci, se năpustiră spre voinicul ce schimbase iute paloșul cu arcul, și-i săgetă, doborându-i cât ai clipi. Trupurile lor solzoase și puturoase zăceau acum ca niște dihănii tăvălite prin iarba-naltă. Acu era vremea să folosească poțiunea babei ca să pătrundă nevăzut în castel. Era bucuros, întrucât zmeul nu simți că un străin îi călcase proprietatea. Nu mică îi fu mirarea când, odată intrat, îl zări bolborosind mânios la mumă-sa din cauză că nu-i adusese suficiente bucate la masă. - Nimic nu-ți convine, fiul meu! ,,Fă-mi asta, dămi ailaltă, nu-mi place aia…”… numai mofturi și toane! De azi nu-ți mai cânt în strună! Merit și eu puțină prețuire din partea ta, nu crezi? Toată ziulica îți caut în coarne și tot în zadar. Dacă tot n-am nicio răsplată, o vorbă bună din partea ta, atunci să știi că te vei descurca după cum vei putea. Ia vițelul ăsta și o vadră de vin, însă e pentru ultima oară! amenință 165

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

muma zmeului și dispăru din încăpere. - Nu vreau s-aud nimic! izbucni zmeul furios. Iară tu, că mi-ești mumă, trebuie să mă-nțelegi, altfel… - Altfel, ce? se burzului intrigată zmeoaica din camera alăturată. Zmeul dădu peste cap vadra de vin în care Nicodim strecurase dibaci toată licoarea de somn și pe dată monstrul adormi buștean. Nemaiauzind nimic de alături, zmeoaica presupuse că fiu-său înțelesese și surâzând victorioasă începu să-și vadă de ale ei. În timpul acesta, nesimțit de nimeni, voinicul urcă pe scara interioară a castelului, până în turn. Găsi veselia zăvorâtă cu lacăte imense, chircită și amorțită într-o cușcă, alături de bunătate și de dragoste (furate păsămite din alte locuri de pe fața pământului). Lovi cu paloșul de trei ori, deschise lacătele și le eliberă. Toate ca toate, dar era nevoie să iasă cu ele din sfera zmeilor, dincolo de pădurea cu o mie de labirinturi, iar armăsarul lui nu era vreun Pegas ce mânca jăratic de pe-o tipsie ca să-l poată duce-n zbor. Suflă deci în cornul de inorog, ultimul dar al vrăjitoarei, și se-nfățișă numaidecât o splendoare de cal alb ca spuma laptelui, cu un corn puternic și spiralat în creștet. Încălecară pe inorog flăcăul, veselia, dragostea și bunătatea și fură duși la liziera pădurii, unde aștepta docil armăsarul. Calul înaripat făcu parcă o plecăciune și se-nălță spre cerul de opal. Toți îl urmăriră fascinați până dispăru în zare. Ca să scape pentru totdeauna pământul de zmeul cel ursuz și de hârca de mumă-sa, Nicodim puse la cale un plan. Intră în castel, așa invizibil cum era, și strigă din toți rărunchii: - Unde mi-e buzduganul? Unde??? Dacă l-ai rătăcit și p-ăsta, n-om mai avea înțelegere în veci! Mauzi tu??

166

Zmeoaica se cutremură la auzul vorbelor răcnite și irumpse în cameră nervoasă din cale-afară. - Ascultă… nu-ți permit obrăznicii de felul ăsta! Oi fi tu fiul meu, dar… Ce faci acum? adăugă intrigată mumă-sa. Mă sfidezi? Îți arde de glumă tocmai ție? În timp ce rostea cuvintele, îl și zgâlțâia zdravăn pe zmeul buhăit, căzut în somn adânc. Realizând că nu-i chip să-l facă să reacționeze, bătrâna a cărei vedere te înfiora începu să-i smulgă procletului blana… și smulse, smulse, până când zmeul simți ca o ciupitură în vis și se trezi. Îngrozit de cum se văzu, o azvârli dintr-o lovitură pe mumă-sa tocmai în bătătură. Se luptară aprig trei zile, apoi căzură istoviți unul în brațele altuia. Nicodim numai atât aștepta… Îi scurtă de capete din două lovituri zdravene și mai apoi le îngropă stârvurile, astfel încât nici urma să nu rămână din ei. Începu din senin o ploaie mărunțică și deasă ce spălă de pe lume tot răul revărsat de zmei. Plouă neîncetat, vreme de două zile, când, dis-de-dimineață, răsări soarele ca o minge zvârlită sus pe bolta cerului și se creionă splendid curcubeul. Toți fură purtați de trupul lui mătăsos și multicolor, împrăștiind astfel pe tot cuprinsul pământului bunătatea, dragostea și veselia. Întors în regat, Nicodim se duse prima oară la măicuța sa, îi sărută fruntea și mâinile, bucuros, mulțumind amândoi Domnului pentru fiecare zi a vieții lor. După asta, se înfățișă împăratului care-l răsplăti din belșug și dădu petrecere în toată împărăția. Fu joc și voie bună, mâncare și băutură din abundență, fură ceterași ce întreținură atmosfera și, dacă mai trăiesc, și azi mai petrec.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

MEMORII

Vasile C. IONIȚĂ

DĂSCĂLIA – ȘTAFETĂ ÎNTRE GENERAȚII Școlile Normale au avut (și mai au încă într-un anumit fel și acum) un specific aparte în rândul învățământului postprimar (postgeneral). În primul rând internatele erau absolut necesare elevilor care proveneau majoritatea lor din păturile sociale de jos. Cei opt ani pe care trebuia să-i parcurgă un normalist, mai ales adaug și faptul că în învățământul în școlile normale se făcea separat elevele de elevi. Sunt absolventul unei atari școli, cu internatul respectiv, anume al Școlii Normale „Spiru Haret” din Buzău. Prima clasă a fost cel mai scurt an școlar, căci în luna martie 1944, Școala Normală „Mihai Viteazul” din Chișinău a fost nevoită să treacă Prutul în sens invers decât îl trecuse Mareșalul și să se aciueze pe la diverse școli din fosta Românie dodoloață, atâta cât a mai rămas după „eliberare”. Momentul părăsirii Chișinăului l-am surprins (într-o formă literaturizată) în scurta povestire Încotro mergem? apărută într-un număr anterior acestuia. Rememorând anii de normalist, acum la o vârstă trecută de 17 lustri, văd cât de adevărată era zisa „Am trecut prin pubertate, adolescență și prima tinerețe ca prin odăile unei case pustii”. Pe de altă parte, înțelepciunea câtă ne-o dă senectutea, anii normaliști, dacă se poate pune așa, au fost cruciali. Am mărturisit în cărțile mele de memorii (Aripi frânte, Meandre și în altele fugitiv), că personalitatea celor care ne-a învățat cum să învățăm pe alții, și-a pus pecetea asupra noastră. Ca să fiu mai concret, matematica și chiar gramatica, ce ni s-au predat în acești ani nu s-au ridicat mai sus de anii ultimi ai școlii generale. Mă voi opri doar asupra a doi dascăli ai Școlii Normale din Buzău, în prealabil cinstind memoria a altor doi care ne-au fost îndrumători câteva luni din clasa a doua: pe cel de limba română, Ștefan Popescu, și pe cel de istorie, Docea, din nefericire neamintindu-mi prenumele acestuia. Primul era un om blând, trădând o mare neliniște, durere care apăsa asupra lui. Mi-l amintesc cum, rezemat pe o bancă din fundul clasei, ne recita Doina eminesciană „De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a”. Știam că vechea înfățișarea României fusese ciuntită drastic, încât practic, legal (nu cumva mai degrabă ilegal?!), nu mai putea fi vorba de românii dintre Tisa și Nistru. După vreo două luni de școală, în anul școlar 1944-46 a dispărut, în locul său venind alt profesor, asupra căruia mă voi opri pe îndelete, după ce voi evoca pe cei doi vremelnic aflați la catedră pentru noi, promoția normaliștilor buzoieni, 1951. Profesorul de istorie, Docea, se plimba tot timpul printre bănci, făcând mereu naveta de la catedră și fundul clasei. Cei care ședeau spre spațiul dintre două rânduri de bănci glumeau că BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

erau aghezmuiți în timpul trecerii acestuia printre rânduri, vorbind precipitat, cu salivă din cauza danturii precar îngrijite. Era un profesor excepțional, dar a dispărut odată cu profesorul Ștefan Popescu, din cauza arestării lor ca foști membri ai unui partid istoric. Am dat peste numele său cercetând niște colecții de documente. A fost înlocuit cu un altul la fel de iubit de ciracii lui normaliști, mai ales că mai toți elevii i-au vizitat modestul apartament din Str. Cometei Nr. 9, plin de cărți încât abia îi încăpea patul. Elevii chemați de el îi aranjau cărțile, li se dădea voie să le răscolească. M-am aflat și eu printre aceștia, îmi amintesc, neputând cita cu precizie că am dat peste o traducere sau rezumat a celebrei Mein Kampf. N-a scăpat nici urmașul lui Docea de cognomenul școlăresc. Îi ziceam Limbus (de fapt porecla i-o scorniseră elevii din clasele superioare, spunându-i Nimbus, după cel al altor nori ca nimulus, dar noi, cei din clasele habar nu aveam de noțiunile meteorologice, și i-am zis așa pentru că își umezea din când în când (își linge, prozaic spus) buza superioară cu vârful limbii. Am primit, după ce-i scrisesem eu o scrisoare din Școala Militară de Ofițeri A.A. de ce nu m-am prezentat la postul repartizării (Pogoanele – Buzău) și am ales să plec direct din Școala Normală în școala militară amintită. Am primit, cum începusem să spun, un răspuns din care îmi amintesc că mă mustra căci nu eram, după părerea lui, potrivit armelor cu rigorile ei, că își pusese nădejde că voi face o facultate de istorie sau filologie. I-am scris și nu am ocolit adevărul gol-goluț, că părinții mei abia mă așteptau să termin școala, căci reușiseră să-și înjghebeze o modestă gospodărie, cu o bucată de pământ dăruită de un Calnicea, își cumpăraseră patru oi, o văcuță și nu știu câte găini. Numai pe acestea nu le dezmierda cu diminutive, vaca și oile beneficiau de ele. Aveam două schimburi de cămăși și două izmene, un veston jerpelit cu bazoane în coate, iar pantalonii erau de-a dreptul blindați în genunchi și în turul lor. Școala militară mă îmbrăca din cap până în picioare, de la cisme la bonetă sau caschetă. Târziu, după ce i-am mai scris două sau trei scrisori, am aflat că s-a stins din viață. Aveam de la el două cărți scrise de el, una în colaborare cu vestitul pe vremea aceea Simache, istoric și mare colecționar de ceasornice. Cele două le-am trimis, împreună cu alte cărți, unui Institut de învățământ românesc pe care îl avea localitatea din fosta R.F.G. de pe vremea aceea, căci iubitul nostru dascăl de istorie, Traian Cristescu (Nimbus) își trăda tristețea că nu a putut să cunoască măcar cât de cât ceva din unele părți ale Europei. I-am dedicat 167

MEMORII

cartea 30 de istorioare despre oameni și vremi, folosindu-mă de ceea ce difuzam la Postul de Radio din Reșița, al cărui monitor am fost 12 ani. Istorioarele au fost desprinse din emisiunea propusă și condusă de mine, Vă place istoria? Celălalt dascăl, care l-a înlocuit pe Ștefan Popescu, „trasferat” la una din pușcăriile noii orânduiri de după 23 august, se numea Tiberiu Bordea și era de origine din Cireșu Vâlcii. Nu ne-a învățat prea multă carte, mă refer la ambele părți ale disciplinei Limba română, dar felul lui de a vorbi, de a se purta, ne-a marcat pe toți. Pomenesc doar una din întâmplările cu iz anecdotic. Mi-a pus la Gazeta de perete a clasei o poezie din care nu-mi amintesc decât două versuri: „La coliba lui Moș Toma/ Cucurigul se aude”. Moș Toma mi-a fost cel mai apropiat prieten al vacanței mari, căci la cele de Paște sau Crăciun nu veneam la cantonul părinților mei, cel numit Nr. 17, pe linia Reșița – Caransebeș, pe când Reșița era o veritabilă „Cetate de foc”, cum a botezat-o Mihail Davidoglu. Era mai mare decât mine, fusese în al doilea măcel mondial... Dar asta e o altă poveste, despre un țăran cărturar. Dascălul nostru de românește, Tiberiu Bordea, sa oprit în cursul unei ore de plimbat prin clasă și povestit la Gazeta de perete, a cercetat și a întrebat blând: „Cine a scris poezia asta cu cocoșul?”, a aflat că eu eram „poetul”, și-a coborât privirea mai în josul gazetei și a întrebat din nou: „Dar asta cu marele Stalin?”. S-a ridicat cel ce scrisese o odă slăvindu-l pe marele Stalin, căci în 1949 împlinea 70 de ani de viață. Dascălul a luat cele petece de hârtie și ținându-le de câte un colțișor, de parcă ar fi fost mânjite cu ceva, a spus cu deplină îndreptățire: „Nu e bine, nu e bine. Cocoșul lui Ioniță sus, și marele Stalin jos?” Tăcut, a schimbat locul celor două „opere”. Apoi a adăugat cu glas categoric: „Cât poate să trăiască un cocoș? Uite, că cel care e dascălul popoarelor mai trăiește încă, are 70 de ani!” Și chiar în cursul schimbării locurilor, i-a picat jos opera lui Petrică Popa, zis Cioc, viitorul autor al Faptului divers din Scânteia, deci jurnalist. I-a căzut din mână chiar când pronunța vorbele „mai trăiește încă”. Celălalt dascăl pe care voi să-l evoc a fost cela care ne-a învățat limba rusă nu cântând, cum suna un slogan al epocii, difuzat la radio, ca divertisment muzical, de tipul „Kalinka, Klinka moia...” Fusese mazilit din învățământul universitar, cine știe pentru ce ispravă, și a fost repartizat la Normala noastră. La prima oră s-a prezentat, a spus să ne adresăm când voim să spunem ceva cu Boris Alexeevici, el mai numindu-se și Guja. Trăia, holtei fiind, într-un apartament modest împreună cu mama sa. Ne-a mai spus că, neavând manuale de rusă, ne vom folosi de cele 20 de exemplare, editate de ARLUS, pe care le vom schimba, alternativ, cu normalistele, ele și noi nesuprapupându-ne cu... orarul. Așa s-a ivit un veritabil „poștaș” care ne facilita corespondența cu colegele noastre, până în momentul când s-a găsit un bilețel cu câteva versuri din cântecelul la modă, care suna „De ce nu vii, când castanii înfloresc? De ce nu vii ca sa-

168

ți spun că te iubesc?”, după care, manualele au început să fie controlate. Boris Alexeevici nu se sinchisea că întrebam cum se spune în rusește la cine știe ce termen obscen chiar. Într-o zi, un coleg care se procopsise cu păduchi pubieni, el fiind cu mult mai mare decât media celor din clasă, căci lăsase în urmă trei repetenții, l-a întrebat cum zic rușii, c-or fi având și ei, la păduchii lați, pe scurt numit lăței. Boris Alexeevici i-a răspuns cu un aer vinovat: „Ia ni znaiu, moi drug. Ia budu sprasivati, Mamocika!” Nu mai traduc, căci nici eu nu știu dacă am scris corect, dar s-a ținut de cuvânt și la următoarele ore nu ne-a mai spus la intrare „Zdrastvuite rebeata!”, ci mandavsciki. Așa că, au trecut anii, s-a călătorit și Boris Alexeevici. Am aflat de la Nea Nicu, cum îi zicem bunului nostru director, Nicolae Țane, cu care am corespondat până în 1986, când un nepot de-al lui m-a anunțat că s-a stins ca o lumânare, la 84 de ani, că la înmormântarea lui Traian Cristescu cortegiul mortuar a fost alcătuit din câțiva inși apropiați celui căruia îi ziceam Limbus în loc de Nimbus. În schimb, sicriul celui care a fost holtei până la moarte, Boris Alexeevici Guja, a fost însoțit de o puzderie de prieteni, de foști prieteni (de regulă de pahar), căci fostul nostru dascăl de rusească era un înveterat băutor. Venea la oră, ne dădea ceva de lucru, își scotea geanta, din aceasta apăreau câteva felii de pâine, brânză, cred că și ceapă, și își lua micul dejun, oricum avusese grijă să se aghezmuiască. Nea Nicu, directorul, i-a luat urma și în plină oră a intrat la asistență. S-a așezat cuminte în ultima bancă, iar Boris Alexeevici și-a făcut ora conversând cu noi, mai bine zis povestindu-ne, în rusește evident, ce făcuse în ajun. Se întâlnise cu un prieten, s-au dus la Bonciu, dar nu la film, adăugă el, ci alături. Noi știam că alături se găsea un birt. Ș.a.m.d. Fragmentele curate, cuminți, erau traduse de câte un elev care era mai bun la rusă. De la el am aflat că sintagma făcută popular de Ion Creangă, cea cu „pardalnicele bătrâneți” e rudă (etimologică) cu o vorbă rusească, deci slavă. Ne-a întrebat dacă știm ce înseamnă pardalnic, - ă, iar Chitu Ștefan, cel mai bun la rusă, a răspuns că românește se spune „neputincios, dar și afurisit, blestemat”, cum specifică DEX-ul, însă etimologia rămâne o enigmă. M-am convins târziu de carențele mijloacelor noastre lexicografice, dar m-a convins în privința lui pardalnic, când un unchi de-al meu, bucovinean, mi-a spus că rușii au dat iama când au ajuns pe teritoriul românesc prin casele oamenilor și întrebau pe câte o fată cum se zice la (și arătau spre perdelele de la geam). Cea întrebată spune cu glas stins, tremurând toată nu știu de ce, că se zice pieerdeli (scriu aproximativ cu vorba lată moldovenească). Rușii se prăpădeau de râs, căci în buna lor limbă cuvântul este unul licențios, perdeti(sea), însemnând a se părțâi, dar ce s-o mai ocoloesc: a se băși. Alexandru Graur, despre care am scris în Banchetul, se temea de multe, dar avea grijă să spună că multe din vorbele celor de jos (socialmente vorbind) au un limbaj cotit, adică zicea învățatul că sunt „alunecări verbale”. Dau douătrei exemple și închei: „Mă doare-n cot!”, „Da, ce puii mei!?”, „Tu-ți dumicatul mă-tii!” etc.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

MEMORII

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

DE-ATÂTEA ORI AM TRECUT PE LÂNGĂ CASA VASILE ALECSANDRI La data de 23 iunie 2017, la ora 16.30, domnul conferențiar universitar doctor Ioan Dănilă, de la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, m-a sunat și apoi m-a vizitat. Îl întâlneam pentru a doua oară. Prima dată l-am cunoscut cu mai mulți ani în urmă, când i-a luat un interviu soției mele, farmacista Iulia Zavati, născută Bucur, despre tatăl ei, învățătorul (fost director de școală) Ion Bucur, pe care urma atunci să-l publice. Mi-a adus șase exemplare din revista Bacoviana (2011-2016), în care, în fiecare număr, apar câteva poezii de George Bacovia, atât în limba română, cât și în limba engleză, traduse de Mariana Zavati-Gardner și de John-Edward Gardner. Mi-a lăsat afișul publicitar de la Reuniunile Culturale Alecsandriada, ediția I (Bacău, 7-10 iunie 2017), la care fiica mea a primit invitație, dar nu a putut participa. Surpriza cea mai plăcută pentru mine, care sunt un cititor pasionat, a fost volumul Alecsandri, din nou acasă (autor, Ioan Dănilă). Răsfoind această carte, mi-am adus aminte de aspecte din copilăria mea în legătură cu această construcție. *** Tata, deși avea numai patru clase primare, fiind plutonier-major și casierul Regimentului 4 Artilerie Bacău, era un mare cititor, cumpărând la fiecare soldă câteva cărți. Cred că de la dânsul am moștenit dragostea de lectură. Ca elev de școală primară, nu pierdeam niciun număr din Aventurile submarinului „Dox”, pe care-l procuram din banii dați de mama pentru un covrig sau un ciubuc în pauza mare. Volumele le cumpăram de la chioșcul de ziare de lângă Barieră, care era alături de o clădire mare, unde se afla o brutărie (aici mama cocea cozonacul și pasca de Sfintele Paști). Mai târziu am trecut la Cei trei mușchetari, Robinson Crusoe, Robinson elvețianul, Contele de Monte Cristo... Tot în casă am auzit prima dată de numele unor mari personalități: generalul Averescu (care apărea în caricaturi în revista Furnica), Nicolae Iorga (în timpul căruia, cât a fost prim-ministru, nu s-au plătit câteva luni salariile), Zlotescu, primarul Bacăului (care, fiind un foarte bun gospodar, a pavat majoritatea străzilor urbei). Spre surprinderea mea (am aflat de la un fost elev de la cursul seral care era arhivar la Primăria Bacău și care a citit statele de plată), primarul Zlotescu nu luase nici un leu leafă. (Aviz primarilor de BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

azi!) Apoi am aflat despre generalul doctor Dragomir Badiu și despre prim-procurorul Gorovei, o mare personalitate, pe care l-am cunoscut personal la dânsul acasă pentru că avea un fiu de vârsta mea cu care ne jucam și ne întreceam în confecționarea de zmeie. Tot atunci știam despre celebrul director al Liceului de Băieți „Regele Ferdinand”, domnul Gavrilescu – cu a cărui soție, viitoarea mea soacră, învățătoarea Elisabeta Bucur (născută Bugan), era în vizită –, și multe alte personalități politice. Amintesc aici de conul Costică Nădejde, șeful Partidului Național Țărănesc, filiala Bacău, pe care l-am cunoscut personal și care a stat de vorbă cu mine o dată când l-am vizitat cu moș Grigore Ghineț, fratele mamei, care lucra la Banca de Credit „Săteanca”. Acest unchi m-a luat cu dânsul la casa lui conul Costică Mardare, pe strada General Averescu, astăzi strada „Vasile Alecsandri”. Era o casă gen vagon, cu o curte mare în față și o vie bogată în spate, care se prelungea în viitorul Parc „Cancicov”. M-a întrebat dacă sunt cuminte, dacă învăț bine, la care eu am răspuns că sunt elev model, deși în realitate nu eram chiar așa. Țin perfect minte că m-a mângâiat pe cap și ne-a invitat în vie, unde am gustat niște struguri buni. Moș Grigore Ghineț era atunci șeful Băncii, administrator, casier, contabil și omul bun la toate al conului Costică Nădejde. Revenons à nos moutons!/Să revenim la ale noastre! Prima dată l-am văzut pe generalul doctor Dragomir Badiu în Piața Mare a orașului într-o sâmbătă, când am mers cu tata să facem cumpărături. În piață, adică „La Hale”, a intrat o trăsură din care a coborât un domn îmbrăcat într-un costum negru elegant, cu o gambetă pe cap și o umbrelă în mână. Parcă ar fi fost un funcționar la o bancă londoneză. Cum aveam să văd peste mulți ani, dânsul nu renunța la umbrelă și la gambetă nici când mergea la masă în pauza de prânz! După figură și după mers părea mai mult a militar decât a civil. Tata mi-a spus că era medicul-șef al Primăriei. A început să inspecteze sectorul „Măcelării”, de unde a comandat câte ceva – pachete pe care măcelarul le ducea la trăsură. (Nu am observat dacă plătea sau nu!) Figura lui m-a impresionat profund și am căutat să aflu mai multe despre dânsul. Între timp mă uitam plin de curiozitate la un somn mare, de peste 169

MEMORII

1,5 m lungime, atârnat de un cârlig, din care măcelarul tăia niște hălci (azi le numim „pană de somn”) și le servea clienților. L-am rugat pe tata să cumpere o bucată, dar dânsul mi-a răspuns că era prea scump și ne-am mulțumit cu un crap! Fiind un mare hoinar, străbăteam străzile Bacăului în lung și-n lat până la periferie. Astfel am descoperit și casa generalului doctor Dragomir Badiu. Cercetând cartea domnului profesor Ioan Dănilă, am observat pe coperta IV o fotografie a vechiului Bacău, în care este arătată și casa generalului doctor Dragomir Badiu, fără să fi știut în copilărie că este legată de familia poetului Vasile Alecsandri. Țin perfect minte că era o casă cu niște coloane la fațadă, cu o curte lungă în față, cu o mare de flori de toate culorile, cu o cărare ce ducea din fața casei până la porțile duble de la stradă. Mi se părea o casă foarte mare, casă boierească! De multe ori am observat trăsura Primăriei așteptând în fața porții. Generalul doctor Dragomir Badiu a apărut în aceeași ținută și a plecat probabil la inspecțiile lui. Uneori, când treceam prin fața casei, vedeam un tânăr care se plimba prin curte și care – am aflat mai târziu – era fiul doctorului. De unde am știut că era trăsura Primăriei? Aveam un coleg, pe nume Hudic, fiul ingineruluișef al Primăriei, care de multe ori trimitea trăsura la școală, la finele orelor, ca să-i ducă băiatul acasă. Deoarece eram prieten bun de joacă cu dânsul, mă invita pe mine și pe alți colegi, care locuiam în aceeași zonă, să mergem cu trăsura împreună. Noi nu mai puteam de bucurie și eram încântați și mândri că mergem cu trăsura Primăriei, aceeași cu care mergea și generalul doctor Dragomir Badiu! Îi cunoșteam și pe părinții lui Hudic, deoarece locul nostru de joacă era, de multe ori, în grădina casei lor, iar mama lui, o doamnă distinsă, avea grijă totdeauna să ne trateze cu prăjituri. Jocul nostru preferat era „Hoții și vardiștii”. Hudic scotea din casă mai multe pistoale de-ale tatălui lui (bineînțeles neîncăr-

cate, deoarece gloanțele stăteau sub cheie). Ni le împărțea la fiecare (unii dintre noi aveam pistoale cu petițe). Din economiile făcute cu steaua și plugușorul, eu reușisem să-mi cumpăr un pistol „Flaubert” cu gloanțe, cu țeava scurtă. O paranteză: când eram profesor, am întâlnit un coleg de școală primară, pe unul din ce doi frați Seto. Unul era mai înalt și mai puțin oacheș; celălalt, mai mic și mai brunet. Cel mai mare era talentat la desen și a ajuns pictor la o societate care făcea firme. A avut un fiu care a devenit medic stomatolog și pe care l-am întâlnit la Bicaz, cu ocazia unei sesiuni de bacalaureat, când eram profesor examinator la chimie. Era un tip foarte amabil. Cu al doilea frate m-am întâlnit pe strada Negel, când mă întorceam de la liceu. Era plutonier de securitate și printre altele mi-a spus: „Să știi că eu aflasem că ai avut pistol, dar nu am raportat nimic șefilor mei”. I-am răspuns că atunci eram copil și că era un pistol de joacă, cum aveau majoritatea copiilor. Să revin acum la casa generalului doctor Dragomir Badiu. În anul 1957, am funcționat în calitate de chimist la Sanepidul Regional Bacău. Pe strada unde era Sanepidul atunci, Alexandru cel Bun, la nr. 9 (actuala stradă George Apostu, nr. 3/9), se mai afla, chiar lângă clădirea Sanepidului, o școală primară evreiască, iar la două case mai încolo era casa generalului doctor Dragomir Badiu. Zilnic treceam de două ori pe lângă aceasta, înainte și înapoi, de la liceu. Nu mai vedeam pe nimeni în grădină. Primăvara și vara, când ferestrele erau deschise, auzeam elevii repetând în cor în limba ebraică. Abia acum, răsfoind cartea domnului profesor Ioan Dănilă, îmi dau seama că, în realitate, treceam pe lângă o casă celebră, numită Casa „Alecsandri”. În ultimul timp am aflat că este în stare de degradare și că s-a pornit o adevărată cruciadă pentru salvarea și transformarea ei într-un lăcaș de cultură. Las cititorilor să afle amănuntele acestei lupte și mă alătur și eu, târziu, celor care pun suflet în această bătălie. Voi fi și eu fericit să știu că Alecsandri e din nou acasă.

Casa Vasile Alecsandri din Bacău – foto. prof. Maricel Badiu 170

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

LILIA MANOLE DE VORBA CU SCRIITORUL GHEORGHE CALAMANCIUC „Un scriitor cu har e dator să sufere, să sângereze odată cu neamul care l-a dat pământului.”

Pe lângă faptul, că Gheorghe Calamanciuc este cunoscut și chiar arhicunoscut în literatura română actuală, prin măiestria sa de dramaturg, fiind o perioadă îndelungată și secretar literar al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, Domnia sa este absorbit ca un pom cu mai multe ramuri și neamuri literare, dar și înțeles, mai întâi de toate, în chip firesc, în turnura sa de poet împlinit, de solara și primitoarea Poezie. Gheorghe Calamanciuc este poet de pe băncile școlii, ori, presupun, eu, exact, cum presupune și Domnia Sa, „din pântecul maicii sale”, atât de des amintită în poemele-i cu memorii despre satul Mihoreni, județul Herța, sat de unde a coborât acest tânăr literat bucovinean, în căutarea adevărului și destinului istoric, de a ajuns iarăși, îndemnat și aici, în Republica Moldova, de mai mult de 40 de ani, să scrie, să se inspire din buchia sinceră a iubirii de Țară, în văduvia lacrimii de neam și limbă. Gheorghe Calamanciu e un poet cu literă mare și, fără a exagera, prin a aduce laude prolificei sale opere literare, mă impresionează această îmbinare autonomă de cuvinte, întrucât am onoarea să vorbesc despre un veritabil reprezentant al literaturii noastre moderne din Basarabia, dar și din întreaga Românie, cuprinzând și Cernăuții, și Hotinul, și toată românimea. Gheorghe Calamanciuc s-a născut cu semnul înalt al patriotismului și iubirii de Țară, de istorie, Domnia Sa însuși scriind istoria cu gândul la vitregiile ce ne bântuie, din considerente arhicunoscute. Gheorghe Calamanciuc este și va fi un luptător „îngenunchiat” în pământul țării, așa cum a îngăduit să fie, datorită înțelepciunii sale, de care și unii politicieni ar avea nevoie. Iată ce adevăruri descrie întrun reportaj mai vechi, publicat în ziarul Timpul, Domnul Valentin Jitaru, unul din prietenii dramaturgului, lector universitar: „Bucovineanul Gheorghe Calamanciuc, care șia legat destinul de peste patru decenii de urbea noastră, s-a afirmat, mai întâi, în dramaturgie. A debutat în volum cu o piesă premiată la un concurs republican, Ultima noapte de mileniu cu un copil îmbătrânit, pe care regretatul Victor Ciutac a montat-o la Teatrul „Luceafărul”. Apoi au urmat alte cărți de BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

dramaturgie: Deea-Fecioara din lacrima cerbului, Caprele verzi, Ispita înecului, Ultimul Urmaș al lui Ștefan-Vodă, Salvați capra lui Creangă! (pentru care s-a învrednicit de Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova), volumul de monodrame Să mă iubești sinucigându-te, Să te sinucizi iubindu-mă, cărți din care o serie de piese au ieșit în luminile rampei pe scenele R. Moldova și ale României…” Regretatul critic de teatru de marcă din spațiul românesc, Mircea Ghițulescu, autorul monumentalei Istoria dramaturgiei române contemporane, un mare prieten al Naționalului bălțean, menționa că „dramele sale aduc un suflu nou necesar în dramaturgia actuală din Moldova, prin tentativa de sincronizare europeană” și că „... rolul său în înnoirea literaturii basarabene este foarte semnificativ”. Poeta Margargareta Curtescu, fosta elevă a poetului și dramaturgului Gheorghe Calamanciuc, doctor în filologie, profesor universitar, redă plenar, elocvent, sentimentul profund revelatoriu al sorții artistului: „Gheorghe Calamanciuc este un poet de o rară sensibilitate, stăpânind un limbaj metaforic profund, original prin discreția fiorului ce-l emană, „cu văzul întors mereu spre Țara Fagilor, „Iubita cea dintâi”, cum va defini el liric natala Bucovină, surprinde ritmurile exteriorului, pentru a le converti, în expresii șlefuite cu sufletul...” Gheorghe Calamanciuc a editat 3 romane, piese de teatru, volume de poezie, povești, povestiri pentru copii, nuvele, texte pentru cântece, critică de teatru, numeroase articole combative, străluminate de dragostea de neam. Este laureat a numeroase premii și distincții – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2007) la compartimentul Literatura pentru copii, laureat al săptămânalului Literatura și arta pentru poezie (2008) și pentru publicistică (2009). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Oamenilor de Teatru din Moldova. Lilia Manole: Când ați început sa scrieți? Gheorghe Calamanciuc: În pântecul mamei. Hai, surâde un pic – de ce nu surâzi? L. M.: Surâd, dar mizez mai mult pe reacția cititorilor acestui, aș crede, inegalabil interviu. Gh. C.: Trebuie. Când surâd, femeile sunt mult mai frumoase. Da´ eu găsesc răspunsuri ingenioase 171

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

doar fiind întrebat de doamne cu albina surâsului pe buze. L. M.: Iar veniți cu metafore? Acest prilej mă impresionează. Tropii surprinzător de proaspeți abundă în creația Dumneavoastră. Cum ați găsit titlul cărții de monodramă: Să mă iubești sincigândute, să te sinucizi, iubindu-mă? Dar n-ați răspuns la prima întrebare. Să ne respectăm gândurile, până într-un final. Gh. C.: Răspund la prima. Am început să mă joc, căutând rime copil încă fiind. Dar prima poezie (Laitmotiv se numea – or, eram în căutarea neologismelor ,încă de pe când purtam cămășuici de in, țesute de mama) mi-a publicat-o ziarul raional Constructorul comunismului, când învățam în cl. VI-VII. Eram tare mândru – umblam prin sat, ca un curcănel înfoiat. Cât privește titlul despre care mă întrebi, chiar nu mai știu, cum am ajuns la el. Uneori titlurile îmi vin în timpul scrisului, dar, de cele mai multe ori, le visez. Dar numai după ce textul e aproape închegat. Despre titlul unei cărți pot spune mai multe. El e sufletul textului. Un titlu pretențios, banal, ca ciubota lui Ivan, îl respinge pe cititor. L. M.: De ce dl Gheorghe Calamanciuc a ales Teatrul din Bălți, pentru a-i îmbogăți repertoriul? Și cum s-a decis să plece din funcția de secretar literar? Gh. C.: El pe mine m-a ales. Acum douăzeci și șase de ani când m-a angajat în calitate de redactor literar (au teatrele naționale din gubernia R. Moldova funcția asta fistichie), predam literatura pe atunci moldovenească la Universitatea bălțeană, unde am și rămas să lucrez prin cumul aproape toți anii. Se vorbește aiurit, firește, că am venit în teatru, doar ca sămi pot monta piesele (aveam o mulțime de texte pe atunci, unele premiate la concursurile republicane de dramaturgie – mi s-au oferit unsprezece premii în total), dar nu-i chiar așa – teatrele din Chișinău îmi jucaseră două texte, când apăruse pe afișul bălțean piesa în versuri, Împăratul îmbrobodit, care s-a jucat și pe scena teatrului „Ginta Latină”, preluată apoi de Teatrul Dramatic din Cahul, unde se joacă și în prezent. Naționalul bălțean mi-a jucat opt piese, trei din ele fiind prezente și acum în repertoriu. Temporar, firește. Pentru că noul Director general le va scoate din repertoriu. L. M.: De ce? Gh. C.: Foarte simplu. Se va răzbuna. Pentru că ne-am încrucișat săbiile chiar din primele zile și am plecat din teatru. În semn de protest că, neavând simțul valorii și manifestându-se ca un înverșunat dictator (nu lua în seamă nu numai opiniile mele, ca secretar literar, dar și cele ale noului director artistic), admite montarea unor texte-surogate, care discreditează într-un mod deplorabil statutul de Național al Teatrului. Și, pe deasupra, este și un antiromân. Camuflat. 172

Un dodonist veritabil. Tot camuflat. Dar hai să vorbim despre altceva, bine? L.M. Cum s-ar simți un dramaturg de talia Dumneavoastră cu atâtea piese de teatru, jucate pe scena unui Teatru Național? Distincțiile reprezintă pentru scriitorul și dramaturgul Gheorghe Calamanciuc o împlinire perpetuă sau Vă stânjenesc, cu trecerea anilor? Gh.C.: Dacă le voi enumera, sper, să mă credeți, că nu sunt atât de multe. Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru 2007, la compartimentul Literatura pentru copii, pentru volumul Salvați capra lui Creangă! teatru pentru copii; Premiul 1, în cadrul Topului celor mai citite zece cărți ale anului, ediția 2011, pentru romanul Donjuan de mucava; Premiu în cadrul Salonului Internațional de Carte pentru Copii, ediția 2013, pentru cartea Vise cu Dumnezeu, proză pentru copii; Premiu în cadrul Salonului Internațional de Carte, ediția 2013, pentru romanul Donjuan în derivă etc. L. M.: Care au fost primele poezii dedicate copiilor? Gh. C.: N-am scris, în mod special, poezii pentru copii. Am publicat o carte de ghicitori în versuri pentru copii (Ghicitori pentru hâtrișori), care, după descifrarea enigmei, se transformă în poezii. Mi-a adus multe bucurii – e folosită ca material didactic pentru clasele primare în multe școli. L. M.: Care-ar fi evenimentul cel mai răscolitor din biografia D-voastră de creație? Gh. C.: Păi, s-a produs chiar în acest an: când mi s-au lansat în aceeași zi trei romane (Donjuan de mucava, Donjuan în derivă și Donjuan, izgonitul din visuri, o trilogie, de fapt) în cadrul Salonului Internațional Gaudeamus din București. Sper să ajungă mulțumirile mele către distinsul Director al Editurii e Literatura, minunatul poet Vasile Poenaru, care mi le-a reeditat. Am asistat la cele mai profunde și sincere discuții din viața mea în jurul romanelor mele și ale volumului Sexul cuvintelor, ce îmi fusese editat, cu un an în urmă. M-am întors din București, nins de bucurii și, în același timp, plouat de tristețe, că frații mei de peste Prut apreciază mai mult scrisul meu, decât cei din așchia asta, smulsă din trupul Țării, căreia eu în permanență îi zic și-n publicistica mea: Gubernia R. Moldova. L. M.: Mișcarea de eliberare națională din anii 1989-1990 a influențat oarecum direct si deosebit de rodnic asupra creației Dumneavoastră? Gh. C.: Așa ar părea să fie: am topit multă suferință și revoltă pentru neamul românesc răzlețit în piesele, romanele și nuvelele mele, dar, mai ales, în volumele de poezie. Voi rămâne cu convingerea – și le vorbeam și studenților mei în anii urgisiți sovietici – că un scriitor cu har e dator să sufere, să sângereze odată cu neamul care l-a dat pământului. L. M.: Numele dlui Gheorghe Calamanciuc a BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

devenit o emblemă pentru orașul Bălți. Ilustrul actor, regretatul Mihai Volontir, ne-a lăsat un cântec pe versurile D-voastră, în refrenul căruia îl etichetați: „Bălțiul meu murdar până la stele”… Gh. C.: Vă displace metafora? Maestrul îmi mărturisea cu tristețe, că a fost mustrat de unii ultrapatrioți, pentru acest trop, și m-a rugat să găsesc altceva. L-am înlocuit cu: „Bălțiul meu – un dor până la stele”. Și a înregistrat cântecul a doua oară. Dar a rămas pe internet în prima versiune… L. M.: Vorbește lumea, lumea cea de prin cărți, și nu numai, că sunteți cel mai jucat dramaturg în Basarabia. E adevărat? Gh. C.: Cred că e adevărat… L. M.: Și câte spectacole s-au jucat după textele D-voastră ? Gh. C. Vreo șaisprezece… L. M.: Și în România? Gh. C.: La teatrele din Petroșani, Oradea și în alte părți. L. M.: Se vorbește, ca harul D-voastră de scriitor vine din zona, în care V-ați născut. La ultima lansare a volumului Poeme de citit bătrânețea, la Biblioteca Națională din Chișinău, Cernăuți și la Biblioteca „E. Coșeriu” din Bălți, ați anunțat, că romanul Cerul din Ilicatinca – Ilie și Catinca îi chema pe părinții D-voastră, nu? – ultimul, al cincilea, care va fi și cântecul de lebădă în acest gen, are pornire de la satul Petrașivca. Gh. C.: A fost. Dar am revenit la Mihoreni! Mi-a spus-o la telefon directorul școlii, Vasile Luncașu, un prieten patriot al meu. Profesorii școlii au umblat din casă-n casă și oamenii au votat pentru revenirea la numele vechi. Slavă Domnului! Azi, de bucurie, mă îmbăt cu vin alb. (L.M. Cu vin alb de prin gândurile poetice…) L. M.: Iese, că n-a murit încă sentimentul național în Ținutul Herța? Că, după câte știm, satele raioanelor Hliboca și Storojineț au revenit mai demult la denumirile vechi. Gh. C.: Să te audă Dumnezeu, doamnă. Dar la Stejarul lui Ștefan cel Mare din Codrii Cosminului a venit în acest an mult mai puțină lume. Am fost invitat și eu cu un poem – rugați-l pe poetul Dumitru Velea să-l publice, dacă poate. L.M. Care e acest poem, distins poet? Gh.C.: Să-l dau acum citirii:

Ne-a lăsat ofrandă de cinstire urmele. Urmele lui veșnicesc în izvoare și mugur, În cântecul de mierlă și zborul de vultur, În tot ce mișcă-n șesuri și pân´ la munte-n creastă, Auresc urmele Lui de veșnicie românească. Găsiți-le, ne-muriți-le din strana hramului – Ele sunt manualele conștiinței neamului. În tot ce cuprinde văzul să le căutăm. Dar, mai întâi, să le căutăm în noi, că le-avem! Urmele lui din noi sunt candela dăinuirii Pe-acest meleag înstrăinat al lacrimii și-al iubirii. Uite că nu mai pot să ne-o stingă vrăjmașii – Îi ocrotesc flacăra ștefană urmașii! Nu ne-a cotropit pământul, savanților zevzeci, – Inimile ne-a cotropit Ștefan al nostru, pe veci! Rămas-am eterni prizonieri ai dragostei pentru Dânsul Și când ne bucurăm că mai suntem, și când ne-neacă plânsul.

Urmele lui Ștefan

Că praful Mihorenilor, înecăcios, Mi-l pun pe răni adânci și-mi e priincios.

Pământul ce-mi respiră românește sub picioare E sfințit de urmele lui Ștefan cel Mare. Aerul ce-l respirăm zilnic pe moșia Lui E încărcat de jertfa și suferința românului. E un altar al memoriei eterne Codrul Cosminului, Înfipt în furcile pierzaniei de ura străinului. Pe unde Ștefan-Vodă și-a fulgerat izbânzile, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

L. M.: Ar putea oare să se înstrăineze șe mai mult de neam românii de pe pământurile rupte din trupul Țării? Gh. C.: Nu știți, oare, că în satele românești din Ucraina au fost lichidate zeci și zeci de școli cu predarea în limba română? Și acest proces diavolesc, de acum al ucrainizării populației, continuă? L.M.: E trist, când țara este spintecată și dușmanii ne iau focul din vatră, Maestre. Care ar fi cel mai de suflet poem din toate câte le-ați scris pană acum? Gh. C.: Am mai multe. Vi le dau pe trei, care mau rupt, când le-am scris la lumânare, la căsuța mea de vacanță… cea dintâi Iubita cea dintâi mi-e Țara Fagilor. Și zac de ea cum zac de mamă, dragilor. Că mă usuc, ah, trestie în vânt, De dorul arsului la leagăne cuvânt. Și că mă clatin ca paiul, durut, Pe tristețea de dincoace de Prut. Că intru topindu-mă-n fiece suspin Și mă știe-n câmpul Herței orice spin.

Că aerul albastru, când se coace fânul, Îmi vrăciuiește îndulcit plămânul. Și că voi nemuri cu Țara, amândoi, Doar între scânduri dulci, de fag de pe la noi... 173

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

Urmele lui Ștefan pământul Bucovinei miroase a cancer Pământul ce-mi respiră românește sub picioare E sfințit de urmele lui Ștefan cel Mare. Aerul ce-l respirăm zilnic pe moșia Lui E încărcat de jertfa și suferința românului. E un altar al memoriei eterne Codrul Cosminului, Înfipt în furcile pierzaniei de ura străinului. Pe unde Ștefan-Vodă și-a fulgerat izbânzile, Ne-a lăsat ofrandă de cinstire urmele. Urmele lui veșnicesc în izvoare și mugur, În cântecul de mierlă și zborul de vultur, În tot ce mișcă-n șesuri și pân´ la munte-n creastă, Auresc urmele Lui de veșnicie românească. Găsiți-le, ne-muriți-le din strana hramului – Ele sunt manualele conștiinței neamului. În tot ce cuprinde văzul să le căutăm. Dar, mai întâi, să le căutăm în noi, că le-avem! Urmele lui din noi sunt candela dăinuirii Pe-acest meleag înstrăinat al lacrimii și-al iubirii. Uite că nu mai pot să ne-o stingă vrăjmașii – Îi ocrotesc flacăra ștefană urmașii! Nu ne-a cotropit pământul, savanților zevzeci, – Inimile ne-a cotropit Ștefan al nostru, pe veci! Rămas-am eterni prizonieri ai dragostei pentru Dânsul Și când ne bucurăm că mai suntem, și când ne-neacă plânsul.

174

Pământul Bucovinei miroase a cancer. De asculți bine lipindu-ți urechea de inima lui zbătându-se în ritm paralizant, îți dai seama că-n trunchiu-i țesut din rădăcini de fag, grațioase, șarpele cancerului își strecoară veninul viclean prin găuri arse de fluier, prin ia fulguitoare-a doinei străbune, tot mai împrăștiat, tot în mai adâncuri. Pământul Bucovinei miroase a cancer. Pe rănile-i tăcute, străinii căsăpesc berbecii, fac copioase guleaiuri. La înmormântarea lui, fiindu-mi secătuite de tot lacrimile, am să te invit neapărat, Doamne, să plâng cu lacrima Ta… L.M. Acest interviu este realizat, în special, pentru Revista de Cultură și Literatură Banchetul, Redactor-șef al căreia este scriitorul, dramaturgul, poetul Dumitru Velea, un prieten de excepție al scriitorului, dramaturgului, poetului Gheorghe Calamanciuc. Fie ca acest dialog între noi să imprime și un gest minunat, cum e și firesc, în speranța colaborării pe mai departe cu Petroșanii, așa cum ați reușit să o faceți, în mod genial, în activitatea Dumneavoastră prodigioasă de dramaturg, alături de fostul director al Teatrului din Petroșani Ion D. Sîrbu, domnul Dumitru Velea. Oamenii de bună credință se adună, cu speranță și credință în ceea ce fac. Și mai cred în Dumnezeu. Doamne ajută, Maestre Gheorghe Calamanciuc!

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FRAŢII NOŞTRI DE PESTE PRUT

Ana PODARU

Nu e pe lumea asta durere mai amară

Se dedică Liliei Manole, care și-a îngropat prea iubitul fiu pe 28 septembrie 2017, și tuturor mamelor îndoliate,

Cu ce-a greșit măicuța ce pruncul și-l îngroapă? Nu e pe lumea asta durere mai amară, Nu-i mare mai sărată ca lacrima pe pleoapă Sfârșită de putere pe lumânări de ceară. N-a fost lăsat de zei să fie tocmai invers? Nu-i drept să rupă cizma plângând prin cimitire Genunchii roși de tină morman de flori au șters Ce-a mai rămas din ea?... nimic, e doar iubire. Încet numără cruci și cade peste una I-a picurat din iriși o lacrimă fierbinte Peste mormântul trist jelește ca nebuna, Se roagă-ncet la sfinți cu setea din cuvinte. Ce-a mai rămas din mama ce-și legăna odorul, Ce-a mai rămas din chipu-i care zâmbea odată, Pe față numai riduri, căci a secat izvorul... S-a-ntors pământul invers, de-i lumea blestemată? Nu are somn sărmana, cu bruma peste păru-i Desculță prin noroaie, bate cărări în noapte Aude-un glas de înger și-ngân-un cânt în gându-i Răspund pe rând stihii cu urlete pe șoapte.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

175

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

ÎNTÂLNIRI EXTREME ÎN TEATRUL CONTEMPORAN E suficient să citim pe burtiera ecranului tv, seară de seară sau din ce în ce mai des, Se așteaptă vreme extremă, ca să realizăm ponderea amenințărilor naturale sub care trăim în acest început de mileniu. Precum furtunile și tornadele, zguduiri la fel de intense au loc mereu în conştiinţa artiștilor cu repercusiuni în arta spectacolului, invadată de imprevizibile schimbări de paradigme estetice și tematice. În acest context neliniștitor oglindit în operele ce se nasc sub ochii noștri, nu întâmplător a fost așezat termenul Extreme în capul listei programului unui festival teatral precum Întâlnirile Internaționale de la Cluj, ajuns la a șaptea ediție. Despre Teatrul extremelor și extremele teatrului a conferențiat teatrologul George Banu, invitat permanent al „întâlnirilor”, dar mai ales exemplificările prin spectacole au pus în evidență coordonatele extreme sub care își afirmă actualitatea arta scenei din ultimii ani. Producțiile de forță ale Teatrului Național Cluj-Napoca (Portocala mecanică, Procesul, Playlist) s-au împletit cu performanțele altor trupe invitate, cu proiecții de filme horror (Seri extreme) sau lansări de cărți din domeniul teatrului. O provocare dintre cele mai neliniștitoare, cu impact devastator, s-a dovedit a fi Goldberg show – Facerea lumii și alte întâmplări în regia lui Mihai Măniuțiu, producție a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Mihai Măniuțiu a mai avut tentații de a crea pretexte scenice inspirate din texte biblice, concludente fiind Nunta (1997), Experimentul Iov (2003)

sau Cântarea cântărilor (2007). Aici s-a întâlnit perfect cu scenariul lui Tabori. Adaptat de Anca Măniuțiu după Variațiunile Goldberg de George Tabori, textul se compune dintr-o suită de extrase biblice, folosite pentru a monta un spectacol de un regizor-Dumnezeu, pe scena unui teatru din Ierusalim. Formula teatrului în teatru permite amestecul planurilor și al conotațiilor intertextuale. Domnul Jay, regizorul (Călin Chirilă), este, în spectacolul pus la cale sub ochii spectatorilor, însuși Dumnezeu, creatorul lumii, cel care dispune în egală măsură de destinele oamenilor, dar și de soarta angajaților săi, actorii. El are drept textier și consultant pe Goldberg, un asistent fragil și tipicar, interpretat în gamă ironică de Marcel Iureș. Înscenările extinse în umor sticlos, neconvențional, încep în Grădina Edenului, unde, în fața pomului cunoașterii se află bara stripteuzei și sfârșesc pe Dealul Căpățânii cu parodierea crucificării lui Iisus. În locul Golgotei este ridicată o moviliță din reflectoare și recuzită art-show, demitizarea bășcălioasă atingând blasfemia, nu comicul sărit din țâțâni al oamenilor deschiși la minte. Muzica (Mihai Dobre) și dansul (Andrea Gavriliu) își intră repede în drepturi, performând originalități sub oblăduirea trupei rock Îngerii Iadului. Tabori propune o desprindere din sacralitatea tabuurilor credinței pe care Măniuțiu o urmează fidel, realizând un show pe cât de puternic pe atât de controversat sub aspect ideologic, etic, emoțional. Goldberg show este o extincție uimitoare (poate și dăunătoare) a umorului evreiesc debordant, fără limite.

Scena din spectacolul-concert God’s playground 176

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ARTELE SPECTACOLULUI

Mult mai suav este eseul dansant dedicat muzicii de Andrea Gavriliu în OST - Organic sound twist, onewoman show de o acuratețe interpretativă remarcabilă. Actrița-dansatoare dă inflexiunilor melodice coloratură corporală într-o ambianță plăcută, când gravă, când comică. Expresivitatea mișcărilor se încarcă de semnificații, în acord cu banda sonoră (plus definiții luate de pe stradă despre muzică) și cu propriile explicații rostite pentru a supradimensiona mesajul dansului, cum este informația referitoare la interpreta hitului Lambada, Loadwa Braz Vieira, găsită carbonizată întro mașină incendiată, la aproape 30 de ani de la marele ei succes. Despre cât tragic și ilar există în muzică și dans ne vorbește Andrea Gavriliu, semnatara componentei coregrafice la mai multe spectacole, precum Goldberg show și Cafeneaua Pirandello, dovadă a situării ei în perimetrul profesioniștilor. Tot niște profesioniști în arta sonurilor au creat spectacolul-concert God’s playground: Alexander Bălănescu și Ada Milea, cuplu scenic foarte îndrăgit de public. Piesele lor au sensibilizat în mod deosebit prin poezia „lumii minunate în care trăim” și negativele exprimate ex abrupto sub forma șocantă, șarjată a unei „lumi de plastic” sau a avertizării „e război pe stradă dar nu-l vezi“ și alte drăgălașe intruziuni „plastice” în cotidian. Componentele ludice, gen „maimuța aproape de rai”, au dat o ambianță atrăgătoare prestației vocale și acompaniamentului pe strune de vioară și chitară a unor virtuozi în adevăratul sens al cuvântului. Lansarea unor cărți de teatru în spațiul intim al

Euphorion-ului, în prezența Floricăi Ichim, a lui Anton Tauf și a lui Ion Vartic, alături de Cornel Țăranu și Anca Hațiegan, a fost în sine un spectacol al elitelor. Au fost cinstiți doi mari actori ai scenei clujene: Ștefan Braborescu (1880 – 1971) și Anton Tauf (născut în 1947). O monografie cuprinzătoare, după o cercetare asiduă prin arhivele teatrului, a realizat Roxana Croitoru și Irina Zlotea. Personaliatea veneratului actor Ștefan Braborescu (pe care am avut ocazia să-l văd pe viu în Apus de soare și Constructorul Solnes, printre ultimele spectacole ale marelui actor și scriitor) a fost închegat cuprinsă în volumul Ștefan Braborescu – portret din crâmpeie. În urma unor lungi convorbiri cu Anton Tauf, Eugenia Sarvari a făcut posibilă apariția cărții de interviuri Anton Tauf între vocație și damnare. Mai puțin convingătoare a fost montarea piesei scurte De ce, Anton Pavlovici Cehov? de Matei Vișniec în regia lui Cătălin Bocîrnea și filmul Dinții (regia Rareș Stoica) după o altă piesă scrisă prin anii ’80 de același dramaturg invitat la Cluj. Oscilând între inserția de tip biografic și metamorfozele teatrului absurd, readus în actualitate prin film, Matei Vișniec leagă firele cu problematizarea pe tema morții și cu tematica absurdului existențial dezvoltată prin anii `60 - `70, printre alții și de Francesco Arrabal în Picnic pe câmpul de luptă (1959), de pildă, sondând în zona macabră a „hienelor” războiului transpuse în sumbră parabolă scenică. Dinții este teatru filmat de un rafinament glacial, de o poeticitate austeră ce-și va găsi cu greu admiratori sinceri atunci când va ajunge pe ecrane.

Scena din spectacolul De ce, Anton Pavlovici Cehov?

Mult interes a stârnit expunerea Teatrul japonez tradițional susținută de Fumino Owada ca un curs de inițiere într-un fenomen artistic prea puțin cunoscut la noi. Prezentarea a fost însoțită de videoclipuri cu scene din spectacole japoneze. Cronologia acestor spectacole cu păpuși, cu măști și păpușari a urmărit evoluția manifestărilor teatrale datând din secolul al XV-lea, trecute prin formulele clasice Noah, Bunraku și Kabuki. Eleganța, discreția și rafinamentul spiritului nipon a atras atenția asupra nuanțelor și puținelor schimbări survenite de-a lungul anilor. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Exemple: o păpușă este manipulată de trei artiști, la începuturi toți cu capetele acoperite, mai apoi unul dintre ei având fața descoperită în fața publicului. Legendele sunt aceleași, au loc prea puține modificări, naratorul vorbește și în numele personajelor. Trăsăturile caracterologice ale personajelor sunt îngroșate, conflictele primesc valoare moralizatoare. Apropierea de acest gen de teatru, prezentat la Cluj, adus din Țara Soarelui Răsare, a marcat un alt fel de extindere spre extremele artei spectacolului în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj din 2017. 177

CERCETĂRI TEORETICE

ISIDOR CHICET

IDENTITATE VERSUS GLOBALIZARE Poate că această expunere ar trebui să înceapă cu evocarea unei imagini relativ șocante, de natură să stârnească diverse rețineri, dar care peste ani și ani ne va deveni, probabil, familiară: o pereche de turiști americani, trecuți de a doua vârstă, grași, veseli și puhavi, echipați exotic, plini de bani și amatori de senzațional, ajunși în Izverna Mehedințiului, de la confortul occidental, la primitivismul românesc. Jur-împrejur, sărăcie la poale de munte. A doua secvență nu este puhoiul de copii cu mâinile pline de produse artizanale, care insistă gălăgioși, chiar agresivi, să-ți vândă ceva, orice, ca în alte zone sărace ale globului (Madras, Calcutta, Mexic, Cairo, Lima etc.), unde firește că globalizare înseamnă pauperizare, ci expresia obosită și disperată a unei bătrâne, îmbrăcată ca vai de ea și nemâncată de mult timp, care le întinde cu mâinile tremurânde o frumoasă și veche furcă de tors, încrustată în lemn: - Luați-o, maică! V-o las cu numai o sută de dolari. Altceva nu mi-a rămas. Să am și eu bani de pâine… Că pentru înmormântare ar trebui să vă vând toată casa... Apărut ca din senin, un tuciuriu translator de ocazie își face cu sârguință datoria. - Nice, very nice, exclamă americanul, pipăind neîncrezător furca, but very expensive... - Ia-o, maică, insistă bătrâna, o am moștenire de la străbunica mea. E tare veche, și acum nu se mai fac, ca pe vremuri, cu așa crestături frumoase în lemn... Are luciu natural, nu-i dată cu lac... Poate într-o zi o să toarceți și voi... - Maybe, opinează sceptic americanul, maybe. It's a deal! Îi întinde banii bătrânei, ia furca și pleacă mai departe, către primarul cu panglică tricoloră, care-i va cere și el un bacșiș pentru tradiționala pâine și sare, asociată cu o țuică de bun venit. Întrebare: Cum de a ajuns această pereche de americani la Izverna? Răspuns: Pentru că au găsit o adresă pe Internet, mai bine spus site-ul comunei Izverna - România. Oare în ce an se petrece acțiunea? În primele două-trei decenii al mileniului III, după ce statul român va fi îndeplinit, deja, cerințele globalizării, prin intermediul Centrelor Județene ale Creației Populare, care cu un echipament adecvat au debordat de site-uri 178

etnofolclorice. Totul de vânzare, nimic de cumpărat. Nimic nu mai este ascuns, totul este accesibil. Nu ne aflăm într-un film S.F., ci în secvența posibilă a unei realități dureroase, căci în opinia noastră, ca și a bisericii, de altfel, globalizarea ar putea însemna, pe lângă părțile sale bune și generalizarea sărăciei, sub paravanul libertății, pe o planetă cu libera circulație a informației. Actualmente Internet-ul este considerat vârful de lance al globalizării, născut din cerința comunicării, banca mondială de date care ar aduce tuturor beneficii; în același timp, cu ajutorul Internetului, globalizarea poate ține lumea sub control prin abila strategie a celor ce 1-au conceput. Am mai auzit unele teorii, care consideră globalizarea drept lagăr planetar. Nu este o idee nouă, căci a formulat-o mai demult Kafka, văzând Pământul ca o imensă colonie penitenciară. O altă secvență posibilă, în această percepție a viitorului, eronată sau nu - îmi asum riscul -,poate fi aceasta: toate site-urile românești cu artă populară sunt accesate și folosite de manufacturieri occidentali, capabili s-o reproducă aidoma, și s-o valorifice ca atare, fără să mai importe din România, căci cine deține informația (și mai ales imaginea, care valorează mai mult decât o mie de cuvinte) deține puterea. Iertată, fie-mi, scurta digresiune sentimentală a începutului, dar numai de la aceste imagini și din acești termeni îmi pot începe expunerea. Eu cred că în cazul românesc, identitate versus globalizare, se pot distinge trei situații: A. Prima ipoteză: România nu va fi absorbită niciodată de globalizare. Argumente: Dumitru Drăghincescu - "Din psihologia poporului român" - teză de doctorat, 1907, plus două ediții postrevoluționare la "Albatros", Emil Cioran - '"Schimbarea la față a României', ediția originală din 1936, nu cea amputată chiar de autor, apărută la "Humanitas" în 1990 și Horia Roman Patapievici "Politice", "Humanitas", 1996. Cei trei autori demonstrează într-un fel sau altul că prin implantul balcanic, conservatorismul românesc, care nu-i sinonim cu „încremenirea în proiect” denunțată de Gabriel Liiceanu n-are nici o șansă de a lăsa loc adoptării vreunui factor de progres, favorabil integrării în zona țărilor civilizate decât în niște zeci și poate sute de ani, convenționali și aceștia. Eu însumi, scriind aceste rânduri, mă BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

CERCETĂRI TEORETICE

simt tributar acestei mentalități, deoarece știu că nu ne vom civiliza decât prin mijloace coercitive. Și atunci? Ce să facă globalizarea cu noi, cu românii? Cum să ne folosească, și ce avantaje i-am aduce, în afara celor de la nivelul vreunei republici bananiere? B. România va fi absorbită în curând de globalizare. - Prima etapă: suntem și vom fi o piață de desfacere. - A doua etapă: producția proprie va consta numai în licențele corporațiilor străine, dornice de extindere, după ce au obținut și concesionarea unor mari suprafețe de pământ. - A treia etapă: România nu va deveni o colonie latină, care ne-ar închide istoria, așa cum a și început, ci una occidentală, capabilă să ne transforme doar în vrednici consumatori, mai puțin producători; într-o asemenea ipostază, prin reclamele promovate pe Internet, arta populară și artizanatul ar rămâne singurul domeniul de producție proprie, dar și aceasta cu restricții, potrivit normelor Uniunii Europene. - A patra etapă: Exportul de artă populară și simboluri primitive, arhetipale, care ar face deliciul lumii civilizate, sătulă de reguli, electronică, sex, beton și sticlă, relansarea turismului rural etc. O căruță de oale de Șișești va fi prețuită în dolari cât zece care de fân, cu care poți ține patru vaci și treizeci de oi pe timp de iarnă. Iată globalizarea ca și sursă de progres, și totul prin Internet. C. Compromisul, un gri tranzitoriu, nici globalizare, nici în afara globalizării Spre acest model, ca multe altele în istoria noastră mereu duplicitară și supusă ambiguității tânjesc politicienii, și probabil vor tânji, "ca să fie bine pentru toată lumea" (mi-am permis să-i citez pe unii dintre ei, luați la întâmplare cu polonicul din aceeași oală care mereu dă în clocot). Eu cred că modelul acesta ne va aduce în continuare numai prejudicii, trădând incapacitatea unei opțiuni ferme. Ar fi destul să amintesc exemplul Mântuitorului, care după cum consemnează Evangheliile, n-a fost niciodată adeptul compromisului. Există doar fire albe de păr, sau negre, nu și gri... Așadar felul vostru de a vorbi să fie doar cu „da” sau „nu”, le spunea Isus ucenicilor. Din păcate, după cum observăm, istoria României are prea puține momente cristice, fiind mai abundentă în zonele gri ale compromisului. Toate cele trei situații de mai sus (A, B și C) ar reclama câte un studiu amănunțit. Poate că sociologii și politologii au conceput, deja, asemenea studii, dar nu din prisma a ceea ce ne interesează mai mult și mai mult pe noi: cultura și tradiția populară - o prognoză certă pentru viitor, la impactul cu globalizarea. O primă concluzie care s-ar impune ar fi aceea că nu putem refuza globalizarea. Am fi eliminați din istorie de către forțele care conduc planeta. Nici nu o putem accepta așa cum vor ei, ci doar punând niște BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

condiții, adică păstrarea identității prin folclor, ceea ce nu reprezintă un compromis, ci doar un act de demnitate. La o adică, acel presupus guvern mondial ar putea spune: "Lasă-i, dom 'le să cânte și să joace cum vor ei, să cioplească în lemn si să prelucreze lutul dacă asta-i face fericiți, că și-așa soarta lor e în mâinile noastre...'' În ceea ce mă privește, ca iubitor și trăitor al folclorului, trag nădejde că se va întâmpla și acum, ca de atâtea ori, o ușoara alunecare în hazard sau necunoscut, mai bine spus că evoluția folclorului românesc va contrazice rezultatele seci ale unor prognoze științifice ce-i sunt nefavorabile. El, folclorul, care are un suflet al său, tainic, nevăzut, poate naște oricând surprize dintre cele mai frumoase, capabil să răstoarne ori să contrazică multe teorii savante, fiind produs de țăranul român care din multe privințe rămâne o enigmă a istoriei. La o apreciere sumară, ca nivel de dezvoltare și poziție geografică, folclorul românesc nu-și va trăi disoluția în globalizare mai devreme de 30-50 de ani, timp în care actualele valori etnofolclorice au răgazul necesar unei decantări, unei confruntări de durată cu diverse transformări socio-culturale, economice sau politice, care să impună cu ce va mai rămâne la judecata timpului, sau cu ce va intra în globalizare, în acea uniformizare în care totuși este de dorit să se distingă, pregnant, câteva particularități. Dacă în opinia unora globalizarea înseamnă alinierea la civilizație, sau adoptarea acesteia cu toate reperele modernității, și bune, și rele, ori, altfel spus, integrarea în uniformizare, după părerea noastră, globalizarea presupune ceva în plus: acceptarea noilor cerințe, impuse de politica economică mondială dar cu păstrarea specificului național (atât de bine definit de George Călinescu), particularități care nu pot contrazice evoluția întregului. Alunecând în statistici, vom observa lesne că din cele 3000 de comune ale României, majoritatea au cămine culturale, mai mult sau mai puțin ruinate, din care doar câteva mai slujesc principiilor unui Spiru Haret. Restul slujesc economia de piață, prin crâșme, baruri, discoteci, magazine, săli de nunți și de botezuri. Într-o astfel de ipostază, globalizarea este deja la ea acasă prin bogata aparatură audio-video și producțiile aferente, diversele canale TV implantând catastrofal în mentalitatea locului niște repere străine. Este puțin probabil ca în următorii 20-30 de ani aceste foste instituții de cultură să beneficieze de o finanțare adecvată, pentru a-și recăpăta menirea inițială, fapt ce va conduce la pericolul confuziei între globalizare și subcultură. Confuzia în discuție poate fi datorată, indiscutabil, și unora dintre primarii comunelor respective, majoritatea lipsiți de rezonanță cu măcar cultura și tradiția populară. Mulți sunt doar parveniți politic, cu calificări de bază îndoielnice, și lipsiți de orice cultură. Tocmai de aceea credem că alinierea la globali179

CERCETĂRI TEORETICE

zare - ceea ce presupune acceptarea unui sistem mondial de valori, sigur și verificat în timp nu presupune și alinierea la subcultură, ci, dimpotrivă, recuperarea handicapului față de Vest, prin revenirea la sistemul sănătos propus de Spiru Haret, al educației în mediul rural. Celor cărora li se pare anacronic sistemul haretian, le-am propune măcar transformarea căminelor culturale în ateliere de artizanat sau diverse manufacturi cu specific țărănesc, și tot ar fi un câștig. Revenind la capacitățile primarilor, ni s-ar părea mai mult decât corect ca înainte să-și depună candidatura la o primărie, pretendentul în cauză să dea și un mic test de cultură generală, sau poate populară, în funcție de rezultatele căruia să-i fie sau nu acceptată candidatura. Abia după îndeplinirea unui astfel de criteriu primarul ales ar putea prezenta credibilitatea necesară, încrederea și siguranța că sub mandatul lui, indiferent de culoarea politică nu se va ruina cultura și tradiția populară, el fiind dator s-o întrețină. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că nu-i deloc o cerință ușoară, aceea ca în principal să te preocupi de bunul mers al comunei, de modernizarea ei (drumuri, șosele, poduri, aducțiuni cu apă, agricultură, zootehnie sau viticultură), adică alinierea la progres, și într-alt fel să bați pasul pe loc, asigurând conservarea tradiției populare și perpetuarea ei, în așa fel încât să nu se

180

contrazică una cu alta. Ca atare, într-un astfel de demers primarul nu trebuie să fie singur, ci ajutat de preot și învățători, pe lângă diverșii consilieri locali, care mai pot susține, la nivelul lor, specificul național. Așadar nu trebuie să ne temem de globalizare, și nici de alte presiuni externe. Așa cum bine puncta Andrei Pleșu, într-un interviu de mare întindere, țările civilizate din Europa, care se bucură, deja, de binefacerile globalizării, într-o primă fază, nu și-au pierdut sau uniformizat elementele tradiționale, acestea însemnând sărbători populare, costum specific, datini, meșteșuguri și obiceiuri, ci le-au păstrat, scoțându-le la iveală cel puțin o dată pe an, tocmai pentru confruntarea între culturi, multiculturalitatea având darul să apropie și nu să separe. În final să mai precizăm însă cu nu putem accepta globalizarea ca sincretism, ca în cazul religiei, când se confundă ecumenismul cu sincretismul religios. Un sincretism etnofolcloric ar avea efecte devastatoare, care nu ar mai permite dezvoltarea culturii populare în particularitatea dar și diversitatea ei, ci un amalgam ucigător de mituri, artefacte, obiceiuri, simboluri și arhetipuri care nu ar mai caracteriza distinct nici o zonă geografică, ci doar un terestru foarte alambicat, capabil să deruteze un extraterestru.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Mircea BĂDUȚ

PALIER ÎN EVOLUȚIA UMANĂ. LEGITIMAREA MEDIOCRITĂȚII Orice privire scrutând în trecut, în căutarea unor idei de sinteză, este apriori grevată de riscul parțialității, al sofismului (in)voluntar. (Nu putem cunoaște trecutul în perspectivă completă întrucât istoria a consemnat doar anumite fapte/aspecte.) Și e de preferat să avem în minte acest corolar, oricât de seducătoare ar fi acele idei. Progres cultural în avânt Privind retrospectiv la evoluția intelectuală a societății omenești, putem spune că progresul cel mai substanțial a avut loc în ultimele două secole. Și, da, acest progres a fost sincron cu (dar și motivat de) o evoluție semnificativă în domeniul material (industrializarea, creșterea nivelului de trai) și în sfera socială (emanciparea politică, democratizarea). Și – însumând mai multe direcții de manifestare a intelectului uman, pentru a diminua din riscul pomenit în preambul – putem admite că în aceste ultime secole parcurse de omenire cam fiecare generație a asimilat cunoașterea generației anterioare și a depus propria ei participare peste aceea. Altfel zis, fiecare generație a adus ceva în sensul pozitiv al evoluției culturale, în sensul progresului intelectual. Fiecare generație a cunoscut mai mult și a avut o gândire mai puternică – mai liberă și mai articulată – decât a generațiilor anterioare. Imaginându-ne un grafic al evoluției culturale a omenirii vom fi uimiți de creșterea bruscă din aceste două secole, dar în același timp vom admite că societatea umană a reușit să asimileze respectivul progres cu oarece echilibru. (Există și unele reversuri, mai ales în privința resurselor naturale, dar acelea încă ne apar ca fiind controlabile.) Da, pe ansamblu putem fi întrucâtva mulțumiți că civilizația noastră și-a însușit fără echimoze remanente acea revoluție culturală. (Și eventual reținem durata acelei rampe din grafic.) Domolire în progresul cultural? Însă, cumva paradoxal, în ultimii ani – ani în care progresul tehnologic din sfera informațiilor și telecomunicațiilor (componente esențiale cunoașterii) a avut o creștere fără precedent (și ne vom imagina o rampă aproape verticală într-un grafic similar celui invocat mai devreme, cu abscisa lui gradată în secole) – s-a putut observa o oarecare domolire în evoluția intelectuală a societății considerate în extenso. Pe deasupra, ca într-o buclă de reacție pozitivă, lumea ultimilor ani își reclamă tot mai ferm dreptul la confort, la comodități. (În esență avem aici o chestiune banală, pe care antropologii o știu de mult: cu cât resursele de trai sunt mai facil de obținut, cu atât populațiile sunt mai puțin energice/inventive.) Probabil că, în exercițiul social cotidian, fiecare dintre noi poate observa aspecte revelând o temperare în evoluția intelectuală a societății (expresii/tendințe de superficializare; accente ale interesului pentru consum în BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

detrimentul creativității; preponderența idealurilor/obiectivelor mărunte; prevalența kitsch-ului; excese de sublimare spirituală; etc), dar, fiind observații individuale, ele nu sunt ușor de obiectivizat prin sumarizare (prin adunare într-o medie statistică). Însă o minimă sumarizare, în perspectiva unei analize sintetice, ar fi totuși posibilă, atât urmărind fluxuri de informații publice (radio, web/internet, televiziune) cât și din interacțiunea socială individuală, atunci când aceasta este suficient de intensă stochastic. Și probabil că una dintre cele mai dureroase observații va fi cea indicând o anume reinventare a mediocrității, o îndesire a discursului legitimând mediocritatea, stagnarea; ceea ce ar însemna că generația actuală devine mai interesată de o dezvoltare orizontală decât de una verticală. Cu destulă justificare individuală, la nivel psiho-social: "Nu este necesar să asimilez ceea ce au știut/făcut cei dinaintea mea, ci doar să am acces la acele informații, la nevoie". Sau: "Nu trebuie să combat pe alte fronturi în afara celor care îmi aduc confort și satisfacție". Particularități românești Domolirea evoluției intelectuale este evidentă în societatea românească actuală, însă – prin hazardul istoriei recente – la noi ea se datorează în primul rând haosului cauzat de ruptura pe care societatea a cunoscut-o prin schimbarea regimului politic de după evenimentele din Decembrie 1989. Acea ruptură a avut efecte devastatoare inclusiv în educație, adică exact în sfera formării generațiilor următoare. Iar dezinteresul pentru educație, pentru școală, nu se datorează nicidecum imperfecțiunii sistemului de învățământ, ci unei asimilări neponderate a libertății. Libertatea include un risc inerent de punere sub îndoială/negație a oricărui lucru, oricât de consacrat ar fi el în societate. Astăzi, la noi, orice elev/student, și orice părinte, poate întreba disprețuitor: "La ce îmi trebuie mie materia/tema aceasta!? Că ea nu folosește la nimic în viața reală! (sau:) Nu mă ajută să devin ce mi-am propus!" O reacție semidoctă, ecou al suficienței/stupidității. Ca și când – parafrazând imaginea din celebrul film de animație cu Asterix – sportivul aruncător de suliță nu trebuie să facă alt antrenament decât aruncarea cu sulița. Da, libertatea – când este grefată pe organism subdezvoltat – nu este neapărat benefică organismului. În zilele noastre, elevi și profesori, deopotrivă și la fel cu întreaga societate, află – cu nesaț dar și cu dezgust – că pot dis181

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

prețui, că celălalt nu contează. Este o față hâdă a libertății, însă pe care nu o putem ascunde. La rândul ei, ideea de carieră profesională este compromisă de nerăbdare (impaciență venind tot din amăgirea libertății, care ne spune că lucrurile ar fi posibile și fără efort/tenacitate) și de pierderea încrederii în valorile clasice (idem, nimic nu este peren/valoros). Din perspectivă psiho-socială putem concluziona că starea jalnică a învățământului actual se datorează lipsei de experiență în gestionarea libertății. Și eventual notăm că în societățile tradiționale libertatea este în mod firesc echilibrată de o mulțime de norme scrise și nescrise. Însă, lărgind geospațial perspectiva, vom observa că "întâmplarea românească" este doar o coincidență a istoriei. Speculând asupra cauzelor Putem admite că acest ultim-manifestat filon al progresului – informatizarea și telecomunicațiile – constituie cea mai pregnantă expresie a fenomenului de globalizare. (Da, așa cum scriam odinioară, globalizarea își are precursor în campaniile lui Alexandru Macedon ori ale lui Ginghis-Han, și rădăcini concrete în invențiile lui Gutenberg și Marconi, însă adevăratul ei corpus îl constituie internetul.) În acești ultimi ani, lui Homo Sapiens i s-a lărgit brusc lumea. Adesea l-a bucurat puzderia de informații/oportunități, iar uneori a pornit să le chiar exploateze. (Și eventual notăm astfel că migrațiile recente – dinspre Europa de Est, dinspre zonele arabe, dinspre Asia – se datorează în esență globalizării.) Însă deschiderea subită a lumii îi aduce lui Homo Sapiens și angoasă. Pe de o parte – și anume partea cea mai semnificativă – diferențele culturale sunt surse potențiale de conflict, pe de altă parte – o parte mai de cursă lungă – uniformizarea culturală, ineluctabilă în perspectivă, poate submina creativitatea. Globalizarea aduce oamenilor un plus semnificativ de libertate. Și astfel, întrucât indivizii simt că se pot "manifesta" și mai liber (deci și mai fără efort), reflexul de autoperfecționare (esențial în dezvoltarea intelectuală) se diminuează. Societatea ajunge să se dezvolte mai degrabă pe orizontală decât pe verticală. Cantitativul surclasează calitativul. Dincolo de posibila discuție referitoare la markeri și metrici care să evidențieze/măsoare această distopic-revelată domolire a evoluției intelectuale, putem specula ceva mai detaliat asupra cauzelor, tot ca provocare filosofico-antropologică. Și eventual vom lua în considerare aspecte precum cele ce urmează. • Pierderea simțului autocritic. Atenuarea reflexului de auto-evaluare (la nivel individual dar și social) poate avea, la rândul ei, o serie de explicații/motive: automulțumirea pentru nivelul de cultură atins; satisfacția pentru confort; exercițiul nebalansat al exercitării puterii; impresia de omnipotență*; consolidarea ideii de adevăr personal (care favorizează judecățile absolute); considerația/sentimentul de suficiență; indiferența socială; toleranța extremă (corectitudine politică neponderată), ș.a.m.d.. • Saturația în cunoaștere: informațiile devenite accesibile prin mijloace informatice și de telecomunicație depășesc capacitatea de asimilare a indivizilor umani (ipoteza pare plauzibilă: capacitatea oamenilor de a memora/procesa informație este totuși limitată, întrucât, 182

din perspectivă biologică, omul nu a evoluat semnificativ în ultimele sute/mii de ani); și cu mențiunea că o astfel de saturație se poate manifesta, ca reflex de apărare/conservare, prin varii, infime și neexplicite fenomene psihice individuale (blazare, interiorizare, depresie, oboseală cronică), cu efect sumativ în mentalul societății. • Un efect (și totodată un indicator) al superficializări societății îl vedem în frecvența crescândă cu care folosim concepte 'black-box' în discursul zilnic. (Funcția de revelator psiho-social se realizează observând diminuarea reflexului de a afla ce este în respectivele 'cutii negre'.) • O estompare a motivației, a rațiunii de evoluție intelectuală prin slăbirea unor valori tradiționale (cum spuneam mai sus, însăși globalizarea poate induce o anume uzură a valorilor). Pentru antiteză ne amintim efervescența ce a fost animată în secolul 20 de ideea cuceririi spațiului cosmic, atât în domeniul științei cât și în artă. Iar acest ultim aspect, al subminării valorilor tradiționale, accentuat și de micile dar desele degringolade spirituale, vizibile în societatea noastră dar și aiurea prin lume, va pune la încercare instinctul de conservare al civilizației înseși: supraviețuirea rasei umane va necesita fie reimpunerea valorilor clasice, fie afirmarea unor noi valori cu potențial de fundament, fie – cel mai probabil și firesc – conturarea unui mix conciliant de valori, vechi și noi, suficient de viguros pentru a ne putea duce mai departe, în ciuda provocărilor ce vin. Omnipotența și plafonarea* Pentru cei mai mulți dintre noi, și pentru o parte semnificativă a vieții active, universul se concentrează fizicalmente în cei 5-6 inci ai ecranului de telefon mobil. Da, în ciuda dimensiunii extrem de mici, smartphone-ul ne înlesnește accesul la mai toată informația civilizației umane și e capabil să facă o mulțime practic nelimitată de lucruri. Ceea ce, în mod firesc, induce în mintea proprietarului senzația de omnipotență. De acum, Home Sapiens crede că totul îi este accesibil, că totul este fezabil. Nu prea mai are dileme, provocări, vârfuri de cucerit. (Și am zis 'Homo Sapines' pentru că numărul de smartphone-uri se cam apropie de numărul populației mondiale; este deci un fenomen de masă, care privește nu o clasă/categorie socială ci însăși specia.) Avem aici un alt paradox, însă unul care susține supoziția/raționamentul eseului de față: în urmă cu 5-6 decenii nici NASA nu avea calculatoare la fel de puternice precum cel pe care fiecare dintre noi îl are astăzi în buzunar/poșetă. Dar hai să presupunem, de dragul argumentației, că existau atunci în lume 10 calculatoare cu putere de procesare similară smartphone-ului! Și că astăzi am avea în lume un miliard de smartphone-uri! Desigur că, aplicând deja-iminentul raport matematic, întrebarea 'suntem astăzi de 100 de milioane de ori mai inteligenți decât acum o jumătate de secol?' are un cert iz de sofism. Însă, dincolo de jocul logic spre care am îndreptat atenția cititorului, ni se revelează un corolar ce poate funcționa ca axiomă: sporirea funcției (inteligenței, în cazul de față) prin externalizare nu dezvoltă organismul.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ROMANCIERUL, ESTETICIANUL ȘI ISTORICUL LITERAR

MIHAIL DIACONESCU

SCRIITORII, POLITICA ȘI PRIMATUL OPEREI (III) O CONVORBIRE NOTATĂ DE RODICA VĂTĂMAN SUBȚIRELU - Sunt mulți scriitori români aflați în exil? - Sunt mulți. Și foarte importanți… Ei sunt creatori ai unor opere de înaltă valoare. Printre ei se numără personalități ilustre precum Mircea Eliade, Aron Cotruș, Vintilă Horia, Emil Cioran, Pamfil Șeicaru, istoricul literar Emil Turdeanu, Eugen Coșeriu, poet, prozator dar și unul dintre cei mai importanți savanți din istoria lingvisticii, Constantin Virgil Gheorghiu, Alexandru Busuioceanu, eminent critic și istoric al artelor, Grigore Nandriș, impus ca lingvist și eseist, Basil Munteanu, poet și istoric literar de mare prestigiu, Alexandru Ciorănescu, istoric literar și poet, Grigore Gafencu, diplomat și memorialist și mulți alții. Despre ei și despre alții ca ei, care nu-mi vin în minte în acest moment, ne vorbește lucrarea fundamentală pe care istoricul literar de mare prestigiu Florin Manolescu a intitulat-o Enciclopedia exilului românesc, 1945-1949, Scriitori, reviste, instituții, organizații apărută la București la Editura Compania în 2003. Este o lucrare monumentală și fundamentală. Bibliografia acestei sinteze este copleșitoare prin amploare și forță revelatoare. - Știu că l-ați cunoscut personal pe Tudor Arghezi. El a avut multe de îndurat... Și tot din motive politice. Vă rog să comentați acest fapt! - Tudor Arghezi este unul dintre cei mai importanți poeți din istoria literaturii române și universale. Este și un prozator de mari resurse expresive. Ca polemist, deși noi am avut și avem numeroși pamfletari, Arghezi nu are egal în literatura română. Dimensiunea spirituală creștină, vădită în tot ceea ce a scris, dar mai ales în ciclul Psalmilor, marchează întreaga creație argheziană. Faptul că el a acceptat să publice ultima serie a celebrelor Bilete de papagal în paginile revistei Argeș conduse de mine mi-a marcat viața. Mi-a marcat-o profund și benefic. A fost una dintre marile bucurii ale vieții mele. Arghezi a avut mult de suferit din cauze politice. În timpul Primului Război Mondial, când regele Ferdinand I cel Loial, regina Maria, guvernul, Armata Română și o parte din locuitorii teritoriilor ocupate de armata germană BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

invadatoare s-au retras în Moldova, poetul a rămas la București, ca și Ioan Slavici și alți scriitori. Mai mult – a colaborat cu articole la Bukarester Tageblatt, organul de presă al ocupanților. După război a fost acuzat de colaboraționism cu inamicul invadator și condamnat la pușcărie. Motivarea condamnării este, evident, politică. A îndurat o importantă perioadă de detenție la închisoarea Văcărești. Experiența sa penitenciară a fost transfigurată literar în versurile adunate în ciclul Flori de mucigai și în proză în volumul Poarta neagră. Afirmat în perioada interbelică a secolului al XX-lea ca unul dintre marii noștri poeți, Arghezi a fost apreciat favorabil de regele Carol al II-lea. Versurile poetului au apărut astfel la Editura Fundațiilor Regale. Arghezi a răspuns dedicându-i regelui versuri omagiale înflăcărate. Așa a procedat și Vergilius față de împăratul Octavian Augustus... Evident, aceasta a fost o atitudine politică, nu numai literară. În timpul ultimului Război Mondial Tudor, Arghezi a publicat cunoscutul său pamflet Baroane contra lui Manfred von Killinger, ambasadorul Reich-ului hitlerist la București. Acest pamflet este o capodoperă a artei polemice. Ca să-l scape de agenții Gestapo-ului, care îi voiau capul, mareșalul Ion Antonescu l-a închis pe Arghezi în lagărul de la Târgu-Jiu. Tudor Arghezi a fost deținut politic. La Târgu-Jiu au mai fost deținuți și alți scriitori și gazetari. Printre ei se numără Zaharia Stancu și Victor Eftimiu. La Târgu-Jiu a fost deținut și Gherghe GheoghiuDej, care va avea o carieră politică excepțională în România postbelică, supranumit „Vulpea Balcanilor”. După 1944, situația poetului Tudor Arghezi a fost marcată de suișuri și coborâșuri. În urma unui mârșav articol publicat de pseudointelectualul Sorin Toma în cotidianul comunist Scânteia, Tudor Arghezi a fost scos din viața literară. I s-a interzis să mai publice. A fost obligat să-și întrețină familia (soția și doi copii) din venituri puține și nesigure. A vândut flori și cireșe prin piețele Bucureștilor. La un moment dat, l-am auzit cu urechile mele pe Sorin Toma, într-o emisiune la Europa liberă, cum încerca să-și justifice articolul mârșav. Derbedeul nu se vindecase de ura contra lui Arghezi. 183

ROMANCIERUL, ESTETICIANUL ȘI ISTORICUL LITERAR

De fapt, încercarea politrucilor de la Scânteia de a-l scoate definitiv pe Arghezi din viața literară trebuia să contribuie la propaganda mincinoasă care încerca să facă un mare poet din nulitatea numită Alexandru Toma. A fost atunci un complot literar și politic. Totul era supervizat de Leonte Răutu, călăul culturii române. După ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a reușit să mai scape de unii politruci kominterniști cocoțați la putere la București și prin alte orașe ale țării (nu însă de toți; Leonte Răutu, marele șef al propagandei comuniste în România a rămas la locul său), lui Tudor Arghezi i s-a permis din nou să publice. De fapt, lui Gheorghiu-Dej îi convenea să se știe că în anii domniei sale, marele poet Tudor Arghezi își publica unele volume. Și lui Nicolae Ceaușescu, succesorul la putere al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, îi convenea să fie contemporan cu Arghezi. Când în redacția revistei Argeș sosea un nou „bilet de papagal” se desfășura un moment solemn. Un redactor (eu sau un coleg) citea frumos, expresiv, textul poetului. Urmau comentariile. Ne întrebam cum ar reacționa Ceaușescu și ceilalți conducători politici la lectura textului arghezian. Știam din surse sigure că revista Argeș era citită de mai marii politici ai țării. La moartea lui Arghezi s-a petrecut ceva foarte interesant, care arată în ce mod era percepută opera poetului în cele mai înalte cercuri ale puterii. Sicriul cu corpul neînsuflețit al poetului a fost depus în rotonda Ateneului Român la București. Pe lângă sicriu au trecut mii și mii de bucureșteni care îl omagiau pe poet. În redacția revistei Argeș am decis atunci să-i ducem o enormă coroană cu garoafe roșii, cu o inscripție adecvată. Eu și Alexandru Cerna-Rădulescu, secretarul de redacție al revistei Argeș, ne-am dus la București și am depus coroana de flori la sicriul din rotonda Ateneului Român. La un moment dat, după ce eu și colegul Cerna-Rădulescu am pus coroana noastră la locul potrivit, au apărut pe lângă cei ce erau aproape de sicriu niște bărbați tineri, eleganți, frumoși ca niște super actori de film. I-au rugat politicos pe toți cei de față să se retragă puțin mai în spate. După ce această mișcare s-a produs, ei au rămas drepți, în așteptare și într-o tăcere deplină. Așteptarea n-a durat mai mult de două-trei minute. A apărut acolo Nicolae Ceaușescu însuși, urmat de mai mulți demnitari politici. Erau toți îmbrăcați în negru. Costumele lor erau foarte elegante. Nicolae Ceaușescu a depus, și el, o coroană de flori, după care s-a apropiat de chipul poetului. Coșciugul era deschis. Nicolae Ceaușescu s-a aplecat în fața lui Tudor Arghezi. Pe mine, care mă aflam atunci în spatele șefului statului, m-au apucat emoția și fiorii. Pentru prima dată în 184

istoria românilor și a culturii noastre, un șef de stat s-a aplecat în fața unui poet. După care, cei care însoțeau pe Nicolae Ceaușescu au venit pe rând și, ca să se vadă ca au înțeles îndemnul șefului lor, s-au aplecat și ei, și chiar mai mult, în fața Poetului. Evident, gestul lor a avut, în egală măsură, un caracter omagial și politic. O mare mulțime de oameni era adunată și la Mărțișor, unde groapa își aștepta sicriul. Slujba înmormântării a fost oficiată frumos și solemn, dar mai ales emoționant, de un sobor de preoți trimis de Patriarhul României. Toți cei de față știau că Poetul fusese în tinerețe în ascultare la Sfânta mânăstire Cernica. Toți știau că fusese diacon. Toți știau ce înseamnă Psalmii săi, capodopere nemuritoare pentru literatura română și universală. În cazul lui Tudor Arghezi, suișurile și coborâșurile cauzate de relația dintre politică și literatură sunt multe și abrupte. Când un poet este trimis la pușcărie și apoi, peste niște ani, în lagăr, când este hărțuit ca un geniu literar și ca un titan al culturii, dar și interzis să mai publice, și apoi, din nou, admis în edituri și librării, este evident că dramele existențiale pe care le-a trăit sunt cutremurătoare. Faptul că Arghezi a fost prezent cu o rubrică permanentă în revista Argeș, fondată și condusă de mine, este nu numai una din marile bucurii pe care le-am trăit ca scriitor, ci și o binecuvântare. Și un îndemn la tot lucrul bun. Bunul Dumnezeu Proniatorul și Părintele Luminilor mi-a făcut mie acest mare dar: Arghezi a colaborat la revista Argeș cu ultima serie a Biletelor de papagal. - Pentru că ați amintit de Nicolae Ceaușescu aplecat respectuos lângă sicriul lui Arghezi, aș dori să aducem în discuție și alte situații semnificative pentru relația complicată dintre scriitori și politică. Știți, desigur, că după asasinarea demonstrativă a lui Nicolae Ceaușescu în ziua de Crăciun, unii scriitori au fost acuzați de colaboraționism cu regimul ceaușist. Printre ei se numără Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Ștefan Augustin Doinaș, Corneliu Vadim Tudor, Ion Caraion și alții – nume mari în literatura noastră. Toți sunt niște uriași în literatură. S-a spus și despre ei că nu au ce căuta în librării și biblioteci, în literatură, că trebuie eliminați din conștiința publică. - Alungarea unor scriitori valoroși din literatură nu este însă posibilă. Cei ce vorbesc urât despre acești mari scriitori sunt niște bieți pitici literari și niște gunoaie morale. Niște neica nimeni... incapabili să perceapă frumosul în literatură, valoarea exponențială a unor creații și rolul lor imens în mersul general al culturii. Cei ce l-au atacat și îl mai atacă încă pe Eugen Barbu nu sunt la înălțimea vastei sale opere. Oricât l-ar „înjura” ei nu ne conving. Eugen Barbu a dat în Groapa, PrinciBANCHETUL, 22-23-24 / 2017

ROMANCIERUL, ESTETICIANUL ȘI ISTORICUL LITERAR

pele și Săptămâna nebunilor capodopere literare de valoare universală. Când Adrian Păunescu a încetat din viață, o mare mulțime de admiratori ai poetului, zeci de mii de persoane l-au însoțit pe ultimul drum, în pofida atacurilor mârșave la care feluriți scribi l-au supus cu o ură delirantă. Fapt semnificativ, cei ce l-au atacat pe Adrian Păunescu acuzându-l de „ceaușism”, de „naționalism”, de activitatea de „poet de curte” și alte tâmpenii, n-au niciun credit moral sau literar, pentru că sunt niște nulități intelectuale. Cei mai activi dintre acești denigratori aparțin unor cercuri create în jurul unor politruci literari de obediență kominternistă. De aceea nu le place atitudinea naționalistă din creațiile lui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Ce-i drept, în pamfletele lui, Corneliu Vadim Tudor i-a spulberat pe acești denigratori. Lumea literară râde în hohote de acești denigratori, lipsiți de cea mai elementară ținută morală și intelectuală. Cei ce-l atacă pe Ștefan Augustin Doinaș nu sunt în stare să priceapă frumusețea baladelor sale, caracterul meditativ al versurilor pe care ni le-a lăsat, rafinamentul intelectual al eseurilor publicate de el, caracterul magnific al traducerii poemului Faust în limba română. Traducând Faust, Doinaș a reușit o performanță artistică la înălțimea originalului goethean. Ce să facem noi? Ce să alegem? Să rămânem cu articolele în care Doinaș este atacat postmortem? Sau cu traducerea poemului Faust pe care el ne-a dăruit-o. Traducerea este o realizare genială, îmi controlez bine spusele. Este la înălțimea originalului în limba germană. Dacă sunt pus să aleg între opera lui Doinaș și articolele în care este atacat, eu aleg ceea ce Doinaș a creat. Nicidecum ceea ce afirmă jivinele care îl atacă în diverse fițuici tipărite. În cazul lui Doinaș, nelegiuirea celor care îl atacă este josnică și pentru faptul că poetul a fost condamnat, și tot din motive politice. A petrecut ani grei de temniță, pentru că a colaborat, alături de Liviu Rebreanu, de Vasile Netea și de alți mari oameni de cultură la cotidianul Viața, organul oficial al guvernării mareșalului Ion Antonescu. Să fii mare poet și să fii atacat, în mod ticălos, pentru motive extraliterare este o situație în care suntem puși să alegem. Așa cum am spus, eu aleg valoarea operei lui Doinaș. Mă înclin cu respect, admirație, și profundă recunoștință în fața ei. Și mă înclin cu profundă smerenie în fața personalității sale creatoare, indiferent de meandrele pe care biografia lui le are. Convingerile mele despre climatul operei mă ajută, cred eu, să nu greșesc. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, eu nu îndrăznesc să-i judec din perspectivă politică pe marii scriitori ai literaturii române și europene. Cine sunt eu să-i judec pe ei? Ce drept am eu să mă fac judecătorul lor? Ce știm noi, cei de azi despre resorturile sufletești profunde și complicate care le-au marcat viața? BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Există, firește, destule date biografice la care ne putem referi. Există fel de fel de volume cu caracter biografic dedicate unor scriitori, filosofi, muzicieni și artiști plastici. Dar ele nu vor putea epuiza niciodată, subliniez, niciodată, personalitatea unui autentic creator de artă. Noi doi, stimată doamnă Rodica Vătăman Subțirelu, vorbim despre marii creatori de literatură. Firește, putem avea despre ei cele mai diferite opinii, așa cum afirmăm în acest dialog. Eu nu uit însă că misterul operei face parte din misterul vieții unui creator de artă, care, la rândul său, este o parte, doar o parte din misterul existențial. - Dialogul nostru mă îndeamnă să mă gândesc la ceea ce este comun în oscilațiile evidențiate de receptarea diferită, contradictorie și profund tensionată a operelor unor mari creatori angajați politic. În cazul lor sunt evidente atât manifestările publice în care s-au angajat în diverse situații politice, cât și valoarea operelor ce declanșează dezbateri polemice. De ce credeți că apar oscilații în receptarea unor mari creatori de cultură? - Am impresia că nu greșesc dacă afirm că schimbările politice neașteptate, bruște, violente, provoacă și întrețin atitudinile oscilante în receptarea unor opere literare de mare valoare artistică. Ele se impun, desigur... Ele se impun definitiv datorită valorii lor. Dar procesul receptării este, și el, ca și atitudinile politice ale celor care le-au creat, contradictoriu, tensionat, violent chiar. Este soldat de multe ori cu ostracizarea unor mari creatori de cultură. Și în acest sens exemplele sunt numeroase și evidente. - La cine vă referiți? - Putem aminti în dialogul nostru câteva exemple. Am putea evoca însă sute de alte exemple asemănătoare. Pornim în afirmațiile noastre de la judecăți de valoare în domeniul artei. Iată, de pildă, cazul lui Feodor Mihailovici Dostoievski, care în tinerețe, când crăpa de foame și scria Oameni sărmani, volum apărut în 1845, a participat la întâlnirile ilegale, antițariste, organizate de omul politic M. V. Petrașevschi. În 1849 Dostoievski a fost arestat, închis în fortăreața Petropavlovsc și condamnat la moarte. A scăpat, pentru că a avut șansa să primească ordin de grațiere semnat de țar, doar cu câteva minute înainte de a fi executat (împușcat la zid de un pluton). Atitudinea lui antițaristă nu i-a împiedicat pe acoliții lui Lenin și Troțki să-l urască și să-l conteste pe Dostoievski pe motivul că opera sa este plină de spiritul moralei creștine. Lenin a contestat și valoarea operelor lui Tolstoi, pe motivul că autorul Anei Karenina ar fi fost „scrântit întru Hristos”. Lenin l-a urât pe Tolstoi. Și tot din motive politice. Lovitura de stat bolșevică a fost neașteptată și violentă, urmată de milioane de execuții... Criminalii care 185

ROMANCIERUL, ESTETICIANUL ȘI ISTORICUL LITERAR

omorau sau trimiteau în lagărele de muncă forțată în Siberia și în alte părți ale imperiului bolșevic, milioane de ruși nu se încurcau cu lecturi din Dostoievski sau Tolstoi. Prozatorul francez Louis Ferdinand Céline a fost un admirator al lui Hitler și un colaboraționist activ pe timpul ocupației naziste în Franța. Pentru acest motiv în 1944 a fost condamnat. A fost o epocă în care zeci de mii de francezi au fost uciși la repezeală, fără judecată, prin casele lor, pe străzi, prin sate, acuzați fiind de colaboraționism cu Germania. Louis Ferdinand Céline a scăpat cu viață, în ultimul moment, ca și Aristotel, și a pornit în exil în Germania și Danemarca. În 1951 a fost amnistiat. Romanele sale sunt editate azi în tiraje de masă în Franța și în alte țări. Criticii și istoricii literari le consideră, pe bună dreptate, capodopere ale literaturii franceze. Ele fac parte din tezaurul cultural al Franței. O bună parte din magnifica operă a lui Céline a apărut în traducere și în limba română. Este evident faptul că schimbarea violentă de regim politic din august 1944 în Franța a favorizat atitudinile pline de o ură grea, violentă, față de „colaborationistul” Louis Ferdinand Céline. Ceva asemănător s-a petrecut și în cazul lui Knut Hamsun, strălucit prozator, dramaturg și poet norvegian, laureat al premiului Nobel pentru literatură, autorul unor capodopere literare. Pe măsură ce fascismul italian și nazismul german se afirmau tot mai energic, Kunt Hamsun a adoptat o atitudine plină de fățișă adeziune la politica Reich-ului hitlerist, care în timpul ultimului Război Mondial a ocupat militiar Norvegia. Hamsun l-a elogiat pe Hitler în variate moduri. După prăbușirea regimului nazist în Germania, Knut Hamsun a fost judecat și condamnat la confiscarea averii. Avea peste 85 de ani. Opera sa, în cuprinsul căreia capodopera literară Foamea (1888-1890) strălucește, este una dintre cele mai înalte culmi ale literaturii norvegiene și universale. Și poetul american Ezra Weston Loomis Pound a crezut în victoria fascismului italian și a nazismului german, fapt pentru care a fost sever pedepsit după ultimul Război Mondial. Condamnarea lui politică n-a umbrit însă cu nimic imensul prestigiu literar de care s-a bucurat și se bucură în continuare. Ca și Dante în Divina Commedia, ca și Hegel în Fenomenologia spiritului, ca și Eminescu în Scrisoarea I, ca și Arghezi în Cântare omului, Ezra Weston Loomis Pound comunică liric, în creații de o excepțională forță expresivă și putere de atracție, o vizune asupra lumii întregi și a istoriei. El este un poet liric de o vastă cultură și de o excepțională capacitate de invenție expresivă.

186

Prăbușirea regimului nazist în Germania și a fascismului în Italia l-a luat pe Pound pe nepregătite. Ca și Céline în Franța și Knut Hamsun în Norvegia, poetul american Ezra Weston Loomis Pound a fost infirmat în adeziunile și așteptările sale politice. Faptul că ei s-au înșelat grav nu diminuează însă valoarea operelor pe care le-au creat. Ei se numără printre marii scriitori ai lumii. Și în cazul lor valoarea operei este mai presus de violențele și absurdul istoriei, de erorile politice care le-au marcat viața. Discutând despre raporturile complicate dintre scriitori, politică și primatul operei putem trage o concluzie clară, evidentă. Opera valoroasă rezistă celor mai aspre și mai teribile, celor mai monstruoase încercări politice la care este supusă. Opera literară valoroasă poate conține unele idei, aluzii, opțiuni sau chiar demonstrații politice, dar este mai presus de ele. Pentru că opera literară valoroasă este totdeauna polivalentă. Iar polivalența operei nu poate fi redusă doar la unele aspecte politice pe care, eventual, le conține. Opera literară valoroasă este mai presus și de luptele pentru putere, și de regimurile pe care confruntările politice le pot impune. Mi se pare foarte important faptul că mesajul unei opere literare demne de acest nume este polivalent. El nu este niciodată doar politic. Mesajul operei este artistic și poate fi, în același timp, civic, moral, sentimental, filosofic, religios, sapiențial, erotic, social, politic, polemic, memorial și în multe alte moduri, într-o constelație de intenții și atitudini, imposibil de epuizat în exegeza comentatorilor de literatură. - M-ați convins că încercările unor nechemați de a-i scoate din literatură pe unii scriitori precum Mircea Eliade, Cioran, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Eugen Barbu, Ștefan Augustin Doinaș, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Corneliu Vadim Tudor, Ion Caraion și alții sunt sortite eșecului. Primatul operei și valoarea operei sunt, într-adevăr, mai presus de interpretările politice la care ea este supusă. - O discuție poate fi utilă dacă premisele de la care pleacă, demonstrațiile și exemplele cu care operează și concluziile la care ajunge sunt clare. Concluzia noastră este clară. În raporturile mereu complicate dintre scriitori și politică, ceea ce contează este primatul, respectiv valoarea operei. Vă mulțumesc că acceptați ideile mele. - Și eu vă mulțumesc că ați răspuns la întrebările mele, acum, pe loc, la încheierea simpozionului dedicat lui Mircea Eliade. Într-o discuție de acest tip logica demonstrației, argumentele și exemplele contează

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POLITICA

Vartan ARACHELIAN

SILVIU BRUCAN – UN PERSONAJ IGNORAT LA OSPĂȚUL ÎNVINGĂTORILOR (I) Ce știm cu aproximativă certitudine din preistoria Revoluției până la a fi consecința revoltei populare? Că au existat mai multe contestări ale regimului sub formă implicită sau explicită și puține tentative de răsturnare a conducerii absolutiste. Principiul epilogului de care uzează și abuzează istoricii ni-l arată pe Ion Iliescu, dar și pe unii din garda dejistă, marginalizați de către Nicolae Ceaușescu, ca fiind în fruntea celor care au beneficiat de privilegiile răsturnării regimului. Unul dintre ei, Silviu Brucan, prin avatarurile sale sau ale rolurilor interpretate e un personaj de excepție. Mult timp s-a aflat în posturi importante ale procesului de comunizare a României. Să ni le reamintim. În timpul când se înfiripau primele nuclee de opoziție armată anticomunistă în munți tovarășul Take, nomme de guerre din tinerețea sa de după dictatura antonesciană, vitupera în Scânteia împotriva partidelor istorice, cerând Tribunalului poporului moartea liderilor acestora. Zece ani mai târziu, recrutat în diplomație, experiența americană avea să-l elibereze definitiv din corsetul propagandei de partid, ca să navigheze între două ape: cinism și pragmatism. Cei care l-au avut ca profesor de „socialism științific” își amintesc de felul dezinhibat în care compara cele două sisteme politice ale epocii, deși continua încă să beneficieze de privilegiile nomenclaturii comuniste! Și ca șef al Televiziunii comportamentul său a fost unul nonconformist. De aceea marginalizarea sa în timpul lui Ceaușescu n-a avut ca motivație doar românizarea domeniului propagandei, ci poate, mai ales, insubordonarea de partid. Motive pentru a fi pus sub observație. Cu atât mai mult cu cât din dizident, adică un nemulțumit de sistem, devenise un complotist, un dușman al sistemului. Numărul acestora, după ce societatea se acomodase cu fatalitatea comunistă, el și alți câțiva – comandorul Radu Nicolae, țărănistul Ion Puiu – fac parte din această falangă luptătoare… Dacă e să comparăm pe Brucan cu Iliescu, diferențele sunt nu doar structurale, dar și de transparență a mijloacelor. Brucan a riscat cu viața, Iliescu s-a lăsat purtat în siajul comuniștilor sceptici, nemulțumiți de privatizarea sistemului; n-a fost un dizident ci un aparatcik strâmbând din nas când Dictatorul era cu

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

spatele la el. Iliescu și-a jucat șansa mergând pe regulile mulțimilor, Silviu Brucan sfidându-le. Vă mai amintiți vuietul care l-a stârnit prognoza pusă nouă de stupid people! Și, iată, trec niște ani peste diagnosticul pus de el și boala persistă! Nu întâmplător, cel care a reprezentat un real pericol pentru stabilitatea regimului Ceaușescu, ieșind apoi la rampă cu un grup de complotiști pe care-l inventase, avea ce povesti; Iliescu fabulează pe marginea evenimentelor, Brucan face istorie politică. Poate și vârsta, negreșit și statutul pe care a știut să și-l creeze după, un soi de guru al tranziției, l-au făcut mai sincer și incomparabil mai onest decât Ion Iliescu. (O altă paranteză e necesară: și anume compararea foilor de parcurs ale celor doi. Pe când Brucan s-a sustras repede din lupta pentru putere, revenind la vechea sa formație jurnalistică, dar într-o postură încă neobișnuită pentru consumatorul de gazetărie politică – analist și comentator – Ion Iliescu a rămas același aparatcik pentru care onestitatea e interzisă.) Silviu Brucan a fost, indiscutabil, o personalitate a cărei dimensiune o va consacra viitorul în care se vor disipa patima și ura care încă întunecă privirile comentatorilor Revoluției Române! Meritele i se găsesc în actele atât de dinainte cât și de după căderea dictaturii. Calculele și informațiile sale l-au făcut să parieze pe Ion Iliescu, ca singurul capabil să conducă în România procesul de reformă gorbaciovistă. Imediat după Revoluție, Brucan vedea viitorul politic al României tot monopartinic, însă cu un Partid Comunist deschis dezbaterilor și, implicit, unor curente pro și contra, așa cum se desfășurau cele din URSS. O inițiativă din acel timp al iluziilor sale – trecut sub tăcere de beneficiarii săi – e nășirea de către el a Grupului de Dialog Social. Pe care-l înzestrase cu sediu și fonduri. Tot el, după ce a moșit transformarea Frontului Salvării Naționale în partid politic, încălcând jurămintele publice făcute de Iliescu, iar la Scânteia, rebotezat Adevărul, după ce în două numere redacția încercase busuiocul numind ziarul lui Nea Nicu, Scânteia Poporului, l-a adus pe Darie Novăceanu să conducă o furibundă campanie împotriva fragilei opoziții anti-comuniste aflată în fază de coagulare. Paradoxal, dar fără nici un apetit pentru roadele aduse de victoria zdrobitoare a FSN-ului din duminica orbului, 20 mai 1990, ideologul Frontului 187

POLITICA

avea să se desprindă de învingători alunecând încet, dar sigur, spre valori democratice. Probabil că, în deosebire de Iliescu, care orbecăia în ceața dogmatismelor de stânga, căutând centrul de putere moscovit, intuiția infailibilă a rasei l-a ajuta pe Silviu Brucan să pună comunismului de stat diagnosticul de moarte clinică. De aici încolo, deși prevăzuse că noi, românii, vom suferi de orbire încă douăzeci de ani, a prestat servicii publice de care opoziția a avut numai de câștigat! Dar să ne întoarcem la dizidența sa din timpul lui Ceaușescu. Ea a început încă din timpul venirii acestuia la putere. Aflat în misiune în SUA, Silviu Brucan s-a convins înaintea multora că viitorul nu e al lagărului comunist. Mi-amintesc cât de surprins am fost participând ca student la filologie la o întâlnire în sala de consiliu cu ambasadorul nostru la ONU. Era vara anului 1964. Pe o tablă Brucan a pus pe două coloane cifre care arătau capacitatea militară a celor două superputeri. A practicat o demonstrație lipsită complet de sos propagandistic. Dovadă tulburătoare pentru studentul care eram, că dacă în America se dusese cu ideile pe care le prestase cândva la Scânteia, pe vremea când ceruse moartea lui Maniu și Coposu, se întorcea în România câștigat de valorile lumii libere. Chiar ne luase părtași mărturisindu-ne că deși nu mai era gazetar de mult, avatarurile meseriei le trăia și acum: se scula cu noaptea-n cap, asculta știrile și-și scria propriile comentarii. Chiar dacă nu i le cerea nimeni! Să-i fi furnizat morbul gazetăriei anticorpii care l-au ferit mai târziu de responsabilitățile vinovate pe care Iliescu le are pe conștiință? x ...În 1988, continuând mersul pe sârmă fără plasă de protecție, Silviu Brucan reușește să plece legal la Washington. (De fapt, Iulian Vlad greșise când îl subevaluase pe Silviu Brucan, și îl convinsese pe Ceaușescu că e mai bine să-l lase pe Brucan să plece undeo vedea cu ochii!) Va face o vizită la Departamentul de Stat, apoi la Londra, la Foreigne Office. Așa cum cândva, în timpul războiului delegația noastră, ajunsă la Cairo, fusese sfătuită să se adreseze cu cererea de armistițiu Moscovei, tot așa și acum Brucan era îndrumat să-și asume riscul unei vizite la Moscova. Cine nu știe că de două decenii pentru Ceaușescu pericolul venea de la Moscova. Și mai ales după ce la Kremlin se instalase Gorbaciov, un tânăr lider care derutase pe toată lumea. O vizită la Moscova echivala cu un gest sinucigaș. Brucan și-a asumat riscul. Recomandarea nu era întâmplătoare. Vom vedea de ce tot la Moscova, ca și în primăvara anului când în Europa mijeau zorile păcii, acum la sfârșitul războiului rece, soarta României urma să se decidă tot de către Moscova. Și această certitudine o va avea și Brucan, după întrevederea cu Gorbaciov. Acesta a luat cunoștință de grupul complotiștilor de la București și că „el a fost de acord (cu răsturnarea lui Ceaușescu) cu o singură 188

condiție: să rămână la putere Partidul Comunist.” E o dovadă în plus că „strategia Sinatra”, My way, de care făceau caz consilierii președintelui sovietic, era doar pentru uz intern și că nici în ruptul capului Kremlinul n-avea să accepte ca în incinta lagărului să fie interpretat în limba fiecăruia șlagărul lui Frank Sinatra. De aceea cei care-l trec alături de Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, Ronald Regan și pe Mihail Gorbaciov, ca personalitate determinantă a căderii comunismului, ar trebui să fie mai prudenți; doar naivitatea de care a dat dovadă acesta, crezând că poate reforma comunismul de stat, nu-i poate conferi statutul de erou ci, mai degrabă, de luzăr! Nu numai în 1988 Mihail Gorbaciov credea că regimul comunist poate fi „umanizat”, dar chiar și în decembrie 1989 la istorica întâlnire de la Malta cu George Bush, rămăsese înțepenit în dogmă! Dar nu iluzia domnului Gorbaciov ne interesează aici, ci faptul că președintele Busch, după ce-i amintește lui Gorbaciov la întâlnirea din 2 decembrie de pe vasul „Maxim Gorki”, că „ați observat că în timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite n-au făcut declarații arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice!”, a doua zi, pe 3 decembrie, el afirmă și mai explicit că procesul schimbărilor din zona sovietică de influență este în responsabilitatea exclusivă a Moscovei: „Doresc să accentuez în mod deosebit că dumneavoastră sunteți catalizatorul schimbărilor din Europa care sunt constructive.” Gorbaciov avea și până atunci suficiente dovezi că Bush nu are a se amesteca în treburile Estului. Printre ele se afla, probabil, și aceea a trimiterii la Moscova a șefului dizidenților comuniști de la București, Silviu Brucan. Atitudinea președintelui american se explică atât prin dorința de a nu îngreuna poziția și așa fragilă a lui Gorbaciov în interiorul URSS, dar și, în egală măsură, prin faptul că Uniunea Sovietică era calificată să influențeze actele majore ale țărilor ce compuneau sistemul comunist. Cel puțin în Europa; rebela Românie încetase deja să se mai „bucure” de acest statut. Mai ales serviciile secrete rusești, instrument absolut necesar la vremea schimbărilor, dovediseră, repetat, că dețin monopolul de influențare a evenimentelor dorite la Kremlin. Chiar dacă GRU, serviciul secret al Armatei Sovietice, dăduse greș în 1983 prin puciul pus la cale prin câțiva generali de a-l înlătura pe Ceaușescu, asta nu era o dovadă că Moscova își abandonase interesele în România. Acum, în decembrie 1989, nu mai era un secret pentru nimeni că schimbările produse la conducerea țărilor vizitate de către Gorbaciov în perimetrul strict al Pactului de la Varșovia fuseseră netezite de activarea agenturilor sovietice din interiorul nomenclaturilor locale. Da, Gorbaciov va îmbina schimbările din Estul Europei pe cale politică, dar și pe cale conspirativă. Indiscutabil, România figura în fișierele serviciilor secrete moscovite cu o distribuție având un grad BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

POLITICA

de probabilitate mai degrabă mic. Din moment ce veleitățile la comanda țării erau înăbușite din fașă, iar autoritatea, Ceaușescu n-o împărțea decât cu familia. Într-atât de prepuelnic devenise Conducătorul în relațiile cu Moscova încât redusese la minimum contactele, iar cei din anturajul lui, autorizați să-i întâlnească pe omologii sovietici, se numărau pe degete; selecționați în funcție de fidelitate erau și ei încadrați strict, interzicându-le întâlniri fără martori români. Deși visul lui Ceaușescu era de a închide România ca o cutie de conserve, el era constrâns să aprobe contacte cu sovieticii. Mai ales pe cale militară, care erau obligatorii prin Tratatul de la Varșovia. Dar cine-i putea garanta că generalul Stănculescu, bunăoară, intim al clubului select al neguțătorilor de arme, nu are întâlniri nelegiuite? Inclusiv cu sovieticii. Doar știa de pățania serviciilor secrete cehoslovace care se confesaseră în timpul Primăverii de la Praga unor kaghebiști veniți cu identități occidentale măsluite. Da, un alt alibi pentru contacte oculte ale militarilor români cu serviciile secrete moscovite putea fi clubul extrem de sever selecționat al participanților la comerțul cu arme; după URSS și Cehoslovaci, România era al treilea exportator de arme din Est și al nouălea din lume. Probabil că una sau chiar ambele canale au fost fructificate de către sovietici din moment ce în februarie 1990, într-o emisiune tv sovietică, șeful Direcției de informații externe din KGB, general Leonid Scerbașin, citat de către TASS, agenția sovietică de știri, declara că: „noi am putut prevedea toate componentele care au generat (...) criza din România și am putut prevedea ceea ce s-a întâmplat în Germania.” (Căderea Zidului Berlinului - nn) Faptul „că evenimentele din România nau constituit o surpriză” nu ne miră, ceea ce nu știm care sunt componentele care au putut fi prevăzute „de serviciile secrete sovietice”. Fuga cu ajutorul unui comando a Nadiei Comăneci chiar în timpul întâlnirii Busch-Gorbaciov de la Malta? Spectacolul oferit de miliție cu arestarea pastorului Tokeș la Timișoara unde doar Televiziunea mai lipsea pentru ca totul să pară că România era, cel puțin în privința arestărilor, o societate deschisă? (De fapt, Televiziunea a avut cameraman acolo care a filmat indivizii, infiltrați printre demonstranți, în timp ce vandalizau magazine. Din fericire, imaginile n-aveau să fie folosite deoarece Revoluția avea să câștige confruntarea cu Armata!) Apoi, despărțirea cuplului Ceaușescu pentru vizita soțului la Teheran, ca să i se tragă mai ușor cuplului dictatorial covorul de sub picioare? Programarea mitingului din 21 decembrie care a echivalat cu împingerea Ceaușeștilor pe toboganul istoriei? Tot o componentă poate fi și mitingul avortat din 22 decembrie dimineața, prin complicitatea redacției de politică internă a TVR, recte a lui Brateș? Desigur că afirmația generalului sovietic e esențială, dar ea e evazivă în privința precizărilor. I-a fost destinat rolul de succesor domnului Ion BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Iliescu? Desigur. În imaginarul colectiv, inclusiv, recunosc, în convingerea autorului acestor rânduri, el era destinat să interpreteze un astfel de rol. Adică de despot luminat, un Gorbaciov dâmbovițan. Nu cred că de va fi ajuns discuția lui Brucan cu Gorbaciov la nominalizarea următorului lider comunist de la București cei doi să fi rostit alt nume decât cel al lui Iliescu. De altfel și Ceaușescu a rostit același nume, atunci când i-a nominalizat pe incomozii care trebuiau de urgență evacuați în provincie, atunci când inamicul public număru unu – al lui Ceaușescu – Gorbaciov, urma să descindă la București. Paradoxul e că „Europa liberă” care ni l-a instalat pe Iliescu în orizontul nostru de așteptare avea să fie cel mai virulent adversar al lui din media audio după ce acesta luase locul lui Ceaușescu. Însă, după doi ani, când Iliescu primea verde de la Washington, tot pe aceleași lungimi de unde, pentru un nou mandat, avea să vină și iertarea de păcatele sale comuniste. Care a fost prețul, cum a fost parcurs drumul lui la Canossa, e o altă taină despre care, ciudat, nimeni nu face vreo vorbire. Că Iliescu e discret, nu ne miră, pentru că asta îi e firea, dar de ce tac și domnii Măgureanu, Constantinescu sau Băsescu ne e mai greu să pricepem. Dar nu din cale afară de greu dacă am rememora agendele călătoriilor în SUA ale lui Iliescu și, apoi, dacă Măgureanu ne-ar indica scopurile și informațiile secrete cu care s-a deplasat la marele frate din Vest în timpul mandatului său la SRI. Desigur că problema dovezilor este importantă, dar puținătatea lor poate fi suplinită prin regula epilogului, altfel spus qui prodest. Mai ales că Revoluția se juca la scenă deschisă, chiar pe ecranul Televiziunii române. Unul dintre actorii cei mai importanți avea să fie generalul Stănculescu. Cel care se ocupase de comerțul cu arme al României, a jucat la două capete. A evitat o posibilă baie de sânge a mulțimilor revoltate, dar i-a luat, totodată, în custodie pe Ceaușești, protejându-i de o iminentă linșare. Acest joc la două capete a obligat conspiratorii să-și lepede măștile. Îi știm încă de atunci, din primele ceasuri ale Revoluției în direct. Într-un moment de sinceritate la care-l obliga angajamentul de fidelitate față de Mecca roșie, domnul Iliescu l-a acuzat pe predecesorul său că a „întinat idealurile comuniste” și, deci, prin consecință succesorală, el va rămâne un comunist… fundamentalist. (Ceea ce a reconfirmat în scrierile sale recente, că moartea capitalismului e iminentă, chiar dacă bariera biologică îi va refuza să-i fie gropar!) Da, nu partidele istorice, care au fost jertfite la temelia comunizării României, au preluat puterea – altfel ar fi fost destinul nostru – ci comuniștii marginalizați de Ceaușescu, foști staliniști, în majoritate, fideli Moscovei, sprijiniți de armata în fruntea căreia fusese repede adus agentul sovietic, generalul Militaru. Faptul că Securitatea nu și-a îndeplinit rolul de poliție politică în timpul evenimentelor din decembrie de la Bu189

POLITICA

curești, ci s-a mărginit să fie observatoarea lor, și, totuși, a fost vituperată public prin sloganuri care cereau moarte securiștilor, are și el relevanță în chestiunea pe care o abordăm. Se știe cât de fidelă lui Ceaușescu îi era Securitatea mai ales în chestiunea relativei autonomii față de URSS; nu doar serviciul special de contrainformații creat pentru a supraveghea activitățile sovietice în România, dar întregul aparat al Securității, n-avea altă ocupație în anul de grație 1989 decât urmărirea și informarea bătăliei în marș susținută de Gorbaciov pentru schimbarea satrapilor comuniști din „țările frățești”. Că ea, Securitatea, n-a participat imediat la împărțirea puterii, și a fost pusă până după Mineriada din iunie sub obroc, era o măsură de prevedere pentru ca agenții Moscovei din România să aibă acces nestingheriți la putere, dar și ca dosarele lor secrete de la Securitate să fie accesate. „Cazul

190

Trosca” e o dovadă de cât de sângeroasă a fost răzbunarea agenturii moscovite de la București, iar dosarul de Securitate făcut public de către Brucan în acele zile ne dă doar o vagă indicație despre ingerințele practicate în arhivele Securității în cei zece ani cât aveau să treacă până la accesul și acela cu țârâita și nici până azi integral al publicului interesat! Singura mișcare pe care ea, Securitatea, a făcuto și care rămâne încă misterioasă, ca să nu spunem comandată de responsabilii lichidării lui Ceaușescu, e ridicarea pastorului nu prin surprindere, ci ca în ziua de azi cu tot alaiul cuvenit! Să-și fi deschis Securitatea, prin șefii ei, cărare spre Occident din timpul lui Ceaușescu încă în putere? Greu de crezut. (va urma) (Din ciclul REVOLUȚIA ȘI PERSONAJELE SALE realizate la TVR în toamna 1997. primăvara 1998)

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

VIS PLASTICA

Petru–Ilie Birău

NEGRUL NEGRULUI ÎN SIMBOLISTICA MOMÂRLĂNEASCĂ .

În volumul de corespondențe traduse și antologate de Constanța Tănăsescu, publicat sub titlul Vincent van Gogh Dragă Teo , printre ultimele scrisori trimise de Vincent van Gogh din Auvers-sur-Oise fratelui său Teo la Paris, cea din 23 iulie 1890 evocă pregnant dramatismul existențial cu care se confrunta genialul artist în urma neajunsurilor materiale, neîmplinirilor sufletești și a bolii psihice care se adâncea iremediabil:, Întorcându-mă aici, m-am pus iarăși pe lucru- acolo pensula căzându-mi aproape din mânădar, știind bine ce vreau, am pictat de atunci trei pânze mari. Sunt niște imense lanuri de grâu sub ceruri întunecate și nu m-am sfiit încercând să exprim tristețea, singurătatea fără margini.” Lucrarea cunoscută sub titlul Lan de grâu cu corbi, aflată astăzi la Rijkmuseum Van Gogh din Amsterdam este una dintre aceste pânze despre care scrie van Gogh în scrisoare și a fost pictată cu doar câteva zile înainte ca artistul să se împuște în piept pe 27 iulie 1890. Semnul conștientizării imanenței pericolului este evidențiat prin mulțimea corbilor negri ce se rotesc agitați peste unduirea lanurilor de grâu auriu. Pictorul i-a lucrat în tușe de negru, groase, frânte, ca niște vârfuri de săgeți amenințătoare zburând pe un cer plumburiu, violet, premergător al unei furtuni violente. Fără a cunoaște alte detalii, un psiholog avizat care ar fi văzut această pictură, ar fi intuit în prezența corbilor presimțirea unei catastrofe. La începutul anului școlar 2008-2009, în primul curs de pictură pe care l-am desfășurat la Clubul copiilor Petrila, unde eram profesor la catedra de pictură-desen, le-am dat copiilor ca temă realizarea unei lucrări cu titlul ,,Familia mea”. Prin aceasta doream să-i cunosc și le-am cerut să înfățișeze casa și familia lor așa cum o văd ei. Majoritatea copiilor s-au străduit să reprezinte o casă cât mai frumoasă și personaje cu zâmbete largi, exprimând bucuria și fericirea pe care le resimțeau ei în mijlocul familiei. Erau însă și unele desene mai ambigue, mai ezitante, în care nu folosiseră doar culori calde, luminoase, ci apăreau părți sumbre, culori întunecate, sau elemente nespecifice. Dintre acestea, unul mi-a atras atenția în mod deosebit. Un copil nu încercase deloc să ,,înfrumusețeze” casa așa cum făcuseră ceilalți, ci o reprezentase întro culoare sumbră (roșu, peste care dăduse cu negru), BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

desenase apoi în partea de jos a lucrării un copac desfrunzit, jumătate roșu, jumătate negru, două drumuri care merg împreună până aproape de casă, apoi devin negre și se despart, unul o ia spre casă, celălalt în altă parte, culoarea fundalului era un albastru rece, doar undeva sus un soare portocaliu, care deși fusese desenat mare, părea totuși atât de departe, dar mai presus de acestea, copilul desenase niște păsări mari, negre, care zburau în jurul casei. Din acel desen intuiam că în viața acestui copil cu numele Vlad era multă neliniște și zbucium sufletesc (drumuri despărțite, casă întunecată, păsări negre). Am început să-l observ la următoarele cursuri, la care participa cu regularitate și avea o prezență bună, însă după aproximativ o lună de zile de la începerea cursurilor aveam reperele necesare pentru a constata că atitudinea lui Vlăduț se schimbase. Pierduse mult din capacitatea de muncă, îi scăzuse interesul pentru desen, deși temele se diversificaseră și pentru ceilalți copii erau tot mai atractive și se atașase tot mai mult de mine. Am început să-l întreb mai mult despre familia lui. Mi-a spus că pe sora lui nu o interesează desenul. Despre mama lui mi-a povestit că nu mai lucrează, iar tatăl său a plecat și nu mai vine acasă. Atunci am înțeles toate semnificațiile desenului realizat de Vlăduț la începutul anului școlar și drumurile care deveniseră negre, unul îndepărtându-se de casă spre nicăieri și soarele acela mare care reprezenta tatăl pe care l-ar fi vrut aproape și păsările negre ce dădeau târcoale casei ca să-i răpească fericirea și el copil reprezentat ca un pom, jumătate vesel și jumătate uscat de întristare și totuși zâmbitor. Divorțul părinților s-a pronunțat la începutul anului următor, cu acordul ambelor părți. Aceasta este povestea tristă a unui copil afectat de despărțirea părinților, al cărui impact îl va resimți poate pe tot parcursul vieții, chiar dacă ajutat de mama sa și de cadrele didactice, Vlăduț a trecut cu bine peste aceste momente și ne-am reîntâlnit la liceu, a rămas totuși marcat de lipsa dragostei părintești. Atât van Gogh, care cu sensibilitatea artistului intuia drama ce avea să se abată asupra vieții lui, cât și Vlăduț cu sensibilitatea copilului presimțind tulburarea și distrugerea unei copilării fericite, au reprezentat proximitatea pericolului prin păsările negre plutind 191

VIS PLASTICA

amenințător peste liniștea sufletului. Aceasta este o reprezentare arhetipală a înfățișării răului prin negru, însă avem și o altfel de abordare, aceea a înțelegerii simbiozei dintre bine și rău, a conștientizării succesiunii viață-moarte, magistral zugrăvite în alb și negru pe costumele populare ale momârlanilor din Valea Jiului. Respectarea grilei de alb și negru de-a lungul secolelor face parte din caracterul endemic al costumului popular românesc de pe întinderea arcului carpatic și se datorează mai multor factori. Unul dintre acești factori este spiritul de conservare al țăranilor de aici. Am întâlnit la majoritatea sătenilor din Cimpa teama de a nu strica ordinea lăsată de strămoși în cele mai multe lucruri, de la hotarele terenurilor moștenite, la casele vechi care nu sunt demolate, ci lăsate să se dărâme singure și până la hainele tradiționale cusute în aceeași manieră și cu aceleași culori, de generații. Despre această frică a țăranilor de a nu deregla un echilibru stabilit de veacuri în mentalul arhaic, echivalent cu echilibrul universului, vorbește Mircea Eliade: ,,Distrugerea unei ordini stabilite, abolirea unei imagini arhetipale echivala cu o regresiune în haos, în preformal, în starea nondiferențiată care a premers cosmogoniei.” Acest considerent nu ar sta însă în picioare fără o rezonanță spirituală. Nimeni nu crede în ceva fără a simți că sufletul său are o afinitate cu acel ceva. În trecut era obiceiul, în satele momârlanilor și nu numai, ca fiecare fată aflată la vârsta pubertății (1415 ani) să-și coase singură primul rând de straie populare cu care să iasă la evenimentele din sat, să fie văzută de feciori. Am căutat să aflu cât de greu este pentru o adolescentă să lucreze un costum popular doar cu alb și negru, să-și reprime dorința exprimării prin culoare specifică vârstei și am aplicat în anul 2014 testul Luscher la un număr de 80 de elevi de la Colegiul Tehnic ,,Constantin Brâncuși” Petrila, cu vârste cuprinse între 12 și 17 ani, și am constatat cât de instabile sunt preferințele cromatice la această vârstă. Conform rezultatelor 63 % dintre subiecți și-au schimbat ordinea preferințelor pentru anumite culori după numai o săptămână sau două. Prin aplicarea acestui test mi s-a confirmat încă odată faptul că înclinația spre schimbarea opțiunilor și nu fixarea unor preferințe, este caracteristică vârstei pubertății la care toate procesele cognitive și funcțiile psihomotorii sunt într-o etapă a transformărilor, așa cum ne spun psihologii referitor la psihologia vârstelor. Testul relevă, așa cum remarca Goethe, că omul, mai ales în artă, este atras de culoare: ,,Într-adevăr, oamenii au năzuit totdeauna, în mod instinctiv, în artă, spre culoare.” De asemenea am putut observa că albul și negrul se află între culorile preferate abia pentru 8% dintre elevii chestionați, iar schimbarea preferințelor se manifestă mai accentuat la vârstele mai mari (14-16 ani). 192

Tânăra momârlancă, atunci când își coase costumul popular doar în alb și negru, își inhibă tentațiile cromatice determinate de sex, vârstă, temperament, pentru a se plia pe o matrice arhetipală, și asta nu pentru că n-ar avea opțiuni, ci pentru că simte intuitiv valoarea acelei matrice. Dar cel mai important lucru în acest fenomen este faptul că fata reușește să-și reprime libertatea, sentimentul specific și referențial pentru om. Am putea considera la prima vedere, că este vorba de o reprimare, dar dincolo de aceste aparențe avem aici o recunoaștere, o identificare cu un prototip spiritual, cu o cultură căreia și astfel i se confirmă autenticitatea. Prin conștientizarea valorii unei matrice arhetipale și păstrarea cu strictețe a canoanelor sale specifice avem de-a face cu asumarea unui concept, ceea ce constituie încă un argument în favoarea autenticității creației tradiționale românești, de o valoare artistică incontestabilă. Despre valențele albului și negrului, considerate până la o vreme non-culori, s-au exprimat cu profesionalism mulți cercetători din domeniul cromatologiei sau teoreticieni ai artelor și voi face referire la aprecierile câtorva dintre ei începând cu Goethe care asocia albul și negrul în principal cu lumina și întunericul: ,,Retina se comportă față de obiectele întunecate și luminoase luate în parte, așa cum se comportă, în genere, față de lumină și întuneric. Dacă lumina și întunericul îi dau, în general stări diferite, imaginile negre și albe, care cad concomitent în ochi, vor provoca, unele lângă altele, stările produse succesiv de lumină și întuneric.” Conform acestei sinteze, dacă o culoare ,,caută”, sau ,,cere” exact pe cea opusă ei, între ele putând să cuprindă întregul ciclu cromatic, atunci bineînțeles că pentru alb, culoarea cerută va fi negrul. Astfel albul și negrul au fost situate la începutul, respectiv încheierea ciclului cromatic, fapt evidențiat și în schemele ulterioare concepute de cercetători, una dintre cele mai cunoscute fiind cea realizată de Kandinsky. Prin raportare la un plan spiritual, albul și negrul devin începutul și sfârșitul, alfa și omega, lumina și întunericul. Însumarea tuturor celorlalte culori din spectrul luminii în alb și negarea lor prin negru reprezintă viața și moartea culorilor. Legat de simbolismul culorilor există o mare diversitate a semnificațiilor, determinată de tradiții, cultură, situarea geografică, religii, evenimente istorice, etc., dar voi menționa aici câteva noțiuni din semantismul celor două culori bipolare, albul și negrul, recunoscute în cultura europeană: ,,- Albul- lumina, puritatea, virtutea, pacea, prietenia și sinceritatea. - Negrul- întunericul, neantul, răul, moartea, doliul, regretul și durerea, gravitatea, tristețea, durerea, ostilitatea, solemnitatea.” Spre deosebire de alte culturi în cea românească BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

VIS PLASTICA

veche se dobândea din copilărie înțelegerea faptului că există viață, dar și moarte în cea mai gravă accepție a ei și această concepție era înfățișată pe straie, în balade, în atitudine, ori în strigături, după cum consemnează Constantin Noica: ,,Noi nici nu stăpânim lumea și nici n-o schimbăm. Dumnezeu o face, sau se face ea însăși. Stăpânirea științifică a naturii, în sensul apusean, e o ciudățenie și un act de trufie. De unde simțământul acesta de proprietate? ,,Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici așa.” Cine poate mai mult să încerce. Românul nici nu-și mai pierde vremea să încerce.” Negrul este culoarea care apare în creațiile țăranului român din tinerețe și până la finalul vieții, este deprins cu ea, conștientizându-l mereu asupra efemerității existenței. Asumarea vieții și a morții este un vector esențial care a determinat istoria acestor meleaguri încă din vremea dacilor, de aici curajul și puterea de sacrificiu, dar și supraviețuirea în vremurile cele mai grele și perpetuarea unei matrice cosmogonice esențiale. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Bernea, Horia, 70 de ani, 70 de pagini: texte și desene încă neprivite, album, București, Muzeul Țăranului Român, Editura Martor, 2008; Bernea, Ernest, Dialectica spiritului modern, ediție îngrijită de Rodica Pandele, București, Editura Vremea, 2007; Blaga, Lucian, Trilogia culturii, București, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944;

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Blaga, Lucian, Filozofia stilului, Ediție anastatică, Târgu-Mureș, Editura Ardealul, 2011; Bocsa Eva, Psihologia educației. Note de curs pentru D.P.P.D., ediția a II-a, Petroșani, Editura Focus, 2006; Dunăre, Nicolae, coordonator, Arta populară din Valea Jiului, [București], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963; Dunăre, Nicolae, Ornamentica tradițională comparată, București, Editura Meridiane, 1979; Eliade, Mircea, Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, traducere de Alexandra Beldescu, București, Editura Humanitas, 1994; Goethe, J. W., Contribuții la teoria culorilor, în românește de Val Panaitescu, Iași, Editura Princeps, 1995, versiune realizată după GOETHES WERKE, BAND XIII- ZUR FARBENLEHRE. DIDAKTISCHER TEIL, verlag C. H. BECK. Munchen, 1975; Kandinsky, Wassily, Spiritualul în artă, traducere și prefață de Amelia Pavel, București, Editura Meridiane, 1994; Marian, Simion Florea, Pamfile, Tudor, Lupescu, Mihai, Cromatica poporului român, București, Editura Saeculum, 2002; Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, București, Editura Humanitas, 2012; Vincent van Gogh, Dragă Teo. Scrisori către fratele său. Selecție, traducere și note de Constanța Tănăsescu, București, Editura Art, 2008

193

NIHIL SINE DEO

Dan ANGHELESCU

CRUCEA – „UN CENTRU AL LUMII ȘI AL ISTORIEI” Eseul Crucea de Vintilă Horia „ O, Doamne, nu Te-am căutat atât /.../ Spre a fi înțeles, cât pentru a înțelege...” Sfântul Francisc din Assisi

Un fapt editorial de excepție s-a petrecut în primele luni ale anului 2017.Sub îngrijirea Silviei Colfescu, editura Vremea adăuga la valoroasa serie de autor dedicată lui Vintilă Horia un text inedit, un amplu și erudit eseu, intitulat Crucea. În agitata – și nu tocmai primitoarea – noastră actualitate, bibliografia unicului român câștigător al premiului Goncourt se îmbogățește cu încă o valoroasă scriere inedită. Cel ce descoperise în arhivele horiene de la Collado Villalba (Spania) dactilograma eseului, Cristian Bădiliță, atenționa asupra acestei apariții, oferind și informații importante. Astfel aflăm că textul fusese solicitat de Michel Random pentru o colecție specială (Les symboles), coordonată de acesta la editura Le Félindin Paris. Însă, prin ruptura intervenită între el și editură, publicarea a fost abandonată, dactilograma rătăcindu-se în arhive.

Lapidare, considerațiile lui Cristian Bădiliță subliniază caracterul personal, horian al eseului ce se situează dincolo de orice influență culturală și teologică. „Vintilă Horia, scrie comentatorul, abordează simbolismul Crucii frontal, într-un demers deopotrivă polemic (împotriva moliciunii, a dezintegrării spiritualității occidentale) și apologetic (Crucea este un simbol viu, care poate resuscita virtuțile noastre spirituale)”. 194

Este amintită ambianța guénoniană în care a fost redactat acest text și, din mărturiile pe care Cristian Bădiliță le-a obținut de la Theodor Cazaban, Paul Barbăneagră, Basarab Nicolescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca „reiese faptul că autorul capodoperei Dumnezeu s-a născut în exil devenise, cu timpul, tot mai apropiat de paradigma de gândire și interpretare a lui Guénon, frecventând, între altele, și cercul de ezoteriști din apartamentul lui Paul Barbăneagră de la Paris. Nu întâmplător, mai spune descoperitorul textului, ultimul său Jurnal se intitulează Jurnal de sfârșit de ciclu, aluzie clară la ultima vârstă, kali-yuga, a decadenței, din Breviarul guénonian. În al treilea rând, Crucea are o valență testamentară.”

Întristătoarea postumitate a lui Vintilă Horia (aceea în care foști adulatori din tată-n fiu ai regimului ceaușist încearcă azi, din răsputeri, să îl eternizeze în exil și uitare) ne oferă acum una din marile cărți ale exilului românesc: Crucea. BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

NIHIL SINE DEO

Eseul pune în discuție problema unei umanități aflate sub semnul înnoptării tuturor sensurilor și care, astfel, nu se mai poate regăsi cu propria sa esență spirituală. Amprenta și ecoul rostirilor lui Oswald Spengler domină asupra vârstelor ei prin disolutivul Timp Faustic când s-ar părea că o nouă și devastatoare urnire a istoriei adeverește o tragica premoniție a unui vers scris de T.S. Eliot: „This is the way the world ends” (The Hollow Men). Vom înțelege astfel de ce, pentru exilatul scriitor român, simbolul Crucii, într-un asemenea timp, devine temă fundamentală prin „... latura istorică și eshatologică pe care acest simbol o ascunde și o revelează în dubla sa proiecție în spațiu și în timp. Căci există, accentuează Vintilă Horia, un sens orizontal și un sens vertical în metageografia crucii care indică în mod precis o posibilitate de completitudine înscrisă în însăși misterul creștin.” Din perspectiva atât de sinuoasă, în veacul XX, a cunoașterii, „contemplarea misterului crucii, tocmai în acest moment de confuzie și incertitudine pe care nici Biserica nu a știut să-l evite /.../ pare indispensabilă /.../ pentru că simbolismul crucii, în proiecția sa ultimă, se presupune că ne antrenează spre un soi de explozie universală a adevărului, ceea ce ar implica o nouă posibilitate de a înțelege ființa. Filosofia ar putea, astfel, depășind moștenirea raționalistă, să-și recupereze funcția presocratică, în vreme ce teologia s-ar reîntoarce la căutarea unică a obiectului său, redevenind, așa cum o afirma Heidegger o teologie a crucii.” (Crucea, pp. 9,10). Astfel, Vintilă Horia pune simbolul Crucii într-un de-necuprins în chingile raționalității, un veșnic departe și inexplicabil aproape. Centru al lumii și al istoriei, el are o indelebilă identitate cu puteri ce străbat profunzimea ființei dincolo de hotarele depărtării esențiale care despart de Dumnezeire. Cuvântul Centru (prezent și în titlul acelei cărți unicat, Călătorie la centrele pământului) păstrează proximitatea cu inefabilul din care survin esențele și temeiurile tainice ale lumii, amintind heideggerianul Das Wesen des Grundes. El scoate din ascundere rostul a tot și a toate cele câte există și, de asemenea, a celor câte nu există – sau nu există încă. Cunoașterea se situează astfel în completitudine gnoseologică, acel esențial care se opune și se refuză dizidențelor raționaliste. Renașterea și iluminismul – oferind temeiuri pentru toate mișcările revoluționare – au fost momentele care, exacerbând pozitivismul, pulverizau legăturile dintre religie și știință, îndepărtând cunoașterea de complexitatea poliformă a realității. Pentru Vintilă Horia, viitorul cunoașterii impune răsturnări copernicane, realizabile tocmai prin reunificarea acestor teritorii ale gândului, prefigurată și de alți gânditori. Oskar Gruenwald scrie în Journal of Interdisciplinary Studies (1993, The Rainbow Paradigm, p.1): „It is a vital complementarity between all the arts and sciences, knowledge and faith, science BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

and religion, as well as a deeply religious perception of man and his world”. Și faptele surprinzătoare survenite în științele veacului XX confirmă din plin o asemenea orientare. Odată cu Max Planck, Niels Bohr, Werner Heisenberg sau Wolfgang Pauli, fizica cuantică redescoperea religia în chiar interiorul său. Etologia readucea în gândire indestructibila unitate dintre subiect și obiect. Oameni de știință de mare prestigiu, asemenea unui Bernard Lovell, afirmă că nu se mai poate lansa o teorie despre Cosmos fără a-i consulta în prealabil pe teologi. „Știința, scria și Isidro Juan Palacios în revista spaniolă Punto y coma, deja nu mai este revoluționară, a devenit umilă, s-a pus în serviciul realității și respectă religia.” (v. și Albu, Anghelescu, Estetica lui Vintilă Horia, Aius, 2015, p. 302) Meritul cultural al lui Vintilă Horia – potrivit aceluiași Isidro Juan Palacios – este că oferă astăzi „o viziune armonioasă a realității, ca totalitate” (știința, religia, literatura și politica sunt părți ale unui ansamblu fără fisuri), departe însă de „intenția de a eșafoda un edificiu teoretic” (idem, pp. 300, 301) Prin Vintilă Horia cunoașterea se arată ca o stare de împlinire interioară, aceea unde Heidegger vede o intrare în posesie de sine (Vereingentlichung), situare sub orizonturi limpezitoare de sens, apropiere de ceea ce e apt să devină „cel mai demn de a fi supus interogării //das fragwürdigste Wort” (v. Despre eterna reîntoarcere a aceluiași, Humanitas, 2014, p. 46) Eseul Crucea se alătură altor două importante scrieri horiene: Călătorie la centrele pământului (1971) și Anchetă dincolo de vizibil (Encuesta detrás de lo visibile, 1975) configurându-se ca o componentă esențială și întregitoare într-un triptic consacrat cunoașterii. Astfel, în termenii lui Basarab Nicolescu, prinde contur ecuația unei gândiri unde fiecare termen oferă o deschidere către un alt nivel de realitate. Autorul eșafodează astfel ceea ce, în timpurile lui Wilhelm Dilthey, se constituia într-un construct spiritual (geistes Gebilde). Dar dacă, sub presiunea pozitivismului din ultima parte a veacului XIX, cel care, scriind despre Trăire și poezie (Das Erlebnis und die Dichtung), situa gândirea religioasă într-o ireconciliabilă opoziție cu filosofia, la Vintilă Horia sensurile sunt inversate. Misterul Crucii e parte integrantă a unei totalități unde strălucesc, deopotrivă egale întru cunoaștere, teologia, filosofiile, științele și literatura. Operând o asemenea reconciliere, gândirea lui holistică se alătura acelor gânditori care încearcă să întemeieze o nouă raționalitate. Așa se face că, potrivit lui, templul creștin este, înainte de toate, „...locul în care adevărul se manifestă și devine tangibil spiritului” (Crucea, p. 23) Astfel, cunoașterea dobândește completitudinea gnoseologică, acel Ceva esențial ce se opune dizidențelor raționaliste și disolutivei gândiri calculatoare (das rechnende Denken) denunțate de Nietzsche. 195

NIHIL SINE DEO

Nici romancierul, nici memorialistul nu pot accepta că lumea continuă să fie stăpânită de vechile viziuni despre ea însăși, că, în actualitatea veacului XX, nimeni nu denunță derapajele ce au provocat un cataclism al istoriei. După cum nimeni nu s-a opus orientărilor falacioase din sfera cunoașterii. Divizarea extremă spirit-materie (res cogitans // res extensa) operată de Cartesius a generat confuzie în evoluția cunoașterii. „A separa obiectul de subiect, eroare corectată de epistemologia cuantică, subliniază el, nu permite, după cum gândea Abellio, o emergență vizibilă a unei proporții ascunse.” (idem, p. 18) Prin aceasta, potențialul infinit al complementarității, unicul capabil să spulbere frontiera dintre vizibilul și invizibilului lumii, ar fi exclus. Pentru cunoaștere, ca și pentru credință, prezentul apare ca o vârstă guénoniană, moment de confuzie și incertitudine, pe care, spune Vintilă Horia, nici Biserica nu a știut să-l evite. De aceea contemplarea misterului crucii a devenit, în acest acum, „indispensabilă nu numai pentru un creștin, ci și pentru un credincios aparținând oricărei alte confesiuni.” În proiecția sa ultimă doar simbolismul crucii mai poate deschide o posibilitate de completitudine și ne mai poate antrena spre o „explozie universală a adevărului.” (ibid., p. 9) În tripticul horian amintit mai sus, eseul Crucea deschide un superiusal ideilor de complementaritate și completitudine, acelea în virtutea cărora cunoașterea oferă „une nouvelle possibilité d’envisager l’Être”. Configurându-se sub un orizont cu deschideri metapolitice, cunoașterea devine, în accepția lui, „un spațiu pe măsura Aceluia care avea să corecteze traiectoria omului /.../ purificându-l /.../ și adăugându-i o dimensiune de eternitate /.../ pe care omul o uitase sau nu o cunoscuse niciodată înainte de începutul erei creștine.” (p. 11) Întrezărim aici pasiunea

196

specifică a gânditorului pentru adevărurile pe care umanitatea le-a abandonat în uitare. Heidegger, pe care îl citează în numeroase ocazii, identificase acest tip de pasiune (Leidenschaft), considerând că ea aparține „...unei stăpâniri pe deplin întemeiate peste ceea ce ne întâmpină (begegnet) ca și peste felul în care noi răspundem acestei întâmpinări (dem Begegnenden entgegnen), subordonând-o unor țeluri mari și importante.” (Heidegger, Despre eterna ... pp. 38-39) În terminologia transdisciplinară a lui Basarab Nicolescu am spune că autorul eseului se numără printre puținii care, în sferele concentrice ale cunoașterii, întrezăresc acea misterioasă zonă de transparență, cu deschidere în sacralitate, a unui terț ascuns. Poetic locuiește omul pe-acest pământ, scria Hölderlin. Această rostire ar putea deveni semnul heraldic al scrisului horian. Dacă a locui poetic însemna – potrivit lui Heidegger – să te situezi în prezența zeilor și a esenței lucrurilor (v. Hölderlin și esența poeziei în Originea operei de artă, p. 241), atunci se poate spune că scriind Dumnezeu s-a născut în exil, tocmai într-o vreme când se încerca o golire a lumii de Dumnezeu (Gottlosigkeit), Vintilă Horia continua să creadă într-o eternitate situată dincolo de istorie. Este un sens eroic în tot ceea ce emană din scrierile lui. Dar „Ce te face eroic?” se întreba Nietzsche oferind și răspunsul: „să vii, în același timp, în întâmpinarea celei mai mari suferințe și a celei mai mari speranțe proprii.” (v. Știința voioasă, fragmentul 268). Eroic și tragic într-un timp al guénonianului kaliyuga, Vintilă Horia confirmă rostirea lui Heidegger conform căreia „tragicul e de aflat acolo unde domină spiritul, într-atât de mult încât tragedia supremă se petrece pe tărâmul cunoașterii și în sfera celui care cunoaște” și prin magistralul eseu consacrat simbolului Crucii.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

NIHIL SINE DEO

Dumitru VELEA

POEZIA – O IPOSTAZĂ SALVATOARE „Atunci când un poet vorbeşte cu simpatie despre un alt poet, ceea ce spune este de două ori mai adevărat.” Gaston Bachelard, Flacăra unei lumânări (Ed. Anastasia, Buc., 1994, p. 49) I. Sub clinele muntelui unde ferigile cresc anormal de mari există minereu de uraniu; nu poţi să sapi o groapă fără să faci alături un muşuroi de pământ, zicea poetul nostru; din clipa naşterii copilului, a ieşit din ou, sub talpa casei, şi puiul de şarpe, cu care se va lupta mai târziu pe viaţă şi moarte, spune balada Mistricean; sau, de pildă, dacă ţi se sparge un geam de la casă fără să fie atins de ceva, e semn că o rudă, să zicem din Canada, şia sfârşit viaţa. Sunt relaţii fundamentale: cauzale, corelative, cu derivata: compensative, analogice şi, în fine, acauzale, sincronistice, cum le-a zis Jung. Nu numai oamenii de ştiinţă se apleacă asupra lor, cercetându-le cu asupră de măsură, ci şi poeţii caută să le descifreze, să-şi întemeieze creaţiile pe aceste relaţii fundamentale, încă unii, cum este cazul lui Eminescu, pe toate le încearcă şi din toate se hrăneşte. Însă cei mai mulţi, pornind de la cei care privesc cu uimire şi mirare lumea, observându-i apropierile şi diferenţierile manifestării sale, şi până la marii ocultişti, care pun în oglindă „ceea ce este jos” cu „ceea ce este sus”, se folosesc de câmpul larg al corespondenţelor, iar ultimii, cu prisosinţă, de cel al analogiilor. Ele luminează aspecte misterioase şi armonioase ale lumii, pun în conjuncţie relevantă şi revelatorie, după situaţie, microcosmosul şi macrocosmosul, simplu spus, omul şi lumea, omul şi divinitatea, la bază aflându-se credinţa cu eterna sa floare, iubirea – adică de punere laolaltă a celor despărţite. Pe aceste relaţii de corespondenţă şi uneori analogice pare a se sprijini poezia Anei Podaru. Ele se regăsesc ca o puternică şi întinsă rădăcină în cultura populară, cu care de fapt rezonează, deseori compensativ, şi creaţia poetei. După „uitarea fiinţei”, cum a formulat un ultim mare filosof al secolului trecut, Heidegger, lumea modernă de azi şi-a accentuat criza fiinţei şi, mai mult, a ajuns în pragul şi situaţia uitării sufletului. Un semn al acesteia este şi retragerea culturii populare în spectacol şi muzeu. Uitarea sufletului, vădită şi din explozia psihologiilor şi psihiatriilor, s-a întins în mai toate compartimentele culturii şi la toate nivelurile vieţii sociale, vizibil şi pe cercurile vârstei omului. Sufletul s-a retras cât mai înlăuntrul omului, ca un bob de lumină care abia mai pâlpâie, sau ca o fărâmă de energie care abia se mai simte zbătându-se în interiorul lumii. Omul pare că s-a despărţit cât mai mult de sufletul său, pare BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

fiindcă de despărţit nu se poate, acesta preexistându-i prin Creator şi depăşindu-l prin sfera manifestărilor sale. Totuşi, ceea ce s-a spus în clipa dintâi a revelaţiei, „lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”, se aude, pentru cine are urechi de auzit, tot mai puternic în clipele acestea de după revelaţie – şi este o vorbă al cărei înţeles nu suferă pierdere şi amânare. Poeţii, în cea mai mare parte a lor, sunt seismografele acestei uitări a sufletului. „Ei nu o ştiu, dar o fac”, ca să cităm o vorbă socratică, ei nu o ştiu, dar o simt şi o spun. De aceea nu trebuie să înfioare pe nimeni, dacă această „spusă” se poate auzi şi găsi unde te aştepţi adesea cel mai puţin. Ana Podaru este o poetă a reamintirii sufletului, de unde şi rezonanţa uimitoare cu publicul, cu cei ce umblă cu capul plecat pe inimă.Ea a apărută în ultimul timp, din 2014, în peisajul nostru literar. Şi reprezintă un caz straniu şi, mai ales, prin viaţa-i pusă la încercare, dramatic. Poeţii se manifestă şi debutează încă din copilărie, de la vârste fragede, şi se întâmplă, la unii, chiar din adolescenţă, să încheie „socotelile” cu poezia, arzând etapele acesteia la un loc cu o singură sau două etape ale vieţii lor. Dovadă că poezia arde ceea ce trebuie ars, fără prea mult timp de chibzuinţă, şi luminează, deseori cu om cu tot, prin lume. II. La Ana Podaru toate sunt răsturnate, paradoxale: prea târziu pentru poezie şi prea grabnic pentru viaţă, prea apărute după mult timp de aşteptare şi prea devreme pentru încercările vieţii! Care să fie cauza şi cum se va desluşi acest aparent paradox? Ea debutează publicistic în 7 ianuarie 2014, în ziarul Naţiunea, cu un „grupaj liric dedicat aniversării zeului Eminescu”, semnificativ pentru tonalitatea preluată şi suferinţa subterană asumată (cum aduc sub ochi fie şi titlurile: O stea, Bătrânului din colţul străzii, Alerg pe cioburi, Fragilă, Pe urmele cailor), şi editorial, spre sfârşitul aceluiaşi an, în prima jumătate a lunii octombrie, cu volumul Firimituri de fericire (Ed. Inspirescu, Colecţia POEŢII SECOLULUI XXI, Baia Mare), în acelaşi timp făcând şi lansarea cărţii la Vulcan, unde locuia în urma căsătoriei. Cartea este bine primită de localnici şi de mass-media, rezonanţă ce va spori într-un mod ameţitor. La fel şi ritmul scrierii şi al apariţiilor. Este luna în care ea s-a născut, în ziua de 27 octombrie – dar în urmă cu patru decenii, în 1974, în localitatea Nicolae 197

NIHIL SINE DEO

Bălcescu din Judeţul Bacău. Ana Podaru vine în poezie sub semnul târziului şi totodată al prea grabnicului, după cum se va vedea la urcare spre izvorul poeziei sale, spre cauza genetică. Ea este la amiaza vârstei, puţin chiar trecut, loc de răscruce în viaţa unui om pe calea realizării procesului de individuaţie. Din acest loc de răscruce al vârstei, când începe interiorizarea, Ana Podaru trebuie, pe cale poeziei, să-şi recupereze vârstele anterioare (copilăria, adolescenţa, chiar o parte din maturitate) şi să ajungă în identitate cu ele. Poezia o solicită. Mai întâi trebuie spus că ea este fiica lui Alexandru Doboş şi a Magdei; a treia din cei patru copii (Iustina, Cristina și Alexandru); că-şi petrece vârsta copilăriei la sat, cu „mirosul câmpului şi joaca desculţă prin ploaie” care „îi sădesc în suflet”, cum spune, „imaginea frumosului, imaginea libertăţii”; că mama îi dăruieşte „comoara cea mai de preţ a sufletului” – bunătatea şi iubirea faţă de tot ce este creaţia lui Dumnezeu; că în adolescenţă, dascălii Liceului Vasile Alecsandri din Bacău, îi deschid sufletul către poeţii George Bacovia, Eminescu şi Adrian Păunescu – „Poeziile lui George Bacovia, mai spune, atârnă ca plumbul în adâncul fântânii inimii mele”; că la vârsta maturităţii se căsătoreşte cu Iulian şi vine la Vulcan în Valea Jiului (din căsătorie rezultând doi copii, Larisa şi Bogdan) şi, sub semnul iubirii faţă de om, urmează Şcoala sanitară Carol Davila din Petroşani, devenind asistent medical; că din 2014, se desparte de soţ şi se mută cu copiii în Marea Britanie, ajungând să lucreze la Spitalul din Crawley - Sussex Community NHS Trust, St. Augustinian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath și Woodlands Nursing Home-Burges Hill. În al doilea rând, la această vârstă a amiezei, Ana Podaru publică imediat după debut, în 2015, în ediţie bilingvă românăengleză, Fluturi în infern – Butterflies in Inferno (Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2015, p.224; prefaţă, Liliana Boianu Terziu; traducere Lucia Ştefanovici, Eva Halus şi Rudolf Neumaier), cu lansare la Wembley Library din Brent (Londra) – cu sprijinul Adinei Maglan și al lui Cristian Stâncanu președinte – My Romania Community, şi cu prezența cititorilor români și a autorităților locale britanice. Iar la începutul anului 2017, publică volumul 13 Octombrie rece. Icarii timpului (Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017, p. 226; prefaţă, Dumitru Velea, Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru, şi George Terziu, Cuvântul editorului: Ana Podaru – între căutări şi disoluţia reperelor), cu lansare în 17 martie la Biblioteca Județeană I. N. Roman, din Constanţa, cu sprijinul Asociației Astra Dobrogeană (președintă Daria Nicolae) şi al Muzeului Militar (director istoricul Costin Sârbu), cu participarea a peste 120 de cititori, de scriitori locali şi chiar de peste Prut (Diana Ciugureanu-Zlatan, președinta fondatoare a USELR), fiind prezente televiziunile locale și mass-media (autoarea participând la emisiunea Cultura pe Coordonate din cadrul TV Litoral, şi la alte evenimente ale unor asociaţii dobrogene). 198

Rezumând, trei ani, trei cărţi, 445 de poezii, plus altele pe diferite reţele virtuale! O ritmicitate uluitoare, o poezie la două zile şi ceva! La care să adăugăm rezonanţa publică într-o creştere greu de descris, parcă de progresie geometrică! Cum să explicăm această stare de entuziasm, ca să zicem cu o vorbă a vechilor greci, a poetei şi a rezonanţei publice? III. Ce spune poeta post festum? Ana Podaru vine de la Londra la Constanţa, la jumătatea lunii martie, la lansarea cărţii 13 Octombrie rece. Icarii timpului, întro stare critică a sănătăţii. La înapoiere, i se comunică diagnosticul şi este operată de cancer ovarian. Situaţie disperată, în care multor pacienţi li se „retrag” cuvintele, accentuându-li-se doar simţurile. Panica este paralizatoare. Pe nişte foi de hârtie răzleţe Marin Sorescu a reuşit să scrie în spital volumul Puntea (publicat ulterior de soţie). Ana Podaru continuă să scrie cu şi mai multă îndârşire, poezie şi proză, în câteva luni, aproape 200 de poezii din care a selectat cartea Cad îngeri din icoane, şi a început să scrie jurnalul luptei fără oprire cu necruţătorul inamic, romanul Punctul final. Reflexia sporeşte, luciditatea se întinde peste varii domenii, simţurile se ascut; încep să se vadă legăturile şi analogiile dintre lumina de sus şi ţărâna de jos, dintre divinitate şi om, dintre macrocosmos şi microcosmos, să se audă vuietul luptei din zonele cele mai adânci ale făpturii omeneşti. Ana Podaru înfiorată îl ascultă şi liniştită îşi ridică privirea spre rădăcina dramaticei întâmplări, a paradoxalei situaţii de prea târziu pentru poezie şi prea grabnic pentru viaţă. Astfel începe romanul: „Se spune că oameniiși presimt nenorocirile cu mult timp înainte să se întâmple. În urmă cu patru ani un îndemn interior mi-a deschis pofta de a scrie poezie. Nu eram absolventa niciunei facultăţi de litere, eram doar un om ce și-a eliberat sufletul ce striga captiv într-un trup. Am deschis porţile sufletului și izvorul s-a pornit năvălind ca sângele dintro rană deschisă, ca o eliberare. (...) S-a întrebat omul de rând și omul de cultură de ce predomină tema tristeţii în poeziile mele. Nu am știut să răspund atunci, știam doar că este sentimentul pe care-l pot descrie cel mai bine. Într-o bună zi am aflat că toate acestea erau semne prevestitoare, strigătul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav. (...) Am ajuns repede la departamentul A&E, urgenţe-reanimare, unde am fost întâmpinată de o colegă româncă, șefa secţiei. După două radiografii și o serie de investigaţii biologice îngrijorarea a început să apară pe feţele echipei medicale. Apă la plămăni, lichid de ascită, să fie pe înţelesul fiecărui muritor, adică apă în burtă. Am fost transferată cu pat cu tot în camera alăturată şi la computerul tomograf rezultatul s-a ivit – masă tumorală abdominală. (...) Am cerut externarea până la ședinţa MTD a cazului meu și în câteva zile eram în avionul spre Constanţa. Cititorii mă așteptau la evenimentul lansării volumului trei de poezie. Totul era pregătit, oamenii de bine, prieteni de suflet, oameni de cultură pregătiseră totul, trebuia doar BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

NIHIL SINE DEO

să fiu acolo. Cum puteam să lipsesc? Mă simţeam îngrozitor să-mi dezamăgesc cititorii. Am riscat și am plecat la eveniment fără acord medical de a zbura. Mi-am zis în gând, poezia merită orice sacrificiu, chiar și cel vital”. (s.n.). În capitolul al VIII-lea al romanului Punctul final Ana Podaru aduce noi precizări: „După ciclul 1 de chimioterapie m-am întrebat de ce poeziile mele au înrădăcinate în mesaj tema morții, a tristeții, a durerii. Mam întors la primele testamente literare, la sutele de poezii cu tema morții și am înțeles că toate aceste mesaje erau un strigăt interior, o avertizare, toate acestea venind de la Dumnezeu care-mi spunea mereu... Ești bolnavă, dacă nu vrei să vezi asta, o să mori”. În trei ani reuşeşte nu doar să scrie 3 carţi, ci să înveţe limba şi săşi stabilizeze condiţia profesională în Anglia, „în timp ce toată suflarea divină – continuă ea – se căznea să mă avertizeze că în mine creștea o tumoră imensă, că imunitatea-mi scăzuse drastic, că trupul meu era setat de propriul creier de a se dezintegra. Da, eu mi-am setat moartea plângând, suferind, epuizându-mă prin muncă și studiu. Creația lui Dumnezeu distrusă de mine. Mam hotărât să scriu despre asta imediat ce am aflat despre boală, am plâns, ba nu, am urlat ca un animal (...) Apoi m-am eliberat și de atunci nu am mai plâns că am cancer. Am înțeles că trebuie să mă bucur de fiecare clipă dată de creator, că viața are sens, că trebuie să admir creația lui Lui, că am o misiune pe pământ, cea de-a scrie, considerând că sunt doar un mesager al cerului, un simplu muritor” (s.n.). Deci, creaţia porneşte ca un „îndemn interior”, ca o „presimţire”, ca o „eliberare”, este „strigătul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav”. Nu este doar expresia platoniană că sufletul este prins într-o temniţă a sensibilului, din care trebuie să iasă cât mai degrabă, nici cea creştină că este un vas în care s-a pus lumină, ce trebuie să se elibereze mântuitor la ceas stabilit, ci acestora li se adaugă faptul că sufletul locuieşte „într-un trup bolnav”, pentru a cărui îmbolnăvire ea se simte vinovată. Desfacem mai mult, omul, lumea sunt în faza îmbolnăvirii şi, spre deosebire de poetă, prea puţin se simt vinovaţi de aceasta. Unei vinovăţii iniţiale i se adaugă o alta secundă. Şi poeta o conştientizează, creştineşte. O sesizează întinsă peste tot. Poeziile sale o relevă: de la cele în care sunt evocate lumea copilăriei, a naturii de la firul de iarbă la nevinovatele animale sau păsări, până la chemările şi rugile faţă de mamă şi mai ales faţă de Maica Domnului. Toate acestea şi altele, ale vinovăţiei secunde, sunt conţinuturi ale sufletului ce trebuie reucuperate, reamintite contra uitării răvăşitoare venite din partea răului. Se ştie că acesta năvăleşte peste om şi lume din afară, pe poarta deschisă de mâna omului. Societatea modernă a ajuns captiva lui. Poeta îşi dă seama că temele poetice despre tristeţe şi moarte, despre durere şi suferinţă erau o avertizare, mesajele unui strigăt interior contra răului şi morţii. Nu a morţii venite la ceas hotărât, ci a celei venite odată cu răul, pe neaşteptate, a morţii intempestive. „Eu BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

mi-am setat moartea”, constată cu luciditate Ana Podaru, la nivel subiectiv dar generalizant, şi ea trebuie să lupte să o învingă, prin hotărârea de a scrie despre asta. Salvarea, cu simple şi sfinte vorbe spus: cu scriere despre moarte pre moarte călcând. Ea are credinţa că orice om are o misiune pe pământ pe care trebuie să o îndeplinească pentru a se salva pe sine şi pe ceilalţi, pentru a se mântui. „...adevărat, noi am declarat război acestei perfide boli numită cancer – scrie ea pe fb. în 30 august –...noi toţi vom aduce-n ajutorul cititorului armele cu care să lupte în caz de nevoie, Dumnezeu ne-a adunat într-o echipă fantastică din care eu pot culege informaţii şi pot trăi pe pielea mea tortura acestei boli, descriindule ca învăţăminte şi exemple”. În aceasta consistă funcţia poeziei sale şi din aceasta derivă întâmpinarea cu entuziasm a poeziilor sale, din partea celorlalţi. Misiunea ei este „cea de-a scrie”. Nu este mult şi nici puţin, este o sarcină mântuitor omenească. În credinţa ei, ea se consideră „doar un mesager al cerului” şi în acelaşi timp „un simplu muritor” – cuvinte ce trebuie luate cu umilitate, cuvinte încărcate de suferinţă şi sfâşiere tragică, de contradicţie între cele două lumi şi, în acelaşi timp, de depăşire şi ridicare laolaltă a acestora. IV. După diagnoză ea realizează că boala, „cancerul a venit odată cu poezia, poezia ca un strigăt lăuntric”. Mai departe îmi spune că „este totuşi extraordinar ce s-a întâmplat cu mine, în aceşti 3 ani am realizat cât alţii în zece, iar succesul a fost uriaş la toate lansările”. Spunându-i despre balada Mistricean (în volumul Toma Alimoş, BPT, Buc., 1967), unde odată cu naşterea copilului iese din ou, sub pragul casei, şi puiul de şarpe, şi cresc unul şi altul, şi apoi are loc lupta, îmi răspunde „da, lupta a început”. În baladă cresc unul şi altul până la numărul zece, al reluării şi indefinităţii, după care şarpele iese de sub talpa casei şi se duce „În buricul pământului/ În inima câmpului./ El aici se-ncolăcea/ Pe Mistricean aştepta,/ Ca să-i mănânce carnea,/ Să-i scurteze viaţa/ Ca-l lui era dăruit/ De când era copil mic.” Casa era locuinţa vieţii şi centrul spiritual, omfalos, pe care şarpele îl uzurpă şi instituie un centru revoltat. De unde, voinicul trebuie să lupte cu acesta. Este semnificativ că Mistricean ia calul, armele tatălui său în această luptă, că prin ceaţa şi noapte întinsă se petrece iluminarea interioară: identificarea „procletului”, a răului cumplit: „Văzu două scântei de foc/ Alei nu sunt scântei de foc/ Ci sunt ochii şarpelui,/ Şarpelui, procletului!” Se petrece lupta dramatică, pe viaţă şi moarte, în care şarpele ajunge să-l înghită: „Îl îmbucă jumătate,/ Jumătate nu mai poate,/ De curele încrucişate,/ De pistoale ferecate,/ De săbioare atârnate,/ De cuţite ascuţite/ Şarpele nu poate să-l înghită/ Şi din nou el că-l trăgea/ Şi-ncepu a mi-l sugea...” În fine, un voinic chemat în ajutor, despică gura şarpelui şi-l scoate pe Mistricean: „Fuga la cal cu el da/ Şi mi-l arunca pe şea/ Şi mil lega cu o curea/ Ca să nu dea de belea.” Pe căi piezişe Mistricean ajunge la o târlă unde este scăldat în lapte, 199

NIHIL SINE DEO

pentru scoate din el veninul şarpelui, aşa cum şi la naştere, moaşa tot în lapte l-a scăldat. Pentru fiecare etapă a desfăşurării baladei, a dramaticei lupte se pot aduce câte o serie de poezii din creaţia Anei Podaru, reliefând o aceeaşi luptă cu boala perfidă şi vicleană precum şarpele uzurpator al centrului vital. De fapt, ele se ordonează, mai întâi, în trei etape proprii fiecărui volum publicat: Firimituri de fericire (2014), Fluturi în infern – Butterflies in Inferno (2015) şi 13 Octombrie rece. Icarii timpului (2017). Prima etapă este cea în care prezenţa răului nu se simte de poetă în ipostaza copilei, a copilăriei, el creşte de la naştere odată cu ea până la acel „zece” peste care „nu se trece”, ci doar relua indefinit. Sunt în această fază poezii privind ursirea, creşterea în comuniune cu natura, formarea lentă a părţii spirituale, toate în expresie directă, încărcate de darurile credinţei, ale bunătăţii, speranţei şi iubirii – sunt firimituri de fericire. În etapa a doua, a adolescenţei şi grabnicei maturităţi, lumea exterioară se interiorizează, începe să se presimtă prezenţa răului, prezenţă exterioară, dar răvăşitoare pentru lume, aici bucuria se împleteşte cu suferinţa şi poeta o percepe ca într-o viziune, unde analogiile sunt la sine acasă, unde cele mai plăpânde şi efemere făpturi, fluturii, se zbat şi sfârşesc în infern. În etapa a treia, unde se leagă celelalte două, se conştientizează prezenţa devastatoare a răului în lume, cu manifestările sale începând de la pierderea părinţilor la îndurările comunităţii şi ţării, ale omului alunecat, în confruntarea cu moartea, şi se vădeşte, pe temeiul bunătăţii din prima şi al speranţei şi iubirii din a doua, o atitudine de milă şi compasiune, de participare consolatoare. Pare să fie, păstrând analogia cu balada Mistricean, luptele eroului cu şarpele, mai exact, a chemării voinicului în ajutor, care să-l scoată din gura şarpelui. În etapa a patra se interiorizează cele parcurse şi se petrece identitatea. Poeta se luptă cu răul pe viaţă şi moarte. Cele trei faze sunt aduse în prezent, în faza amiezei vârstei, a lucidităţii maxime, şi, încă mai mult, este adusă în disperare şi faza de amurg, a limitei vieţii, când conştiinţa se eliberează şi se ia în stăpânire cu toate acestea la un loc. Este faza dramatică a reflexiei, în care în poezie pot să apară viziuni şi vorbiri testamentare – când cad îngeri din icoane, cum zice poeta, în încercarea de salvare a omului. V. Să le reluăm oarecum analitic, pe rând: a) Cartea Firimituri de fericire este o explozie fericită a naşterii poeziei şi, fireşte, a poetei Ana Podaru, este cartea recuperării copilăriei şi a apariţiei tulburătoarei adolescenţe. Istantaneu, din amiaza vârstei, de unde nimic nu prevestea, se deschid porţile poeziei şi ca întro Liturghie, în partea „celor chemaţi”, adică a vieţuirii lui Iisus în lume, apare în strălucirea ei Sfânta Masă, prestolul din altar, când preotul şi diaconul iau Evanghelia şi ies pe uşa de la miază noapte şi vin în mijlocul mulţimii, ca şi cum Mântuitorul ar fi ieşit în lucrarea sa în lume, după care este dusă pe uşile împărăteşti la loc 200

pe prestol. Acest traseu simbolic, al venirii cărţii în lume de pe Masa Sfântă odată cu Mântuitorul, să fie şi al apariţiei poeziei?

Creaţia ulterioară a Anei Podaru, cu determinările ei, o susţine. Păstrând analogia, mulţimea vede scăldată în lumină Sfânta Masă din altar, copilăria cu candoarea şi nevinovăţia ei, care se păstrează ca un altar al vieţii omului. Poeta a ajuns la vârsta maturităţii, dar poezia care explodează vine mai dinapoi, este tocmai recuperarea acestui altar al omului. Se ia Evanghelia şi se vine cu ea în mulţime, cartea cu sfinţenia din ceasul copilăriei vine în mulţimea care este încercată, în trecere prin ceasul vinovăţiei. Prea târziu şi prea grabnic ceas! – este pentru om. Amurg timpuriu – e şi titlul unui poem. Cartea sfântă este dusă înapoi, credinţa şi poezia se prezervă. Ana Podaru vede cu un ochi matur, dar cu transparenţele pline de candoare, spaţiile şi timpurile copilăriei, ba chiar ale adolescenţei incipiente, când tot ce apare reprezintă frumuseţea, când tot ceea ce ne împrejmuie ne pare mişcându-se în ceasul iubirii. Şi totuşi, ochiul matur, al reflecţiei, sau intuiţia poetei, cu determinări mai adânci, vede mai totul marcat de limitări, de precarităţi, de semne ale morţii. De la cele personale şi subiective la cele încărcate şi de obiectivitate, ale familiei, ale iubirii şi comunităţii, ale naturii şi patriei. De peste tot se degajă bucuria cuprinderii cu candoare a celor din jur, cu bunătate a relaţiilor fireşti, de zi cu zi, ale sale şi, în sens mai larg, ale omului, şi, în acelaşi timp, se surprinde o durere ce pare inexplicabilă. Versurile sale curg melodios, în cadenţe „clasice”, unduitoare prin elementele creaţiei, uneori de doinire ca de pe un colnic, BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

NIHIL SINE DEO

ca de pe o vale cu un râu molcom, dar, fără să-ţi dai seama, de sub bucuria rostirii se simte, izbucneşte o tristeţe răvăşitoare: câteva situaţii, durerea mamei fără copil (Nu-s dureri mai mari pe lume, p. 74), topirea de dor a mamei rămasă singură şi a copilei plecate printre străini („S-a-ngălbenit muşcata-n glastră/ Uitându-se la chipul tău./.../ Şi când mă uit în cufăr vechi,/ Din poza ta răsar cuvinte,/ Un glas mă mângâie fierbinte/ Şi-o doină-mi cântâ-n ritm străvechi”, O mamă, ridurile tale, p. 78); absenţa unui leac sau vraci care să vindece durerea întinsă peste lume (Nu e pe lume leac să vindece durerea, p. 73); sfidarea bunătăţii de către oamenii răi, ai puterii, din care şi viermii, şi câinii „se feresc să muşte” (Oamenilor răi, p. 75); ori ridicat la nivelul sufletului, de care lumea actuală a uitat, se umple totul de durere („Sufletul negru aleargă stingher/ Prin miriştea lumii nespuse,/ Cu inima frântă, străpunsă de ger,/ Gândind la trecutul său dulce.// Aleargă, aleargă cu lacrimi în ochi/ Şi cerul e plin de durere,/ Imaginea morţii smulgând rădăcini/ În zori de lumină, nu piere”, Fără rădăcini, p. 37). Şi clipele erosului sunt marcate de durere, îngerii care se îndrăgostesc de o muritoare sfârşesc prin cădere, muritoarea alegând un demon. Note din Luceafărul şi din Zburătorul se regăsesc în poemul de deschidere, A căzut din cer un înger. Un poem se numeşte chiar Tristeţe. O lege a corelatelor: bucurie şi durere îi subîntinde creaţia. O lege ce se evidenţiază datorită acelui contrast consitutiv, prea târziu pentru poezie şi prea grabnic ceas al vieţii. Şi ca o consecinţă, se vede cum imperceptibil timpul îşi răstoarnă evenimentele, cu vorba Poetului, „s-a întors maşina lumii”, sau şi-le stânge într-un ghem de nedesfăcut. De peste tot se văd asemenea răsturnări, aducătoare de dureri. Care să fie cauza? Şi Ana Podaru le înregistrează: de pildă, o mamă trebuie să îşi îngroape pruncul: „Ce-a mai rămas din mama ce-şi legăna odorul,/ Ce-a mai rămas din chipu-i, care zâmbea odată,/ Pe faţa mamei numai riduri, căci a secat izvorul./ S-a-ntors pământul invers, de-i lumea blestemată? (Nu e pe lumea asta durere mai amară, p. 73, s.n.). Sau ca un semnal, ajungându-se până acolo când clepsidra se goleşte de timp: „Se sfâşie cerul în noapte,/ Cad îngeri, cu aripa frântă,/ În marea-nroşită de fapte/ Se vede-o nălucă cum cântă./.../ Se stinge lumina în lampă,/ Clepsidră golită de timp,// Iar lava ţâşneşte din trupul/ Cândva liniştit şi frumos/ Şi urlă un clopot ca lupul,/ Ţărână întoarsă pe dos./.../ Ferestre bătute în cuie,/ Nimic nu mai pare firesc,/ La cer jurământe se suie/ Târziu. Timpul nu-i pământesc.” (Destin apocaliptic, pp. 28-29, s.n.). În fine, poeta simte tristeţea mustind din orice loc şi situaţie, din trăirile celor din jur, din făpturile neajutorate ale naturii, chiar din plante şi obiecte. Ea nu-i cunoaşte cauza acestei dureri, dar o simte şi o ştie – şi, parcă înlănţuită în ea, o expune. Este păcatul moştenit, venit ca un blestem din părinţi. Cât de bine rimează cu blestemul mamei din balada Mistricean! În adânc, de ordine creştină! BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Şi mijlocitorii, îngerii, sunt puşi la încercare. Se jertfesc. Din partea cerului. Din partea pământui, copiii pot să purifice lumea prin fapte şi puritate. În vorbele poetei: „Când se răzbună cerul e vai şi-amar de sfinţi!/ Se-ascund după icoane în mânăstiri cernite/ Cu aur, cu podoabe şi lumânări plătite/ De două babe care, îngenuncheate cer/ Să li se ierte totul. În jur, numai mister./.../ Cer toţi, făcând mătănii, iertare, dar certaţi/ Cu cerul, cu măicuţa, cu fraţii-n frunţi pătaţi/ De gheaţa care curge din lumânări fierbinţi,/ Nimeni nu vrea să ierte blestemul de părinţi./.../ Un turn de mânăstire mai fumegă în noapte,/ Ducând spre cer păcatul, purificat prin fapte/ De doi copii, desculţi, ce-au amuţit de frică,/ Ce plini de puritate, întreaga scenă strică.” (Nimeni nu vrea să ierte blestemul de părinţi, pp. 71-72, s.n.). Dar şi poeţii pot să purifice lumea prin nevinovăţia cuvântului, Ana Podaru asumându-şi această menire: „Plătesc bilet prea scump spre altă lume/ Şi număr clipele urcând pe scară,/ Fără să născocesc un scop anume,/ În loc de coasă, morţii-i dau vioară”. „Bilet prea scump” în această situaţie când răul o aşteaptă în miezul făpturii, precum şarpele pe Mistricean „În buricul pământului/ În inima câmpului”. Revenind la titlu, şi metaforic spus, ea „împrăştie”, după modelul revelat, firimituri nu de pâine şi viaţă, ci de fericire pentru viaţă, nu altfel decât Fericirile celor ce vestesc cunoştinţa adevărului şi a vieţii veşnice, din Liturghie. b) Cu cartea a doua, Fluturi în infern – Butterflies in Inferno, Ana Podaru trece la recuperarea vârstei adolescentine sub unghiul maturităţii, ea fiind aproape trecută de soarele amiezei când acesta îşi începe intensa activitate şi ceea ce s-a numit procesul de interiorizare. Poeta se întoarce asupra vârstei când percepţia îi dă impresia că în ceea ce apare, în această fază a frumuseţii, poate întâlni fiinţa iubită, alt fel spus, acel universal ce ţine în lume şi strânge mai toate laolaltă. Are nădejdea şi bucuria că poate prin eros întâlni persoana cu care să formeze o unitate şi lumea, în diversitatea ei tulbure, să pară armonioasă. Este cartea relaţiei cu celălalt. Dar şi a amăgirii amare, fiindcă în acest „celălalt” nu se găsesc decât elemente ale certitudinii sensibile şi mai nimic care să ţină. Este o relaţie care se surpă, care se surprinde fisurată, care nu ţine mai mult decât o clipă – este relaţia efemerităţii, a aparentei frumuseţi. Poeta o simbolizează prin fluturi. Este cartea iubirii posibile, sfâşietoare, aprinse sau stinse, explozive sau implozive dintre ea şi el, dintre poetă şi un iubit prezent sau absent, de aici sau dintr-un dincolo oniric. Trăirea erotică şi percepţia lumii schimbă datele temporale şi dimensiunile spaţiului: „Dincolo de nori... în altă galaxie/ am rătăcit secunde ce mi-au părut un veac/ firescu-n nefiresc târându-şi trena vie/ înfipte rădăcini în nori... bietul copac.../ Imaginea-mi oglindă într-un cristal albastru/ mulţi ochi fără de lacrimi atârnă dând să cadă/ nu recunosc nici chipul diform, străin de astru,/ nici zece guri căscate din 201

NIHIL SINE DEO

mâini cerând ofrandă.” (Dincolo de nori, p. 11). Schimbările dintre percepţie şi senzaţie, dintre obiectiv şi subiectiv curg într-un joc permanent: „De pleci nu-nchide uşa-n urma ta/ Cu talpa pasul să-ţi sărut, mă lasă,/ Să simt fiori adulmecînd sfioasă/ Parfumul ce-a rămas în mintea mea./.../ Priveşte uneori zâmbind-napoi/ Din marea ochilor de scapi o perlă/ O voi culege-aflând glasul de mierlă/ Ce cântă-nsingurată în zăvoi.” (Mă lasă...,pp. 11-12).

Se petrece o alternanţă a rostirilor dintre ea şi el, iubirea apropie spaţiile, deseori despărţite, pământesc şi ceresc, precum în viziunea eminesciană. Ea se îmbracă în violet şi-l aşteaptă, erotizând lumea în violet: „M-am îmbrăcat în violet aseară/ Şi-n păr mi-am prins zâmbind, regina nopţii/ Şi-am pus scântei pe lumânări de ceară/ Ce-mi parfumau cărarea-n pasul sorţii/ Şi am păşit desculţă pe covorul/ De frunze verzi, căzute din cais/ Cu praf de stele-am descântat izvorul/ Ce-mi susură prin gânduri ca-ntr-un vis/ Cu ochi sclipind am străbătut apusul/ De-un violet ceresc, brăzdat prin nori/ Iară cu luna-mi împărţii surâsul/ Şi-am rătăcit prin stele până-n zori/ De-un violet părea şi răsăritul/ Prin raze scânteiau flori violete/ Aură violet avea şi sfinxul/ Adus de vânt cu violete plete.” (M-am îmbrăcat în violet aseară, p. 15), el pare un zeu („În mintea mea eşti îmbrăcat în zeu”), este un „înger în vis”, surprinzător şi nu, 202

un „înger rănit”, iar ea este „captivă-n lacrima de înger” („Sus, lângă steaua luminată/ Privea un înger întristat/ Spre biata fată-ngenunchiată,/ Din ochi o perlă i-a scăpat.// Şi s-a prelins pe trupul rece,/ S-a contopit cu-a ei durere/ Captivă-n lacrimă se trece/ Zbătându-se fără putere./ El, ar zbura să o aline/ Dar stă-ntr-un fulger agăţat/ Din aripi punte de suspine/ Străbate ceru-ndepărtat./.../ Şi tună, cerul se-nroşeşte,/ Iar fulgerul săgeata-şi scoate,/ Brusc, îngerul rănit se smulge/ Şi zboară teama să-i alunge.// Şi-ntinde aripa spre fată/ Dispare lacrima din jur,/ Ea, cu privirea-nseninată/ Renaşte cerul de azur”, Captivă-n lacrima de înger, pp. 15-16, s.n). Din oricare poezie se vădeşte relaţia erotică dintre ea şi el pătrunsă de durere („Nu pot visa la cea mai caldă rază”; „un pas în iad şi unu-n rai/ şi gândul meu pe nu ştiu unde”; „resemnaţi, rătăciţi, cu genunchii juliţi,/ în adânc zdrenţuiţi şi iubind neiubiţi”). Mai mult, lumea erotizată, la început, treptat se vede îndurerată, de la mamă la comunitate, de la acestea la elementele naturii. Durerea şi apoi finitudinea pun stăpânire şi încet-încet marchează totul: „La răscruce de drumuri o cruce se-arată/ O troiţă veche, la poale cu iederi/ La dreapta izvor cu apă curată/ Ce curge pe-o piatră sculptată-n dureri” (p. 106), sau: „S-a săturat pământul de-atâtea trupuri stinse/ Un geamăt ca de clopot se-aude-n asfinţit/ Şi limbi de cucuvele pe loc au amuţit/ Apus de lumânare în două mâini cuprinse.” (p. 107). Relaţia cu celălalt se vede în fisurarea ei, în efemeritatea ei. Să fie privirea lucidă, proprie vârstei maturităţii, din care se recuperează erosul adolescentin? Este ceva mai mult, ce îşi are determinările în strate mai adânci. Este o presiune care nu lasă loc de linişte şi împăcare, de împlinire erotică, ci târăşte totul spre limită, spre un loc fără speranţă, în infern. Aici categoriile timp şi spaţiu se percep în schimbare, se strâng la semnul suferinţei, al finitudinii. Poemul de deschidere, care dă şi titlul cărţii, Fluturi în infern, o spune cu prisosinţă, sub acest semn împletindu-se în el cele două voci ale relaţiei erotice: „Am colindat aseară poienele în vis/ Eu... fluture o zi dansam cu licurici/ Şi mă-nălţam la stele plutind în necuprins,/ Iar luna îmi zâmbea, cu toţi erau complici./.../ Pe floarea ce regină era pe timp de noapte/ Am încercat să lunec, dar am căzut în gol,/ Iar în tunelu-ngust urlau cu mii de şoapte/ Oameni cu chip de corb, ce îmi dădeau ocol...//Eu fluture o noapte, ei... corbi să mă înghită,/ Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste,/ Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită/ Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite.” (pp.9-10). Un prea târziu al poeziei şi un prea grabnic al vieţii, un contrast între vârste şi între percepţie şi reflexie îşi spun cuvântul. Percepţia înregistrează şi întoarce în suflet frumuseţea lumii exterioare, chiar erotizarea ei, iar reflecţia o întoarce în sine şi-i arată substratul dureros. Însă nu şi cauza: şi anume că acest fapt este pricinuit în esenţa sa de manevrele şi acţiunile inamicului ce înainBANCHETUL, 22-23-24 / 2017

NIHIL SINE DEO

tează victorios, ale răului necruţător. Poeta nu le conştientizează, ea percepe doar de jocul de contraste proprii erosului tulburător şi iubirii candide, ajunsă acum devastatoare. Firimiturile de fericire din prima vârstă s-au schimbat, s-au preschimbat în explozii de iubire, surprinzător, pline de lacrimi – de nefericire. În miezul erosului şi al făpturii sale scurmă chelicerele răului generator de moarte. Intueşte, nu o ştie, dar o spune, cum din zorii esteticii s-a zis. Fluturi în Înfern, ce coexistenţă! – fluturii, cele mai plăpânde, nevinovate şi frumoase făpturi, având doar o fărâmă de viaţă din lunga metamorfoză a lor, fluturii ce reprezintă frumuseţea şi explozia erotică, dureroase din perspectiva efemerităţii lor, trebuie să vieţuiasă, în scurta existenţă, în chinurile din infern. Ana Podaru parcă a intuit că sub jocul plăcut şi dureros al erosului şi iubirii, firesc şi despre care atât de mult s-a scris, se află un altul mai profund şi tragic, al morţii învadatoare încă din ceasul în care ne-am născut. Este cum i s-a năzărit lui Johanes von Tepl la moartea tinerei sale soţii, în ceasul naşterii, în minunata Pragă de la începutul secolului al XV-lea. În baladă, Mistricean simte prezenţa şarpelui, a răului, şi se pregăteşte de vânătoare: „Mistricean ce mi-şi făcea?/ Cal la bordei aşeza,/ Tot pe Negrul, pintenogul,/ A lui ta-su din tinereţă!/ Bine că mi-l ţesăla,/ Dimineaţă se scula/ Pe ochi negri se spăla/ Armele că le-ncingea!” c) Cu cartea a treia, 13 Octombrie rece. Icarii timpului, se leagă celelalte două cărţi, din perspectiva identităţii vârstelor. Vârsta poetei este exact cu vârsta despre care se scrie. Ea este ajunsă în soarele amiezei, când lucrurile, fiinţele, situaţiile parcă nu mai au umbră şi li se vede conturul exact, aici începând să-şi facă loc luciditatea intelectului. S-a recuperat ce a fost de recuperat, şi din partea obiectivă şi din cea subiectivă, dar acum se vede că acestea parcă s-au topit şi ceea ce trebuie să se recupereze este tocmai ceea ce omul şi lumea de azi au uitat, sufletul. Spre exemplificare, poemul Vidul din suflet: „La capăt de lume s-a stins felinarul/ tăcută-i pădurea, nici gongul nu bate/ e linişte, pace-n singurătate –/ la umbră de cruce dorm soră şi frate./ E capătul lumii pe linii ce-s moarte/ în trenuri se doarme un somn liniştit/ şi-au pus trecătorii sub cap vise, toate,/ cu mantia zilei din noapte-nveliţi./ Ce mută e marea de vânt vitregită,/ talazul pe dig, rece, încremenit,/ la mal împietriţi un iubit şi-o iubită/ ce-i vie?...tristeţea, se vede pe chip./ La capăt de lume doi îngeri veghează/ mormintele toate par margini de oază,/ a stat şi nisipu-n clepsidră de pază/ nu sunt dimineţi, nu sunt nopţi, nici amiază./ Un capăt de lume e vidul din suflet/ eu, tu, ea şi el îngropaţi în absent.” (op. cit., p. 178). Spre observarea aceastei uitări de suflet şi încercări de recuperare, Ana Podaru este condusă de resorturi vizibile, din lumea proprie şi invizibile din cea din jur, de zi cu zi, care a uitat de suflet, de credinţă şi iubire. Acestea din urmă sunt torturante şi greu de decelat, sunt ale unui rău care a năvălit peste sine cu mijloacele perfide. Aici ea trăieşte şi observă, adâncindu-se în experienţa proprie, prezenţa BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

devastatoare a răului în lume, cu manifestările sale, începând de la pierderea părinţilor la îndurările comunităţii şi ţării. Cartea este dedicată memoriei mamei sale şi poartă titlul 13 Octombrie rece. Icarii timpului, titlu ca două aripi, ca două ofrande, prima parte a sa însemnând ziua de naştere a mamei sale şi ziua când pământul a înghiţit-o („Octombrie rece, ce poţi să-mi aduci?/ miai pus la picioare sfârşit, început,/ pe frunzele-ţi moarte ades au căzut/ din lacrima mea poveri mari de cruci/.../ Octombrie rece, genunchii mi-au stat/ la cruce de piatră plângând tremurat,/ în braţe cu flori... călcând apăsat/ mormântul, vorbind cu ecou... un oftat// Octombrie rece, pe lume-ai adus/ o floare de mac... înflorind la apus,/ un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus,/ sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus,/ Octombrie rece, cu teamă păşesc/ prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul,/ sub clopot ce bate mă adăpostesc,/ în mine trăieşte pădurea şi... lupul.”, 13 Octombrie rece, p. 23), iar a doua, efortul şi jertfirea tuturor celor care zboară spre cer, dar se prăbuşesc, nu din cauza idealităţii, ci a păcatului şi a plumbului greu turnat pe aripi de cei invidioşi şi plini de răutate („Din pântec, dorinţa de zbor către soare/ Copilul o are... născându-se viu/ Purtând moştenirea strămoşilor care/ Rămaşi fără aripi, păcatul şi-l ştiu,// Speranţa musteşte din fragede timpuri/ Când pasul devine mai ferm pe-al său drum,/ Dar urma se pierde dormind sub nisipuri,/ Iar pasărea Pheonix renaşte din scrum.”, Icarii timpului, p. 52). Însă oricât ar fi durerea şi prăbuşirea de mari, rămâne speranţa, ca pasărea egipteană a soarelui.

203

NIHIL SINE DEO

Priveliştea pe care cartea ne-o aduce sub ochi este a zbaterilor omului alunecat în confruntarea cu moartea. Ana Podaru este soră medicală la un spital din Londra şi experienţa de zi cu zi a sa dă consistenţă existenţială poemelor şi adâncime viziunii acestora. Ea are în faţă, chiar în mâinile sale, omul în confruntarea cu moartea, şi în minte, situaţia mai largă, a unei lumii bolnave. Acum se leagă cele două determinante relevate, din cărţile anterioare, bunătatea şi speranţa din prima şi iubirea din a doua, rezultând o atitudine de milă şi compasiune, de participare consolatoare. Se ştie că niciodată bunătatea şi speranţa nu îngăduie răului să devină absolut, adică de nesuportat pentru om; aceste daruri sunt moştenite din părinţi, din străbuni, şi mai dinapoi. Mama i-a transmis Anei bunătatea şi speranţa în divinitate, că tot ce se întîmplă în lume şi se petrece cu omul este după voia Domnului. Şi cum Domnul este bun prin definiţie, ceea ce se petrece cu omul, chiar daca trece prin Valea Suferinţei, este pentru a accede la lumina bunătăţii. De aici vocaţia şi devotamentul Anei Podaru faţă de pacienţi, de suferinzii lumii, şi dăruirea cu asupra de măsură pentru poezie, pe ambele căi încercând să limiteze invazia răului asupra omului alunecat, să-l facă pe om să privească această invazie consolator. Nimic nu se poate pierde din ceea ce Domnul i-a dat omului, de la începuturi! Sufletul, cu partea sa divină. Acesta este de neuitat, de adus continuu aminte. Ea vede cum lumea şi-a uitat această parte divină, cum în ciuda prosperităţii şi fericirii de o zi, nefericirea, suferinţa, răul s-au întins şi sunt acaparatoare. Nimeni parcă nu mai are timp să privească în sine, în fântâna proprie spre a vedea cerul de deasupra. Poezia ei încearcă să-i reamintească omului de prezenţa sufletului, chiar acolo unde este acoperit, precum un izvor de resturi şi gunoaie aruncate de netrebnici, şi să-i aducă apa vie însetatului. Altfel nu ne explicăm efectul de rezonanţă al poeziei sale cu o mare masă de cititori! Şi-i de presupus, dintre oamenii cei suferinzi. Prin această reamintire a sufletului, ea devine consolatoare pentru cei suferinzi, pentru cei alunecaţi şi în continuă luptă cu forţele răului. Din această perspectivă, acest al treilea volum de poezii al Anei Podaru este şi cartea identităţii cu suferinzii lumii, o carte consolatoare. Pare să fie, păstrând analogia cu balada Mistricean, tribulaţiile în jurul şarpelui, în căutarea iluminării interioare spre anihilarea răului: „Acum, el rătăcea/ Şi firea el şi-o pierdea,/ Toată noaptea că umbla,/ De toţi bulgări se lovea/ Şi buştenii că-i bătea/ De toţi rugii se-ncurca/ Şi pe nimeni n-auzea/ Niciun foc nu se vedea,/ Niciun amnar nu avea/ Ori vreo dalbă pelinăriţă/ Ori vreo mică esculiţă/ Ori vreo aşchie de cremniţă/ Ca să-şi facă luminiţă!” Ce spune ea omului ajuns pacient în spital, ce spune poezia ei omului alunecat în suferinţa generalizată, în acel ceas dinaintea iluminării? Uită de lucrurile exterioare şi aminteşteţi de darurile dumnezeieşti; uită de durerea proprie şi aminteşteţi de partea divină pe care 204

aceasta n-o poate atinge; uită de nedreptăţile zilnice şi aminteşteţi de dreptatea pe care o porţi în tine din ceasul naşterii; priveşte suferinţa şi răutăţile zilei ca şi cum ele ţi-au fost date spre încercare şi depăşire; poţi să arunci o parte netrebuincioasă din tine pentru a lăsa să se vadă clipirea veşniciei; orice s-ar întâmpla, mai lasă în vasul tău un loc gol pentru lumina de sus; cum orice flacără urcă spre cer, tot aşa orice copil se întoarce acasă la părinţii săi, orice om, oricât ar fi de alunecat, se întoarce la Părintele său; o, ce privilegiu, întoarcerea acasă, la copilărie, căci din Eden nimeni nu poate să ne izgonească! Şi dreptatea, adevărul, frumuseţea sunt părţi din acest Eden! Cam astfel spune ea despre consolări consonant din a treia carte cu fericirile din prima carte. Cu vorbele ei: „Şi dacă e să mai trăim doar mâine,/ doar azi să dăm ce-i mai frumos din noi,/ sub cer senin să alergăm prin ploi,/ chiar dacă uzi mâncăm aceeaşi pâine,// de-ar fi să trecem mâine în abis/ cărând poveri din viaţă adunate,/ ne vom trezi mereu cu-acelaşi vis,/ să fim iubiţi... restui neînsemnătate”, (Şi dacă e să mai trăim doar mâine, p. 22). Reîntoarcerea omului spre divinitate înfrânge durerea, suferinţa. Orice lacrimă cursă din ochi îi dă acestuia strălucirea din ziua dintâi! Ana Podaru scrie în genunchi, cu umilinţă şi lacrimi, pe pânzele suferinţei. Sub pânzele acestea şarpele pândeşte. Mişcările lui o face să scrie tot mai repede şi cu tot mai multă credinţă. VI. După această triadă de cărţi, subîntinsă de senzaţie, percepţie şi intelect, cu a patra carte, Cad îngeri din icoane (Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, 2017), dintr-odată năvăleşte peste făptura poetei răul ce acţionase până acum ascuns, iar în conştiinţa ei, ideea de luptă cu moartea şi de comunicare revelatorie cu Creatorul. Poeta ajunge, uluitor de repede, în faza reflexivităţii maxime a intelectului, când nu doar vârstele prime au fost recuperate, ci şi amurgul este chemat să dea seamă. Inamicul necruţător, cancerul, la începutul anului şi primăverii (2017), a ieşit la suprafaţă, acţionând pe toate fronturile împotriva ei. Cele două determinante ale timpului, paradoxale, prea târziu pentru poezie şi prea grabnic pentru viaţă acum se suprapun. Răul nu mai este doar în lumea exterioară, ci îşi dă pe faţă acţiunea devoratoare chiar din miezul făpturii poetei, aruncând tulburări, probe şi limite din făptura fizică în lumea ei interioară. Este faza reflexiei dramatice de deasupra tragicului. Este lupta vieţii cu moartea; este proba pe care o dau adevărul, dreptatea şi frumuseţea cu moartea, este proba poeziei de salvare a omului. Dumnezeu i-a dat Anei Podaru această încercare, de luptă şi credinţă, de apărare prin poezie. Acum se luminează geneza poeziei ei. Şi se vădeşte un pariu pus de deasupra în confruntarea de jos, directă, a omului cu răul necruţător, a omului cu mâinile goale, neavând ca arme decât credinţa nestrămutată şi poezia apărută în mod miraculos. Apariţia ei pare determinată de răul cu care trebuie

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

NIHIL SINE DEO

să lupte, însă geneza ei cu adevărat consistă în legile pariului de deasupra şi în puterea de credinţă a omului datorată unei şi aceeaşi unităţi cu Dumnezeu. Ana Podaru deşi are prea multă bunătate sădită în suflet de mama sa, din vieţile anterioare, se simte totuşi vinovată, mai bine zis îşi asumă vinovăţia omului de azi care a uitat de sine, de cele create, cum s-a zis de mari gânditori, de „izvorul”, „fiinţa” şi „sufletul” nostru.

Însă, paradoxal, ea se simte vinovată că „tot privind spre lumină” „a uitat de pământ”, a uitat de omul exterior, de partea ce deja trebuie depăşită pentru o viaţă nouă, proprie jertfei. Numai prin sacrificarea, dar şi preluarea acestei părţi exterioare, ea îşi adânceşte puterea de cunoaştere şi transfigurare a lumii, de generare a poeziei. Volumul Cad îngeri din icoane se deschide chiar cu această „vinovăţie” a uitării, asumare jertfelnică, de „rug fumegând”, prin poezia Privind spre lumină: „Tot privind spre lumină am uitat de pământ,/ am uitat de prieteni, de iubire, de cânt.../ am uitat de-al meu trup agăţat de-un cuvânt,/ de-ai mei prunci, de părinţi și deal lor legământ.// Tot privind spre lumină am uitat de natură,/ de izvoare, de flori, de mireasma lor pură,/ am uitat de fântâni, de pridvor, de căldură,/ am uitat de păduri și de iapa mea sură.// Tot privind spre lumină am uitat unde sunt,/ m-am uitat agăţată, sus, pe-aripi de vânt/ auzeam glas de îngeri murmurând un descânt,/ la picioare ardea lumânare de sfânt...// Tot privind spre BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

lumină m-am trezit levitând/ printre vămi de văzduh, scormoneam tremurând,/ și-am găsit jos, în talpă, strop de sânge curgând/ pe cenușa rămasă ca un rug fumegând.” Pe lângă această bunătate, ea vine şi cu iubirea faţă de om şi de toate cele create din perspectiva celor necreate, încercând să le pună laolaltă şi să jertfească ceea ce este de jertfit. Iubeşte şi creează! – spune Ana; creează şi iubirea vine! – spune Podaru; şi împreună se aude – suflet şi viaţă! Prin urmare, determinantele din cărţile anterioare, starea de explozie a poeziei şi fericirile, relaţia cu celălalt, iubirea trecută prin infernul precarităţilor, identitatea cu suferinzii lumii şi consolările se strâng într-un nod al fiinţei şi iubirii în care se văd părţile două ale omului, firea divină şi cea pământească, omul interior şi omul exterior, primul ca dăruire către Dumnezeu şi al doilea ca părere de rău pentru cele de jos. Iar ca mijlocire între ele stă dreaptă cumpănă misiunea poetică. Iubirea de Creator ca şi de cele pământeşti este puternică, dar nu în părţi egale, una este absolută, iar alta conjuncturală. De unde, geneza ideii de jertfă. Aici misiunea poetică îşi spune cuvântul. Poezia se hrăneşte din ambele părţi, dar numai dintr-una se instituie şi se salvează de efemeritate, din cea a divinităţii. Prin aceasta şi poezia este un act de jertfă, care caută să amâne pe cât posibil prima jertfire. Sunt paradoxuri în care poeta Ana Podaru cade spre izbânda şi fiinţarea amânduror jertfe, dar în timpi diferiţi. Lupta cumplită cu răul e subiacentă, alte forţe de recuperare şi mântuire a omului încep să se manifeste, sau se văd că s-au manifestat încă de la început, din clipa încercării de recuperare a vârstelor şi de aducere a lor în suprapunere. Zbaterea acestor forţe interioare ale omului face să se lumineze o aceeaşi zabere a forţelor la nivelul creaţiei divine. Cad îngeri din cer, din dragoste pentru o muritoare, ca-n primul poem din cartea de debut, din iubire faţă de om, ca-n majoritatea poemelor din această a patra carte – şi de jos omul încearcă să se ridice spre cer, ca fiinţă verticală, privitoare la stele, cum au zis greci, ca încercare de întoarcere acasă, la locul edenic în care se manifesta fără sfâşiere, ca întreg. În toată poezia Anei Podaru există această participare, „coborâre” a cerului spre îndreptarea şi salvarea celor de jos – şi, în acelaşi timp, încercarea disperată a celor de jos de a se ridica la ceruri. Mijlocitoarea pe această cale este în prima etapă mama, cu bunătatea şi sufletul ei, iar în a doua este Maica Domnului cu mila şi iubirea ei. De aceea am spus că poezia ei se sprijină pe analogii. Există o verticalitate proprie acestor mişcări şi o comunicare aidoma între cele două părţi, ale lumii şi, în mic, ale omului. Este scara din viziunea lui Iacob pe care îngeri urcă şi coboară. De ce i-o fi apărut lui Iacob doar îngeri în viziune!? Fiindcă şi ceea ce urcă din om este doar partea îngerească, iar cealaltă rămâne să se amestece în lutul de jos în aşteptarea unei noi lucrări a Olarului. Ana Podaru o spusese atât de exact în poemul Lutul din mine 205

NIHIL SINE DEO

din cartea anterioară („Pământul din mine îmi macină dorul,/ olarul îmi mângâie trupul fierbinte,/ din mâinile lui amintirile toate/ mă mustră prin mii de cuvinte,// o mână de lut creşte-o inimă mică/ golită de sânge, nu bate, e rece,/greşeşte olarul şi-n palmă se strică/ şi curge-n pământ... prafu-ncet se ridică”, p. 97). În această comunicare se întrevede şi asemănarea şi neasemănarea cu Creatorul, şi iubirea care cuprinde totul. Neasemănarea poartă şi păcat şi vină – şi ea trebuie, prin decizia fiecăruia, îndepărtată, ca numai astfel să se poată omul înălţa, să se recupereze cu adevărat, să se dăruiască. Această carte a patra a Anei Podaru este cartea dăruirii de sine şi a jertfei. Aici descrierea suferinţei şi a luptei cu boala atinge cote alarmante pentru om, iubirea de Dumnezeu şi consolarea faţă de voia Sa devin pentru ea una şi aceeaşi pe masa de operaţie, pe altarul unde este jertfită. În această situaţie se strâng mai toate momentele de dăruire şi ofrandă, de jertfire a celor date de Domnul, de la natura exterioară la natura noastră interioară: începând de la bobul de grâu şi sfârşind la copac, de la viţa de vie la un „biet căprior”, de la firul de iarbă la o lebădă împuşcată pe lac. Multe dintre acestea, aduse în poeziile sale, sunt simboluri ale jertfei cristice. Şi acestea sunt îmbibate de Duh şi de sufletul omului, şi au sens înalt în actul de jertfă. Ca un corolar al lor, poeta lasă prin multe poezii ofranda sângelui, care este tot un semn al jertfei de sine. Ofranda sângelui este un martiriu care anunţă jertfa supremă, o afirmare a fiinţei şi a poeziei. Prin jertfă Ana Podaru îşi împlineşte misunea poeziei, a afirmării în lume prin strălucirea acestei valori şi atingerea ei de divinitate. Focul cu arderea sa, care consumă şi afirmă, este un alt simbol divin, să ne amintim de rugul ce ardea fără să se consume, care trece prin poezia ei. Este surprinzător cum confruntarea cu acest rău necruţător, cu moartea i-a conştientizat încercările, i-a luminat destinul, ca o „erezie” zice ea în comparaţie cu cel obişnuit al semenilor, i-a adâncit privirea asupra relaţiei omului, ca făptură creată, cu Creatorul său. Cred ca a făcut-o să privească netulburată şi în apele noptoase ale Sinelui, căci altfel nu se explică modul de apariţie al multor elemente simbolice polivalente, cu un capăt de sens în lumea conştientă şi cu altul nebănuit în cea a inconştientului. Un poem care rezuma ideea de jertfă, o adevărată viziune, sau vedere dincolo, pe care Ana Podaru reuşeşte să ne-o aducă în faţă, este Osânda Macului roşu. Aici poeta este adusă pe jertfelnic. Este pe masa de operaţie. Descrierea se face în detaliu, ca-n cărţile de ştiinţă, şi în simbolicitate, ca-n cele creştine. Vin sub observaţie subiectul şi materia jertfei, darul care poartă pecetea iubirii de jos şi de sus, care înseamnă substanţa poeziei de dincolo de omul prins în certitudinea sensibilă a lumii. Ana Podaru aduce trupul, gândirea, talentul pe

206

masa de operaţie, ca mod de dăruire de sine, completă cu suflet cu tot, dăruirii de Sus, şi de dăruire pentru aproapele. Lecţia este că trupul are o valoare de jertfă, iar darurile de sus, dreptatea, iubirea şi poezia o valoare de existenţă, un mod divin de mântuire. Trupul este instrument al omului, purtător al darurilor de sus, şi poate, în cazul de faţă, se va învoi Dumnezeu, precum în cazul lui Isaac pe muntele Moria, să-l lase mai departe ca instrument în slujba acestor daruri înalte. Acest poem-viziune ar putea fi citit, dând multe roade interpretării, în paralel cu momentul jertfirii din Liturghia celor credincioşi, al identificării omului cu Fiul jertfit şi apoi al trans-identificării dinspre Dumnezeu spre om prin intermediul lui Hristos. Ce-a fost reprezentare acolo s-a anulat în prezenţă şi fiinţă. În cazul de faţă, se luminează accesul celei îndăruite spre fiinţă şi poezie, spre o „Altă Ană zidită-ntr-un cer”, deschisă transcenderii „pe altar cu o mie de gânduri”: „Patru oameni au stat la căpătâiul meu,/ Adunaţi pe altarul unde eram jertfită,/ Doi mă priveau... se-ntrebau dacă-s eu,/ Aveau aripi şi nimburi, mă vedeau răstignită,//Lupta strânsă s-a dat între cei ce aveau/ Două săbii de foc ce urmau să mă taie./ Nu ştiam de ce eu? De ce, ei, mă doreau/ Altă Ană zidită-ntr-un cer... nu-n odaie.../ Mă zbăteam într-un trup osândit şi inert/ Tremurând la răceala din coasă.../ De ce azi? Măntrbam căutând să mă iert/ Că o clip-am uitat să respir, că nu-mi pasă!?// S-au privit cei doi corbi ce doreau să mă-nghită,/ ca doi lupi ce.ar fi vrut să devin al lor miel,/ Unul bun, altul rău, mă simţeam schimgiuită/ De cel rău, nu voiam să mă-njunghie el,// S-a retras într-un colţ cu privirea-n pământ/ Iar cel bun a tăiat fără milă ce doare./ N-am simţit, n-a durut, m-am lăsat dus de vânt/ Un mac roşu, osândit, cu petalele-n soare.// M-am trezit la amiază de mână cu ei,/ Cu-acei îngeri cu aripi şi nimburi,/ Mi-au zâmbit şi-au zburat înapoi către zei,/ M-au lăsat pe altar cu o mie de gânduri...” (p. 29). Dar să nu uităm, în această fază a luptei cu răul, a transcenderii şi recuperării omului, analogia cu balada Mistricean. Voinicul luptă şi pănă la urmă este îmbucat de şarpele, care „...ncepu a mi-l sugea.../ De trei zile de trei nopţi/ Ţipă din gură de şarpe/ Săvai cu răcori de moarte”. Dar un tânăr apărut ca din senin îi sare în ajutor şi cu paloşul loveşte şarpele la „încheietura gurii” şi-l trage din moarte pe Mistricean şi cu el, fugind pe cal, îl duce unde sunt trei turme de oi şi-l scaldă în lapte, ca la naştere – o moarte şi o nouă naştere, „Până carnea i-o nălbea/ Păcură din el curgea!” Să „rimeze” tânărul acesta şi cu poezia? Cu funcţia salvatoare a acesteia? Această carte, Cad îngeri din icoane, este o carte a jertfei şi a transcenderii morţii. Prin urmare, poezia Anei Podaru se scrie cu sine. Cu viaţa poetei. În ipostază salvatoare, pe-o cale mântuitoare.

BANCHETUL, 22-23-24 / 2017

Anul II, nr. 22-23-24 (octombrie-noiembrie-decembrie), 2017

Emanuel Pope

SCRISOARE CĂTRE TINE, DRAGĂ PRIETENĂ (PRIETENE)

„Cultura e puterea popoarelor”

Anul II, nr. 22-23-24 (octombrie-noiembrie-decembrie), 2017

„Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!”