Issuu on Google+


ÎN LOC DE EDITORIAL

Dumitru VELEA

EMINESCU SUB LUMINA FLORII DE AUR (I) „Momentul întâi popoarele învaţă a cugeta, momentul al doilea cugetă asupra sa însuşi, al treilea cugetă asupra lumii întregi şi pentru lumea întreagă. Cel dintâi e receptiv, cel de-al doilea emancipă individualitatea naţională de sub sarcina recepţiunii făcând-o să cugeta cauza sa însuşi, al treilea în fine e floarea de aur ce bucură lumea întreagă.” (Mihai EMINESCU, Mss. 2257, 62, 62 v.)

1) „Sistemul nostru solar este în orice moment u unitate de forțe, ale cărui manifestațiuni fenomenologice, sumate la un loc, dau pururi aceeaşi unitate. Dar sistemul fiind o unitate, fiece parte a lui este de asemenea o unitate, e un pahar plin, la care dacă s-adaugă ceva, se varsă pe de lături. E de ajuns ca lumina soarelui s-ajungă la pământ pentru a-l pune în mişcare; e îndeajuns ca o impresie de dinafară satingă păharul plin al existenței individuale, pentru ca acest păhar să se verse într-un act de volițiune și de mișcare. Dar acel act de volițiune e pururi dureros, el devine plăcut abia atunci, când trecând prin sita cugetării, se purifică și se ondolează oarecum în muzică, în vis, în armonie.” Această fulgerare de impresionantă forță a gândului eminescian, înscrisă pe versoul filelor Mss. 2267 (Fiziografie II), luminează corelații necesare, de natură ontologică între lumi, subsumându-și principiul conservării energiei, unei viziuni unitare asupra lumii. Simplificând, se surprinde aici energiei modul de dinamizare a lumii, în stratificările sale ontologice. Eminescu, mai departe, particularizează la nivelul ființei umane: „Organismul reprezintă o sumă de puteri, fie zis în orice moment invariabilă. Această sumă să zicem că se cheamă S. prin lucrarea unei raze ce luminează se adaugă, la această sumă, cantitatea a. Pentru întreaga sumă, care e o unitate, cantitatea e insuportabilă. Ea trebuie să scape pe o tangentă BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

oarecare.” Țâșnirea tangentei, care cuprinde în ea un moment al abstractului, va trebui, sub lucrarea unei alte „forțe” cu determinări „mijlocitoare”, să se curbeze, să intre în devenire. „Are omul în stăpân și acela e infinitul”, notează Eminescu în Mss. 2257, f. 242. „Dezvoltarea omului nu merge în infinit, ci până la o proporțională.” (s. n.). Cu el și prin el se împlinește un „paralelogram de puteri” – rezultat dintre „o putere care lucrează în linie dreaptă” și alta, care i se opune, „egală, dar în direcție crucișe.” (Mss. 2255, 376 v.). Între infinit și această proporțională, omul este subîntins, obligat să traducă în act esența sa. Între acești doi poli se generează tensiuni și coliziuni, „acel act de volițiune e pururi dureros.” O conștiință scindată și „nefericită” pune în mișcare subiectivitatea individului către obiectivitate și prin activitate o ridică în obiectualitate. Dar la nivelul socialului și mai ales al instituirilor ontologice în istorie, individul se transformă în personalitate; acțiunea sa a întâlnit lanțul cauzal al necesarului și universalului. Un astfel de individual deschis universalului, când se întâlnește în istorie și la o altitudine maximă, ia chipul personalităților exemplare, al „marilor oameni”, cum zice Eminescu, sau al „indivizilor de importanță istorică”, cum zice Hegel. 1


ÎN LOC DE EDITORIAL

2) Pentru a spori lumina asupra înțelegerii oamenilor exemplari în viziunea lui Eminescu, se cade să aducem în context teoria lui Hegel, privind „individul de importanță istorică universală”. În istorie, omul nu este „ca atare”, ci „ceea ce există concret”, adică determinat prin activitate. „Pasiunea” contopită cu voința și caracterul formează conținutul particular în acțiunea de a urmări un scop general. Marele covor al istoriei universale are două momente: „urzeala”, adică ideea, generalul sau universalul, și „bătătura” („beteala”), adică „pasiunile omenești”, sau altfel spus, activitatea umană: termenul mijlocitor între „general” și „materia obiectivă”. O „medie concretă”, rezultată din îmbinarea acestora, ar constitui „libertatea morală”. Dar în acțiunea oamenilor de a urmări un scop general, mai mult sau mai puțin conștient, se produce și altceva, un general de altă natură decât cel anterior. „Acest din urmă general – scrie Hegel – este un moment al ideii în mișcarea ei de creație, un moment al adevărului ce aspiră și tinde spre sine însuși.” Personalitățile istorice, indivizii croiți pe măsura istoriei universale sunt aceia în ale căror scopuri rezidă un asemenea general. Prin ei se împlinește ceea ce rațiunea cere să se împlinească. „Oamenii mari ai istoriei – se subliniază – sunt aceia ale căror scopuri particulare proprii cuprind acea substanțialitate care este voința spiritului universal.” Adevărații eroi se dăruiesc scopului general, „par să creeze dinăuntrul lor”, să aibă „înțelegerea intimă a ceea ce este necesar și actual” și să conștientizeze „sufletul lăuntric al tuturor indivizilor.” Funcția lor constă în conștientizarea oamenilor asupra a ceea ce ei vor de fapt și, prin aceasta, bătrânul filosof se opune cultului romanțios al eroilor. „De aceea, ceilalți oameni îi urmează pe acești conducători de suflete, deoarece simt la ei puterea irezistibilă a spiritului lor lăuntric propriu, care îi întâmpină.” Acești indivizi, prin care se urmărește generalul, se întâmplă să nesocotească anumite interese sau să „strivească câteva flori nevinovate” ale individualului, să stârnească, prin aceasta, tersitismul, adică „psihologia valetului”. „Pentru valet nu există erou – citează filosoful o zicală – nu pentru că eroul nu este erou, ci pentru că valetul este valet.” Între „ideea generală” care „se păstrează neatacată și nevătămată, în fundalul scenei” și „pasiunea” din avanscenă, particularul se istovește în lupta dintre ele, nimicindu-și o parte din 2

el. „În aceasta constă ceea ce numim viclenia rațiunii – luminează Hegel una dintre cele mai profunde idei ale dialecticii – în faptul că lasă pasiunile să lucreze pentru ea, cu care prilej tocmai elementul prin care rațiunea ia ființă suferă pierderi și vătămări. Căci înăuntrul fenomenului, o parte este sortită pieirii pe când cealaltă se afirmă. Particularul este de cele mai multe ori prea neputincios față de general, indivizii sunt jertfiți și abandonați. Ideea plătește tribut existenței și instabilității nu din sine, ci folosind pasiunile indivizilor.” Acești „mandatari ai spiritului universal” nu au fost fericiți, scopul odată atins, pasiunile s-au răsucit în negația lor – individualul a fost negat de universal. Dar ceea ce strălucește din acești indivizi este „moralitatea, comportarea morală”. (Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, Ed. Academiei RSR, 1968, pp. 2635). Și o asemenea mișcare „vicleană” trece de la textul „mic” până la contextul „mare”, al istoriei. 3) Mai întâi, să amintim o aceeași teză privind ontologia și raționalitatea istoriei, relevată de Hegel, dar deconspirată și lui Eminescu: „Tot ce este are și rațiune de a fi”, se subliniază în Mss. 2267, f. 31, sau : „Orice este are rațiune de a fi”, în Mss. 2255, f. 417. Și, ca o consecință, dar în același timp de maximă generalizare teoretică, poetul i-a adăugat și „Că tot ce este posibil va fi”, Mss. 2255, f. 1186. Pe aceste teze (care vor intra în substanța comentariului de la nivelul „particularului” artistic și al „universalului” dialectic), Eminescu își ridică dialectic concepția sa asupra istoriei. Invocând gândul heraclitian, de adânc tâlc dialectic: „Coborâm și nu coborâm în aceleași ape curgătoare, suntem și nu suntem” (Frag. 49), spre a lumina dialectica raportului formă – materie, reformulează o aceeași metaforă hegeliană, a covorului istoriei: „ideea unei ființe” și „undele râului etern altele”, ce dau „consistență acestor umbre și totuși ea însăși într-o eternă tranziție, într-un pelerinaj din ființă-n ființă, un Ahasver al formelor lumei” sunt „bătătura”. (Mss. 2287, 29 v.). Un „cerc de forme”, materia care trece prin „puncte de tranzițiune”; la nivelul istoriei, există o „lege a continuității” fiecărui „mișcământ” sau epoci, care pune în mișcare un „mecanism de repulsiune și asimilațiune”. Un ochi deschis istoric „va trebui să caute punctul de purcedere, de ajungere, și apoi seria termenelor intermediare prin care se BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


ÎN LOC DE EDITORIAL

află unite aceste două termene extreme”, el va urmări ideea „de la originea sa până la ultimul termin al dezvoltării sale, cum s-ar zice prin mijlocul aventurilor ei celor mai diverse”. „Sistemele” cărora, în fazele dezvoltării sale, le-a fost „baza și fundamentul” vor apare ca „învelitorile exterioare”, iar „oamenii mari, ce vor fi exprimat-o, nu vor fi decât organe; personalitatea lor se va nimici în personalitatea ideei.” (Mss. 2258, f. 220; s. n.). Eminescu surprinde cu maximă precizie mișcarea dialectică în planul istoriei și, după cum se observă, chiar ceea ce Hegel a numit „viclenia rațiunii”. El luminează aici „viclenia ideei”, a universalului față de întregul set de determinări ale particularului și individualului. Mișcarea dialectică dintre individual-particular-universal, de la contextul „mare”, al istoriei și al „mișcământului” acesteia, o relevă, în consecința sa dureroasă, și în textul „mic”, la nivelul oamenilor mari. Ca și bătrânul dialectician, Eminescu spune că universalul plătește tribut, nu din sine, ci din „personalitatea” oamenilor; evoluția istorică, „această dinamică a puterilor sociale”, cum o numește el, nu s-ar putea desfășura fără realizarea acelui „covor” – „în aparență atât de frumoasă, în fond țesătura durerilor noastre – atât de strălucită în arătare, atât de cumplită în esența ei.” (Mss. 2287, f. 7). „Istoria universală nu este tărâmul fericirii”, spusese și Hegel. Cercetarea evoluției istorice, ridicată pe rădăcinile ei ontologice, se bazează, în prima fază, pe un șir de adevăruri fenomenologice. Forța spiritului eminescian s-a consumat, în cea mai ardentă fază a sa, spre a găsit corelatul acestor adevăruri, echivalentul în ordinea fizică-mecanică și matematică, pentru ca apoi să le răsucească „viclean” și dialectic. Dar rațiunea dialectică și-a arătat cu el și prin el „viclenia”, lăsând să strălucească, în cea mai puternică lumină, doar „torsiunea” sa!

organice, să împlinească „cercul” dialectic, a trebuit ca deseori ideea să plătească tribut. Eminescu știe că rațiunea istorică este în adâncul ei „vicleană” și, tocmai de aceea, din mijlocul contradicțiilor prezentului său, face recurs la epoca de aur, eroică a poporului nostru, la marii Domnitori întemeietori, „la epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, Domni stăpânitori de la munte și până la marea cea mare, cum se intitulau ei.” (Timpul, 6 noiembrie 1881). Însă acest recurs nu avea implicația, de care pigmeii din preajmă îl acuzau, că ar fi pledat pentru învierea acelei epoci, „n-am gândit niciodată – precizează poetul – de a propune un sistem care să învie veacul al XVIII-lea, epoca lui Matei Basarab” (Timpul, 6 mai 1881), geniul său străfulgera cutremurător doar contradicțiile epocii prezente. Privind înapoi, în desfășurarea istoriei naționale, la acele figuri eroice și universale (grație actului lor de întemeiere a ființei istorice și naționale a poporului nostru), contradicția dintre „epoca de aur” și cea de „fier” se percepe în amețitoarea sa dimensiune cenușie, schimbânduse de la nivelul genetic la cel structural. Generalul din „epoca de aur”, „începută cu Mircea și încheind cu Ștefan cel Mare” (Timpul, 4 noiembrie 1882), din epoca în care a existat „o adevărată manie de a zidi”, asigurând „unitatea preexistentă a rasei” (Timpul, 4 august 1882), este opus individualului, concretului tern, cenușiu, al epocii sale, în care politicienii „nici nu sunt în stare să vază că sunt jucării în mâna unor puteri străine și că de spaima uneia cad în ghearele alteia”, pentru ei totul fiind „să-și facă trebușoarele și – après eux le deluge!” (Timpul, 2 august 880). Dar din perspectiva epocii sale postrevoluționare, contradicția pe care el o relevă ca aparținând prezentului luminează o alta de un cutremurător dramatism pentru istorie, cea dintre logic și istoric. 4) Dar „firul cel roșu”, „călăuza în labirintul (va urma) istoriei” îl formează contradicțiile. Ideea se individualizează în „mișcările sufletești ale unei națiuni”, instituindu-se într-un raport antitetic și apoi dialectic cu „împrejurările de dinafară” ale acestui „suflet”. Conform tezei ontologice asumate, Eminescu scrie „individualitatea aceasta trebuie înțeleasă, și trebuie înțeles totodată că toate combinările sale cu întâmplările timpului sunt organice și conforme cu individualitatea însăși.” (Mss. 2254, f. 434). Iar ca acestea să devină BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

3


PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU

ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK

DESPĂRȚIRE Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? Tot alte unde-i sună aceluiași pârău; La ce statornicia părerilor de rău, Când prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre și umbra unui vis? La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porți? La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? Totuna-i dacă astăzi sau mâne o să mor, Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor, Când voi să uiți norocul visat de amândoi. Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi, Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit, Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit, Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți – Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți? Cu fața spre părete mă lasă prin străini, Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini, Și când se va întoarce pământul în pământ, Au cine o să știe de unde-s, cine sunt? Cântări tânguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci; Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape, Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum... Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi, Răsar o vijelie din margini de pământ, Dând pulberea-mi țărânii și inima-mi la vânt... Ci tu rămâi în floare ca luna lui April, Ce ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil, Din cât ești de copilă să-ntinerești mereu, Și nu mai ști de mine, că nu m-oi ști nici eu.

4

TRENNUNG Ein Zeichen dir verlangen mir nicht vergessen sein? Ich würde dich verlangen, doch du bist nicht mehr dein, Sollst nicht die welke Blume aus deinem Haar mir schenken, Mein Wunsch, der mir geblieben: sollst nicht mehr an mich denken. Warum triste Gefühle der längst verblassten Zeit Soll'n heute nicht erlöschen in alle Ewigkeit? Stets andre Wogen murmeln im Bach das selbe Lied: Warum immer bereuen das selbe Abschiedslied, Wenn uns bestimmt zu schreiten aus dieser Welt heraus Wie Träume eines Schattens, und Schatten eines Traums? Wozu so heut' wie morgen dich meine Sorgen plagen? Wozu die Jahre zählen, die über Gräber jagen? Ist einerlei ob heute, ob morgen werd' ich sterben, Wenn meine Spur zerschmettert in allem wie die Scherben, Wenn du vergessen möchtest den Traum von unserm Glück Und wirst erwachen, Liebste, so lange Zeit zurück, Erscheine schwarz der Schatten in dem ich war ver schwunden, Als ob wir zwei gar niemals auf Erden uns gefunden, Als ob die ganzen Jahre nur wüst und Leere waren Dass ich dich so sehr liebte, kannst du mir je verzeihen? Du lass mich unter Fremden mit dem Gesicht zur Wand Und lass mein' Blick vereisen, unter des Lides Rand, Wenn Erde kehrt zu Erde wie eh und je zurück, Wer wird sich noch erinnern an dies mein Erdenglück? Die Klagelieder werden durch kalte Mauern dringen Erflehend meine Ruhe, die Ewigkeit mir bringen; Doch ich möchte, dass einer an meinem Grabe nieder Mir flüstre deinen Namen auf meine Augenlider, Dann werf' man mich zum Rande des Weges wie ein' Hund... Ich würd' mich besser fühlen als jetzt in dieser Stund'. Aus weiter Himmelsferne die Raben Strahlen saugen, Das Firmament verdunkeln auf meinen blinden Augen, Am Horizont die Erde ein' kalten Sturm gebäre, Mein Herz nehmen die Winde, die Erde Staub und Ehre... Doch du bleib wie die Blüte wie 'n jedem Augenblick, Mit großen Kinderaugen und einem feuchten Blick, Vom Kindesalter, Liebste, noch jünger werde immer, Von mir sollst nichts mehr wissen,auch ich kenne mich nimmer.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

ION PACHIA-TATOMIRESCU

NATURĂ EDENICĂ ŞI IUBIRE ÎN «DORINŢA», DE MIHAI EMINESCU

Poezia Dorința, de Mihai Eminescu, ilustrând tematic natura pură / purificatoare și Erosul ce angajează realcătuirea perechii edenice de dinaintea căderii în păcat, a fost publicată în revista Convorbiri literare, din 1 septembrie 1876: «Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund, / Unde prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund. // Și în brațele-mi întinse / Să alerg, pe piept să-mi cazi, / Să-ți desprind din creștet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei ședea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr înfiorate / Or să-ți cadă flori de tei. // Fruntea albă-n părul galben / Pe-al meu braț încet s-o culci, / Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci... // Vom visa un vis ferice, / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare, / Blânda batere de vânt; // Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri.» (EP, I, 60 sq.).

În „catrenul“ din „deschidere“ – ori, mai exact spus, în „fluidul cristal“ al primului distih trohaic, în măsura 15, însă „rupt“ după cezură, după a opta silabă –, eroul liric imploră în spirit romantic ființa iubită, „emisfera ideală“ de după chirurgia mitică exercitată de Zeus pe androgini, să vină întru „împlinirea visului de dor“, într-un cadru natural pur / purificat și purificator, în partea de mister, de nepătruns, a codrului, „interzisă ochiului profan“, «la izvorul care tremură pe prund», unde crengile ascund „răzorul“, «prispa de brazde», spațiu sacru marcat și laborios. Viziunea eminesciană este „bipolarizată“ și dendrologic „străjuită“ / „fixată“ de simbolul purității fluide, Izvor (sau Apa, prim element din fundamentele lumilor noastre) și de Codru (sau elementul „al cincilea“, al „nunții cosmic-zalmoxiene“, Lemn – în mitosofia chineză desemnat prin Mu), simbol al purității florale. Garabet Ibrăileanu atrage atenția asupra necăutatei armonii imitative din „deschiderea“ acestei poezii:

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

«În versurile: „Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund –“, în care repetarea sunetului r redă senzația acustică a zgomotului apei care fuge pe pietre – „armonia imitativă“ este cu siguranță produsă cu totul inconștient în procesul profund al creației, când poetul vedea și auzea izvorul.» (IbrS, I, 176).

Această capacitate audio-vizualizatoare în „frazarea textului poetic“, o facultate a geniului eminescian, întâlnită doar la cei născuți a fi poeți și nicidecum la cei ce se fac poeți, este instrumentalism / sinestezie – „simbolism fonetic“ – de dinainte de estetica simbolismului, în care a intrat „din romantism“, ca în ultimele două strofe, unde grupul de sunete -ân(alcătuit din vocala „medială“ / „centrală“ închisă -â- , a „îngânării și a plânsului universal“, mai târziu ivindu-se pentru „bacovianul plâns al materiei“, și sonanta oclusiv-nazală, dental-sonoră, -n-),

se reia în simetrii (care nu mai sunt întâmplătoare) de nouă ori (îngâna-ne-vor, cânt, blânda, vânt, gânduri, rânduri-rânduri), reverberând personificator, producând inducție lirico-semantică într-o purificatoare „îngânare a lumii / universului“. Asupra acestor strofe se oprește și Garabet Ibrăileanu pentru a releva tot „concordanța între sunete și idee“ – «Vom visa un vis ferice / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare, / Blânda batere de vânt; // Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rândurirânduri.» –,

subliniind: «Dar aici este ceva mai mult. Muzica asta nu redă numai o realitate – sunetul nedefinit al pădurii – ci, cum am arătat altădată, este și un acompaniament muzical al poeziei, al ideii generale a poeziei Dorința.» (IbrS, I, 178).

Surprinzătoarea metaforă, «prispa de brazde», are convergență lirico-semantică tot în spațiul pur, însă ca spațiu domestic, guvernat de elementul Pământ, întru sacră familie, relevându-se și dinspre mitologia pelasgă>valahă a casei cu prispă, tinda (inclusiv prispa în horă) fiind – după cum se știe – zonă sacră, 5


PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE «spațiu mitic de tranziție între în afară și înăuntru, de trecere din curte în casă (sau invers), unde aveau loc câteva activități magico-mitice periodice sau ocazionale; acest spațiu de tranziție al prispei circulare simboliza pământul care intră în casă și casa care își întinde domeniul în afara incintei zidite; dintre activitățile magico-mitice de pe prispă, semnificative sunt cele referitoare la ciclul familiei: naștere, nuntă și moarte, mai ales vara, pe prispă; dar și activitățile referitoare la unele date calendaristice: la urările de sărbători, iarna, când gazdele primeau pe prispă pe colindători, când aruncau noaptea farmece și vrăji de pe prispă, în direcția dorită» (VMR, 450).

În strofa a doua, eroul liric închipuie ritualul regăsirii și împlinirii erotice, își imaginează iubita alergând spre „brațele-i întinse“, apoi „căzându-i pe piept“ și desprinzându-i vălul din creștet, ridicându-il de pe obraz (dinamica ritualică este susținută și prin „conjunctivul imperios“ repartizat simetric în bionomul eu – tu: să alergi, să cazi, să desprind, să ridic);

tabloul idilic se nuanțează în strofa a treia, prin „scena așezării iubitei pe genunchi“, spre a fi ninși de florile de tei: «Pe genunchii mei ședea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr înfiorate / Or să-ți cadă flori de tei.».

Mihai Eminescu apelează aici și la motivul teiului, al florii de tei, simbol polivalent, cu capacitatea sinesteziei. Epitetul „înfiorate“, pe lângă sintagma „flori de tei“, adâncește psihologic idila eminesciană, dă intensitate sentimentului erotic, de dincolo de cromatism și de solaritatea fragranței; pe de altă parte, sugerează participarea elementului floral la starea febrilă, de dor, a cuplului liric-eminescian. „Înfiorarea“ semnalează și scurgerea timpului, trecerea tinereții cuplului spre „anotimpul coacerii“, ori spre bătrânețe, când florile de tei se arată în păr, „luminându-l“ / „albindu-l“.

„singuratecelor izvoare“, ori cu «blânda batere de vânt». Nu poate fi trecută cu vederea nici intensificarea trăirii, în sensul reîntoarcerii „la elemente“, la primordial, grație și lucrării întru catharsis a epitetelor ornante, singuratece (pe lângă „simbolul dinamicii fluidelor“, al elementului Apă, reluat din deschidere, la plural: izvoare) și blândă (dar pe lângă o sintagmă – „batere de vânt“ – sugerând și „colaborarea“ tot creator-dinamică a Aeruluica element mitic fundamental).

În final, poetul surprinde ființa / cuplul îndrăgostiților „adormind în armonia“ elementelor fundamentale ale lumii, sub ninsorile „perene“ ale florilor de tei: «Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rândurirânduri.»;

armonizarea perechii edenice intră și în seama gânditorului Codru – și ca transsimbolizare a perenității, a ciclicității, a ritmurilor cosmice, asigurând totodată și acele „rânduri-rânduri“ ale infinirii de flori de tei cu polen aurifer și cu fotoni. Bibliografia „siglată“:  EP, I = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.  IbrS, I, II = Garabet Ibrăileanu, Scriitori români și străini, vol. I, II (ediție îngrijită de Ion Crețu; prefață de Al. Piru), București, Editura pentru Literatură, 1968.  VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei Române, 1985.

În catrenul următor este surprinsă scena sărutului profund: «Fruntea albă-n părul galben / Pe-al meu braț încet s-o culci, / Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...»;

și aici, grație epitetelor, îndeosebi, epitetelor cromatice solare –albă, galben – se observă adâncirea psihologică a stării lirice; epitetele albă, pe lângă substantivul „fruntea“, și galben, asociat cuvântului „păr“, au convergență lirico-semantică și în idealul feminin al romanticilor, al „frumoaselor blonde“, emanând lumină, iradiind seninătate. În strofa a cincea se proiectează visul de fericire din cadrul natural edenic, unde ființa, „împlinindu-li-se“, desigur, poate „să se îngâne“ cu cântul 6

Gabriel Stan, Adiție

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

De acum aproape o jumătate de secol, spre comparare cu Anul „Brâncuși“ 2016

V. G. PALEOLOG

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

„Colocviul internațional Constantin Brâncuși”, organizat – între 12 și 20 octombrie, 1967 – de Comitetul de stat pentru Cultură și Artă și de Universitatea Artiștilor Plastici, cu concursul Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (A.I.C.A.), își ia ca sediu, în aceste zile, Oltenia, continuându-și lucrările cu vizitarea Muzeului de Artă din Craiova și a monumentelor de la Tg.-Jiu. Critici de artă de renume mondial – între care Jacques Lassaigni, René de Solière, André Castel și Etienne Hajdu (Franța), Eduard Trier (R. F. a Germaniei), Dr. Palma Buccarelli și Giuseppe Marchiori (Italia), Sweney James Johnson și Sidney Geist (S.U.A.), Nurullah Berk (Turcia), Zsuzsa Feher (Ungaria) și Julusz Starzynski (Polonia) – și-au propus să omagieze, prin comunicările prezente în cadrul colocviului, memoria părintelui sculpturii moderne. Celor 11 expoziții deschise cu acest prilej la București li se asociază o nouă expoziție la Craiova, Muzeul de Artă din oraș reamenajânduși, în același scop, „Cabinetul Brâncuși” și sălile „Aman”. Despre semnificațiile acestui colocviu ne vorbește unul dintre participanții la întâlnire, cel mai vechi exeget al artei brâncușiene, profesorul V. G. Paleolog. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Organizat de Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, cu concursul Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (A.I.C.A.), în cadrul UNESCO, „Colocviul internațional Brâncuși”, care se desfășoară în aceste zile, este o nouă mărturisire a prețuirii – azi unanime – față de opera sculptorului, un răspuns de gratitudine pentru darul făcut de Brâncuși, când, justificându-și etica operei, aforiza: „Eu aduc omenirei bucurie curată”. * E un prilej pentru cunoscători de artă de peste hotare, prezenți la această manifestare, de a contacta înțelegerea geniului de artă al lui C. Brâncuși cu geniul locului, cu pământul și cu spiritul țării care l-au dăruit lumii. Actualul colocviu e, în același timp, o reînnoire a prilejului afirmat în 1965, prin „panateneele sculpturii”, care au avut loc în Atena și care nu au fost altceva decât o confruntare in situ a sculpturii moderne a veacului al 20-lea, pe acropolă și în fața Partenonului și a Erechteionului, mărturii ale veacurilor clasice. Siglul ales pentru această confruntare a fost Cocoșul lui Brâncuși, înălțat înaintea Muzeonului, confirmând acea continuitate a geniului uman pe care o afirmă opera lui Brâncuși, același „cocoș” clamând în prezent noile zări ale 7


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

culturii veacului nostru, în pavilionul francez al expoziției 67 din Montreal. * Obiectivele artelor, prin frenezia cuceririlor științei atomului și a spațiului cosmic – cea dintâi apropiind omul de fantomele „quarc-ului” și cea de a doua anulând anii lumină ai spațiului – sunt, s-ar părea, într-o seamă de cazuri, amenințate de o dezagregare totală, prin uriașa prăpastie ce separă acum știința de artă și mintea de materie, lăsând mult în urmă realitatea frumosului. Sculptura, în deosebi, pare amenințată să devină o artă minoră, supusă arhitecturii utilitare. Opera lui Brâncuși oferă lumii întregi, în deosebi acea „Via Sacra” pe care o constituie complexul sculptural din Tg.-Jiu, un nou prilej de aspirație, către o nouă condiție sufletească de a fi a umanității și care se anunță aceea a veacurilor viitoare, așa cum o mărturisesc oameni de cultură de pretutindeni, unii dintre oaspeți la „Colocviul Brâncuși”. Dintre lucrările lor de specialitate redăm, în coloana alăturată, un florilegiu de opinii referitoare la însemnătatea mondială a operei lui Brâncuși: o încercare de a măsura înaltul cerului cu degetul nostru arătător… V. G. PALEOLOG

HENRY MOORE „Opera lui Brâncuși, pe lângă valoarea ei individuală, are o importanță istorică în dezvoltarea sculpturii contemporane.” (Memorial, 1937, p. 8) „… Brâncuși a simplificat sculptura; i-a făcut pe oameni să o privească din nou, din iubire pentru ea, ștergându-se pe el însuși și devenindu-i mucenic.” (Mărturisiri, 1961, p. 10) HERBERT READ „Brâncuși e fondatorul noilor direcții de creație ale veacului nostru.” JEAN CASSOU (Philosophy of Modern Art, 1957) „… vădit inițiat Legilor și Numărului în legătură cu forțele universurilor, acest înțelept, Brâncuși, este una dintre cele mai mari figuri PEGGY GUGGENHEIM „L-am cunoscut de aproape pe Brâncuși; ne ale Artei din toate timpurile.” vedeam aproape zilnic. Vroiam să-i cumpăr Pa(Panorama des Arts, Paris, 1960, p. 262 și urm.) sărea de Aur, dar prețul era fabulos; sfârșind 8

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

prin a obține – înainte de invazia germană a PaETIENNE HAJDU risului, sub obuzele ce cădeau în împrejurimile „…Sub influența lui Brâncuși stă întreaga atelierului – Brâncuși mi-a adus-o, încredin- sculptură contemporană.” (Les Lettres Francaises, martie 1967) țându-mi-o. Lacrimile îi curgeau pe obraz. Nu știu pentru ce.” (Hommages à Brâncuși, „Dincolo de scepticismul lui se ascundeau Ed. Cahiers d’Art, Paris, p. 16) nostalgii natale și dorul de patrie.” (Interviu din revista Familia, ian. 1967) JAMES J. SWEENEY „… Brâncuși, acest sculptor al metaforelor MIRCEA ELIADE scrutând materialul, sugerează viața și misterul „Brâncuși… pecetie stilistică, revendiîn el însuși, prin condensarea gândului și a for- cându-se ca și L. Blaga de la aceeași matcă țămei.” rănească.” (Recueil, C. Zervos, Paris, 1957, p. 90) (Insula lui Euthanasius, Buc., 1943, p. 137) „Arta lui Brâncuși, prin adevărul ei obiectiv care nu mai este perimatul mimesis, salvează Prof. SIDNEY GEIST pe Omul modern, amenințat de neomenescul „Opera lui Brâncuși, cel mai important dinmașinilor, ferindu-l de serie și de automatismul tre sculptorii americani (o mică glumă a mea) sterp.” este o meditație în piatră și oțel a ființei în tran(Din dezbaterile celei de a XXI-a întâlniri in- scendență.” ternaționale din 5-15 sept. 1967, de la Geneva) (Arts Magazine, oct. 1964, N. York, p. 45)

GEORG ANDRESSEN „… Brâncuși – un demiurg; creează o cosmogonie și un nou Adam.” (Relație orală – 7 iulie 1967, Craiova)

SIEGFRIED GIEDION „Simetria prin repetiție se găsește în seriile de foruri: frize ori coloane. Aceeași figură revine prin translația unei unități în lungime. În sculptura modernă – Columnele Nesfârșitului ale lui Brâncuși. Nu din întâmplare, acești arbori ai cerului, aerieni și de proporții admirabile, stăpânesc toate simetriile cunoscute.” (Colocviul Seminarului Școlii Politehnice Federale din Zürich (1952/3) tratând despre „Proporție și concepție”. După G. Welker, Brâncuși, 1957, p. 290) BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

PICON GAETAN „… i-am întrezărit capul de profet (lui Brâncuși). Arta lui e mai mult decât o artă clasică, ea este, în sensul cel mai nobil al cuvântului, o artă primitivă primordială.” (Contemporanul, 17 martie 1967) (Publicăm, spre comparare, această pagină realizată de V. G. Paleolog, în Ramuri, din 15 oct. 1967, pentru cititorii Banchetului și pentru sufletul celor care trăiesc sub cerul lui Brâncuși. Mai mult, cu smerenie ne plecăm fruntea în fața caznei sale, de acum aproape 50 de ani, patriarhul criticii nepregetând în a ne face să vedem mai bine lumina din opera prietenului său de-o viață, Constantin Brâncuși.) (D. V.).

9


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

ION POGORILOVSCHI

NOICA & BRÂNCUŞI DESCHIDERI ÎN SENINĂTATEA FIINŢEI ISPITIREA MAXIMĂ: CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI SAU CUM O MĂRUNTĂ OPERĂ DE ARTĂ BAGĂ ÎN ACCELERAŢIE GÂNDIREA LUI NOICA

care dispune de o putere propulsivă excepțională, 1. fiind <o coagulare (…) a energiilor cosmosuNoica prin Brâncuși lui>.” Cumințenia Pământului– ciceronele (ghiValentin Popa, Vasile Băncilă: omul și filosodul) intrării noastre în înțelesul devenirii întru ful (teză de doctorat), Brăila, Muzeul Brăilei – ființă Editura Istros, 2006, p. 174 Nu s-a teoretizat îndestul de lămuritor de ce și cum spusele lui Constantin Noica despre Cumin3. țenia Pământului a lui Brâncuși pot fi un mod de Exactitate și adevăr introducere în miezul filosofiei noiciene, pe care Noica despre Cumințenia Pământului chiar filosoful ni-l indică. C. Noica a citit spusele doctorilor psihiatri Vezi Trei introduceri la devenirea întru ființă, Olaru și Richman, cum că: „Cumințenia PămânBucurești, Editura Univers Enciclopedic, 1984. tului e un caz de schizofrenie ori de idioție Marin Diaconu, în Istoria limbajului filosofic mixtă”. Noica nu notează aceste lecturi, ci gândul românesc, p. 163, recomandă tinerilor să nu în- lui de după: „E exact <Cumințenia pământului ceapă lecturile din Noica cu Tratatul de ontolo- este o idioată mongoloidă>. Dar nu este artistigie, ceea ce ar produce o proastă apropiere de cește adevărat.” gândirea acestuia. Ar trebui să se înceapă cu ceea Apoi C. Noica face o lungă înșirare de situații ce Noica însuși recomanda ca fiind o introducere când ceva exact nu e și adevărat. Așa, „Caietele la Devenirea întru ființă: interpretarea sa la Cu- Eminescu adevăr, ediția Perpessicius exactitate”. mințenia Pământului, a lui Brâncuși, unde limbajul nu mai este pur speculativ. 4. Am generaliza zicând că o bună introducere Cumințenia Pământului rezumă (ori repreîn filosofia lui Noica e asimilarea creației lui zintă innuce) gândirea (conștiința filosofică) Brâncuși în întregul ei… Sau în tandem. De re- brâncușiană marcat întâmplarea că Noica publică IntroduCu referire la ea, ca o întoarcere în buclă, se cere… (despre Cumințenia Pământului) după pu- încheie cartea Sentimentul românesc al ființei, p. blicarea Tratatului de ontologie. Poate că el ne 196. Ultimul paragraf: spune astfel ceva și despre revenirea în cerc a „Dar faptul că a reușit să redea infinitul în figândirii… nit, zborul în fixitatea și în materia inertă, identitatea într-o pluralitate care să nu fie o repetiție; 2. faptul că putea pune sub ochii oricui devenirea în În Cumințenia Pământului simțim stihialul ordinea ființei, arătând că numai astfel ființa < Vezi Blaga: stihial și sublim este>, și trebuie să fie, anume ca devenire întru „Modalitatea stilistică este [după Băncilă) o ființă, pe toate acestea el le-a exprimat într-o staaltă categorie specifică cunoașterii țărănești. tuie simplă de la începutul carierei sale – CuminIdeea de stihie semnifică grandoarea și elementa- țenia Pământului – , o statuie ce reprezintă poate rismul, primitivitatea existențială. Stihia este primul său gând, așa cum ar putea să reprezinte principiu ontologic activ, element cosmic, (Ion primul gând sau ceva din prima zi când Pământul Pogorilovschi: Cumințenia Pământului sub sem- a început să gândească.” nul cosmicității) cu un început de personificare, 10

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

5. Unificări de contrarii (coincidenția oppositorum – dar Noica nu preferă această expresie) la Brâncuși. Antic și modern Cumințenia Pământului ca summun în acest sens. Cumințenia Pământului, cea mai filosofică sculptură brâncușiană? Oricum, Noica vede în ea mai mult ca în altele „… Faptul că (Brâncuși) a reușit să redea infinitul în finit, zborul în fixitate și în materia inertă, identitatea într-o pluralitate care să nu fie repetiție; faptul că putea pune sub ochii oricui devenirea în ordinea ființei, arătând că numai astfel ființa este ceea ce trebuie să fie, anume, devenirea întru ființă, pe toate acestea el le-a exprimat fără nici o urmă de artificiu și virtuozitate (care există totuși în sugestia infinitului, sau în sugestia identității în pluralitate la Domnișoara Pogany) într-o statuie simplă, de la începutul carierei sale, în statuie care reprezintă poate primul său gând, așa cum ar putea să reprezinte primul gând sau ceva din prima zi când pământul a început să gândească. Ne place să încheiem o pagină de ontologie (C. Noica) cu o făptură umilă – ca și Ființa câteodată – cum este Cumințenia Pământului. În statuia aceasta e descrisă, poate, mai uimitor decât oriunde, devenirea întru ființă.” Vezi urm. C. Noica, Istoricitate și eternitate, București, colecția Capricorn, 1989, p. 52 6. Cumințenia Pământului și filosofia lui Blaga, în aprecierea Noica Pentru Cumințenia Pământului vezi fișa (prima vedere filosofică la Brâncuși) p.179: „Nu filosofia culturii hotărăște de sistemul lui Blaga, ci metafizica”. „Dar de pe acum vă spun: (...) dacă vei înțelege să faci din metafizică centrul filosofiei lui Blaga, vei sfârși prin a vedea că nu este o metafizică a cerului, ci una a pământului. Este una din-

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

tre cele mai cutezătoare și cele mai frumoase filosofii ale pământului care au apărut în epoca modernă.” Constantin Noica, Istoricitate și eternitate, București, colecția „Capricorn”, 1989, p. 179, 181. V. pământ la Heidegger. V. pământ la Liiceanu, pe seama Cumințeniei Pământului. Brâncuși: piramida fatală și oamenii ca spicele în lan Stări ce parcă anulează căderea. 7. Heidegger ------------ Noica „pământul” sinea / \ Brâncuși Cumințenia Pământului G. Liiceanu relevă „o surprinzătoare paralelă între „pământul” heideggerian și „sinea” lui Noica (…). Iar paralela aceasta ne-o oferă tocmai interpretarea întreprinsă de Noica la Cumințenia Pământului a lui Brâncuși” Gabriel Liiceanu, Pământul heideggerian/Cumințenia Pământului, în Brâncuși, artist filosof, Târgu Jiu, Editura Fundației Constantin Brâncuși, 2001, p.285-287. Liiceanu e printre cei rari care trimit la eseul în franceză și valorifică traducerea termenului sinea: Soi cache - Soi ouvert. Vezi C. Noica, „Essai sur le sagesse de la Terre” și „Le soi ouvert et le Soi cache”, în I. Jianu/C. Noica, Introduction a la sculpture de Brancusi, 1976, p. 73–90. 8. Cum îl comentează Noica pe Brâncuși. Cazul Cumințenia Pământului De comparat: Modul lui Noica de comentare a C.P., Modul lui Liiceanu, discipolul său (vezi extras în Brâncuși, artist filosof). La amândoi se resimte plenul scrierilor lui Heidegger.

11


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Cumințenia Pământului, după Noica (Trei introduceri...), ar fi o ilustrare a devenirii întru ființă (om sălbatic – om civilizat), (o unitate urâțenie – frumusețe: natura asimetrică a chipului). Al. Surdu socoate exemplificarea prin Cumințenia Pământului a lui Noica improprie. „Devenirea întru ființă nu este o simplă vocabulă și nici o icoană a Cumințeniei”. Vezi argumentarea în Al. Surdu, Vocații…, p. 9899. 9. Noica despre Cumințenia Pământului Lucrarea a intrigat filosoful, mai mult ca altele, așa cum eu însumi….(„Astra”). Noica dispune interpretările făcute CP pe o scală imaginară, avându-și extremele în considerarea ei ca o „idioată mongoloidă” și ca expresie a înțelepciunii enigmatice, gen „Sfinxul”. El sudează aceste interpretări disparate într-o viziune de tip dialectic: Cumințenia Pământului acoperă un registru diacronic al condiției istorice a omului, de la primitivitate la civilizație. El vede o sumă de disimetrii dreapta – stânga în cioplirea Cumințeniei Pământului, pe care le conjugă într-o „devenire întru ființă” (vezi CP, în Trei introduceri…, p. 142 și urm.) v. p. 144: „Ce trebuia să credem despre disimetria aceasta?”. p. 145: „Este o stranie devenire în ființa aceasta „făptură arhetipală”, „prototipul speciei” (p. 147). p. 145: natură și cultură cu două jumătăți reunite. p. 146: „imaginea unei deveniri”; „sophrosyne”. p. 146 – 147: numele românesc și ideea înțelepciunii, în traducere. p. 147: „prototipul speciei” – vezi I.P. p. 148: „Înțelepciunea la nivelul pământului”. p. 148 – 149: titlul nu e o sintagmă populară. I.P: discutabil. p. 149: pământul și devenirea întru ființă. Vezi Liiceanu – pământ.

12

10. Noica. Interpretarea CP urmărită în toate lucrările - Trei introduceri la devenirea întru ființă, CP, p. 142 (final de carte). - Introduction a la sculpture de Brancusi. Essai sur le sagesse de la Terre, pp. 73 – 93 (conține și părțile „Le soi ouvert et le soi cache” și „Infinitif etinfinitude” și „Etre et presque etre”, ceea ce face din expunerea în franceză o introducere în filosofia lui Noica, pentru străini). 11. Cumințenia Pământului prin Noica Denumirea lucrării este esențială pentru adevărul ei, care stă în expresivitatea limbii române, și nu poate fi tradus. Limba e patria lui Brâncuși. Deși sculptată la Paris (cum nu s-ar părea), CP e românească și nu poate ființa decât în limba română. Noica: „Limba este ființa oamenilor și patria lor. Ea e mai adânc și mai trainic ființa lor, decât înrâurirea, identitatea de moravuri, solidaritatea de patimi sau comunitatea de iubire și de ură” (Repede aruncătură de privire asupra limbii, în „Secolul 20”, nr. 1 – 3, 1988, p. 9). Dacă și oricât ar evidenția unii înrâuriri primitive din insulele Ciclade, din Oceania, care ar fi modelat CP, faptul că ea e numită cu o sintagmă românească e mai presus de orice înrâurire străină, oricât de credibilă. Ontologic, sculptura este efectiv în spațiul limbii române. Dacă voim să facem totuși comparatism pentru a o înrudi cu lucrări exotice, comparatismul elocvent nu poate fi decât între expresia în limba română care îi definește ființa și o altă sintagmă străină: „Cumințenia Pământului” – „Sophrosyne” –, iar asta face chiar Noica. „Sophrosyne” poate fi cea mai apropiată traducere a Cumințeniei Pământului într-o limbă de circulație. Dar o limbă veche, un arhaism… Primitivismul sculpturii Cumințeniei Pământului este mai presus de cel al sculpturilor cicladice etc., primitivismul unui cuvânt care e aproape uitat.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Adrian ŢION

DIN MONTPARNASSE ÎN MONTMARTRE Gara Montparnasse, subterană și supraterană, conglomerat gigant de tunele și peroane, spațiat pe mai multe nivele, cu legături între trenurile ce aduc dimineața navetiști din sud și metroul urban, cu magazine, localuri și scări rulante aiuritoare, e o „bazbuceală” înfiorătoare. Cuvântul e inventat de Costică și desemnează aglomerație, zgomot, stres, agitație, nebunie, atmosferă iritantă din care vrei să ieși numaidecât. Ieșim și noi la suprafață

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

și respirăm ușurați. Soarele ne îmbrățișează prietenos. La nivelul trotuarului e liniște. Va fi o zi frumoasă, binecuvântată, „încă una... încă o zi dumnezeiască” după cum spune Winnie din Oh les beaux jours, din șirul celor minunate... care ne-au fost hărăzite să le trăim la Paris (completez: îndatorat proniei cerești). O zi liniștită de care Parisul (și numai Parisul!) are atâta nevoie... Cu două zile în urmă am trecut cu mașina prin fața magazinului evreiesc din Port de Vincennes (câteva sute de metri de locuința lui Costică din Montreuil), unde în ianuarie, după masacrul de la Charlie Hebdo, au avut loc alte crime. În fața magazinului patrula o polițistă în echipament negru, înarmată până în dinți. Paza neagră a zilelor negre, amenințătoare. Măsuri de securitate sporite, din ianuarie până în iunie! Așa va fi mereu viața aici și în lume? Viață păzită cu arma în mână? Previziunile sumbre ale islamofobului Michel Houellebecq se adeveresc. Miam cumpărat Soumission, romanul cel mai discutat și disputat din ultimul an. Nu-l voi citi ca pe o satiră, cum insinuează, precaut, autorul romanului, pentru că e cu mult mai mult. Apelul Je suis Charlie, de pe pancartele demonstranților din Place de la République și apoi din întreaga lume, s-a concretizat într-un volum din le livre de poche având pe copertă inscripția Nous sommes Charlie – 60 écrivains unis pour la liberté d’expression. Le am acum pe amândouă pe birou și mă gândesc cât de amenințată este viața noastră a tuturor, după alte și alte crime făptuite de fanatici islamiști care nu se liniștesc și nu prețuiesc democrația de care beneficiază. 13


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Dar să revin la seninul cerului din Montparnasse. Esplanada din fața gării respiră mult calm. Turnul Montparnasse își afirmă îngâmfata verticalitate în stânga noastră. Pe Costică l-am lăsat să-și vadă de repetițiile lui. Intuiesc direcția spre cimitir, indicată de ghidul indispensabil din mână, dar vreau să mă conving și întreb pe doi tineri polițiști, fată și băiat, opriți în mijlocul scuarului. Surprinși de întrebare, se privesc o clipă reciproc în ochi, nesiguri, apoi mă încurajează că direcția pare să fie bună. Și e bună pentru că ajungem destul de repede în colțul dinspre vest al dreptunghiului ciuntit spre est al cimitirului Montparnasse. Am planul cu mormintele celebrităților în mână, ba sunt și tăblițe indicatoare din loc în loc. Timp avem destul să găsim mormintele favorite... Dar cu toate acestea, intru în atmosfera unei piese de teatru absurd. Caut și nu găsesc... Ne strecurăm printre morminte în direcțiile indicate, dar degeaba. Am găsit doar locul unde doarme somnul de veci „sfântul din Montparnasse”, nu și

pentru că era aproape de aleea principală, am poposit la mormântul lui Eugène Ionesco. Și piesa absurdă continuă. I-am căutat insistent, pe căldura devenită agasantă, pe Samuel Beckett și Tristan Tzara, dar nu i-am găsit. S-au refugiat, așa cum stă bine unor scriitori celebri, în opera lor. M-a impresionat gustul pentru simplitate prezent în arhitectura multora din mormintele oamenilor iluștri ai Franței. La Philippe Noiret și la Ionesco, de pildă, câte o placă mortuară orizontală cu numele lor scrijelit, data nașterii și a morții, adică minime informații despre cei aflați dedesubt. Atât. La Noiret e figurina din piatră a cățelușului său. La Ionesco, ceva mai mult: două cruci din marmură, suprapuse, așezate orizontal la căpătâi, pe placa lucind spre roz-portocaliu și, mai spre picioare, inscripțiile Eugène Ionesco 1909 – 1994; Rodica Ionesco, née Burileanu, 1910 – 2004. Pe partea laterală a plăcii de marmură, deviza scepticismului ionescian formulată delicat, laconic: Prier le Je Ne Sais Qui/ J’ espére: Jésus-

sculptura lui Le Baiser, prea înghesuită lângă zid, probabil. Am dat întâmplător peste piatra de mormânt a lui Philippe Noiret cu, admirat în Pușca veche, primul film cu el care îmi vine în minte, și,

Christ.Dar și mai impresionat am fost când am dat peste plăci mortuare șlefuite frumos, curate și neinscripționate pe toată suprafața lor. Doar undeva lateral, pe grosimea plăcii, datele despre cel decedat. În rest, nimic. Restul e tăcere. Și tăcere

14

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

era în cimitirul ca un parc, deasupra căruia trona imperial Turnul Montparnasse. Mi-am amintit imediat de criptele gigantice sau monumentele funerare ridicate în alte cimitire de pe la noi sau mai ales de monumentele funerare de un kitsch îngrozitor, văzute pe net, dintr-un cimitir ucrainian cu fotografiile corporale (în mărime naturală!), reproduse pe marmură neagră, aparținând unor mafioți ruși, superimportanți, firește. Cu regretul că multe din mormintele vizate au rămas negăsite, am ieșit pe aceeași poartă din cimitir și am luat-o agale spre gară. Dar înainte de a ajunge în piața gării, am dat peste o aglomerație nemaiîntâlnită pe trotuarele Parisului. Într-o intersecție, prin care trecuserăm cu câteva ore înainte, era încropit un târg de vechituri. Locatarii din împrejurimi au coborât din apartamentele lor cu obiecte nefolositoare spre a le vinde. Mi-ar trebui zeci de rânduri să înșir ce era expus spre vânzare. Rezum: de la pantofi, haine, covoare, la cărți și biciclete. Un anticariat stradal în toată regula, întins pe vreo 200 de metri. Și nu erau oameni nevoiași, după cum nici ceea ce vindeau nu era orice. Vesela, tablourile, porțelanurile și colecțiile de reviste vorbeau despre o anumită stare socială a celor ce nu mai aveau trebuință de acele lucruri. Își prezentau marfa și nu se jenau de ceea ce fac, mai degrabă se amuzau. Am vrut să cumpăr o carte de Georges Simenon din seria Maigret, pentru 2 euro, dar am renunțat. Ne-am amestecat printre cumpărători, prefăcându-ne pasionați a cotrobăi prin anticariate, ceea ce ei numesc chiner. Mai târziu, am văzut pe TV5 emisiunea Jour de brocante, acest mod pitoresc de a face comerț ambulant cu lucruri de ocazie. Atunci mi-am dat seama că în acea zi în Montparnasse a fost „jour de brocante”. O zi binecuvântată, „încă o zi dumnezeiască”, neamenințată BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

de spectrul îngrozitoarelor atentate. Omenescul, firescul nu sunt îmbrăcați în mătăsuri fine și nu sunt hrăniți cu prețiozități răsuflate. Nici cu prejudecăți. Din sfera muzelor poeticești, Muntele Parnas a coborât la nivelul trebuințelor omenești. Ne-am continuat drumul spre metrou. Mușuroi de furnici alergând aparent bezmetic în toate direcțiile. Spre seară, am schimbat mușuroiul Montparnasse cu mușuroiul Montmartre, ceva mai ridicat, plin de turiști. Am trecut, ca la Notre Dame, prin Catedrala Sacré Coeur, într-un fel de procesiune religioasă a turiștilor. Cupola cu Iisus Pantocrator e impresionantă. Ne-am oprit pe scări să admirăm amurgul pogorât peste metropolă, apoi am băut bere scoțiană pe o terasă cu specific scoțian, înghesuită între buticuri cu suveniruri și pictori exercitându-și meseria direct pe caldarâm. O mireasă îmbrăcată în rochie albastră și mirele ei asiatic făceau fotografii. Alaiul de nuntă lipsea. Diversitatea colorează pitoresc străzile înguste din Montmartre.

15


FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUŞ

SOFIŞTII ŞI PROBLEMA EDUCAŢIEI

Kalokagathia reprezintă un rezultat al parcurgerii mai multor etape ale culturii grecești, o trecere de la sensul restrâns al culturii, cuprins în termenul de paideia, până la raportarea la cea mai desăvârșită arete umană. Problema care s-a pus mereu a fost: ce tip de educație duce la arete?1, căutându-se căile cele mai eficiente pentru aceasta. O altă chestiune lung discutată a fost legată de cine are acces la arete? În privința ultimei probleme au existat cel puțin două categorii de răspunsuri: a) accesul la arete îl au cei cu sânge de origine divină, adică aristocrații; b) accesul la arete nu depinde de originea sângelui, acesta fiind posibil pentru orice grec. Sofiștii își vor lua sarcina extrem de grea de a ajunge la arete prin educație și întrucât conținuturile educaționale sunt accesibile, ele deschid drumul spre valoare (și spre virtute?). Sofistica aparține iluminismului antic, extrem de cuprinzător pentru că începe cu reprezentanții Școlii Ioniene și se întinde pe tot parcursul culturii grecești. Printre reprezentanții de seamă ai acestui iluminism îi amintim pe: Homer, Xenofon din Colofon, Heraclit, Hecataios din Milet, Hellanicos, Tuchidide, Diagoras din Melos, Hipocrate. Această mișcare iluministă atinge apogeul cu sofistica din secolul V î. Hr. Izvoarele din care cunoaștem sofistica sunt dialogurile de tinerețe ale lui Platon, scrierile lui Aristofan, ale lui Xenofon și Isocrate. Mai târziu apar date despre sofiști la Aristotel, Filostrat, Dionisie din Halikarnas2.

Descrierile pe care Platon le face sofiștilor sunt probabil exagerate și-n defavoarea acestora. Sofistul (σοφιστής) este un individ care este interesat de un onorariu cât mai mare, „un vânător retribuit de cei tineri și bogați”3, un negustor de înțelepciune, după cum spune Xenofon, care nu este interesat de adevăr, ci doar de bani și de glorie. Aceeași părere o va avea și Aristotel, pentru care sofistica este o atitudine vicioasă a spiritului uman. Raportul sofiștilor cu filosofia, în înțelesul ei antic, este îndoielnic, pentru că sofiștii sunt posesori ai unei mari cantități de informație din diverse domenii, dar nu au nici-o legătură cu înțelepciunea. Sofiștii sunt conferențiari enciclopedici, având cunoștințe din diverse domenii ca: astronomie, geometrie, aritmetică, fonetică, ritmică, muzică, pictură, etnologie, mnemotehnică, literatură, morală (cum este cazul lui Hippias), ceea ce face din ei precursorii omului universal al Renașteri.

Werner Jaeger, Paideia, vol. I, Editura Teora, București, 2000, p. 215. 2 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 82-93. 16

3

1

Dacă se poate spune despre sofiști că n-au fost filosofi în adevăratul sens al cuvântului, în schimb, ei au fost primii mari pedagogi iar școala ca și instituție este creația lor. Vechile școli de filosofie, cum sunt Școala din Milet, pythagorismul reprezentau cercuri restrânse și, în mare măsură, închise. Spre deosebire de acestea, în a doua jumătate a secolului V ante-Hristor se naște școala ca și instituție deschisă pentru toți grecii, dar, în primul rând, pentru cei bogați, care-și puteau plăti studiile. Aceste schimbări sunt determinate de noul ideal politic al grecilor, care se conturează și se dezvoltă după războaiele medice. Ascensiunea Atenei capătă o mare amploare și Platon, Sofistul,în Opere, vol. VI, Editura Știinţifică și Enciclopedică, 1989, p. 333; 231 d.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIE

aceasta devine centrul lumii grecești, ca urmare a afirmării generației celor născuți în anii 490 – Perikles, Sofocle, Phidias -, cei care vor contribui la realizarea culturi clasice, la nivelul politicii, literaturii și artei. Sofiștii sunt și ei legați de acest ideal, dar problema lor strictă este: formarea omului politic. Scopul lor este: „…transcenderea principiului aristocratic al unei educații privilegiate, care considera arete accesibilă numai celor care o aveau în sângele lor de origine divină”4. O nouă arete politică nu trebuia să depindă de noblețea sângelui, acest fapt fiind în concordanță cu acordarea în masă a drepturilor civile. Prin noua tehnică în domeniul educației, sofiștii vor să-i pregătească pe învățăceii lor pentru o carieră de om de stat, prin formarea personalității noului lider al cetății.

considerabile, în funcție de prestigiul lor6, și de aceea erau interesați să aibă elevi cât mai mulți. Pentru aceasta, ei se foloseau de un procedeu publicitar7, fiind destul de pragmatici pentru a nu se mai pierde în speculații ca vechii fizicieni ionieni, asupra universului și zeilor. Ei au ambiții mult mai precise, cum este și cazul lui Protagoras, care voia să facă din elevii săi buni cetățeni și să-i învețe „arta politică”. Nu posesia Adevărului are importanță, ci manevrarea publicului care să creadă ca verosimile tezele pe care le expui. Viitorul om politic trebuie să stăpânească foarte bine arta discursului, elocința care devine pasul cel mai important pentru atingerea acelei arete politică, aceasta fiind echivalentă cu virtutea sau, mai bine zis, cu capacitatea intelectuală și cu arta oratorică.

Activitatea sofiștilor coincide cumva cu creșterea rolului statului și cu interesul crescând al acestuia pentru folosirea potențialului educativ. Ideea de educație se va amplifica în funcție de necesitatea vitală a statului, care va folosi cunoașterea pentru modelarea cetățenilor săi. Aceasta va face să se vorbească de raportul dintre stat și spirit, „…prin răsturnarea aristocrației rasei de către aristocrația spiritului…”. Am putea să credem că noul ideal de arete ar putea să reprezinte poporul, dar educația promovată de sofiști este o educație a conducătorilor poporului. Sunt instruiți cei care vor intra în viața politică, pentru că omul de stat nu-și dobândește calitățile, ci și le formează prin educație. Desigur că unele calități esențiale ale omului de stat, cum sunt energia, prezența de spirit și previziunea, sunt înnăscute, dar „arta discursului iscusit și convingător poate fi desprinsă prin exercițiu”5.

Putem spune azi că sofiștii mânuiau cu precizie arta cuvântului, că unii dintre ei posedau o vastă cultură generală, pentru a putea vorbi despre orice, o polymathia, prin care, de fapt, își atrăgeau și clienții. Pedagogia lor se desfășoară în perspective unui umanism relativist, cum este și formula atribuită lui Protagoras: Omul este măsura tuturor lucrurilor. Această formulă emblematică a fost interpretată în fel și chip începând chiar cu Platon, care i-a dat replica bine-cunoscută: măsura tuturor lucrurilor este divinitatea.

După cum afirmă Marrou, sofiștii nu deschid școli în sensul instituțional, ci ei exercită un preceptorat colectiv, care înseamnă cel puțin două aspecte: a) grupează în jurul lor tinerii încredințați, a căror formare și-o asumă în trei-patru ani; b) este un serviciu stabilit prin învoială, care trebuie respectată până la capăt de ambele părți. Din această activitate, profesorii-sofiști câștigau sume 4

Werner Jaeger, op. cit., p. 216 Werner Jaeger, op. cit., p. 218 6 Protagoras ar fi câștigat 10000 de drahme (1 drahmă = 1 franc aur, valoarea unei zile de muncă de tip calificat), dar preţurile vor scădea mai târziu destul de mult, în funcţie de concurenţă; aceste informaţii provin din Henri-Irenee Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, vol. I., Editura meridiane, București, 1997, p. 93. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016 5

Sofiștii, în pragmatismul lor, sunt fondatori ai empirismului fenomenalist, precursori ai subiectivismului modern și ai nihilismului filosofic: „Nici Protagoras, nici Gorgias nu intenționează să expliciteze o doctrină, ci numai să formuleze regulile unei practici; ei nu învață pe elevii lor vreun adevăr despre Ființă sau despre om, ci pur și simplu cum să aibă, în orice împrejurare, dreptate, totdeauna dreptate”8. Protagoras ar fi afirmat că orice chestiune poate fi tratată oricând de pe poziții fie pro, fie contra9, ceea ce însemnă că primul aspect al educației sofistice este a învăța să ieși învingător din orice discuție posibilă. Pentru aceasta era necesară stăpânirea procedeelor polemice, inventate se pare de Zenon din Eleea,

Sofistul mergea din oraș în oraș în căutare de elevi, însoţit de cei pe care îi avea deja; era folosit genul de conferinţă pe o temă dată (o punere în scenă); s-a remarcat o eficacitate reală a acestei metode publicitare. 8 Marrou, op. cit., p. 95 9 Diels, IX, 31. 7

17


FILOSOFIE

de la care le-ar fi împrumutat și Protagoras. StăÎnchei printr-o întrebare: cât de actuali sunt sopânirea acestor procedee, împreună cu o dialec- fiștii azi? Dacă ar fi să răspund tot eu, atunci apretică riguroasă se află la baza unei „eristici”, o me- ciez că educația în prezent este mult mai apropitodă de discuție prin care se încurcă adversarul, ată de sofistică decât oricând. luând consecințele admise de el ca ipoteze de lucru. Eristica sofiștilor va fi atacată mai târziu de către Aristotel, în Topicele și în Respingerile sofistice, care va face distincție clară între sofismele ilegitime și inferențele valide. Dacă eristica este arta practică a discuției, arta de a convinge, retoricaeste arta de a vorbi, ambele fiind folosite cu succes. Există o supremație a cuvântului vorbit, în raport cu cel scris, sofiștii dovedindu-se buni retori, cum este cazul lui Gorgias din Leontinoi și al lui Empedokle din Agrigentum, maestru al primului. Studiul retoricii în timpul lui Gorgias presupunea două aspecte: 1) teoria, cuprinsă într-un tratat, cum este tratatul lui Korax; 2) practica, în care maestrul prezenta elevilor săi un model spre a fi imitat, folosindu-se subiecte de ordin poetic, moral, politic. Fără a știi cu precizie dacă polymathia era doar o erudiție de suprafață, sofiștii făceau deseori afirmația că pot vorbi despre orice, cum se laudă Gorgias și Hippias lui Platon. Aceasta presupunea realizarea unei mnemotehnici, adică înarmarea cu un minim de cunoștințe din toate domeniile: literatură, matematică, astronomie, medicină, acustică10etc. Sofiștii sunt cei care dezvoltă și aprofundează o serie de metode critice, prin care se aduce critica poeților și se studiază raporturile dintre gândire și limbaj11. Pentru că pun inteligența pe primul plan, sofiștii se vor îndepărta de idealul clasic al sportivului și educația se detașează, prin ei, de originile cavalerești. Sportul devine o meserie, în sensul vulgar al cuvântului, sportivul nemaireprezentând idealul nobilimii arhaice, ci un tip grosier și cu moralitate îndoielnică. Sofiștii nu vor pentru elevii lor nici o pregătire filosofică prea adâncă, întrucât principiul lor de bază este că filosofia trebuie să fie făcută cu măsură, doar până la treapta unei bune educații. Acest principiu creează o situație contradictorie: - dacă un tânăr se va ocupa mai adânc de știință, atunci educația lui este îngustă; - dacă educația lui e prea deschisă, atunci cultura lui va fi superficială.

Rădăcinile Quadrivium-ului medieval (aritmetica, geometria, astronomia, acustica) le găsim încă la Pythagoras. 18 10

Gabriel Stan, Bride

Se pare că Protagoras este autorul unei lucrări, intitulată Despre corectitudinea exprimării (Ortoepia). BANCHETUL, 10-11-12 / 2016 11


POLEMOS

NICOLAE BĂLAŞA

DESPRE SCĂRPINAT, URSITUL OMULUI ŞI ÎNŢELEPCIUNEA DIAVOLULUI Fraților, Lăsând gluma la o parte, după câte aud și eu, bine ar fi să nu te scarpini dacă nu te mănâncă, însă cum parcă le căutăm cu lumânarea aprinsă, chiar din ziua în care tragem pe nas pentru prima dată, din această lume (respirăm, am vrut să spun, nu cumva să vă ducă mintea în altă parte... Însă, la un adică, cam totul, tot un fel de drog!), ne tot frecăm. Uneori cu spatele, de tocul ușii, alteori cu câte un mătăuz pe șira spinării... Când ești mai la tinerețe, te scarpină muierea pe șale și te plesnește peste buci cât să te bage în draci, apoi... Se întâmplă uneori ca ea să dea prea mult din cleanță și atunci o scarpini tu... Revenind, pe vremea când eram eu înfășat în scutece, de cum scăpam din pripon, mă scărpinam de velința de pe pat. Una cu flori, făcută în șapte ițe... Simțeam mirosul de lână toarsă, bătută în război. Mă rog, unii, ce-i drept mai târziu, chiar și acum, în vremurile noastre, când se văd pe picior mare, se scarpină în cur, sub pretextul că acolo i-ar durea de alții. Aud că mai nou, chestiunea asta, pentru ei ar fi un fel de preocupare zilnică. ...Cică spre binele omului și al poporului, în general. Că tot spre binele lui a fost și atunci când s-a scos omul din firescul lui. Întâi și întâi, prin `49, i-au luat la scărmănat pe cei cu fabricile, apoi pe ăilalți cu... Au rămas mai pe urmă cei ce aveau câte un han sau vreo cârciumă mai... – Naționalizare! Așa se cheamă treaba mai nou făcută de partidul...!, încerca să-mi explice tata din ceea ce nici el nu înțelesese. Bă, cum să-ți spun? Cică la un adică ce s-a luat au fost date spre folosul poporului. – Bine, mă băiete, da’ și bordelurile? – l-ar fi întrebat bunicul meu, cu gândul la aventurile din tinerețe. – Vai de capul dumitale! Om bătrân, și tot la destrăbălatele alea ți-e gândul! Talpa iadului o să te mănânce! De-asta și sfârșitul sfârșitului! – l-ar fi dojenit mamaie. – Da! și BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

curvele, ca să vezi și dumneata întorsură în istorie?! – i-ar fi răspuns tata – Cică și ele pot servi partidului și binelui general! Mde! – mă minunez eu acum, după ce am trecut oarecum prin timp. ...I se urcase și lui, în tinerețe, politica la cap! Probabil auzise de la vreun activist al vremurilor, că până și Platon ar fi pus problema comunizării femeii. Dar una a zis geniul Antichității și alta au speculat cretinii modernității! A doua zi din viața mea, când tocmai trăgeam din răsputeri să-mi dezlipesc și eu pleoapele și să trag cu ochiul prin prezentul istoric, s-a colectivizat și pământul, nu înainte de a-l întovărăși, că tot uitaseră să mai plece de pe aici to`arășii. E, și voi, cum care? Ăia din răsărit, veniți călare pe tancuri, cu sfârșitul începutului! Nu, nu înjurați că și latifundiarii de acum, tot un drac bălțat, numai că se vor a fi umani! Din câte țin minte și comuniștii doreau aceeași chestiune! Producții și iar producții la hectar... – zic regimurile politice, oricare ar fi în vremuri – ...spre îndestularea păcătosului de oriunde ar fi pe fața pământului! Aiurea! Rabdă ăia de prin Africa, de prin India sau de te miri unde, încât te apucă plânsul. Ieri, alalteri, pământul la colectiv, azi, într-un fel de asociații, spre încasarea subvențiilor de la statul român. Altfel nici că ar avea cum. Țăranul stă cu coșciugul în pod sau pe capul prispei și își urează singur Drum bun! Casele stau și ele într-o rână, gata, gata să apună... Ce să mai vorbim, mă fraților, de satul românesc s-a ales praful! Simt cum mă apucă plânsul, însă cu ce folos? Mă rog, trebuie să vă spun că de evenimentul ăsta, cu luatul pământului, atunci, cam pe la începuturile colectivizării, nu au scăpat nici bunicii din partea mamei. Ba mai mult, ca să-și bage mințile în cap, i-au mai și scărpinat nițel cei angrenați în treaba cu scărpinatul, apoi i-au trimis tocmai în Bărăgan. Mai pe românește, i-au mutat cu domiciliul forțat de la conacul mehedințean, într-o groapă acoperită cu ciulini, undeva, dincolo de Ciulnița. 19


POLEMOS

Un loc unde nici dracu nu își putuse înțărca iapa, din cauza vânturilor ce spulberau iarna totul, în calea lor. Târziu, într-o toamnă, când au văzut că nu dau ortul popii, deși încă năuci, bieții mei bunici și-au zidit un fel de semibordei, o cameră și un fel de vatră, din chirpici, niște pămânțoaie din lut galben, amestecat cu paie și ierburi. Când s-a pus frigul și au făcut în cocioabă focul, a răsărit și grâul sălbatic, și buruienile pe pereții încă umezi. Afară, în câmp, urlau lupii, zbierau vulpile, croncăneau cârduri de ciori și mârâiau cine mai știe ce alte arătări... Strânge hrană, rădăcini, că altceva ce, de te miri unde, dacă poți? În același timp, pe străzile capitalei, la marile manifestări, se striga în gura mare: Stalin și poporul rus fericirea ne-a adus?! – Rabdă, omule, că de-aia ți-a fost dată răbdarea! – îl tot domolea bunică-mea, pe bietul tataie. A răbdat el, au răbdat și alții din cauza fanatismului, de parcă istoria omului ar fi fost și încă mai e doar venire și ieșire din lume prin răbdarea vărsării de sânge. De-asta ar zice unii și acum că iadul e aici, pe pământ, și nu pe cine mai știe ce lume! Mda! Când dădea, la câțiva pași de bordeiul lor, în laț, vreo dropie sau vreun iepure, era mare sărbătoare... – Aia hrană sănătoasă, aia ecologie! – au încercat a mă lămuri ecologiștii de astăzi. Politică! ... Și aci, în politică, e la fel. Totul e să fii mârlan și să ști a o întoarce din vorbe. Că de spus oricum nu ai nimic a spune. Vai de mama ei de ecopolitichie! Bă fraților, când te bagi în tagma ăstora, nu mai merge așa, cu una, cu alta. Îți pui laurii pe frunte, te umpli de merite, îți asumi niște atribute și minți... Bă, minți până și pe cei din groapă, de mii de ani morți. Apoi te pui pe furat. Și furi, nu te încurci, furi până ajungi la a-ți fura căciula! Abia atunci mai faci un popas cât să-ți muți agoniseala, ehe, tocmai la dracu în praznic, apoi ,,trai, nineacă!” pe banii poporului, că jupân` Dumitrache, personajul maestrului, între timp, a dat ortul popii... A dat, că avea cui, nu ca cei din Bărăganul nostru, pe vremea colectivizării, când muribundul musai să-și citească singur slujba înmormântării înainte de a închide ochii. Dar asta e! Vremuri și vremuri! Tot timpul, ca într-un blestem. Aceeași Mărie cu aceeași pălărie! Sub ea am rămas tot noi, ăia de dinaintea lui Noe. Și atunci mă întreb: la ce folos potopul? E, uite așa ca să se mai sperie prostimea, cum se sperie acum, când manipulatorii pun pe ecranul televizorului acțiunile DNA20

ului. Doamne, cât circ?! Tot ca pe vremea anticilor, pe când la Roma, țâșnea sângele din pieptul gladiatorilor. Numai că atunci, și circul, și pâinea erau gratis. În plus, sclavii, în arenă, deveneau liberi. Suflete spre cer! Doamne, ce libertate? Și aflați că era câtă vreme sărmanii stăteau clipă de clipă cu moartea în sân. Tot ca și acum! Cu toate astea, de imperii tot praful și... Ieșirea din firesc, mai întâi bate la ochi, deranjează, supără, apoi foc, fum, scrum și pulbere. Mda! ...Și uite așa o să se supere iarăși Dumnezeu și iar o să dea cu potopul. Dacă nu o da careva cu vreo ghiulea de curând botezată. Cică de data asta chiar ar spăla păcatele! Bă, vedeți-vă dracu de ale voastre! ...Că de spălat nu prea mai e ce! S-a ales praful și de trup, și de suflet, și de toate câte au fost lăsate pe pământ. Omul nu mai e om, grâul nu mai e grâu... Nici chiar iarba nu mai e iarbă. Din ea au dispărut până și aglicele ce parfumau fânarul din spatele curții. Lăsați-l pe Cel de Sus, că are el grijă! Apoi în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul e prescris totul. Trecerea prin foc! Noi am vrut-o! Dacă va trebui să trecem, trecem. Probabil, musai să fim într-o zi și fum și scrum, și numai după ce vom trece iar prin vămile cerului, abia atunci pacea de mii de ani despre care încă se pomenește. Cât s-o mai pomeni și ea că prea cântă și zi și noapte cucuvelele! S-au înmulțit șobolanii, șoarecii, hârciogii... Cu alte cuvinte, prea s-au înmulțit toți ăștia ce doar ronțăie și nu pun nimic la loc! – Ehe, bă nene! – vorba lui moș Pătru – după ce că nu eram cine știe ce din cei cu frica de Dumnezeu, s-au dus și ăia. La vremurile de acum, unii grohăie, alții gem sub povara zilei... Nu mai e omenie, nu mai e nimic! Dragii mei, ar fi multe de zis, însă nu prea mai e vreme. De asta zic, să mă întorc la primele mele zile și să vă spun că în ciuda a orice, pe atunci, când m-a adus Dumnezeu și pe mine în lume, ceea ce era rânduit se făcea cu sfințenie. Din câte mi-a spus moașa mea, mai târziu, că de ținut minte nu prea mai țin, însă... de știut știu... Doar ce plecaseră lăutarii și adormise tata beat de bucurie, că mă făcuse pe mine, și spre miezul nopții când el sforăia, au intrat pe geam ursitorile. Ce să vă spun? Parcă le știam de undeva... De-asta nici nu m-am speriat, chiar dacă și mama, și moașa dormeau, însă ele, înainte de a se culca, aranjaseră masa, semn că le așteptau. Pe masă, trei farfurii din porțelan. Piese scumpe, aduse de tataie, din partea mamei, tocmai de la Viena, trei tacâmuri din argint aurit, câțiva bani din argint și un galben din salba BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POLEMOS

bunicii, un Franz Joseph, scos, pe moment, de sub tocul ușii, unde fusese ascuns... La mijlocul mesei, între farfurii și tacâmuri, un fuior de lână, altul de cânepă, o carte, un pahar cu apă și o oală cu vin. – Ancuțo, fată, ascultă-mă, lasă așa, dacă o fi și o fi, măcar să mai uite de necazuri! – îi zisese moașe, maică-mi ce se împotrivise la măsura cu băutură – Tu nu vezi ce vânzoleli?! Tâlharii neau scos din timp, din vremuri... Of, iar ăsta al tău?!... Fănică?! – Lasă-l păcatelor! Decât cu ăia de dinainte... Cu legionarii? Până acum îl împușcau fără să-l judece. Ca pe Chirțu... Mai bine cu ăi... – Auzi tu, nici cu ăia, nici cu ăștia! – s-a împotrivit moașe-mea. – Atunci cu cine, că de unul singur n-ai cum răzbii? – s-a arătat, pe moment, nedumerită, mama. – Cu Dumnezeu, fată, cu Dumnezeu! – Mda! Ce să mai zic? – s-a arătat iarăși încurcată, mama, moțăind. – S-a luat după ei... Apoi tu nu vezi că rușii sunt la noi... O ști el ce face! – a intervenit ea convinsă de faptul că doar cu cel ce se cununase o să aibă un rost în viață. – Mda! – le-am aprobat și eu, de unul singur, în încercarea de a nu băga prea mult în seamă vremurile ce încă nu-mi erau la îndemână. Revin! Cum vă spuneam, ursitorile au venit, mi-au făcut cu ochiul, m-au sărutat pe frunte, una chiar mi-a șoptit ceva la ureche, apoi au ieșit pe unde au intrat și duse au fost în lumea ursitorilor. Am rămas meditativ, cu degetul în gură, în încercarea de a ghici cumva gustul vieții de aici, însă sforăitul celor din jur m-a adormit. M-am trezit în ziua următoare supărat foc pe faptul că trebuia să iau iarăși o zi de la capăt. O zi în care trebuia să învăț a trăi și a muri în același timp. A muri în primul rând! Din câte mi-am dat seama, nimic complicat! Moartea înseamnă ardere și re-întoarcere. Fiecare din cei ce erau deja aici, pe pământ, veniseră și se reîntorceau, unul după altul, după trecerea prin focul devenirii. Că omul tinde să devină! Doar unii! Pentru cei ce merg așa cu capul între umeri, foc și atât! Mai complicată mi s-a părut cealaltă chestiune. Să învăț lumea în care abia crăpasem ochii?! M-am tot zbătut, am pus ochii pe tavanul camerei, ca pe o carte deschisă pe boltă cerească și am încercat să-mi reamintesc din cele deja știute: azi, ce este una, mâine, ce înseamnă alta... La prima vedere, mi se părut că tot învățatul meu însemna reamintire, însă mai târziu mi-am dat seama că era un fel de uitare sau mai degrabă o BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

înmuiere a luminii din care venisem întru-un fel de mâzgă a vremurilor de pământeni trăite. – Asta e! – mi-am zis a nu știu câta oară în ideea de a trece în rând cu semenii. – Asta e! – mi-am zis, însă odată întunecat, cu greu îți mai luminezi mințile. ...Și cel mai greu în viață e să tot orbecăi fără a ști încotro! – am repetat în timp ce mă cuibăream lângă sânul mamei, în încercarea de a-mi recăpăta știutul. Ce să vă mai spun? La început de drum, în lume, cam toate de-aiurea! Expresia Să facem om după chipul și asemănarea noastră, ca să stăpânească peste..., mi se pare doar o frază din Biblie, câtă vreme povestea cu făcutul e doar ceva abia intuit pe parcursul marilor dezbateri științifice, iar partea cu stăpânitul peste peștii mării, peste păsările cerului și peste toate dobitoacele (...) este la fel de greu de conceput, cât timp, la vremurile de acum, doar unii stăpânesc, iar alții doar cerșesc. Cerșesc ziua în care trăiesc, o cerșesc și pe cea de mâine și tot așa rămân doar un fel de cerșetori ai zilei. Atunci, imediat, după ce mi-a șoptit una dintre ursitori, nu am idee dacă aveam să fiu deja trecut pe vreuna din liste: a celor ce stăpânesc sau a celor ce tot stau cu mâna întinsă, la mila mitocanului sus pus!... Cert e că între și între, mai circula foaia cu muritorii în rândul lumii. Și totuși, nu! Nu eram pe niciuna dintre ele. Atunci, în primele zile de viață, încă nu aveam un nume. În consecință, cred că nici măcar cei din slujba Domnului nu știau unde a mă înscrie. Abia după o oarecare învoială a mamei cu cei ce aveau să mă boteze, mi s-a spus... Nu mai repet. Mă știți voi! Pentru unii, cică aș fi pâinea lui Dumnezeu, pentru alții, doar dracul gol. Cam pe la mijloc, între ei, sunt și din cei ce amestecă chestiunile în virtutea firescului pământesc, însă... Ce pot să zic?! Îmi aduc aminte tot de una a lui moș Pătru: Când hoț pe hoț s-a înșelat, și dracu s-a mirat! Mda! Acum, cel puțin pentru mine, stăruie o mare nedumerire: o ști oare dracul să se mire?!

21


COMENTARII

Marian BARBU

O CARTE DE TIP ENCICLOPEDIC

În oricare periplu de călătorie, prin fascinanta Canadă, în 2016, am avut prestabilite două obiective: orizonturile naturii milenare și prezența cărților în limba franceză. Pentru primul obiectiv, natura propriu-zisă, cea contemporană nouă, convoacă numaidecât, atât geografia pe orizontală, dar și pe verticală. Numaidecât, îi iese în cale istoria, cu ale sale meandre, pornite de la nativi, organizați în triburi, până la dislocarea lor și coabitarea (!?) cu alte semenții ale omenirii. Nu le spun acestora intruși, deși provin din alte etnii ale planetei, căci astăzi s-au integrat așa de bine, încât au devenit... canadieni. (La 1 ianuarie 2016, presa franceză, engleză și română, care apare la Montréal, anunța, cu o bucurie reținută, că populația Canadei a ajuns la 36 milioane de locuitori, dispuși la suprafața țării de peste 9.975.000 km2 . Religiile sunt multifuncționale: catolicism, protestantism, mozaism, ortodoxism). În privința cărților, este mai întotdeauna de convorbit, fie în ceea ce înseamnă bogăția de titluri, care impune, deductiv, tematici și scriitori (referințele mele se circumscriu numai literaturii și, în principiu, culturii, cu toate resorturile ei tipărite. Librăriile franceze au bine statuate prezența în toată Canada, în Québec, cu precădere. Una din cărțile de reală cultură, aș zice enciclopedică (dacă n-aș forța cercul de sensuri al cuvântului, producând o tautologie nevolnică) Les Evénéments qui ont changé Le Monde, publicată în 2015. Eu aș încadra-o într-o anume taxonomie. Redactată de Robin Brown, cartea a fost comandată de Igloobooks Ltd și imprimată pe hârtie velină, la policromie, în China. Cartea are formatul dicționarelor enciclopedice, de tip clasic – 27/22 cm, fiind broșată. Întregul eșafodaj cărturăresc respiră aerul unei sinteze riguroase, eminamente rezultată după îndelungi metamorfoze editoriale și decizii 22

drastic de selective. Aș spune că întreaga lucrare a înlăturat, de la început, logica unor concesii de ordin partizan. Un și totuși există! În prim-plan, la nivelul țărilor, se află USA, Anglia. Apoi Franța, Germania, Japonia și trimiteri incidentale la Rusia, Cuba, India ș.a. În notițele preliminare despre cartea în discuție, am trasat două rubrici: oameni și evenimente propriu-zise. Pe acestea două le-am aprofundat de-a lungul celor 176 pagini, literă corp 10 drept și italic, de la caz, la caz. Toate alternante cu fotografii, majoritatea în alb/negru, dar și la policromie. . Pentru alb/negru, cităm foto rezervate lui Albert Einstein, Henry Ford, Louis Blériot, Titanicului, arhiducelui Ferdinand, începutul Primului Război Mondial – La Somme, Alexander Fleming, Mahandas Gandhi, Naziștii, debarcarea în Normandia, Bomba Atomică, războiul din Coreea, Rosa Parks și segregația rasială, dezbaterea prezidențială: John F. Kennedy, Richard M. Nixon, 1963. Marșul spre Washington ș.a. . Pentru policromie, reținem foto, rezervate pentru: Pearl Harbor, explozia bombei atomice, în Japonia, pe 2 pagini, studierea de către James Watson, a unei molecule de ADN, imagine supradimensionată, în 1957, de la reuniunea Tratatului de la Roma, asasinarea lui J.F.K., Neil Armstrong pe Lună, flăcările războiului din Vietnam, foto Margaret Thatcher, Bill Gates, președ. Microsoft, Steve Jobs (1955-2011), Luisa Joy Brown – născută in vitro, telefonul celular, dărâmarea Zidului Berlinului, eliberarea lui Nelson Mandela, Bill Clinton strânge mâna lui Mandela, invenția World Wide Web, prințesa Diana, în viața de cuplu și trecerea ei în neființă, Regina Elisabeta a doua, (la 5 iunie 2012, ceremonia jubileului de diamant, în prezența unei imense mulțimi adunate în fața balconului de la Buckingham BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


COMENTARII

Palace), astromobilul Curiosity, a ajuns (s-a așezat pe Marte) în august 2012, foto papa Benedict al XVI-lea, anunțând retragerea din scaunul pontifical la 11 febr. 2013 (efectiv, la 28 febr.), pe verso, figura noului papă François (nume preluat în semn de omagiu adus Sfântului François d'Assise). (N.B. – numele actualului Papă este al cardinalului argentinian Jorge Mario Bergoglio. Demn de reținut: Biserica catolică are 1,2 de miliarde de fideli pe întreaga planetă). Cu această departajare... pe culori, am produs, ipso facto, și o informare asupra secvențelor specifice fiecărui subiect abordat. Speculând în privința ordinii așezării în carte, pentru dezvoltarea unor semnificații de luat în seamă în viitorul omenirii, formulăm următoarele: - secolul al XX-lea, prin genialitatea palpabilă a lui Albert Einstein, a dus cunoașterea omului în pragul exploziei atomice, din păcate, în defavoarea lui; - în același veac, omul a pus piciorul pe lună, singurul satelit natural al pământului, și s-a încumetat să exploreze și planeta Marte (la 6 august 2012). Popularea celor două corpuri cerești – în spiritul obișnuințelor noastre lumești – este în faza de proiect, de ipoteză; Biserica rămâne singura certitudine de unitate a pământenilor, credința pe care aceasta o degajă în formele ei multiple de manifestare. Toate compartimentele cărții elogiază, indirect, știința și tehnica, puse în slujba Omului (termen generic pentru ceea ce înseamnă Viață, fără discriminare de religie, rasă, etnie, orientare sexuală, biologică sau politică). Și cartea oferă exemple fulminante de abateri care au dus la războaie, la hotărâri distrugătoare de vieți umane, cum a fost aruncarea în august 1945, a bombei atomice în Japonia – asupra orașelor Hiroshima (la 6 august 1945) și Nagasaki (la 9 aug. 1945). (În trecere – fără comentarii ! – : subsecvența Le projet Manhattan precizează că doi refugiați unguri, foști naziști, Leo Szilard și Eugen Wigner, i-au scris președintelui Roosevelt, în 1942, că nemții au abandonat proiectul bombei atomice în laboratorul lor specializat din Norvegia, că nu se vor mai întoarce niciodată la el. Comentariul atașat acestei vești dezvoltă hotărârea îndârjită a americanilor de a obține cu BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

orice preț „de cette terrible arme de guerre” în cadrul unui program cu numele de cod: Manhattan Projet (oferind, se subînțelege, milioane de dolari). În contrabalans, minunata carte – în cadrul acelorași idei unicat, care au schimbat lumea (o, ce termen germinativ și general!) – zăbovește asupra evoluției științei și tehnicii; de la motorul mașinii, produs în fabricile de automobile Ford (1863-1947), cu extensie și în alte țări ca: Anglia, Canada, Germania de vest (având o cifră de afaceri impresionantă. În 1959, fiind de 5,4 miliarde de dolari, profitul era de 451.4000.000 de dolari); până la zborul cu avionul, descoperirea penicilinei, a ADN-ului și a internetului (vezi imperiul lui Bill Gates) etc. În dialectica tuturor cazurilor, mai ales a celor de bine, în sec. al XX-lea, a funcționat teribil de vizibil, dar just, unitatea contrariilor (coincidentia oppositorum). La nivelul cărții care ne interesează într-un mod expres informațional, nepervertit, semnalăm amplele mișcări ale oamenilor de culoare din două continente: Africa, Asia și cu percuție imediată, în SUA. Sunt realități tensionate, nu numai în sec. al XX-lea, ci și în următorul veac. Acestea, cu siguranță, se regăsesc într-un număr sporit și mai profund în vremurile începute din acest al treilea mileniu. De la Rosa Park, la Martin Luther King, la Nelson Mandela – toți oameni de culoare, care au primit pedepse pe diferite termene de privare de libertate, omenirea... albă n-a realizat că în piramida ființială a lui Dumnezeu ceva periculos, tribal, s-a înfiltrat în mentalul conducătorilor lumii. În loc să dăm colac zilei de lumină, purtătoarea de cuvânt a bătrânului Soare, aflat la jumătatea vârstei sale, ne ciondănim pe efemeride ale existenței noastre, extrem de limitate. Suntem la începutul unor timpuri de conviețuire a trei rase umane: albă, neagră și galbenă. Lupta pentru supremație în univers s-a dovedit fără sens și fără beneficii individuale, dar pentru comunitate, cu atât mai multă fervoare. Tot America de Nord, în cadrul unei strategii naționale, pe termen lung, a făcut dovada, în mod concret, în văzul celor peste 7 miliarde de locuitori ai planetei, că prin dialog și înțelepciune, adică prin deschidere și cooperare, metisul Barak Hussein Obama a avut două legislaturi de președinte la Casa Albă. 23


COMENTARII

Așa cum în programele spațiale, cooperarea ruso-americană a dat bune rezultate, îmbucurătoare pentru noi ceștilalți, din afara sistemelor sociale – politice ale celor două state, de ce nu neam bucura cu toții de traiul zilnic, pe care Dumnezeu Sfântul ni l-a pus pe tabla de șah... proprietate personală!? Nu voi înţelege niciodată rațiunea dezvoltării impetuoase a industriei armamentului de toate calibrele – populând uscatul, aerul și apele globului, toate în același scop – al luptei, al nimicirii adversarului. Ca după aceea să se intensifice industria de produse farmaceutice.

Acestea, la rândul lor să... vindece, ori să desăvârșească, în timp, doamne iartă-mă, ceea ce „loviturile de grație”, pe cale mecanică, n-au reușit dintr-odată. Ori, cartea de față, în esența ei de tip enciclopedic, face enorme servicii de atenționare asupra rolului major al culturii și civilizației, nu în buncărul vieții, ci în desfătarea ei pământeană.

Gabriel Stan, Stâlpul rotitor

24

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


COMENTARII

N. GEORGESCU

IOANA BOT, SAU PUŢINISMUL LA PÂNDĂ ŞI ÎN ACŢIUNE

Atingându-mă în trecere de numele D-nei Ioana Bot în legătură cu reacția dumisale la facsimilarea manuscriselor eminesciene, îmi revăd, din scrupule de atelier, fișele pe care mi le-a prilejuit – și revin asupra clasificării în care am încadrat-o (desigur, provizoriu). „Puținiștii” sunt, pentru mine, cei care excelează cu câte puțin din toate; le-am dat numele de la cărțile lui Al. Graur, puține, subțiri, aducând în domeniul limbii informații de peste tot („Puțină aritmetică” etc.), cenzurând acerb, citând enorm din autori cât mai îndepărtați și necunoscuți, bazânduse pe conceptele altora, pe schemele și teoriile altora pe care le adaptează la realității despre care scriu, câștigând autoritate și exercitându-și-o energic, adică: puțină gramatică – dar pentru toți, etc. (voi mai reveni asupra definiției; Sextil Pușcariu are sinteze monumentale despre „Limba română”, D. Caracostea a scris „Expresivitatea limbii române”, o carte de referință, Al. Rosetti are „Istoria limbii române”, Iorgu Iordan însuși are tratate despre limba română exemplare – dar Al. Graur, contemporanul lor, cenzurează cu recenzii, note, emisiuni de radio, referate editoriale etc...). Punctul maxim de referință al lor, al „puținiștilor”, poate fi considerat însuși Titu Maiorescu, puținătatea operei dându-i acest drept, pe care i-l întăresc, însă, și adoptarea, adaptarea și vehicularea în cultura română a celebrei teorii privind formele fără fond, și pasiunea pentru citațiuni, înclinarea către pedagogie (națională), adaptarea unui tratat de logică din filosofi străini la cerințele învățământului românesc etc. (desigur, iarăși trebuie să revin; ca să reușească, „puținiștii” trebuie să fie puțin numeroși – Maiorescu a fost singur: când sunt mulți ei devin verbigeranți, abuzează de ironie și – ca în zilele noastre – de expuneri televizate unde se fixează strict în scaunul moralității publice lansând, de pildă, apeluri scurte dar cuprinzătoare, etc.). Puținiștii sunt neapărat enciclopediști – și în cultura noastră, care a ratat definitiv, pare-se, momentul enciclopedist al secolelor XIX-XX, sunt foarte stimați, respectați, BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

chiar temuți pentru aerul de erudiți pe care și-l cultivă cu mare grijă. De ce-am inclus-o pe Ioana Bot în categoria „Puținiștilor”? Păi, iată de ce: din anul 2001, de când a scos cartea aceea fulgurantă: „Mihai Eminescu, poet național român”, Istoria și anatomia unui mit cultural (Ed. Dacia) o tot aștept să revină cu precizări, cu sinteze cât de cât cuprinzătoare, cu îndreptări cel puțin – și văzând că marea creația a dânsei a devenit, apoi, pipeta cu otravă din revista Dilemateca i-am făcut această imagine de așteptare. Să ne înțelegem: eu îi accept și chiar îi respect pe așa-zișii detractori ai lui Eminescu pentru un singur lucru, că nu-l citează pe Eminescu. Atâta timp cât stau departe de opera lui, pot zice orice pe de lături, discută imagini și se sting în zona epifenomenelor. Pe de altă parte, atunci când îți iei acest rol de demolator îți revine o responsabilitate deosebită, aceea de a pune ceva în loc. Și comuniștii au dărâmat palate – dar au pus în loc blocuri de locuit. Evident că plâng pentru casa lui Titu Maiorescu, mai ales când văd acoperișul în zig-zag al Magazinului Eva care i-a luat locul, pentru Muzeul Simu ale cărui coloane zvelte sunt amintite cu stridență de colonadele pătrățoase de la Piața Romană, pentru palatul lui Lascăr Catargiu tot de pe acolo – dar, repet, există ceva în loc. De aceea tot aștept ca un T. O. Bobe să-și construiască opera, de pildă – și n-o văd. Acea responsabilitate se răsfrânge și asupra Ioanei Bot întrucâtva – și iarăși o aștept să iasă din zona cărților tip „lamă de ras” și să vină cu studii serioase care să ne responsabilizeze și pe noi. Cu picătura de otravă pusă la locul și timpul oportun nu se dizolvă calea ferată, nici autostrada, chit că sunt ele de modă veche și nu-ți plac... Până una-alta, revăd fișele mai vechi la cartea dânsei amintită, și în cele din urmă recitesc cele 8090 de pagini care-i aparțin în propriu. Se comportă ca un puținist tipic în acțiune. Alege cele mai năzbâtioase întâmplări de dinainte de 1989 pentru a argumenta că în anii comunismului s-a forjat un mit ideologic al lui Eminescu, face afirmații cel puțin 25


COMENTARII

șocante, avansează teorii uluitoare și oferă interpretări de-a dreptul vulgare. Astfel, printre aberațiile comuniste de final ar fi și aceasta: „Marile sărbători destinate comemorării voievodului Mircea cel Bătrân, organizate de oficialitățile ceaușiste la scara enormității dezlănțuite în 1988-1989, au readus în atenția tuturor Scrisoarea III, frecvent invocată, recitată, etc. Înainte de orice altceva, ni se pare semnificativ că un poem romantic de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar nu vreun studiu de specialitate, oferea „narațiunea majoră” a figurii istorice comemorate. Dar, prin versurile lui Eminescu, Mircea afirmă, în monologu-i exemplar, că își apără, cu o metaforă pe care orice școlar român o cunoaște pe de rost: patria este „sărăcia, și nevoile, și neamul”. În condițiile economice dure ale României vremii, sărăcia figura printre cuvintele nedorite sau chiar interzise de propaganda oficială, care s-a grăbit să îl înlocuiască, în toate situațiile (televiziune, spectacole, afișe, lozinci etc.) cu altul. Alegerea nu era foarte vastă, din cauza structurii metrice a versului: au găsit libertatea („Eu îmi apăr libertatea, și nevoile, și neamul...”). În noua sa versiune, textul eminescian s-a bucurat de un succes nedorit de autorități și a provocat numeroase glume, pentru că toată lumea înțelegea substituirea cuvântului incriminat ca pe o mărturisire involuntară a stării dezastruoase a economiei socialiste românești. Redusă la tăcere, „scoasă” dintre semele eminesciene ale identității naționale, sărăcia se vedea de fapt pusă sub accent, într-o utilizare a mitului contrară voinței oficiale” (p.58-59). Sofistica merge, dar argumentația curge din eroare în eroare. Pe ce se bazează? Cine să fi înlocuit un cuvânt din „monologul” lui Mircea? N-am văzut, nam auzit, n-am citit; poate la vreo serbare câmpenească prin cine știe ce sat pierdut de lume să se fi întâmplat asta (acest tip de textualism cărtărescian se practica în epocă). Până atunci, însă, d-na Ioana Bot trebuie să știe că nu este vorba de un „monolog”, ci de un „dialog” între Mircea și Baiazid. Versul eminescian este așa: „Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...” , iar poetul folosește figura retorică numită antiteză: Apusul lupta pentru glorie – în timp ce eu, Mircea, duc o luptă de apărare; ei voiau să cucerească (lauri, de pildă) – eu vreau să păstrez ce e al meu. Cum se numește când iei dintr-o relație un termen și-l exhibi ca generalitate?... Dacă, apoi, „orice școlar român” deduce, de aici, că patria înseamnă „sărăcia, și nevoile, și neamul” (neapărat cu aceste virgule categoriale ale Ioanei Bot; un textualism „à la roumaine”, cum îi place dânsei să zică, dar punctual) – este cel puțin vina profesorilor de literatură română că nu-i spun, la ore, despre Li26

simah și Dromihete, din antichitate, la care face aluzie aici Eminescu (în Scrisoarea III poetul citează mult din Herodot și Eschil, marca identitară a lui Baiazid fiind Xerxes; dacă nu știi, mai bine nu te bagi). Poate că nu știe, bietul profesor... Dar o enciclopedistă ca Ioana Bot – se lasă depășită în materie de informație de „activiștii de partid”?! Dânsa l-a editat, parcă, sau a scris o carte despre Dimitrie Caracostea – care, nu este așa, are un text devenit referențial despre Scrisoarea III. Recunosc, este atipic pentru un puținist să folosească informații după ureche, această „semă” n-o prinde pe d-na Ioana Bot, trebuie să regândesc clasificarea. Și nici următoarea fișă a mea nu semantizează această direcție. Zice, așadar, autoarea că mitul Eminescu a fost și mai mult ideologizat, adică dinspre Evul Mediu s-a sărit tocmai în antichitate: „Subordonarea mitului la „nebunia tracismului”, iscată de Ceaușescu în ultimul deceniu al dictaturii, ar fi un alt caz demn de atenție, cu atât mai mult cu cât oferă prelungiri insolite în peisajul postcomunist, al economiei de piață: după ce mitologiile traciste ale discursului oficial își apropriaseră creațiile poetice eminesciene de pretext dacic (Sarmis, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Decebal) și onomastica inventată de poet (până la a crea linia de confecții „Sarmis” pentru bărbați și „Tomiris” pentru femei, în materie de „îmbrăcăminte sport pentru oraș”, cum erau numite în anii 80 pufoaicele), după așadar asemenea interesante avataruri, astăzi ne întâmpină firma de mașini pentru grădinărit „Sarmis (mașini de tuns gazon, pompe arteziene, hidrofoare, etc).”(p.58). Aici se citează un pliant publicitar scos de un magazin cu numele „Sarmis” prin 1998. D-na Ioana Bot vrea să acrediteze pentru tinerii de azi ideea că Ceaușescu citea și cita din Sarmis (?!) din Gemenii (??!),etc. Ba mai mult chiar: că atât de adânc a reușit acest Ceaușescu să implanteze aceste nume din „onomastica inventată de poet” în rândul comuniștilor, încât nici după 10 ani de la căderea comunismului ele n-au ieșit din mentalul colectiv! Dar iarăși e o aberație: Sarmis și Sarmisegetura se cunosc din povești și legende de Alexandru Mitru, de pildă (sau Eusebiu Camilar etc.) nu trebuia să citească cineva postumele eminesciene ca să le descopere. Tomiris e din Herodot: regina massageților l-a bătut și l-a ucis în luptă pe Cirus, regele perșilor E pomenită de Mirton Costin în poemul Viața Lumii. Rușii, armenii, georgienii etc. o revendică pentru geografia lor (lupta cu Cirus a avut loc pe lângă Marea Caspică, între fluviile Amâr-Daria și Sâr-Daria) – și dacă de pufoaice va fi fiind vorba la fabrica amintită, care sunt haine rusești, desigur că putea să se inspire din „onomastica inventată de Eminescu” în egală măsură un sovietic BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


COMENTARII

bine intenționat, inginer textilist cu simț enciclopedic în sânge. Tomiris a avut și un fiu, Spargapeithes pe numele lui: după raționamentul d-nei Ioana Bot ar rezulta că de la el s-a inspirat Nina Cassian, în același regim comunist, când a inventat limba spargă, tot pentru a exacerba mitul lui Eminescu. E ca în bancul cazon (un soldat se trezește întrebând din grad în grad ce legătură este între Ave Cezar și Ave Maria – iar în cele din urmă un colonel găsește răspunsul în fața subordonaților: „- Mă, dar proști mai sunteți! Cum, mă, să nu știți?! Erau soț și soție, au avut și un fiu, Aveasanul!”). – Vreau să spun că bășcălia dnei Ioana Bot invită la reacții simetrice. Foarte instruită în zona teoretică, unde citează o bibliotecă întreagă de scriitori francezi, americani și români pentru definirea mitului (deoarece, noi neavând o enciclopedie, i se oferă prilejul de a epata prin erudiție – și nu-l scapă o clipă) – când trebuie să se racordeze la temă gafează. Sunt și gafe subliminale în discursul d-nei Ioana Bot, care mi se par chiar interesante pentru un studiu psihologic, mai ales că se repetă. O dată (p.92, nota), vorbind de misticism, beatificarea lui Eminescu, mistere orfice, texte evanghelice ce-l privesc pe poet etc., citează un „studiu lămuritor” al profesorului Ștefan Cazimir, care aduce noutăți importante (demonstrând, cu exemple de text, că G. Călinescu a fost nevoit să-și cenzureze după 1945 Viața lui Mihai Eminescu renunțând la unele sintagme cu iz naționalist sau reformulându-le „proletar”) – și exclamă: „Revelațiile sale, de ordinul istoriei literare, sunt esențiale ...”. Vrea să spună „relevațiile”, sau „sunt relevante, etc. – dar îi stă pe limbă vocabularul misticoiod în care a plonjat. Altă dată (p.35) îl citează pe Eminescu... îndreptându-l gramatical într-o manieră inacceptabilă (dar în consens cu puținistul generic, acela care îndreaptă tacit enunțurile altora... ca să-i menajeze). Este a doua oară (și ultima) când citează din opera poetului – după ce, mai sus, văzurăm interpretarea „monologului exemplar” al lui Mircea („onomastica inventată de poet” n-o socotim, pentru că nu citează versurile) – desigur, un text cunoscut, dar astfel: „Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, / O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,/Colbul ridicat din carte-ți l-or sufla din ochelari /Și te-or strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, / În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă./ Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi...orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de țărână se depune.” Ce-l șochează, aici, pe gramatician? – Desigur, dezacordul: „O să-și bată alții capul” (din fericire, nici o BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

ediție eminesciană nu-l gramaticalizează; în epocă acest acord era facultativ – și, în plus, aici este vorba de expresie de limbă înghețată ca atare, dacă am vrea să facem acordul ar trebui, eventual: „or să-și bată alții capetele”, cu sensul chiar propriu, ceea ce este absurd). D-na Ioana Bot îl acceptă, cum vedem. Chiar în reluare are singularul: „Aticismul limbei tale o să-l pună la cântari...” – dar imediat mai jos acceptul dânsei se răzbună subliminal de două ori: „Colbul…l-or sufla (...) și te-or strânge” (Eminescu are normal, logic: l-o sufla, te-o strânge, pentru că s-a concentrat asupra unuia singur). În limbaj freudian, asta ar putea să denote o proprietate exacerbată asupra textului și temei, o „apropriere” (termen recurent la Ioana Bot) – și încă mai mult: sentimentul apartenenței la un grup, la un „noi” – deci, o „nostrificare” în sens forțat etimologic (iarăși: termen recurent la Ioana Bot). Simplu, filologic, indică primul contact cu textul scris și lipsa de respect pentru poezia eminesciană. Stilistic, în fine, ar fi vorba de un textualism de felul celui incriminat pentru „libertatea” în loc de „sărăcia”. Cu o „apropriere” exacerbată a temei avem dea face aproape la tot pasul în studiul d-nei Ioana Bot. Ea face, de pildă, propria ei istorie a receptării lui Eminescu – împotriva tuturor s-ar putea zice și cu afirmații nesusținute nici măcar prin trimiteri la pliante. Ce aflăm din această istorie „nostrificată” a Ioanei Bot? De pildă, că N. Iorga „descoperă scrierile jurnaliste ale lui Eminescu pe care le editează (prima ediție datează din 1905 și îi aparține lui Ioan Scurtu, a doua – din 1914, este realizată de A.C. Cuza)” (p.52). Fals! Prima ediție a jurnalisticii lui Eminescu îi aparține lui Grigore Păucescu, este de secol XIX, Iorga a colaborat cu G.T. Kirileanu la o ediție scoasă la Văleni de Munte, I. Scurtu a colaborat, pentru ediția sa, cu Titu Maiorescu și P.P. Carp (acestuia i-au indicat, după colecțiile lor, textele eminesciene), după I. Scurtu este notabilă ediția lui Victior Verzea din 19l0 care a furnizat material pentru polemica dintre liberali și conservatori din 1911 (polemică pe care d-na Ioana Bot o citează după un excelent studiu al Marinei Vazaca, fără a observa, însă, trimiterile exacte ale acesteia), etc., etc. Mai departe, tot despre N. Iorga: „Rațiunile politice vor dobândi câștig de cauză asupra interesului specialistului, în problema manuscriselor eminesciene”. Iarăși fals, autoarea nu citează, e absurd să vedem „rațiuni politice” în campania academică a lui Iorga pentru editarea oricărui rând din Eminescu. N. Iorga este acela care a rostit propoziția memorabilă: „Când intru în Academie, eu mă dezbrac de haina politică”.

27


COMENTARII

Pentru perioada interbelică, d-na Ioana Bot distinge „trei trăsături definitorii ale funcționării mitului eminescian”, și acestea ar fi: „Utilizarea politică a acestuia, exploatându-se caracterul global și irațional, ca și componentele naționaliste”; „Asocierea definitivă a problemei Eminescu aceleia a identității naționale românești...”; „Retorica religioasă utilizată pentru a invoca mitul...”. Dacă near spune pe ce se bazează... În perioada interbelică s-au elaborat marile ediții ale operei poetice eminesciene: Perpessicius, C. Botez, G. Călinescu, D. Murărașu, I. Crețu chiar – ședeau la rând în cabinetul de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române să parcurgă caietele, se consultau unii cu alții, și le dădeau (luau) din mână unii altora: elaborau, acesta este cuvântul, acum s-a edificat mitul laboratorului eminescian, acum s-a înțeles și s-a explicat că aceste foi manuscrise sunt unice în cultura noastră, pentru că reprezintă viața vie a unui creator înghețată, retezată brusc la un moment dat (28 iunie 1883), în totalitatea ei. Sunt emoționante de-a dreptul relatările lui Pompiliu Constantinescu despre această atmosferă de laborator din jurul caietelor eminesciene (vezi mai ales articolul său „Să facem dintr-o necropolă – o acropolă”). Ce ne tot vorbește d-na Ioana Bot despre „caracterul global și

irațional” al mitului Eminescu? Cu vorbele lui Maiorescu însuși: în lături, nu este în chestie! Rar mi-a fost dat să parcurg texte cu atâtea inexactități, lacune informaționale, partipriuri. D-na Ioana Bot luptă cu o tenacitate infantilă să schimbe o realitate care este foarte puternic configurată altfel decât o vede dânsa. Vorbește în câteva rânduri de „cercetare”, „cercetarea noastră”. Poate așa se numește la „ei” bășcălia. Nu poți să faci dintr-o stâncă – nici castel de nisip, nici grămadă de noroi. E stâncă, și gata. Avem bibliografii, există studii, documentele sunt încă în arhive și biblioteci. Dânsa încearcă, și aici ca și în Dilemateca, să dizolve șinele de cale ferată cu... pipeta de otravă. Cred că este o inadecvare în fișele mele: nu între „puținiști” trebuia s-o încadrez, ci la imitatorii acestora. Orice umbră are penumbre, în fond. Cât despre facsimilarea manuscriselor eminesciene, împotriva căreia se ridică acum, acţiunea crește din acea atmosferă de laborator creată în jurul lor în perioada interbelică: este cel mai frumos vis al culturii române, un mit adevărat, încheiat, împlinit. Corabia s-a desprins de țărm, această hulă pe uscat n-o mai poate opri. Otrăvești marea cu pipeta...

Gabriel Stan, Mateiaș

28

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANĂ

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (I)

Motto: „Cel ce crede în Mine râuri de apă vor curge din pântecele său” 1. „Desființând în trupul lui legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea, Și să-i împace cu Dumnezeu, pe amândoi, uniți într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia.” Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni 2. „Aceluia care a trăit experiența ca „prin natura lor” contrariile se pot uni datorită simbolului, în așa fel încât să nu mai tindă să se separe și să nu se mai lupte între ele, ci să se completeze mutual și să dea vieții o formă plină de sens, aceluia ambivalența din imaginea unui Dumnezeu al naturii și al creației nu-i va pricinui greutăți. Dimpotrivă, el va înțelege mitul despre încarnarea necesară a lui Dumnezeu în om, mesajul creștin esențial, drept o confruntare creatoare a omului cu contrariile și sinteza lor în totalitatea personalității sale: sinele (...) Acesta este sensul „serviciului divin” adică al serviciului pe care omul I-l face lui Dumnezeu, ca din întuneric să se nască lumina și Creatorul să devină conștient de creația Sa, iar omul de sine-însuși.” C. G. Jung

***** Am redescoperit legătura cu Soarele. Închisesem, trăsesem zăvorul, și abia se mai strecurau câteva licăriri prin storurile trase. Stând cu spatele la soare, cu fereastra închisă, cineva din mine părea că vrea să îmi demonstreze: „uite, dacă nu-l vezi, el nu există!” Se poate deci să generezi o alta lume prefăcându-te că cea din jur nu există, stând cu spatele. Sentimentul obscur care te dirijează, urmărește să schimbe, să întoarcă în inversul lui un adevăr: „pot să te distrug nedându-ți atenție!” sau: „uite, dacă nu te privesc, n-ai nici o putere!” Încerci jocul ăsta mult timp – mai că ești convins. La urmă îți dai seama că te-ai păcălit singur. Soarele nu poate fi distrus. El e însăși atenția. *****

Rănile se vindecă, și mă uit cu nostalgie la un trecut cutremurat care se închide dedesubtul meu, ca valurile mării acoperind prăbușirea continentului purtător de comori. Sunt timidă și nouă, mă usucă soarele strălucitor de deasupra, sunt o corabie ce a scăpat de furtună și plutesc liniștită, reparând fără grabă micile fisuri-avarii ce au rămas („căci va fi un pământ nou și un cer nou”), sunt veselă și liberă și alerg pe vas, înțelegând uriașele binefaceri cu care am fost ocrotită. Copilul din mine se joacă: „con3. „Sinele tău este învățătorul tău ultim (sad- tează pe mine!” – șoptește – răspunsul „dreptei” guru). Învățătorul dinafară nu-i decât o piatră de vine pe loc: e leit-motiv-ul muzical al preludiului hotar. Numai învățătorul tău lăuntric va merge cu nupțial, cântecul de nuntă. tine spre scop, căci el este scopul...El singur este. El este sinele tău (swarupa)speranța și certitudinea ***** eliberării tale; găsește-l, agață-te de el și vei fi salvat și în siguranță.” Pe măsură ce mă îndepărtez de imaginile vieții Nisargadatta trecute, terifiante și ademenitoare, scade complet frica, și nu mai am nici un resentiment față de ce a fost, și, deopotrivă, ca și când îndepărtându-mă m-

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

29


TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

aș apropia, ce a fost devine familiar, prietenos, ino- poate ajunge. Acolo unde „viața ta s-a sfârșit înainte fensiv – dețin trecutul în palmă, mă joc cu el, totul de a începe” ești biruitor. Această sfântă particulă de nemurire pâlpâindă în neantul ființei tale este e limpede – fără mine. unicul Şef, unicul Conducător. Timpul se retrage neputincios, lanțurile se dezlipesc prin dez-lipire. ***** Văd un film: Mirajul Aurului. Filmul tratează simbolic sensul Căutării. Aurul se găseşte într-un munte de piatră după ce traversezi un deșert. Ajunge la el și se întoarce viu cel care nu se atinge și îl lasă acolo. Personajul care vrea să îl posede și să îl folosească (altfel la ce-ar fi bun?) moare la întoarcere. Scapă cel ce vine așa cum a plecat, cu mâinile goale, călăuza. Căutătorul care face efort, apucă și imaginează, moare în spasme ce amintesc de o trezire ratată a energiei divine...

***** Victima trimisă la zei de druizi era împunsă de aceștia cu lancea deasupra diafragmei. Acesta e locul în care, Doamne, ni te arăți? Să rămână Urmă de la Tine în veacul veacului și să se activeze rana de fiecare dată când e vorba despre Tine, fiecare la Rândul Lui? O rana veșnică pentru omenirea întreagă. Pe care numai tu poți să o vindeci. Care numai în Numele Tău s-a făcut.

***** Să fii o clepsidră a Timpului și în locul lui să Construcția care s-a surpat era propria mea re- curgă prin tine Infinitul. zistență. A trosnit, s-a lăsat și s-a scurs în jos tot plafonul încrâncenării mele. Gândul a avut curajul ***** să locuiască în acel gol. Un alt contact s-a stabilit. De atunci, treptat-treptat, Lumina îmi ocupă ființa. Viziunea nu o „ai”, nu o „posezi”, nu e un „bun” pe care să îl poți arăta la musafiri vorbind despre el; viziunea odată ce a apărut – nu te mai lasă în pace; Ca să vezi trebuie să te oprești începutul ei e și sfârșitul tău. Se apropie din ce în ce Dintr-odată stai din alte motive în mijlocul ce- mai tare, nu se mai poate face nimic; nu se lorlalți! Și dintr-odată nu mai ai cui să te adresezi! preschimbă în amintire, ai vrea sa te desprinzi ca să Orice efort de a induce subînțelesul mișcării dinlă- o poți vedea mai bine și nu poți, ea face din tine untrul tău, când s-a schimbat deodată raportul cu altceva!, ai vrea poate sa poți vorbi despre ea, să fii exteriorul, rămâne fără răspuns! Nu poți induce – „tu, cel care ai avut viziunea”, și-ți dai seama că ea nu mai poți stabili legături de niciun fel. Ești într- e cea care te are pe tine, ea se schimbă, te pândește – ea e cea care crește și te crește... Cine e atunci cel un loc în care nu e nimeni. care vorbește despre ea? Un Nimeni care Se Transformă!... El spune cât se lasă spus despre ea, cât ***** vrea Ea sa fie spus... Am discutat algebră cu copii care învățau să nuCând ochiul viziunii se deschide nu mai există mere. cale de întoarcere. Le-am dat cărți cu poze și ei au rupt foile. Nu mai fac. Conștiința e un fel de a privi ***** Viața mea se încheiase înainte de a începe. Acela care nu a acceptat aceasta evidență a fost Timpul. Legat cu mii de fire de timpul lumii, timpul propriu a îndeplinit ceea ce era de îndeplinit. Rostogolindu-se în vârtejurile și valurile vieții, Timpul propriu mă ignora. Am așteptat cuminte momentul. Față către față a fost greu de privit. El e Dușmanul de Moarte al omului. Legat cu lanțuri grele care te târăsc în direcția lui, tragi în partea opusă mizând pe o singură-unică structură neatinsă: tu-însuți. În locul în care Moartea și Viața sunt una, Timpul nu 30

***** Nodul care se deznoadă e la nivelul pieptului. Am fost suficient de puternică – așa s-ar spune – să mă smulg dintr-o strânsoare ce își avea Sălașul chiar aici, în Inimă. Acel nod, pe care nici nu-l bănuiam, se desface acum, de atâta timp. Sfârâie ca un ghem de sfoară ce nu se mai termină, deșirându-se. Floarea din piept nu are petalele întregi, spre stânga sunt rupte. Încerc „s-o cresc” gândindu-mă la ea. Aceasta e senzația: că mi-am rupt ca un Prometeu înlănțuit lanțurile – și încă mai tremur după efort. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Le-am rupt – cumva – cu pieptul înainte, căci mâinile îmi erau legate. Forța a țâșnit din piept. Și parcă această Lucrare s-a făcut împotriva Apei, Ieșind din apă. Corpul căzut în apă s-a ridicat din ea, și încă mai simt curgându-mi din brațe, din pântec, din coapse, fuioare de apă pe care le usuc cu căldura inimii, singura deasupra... și iar: ...trăznetul, ce a despicat în formă de triunghi cu vârful în jos țeasta capului, toarnă în mine – încă – o vibrație, un curent(!) – care mă ține(!). Această Con-Lucrare între efortul meu și Trăznet mă face să nu știu exact cine sunt, ce sunt. Întâlnirea a avut loc la nivelul inimii. (n.a. găsesc în Ivanhov descrierea Conului și semnificația sa: „putem coborî și urca pe scara de vibrații: scara lui Iacob. Lanțul pe care îl formează succesiunea acestor vibrații este o Spirală Conică”...Îmi amintesc acum: ieșind foarte rar, mă opresc într-o zi la un stand de cărți noi, în dreptul Teatrului Nottara... Văd titlurile: Sf. Graal – Templierii – Iisus. O femeie care vinde flori părăsește peretele de care se sprijină, se apropie de mine și începe să îmi spună despre un băiat, cum stătea el lungit în curte lovit de trăznet și cum apoi și-a revenit... Înțeleg că informația mi se adresează direct. Astfel de „adresări directe” din partea Universului s-au tot repetat pe parcursul Transformării... Fiecare schimbare lăuntrică e cunoscută, îi privește pe toți. Din momentul în care intrăm în transformare, corpul nostru nu ne mai aparține, el reprezintă întâlnirea multor lumi, prezente deja în noi, sau cu care facem cunoștință...) De fapt e vorba despre o mișcare mult mai complexă, care cuprinde modificarea întregului corp superior, e un fel de deschidere prin stern a cutiei toracice, care la respirație se mărește fără voia mea, și de o Imensă Lumină ce coboară de deasupra capului, mult mai mare decât mine și care mă năucește... ...trupul totuși se resimte și pe cât se odihnește pe atât obosește... face mișcări care îi vin, prin care scoate oboseala veche, acumulată... ***** Toată suferința vine dintr-o Orientare total greșită. Arunc spre înafară ceea ce trebuie – și e corect – să rămână înlăuntru... Îl împing pe Dumnezeu-Sufletul înafară: orizontala-căderea. Caut unde nu e: greșala, păcatul. Revenirea înseamnă Schimbarea Direcției. Precum un arc îndoit de prea mult timp Revin la locul din care a plecat Încordarea. Readuc Forța-Sufletul la mine. Și pe urmă îl îndrept În Sus, unde Îi e locul. Această Lucrare se face la Timp Potrivit. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

(n.a. găsesc confirmări mai târziu în scrierile lui Aurobindo: „Cum ne dăm seama de existența divinului? – „El vă străbate ca un fulger întreaga ființă și celulele corpului vor răspunde. Acest lucru nu este vizibil dintr-odată, dar exista o reacție de răspuns în tot corpul. Și doar punând împreună încet și cu grijă toate aceste părți care au răspuns chiar și numai odată, putem construi ceva care va fi coerent și organizat, și care va permite ca acțiunea să continue în mod conjugat cu voința, sinceritatea și perseverența noastră”.) ***** Să suferi până la capăt („n-ai suferit destul” se spune de obicei celui care caută capătul izbăvitor...) Atunci când nu mai ai ce suferi înseamnă că nu mai ai obidă. Nu mai ai obidă = nu mai ai violență interioară... Finalul? = Lumina poate intra! Găsirea luminii e sfârșitul violenței, sfâșierea între și între (ruptura interioară), balansul stânga-dreapta, obișnuita agresivitate conținută în trup (mănunchiuri de vibrații opuse care ne compun viața) – sunt desfăcute de lumină, odată cu înțelegerea profundă dată de mecanismul interior: „am suferit destul”. ***** Cea mai mare agresiune psihică: ești vinovat! Și ce face vinovatul căruia i s-a inoculat ideea că nefăcând sau făcând cutare sau cutare lucru ar fi vinovat? își cere iertare de la cine? De la agresor; îl caută, se izmenește, se gudură, doar-doar l-o îndupleca; își face rău sieși, se autodepășește în izmeneli suferind peste măsură și întreținând astfel legătura cu agresorul; Iată cercul vicios al învinovățirii: 1)agresorul îl ocolește pe presupusul vinovat disprețuindu-l: ești vinovat! 2)cel agresat preia indicația și o execută. Cerându-ți iertare (în acest fel: obligat, din obișnuință, mecanic, nesincer) nu faci decât să repeți figura, iată un lanț nesfârșit de umilințe și agresiuni plecat din această bătrână speculație a presupusei tale vinovății! Creierul are facultatea de a repeta ce i se spune, sau de a înmagazina o informație puternică și de a o pune în lucrare, e „programatorul” din noi. Intenția acuzatoare cu cât se agață de o minte mai necoaptă, de copil, cu atât se „prinde” mai bine. 31


TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Și pe urmă, toate invectivele generațiilor vechi, moștenite, pe care le purtam în inimă! Ești vinovat oricum în atâtea feluri, ți se tot repetă de la naștere, așa că dacă mai vine cineva și o spune, ți se pare firesc! Cursa începe, jocul se reia – îți ceri iertare! „faci totul!” doar-doar îți vei răscumpăra „greșala!” Rana e adâncă, toți o avem! Ea nu face decât să se activeze prin acuzare. Cu cât rana e mai adâncă de la început, cu atât boala e sigură. Și nevindecarea, starea de victimă – la fel. Vindecarea inimii de păcatul atâtor generații se face printr-o altă Inimă Curată – Puterea de a Iubi. Totul e corect, dar într-o altă direcție. Vindecare inimii nu ți-o poate da agresorul. El te va acuza veșnic, acesta e rolul lui. „Dăruiește din ce n-ai”, cunoaște regula ascunsă, deschide partea care poate iubi și lasă infuzia iubirii să o vindece pe cealaltă! Nu fă jocul agresorului tău, chiar dacă inima ta e bolnavă și se suportă greu un efort de voință! Nu ceda lovirii inimii – nu ești vinovat! La Origine – de fapt – Baza inimii tale e nevinovăția, oricine e legat de ea! Cu cât crezi mai mult asta și ții legătura cu Cel ce te poate Ajuta, atacurile nu mai întâlnesc o rezistență pe care să o tot încerce în tărie, și treptat-treptat se împuținează...

viața, până la moarte. Apare o sclipire de înțelegereclaritate, conștiință, dacă Dumnezeu vrea, printr-un motiv oarecare – o moarte a cuiva apropiat, o boală, sau apropierea propriei tale morți – atunci se face lumină... Altfel nu vedem. Oricât de buni am fi – nu vedem. Și, de obicei, încercarea luminii de a se face cunoscută este respinsă ca fiind „prea de tot” sau „prea târzie”. Eliberare înseamnă curaj. ***** „Să nu mai fac rău” (să nu mă mai distrug chiar fără să vreau) – acesta este imperativul care te mută într-un culoar energetic – de transformare – realizez că „eu așa nu mai fac” – și pui deoparte tot ce te-a ajutat „să faci”. Printr-o hotărâre solidă, nestrămutată, te debarasezi de acele lucruri (trucuri) care te țineau legat. Ce câștigă un om care se roagă? Identitate Răspunzi (ești capabil s-o faci) la numele tău. Când ești strigat pe nume, știi cine ești! *****

***** ...usucă-mă, Doamne, de smârcurile cele rele, Oricât de bine educați am fi toți suntem orbi usucă mlaștina; fă-mă pământ roditor; fă să crească până la „eliberare”! Ne adresăm lumii din „propria grâu în mine... noastră perspectivă”. Și asta poate să dureze toată (va urma)

Gabriel Stan, Joi 1

32

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


EVOCĂRI

Florica BAŢU ICHIM

MESAGERUL ALB

ÎNTOARCERE Mă întorc la porțile morților noștri modelată în drum și în rugi; să nu întrebi: plecări de bătrâni spre lumină alunecă-n frunze de nuci Îngenunchez la icoana de-argilă prohod la prohoduri lipind cu-aceleași spațiu țesut în cuvinte cobor spre Danubiu din Pind.

o lacrimă, un țipăt, așteaptă să fie și ea dărâmată. Doar uneori, când vântul o atinge, argila tresare: -Am fost om!... Și se face, la loc, nepăsare.

ULTIMA STEA Culegeam amândoi constelații... și la ultima stea, când s-a stins sărutarea cum își sting ciocârliile cântul, rămăsesem în brațe numai cu ploaia, numai cu vântul.

SCAUNUL GOL DINTRE NOI DANS Nu știu când, dar odată am să-mi desfac pletele negre și am să dansez printre ele, cu ele, până când văzduhul va fi plin de pletele mele negre, până când universul va fi negru negru intens, ca intensitatea primei iubiri.

STATUIA Măreață sau umilă - veșmânt pentru sentimentele altora fără un gest, BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Poate-ar fi fost un cuvânt Sau o simplă atingere de mâini, Dar scaunul gol dintre noi Ne oprea Mai mult decât hotarul Dintre somn și adevăr. Poate-ar fi fost un gest Sau un drum spre visare, Dar scaunul gol dintre noi Ne durea Mai mult decât mușcătura Prietenului transformat în șarpe. Poate ar fi fost un sărut, Dar fiecare Aștepta ca celălalt să sfărâme Scaunul gol dintre noi.

33


EVOCĂRI

Dumitru HURUBĂ

Să ne mai reamintim de GEORGE COŞBUC 20 septembrie 1866 – 9 mai 1918 (150 de ani de la naştere) – II

Între 1896 și 1899, poetul își continuă munca de creator și de traducător, deși în ultimul an al intervalului, el publică volumele de proză: Fapte și vorbe românești. Carte de citire pentru toți românii și, cu o prefață a sa, Războiul nostru pentru neatârnare (1877–1878). Scrie și publică poeziile Pe dealul Plevnei, Nunta în codru, Faptul zilei… La 7 iunie 1900 moare tatăl poetului, Sebastian Coșbuc, în vârstă de 82 de ani, este anul în care este ales membru corespondent al Academiei Române.. Următorul an, 1901, la 2 decembrie, apare periodicul Semănătorul, publicație literară având ca directori pe George Coșbuc și Alexandru Vlahuță. Abia cel de-al doilea număr Coșbuc aduce lămuriri clare în ceea ce privește orientarea și conținutul noii reviste. Însă, un an mai târziu (1902), când conținutul revista ia o turnură tot mai accentuat-naționalistă, ambii directori părăsesc publicația în care, trebuie să amintesc, poetul năsăudean publicase mai multe poezii, dar și unele satirice: Unul de la Mărcuța, Un bou ca toți boii… Însă, în același an, el scrie și publică mai multe creații poetice (De profundis, Povestea cântării etc.). Anul respectiv a fost, într-adevăr unul destul de bogat în evenimente între care aș aminti: Coșbuc a publicat volumul Ziarul unui pierde-vară(poezii); a fost „numit șef al biroului administrativ și de corespondență din administraţia Casei Școalelor.” (G. Scridon – I. Domșa, George Coșbuc, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965, p. 10). Interesantă mi se pare și demnă de a fi cunoscută, însărcinarea dată de Spiru Haret lui Coșbuc și Vlahuță „să țină conferințe la țară pentru ridicarea nivelului cultural al învățătorilor și țăranilor.” (idem. p. 10). Legat 34

de respectiva activitate, cei doi vor publica o carte intitulată semnificativ Carte de citire pentru școlile secundare și profesionale. În toată această perioadă, Coșbuc se află și în febra traducerilor culminând cu munca la traducerea capodoperei dantești Divina comedie. În anul 1903, poetul primește una dintre cele mai grele lovituri ale vieții sale: încetează din viață mama sa, Maria Coșbuc, la vârsta de 75 de ani. Un an mai târziu, în 1904, Coșbuc publică volumul de versuri Cântece de vitejie care, după cum se cunoaște, va fi și ultimul de creație originală. Este anul în care editează volumul-antologie Crestomație pentru toți românii. Într-o cronologie ad-hoc, în anul 1905, în tipografia „Luceafărul” din Budapesta, se editează un volum de versuri de G. Coșbuc în traducerea unui oarecare Révai K. Cu toate-acestea, George Coșbuc rămâne, în primul rând, marele, finul și inimitabilul nostru observator al vieții rurale, al existenței generalrustice. Desfășurarea evenimentelor în fiecare poezie a sa evoluează, adesea spectaculos, de la o fotografiere-blitz până ramificații în detalii care impresionează prin inedit atât cititorul cât și specialiștii în teoria și critica literară. Nici până la el și nici de la el încoace niciun poet român, clasic sau contemporan nu a reușit să comprime în creația sa atâta materie primă „rudimentară” sătească așa cum a făcut-o el. Un simț al realității, dacă nu fabulos, în orice caz, aparte, i-a creat aura de unicat în poezia românească, statutul de cel mai de seamă și mai „nemilos exploatator” al mediului din care provenea: viața cu toate ale ei din satul nord-ardelenesc. Că, datorită lor, a rămas cel mai complet și mai complex ilustrator al vieții rurale, BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


EVOCĂRI

este mai presus de orice îndoială. Exemplele următoare sunt o parte dintre dovezile care atestă, fără tăgadă, acest adevăr: Atque Nos („Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii și cumetrii/ Șiapoi povestesc de-a dragul, stând pe lavițele vetrii…”); Brâul cosânzâienii („Nici flori mai mult să n-o dezmierde,/ Să n-afle umbră-n codrul verde”); Concertul primăverii („Corul dintr-un fag înalt./ Vor cânta-n sopran și-n alt/ Graurii câmpiei/Turturelele-n tenor”); Doina („E plin de oameni câmpul,/ Tu, Doino,-n rând cu ei./ Moșnegi și oameni tineri/ Și tinere femei/ Adună fânun stoguri/ Și snop din spice fac”); Dragoste învrăjbita („Alba și-apoi verde și-a izbit din mână/ Fusul plin și furca și-a umplut de lână/Lavițele vetrei./ Bine, fa, dar ce-i?/ A luat în urmă cusătura ei/ Cea cu flori cămașa, soare de frumoasă/ Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă”); Dușmancele („Auzi tu, mamă, câte-mi spune?/ Șialeargă-n sat să mai adune/ Și câte porecliri peascuns/Îmi pune”); Iarna pe uliță („Ba se răscolesc și cânii/ De prin curți, și sar la ei./ Pe la garduri ies femei,/ Se urnesc mirați bărbații/ Din bordei); La Oglindă („Azi am să-ncrestez în grindă –/ Jos din cui acum, oglindă!/ Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/ Azi e singur puișorul,/ Șiam închis ușa la tindă/ Cu zăvorul.”);Mânioasă („Am să merg mai înspre seară/ Prin dumbrăvi, ca mai demult,/ În priveghetori să-mi pară/ Glasul Linei că-l ascult”); Nebuna („Voi o vedeți fugind prin sat,/ Cu zdrențele șiroi,/ Desculță-n ger, cu ochii supți/ De cine râdeți voi?/ Și după dânsa curioși,/ De ce fugiți în roi?”); Noapte de vară (Care cu poveri de muncă/ Vin încet și scârțâind;/ Turmele s-aud mugind,/ Și flăcăii vin pe luncă/Hăulind.”); Nunta In Codru („Dar sa vezi! La socru mare/ Zgomote din zori:/ Pițigoiu-ntruna sare,/ Steag pe casă șoimul suie./ Gheunoaia bate cuie/ Ca s-anine flori.”); Nunta Zamfirei („Și-n vremea cât s-au cununat/ S-a-ntins poporul adunat/ Să joace-n drum după tilinci:/ Feciori, la zece fete, cinci,/ Cu zdrângăneii la opinci/ Ca-n port de sat.); Pastel(„Eu cred c-a obosit pădurea,/ Căci ziua-ntreag-a tot cântat/ Și taceacum gândind aiurea./ Sub dealuri amurgește zarea,/ Se-ntunecă prin văi cărarea/ Și-i umbră peste sat.”); Rea de Plată („Eu plec cu sacu-n spate./ La calea jumătate/ Cer plata, trei săruturi./ Dar uite, felul ei: / Stă-n drum și să socoate,/ Și-mi spune câte toate,/ Că-s scump, că ea nu poate,/ Că prea sunt multe trei!”); Subtirica din vecini(„Ea mergea căpșuni s-adune, Fragi sBANCHETUL, 10-11-12 / 2016

adune”); Trei, Doamne, și toți trei! („Scria-n gazetă că s-a dat/ Poruncă să se-ntoarcă-n țară/ Toți cei plecați de astă-vară –/ Și rând pe rând veneau în sat/ Și ieri și astăzi câte unul/ Din cei care-au plecat.”); Vântul („Nu știe nimeni deunde vine,/ Și capu-i stă la sărutat!/ De-ar fi măcar de-aici din sat/ Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,/ Să-mi spuneți voi acum, e bine/ Să faci ca vântul, nu-i păcat?”)… După cum se poate observa, satul, ca entitate, nu lipsește din poeziile coșbuciene, de fapt, ideea ca atare contribuind la conectarea noastră, în calitate de cititori și în primul rând ca oameni, la o atmosferă în care, de regulă, fără vrerea noastră, ne implicăm. Iată: suntem părtași la șederea pe lavițele vetrii cu finii și cumetrii într-o seară lungă de iarnă, ascultăm aproape cu evlavie concertul primăverii, adunăm fânu-n stoguri și facem snopi din spice”…E seară de vară spre înnoptare, se aude clar scârțâitul carelor cu poveri întorcânduse de la câmp, mugesc turmele; apoi, nu avem cum lipsi, fiindcă e o voioșie și-o participare generală de la cele două nunți în care oameni și păsări se dezlănțuie din toate puterile și priceperea, ne revoltăm cu drag față de „reaua de plată, dar o însoțim cumva șmecher pe „subțirica din vecini”, fiindcă Ea mergea căpșuni s-adune, Fragi sadune”, asemuim vântul cu un fecior, la urma urmei simpatic și descurcăreț, când, cu șiretenie, capu-i stă la sărutat, deși, constatăm cu ciudă: De-ar fi măcar de-aici din sat. Fie și referindu-mă doar la aceste câteva exemple, citind și recitind cu atenție creația original-coșbuciană, se constată o apetență indubitabilă a năsăudeanului către partea anecdotică a existenței din mediul rural. Personajele poeziilor sale sunt, în cea mai mare parte, posesoare ale unui umor, adeseori ironic, însă aparținând de-o structură psihică construită pentru a bine dispune, pentru a-l apropia pe cititor. Este un adevăr adus în prim-plan și comentat de Călinescu: „Bătătoare la ochi este latura anecdotică, în înțelesul cel mai curent, de atitudine umoristică.” (G. Călinescu, Istoria…, p. 587). În această ordine de idei, ne aflăm în plină normalitate a întâmplărilor, a situațiilor și, extrapolând, a atmosferei rurale, sau exclusiv rurale. În aceeași ordine de idei, Vladimir Streinu a sintetizat excelent situația în sine scriind: „Dacă ar fi să inventariem motivele poeziei sale, am observa o stăruință în șăgălnicia rustică, peste măsura frumosului precum și con35


EVOCĂRI

duita de a se aproviziona cu teme din eposul popular(…)” (V. Streinu, Clasicii noștri, p. 225) „Poet al țărănimii, Coșbuc nu putea fi mai întâi decât pentru un spirit mai puțin cunoscător al realităților rurale românești. Pentru cine a trăit viața la sat, acolo, pe lângă fericirea decorativă, sunt dureri și patimi, aspirații și înfrângeri de un egal patetism, ca în orice inimă omenească, nu sunt numai nazuri, cochetării sau cel multu tulburări amoroase.” (Streinu, pp. 234-235). De altfel este bine cunoscut faptul că, atât în creația poetică, în scrierile sale în proză, și forțând puțin

lucrurile, cât s-a putut și cât i-a permis textul original în cazul traducerilor, Coșbuc și-a dovedit înclinația către zona nu exclusiv de veselie a ruralismului. Desigur, la modul principial vorbind, fiindcă, foarte bun cunoscător fiind al mediului din care provenea, el a pledat în creația sa, direct sau indirect, pentru scoaterea/ emanciparea țăranului, a omului de rând în general, de sub imperiul unei vieți obișnuit grele, iar în acest sens, rămâne celebra poezie Noi vrem pământ, dar și în Doina, Decebal către popor, Nebuna ș.a.

EVOCĂRI

Extrapolând, o privire de ansamblu asupra întregii opere coșbuciene, ne va descoperi un… cvartet – poezie-proză-gazetărie-traduceri, care, rapid ne va conecta la un spectacol în patru părți de-o măreție și-un realism încă neegalate în literatura română și care a dovedit pentru posteritate un talent viguros și plin de farmec al redării. Prefer să cred că el, Coșbuc, a fost suficient de inteligent pentru a regiza conștient acest spectacol extraordinar începând cu un scenariu virtual, decoruri, personaje, scene, situații, momente etc., și terminând cu o implicare largă și afectuoasă a comunității, a întregii comunități, a satului – ca 36

exemplu concret. Astfel, deseori pe căi aproape biblice, uneori chiar bizare, mai ales pentru cititorii de azi (pentru cei mai mulți dintre ei), George Coșbuc, prin simplitatea comunicării mesajului său liric, a devenit autorul ale cărui poezii sau transmis, măcar unele, sub formă de texte pentru cântece cunoscute și iubite de marele public încă din timpul vieții autorului. Sub titlul Nunta țărănească, poezia Hora a fost pusă pe note de compozitorul Sigismund Toduță… Într-un context mai cuprinzător, trebuie să fim de acord cu George Călinescu atunci când decretează: „Coșbuc nu este numai un desăvârșit tehnician, dar nu BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


EVOCĂRI

rareori și un poet mare, profund original, un vizionar al mișcărilor sufletești sempiterne (*cu un accent ardelean numaidecât evident, inimitabil și tocmai pentru aceea așa de des imitat. (G. Călinescu, Istoria…, p. 590). Sigur că, în calitate de prozator, Coșbuc este aproape necunoscut de către marele public, tocmai pentru că nici istoria literară, și nici, în primul rând Călinescu nu a fost interesat de „prozatorul Coșbuc” în a sa Istoria literaturii. Chestiunea poate fi considerată interesantă, dacă nu cumva chiar extravagantă având în vedere realitatea că, în acest gen de creație, scriitorul năsăudean nu a excelat și nici nu a lăsat în urmă pentru posteritate măcar un volum de proză care să atragă atenția. Dacă e să luăm ca informație mai sigură, trebuie să apelăm la cel mai complet, zic eu, biograf al lui Coșbuc, Gavril Scridon. După cât cunosc, el e singurul care aduce într-un eventual plan al discuției, și structurează corect, creația în proză a poetului. Nu e locul, poate nici momentul de intra în alte detalii, comentariul ocupând un spațiu mult prea întins pentru analize și detalii, însă cred că e suficientă și eficientă o simplă reproducere/citat, respectiv, Proza literară, cuprinzând: Povestiri autobiografice (Neaga, publicată în Povestea vorbei, I (1896); Cum învață omul carte, în Albina, IV (1901); De ce te temi nu scapi, în Univ. lit., XX (1902); Amicul meu din Torbole, în Univ. literar., XX (1902); De departe și de-aproape, în Univ. lit. XXI (1903)etc., (p. 82-83); Schițe, povestiri (Sfatul bătrânilor, în Foaia interes. Buc. I (1897); Simon cismarul, în Albina, IV (1901); Domnul care a scris o odă, în Univ. lit.,XIX (1901); O vânătoare de vulturi, în Albina, X (1907); Sinuciderea scorpionului, în Albina, XV (1911) (pp. 83-84) ș. a. Povestiri istorice (Popa Cojoc, în Vatra I (1894)¸ Kiselef și Mehedințeanul, în Albina I (1898); Unirea Principatelor, în Albina, II (1899); Moartea unui rege orb, în Univ. lit., XX (1902); Românii ținând drumul lui Napoleon cel Mare (Episod din istoria militară a românilor ardeleni), în Univ. lit. XX (1902); Din vremurile BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

vechi, în Univ. lit. XX (1902); Doftorul și soldatul, în Albina, (1898); La Plevna, în Epoca, VIII (1902) etc. (p. 84-87); Povestiri pentru copii, în manualele școlare(Care e cel mai urât arbore, în Carte de citire pt. div. a II-a rur., Buc., 1908); Împlinirea datoriei, în Carte de citire pt. div. a III-a rur., an. II, Craiova, 1908; Legenda viței de vie, în Carte de citire…, 1908; Muncă, economie și prevedere, în Carte de citire…, 1908; Ostași viteji, în Carte de citire…, 1909; Zile rele de lucru, în Carte de citire…, 1908 ș. a., p. 87-90); Istorie și critică literară. Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în Vatra I, (1894); La ce vârstă au murit scriitorii noștri?, în Vatra II (1895); Cele trei marșuri, în Epoca III (1897); Ticuri literare, în Familia, XXXV(1899); Un concurs literar la 1848, în Univ. lit., XX (1902); Dante și dușmanii săi literari, în Flacăra I (1912); Amintiri despre Caragiale, în Flacăra II (1912) ș. a. (p. 90-94).

Biserica din loc. Coșbuc, resfințită de IPS Andrei la 150 de ani de la nașterea poetului

Altele: Probleme de limbă. Expresii și zicători explicate: La botul calului, în Vatra II (1895); Azvârle cu barda-n lună, în Epoca III (1897); A căra apă cu ciurul, în Epoca IV (1898); Dracul în zicătoarele și proverbele noastre, în Albina, IV (1900) ș. a. (p. 94-98). Diferite probleme de limbă. O notiță gramaticală, în Vatra II (1895); Ce ne-au dat slavii și 37


EVOCĂRI

grecii, în Epoca III (1897); Curiozități ale limbii românești, în Albina III (1900); Mania diminutivelor, în Noua rev. rom., vol. II (1900); Să ne curățim limba, în Familia XXXVIII (1902); Numiri dacice de plante în limba română, în Albina VII (1904); Latin ori slav, în Românul, II (1012). (p. 98-100). Literatura populară. Tradiții și legende (prelucrări).Albina și păianjenul, în Foaia interes. Buc. I (1897); Apele sâmbetei, în Albina, I (1898); Insula Șerpilor, în Univ. lit., XXI (1903); Tribunalul satului, în Univ. lit., XX (1902) ș. a.(p. 101-102). Despre creația populară. Un capitol din demonologia poporului român, în Noua rev. rom. (1900); Chestionar privitor la psihologia poporului român, în Noua rev. rom. (1900); Făt-frumos al nostru și pasărea fenix, în Albina V (1901); Legendele mănăstirilor noastre, în Univ. lit., XX (1909); Sufletul după moarte, în Albina, VI (1903); Din înțelepciunea popoarelor, în Albina, VIII (1904); Două prototipuri ale vrăjitorilor, I, în Albina, X (1907). (p. 103-107). Publicistica. Articole cu caracter social-cultural. Școală și funcționarism, Albina, V (1901); Iubirea de patrie, în Albina, V (1901); Groapa din drum, în Univ. lit., XX (1902); Două bâlciuri, în Univ. lit. XXI (1903); Lumea veche și cea nouă, în Șezăt. sat. VIII (1906); Goana după slujbe, în Albina, X (1906); Muncă chibzuită și muncă proastă, în Albina, X (1906); Respectul față de părinți, în Albina, XI (1908). (p. 107-110). Lupta împotriva superstițiilor. Un capitol despre lene și superstiție, în Albina, V (1902); Miezul postului, în Albina, VII (1904); Puterea mistică a fierului, în Albina VIII (1905); Când sa pornit lumea?, în Șezăt. sat. VIII (1906); Credințe fără rost, în Albina, XI (1908); Lumea s-a pornit într-o marți, în Albina, XIII (1910). (p. 110-112). Medicina populară. Boalele: Reumatismul, în Albina, III (1900); Doctorii și babele, în Albina VII (1903); Analogia în medicină, în Albina VIII (1904); Legarea boalelor, în Albina VIII (1905); Pneumoniile și cauzele lor în superstițiile poporului, în Albina IX (1906); Postul și nutrirea neîndestulătoare, în Albina XI (1908); (112-114). Știința popularizată. Cum e făcută lumea și din ce?, în Albina, I (1898); Prorocirile pentru schimbarea văzdului, în Albina, IV (1900); Plante apărătoare de trăsnet, în Albina, VII (1903-1904); Animalele din America sudică, în 38

Albina, VII (1904); Fachirii, în Albina, VIII (1904); De la Betleem la Marea Moartă, în Albina VIII (1905); O vânătoare de balene, în Albina, IX (1905); Groaznicul clocot al pământului. Vulcanul Cracatau. Turbatele lui izbucniri în trei rânduri, în Foaia interes., I 1906); Oamenii de la polul nord, în Albina, XI (1907); Mijloace de comunicație, în Carte de citire pt. cl. A III-a urb., Craiova, (1909).(p. 114-118). (Gavril Scridon – Ioan Damșa, GEORGE COȘBUC, bibliografie, Ed. Acad. R.P.R., 1965, p. 82-118). N. B. Am utilizat citatele de mai înainte pe sărite, pentru a dovedi că George Coșbuc nu a fost doar un poet de geniu, ci o personalitate complexă, cu adevărat impresionantă. În această ordine de idei, vol. GEORGE COȘBUC – biobibliografie, sub semnătura Gavril Scridon – Ioan Damșa, mi-a fost de un indiscutabil folos. …Sper că textul de față va reuși să aducă în mintea multora dintre noi personalitatea unuia dintre cei mai importanți poeți-scriitori români de după Eminescu, poate cel mai important, dacă nui reducem opera la „poet al țărănimii”. Mirarea mea este că, de exemplu, G. Călinescu în Istoria sa (p. 583- 590), abia-abia amintește de poetul năsăudean că ar fi desfășurat o activitate prodigioasă și ca prozator, gazetar, redactor, prefațator, comentator de opere literare etc., etc., folosinduse doar de un citat care mie, cel puțin, nu mi se pare reprezentativ. (p. 590). Din nefericire, ca și în cazul multora dintre clasicii noștri, nici măcar atunci când este vorba despre cei mai importanți!, George Coșbuc face parte de-o ignorare care-i afundă tot mai mult personalitatea în uitare. Istoria literară ce-i mai salvează amintirea, pentru că, cu precădere în zilele noastre amintirea lui este estompată de noul val de literatură. „Poetul țărănimii”? O sintagmă luată drept blazon ce poate fi aruncat în derizoriu, în lumea clasicilor depășiți, a celor care, prin idealismul, patriotismul și romantismul lor. Mai degrabă coboară calitatea literaturii decât o urcă. Creația, doar pretins literar-artistică, din ce în ce mai… actual-fesbukiană, se impune azi tot mai mult și mai pe gustul categoriei de cititori în legătură cu al căror nivel de cultură este indicat să păstrăm momente de reculegere. Să recapitulăm puțin: George Coșbuc, pe lângă faptul de necontestat că a fost marele poet de după Eminescu, iar din punct de vedere al reBANCHETUL, 10-11-12 / 2016


EVOCĂRI

flectării vieții rurale, cel puțin egalându-l pe ipoteștian, a fost unul dintre cei mai mari și mai buni traducători de literatură universală. Să ne amintim de Sacontala, Kalidasa, Eneida, Georgicele... Dante (Divina comedie), Byron (Mazepa), Himnuri din Rig Veda, din Mahabharata (Tilotama, Dasaratas, Bhima…); Homer (Odiseea), etc., etc. Dar cine mai stă să „piardă timpul” citind Balade și idile sau Fire de tort? Două volume de versuri în care idilicul, socialul, umanul în general, ocupă un loc predominant în creația coșbuciană încărcată, în totalitatea ei, direct sau indirect, de-un patriotism emoționant, sentiment care, azi, ni se pare desuet. Și e adevărat, în condițiile în care însăși ideea de țară este perimată, dar cotă parte în marele și nereprezentativul conglomerat numit globalizare! Din păcate, pentru literatura română, la 24 februarie1918, Coșbuc publică în revista Scena din București ultima sa creație lirică, poezia Vulturul, an în care i se tipărește ediția a VIII-a a volumului Balade și idile și ediția a VII-a a volumului Fire de tort. Probabil încă suferind în urma pierderii fiului său Alexandru, George Coșbuc se stinge din viață subit la 9 mai 1918, în vârstă de numai 51 de ani!, iar funeraliile și înmormântarea, au avut loc la Cimitirul Bellu, lângă mormintele lui Eminescu, Caragiale, Sadoveanu și G. Călinescu, două zile mai târziu, la 11 mai, cu participarea scriitorilor I. Slavici, Gala Galaction, precum și Bogdan-Duică, care a și adus un ultim omagiu marelui dispărut: „La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru…”. Această glorie a neamului nostru a închis ochii pe veci.”, cuvântare publicată în Gazeta Bucureștilor din 13 mai 1918.La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, în timp ce istoricul și scriitorul Nicolae Iorga, într-un necrolog, scrie: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

În aceeași ordine de idei, la câteva zile după moartea poetului, conjudețeanul său – deschizătorul de drum în romanul românesc modern, Liviu Rebreanu (27.11.1885-01.09.1944), – îl fixează cumva în acest spațiu geografic și ideatic rural, precum și în literatura română scriind: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.” (Liviu Rebreanu, George Coșbuc, în ziarul Lumina, București, 14 mai 1918). Însă, atâta vreme cât spiritualitatea românească va avea nume-simbol precum Eminescu, Coșbuc, Blaga, Arghezi, Caragiale, nu e totul pierdut și nici nu e prea târziu…

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc. 1988 (p. 583-590); G. Scridon, I. Damșa, George Coșbuc. Bibliografie, Editura Academiei R.P.R., Buc. 1965, pp. 7, 8, 10… 82118 și urm. Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Editura Elion, 2002, p. 215-235; G. Coșbuc, Fire de tort, Editura pentru literatură, Buc. 1960, p. III-XXIII; George Coșbuc, Poezii, Editura tineretului, Buc. 1966, p. 5-23; Coșbuc, Fire de tort, Editura pentru literatură, 1966, p. V-XXXIV. *(SEMPITÉRN, -Ă, sempiterni, -e, adj. (Livr.) Veșnic, nepieritor. – Din lat. sempiternus. Cf. DEX ’98).

39


ESEU

Mihai BARBU

LA BISTRIŢA, ÎNTRE TOY MACHINE ŞI-O LUNĂ AMARĂ, S-AU AUZIT GRAVE… VOCI DIN CAMERA RĂCOROASĂ

În ziua de 12 august 2016, într-o vineri după-amiază, a avut loc la Biblioteca județeană „George Coșbuc” din Bistrița un Concert acustic susținut de Andy Dragușanul de la „Toy Machine” și Mihnea Blidariu de la „Luna Amară”. În pauzele muzicale s-a recitat (Ion Drăgușanu & Wilhelmina) și s-a lansat volumul poetului Menachem M. Falek din Israel Voci din camera răcoroasă (Cartea Cărții de știință, Cluj-Napoca, 2015). Amfitrion a fost poetul Ioan Pintea, directorul bibliotecii județene. Concertul acustic, lecturile și lansarea de carte au fost posibile grație unei trainice colaborări dintre Biblioteca „George Coșbuc” din Bistrița și Centrul cultural „Bucovina” din Suceava. Pentru că am scris prefața (și am fost lectorul) cărții sus-amintite am fost invitat de Poet și de Amfitrion să iau parte la eveniment. Deși Bistrița nu e foarte aproape de Petroșani, mi-am zis că dacă poetul va veni tocmai de la Ierusalim nu se făcea ca eu, prefațatorul, să nu pot veni din Valea Jiului. Așa că am încălecat Matiz-ul fratelui meu, Constantin, (pentru că al meu și-a dat duhul după zece ani de coexistență pașnică) și am ajuns, în ciuda unor pronosticuri extrem de pesimiste, chiar înaintea poetului. Ce am spus despre el vă invit să citiți mai jos… Despre Poetul Menachem M. Falek sau… „Lasă gramafonul cântând/ și voi crede că ești aici/ în camera alăturată”. Adică în Bistrița… Cu Menachem ne-am cunoscut, la mijlocul lui iulie a anului trecut, în mansarda unui internat nemțesc din Sibiu. Ne înscrisesem, împreună cu amicul Dumitru Velea, într-un ultim moment la Festivalul „Artgothica” și poetul Adrian Suciu ne-a repartizat, în lipsă de locuri mai bune, tocmai lângă albastrul cerului. (În Anglia, la Cantenburry, am stat într-o astfel de cameră care se nu40

mea, extrem de potrivit, Clouds/ Norii…) La Sibiu în camera noastră monahală erau două paturi suprapuse, o masă, un scaun și o mulțime de stâlpi ce susțineau acoperișul și care împiedicau, în mod vădit, comunicarea dintre oameni. De partea de jos a paturilor au avut parte supraponderalii (Menachem și cu mine) iar la etaj i-am repartizat pe Dumitru Velea și pe un alt poet (din Iași) care, fiind prevăzut cu o inimă zburdalnică, nu ne-a deranjat deloc. Omul iubea și de iubirile sale nocturne am profitat și noi. Era mai mult aer, mai mult spațiu și mai multă comunicare. Stăteam în pat, priveam în tavan, și vorbeam câte-n lună și stele. Masa era ocupată de geamantanul burduhănos al poetului Falek care, voind să fie elegant și pedant în orice împrejurare poetică, își schimba ținuta în funcție de evenimentele, programate matinal sau la o oră de vârf de către organizatori. Am realizat atunci că poezia lui Menachem trebuie rostită doar în haine de gală, indiferent unde și când ar fi fost rostită. Fie în curtea interioară a internatului care ne găzduia în vacanța de vară a copiilor, fie în localuri subterane, ori în librării nonconformiste sau în localuri de fițe. Am aflat, din discuțiile noastre petrecute în jurul unor cafele („capturate”, ritmic, din bucătăria noastră comună), că ne-am fi putut regăsi, în timpuri diferite, în aceleași geografie sentimentală. Menachem s-a născut în orașul Bistrița și a locuit acolo până când a ajuns în clasa a V-a. Amintirile lui despre acea perioadă (e vorba de anii ‘60 ai secolului trecut) nu sunt prea luminoase. Singura sa amintire solară e limba română pe care nu a uitat-o, vreme de o jumătate de veac, și în care se încăpățânează să mai vorbească și să mai scrie poezie. E vorba, aici, de o calitate majoră a evreului care, în genere, e un om poliglot din cauza mobilității lui neobișnuite și, apoi, el mai posedă un alt dat divin care îi permite să fie un excelent lingvist indiferent în ce limbă s-ar manifesta. De BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


ESEU

la Moses Gaster la Lazăr Șeineanu și până la Alexandru Graur exemplele țin de excelența lor în domeniu. Poetul nostru s-a născut „lângă pădurile lui Dracula” și a cunoscut, pe pielea sa de copil, „minunățiile fraților comuniști fără Dumnezeu”. Părinții săi au ales să emigreze în Țara Făgăduinței și tânărul Menachem a ajuns, dintr-o pădure nebună, răscolită de un spirit malefic, întrun „oraș plin de case vechi/ cu balcoane mici și crăpate/ cu camera înalte și mari”. E un oraș „cu față bătrână, cu riduri peste riduri, cu cărări și case care au încărunțit”. Orașul sfânt este un loc unde curierii lui Dumnezeu se plimbă, ca Vodă prin lobodă – ca să folosim o expresie neaoșă, în kapotă și ștreimel și pot închide, oricând, din rațiuni religioase, orice stradă din ordinal rabinului. Tot ce se construiește acolo e din aceeași piatră veche iar un trecut monumental, îngropat sub străzi, „strigă să fie descoperit”. Din acest binecuvântat motiv, traseul tramvaiului în Orașul Sfânt s-a „împiedicat”, la tot pasul, din cauza relicvelor arheologice care își cereau dreptul la lumină. Concluzia? „Oraș greu e Ierusalimul”. Dar el a devenit, iată, în ciuda acestor defecte aparente, Orașul Poetului iar iubirea lui este declarată fără ocolișuri de către un om îndrăgostit-lulea ce își lasă deoparte timiditatea și care își clamează, în gura mare, dragostea profundă. Am vedea, în aceste declarații de dragoste necondiționată (Ierusaliubirea mea), o fervoare violent și sangvină ce vine din „pădurile lui Dracula” care-i amintesc, mereu, de o copilărie îndepărtată și traumatizată. Falek recunoaște, în poezia sa intitulată Clovn la Ierusalim, că „mulți nebuni se învârt/ în orașul sfânt”. După ce i-am citit Rădăcini-le (Editura “Zur-ott”, Ierusalim, Israel, 2014) am ajuns la concluzia că și poeții adevărați se învârt cam în același cerc. Ca persoană particulară, bărbatul Falek „are nevoie de casă/ ca la sfârșitul zilei de lucru/ să găsească în ea un salon” iar în el „două minunate pătrate de plasmă” care să-i zâmbească ademenitor. Cerințele domestic sunt minime. „E preferabil să fie și un dormitor și o pernă/ unde să-și pună speranțele”. Dacă cerințele formulate până acum țin de un anume confort casnic pista pe care ne-o propune poetul e înșelătoare. De fapt, el are nevoie de o casă din cu totul alte motive decât cele expuse mai sus. Casa îi folosește pentru „ca în spatele ușii/ să găsească o femeie”. Adică de o ființă care să-i înaripeze speranțele lăsate pe o pernă în dormitorul comun. (Asta după ce în timpul zilei poetul a continuat să împrăștie „scântei de speranță” și care poate, în BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

mod cu totul accidental, îi vor intra în propriul său trup.) Drumul poetului de la verdele crud al pădurii nebune din copilărie la culoarea așezată și ternă a „orașului greu” și înapoi la culoarea vie a Bistriței, niciodată uitată, a durat o jumătate de secol. Această carte cu versuri depozitate în „camera răcoroasă”, e dovada certă a întoarcerii poetului acasă. E și bucuria lui, e și bucuria noastră. Fiul risipitor se întoarce acasă și se cuvine să sacrificăm, pentru el, vițelul cel gras. Și să-l asigurăm, în ciuda pesimismului său funciar, că la Bistrița Soarele răsare și are timp să acorde atenție fiecărui om singur. (În versurile sale poetul afirmă contrariul…) De ce e altfel la Bistrița? Pentru că acolo Soarele știe că un poet nu poate fi, datorită operei sale, un om singur… Post Scriptum la Prefață Autorul acestor rânduri a fost repartizat, la șapte ani de la plecarea lui Menachem spre Țara Promisă, pe un șantier de prospecțiuni și explorări geologice în județul Bistrița-Năsăud. Asta s-a întâmplat după ce a studiat topografia la Institutul de Mine din Petroșani. Alături de geologi, ingineri de foraj și ingineri minieri el a bătut subteranele și dealurile Rodnei, ale Anieșului, ale Maierului, ale Sângeorzului, ale Văii Vinului, ale Blaznei, ale comunei Șanț și ale Parvei în căutarea mineralelor bogate în aur, argint, zinc și plumb. A stat într-un cămin de nefamiliști, a mâncat pe apucate, își făcea, alături de minunații săi colegi, planuri mărețe de viitor (comunist) și totul era frumos pentru că erau tineri și se simțeau iubiți și frumoși. Acolo a fost îndrăgostit până peste cap, și la Rodna Veche și la Maieru (în Cuibul visurilor, vorba lui Rebreanu), iar după ce a făcut armata s-a întors tot acolo. Apoi, bunica, părinții și frații l-au convins să se întoarcă, lângă ei, acasă. În Valea Făgăduinței, pe Jiu în sus, n-a mai avut parte de nimic din ceea ce-i făcuse bucuria primei tinereți. Ca să-și găsească un rost a studiat filologia și viața i s-a luminat din pricina literaturii. Grație acestui joc cu mărgele de sticlă l-a cunoscut, peste ani și ani, pe poetul Menachem Falek și va revedea, după atâta amar de ani, Rocna lui cea veche. Fără mine, fără galerii, fără minerale rare și, vai, fără mulți din oamenii care i-au făcut bucuria trecutei lui tinereții.

41


ESEU

Cristian LUNEL

EXILUL SI ONTOLOGIA RELIGIEI

Afirmația lui Ovidiu: „Și mai știu că Dumnezeu s-a născut și el în exil”, personajul din binecunoscutul roman al lui Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, reclamă o dublă raportare a cititorului la cheia de lectură. Făcând apel la posibila identitatea metatextuală dintre personaj și autor, atunci punctul comun l-ar reprezenta însăși exilul celor doi, al poetului latin și al scriitorului român. Dincolo de această identitate, problematica romanului se lărgește spre zonele de semnificație mai profunde, ale individului aflat în căutarea propriei identități, în căutarea unui sens al existenței sale. Exilul poate fi conotat cu ruperea din universul stabil și mutarea într-un alt spațiu nu doar geografic, cât mai ales spiritual. Drama se naște ca urmare a acestei dislocări, este o dramă a (re)găsirii propriului univers spiritual. Închiderea cercului căutării ar presupune găsirea echilibrului spiritual, a sensului. Ori căutarea nu poate să excludă o paradigmă care definește – conștient sau nu – natura umană: credința. Ea este specifică ființei umane, credința dă contur existenței, îi conferă un sens. A crede este, apoi, indubitabil legat de semnificațiile spirituale, de religie, de apartenența la o comunitate etc. De aceea, omul modern oricât ar părea rupt de tradiție, trăiește într-un orizont spiritual și afectiv în care credința a avut un loc bine delimitat. Pe de altă parte, mistificarea realității, pervertirea acesteia, specifică lumii moderne, ține de cu totul alte resorturi: politice, ideologice, Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, București, Ed. Humanitas,2000, p. 36 42 1

economice, culturale, dar, trebuie să admitem, omul modern și nu numai, în ciuda impedimentelor, nu sa putut desprinde niciodată de o paradigmă, cea a lui homo religiosus. Așadar, întregul roman poate fi privit ca o amplă metaforă a căutării, al cărei sens se elucidează, în cele din urmă, în final: „Ursa Mare nu mai e simbolul exilului meu, ci mai curând al noii mele patrii”, o patrie în care Ovidiu își găsește „echilibrul lăuntric”. Dar să nu anticipăm. Despărțirea de Roma a poetului latin îl aruncă într-o nouă lume, la marginea Imperiului. Tomisul devine locul exilului său care se încarcă de semnificații ambivalente. Cetatea poate fi organizată simbolic pe un tipar arhetipal în care „omul poate simula că trăiește într-o lume imaginară și să creadă în fantasmele sale, știind însă că este vorba de o convenție și fără a-și întrerupe legătura cu realitatea.[…]Se poate trăi foarte bine – ceea ce omenirea face dintotdeauna – simultan în două planuri, al realului și al imaginarului, întro lume atât prozaică, cât și fabuloasă. Un singur lucru nu se poate face: a trăi fără imaginar, în afara imaginarului.”1 A trăi în două planuri echivalează cu a visa cu ochii deschiși, deci o reverie. Ovidiu trăiește și el același vis: „am părăsit Roma cu trei luni în urmă, dar eu sunt la Roma.” Arhetipul unității organizează spațiul „la toate nivelurile, atât la nivel cosmic, cât și la scara comunităților umane.”2 Și pentru că noul spațiu este golit de conținut, este demitizat, Ovidiu devine el însuși personaj mitologic: „Eu sunt Prometeu, și exist.”, dând astfel o semnificație nu doar spațiului, ci și timpului. Din perspectivă mitologică, Prometeu este 2

Ibidem, p. 32 BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


ESEU

„personificarea voinței neclintite în opoziție cu puterea cea mare, înlănțuit pe vecie și suferind, dar încrezător în triumful cauzei sale în cele din urmă.”3 De pe acest plan imaginar îl înfruntă Ovidiu pe Augustus, cel care l-a exilat, având conștiința superiorității sale. Universul imediat dobândește astfel un sens, se organizează potrivit unei scheme mentale, imaginare care se poate grefa tot pe un tipar arhetipal. Descifrarea viitorului reprezintă un demers necesar înscris în însăși ființa exilatului prin care încearcă să dea un sens existenței: „Este în joc soarta particulară a fiecărui individ, dar, mai ales, destinul omului, sensul istoriei și al lumii.”4 Dacă în această lumină „trecutul are un nume”, viitorul rămâne să fie descifrat. Organizarea spațiului începe prin eliberarea de trecut, chiar dacă personajul recade în diferite momente ale existenței sale în lumea visului. Ovidiu evadează din planul real și se refugiază într-o zonă sensibilă, a psihicului care ordonează imaginile pe un plan afectiv. Conviețuirea, adaptarea la noua geografie nu exclude însăși natura sa fundamentală de homo religiosus. Primele semne încep să se întrevadă chiar de la începutul exilului. Căutarea este însă la început. Același principiu arhetipal al unității funcționează și în plan religios. Geții cred într-un singur Dumnezeu, a cărui imagine se suprapune peste cea a lui Ovidiu: „Acest Dumnezeu unic(s. n.), în fond, probabil că îmi seamănă.” Arhetipul evadării este însoțit de numeroase semnificații, după cum remarcă Lucian Boia. El are drept consecință „refuzul condiției umane și a istoriei” 5 înțeleasă ca timp universal, dar reprezintă și o aspirație a omului de „a se elibera de constrângeri.” Că este așa o dovedește chiar Ovidiu care afirma: „exilul mi-a dăruit un alt chip, pe care am să-l desăvârșesc în anii care au să vină.” Și tot el adăuga: „Abia când am ajuns (la Tomis n.n.) m-am descoperit pe mine însumi.” Alt chip, descoperirea sinelui sunt expresii ale unei libertăți pe care poetul n-a trăit-o și de care abia acum devine conștient. La margine de Imperiu, cuvântul care îi adusese surghiunul este și cel care îi redă libertatea: „sunt liber să scriu așa cum gândesc și cum trăiesc.” Dacă libertatea scrisului este amânată, probabil și dintr-un reflex al conștiinței, libertatea de a trăi, înțeleasă ca libertate interioară, este pe deplin asumată.

Al doilea an de exil readuce în conștiință nostalgia trecutului, a paradisului pierdut. „Să mă las legănat de blândețea trecutului și scuturat de realitatea prezentului?” se întreabă Ovidiu. Trecutul și prezentul sunt două realități care dispută conștiința poetului. Ele reverberează la un alt nivel, al inconștientului, contopindu-se într-un timp viitor, după cum subliniază Jung: „În măsura în care tendințele inconștiente – fie în forma imaginilor retrospective, fie în forma anticipărilor – apar în vise, acestea au fost înțelese în toate secolele care au trecut nu atât ca regresii istorice, cât mai degrabă ca anticipări ale viitorului.”6 Cu alte cuvinte este vorba tot despre o căutare pe care Ovidiu o „trăiește” cu ochii deschiși. Apartenența la un spațiu spiritual începe să se contureze tot mai mult, chiar dacă revelațiile sunt de natură onirică. În ipostaza sa de om fără țară, de exilat, Ovidiu se refugiază pe tărâmul credinței. Spre deosebire de Roma unde oamenii par să-și fi pierdut credința datorită acaparării ei de către cultul lui Augustus, aici, pe teritoriul dac, Ovidiu „regăsește credința intactă ca pe vremea lui Ulise.” Timpul mitic se pierde, iată, în timpul universal, cosmic, în care credința a rămas nestrămutată. Prima incursiune în teritoriul dac alături de Dochia îi prilejuiește și o primă revelație. Mai întâi, întâlnindu-l pe Mucaporus, romanul care s-a autoexilat, descoperă, deși îi e greu să accepte, libertatea, care, deși e plătită scump, „își merită toți banii.” Ca roman, Ovidiu este individul condiționat să trăiască într-o lume în care valorile morale, umane, spirituale (libertatea, credința) sunt fie ignorate, fie necunoscute. Aflat în barca lui Mucaporus, Ovidiu visează că se îndreaptă spre adâncul mării, purtat fiind de un curent sau de o forță nevăzută. Călătoria are o țintă, chiar dacă e necunoscută. Și pe întinderea apei îi apare deodată o lumină puternică care ia forma unui peștișor care-l va călăuzi spre suprafață, ceea ce-l face să afirme „am găsit drumul pe care-l căutasem toată viață”. La marginea mării, într-un sat de pescari, Ovidiu se descoperă pe sine ca ființă înscrisă într-o ordine universală. Vede în Mucaporus proiecția propriei sale ființe, o prelungire în inconștient a unei aspirații căreia, până atunci, nu îi

Oxford, Dicționar de mitologie, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2002, p.171 4 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, București, Ed. Humanitas,2000, p. 32 BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

5

3

Ibidem, p. 33 C. G.Jung, Arhetipurile și inconștientul colectiv, București, Ed. Trei, 2003, p. 285 6

43


ESEU

dăduse o formă. După cum remarcă Gilbert Durand7, călătoria, visul, barca sunt puternic valorizate. Ele nu sunt altceva decât proiecția în imaginar a orizontului așteptării și a căutării. Întors la Tomis, Ovidiu resimte „prăpastia care s-a căscat între mine și trecutul meu, între mine și Roma.” Și cum prăpastia trebuie umplută cu ceva, Ovidiu caută „un templu, un cult, ca să cred – spune el – în ceva.” Ca individ, Ovidiu începe să se descopere ca homo religiosus. Semnele încep să se înmulțească. Apropierea de geți, de obiceiurile lor, faptul că mulți dintre foștii romani au ales să se stabilească pe teritoriul dac, să se exileze deci, îi creează lui Ovidiu sentimentul unei comuniuni care transcende imediatul, ale cărei resorturi se află în însăși ființa sa. Nevoia credinței este resimțită tot mai acut. Chiar dacă religia sau credința în zeul unic nu sunt asimilate încă, simpla suprapunere a spațiului geografic peste geografia spirituală îi conferă sentimentul apartenenței. Casa devine sinonimă cu spațiul, iar Tomisul se transformă în casa exilului său. Ruperea de trecut nu e tocmai ușoară. El revine periodic în conștiința poetului, dovadă că, la nivel psihic, tot ceea ce-l leagă de origini îi tulbură somnul. Ovidiu trăiește „de pe urma amintirilor”, însă existența trăită în felul acesta este lipsită de viață, este mai curând o cădere, după cum afirmă Gilbert Durand: „Visul în stare de veghe pune și el în evidență arhaismul și statornicia schemei căderii în inconștientul uman: regresiunile psihice sunt frecvent însoțite de imagini brutale ale căderii, cădere valorificată negativ drept coșmar.”8 Visul este un produs al imaginației care scoate din străfundurile conștiinței spaimele și nefericirea. Ovidiu se visează victimă („mă vad victimă”), alteori visul îl poartă la Roma unde trăiește clipe pașnice. Valorizarea imaginilor se înscrie, indiferent de vis, în același registru al coșmarului, pentru că spune Ovidiu „tremur mai departe, încă sub spaima visului.” Visul este o realitate psihică, după cum menționează G. Bachelard9. Coșmarul este alungat odată cu revenirea în planul real și mai cu seamă în preajma ființelor apropiate, cum este Dochia. Ovidiu continuă să trăiască în două lumi diferite, a visului – coșmar și a realității. Diferența este de natură calitativă, motiv pentru care apropierea de „realitate”, înțe-

leasă ca spațiu primordial, este tot mai mult resimțită ca o necesitate. Pentru ca ea să fie pe deplin acceptată, „realitatea” trebuie valorizată. A doua incursiune în teritoriul dac este nu doar o inițiere, o apropiere spirituală necesară, dar și o contopire cu timpul universal, cosmic. Istoria este abolită. Călătoria lui Ovidiu are semnificația unei regresiuni temporale, a unei întoarceri la origini și o inițiere. Corabia care-l duce spre teritoriul dac poate fi chiar, într-o accepție simbolică, luntrea lui Charon. Asemenea lui Dante (mai târziu), călăuzit de Virgiliu, Ovidiu pătrunde în tărâmul de dincolo de râu. Evocarea cultului lui Zamolxis dezvăluie imaginarul religios extrem de nuanțat al geților. Moartea însăși este privită de către daci ca o eliberare, de aceea este serbată printr-un ospăț. Herodot poate fi desigur citat. Dar în acest tărâm, unde moartea se împletește cu viața, Ovidiu afirmă: „Simt că trăiesc fără teamă, pentru prima oară de când exist.” Existența ajunsă în acest punct conferă un sens destinului uman, înțeles în sens integrator. Ovidiu se descoperă pe sine nu ca ins captiv, ci din contră ca individ ce face parte dintr-o ordine cosmică, universală, ca o ființă ce reverberează dincolo de limita umană a existenței efemere. Dar ființa este totuși limitată în timp și circumscrisă unui spațiu, ce poartă germenii arhetipali ai originii. Evocarea originii, întoarcerea spre trecut implică deopotrivă și prezentul, realizând astfel o punte. Întâlnirea din peșteră a lui Ovidiu cu preotul dac îmbrăcat în veșminte albe echivalează cu un regresus ad uterum. Timpul se întoarce spre trecut, actualizând la nivel psihic timpul copilăriei. „Cupa de lapte îndoit cu miere” oferită de preotul dac poetului latin nu este altceva decât o revalorizare a unui arhetip matern străvechi. Semnificațiile le detaliază tot G. Durand: „Iar dacă laptele este esența însăși a intimității materne, mierea din scorbura copacului, din sânul albinei sau al florii e deopotrivă simbolul miezului lucrurilor. Laptele și mierea sunt dulceața, deliciile intimității regăsite.”10 Refacerea legăturii intime cu timpul copilăriei nu doar că întrerupe șirul determinismelor ființei, care se vede abstrasă din contingent, dar conferă și spațiului atributele sacrului. Și invocarea duhului mamei de către Ovidiu face parte dintrun arhetip străvechi, pe care Jung îl asociază cu semnificațiile transformării magice și al renașterii. Pe de altă parte, după cum menționează J. J. Wunenburger,

7

9

Gilbert Durand, Structuri antropologice ale imaginarului, București, Ed. Univers, 1977 8 Ibidem, p. 138 44

Gaston Bachelard, Aerul și visele, București, Ed. Univers, 1997 10 Gilbert Durand, Structuri antropologice ale imaginarului, București, Ed. Univers, 1977, p. 322 BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


ESEU

„experiența sacrului nu poate fi separată de mitologia religioasă”11și, am adăuga noi, nici nu este. Întâlnirea dintre Ovidiu și preotul dac are sensul unei inițieri, după cum precizează acelaşi poetul latin, o inițiere întru „așteptarea lui Dumnezeu”. Și pentru că întreaga experiență-inițiere, afirmă J.J. Wunenburger citându-l pe Mircea Eliade, poartă semnele sacrului, „sacrul poate fi considerat o modalitate originară a lui Homo religiosus universal.” După această experiență, căutarea lui Ovidiu capătă din ce în e mai mult sens. Întors la Tomis, chiar el precizează acest fapt: „Diferența este că înainte ignoram anume ce căutam, iar de când sunt la Tomis și, mai cu seamă, după călătoria dincolo de Danubiu, știu (s.n.).” Ovidiu trăiește de acum încolo într-un orizont al așteptării care nu mai este golit de conținut. „Știu” relevă însăși natura interioară a ființei umane înțeleasă în sens biblic, de homo religiosus. A ști echivalează cu a crede în Dumnezeu. Mai mult, prietenul său, medicul Theodor îi vorbește în repetate rânduri despre Dumnezeu. Chiar existența acestuia pare să nu mai aibă sens decât căutând chipul divinității. Și scrisoarea primită de la Artemis îi vorbește tot despre Dumnezeu. În fața atâtor semne, existența lui Dumnezeu devine o certitudine după cum Ovidiu acelaşi afirmă: „Și mai știu că Dumnezeu s-a născut, și El, în exil.” A ști înseamnă nu doar a conștientiza existența lui Dumnezeu, ci și conștientizarea propriului sfârșit: „Am să mor printre geți, o știu.” Dar în fața fatalității, în fața timpului și a spațiului, ființa umană se integrează într-un tot unitar. Revenind la semnificațiile pe care le anticipam la început, sensul exilului poetului pare să fie acum coerent: „Ursa Mare nu mai este simbolul exilului meu, ci mai curând al noii mele patrii.” Exilul și căutarea devin sinonime cu noua patrie sau cu o nouă religie. Cele șapte stele ale Ursei Mari sunt simbolul lui Dumnezeu, după cum relevă Apocalipsa (1,16): „Hristosul noii veniri are în mâna dreaptă (…) șapte stele.” Coincidență sau nu, cele

șapte ierni ale exilului ovidian își găsesc semnificația în acel echilibru lăuntric de care aminteam la început. Dacă adăugăm simbolistica cifrei șapte, atunci exilul lui Ovidiu poate fi înțeles ca o desăvârșire umană și spirituală. Mai mult, Ursa Mare este (cf. Dicționarului de simboluri, J. Chevalier și A. Gheerbrant) un simbol al centrului. Toate aceste semnificații se suprapun și se reunesc. Exilul devine pentru Ovidiu o nouă patrie pe care o acceptă spiritual, dar cu care nu este împăcat afectiv. Cea de-a opta iarnă îl găsește pe Ovidiu tot la Tomis, obosit și mai ales însingurat. Rămas singur, Ovidiu se simte „istovit de boală și deznădejde.” Zăpada, frigul, focul care s-a stins în vatră sunt realitățile simbolice ale existenței sale. Primăvara nici măcar nu mai apare în planul aspirațiilor sale, visul reîntoarcerii a murit și el. Pentru Ovidiu, după cum acelaşi precizează, exilul rămâne o experiență tragică a ființei, dislocată din universul coerent și nevoită să trăiască într-un orizont al așteptării: „Înțeleg sensul tragic al exilului, acel loc suspendat între o origine pierdută și un sfârșit care nu se lasă întrezărit.” Moartea este fără îndoială sfârșitul exilului, iar semnificațiile acestui sfârșit se întrevăd dincolo de sensurile perceptibile, într-un orizont al speranței, al așteptării care ține de planul aspirațiilor. Pentru poet căutarea a luat sfârșit. Ovidiu-omul exilat rămâne prins definitiv între două paradigme: cea a originii și cea a găsirii credinței. El devine prin excelență simbolul ființei care trăiește în două lumi, ființa care nu se poate desprinde de realitatea trecutului, de origini, dar care, în acelaşi timp, își acceptă prezentul. Cele două „realități” transcend lumea obiectuală, găsindu-și echilibrul în planul imaginar al conștiinței. Ca ființă umană, Ovidiu își acceptă destinul, se resemnează în fața istoriei, înțeleasă ca timp universal, pentru că omul face parte dintr-o ordine universală a lui homo religiosus sau după cum spune poetul: „Trăim un timp al nebuniei și al speranței, timpul așteptării lui Dumnezeu.”

11

Jean-Jeacques Wunenburger, Sacrul, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2000, p. 53 BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

45


POESIS

Flavia ADAM

Nimic despre eL

felie de portocală

canarul

mai nou înșir volume pe rafturi le așez pe culori pe dimensiuni pe colecții

sunt un canar. nimeni nu-mi priveghează zborul, nimeni nu cântă cu mine. în colivia mea strâmtă, cineva îmi toarnă ciment pe gâtlej, cineva îmi aruncă vorbe pe limbă. cum să îi spun lui L că-l iubesc, când din gura mea se deșiră doar pietre?

încep cu cele mai groase le răsfoiesc adorm lângă ele L mă sărută mănâncă o felie de portocală sucul i se scurge din barbă pe piept citesc citesc citesc mă conving că n-am scris nimic cineva a tăiat degeaba copacii

letal

poem ucis am văzut poeme scrise în palmă. am văzut poeme în flăcări. am văzut poeme omorâte de alte poeme – mâna care le-a îngropat sub zăpadă. al cui poem voi fi eu, L? pumnul cui va presăra pământ peste mine?

poem în ninsoare

plouă cu gheață fulgeră tună mă tem de furtuni tot atât de mult pe cât le iubesc

plângi cu mine, L, oricine plânge cu mine este fratele meu! carnea sa e carne din carnea mea, pielea sa, propria-mi piele.

sunt pe cale să mă îndrăgostesc plămânii îmi cresc se dublează L nu-i aici să mă țină în brațe s-adune-n găleți toată apa

plângi cu mine, L, oricine plânge cu mine va fi izbăvit! carnea sa se va frăgezi, pielea sa nu va cunoaște îmbătrânirea.

plângi cu mine, L, să mă arunce-n ea oricine plânge cu mine, se va face fântână! să mor și eu ca toți morții niciun poem nu-i mai viu decât noi. ca un gândac de colorado surprins de substanța letală pe sub tei pe-o frunză nu mai port pălărie și sandale cu toc. 46

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

te plimbi râzând pe sub tei, fără să ai habar cât de mult te iubesc. mi-e limpede: până mâine mă vei uita. tot mai rar vei trece pe-aici. teii se vor scutura ca-n toți anii. o altă femeie își va pune pâinea pe masă și îți va naște copiii.

salt sunt zile când plâng, zile în care înțepenesc precum o căprioară ucisă. nopți în care nu mă pot sătura de-ntuneric, de mirosul de mosc și tabac. în brațele tale îmi caut liniștea. în brațele tale nu mai simt glonțul. nimic nu-mi mai curge din rană: doar tu.

kalașnikov nu există poem în care să încăpem pe de-a-ntregul. ne strecurăm unul în celălalt camuflați în soldați, cu arme kalașnikov în spinare. (o mică arsură în piept. ceață. vara lui 2007, când mi-ai adus albăstrele învelite în ziar.) niciun zgomot. sunt gata să mor: ochiul meu alb e un aruncător de grenade.

înger de bronz

urme din apartamentul tău de la patru toate femeile arată la fel le vezi cum trec strada cum fac gropițe-n asfalt tocuri înalte sau late rochii de mătase de in de bumbac sâni tip pară tip măr nu contează pocnesc din degete învârt inelul dispar în inima ta pantofii mei n-au lăsat nicio urmă

luna roșie noapte de iulie ne plimbăm pe faleză tineri îndrăgostiți înalță lampioane pe plajă o lună roșie răsare din mare lumina ei se pierde în valuri mă ia cu plâns te sărut o rază mi se-așază pe frunte sunt desculță mi-e frig și încă te mai iubesc în toate limbile lumii

soare deasupra, soare sub tălpi. îmi împletesc spice crude în păr – obosesc numărând. înger suplu de bronz, mașinărie de pradă. de-aș putea, ți-aș face o femeia numai a ta, de apă, de var, de orice, numai de carne cumva să nu fie: tot răul în carne se strânge. și dacă-ar ajunge cumva la ficat, la rinichi, la inimă, mai ales la ochi de-ar ajunge, n-ai mai vedea niciodată cum plâng atunci când lipiți de-un perete din cer devenim punctul. Gabriel Stan, Ob BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

47


POESIS

Mihaela AIONESEI

şi păsările plâng

lacrimă de pasăre

într-un bidon de vin strâns cu grijă în mâini și cine știe poate în câteva ierburi fumate fără control dar chiar și așa, cum, cum să dai cu piciorul într-o pasăre vie?!

dimineața se despletea somnoroasă pe unde apuca. fețe îngrămădite de griji se perindau pe la ghișeul unde la două ore distanță de viață o asistentă elibera rețete pentru prelungirea la moartea se oglindea în ochiul stins de o ultimă viață lacrimă... până marți sau joi, era abia luni, nu se știa. bucuria ținea până la primul colț de stradă unde nebunia îmbrăca forme ciudate de adolescenți cu chipuri de copii prea euforici să înțeleagă chiar și rostul unei furnici șutează fără milă într-un pui de pasăre. doi trei metri și mica vietate se prăbușește la picioarele necunoscutei care-și târâie pe trotuar zorii de tinichea. preț de o veșnicie timpul s-a oprit și sufletul și lacrima și întreaga viață ca dintr-un pom prea plin de rod în genunchi a căzut.

locul unde dispar cometele duminica învățasem drumul cu ochii închiși până la groapă doi metri mai la stânga de sârma zimțată unde bunicul îngropase primul dintre copii mort în al doilea război din cauza tifosului acolo se aruncau fără slujbă fără cruce ca o durere a nimănui odată cu jalea adunată în ochii bunicii

printre hohotele de râs și alte scălâmbăieli nepăsarea striga într-o limbă stâlcită: -doamna, doamna lăsați pasărea suntem de la protecția mediului...

de atunci a rămas cu o spaimă între coaste care mai târziu a aruncat-o din căruța plină cu fân omorându-i și gemenii născuți înainte de vreme bunicul n-a suportat vestea și după ce a lăsat-o în casa plină cu urmași a ridicat puiul în care un rest de viață s-a rugat Domnului să-l ierte pentru mai făcea să-i tremure piciorul strâmb nemulțumirea de-a avea doar șapte copii l-a strâns la piept într-o zi pe neașteptate sfântul Petru cum și-ar fi adunat în pumni viața pentru ultima a venit într-un car cu flori de cireș plin dată și l-a luat la o plimbare prin Ursa Mare -cum puteți să dați cu piciorul într-o pasăre vie? mare i-a fost bucuria când pe scara cerului duhnind răspunsurile se găseau într-o doză de l-au întâmpinat îngerii mirosind a brândușe bere, târzii atât de mare încât s-a mai uitat o dată în urma de pământ și-a spus 48

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

„Lenuțo eu mă duc” și dus a fost ca o cometă pe care mama a regretat că nu a văzut-o și a ținut morțiș să cunoască locul unde dispar cometele duminica cât a trecut de-atunci nici nu mai știu nici nu mai simt crucea de ceară de la subțioară doar drumul spre care inima mă trage cu ochii închiși până la groapă doi metri mai la stânga de sârma zimțată

nu vrei tu să fii o tornadă? în mijlocul ei îmbrățișați ne-am iubi și peste tot ar cădea sărutări, ar mirosi a primăvară tot ce n-a fost atins în lutul planetei unde ne vom ascunde pentru un crâmpei de veșnicie albastră doar a noastră...

nu vrei, te rog, să fii un fluviu? fluviul meu în care m-aș arunca odată cu dragostea asta care mă arde prin sânge, prin coaste. aș învăța să înot și poate cine știe, în timp voi deveni peștișorul aur menit să-ți îndeplinească ultimele trei dorințe tot mâini împrăștiate ție, chiar dacă asta ar însemna apoi să nu mai strălucească. ai plecat. ai plecat cum pleacă păsările toamna luându-mi zborurile și mi-au rămas brațele astea nebune prin nu vrei, te rog, să fii cutremurul meu? nu vrei să fii? doar să care mișună fii...aș simți în neclintirea care sunt munții cum nimicul și nici nu știu de mă doare sau ce-o fi saltă pe picioare. senzația asta de pustiu în care-mi ascut ghearele, îmi tocesc bufnițele și-ar lua fericite zborul în spate. lupii ar pleca flămânzi nervii, îmi pierd mințile... după alte mioare. stâncile și-ar deschide florile de colț. caprele te-aș striga... dar ai veni? oare ai încerca să-ntorci negre s-ar aduna să mă spele în lapte și pentru prima dată...pentru cumva înapoi primăvara aceea umflată de plâns și dor? nu știu prima dată, mâinile mele împrăștiate, mâinile mele n-ar mai sta cum să fac. unde prin lume de mine departe. s-ar aduna cum se să te caut? unde să caut liniștea acestui zbucium adună femeile la un cuibărit. în priveghi să aprindă o lumânare. s-ar așeza la pieptul meu? în scorbura lunii? e atâta întuneric. rugăciune în umbra atâta întuneric de sub piept și-ar aștepta...cu un ochi întredeschis mă cuprinde. înfipt în trunchiul de lemn, ar aștepta, te-ar aștepta să vii nu vrei să vii înapoi? nu vrei, te rog, să vii? măcar să le înveți cum câțiva pași. uite să vorbească despre durere, prin semne... am un loc gol aici la poalele sufletului meu pe mamă. care trebuie să-l ocup cu o planetă sau ceva: o tornadă, un fluviu, sau chiar cu un cutremur, numai să mă simt, să mai simt o rotunjime pe undeva... nu vrei să fii planeta mea? în fiecare dimineață aș zâmbi și ți-aș planta o floare. duminica aș plămădi din petalele lor, păsări vii, albe, roșii, viorii. viața ar fi atât de colorată, încât niciodată nu am vedea abătându-se vreun vultur sau nor...

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

49


POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE

Tu încă n-ai priceput din ce-s alcătuit Tu încă n-ai priceput Din ce-s alcătuit, ca universul, Din stele și din arbori căzători, care când biruie Când se rup în furtună, Din sentimente fugare, ca umbrele pe pereți Ale unei vietăți care trece Și din sentimente adânci ca fântâna grădinii Căreia nu-i dai niciodată de capăt. Tu n-ai priceput nimic sau aproape nimic Din vraiștea de cioburi pe care o ai la picioare Cioburile ființei mele – Ciobul virtuții și ciobul îndrăznelii Ciobul rar al norocului În care rar mă înțep Și nemărginita forță de a iubi Crestele înzăpezite, Trupul tău răsfirat pe perne și Libertatea de muri când am chef. Nimic n-ai priceput din alcătuirile mele Pe care mâna ta le mângâie uneori Cerându-mi să mă comport ca un copac Dus la școala copacilor, Disciplinat ca o sfeclă, aliniată pe rândul ei furajer, Comună ca un parastas în care toți plâng la început Și apoi râd de se rup copacii din ei de râs. Tu încă n-ai priceput că-s alcătuit banal Ca universul, Din stele, Din vise abrupte și pajiști, Din setea de a-ți face copii Așa cum stelele fac uneori comete, Din frunze și din crengi care înfloresc Și apoi se usucă. 50

Uneori sunt alcătuit din tine Și atunci îmi vine să mă iau la bătaie Dar numai candida ta imagine Mă oprește să nu-mi articulez câteva. Nimic, femeie, n-ai priceput din mine Nimic și nițel pe deasupra Așa cum infinitul de cum se termină Începe iar.

De dorul tău Cum aș putea să mor de dorul tău Când mai convenabil, pentru amândoi, Ar fi să trăiesc de dorul tău Și să-ți șoptesc, la ureche, cât de dor îmi e de tine, Ținându-mi dorul în brațe? Cum aș putea să mor pentru tine Când lesne ar fi să trăiesc pentru tine Iar tu să mă adăpostești în brațele tale Și-n pădurile tale Iar eu, cutreierându-le, să mă simt ocrotit? Iată de ce mi-a fost greu să plec, Și rău îmi pare că puțini grăiesc despre asta, Despre puterea de a rămâne Lângă dragostea ta Cea care, din țărâna ei, te-a făptuit. Curăță, ca pe o țeavă de pușcă, viața lor Curăță, Doamne, ca pe o țeavă de pușcă, Viața plină de fum a acestor trăgători, Adu-i la casele lor Și dezvață-i de prostul obicei De a umbla cu baioneta prin burțile altora.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Fă-i neascultători la comanda ”Atac!” Și seamănă-le pe buze ultimul sărut Al femeii pe care o iubesc. Retopește, pentru sărut, Gurile lor devenite guri de tun Și modelează-i, Doamne, Din metalul obuzului sub forma căruia au ieșit, Umezi și catifelați ca niște pisoi, Din pântecul mamei lor.

Mamă, e ziua morților azi, e și ziua ta Azi morții at trebui să se-arate în Valea cu Dor Să vadă câte pomeni le-au făcut copiii lor Dar afară-i caniculă și morții se izbesc ca de-un zid De soarele acesta lichid. Nu știu mamă, câte pomeni ți-am făcut, Nu le știu și poate nu le-am ținut Dar mamă, sufletul meu înflorit știe bine Cât mă gândesc, cât mă gândesc, zi și noapte la tine. E Ziua morților astăzi, e și ziua ta Cu toate că mi-e greu să te numesc așa Și tata e sărbătorit în ăst fel Și soarele lichid nu-l lasă afară nici pe el.

Și tu, iubito, ca de obicei cuminte, Îmi șopteai răchita cu o zi înainte Și uite așa, făceam pe din două Nădușeala noastră cu boabele de rouă.

Nedumeriri estivale Ca pe un turn până la cer ridic Mânia mea, dar cine se-nspăimântă? Stă Dumnezeu, pesemne, pe o rână Și ca de obicei, nici nu cuvântă Mă cert, îmi zic, aici, mai pe aproape Sunt împrejur lichele și mârlani Dau de pământ cu ei, îi rup în două Dar ei rămân de-a pururi suverani Se sfarmă Europa, urlă plebea Urlu și eu cu plebea dimpreună Ce vor? Ce vreau? Nici eu nu am habar Dar unul pe fărașu-i ne adună Pleznește universul de căldură Cazanul plin cu smoală fierbe ură Pământul pare încă locuit Unde plecăm, de ce-om mai fi venit?

Cum vă împăcați voi doi acolo, pe lumea aceea Va mai certați uneori, cum se ceartă aici bărbatul cu femeia, De ce, Doamne, ai croit acest zid Din soare lichid, Să mi-i țină la distanță, acolo, la zei Pe ai mei?

Sânziene Sub luna mare, rotunda și nouă Fetele se scaldă în rouă Se scaldă toate Dar mai ales fetele neîmbrățișate Ursita, cică, se lasă înduplecată Dacă te arăți sub lună goală toată Și fetele, una câte una, după răchiți Își pitesc goliciunea de neaveniți Asta se petrecea cândva Mult îndărăt, în tinerețea mea

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Bonne nuit

51


POESIS

POESIS

Silvia BITERE

interesant poate fi orice

cu cine semănăm

tratat sentimental de imaginație

veneam dintr-o completare a versului om care învățase două silabe la prima lui strigare ma-ma era o culoare în jurul ei se strângea lumea acolo se forma de fapt un mit în jurul ei

pentru că eu am știut să mă ascund sub gulerul tău când a început să ningă foarte mult în vara aceea aveam ghiozdanul încă în spate alergam prin zăpadă să ajung la primul curs de fluturi înaintea ta iar tu aruncai cu bulgări cât casa în mine în văzul tuturor te iubesc te iubesc stai și-am vrut să mă opresc să te țin în brațe că tu plângeai să-ți spun adevărul că tu ești în vis că nimic nu este real și că o să te doară

tata a venit mai târziu pe vremea lui nu existau trenuri așa că l-a adus o pasăre mare l-a aruncat de jos în sus o pasăre foarte rară a fost botezat ca și femeia cu nume dar ceva mai liber noi nu am știut de ce eu și cu frate-miu nici acum nu știm de ce avem degete atât de lungi mama și tata nu le aveau noi cu cine semănăm mamă și tată în prelungirea asta cu cine semănăm

invazie de eșarfe (dubla 14) aștept gerul iernii să-mi lipească ochii femeile să iasă cu eșarfe verzi la geam ca la înmormântarea lăcustelor tu de acolo da tu dă cu pumnul în geam până scoți tot verdele din eșarfe la ora unu se face schimbul de tură rămâi cu draperiile trase 52

apoi s-a întețit vremea la castel doamnă nu mai aveam nevoie de fluturi el murise

poem sensibil în dorul lelii dădea bună ziua la oameni dar și la ciori însă tot de dorul lelii se scufunda în el mai tăcut ca niciodată ori de câte ori o privea în ochi cu irișii aceia cartonați căprui își deschidea o nișă printre coaste prin care aștepta să-și treacă ea din păr firul de iasomie apoi s-o zvârle precum păpădia pradă vântului

apel umanitar am declarat stare de urgență la nivel poetic pentru cei care mai cred în suflete rănite le spun vedeți-vă doar de sufletul vostru BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

nu există suflete pereche decât în vise însă dacă voi credeți în vis atunci nu renunțați la el pentru o mână de oase

până când micimea se făcea punct nu erai al tău erai un sculptor de oameni amator ce murise trist într-un buzunar undeva în univers

nebunie afazie obnubilație atac de panică derivă și alte forme de exprimare sunt valabile doar în viața reală când poetul nu mai visează când și-a întâlnit sufletul pereche trebuie să moară în vis ca un erou

interesant poate fi orice

nimeni de pe acest pământ nu va ști că poetul a murit fericit în timp ce-și scria ultimul poem de dragoste către iubita sa de dincolo

să nu intrați în visul poetului nimeni nu are dreptul să pătrundă în teritoriul viselor mele să modifice structura visului meu va fi dat în judecată un infractor care pătrunde în casa poetului să-i curme visul va fi dat în judecată pentru furt calificat îi voi reteza din elanul de a mă invada nimicit îmi va cere îndurare în genunchi nu voi ierta căci în patria mea nu accept tâlhăria ori crima cu premeditare

omul din buzunar nu-ți face griji pentru mine o să fiu așezată în patul cu mușchi verde cu păsările care zboară aievea prin vis nemărginit ochiul nostru cuvânt înainte de plecare somn viu prins de coastele unui cal înaripat cerul este viața noastră paralelă în care dacă plutești țărâna nu mai are sens aici povestea dacă o pierzi într-un buzunar se regăsește în ființa ta într-o scorbură departe existența nu este simplă reprezintă o parte din ce nu ai găsit pe drum când ai pornit din pas căutarea și chipul ți-a rămas încremenit în prag

sunt un joc ieșit din portativ întâmplările mele îmi aparțin în exclusivitate când mănânc trec prin mine alimentele în felul meu dorm într-un fel unic sau compun o parte din viața mea în timp ce merg la serviciu alți oameni cu întâmplările lor mă salută pleacă pe un drum au o casă un câine avioane am și eu pământul sub talpă îl calc des vă spun deja poate că știți – există și nu există la vârsta mea pot fi orice m-am gândit la acest aspect e și trist e și interesant căci interesant poate fi orice

în zed și-n zen între mine și tine stau viețile să cadă în pustiu cum stelele din cer pe bolta noastră palatină vorbelor tăcere ca la închinare în zed și-n zen cât este ceasul nu te supăra că te întreb prin aer plutește mâna lui tata mă strigă du-te și adu-mi capul picioarele glezna uriașului să mi le coși de trup ca de Dumnezeul tău dar mai ales adu-mi cuvântul am obosit învățătorule la noapte mă ascund în palmă tu să-mi tratezi gândurile de insomnii

vântul ca un fior ce-ți marginaliza și-ți micșora din trup BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

53


POESIS

Adela EFRIM

când povestitorul se plictiseşte de poveste

punct și de la capăt

trăiri

pentru o zi am trăit cu timpul tău îl aveam peste tot se agățase prin păr, încâlcindu-l se lipise de liniile palmelor luneca precum o transpirație rece pe coapse, brațe, glezne timpul meu trecea prin al tău ca prin zăbrele totul părea fragmentat trăiam fâșii dintr-o altă viață prăjitura asta cu vișine e mai bună decât cea de coacăze roșii mi-ai zis ne-am trezit într-o mare dilema

ți-ai imaginat că o să îmi înșir pe sfoară precum ardeii iuți toate trăirile că o să le fac funii, funii și tu o să vii, să te strâmbi mofturos, dacă îți iau trei, mai lași ceva la preț? voi face cum poftești un singur lucru am uitat să îți spun singură piață unde se vând ardei iuți, chiar foarte iuți s-a demolat cât despre trăiri, ce să îți zic umblă desculțe și azi rebele, în căutarea unei sfori pe care să fie înșirate

asfaltul mistuie asfințitul plouă, liniștea sub fereastra Dorotheei are miros de tei și culoare prăfuită trec îndrăgostiți cu umbrele pestrițe niște copii joacă șotron ea se plictisește. privește lung de la balconul ce sfidează strada îngustă pavată cu umbre înfipte în felinare tace și ascultă o muzică stranie de mâl răscolit stropii, cu o viclenie stilată, judecă și dau verdicte vreme de două stări sufletești într-un desfrâu se dădeau pietrele cubice la o parte asfaltul lustruit mistuia asfințitul

54

e abia dimineață ziua aceasta nu este ceea ce pare gunoierii adună ca de fiecare dată molozul îngerii se roagă să nu ne fie atât de frig cerșetorii împrăștie zâmbete în guri de metrou corbii îngenunchează vise și e abia dimineață

dimineața cu privire fugară și curioasă domolește cintezele vă rog, azi are lansare lăsați-o să mai doarmă cât respirația ei întretaie visul. smartphonul tău nu aude rugămințile sună pripit taie tăcerea încolăcită armonios pe termopane îmi șoptește întâmplări într-o liniște ce îmi lunecă pe oase eu le ascult cu blândețe, ușor BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

închid ochii când povestitorul se plictisește ca de fiecare dată ei dau încuviințarea libertății tale de poveste cearșafurile pliază cleios șoaptele caleașca ducea cu îndârjire la oraș boierii ponosită, tropa trop într-o impecabilă somptuozitate iubirea noastră își vede nestingherită de alte promisiuni. se primenise orașul era fast în legănatul trăsurii ziua nu simțea nicio astă noapte zmucitură nicio boare de vânt am suspectat-o că s-a rătăcit în bucătăria mea prin deschizătura ferestrelor cu perdele dantelate intrasem să beau apă alaiul sclipea nădușită o simțeam și pe ea birjarul ținea bine frâiele părea că se ascunde de mine nările cailor fumegau m-am așezat într-un colț convoiul își vedea de drum să îi fiu aproape în perfecțiunea asta desăvârșită oare stelele cad singure, m-am întrebat? povestitorul se plictisi de poveste mi s-a făcut frig liniștea deveni sfărămicioasă am aprins lumina singurul trecător rămas trecea zorit drumul

azi nu cred că i-a spus nu-ți mai târșăi sufletul prin golul zgrunțuros al celor ce nu au nevoie de el e arșiță și nu poți desena norul în uscăciunea asta abruptă flacăra nu poate fi fărămițată arde și apoi se stinge nu, sigur nu i-a spus, doar a privit-o țintă și cred că ea a înțeles

mijlocul zilei amiezii, dacă i-aș schimba locul, undeva spre seară ar fi cam așa arșița ar fi violet floarea soarelui s-ar roti după lună stelele le-aș prinde cu mâna ar fi puful de păpădie pus în sân să îmi poarte noroc cu fâșii din nori mi-aș acoperi ochii ei, mereu îți dau vești despre mine ce nu știu, greierii ar putea fi vreodată licurici?

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

cum se aruncă banii la gunoi? schimbă poșeta, după multe tentative, o alege pe cea de bookfest oglinda, provincialismul impune eticheta în ea nenumărate și neauzite bazarul dintr-o femeie mâzgăleli pe coli de hârtie, multe coli de hârtie, de ce? cine știe, nici măcar ea care nu contenește să își facă ordine în gânduri începe cu geanta cutia Pandorei și foile alea ce nu le găseşte rostul nici curiozitatea de a le despături doar nu ascund averi, își zice, vrea să scape repede, prea mult timp irosit în coșul de gunoi roșu aprins e salvarea și fericirea pe o lună, la care se uită lung administratorul blocului așteptând întreținerea de la etajul 1 unde tocmai s-a ridicat gunoiul

55


POESIS

Geo GALETARU

POEME

ÎN PĂMÂNTURI ÎNALTE Piticul verde privește totul Prin periscopul lui atroce E un nonsens Amânările se răzbună Cineva șoptește despre perfidele insomnii La colțuri de stradă Se amanetează destine și lanțuri oarbe Duminica nebunilor Pe roțile celui mai fragil anotimp Mesagerul obscur a sosit Săpăm trepte în nunțile neîntâmplate Întoarcerea ca o capcană Frigul numărului răzvrătit O altă credință În pământuri înalte.

se aud chipurile fericite în seninătatea răspunsului, căutând întâmplări sub pielea fiarei solitare, amiezile fără șansă și silabele oarbe, totuna vor fi când ea va veni.

VOM POVESTI Vino, în inimi se-ntoarce visând, sunt drumuri arse și splendori înspăimântate, prin orașe trec armuri de îngeri, vom povesti despre saltul semnificației peste chipurile care tac.

IATĂ CHEIA

PREȚUL CU CARE VENIM

Privim dintr-un punct și ajungem în lentori neînțelese. Nu, Pavăza și explozia unui crin aș fi spus acele sintagme îndepărtate, insultând amalgamul iluzoriu un tunet al mâinilor în propoziții fără istorie, al acestor tendințe fără istorie. nimic în rictusul cu care învingi inocența, Despre ce este vorba, va spune placenta aridă, privirea în alte limbaje, acest papirus cu însemne reci: ale sorgintei zidite în abstracte lichefieri, maladia unui nor care se împotrivește gestul și micile obiecte în prospețimea lor vertijului, scufundării în magme apriorice. vinovată, Un despotism imaginar în mișcările inimii, cine să știe rătăcirea în depozite întunecate, un asalt asupra improvizațiilor fericite, prețul cu care venim un chip după altul, iată cheia, iată rictusul salvator un chip după altul, puncte în copilăria într-o după-amiază a tuturor posibilităților. unei priviri oarbe.

CÂND EA VA VENI Vom vorbi în depărtări care nu se mai văd, obsesii și sărbători în timpurile de atunci, când

56

CÂND VINE IERTAREA Și teama, și lumea aceea de peste tot când vine iertarea: o predispoziție a dezastrului amânat. Gurile de tun ale unei imaginații benigne, inflorescențe ca niște răni în crăpăturile veacului. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Imprecații zidite în termenii unei alterări de circumstanță, pentru cei ce renunță la mortificări festive. Acesta ar fi cifrul înaintării pe brânci în regnuri circumspecte. Valoarea care-și revendică opulența mistificării, rigoarea căderii în derizoriu. Și lumea aceea de peste tot, când vine iertarea și animalele fug într-un limbaj al iernilor predestinate.

să agăț gloria în cui eram vinovat ah ce rumeguș în intemperiile ce se pregăteau deasupra noastră chemați-l pe cel ce ignoră iernile blânde duceți-l în triumf spre întâmplările lui minunate

LUCRURILE INTRANSIGENTE

o groapă și încă una un destin în canalele jupuite ale literaturii faceți loc trece borcanul festiv (o glorie austeră și el) pe aceiași pereți o insectă un poet rebel

Mâinile ne-au crescut fără măsură, oasele ne-au crescut, venele s-au dus spre un punct indecis. Cine săvârșește trecerea de la copaci la păsări, cine duce cuțitul la buze și tace. Obișnuința ființei care pipăie doar lucrurile intransigente: noaptea și paharul ocolit de glorie.

PE ACEIAȘI PEREȚI

(Închidem fereastra, ne folosim de cuvinte.)

AM SCĂPAT DIN VEDERE Am scăpat din vedere noaptea tunelul cenzura zgomotul ploii nu se mai pune fiindcă cineva strănută la antipod adună palmieri în palmele ude ca niște insecte care nu mai vin înapoi facem studii de caz pentru orbi pe vârf de munte un amanet incolor va înlocui ceea ce se pregătește în tăcere ca un supliciu neînțeles am scăpat din vedere tandrețea cu care închidem ușa în urma celui plecat

NU SE AUDE NIMIC nu se aude nimic cel care vorbește știe măsura tăcerii își pune timpanul pe porțile invincibile el m-a adus aici într-o seară ploioasă să mărturisesc BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Heralzi

57


POESIS

Dumitru ICHIM

POEMELE LUI YOHO

LA JUDEȚUL LUI YOHO Nu judeca prea aspru. Ne-ntindem doar atât cât ne-am cuprinde moartea și-nceputul ei. Tu ești Iubirea Pură. Piatră pe piatră - Munte, iar răsturnată-n piatră - Yoho! Ești Mirele. Solemn Ți se deschide Miezul Nopții, cu miriadele de constelații genunilor sorbindu-le genunea. Când Tu iubești - eternitatea-i strâmtă, iar infinitul - fiul tău mai mic.

CÂNTECUL DE NUNTĂ AL MUNTELUI ''Iată, Mirele vine-n miezul nopții...''

Dacă Tu vii întru miezul de noapte, înseamnă că Tu ești miezul de Pâine, că numai pâinea păstrează miezul de noapte al cuptorului încins cu flăcările nunții

Chiar dacă soarele e tot ce-avem, această lampă afumată și-aceste coji de noapte fără de miezul Pâinii, dar nu ne judeca prea aspru. Pe unda verde-a morții îți odihnești deplinul, răsfrânt în noi întocmai, piatră în piatră, lumină în Lumină și chipul Tău, răsfrânt pe ape ni-L întinzi, până ce-n noi asemănarea Ta ne strigă. Pescari, n-am prins nimic o noapte-ntreagă, și moartea ne-a scăpat de-atâtea ori, dar Tu ne-aștepți pe țărmul de nisip cu pește fript și faguri din chemare.

Gabriel Stan, Venera si Madona 58

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Lumina nu poate să fie dincolo, mi-ai zis. Lumina e între purtător și-aducător de lumină. Sălășluirea ei e-n iubire, orbitoarea Lumină, din miezul inimii de sus, ce se coboară în miezul de noapte din sânul luminii. Munte, piatra Ta începe lumina? Sfârșește în miezul de noapte? Apele curg despre El cu piatra pe piatră călcând, dar Mirele cântării se-ntrupă făr’de timp trecătoarelor ape. El știe că marea pe toate le strânge-n albastru, durerosul albastru din lacrima sării al sinelui Său. Cu Mirele cântă-n descântec și focul și apa, pământul, tăria, văzut, nevăzutul, cu toate se varsă în cântecul nunții. Chiar și tăcerile Lui sunt rugilor taină. Cărarea de nuntă săpată-i în piatră de-altar, piatră ce cântă, piatră cu unda din undă rotindu-și inelul, piatră de pâine în borangic de abur până în miezul de noapte, când însăși lumina se-nalță din miezu-i de pâine-n Lumină, ofrandă de pâine Miresei, trupul de Mire întreg, fără prihană ca mielul alb de jertfă pe piatra de-altar, piatră de munte curat ca borealul verde al lui Yoho din iazul împietrind

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

ora tainei de sus când buzele Miresei se preschimbă în jertfă de vin.

WAPTA Piatra aceasta-i zidită de fulg, unde numele stelelor se pomenesc la vii până la râul lui Yoho. Nu treziți lumina din Wapta, cântecul încă visează turcoaza, cum numai buzele îndrăgostiților pot visa miezul de noapte al Mirelui trecând prin ușile încuiate de fulg. - Duh de cristal unde ți-e taina ce veacul n-o știe? Nălucă? Oare-a cui? Chiar îngerul e-n spaimă adâncul de-nceput să-și privească ascuns în oglinzile tale piatră zidită de fulg. Spune-ne, Wapta, cum apa curge din piatră, cum alăptezi pe Prunc făr’de tată? Tu, nume de ocean ce numai lacrima îl poate rosti curgând înspre Yoho pe-obrazul de mamă din ochiul mereu al Fecioarei, ești Duhului Sfânt agrăire? Numai tăcerile Lui pot fi atât de înalte că șoapta-I încă se-aude zburând prin piatra albă zidită de fulg.

59


POESIS

Elena MARICA

POEZII

M-am îmbolnăvit de melancolie farmaciile au afișul „nu servim fericire poeților” nu-ți fie teamă n-o să-mi pun în buzunar pietre de râu port un pandantiv care purifică nopțile prea lungi chinurile-mi cuceresc trupul mă ghemuiesc sub lacrimi accelerez mașina timpului mai am în pușculiță un pumn de minute sper să-mi ajungă să-ți pot cumpăra cea mai frumoasă amintire

La final va fi ca la început tot iarnă tu îți vei alunga singurătatea prin cafenele cu prieteni de unică folosință îți răsfoiești versurile cauți poezia pe care ți-o dorești îți numeri mărunțișul peste câțiva lei vei rămâne singur eu mă voi retrage în colțul paginii voi concura timpul nopțile de iarnă sunt lungi nu am atâtea litere să-mi umplu clepsidra am rămas singură la masa de șah joc împotriva destinului la final va fi ca la început ne căutăm fără să ne cunoaștem

Cerșetor de secunde mai am câteva firimituri de viață minutele sunt comori secvențe din trecutul meu se derulează pe tavan cu viteza luminii e toamnă 60

m-am împrumutat de un anotimp pentru jocuri de noroc cerșesc timp dar Dumnezeu nu mai are mărunțiș

E greu să fii Dumnezeul tău e atât de gol și cerul lipsește nu am cu cine să-mi împart timpul de când ai plecat nu e nici zi nici noapte dar un crepuscul continuu secundele au înghețat am îmbrăcat rochia neagră mă simt îngropată în libertate

Ultima rugăciune îți împreunezi mâinile albe îi șoptești Lui Dumnezeu o rugăciune se aprinde lumânarea uitată pe Ceaslov o lacrimă se târăște de sub pleoape din ea se naște un înger ce zboară către cer în urmă-i doar trupul uitat de ani în casa fără ferestre

Mizantropie starea de etilism nu-mi potolește setea de euforie prin vene îmi curge vin de câteva zile uit să-mi număr timpul din buzunare îmi cumpăr încă două zile de beatitudine să uit de haosul ce a cuprins întreaga lume singurătatea se vinde ieftin devenim mizantropi ne cuibărim în spatele unui ecran și urmărim ipocrizia aproapelui în vene eclozează anxietatea mâine vom fi spectre dependente de realitate BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Mihai MERTICARU

SONETE

SONETUL SATULUI NATAL

SONETUL ÎMPĂCĂRII

Pe vechi țărmuri inundate cu povești, Cu doruri și visuri pavimentate, Se răsfață puzderii de sate, Dar numai unul se numește Bețești.

În ochii tăi văd mii de baionete, Parc-ai strâns ură de-o întreagă viață. Otravă în borcanul cu dulceață, Capul Gorgonei ți-l zăresc prin plete.

Pace-ți oferă și seninătate, Veșnicie numai aici dobândești Și salbe cu amintiri copilărești; Nu-l dau nici pe o mie de palate.

Să fi făcut cumva vreo boacănă? Știi bine că nu-mi prea plac alte fete, Privirile lor nu pot să mă îmbete, Gându-mi este doar la propria-mi soață.

Căsuțe-acoperite cu șindrilă, Livezi întinse în vecinătate, În orice cerdac se toarce o idilă,

Panteră crudă, tu suplă felină, Alungă-ți astă sumbră supărare! Scumpo, eu nu mă știu cu nicio vină,

Istoriei completându-i o filă Pe culme, ii și bundițe-nflorate, Colo se joacă polc pe furate.

Fii calmă, fii cum te știu, divină! Iubi, de mă urăști așa de tare, Otrăvește-mă cu o sărutare.

SONET CU PARFUM Iubito cu gleznele de chihlimbar, Torsul, armonie beethoveniană Cu mireasmă dulce de havaiană, Exult, că nu te-am așteptat în zadar! De unde-ai luat părul de castană, Gâtul de egretă, zâmbetu-ți hoinar, Ochii, două boabe de mărgăritar, Cugetul pios fără de prihană? Din ce nouă galaxie mi-ai venit Învăluită-n parfum de trandafiri, Prin sângele cald să-mi curgi necontenit? Cum de-ai aflat că eu îți sunt menit? Tu, născătoare a unei mari iubiri, Ce farmece-ai combinat să mă inspiri?

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Zeita

61


POESIS

SHANTI NILAYA

SUFLET DE ORHIDEE

Suflet de orhidee Te simt și te respir, nu ești niciunde… Și totuși, de n-ai fi, ce-aș respira? Îmi treci pe trup privirile-ți profunde, Din literele unei cărți absurde, Și îmi înalți căderile… cu ea… Pui palma ta în podul palmei mele, Cu potriviri ce-n gând n-ar încăpea… Și-mi lași pe degete de Cer, inele Tu, suflet de-orhidee prins în ele, Pulsând prin mine, parcă, viața ta!

Altcineva... Aș fi putut, vezi bine, între toate Să scriu din câte-s multe, altceva, Să prind crâmpeie din ce-a fost ori poate, Naturalismele lui Maupassant... Cu perle negre-n pieptul meu sfărmate Să lunec până-n lacrimă alt timp; Din disperare, brațe descărnate De frunze, să-ncropesc alt anotimp! Și tot jucând în aste lumi ideea, Aș fi putut cu tot a mă-ncerca Să pun mai sus decât a fost, femeia Din trupul meu firav, je ne sais pas... Dar am ales prea simplă astă soartă Să cânt Iubirea-n noapte și pe foi, Să-nvie ca și cum o limbă moartă Se-ntoarce dintre stele înapoi În conjugări de verbe vii, întruna – Căderi, căderi, ca ultim strop aleg În dragoste – și-apoi să tragem luna Ca linie de-nsumare pe întreg; 62

Aș fi putut, vezi bine, între toate Să scriu din câte-s multe, altceva! În schimb, Iubirea mea, ce nu se poate Să fiu decât am fost, je ne sais pas...

Și mă trezesc spunându-ți... te iubesc! E ziua-n care nu mi-ai scris cuvinte Mă uit mirată, deși știu că pleci Și descifrez din gândul tău, din minte, Silabe calde și silabe reci; Să aflu de ți-e clipa-nsingurată, Sau de ești bine, râzi și-ți e ușor Din mine parcă pleci întâia dată – Din mine-aș vrea să plec, și-aș vrea să zbor! Alerg pe drum. Urc dealul cu fantasme, Simt marea de copaci albiți suind Spre ceruri, dulci miresmele albastre: În iarba dealului vreau să mă-ntind... Inflorescențe vii cum creionează În aer chipul tău tăcut, privesc Din lac scântei în ochi îți luminează Și mă trezesc spunându-ți... te iubesc! M-adun prin gânduri, lumea mi-e străină, În mine tu și numai tu respiri Iubitul meu, faci parte din grădină Și mă aștept să râzi cu trandafiri. Îmi place să te-nvăț pe dinafară, Clepsidra să ți-o-ntorc în timp invers, Să-mi fii bărbat, femeie să-ți fiu iară Și-ntr-un poem profund, un ultim vers.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Din toate am trăit un pic Un vals din trestii mișcătoare Îmi spune vântul și mai spune C-a fost odată altă floare Și altă parte de minune; „Nu-ți amintești, vântul o știe, Eram pe-atuncea fir suflat Și glasuri îmi spuneau doar mie Ce azi și ție-ți este dat; Că se născuse-n lumi iluzia Ca lege-a unei făr' de legi – Dansează trestii mișcătoare, În pasul lor și tu te legi. Când glas de clopot alb își pune Și înălțimi de minaret, Te-ntreb, bătaia asta-n lume Ce-i, adormire sau verset? O mie una nopți în floare Cu brațe calde și parfum Și glasul lui... Câtă candoare În mintea ta se naște-acum, Alt cânt frumos, altă poveste (Pierzi altă viață la mijloc!) Și-alegi să crezi, alegi – ce este – Iubire sau destin, sau joc?” Fac jocul vieții pur. Fantasme (?!) Dau astăzi toate pe nimic, Să știu că-n lumea mea de basme Din toate am trăit, un pic!

Descânt pentru venire Aș pleca de unde nu-s întoarceri Să adun al toamnelor potop Și din snopii revărsați de coaceri, Soarele în mine să-l îngrop. Să adun cu jind grămezi de pulberi – Mici fărâme până te-oi găsi... Aș pleca de unde nu-s întoarceri Și-aș veni în fiecare zi!

Mâna tandră peste mâna mea Și-ntre foi, presată feerie, Frunza nucului precum un ban – Pasul meu ca macul pe câmpie Și-aș veni în fiecare an! Îți văd chipul în oglinzi cu psalme Din fântâni cu luna la apus, Sorbi nebun neantul dintre palme Eu îți tac, tu parcă-ai mai fi spus Dintr-o nefirească nălucire Să îți ning pe suflet când să pleci, Cu puterea Dragostei, Iubire! Și-aș veni întreagă, peste veci...

Să nu-mi mai ardă dorul, aripa E ceasul când se nasc în ceruri stele Și rânduri pun pe-al foilor delir – Nu-i nimeni treaz în gândurile mele Și mă arunc în mări cu albe vele, Printre jeliri și versuri de Kabir... Se varsă călimara cu ispita Din marea mea rămâne doar un hău, Și ca și cum s-ar inventa sanscrita Versetelor din nou, Bhagavad Gita, Se țese-n noapte-adânc numele tău. Nu-mi spune ceasul, timpul cum socoate, În loc de felinare aprind pași! Alerg, te strig prin foile de carte Cu tresărirea că... nu se mai poate, Să te culeg din ce doar urmă lași. Iar ochi de-oglinzi privesc după perdele Cum degete răsfiră vânt – nu ești – Un fir subțire vine dintre stele, Creionul Lunii, vâslă la galere, Și-mi scrie chipul tău pe la ferești; E-un vis în vis, un tremur ce străbate Uitarea, cheie-ascunsă undeva Și-l smulg din mine – fluture de noapte – Aici, acum, atunci și-n altă parte, Să nu-mi mai ardă dorul, aripa!

Carele cu ploi nemăsurate Dezlegate până te-oi vedea, Frunzele cu nopți întunecate BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

63


POESIS

Mihaela OANCEA

POEME Cadre de celuloid Credeai că sunt simple imagini pe un rolfilm, Niște cadre de celuloid ce nu vor prinde rădăcini, nu vor da nicio senzație dureroasă unor răni deja cu mișcare browniană. Au făcut tumbe în realitatea butaforică, înmulțind amețitor specia lui homo dicens care predică despre necesități absurde precum cea ionesciană referitoare la ducerea mai departe a tradiției cartofilor cu slănină. Dar, în definitiv, în piesa aceasta, trebuie să ții cont de legea cauzalității și să permiți fiecăruia să fie ce este.

Semne Omul simțea nevoia să-și amintească de ce nechezau caii alergând prin nuanțe de jasp verde când luna, rezemată de stâlpii tindei, alăpta puii șarpelui de casă. Știmele albe i se încolăceau pe brațe, apoi ticăiau în pereții lumii anunțând noile treceri. Totuși, nu reușea să rememoreze decât o spaimă nisipoasă și că, odinioară, sunetele anunțau nu atât plecările, cât, mai ales, sosirile.

Schiță în cărbune Nu voi pune nicicând culoare plecării tale în nerostire. 64

Voi lăsa schița în cărbune făcând nod unui țipăt al timpului – bufniță sau corb. Pe aici, negrul fulguiește în continuare prin scrumiere și încă se mai nasc îngeri.

Preparatio Pentru că sunt mai multe feluri de a dormi, ieri alese a strânge mai tare la piept perna cu urme de suflare bătrână. Așteptarea îi sufocă un colț al inimii, durerea continuă a-i biciui trezia, așa că îngăimă ceva fără noimă, se ridică, întoarse sulfina pusă la uscat în loc umbros și plânse neputința infiltrată de ceva timp între discurile fiecărei expirații. Azi, sub lespezi viscolite de singurătate putrezesc filamente de lună ce-au dus pe brațe visuri cu miros rânced.

Evadare Fără să stea prea mult pe gânduri, desfrunzite, de dimineață au decis să fugă; fluierând, au luat-o la picior executând piruete pe-asfaltul încins ori trecându-și brațele prin îndoielile celor care priveau uluiți această manifestare firească. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Ademenite de aroma venită de la covrigăria din capul străzii, și-au comandat câteva ciudate împletituri privindu-le cu haz; preț de câteva secunde au poposit la o terasă unde au sorbit bucuroase limonadă cu mentă și miere. În parcul din apropiere, le-au răsunat glasurile minute în șir în timp ce experimentau noi senzații pe tobogan, pe tiroliană ori rostogolindu-se în baloanele gonflabile Zorb. S-a creat însă vâlvă, curând sirenele anunțând evadarea cuvintelor dintr-un bookshop cu prea multe rafturi sufocate de singurătate.

Ascunzători la vedere Se-aprind și se sting becuri în toată clădirea. Sătui de marasme, încordați ca niște soldați în tranșee, unii mai destoinici pipăie pereții spațiului elastic (aflat încă în termen de garanție!) căutând prin dedalurile clădirii vechi căi de mântuire și-un îndreptar de autenticitate. În continuare, ne purtăm de mână propriul orb bătrân, cât timp ușile se deschid și se-nchid cu scâncet vâscos.

Ritual Se fac șapte ani de când privirea i-a ruginit în hăul unei răni domesticite.

Obișnuințe Unul, la colțul blocului, își vinde verticalitatea la preț de nimic, altul, ținând în lesă doi câini Samoyed, știe cât de încăpător poate fi omul, așa că insistă să te învețe cum să falsifici smerenia. Te-nchizi în casă – azi ai chef să citești Oameni și șoareci.

Moartea miroase a Madame Rochas Îmi povestești despre galaxiile din Părul Berenicei, fără să știi că mi-e așa de dor de tine. Nu ascult vorbele tale (ele sună ca o slujbă în limba slavonă dintr-o lavră rusească) doar te privesc încă puțin până când voi dispărea și eu. În orașul în care ne stingem de tinerețe, moartea miroase a Madame Rochas.

Un alt fel de închisoare Bate-ntr-o tobă. De când a aflat cum e cu numărătoarea inversă, lunaticul refuză să crească. Sub lumina slabă a două becuri de șaizeci de wați, trasează un cerc deschis prin care se plimbă șobolanul – asta fără a dăuna în vreun fel realității de tinichea.

Plouă ca prin sită. Acum se scot acele de siguranță prinse de inimă și se îngroapă tăcerile. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

65


POESIS

Raluca PAVEL

PRAF DE AUR Să nu te pui cu zeii M-am întâlnit aseară cu bărbatul din tablou stătea să cadă pe treptele conacului Miclescu butucănos, rupt dintr-o schiță Toulouse-Lautrec, cu barba de-i ajungea la capătul bisericii, se-apleca-nspre mine cu vocea-i mirosind a mucegai

Copilă, în al cui vis trăiești? N-am timp de vise, bătrâne, m-am născut cu unul, cerul mustea de stele închis în sipetul din Călinești să putrezească, să nu mă bântuie Trezește-te, copilă deschide sipetul scoate-ți visul, scutură-l de praf ia-l de mână nu te pune cu zeii sunt singurii cu vise pe cer sădește-l în livadă va rodi odată cu toamna Bătrâne, tu-n al cui vis mori? În visul celei cu ochii lipiți trezește-te

Străbunicul Străbunicule, ți-e bine unde ești? aveai rău de înălțime te ține cineva de mână să nu cazi au căldură acolo sus? 66

ți-era frig când ai plecat nu reușeam să te-ncălzesc degeaba puneam lemne în sobă ți-e poftă de ceva? să-mi spui, să pun la poștă ți-am trimis și o scrisoare îți mulțumeam că avem de toate în grădini și în livadă bunica te-a pârât, să știi ți-am scris și-un banc pe care mi l-a spus bunicul poate vrei să râzi cu noii tăi vecini acolo sus bunica-mi zice să mă uit la cer să-mi amintesc de ochii tăi poate-ți faci cândva portretul ți-am uitat chipul sufletul, toți ți l-am pictat dintre noi, să știi, nu ai plecat

Bostanii mor de două ori Toamna e ultima strigare a găinilor din Călinești când iarba devine una cu pământul și frigul le taie răsuflarea toamna e prima chemare pentru dovlecii din grădina de mai jos de fântână mor și renasc în mâinile mele și ale bunicului învierea nu ține decât trei zile găinile luptă pentru soare și verde uneori, bostanii mor de două ori nu e vina lor că aduc a soare de teamă că n-or să apuce căldura de la anul găinile își tocesc ciocul în miezul bostanului aducând la iveală dunele Saharei BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Cu gândurile-n cioc Nu-mi mai văd capul de treabă plec înspre lucerna de la marginea dealului îmi iau coasa cu mine, tai gândurile fir cu fir, de la rădăcină le cosesc fără milă ca în Călineștiul ars de soare totuși, le culeg cu grijă le prind în ciocurile rândunicilor care și-au făcut cuib sub streașina casei să le ducă o vreme în țări străine să aibă timp să respire știu că se vor întoarce cu ele-n cioc

Praf de aur Dimineața asta e de vină nu trebuia să mă trezească acopeream cu aur tot ce-mi intra în mâini ca un Midas care și-a pierdut genul în timp m-a luat bunicul de mână să merg cu el la moara de la Mândești s-ating făina de porumb Dyonisos s-a aplecat asupra mea în saci era praf de aur

nu-și amintea îmi împletea părul blond spic

Să dai viață monștrilor Așteptam toamna cu sufletul la gură în fiecare an mergeam cu bunicul pe câmp și alegeam viitoarele felinare pe sprânceană le căram neîndemânatică cu atâta greutate de parcă aș fi târâit luna după mine deschideam ochii cu noaptea în cap, rugându-l pe bunic să scoată carnea afară din dovleac cu mișcări la fel de bune ca ale medicului la două sate îmi pregătea capul și eu mă învârteam o zi întreagă în jurul bostanului când mă vedea destul de amețită ca o muscă beată de izul iaurtului pe care îl pregătea bunica își lua în serios rolul de Pygmalion și mă ruga pe mine, la sfârșit ca pe o Venus a câmpiei, să aprind lumina din ochii monștrilor

Spic de grâu Ștergeam praful de pe câmp cu privirea m-așezam printre copiii mei spicurile de grâu, urmăream cu ochiul fiecare suflet ce se aburca în vișin singurul ce trăia în pustietate ca farul din Alexandria, mă căuta mama pe câmp prin lanul de grâu niciodată nu mă găsea stăteam pitită buburuzele nu mă dădeau de gol, BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Luni 1 67


POESIS

Luminiţa POTÎRNICHE

poeme

happy end sau the end? ne apropiem de sfârșitul poveștii și rămâne descusut tivul impresiilor sugestive. pe partea ta de priveliște vulturul pare mort și fixat pe cer cu piroane. până la prima ploaie scapă cu fața curată cutezanța, această armă cu mii de tăișuri. pe partea mea se vede clar că fundalul e fals și a mai fost folosit odată ca să ne închidă, ca să nu avem unde fugi, doar noi către noi sau unul către altul. până la barbarie ne-am ciocnit, până la totala iubire. și așa nu prea aveam ce să facem într-o incintă mică, luată cu chirie modică de la bunul Dumnezeu. deasupra, un chepeng la care nici unul nu ajungem. așa că a venit timpul să tragem concluzii și să scriem finalul întregii peripeții. eu de pe partea mea voi scrie, tu de pe partea ta mă vei citi și îți voi deveni atât de străină încât vei începe să mă iubești indescifrabil. unde nu înțelegi, pune puncte, puncte...

doar... doar tu știi, doar tu, să dormi de parcă nu, să privești între gene povești. doar tu știi, doar tu, să mai fie ce fu, vino, te du, dintr-un o doi de u.

sate părăsite dealul pe care s-au spânzurat corcodușii, fructele negre, veșminte atârnate, ciorile albe par. e atâta tristețe care a fugit din sat. casele goale se leagănă, se alină, doina suspină.

dar din dar

serpentine

lipsesc cinci minute, mă duc prin viață. pânza stacojie lipită pe pereți, tencuială scorojită, să fie. consoanele jupuite cu un șpaclu. cocoșul din ceas se înțelege cu timpul și-l ciugulește de vlagă. ora obosită se așează pe gânduri și-și șterge sudoarea. mie mi se face milă și îi redau cele cinci minute ale mele. nu dărui din ce nu ai, dăruiește din tine.

șarpele negru se tot târâse vreo jumătate de zi. nu putea lua el lumea de-a fir a păr, așa că se descurca șerpește, șerpuind. și noi care nu ne unduim tot ne încolăcim la o vreme rece, atunci de ce mai dăm trei pași înapoi din fața metaforei. veniți de luați aminte, impregnați-vă de ceva mortal și perfect adaptat. numai nu sâsâiți!

68

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

ziduri și ziditori(oare) citesc că bărbații sunt ziduri. ce să fac dacă al meu s-a năruit, femeile zidesc mărunt, ca rândunica, paie și noroi, paie și noroi, până ce ploaia spală ce a fost murdar. data viitoare voi pune mai multe paie. *** grija coase nasturii cămășii bărbatului cu inima înăuntru. când s-o dezbrăca, să fie ca și când ar muri.

vinerea în care mi-am dat seama că nimic nu e întâmplător mama renunțase la mine și, în sfârșit, își deschise porțile. m-am bulucit și eu împreună cu casa de sânge. imediat a sărit singurătatea cu doua brațe vânjoase, m-a înfășat în ea însăși și m-a legănat, cât să mai uit de celelalte posibilități de supraviețuire. am uitat repede pentru că și buricul lumii repede s-a uscat. am rămas curată, toate urmele acelea de sânge care mă duceau de unde am venit s-au spălat. pentru că nimeni nu apucase să mă strige pe nume, singurătatea nu a îndrăznit să-mi găsească vreunul. acum, când mă plictisesc, inventez niște pseudonime în care să mă mai ascund un pic, până vine iar ora să mă alăpteze doica celor ce s-au născut sugrumați cu propria lor viață. * * * cele mai mari depărtări în mine sunt. uneori nici un cuvânt nu-i atât de lung încât să unească nemărginirea dintre mine și celelalte forme de eu. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

* * * șterg oglinda, dau de tata care se bărbierește. ca și când amintirilor le-ar mai crește barbă.

femeile în care am fost îmbrăcată geme garderobul de corpurile celorlalte femei în care, tânără și nebună, m-am îmbrăcat uitând cu totul de mine. așa am fost și grasă și slabă și elegantă și șleampătă și strălucitoare și ștearsă și perechea cuiva oarecare, mireasă. în trupul văduvelor m-am îmbrăcat și în leșuri de femei părăsite, părăsite. am purtat fetițe și adolescente și femei în toată firea, numai firea aceea de ele, maturele m-au înghițit când le-am probat, erau adânci, confortabile și ireversibile. uneori în carnea unor bolnave m-am chinuit și le-am răbdat durerea. însă într-o piesă haute-couture, femeia iubită, nu am încăput niciodată fiind eu ori prea lată, ori prea lungă, ori Dumnezeu îmi uitase măsurile și nu făcuse una și pentru mine.

oboseala oboseala îmi leagă picioarele cu o funie. nu mă zbat pentru că mi-e frică să nu-mi ajungă la gât. mă încolăcește șerpește târâitul angoasei existențiale. oboseala leagă mai bine, înnoadă, taie capetele scăpării ca să nu aibă de unde apuca cei ce vor vrea să apuce. dar cine să vrea, cine să dezlege o cruce de crucificatul ei? oboseala se împrietenește cu mine, îmi devine confesoare, stăpână, mamă. cred că ea cu multă oboseală m-a născut.

69


POESIS

Cristina Dana PREDA

poeme în proză

așteptare te aștept așa cum noaptea își așteaptă stelele să-i lumineze întunericul de pe chip, te aștept precum odată, în Itaca, o femeie își aștepta bărbatul mult iubit, te aștept cu florile îmbobocite în priviri, te aștept cu trupul înflorind petale de mălin, iar când vei veni, îți voi așterne pe sub pași săruturi din pală de foc și în patima dragostei ne vom îngemăna cu noaptea la un loc.

faleză scoici din străfunduri, unde ce pătrund ușor în gânduri și o melodie adusă de vânt, ce romanțează dorul la un singur cuvânt, când refrenul își începu acordurile, în ritm repetitiv, de valuri, marea dirija mișcările, urcându-ne umerii ca două înspumate șaluri, sclipeau scoicile, sclipea și plaja, sub jurămintele noastre de amor, șerpuind zările, faleza se alungise și ea la soare, cuprinsă de dor

ființa în salba nopților, precum o nadă, te văd mișcându-ți șoldurile în ritm de serenadă, și ai buzele ca mierea, dulci și lipicioase, căci îți tragi ființa din seva florilor de chiparoase, iar când o fi să-ți zvârli parul către înalt și pieptul să îți miște în tresalt, când îți vei arcui spinarea în formă de vioară și îmi vei aduce palma căuș pe inimioară, îmi voi așterne lin sărutul pe trupul tău de alabastru, căci îți tragi ființa din seninul cerului albastru.

cu stropi mari din celest, reverberați din patosul de glas trupesc.

ploaie de plouă atât de tare, ce poate fi, e timpul de nori învolburat, cernind dezamăgire, sau este plânsul celor ce s-au dus, sălășluind în nemurire, căci pică dubiul în stropi din negru cer, tihna udând și în confuzie ne alungim ca frunzele uscate, la pământ, iar când sub mantia apatiei dăm să ne adăpostim de vânt, de frig, de ploi, culoarea ni se diluează cu tristețe și noroi.

răbdare ram cu ram m-a îmbrățișat un falnic stejar, de ceva timp își aplecase atenția peste mine, peste ale mele alei, spunea că vom sui seninul în înalt zbor, dar am ajuns în mijlocul furtunilor, inundați de ploaia rece a fiecărui nor, și mă smucea trosnind cu furie de zmeu, aplecându-și trunchiul lui înalt și greu, eu stam cu ochii pe cer, numărând furtunile, așteptând să-și sfârșească orgoliul și cununile.

rece plouă, rece, secerând visuri, plouă torențial și în abisuri, las ploaia lăuntrul să mi-l spele, las răcoarea să mă înghesuie în ale ei strâmte unghere, simt ceața cum mă învăluie și mi-e tare frig, dar deschid sertarele cu soare și către ploaie mă revolt și strig.

herghelii

regret

părul se amesteca sălbatic, pastelând moi așternuturi, ochii refuzau lumina folosindu-și pleoapele pe post de scuturi, sugrumată de emoție, mă imaginam alergând prin poienițe, împreună cu nărăvașele mele herghelii de dorințe, și ploua, ploua

captiv confuziei, m-am ascuns în negri nori, căci îmi devorai liniștea în fiecare noapte, de cum se ivea întunericul și până înspre zori, simțeam cum te îndepărtezi ca orizontul, luând cu tine și razele de soare, și în același timp lăsai în spate uragan de chin și indignare, poate nu știi dar mă bântuie

70

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

și azi regretul că pe malul lacului de cleștar pasi- zori unea noastră s-a irosit în zadar, și poate nici măcar nu mai contează, dar de undeva din depărtare diminețile, îmi place să străbat parcul, păsările asîncă mai aud acea fanfară ce cântă iubirii noastre cultând și să inspir miresmele ridicate din pămarșuri funerare. mânt, să caut zorilor culoarea, împletind soarele cu dorul și visarea, de mă las pătrunsă de lumină, îi vad cerului fața senină, de le iau șoaptelor linișrequiem – victimelor Colectiv tea, de le inspir florilor savoarea, prin ciripiturile în chin ne petrecem zile, îngemănând durerea și păsărilor, îmi găsesc candoarea și urc cu sufletul tristețea, iar liniștea, zi după zi, își diluează, ca și glicina înspre cerul în pansele colorat, iar de acolo, cum n-a fost vreodată, consistența, devenind îmi întind speranța să mă vegheze neîncetat. parte a tăcerii, vărsăm lacrimi lansând rugăciuni în van, vaiet al timpurilor pe care le trăim, de complicitate și îngheț uman, dar sacrificiul, celor astral ce nevinovați s-au dus, a determinat o lume în- sălășluiesc prin lumi ferice, deseori ascunsă întrtreagă să-și plece privirea, spunând tot ceea ce o mică stea, de negură abia gemută, găsind infipână acum nu s-a spus. nitul, simt nemurirea cum mă învăluie și în vârtejuri mă sărută, purtată în globuri de neant, îmi simt sufletul zburând în alte sfere, gândul nu-mi salcia oprește visul, iar cuvântul mi se scaldă în oceane salcia, cu grație de balerină, își unduie pe lac de tăcere și în orice formă sau dimensiune aș polunga-i pelerină și, fluturându-și brațele subțiri, posi, îmi e totuna, căci mă simt printre stele unică ridică unde din adânc, cu descătușare, iscă zămis- precum luna. liri de gând, la miez de noapte, dintre frunzele ei se arată frumoasele iele, și-și scapără argintul, cerul, reflectând pe luciul apei, roiuri de stele.

umbra pomi înalți foșnind sub clar de lună, izvoare adunându-și șipotele în cunună, umbra nopții, respirând dor, mă înălță în vârtejul ei de amor, din tălpi plecând spre coapse, simt săgeți ce îmi trimit trupul în spasme, și un geamăt ce rămâne mut, atunci când umbra mi-a deschis buzele, împietrindu-le în cel mai lung sărut.

urât prinsă în chingi nedrepte ce-mi tăiau pielea, rănindu-mă până la oase, am șezut țintă în fața clisei caracterelor nămoloase, și-n clipa aceea am simțit cum mi se zbate în piept, rănită, ființa, minciuna asigurându-le siguranța, determinarea, elocința, geaba și degeaba eliberam eu grotescului argumentul, ei își târau trădarea cu burțile la pământ, făcuseră cu întunericul pact și legământ.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Done d’arcadia

71


POESIS

Doru ROMAN

DIN 1907 PÂNĂ AZI

1907

Ai noștri

Le-au tot strâns cureaua ca chingile pe cal De le-au ieșit mari ochii din găvane Erau doar țăruși de legat plutele la mal Erau doar podul peste care trec rădvane

Ai noștri venetici sosiră precum căpușa după post Și-n ocârmuiri se-orânduiră să prindă cheag să-și facă rost S-au cățărat la cârmă ca omida în proaspăt fragedul lăstar Și-au ros cu poftă de lăcustă până și icoanele de prin altar

Și de mult nimeni nu-i mai lua în seamă Spectri arși ai cinismului și ai suferinței Și-i scuipau în față fără temă Și i-au făcut din oameni prețul umilinței Le-au înflorit pelagra în trupuri și în minte Cum pe ziduri urgisite înflorește mucegaiul I-au preschimbat cu perfidie-n vite Și i-au râșnit cum se macină mălaiul Și le-au crescut cât munții datoria Și le-au arat pământu-n bătătură Și erau buni doar să trudească glia Și n-aveau voie să ridice a lor căutătură În anu-n care-n șampanie jubiliara Se scălda ghiftuită ca scroafa în bulhac Țăranii nu știau unde vor ara primăvara Și dacă-n ogradă mai pot bate un bulumac

Ne-au ros pădure cu pădure și brazdele cu arături S-au oploșit cu prunci cu neamuri cu mii de-nfometate guri Și ne-au tot stors cu teascul legii făcută anume pentru ei Și din stăpâni cu rost în lume ajunserăm niște mișei Ce se înalță ca vermina să-ți roadă fratele ajuns la greu Să tragă grea pe cer țărâna peste culorile de curcubeu Și-n noaptea neagră fără stele a sufletului pustiit Să nu mai știm nici cine suntem de mai trăim ori am murit

Martie de foc

Plictisiți la ruletă boierii umpleau Parisul Și-n urmă-le ciocoii-i despuiau de piei Iar pe țărani îi storceau cu teascul Și-i păstoreau ca lupul turmele de miei

Se zvântă greu pământul în blana lui de smoală Cu scrâșnet greu se mișcă flămânzii din Flămânzi Din Oltenia cutremur greu se scoală Și coasa-și sclipește tăișul de oglinzi

Iar Vodă și guvernul n-avură vreme O clipă, să adaste spre pălmașii gliei Și numai când pojarul le-a dat semne Au curmat cu tunul glasul ciocârliei

Prea greu i-a înecat prin vremi amarul Precum pământul bocșele cu mangal Sudalme bici pân' scăpără amnarul Și se porni pojarul ca puhoiul peste mal Ș-a dănțuit șirag vipia pe conace Din sufletu-mpilat de cnut și-njurături De catastife măsluite din vremi încoace De bucătura smulsă din disperate guri

72

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


POESIS

Și-a ars mânia până-n temelie Cuibarul de lichele și de lipitori Ca la ceas târziu și măririle să știe Că mieii când turbează sunt duri răzbunători

Poruncit ceasul uitării Iarba și-a așternut veșmântul Pe brazda de morminte a țăranilor uitați Din frunză de păr le psalmodiază vântul Acelor care-n sânge căzut-au înecați Că au avut tăria să strige că sunt oameni Că sunt și ei făpturile lui Dumnezeu! Că nu sunt cum vor alții animale fameni Ca foame bici să-ndure din veac mereu Că au vrut să scoată capul în lumină Când limba-n guri cu plumbi le era legată Că voiau să aibă iarăși brazda de țărână Pe care hoții le-au răpit-o demult odată Dar cine să-și aducă aminte De oropsiții neamului și-ai sorții?... Cei tari de acum 'i-neacă-n necuvinte Și-i șterg din amintiri ca suflul morții

Uitate cruci Stejarul crucilor a putrezit demult Și lemnul s-a culcat cu fruntea în țărână Și brazda care a ascuns acel tumult E năpădită de uitare și neghină

Ilenele măiestre cu roua de pe flori Și-n bezna din bordeie aburi de lumină Au ctitorit prin valuri de ninsori Și-au preschimbat în floare de sulfină Mările de lacrimi, făcându-ne nemuritori!... Că daci liberi am fost odată Și liberi vrem mereu să dăinuim; 1907, stea de piatră, Treaptă de tărie, ca să fim!

Vreo 11000 Vreo 11000... Un numeral, Că cine-a stat să-i numere vreodată? Și i-au trecut cu cifra în banal Că n-aveau pedigree sculptat în piatră Erau pălmași nedezlipiți ai gliei Ținuți sub tescul troglodirii sfinte Ei, frați cu trilul ciocârliei Morți vii făr-de morminte De le-ar fi dat și lor un rost Cu cât le-a cumpărat ghiulele Vodă mai câștigat ar fi fost Și-ar fi, cu Cuza, printre stele. Dar așa-s un numeral De unii contestat ca număr Măcinați sub potcoavele de cal Și împușcați umăr lângă umăr

Și n-avem dreptul să ne amintim martirii!... Sunt tari acei ce gândul ni-l sugrumă Și ne ordonă, împotriva firii, Să stăm cuminți, cu creștetele-n humă! Doar iarna-i plânge-ncet cu lacrimi de ninsoare Și cu petale pure-n primăvară corcodușii Și-n vară macii cu făclii de soare Și toamna cu frunziș de aur, spiridușii.

Cosânzene Din depărtate neguri tot coboară Cu furca-n brâu cu cârdul de miori Prin razele de lună în luciul din izvoară BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Luni 2

73


PROZĂ

Raluca BĂCEANU

AICI SUNT OCHII EI

Pereții bucătăriei, pictați cu limbi de lumină, îi păreau frumoși lui Avram Caius Timofte. Detesta bucătăria strâmtă, în care nu își puteau face treaba mai mult de două persoane. Adică el și soția lui, doamna Ria. Niciodată nu se găseau în mica încăpere amândoi, nu le plăcea niciunuia dintre ei să se găsească în același spațiu împreună. De aceea nici dormitorul nu îl împărțeau. Așa că Avram Caius Timofte se bucura doar de prezența dârelor palide de lumină de pe lambriurile de lemn de culoarea coniacului, care se mișcau aproape imperceptibil în funcție de poziția soarelui. Razele aurii intrau nestingherite printre jaluzelele poziționate la un unghi perfect de 180 de grade, așa cum dorea Avram Caius Timofte. Nu le lăsa altfel aproape niciodată. Soția lui avea obiceiul să le mai ridice seara, crezând că în acest mod nu o vor mai vedea vecinii din blocul de visa-vis atunci când gătește. Avram Caius Timofte s-a bucurat văzând că soția nu le-a mai ridicat în seara de dinainte, în felul acesta nemaifiind nevoie să piardă aproximativ 7 secunde pentru a le poziționa corespunzător. În felul acesta câștiga cele 7 secunde pentru a-și pregăti mai serios micul dejun. Își scoase din dulap o pâine ambalată, încă nedesfăcută. Scoase tacticos plasticul care leagă gura pungii, unde este înscrisă data la care expiră produsul, și îl atârnă lângă vechiul plastic de pâine. Îl luă pe cel nefolositor și îl aruncă la gunoi, cu grijă, fără să se grăbească. Nu i-ar fi plăcut să se aplece dacă nu ar fi nimerit gunoiul. Efort inutil. Considera că este mult mai eficace să fii atent în ceea ce faci pentru a nu îți pierde resursele. Își scoase din frigider pachetul de tofu și margarina, apoi închise frigiderul pentru a nu lăsa prea mult aer să intre sau să iasă. Așeză cele două 74

cutii pe masă, apoi se întoarse pentru a lua și ultimele alimente: un iaurt de băut și cerealele. Avea să se ridice după semințe ceva mai târziu, după ce le va fi consumat pe cele scoase, sau, măcar o parte din ele. Și-a luat două bucăți de șervețel, o lingură mare pentru cereale și un cuțit pentru margarină. Farfuriile nu îi plăceau. Ar fi trebuit să le spele și nu voia. Prefera să mănânce pe șervețel. Se așeză atent pe colțar, având grijă să nu mute din greșeală semnul de plastic care îl atenționa cât mai are la dispoziție pentru a consuma pâinea. Începu să se pregătească. Deschise capacul iaurtului de băut și își dădu seama că trebuie să se mai ridice totuși după un castron. Iaurtul fusese cumpărat de soția lui și deci nu era perfect. Perfect pentru a-și pune cerealele în el cât să nu se verse când mânca. S-a enervat puțin, văzând că rutina îi este dată peste cap, dar se calmă rapid la loc. Energie consumată degeaba, își spuse el. Și-a așezat fix 10 linguri de cereale în castron după care a turnat laptele de băut și a început să mestece cu meticulozitate. Dacă s-ar fi grăbit, tranzitul lui intestinal ar fi avut de suferit. Și ar fi avut, așadar, o zi nu prea plăcută la serviciu. După ce termină cu cerealele, întotdeauna niște fulgi de porumb întăriți cu fier, își puse două felii de pâine pe unul din șervețele și deschise cutia de margarină. Avram Caius Timofte mereu se amuza când găsea un fel de fire de păr în margarină. Nu știa cum, dar când rădea ușor pe suprafața margarinei cu unul dintre cuțitele fără vârf din bufet, observa pe suprafața luată niște urme negre, ca niște fire. Le îndepărta și apoi își întindea margarina, mereu Becel, mereu întărită cu Omega 3, pe bucata de pâine grâu întreg. Deschise și cutia de tofu, unde mai avea exact jumătate din conținut de mâncat. A doua zi nu ar BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


PROZĂ

mai fi fost comestibilă. În 48 de ore de la deschidere se strica. Tăie în jumătăți aproape perfecte bucata de tofu și începu să introducă în gură bucățele. Dacă le-ar fi pus pe pâine, aceasta s-ar fi înmuiat. Și nu îi plăcea să simtă pâinea umedă. Termină într-un final și cu sandwichurile și se ridică să își caute semințele. Le luă din dulap pe toate: semințe de in, semințe de floare soarelui, nuci și migdale. Ar fi putut să le amestece pe toate într-o pungă mai mare, dar amestecurile îi provocau o stare de agitație. Ar fi stricat într-un fel sau altul ordinea, puritatea semințelor care, credea el, într-un scop fuseseră ambalate individual. Desigur, existau și combinații în supermarketuri, dar le considera inutile. Prefera să le ia pe fiecare pe rând, în starea lor curată, nu amestecate haotic. Contemplă puțin la toate acestea de mai sus în timp ce dârele de lumină dispăreau de pe pereți. După ce termină micul dejun și-a dus vasele în chiuvetă, începând acum ritualul de curățare a veselei murdărite. Înmuie buretele în detergent și șterse cu acesta cuțitul mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă și îl clăti de două ori. Luă apoi lingura și făcu același lucru. Castronul avea altă poveste, necesita alt ritual. Îl șterse cu un șervețel pentru a nu fi nevoit să simtă consistența iaurtului care mai rămăsese pe fund. Abia apoi îl clăti cu puțină apă și în spălă pe interior de trei ori. Îl spălă și pe afară tot de trei ori. Și când îl clăti, o făcu exact de trei ori. Îl plăcea foarte mult cifra. Dacă ar fi spălat un vas mai întins s-ar fi limitat din nou la aceeași cifră, dar l-ar fi spălat în mod diferit. Ar fi șters cu buretele prima jumătate, de trei ori, în timp ce ar fi cântat un mic cântecel inventat de el, apoi pe cealaltă. „There‘s a rainbow up above”, prima jumătate de sus, apoi „don‘t forget to smile”, pentru partea de jos a farfuriei. Aruncă și șervețelele de pe masă, observând că pe jos au căzut câteva firimituri. Nu ale lui. Avram Caius Timofte nu făcea firimituri. Ria avea obiceiul să fie mai împrăștiată. Detesta cel mai mult dezordinea ei. De aceea considera că fusese o idee bună să o lase pe ea cu dormitorul ei dezordonat cu tot, cu mulțimea ei de haine pe care nu o înțelegea nici după 20 de ani de căsnicie. Ceasul arăta ora 10 și două minute, deci stătuse la masă 45 de minute. Avea timp să se pregătească până la ora 12 când trebuia să plece. S-a îndreptat spre baie trecând prin fața camerei soției, care, în mod neobișnuit, dormea încă. Ar fi BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

trebui să plece de la 8, dar cine știe, avea mai mult chef să doarmă. A intrat în baie cu gândul de a face un duș fierbinte. Rămase acolo, sub bătaia apei, în jur de 30 de minute. Cu părul încă ud, ieși din baie, mergând spre sufragerie ca să-și caute niște haine. În șifonierul lui domnea ordinea. Opt cămăși atârnate pe umerașe, călcate impecabil, îl așteptau, celelalte două fiind pe sârmă, pe balcon. Cele patru perechi de pantaloni fuseseră atent împachetate și ele. Iar curelele, 3, atârnau nestingherite lângă umerașe. Nu înțelegea de ce ar fi avut nevoie de mai mult. Se mândra cu faptul că nu are multe proprietăți de tipul acesta. Avram Caius Timofte se bucura sincer. Ar fi putut oricând să își facă un bagaj decent fără să piardă prea mult timp, și cum călătorea des pentru expoziții de artă, prin toată Europa, devenise recunoscător obiceiului său de a nu cumpăra haine decât dacă este absolut necesar. Cum ziua era una pară, și-a ales o curea maronie pentru niște pantaloni de culoare închisă, gri spre negru. Cămașa aleasă a fost una în carouri fine, în nuanțe de maroniu. Poate nu se potriveau întocmai culorile, dar Avram Caius Timofte nu punea așa mare accent pe felul cum se îmbracă. Nu prea îi păsa. În general. Față de soția lui care, presupunea el, se raporta prea mult la îmbrăcăminte, cumpărându-și mereu genți și rochii scumpe, machiaj și tot așa. Era frumoasă și fără toate lucrurile pe care le tot strângea, dar o lăsa în pace știind ce plăcere constituiau pentru ea nimicurile de haine. Pe care oricum nu le purta mai mult de 4-5 ori până să se plictisească de ele și săși achiziționeze altele. Și altele. A mai trecut o singură dată pe hol. Soția încă dormea întoarsă cu fața spre fereastră. Și-a pus sacoul peste cămașă, s-a încălțat și a plecat. Ceasul arăta ora 11:40. La întoarcere a avut un sentiment bizar, pe care nu și l-a putut explica. De obicei când se întorcea, în casă răsuna muzica preferată a ei, precum și miros de bețișoare parfumate cu aromă de levănțică sau cu aromă de scorțișoară. Avram Caius Timofte se gândi în sinea lui că oricât de haotică îi era soția uneori, pentru o singură zi atâtea nereguli îl deranjau prea tare. S-a dus în camera ei și a găsit-o în aceeași poziție. - Ria? Niciun răspuns. Camera nu îi părea prea dezordonată. Doar halatul ei aruncat peste marginea patului. Și pe 75


PROZĂ

noptiera din stânga, unde ar fi trebuit să fie locul lui Avram Caius Timofte, rămăseseră niște rame de ochelari de-ai ei, mai vechi, pe care nu se îndurase să-i arunce. Nici el, nici ea. Ochelarii aveau o formă rotundă și, deși rupți în dreptul lentilei drepte, îi plăceau. Aici sunt ochii ei, glumea adeseori Avram Caius Timofte cu sine însuși. - Ria! Trezește-te! Bărbatul s-a speriat pentru prima oară. Când i-a atins umărul acesta era ca de gheață. Nu mai avea puls. S-a ridicat și a fugit după telefon sunând la Salvare. Dar nu au putut constata decât decesul femeii. - Probabil infarct, l-au anunțat paramedicii. Dar dacă doriți o autopsie... - Da, vreau să știu exact de ce a murit, răspunse el încă șocat. Nu avea probleme cu inima. Nu avea nicio problemă de sănătate. Doar era împrăștiată. Avram Caius Timofte era conștient că dezordinea Riei nu putea să constituie o boală așa că nu mai rostise cu voce tare ultimul său gând. A acceptat moartea ei mai ușor decât crezuse că este posibil. Într-un fel, s-a simțit mai liber. Ia aruncat toate hainele și dintr-odată apartamentul de două camere s-a mai eliberat. Mirosul ei însă persista, chiar dacă nu mai avusese cine să aprindă bețișoare parfumate ori să se parfumeze cu Coco Mademoiselle. Nu apucă să lase un testament, Ria muri la doar 40 de ani. Avram Caius Timofte știa că femeii îi plăcea să doneze din hainele ei, dar chiar nu voia să știe că le poate purta altcineva decât ea, și cum Ria murise pe neașteptate, își luă libertatea de a le arunca înainte ca rudele ei să i le ia sau să le doneze. Și totuși mirosul persista. Avram Caius Timofte nu știa exact de ce se întâmpla acest lucru. S-a gândit că poate mirosul este doar în mintea lui, felul prin care vreun mecanism al gândirii sale îl împiedica să treacă peste moartea soției atât de ușor. - Vino-ți în fire, își spuse el și se îndreptă spre bucătărie unde își pregăti, ca de obicei, cu mișcări domoale, masa, de data aceasta cina. Își spălă o nectarină, un măr și câțiva struguri și un morcov pe care hotărî să-l mănânce cu tofu. În frigider descoperi o crăticioară, undeva în spatele altor alimente. O crăticioară cu tocănită de 76

ciuperci. Dar avea și carne. Cum Avram Caius Timofte devenise vegetarian de mai bine de 20 de ani, aruncă ultimul recipient de mâncare, pe care îl făcuse soția sa. Îl aruncă în coșul de gunoi cu tot cu cratița mică, albastră, arsă pe fund și pe margini. Mai avea și alte vase. A simți un junghi în inimă, de parcă i s-ar fi făcut dor de Ria. Moartea era ceva natural, trebuia să treacă peste. Chiar și așa, neștiind de ce a murit. Autopsia s-a dovedit neconcludentă. Trebuia să treacă peste. După ce și-a terminat cina s-a retras în camera ei, căutând prin caietele scrise de aceasta. Pe acelea nu le aruncase. I-a citit câteva rânduri din jurnal, ultimul, cel care se afla pe noptiera ei. Regăsi aceleași gânduri iar și iar, pesimismul ei fiind poate mai pregnant decât mirosul care persista în casă. Nu s-a îngrijorat. Ria fusese din tinerețe o femeie pesimistă, care se gândea în fiecare zi, de zeci de ori poate, la moarte. I-a trecut prin minte fugitiv că poate tocmai asta a și ucis-o atât de devreme. Avram Caius Timofte avea 48 de ani și o cunoscuse pe Ria în timpul doctoratului său, pe când lucra la biblioteca facultății. Ria abia începuse anul I când s-au întâlnit prima oară. Căuta o carte pe care o citea chiar el, pentru un capitol dedicat doctoratului. Așa că s-a mirat cum de o studentă, abia intrată pe băncile facultății, se interesează de un volum pe care abia acum începea el să-l înțeleagă. S-a dovedit a fi foarte asemănătoare lui, astfel că nu a mai ezitat și și-a mărturisit sentimentele față de ea la mai puțin de cinci luni de când o cunoscuse, chiar dacă nu discutau decât sporadic, la bibliotecă. Într-una din zile s-a întâmplat ca Ria să-și uite jurnalul și niște notițe în ultima bancă din bibliotecă. Avram Caius Timofte le ridică la sfârșitul programului cu gândul de a le încuia în birou până când avea să o vadă din nou. A deschis, curios, jurnalul ei și ce a descoperit i-a oferit certitudinea că Ria este cea pe care o vrea alături de acum încolo, pentru tot restul vieții. Și ea, ca și el, părea stranie. Avram Caius Timofte se considera un individ normal, chiar dacă ceilalți îl suspectau că ar fi un ciudat. I se spunea adeseori să își miște mâinile pe lângă corp atunci când merge, pentru că prea pare un robot, dar nu îi lua în seamă. Chiar și Ria îi spusese de câteva ori același lucru, râzând. Când o cunoscuse, încă adolescentă, Ria avea un fel de a fi care îi dădea o bună dispoziție. Deși BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


PROZĂ

la început o găsise arogantă, când o văzu căutând cu seriozitate neascunsă printre cărți, printre titluri, Ria se dovedise a fi o ființă mult mai complexă. Ria era un om trist, un om trist ca și el. Când și-a dat seama că suferința ei este aceeași cu a lui, după ce i-a citit jurnalul, în acea seară când îl descoperise, i-a scris tot ceea ce i-a venit pe moment în minte. Ria l-a ignorat o lună întreagă după ce i-a citit răspunsul. Nu mai venea deloc pe la bibliotecă, deși uneori o surprindea pe holuri, alergând pe scări pe la vreun curs sau vreun seminar, dar privirile nu li s-au mai întâlnit. Apoi, peste câteva săptămâni a reînceput să vină la bibliotecă. Și ea se convinsese că el este singurul care îi poate înțelege neliniștile. S-au căsătorit după câțiva ani, cunoscându-se mai bine unul pe altul. Încă după alți câțiva ani ea a început să deteste la el lucrurile care odinioară o făceau să zâmbească, de la mersul lui Avram Caius Timofte, până la felul în care își spăla vasele, mult prea greu, zicea ea. - Ești atât de încet! i-a strigat odată. Din acea zi au dormit separat. Se făceau 10 ani de atunci, de când ea se îndepărtă de el. De 10 ani nici că o mai atinsese, niciun sărut, nimic. Continuau să vorbească, uneori, despre lucrurile comune care îi pasionau, dar atât. Avram Caius Timofte nu știa că Ria nu îl mai iubește, și nu a știut nici până în clipa când a murit. Avram Caius Timofte crezuse că Ria vrea doar să aibă fiecare intimitatea lui și se bucurase de decizia soției. Acum că Ria murise îi simțea lipsa, bineînțeles, dar oricine altcineva ar fi putut vedea cum se comportă ar fi spus că Avram Caius Timofte este un individ șocant, incapabil să știe ce e iubirea, că el a fost de vină de moartea soției, fiind incapabil de altceva decât de ciudățeniile lui, de rutina lui de om bolnav. Riei îi plăcuse rutina lui, o găsea fascinantă. Până când Ria și-a dat seama că doar pentru că un om poate să îți înțeleagă suferința, nu înseamnă că poate să-ți înțeleagă și iubirea. Și cu atât mai mult, Avram Caius Timofte chiar nu putea să înțeleagă iubirea așa cum oamenii o pot înțelege. Riei i-ar fi plăcut mai multă apropiere față de soțul ei, dar când a văzut că acesta se pricepe cel mai mult la filozofat, la scris și la făcut bagaje pentru expoziții de artă contemporană pentru tot felul de galerii din Europa, Ria s-a decis să nu mai BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

fie ea inițiatorul iubirii și să vadă cum va acționa în continuare soțul ei pe care începuse a-l urî pentru că este atât de puțin uman. Avram Caius Timofte nu putuse să fie înțeles pe de-a întregul de Ria, cum nici Ria nu fusese înțeleasă aproape deloc de Avram Caius Timofte. Dar nici Ria nu era dintre cele mai întregi la minte. Ria însăși fusese o femeie neobișnuită care se izola în dezordinea camerei ei, scriind zeci, sute, mii de pagini în jurnalele ei, la romanele ei, la ideile ei, mereu neterminate. Ria se înconjura cu bețe parfumate, cu muzică de pian tristă și cu ciocolata nelipsită de lapte și cu bucăți de nucă. Probabil acestea au constituit singurele ei plăceri, când văzu că soțul ei o lasă în pace. Mereu. Avram Caius Timofte i-a lăsat jurnalul deoparte, tresărind când descoperi că Ria scrisese că îl urăște pentru răceala și pentru fixațiile lui inutile. I-a păstrat jurnalele, căci, dincolo de faptul că scria că începuse să-l urască, bărbatului îi plăcea cum scria. Nu îi plăcea stilul cuiva atât de simplu, dar Ria chiar scria bine. Îl trecuse o umbră de tristețe gândindu-se că poate ar fi trebuit să îi spună mai des că îi place cum scrie. S-a întristat și pentru că nu a fost mai apropiat de ea fizic, dar crezuse în toți anii ăștia că Ria nu îl mai dorește ca în tinerețe, că s-a terminat vremea acelor porniri tinerești. Fusese chiar convins de acest fapt. Așa că l-a acceptat senin fără să protesteze. De ce s-o facă? Ar fi fost o pierdere inutilă de energie. Dar se părea că Ria și-ar fi dorit ca soțul ei să o iubească în continuare. De ce nu a spus, se întreba el, fără însă a-și da un răspuns pertinent. Ria fusese și ea așa o creatură bizară, își spunea el. I-a pus jurnalul la loc pe noptieră. Și-a îndreptat privirea spre cutia unde rămăseseră perechea ei veche de ochelari, cu rame rotunde, maronii. Ia deschis, după mult timp, și a văzut că lângă ei stă un bilet galben împăturit. Aici sunt ochii ei, fusese scris de Ria, știind că Avram Caius Timofte a făcut o glumă, la un moment dat, pe tema asta. Avram Caius Timofte începu să plângă, cum de mult nu mai fusese în stare. Ultima oară când a plâns a fost în acea lună când Ria nu îi răspunsese scrisorii sale. A plâns atunci de nu a mai știut de el, de durere, de frică, de neputință. Toate sentimentele de atunci au revenit după ce i-a revăzut ochelarii și după ce i-a citit biletul. Avram Caius 77


PROZĂ

Timofte a revăzut prin acei ochelari o Ria a tinereții sale când, într-adevăr, simțea și el mai multe. Speriat de sentimentul vechi, readus de niște rame prăfuite și de demult și ele, s-a grăbit spre coșul de gunoi cu gândul să le arunce. Dar nu a putut. Mirosul ei l-a învăluit încă o dată, blocându-i mușchii. A strâns cutia chiar în momentul când vru să o arunce în coș. - Ce e asta? se întrebă el cu voce tare. Privi speriat spre holul întunecat neștiind cum să facă față emoției. Se simțea privit. I-a dus înapoi ochelarii în cameră, neîndurându-se, pentru prima oară, să arunce un obiect. A căutat printre cutiile ei, bijuterii, tot felul de mărunțișuri, bilete de tren, bilete de spectacole vechi de mai bine de 10 ani, păstrare. Riei îi plăcea să păstreze amintiri, să adune obiecte. - Și la ce i-a folosit? A murit, zise Avram Caius Timofte. A murit fără să dea niciun semn. A găsit încă două cutii micuțe. Într-una se aflau niște piese ce la început păreau mărgele, dar abia atunci când luă una în palme, Avram Caius Timofte observă că sunt unghii roșii. Bărbatul își aminti că și Ria avea niște ciudățenii. Își păstra uneori unghiile dacă îi creșteau foarte mult. Le colecționase acolo cu gândul să facă un tablou din ele, colorat. Îi spusese mai demult ideea ei, voia să fie o operă de artă cu materiale prime umane, unghiile ei. Probabil că altcuiva i s-ar fi părut o nebunie, dar lui Avram Caius Timofte îi surâsese ideea așteptând să vadă cândva rezultatul ideii soției. - Și la ce i-a folosit? A murit, zise Avram Caius Timofte pentru a doua oară. A vrut să închidă cutia dar a văzut pe fund ceva galben. Încă un bilet. Nu mă clona. Nici nu ar fi avut de gând. Clonarea ar fi presupus costuri mult prea mari pe care Avram Caius Timofte nu și le-ar fi permis. Mai ales că Ria nu ar fi fost de acord. De când prima clonare umană a reușit și subiectul a supraviețuit, probabil acum având 10-15 ani, Ria a condamnat pasul acesta al științei. Ria credea în suflet și în lucruri pe care Avram Caius Timofte le rejecta, privindu-le ca pe niște prostii. - Ar trebui să renunți atunci la artă, îi spusese ea în urmă cu niște ani, văzând că soțul ei este atât de lipsit de imaginație. Ești un ipocrit. Avram Caius Timofte nu pusese la suflet vorbele ei, căci, se gândea el râzând, oricum nu avea 78

unul, cum niciun om nu putea să aibă. După moarte urma nimicnicia, iar înainte de viață nu exista, la fel, nimic. Ria totuși credea în ceva mai presus decât propria persoană. Deși, uneori chiar și Ria se îndoia. Acum nu mai avea de ce să se îndoiască, se surprinse bărbatul gândind. Își mai spuse că ar putea să o cloneze, că în felul ăsta i-ar fi dovedit odată pentru totdeauna că dacă există, există din nou datorită științei. - Să nu-ți treacă prin gând! Avram Caius Timofte tresări căzându-i din mână toate acele unghii strânse. Auzise clar o voce și putea să jure că fusese vocea ei. Își zise apoi că este obosit și decise să se culce în vechea încăpere, unde patul era mai confortabil decât canapeaua din sufragerie. Altfel, își spunea bărbatul, va înnebuni. Stinse lumina și se așeză în pat, pe spate cu mâinile pe lângă corp. Avram Caius Timofte își simți urechile umede și atunci a realizat că, de fapt, plânge. - Aprinde lumina! Auzi vocea ca prin vis și își dădu seama că îi bubuie inima, fiind tot transpirat. Bâjbâi după întrerupătorul lămpii de pe noptieră și becul pocni când vru să îl aprindă. Se ridică să aprindă lumina în cameră dar și celălalt bec se arse. Merse cu grijă până în bucătărie după o lanternă pe care o ținea în al doilea sertar, cel de sub tacâmuri. Se întoarse în cameră cu gândul că nu este singur în cameră. Pentru o clipă Avram Caius Timofte uită că soția sa a murit. - Ria, strigă el și își dădu seama după durerea din gât că a răcit. Ce naiba? Fereastra din cameră fusese larg deschisă în tot acel timp, deși Avram Caius Timofte nu își aminti să o fi deschis. Dezmeticindu-se, își aminti că soția îi este moartă, îngropată și că a adormit în patul unde a găsit-o înțepenită, cu ochii încă deschiși, tulburi, îndreptați spre fereastră. Mergând la baie, și-a udat fața cu apă simțind literlamente cum o ia razna. A văzut din oglindă că halatul Riei este atârnat lângă prosoape. - Parcă îl aruncasem, își spuse el către sine, de parcă dacă ar fi gândit numai propoziția, nu ar fi fost îndeajuns de reală. S-a convins că probabil sindromul său vechi, obsesiv-compulsiv este posibil să se fi trasformat sub șocul soției în altceva. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


PROZĂ

- Atunci pot foarte bine să nu mai fiu subtilă, Caius. În dreptul ușii își văzu soția sprijinită de toc, în furoul ei mov, cu care îi plăcea de obicei să doarmă. Camera începu să se învârtă cu el și mai simți doar duritatea căzii atunci când se lovi cu partea stângă a capului de aceasta. A doua zi se trezi înconjurat de o pată de sânge, în baie. Avram Caius Timofte uită pentru o clipă unde se află, cine este și de ce a căzut. - Te-ai speriat, Caius. De data aceasta, Avram Caius Timofte nu șia mai permis luxul de a leșina. A văzut-o din nou pe Ria, deși mintea lui îi spunea că femeia murise. - Ești doar o închipuire. - Fizic nu prea sunt aici, și totuși sunt. Am avut dreptate. Avram Caius Timofte știa la ce se refera. Ria îi spusese de nenumărate ori că dacă ea va fi cea care va muri înaintea lui, se va întoarce, într-un fel sau altul. - Tot închipuire ești. Am luat-o razna. Orice mi-ai spune, de fapt mintea mea vorbește. Ria dădu din cap în semn de aprobare și îi zâmbi dulce soțului ei. - Sunt o informație conștientă, Caius, și fiind conștientă și inteligentă m-am conectat la tine, chiar dacă trebuie să recunosc, mi-a fost greu. Ria murise de 15 zile. Iar Avram Caius Timofte încercase de atunci să-și reia viața de la capăt, ca atunci când nu o cunoscuse pe Ria. - Caius, reveni vocea ei, trebuie să crezi. Nu s-a inventat încă aparatul care să mă recepteze, dar sunt aici, chiar sunt aici. Bărbatul nega, închise ochii și dădea nervos din cap încercând să alunge fantasma. - Tot aici sunt, zise ea după un timp. - Nu exiști! Avram Caius Timofte își începu rutina. Mâncatul, dușul, plecatul la serviciu, cu Ria după el și încercând să o ignore. - Acum își va spune că vrea să își dea liber în plus două zile, îi zise ea când intră în birou alături de bărbat. - Domnule Timofte, îi spuse una dintre asistentele managerului. Veniți cu mine, vă rog. Ria avusese dreptate. Avram Caius Timofte primise două zile de concediu în plus și fusese totodată sfătuit să ia o pauză exact din acea zi. O zi BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

impară când purta o curea de culoare neagră. Moartea soției se părea că îi afectase munca. - De unde ai știut? o întrebă el când ajunseră acasă. Înțeleg să știi tot ce știu eu, dar tu... tu nu puteai să vezi asta...

Gabriel Stan, Uitarea

- Caius, începu ea. Mă pot conecta la orice fel de informație, iar gândurile celor de la biroul tău sunt de asemenea informații. Știu tot ceea ce gândesc oamenii. Numai că nu mă pot conecta total decât la o persoană, la tine, căci, indiferent de cât de rece ai fost față de mine, ai fost omul meu de bază. - Cum reușești? întrebă el plin de speranță încercând să o atingă. Mâinile lui Avram Caius Timofte trecură prin imaginea femeii ca prin aer. - Am murit, de atât este nevoie. Ceilalți care nu cred poate ajung direct undeva sau... altundeva, nu știu. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu sufletele celor cu care nu am intrat în contact. Eu am vrut să rămân. Și știu doar de mine. În Avram Caius Timofte se dădea o luptă mută: să creadă sau nu. Și înclina să creadă, altfel cum de Ria putea să știe ce urma să îl înștiințeze asistenta managerului? - De ce nu ai plecat? 79


PROZĂ

- Deci acum crezi că există un loc unde să pot pleca după moarte? Caius, crezi? Vrând să o alunge închise ochii imaginânduși că este doar imaginația lui, și că, cine știe cum, a putut să intuiască decizia șefului său. - În van, tot aici sunt. Acceptă adevărul. Asta se întâmplă când mori. Rămâi o informație. Dacă oamenii de știință ar putea să creeze un radio care să ruleze pe frecvența noastră, ar face-o, dar dacă nu cred, nu se va întâmpla nimic. Nu vor avea cum să creeze ceva pentru a detecta o lume în care oricum nu cred... Avram Caius Timofte continua să respingă vorbele soției lui. Cu siguranță înnebunise. - Probabil. Altfel nu ai fi reușit să mă vezi. În sfârșit..., și schimbă tonul entuziast pe unul serios. - M-am gândit că ai putea să faci acel lucru mai devreme cu un an, continuă ea. Din tinerețe Avram Caius Timofte își spusese că 49 de ani este vârsta la care se va sinucide, nedorind să trăiască prea mult încât să ajungă să se confrunte cu durerile și neajunsurile bătrâneții. În plus, de un timp încoace rămăseseră doar ei doi. Și acum, cu Ria moartă, bărbatul găsi în sfârșit sens în sinucidere, chiar dacă mai avea un an până să împlinească 49 de ani. - Vrei să mă omor pentru tine? reuși el să o întrebe. - Mmm, făcu ea pe un ton amuzat, un ton pe care nu îl mai auzise din tinerețe. Pe atunci Ria era o persoană mult mai plăcută. - Este o idee, doar, o sugestie, Caius. Dacă te simți bine rămâi în viață. Eu una nu pot decât să mă bucur că am murit. Și până și bucuria asta pe care o simt, are altă consistență aici. Nu mai este tristețe, nu mai este ego și aroganță. Dacă aș fi fost în continuare acea Ria, ca atunci când trăiam încă, nu aș fi venit la tine. Ai văzut și tu în jurnal cât te-am urât. Avram Caius Timofte nu știa ce să creadă. Gândul de a muri nu îl speria, dar nici nu îl încânta. Se poziționa pe o axă a incertitudinii, unde indiferent dacă înainta sau dacă o lua în jos, tot incert se simțea. - Am crezut că îți fac un serviciu. Dar tu decizi. Poate te gândești că te voi sufoca, odată devenit ca mine, dar sentimentele astea nu există. Doar bucurie. Una diferită de cea umană. Este într-adevăr împlinire. Te conectezi la tot și totul ți se relevă. Nu este nici Jos nici Înalt, sunt doar informații și odată ce le receptezi și le articulezi 80

în sistemul tău, devin cunoștințe. Și crești. Mai vreau doar să îți spun că și tu poți crește. Și poți vedea totul cât de frumos și de măreț este. Ria plecă. Avram Caius Timofte se simți dezamăgit. Abia venise și acum deja plecă. Unde? De ce? Și de ce i-a spus toate astea? Mai ales că nu semăna cu vechea Ria, atât de posacă în ultima vreme. Nu semăna cu nimic din ceea ce scria. Bărbatului i se păru absurd. Totul. Și își dori să găsească din nou un sens pe care de obicei îl căuta în picturile și în sculpturile galeriilor de artă. Acum și ele i se păreau superflue. Vrând să scape de incertitudine și de râcâiala continuă de pe dinăuntrul corpului său, Avram Caius Timofte înghiți pe rând, cumpătat, 20 de pastile pe care le găsi în noptiera soției. Somnifere. Trebuiau să fie de ajuns. Avram Caius Timofte adormi în ultimul său somn. Și nu se mai trezi. Niciodată.

Gabriel Stan, Fa – muzic-angel

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


PROZĂ

Dumitru Augustin DOMAN

ETERNITATE

Luni seara, de fapt aproape de miezul nopții de decembrie. Alexandru Macedonski n-are nici un amestec. Nici emirul, ca să fim drepți. Sexagenarul Costache Tănăsescu e, de fapt, protagonistul nopții de decembrie. El, pentru că Paraschiva, soția lui de-o viață, e la granița dintre viață și moarte. S-a culcat cu două ore în urmă bine, dar acum e terminată, prăbușită. Habar n-are de ce. S-au strâns rudele din cartier, vecinii, mai ales vecinele care au venit cu ideile lor de lecuire, cu infuzii, cu oțet la tâmple, cu usturoi pisat la nas și la glezne, cu țuică după ceafă șcl. Dar Paraschiva Tănăsescu nu dă semne de revigorare. La un moment dat, după vreo jumătate de oră de chinuri, cu toate luminile aprinse în casă și în curte, cineva i-a spus lui Costache să cheme Salvarea. Și Costache Tănăsescu, ca trezit din somn și din buimăceală, a sunat la 112. A dat adresa cum i-a cerut dispecera: Hârlău, la granița dintre județele Iași și Botoșani, Strada Eternitate nr. 12. „Lângă cimitirul Eternitate”, a mai precizat omul, mai mult răcnind. Două vecine au ieșit în capătul străzii, să dirijeze ambulanța la sosire. Dar, ambulanța de la spitalul județean a pornit vijelios, cu toate sirenele activate, că a tăiat somnul locuitorilor de pe mai multe bulevarde, precum și moțăiala ultimilor bețivi din bodegi, și s-a oprit cu mare precizie drept în poarta cimitirului Eternitate din Iași, deranjând somnul de veci al lui Ion Creangă, Vasile Conta, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu și-a altor celebrități. Medicul și asistenta au coborât, au căutat strada Eternitate 12, au trezit și câinii comunitari din somnul lor și așa agitat, au discutat cu niște localnici insomniaci și n-au descoperit familia Tănăsescu. Au sunat înapoi, la telefonul lui Costache Tănăsescu. „Cum, Hârlău?” strigă asistenta în telefon. Da, Hârlău. Drum întors, sirene, bulevarde de oameni treziți din somn, Păcurari, Valea Lupului, Târgu Frumos, Cotnari, în sfârșit, Hârlău. Cimitirul e BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

găsit lejer și facil, strada imediat după aceea, nr. 12 foarte repede. Targa pe rotile e împinsă cu voioșie până-n curte, până-n scară, asistenta și medicul se reped în casa luminată unde doamna Paraschiva-și doarme deja somnul de veci. Cu doar trei minute în urmă s-a declarat tacit resemnată și-a terminat cu lumea aceasta rea și mizerabilă și deloc punctuală. Cadrele medicale de la spitalul județean au încercat toate metodele de resuscitare, dar în zadar. Paraschiva îi privea cu ironie din lumea ei din altă lume. Peste trei zile, Paraschiva Tănăsescu a ajuns în Eternitate, în cimitirul Eternitate, nu lângă Conta, Creangă și Ursachi și Cezar Ivănescu, ci lângă muma ei, Varvara din Hârlău.

Gabriel Stan, Despărțire 81


PROZĂ

Boris Marian MEHR

PROZE NAUMICE

GUȚĂ NU NE CRUȚĂ Avea Guță o mașinărie pe care o recuperase din al doilea Rezbel Mondial, a sucit-o, a răsucit-o și m-a invitat să o văd. Era în cămașă subțire și pantaloni scurți ca în Congo. Plin de unsoare, nota câte ceva în caiet. Așează-te, mi-a spus. Am refuzat. A strigat din nou – Așează-te! Din case au ieșit niște vecini, apoi s-au ascuns. Aici este o grapă pentru oameni. Am înțeles – groapă. Nu, strigă Guță – o grapă. Are și cuțite rotative, pe măsura gâtului. Plus cuie și țepe de metal de pe vremea lui Vlad și al lui Ivan cel Groaznic. Merge, voi demonstra. Să vină condamnatul Kafka. Apăru un individ tuberculos, certat cu medicina. Culcă-te pe grapă, a ordonat Guță. Nein, Herr Gutza, replică marele scriitor, știu poanta. Așază-te dumneata, apoi vom veni toți să admirăm mașinăria. Guță se vârî sub mașină și meșteri ceva. Motorul nu pornea. La un moment dat, un lanț cu cârlige începu să se rotească amețitor. Unul din cârlige îl prinse și-l duse sub grapă, apoi îl abandonă pe o țeapă, astfel că fostul Guță, acum o saltea de carne roșie se prelinse parcă pe țeapă. Uluitor, am spus fără voie. Times va afla în curând ce minune s-a petrecut. Nimeni nu știa că printre privitori se afla și tata Idi Amin, vechiul aliat al lui Ceașcă of Scornicești. Uluitor, cine se aseamănă se adună, deși amicul din Scornicești nu era canibal, dimpotrivă, era canifil. Cel mai mult s-au bucurat șoarecii, mulți dintre frații lor trecuseră prin grapa lui Guță. Cântăreața Josefina lansă un șlagăr – Lumea o grapă/ dă-mi un strop de apă. Proiectul lui Guță a fost trimis spre studiu multor foruri internaționale, dar interesul a fost scăzut. Simțul artistic al diplomaților nu mai exista. Guță a fost înmormântat cu onoruri la Glina. După o sută de ani, niște dulăi uriași se zbenguiau pe locul fostului depozit, nimeni nu-i atingea, erau protejați de Legea defăimării. Cineva a întrebat – dar Guță nu avea familie, tată, frați, urmași? Urmează o cercetare laborioasă.

82

CLASĂ Într-o clasă frumoasă, fără portrete, numai băieți și fete, zise unul, cirip- cirip, aș vrea să mă fac circar, cum zise, așa se făcu, în curte se afla un circ. Cu balerine urcate pe frânghii, picioare subțiri, grațioase. Zise altul – ham-ham, aș vrea să mă fac brahman, nu termină că India era la picioarele lui, cântece, dansuri, se termină cu un foc bengal. Cizmar aș vrea să fiu, precum mi-au fost strămoșii, dar duhul rău îl făcu vultur peste Carpați, apoi toți tăcură și scena se scufundă în beznă. Aplauze de peste tot, părinții lăcrimau, flori zburau de peste tot și nimeni nu observă că personajele din piesă deveneau păsări pe care le împușcau niște vânători abia sosiți în oraș. Toate cercurile deveniră moi, sângele curgea din cer de parcă nu mai exista apă. Cu ochi tulburi noii sosiți își făceau datoria. Lașitate? Îndrăzneală? Ciort znaiet, înjură unul. Numai o pereche de îndrăgostiți se refugie în constelația Vega. COMPLOTUL Se spune că în nu ș’ce secol, se ivi un copăcel care puse o întrebare existențială – de ce noi, copacii avem de toate, pământ, rădăcini, frunze, coroană, dar aripi nu? Zboară pe aici tot felul de filfizoni, mai mici, mai mari, ne piuie în cap tot felul de solfegii, ne mai umplu de găinațul lor respingător, ne ciupesc, ne ocărăsc, iar noi stăm și privim impasibili la această orgie a tupeismului. Până când? La acest discurs bine articulat, se găsiră câțiva isteți care propuseră organizarea unei campanii de construire a unor colivii, să stea acolo trufașele păsări, să moară de foame, așa. Pe rând, an după an, numărul păsărilor se reduse la zero. Copacii erau mulțumiți, părea că însuși Domnul, El însuși ar fi aprobat această campanie. Treptat copacii se umplură de insecte de toate mărimile, formele, poftele, cu maxilare de oțel și începură a măcina copac după copac, iar îndrăgostiții nici numai veneau în pădure, era o muțenie ce te înfiora. În cimitirul de alături viermii BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


PROZĂ

se bucurau nespus, lucrarea lor de salubrizare a subsolului era garantată, nici un mort nu mai avea să-și păstreze vreo formă, iar pietrele și monumentele funerare începură a se înclina spre pământ. Toate bune, însă un crocodil cu ferăstrău în bot se indignă foarte. Adică mie, căruia nu-i plac pădurile, eu fiind un adept al mlaștinei să-mi fie teamă că rămân fără mediul ambiant? Au început crocodilii să taie copacii cu ajutorul curentului electric. Întreg pământul deveni o mlaștină care la apusul soarelui părea toată și toată de aur. Nici copaci, nici păsări, spre tristețea hipopotamilor și a altora. Mlaștină peste tot. Atunci se auzi vocea adevărată a Creatorului. Ce v-am lăsat eu și ce ați făcut voi? Schimbări, comploturi, lovituri de stat și vă mai lăudați că Mă iubiți pe mine, Creatorul vostru. Ia, comanda la loc. Totul pornise de la invidia unui copăcel ce nu putea zbura, deși acesta era visul său. Istoria aceasta nu este cunoscută, pentru că omul nu apăruse în scenă, mai trebuia să aștepte câteva milioane de ani, dar când apăru, jalea deveni catastrofă. Eu am citit istoria pe frunză de nufăr. O fi un mit, o fi un nimic? Dumnezeu știe. COPACUL DE PE ACOPERIȘ Clădirea era destul de veche, construită în stil antic, adăpostea o bancă, pe culoarele ei alergau oameni și dosare, bancnotele stăteau cumințele în seifuri blindate cu paladium. Într-o zi, directorul și-a prins nevasta cu paznicul într-un depozit, oftau sincron și fără păs. I-a împușcat pe loc, iar el s-a spânzurat de clanța de la fereastră cu picioarele fluturând în aer. De atunci, cunoscuta bancă și-a încetat existența. Sus, într-un colț al terasei ce ocupa întregul acoperiș se născu un pomișor care cu anii devenii un adevărat copac, eu nu vedeam din stradă ce era – plop ori stejar, păsările și-au făcut cuiburi prin toate colțurile, clădirea a început să scadă din înălțime, mai exact se scufunda în pământul care o răbda liniștit. În semn de simpatie, mai toate clădirile din jur adăposteau copăcei, iar ele se scufundau fără regret. Părea o sinucidere colectivă. Până la dispariția totală? Așa se întrebau trecătorii. Nimeni nu mai știa cauza dezastrului. Dimineața, norii treceau pe deasupra clădirilor, păreau colorați de

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

curcubee, de undeva apăru un cal pe nume Napoleon, așa îl numeau localnicii, tropăia pe scări în interiorul băncii, apoi ieșea și necheza prelung ca o sirenă a Apocalipsului. Degeaba ieșeau oamenii săl împuște, gloanțele îl ocoleau, calul dădea roată împrejur, apoi dispărea în interiorul băncii. Se spune că era sufletul fostului director. Păsările cloceau ouă, unele cădeau pe trotuar, alteori își pierdea viața câte un pui. Mirosea a struguri cuprinși de bacterii. Cu anii clădirea dispăru, în locul ei se ridică o pușcărie, din spatele zidurilor se auzeau tropăituri, era o pușcărie pentru morți, nimeni nu era închis acolo, viu. Nici nu era cimitir că s-ar fi știut. Dar se mai auzeau și vaietele copacilor sub vânt, ciripit de mierle. Apăru un bătrân care le spunea copiilor ce se apropiau de zid – Aici mi-am îngropat toți banii, am rămas sărac și am îmbătrânit tot sărac. Pentru ce? Că doamna directoare l-a iubit pe paznic? Păi nu se merită. CUCUL DIN CEAS Într-o zi cucul din ceas își făcu mai mult curaj și zbură în lumea largă. Unde ajungea lăsa un ceas, dar fără alt cuc, el fiind un cuc special. Avea și legitimație de agent internațional. Tot spionând el așa, a descoperit că toții șefii de stat și de partide din toate țările (uniți-vă!) au copii din flori, din bureți, din licheni, tot felul de copii. Mai mult, ascundeau aur în sertarele de linguri și puneau lingouri. Anunță Centrul care îi puse la dispoziție trupe aeropurtate și invizibile pentru a răsturna toate guvernele cunoscute în domeniul corupției. Dar ceasurile rămase fără cuci își cerură drepturile și cucul fermecat fu înecat în Techirghiol. Trupele invizibile se făcură că nu știu nimic și continuau să dărâme guverne spre bucuria săracilor și necazul bogaților. Dumnezeu privea uluit la asemenea schimbare a lumii, se gândi de nu o fi vremea unui Messia, unei Apocalipse cumva. Dar Sf. Petru, mai cumpănit, spuse – Doamne, dar ne uităm la noi în ogradă? Eu de mult voiam să vă spun. – Păi de ce nu ai deschis gura? – Nu, nu, să-mi pierd slujba mea dragă? Domnul tăcu și se duse la ale Lui.

83


PROZĂ

PROZĂ

Cornel NISTEA

UŞA DE FIER

- Spune-i nebunului ăluia de fiu-tău, să nu mă mai caute, o să afle el din alte surse când am murit!... Vocea ei era severă, chiar vehementă. Se mira că îl sunase după ce-și schimbase numărul de telefon pentru a nu mai fi deranjată de nepotul care, din când în când, să zicem la trei-patru săptămâni, o suna cu mereu același text: Sărut-mâna, ce mai faceți, sunteți bine?... Sunteți bine ăsta i se părea că seamănă cu cât timp aveți de gând să mai trăiți, casa mi-au promiso părinții mie... Cam la trei luni o dată îi bătea la ușă cu un buchet de flori și o cutie de bomboane de ciocolată. A mers chestia asta de câteva ori, l-a primit în casă, numai că nepotului prea-i alunecau ochii asupra obiectelor din casă, curiozitatea lui cea mai mare era să afle unde-și ținea mătușa bijuteriile. Ba, întruna din vizite, îi scăpase o aluzie: - Tușicuță dragă, dumneata chiar nu mai ieși din casă, nu mai mergi la un film, la un teatru... Miaduc aminte ce bine-ți stătea când am văzut împreună Rigoletto, de ți-ai pus colierul acela și brățara cu pietre prețioase... - Fii sincer și spune-mi: te interesează bijuteriile mele? O să te dezamăgesc dacă o să afli că le-am amanetat ca să pot lua pe ele 200 de mii de lei, doar știi că am avut o operație de transplant... - Parcă mi-a zis ceva tata... V-am întrebat așa, de curiozitate... - În ultima vreme constat că ai cam multe curiozități în ce mă privește. Nu-mi place să mă descoși ce și cât am în casă. O să vedeți voi când oi muri... - Ei, de ce-o luași așa, prea vă ofensați pentru nimica toată... - Gata, am treabă, te rog să pleci... - Ha, ha, ha!, a exclamat el, mai degrabă cu un chițăit, râs care a surprins-o pe mătușa octogenară. - Te rog să pleci și să vii mai rar pe aici, afacerea ce-am făcut-o cu tatăl tău nu te privește... - Cum adică nu mă privește?...

84

- Dacă mai comentezi mult, voi introduce în clauza contractuală: Totul pentru Ilina, nimic pentru... - Nimic pentru... Așa, ha, ha, ha. Mai vedem noi... A fost chestia care a enervat-o grozav. Și-a zis: nebunul ăsta e în stare să vină într-o zi aici și să îmi dea în cap, să-mi pună otravă în ceva, de zece ani nu mai încetează să se intereseze de sănătatea mea, și, ca să scape de vizitele lui, nu doar că îl luase tare, dar și-a schimbat numărul de telefon, iar la sugestia unei prietene, căreia i se plânsese de frica de nepotului și-a pus la intrare o ușă dublă de metal, asta și pentru ca să descurajeze eventualii hoți. Acum Tiți își suna fratele: - Alo, eu sunt, să nu cumva să mă mai caute nebunul vostru de copil, că-l dau pe mâna poliției... Sora era fermă și deosebit de supărată, iar asta nu era bine. - Dar ce-a mai făcut Liviuț, doar i-am spus să nu te mai supere cu vizitele lui... - Nenorocitul îmi dorește moartea crezând că va intra în posesia casei mele, contractată cu tine întrun testament clar, pe care oricum vreau să-l modific. Totul pentru Ilina, nimic pentru el... - Ei, ei, ce te ambalezi așa, nu-ți dorește nimeni moartea... - Asta-mi spui tu acuma, când el se interesează de valoarea bijuteriilor mele... - De unde până unde să se intereseze Liviuț de valoarea bijuteriilor tale? - Întreabă-l și-ai să vezi. Copilul ăsta al vostru nu-i întreg la minte. Mă tem că într-o zi va veni aici și mă va ucide... - Nu-i deloc bine că gândești așa... - De groaza lui mi-am pus la intrare o ușă dublă de metal... - Dumnezeule, draga Tiți, dar Liviuț încă n-a ucis pe nimeni... - N-o fi ucis, n-ar fi exclus să fu eu primul om pe care-l va ucide. Prea a fost furios când a fost aici ultima dată... - Te voi căuta și vom vorbi... BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


PROZĂ

- Nu, nu, să nu mă cauți, nu mai vreau atențiile voastre, te rog însă să-mi virezi în contul meu, pe care îl știi, costul ușii de metal. Nu-i cine știe ce, 3000 de lei... Liviuț, fiul și nepotul, bun de acuma de însurătoare, ascultase cu oarecare interes discuția dintre Odiu și sora lui, Tiți: - Acuma ce mai vrea nebuna aia, cât mai are de gând să trăiască?... - Vrea să-i plătesc ușa de metal pe care tocmai și-a instalat-o. Te rog să n-o mai cauți o vreme, zice că se teme de tine... - Ticăloasa, bine face că se teme. Auzi tu, cică ți-ar fi amanetat bijuteriile pe 200 de mii de lei când și-a făcut transplantul de măduvă... - Domnule, bijuteriile alea, cele mai multe moștenite de la bunica Zoie, valorează un jumătate de milion... - Mă tată, tu ești sigur de asta? - Sunt sigur, dară, de ce aș minți? - Păi, cum să-ți spun, legea ne dă dreptul să le moștenim noi în caz că ea moare? - Te rog să nu te mai audă cineva spunând așa ceva. Ai răbdare și vom vedea. - Sunt zece ani de când ai făcut contractul testamentar cu ea, tot am avut răbdare... - Măi, copile, nu care cumva să faci vreo prostie. Eu bănuiesc că bijuteriile le-a pus într-un seif la vreo bancă cu specificație specială... - Doamne, măi tată, numai te miri ce-o mai fi pus la cale nebuna de soră-ta... - N-a pus la cale nimic, contractul e clar, în momentul acela mi-a fost teamă să pun o clauză în ce privește bijuteriile... - Tâmpit om, acum ce facem? - Vom avea o casă moștenire de două milioane, urmează să dovedești că ești vrednic de moștenirea asta și să-ți iei licența în drept, să devii avocat... - Mă bați la cap cu licența asta de 7-8 ani, mai încetează o dată cu chestia asta... - Dragule, ai putea lua exemplu de seriozitate de la sora ta. Are studii, și-a făcut o familie, are doi copii minunați... - Mai lasă-mă-n pace cu soră-mea asta, prea mult ați investit în ea, nu e suficient că i-ați cumpărat casă, acum te pomenești că vrea și bijuteriile nebunei de soră-ta... - Ili nu vrea bijuteriile mătușii voastre, n-are habar cât valorează. Cred că m-am pripit să-ți spun ce valoare au...

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

- Dar dacă nebuna le înstrăinează? - Nu cred că are cui le înstrăina, doar dacă le vinde și dă banii la vreo mănăstire, de-o vreme prea se duce la biserici și la mănăstiri. - Păi tocmai de-aia ar trebui să ne interesăm... - Să ne interesăm de ce? - De soarta bijuteriilor... - Doar ți-a spus că le-a amanetat. S-ar putea să fi fost sinceră... - Și-atunci ce-i de făcut? - Ia-ți licența în drept, angajează-te undeva și fă rost de 200 de mii de lei să putem, la o adică, răscumpăra bijuteriile mătușii tale de la firma de amanet... - Spui tâmpenii, mă tată, cum să fac eu rost de 200 de mii de lei? - Așa cum am făcut eu când eram de vârsta ta de-am ridicat casa asta în care trăim... - Ei, atunci erau alte vremuri, mai bune, nu ca cele de azi... - Ce-ar fi s-o sunăm pe mătușa ta, să-ți ceri scuze pentru nepolitețurile pe care i le-ai spus la ultima ta vizită? - Asta nici într-un caz, nu mă pot înjosi în așa măsură. Femeia nu-i întreagă la minte... - Dar dacă ți-ar promite o parte din bijuteriile ei, să zicem jumătate? - Cum adică o parte, cum adică jumătate din bijuteriile ei, mă tată? - Vorbim cu ea, ăsta e prețul... - Nu, nu, nu!, de ce-mi faci una ca asta? - Până ce te căsătorești ești încă copilul meu și al lui maică-ta... - Ia uită-te la tine! - Mă uit, dară. Doamne ferește să anuleze Tiți testamentul... - Doar nu-i nebună!... - Păi, nu o catalogai până adineaori cu epitetul ăsta? - O catalogam, dar, însă... - Dar însă ce? - Da` să moară odată!... - În locul tău m-aș interesa mai întâi dacă mai e valabil testamentul... - Da`, mă tată, doar nu-i fi și tu nebun?... - Așa mă gândesc și eu, că nu-s chiar nebun, oricum nu-s încă nebun de legat...

85


PROZĂ

PROZĂ

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

MEMORII DIN COPILĂRIA MEA

CIRCUL KLUDSKY Cu o săptămână înainte de instalare s-au afișat reclame cu locul de parcare, cu programul circului și cu ultimele noutăți artistice care urmau să fie prezentate publicului. Era cel mai mare circ la vremea aceea și-l așteptam cu toții plini de nerăbdare. A sosit și ziua în care trenul cu circul a ajuns în gara Bacău. Era în timpul verii așa că ne prindea în vacanță și nu mai era nevoie să chiulim de la școală. Peronul s-a umplut imediat de copii, personalul a început să debarce vagoanele cu locuințele artiștilor și ale celorlalți muncitori, cuștile cu animale, cortul uriaș, stâlpii de susținere, scaunele și băncile pentru spectatori, furajul pentru cai, zebre, elefanți. Noi stăteam și ne uitam special la elefanții care dădeau ajutor la debarcare, împingând cu fruntea la vagoane. La urmă a rămas într-un vagon un bazin cu un hipopotam, iar noi ne-am urcat în vagon, pe când muncitorii se ocupau de alte treburi și ne-am speriat când a deschis o gură mare și i-am văzut colții uriași. Am urmat coloana ce mergea spre poligonul militar, unde urma să se ridice cortul uriaș. Eram uimiți de modul cum acționau și aranjau totul în mod ordonat și mai ales cum ridicau cortul, iar alții se ocupau de hrana animalelor. Peste puțin timp un grup de artiști, clovni, 1-2 elefanți, câteva cămile, zebre etc, au pornit însoțiți de muzică spre oraș pentru a face reclamă. Între timp ne-am uitat și la cuștile cu animale iar câțiva îngrijitori, care o rupeau și pe românește, spuneau copiilor că, dacă aduc porumbei pentru hrana șerpilor, pot primi bilete gratis pentru a asista la matineu. Cred că atunci a dispărut un mare număr de porumbei din oraș.

86

Într-o zi am asistat la o scenă interesantă, un copil avea 4 porumbei, acesta era numărul pentru un bilet, erau 3 porumbei obișnuiți și al patrulea o frumusețe de porumbel, o pasăre de rasă. Îngrijitorul s-a uitat la ei, a luat pe cel frumos în mână și, spre disperarea celor din jur, i-a dat drumul să zboare și, într-o română stâlcită, i-a spus copilului: Este foarte frumos, pentru mâncă șarpe, iar copilul, nemaiavând 4 porumbei, a început să plângă și a plecat spre casă. A sosit și ziua în care trebuia să mergem la spectacol. Am plecat toată familia spre circ, am intrat în cort după ce biletele au fost controlate și rupte în jumătate. Ne-am ocupat locurile și am început să ne uităm în jur. Erau 3 arene, ceea ce nu văzusem la alte circuri, de nu știam unde să ne uităm mai întâi. Întro arenă se prezentau programe la trapez, in alta acționau îmblânzitorii de șerpi, femei cu șerpi uriași în jurul gâtului, clovni, jongleri cu bile, cercuri, apoi dans cu farfurii pe cap, în altă arenă erau programe cu dresaj de cai, zebre, cămile, elefanți, câini, porumbei, iar înainte de final, pe arena din mijloc – unde aveai o vedere de ansamblu – s-au instalat garduri de metal, unde urma să se prezinte dresuri de lei, tigri, urși. A fost un spectacol extraordinar, de unde am ieșit puțin amețit din cauza că tot timpul ne roteam capul tot în altă parte ca să vedem cât mai multe. Cel mai mult ne-au impresionat acrobațiile de la trapez, mersul pe sârmă și spectacolul dat de animalele sălbatice care executau comenzile dresorilor, precum și cele cu elefanți și cai. În drumul spre casă ne-am gândit la munca imensă depusă de artiștii circului care își riscau viața la fiecare reprezentație.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

AFLORISME

Pentru o tipă de cinci milioaneee… merită să mai adaugi și ceva suferință… * De când pleci… și nu mai pleci. * Ceea ce-i evident pentru unii, nu este pentru alții. * Unii atât de îngânfaaați… încât au impresia că ei știu totul, iar ceilalți nimic! * Marii hoți fură oficial, cu acte în regulă și sunt apărați de alți hoți în poziții înalte. * Vine o vreme când pasiunea creatoare poate fi mai importantă decât... obsesia sexuală! * De acord cu gândirea pozitivă și împotriva gândirii negative. * Citisem în America "The Power of Positive Thinking". * Să te mulțumești cu ce ai. * Și binele atrage binele, iar răul, răul... * Nemulțumirea produce suferință spirituală. * Să te împaci cu tine însuți. Să nu te vaiți… * La unii se caută cele mai mici scăpări pentru a fi defăimați, iar la alții cele mai neînsemnate realizări pentru a fi ridicați în slăvi. * Mi-a dat tot ce-am vrut, atunci când nu i-am cerut!… * Se aplică întotdeauna democrația celui mai puternic. * Fruntea sus! (nu doar penisul sus)... * Întotdeauna se vor găsi nemulțumiți și mulțumiți, plus o categorie largă de indiferenți… * Orice totalitarism își inventează mijloacele sale de marginalizare a indezirabililor, pe care le numește metode democratice. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

* E sucită femeia: când ești departe, te vrea aproape; când ești aproape, te vrea departe... * Eu nu mă supăr, puteți și să mă-njurați. * Frumoasă ca o poezie! * Mi-a îmbătrânit mașina… * Gândești cu fundul, plătești cu capul… dar nu și invers! * Într-un fel se văd lucrurile din interior, altfel din afară. * Nu vine nimeni să-ți dea. Toți vin să ia, prefăcânduse că ajută. * Ziariștii astăzi nu reflectă adevărul, ci punctul de vedere al celor care-i finanțează. * Femeilor le place să le zici că sunt frumoase… mai ales dacă-s urâte! * Adevărații scriitori sunt totdeauna în opoziție. * Noua dictatură: nu ești cine ești, ci cine zic cei de la putere că ești. * Nu sunt singur, sunt cu cărțile care-mi țin companion… * Un nud feminin exaltează bărbații și enervează femeile… * Am fost, parcă, fără voia mea!, în contradicție, mereu, cu epoca în care am trăit. * Este mai greu, dar mai poetic să mergi în contratimp… Întotdeauna, aș fi dorit să fiu… acolo unde nu eram! Și să fac… ceea ce nu se poate!

87


TRANSLAȚIUNI

VIOREL PLOEŞTEANU

ELEGIILE ÎNTOARCERII / THE ELEGIES OF RETURN

Calea Lactee

The Milky Way

se făcuse târziu când am închis poarta cu grijă să nu scuture ultimele frunze din măr bruma amintirilor peste urmele ce m-or întoarce cândva acasă peste deal o pâclă amesteca drumul cu Calea Lactee și am știut încotro s-o apuc am știut încotro este fericirea deși acel deal era mormântul tumular al unor fericiri neîmplinite

it was getting late when I shut the gate carefully lest it shook off the last leaves of the appletree a smattering of memories over the footprints which would return me one day home a thick mist over the hill fused the road with the Milky Way and I knew which way to go I knew where happiness was although that hill was the tumular grave of the unfulfilled happiness of some

am trecut totuși dealul însă de atunci de frică nu mi-am desprins privirea de pe cenușiul drumului uitând complet de Calea Lactee

I still went over the hill but after that, fear made me keep my eyes on the gray road completely forgetting the Milky Way

car cu boi este un drum îngust de pământ peste pământul ăsta ascuns sub atâtea visuri care au ars o clipă intens făcându-se scrum și țărână este atâta liniște pe acest drum că poți auzi greutatea norilor scârțâind ca roțile unui car în timp ce vântul suflă greu din nările ultimilor boi ai acestei lumi ce trag după ei fără nicio grabă și niciun interes gândurile unor oameni care n-au trăit niciodată

88

ox cart There’s a narrow dirt road across this land hidden under so many dreams that burned for an intense moment then turned into ashes and dust there’s so much quietness on this road that you can hear the weight of clouds creaking like the wheels of a cart while the wind blows hard through the nostrils of the last oxen of this world dragging after them with no hurry and no interest the thoughts of some people who have never lived

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


TRANSLAȚIUNI

lupii

the wolves

drumului se alătură mereu lupi tineri și plăpânzi lupi care învață repede să meargă ca oamenii care devin puternici și se strâng în haite uitând să urle uitând pădurea și legile firii uitând cerul și cărările luminate de lună

they join the road always wolves young and frail wolves who learn fast to walk like people do who become powerful and gather in packs forgetting to howl forgetting the woods and the laws of nature forgetting the sky and the moonlit paths

dar ei nu au știut ei nu au știut că că nu mai e nicio scofală să fii om

but they did not know they did notknow that that it’s not such a big deal being human

să nu le spuneți că

don’t you tell them that

drumul devenise cleios greu ca un aluat nefrământat destul picioarele mi se afundau până în inima pământului iar când le smulgeam apucam între degete bucăți de timp le amestecam cu noroiul nostru de suprafață și le lăsam copiilor abandonați să facă din ele pitici de grădină

the road had become gluey and hard like a dough not battered enough my feet sank into the heart of the earth and when I pulled them out I grabbed chunks of time between my fingers mixed them with our surface mud and let them for the abandoned children to turn them into garden gnomes

să nu le spuneți că albă ca zăpada nu s-a mai trezit niciodată

don’t you tell them that Snow White never woke up again

sub tălpile goale

Barefoot

drumul o apucase spre răsărit în zare se vedeau ca lumânări umbrele unor plopi desenați în creion departe în acest întuneric lumina o singură fereastră cu fiecare pas prăbușeam copacii carbonizați și-n urmă se scriau povești ce vor fi crezute cândva de istorici se făcuse târziu când am ajuns fereastra era deschisă spre lumina de-afară sub tălpile goale striveam amestecându-le în colbul stătut coji de ouă roșii de la o altă înviere

the road was going eastward on the horizon one could see as candles the shadows of pencil drawn poplars far away in the darkness only one window was lit with every step I made charred trees fall down and in my wake were written stories which historians will one day believe it was late when I arrived the window was open to the light outside under my bare feet I crushed and made one with the stale dust red eggshells from another resurrection Traducere de Aurelia TUDORA (Irlanda)

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

89


TRANSLAȚIUNI

EMANUEL POPE

POEME / POEMS

Trei lucruri despre care azi trebuie vorbit rar și în șoaptă

Three subjects one should speak today slowly and softly

Despre trei lucruri trebuie vorbit azi cât mai rar și în șoaptă Pacea să nu o sperie nimeni și Moartea să nu o grăbească vinul vieții se cere de-acum băut în altă parte tot mai departe de pământul ce amestecă totul într-o pastă a rușinii și neînțelegerii însă o mie de galioane de s-ar porni cu el pe mare mâine s-ar scufunda toate și niciuna nu s-ar mai întoarce …atât e de greu!

On three subjects one should speak today slowly and softly Peace ought not be frightned by anyone and Death not to be hurried up the wine of life is required from now on to be drunk elsewhere farther away from a land that blends everything in a mass of shame and misunderstanding so a thousand galleons would sail at sea tomorrow it would all sink and none will return ... so heavy it is!

Desigur există și acolo cel puțin o mie de primejdii și o mie de prădători ai vieții și printre colții lor uriași ridicându-se ca vertebrele oțelite ale unor stânci din mare numai navigatorii cu adevărat sinucigași mai pot avea norocul unei călătorii împlinite… și dacă nu în aer și nici în apă atunci unde să-și mai găsească un loc Spiritul Omului până la Marea Sa Trecere fiind refuzat de Lume?

Of course over there are at least a thousand of perils and a thousand predators of life and through their huge fangs raising like vertebrae stainless steeled of some rocks from the sea only kamikaze may get auspicious of a fulfilling quest... and if not in air, nor in water then where to find a place this Human Spirit on its Great Crossing rebuffed by the World?

Despre trei lucruri trebuie vorbit rar și în șoaptă Pacea să nu o sperie și Moartea să nu o grăbească nimeni încrederea de o vei așeza azi pe o piatră sub soarele Omeniei cine-i va culege primul lacrimile? și încă prin satele ce-și sting dogoarea-n mare pescari obosiți mai aduc odată cu seara în plasele lor printre alge și pești prinse cu dinții frânturi de poeme toate vorbind despre cei ce se sting

On three subjects one should speak slowly and softly Peace ought not be frightned and Death not to be hurried up by anyone trust that today you will lay on a rock under a Humanly sun who will be the first to gather its tears? and yet through villages quenched by sea weary fishermen bring once again the night with seaweed and fish amongst their nets

90

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


TRANSLAȚIUNI

departe pe ape străine bând vinul vieții cel greu lustruindu-și căderea și moartea cu finețe și zel gândind la semenii lor neîncetat ca Prietenia Omului să nu…

snatches of poems caught in the teeth all chatting about those who perish on faraway waters drinking the heavy wine of life polishing its fall and death with finesse and zeal thinking of its peers constantly so the Human Friendship will not...

vinul cel mai greu…

the heaviest full bodied wine...

După el se spune vine cea mai cumplită tristețe și însingurare și seamănă la chip doar cu semnele idioate de punctuație după el nimic nu se mai poate bea deși gura-și arde, deși inima-ți urlă, el e singurul vin făcut să rămână suspendat, cu un etaj mai sus, ca o mare moartă fără înscrisuri așezată în scobitura de javră a pieptului. Glasul lui te ascunde, nu e niciodată unul blând și ai toate șansele să te îneci chiar și așa fără prea multă băutură. El este cel mai greu vin: vinul prieteniei care se stinge în fața ta.

People say after it the worst sadness comes and loneliness as it resembles in appearance only with the stupid punctuation marks after it one can drink nothing even though the mouth burns, even though your heart is screaming, it is the only wine made to be suspended one floor above, like a dead sea without scrolls lying in a hollow bitch of a chest. Its voice obliterates you, it is never a gentle one and you are most likely to drown despite no having too much drink. It is the heaviest full bodied wine: the wine of a friendship that dies in front of you.

(…) – exit

(...) -exit

există lumi peste care se așează mereu alte lumi uneori firesc alteori forțând limitele și locul lor necesar și înfrânt contemplând marea ne-am obișnuit să-l numim :maluri. - toate cu o privire de lutpiețe de capital și industrii n-au fost și nu sunt numai urma unui neam de furnici alergând îngrozit peste ape niciodată sătul niciodată acasă deși în cuvânt mai există

there are worlds over which always lay other worlds sometimes logically at some other time pushing the limits and their needed place vanquishing contemplating the sea we use to call it : banks. -all with a clay pits-starring capital markets and industries were not and are not the only trace of a nation of ants run terrified across waters never satisfied never at home although the word still is

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

91


TRANSLAȚIUNI

un ținut locuit intens și adânc. există lumi peste care nebănuite umbre se așează niciodată firesc, niciodată plăcut și locul lor ne-am obișnuit să-l numim contemplând marea :țărmuri - toate având o statură ciudată de stăpâni, ori de sclavi – există lumi ce n-au fost și nu sunt decât umbra unui neam alergând istovit peste ape niciodată sătul niciodată acasă deși în cuvânt mai respiră un pământ locuit din adânc. există lumi cum există și trăiesc liniștit laolaltă, marile iubiri de neatins lângă alte iubiri ce mor neștiute și locul lor comun îl numim contemplând marea :pace sau prietenii sau neșansă însă niciodată rase niciodată popoare cum în cuvânt se zidește un tărâm neumbrit hrănit din fibra singurului meșteșug firesc al oamenilor.

an inhabited land intense and profound. there are worlds over which unpredicted shades are laid never naturally, never pleasant and their place we use to call contemplating the sea : shores. -all having a strange stature of masters, or of slaves there are worlds never being or being but the phantom of a nation drained over running waters never satisfied never at home although the word is still breathing an inhabited earth from the bedrock. there are worlds as there are and live peacefully together, as eternal ears in an uncropped field, great unapprocheable loves amongst other loves that die in the unknown and their commonplace we call contemplating the sea : peace or friends or misfortune but never races never peoples as in a word is walling up a shadeless land fed by the fiber of the one and only natural craft of the peoples. Traducere în limba engleză de Daniela Bullas

92

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


TRANSLAȚIUNI

Simion TODORESCU

Străfulgerări de gând/Pensieri folgoranti

1. Dacă sufletul ți-e curat, și mâinile-ți pot fi curate.

1. Se hai l’anima pulita, anache le tue mani lo possono essere.

2. Corupția nu are culoare politică, dar nici transparentă nu e.

2. La corruzione non ha colore politico, ma non è trasparente.

3. Dacă nu te înfioară clipa, nu vei cunoaște veșnicia.

3. Se l’attimo non ti fa rabbrividire, non conoscerai l’eternità.

4. Îngâmfatul își scrie propriul necrolog și-l lasă cu limbă de moarte.

4. Il presuntuoso redige il proprio necrologio e lo lascia ai posteri in punto di morte.

5. Ignorantul nu admiră pe nimeni niciodată, dar pe sine totdeauna.

5. L’ignorante non ammira mai nessuno, solo se stesso, sempre.

6. Iluzia este sora vitregă a realității.

6. L’illusione è la sorellastra della realtà.

7. Inocența este o flamură albă. Dacă o păstrăm prea mult, se îngălbenește.

7. L’innocenza è una bandiera bianca. Se la custodiamo per troppo tempo si ingiallisce.

8. Atât ne-a mai rămas de la animale: instinctele, iar unora, câteodată, comportamentul.

8. Gli animali ci hanno tramandato gli istinti e in alcuni casi, il comportamento.

9. Ipoteza este posibilitatea ivită din ceea ce părea a fi o imposibilitate.

9. L’ipotesi è la possibilita risultante da un’apparente impossibilità.

10. Fii drept chiar și atunci când anii te încovoaie.

10. Sii retto anche quando il peso degli anni si fa sentire.

11. Fiecare om are un preț, însă nu toți au valoare.

11. Ognuno ha un prezzo, ma non un valore.

12. Odată ce calul se lasă înșeuat de om, acesta îl va călări mereu.

12. Una volta ingannato dall’uomo, il cavallo si lascera sempre montare.

13. Dacă n-ar fi existat păcatul originar, astăzi trăiam ca niște paraziți într-o grădină cu pomi.

13. Se non ci fosse stato il peccato originale, oggi saremmo vissuti come dei parassiti in un giardino con alberi da frutto.

14. De ești bogat sau sărac, în viață e bine să ai cât mai mulți prieteni. În mormânt vei fi singur.

14. Ricco o povero, nella vita devi avere il numero più ampio di amici. Nella tomba sarai da solo.

15. Talentul este o floare de colț pe povârnișul pietros al vieții.

15. Il talento e un fiore alpino fiorito sulle pendenti rocciose della vita.

Traducere în limba italiană de/ Traduzione in lingua italiana diIulia COS BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

93


DRAMATURGIE

Vartan ARACHELIAN

LA CONDITION ROUMAINE (ARTISTUL ŞI DIAVOLUL) dramă în două părţi după Ion D. SÎRBU DISTRIBUȚIA: Candid, scriitor, în jur de 70 de ani Olimpia, soția sa, o doamnă între două vârste, Sommer, director al teatrului local, de vârstă incertă Tutilă Doi, profesor de futurologie Osmanescu, șeful Securității Gealați în travesti de gunoieri

afișului popular și râsul tău a inflamat drojdia stătută a Pașalâcului. CANDID(se vaită): Și tu, Xantipa, și tu...

Partea întâi

O voce (autoritară, cazonă): Sunteți Artistul Candid? CANDID: Da. Se poate spune și așa. Ce vreți? Necunoscutul: Să trăiți! Aveți și-un buletin de populație? CANDID: Desigur. O clipă să-l caut. (Candid trece prin cameră, iar în urma lui intră un grup pestriț, care, cu o excepţie, poartă șalopete de la Salubritate. Grupul se împrăștie efectuând o rapidă percheziție. După scurt timp, Candid revine cu buletinul.) CANDID (se adresează unuia mai răsărit din grup, chiar celui care subtilizase foaia de hârtie aflată pe carul mașinii de scris): Poftim. Tartorul (după ce confruntă actul cu figura lui Candid): De ce aveți alt nume, cetățene? CANDID (ironic): Unul ca subcetățean al RSR și altul ca cetățean universal. Tartorul (nu gustă deloc explicația): Autorizație pentru mașina de scris aveți? CANDID: Am, dom’le, și asta. Dar care e motivul acestui interogatoriu? Ați trecut la prestații la domiciliu? Tartorul (mai prudent se întoarce spre ceilalți): Aduceți obiectele, dar cu grijă să nu se spargă, că vă ia mama dracului. (Îl dă deoparte pe Candid și se ocupă de ciraci. Aceștia, doi câte doi, cară cu grijă câte un postament. Tartorul le indică peretele cu icoane.) Acolo, puneți baloturile. Mă, cu grijă, să nu se spargă, că e vai de curul vostru! (După ce gunoierii cocoață baloturile pe postamente se întorc spre gazdă cerșindu-i din priviri.) Hai, mă, mișcați-vă. Ieșiți din dispozitiv. (Aparte, pentru Candid.) Miluiți-i cu ceva, că ăștia sunt în stare să vă bată. (Candid, confuz, caută într-o cutie de pe masă și găsește o bancnotă pe care o dă

O cameră de zi a unui cărturar dintr-un modest apartament de bloc al anilor 80. Pe peretele frontal sunt portrete de familie, dar și un crucifix, o icoană, o candelă aprinsă. În partea laterală, într-un fotoliu, cu o tablă de șah deschisă pe o măsuță din față, se află gazda, Candid. Are pe genunchi o mașină de scris portabilă. Probabil că o folosise puțin mai înainte. Acum sforâie ușor. După vocile care se aud în off, visează de bună seamă. CANDID (vorbind în somn): Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! (vocile din imaginarul său devin inteligibile.) O voce feminină (off): Tovarășe Prim, știți, el nu e de pe acilea, din Isarlâk, e venit din Nord. Pe acolo limba are oase, nu e mlădie ca pe la noi... Primul(off): Nu știam că e deficitar. Știam doar că e fost, că târâie tinichele după el... Osmanescu (off): Mnealui chiar a fost vreo două cincinale la reabilitare... Primul (off): Osmanescule, fii mai diplomat, ce naiba, nu e nevoie să tragem cu pușca în orice dosar, dar nici să lăsăm vreun chibrit să ardă nesupravegheat. Vocea feminină (off): Tovarășe Prim Ilderim, el știe prea multe limbi, dar îi lipsește limba politică... CANDID (vorbește din nou în somn): Tare sunt singur, Doamne, și pieziș... Vocea feminină (off): Dormi, bărbate, dormi, dușmanii se folosesc de candoarea ta! Să-ți trăiască, fără ei nu am ști ce e libertatea, cum stăm cu aleluia și progresul în ortografie... Ai râs ca Marx în fața 94

(Soneria îl face să se trezească buimac. Sună din nou. Pune jos, pe podea, mașina de scris. Se ridică greu, e nedumerit, apoi se îndreaptă spre ușa de unde se aud voci.)

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

individului care a dat buzna în casă.) Nu mie, ăluia. (Îi indică pe unul din grup). Miluitul(unsuros): Bogdaproste, săru-mâna, boierule, să-ți trăiască franțuzoaica! (Privind spre baloturi.) Și morții! (Cei patru ies din scenă.) Tartorul (ia poziție de drepți): Permiteți-mi să mă prezint! CANDID(care-și revine din buimăceală): Nu-i nevoie, am înțeles, organele… Mai bine să-mi prezentați… cadourile înainte ca ele să devină corpuri delicte. Tartorul (zâmbind pișicher): Se poate, domnu’ Artist Candid. Să trăiți și să stăpâniți sănătos darurile din parte conducerii. (Văzând confuzia gazdei.) Vă rog să semnați aici de primire. (Îi întinde un carnet.) Și aici pentru că ați luat la cunoștință să mergeți cu mașina de scris la secție pentru verificarea anuală. (Iese.) (Candid se apucă să dezvelească unul dintre baloturi; e binecunoscutul bust în ghips al lui Karl Marx.) CANDID: Caraliul ăsta parcă ar fi Mefisto care-mi redă tinerețea. Doar atunci eram inflamat de Marx. Și de demoni. Am și publicat un eseu despre sexul dracilor, făcând considerații asupra caracterului complementar al binelui și al răului în lume. Preotul mi-a refuzat sfânta împărtășanie, iar profesorul de etică s-a uitat acru la mine și mi-a spus: Dragă colega, dumneata confuzi răul cu iadul și iadul cu un bordel. (Către bustul lui Marx.) Ei, cum s-ar zice: din nou împreună. Acum în captivitate! (Dojenitor.) Karly, ce-ai vrut asta ai acum, dictatura proletariatului! În ce mă privește, Învățătorule, m-am vindecat să mai văd cai verzi pe pereți, de când ai retrogradat din calitatea de domn doctor în filosofie în cea de tovarăș. (Ca și cum s-ar adresa altcuiva.) N-are, săracu’, habar, de ce am pătimit din cauza ciocnirii mele cu materialismul-dialectic și de lupta de clasă inventate de dumnealui și puse în aplicare de către învățăceii dumnealui: vreo zece verificări reci, cinci reeducări calde și nu știu câte alte reciclări încât ar trebui să fiu nebun să mai am vreo curiozitate pentru demonologie. Dracu și dracii sunt un subiect banalizat; Dracu e în fruntea noastră grație Manifestului Partidului Comunist. Din toată filosofia dumnealui, revoluționarii de profesie n-au reținut decât ura. Ura de clasă. E cel mai ușor de învățat: să urâm; toți am deprins arta de a urî. Comuniștii pe legionari, pe chiaburi pe moșieri, pe evrei; ortodocșii pe uniți, românii pe ruși, rușii între ei, acum e rândul nostru să ne urâm între noi; o lume BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

întreagă e într-o mișcare haotică, browniană, în care doar ura ne mai ține împreună; marxismul a devenit un mecanism al urii reciproce! Așa de bine funcționează mașinăria, încât impostorii filosofiei dumnealui au impus o structură de simboluri verbale cu care se poate face orice. Fiecare știm cum trebuie să ne comportăm în cele mai felurite și degradante împrejurări. Când ești criticat, îți faci autocritica, când ți se dă un picior în fund, faci progrese, când dau buzna haidamacii în uniforme la trei dimineața îți iei sacoșa cu izmene de schimb, rămas bun de la familie și de la viață, fără măcar să le ceri haidamacilor să se identifice, când ești apoi scos la interogatorii, te lași pe mâna inchizitorului ca pe mâna maseorului sau a chirurgului. (Din nou către Marx.) Marxismul ne-a creat astfel de structuri mentale încât nimic nu ni se pare absurd; chiar și livrarea ta la domiciliul meu; totul e convenit în instrucțiunile de funcționare ale comportamentului nostru de subcetățeni. Iar în conștiința publică numele tău e numele inventatorului. Nomine odiosa. Chiar dacă paternitatea ta a fost șterpelită de bașbuzucii care ne călăresc azi, Învățătorule Număru Unu! Ce să-i faci, dialectica! La început a fost Marele Adevăr, apoi a venit dreapta lui tălmăcire. Apoi a dispărut Adevărul și au rămas tălmăcitorii. Apoi au dispărut și tălmăcitorii și au rămas vorbele, vorbele... Tu care ai fost fitilul și dinamita Revoluției, iată-te exilat în casa unui paria, a unui Ovidius la margine de Pașalâk. (Se uită spre măsuța de șah unde se află paharul gol. Pentru sine:) Te pomenești că vodca asta limpede, cristal de Baikal, mă face să halucinez din moment ce confund un ghips pătat de muște chiar cu semețul Mefisto. (Se întoarce și o descoperă pe Olimpia, care tocmai a venit de la cumpărături.) OLIMPIA (dându-i binețe și mirându-se de cadouri): Ce faci, bărbate, avem oaspeți? CANDID(ironic): Scrisei, vrusei, rupsei, băui până mă luă somnu… Și te visai… Apoi veniră unii de ne procopsiră cu... OLIMPIA(îl întrerupe): Bravo, în sfârșit, deveniși alăutean, oltean get-beget. CANDID (în timp ce Olimpia admiră bustul): Perfectul compus e pentru un trecut gândit, catalogat, încheiat. Ce am avut și ce-am pierdut spus în Genopolisul meu nordic, sună ca un adio mamă, testament definitiv legalizat și parafat! Pe când în alăutana de Isarlâk, ce avui și ce pierdui e o întreagă filosofie existențială; cum ar veni noi să fim sănătoși, căci ce avui dădui, ce pierdui pierdui, dă-i în mă-sa de lingăi și curve... OLIMPIA: Ușor de zis, greu de executat. (Măngâindu-l pe Marx.) Care va să zică așa, începu belirea jurnalistului fără jurnal care se desparte de trecut răzând. Tot târgul vuiește că tovarășul Ilderim 95


DRAMATURGIE

în persoană se interesează de ce în miez de zi, sub soarele toropitor din Isarlâk, un doctor în filosofie a dat în boala râsului văzând greșit ortografiat numele Primului Învățător! CANDID: Limpi dragă, Xantipa mea cea vrednică, mă bântuie o dublă nedumerire. OLIMPIA: Zi, bărbate, nu te sfii! CANDID: Prima: de ce ne-am trezit cu așa plocon în casa noastră. Și a doua: de ce Cei ce luară puterea cu numele Lui în gură, nu se învredniciră, dacă tot l-au turnat maselor însetate de răzbunare de clasă, să-l toarne măcar în bronz? Știu că nu sunt Sherlock Holmes, dar fii tu măcar asistentul meu, un Watson în fustă! Că de când cu salata de savantă de recunoaștere internațională revenirăm în matriarhat. Află ce și cum. OLIMPIA(cercetând celălalt balot): Sunt multe de cercetat și de aflat. Bunăoară de ce a rămas în stare de chirpici, surogat de sculptură? Ăsta să fie hangul unui doctor în filosofie? Apoi de ce tomna noi fusesem blagosloviți cu el? Ce poveste cu cântec o fi și asta? (Cântă.) Foaie verde înapoi,/ Barlboi, baraboi,/ A intrat lupu’ la oi… etcetera. (Cercetează minuțios pachetele.) Pe bărbos îl identificai, dar bolovanul ăsta e de competența maestrului Michelangelo. Doar el poate ghici ce cap ascunde! Cine mai fu p-acilea, în afara poterei care-i aduse? CANDID: Mai nimeni. Doar personajele mele mă frecventează. OLIMPIA (trece în bucătărie de unde se întoarce cu o găletuță și un burete. Îi face toaleta lui Marx): Dacă tot îl avem în inventar să scoatem mucigaiul din sfânta lui barbă. (Nemulțumită de eficacitatea detergentului bodogăne.) Nisip curat. Dacă ar fi după mine i-aș îneca într-un degetar cu apă pe bașinginerii ăștia care inventează în timp de pace surogate de vreme de război: parizer fără carne, vin din Dealurile Chimiei, brânză fără oi, pixuri care nu scriu, lame care nu rad, chibrituri care nu se aprind. Ultimul produs al chimistei noastre de reputație internațională e Gipsy Cola. Răcoritoare, chipurile, mexicană pe bază de pâine arsă și sare de lămâie, de culoarea arabilor morți de ciudă în pustiu, că n-o găsesc în supermarketul din oază să-și potolească setea. CANDID (oftează privind paharul gol): Lichele, șmecheri, pezevenghi, pramatii, hahalere etcetera. OLIMPIA (continuă enumerarea): Escroci, mincinoși, farseori, sfertodocți... CANDID (are o ideie): Scumpa mea soție, bucuros sunt lângă tine foarte, îmi vei permite să continui a gândi, dând peste gât o dușcă de votcă siberiană? OLIMPIA: Lasă-te de imne, bărbate, e ora ceaiului, five o’clock. Fă-ți un duș rece. Poate te mai vizi96

tează careva. Cine știe, poate tot din tagma filosofilor. Oi fi eu înțelegătoare față de pofta ta de vodcă și încă rusească, dar nu e timp de salamaleicumuri acum când ai dat foc zdrențelor istorice de pute în tot Isarlâkul! (Trece în bucătărie cu găletuța și buretele.) (Brusc, lângă Candid, apare un bărbat în vârstă, adus din spate cu un cioc de modă veche. E Sommer. Din când în când, Candid notează la mașina de scris gânduri fugare, inspirate sau nu de dialogul cu acesta.) SOMMER: Herr Professor, dați-mi voie să mă adresez cu titulatura dumneavoastră de dinainte… (face un semn vag către departe). Poate reușim împreună să dezlegăm enigma care vă frământă. (Se sucește, se-nvârtește în jurul lui Marx. Apreciază lucrarea.) Bustul idolului dumneavoastră din tinerețe. Și idolul meu, vă mărturisesc, tot de pe atunci. Noi doi, Herr Professor, suntem ca-n bancul acela belgian. (Observând nedumerirea lui Candid.) Cum să nu-l știți! Tot târgul își dă coate cum că d-aia ați râs când ați văzut afișul de la Universitatea Populară. Adică, să fiu mai specific, ați rămas ultimul marxist din Isarlâk. (Modest.) Eu nu intru la socoteală. CANDID(excedat): Nu, domnule, a fost un râs mecanic, fără intenție partizană, dar când am văzut confuzia comisă între Karl Marx și Karl May – între un vizionar și un făcător de romane rasiste, (șarjează) colonialiste, imperialiste, (revine la un ton neutru) basme de aventuri cu Winetou și mai știu eu cu ce și cine, n-am putut să-mi cenzurez râsul... SOMMER(ceremonios): A zis Tovarășu’, (arată spre tavan) că de ce n-ați râs de tema cealaltă cu datoria patriotică care e lupta împotriva tutunului și a alcoolismului? (N-așteaptă răspunsul, făcând un gest cum că n-ar avea importanță.) Cred că suntem ultimii din urbea asta care nu se rușinează de idolul lor de tinerețe revoluționară. Cum dracu’ se face, domnule Profesor, că eu, fiu de negustor evreu de chiloți de damă din Lipscani, și dumneavoastră fiu de miner din Petrila, cu o ascendență mitteleuropeană în gene – cehi, unguri, italieni, polonezi, ruși, nemți și chiar evrei, fiecare cu obolul său la zămislirea dumneavoastră –, tomna noi, cum ironizează doamna Olimpia idiomul local, să dăm socoteală de marxism! CANDID (pentru sine):Germanii de azi sunt evrei, dar fără umor. SOMMER (reia): Ziceam că suntem ca-n bancul cu recruții belgieni. Chiar dacă-l știți, pentru plăcerea conversației, dați-mi voie să-l repet. Ițic și Ștrul, recrutați în armata belgiană, nu știu încotro BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

s-o apuce după comanda gradatului adresată plutonului: valonii la dreapta, flamanzii la stânga. Cum nu erau de nici o culoare întrebară cu parapon: Dar noi, belgienii, încotro ne ducem? Eu unul, Herr Professor, știu încotro m-aș duce; dacă voi primi viza! Numai că, mi se spune că dețin secrete de stat din domeniul propagitul. Dar dumneavoastră, Herr Professor? CANDID(amuzat): Rămân pe loc; expert cu viitorul luminos, ortograf la Vinalcool. Chiar așa: de ce nu mai rămâneți? N-aveți curiozitatea să vedeți implementat viitorul luminos? SOMMER (intră în joc): Se poate admira și de la distanță. Distanța mărește plăcerea estetică; eventualele erori de amănunt ale penelului se estompează. (Îl oprește autoritar): V-am ghicit gândul, Herr Professor, cine nu știe că aveți o dublă ocupație: scriitor, pentru cine întreabă, și jurnalist fără jurnal pentru intimi. Știu totul despre dumneavoastră, așa că nu-mi fac griji: nimic mai rău decât prin ce ați trecut nu vi se mai poate întâmpla. (Complice.) Puteți conversa cu mine în perfectă libertate. CANDID(în barbă): Pereții n-au urechi pentru un colocviu între autor și personajele sale, doar dacă nu ne inhibă auto-cenzura, inclusiv corectitudinea politică, cum mai nou e cuvântul de ordine al stângii europene, al intelectualilor engages. Paradoxal, (silabisește nota pe care o bate la mașină) un antisemit e chiar un bun evreu; el întreține în conștiința colectivă a poporului ales flacăra rezistenței și a credinței. Iată un oximoron demn de un dicționar special! (Apoi dialogul se reia.) SOMMER(îl oprește): De aceea, ca să n-avem probleme, am să fiu sincer cu dumneavoastră. Pot fi una și aceeași persoană cu cel care la Scînteia, prin 45, cerea condamnarea la moarte a lui Maniu și Mihalache, dar nu sunt! Pot fi unul dintre anchetatorii dumneavoastră din procesul în care ați fost condamnat pentru „omisiune de denunț”. Nu-s nici ăla! Puteți să mă luați ca partener de dialog. (Văzând tabla de șah). Chiar de șah. Mai jucăm, mai vorbim... CANDID (amuzat): Sau mai tăcem, domnule Sommer. (Pentru sine.) În care dintre stările normale mă aflu? De trezie? De somn? De bună seamă într-una de vis. (Arată spre Marx.) Visul celui visat de Marele Visător? CANDID: Să nu uit ce i-au cerut foștii colegi de promoție, de la Saint-Cyr, lui De Gaulle, scoși din beciurile unde foștii generali erau lăsați să moară cu zile: pastile de cianură! SOMMER(arătând spre sine): Rabinul din piesa pe care ne-ați dat-o spre lectură zice că ar mai fi o stare în care ne aflăm cu toții: starea de Iovie, adică starea în care stăm cu toții neputincioși, în așteptarea sfârșitului pariului monstruos ce are loc BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

în Cer, unde Dumnezeu și Diavolul experimentează rezistența la nenorociri a lumii întregi. CANDID (are o reacție de prudență. Se uită apoi spre bustul lui Marx): O piesă cu motivul din Cartea lui Iov așa de transparent, de glasnost nu ți-l joacă nici Dracul. SOMMER (cu tâlc): Cine știe, lumea se mișcă iarăși. CANDID: Dacă ar fi așa mai bine dramatizez Adio, Europa, decât să torn în tipare nenorocirile de care am avut parte. Dar și asta ar fi o muncă zadarnică. Nici la Cracovia nu se mai poate; nu doar pentru că s-a decretat stare de război, ci și pentru că Woytilla a preferat să fie ales Papă la Roma, decât să rămână arhiepiscop în Polonia. SOMMER (imitându-l, vorbește pentru sine): Cum le-a zis polonezilor? Nu vă fie frică! CANDID Ușor de zis de la amvonul papal. (Văzând paharul gol din mâna sa, dă să-l umple. Se uită spre oaspete întrebător.) Și dumneata, de la Haifa, tot așa de curajos ai fi! SOMMER (în mână îi apare o sticlă de whisky): Herr Professor, lăsați, mitilica aia și să trăim și noi ca omul alb cu creierii blonzi. De la tata am învățat că în vizită trebuie să aduc băutura popoarelor mari. Popoarele mici, și noi doi aparținem unor popoare mici, Herr Professor, trebuie să se adapteze magic la licorile celor mari. CANDID (acceptând băutura): Vezi dumneata, domnule Sommer, în Genopolisul meu, cel puțin acela al studiilor și tinereții mele, unde mi s-a cristalizat conștiința de cărturar și de cetățean, dacă erai surprins în flagrant delict de duplicitate – una vorbim și alta fumăm! – se abătea asupra ta oprobriul public și descalificare categorică. SOMMER: Desigur, nu de minciunile convenționale e vorba. Chiar se făcea exces de ele tumna, cum ironizează doamna dumneavoastră, Olimpia, idiomul din Isarlâk, pentru a face mai suportabilă conviețuirea... CANDID: ...dar de la aceste pioase fente convenționale la teatrul mezozoic la care asist acum e o distanță care-mi taie respirația! SOMMER: Mă bucur, iubite colega, că ești atât de sincer cu mine. Voi fi și eu tot atât de deschis încât să-ți spun că te afli într-o gravă eroare. Și încă una care vizează fundamentul credinței dumitale. Herr Professor, ca biet conlocuitor al acestor stătute meleaguri, atât din lectura presei, cât și din observația directă a geanabeților care conduc pașalâcul am observat că suntem obligați să trecem prin viață având două suflete, două fețe, două morale. Ca scriitor, vorba aceea, inginer de suflete, nu se poate să nu fi observat că în timp ce în fața altarului se oficiază un mister de uniune contractuală supremă, în spate nuntașii chiuie cele mai pornografice manele. La priveghiuri e și mai urât. 97


DRAMATURGIE

Nimeni nu mai plânge, din moment ce sunt disponibile bocitoarele profesioniste; bărbații joacă barbut, iar imberbii, profitând de obscuritatea ambivalentă, se dedau la înghesuieli masturbatoare. Să fie un păcat de dată recentă, sau un viciu al Genezei, Herr Professor? Dumnezeu, ostenit, sau cine știe de ce, l-a acceptat pe diavol drept partener. Dacă nu cu drepturi egale, în orice caz legitime. CANDID (la mașina de scris): Libertatea va fi potențată de cei care gândesc în locul celor care nu pot gândi! (Revenind la dialogul precedent): Dumneata ești în eroare. Pui în sarcina Genezei revanșa bastarzilor? Uită-te, domnule, scara descrescătoare, toboganul pe care alunecă mărimile lumii. S-o luăm pe căprării. În lumea comunistă Marx era un savant, e adevărat, doar în încercarea de analiză a stărilor economice din secolul său, Lenin un specialist, Statul și Revoluția, a făcut din utopia marxistă un kitsch filosofic, Stalin un practician crud și limitat, a transformat kitch-ul întrun iad pe pământ, Brejnev s-a scremut să revină la stalinism… În lumea ailaltă: Jeferson era filozof, Lincoln un vizionar martir, Wilson un visător, Nixon un politician uns cu toate alifiile, Carter un predicator baptist… Reagan un comediant… Iar între Schmidt și Kohl e diferența între un Helmuth mare și un Helmuth doar înalt.(Revine la mașina de scris.) Iar istoria noastră nu e o pendulare între Deal și Vale, ci între Păcală și Tândală... CANDID (revine la dialog, pasional, retoric): Cine să facă Restaurația când grație mass-mediei s-a generalizat fenomenul acustic numit concordanță de fază. (Îl chestionează din priviri pe oaspetele său.) Dacă într-o cameră avem o sută de instrumente cu corzi și punem în vibrație o singură coardă „la” toate corzile „la” intră în vibrație imitând sunetul inițial. Dacă în țara noastră un bâlbâit intră în vibrație, toți devenim bâlbâiți pe baza acestui principiu al concordanței de fază. În cazul ăsta de frază! SOMMER (arătând spre piedestalul pe care se află, probabil, tot un bust, dar încă ambalat): Poate că următorul scoate un alt „la” mai… liberal. CANDID: Am avut șase dictatori până acum și fiecare a topit bronzul predecesorului punând turnătorul curții să-i facă chipul mai durabil decât al ăluilalt. SOMMER: Poate că al șaptelea o fi cu noroc! CANDID (a lehamite): Domnule, căci tovarăș nu se cade să spun unui rabin, nu-i așa?, am încercat să explic la nivelul conducerii pașalâcului nostru următorul experiment banal. El ilustrează saltul calitativ de care fac atâta caz marxiștii de azi. Se culcă subiectul. I se acoperă ochii – se poate și cu 98

ochelari de tablă, folosiți pentru derutarea arestaților duși la interogatoriu. I se picură în nas un strop de parfum. Poate fi chiar Chanel. Întrebat ce miros simte, evident, subiectul zice: parfum. Bun! Experiența continuă. La un anume punct de saturație nervoasă subiectul răspunde revoltat: căcat! Merde! – zic și eu privind la următorul. (Arată spre bustul camuflat.) SOMMER(înțelept): Herr Professor, nu cumva Cel de Sus, când a acceptat experimentarea oamenilor cu utopia marxistă, a condiționat schimbarea de sens al experimentului evocat de domnia voastră. Adică ni s-a picurat de la început căcat? Încât subiectul dumitale, domnule Profesor, exasperat, sastisit, va striga, la un moment dat extaziat: parfum!? CANDID(cedând, întristat): Chiar strigă pe toate drumurile, la toate mitingurile, la radio și televiziune, chiar și ziarele amiros a parfumul ăsta, al dumitale! SOMMER(ironic): Și nu e captivant laboratorul de experimente sociale? În ce mă privește ador acest oraș în care ambivalența e o religie, o artă, o nouă morală, imorală sau amorală. Între cel mai modest funcționar care scrie cu două pene în două cerneluri diferite, în două limbi deodată, două rapoarte statistice, unul mai mincinos decât altul și cel mai autentic sfânt din pustiul Thibeiadei, embrionul viitorului e aici, în Isarlâk; lumea va fi contaminată de ea. Lumea liberă amușinează deja parfumul nostru de căcat! CANDID (parcă adus la realitate): Ascultă, domnule, ce sau cine te-a adus în casa mea? SOMMER (onctuos): Iubite, Herr Professor, am venit să vă felicit, din toată inima mea de angajat și reangajat de partea progresului și modernizării, pentru râsul pe care l-ați slobozit în fața panoului de afișaj. Luând în seamă consecințele lui, atât în planul dumneavoastră personal, cât și pentru lume, în general, râsul dumneavoastră va însemna un pas înainte. Nu spunea Înțeleptul Număru Unu (arată spre bustul lui Marx) că lumea se desparte de trecut răzând?! CANDID (modest): Oh, domnule, râsul meu era un râs nevinovat. O scăpare nervoasă, o minoră eroare umană. Nu sunt un tigru de hârtie care să mârâie la autorități pentru a obține o viză de plecare definitivă! (Subliniat.) Eu vreau să mor în țara mea. Eu îmi merit țara, domnule! SOMMER (se apără): Bineînțeles! A zis cineva că nu-și iubește țara? CANDID (neatent): Dacă ar fi să urc pe baricade, să fiu un David, n-aș face din batjocorirea unui afiș conceput de Caftangiu un gest de Goliat! SOMMER: Modestia dumneavoastră nu scade cu nimic din măreția evenimentului. Care, îmi dau seama, vă cam depășește. Se afirmă că bunul BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

Dumnezeu, iudeo-creștin, nu prea știa de glumă. De altfel nici Moise, nici Mohamed nu au râs vreodată. Creatorii de religii, ca și creatorii de dictaturi militare, ignoră râsul, sunt incapabili să râdă. Am un mare respect pentru Domnul Isus Hristos, acest sărman iudeu total lipsit de simț politic, dar nu pot să nu-mi pun acum o simplă, dar foarte actuală întrebare: când a compus acele admirabile „fericiri” nu putea, în loc de „fericiți cei ce plâng”, să fi spus „fericiți cei ce râd” sau „fericiți cei ce mai pot râde?” Cred că soarta lumii ar fi fost alta... CANDID(mai degrabă pentru sine): De când mă știu dreptatea a fost de partea celor care plâng. SOMMER(ignorându-l): Râsul era izgonit de pe schelele unde se ridicau catedrale, e izgonit și azi când ele se dărâmă ca să facă loc altor minunății... CANDID: Să lăsăm Evul Mediu și să ne întoarcem la Isarlâkul nostru. Părerea dumneavoastră sinceră... SOMMER (scârbit): Detest acest cuvânt. Sincer. Lam radiat din fondul meu de cuvinte. S-a dovedit falimentar și aducător de nenorociri. CANDID(înțelegător): Accept compromisul pentru bunul mers al dialogului. (Aparte.) Am avut o morală paternă teribilă, ea fiind și astăzi zestrea din care mă hrănesc. Chiar dacă din cauza ei, mi-am nenorocit cariera și viața. (Către Sommer.) Ca vechi marxist, cum vă declarați, aș vrea să aflu prin dumneavoastră care ar fi, de pildă, părerea LUI (indică bustul lui Marx), cel care… prin care s-au întâmplat toate nenorocirile mele. El ce crede despre lumea asta croită după gândul lui filozofic? (Îl oprește să răspundă.) O clipă. Pentru mine, El, până la năvălirea… eliberatorilor a fost mai mult decât un maestru, un clasic, un ghid metodologic, un model: el a fost idolul speranțelor generației mele, (Sommer aprobă energic) mi-a deschis ochii asupra Istoriei, asupra nedreptăților din lumea asta, credeam că el e Mântuitorul... SOMMER: Ai pus degetul pe rană. (Ridică paharul) Prosit! CANDID: Prosit! Pe rană, pe rănit, pe cauza rănirii… Iar acum ce văd?, lumea continuă să sângereze mai avan chiar decât pe vremea LUI! SOMMER (ridică degetul profesoral): Să nu confundăm ideea cu indivizii care o execută! Totul a fost transpus în viață anapoda. În locul iubirii, ura, în locul altruismului, egoismul... CANDID(aprobând): În locul iubirii ura de clasă. În ‘48, la verificări, am întrebat pe inchizitorii mei din comisie, unii până mai ieri țineau într-o mână crucea și în cealaltă pistolul, de ce l-au exclus din Partid pe Iisus. S-au uitat cruciș la mine! SOMMER (amuzat): Nici nu mă mir! (Vede nedumerirea lui Candid) Să vedeți ce i s-a întâmplat unui coreligionar de-al meu. Șloim s-a dus disperat la bunul său prieten și i-a spus: „Ițic, sunt distrus, nenorocit, fiul meu, unicul meu fiu a trecut la BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

creștinism!” Ițic a ridicat din mâini și a spus: „Mie-mi spui? Și fiul meu a trecut la creștinism!” Ce să facă? Fiind amândoi evrei practicanți s-au dus la Rabin. „Raabi, i-au strigat, fiii noștri au trecut la creștinism!” Rabinul a ridicat mâinile, disperat, și le-a spus cu lacrimi în ochi: „Mie-mi spuneți? Și fiul meu…” Ieșiră toți trei sub cerul înstelat: „Hai să-i spunem LUI!” Și cu mâinile ridicate, strigară spre cer: „Elohime, fiii noștri au trecut la creștinism!” Atunci, din cer, s-a auzit o voce tunătoare, amarnică: „Și fiul meu… ” Ce v-am spus ar fi anecdota în original. Dar versiunea a doua ar suna așa: Într-o frumoasă zi din această mică istorie a noastră, Șloim se duce disperat la Ițic și-i spune: „Ițic, închipuiește-ți, fiul meu a devenit marxist și ateu…” Restul e ușor de imaginat, chiar de identificat printre revoluționarii de profesie; pendulul Istoriei, Herr Professor, ce vreți! CANDID (gustând anecdota): Apropo de pendulul ăsta, să vedeți ce am auzit deunăzi în gară la Livezeni? (Recită): Curva-i curvă până moare/ Și marxistul până-l doare! SOMMER (evaziv): Poate că… Cine știe, lumea se mișcă. CANDID: Din păcate puterea e întotdeauna de dreapta. Stânga rămâne de stânga atâta timp cât visează sau luptă pentru putere. Dar să ne întoarcem de unde am plecat. (Arătând boccelele) Să admit că am înțeles corect semnificația acestui plocon (arată spre sine) măgaru și (arată spre Marx) samaru? SOMMER(evaziv): Pe vremuri un rege avea nevoie de un bufon. Azi nici măcar prim-miniștrii n-au voie să joace rolul ăsta! Fiindcă orice râs pleacă de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează, ignoră ierarhiile. Regii au rămas cu sau fără sceptru, bufonii au dispărut. Dumneavoastră, ca fost profesor de dilematologie, trebuie să fi observat rolul cu totul excepțional ce îl joacă plictiseala în strunirea supușilor. Să stai șase ore nemișcat în Biserică, în timp ce un țârcovnic fonf și agramat îți nazalizează o interminabilă apologie a iadului și raiului ce te așteaptă, să suporți, stante pede, un ceremonial de încoronare, să strigi vivat!, ca apoi să trebuiască să strigi mazâl, toate aceste cumplit anoste și contrare comedii au ca materie primă plictisirea enoriașilor, această pedeapsă zilnică aplicată celor de jos, obligați să defileze mereu, neavând nici o replică în piesa scrisă de Manifestul Comunist și pusă în scenă în fiecare pașalâk! Cum să fie privit râsul dumneavoastră blasfemator, Herr Professor? (Candid încearcă să-și umple paharul. Sommer îl oprește. Trece la tutuială.) Lasă-mă să-ți torn eu; îți tremură și mâna și sufletu. (Arată spre soclul cu balotul deasupra.) Nu e cazul să disperi. Mao e mort, Robespiere e compromis și nici Tartorul nu se simte prea bine! 99


DRAMATURGIE

CANDID(mai degrabă pentru sine): Tare sunt singur, Doamne, și pieziș. SOMMER(prietenos): Herr Professor, să nu-l amestecăm pe Dumnezeu în dilemele noastre morale. El e mai presus de bine și de rău. Cred că ne-ar prinde bine o anecdotă decât o rugăciune. De fapt e tot una. Anecdotele sunt rugăciunile celor sărmani. CANDID (disponibil): Dacă e una hasidică mă prind. Voi, evreii, sunteți plini de surprize. Uite, mai ieri am auzit la Radio că v-ați făcut la București un cor de studenți care a cântat la New York. Că a fost primit în vizită de primarul Megapolisului nu mă surprinde; într-o lume în care marile puteri occidentale se dovedesc prudente, chiar lașe și cu cururile în mai multe luntre, voi ați rămas singurii care se bat, se impun, cer și obțin... SOMMER(îl întrerupe): Exagerezi, Herr Professor, evreimea nu e la fel peste tot; și noi luăm forma țării în care trăim. CANDID (venit acasă): Doar așa se explică un evreu care cântă într-un cor. Altfel pare o glumă suprarealistă, chiar o anomalie. SOMMER: Lăsați-mă să vă spun anecdota care-mi venise în memorie. Într-o iarnă se așeză un așa frig încât o biată vrăbiuță căzu bocnă în șleaul unui drum ce ducea înainte, tot înainte. Din fericire trecu p-acolo o vacă. Ea deșertă o baligă mare cât roata carului. Spre fericirea vrăbiuței chiar lângă trupul ei înghețat. Căldura balegii o scoase din amorțire și vrăbiuța se simți liberă, pe soartă stăpână. Își scoase capul de sub plapuma norocului și începu să ciripească fericită. Spre ghinionul ei fericirea avea să fie scurtă; o pisică flămândă o auzi, dădu peste ea și o înfulecă pe nemestecate, cu fulgi cu tot! CANDID: O poveste parcă deprinsă din Abecedarul lui Creangă. SOMMER(țâțâind): Nu prea merge, nu prea e de acolo. E prea cinică pentru vârsta șoimilor patriei. Cum anecdota asta e cam ovreiască, ea n-are o singură morală ci chiar trei. Unu: nu toți cei care te vâră în rahat îți vor răul. Doi: nu toți care te scot din rahat îți vor binele. Și trei: când ești în rahat mănâncă și taci din gură... CANDID: Care din variantele astea ni se potrivește? SOMMER: Când ai căzut în împărțeala de la Yalta, suntem pânâ-n gât în anecdotă. Nu ne apucăm la colț de stradă să râdem la un afiș în care grămăticul Isarlâkului îl confundă pa Karly al nostru cu ăla cam rasist. Și băsmuitor pe deasupra. CANDID: Dar bag de seamă că nu suntem toți căcați în aceeași anecdotă. Corul vostru s-a bucurat de protocol zero la New York. Mă întreb, în zadar, dacă noi, cei care i-am așteptat pe americani, noi care am fost bătuți și arestați – fiind tâmpiți și fără rude la New York – credeam că americanii pe 100

care-i scuipa presa noastră stalinistă ar face acum un cor și am cânta în State colinde compuse în pușcăriile din Gherla, Pitești, Jilava sau Canal, am fi primiți la fel? SOMMER: Reține, domn Profesor, anecdota are trei variante. Știi povestea lui Zen? CANDID (râde): Cum de nu. Cu fiul de afgan care a primit un cal când avea 14 ani. Toată lumea a zis: „Ce minunat e!” Maestru Zen a zis: „O să mai vedem…” Când feciorul a împlinit 16 ani, a căzut de pe cal și și-a rupt un picior. Toată lumea a zis: „Vai, ce păcat!” Maestrul Zen a spus: „O să mai vedem…” A început războiul și băiatul olog, n-a fost luat la război. Mulți din leatul lui nu s-au mai întors… Lumea l-a invidiat pentru norocul lui. Și Maestrul ce a zis? SOMMER(răzând): O să mai vedem, Herr Professor! Așa și cu soarta evreimii. CANDID (se întoarce spre public urmărit de un spot de lumină): Din păcate filosofia s-a dovedit total neputincioasă în fața istoriei, a puterii, a răului. Mai mult, a „livrat” un număr considerabil de „idioți utili” puși în slujba dictatorilor de tot felul. Nu a făcut nimic în apărarea poporului de jos, a valorilor morale, din contră a servit tiranilor justificări și a lucrat cu toată tehnica sa de gândire și expresie la sistematizarea teoretică a întregului aparat de represiune. În momentele mele cele mai degradante și umilitoare, când eram bătut la cur, gonit și mușcat de câinii-lup, trădat de prieteni și batjocorit de călăi, m-am rușinat pentru doctoratul în filosofie pe care l-am făcut cu Marx, de lecturile din Hegel, din Lenin, iar despre teza de doctorat a acelui Torquemada din Cluj, care se intitula „Spre un nou umanism, umanismul socialist”, ce puteam să zic!, era o crimă care n-ar trebui prescrisă vreodată! (Se întoarce spre locul unde era Sommer.) Domnule Sommer, căci tovarășe nu-ți pot zice, mai turnați-mi puțin din acest minunat imbexilitas ca să trăim, cum spuseși, ca omul alb cu creierii blonzi! (Surpriză! În locul lui Sommer e Olimpia.) OLIMPIA (amuzată): Ce-mi faci, bărbate, îți interpretezi personajele? CANDID (încurcat): Nimic special, am întrebat și mam întrebat de ce ne-am procopsit cu boccelele astea. Nici n-avem spațiu excedentar, nici nu ne-am plâns la Raabi că suntem înghesuiți de gâște și de alte lighioane. OLIMPIA: Și la ce concluzie ai ajuns? CANDID: Marx e persona non grata în Pașalâcul nostru. Era în opoziție de mult la noi, iar acum, Înalta Poartă la surghiunit și ea. Dar tu, Watson, ce-ai aflat în târg, cum mai merg politicalele în Isarlâk? OLIMPIA (făcându-se comodă, după ce a dereticat prin încăpere și l-a mângăiat pe Marx pe cap): BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

Bărbate, că pe Marx l-au trimis kirilicii în opoziție, nu mă miră, ce facem noi cu tinetele, asta mă frământă! CANDID (râde): E și asta o problemă. Chiar dacă de interes strict privat! Sau de… privată. Dar spune ce-ai aflat în târg? Mai rămân consemnat la domiciliu? OLIMPIA (îngândurată): Consemnul cred că se păstrează. E ca semnul rutier care anunță limita de viteză pe un drum care a fost șantier, s-a mântuit de mult, dar Miliția se face că a uitat să ridice interdicția, doar, doar vor găsi pretext să-i tragă o amendă vreunui ipochimen care are gura mare sau fluieră a pagubă. Siguranță și încredere. Așa și cu tine. Greva de la Lupeni s-a terminat cu promisiuni făcute chiar de către Genialissim, atoateștiutorul și atotputernicul, căruia i-au tremurat izmenele în fața minerilor. De la Agie, mi-a spus Sommer, s-a primit informația că nu piesa ta transmisă la tembelizor despre greva pe care ai mutat-o pe vremea lui Antonescu i-ar fi incitat pe mineri, așa că ai fi liber să-ți recapeți porția zilnică de freshair. Liber, ca la pușcărie. O libertate de care însă, vorba lui Mark Twain, ai toată libertatea să nu te folosești de ea. Mai ales că târgul e îngrozit de existența unui autocamion negru care face victime. „Dacă soțul dumneavoastră n-ar fi aprins chibritul”, mi-a spus tot Sommer, „poate că am fi pus și noi în scenă piesa lui Sovromcărbune, care în ediția revăzută se cheamă Frunzele care ard, dar așa să mai așteptăm, să mai vedem, să ne mai auzim...” CANDID: Ietete, eu și incendiatorul Sultanatului! OLIMPIA: Nu râde, bărbate, căci iată care e acum, când se cam clatină șandramaua, manualul de salvgardare a Pașalâcului în fața decongelării lagărului din cauza frunzelor care ard la Răsărit. E mult mai ușor să stingi, rând pe rând, un milion de bețe de chibrit, decât să alergi să stingi o pădure, mină, facultate sau uzină ce a luat foc peste noapte. Vuiesc radiourile de ce s-a întâmplat la granița dintre Ungaria și Austria. S-a organizat un concert al formației Queen cu difuzoarele îndreptate peste sârma ghimpată a lagărului comunist, încât zeci de mii de tineri din Ungaria au cântat odată cu Fred Mercury I want to be free. Ce zici, bărbate, de o astfel de Cântare a României? CANDID: Ce să zic, eu cânt de zeci de ani, dar nu mă aude decât Osmanescu și ai lui; în rest n-am acces la megafoane. (În altă ordine de idei.) Le spun mereu fraților noștri unguri că în cușca hingherului numai câinii proști se mușcă între ei. (Se grăbește să noteze observația asta la mașina de scris.) OLIMPIA: „Soțul dumneavoastră”, mi-a tălmăcit Sommer, gestul tău, „a aprins un chibrit rar și periculos: se numește Karl Marx. Și polonezii au BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

pornit tot de la el, mânca-l-ar viermii de filosof al proletariatului mondial! Și acum vâlvâtaia polonezilor e în marș de tremură ca epilepticii reprezentanții popoarelor. Nici tulumba sovietică, cea mai mare tulumbă din lume, nu va fi capabilă să potolească pojarul!” Cred că are dreptate omul tău! CANDID: Mă rog, e un fel de a zice, omul meu! OLIMPIA(își continuă ideea): De râsul ăsta se pot molipsii și alții care să se întrebe și să întrebe ce scrie în Manifestul comunist, că geaba, poți căuta cu lumânarea vreun exemplar; de mult au fost trimise tirajele la topit. Da, simpla curiozitate a proletarilor care ar vrea să știe ce s-a făcut cu dictatura proletariatului și cine sunt beneficiarii revoluției promise de către Marx ar putea fi fatală lui Bimbașa! CANDID Săracu Karly, dacă ar știi în ce e amestecat, cred că s-ar lepăda cu plăcere de titlul de „învățător al proletariatului”! OLIMPIA (ironică): Vai de capul lui de așa profesor, singur cuc, fără elevi! CANDID: Aleluia, nici măcar n-a avut parte să fie turnat în bronz. A rămas doar la stadiul de ghips, iar acum, bașca, urgisit tomna la noi. OLIMPIA: Nici că mai era loc în Isarlâk de atâtea tablouri și statui ale Nabucodonosorului agramat și bâlbâit! N-a zis chiar așa, Sommer, care a vorbit doar în bobote, limba în care se vorbește și se citește în Isarlâk. După cum îl știi, repeta întruna, pentru urechile vigilente, că „n-am văzut nimic, nu știu nimic, nu spun nimic, chiar dacă mă jupuiți!” CANDID: Are și Sommer dreptatea lui. Mai ales că a pus de-un hagialâc. N-ar fi singurul. Știi ce am aflat că scrie la ușa cancelariei lui Mosez Rosen, scurt și convingător: „Nu mai acceptăm convertiri la iudaism!” OLIMPIA: Adică ho, nu mai dați năvală, suntem și așa prea mulți! (Contrariată) De unde știi? CANDID: L-am convocat la o întâlnire de taină. Empatia încă mă ajută, chiar dacă sunt consemnat la domicil! (După o pauză.) Probabil că am aprins un chibrit greu de stins, din moment ce ni l-au trimis plocon pe Karly, ca să-l ascundă, să nu-l mai vadă lumea. Mai ales activul, că ceilalți, clasa muncitoare, clasa conducătoare, habar n-are și nimic n-o face să fie curioasă. OLIMPIA: Deși, să ne ierte, bărbate, Bunul, dar mizeria multilateral dezvoltată de care avem parte de zeci de ani, în care noi românii știm ce înseamnă să respiri azot, să-i spui întunericului lumină și să trăiești cântând și aplaudând în frig, foame și frică, de pe o zi pe alta, de la un congres la altul, a împuținat și sufletele, iar caracterele, mai există, unul sau două pe județ. 101


DRAMATURGIE

CANDID: Avea dreptate Lenin. Tovarășul Lenin. Ce e de făcut? Când nu scriu, simt nevoia să iau ceanură! Ce facem, Watson, cu tinetele? Unde le deșertăm, din moment ce toate ușile – Teatru, Editură, Presă – îmi sunt trântite în nas? Chiar și piesa cu pricina a fost ca tineta din pușcărie! Am scriso pornind de la o grevă reală, apoi am mutat-o în alt timp istoric, am fost pedepsit că m-am luat de Sovromuri, cu mult înainte ca sultanatul să dea liber la critică… frățească, admițând, evidența, că fratele mai mare ne-a furat ca-n codru avuția națională. După ani de pușcărie am reluat-o și, iată, cu chiu cu vai, după ce a fost difuzată într-o seară la Televiziune, Agia a găsit că ea ar fi vinovată de răzmerița minerească. OLIMPIA: Scrie bărbate, scrie, că altfel toate astea s-or uita, iar istoria tot futurologii de azi o vor scrie! Mai ales că tu doar așa mi te lauzi: „Xantipa mea cea dragă, eu nu pot fiu inteligent decât prin dialectic contrast cu marea mâzgoasă a prostiei în continuă expansiune… Nu pot trăi și funcționa inteligent și sensibil, fără dușmanii mei de moarte”. Har Domnului! Ai parte de toate cu vârf și-ndesat! Nu poți a te plânge că-ți lipsește nici materia primă, nici dușmanii cu care să te iei la trântă. Să tot cari la tinete, deși producția pe cap de locuitor a scăzut dramatic după cum ne arată piața și rafturile goale. Cum avem o Apocalipsă după Ioan, ar trebui să te învrednicești, musai, să scrii una după Nicolae! (veselă) Scrie, bărbate, scrie, tot o rămâne ceva! Învrednicește-te! CANDID (serios): Ai dreptate, Limpi. Nu pot gândi decât în lanțuri, prin lanțuri, contra lanțurilor. OLIMPIA: Poate va veni o zi când ce vei consemna în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal va fi complementară istoriei care doar se mulțumește să fie o cronică a evenimentelor. Și nu dă crezare decât arhivelor. De aceea sunt măsluite toate înscrisurile cu asupra de măsură! Cui să-i mai pese de cei care au suportat toate istoriile astea?! Uite episodul cu tineta și Gagarin. Încă de acum se aniversează cu mare fast zborul lui Gagarin în spațiu, dar nimeni nu se întreabă unde erați voi, deținuții politici. CANDID: El era sus, în ceruri, noi în beciurile Istoriei! OLIMPIA: Episodul pe care mi l-ai povestit mai spune și alzora. Măcar ei să le știe dacă nu va figura măcar în subsolul paginii acestei aniversări. Ca un memento! CANDID: Ți l-am povestit, dar dacă crezi că sunt și alții curioși să-l afle, iată, mă execut. (Către un public imaginar.) Știți ce e tineta? O moștenire cu care ne-a procopsit Revoluția Franceză. Revoluția care ne-a binecuvântat cu atâtea idealuri și vorbe mari ne-a transmis și acest obiect, o oală de 102

noapte colectivă. În Bastilia, ca și în celelalte închisori inaugurate de revoluție, în tinete se deșertau nobilii. Numai că nu ei le goleau zilnic; pentru treaba asta erau paznicii sau servitori plătiți anume. În pușcăriile noastre tineta a devenit o instituție și un principiu, făcea parte din viața și destinul nostru, marca sacrosanctritmul unei zile de celulă sau baracă, era clepsidra pe care o umpleam și-o descârcam, cu ea măsuram zilele, era momentul nostru simbolic de umilință, un mementocaca; un instrument extrem de important la îndemâna paznicilor pentru a ne menține la cel mai jos nivel al condiției umane. OLIMPIA: Cred că e suficientă introducerea în subiect; istoria tinetei înainte și după 23 august! Treci te rog la povestea care poate ține locul unui întreg tratat de supraviețuire în pușcării... CANDID (îi preia vorba): ...și pentru noii ideologi ai stângii occidentale, care mănâncă atâta rahat încercând să convingă inocenții de pe la ei că poate fi proiectat comunismul de stat și altfel, încât sunt intrați până-n gât, pardon de expresie, în fecale. OLIMPIA: Auzi, bărbate, nu crezi că omul nu e om până nu dă singur de dracu? Tu zi povestea, iar modul ei de întrebuințare s-o lași în seama fiecăruia. CANDID: Ce să-i faci, deformație pedagogică. În sfârșit, într-o zi, pe la unsprezece, se deschise poarta cea mare a închisorii și o haită de vreo zece bizoni în albastru, grade înalte, în uniforme noi, având în frunte, moț, un suprem-politic – i-am uitat numele, dar nu și chipul – un țigan parlagiu, pășea țeapân având în mână o foaie de hârtie. El singur, doar prin bestialitatea pură a ființei sale, depunea mărturie că la facerea lumii a avut și dracu contribuția sa… (Se întoarce către Olimpia) Iar am rătăcit cărarea. Orice întoarcere la vremea pușcăriei înseamnă atingerea unui prea dureros ghem de slavă și otravă… (Revine.) Exista acolo, în curtea acelui lagăr de muncă silnică pentru construirea celei mai înaintate dintre societăți, fără exploatarea omului de către om, un fel de estradă înaltă; servea comandantului și suitei sale să supravegheze de sus numărătoarea, perchezițiile corporale, bătutul la spate al celor care nu-și făcuseră norma sau fuseseră pârâți că mai cred în sosirea americanilor. Pe acea estradă s-a urcat haita și s-a răsfirat ca un cor gata să ne cânte slavă. Unul dintre ei, probabil că cel mai grămătic din bandă, folosind un megafon de mână, se răscrăcără în fața noastră, strânși pe un platou, cât două arene de fotbal la un loc, înghesuindu-ne, om lângă om, brigadă lângă brigadă... OLIMPIA(grăbindu-l): …tinetă lângă tinetă. CANDID: Exact! Bizonul alfabetizat, urlă un text scurt, limpede și arțăgos, din care reieșea motivul pentru care ar trebui să fim bucuroși de bucuria BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

omenirii care trăiește cel mai înalt moment al evoluției sale. Știința cea mai înaintată din lume, știința sovietică, luând-o categoric și revoluționar înaintea științei reacționare și decadente a putrezilor capitaliști și revanșarzi, a reușit, pentru prima oară în istoria omenirii, să plaseze pe orbită un om. Un erou. Pe nume: Gagarin. OLIMPIA (curioasă): Voi ce făceați? Mureați de încântare, de bună seamă. În măreața realizare se afla încorporat și aportul vostru. CANDID (râde): Limpi, iar îmi strici poanta. Noi eram atât de departe de ce se întâmpla în sferele înalte ale științei încât, dacă grămăticul în uniformă ne-ar fi informat că un înger cu sabie de foc în mână a coborât din cer și a cerut azil politic la Ministerul nostru de Interne, sau că zece șefi de catedre marxiste ar fi insistat la organele noastre să vină voluntar și să ne țină lecții despre libertate și religia muncii, poate că astea ne-ar fi interesat oleacă… (Către Olimpia.) Dar nu mă mai întrerupe, să mă întorc la cele întâmplate în acea zi de vară. După ce ne fusese urlată vestea despre îngerul sovietic, șeful tuciuriu, vorbind îngălat și mânios, ne ceru, democratic, părerea. Nimeni nu avea vreo părere. Moment de derută în tabăra securiștilor. „Cum nimeni nu are nimic de spus? Sunt printre voi savanți, profesori universitari, generali, scriitori și cântăreți la operă și nici unul nare nimic de spus despre această măreață realizare a noastră? Ați fost închiși și nimiciți ca să putem să dezvoltăm adevărata noastră știință: iată, ne arătă el ceru săgetat de zborul unor rândunele analfabete, pe sus, acolo, un ofițer al celei mai înaintate armate din lume zboară singur, ca îngerii, în jurul pământului. Și voi, bandiți și reacționari, cum sunteți, tăceți. Tăceți ca niște căcați și curve cum sunteți…” Tăceam. Eram atunci în brigadă douăzecișitrei de intelectuali, stăteam în rând între un savant sanscritolog și un profesor de fizică, obsedat de entropie, de cel de-al doilea principiu al termodinamicii. Ce puteam să spunem despre acest Gagarin? Avea vreun rost să ne complicăm existența? Tăcerea e arma suferinței, e forma cea mai pură a disprețului și a revoltei, nu-i așa! La a nu știu a câta provocare a politrucului de pe estradă, deodată, de undeva dintre brigăzile de țărani, se ridică o mână. Pe loc, din brigadier în brigadier, se comunică sus numele, vârsta, la cât și pe baza cărui articol fusese acesta condamnat. Comandantul îi ordonă să urce lângă el și să laude fapta celei mai înaintate științe din lume. Am văzut cum trece spre tribună un țăran bătrân, gârbovit, tuns, cu nimic deosebit de toți țăranii din lume și tot atât de asemănător cu toți deținuții lagărului socialismului victorios. Nimeni nu-i adresa nici un cuvânt. Și nici el nu se grăbea să urce la tribună. Patru mii de fețe de culoarea BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

paielor putrede încremeniră într-o așteptare stranie. În sfârșit, țăranul ajunse lângă haita îmbrăcată în noile uniforme. Bizonii de pe estradă trăiau un sentiment nou, de stinghereală... OLIMPIA: Candid, întoarce-te la țăran! CANDID: Da, omul se prezentă regulamentar, adică cine e, când și de ce a fost condamnat, toată biografia de ocnaș. „Cunoști regulamentul, îl repezi tuciuriul șef, vorbești numai în numele tău. Ei, ce ai de spus?” Țăranul, în poziție de drepți, luă megafonu și urlă militărește: „Să trăiți, bubui el, cu fața când la noi, când la conducere, Domnule Comandant, eu atâta vrui să vă întreb: când scăpăm noi de tinetele astea!” OLIMPIA (răzând): Nu cred că povestea ta cu tinetele poate umple o seară de teatru. Ea e bună de a fi povestită numai celor cărora tineta le-a ținut loc de exercițiu liber... impus de umilire și degradare. Cine altcineva să înțeleagă această înjosire a omului de către om, când mai mult de jumătate din latinul nostru popor e deja de tip nou: umblă demn în patru labe și latră liber, gudurându-se. CANDID: Exagerezi, Limpi, trecem prin politică și istorie ca rața prin apă. Asta e marea noastră calitate, zestrea bizantino-latină de stoicism, scepticism și cinism. Nu posedăm organ de nebunie mesianică sau militară, suntem imuni față de fiecare ocupație, fiindcă am avut parte de toate. Istoria noastră e o serie de trădări făcute la timp. După ce ne vom descotorosi de cel mai iubit dintre pământeni, la doar în câteva zile ne vom descoperi spiritul liberal de analiză, bravadă și bășcălie. OLIMPIA: Dacă nu se va găsi un bașbuzuc să spună despre predecesorul său că a întinat idealurile lui Marx. Așa o vom lua de la capăt ca Sisif. CANDID: Limpi, nu-mi pomeni de dobitocul ăla tragic! Incapabil să se revolte măcar o dată! Dar să nu uit de unde plecarăm. De băgat în istorie cu tineta mă băgași, problema e cum vom ieși din ea! OLIMPIA: Îi faci o vizită lui Nașu. (Văzând mirarea mustrătoare.) Tu, Bărbate, trăiești pe o scenă de teatru, crezi în decoruri, și în rol, și în sufleuri. Isarlâkul ăsta pe care-l vezi e doar o părere, un vis, o haină, frumoasă. Există un alt Isarlâk, ascuns, misterele Parisului. Acolo se leagă și se dezleagă interesele, acolo se dă și se ia peșcheșul, acolo se ridică și coboară caruselul care trece prin preajma papucului Padișahului. Noi ne ținem de povești, iar dușmanii noștri licitează care mai de care despre pericolele pe care le poate provoca râsul tău marxist! Tu spune poveștile toate pe care le-ai adunat în deplasarea ta de documentare prin hrubele regimului până când se va îmbiba aerul pe care-l respirăm în Isarlâk cu praf de pușcă, de revoltă. Eu mă ocup să duc rușfetul la Agie până scăpâm de tinetele astea! 103


DRAMATURGIE

CANDID: Și vom trăi, vorba lui Sommer, ca omul alb cu creierii blonzi! Dar vom apuca oare? OLIMPIA: De-am fi cu zece ani mai tineri poate am fi pus de un urmaș. Poate el... CANDID: Ar urca într-o zi pe muntele Sinai sau Ararat și ar striga către toți pesimiștii din lume: „Frațilorrrr, fraților, sărăcia este suferința cea mai grea, foametea e durerea cea mai cumplită!” Nu știu câți din cei ce-l vor auzi, vor da ascultare! Și asta pentru că le-am lăsat o lume fără busolă, fără Dumnezeu, numai cu statui și mituri fărâmate. OLIMPIA: Crezi că tatăl tău ți-a lăsat altceva? CANDID: Ce vrei, am venit pe lume în Petrila, o colonie pe lângă o mină. Veche. Din pușcării tot acolo m-am întors și am muncit ca vagonetar în șalopeta și bocancii tatălui meu. Care murise tot așteptându-mă să mă întorc. Un bătrân socialist așteptându-și fiul socialist să se întoarcă dintr-o pușcărie socialistă, unde ispășea o crimă socialistă. OLIMPIA: Nu l-am cunoscut pe tatăl tău, dar deseori îmi apare în vis împreună cu alți mineri, gușați, cântători în strană și purtători de steag roșu... CANDID: Da, cu steagul roșu în mână, dar cu Dumnezeu în cuget. De Paști nu intra nimeni în mină. Numai unu. Era cutuma să se tragă la sorți și cel căruia îi ieșea numărul era musai să coboare. S-a întâmplat odată ca misia asta să pice pe un bătrân miner. Ce era să facă? Afară duduia pământul de pușcăturile ce anunțau, după obiceiul locului, Sfânta Înviere. El își luă traista cu merinde, securea, lampa și se duse la datorie. Coborî… coborî… Umblă peste tot până obosi. Era pace, nicăieri foc, apă sau vreo prăbușire. Așa că bătrânul nostru se așeză liniștit pe un butuc curat, își puse lampa aproape și, după ce-și făcu trei cruci, își zise: „Hristos a Înviat!” Apoi începu să mănânce. Carne de miel, ouă roșii, șuncă fiartă și cozonac. Ca și cei de la suprafață… Cum mânca așa și se gândea la cei dragi, iaca, deodată, se ivi în față un înger. „Hai, bătrâne!” îi zise. „Unde?” ”Hai, nu mai întreba!” Ce era să facă? Îngeru-i înger și ordinul Lui nu se discută. Se ridică, își luă lampa, toporul și porni. Nici nu băgă de seamă că din mâncarea lui se înfruptau șobolanii întunericului... OLIMPIA: Asta cu șobolanii ai pus-o de la tine! CANDID: Am pus-o pentru tine. Efect horror, se poartă… Așa. Urmând îngerul prin galerii de mult părăsite, ajunseră la poarta lumii. Dincolo de ea bătrânul se trezi pe un alt tărâm. Cât vedeai cu ochii, jur-împrejur, era o peșteră mare-mare, golul pământului. Și în mijloc un munte. Iar pe munte, pe o cruce, de bună seamă, însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Răstignit. Cu crucea lui sprijinea tavanul, care uite așa se clătina, mai-mai să se pră104

bușească… „Vezi, zise îngerul, răutatea omenească, războaiele, ura, prostia puternicilor și bogaților fac să se clatine coaja subțire a pământului…” Urcară muntele. Sub cruce se opriră. „Noroc bun, Doamne!” zise minerul, închinându-se și îngenunchind. „Frate minerule, îi spuse Hristos, cu voce blândă și amară, astăzi e ziua mea. Trebuie să merg în ceruri să iau masa de-a dreapta Tatălui meu. Fii bun, bătrânule, urcă în locul meu. Caută să sprijini cu brațele crucii tavanul lumii, care e țarina de sub tălpile oamenilor. Altfel se prăbușește din cauza mișeliei și ticăloșiei.” Atâta a grăit Domnul nostru Iisus Hristos. „Bine, îi răspunse bătrânul băieș, fie cum zici. Cât voi putea, îți voi ține locul…” Și urcă pe cruce. Îngerul și Domnul nostru Iisus Hristos plecară grăbiți spre ceruri. Și până azi nu s-au întors! OLIMPIA: Dar se vor întoarce, nu-i așa?! CANDID: Nu întreba. Doar tu mi-ai cerut fără comentarii și adăugiri… Atâta a apucat să spună: „Iubiți-vă!” – și ne-a lăsat singuri pe Golgota… În ceea ce mă privește, un singur om a reușit să mă facă să înțeleg pe cel dintâi deținut politic care a fost Iisus Hristos: acel bătrân țăran, al cărui duh e acum între noi… El mi-a spus odată, când eram la o grea răscruce: „Dacă Îl cauți, înseamnă că și El te caută!” OLIMPIA: Știu, taci. Ține-ți lacrimile. Hai să dormi. Mâine te duci la Nașu. Cu damigeana, cu zaibărul, și iei din balcon și curcanu. Ca să-i deschizi ușa cu picioru. Așa-i protocolul în Isarlâk, la Tutilă Doi!

Partea a II-a (Aceeași cameră. Culcat pe o parte Candid e doftoricit de către Olimpia. Câteva comprese ni-l arată victima unei violențe.) OLIMPIA (oftând): Candid, te-am rugat să stai în banca ta. Nu intra în dispute filosofice cu mitocanii. Tu cu floreta, ei cu bâta. Lasă că sunt mulți și proști, dar mai sunt și violenți. (Arată spre bustul lui Marx) Ține-i de urât Moșului ăsta. Parcă ar fi gângavul de la Maglavit, ăla care credea că prin el vorbește Dumnezeu. Au trebuit să moară milioane de sărmani ca să se răstoarne tomna la noi căruța cu proști care, când au o stare de iluminare, pe ăsta îl văd, pe chiriașul nostru, Karly. El e moșul maglavitului lumii noi, mânca-l-ar viermii cu nume cu tot! CANDID (gemând): E nevinovat, crede-mă, complet nevinovat! OLIMPIA: Așa ai jurat și pentru prietenul tău, care apoi a consimțit să fie martorul acuzării. Ei, hai, nu te supăra, n-am vrut să-ți tulbur inocența. Ai și BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

tu mândria ta, de dascăl de școală bună, care citește Coranul comunismului în nemțește, în original, când nimeni din Isarlâk nu-l mai amintește nici măcar în alăuteana noastră. (Arată spre bustul lui Marx.) Ce vină are el, mânca-l-ar mama. Uite, de dragul tău, îl pup pe frunte și-i atârn crucea cu care umbla bunicu în hagealâcul lui la Maglavit. CANDID (continuându-și gândul): Dacă socialismul nu era chirilic, ci anglo-saxon lumea ar fi fost alta, zic eurocomuniștii... OLIMPIA: Dacă ajungea aripa asta, a poligloților la putere, astăzi în loc să fim în curs de subdezvoltare mintală, am fi fost mintal sub dezvoltați în curs; în loc să ne scremem să ajungem din urmă statele capitaliste, le-am fi obligat pe ele să stea pe loc și să ne imite. CANDID: Asta zic și eu; dar-ar bolșevici peste voi că doar așa deveniți imuni la experimente sociale. Nu v-a fost de ajuns Revoluția franceză, vă trebuia acum și una muscală?! Din nefericire Occidentul nu duce lipsă de „idioți utili”, intelectuali engages, care se lasă contaminați de comunismul chirilic. Mai ales când, în fața rublelor, simțul lor olfactiv nu funcționează. OLIMPIA (îi mângâie rănile): Mai bine rămâneai consemnat la domiciliu, decât să ieși în lumea reală. CANDID: Ce să fac, dacă m-a chemat bizonul ăla la secție, m-am dus. Atâta le-a trebuit. De cum leam trecut pragul m-au și supus procedurilor. Am protestat cum că-mi sunt încâlcate drepturile cetățenești. Aș! Îmi făcură semn să tac, altfel mă dau cu capul de toți pereții. Apoi veni un ipistat, un calemgiu. Acesta era un semicivil, șopti ce șopti cu cei doi șefi care mă băgaseră într-o cameră goală, ca de vorbitor, doar cu o masă care ne despărțea și apoi, cu o voce de mezzo-soprană de coloratură alăuteană, îmi comunică, fără să-și descleșteze dinții de viplă, că dacă tot sunt scriitor îmi lasă un top de hârtie albă pe care să scriu ce și cum. OLIMPIA (intrigată): Ce și cum ce, Bărbate? CANDID (didactic): Tot, tot, tot: studiile făcute, limbile pe care le știu, cele pe care nu le știu, prietenii pe care-i am, prietenii pe care aș fi vrut să-i am și nu-i am și de ce. Ce e cu teatrul meu, de ce a fost Sovromcărbune și am schimbat numele în Frunze care ard?De ce să ardă când noi facem biogaz din ele și așa mai departe… Să nu ascund nimic, nimic, nimic! Ce cărți citesc, ce cărți refuz să citesc. De ce și-ntr-un caz și-n celălalt. Cu cine corespondez în străinătate, de ce, de când, până când. Etcetera. „Nu te zgârci la hârtie, avem destulă. Și nici cu timpul nu trebuie să fii avar. La noi e foc continuu…” mi-a zis unu dintre ei, înainte de a mă lăsa pradă singurătății. Ca să compun! OLIMPIA: N-ai întrebat ce rost are? BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

CANDID: Toată viața am completat asemenea stupidități, ce rost mai avea să întreb acum! Într-o dispoziție de arici depilat am scris până seara târziu. Un fel de a zice că am scris, fiindcă am rupt zeci de coale de hârtie. Ce legătură poate să aibă, miam zis, când am depășit starea de subcetățean pe care o simțeam la secție, da, ce rost au aceste pelerinaje în trecutul meu cu mașina de scris, sau dacă mi-ar fi cerut să dau o justificare științifică, reală râsului meu, mai treacă meargă, dar așa la ce bun toată tevatura. Drept care, când am auzit tropotitul bizonilor pe scări, m-am făcut agent sub acoperire și am șters-o spre casă. Mai ales că naveam acces la telefon ca să te anunț că sunt reținut la cenaclul de proză. Și uite așa, la drum de seară mi-au căzut pe cap mardeiașii Agiei. OLIMPIA: Sărmanul de tine. Doar le-am spus tutulor că noi nu facem politică. (Apoi meditativă.) Zău că nu mințeam de loc! Iubitule, eu mai fac politică doar atunci când stau la cozi, când mă rog sau când o văd pe madam Caftangiu plimbânduși câinele ei dingo în mașina neagră. Și nici atunci. CANDID: Te-nșeli, Xantipa mea, ura care te ia în stăpânire e semnul cert că ești băgată în politică până-n gât! Ura și subprodusul ei – invidia sunt motorul care fac din politică singurul perpetum mobile cunoscut până acum. OLIMPIA: Visez o lume fără ideologie, fără Înalta sau Sublima Poartă, fără Coran, fără sultani infailibili, fără ședințe, fără dosare de cadre, fără luptă de clasă, de rasă și de castă... CANDID(oftând): Limpi, ești mai visătoare decât mine. Măcar tu să nu-ți pierzi simțul realității! OLIMPIA (întorcându-se spre Marx, continuă tirada ei): Dumnealui, doctor în filosofie ce credeți că ne-a indicat spre vindecare? Lupta de clasă. După zeci de ani la noi, în Tartaria, constatăm că inegalitatea nu mai doare tomna, fiindcă tratamentul e dureros de bestial încât nimic altceva nu mai are importanță. CANDID(se ridică și se mișcăcu dificultate prin cameră): Dragă soție, sunt nevoit să te aprob. Da, vindecarea e mai dureroasă și mai lungă decât boala. Doctorii noștri au și pâinea, și cuțitul. Nimic nu le scapă, nici chiar recensământul ovarelor și testiculelor funcționale din dotarea scumpei noastre patrii. Ceea ce ni se întâmplă e tomna, cum zic alăutanii dumitale, iubită soțioară, modul în care se operează, se castrează, la țară, caii nărăvași. Cu un instrument, o sfoară de păr de cal, cu două mănere de lemn. Iavașaua. Calul e strâns de buze, răsucit, scofâlcit. Durerea e atât de mare, de copleșitoare, încât orice parte a corpului paralizează și poate fi amputat, ars sau scopit. Și noi avem pe bot o funie crudă ce ne face să lăcrămâm de durere. Și apoi frica permanentă că ni se aplică iavașaua ne cotropește până și în vis… Ancheta, 105


DRAMATURGIE

celula, încarcerarea paralizează picioarele exact ca-ntr-un coșmar când vrei să evadezi și nu te poți mișca. Și acum, în somn, cineva mă tot tunde, mă dezbracă, mă caută în gură, în fund… Deși niciodată nu mi s-a găsit ceva dușmănos; nici capăt de creion, nici ac de cusut, nici vreo rugăciune scrisă pe vreun petec de hârtie. Plâng, urlu, e o eroare, am ispășit de șaptezeci de ori câte șapte inițiala mea nevinovăție. (Către public) Și acum, iarăși, patrule pe străzi; nu mai sunt patrule sovietice, ci alăutane, de ale noastre. Și misteriosul „camion negru”. Gonește bezmetic, fantomatic pe străzile veselului nostru Isarlâk. Calcă mortal cetățeni… imprudenți, accidentul n-are martori, morții sunt declarați vinovați... (Cum în timpul tiradei finale a lui Candid camera a fost aproape în întuneric, deodată în locul Olimpiei, lângă bustul lui Marx, apare Tutilă Doi. Lumina creste.) TUTILĂ DOI (în forță): Proletari din toate țările, treziț-vă! Cum fuse bătaia, Vericule? CANDID (surprins): Științifică. Zăceam pe jos, făcut ferfeniță, dar cu conștiința întreagă. TUTILĂ DOI (ca de la amvon): Orice bătaie politică e un act de mântuire. CANDID (aprobă): Mai ales aplicată altuia. (Ironic) Chiar călcat în picioare mă simțeam atât de despovărat de păcate încât îmi venea să cânt un marș revoluționar. Poate că dumneata, profesor de futurologie, vei arăta colegilor din toate universitățile lumii, șefilor de catedre de marxism-leninism, de materialism-dialectic și socialism științific, futurologice, bien-sur, spatele meu bătucit, inima mea învinețită de rușine pentru tinerețea mea marxistă, dar și de neputință. Totul! TUTILĂ DOI (compătimitor): Nu se poate fără bătăi, fără bătăuși să ajungem să trăim ca omul alb cu creierii blonzi... CANDID (fals înțelegător): Așa ziceam și noi la pârnaie: „Apa trece, bătaia rămâne...” TUTILĂ DOI (face un gest imprevizibil și se urcă pe un scaun turnând dintr-o sticlă de vin pe căpățâna sculpturii. Nazalizează apoi popește): Luminează-ne, luminează-ne, Mesia... CANDID (se ridică, scoate o batistă din buzunar și încearcă să șteargă urmele lăsate de vinul roșu): Ce vină are el? TUTILĂ DOI (țâfnos): Dascăle, șterge-l și la fund. Lui îi datorezi fericirea cu care te-ai procopsit. Mă uit la tine și mă întreb (încearcă să ridice pledul de pe celălalt bust, apoi renunță) unde vom ajunge dacă se schimbă rosturile, năvălesc păduchii, dacă se instalează la putere o nouă generație care ne va acuza că (șoptește conspirativ) am întinat idealurile comunismului? O generație mai 106

flămândă, mai afurisită, mai răzbunătoare. (Îl oprește să vorbească, apoi arătându-l pe Marx, vorbește tare, ca de la catedră.) Îl detest, să știi, genopolitanule, îl detest și politic, și ideologic. Și chiar pe linie de cadre. CANDID (stupefiat): V-a cășunat pe el de l-ați luat la puricat? Parcă ți-ar râvni catedra de futurologie. Apoi, să știți, dosarul de cadre nu el l-a inventat, Ford l-a inventat, și nici Gulagul nu-i descoperit de el, Lenin l-a făcut să funcționeze. El a fost și rămâne un filosof. TUTILĂ DOI (îl oprește): Un filosof care s-a amestecat în politică (ironizează) O stafie bântuie prin Europa. Iar, voi, intelectualii, ați căzut pe spate și acum vociferați că Marx n-a gândit așa ci altfel! (Mai concesiv.) Îți spun toate astea tomna fiindcăl cunoști, l-ai tradus, l-ai și predicat. Deși nu-mi place să esprim opinii personale, am să-ți spun ce cred despre bărbosul ăsta. Nici măcar neamț nu e. Am informații că-l chema Mordecai. Sau așa ceva. CANDID: Nu știu ce informatori ai, dar toți suntem puțin evrei. Și Hristos, și apostolii... TUTILĂ DOI (îi retează vorba): Lasă-i în pace. Să nu amestecăm Evangheliile. Vorbeai de Ford. Știi, dascăle, care sunt cei trei dumnezei la care se închină ei? Marx, Freud, Einstein. Lagărul socialist are și el trei: Marx, Engels și al treilea (complice, arată spre bustul acoperit) se schimbă după cum bate vântul, după cum devine fesul și interesul. Așa că vino de vezi că Marx ăsta, al dumitale, e lingură în toate ciorbele. Capitalul lui ne învrăjbește, ne mână pe baricade, la moarte eroică pentru seceră și ciocan. Dar tot Capitalul lui, a treia zi după ce luăm puterea, ne trimite să cerșim împrumuturi la diferite bănci, ca să ieșim, cât de cât, din căcatul în care am intrat, crezând în cei care ziceau că cred în ceea ce El n-a crezut niciodată. CANDID: Ziseși că Marx n-a crezut în ce a propăvăduit? Profesore alăutean de futurologie, dacă ai fi citit, și nu doar citat Capitalul,ai fi aflat că... TUTILĂ DOI (autoritar): Geaba te dai hermeneut, judeci lucrurile din Bibliotecă, n-ai pe umeri, ca noi ăștia, povara puterii. Manifestui Comunist te ajută să iei puterea, dar nici mama Capitalului nu te ajută să scoți căruța din șanț. (Iarăși conspirativ.) După cum văzuși, nici Lenin, nici Stalin și nici următorii corifei… CANDID (a lehamite): Și de ce ar fi Marx acarul Păun? TUTILĂ DOI: Pe dracul! Marx, să știi, dascăle, n-a fost marxist! Un impostor, asta o știu și ageamii pe care-i trimitem la academiile ulemane... CANDID (ironic): Și ce mai spun geanabeții ăștia care una vorbesc și alta fumează? Dă-bre-locu?

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

TUTILĂ DOI: Mai iavaș, bre, cu schimbarea. Doar schimbarea șefilor, bucuria nebunilor. Te bucurași că Osmanescu ți l-a trimis și pe Marx și pe marxistul care vine… Cum ți le-a dat, tot așa o să ți le și ia. Că așa-i dialectica. Lupta contrariilor. (Din nou sotto voce.) După trei zile de la înscăunare tot aia o să fredonați: „Munții noștri aur poartă, noi cerșim din bancă-n bancă!” Vai de curul nostru. Veți intra în Casa Europei amanetând până și izmenele de pe noi. Și cu averile luate și cu aia-n dos. Și apoi ne vom întoarce din nou la impostorul ăsta. C-așa-i dialectica materialismului-istoric: negarea-negației și apoi, pe o treaptă superioară, negarea-negației-negate! CANDID (confuz): Un lucru nu înțeleg. Dumneata unde vei fi atunci? Ne părăsești? Ai vreo naționalitate de rezervă? TUTILĂ DOI (îl ia protector de braț și-l plimbă prin cameră): Să nu te aia grija de mine. Niciodată futurologii nu vor șoma. Și de critici ai capitalismului va fi nevoie. CANDID (ironic): Văd că viitorul nu te găsește nepregătit. Dar, totuși, Manifestului Comunist și eliberatorilor calmuci trebuie să le mulțumiți că vau adus la putere. Cum se face că dacă ies în stradă și zic în gura mare de Manifestul ăsta vor sări georgienii lui Osmanescu să-mi astupe gura mai avan ca azi, ziua în amiaza mare, când nu zisei nici pâs, ci doar pornisem cu daruri la matale, Nașule! TUTILĂ DOI (ignorându-l): Ai pus degetul pe rană. La 1848 nimănui nu-i era frică de cuvântul ăsta. Publicând Manifestul Comunist Marx, sau cum naiba l-o fi chemat, făcea un gest banal de gazetărie periferică; un fel de pișcă-mă Frosino,care săl sperie pe burghez. O stafie bântuie prin Europa, o metaforă de înfricoșat babele nevricoase, nicidecum un act de curaj. Să-l văd pe Mordecai al dumitale dând acum glas pe ulițele Isarlâcului la îndemnuri de zaveră. Să văd dacă-l țin gogoloaiele! (Continuă pe același ton, deși Candid fierbe în suc propriu.) Apoi un marxist fără frică nu e marxist. Frica politică a devenit nucleul unui întreg sistem de valori morale, metafizice, soteriologice. Tătuca Stalin, iată modelul adevăratului marxist. Fără el, ideile lui Marx erau o utopie de care ai fi fost îndreptățit să râzi, cum ai făcut acum cu ăla care-i luase locul pe afiș. (Îngăduitor.) Finule, să știi că așa te-am apărat la tovarășu Prim. Cu dialectica asta! Că Marx a fost și savant științific și un utopist, utopie pe care, iată, noi am înfăptuit-o! Dar, între noi intelectualii, vin și-ți zic că azi Marx ar fi fost unul dintre idioții utili, cum îi numea Lenin pe intelectualii cărora li se aplecase de atâta bine burghez, pe deștepții cu ochelari de care s-au folosit revoluționarii de profesie ca BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

să ia puterea. Pariez că dacă s-ar întoarce azi printre noi și nu ar fi un bust din ghips belit, n-ar îndrăzni să iasă din Front. Din Frontul Unității și Democrației Socialiste, singurul loc unde ar fi fost admis cu carnet și cotizație. Că în PCR nici vorbă să fi fost primit! CANDID (jucând indignarea către public): Căci vin și vă întreb: poate fi considerat comunist cineva care n-a cunoscut niciodată frica de dosar, de ședințe, de „automobilul negru”, frica de dușmani, de prieteni, de linia justă?! TUTILĂ DOI (nu ia în seamă ironia): Nu aș vrea să am dosarul lui la cadrele mele. Nu cu un vot de blam s-ar fi ales, cum am primit din cauza râsului dumitale, ci ar fi zburat direct într-o dubă neagră, ca unul dintre cei mai periculoși dușmani ai poporului. Cu cine s-a căsătorit? Cu o nobilă plină de ifose. Unde a trăit? În exil, ca un transfug, uneltind împotriva patriei sale. La ce băi se ducea vara? La cele mai aristocratice, cu banii lui Engels, capitalistul. (Ca o paranteză.) Măcar ăsta își mai dresese originea socială luând o muiere proletară. A avut un copil de flori - nu Engels, Marx al dumitale – a refuzat să-l recunoască. CANDID: Ai dreptate, nu putea să intre în partidul care e al moralei proletare; al eticii și echității socialiste un imoral ca el! TUTILĂ DOI (continuă lista păcatelor): Mai era și încăpățânat, ranchiunos, rebel și individualist, zgârcit și fanfaron, tomna ce condamnă morala comunistă. Și confuz. Total depășit. Fără Lenin și Stalin ar fi fost și azi o stafie, dar care nu hălăduia prin Europa, ci în capetele unor dascăli zănateci cum ești tu. CANDID (se duce spre bust și-l măngâie pe barbă): Karly, dragul de el, a pus dinamita și fitilul Revoluției bolșevice și azi i se refuză privilegiul de a fi măcar simplu membru de partid. TUTILĂ DOI: Mai degrabă dumneata ai fi avut șansa să te întorci în partidul nostru, dar te încăpățânezi să nu ne recunoști meritele. Compară biografia ta cu a lui. (Numără pe degete) Fiu de minier, de sindicalist socialist, e adevărat, Internaționala a II-a, doctor în filosofie, ca el, dar comunist încă de pe vremea când Partidul se ascundea în celule de câte trei, el... CANDID (același joc): Nu-ți uita vorba, Nașule, în 45 am defilat cu celula, înainte de a fi încarcerat în ea, cu pumnul ridicat în fața tabloului Generalissimului. Celula și pumnu, de amândouă avui parte cu vârf și îndesat... TUTILĂ DOI (deranjat de întrerupere): Frica se instalează prin exerciții metodice, dar dumneata ai continuat să te închini la cărturarii din Genopolisul studenției, întorcând spatele celor cu tablou și cu chip turnat în bronz, nu ca ăsta în ghips. D-aia 107


DRAMATURGIE

ai plătit cu două internări pentru reabilitare în instituții specifice regimului de democrație populară și trimis la reabilitare în Isarlâkul nostru. Dar el? Dacă ar fi trăit ar fi aflat ce înseamnă să nu visezi și în somn cele cinci citate obligatorii ale ultimei plenare, cele cincizeci de laude sacrosancte ale celui mai iubit fiu al poporului și ale soției sale savantă de recunoaștere internațională. Ce, dacă ar fi trăit, ar fi făcut pe prostul în fața genialității genialissimului și a genialissimei? Eu când deschid gura în fața șefilor fac pe prostul, nu că sunt mai deștept decât ei, dar nici mai prost decât hramul pe care-l am, ca să-și amintească pe cine am în spate, câtă putere reprezint, cine se teme de mine și de ce. Să-l văd acum pe neamțul dumitale, care perora pe la Londra, Paris și Bruxelles, făcând în pașalâcul nostru vreun gest neomologat de Padișah! Dar mite să se despartă de trecut răzând! CANDID: Chiar așa, Nașule, prea multă energie se irosește pe goarna locomotivei cu care mergem spre comunism în zbor. TUTILĂ DOI: Nu e de râs cu trecutul; opera de realizare a unui nou trecut a cerut mai multă energie decât construirea viitorului. Și asta, nota bene, îți declară un expert în futurologie. Despre trecut putem raporta acum multe lucruri noi, pe când despre viitor ne învârtim și acum în jurul Manifestului Comunist. Dacă deșteptul ăsta ar trăi, l-am trimite să-și exerseze gândirea logică, dialectică în fața unor țărani, cobilițari, hoți de cai, târgoveți unși cu toate alifiile Isarlâkului nostru până când ar recunoaște că Manifestul… e apă de ploaie… Depășit, utopic, absolut irealizabil. Așa că ai râs ca proasta-n târg de gafa făcută de Caftangiu; ce mi-e Marx, ce mi-e Karl May. Băsmuitori de vremi apuse... CANDID: Dar, totuși… Parcă una i-ai spus tovarășului Prim despre el (arată spre Marx), și alta îmi spui mie. TUTILĂ DOI: Am un plan de avarie, dar îți pun când om ieși pe uliță. Nu e loc să întoarcem aici… (Revine la Marx.) El ne învață pe noi ce e viața nouă? Să fim serioși. Când ajungi statuie post-mortem, tablou la defilări ești deja expirat... CANDID (informat): Ce te faci că, iată, eurocomuniștii sunt toată ziua cu numele lui în gură. TUTILĂ DOI: Îi bag în măsa pe toți. Numai în Isarlâkul ăsta amărât suntem pe puțin o mie de geanabeți care știm politică și revoluție cât toți ăștia la un loc. Ăia latră marxist având vitrinele doldora, fără stăpâni și fără lanțurile pe care, după Karly al dumitale, „proletarii din toate țările, uniți-vă!”, n-aveau altceva de pierdut! CANDID (concesiv): Noi să fim sănătoși, Nașule. Nom trăi noi ca omu alb cu creierii blonzi, dar nici nu mai avem mult până departe! 108

(Sună la intrare. Cei doi se privesc nedumeriți. Se uită instantaneu la ceas. E trecut de miezul nopții. Olimpia trezită, vine din dormitor. Candid se duce să deschidă. Intră milițianul care adusese statuile, împreună cu gealații îmbrăcați la fel ca la început, în gunoieri. Numai că acum Milițianul e chiar Osmanescu, agiul pașalâcului.) CANDID (încurcat): Ați venit să ridicați… Noi tocmai vorbeam despre… (arată spre busturi). OSMANESCU (dă buzna de parcă e în căutare de infractori. Vede postamentele la locul lor. Ridică gluga de pe bolovanul de piatră. Pare mulțumit): Ședință de celulă, tovarășe Tutilă Doi? (subliniază cu ironie numeralul care-l personalizează excesiv pe prop-agitul Isarlâkului). TUTILĂ DOI (se hlizește): Ie-te-te, ce surpriză! Munte cu munte, dar mite... OSMANESCU (schimbă tonul, după ce scoate un buchet cu trei trandafiri pe care-i oferă galantcazon Olimpiei): Stimată tovarășe Olimpia, iubiți tovarăși și pretini, vă întrebați de ce am venit la miezul nopții cu acești apărători ai ordinii de stat. Vă rog să nu vă fie frică. Nu mai suntem pe vremea Sovinternelor, când domneau pumnul și palma, acum e la domnie puterea și adevărul Padișahului nostru. Să ne trăiască! Hm-da, tovarășe Candid, nu e pentru ce vă temeți, e pentru incidentul cu (arată spre haidamaci) băieții care... OLIMPIA (scandalizată): Incident i se zice bătăii soră cu moartea aplicată soțului meu? Am să mă plâng la Procuratură pentru... CANDID (pipâindu-și vănătâile): Dragă Olimpia, țin să-ți comunic ce-mi spunea Nașul și tovarășul nostru Tutilă Doi. În timp ce tu visai la viitorul luminos, noi am fost în simpozionul ad-hoc de materialism-istoric. Iată concluzia: un marxist care nu știe de frica băieților de la Agie nu e demn de titlul ăsta. (Către Osmanescu) Să știți, ar trebui să fiți mândru de profesionalismul lor; m-au burdușit temeinic, fără frică de urmele pe care poate să le constate medicul legist. Cine spunea că sunt bieți orfani făcuți de-a-n picioarelea în gară, iarna din cauza întârzierii personalului de Caracal, să aibă parte de ce încasai eu cu vârf și îndesat din partea lor! (Băieții se gudură fericiți, încordânduși bicepșii.) OSMANESCU (lingușitor): A fost, cum se spune, o greșală, o eroare umană. Aveau misia să vă păzească de răufăcători. (Arată spre el și, apoi, spre statui.) Doar aparțineți patrimoniului cultural al Isarlâkului, tovarâșe Candid, numai că au confundat subiectu cu predicatu. OLIMPIA(ironică): Nu prea au avut parte de carte; au mintea prea odihnită! BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

OSMANESCU (către subalterni): Are dreptate, tovarășa Olimpia, mai puneți și voi mâna pe carte, că vă ia mama dracului. Acum cereți iertare tovarășului Artist Candid. GELAȚII (iau poziție de drepți și auzim urletul pe care-l obișnuiește trupa la întâmpinarea unui înalt demnitar străin): Să trăiți, am greșit, vă cerem iertare! OSMANESCU (face un semn șmecheresc către cei doi soți): Și acum actele și banii. Executarea! (Gealații se execută.) OLIMPIA: Și ceasul. E primul și singurul cadou pe care i l-am făcut soțului meu. Deși e sovietic, Pobeda are o mare valoare sentimentală. Și istorică: întâi a fost Anker. OSMANESCU: Și ceasul, mă. Unde e? Gealații (la unison): La Consignația, avea cureaua ruptă. OLIMPIA(intrigată): Dar mașina de scris? Are autorizație de folosire pentru ea. OSMANESCU (liniștind-o): Voi trimite după ea s-o vă aducă de la laboratorul de expertiză. (Face pișicher cu ochiul către Olimpia.) Păcat de zaibărul și curcanul pentru Nașu Tutilă Doi. Dar le-am adus aici. Curcanul tranșat la popotă și bun de isprăvit, iar în loc de zaibăr să ne miluim cu vinul mai prietenos de la Agie. Băieți, executarea! (Gealații revin în cameră cu cele cuvenite unui chef pe picior.) TUTILĂ DOI (jenat că a fost deconspirat): Olimpia, zău, nu trebuia. OSMANESCU (încântat): Ați văzut, nu trebuia... CANDID (fals generos): Tovarăși bătăuși, vă iert în numele lui (arată spre Marx) și în numele progresului înainte și în sus (către Osmanescu, apropo de peșcheșul pentru Nașu). Obiceiuri vechi, ce săi faci, greu de respectat peșcheșurile tradiționale în ziua de azi, când e la rând experimentul alimentației științifice! (Osmanescu se repede la el, îl îmbrățișează și-l pupă rusește, de trei ori. Tutilă Doi se grăbește să se retragă. Osmanescu îl oprește brutal.) OSMANESCU: Cu ce vă ospătați aici? În afară de borșul rusesc de… futurologie. TUTILĂ DOI (prudent): Nu ne interesează futurologia altora. Noi avem un soare, primim totul de la el; el ne sfătuiește, el ne dojenește, el ne regulează. Fericiți de-adevăratelea în țara asta liberă, dar pașalâcă suntem doar sub Măria Sa Magnificul și a soției sale savante. Să ne trăiască!

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

(Dă pe gât direct din sticlă și apoi se grăbește să iasă din încăpere. Osmanescu îl oprește mărâind. Olimpia se retrage, strategic, în dormitor.) OSMANESCU (către gealați): Fuga marș la Teatru. Să-l ridicați din scutece pe director și să-l aduceți aici cu duba Salvării. Și mașina de scris literatură… de sertar. Executarea! (către Tutilă Doi) Acum să facem socotelile. Carevasăzică, Nașu dă să spele putina. Ca șobolanii de pe corabia care se scufundă. Ia să vedem ce avem noi aici, în acest dosar. (Îl scoate din buzunar.) CANDID (simțind în aer praf de pușcă): Am să mă retrag și eu din propria mea casă. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau iarăși extemporale… despre futurologia altora. OSMANESCU (îl oprește și-l obligă să se așeze în fotoliul gazdei): Stai și te bucură de spectacol. Și de crăpelniță! Ai un Naș care-mi cântă prohodul. Numai că cântă în falș! TUTILĂ DOI (se întoarce de la ușă și scuipă spre Osmanescu): Nu mai ești cine ai fost nene. La Înalta Poartă, iubitul nostru Magnific îți pregătește trimiterea ca șef de târlă la o fermă în baltă să vezi cum se lucrează cu zebre și leproși. A înțârcat bălaia, s-a dus traiul bun de la Agie și de lângă dosul durduliu al frumoasei Caftangioaice… Avem și noi dosarul nostru! (Abia de apucă Tutilă Doi să-și verse otrava că se și trezește pălmuit, simetric, pe ambii obraji. Sângele iese în colțul gurii. Cel lovit nu replică. Aruncă un carnețel roșu pe masă și declară solemn, ca un avertisment de la stat la stat.) TUTILĂ DOI: Nu pe mine m-ai lovit, ai lovit în calitatea mea. Vei da socoteală în fața tovarășilor! OSMANESCU (îi mai trântește doi pumni în ceafă și un picior în fund): Mie îmi arăți tu carnetul roșu? Mie?! Care știu pe câți ai turnat, pe câți ai trimis la pușcărie, ca tu și fractu să ajungeți unde ați ajuns! (Bătând cu palma pe dosar.) Am aici toate declarațiile cu care te voi înfunda la Judecata de apoi, bandit futurolog ce-mi ești! (Frunzărește nervos dosarul) Iată și adevărata licență de drept luată pe nedrept, (către Candid) iată și lista plocoanelor care i s-au livrat la domiciliu ca să-și ia futurologul mamii lui doctoratul în literatura veche și folclor. Auzi, Herr professor, literatura veche, tomna el care confundă cirilicele cu căcatul muștelor pe răbojul hoților de cai ai strămoșilor săi. (Tutilă ar vrea să zică ceva.) Taci mă, că te înec într-un scuipat! Știm acum și cine ți-a scris cele trei cărți despre geniile Isarlâkului. Cunoaștem și povestea cu cârciumile, șușanelele și bâlciurile folklorice pe care le zeciuiești lunar. Și cum i-ai luat pe nimica biblioteca în trei limbi și 109


DRAMATURGIE

pianu jidovului Feldmann, iar lui Sommer, căruia încă nu i-a sosit pașaportul i-ai trimis vorbă că țiar place mobila lui stil. (arătând spre Candid) Și nici pe soția autocefalului ăsta n-ai iertat-o, deși îți e verișoară! Tu vrei, mă, să mă trimiți în agricultură, cu ocnașii la ferme model ale MAI-ului? Tu? Pe mine! TUTILĂ DOI (în sfârșit, cu voce stinsă): Dacă e pașa, am și eu dosarele mele. Ai ucis oameni, oameni nevinovați. OSMANESCU (bravând): Am ucis, recunosc, dar iam ucis în mod cinstit. (Arată spre Marx.) În numele unei idei. Chiar dacă ideea asta s-a tot schimbat. Am ucis ce îmi dădeau ordin ăi de purtau fesul, turci sau turciți; că geaba i-aș fi căutat la gogoloaie, dacă mi s-ar fi permis; naiba să știe că o vor șterge englezește, unu câte unu, optând pentru naționalitatea lor de rezervă?! Acum, dacă vor veni, cum se aude, din nou la putere, eu rămân soldat, îmi fac datoria. Dar tu, găoază, fără frac-tu la putere, ce-o să te faci! (Tutilă dă să zică ceva, dar e din nou agresat fizic.) Despre Tutilă Unu vom vorbi noi, dar în altă parte, mama ta de bandit, (îi mai trage o pereche de palme) na, ca să simți și tu brațul cel lung al puterii populare, câine și păduche futurolog! (Îl dă, în brânci, afară din casă. Apoi vine și trage o dușcă direct dintr-o sticlă. Către Candid, ca și cum ar fi reluat o discuție abia începută, acum conspirativ, arătând spre tavan.) Și Lui îi dârdăie acum izmana în Crimeia, peste Mare unde se dusese să înghită lecții de glasnost și perestroica. Vai de fundul nostru internaționalist! (La revenirea în scenă a Olimpiei, care ascultase, probabil, confruntarea, schimbă tonul.) Tot cu scrisul, tot cu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, tovarășe Candid? (Concesiv) Așa sunteți voi, cronicarii unui ev aprins, împărțiți între trecut și viitor, dar habar n-aveți de ce pune la cale prezentul. De ce crezi că te-am cadorisit cu cele două statui? CANDID (zâmbind): Trecutul și viitorul? OSMANESCU (făcându-i cu ochiu lui Candid): Mă uitai și eu prin dosarul unui anume student din Geneapolis și ce-mi văzură ochii? Niscaiva articole în ziarul „Patria” de la Cluj, Genopolisul matale. Frumos nume, Patria. Țărănist. (Dilematic.) Și mă gândii cum va fi cu jurnalistul nostru atunci când va avea pe mână soarta unui ziar de-adevăratelea. Țărănist sau liberal. (Candid contrariat, tace.) Ziseși ceva? CANDID: Nu zisei nimic, decât că m-ați băgat în ceață cu interesul subit al organelor pentru futurologie. De abia îl belirăți pe unu și acum, să vezi și să nu crezi, după ce băieții de la „Întreprindere” mă bumbăciră materialist-științific, veni șeful lor

110

să-mi descrie un alt viitor luminos decât cel în numele căruia am cunoscut toată geografia patriei într-un turneu de zece ani prin gherlele ei! OSMANESCU (răzând): Eroare judiciară, pierderi colaterale… Să sperăm că nu veți repeta greșelile trecutului. Ce naiba, doar creștini suntem, nu fiare să aplicați legea talionului, nu?! Drepturile omului, Convenția de la Helsinki…Noi ne-am gândit că e creștinește (nazalizând) să iertați greșiților voștri, cum și noi iertăm greșiților noștrii, nu numai în ceruri, ci, mai ales, pe pământ! (devine țeapân) „Partidul e în toate, în cele ce sunt și-n cele ce râd la soare…” Parcă așa sună poezia unui confrate. Juste cuvinte. Pe linie. Așa va fi! Noi vom fi și în Front, și la țărăniști și la liberali… În toate ce sunt și vor fi! (Nazalizând din nou.) Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat… Da, îl vom reabilita și pe Iisus Hristos, că tot te plângeai lui Sommer că marxismul e o religie, dar fără Dumnezeu! CANDID (mirat): Vine, carevasăzică, Judecata de Apoi? Și tot (îl împunge în piept cu degetul) voi veți face legea? OSMANESCU (pasional): Schimbarea la față e esența religiei în care ne-am născut ca popor. La vremuri noi, tot noi!, nu-i așa, Profesore! (Se bate cu pumnu în piept.) Nu e de vină mâna care execută, ci cei care au comandat. Unde sunt decidenții? I-ai de unde nu-s! De ce să tragem ponoasele noi cei care iubim această țară și n-am lăsat-o de izbeliște! Cei vinovați au șters-o englezește, profitând de naționalitatea lor de rezervă. Acum, dacă or reveni la putere, după cum s-aude, eu sunt soldat, îmi fac datoria fără să crâcnesc. Revoluția continuă. Ura e motorul ei. Că n-o mai fi ura de clasă, poate fi ura de rasă sau de religie... Vorba garabeților de la Radio Erevan, va fi o așa armonie socială că nu se vor mai înțelege nu numai vecin cu vecin, dar nici soț cu soție. (Îl trage de barbă pe omul de ghips.) El ne-a deschis ochii asupra mersului lumii: ura ca motor al progresului, iar combustia motorului, identificarea permanentă a dușmanilor. (Sună la ușă.) CANDID: Pot să deschid? OSMANESCU (aprobă): Deschide. (Bate bustul peste gură.) Te scăpăm de mobila asta. Ne despărțim de trecut răzând. În hohote! Cred că nu va fost comod cu Marx în casă. Mai ales că-ți amintea, nerușinatul, de tinerețea dumitale marxistă. Țărănist-marxistă! (Savant.) Omul. pe lângă păcatul originar al speciei, are și unul cuibărit ca viermele în inima mărului. Fiecare are cutia sa neagră. Și tot noi vom fi depozitarul lor, a cutiilor negre! BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


DRAMATURGIE

(Candid iese și revine cu gealații lui Osmanescu, avându-l în mijloc pe Sommer.)

Gabriel Stan, Nr. 9

SOMMER (cu salamaleicuri către cei doi): La ordinele dumneavoastră, Excelență. Îl ducem pe Marx acolo unde-i e locul? OSMANESCU: Unde? SOMMER: Unde ziceți dumneavoastră. La Direcțiune, sub portretul obligatoriu, sau în holul Teatrului ca să vadă publicul că arta cu majuscule revine în făgașul luptei de clasă. Foarte bine iar șade și în sala de repetiție, ca să participe, ca simbol și spirit, la toate frământările creatoare ale colectivului. Așa cum a spus cândva (face un semn ca fiind spuse în vremuri de mult trecute) Magnificul nostru, arta e oglinda marxistă a societății noastre. CANDID (contrazicându-l): Marx era un om de spirit, l-ar fi ucis plictiseala propagandei de partid. (Aparte) Ce e iadul dacă nu o lungă plictiseală patronată de partid! OSMANESCU (face abstracție de vorba lui Candid): Îl duci la magazie, la debara, la Crematoriu… Nu la Crematoriu, poate mai are nevoie cineva de el! (urbi et orbi) Lumina vine de la Răsărit. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

SOMMER (onctuos): Așa zicea și tovarășul profesor de futurologie, Tutilă Doi. OSMANESCU: Aia a mă-sii de talangă a berbecului mort! Pe mă-sa de futurolog. (Arată spre celălalt piedestal.) Pe ăsta ni-l lași nouă. (Gealații iau bustul pe care-l culcă pe o targă, apoi, în proce-

siune, părăsesc scena. Osmanescu îl reține pe Sommer. E mai îngăduitor în ton.) Tot mai insiști cu plecarea? Să știi că mi-a plăcut anecdota aia cu Șloim care s-a dus la Rabin... SOMMER: Nu știu care din ele? OSMANESCU: Una cu dusul și-ntorsul după furtună, nu s-a inventat încă? SOMMER (înțelept): Fiecare anotimp cu anecdota ei. OSMANESCU: Dar dacă vine ziua când Șloim se duce la Ițic și-ș varsă năduful că fiul lui s-a hotărât să se întoarcă în Isarlâk, ca om de afaceri, e cușer? CANDID (evaziv, bănuind că e vorba de o provocare): Până una alta suntem ca-n bancul ăla cu Rabinul și gâștele: putem să ne mișcăm mai ușor în celula noastră. OSMANESCU (îi face semn lui Sommer că e liber să plece): Noi să fim sănătoși. Și să ne vedem fiecare de cutia lui neagră. Până atunci fiecare să se orienteze în teren să-și găsească gaura de șarpe în care să se ascundă în caz de „stejar, extremă urgență”. Începe rocada. În adăposturi individuale, executarea!

111


DRAMATURGIE

(Iese. O alarmă începe să sune strident, apoi cacofonia ei e înlocuită de șlagărul libertății „I want to be free!”Rămas singur, Candid rostește cu voce tare.) CANDID: Schimbarea decorurilor? Pleacă ai lor și vin tot ai lor? La vremuri noi tot noi! Adică în locul pupincuriștilor Magnificului de azi, babalâcii Magnificului de ieri? Sau, mai știi, în locul babalâcilor sfertodocți și bolșevici se va instala o generație de tineri zgomotoși, lacomi și intoleranți? Auzi Iisuse, lăcomie pozitivă și ură pozitivă, asta să fie, Doamne, răsplata pentru chinurile infernale suportate, fără să geamă, ale bunului Iov?! (Pauză.) Tare sunt singur, Doamne, și pieiziș! Nu mai pot naviga între Scylla și Carybda. Am colegi care și-au salvat viața sinucigându-se la timp. Eu am ales o cale mai lentă: mi-am scris memoriile. Și epitaful: „Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face”. (Muzica sporește în intensitate, dar nu prea mult pentru a face loc unei voci din off) Pe 17 septembrie 1989, cu trei luni înainte de marea Rocadă, Ion Dezideriu Sîrbu pleca dintre noi. Ne-a lăsat moștenire o întreagă operă în manuscrise. Ele atestă un scriitor de primă falangă națională, ca și icoana unui caracter rar în cultura noastră. Probabil că ultimul gând cu care a plecat dintre noi a fost să-l înlocuiască pe minerul răstignit pe crucea care sprijină pământul pe care călcăm…

112

Gabriel Stan, Are ceva

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

Marian BARBU

DUMITRU TOMA, UCENIC LA CLASICII ROMÂNI 1. UMBRA ȘI FUMUL

ar dorul meu (Fața lumii nevăzută); Tu de-apa, eu de-a cerul (Cerul, negura și apa). Peste tot poeziile mustesc de... actualizarea ramelor de poeți clasici. Așa își fac loc și blestemele, ca ultima formă de biruință împotriva curtenilor de ocazie, trădătorilor, lașilor, neaveniților la orice ospăț. Satira lui Hasdeu, până la N. D. Cocea, iarăși Arghezi, răcorește inspirația poetului Dumitru Toma și-i fixează o anume specificitate. (Și-n lacrima scursă din ochi de Cristos/ Se vede făptura-le-ntoarsă pe dos –/ Pe dos, pe țăpligă ca o lipitoare,/ Murir-ar pe băț în țărână la soare (Ne vede cu spatele). Bune poezii realizează Dumitru Toma când stă sub imperiul religiosului, dar și al jocului săltăreț de tip George Topârceanu.

De când cu jocul de-a poezia, tot mai tulburător în confuzia poeziei ca joc, în perioada postdecembristă, grija pentru prozodia clasică mai că a dispărut la toate casele cu pretenții înalt-literare. Ba, s-a ajuns până acolo, încât tendința de demolare a poeziei de tradiție să devină un scop programatic. Și totuși, din când în când, vorba lui Maiorescu, tufișul, florile, „simple fire de iarbă”, copacii mari alcătuiesc pădurea; „fiecare în felul său trăiește și înveselește ochiul privitorului; numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitație de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraș” (subl. n. – M.B.). În contra curentului demolator, dar nu de tăvălug, am identificat două volume de poezii (nu de poeme!) care inculcă linii melodice de limbaje cu prozodii impuse în mai toate culturile europene. Întrebarea care se pune nu privind transferul de scheme prozodice, ci biruința acestora peste timp, până când ctitorii lor se găsesc în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Profesorul Dumitru Toma (din Craiova) apelează aproape dezinvolt la cadre cunoscute de Văcărești (cu vădit reazem în folclorul autohton), Vasile Alecsandri, autorul de pasteluri, fiind secondat, în timp, de Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Macedonski, Coșbuc, Goga, Șt. O. Iosif, Arghezi, Nichifor Crainic ș.a. Din când în când, poetul strecoară cumva interstițial versuri strict personale, care ozonează și diferențiază, impunând deopotrivă autenticitate și originalitate. Rețin câteva: Adânc în păreri lumină spre tâlcuri (Limpede grădina); Facem gânO linie mediană traversează un motiv al păsădurile coardă (Dacă fraged mai rămâne); Începere rii numită prigorie. Detașând toate versurile dediudă, petrecere-amară (Gândul numai la ea); Cuib cate acestei păsări, s-ar putea alcătui un studiu de urât și fără dinți (Zborul ca suspinul); Prigonite- caz liric, pe care poetul îl înnobilează cu cele mai BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

113


CRITICĂ

palpitante expresii sau cuvinte. De la descrierea propriu-zisă a păsării din habitatul său, Dumitru Toma coboară în sine, alcătuind nu numai o armonie nevăzută, ci o reală osmoză cu trimitere existențială. Revelația disciplinei de prozodie clasică vine numaidecât: La drum de verde zăvoi/ Avem prigoria-n noi./ În nici un fel nu scăpăm,/ În noi, în lut, o purtăm.// Dar vine o vreme înaltă/ Când zboară spre lumea cealaltă/ Iară noi ne întoarcem în lut/ Devenind ce-am fost la-nceput.// În urmă rămâne doar zarea/ Și hăul ce pune-ntrebarea;/ Noi suntem doar podul, făcutul,/ Ori zborul strigând începutul? (Pentru o vreme înaltă). Cadența versurilor, infuzia stilistică dinspre folclor îl readuc în memorie pe Ștefan Bănulescu cu ale lui Cântece de câmpie. Cu acest poem și încă vreo câteva, poetul Dumitru Toma a bătut prima bornă în dezvoltarea unei mitologii de câmpie, așa după cum George Vulturescu, din Nordul țării, a conturat-o deja prin mitologiile atribuite Ochiului și Pietrelor Nordului. În 2010, Dumitru Toma și-a continuat ascensiunea lirică, poposind, prin volumul Umbra și fumul, Editura „Aius”, Craiova, pe platforma (aproape) nemărginită pe care au dezvoltat-o două teme eterne (universale), umbra și fumul.

Ele au fost frecventate, așa cum arăta cândva acad. Tudor Vianu, dascălul nostru de universală și comparată, de mai toate culturile lumii prin acuitatea peremptorie a timpurilor. O reverberație 114

târzie s-a înregistrat în perioada medievală a literaturii occidentale, prin desfolierea celebrei rostiri a Ecleziastului privitoare la deșertăciunea lumii și a tuturor ce ne-nconjoară. Denumirea de vanitas vanitatum n-a mai rămas decât în cadrul religiosului, ca limită de asumare a vieții cu sau fără voia cuiva. Temele ce se găsesc și în spațiile românești, cu biruințe literare până spre Cantemir, Eminescu (Rugăciunea unui dac – 1879, Scrisoarea I– 1881), T. Arghezi (ciclul Umbrei, din Cântare omului – 1956 ș.a.) În această privință, poetul Dumitru Toma, profesor fiind, a avut o literatură bogată de consultat și de aplicat creator – genul proxim și diferența specifică. Epicentrul calculelor lirico-epice îl dezvoltă Dumnezeu. Arghezian cu măsură, Dumitru Toma a văzut Omul în dubla sa manifestare pe Pământ – ca slujitor al cuvântului, după puterile de înțelegere ale lui „a fi” și ale lui „a avea”, dar și ca integrator al revelației divine, în două împrejurări de fond: a sufletului și a visului. Sprijinul concret, oferit de cei doi poli ai vieții într-o cerbicie combinatorie, face ca omul să se vadă mai întotdeauna fără limite. Când acestea se frâng, sufletul trece Dincolo ca-ntr-o lume demult primitoare. De aici înainte, multe popoare urcă și coboară în imaginar, fie și cele politeiste. Viața după viață rămâne, în multe cazuri, credibilă, argumentată și îmbogățită biruitor. Divinul, după teoria lui Platon, rămânea însă neatins și atunci. Cu acesta, poetul craiovean dialoghează destins, deloc precaut, rugându-L să fie primit în turma lui de credincioși, nelăsându-l să greșească. În bogata prefață analitică a cărții, Dumitru Velea operează disocieri admirabile la toate structurile poeziilor, cu incursiuni în literaturile lumii, ca să găsească un specific al lui, al lui Dumitru Toma. Subscriu deschis modalității clare în departajarea versului de tip folcloric, de cel clasic, cultivat – cu precădere în formă de catren. Este o alternanță benefică a lui Dumitru Toma de a-și materializa toate opțiunile imaginare. Nu știu dacă ar trebui să convoc o comparație pentru identitatea poetică actuală a lui Dumitru Toma, autorul acestui excurs cu marcată chemare religioasă, deoarece Biserica Ortodoxă la români a fost un permanent stindard de iluminări, în casele multora dintre noi, chiar și-n vremuri de restriște ori de tristeți. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

Și totuși, Divinitatea a stăruit în continuitate, din perioada iluministă, până la marii clasici, din veacurile 19 și 20. Iar astăzi, orice creație cu potențial ideatic și lexic religios trebuie să fie bine primită, deoarece rămâne pulsatorie de har și de speranță meritată. 2. NICIODATĂ FĂRĂ CLASICII ROMÂNI Ceea ce se impune la a patra apariție editorială a poetului Dumitru Toma – Sitarul străveziu (2013), (celelalte trei s-au intitulat Umbra și fumul (2010), Marginile lumii (2011) și Fereastra dinspre lume (2009) – sunt cadența muzicală, expresivă și armonia figurilor de stil în contextul formulat. Acestea parcă sunt străfulgerări plastice, menite să lumineze în nopțile fără lună și stele. Nici n-apuci să te bucuri de ingeniozitatea alcătuirii lor, că următoarea poezie îți deschide calea eminescian, în cele mai multe exemple, posibil de a fi citate.

O particularitate intrinsecă a alcătuirii poeziilor ține de traversarea acestora de câte un filon filosofic, tot așa, scurtisim, de unul-două versuri, ori de câte un catren; excelent și suprapus analizate de Dumitru Velea în prefața cărții. Ineditul celor 68 de poezii (redactate în catren sau distih), dincolo de forma metrică de expunere, constă în substituirea poetului unei păsări de taină, pasăre călătoare. Ornitologia a identificat mai multe specii de sitar (de pădure, de mal, de BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

mal ruginiu, de mal-mare, cu coada neagră, de mal-roșu, sitar-cioc-întors, sitar-sur-de mal). Primul gând după prima lectură, informală a textelor poetice, a fost să caut cât se poate de repede în eseul arhicunoscut Pseudo-cynegeticos, al lui Alex Odobescu, despre o asemenea pasăre. Acolo însă era proslăvit sturzul, care constituia o delicatesă pentru cei care-l vânau. Sitarul, în schimb, de mărimea unui porumbel, are carnea gustoasă foc. Impresionează prin coloritul penajului, schimbător, în funcție de anotimpuri, ca să fie adaptat habitatului unde viețuiește de primăvara, până foarte târziu în toamnă. Deși poetul Dumitru Toma nu este pasionat de vânătoare, în studenția lui craioveană, alături de colegul de an, Dumitru Velea, în 1973, au căutat să-i organizeze cât mai plăcut sejurul în Țara Banilor, scriitorului Mircea Ciobanu și profesorului lor, Eugen Negrici (vânător calificat). Și atunci au purces tuspatru la o drumeție prin împrejurimi. Zărind sitarul, într-o însingurare tremurătoare la marginea Cânepiștei, scriitorul Mircea Ciobanu (redactor la Editura „Cartea Românească”, unde era director Marin Preda) a încropit câteva explicații de bon ton, ca și când le amintea confraților de o vânătoare a lui Sadoveanu și a grupului de la Viața Românească, din Iași. Poetul a fost fascinat de cele auzite, încât reverberațiile n-au încetat să-l urmărească până astăzi, adică până la acest volum. Trebuie menționat faptul că hotărârea de versificare a unui fapt real – rămâne una temerară, iar izbânda scrisă onorează numele poetului, registrul său liric dovedindu-se unul referențial. Studiul de caz al acestei păsări crepusculare pedalează pe zborul ei fără întrerupere cale de peste cinci sute de poște în numai opt-nouă zile, orientându-se după poziția astrelor și, cu ciocul ei lung și subțire, caută untul pământului. Avem în această precizare științifică două borne, corect evidențiate: zona pământului și spațiul cosmic. Pasărea și zborul ei între și între. În plan poetic, nu e Măiastra lui Brâncuși, pe care sculptorul a îndumnezeit-o (a se vedea pentru confirmarea spuselor noastre și cartea lui Ion Caraion – Simpozion de metafore la Brâncuși), dar este un imbold într-un imaginar pe care Dumitru Toma îl ipostaziază între vis, proiecție cosmică și trăire internă cu diapazon prestabilit. Vreau să spun că toate poeziile (majoritatea) parcă sunt fugi de orgă, ducându-ne cu gândul la J. S. 115


CRITICĂ

Bach (1685-1750). Adică, poetul nostru a trudit la așezarea cuvântului în construcția lirică pe care și-a dorit-o ridicată ca să-l exprime cât mai sigur. Poezia eminesciană i-a rămas far permanent de coastă, când călătorește în singurătatea-i de vise: Rânduri-rânduri, Stelele își scapă șoapte, Dacă luna se răstoarnă. Dumitru Toma a chibzuit atent la stilistica și muzica degajată și de creația populară. Sunt unele poezii cu un vibratou melodic atât de plăcut și echilibrat la nivelul ideii, încât fără să vrei, trebuie să fredonezi, ori să bați ritmul adecvat.

Modernitatea impusă categorial de Ion Barbu se aude/se vede și în poezia Dudău rar cu țipar verde. Să cităm: Țipar verde de dudău,/ De-ai fi tu cel ce sunt eu,/ S-ar limpezi stelele/ Ți s-ar strânge lacrimile/ Într-o boabă cât un munte,/ Năvălind trepte și punte/ Spre umbrarul din lumină/ Undenvie ce mă-ntină// Dacă eu aș fi ca tine,/ Toate-ar fi cum se cuvine,/ Că aș merge prin lăstar/ Și-aș lăsa mustul amar/ Peste iedera din bolți/ Să scăpăm de friguri toți…// Când m-ajunge vremea lor,/ Toate vorbele mă dor,/ Iar potecile mă ard/ În unghere de hazard,/ Cu tăcerea sfântului/ Din capul pământului.// Dudău rar cu țipar verde,/ Ce n-aș da dacă m-ai pierde./ Să-mi rămână-nfiptă-n cui/ Verdeața țiparului,/ Când în sânge îmi despoaie/ Ce se naște din văpaie. O altă… barbiană – Știu ce spaimă te zidește,

116

pune în cele trei catrene glasul chiromanției (Chip de om sub solzi de pește,/ Știu ce spaimă te zidește/ Când nu vrei să deschizi palma/ Să-ți văd treptele de-a valma.// Te gândești că ți-o înnod/ Pe la capete de pod,/ În pelinul din chimir/ Sau sub cruci în cimitir –// Ori ți-o leg cu funde moi,/ În cântecul dintre noi,/ Și cu roșu smuls din foc/ Să-ți sting zvâcul din mijloc.) Nici poezia lui Tudor Arghezi nu lipsește din clepsidra lirică a lui Dumitru Toma: Două frunze și-un surcel (primul catren, din cele patru: Au venit de nu știu unde/ Trei semințe și-o udeală/ Și în vatra noastră caldă/ Le-am pus toate în urzeală), Îmi fac umbră numai mie (citez al treilea catren și ultimul: Să mânjesc veghea și visul/ Cu verdeața mea subțire/ Când se tulbură abisul/ Și începe să se mire). Am nominalizat trei scriitori români – Eminescu, Ion Barbu, Tudor Arghezi – care au rămas tot atâtea altare deschise pentru cei care știu să-i prețuiască, fiindcă ei sunt busole care indică valoarea încă din timpul vieții lor. Acum, ne întrebăm, nu ca unii postmoderni, dacă, aducându-i în contemporaneitate, se simte nevoia să-i mai apelăm ori nu, cu atât mai mult, cu cât periplul biografiei lor s-a-ncheiat de mult. Ne pronunțăm și noi ca mulți alți studioși români – atâta timp cât trăim în Țara noastră, până și dincolo de vreme: a fi ucenic la clasici reprezintă nu numai un stadiu de învățătură, dar și un model de mărturisire fără ocol. În ceea ce privește tipăritura din 2013 a lui Dumitru Toma, cel care a înrâurit creator limba română, din trei-patru surse poetice, toate de primă mărime, eu o văd ca pe o creație de frondă, de atitudine tranșantă, de polemică prin fapte, cu toată creația lirică epicizată a momentului din țara noastră. Având experiența tonică și statornică a catedrei, poetul Dumitru Toma cunoaște foarte bine polimorfismul cuvintelor din limba română. De aici, natura sănătoasă și artistică a articulării limbajului. El știe că poezia care se reține ca valoare trebuie, mai întâi, să placă, apoi să aibă și idei, fiindcă trebuie să dureze. Așa se motivează morfo-sintaxa întregului demers liric din volumul Sitarul străveziu. Pasărea, cu toate ale ei, a fost doar pretext pentru a se comunica pe sine din anumite vârste ale vieții. Iar ilustrația Cătălinei Agripina Ancuța l-a-nțeles minunat, pe sub haina foșnitoare a literelor cărții.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

Livius Petru BERCEA

„ODETTE, O DURERE ÎN TOATE CELULELE MELE...”

Cartea de poeme a lui Dumitru Velea, Odette, apărută inițial în 1995, se retipărește, la Ierusalim, în 2015, în limbile română și ebraică, versiunea în ebraică aparținându-i lui Menachem M. Falek, cu o revizuire lingvistică a dr. Aviv Ekrony. Traducătorul este un scriitor de expresie ebraică originar din România (născut la Bistrița), cu o activitate editorială și managerial-culturală demnă de luat în seamă. Declinându-mi aprecierea traducerii, din cauza necunoașterii limbii ebraice, mă voi opri asupra versiunii românești, care mi s-a părut (o spun de la început) o vibrantă poveste de dragoste, filtrată de experiența și rigorile expresive al unui artist al cuvântului. De ce acum? Pentru că abia acum am aflat de apariția cărții, care va fi avut parte, la prima ediție, de receptarea meritată. Fără îndoială, amănuntul biografic își are, în „povestea” conceperii acestei cărți, semnificația sa. Dar cartea trece dincolo de acest posibil „amănunt”, textul ei depășește orice „îngrădire” pe care faptul concret de viață o poate pune între poet și acest text. O explicație suplimentară se impune. Nu e vorba numai de „filtrul” estetic necesar oricărei literaturi. Poezia, mai ales, trebuie să fie simțită de receptor ca o esență a experienței, a sentimentului, eventual a gândirii. Altfel, rămâne o transcriere epidermică a unor trăiri. Și cartea lui Dumitru Velea are aceste caracteristici, ale esențialului, deși, la prima lectură, invazia concretului, a biografiei este covârșitoare pentru un cititor neselectiv. Cu fiecare dintre textele cuprinse în carte, autorul ni se dezvăluie ca un receptor al unei bucurii și tristeți concomitente, generate de prezența/ absența ființei care întrunește, pentru autor, calitățile unicității. Prima constatare pe care o face un lector atent al poemelor lui. Dumitru Velea este intenția (și reușita) poetului de a încadra iubirea printre constantele universului nemărginit și ale celui terestru în același BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

timp, sugerând că acest sentiment este liantul dintre entități la nivelul cosmosului și dintre ființe concrete la nivel pământesc. Sugestia e susținută, mai întâi, de aluziile la cuplurile biblice și mitologice pe care memoria istoriei umanității le-a păstrat ca simboluri ale puternicei legături pe care o realizează iubirea totală și necondiționată. Rețin atenția fragmente precum: „De la nașterea ei, / eu nu mai am o coastă / – i-am dat-o ei” (aluzie la cuplul biblic Adam și Eva); „Odette, nu te întoarce, precum Euridice! / Nu te întoarce!” sau, cu o acumulare edificatoare de personaje feminine reprezentative pentru intensitatea sentimentului: „Trecutul ca un braț retezat mi-a rămas în țărână, / va veni poetul și-l va pune la loc / cu un cuvânt pentru citire și un trup luminos, / unde statisticile toate sunt favorabile: / Euridice și Laura, Beatrice și Diotima, Sophie și Odette”. Senzația de „foarte vechime” – dacă se poate spune așa – o conțin și alte formulări care includ timpul imemorial de când iubirea e un principiu organizator în cosmos (și special pentru omenire), iar absența ei e destabilizatoare: „Îi aud vocea – / și mi se pare că vine de la începuturi; // fraza se încheie și nu mai aud nimic, / și mi se pare că lumea alunecă în haos...” Dimensiunile intensității cu care e percepută iubirea aceasta totală amintesc mari poeme de dragoste din istoria culturii universale. Risc o comparație, care poate fi desființată de alții: poemul Odette mi-a amintit de romanul lui Liviu Rebreanu, Adam și Eva, o tulburătoare evocare a sentimentului sedimentat în succesivele epoci ale istoriei omenirii. Bineînțeles, păstrez diferențele dintre proză și poezie, dintre scenele concrete imaginate de Liviu Rebreanu și sugestiile poetului Dumitru Velea.

117


CRITICĂ

Poetul ar vrea să se opună destinului însuși, dar îngerul pedepsit să ne sape crugul vieții pe tablele de piatră din al nouălea cer (ultima noastră „haltă”) este neîndurător în „meseria” sa și orice încercare de ieșire din contingent e pedepsită: (îngerul) „tot mai adâncit sapă cu dalta de foc, / până obosit adoarme și cade peste cuvânt”. Resemnarea poetului nu face decât să reproducă destinul unei întregi omeniri: „Sunt mai mult ca oricând în mâna Celui de Sus”. La nivelul nostru, de ființe supuse efemerității, șansa împlinirii totale prin și în iubire este dată de contopirea până la ultimul atom a celor doi parteneri. Poemul lui Dumitru Velea e dominat de această imagine, din care transcriu doar fragmente semnificative: „În ochii mei ți-ai făcut locuință, // cu fragede mâini țeși plasa / prin care zilnic îmi treci, / lacrimă”; „de la îmbrățișarea ei / eu nu mai am brațe / – i le-am dat Ei”; „Pe tălpile tale scriu poeme / să se întipărească pe unde calci”; „Odette, te-a văzut în lăuntrul meu: / dormeai și respirai prin gura mea” . De aceea am lăsat rândurilor de față un titlu care reproduce un vers al poemului: „Odette, o durere în toate celulele mele !” Poemul se construiește, în esența lui, pe câteva locuri comune, repetate uneori cu obstinație, parcă pentru a fixa chipul, gesturile, imaginea iubitei în memoria cititorului. Casa devine, pentru poet, un local stabilității, dar și al despărțirii (prin ușă): „Odette, nu te îndepărta prea mult de casă, / mai așteaptă o zi, pentru a număra pietrele zidurilor ei, / încă o clipă, ca să m-așez și eu / împietrit

118

și mai îmbătrânit decât umbra. // Pietrele cioplite după tipar / le-am cărat cu noi pe sub roata destinului”, dar: „Cine sunteți voi care veniți să-mi spuneți că Odette / s-a așezat pe pragul ușii și privește mai mult în afară / decât înlăuntru ? Pereții casei s-au strâns tot mai mult...” sau: „Poarta scârțâie în vânt, / nimeni nu intră, nimeni nu iese...” Ființa umană, prin ce are semnificativ (gură, voce, ochi, mână, picior, dar și suflet) este un al doilea punct de reper semnificativ pentru poet: „Odette, vorbește-mi aici toate cuvintele / scrijelește-le în carnea mea...”; „După ochii tăi / se-ntinde cerul...”; „Cândva, sufletul / îmi era un râu de lumină / în care înotam...” Iubita însăși este o componentă fundamentală a universului, comparată cu un infinit plin de optimism, închipuit de poet: „Ea este un opt răsturnat, / împrejmuit de gene, / prin care trec, ca un fir de iarbă, / Din primăvară-n primăvară”. Se observă ușor că Odette e o carte ivită din preaplinul unei inimi care adăpostește concomitent iubire, durere, revoltă, compasiune, resemnare. Forma diferită a poemelor din carte (vers clasic, vers alb, proză poetică) este corespondentul unor sentimente care parcă își caută un înveliș formal adecvat pentru a îmbrăca aceste sentimente diferite, care alcătuiesc osatura solidă a volumului și-i asigură unitatea.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

Dorina BRÂNDUȘA LANDEN

EMANUEL POPE SAU POEZIA OPUSĂ LITERATURII DE CONSUM Emanuel Pope s-a născut în 30 aprilie 1969 la Brăila și locuiește la Londra, din anul 2002. Debutează editorial în anul 2015 cu poezie în Volume de aer (Editura Pim – Iași). În același an și la aceeași editură îi apare volumul Voinicul în piele de javră și o carte de proză scurtă Colecții de vitalitate. În 2016 Editura Singur îi publică volumul de poezie suntem cameleoni. Mai trebuie spus că Emanuel Pope este fondator (împreună cu Virginia Paraschiv și Mihai Ganea) al Centrului de excelență în Promovarea Creativității Românești Baia Mare – Porțile Nordului și al revistei Porțile Nordului, unde este și redactor, și la Dublin (împreună cu scriitorii Dorina Șișu și Viorel Ploeșteanu) al Centrului de promovare Itaca și al revistei Itaca– revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, la care este și redactor. De asemenea, editează revista Faleze de piatră a proiectului Republica Artelor – Cititor de Proză și Cititor de Poezie.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Prima sa carte, Volume de aer, este coconul din care se vede cum iese fluturele. Poemele cuprinse aici sunt scrise în perioada 1983 – 2014. Această colecție de poeme este așadar o carte într-o relație paralelă sau complementară cu însăși scriitorul și scrierea. Așa cum se spune încă din titlul, o parte din poeme stau sub semnul aerului, iar poetul la „Taifas cu îngeri”: „…Ce fel de om sunt?! Am rămas pe gânduri/ în timp ce îngerii își disputau apartenența/ la existența mea/ și toată lumina zilei de-afară/ lin picura/ în ochiul de tisă al gândului meu” ; cerul reprezintă spațiul: „…cerul își leapădă peste noi norii de lapte/ de aripi frânte ne ajunseseră fulgii lor până la gât…/”(Pearl Harbor)și copilăria, timpul: „din punctul de vedere al omului/ Timpul e o singură notă înaltă/ sub cerul copilăriei.” (Oralitate). Treptat, însă, imaginația poetică se încarcă de teluric și o mare parte a concentrării poemelor se rotește în jurul omului cu valorile și problemele sale cotidiene, asupra lucrurilor și a legăturilor lor cu viața: „…Dezrădăcinate, deziluzionate,/ animalele „sociale” iau drumul cunoscut al pribegiei, de unde Istoria va putea oricând săși/ reîntregească/ șeptelul ei de visători:/…ce paște și calcă în umbră ușor Pajiștea Umanității.” (Proprietarul visătorului). În volumul al doilea, Voinicul în piele de javră, Emanuel Pope urcă o nouă treaptă în călătoria sa prin tunelul obscur al destinului și confruntă problema îndurării, a capacității de a rezista împotriva unei accelerări a epuizării, sărăcirii generale a omului (ceea ce am pierdut sunt valorile care ar trebui să fie vizibile și prezente în lume) în cenușiul și deloc eroicul cotidian pe care evoluția societății îl aduce cu sine. Singurătatea este cea mai mare comunitate din lume. Singurătatea este o condiție complexă, dar nu te face puternic, și atunci „omul mic” ia ori primește o parte din natură și devine astfel „de stâncă”, adică om dar și materie anorganică, o dualitatea care îl situează dincolo de bine și de rău: 119


CRITICĂ

„omul mic gândește: „Eu sunt Omul de Stâncă născut nicăieri, călcând pe drumul ăsta de maculatură nu am frați și sub greutatea mea cuvintele celorlalți vor scrâșni și se vor frânge.” Este independență, tărâmul autosuficienței, acolo unde fiecare își poartă propria răspundere pentru destinul său: „Eu nu-mi împărtășesc setea cu nimeni și mă adap numai din apa izvoarelor proprii cemi susură prin vene.” spune omul identificânduse cu muntele de la înălțimea căruia societatea umană pare un fel de vale populată de insecte: „Vântul îmi aduce câteodată din valea gleznelor mele zvonul unor insecte chemându-se oameni.” Aici singurătatea este ridicată la un fel de libertate de obligații, de responsabilități, un fel de „singur pentru mine”: „Nu datorez nimănui nimic – meditează pentru sine omul mic – și aerul pe care sunt nevoit a-l respira cu ceilalți îmi este suficient pentru a da conținut conceptului de umanitate.” Să fii om înseamnă să fii singur, vulnerabil. Dar a te situa între Alfa și Omega înseamnă să fii om și anti-om în același timp: „Cum stau așa, prins între Alfa și Omega, structura din care sunt făcut nu-mi permite niciun fel de renunțare./.../ Asta este arta mea – o artă minerală – egală și neîndurătoare pentru ei toți. Cu misticismul ei strivesc insectele din vale.” (În loc de introducere). Voința de putere a „omului mic” ar putea fi aici doar un răspuns la „voința de a trăi” a lui Schopnehauer, cu alte cuvinte un principiu fundamental de menținere a vieții. Dar „...până și judecățile au modul lor elegant de a-și da arama pe față ...” și „sigur/ fiecăruia i se va dărui numai atât cât a înțeles/ după sunetul inimii sale de javră/ cât a adunat și cât a iubit/ zbaterea, trecerea, înălțarea/ pe sânii lumii, pe propriile brațe/ pe fața tuturor celor ce nu au contenit/ a contempla nepăsători, în tăcere/ căderea.” (Căderea). În civilizația contemporană, condiția omului și cea a poetului nu se mai deosebesc „… falsificatorule de cuvinte/ Dumnezeu te-a luat chiriaș din milă/ invenție teribilă a rafinamentului în artă/ ești tu/ Poetul, care a uitat de cetate/ amarul tău de ființă nevolnică/ privește-te în semenul tău de pe stradă/ și învață.” (ascunde poete întristarea). Poetul este de la început parte a unei istorii la care încă se scrie. Dimensiunile politice și literare alunecă una într-alta și se luptă între ele. Autorul este, pe rând, poet, reporter, dramaturg și un ma120

estru al poeziei de zi cu zi, amuzant, mușcător ironic și cumva întotdeauna de partea victimelor, a trecerii lor prin pulberea unei planete nesigure.

Scrierile din Voinicul în piele de javră mărturisesc măiestria lingvistică și disperarea poetului, cea cu care mulți cititori s-ar putea identifica. El are conștiință socială, dar și dorința misticului de a evita să fie în „serviciul” obligatoriu al realității. Poezia curge densă într-o scenografie dinainte stabilită, a unui joc atemporal de vinovăție și de moarte – oameni și fapte, imagini și trimiteri (în subsol) la piese muzicale – observate din perspectiva poetului, mărită grotesc, înfricoșătoare. Priveliști din afară sau dinăuntrul nostru: „Zilnic/ pe nemâncate/ delicat/ meticulos sub ghilotina lunii/ ca un grădinar cu trandafirii săi/ privesc răbdător din blana mea de javră/ firele lăsate-n urmă de hoarda hienelor cu/ față de om./ - ce spaimă ciudată despică apele?! -/ sub greutatea BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

lor inima mi se frânge/ ieftină și proastă…ca pâinea.” (…Ca norocul de rar). Ca în scenografia unui balet apar toate, una în lumina celeilalte, purtând în spatele cuvintelor un mesaj, pentru toată lumea – despre o altă lume posibilă, despre responsabilitate și bucurie. Pe scurt, despre nevoia noastră de consolare: „și cum eram trist ca o lebădă albă/ noaptea visam asemenea unui gutui rodind/ speranțe împrejurul lunii: „Sunt îngerii, băiete!”, îmi spuneam/…sunt îngerii veniți să te ajute!” (…am călătorit). Dar să pui sămânță acolo unde nu există loc pentru rădăcini este un spectacol liric despre vulnerabilitatea omului, dar și despre datoria acestuia. Despre omul singur în lumea mare și deficiențele ei: „…am mers mult/ până la capătul pământului și până la capătul/ zilelor mele/…/ nu-i ușă-n care să mă-ncred/ nu-i prag pe care să mă așez/ toți caii au obosit să mai aștepte/ și câmpul este tot mai alb de oase.” (…am călătorit). Emanuel Pope este mai mult decât conștient de singurătate și sarcina lui este de a-i face pe alții conștienți de ei înșiși, în așa fel încât, de acolo, să poată ajunge unii la alții: „Prietene, nu te întrista pentru mine/ extremitatea firească a singurătății mele/ îți este veșnic aproape/ nu-ți fie teamă/ ca să te recunoască e suficient/ să-i întinzi mâna/ pentru tine ea e atât de blândă…” (singurătate, planetă rotundă). Tragicul nu poate fi evitat de cel ce-l primește în dar din partea sorții. Niciun om care simte și gândește nu poate preveni tragismul, dar ceea ce poate și trebuie să învingă este atracția tragicului, vrerea de a face răul mai rău. Mirosul puterii face sufletul înșelător și pune la îndoială realitatea lucrurilor. Există un echilibru constant între vis și realitate, gândire și acțiune. De la păsările din spațiu cade umbra peste pământ, iar deasupra, faptelor omului se aștern ca semne: presimțirea schimbărilor. Prezentul conține viitorul, măreția sau declinul acestuia: cei morți (trecutul) stăpânesc peste pământul și apa planetei și hotărăsc existența celor ce se vor naște. Omul trăiește atât în viitor cât și în trecut, eul nu este definitiv delimitat, individul nu este închis în sine. Emanuel Pope pare a fi trecut peste multe din durerile și speranțele omului, viața lui și a semenilor lui oferindu-i substanță suficientă pentru a o distila în poezie păstrându-i esențele. „Itaca a devenit trecut/ eu, emigrant/ și timpul n-a mai găsit alt loc pentru mine/ decât făgașul lipsit de onoare și fără/ vinovăție al istoriei postrevolutionare/ a BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

României.” spune poetul în lecția de istorie. Aici cuvântul „emigrant” trebuie interpretat nu numai din exterior, cu simț practic, ci dintr-o perspectivă lingvistică și metafizică. Limbajul poetic este un exil; nu numai de la o realitate politică dezgustătoare, ci și de la Absolut; atâta timp cât omul este excomunicat din Paradis, poetul este în exil. Ultimul volum de poezie al lui Emanuel Pope, suntem cameleoni este dedicat momentului „Colectiv” (incendiul din incinta clubului de noapte din București din 30 octombrie 2015 în care și-au pierdut viața 62 de tineri iar alții 150 au fost răniți), iar discursul poetic începe pe pagina de gardă cu versurile: „mântuiește-ne Doamne/ de mizeria memoriei noastre!” – o memorie care devine tot mai lungă, un trecut care

supraviețuiește cu rănile deschise și cu durerea vie. Violența și abuzul trezesc emoții puternice. Greșeli care s-au făcut cu un an sau cu un sfert de secol în urmă, greșeli care se fac încă, sunt percepute ca fiind ceva ce ne privește îndeaproape, deoarece urmările lor ne afectează în cel mai înalt grad, aici și acum. Poetul ascultă replici fragile ca o membrană vibrândă între oamenii care tocmai 121


CRITICĂ

au ars, au ars până la capăt. Nu se spune nimic vital, nimic din ce nu cunoaștem, dar în acest nimic încape totul: „se ia un mojar cât inima ta de mare/ se răstoarnă în el toți anii de școală,/ de muncă/ și cam tot ce ai învățat de la viață/…/ din candelele Lunii adună mirosul de carne ucisă, arsă,/ zilele tale toate…strânse cu ușa până la pragul/ sinuciderii colective/ amestecă ÎN FINAL totul repede,/ până dai de CULOARE,/ apoi cu o pensulă printre lacrimi/ scrie pe fața unui ambalaj găsit la tomberonul/ din spatele blocului/ atât: # colectiv/…” (Cocktail colectiv).Această persistență a trecutului completează o memorie pe care suntem tentați a o scurta. Viitorul pare a deveni un cazan cu apă în fierbere care clocotește, se mișcă repede și se scurge afară, ca aburul, fără să conducă nicăieri. Doar puțin mai grav și mai trist decât în cărțile anterioare, poetul are același ochi larg deschis pentru ceea ce este lumesc, aparent banal, tot ceea ce umple viața noastră, dar cu o dimensiune accentuat tragică. Poetul știe că sufletul este acolo unde doare mai tare. Viața omului nu este o Arcadie cu pajiști verzi și cer albastru în care omul să trăiască fericit, în iubire, în armonie, cu semenii săi și cu natura. „La Belle Époque s-a sfârșit!” – prietenii știu ce zic - / voi, însă, plecând dintr-o lume perfectă/ în care le-ați rezolvat al dracului de bine pe toate/ mergeți, așadar, de vă așezați sănătoși…/ dincolo de morminte,/ pe porțile raiului nu poți intra, desigur, decât cu un/ maxim de alveole curate/ și cu o formulă dentară completă./ „Bon Voyage!” eu rămân de cealaltă parte, mirosind urât/ asemenea vremurilor pe care le privesc și mă privesc/ întotdeauna oripilat de sănătatea bolnavă a oamenilor/ într-o lume dementă/” (La Belle Époque s-a sfârșit).Noi, oamenii ne-am pierdut controlul asupra a ceea ce este o viață rezonabilă, care ar putea avea condiții de a deveni o viață bună, ba chiar o viață fericită. Dar oamenii sunt surzi, surzi la ceea ce sufletul încearcă să exprime prin durere. Iar pentru Emanuel Pope durerea este substanța de lucru în construcția poeziei, care, de altfel, nu este deloc elaborată, ci este mai mult un urlet înalt, o tăietură lungă de sabie care lasă o rană pe măsură. „Când nu voi mai suporta actele tovarășilor mei de drum,/…/ ca un Ulise atunci/ coborându-și pânzele corăbiei sale în toiul unei furtuni – voi prinde cerul de-o margine a lui/ și cu brațe strașnice mil voi aduce mai aproape, viu,/ învelindu-mi trupul în mantia lui/ ca să mor.”(Paradisului meu… 122

fără regret, fără rușine!).Stările se succed cu repeziciune într-o lume haotică a durerii, obsesive, adânc melancolice uneori, dar mai întotdeauna într-o tonalitate tragică, apocaliptică. O lume dispare, însângerată și muribundă. Viitorul sau aceea viață care nu este. Ritmul vieții care va distruge viitorul, care este singura realitate trăită: „iam spus duhului meu:/ „vino și fotografiază-mi azi/ ziua de mâine!”/ îl rugam/ Duhule purtător de mir și slavă”/ asta și fac răspundea el conștiincios/ continuând să fotografieze/ aceleași clădiri,/ aceleași străzi,/ monumente, cripte comuniste/ și orice statuie întâlnea/ prin aerul dens al orașului/ „Nu astea,/ NU ASTEA/ îi repetam eu/ „fotografiază-mi azi/ doar ziua de mâine, Duhule/ ca să n-o pot uita!” (Jurnalul unei ucideri repetate). Viața arde, noi trăim, nu ca să trăim, ci ca să fii trăit, adică să venim un pic mai aproape de moarte. Viteza cu care prezentul trage de noi a crescut și distruge viața care, în ultima vreme, pare a știi doar un singur timp și acela este viitorul teribil futurm exactum preteriti, „când voi fi existat”, și de acolo la „eu nu exist”, nu este departe: „Poate ar trebui/ mai întâi să ne naștem/ numai pe jumătate/ sub o pojghiță fină de gheață/ febrili și ascunși/ la un milimetru distanță de viață/ acolo să ne privim/ câteva sute bune de ani/ fiecare/ față în față/ înainte de a crește copii/ înainte de-a iubi și înălța piramide/ înainte de a vorbi/…”(Alzheimerul inimii). Este o curgere, o metamorfoză, o anxietate, încărcate de ură împotriva propriei neputințe de a face mai mult, de a schimba ceea ce trebuie schimbat dar, de asemenea, o poezie catharsis, de eliberare. Însă nu este ușor accesibilă. Dificultatea constă în faptul că adâncimea, abisul, nu sunt acolo unde te aștepți să fie, sunt „amânate”, sunt împinse înainte, în lăuntrul omului, ceea ce face ca poezia să te „atingă” înainte de a-ți „vorbi.” Există un loc al pierderii pentru fiecare dintre noi, un loc în care putem fi mutați într-o clipă, de o vorbă, o mireasmă, o mișcare, și acolo totul arde de frig și dezolare. Din acest loc, care acutizează sensibilitatea, scrie Emanuel Pope: „…i-am strigat/ „Bestie de carne/ ascunsă în trupul de umbră al lunii mele/ arată-te!”/ bravam, evident,/ înapoi oricum nu puteam da/ întunericul se lățise la picioarele mele ca o blană/ și eu rostogoleam trupul ei de lună/ peste ierburi și case, peste coline și sat/ luna mea ca țara mea,/ cred că deja măturasem de cinci ori peisajul/ când ea a pocnit ca BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

un pepene/ și din inima ei peste piept mi s-a revărsat cu putere/ o mare verde de umbre și lacrimi/ asta m-a dezechilibrat/ și-n cădere m-am lovit direct în inimă./…” (Coridă cu lună). Există lucruri spuse cu brutalitate fără ca aceasta să fie o perspectivă căutată, ci o expansiune. Sunt poeme care se „asază” pe membranele exterioare sufletului și le presează. Ele nu-și caută locul în interiorul eului, ele sunt menite să schimbe radical perspectivele și circumstanțele. Aceasta este ceea ce eu numesc opusul literaturii de consum. Este posibil să reziști, să te împotrivești dar pentru a o face, trebuie întâi să te pierzi pe tine însuți, iar împotrivirea nu poate veni înaintea experienței. „…va veni si moartea și va trăi cum am trăit și eu/ ascunzându-și zilele sub cerul de smoală/ al singurătății/ cunoscând aceeași iubire/ aceeași prietenie/ - numai păsări de ceață// va veni moartea și va deveni alcoolică/ și ca orice animal bolnav de casă/ pentru o bucată de pită/ va trebui să ucidă:/ om viu.// va veni moartea în urma mea/…și va culege ceață.”(căutându-i morții din „Grădina Paradisului”). Emanuel Pope are capacitatea de a descrie din interior și din exterior, în același timp, un concret înfricoșător iluminat. Interiorul și exteriorul se „crapă” unul în altul, într-un fel de metamorfozare rulantă. Așa cum Daphne se smulge din trunchiul copacului. Eul și imaginea din oglindă a acestuia se examinează reciproc: „…/ Dar și eu aparțin acestei lumi/ acestei confrerii de înfumurați,/ de gigolo parnasieni, depresivi…/ deși/ nam plâns la căderea părinților tăi/ n-am acoperit câmpiile tale de secetă/ cu trupul meu de ceață/ pe obrazul lumii n-am lăsat urme de obuz/ și nam adăpostit cu mâinile mele China/ împotriva mongolilor./ Însă de azi sunt năruit, mi s-a umplut paharul/ și acum din ce în ce mai des la buza lui adăst/ nu mai am mult - / curând voi fi și eu „legat”… la un sistem de verbe/ mini-hidrocentrală preluând propriul venin și pizmă/ dintr-un pahar de vorbe,/ lumină dând/ doar cât să-i ajungă de-o respirație.” (…și eu aparțin acestei lumi:) Atunci când citesc poemele într-o succesiune este izbitor modul în care acestea cresc treptat într-un univers, o țesătură a timpul nostru. O poezie sub semnul trăirii, a asumării. Dar cartea nu este sinonimă cu Emanuel Pope, el este infinit mai bogat, mai „cameleonic” – decât atât. Cuvintele „suntem cameleoni” nu se potrivesc ca o măBANCHETUL, 10-11-12 / 2016

nușă poeziei, care, de sub toată durerea, încrâncenarea, lasă să răzbată iubirea pentru viața de zi cu zi, pentru lumină, prieteni și pentru țara natală, cu alte cuvinte, un umanism profund. Putem spune că în poezia lui Emanuel Pope cuvintele nu sunt blânde, nici mângâietoare și nici nu sunt folosite cu blândețe. Sentimentele și trăirile puternice, profunde, sunt exprimate prin cuvinte, la rândul lor, tăioase, cu o rezonanță puternică, uneori șocantă, așa cum „firele” unei țesături se susțin unele pe altele alcătuind un întreg. Autorul își menține furia critică la adresa societății mai ales atunci când aceasta este nerezonbabilă și umilitoare. Este singura modalitate de a nu face o parodie din ceea ce te lipsește de puterea de a schimba lumea într-una mai bună. Discursul poetic împotriva a ceea ce este rău în societate nu este unul blând, însă în ultimul volum există o distanță, ca și cum poetul s-ar retrage din ce în ce mai departe de lume. Asta nu împiedică loviturile sale să fie la fel de dure, să te determine să înțelegi de ce sunt necesare și să fii de acord cu ele. Poezia lui Emanuel Pope se ridică în clipa dintre trup și spirit. Această clipă este însăși poezia sa care reproduce, descrie și critică, într-o formă care, prin greutatea, densitatea ei, stă la originea acestei voci și memorii ce motivează atenția pe care trebuie să i-o dăm.

123


CRITICĂ

Daniel MARIAN

Dorina Brândușa Landèn Naștere și renaștere purtând împreună frumusețile și poverile Splendoarea dimineții deopotrivă cu aceea a amurgului pot defini cel mai bine grația luminii, odată cu prețuirea căreia fiind conștientizarea însăși a vieții privite prin felurite prisme. Atunci când lumina îmbracă formele în ținută de gală, oferindu-le melodia, dansul, banchetul într-un festin al sublimului. Este vremea ca sufletul înșirat în esențele sale precum sclipirile într-un șirag de minunății, să tresalte fin în direcția înnoitelor sentimente. Pentru omul de artă este mană cerească priveliștea deschisă odată cu ridicarea ochilor spre cer după ce au dat înconjurul frumuseților pământene. Iar poezia ca regină a expresiei din înlăuntru înspre necuprins, este privilegiată în vigoarea sa, de astfel de încântări. Întocmai aproape de incredibilitatea lor, Amurguri/Sunset sunt cele care reunesc și încheagă stări de grele și rare profunzimi care prin suflul liric ne-o aduc foarte aproape spre cunoaștere pe Dorina Brândușa Landèn. Pornind se poate spune surprinzător inițiatic de la Note biografice/ Biographical Notes, unde prin trăiri pure, explicite, se autodefinește poeta în spațiul și timpul ei efervescente…: „Se auzea vinul curgând prin struguri/ dintre nori/ lumina o jumătate de lună metalică/ ceasornicul mărunțea timpul.// Numărându-și tăcerile/ singură/ în noaptea aceea/ plângea mama.// Eu nu mă născusem încă/ și moartea înota lângă mine.// Trupul nu mai încăpea/ în miezul întunericului/ grăbindu-mă să trăiesc/ să ajung la capătul drumului.// Mă nășteam fără-ncetare/ fără o pată de sânge/ precum dimineața pe limba unui clopot// măcinând propriile mele celule/ deveneam sentiment/ dar în mine veghea îngerul/ curat și luminos ca oglinda/ el nedefinitul neștiutul/ mă aservea trandafirului/ iar dâra de sânge a sfidării mele/ era însăși mireasma.// Mama/ mai tânără decât mine prin moarte/ m-a născut la cumpăna ceasului rău/ mi-a umplut gura cu laptele memoriei/ și o tristețe profundă/ zadarnică.” Conjunctură destul de complicată în fatidică noapte de taină tocmai pe când o forță nemaivăzută îmbelșuga spiritul. Peisajul în cuneiform înțeles este aspru ca la capăt de oricare lume. Cuvântul era plecat de acolo nu se știe unde, ferindu-se de miracole încă

124

nedorind a fi spuse. Dorința pusă pe jar trebuie neapărat să provoace existențialul. Atunci când întâmplarea menită e să învingă oricare soartă potrivnică, ieșirea din incertitudine se face în mod repetat. Pentru că pesemne însuși Dumnezeu a văzut că este bine și astfel trebuie. Are loc o transfigurare și o metamorfoză încă din primul grăunte de timp. Explicația n-ar putea fi decât divină, pentru că nicio lege nu s-ar încumeta spre o altă justificare. Este privită nașterea prin moarte, cumplit mecanism biblic al mergerii mai departe. Deși în cumpăna ceasului rău tot se agățau de cer stele norocoase. Ceea ce avea să fie văzut după aceea, cândva într-un parcurs definit dintr-un nativ programatic. Mai departe desigur este înviețuirea căreia îi putem spune dar și har. Poeta și Poezia.

Într-o continuă și consecventă revelație se derulează demersul liric. Sunt identificabile într-un mod categoric densitatea trăirilor, amplitudinea lor, iar incandescența este prezentă în oricare formă de agregare a substanței gândirii de la translucid la cosmic greu de definit. Ceea ce am notat ar putea fi un imbold cu rol introductiv spre ceva cu mult mai amplu. Fiecare poem ar trebui, îndrăznesc a spune, tratat în sine. Și, desigur, poezia scrisă aici de Dorina Brândușa Landèn merită cu prisosință un studiu atent și cuprinzător, deoarece se înscrie în spectrul acelor destul de rare realizări de referință întâlnite în ultima vreme, așa cum se întâmplă atunci când un autor autentic este cât se poate de clar și sigur pe el.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

Ioan NISTOR

CORNEL NISTEA – PORTRET AL ARTISTULUI LA MATURITATE Pe vremea când încercam să-i identific constantele prozei de până atunci (2002), Cornel Nistea era un tânăr scriitor, în sensul că, deși nu publicase decât un volum de epică de mici dimensiuni - Focuri în septembrie(1984) – și un microroman – Inocența șarpelui – (2000) – se impunea deja atenției cunoscătorilor de literatură ca beletrist de prim rang. Era tânăr, fiindcă era nouvenit – dar nu novice, ci, din contră, un veritabil maestru! – oscila cu înfrigurare între diverse modele, din prea acerba dorință de a se fixa definitiv în rolul prozei autohtone contemporane, acum este matur pe deplin, mai ales că și-a găsit drumul propriu în arealul prozei românești de azi: stilul extrem de agreabil, nedisimulata plăcere de a nara, propensiunea spre insolit, vocația paradoxalului, concizia debusolantă, perpetua „confruntare” cu marea epică latino-americană, din care se revendică tacit etc. Dl. Nistea publică, în 2014 – la 30 de ani de la debut! –, la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, cel de al treilea volum de proză scurtă al domniei-sale, intitulat – parcă – vaticinar (!) Ultimul în Eden. Schițe, nuvele și povestiri –, după ce „înfruntase” conbrio cântecele de sirenă ale romanului – Ritualul bestiei (2008) și Întâlnirile mele cu Orlando, atingând, în cele din urmă, țărmurile osificării sale integrale. Pe coperta a IV-a a volumului, Laurențiu Malomfălean remarcă destul de exact că „Autorul se reinventează mereu, într-un adevărat slalom printre numeroase registre narative (realism ușor alegoric, umor, absurd, oniric)”, fără a mai adăuga – în vederea respectării spiritului adevărului! – că „reinvenția” și „slalomul” țin de efervescența maturității atotbiruitoare și defel de BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

„emoțiile” juvenilității literare. Desigur, în prezentul volum, alcătuit din 31 de povestiri, nuvele și schițe, întâlnim multe teme mai vechi și mai noi – tare comuniste, război, religie, creație, semnul ontic general și individual, iluzia fericirii etc. – dar diversitatea nu echivalează în nici un fel cu paupertatea imaginației – asta o știm deja de la Jean Burgos! –, căci Cornel Nistea încântă – oricând și pe oricine – cu ingeniozitatea prefigurărilor estetice virtuale ale domniei sale. Ce s-ar cuveni reținut la o lectură cu adevărat profesionistă? Alio ex aliud rapida alternare a modurilor de expresie pe ruta Descriere – Dialog – Narațiune – Analiză psihologică/Introspecție foarte densă, ceea ce se constituieși într-un deliberat mijloc de ocultare a textului. În categoria acestora putem include, fără teama erorii, refuzul categoric de a denomina personaje sau varii situații și simbolurile (constituibile în vorbire paraverbală), care se substituie rapid vorbirii clare, tranșante, directe. De exemplu, în proza de debut, Simfonia anemonelor – extrem de bine scrisă! – ne ciocnim permanent de alternanța de-a dreptul surprinzător de rapidă a modurilor de expresie, apoi de surpriza aleatoriului – ca altă modalitate de ocultare, pseudo-latino-americană, a textului. Fie, spre edificare, părul lung, (din prezent care devine doar un pretext – în manieră proustiană – pentru recuperarea spațiilor sufletești (doar crezute!) pierdute ale trecutului. Acesta, la rândul său, năvălește brutal în zarea de viețuire a prezentului, dar – vai! – se îmbibă până la saturație de gustul searbăd al alterării. Așa se petrece, peste tot, în aproape toate textele prezentului volum. În proza de față, supuse unei rapide investigații exe125


CRITICĂ

getice, între trecutul (considerat doar calm și fericit – și prezentul apăsător, dorit, drapat de acel ceva, de „altă dată”, a acționat coasa timpului, iar existența, in principium, suferă efectele unei entropii devastatoare. Concluzia se conturează sub forma unui recept al unei înțelepciuni milenare de viață: individul uman are datoria de a se purta cu demnitate întotdeauna, să combată cu strășnicie și convicție fermă maleficiile de tot felul, să lupte cu determinare lăuntrică împotriva lor, fără a se plânge nimănui de aversiunea ontică etc. Maladia, aproape omniprezentă în prozele volumului aflat sub lupele investigației critice, se sinonimizează cu răul ontic respectiv cu sechelele comunismului. Horațiu – Actantul și Naratorul homodiegetic al textului – va fi obligat să se habitueze cu ideea prezumtivului cancer al iubitei, care se poate învinge – maladia, nu iubita! – doar luptând cu confiență împotriva acestui rău existențial personal. Se cuvine să remarcăm două variante de întrebuințare a tehnicii insolitării: a) nedenominarea (lui Horațiu i se spune pe nume foarte târziu) și b) haotizarea(deliberată) prin amestecul brownian al modurilor de expresie. Nu există o clară, obiectivă – deci convingătoare – curgere reală, lineară, a timpului (trecutprezent-viitor), întrucât ne aflăm pe tărâmul sufletescului, în permanență, spațiul dorit (al trecutului) tinde să se substituie necontenit spațiului rece, stil, recuperat anamnezic (al prezentului) din rațiuni lesne inteligibile. Așa se ajunge la o eternitate încremenită, căzută din durata obiectivă. De altfel, naratorul homodiegetic chiar menționează, undeva: „- Nu-mi place cuvântul ăsta, departe, noi suntem aici, departele acela e acum… (p.9, subl.ns.) Există, per consecutio, numeroase ritualuri/tabieturi de aducere a trecutului în prezent, în prozele actualului volum: ieșirea pe terasă, florile, consumarea șampaniei, dansul, dandysmul funciar, inspirarea parfumului floral (Simfonia anemonelor), „joaca” țapului roșu (Țapul roșu), „rătăcirile” caprelor (Ideologia și caprele înțeleptului), obsesia letală (Întâlnire cu îngerul) etc. Se poate invoca adesea un suflu tragic ce străbate greoi, alene proza scurtă, de acum, a lui Cornel Nistea, desigur, ceva mai discret decât cea a lui Agârbiceanu, Slavici, Rebreanu și Pavel Dan – mari prozatori ardeleni. Bunăoară, trandafirii albi (titlul schiței e foarte inspirat ales!) sunt cât se poate 126

de... convingători, sub raportul capacității de simbolizare, degajând, mai degrabă, o premoniție funerară (cu certe referiri aluzive la viitorul deplasat înspre arealul prezentului) decât o puritate (firește prezumțioasă, a trecutului!) Evidenter, putem invoca aici și o prelungire a absurdului și grotescului din lucrările anterioare, Cornel Nistea negându-și văditele rădăcini hispano-americane. De exemplu, în capodopera Întâlnire cu îngerul, straniul cu contururi îngroșate, devine cât se poate de terifiant, doar odată cu decesul femeii care conversează cu îngerul, în timpul unei reprezentări onirice nocturne, și-și manifestă dorința acută – devenită obsesie – de a asista la propriile funeralii, asemenea starostelui vânătorilor domnești, Nechifor Căliman, din Frații Jderi ai lui Mihail Sadoveanu, sau regelui Carol Quintul, din romanul Pajul ducelui de Savoia, de Alexandru Dumas – pere. În schimb, în adorabila însăilare epică Un caz dificil, cu sesizabile referiri la regimul de tristă amintire, directorul fabricii de încălțăminte din localitate – mare ștab P.C.R., evident! –, în pofida tuturor îngrijirilor (de altfel) inteligibile, se îmbolnăvește grav de septicemie creând o nedorită și nescontată panică, în timp ce un țăran vârstnic, insignifiant, nebăgat în seamă de nimeni și trimis acasă, pentru a nu deceda în spital, pentru a nu genera tot felul de complicații nedorite, deși operat cu aceleași instrumente infectate, supraviețuiește în mod miraculos, ba se și întoarce la clinica în care a fost operat, pentru a le mulțumi călăilor săi, inconștienți și fanatici, pentru ceva, fictiv. Se valorifică în mod creator, ad hoc, o întocmire epică populară autohtonă, precum și o zicală aparținând patrimoniului cogitativ național, ancestral: „Unde dai și unde crapă…” În schimb, în proza Dușman al poporului, ura nomenclaturii proletare împotriva culturii de înaltă ținută intelectuală se traduce simbolic prin substituirea plăcuțelor indicatoare de străzi, purtând numele unor personalități culturale autohtone sunt înlocuite de regimul comunist cu altele, axate pe denumiri de plante și animale: N. Iorga devine Nufărului, Lucian Blaga se „transformă” în Brândușei, iar M. Eminescu se trezește, peste noapte, preschimbat în… Vișinului. Nici măcar în… Teiului, arborele său preferat… Un eșafodaj epic ca Ultimul în Eden, care conferă și titlul prezentului volum, devine memorabil atât prin avansarea tipului țăranului vrednic, dar îndărătnic – simbol al dragostei de viață a lui AlexeNaratorul-Personaj la persoana a III-a –, cât și prin BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

tema vieții normale degradate, ce înglobează in nuce – și apoi o plasează într-o lumină manifestă – premoniția pustiirii mundane (după biblica Apocalipsă a Sf. Ioan Teologul), textul fiind înfășurat întro mantie de lejeră stranietate: „– Ce să fie, tu Rafilă, s-o stricat vremurile și-o vinit peste noi pustiirea. So nimicit satul, aici noi suntem cei din urmă oameni…” (p. 103). Reapare obsesia tematică (în accepția lui Charles Mauron) a bătrâneții, care se relevă ca o hierkegerardian „boală-spre-moarte”. Temporalitatea degradează biologicul, iar dacă până și spațiul se entropiază, atunci chiar că viețuirea generală nu-și mai găsește vreo finalitate. Alexa moare simbolic, învederând sfârșitul civilizației, ceea ce echivalează cu invocata Apocalipsă; el e „ultimul” care a „sălășluit” în „Edenul ancestral”, în timp ce, pentru specia umană, nu mai există posibilități de resuscitare. Gustul e discutabil, dar proza e foarte bine scrisă – e chiar o capodoperă(!), după cum capodopere sunt multe piese componente ale volumului de față: Simfonia anemonelor, Întâlnire cu îngerul, Simple coincidențe cu absurdul, Țapul roșu, Ideologia și caprele înțeleptului, Străina din tren etc. Enunțurile sunt, în genere, scurte și rar își semnalează prezența întocmirile macrosintactice mai ample. O adevărată capodoperă, o proză antologică precum Întâlnire cu îngerul este pur tradițională – nu modernă sau modernizantă! – cu narator auctorial, care relatează, la adăpostul persoanei a III – a singular. Straniul, impresionant aici, se ipostaziază, ante omnia, prin premoniția dătătoare de frisoane: „– Mâine, voi muri”, mărturisește, cu nonșalanță, eroina epică, d-na – cu nume predestinat? – Crista. Desigur, nu avem de unde ști dacă aveam de-a face cu o dorință reală (căci protagonista e foarte în vârstă), cu un bluf, cu o premoniție incuantificabilă cu ajutorul rațiunii, sau doar cu o boală psihică foarte prozaică, farmecul nuvelei îl dă tocmai oscilația amintită, însă straniul alunecă repede spre magma grotescului, atunci când eroina vrea cu orice preț să vadă propria înmormântare, își cheamă coafeza, o pune să o spele pe cap și să o coafeze, să-i întindă ridurile, să o pomădeze cu grijă, apoi se lasă în sicriu, își negociază personal propriile pulsiuni mercantile, asemenea baciului Ipu din cunoscuta – dar prea repede uitata! – nuvelă a lui Titus Popovici, Moartea lui Ipu. Insolitul devine repede fabulos terifiant, atunci când – nu fără echivoc – protagonista e descoperită decedată, întinsă în coșciug, de către ginerele ei. Finalul ambiguu devine de-a dreptul șarBANCHETUL, 10-11-12 / 2016

mant și se ghidează după opera apertaa lui Umberto Eco, deoarece nu știm dacă moartea e o realitate sau un vis (căci se cultivă, în mod deliberat, - ce artă! – confuzia. E vorba, firește, tot de o variantă a tehnicii insolitării. Vagul devine atotstăpânitor, căci prozatorul știe să aducă în scenă și un narator homodiegetic; entropia temporală a biologicului nu poate fi înlăturată prin nici un fel de ritual, dar dl. Nistea povestește superb, inventează cu dezinvoltură, relevându-se ca un adevărat artist matur al literaturii autohtone de azi. Litificarea artistică a domniei-sale nu se datorează atât trecerii timpului – despre care sud-americanii spun într-un adagiu, că „le coace pe toate” –, cât permanentei preocupări a prozatorului de aruncare peste bord a tot ceea ce i se pare superfluu – adică abate atenția cititorului de la miezul epic esențial –, de a concentra, de a capta și vasaliza diagrama sentimentală a acestuia, de a-i cuceri intelectul prin amorțirea rațiunii sub oblăduirea insolitului fermecător proteiform, de a se „confesa” permanent, cu deosebită sinceritate, și de a-i oferi tot timpul repere „palpabile” de cogitație. Astfel ajunge Cornel Nistea, odată cu trecerea anilor, un aristocrat al spiritului și o voce epică deloc neglijabilă a contemporaneității românești.

Gabriel Stan, Cele 9 Babe

127


CRITICĂ

Ileana SANDU

TOAMNA ÎNGERILOR, ÎN „IARNA VRAJBEI NOASTRE”… „Jurnalismul – afirma reputatul universitar clujean, prof. univ. dr. Teodor Vidam – solicită un set de valori ce provin din ethosul profund al culturii românești: adevărul, buna credință, simțul dreptății, nevoia de ordine și justiție, puse, toate acestea, în afirmarea și apărarea interesului public. Presa poate înnoi mentalitățile, eluda jumătățile de măsură și manifestările percepțiilor gregare, de extracție joasă, inferioară”. Sub semnul acestor valori, noul volum de publicistică al Marianei Cristescu îndeplinește, cu asupra de măsură, absolut toate criteriile pe care trebuie să le îndeplinească cei care – din păcate tot mai puțini – în virtutea meseriei pe care și-au ales-o, își asumă răspunderea de a vorbi în numele și în beneficiul semenilor. Toamna îngerilor, cuprinzând 27 dintre cele mai recente editoriale publicate de autoare în Cuvântul liber, nu este o carte care se poate citi pe nerăsuflate și nici „pe diagonală”, din simplul motiv că un cotidian trăiește doar o zi: scoase din pagina de ziar, puse cap la cap și așezate între două coperți, editorialele Marianei Cristescu „se încheagă”, capătă coerență, devin un tot unitar, „dau samă” despre timpurile și despre lumea în care trăim, o 128

lume a „zgomotului și furiei”, mustind de ���mucigaiuri și noroi”, într-o debusolantă tranziție până nu se știe când și spre nu se știe unde, în care demersul artistic se vede amenințat cu prăbușirea în vidul neputinței: „Îmi scot moartea la defilare/ ca pe o târfă ieftină aruncată-n drum. Strașnică beție”, își definește autoarea condiția de creator într-o lume dominată de conspirația urii, de dictatura mediocrității și de cușluielile prostiei. „Citesc și mă cutremur – afirmă jurnalista – mai peste tot, titluri, texte, filmulețe, toate defăimătoare cu bună-știință, cu reacredință, stipendiate, din interior, din exterior… parcă nici nu mai are importanță de unde. Material documentar există, nu-i vorbă! Proxeneți, miliardari de carton, analfabeți, cerșetori, curve ieftine ori cu ștaif, silicoane și cultură până la genunchiul broaștei, păduri înghesuite în valize diplomatice, cadavre topite de flăcări ori în așteptare, în congelatoarele morgilor de aiurea… Mâzga se lățește, rânjind grețos”. …Dezolant și îngrijorător „material documentar”, în vintrele căruia bisturiul Marianei pătrunde adânc, cu precizie și fără de cruțare. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

Drama de la Colectiv, cu toată încărcătura ei tragică și semnele de întrebare încă fumegând, islamizarea Europei și eșecul statului european modern, pe nedrept uitatul genocid armenesc, Metz Yeghern, pregătirea Rusiei de a amplasa rachete nucleare aproape de România, super-memorandumul privind super-religia masonică mondială și biserica în 2016-20120, „document menit să îngrozească inclusiv persoanele cu pretenții de maximă luciditate”, Brexit-ul și consecințele sale pe termen lung, în contextul politicii arogante a liderilor UE față de statele mai puțin dezvoltate economic, „emanațiile cerebrale”, pe cât de insolente și jignitoare, pe atât de periculoase ale ambasadorului american la Chișinău sunt doar câteva din subiectele „grele” abordate de Mariana Cristescu și tot atâtea invitații la reflecție și meditație asupra destinului nostru comun într-o Europă „care stă pe un butoi de pulbere, în care toată lumea își zâmbește politicos, cu cuțitul la spate (sau… în dinți)”. Mariana Cristescu nu se află la primul ei volum de publicistică. Constantele și instrumentele scrisului său rămân, și în Toamna îngerilor, raportarea la „trebile cetății”, alegerea subiectului relevant, sobrietatea, claritatea și conciziunea stilului, recursul la memoria personală și colectivă, apelul la sursa avizată și credibilă, titlul sugestiv, motto-ul pliat pe tema propusă, dând greutate acesteia și, nu în ultimul rând, încăpățânarea, aproape obsesia, de a stoarce subiectul până la ultima picătură, explicând, comparând, analizând dinamica interrelațiilor, trimițând la definiția de dicționar ori la cartea de istorie, într-un cuvânt, nelăsând nimic neclar, ambiguu ori trunchiat. Ce face, totuși, diferența specifică a Toamnei îngerilor și de ce a ales autoarea acest titlu-metaforă pentru noul său volum? Parcurgându-l „din doască în doască”, dincolo de cravașa șfichiuitoare, de respingerea, într-o exprimare tranșantă – nu lipsită de duritate pe alocuri – a oricăror compromisuri și concesii, veți descoperi cealaltă față a monedei: atracția spre candoare, fascinația magiei, a miturilor și reprezentărilor fantastice,

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

miraculosul inefabil, nostalgia paradisului visat, întrezărit în ademenitoare și niciodată atinse orizonturi onirice: „Iubeam – mărturisește autoarea, evocând lecturile din Bulgakov – acea lume între vis și realitate, între zbor către înalt și cădere, conștientizându-i efemeritatea și așteptând, și atunci, ca și acum, ca totdeauna, de fapt, să se schimbe ceva important, nu doar decorul. Fiindcă nimic nu e veșnic – nici Binele, nici Răul”. Mai pregnant decât în precedentele sale volume de publicistică mi se pare interpretarea poetică a realității, prin sublimarea concretului cotidian, plasarea lui sub un nimb de mister, în note de incantație ce amintesc cumva de realismul magic al lui Massimo Bontempelli. În strădania de a desluși lumea și misterele ei, deslușindu-se pe sine, autoarea ne propune un itinerar inițiatic lucid și responsabil. Mesajul ei este unul profund umanist și adresat unei umanități în derivă, angajată pe drumul atât de spinos al întunericului spre lumină, la capătul căruia se află „ființa cântătoare” ce sălășluiește în fiecare dintre noi, pură și neatinsă de păguboase și bine direcționate „globalizări” și „super-memorandumuri” apocaliptice, cu nestrămutată convingere că „din marasmul prea multor dureri se ridică, albă, imaculată, aripa de lumină a câte unui înger pământean și, ca un puf delicat, alintă obrajii obosiți de lacrimi”. Teoria presei nu menționează nicăieri noțiunea de „editorial poematic” dar este singura care îmi vine în minte în încercarea de a defini, simplu și lapidar, noul demers scriitoricesc al Marianei Cristescu. În orice caz, ne aflăm în fața unei estetici și a unor formule inovatoare, pe care, cunoscându-i tenacitatea și intransigența, autoarea nu va înceta să le „șlefuiască” de acum încolo. În joaca de-a metafora, aș așeza Toamna îngerilor în „iarna vrajbei noastre” așteptând sakura, primăvara florii de cireș din Țara Soarelui Răsare, izbăvitoare ploaie de petale, țesând mantia protectoare a Binelui, pentru toți cei care mai cred și mai speră în punți de lumină arcuind peste zarea lumii.

129


CRITICĂ

Constantin STANCU

LISTA VALAHĂ. CODUL GENETIC AL LITERATURII ROMÂNE ÎN VIZIUNEA LUI ION PACHIA-TATOMIRESCU Paradoxul îl putem defini drept fenomen unic și divin prin care viitorul determină trecutul, modelând prezentul, după cum ne relevă profeții (mari și mici) de multă vreme. Poet, scriitor incomod și cu multă imaginație, mereu ancorat în valul din partea dreaptă a corăbiei cu scribi, lasă pentru distinsul receptor, o istorie dinamică a literaturii române, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I, II, III (Timișoara, Waldpress, I / 2014, II – III/ 2015). E pentru viitor, prezentul, prin oamenii săi, e preocupat cu altceva… Autorul dedicat a muncit mult la această carte (peste 40 de ani !), monumentală în felul ei, destinată profesioniștilor, iubitorilor de literatură, scriitorilor preocupați de fenomen, pasionaților de artă, distinsului receptor (cum îl numește pe cititor), erudiților. O viață petrecută între cărți, cu poeți și romancieri, cu eseiști, cu dramaturgi și reporteri curioși, cu detentă. Operele scriitorilor reflectă viața oamenilor, datele sunt corecte, temele profunde. Acolo unde nu ajunge sociologul, psihologul, magistratul, preotul și funcționarul public, ajunge scriitorul, face semn cu mâna și certifică starea învingătorului, chiar dacă nu ne place, chiar dacă suntem de acord. Istoria nu se discută, se afirmă! Ion Pachia-Tatomirescu trage linie și trimite spre o istorie a literaturii române dintr-o altă perspectivă decât cea uzitată de cronicarii vremurilor, dându-se înapoi, în vidul cu arlechini, pentru a avea perspectivă și viziune. Volumele pot foarte bine să stea la dispoziția istoricului serios, dedicat și interesat de adevăr, pentru a înțelege ce se poate petrece cu poporul roman așezat în Valahia cea pusă sub curcubeu. Ion Pachia-Tatomirescu privește fenomenul în dinamica lui, ceva viu, împins de vânturile istoriei, în echilibru cu lumea, cu Dumnezeu și cu artistul ca personaj de excepție în faptele românilor. Volumele au un index în care sunt prezentați scriitorii, artiștii români și 130

străini, cei dinamici prin operă, cei care au influențat opere, cei care au aclamat învingătorul și care au plâns pe umerii învinsului. Lista e lungă, semn că istoricul a dat atenție fiecărui scriitor care a ieșit în perimetrul literaturii, care a avut ceva de zis. Responsabilitatea autorului este cu atât mai mare cu cât a redactat monografia imensă într-un stil academic ireproșabil, răspunzând astfel unor întrebări care se pun în dosul draperiilor: scribul are poziția lui în cetate, în primele rânduri, cartea este important, schimbă lumea! Spre deosebire de istoria literară “oficială”, distinsul receptor va înțelege de ce Ion PachiaTatomirescu a deschis orizontul de analiză, a stabilit câteva direcții, a depășit limitele și s-a pliat pe unda albastră a timpului. Deschizând frontierele, viitorul va arăta altfel. Ion Pachia-Tatomirescu pornește de la o viziune a unui curent necesar în modernitate: paradoxismul, reacție la paradoxurile sociale de tot felul, reacție la limitele puse și autoimpuse în istorie. Cad șabloanele, cad măștile. Sunt paradoxuri esențiale pentru umanitate, ele vin din necesitatea rezolvării problemelor de fiecare zi. Miturile sunt dinamitate, afectează istoria literară oficială și dinamizează artistul. Istoricul a avut tactul de a face diferența dintre semnificant și semnificat, a redus tensiunile, cuvântul a fost pus la locul lui în codul genetic al literaturii. Limitele au dus la necuvânt, la antimaterie, la starea nedefinită a operei literare în câmpul gravitațional al creației în mișcarea de din naștere. Depășirea limitelor a declanșat o nouă geografie literară, necesară în evoluția istorică, universalitatea se întrepătrunde cu valorile “republicii” valahe. Logosul ridică nivelul de maturitate al operei scrise și citite, prinsă pe orice fel de suport, fie hârtie, fie electronic. Limba maternă ne duce în patria noastră de logos, nu de vorbe. Scriitor și el, Ion PaBANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CRITICĂ

chia-Tatomirescu pune în evidență sfera de cunoaștere poetică și de cunoaștere artistică: universul, cu macrocosmos și microcosmos; este aria de desfășurare a personajului literar cu frac și papion, având în mâna dreaptă un șoim sugrumat. Abordarea se face în limitele fără de limite, literatura de la origini până la data scrierii istoriei, stilurile se întrepătrund și se completează. Tangajul între versul liber și poezia cu formă fixă se rezolvă prin întoarcerea la esențe, dinamica este întru catharis. Cunoașterea metaforică se dezlănțuie sub impulsul cunoașterii științifice. Opera de artă este expresia unui orgasm abisal al materiei înflorite din cuvinte. Sunt doar câteva direcții abordate, analizate, cenzurate la modul sublim, și turnate în texte pentru generațiile care vin și cele care mai acceptă paradoxul literar ca expiere și energie specială. Mai putem indica spre bucuria cu energia radiantă din cuvânt, spre grațioase ninsori, limbajul piramidelor sub fulgerele albastre, rugăciunea poetului pentru înflorirea livezii, spre azurul seminței, spre Golgota scribului, enigmele regatului ascuns, universul dintr-un vers, labirintul cosmic, înfloritorul praf galactic, fereastra înaltă a poeziei sau timpul din ramă, de la galaxia de uraniu la rugăciuni, cuvintele înflorind.

Ion Pachia-Tatomirescu afirmă: profesionistul este în arenă și profanul face jocul și arbitrează. Am putea reține de la poetul și istoricul literar: „Sintagma – des vehiculată – poezie tânără atrage după sine și pe cea de poezie bătrână; ori poezia este starea de aur a SpirituluiLogosului, este stratul de ozon protector al planetei-suflet împotriva radiațiilor ucigașe; ori ozon tânăr, ozon bătrân nu există. Nu există decât Poezie“ (vol. II, p. 528 sq.). Probabil că istoria aceasta va isca multe discuții, poate va fi lăsată abandonată de specialiști, tăcerea fiind forma perfectă de a omorî ceva viu și real. Sau poate nu va fi așa, dar viitorul va avea alte reguli, interesele personal, spiritul de echipă, limitele acceptate prin cutumă, proiectele editurilor, criticii cu detentă, istoricii prinși între mandibulele istoriei recente, vor trece, va fi nevoie de armonie și echilibru într-o Europă a europenilor, de o Românie puternică, inclusiv cultural. Cultura va face diferențele. Literatura va demonstra ceea ce este de demonstrat, viitorul va fi altfel, platforma de beton armat se va schimba cu spinarea peștelui cel mare care l-a înghițit pe Iona și peisajul va fi altul. Au mai rămas platouri literare neanalizate de Ion Pachia-Tatomirescu, demersul ar fi trebuit să fie realizat de un colectiv, dacă ar fi existat un interes serios. Istoricul, însă, și-a făcut datoria, a depășit marginea de aur a literaturii prin resurse proprii. Probabil, cartea va fi premiată și dacă nu – un zâmbet auriu dintr-un aprilie luminos! În aprilie sărbătorim Învierea… Ion Pachia-Tatomirescu a răspuns la multe întrebări în cartea sa, direct sau indirect, cu tact sau abrupt, la final ne va ridica spre salut o mână cu șapte degete ca și cea din Autoportret cu șapte degete, de Chagall, (cf. vol. II, p. 523).

Gabriel Stan, Joi 2 BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

131


NIHIL SINE DEO

Dorina MIHAI MOISE

ANA VULCAN CHIRCA SAU TIMPUL REGĂSIRII ȘI AL MĂRTURISIRII Ca și în muzică, în poezie este imperios necesar să găsești tactul potrivit. Cuvântul ce exprimă adevărul trebuie descântat ca o mantră sacră pentru ca accentele reflexive laolaltă cu puterea de sugestie să garanteze caracterul reflexiv și apoi pe cel artistic al respectivei plăsmuiri de limbă și gând. Nu știu decât poeții ce nașteri anevoioase au multe din aceste grațioase plăsmuiri. Mai întâi cuvântul, apoi ideea trebuiesc fixate în tiparul ideal. Adeseori poetul se mistuie în chiar focul creației. Vestea bună este că acea mistuire face posibilă reînvierea ca pasărea Pheonix, din propria-i cenușă. Poezia este ritual, dar poate fi pusă în mai multe perspective din starea de potență sugestivă în cea de act poetic, artistic. Numai cei nesinceri pot coborî poezia de pe piedestalul câștigat prin inefabilul său perpetuu.

Ana Vulcan Chirca, prin volumul de poeme intitulat serafic Timpul regăsirii și al mărturisirii, realizează un intermezzo liric de la simțire la gândire, un panegiric al spovadelor cerute de urcușul cel duhovnicesc, la care poeta se angajează plenar, ca spre o asceză mult căutată de-a lungul 132

timpului măsurat în ani, întru instalarea într-un timp de sacralitate recuperat și regenerator pentru ființa sa spirituală. Acea mistuire este așadar efectivă, de la potență la act, ea fiind atât una a regăsirii, cât și, necesarmente în logica ritualiccultică adoptată în poemele sale, una a mărturisirii. Esențialul pentru această oglindă a unei fascinante odisei de pendulare între teluric și sacramental este fideismul înnăscut și cultivat al unui spirit ce nu se menajează, sever pentru sine însuși și pasionat creștin. Faste pentru inițierea în geneza acestor poeme se dovedesc lecturile biblice, de la care poeta se adapă cu nădejde și grație, găsindu-și propriul vad de la care să poată începe urcușul cel duhovnicesc, sinceră pe fiecare treaptă a ascezei asumate, simplă în exprimare chiar dacă mecanismul inspirației se vădește uneori și puțin sofisticat; un exercițiu de autenticitate ne întâmpină cu fiecare poem, laminat la lumina candelei aprinse a trăirii celei duhovnicești. Interesantă și poate nu mai puțin mistic seducătoare se dovedește înclinația puțin didacticistă a profesoarei devenite poetă, care celebrează actul de cunoaștere prin amplificare harică a miracolului, trăit, primit și vestit ca o revelație oraculară, căreia se rezumă a-i consacra propria smerenie, câștigată în ani de căutări, pentru ca, aproape de vremea alcătuirii acestei cărți, ea să dovedească precum poate lucra de la sine. Chenoza propriului spirit, înălțarea prin coborâre, magia alchimică a versului perpetuu resacralizat, conduc textul la echivalența cu o meditație cristică, la un Imitatio Christi. Bucuria, treapta supremă, izvorăște din discreta beatitudine pe care poeta o câștigă cu fiecare pas duhovnicesc. Picurii dulcilor ispite decantează sensuri noi, ascendente, pe treptele căutării și ale regăsirii de sine în sânul experienței soteriologice a stihuirii unui timp sacru urmărit ca ultima ratio a existenței pământești. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


NIHIL SINE DEO

Echilibrul clasic al construcțiilor sale poetice este contrabalansat de avântul romantic spre piscurile trăirii autentice a miracolului creștin. De unde poeta revine spre a glosa cu toți martorii reali ori imaginari ai excursurilor sale poetice fideiste. Este un punct câștigat, cum ar spune Mircea Eliade, întru asceza sincerității totale ce caracterizează neîndoielnic ale sale solilocvii lirice prin care Ana Vulcan Chirca reconstituie genealogia propriei ființe duhovnicești și a propriilor odisei spirituale și căi de cunoaștere mistico-poetice. O cunoaștere paradisiacă, nu lipsită de momente luciferice, prilej de a deplânge deșertăciunea, aspirând către adevăr și libertate. De unde nu

lipsește nici fericirea duhovnicească derivând din împăcarea cu sensurile devenirii întru ființă și cu cele ale lumii. Mixtum compositum din care a dat la iveală o carte de căpătâi, ordonatoare pentru timpul trăit, întemeiat întru regăsire si mărturisire. Să-i urăm bogatului dar al acestei minunate cărți drumul cel drept, mereu bun, către sufletele noastre, cărora le va fi de mare folos a descoperi sevele și intenția fundamentală ale unei atare inspirații, îndreptate în crez umanist către un ideal ce ne promite sămânța ce nu piere!

Gabriel Stan, Studio BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

133


TRADUCERI

Barbara CUMBERS

POEME Ciocănitoarea verde Prin capul roșu și tare, de ciocan și daltă din lemn, prin râsul maniac trimis țipete printre copaci, cu ochiul de dinozaur în linie directă descins din Cretacic, prin grădina cu împunsături de furnici, șmecheră în zbor avântat, prin timpane lasă în urmă suflarea porumbeilor, în lume oricine are habar de intensitatea existenței.

Burrafirth Îmi place să ies devreme, când roua este încă strălucitoare ca-nghețul, atunci când urmele mele se arată proaspete prin iarba albită. Îmi place să merg spre apus ca să-mi văd umbra lungă cum urcă dealul din fața mea cum mlaștina clipește în căldura în creștere și cum picături atârnă deasupra și preling în bazine-ntunecate și să aflu cum vapori moi ridică nori la picioarele mele.

Atingerea Ai poziționat blocuri, câte unul sub fiecare talpă, ca să fiu destul de înaltă. Te-ai asigurat că pot să mă mișc de la dreapta la stânga-n echilibru. 134

Ai fixat o bucată de lemn în menghină între fălcile din lemn care-au prins-o fără contuzii. Mi-ai dat rindeaua grea, cu lama cât se poate de ascuțită, proiectându-se-ntr-un pătrat exact și la distanța potrivită pentru fibrele lemnului. Apoi mâinile tale mi-au atins mâinile mele și, ghidând rindeaua, mi-ai arătat precis cum să geluiesc o spirală perfectă din pin ca să se înfășoare pe ea însăși ca o petală înainte de a cădea la podea.

Două lucrări care prezintă un metematician artist după două picturi de Jan Vermeer, cunoscute acum sub numele de Astronomul și Geograful Subiectul este lumina, care creează cute pe hârtie și pânză, când se revarsă prin vitraliile ce răspândesc umbre estompate. Figurile devin secundare. Lumina strălucește pe harta geografului, pe cartea astronomului, pe ambele mâini stângi, individuale și sensibile, plasate chiar pe marginea mesei, cu degete lungi îndoite peste lemn. Același om, aceeași cameră, aceleași elemente de recuzită, o poziție similară, o imagine abstractă. Mâinile drepte deviază, aici cu separatoare chibzuite, acolo pe un glob terestru, degetul mare menținându-i rotirea pe când degetul mijlociu îl învârte. Obiectele sunt pictate în culori vii: hartă sau carte, brocartul întins, robe largi, cu mâneci lungi. Dulapul din colț umbrește BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


TRADUCERI

peretele pe când matematicianul se uită țintă adunate laolaltă. spre lumină. Ele construiesc și cultivă, înmagazinează hrana, înrobesc, se războiesc, monopolizează teritoriul, și se reproduc fără-ncetare, transformându-și lumea. Le dau Sfârșitul sezonului uscat la o parte de pe încheietura mâinii, ele cad ca funinginea. În valea pietrelor, toate plantele au ghimpi, copleșite de trebuința să acumuleze apă. Unele par moarte

Barcagiu

prin foc, altele par răsturnate ca și cum rădăcinile ar putea trage mai multă umezeală din aer . Nori negri se adună. Curând se vor porni ploile și uscăciunea se va transforma în viață frenetică, scăldând pământul în culoare și cu o creștere atât de rapidă încât tulpinile se vor roti în sus ca și gâzele gata de zbor. Acum aceasta este doar o promisiune în nori. Ascultă – poți auzi șoapte în voci spinoase și dure când vântul se mișcă prin frunze: acesta va fi în curând, foarte curând.

Greutatea Furnicilor Azi am săpat stratul de cartofi. Trei mușuroaie în acel colț răcoros au simțit cutremurul cazmalei mele. Furnicile roiau în ruină, refugiate, îmbulzindu-și pupaele în întuneric. Câteva mi-au atacat mâna, Gâdilare ușoară, precum aerul. Este probabil că vor supraviețui, vor reconstrui, repopula așa cum furnicile o fac pretutindeni. Am auzit că furnicile cântăresc mai mult decât noi toți – zece mii de trilioane sau cam așa ceva, aceste ființe minuscule

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Aici unde ei sosesc, râul e larg, țărmurile-s cenușii ușurate de stuf și forme umane. Ei vin și strigă fără voci și pe cei mai mulți îi transport. Ei nu spun multe–le-au dispărut amintirile, deși unii-și amintesc câte ceva și se plâng de cum au pierdut soarele. Râdeam atunci. Neștiind de soare, puteam să râd. Și atunci el a sosit, ceea ce n-ar fi trebuit să facă și mi-a cântat. El a cântat despre lumină. Ah, mai auzisem cuvintele de pe buzele celorlalți, străini ca și glasul râului . Cântecul lui avea sens – i-am putut vedea lumea. Asta fusese cu mult timp în urmă și acum totul pare ca mai-nainte – cenușiul la fel de închis, Neînsuflețirea la fel de pierdută. În veșnicie mi-am făcut slujba fără bucurie ori tristețe până când el mi-a arătat soarele. De atunci i-am mai râs. Poeziile i-au fost publicate în multe reviste literare precum: Acumen, Orbis, Poetry London, Poetry Salzburg Review și The Rialto, precum și în antologia anuală Openings. Volumul ei de versuri A Gap in the Rain a fost publicat de Indigo Dreams Publishing UK în 2015. Traducere și prezentare de Mariana ZAVATI GARDNER

135


TRADUCERI

AUGUST STRINDBERG

BOLNAV DE DRAGOSTE

Într-o dimineață devreme, în mai, așezat la fereastră, întristat am văzut cum pe flori cad fulgi mici de zăpadă atât de deși, mălinii își scuturau îndurerați ramurile albite în vânt. Și în suflarea rece lalelele și-au închis potirele. Atunci în inima mea s-a făcut toamnă și-am oftat către cer: “Doamne, dă-ne primăvară – arată-ne iarăși chipul tău!”

oh nu, inima mea e atât de frământată de-oftaturi și gemete, valurile pot dormi dulce, lor le e dat să-și iubească țărmul. Dincolo de cerul din vest, acolo trăiește dragostea mea în depărtare; Pescărușule, dă-mi perechea ta de aripi, să zbor la ea în curând.

Atunci când în cer, printre norii împrăștiați, o ciocârlie se rotește, își înalță răsunătorul său cântec, cântă despre soare și primăvară. Și dintr-o dată se umple de viață grădina, parcul și muntele, în inima mea s-a trezit bucuria primăvăratică și speranța. – Ciocârlia care-a sosit a fost iubita mea fermecată primăvara ai adus-o la mine – ah! a fost primăvara iubirii. De la sud și până la cercul iubiților frați te-ai întors; bucuria le-ai adus-o – iar durerea mi-ai dat-o numai mie. Spune, din golf ochiul tău a împrumutat albastrul adânc? Spune, în noaptea pădurii de fag, privighetoarea te-a învățat cântecul ei? Crudă ai aprins un foc în inima mea unde doar pace a fost; stinge-l! Stinge-l de tot cât mai repede, altfel pe mine mă mistuie!

Să mă strecor în odaia unde ea stă cufundată în vise; să-i aștern pe frunte un sărut, să-i mângâi părul negru ca noaptea. Sărmane, cine ți-a dat o idee atât de-ndrăzneață, că ea ar putea suferi? Gândul ei nu pe tine te-ajunge – sărutul ei nu-i pentru tine. Vai, ea inima și-a dat-o altuia, la un altul o viață plină de iubire și lumină, întunecat și rece devine destinul tău! Noaptea nu-mi dă liniște, în patul meu somnul nu-l găsesc. Valurile au adormit atât de dulce – ah, ele pot să-ți iubească țărmul. * Bucură-te sufletul meu, o scânteie de speranță pentru dragostea mea s-a trezit, bucură-te dragostea mea de beatitudine o secundă, în curând poate vei fi trezit! Iubito! Îți amintești orele petrecute-mpreună cu bucurie, afară, în libertatea naturii, sub liliacul ocrotitor. Ne-am amestecat vocile luându-ne rămas bun de la apusul soarelui, la picioarele tale m-am așezat, grijuliu gândindu-mă la soare? Și când din iarbă am legat verde oracolul dragostei, crezi tu în cununa pe care eu am văzut-o? Am întrebat mâinile așa de micuțe! Și când răspunsul dorit l-am primit – o, atunci a cântat în inimă. Răspunsul mi l-ai dat tu singură! – întrebarea a fost în privirile mele. * Fată iubită, m-ai văzut mergând pe-a lumii forfotite valuri? Atunci, nu prea departe de țărm, sfidători pornim la drum!

Pe marea furtunoasă vreau să-mi răcoresc inima, focul sentimentelor să-l sting, în adâncuri să-mi înec durerea. Scutură-ți aripa, vânt puternic, cu urletul tău amuțește-mi dorul, cu spuma, voi, valuri înălțate spre cer, stropiți-mi obrazul fierbinte! Săriți voi nori și cu noapte acoperiți toate stelele cerului, privirile tale nu le pot îndura, până-n adâncul inimii mele văd! Auzi cum foșnește pe coama valului și șuieră așa de ciudat! Furtuna de-afară pace i-a dat rănitului meu suflet. * Seara s-a lăsat pe norii trandafirii și marea se odihnește; valurile dorm atât de dulce, în somn suspină încă și scâncesc, 136

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


TRADUCERI

Înceapă atunci să urle furtuni și valuri violente să se reverse, sprijină-te de pieptul meu, acolo ți-ai găsit sprijin. Ne-ngrijorează desigur disprețul oamenilor și ura când ne iubim; dragoste la bine și la rău, iubindu-ne până în moarte. O, gândul de-a fi a mea iubito îmi oțelește vrerea, împreună cu tine pot doborî munții, fără tine îmi paralizează puterea. Întinde-mi mâna și trage-mă din îmbrățișarea brațelor disperării, te voi îngriji cu atâta tandrețe, voi trăi pentru tine și pentru poemele mele și din sufletul tău vreau să iau sacrul delir al cântărețului. Mai înalt vor răsuna poemele mele, tu îmi vei da tonurile! * Dar cu toate acestea, ce mă face să delirez? Altuia tu ești dăruită? Oare ce pot cere de la tine, eu care îți sunt un străin? Sărac, atât de sărac eu sunt, și nu am nimic să-ți ofer iubito numai o inimă așa de fierbinte, doar o dorință atât de puternică! Oh, iartă atunci un nebun care a avut trufia de a-și aprinde în suflet un foc și de-a se bucura o clipă de prietenia ta. M-am încălzit la sacrul foc al dragostei pe care l-ai aprins pentru iubitul tău și dacă m-am ars atunci, O! e destulă pedeapsa! * Noaptea și-a revărsat pacea sabatului peste adormitul pământ, cintezoiul dormitează-n dumbravă, visează la iubita lui. Vântul de seară s-a uitat pe sine însuși în coroana verde a teiului, sărută frunzele abia înmugurite, șoptește despre iubire și credință. Singur eu veghez lângă strălucirea palidă a lămpii, în odaia mea, și nu mai găsesc liniștea pe care ideea preconcepută a muncii mi-a dat-o, gândul nu mai păstrează-mpreună diversitatea imaginilor schimbătoare, dar pentru privirea mea visătoare, plutește, iubito, imaginea ta. Vai, vreau s-o rup din cel mai din lăuntru ungher al inimii mele, dar nu-mi stă în putere; inima ar urma-o și ea. Ceasul din turn de multe ori a bătut chemându-mă la odihnă; dar somnul nu-l găsesc, iubirea veghează tot timpul.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Ah, cu câteva ore înainte, m-am bucurat încă de imaginea ei. Ciocârlia a zburat departe; a sosit iarăși toamna. Singur am stat, jos, la debarcader, în spatele bătrânului tei, am văzut cum timpul despărțirii prietenilor le-a oferit adio. De ce nu mai lăsat să-ți strâng mâna la fel ca și alții, mulțumesc pentru bucuria ce-ai dat-o, lumina pe care-ai răspândit-o în sufletul meu. O, atunci când ea stătea pe punte, așa de palidă-n obraji ca narcisele, lacrimile-n ochi așa de clare, oglindeau pierdere și durere. Când buclele negre ca noaptea fluturau libere în vânt stătea ea, trasfigurată și frumoasă, ca idolul din visele mele. Atunci am fost cuprins de durere, atunci am vrut să mă arunc în abis să mor de preafericirea clipei cu privirea ei de adio. Poate că a vărsat o lacrimă peste dragostea credincioasă a tânărului, peste inima frântă, oh, pentru mine ea nu a plâns. Acum, pe marea pustie către țărmul străin ea călătorește. Liniștiți-vă furia uragane! Nu rupeți trandafirul meu! Legănați cu valuri mici iubita mea către lumi de vise, lună luminează-i calea, stele așa de bune stați-i de pază și când mâine se va trezi pentru a saluta străinul țărm, dați-i bucurie atunci, nou născuta zi în brațele sale! Dar ce purpură a colorat cortina perdelelor așa de în grabă? Lampa pălește tot mai mult și mai mult, umbrele au dispărut. Spune-mi cine ești tu care cânți de bucurie în noapte! De ce-ți bați joc de durerea mea, aducându-mi noptatice gânduri. Soare, apune iar în sălile luminoase ale vestului! Durerea nu iubește lumina ta, întunericul îi este durerii prieten. Întârziați, o, întârziați o clipă cu rugăciunea voastră voi păsări mici, lăsați-mă să mă odihnesc! Rugați-vă apoi pentru mine! Rugați-l pe tatăl luminii să dea lumină celui îndurerat care suferă El va auzi rugăciunea voastră, calvarul mi-a amuțit glasul.

____________ (August Strindberg, Dikter på vers och prosa, Sömngångar nätter på vakna dagar och strödda tidiga dikter; Editura Norstedts, 1995; http://svenskadikter.com/K%C3%A4rlekssjukan.)

Traducere – Dorina Brândușa Landén 137


LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ana PODARU

POEZII PENTRU CEI MICI Expediție eșuată Plictisit de serenade Cocoțat într-un arțar Greierele-și pune-n minte Să se facă marinar.

Scuturându-se de apă Greierele se gândea... - Mă mâncau oricum, îmi scapă? Nu doreau a mă salva.

Trenulețul Thomas

Rupe-o frunză de stejar Folosind pe post de barcă, Catarg face din mărar Și voios cântând se-mbarcă.

Cămăruța lui Săndel Plină e de jucării, Mașinuțe fel de fel, Daruri de la alți copii.

Lunecând pe luciul apei Pana sta pe post de cârmă, Fir din coadă de ponei Priponit ca o parâmă.

Thomas, trenulețul roșu, Este favorit, La primit chiar de la Moșu, Mult și l-a dorit.

Vântul bate, apa curge El plutește în derivă, Speriat colac se strânge, De pe mal se-aude vâlvă.

Cu mânuța lui îl plimbă Zi de zi prin casă, Are-acum o roată strâmbă, E-așezat pe masă.

Strigă broasca minunată: - Uite-un greiere-ntr-o barcă, Se îneacă, se îneacă... Vine apa-nvolburată!

A venit tăticul lui Să-i repare roata, I-a pus și Săndel un cui, Cere-acum răsplata.

Cocostârcul îl privește Cu un ochi cercetător, Greierele-n van vâslește, Lângă barcă-un peștișor.

Trenulețul roșu Are-o roată nouă, Bucurie mare-n Palmele-amândouă

Cade greierele-n apă, Frunza pleacă-ncet pe râu, Cârma din parâmă scapă, Pestișoru'-noată-n hău.

Uuu, uuu strigă-acum Săndel, Uuu, uuu Thomas cel mai cel.

- Hai înoată, hai înoată! Strigă broasca de pe mal. Peștișorul dă să-l scoată, Greierele-i luat de val. În sfârșit apare-o creangă El se-agață curmeziș... Spectatorii iar fac larmă, Creanga-l duce pe prundi��. 138

Adinuța și Săndel Adinuța și Săndel Vor să facă un castel Din nisip și scoici Și doi mormoloci Vor pleca la mare Unde-i cald și soare, Mâine dimineață Când e frig și ceață. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Veseli cum le stă lor bine Și-au făcut bagajul, Așteptând ziua de mâine, Construiesc colajul. Alt castel vor construi Din nisip și apă Și povești vor dărui, Marea îi așteaptă Să se scalde printre valuri E tot ce-și doresc, Adinuța și Săndel Fericiți zâmbesc.

Zița mocănița Trece Zița mocănița Sub privirea lui Săndel, A-ncercat în mii de fel Să-nconjoare un castel. Cu creionul pe hârtie desenă frumos macazul, I s-a înroșit obrazul De extaz și bucurie, Degetele colorate Cu creion și acuarelă Vor picta o santinelă Cu un coif și-o pușcă-n spate, Are doar trei anișori, A crescut la buna-n munte Lângă pletele-i cărunte Si grădinile-i de flori,

Uuu, uuu Ziță mocăniță Vin și eu cu o fetiță...

Copila și norocul Alerga prin crâng copila Chicotind îmbujorată Pe rochița ei curată Se-nvârtea în cerc pupila. Coborau în poieniță Încântați de râsul ei Iepuri, cerbi și martinei Vin s-o vadă pe fetiță. Și în părul ei sunt fluturi, Flori zâmbesc în a sa cale. Melcii dau din coarne-agale, Două stele-i stau alături. Și din jocul ei zburdalnic Se oprește pentru-o clipă, Ochii ei lumini disipă, Contemplând un dans șăgalnic. Pe o mândră margaretă Buburuzele-i zâmbesc Și noroc îi dăruiesc, Ea întinde-un braț cochetă. Și se-ntinde hora-n luncă, Vântul murmur un cânt, Flori scot capul din pământ, Glas de clopot lincă-lincă.

S-a-mprietenit cu Zița Când trecea vuind în grabă, S-a gândit că-i bună treabă Să picteze mocănița... Ce i-a spus odată tata? Că-i un tren mai special, Care trece pe-acel deal De când a făcut armata, Meșterul Săndel visează Când o crește, el, mai mare Să conducă mocănița... Cântă vesel, claxonează, Uuu, uuu Ziță mocăniță Stai o clipă la portiță...

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Dialog 139


MEMORII

Vasile C. IONIȚĂ

„Slujbaș la Curtea Măriei Sale CUVÂNTUL” Pentru a preîntâmpina niscaiva judecăți cu privire la însemnările memorialistice pe care intenționez să le strecor în paginile Banchetului, o mostră comițând-o deja în numărul anterior cu „Povestea unui dinte”, precizez acum că voit nici nu am sugerat măcar că dintele cu pricina e un pretext simbolic al prieteniilor pe care le-am cultivat cu pioșenie de-a lungul anilor. O ciudățenie a acestor epistolare legături este aceea că mulți cândva, tot mai puțini acum, nu au avut prilejul să mă întâlnească și să mă cunoască față de față, exemplu în acest sens fiind cele două pe care le voi înfățișa în rândurile imediat următoare. În una din scrisorile Nea Nicului, fostul director al Școlii Normale „Spiru Haret” din Buzău, acesta m-a îndemnat să-i scriu unuia din foștii săi elevi la Școala Normală din Cetatea Albă, devenit unul dintre cei mai cunoscuți pictori ai Basarabiei, Mihai Grecu, autorul unor celebre porți țărănești din satele acestei nefericite provincii românești. În ultimele scrisori pe care i le-am adresat îl „dezmierdam” cu pseudo-diminutivul Mihalache, iar el, în una din scrisori, îmi spunea „Vasilică, Bob de Mac”. Nu știu ce se ascundea în spatele acestei ciudate formule, căci nu am avut ocazia să-l întâlnesc. El a încercat să ajungă până la mine, înainte de zurba din decembrie 1989. Nu știu ce s-a întâmplat că a fost întors din drum la Târgu Jiu, după ce avusese norocul „să se întâlnească” cu Constantin Brâncuși. Era convins că se întâmplase ceva cu mine în cursul acelor tulburi evenimente, după cum reieșea din ultima scrisoare primită de la el. I-am scris, l-am liniștit că am scăpat viu, dar regretam că am ratat ocazia de a mă afișa pe lista victimelor reșițene. Dar asta e altă poveste și nu-și are locul aici… De la Anatol Vieru, care a făcut o vizită la Reșița, am aflat că Mihalache era sănătos. Acum însă, când scriu aceste rânduri, se află sigur alături de cel care a meșterit printre altele și „Cumințenia Pământului”. Cel de al doilea exemplu pe care doresc să vil înfățișez este cel al vestitului geograf Alexandru Ungureanu din dulcele târg al Ieșilor, de la care 140

am primit la începutul acestui an un impresionant volum despre Opera Geografică, dedicat împlinirii a 100 de ani de învățământ geografic la Universitatea Al. I. Cuza, tom care cuprinde, în peste 300 de pagini format academic, „Cursurile universitare” ale „eminentului om de știință și mare patriot” Gheorghe I. Năstase (1896-1985). Nu întâmplător am dat acest de al doilea exemplu, căci există multe firicele care îl aseamănă pe ferventul meu prieten corespondent cu Mihalache Grecu. În una din scrisorile mele îl rugam să-mi spună în ce împrejurare ne-am cunoscut. Bănuiam doar că în una din manifestările filologice, cum era (probabil mai este și acum) Simpozionul național onomastic, la care eram prezent ca invitat al SȘF din România, al cărei „membru de onoare” sunt, după cum atestă diploma înmânată de conducerea acesteia. Nu mi-a satisfăcut curiozitatea, probabil eu nu-mi amintesc, cert este că legătura strânsă cu acest credincios prieten este reprezentată de „toponimicurile” (calamburul îmi aparține), elemente prețioase de „arhivă nescrisă” – cum le numea învățatul Iorgu Iordan –, referindu-se, evident, nu la cele deslușite de mine, ci la întreaga comoară a Toponimiei românești. Ultima misivă primită de la Al. Ungureanu este cea trimisă mie cu prilejul sărbătoririi Sfintelor Paști din acest an, pe care eu le-am petrecut într-un salon de Chirurgie a Spitalului reșițean. I-am găsit felicitarea și urările de sănătate după o lună împlinită de la expediere, plicul așteptându-mă în sertarul mesei mele, pus cu grijă de soția mea, dar eu, nevrednicul de mine, încă nu i-am răspuns. După această lăbărțată (lipsită de concizie, prolixă) introducere, închin următoarele rânduri celui care mi-a fost mentor, după cum se va vedea, în activitatea mea de cercetare filologică, regretatului Acad. Alexandru Graur. De la primele contacte pe care le-am avut cu acesta, propriu-zis citindu-i opera, cunoștință făcând la un simpozion (fie cel de la Târgoviște, fie cel de la Focșani), m-am simțit atras de consecventul apărător al purității limbii române. I-am urmat, fără să fiu BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

conștient c-o fac, maniera, modalitățile de a aborda studiul CUVINTELOR, declarându-mă, întâi față de mine însumi, „slujbaș la Curtea Măriei Sale CUVÂNTUL”. Am lăsat într-un dulap din biroul Acad. I. Coteanu un exemplar din proiectatul tratat de onomastică, altul l-am depus, împreună cu corespondența primită, la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” din Reșița, înainte de a mă opera de dublă cataractă, speriat (fără temei) că s-ar putea să rămân fără vedere. Nu știu ce s-a întâmplat cu ambele exemplare, și cu cel din dulapul academicianului, și cu cel de la Biblioteca reșițeană. Oricum, în bună parte ceea ce cuprindea proiectatul tratat, mi-a folosit drept canava pe care am brodat volumul Nume de locuri din Banat, apărut la Editura Facla din Timișoara (1982), precum și unele capitole din Contribuții onomastice, 1-3 (2002-2007). Când volumul depus la editura timișoreană a fost pus în pericol de a fi scos din planul editorial (o altă poveste tristă pe care nu știu dacă voi spune-o vreodată, căci orizontul se întunecă tot mai mult), cu o Prefață semnată de Al. Graur, care a salvat tâlhăreasca manevră de a fi îndepărtat de Editura Facla, căci era un curat referat științific, Al. Graur a întărit cele spuse în Prefață, în prezentarea volumului într-o publicație filologică centrală.

Merită să menționez un fapt nu prea practicat în prezent de vârfuri din sfera unor discipline științifice. L-am rugat pe Al. Graur, în scrisoarea însoțitoare la manuscrisul ce urma să-l depun la ediBANCHETUL, 10-11-12 / 2016

tură, să-mi spună dacă merită să încarc planul editurii (să mă expun, de fapt, cu isprava pe care o comisesem). Nu numai că și-a dat avizul, dovadă că mi-a trimis Prefața, dar a citit manuscrisul cu creionul în mână, atent, făcând observații, îndreptând unele exprimări neclare sau eronate. Evident, manevrele orchestrate de un cercetător reșițean coleg – om cu minte, nu însă și cuminte (acord acestor pseudoomonime sensurile: primului – „posedă solide cunoștințe filologice”; celuilalt – „cu judecată, înțelept”) – nu au putut face față părerii învățatului Al. Graur, care le-a repetat într-o publicație filologică și pe care eu le-am preluat, dându-le tiparului (v. coperta a IV-a a tomului 3 din Contribuții): „Cartea pe care o avem în față (Nume de locuri…) prezintă interes din două puncte de vedere: în primul rând pentru că ne pune la dispoziție o mare parte a numelor de locuri din Banat, mai ales a așa-ziselor micro-toponime […]. În al doilea rând, pe baza numelor bănățene, se discută aici cele mai importante probleme teoretice ale toponimiei, ceea ce înseamnă că lucrarea este în același timp un tratat general”. O „aventură” de-a mea și a învățatului Al. Graur s-a petrecut cu ocazia desfășurării unui prestigios simpozion organizat de filiala SȘF din Reșița și care a avut loc la Băile Herculane. O bună parte a primei zile, Al. Graur mi-a fost încredințat pentru a-l însoți și astfel am plecat cu mașina colegului Helebrand și cu Al. Graur la Porțile de Fier de la Orșova. După ce „șoferul” a parcat mașina, am luat-o pe scările numeroase care coborau din șosea spre Hidrocentrală. Treptele fuseseră făcute în spiritul economiei de materiale, cum se proceda în de obște. Adaug la starea scărilor și faptul că învățatul Al. Graur avea un număr la încălțăminte vizibil mare (cineva spunea că 46). Eu mai prinsesem curaj în cursul convorbirilor din mașina colegului Helebrand, căci Al. Graur era de o prudență exagerată. Am îndrăznit să-i spun anecdota care circula, vizând dacomania în floare atunci, potrivit căreia Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor, avea o consoartă pe care o chema Zdamăsii, scuzândumă că nu știam cum se accentua cuvântul, dar adăugând, după ce Graur exclamase: „Zăăău, domnule?”: „Da, pe ea o invocă românii pe la cozile nesfârșite”. Cu toată reticența sa, învățatul a râs cuminte, iar eu am constatat că am reușit să sparg gheața. Totuși, coborând scările îl țineam cu sfială de braț. La un moment dat am simțit că „oaspetele meu” se lasă pe spate și l-am apucat 141


MEMORII

strâns cu ambele mâini de braț. Graur a izbucnit vădit mânios: „Ce faci domnule? Mă țâi sau nu mă țâi?!”. După ce ne-am minunat de turbinele aflate în plină funcțiune, ne-am mutat la restaurantul de pe fosta insulă Ada-Kaleh. Sala era complet goală, muștele zburdau în voie. M-am dus întins la bucătărie, am ochit printre cele trei persoane responsabilul de „salon” și i-am spus pe un ton convins că ceea ce vroiam era și posibil: „Făceți-ne două cafele așa cum se fac obișnuit la localul Dv., iar o a treia cu cafea veritabilă, căci o faceți pentru Al. Graur. „Care Graur?” a întrebat șeful, dar aruncându-și ochii în sală l-a recunoscut, căci acesta avea în acea vreme o emisiune la TV despre limba română „vorbită corect”, emisiune foarte populară, responsabilul dovedindu-se un fan de-al învățatului. Nu am auzit ce i-a spus uneia dintre cele două personaje feminine, dar am înțeles că se poate și m-am dus la masă. A durat puțin mai mult decât mă așteptam eu, poate și pentru că mi se părea o minune să bei o cafea naturală. Temerile mele au fost curând spulberate de aromele venite dinspre bucătărie. Nu mult după acest semnal îmbucurător au venit și cafelele: mari, aburinde și cu caimac. Un gând mă împiedica să mă bucur pe deplin: știam cât de căptușit îmi era portmoneul. Am făcut semn responsabilului că plecăm și i-am ieșit în întâmpinare, să nu audă urechile Graurelui o posibilă târguială. Nu avea cum să audă, dar s-a mirat că-i strâng mâna și-i făceam temenele vizibil nepotrivite, oricât de bună ar fi fost cafeaua. Al. Graur a întrebat: „Ce, nu a vrut să ia bacșiș?” „Nu… Nu a vrut să ne ia banii pe cafele…” „Vă cunoașteți cu el?” „Nici vorbă – am răspuns eu liniștit – pe Dumneavoastră vă cunoaște”. „N-am fost aici nici când era insula neînecată”. Apoi s-a luminat deodată, iar eu i-am confirmat că e cunoscut de la TV… Întorși la bază, la Băile Herculane, a povestit cui a apucat cum am fost serviți și datorită cărui fapt și-a amintit de gustul cafelei. M.M., șeful Filialei Reșița a SȘFR avusese grijă să nu fie servit cu iahnie de fasole, pregătindu-i-se lui și altor trei oaspeți de seamă friptură cu cartofi pai. Al. Graur se uita nedumerit în stânga și în dreapta și a întrebat abia auzit: „Dar mie de ce nu mi-au dat

142

fasole?!” Sfârșitul acestei aventuri a fost o porție respectabilă de fasole sleită cu prăjeală și cu mujdei. M-am mai reîntâlnit cu Al. Graur, ultima oară, la una din ședințele Comisiei de etimologie la care eram uneori invitat, după ce intrasem binișor „în gura târgului” cu etimologiile mele. Învățatul arăta vădit abătut, suferind probabil, căci nu mult după aceea ne-a părăsit. Doamne, și ce util ne-ar fi fost azi, când limba românească e batjocorită și stâlcită în toate felurile! Nu pot scăpa ocazia să nu pomenesc un alt personaj, neanunțat, dar mi se pare că acest context este cel mai potrivit să fie amintit. Cine își mai amintește de Mona Muscă, frumoasa și activa tânără care după 1989 activa fervent pe două planuri: cel lingvistic și cel politic? Nu știu dacă a fost presată de ceva sau de cineva să facă mărturisiri, dar a recunoscut că era pe lista informatorilor, acelora de la Mănăstirea Secu, moment din care a dispărut de pe ambele planuri. Atunci, a prezentat audienței, celor din alcătuirea acelei comisii, evoluția a două cuvinte latinești în idiomurile romanice: versare și tornare. În pauză am abordat-o pe frumoasa Mona și am întrebat-o dacă are cunoștință de doina bănățeană în care se spune: „Mândro, zorile se varsă (și am accentuat pe cuvânt)/ Lasă-mă să merg acasă/ C-am copii și am nevastă”. A confirmat că știa despre doină, dar a rămas puțin pe gânduri, însă eu am continuat: „Mai există vreun idiom romanic în care urmașul lui versare să aibă acest sens metaforic?” Nu mi-a răspuns, iar eu, ca să alung momentul de stinghereală, am trecut imediat la celălalt termen latin, tornare: „Oare în argoul vreunui idiom romanic există vreun termen cu sensul de turnător, provenit evident din a turna?”, dar am adăugat repede că am în vedere nu acțiunea de turnare a oțelului și nici pe vrednicii turnători oțelari. A fost inutil să mai fac vreo precizare. Dar închei, întrebând retoric: „De unde să fi știut eu atunci că i se repartizase sarcina să-i asculte cu urechea și să-i toarne cu gura pe studenții străini?” Nu am avut vreun prilej să-l reîntâlnesc pe Alexandru Graur și nici pe Mona, „steaua (neîmplinită) a lingvisticii”. Sau poate greșesc, căci multe nu le mai știu…

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Petru-Ilie BIRĂU

SOCIETATEA AUTARHICĂ ȘI DISTINCȚIA CULTURII ARHAICE Chiar dacă într-un trecut îndepărtat comunitățile izolate erau destul de răspândite în țara noastră, astăzi sunt tot mai rare, rămânând doar câteva sate răzlețe în zonele subalpine ale Carpaților. Despre aceste comunități vii, în care prefacerile s-au produs lent și doar în anumite caracteristici legate mai ales de specificul muncii sau de structura organizatorică, ne-au rămas mărturie studiile publicate de cercetători, ele fiind analizate sistematic și pe baze științifice de-a lungul ultimelor decenii de către câțiva etnologi, antropologi sau folcloriști, care au remarcat autenticitatea lor ca forme de organizare originare: ,,Pe la sud, dar și pe la nord, ferind Carpații, timp de o mie de ani au trecut sau au făcut popas vremelnic prin locurile noastre, goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani și tătari, viețuind pe spinarea populației băștinașe, care își păstra miezul neatins în regiunile de munte și podgorii, dar se întindea și în câmpie, adăpostindu-se în poienile imenselor păduri care o acopereau pe vremuri. Am putea deci spune că avem în țara noastră două feluri de țări, una care a fost întotdeauna numai a noastră, cea în care nomazii nu puteau pătrunde decât cu greu, și dimpotrivă, alta aflată în calea lor.”1) Putem așadar considera regiunile alpine și subalpine ale Carpaților, ca locul de obârșie al nației. De altfel am întâlnit chiar în toponimia zonei natale, ca nume al unei văioage, termenul Obârșie 2). Datorită denumirii sale, voi descrie în câteva cuvinte acest loc numit Obârșie, situat la nord-est de satul Birăoni, deasupra cătunului Răscoala, lângă care se află locul numit ,,La cetate”. Situat în văgăuna unor stânci albe de calcar numite Piatra Iederii, de la planta ce crește, escaladându-le cu vrejii ei verzi, locul este o veritabilă ascunzătoare naturală așezată la adăpost atât de valea Tăii cu plaiul peste care se consideră că

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

a trecut drumul roman3), de unde nu poate fi văzut, cât și de valea Răscoalei, care este mai jos, fără a fi vizibilă de aici.

Nicolae Răscolean mi-a povestit: ,,Era on (un, n.a.) loc unde în trecut facusără o cetate, cu galerii în pământ și în stâncă, unde puteau fi adăpostite și animalele, așa era de mare. Această cetate o fost folosită în multe rânduri atunci când zona o fost calcată de tătari, turci ori alte neamuri migratoare. Acum nu să mai cunoaște nimic din ea, o ramas numa’ numele.”4)

143


CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Despre denumirea ,,La cetate” mi-a vorbit și Buză Gheorghe, care este proprietarul acelui teren și al celui numit Obârșie. El a spus că așa se numesc cele două locuri pe care le-a moștenit, dar nu știe de unde le vine numele.5)

Sunt locuri stâncoase, dosnice, umbroase, cu fagi seculari, unde este foarte greu de lucrat pământul. Aceste zone nu erau căutate, pentru a se stabili aici, nici de către cei care voiau să-și extindă producția agricolă, pentru că relieful este dificil (dealuri abrupte, râpi săpate de pâraie, văgăuni cu desișuri de spini și mărăcini, pământ argilos etc.) și nu permite o agricultură intensivă, solul, acolo unde nu răzbat stâncile de calcar, este format de șisturi argiloase, în care plugul intră cu greu, singurele culturi care cresc aici și ele destul de slab productive, sunt cartoful, porumbul și câteva soiuri de pomi fructiferi, așa că marii latifundiari, stăpâni de proprietăți au rămas în mănoasa Țară a Hațegului și chiar atunci când au fost împroprietăriți, de către diferiți domnitori, cu terenuri pe aceste plaiuri, așa cum a fost, în anul 1493, cazul familiei nobilului Mihail Cândea, devenit Kendeffyprin maghiarizare, aceștia au trimis oameni la lucru în special în Petroșeni și zona vestică a Văii6), dar nu știu dacă ei măcar au vizitat regiunea din est, mulțumindu-se cu animalele și produsele ce le erau trimise periodic de către băștinași. Nici în perioada comunistă aici nu s-a făcut colectivizare. Terenul a fost considerat impropriu pentru înființarea unor CAP-uri, momârlanii nefiind expropriați pe aceste considerente, ci doar pentru dezvoltarea unor perimetre miniere. Și astăzi pământul de aici este încadrat, din punct de vedere calitativ, în categoria a III-a. Faptul că au dăinuit, fără întrerupere, comunități sau gospodării răsfirate pe coastele acestor dealuri este adeverit de majoritatea celor care le-au 144

cercetat: ,,Nicolae Iorga, fără a nega existența unor țărani aserviți, considera că aici se păstra un întreg ținut de vechi țărani români, asupra cărora iobăgia nu putuse înainta, și, mai mult, aceștia aveau proprii conducători, ,,solgabirăi”, români ca Iovăniță Manea, încasa căruia se adunau pentru a-și face zapisele; ei zălogeau slobod între ei ,,luncă, deal, vale, pomi”, au ,,loc de curătură”, ,,de la moși la strămoși, că ni l-au dat domnii…”; la îndemână le stăteau dieci pe care îi plăteau cu un zlot scrisoarea, chiar dacă erau ,,iobagi” ai vreunui nobil din Țara Hațegului, ca jupânul Pătru Fărcaș din 1754; ei aveau destui bani ca să ia în arendă, să ,,cumpere” munții vecini din Oltenia, cu stânele de pe aceștia; aveau de asemenea hotnogi dintre români, ca Zăicul Andraș de pe la 1730.”7) Prezența acestor dieci în estul Văii Jiului este confirmată de asemenea de numele unui teren situat mai sus de satul Răscoala, numit ,,La dieci” (denumire comunicată de Nicolae Răscolean, n. 1933 în Răscoala). În astfel de locuri, cum este și cel numit Obârșie, au putut supraviețui încă din vremea dacilor, în perioadele de invazie, poate câteva familii, sau poate mici obști de băștinași, după cum semnalează istoricii: ,,Neputând controla și stăpâni efectiv munții, romanii au trebuit să-i lase dacilor, care le cunoșteau toate căile de acces și ascunzișurile.”8) Apoi, în perioadele de pace aceștia, au ieșit și au format mai aproape sau mai departe alte așezări. De aici numele de Obârșie, pe care l-am întâlnit și în alte părți, cum este un sat din Gorj. În asemenea locuri de taină s-a format acel tip de societate organică, obligată să funcționeze, să se descurce, prin propriile resurse, pe care reușea să le creeze și să le administreze. Aici își are sorgintea societatea autarhică și distincția culturii arhaice. De aici s-a perpetuat și mentalitatea societăților arhaice închise, cum este cea a momârlanilor, diferită, prin modul de a vedea lumea, de alte tipuri de comunități, care nu s-au putut feri din calea cotropitorilor și au fost nevoite să conviețuiască, aplicând un alt fel de supraviețuire culturală. Nu sunt de acord cu ipoteza potrivit căreia în estul Văii Jiului ar fi venit oieri din Mărginimea Sibiului sau din Novaci, care au întemeiat gospodării aici.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Acestea sunt zonele carpatice, zonele spre care privim îndeobște când ne scrutăm originile, impresionante, pline de mister, cum sunt sanctuarele dacice, cum este toată lumea medievală românească a acestor zone, cum este folclorul acestor zone. Dar în dezvoltarea de lungă durată a istoriei românești, aceste zone sunt mai curând amorfe, zone de românitate în care nu au putut pătrunde elementele străine.”10) Despre continuitatea locuirii din cele mai vechi timpuri a depresiunii celor două Jiuris - au descoperit numeroase vestigii arheologice, începând cu perioada paleolitică, continuând apoi cu neoliticul, epoca bronzului, antichitatea dacică, perioada ocupației romane, evul mediu și până în perioada modernă.11) În satele sau cătunele izolate au fost transmise din generație în generație cutume, credințe și superstiții ancestrale, care vin de undeva de la începuturile umanității și ne ajută să înțelegem formele de organizare, coagularea culturii populare, sursele și resursele artei în general, modalitățile în care arta a apărut ca element decorativ pe obiecte sau piese de vestimentație, felul în care a evoluat până la accepțiunea ei modernă.

________ Distincția între jieni și mărgineni, sibieni, sau novăceni este prea mare, în port, în concepțiile economice și în cântatul din fluier. Chiar și atunci când au căutat să vină spre zonele estice al Văii Jiului, acolo unde se află satele Cimpa, Răscoala, sau Tirici, oierii sibieni sau novăceni au găsit aici locuitori care aveau vatră stabilă din moși strămoși, iar cei care au voit să locuiască aici, au fost asimilați de localnicii mai numeroși: ,,În privința satelor din estul Văii Jiului se consideră că populația este venită mai dinspre est, din Mărginimea Sibiului, aceasta așezându-se peste un fond de populație ,,băștinașă”, mai numeroasă însă.”9) Izolarea unor regiuni, mai ales din Carpați, în care s-a perpetuat o cultură arhaică, de proveniență dacică, transmisă aproape nealterată până la noi, este semnalată de asemenea de către istoricul și academicianul Răzvan Theodorescu: ,,În spațiul nostru am construit un argument pe această idee, privind raportul zonelor de mare arhaitate dacică moștenită apoi de civilizația populară.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

1) Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, București, Editura Științifică, 1968, p. 6. 2) OBÂRȘIE, obârșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). – Din sl. obrŭšije. Sursa: DEX '09 (2009), apudhttp.dexonline.ro, accesat în 2013. 3Dan Oltean, Munții Dacilor: călătorii pe plaiurile regești ale Sarmizegetusei, București, Editura Dacica, 2008, 3. p.129134, passim. 4) Interviu cu Nicolae Răscolean (n. 1933 în satul Răscoala) din 11 decembrie 2011. 5) Buză Gheorghe (născut în cătunul Răscoala în anul 1963), relatare din 30 august 2014. 6) Dr. Sebastian Stanca, Monografia istorico-geografică a localității Petroșeni din Valea Jiului, Ediție îngrijită de Dumitru Velea, [Petroșani], Editura Fundației Culturale ,,Ion D. Sîrbu”, 1996. p. 4-6, passim. 7) Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Buc., Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 200, apud Mircea Baron, Cărbune și societate în Valea Jiului, Petroșani, Editura Universitas, 1998, p. 33. 8 Ion Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi. Dacii din spațiul est-carpatic în secolele II-IV, e.n., Iași, Editura Junimea, 1982, p. 53. 9) Lucian Badea, Valea Jiului, București, Editura Științifică, 1971, p. 81, apud Mircea Baron, Cărbune și societate în Valea Jiului, Petroșani, Editura Universitas, 1998, p. 38. 10) apud Sorin Comoroșan, România societate cu răspundere limitată, București, Editura Cartea Românească, 1995, p. 29. 11) Dr. Sebastian Stanca, op. cit., p. 11-30, passim.

145


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Dragoș NICULESCU

“UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT” DE LA FILOZOFIA CULTURII LA CRIZA SUPRAVIEȚUIRII 1. Tudor Vianu și criza modernă a culturii. O judecată asupra filozofiei culturii în punctul temporal al prezentului, al contemporaneității, nu poate fi un simplu act teoretic întreprins de un gânditor aflat întro atmosferă calmă, pașnică, de confort intelectual, într-un ambient în care acesta, simțind nevoia de a mai produce ceva, de a-și mai încerca și exersa mintea și scrisul, intră aristocratic în transa dulce a unei creații convenționale. Un astfel de demers trebuie să fie unul de un dramatism extrem, căci gânditorul este el însuși subiect al propriei analize, trăitor, sau mai bine spus supraviețuitor dramatic al unui moment de criză atât de acut, încât apare ca un capăt de drum, ca etapă ultimă a unui lanț de crize ale culturii și umanității, în care natura umană este atât de înstrăinată, de însingurată, de dezorientată, de confuză și neputincioasă în raporturile ei cu sine și cu alții, încât pe drept cuvânt se așteaptă ori mântuirea, ori definitiva damnare, ori dispariția, extincția civilizațională globală. Lucrurile sunt ajunse într-un punct insuportabil pentru ființa umană. O altă etapă a civilizației, a culturii, și deci și a filozofiei culturii, ori va fi una a salvării, printr-o reformă energetică globală și profundă la nivel spiritual și sufletesc, a resurecției ființei și civilizației umane prin forța dată de un impuls energetic transcendent, Divin, ori nu va fi deloc. Criza culturii înseamnă criza umanității, deci filozofia culturii, ca metadisciplină, ca aplicare a unei viziuni și interpretări filozofice asupra studiului mersului și evoluției culturii, nu își poate exprima punctul de vedere decât prin gânditori care, implicați vital în propria lor partitură dramatică, se află ei înșiși în criză. De aceea, un studiu calm, neutru, strict teoretic asupra acestui subiect major este exclus. Implicația existențială este în acest caz atât de puternică, vectorul de foc al disperării arde în aceeași măsură tainic și mocnit, dar și exploziv și terminal, sinucigaș individul și întreaga lui colectivitate terestră, încât direcția lui trebuie să ajungă cât mai curând la un liman. Și acela va fi dat să fie un liman al schimbării, al salvării, al continuării vieții și condiției umane într-o altă formă, într-o altă dimensiune. Se impune deci astăzi cu stringență diferența operațională între criza culturii moderne și criza contemporaneită146

ții, criza prezentului ultim, dacă ne putem exprima astfel (dificil a spune “prezent ultim”, prezentul fiind deja trecut, neexistând de fapt un prezent stabil, propriu-zis), poate mai corect numită criză a actualului. Și pentru a ajunge la actual, trebuie să începem cu trecutul: actualei crize majore prin care trece cultura mondială și umanitatea trebuie pe scurt să-i precizăm componentele sistemice, puse în evidență și analizate din diferite perspective de filozofii moderni ai culturii, pentru a ajunge la evidențierea determinantelor și diformităților sale patologice din prezent. În acest sens, Tudor Vianu rămâne un nume de referință. Desigur, alături de el au fost și alții, precum Lucian Blaga și Mihai Ralea, dar Tudor Vianu poate fi numit fără greșeală și frică de radicalitatea preciziei, întemeietor al domeniului filozofiei culturii în România. El a fost chemat să inițieze la noi acest domeniu, de care gânditorii europeni deja se îngrijeau, din zona esteticii, a axiologiei, și de acolo a venit cu sclipitoare inteligență, vastă erudiție și totală dăruire, și cu această formație și credință și-a asumat și îndeplinit rolul: teoria valorilor este baza filozofiei culturii la Vianu – “cultura este creație de valori” –, iar filozofia culturii este, înainte de toate, o filozofie a operei de cultură, așa cum estetica este o filozofie a operei de artă. Nu ne propunem o reluare și analiză a ideilor care întrupează opera sa de filozofie a culturii, nu acesta este scopul studiului nostru, ci selectarea din opera sa strălucită, cu atâta nesaț audiată, citită și studiată de publicul larg, a acelor teme și idei utile analizei subiectului reprezentat de criza culturii actuale, văzută de noi sub explicația unui devastator asalt al factorului civilizațional asupra factorului cultural, executând deci prin aceasta disocierea epistemică a celor două noțiuni cu statut atât de discutat (diferențiere, întrepătrundere, similitudine sau identificare) de filozofii istoriei și ai culturii: cultura și civilizația. Nu este nici vorba de o încercare de aducere a lui Vianu în prezent printr-o tentativă de adecvare forțată a ideilor și conceptelor sale la necesitatea unor utilități actuale, care aparțin totuși unui alt moment cronologic și istoric, marcat de o configurație distinctă, de un determinism propriu, cu stringențe, presiuni, tensiuni și necesități de altă natură, de alt nivel. Ci de utilizarea unei părți BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

a fondului său teoretic privitor la morfologia și fiziologia culturii, surprinsă, de asemenea, într-un moment de criză, la analiza unui alt moment de criză, mult mai puternic, al aceleiași culturi; moment de criză decisiv, după depășirea căruia se va vorbi despre începutul unui cu totul alt stadiu al spiritualității umane, despre nașterea unui nou spirit în cultura și civilizația umană. Modificat în spirit, în capacitatea imanentă de conștientizare de sine și a universului înconjurător, stăpân pe o putere pe care nu o avea, văzând totul cu un ochi mai mult, eliberat de tracțiunile opuse sfâșietoare ale unor condiții ontologice potrivnice naturii lui adevărate, pe care din eroare a ajuns să le experimenteze în mod dramatic și tragic, omul începe să scrie o altă istorie în cosmos. Potențarea stării ontologice a lucrurilor, fractura și cotitura deterministă va fi diferită de stadiul istoric al analizelor conceptuale ale lui Vianu și chiar de structura naturii sale teoretice, a tipului de viziune a sa asupra lucrurilor, prin esențiala diferență a factorului transcendent: umanitatea își va resimți conștiința și va resimți valoarea ca sprijinite și reeducate de puterea transcendentă. Simpla “valoare” a lui Vianu va deveni, poate mai mult ca oricând, valoare transcendentă, valoare sacră. Uriașa schimbare și reașezare valorică va asculta de semnul și puterea milostivă a Dumnezeirii. Sacrul va impune o nouă deschidere a credinței și, prin aceasta, o altă capacitate de privire a omului în adâncul ființei sale, în adâncimea modelată a conștiinței proprii. Valoarea deci, va fi valoarea sacră, sau o valoare sacră, diferită de valoarea lui Vianu, care, deși ocupă în viziunea lui planul transcendent, nu simte în mod categoric fiorul transcendent și nu recunoaște categoric natura sa fundamental transcendentă. În gândirea lui Vianu, lipsit de o conștiință religioasă în sens tare, noțiunea de transcendență nu are un rol semnificativ, planul său fiind ocupat de valoare, o valoare însă prea laică, prea secularizată de estetic pentru a avea puterea reformei necesară omului acum. Valoare, activism, voință culturală, act cultural obiectiv, act cultural subiectiv, refacerea idealului clasic, operă (așezată pe activism, clasicism, umanism, raționalism) – iată stâlpii pe care Vianu ridică edificiul de filozofie a culturii și de estetică totodată, interferența acestor două discipline nedispărând complet niciodată (dovadă stând lucrarea “Tezele unei filozofii a operei”). Poate că cea mai importantă idee a sa, rămasă însă la nivel de sugestie, sau poate și de intenție, este aceea de a aborda filozofia culturii ca pe o antropologie filozofică, aceasta fiind, pentru gândirea timpului, problema cea mai urgentă. În “Idealul clasic al omului” sau în “Transformările ideii de om” (1942) Vianu pledează pentru clasicism ca “noțiune normativă a omului” și ca tip peren de cultură, care se însoțește cu umanismul. Umanismul, scrie aici Vianu, consideră pe om ca pe un “scop”, nu ca pe un mijloc, programul lui fiind “dezvoltarea tuBANCHETUL, 10-11-12 / 2016

turor posibilităților morale închise în natura omenească”; punct încă îndepărtat în timp, dar singurul care trebuie să orienteze efortul omului îndreptat spre sine însuși. “Pentru om, umanismul este un program infinit” – cu această propoziție își încheie Vianu studiul, pornit din convingerea că “problema omului, a naturii și a menirii sale, se impune astăzi cu atâta putere, încât socotim că nu va fi judecată inutilă încercarea de a lămuri în trecutul reflecției omului asupra lui însuși câteva din marile ei linii istorice și unele din acelea pe care tocmai nevoile epocii actuale ne cer a le desfășura mai departe”. După Vianu, refacerea idealului clasic era așadar necesară pentru ieșirea din “criza morală pe care o străbatem” și pentru a constitui totodată o soluție pentru criza generală a culturii: “cine dorește menținerea bunurilor mai de seamă ale acestei culturi trebuie să-și pună întrebarea dacă restaurarea idealului clasic al omului nu este unul din mijloacele înlăturării unor amenințări care se îndreaptă spre noi din atâtea direcții”. În actuala criză, susținem noi, doar întoarcerea la norma clasicismului nu mai poate fi suficientă și, în nici un caz, nu poate constitui singura soluție de depășire a impasului profund postmodern. Cu siguranță însă că norma clasică, în virtutea substanței sale definitorii, trebuie și astăzi, poate mai mult ca oricând, săși apostoleze funcția prescriptivă, dar într-o manieră nouă, activistă, non-statică, non-contemplativă, neînțepenită în extaz, ci concretă, dinamică și militantă din interior către exterior. Pentru ca aceasta însă să fie posibilă, trebuie ca mai întâi conștiința să sufere o convertire de substanță, pentru ca apoi, din acest punct central de control al tuturor funcțiilor, existența individului – și aici vorbim despre un homo sapiens ajuns la conștiința adâncă și dublă de homo religiosus, care înseamnă atât conștiința profundă de sine, cît și de Divin – să fie capabilă să-și aplice toate corectivele pe care le crede de cuviință și de care este capabilă. De altfel, și Vianu vede clasicitatea în mod dualist, pentru că, fidel concepției sale activiste, clasicul homo sapiens devine homo faber, sprijinitor astfel al idealului faustic și romantic, pentru ilustrarea căruia sunt invocați Goethe, Byron și Shelley. Ciudata combinație dintre idealul clasic, al stabilității, și nu al elanului creator, și ofensiva “activismului” nu duce la o rezultantă abstractă și nefuncțională, pentru că Vianu înțelege această rezultantă ca pe un dualism perfect viabil și necontradictoriu: acela al activismului plasat sub pecetea valorilor clasice de bine, frumos, armonic, consonant, echilibrat și nu sub a acelora legate de fixitatea sa, de non-dinamică, de ponderabilitatea lui statuară. Se pot opera astfel de extracții calitative din concepte fără a compromite categoria funcțională și definitorie a conceptului. Conceptele sunt atât de puternice din punct de vedere al categoriei filozofice pe care o reprezintă, încât imprimă permanență categorială identitară fiecărei calități pe care o cuprinde și care 147


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

poate fi desprinsă din corpul lui și aplicată licit, sub titulatura și blazonul conceptului, unui anumit substrat. Cu condiția însă majoră ca această operație de aplicare să ducă la un construct valid, la un instrument teoretic necontradictoriu, real și nu absurd, novator și eficient. Din această specie face parte și activismul clasicist al lui Vianu: subtil și precaut, el previne cu abilitate și eleganță eventuala acuză adusă concepției activiste de susținere în cultură, în creație, a cantitativului, de extindere și creștere continuă a spațiului creațional (“mediu axiologic”, “spațiu social” sau “tehnosferă”, adică o “regiune nouă, o sferă de proveniență pur umană”), a densității lui, adică a numărului de opere care îl umplu, împotriva naturii “sălbatice și amenințătoare” (filozofia culturii presupune o idee despre natură și una despre om). Prin bemolul clasicist pe care îl așează permanent, el operează oricând reducția calitativă a cantitativului, promovând o cantitate pozitiv valorică, de real impact civilizațional. Obiectivitatea valorilor și relativa lor autonomie față de conștiință și față de lucruri, stabilitatea valorilor filozoful le vede coincidente cu apariția și dezvoltarea omului însuși și a culturii. Toate aceste determinante axiologice fac din valoare, elementul constructiv fundamental și total al noțiunii de “mediu axiologic”, care este aceeași cu cea de “spațiu social”, constituit din totalitatea operelor de cultură sau de civilizație. Iar la rândul lor, “mediul axiologic” și “spațiul social” (“mediul axiologic” fiind univers cauzal și necesar definitoriu cantitativ și calitativ al “spațiului social”, de aici și coincidența lor identitară) alcătuiesc împreună civilizația omenească: “Toate aceste opere la un loc alcătuiesc civilizația omenească, adică produsul întregii activități a omului în vederea satisfacerii dorințelor sale”. Un alt concept, o altă teză fundamentală a viziunii axiologice, global și structural culturală a lui Vianu, și poate chiar principala sa teză, este cea legată de viziunea sa structurală asupra valorii și, de aici mai departe, concepția sa legată de dificila problemă a ierarhiei valorilor și de sistemul pe care acestea îl alcătuiesc. Alăturându-și eforturile filozofilor care au încercat deplasarea cognitivă și în același timp critică, analitică înspre soluționarea acestei probleme ce nu se lasă rezolvată, cu deosebită acuitate, subtilitate și forță de pătrundere, axiologul român face din jocul instabil al celor două structuri componente ale valorii – raționalul și iraționalul – un balans al unui centru de greutate ce nu se lasă fixat în nici unul din nodurile funcționale ale complexului reprezentat de rațiune, afect și veșnic inefabilul irațional. Și chiar și în splendida lui viziune funcțional-dinamică și structurală a organismului valorii – căci pentru Vianu valoarea este un organism viu, existent fiziologic, și nu o simplă structură ori sistem –, atât de limpede expusă, într-o plasticitate de-a dreptul senzualistă, gânditorul lasă să îi scape câteva sincope ciudate, bizare fracturi ale firului rațional constructiv, pe care noi le148

am sesizat într-un alt studiu. Noțiunea care suportă interpretări în cazul temei actualului studiu nu este însă aceea de valoare în mod direct, ci indirect, prin aducerea la actualitatea convulsivă a noțiunii de sistem valoric. Și iată în ce mod: Vianu vede sistemul alcătuit din totalitatea valorilor (economică, vitală, juridică, politică, teoretică, estetică, morală, religioasă) ca pe un sistem închis în ceea ce privește structura lui, conservarea de-a lungul istoriei omului și a culturii a celor opt valori și presupunerea conservării aceluiași număr și în viitor, dar deschis în ceea ce privește capacitatea de transformare și perfecționare în timp a valorilor, ca structuri ale sale componente. Prin această teorie a sistemului valoric impermeabil la nivelul diversității interne, dar permeabil la nivelul influențelor externe cu impact reformator, optimizator calitativ al aceleiași diversități cu valențe unitare, Tudor Vianu a exprimat și propus ideea dominantă în filozofia sa a valorii, aceea a stabilității cadrului axiologic general alcătuit de clasele de valori, ca efect al stabilității conștiinței umane și ca protecție a fundamentelor culturii, valorile reprezentând matricea, factorul potențator și configurant al oricărui act de creație sau a tuturor actelor de creație, în infinitudinea, varietatea și bogăția lor. Deși Vianu aduce astfel în teoria valorii și culturii o idee teoretică de o incontestabilă valoare, ne întrebăm totuși, cu gravitate și luciditate, dacă lucrurile mai stau așa și astăzi, în condițiile crizei culturale și umanitare majore, miză cu atât mai periculoasă cu cât nu este cauzată de cutremure puternice, dar exterioare, pasagere ale istoriei (cum ar fi puseurile calamitare armate), ci, dimpotrivă, în condițiile unui climat exterior pașnic, de disfuncții patologice interne profunde la nivelul mentalului, al spiritului și sufletului individual, dar și colectiv global, societar și civilizațional, planetar – în esență, la nivelul naturii întregi a ființei umane. Și dacă lucrurile, astăzi, nu mai pot sta așa, putem afirma validitatea transistorică a tezei, putem afirma că ea a fost valabilă la timpul propriu al nașterii ei? Oare acutizarea momentelor de criză nu aruncă deodată o lumină mai limpede asupra paradigmei intrată deja în faza reformatoare a revoluției? Noi credem că da. Criza culturii, a coordonatelor și constantelor valorice, angoasa existențială, jubilația unei sărbători a decăderii în toate, aniversarea zilnică a turpitudinii, a puterii de demolare a celui care nu minte și poate performa, ne face să credem că sistemul valoric descris de Vianu s-a transformat în mod nefast, sau a avut dintotdeauna o astfel de constituție, în sensul că permeabilitatea lui în ceea ce privește destinul și evoluția spre mai bine a valorilor componente a permis cu timpul intruziunea unor fluxuri energetice maladive, care au otrăvit calitatea valorii, contaminând întregul conținut valoric al sistemului. A luat astfel ființă în corpusul sistemului un nou tip de valoare, negativă, scelerată, demonică – nonvaloarea, care, lipsită de orice fel de BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

valență (ne referim aici la atât de clamata contrapolaritate, comparativ- și conflictual-dialectică), întinsă ca un cancer, a pervertit, dereglat și degenerat întregul sistem, aducându-l în starea în care se găsește astăzi. Dacă această nonvaloare, care în cele din urmă este tot o valoare (în sensul de calitate negativă), a putut pătrunde din exterior în sistem, atunci înseamnă că sistemul nu are un înveliș ermetic, iar suma valorilor componente nu mai e constantă. Iar dacă nonvaloarea a luat ființă în interiorul sistemului, printr-o mutație filogenetică a evoluției unității individuale valorice, printr-o chimie internă deviantă și distructivă a compușilor săi vitali, sub acțiunea unor factori externi morbizi, corozivi, atunci alveola valorică nu este deschisă numai perfecționării și optimizării, ci, la fel de bine, pervertirii, transformării sale malefice în factor al răului, cu uriașă putere de influență și expansiune, iar învelișul sistemului, alterat, corodat și în cele din urmă distrus din interiorul său, este cel care permite, ori dinafară ori dinăuntru, acțiunea puternică, într-un sens sau în celălalt, al fluxurilor energetice negative. Deci nici în acest de-al doilea caz nu se mai poate vorbi despre integritatea și caracterul său ferm, stabil și distinct funcțional, ci, mai degrabă, despre regretabila, nefasta sa permisivitate (permeabilitate). În concluzie, susținem că sistemul valoric, cu timpul, pe măsura adâncirii continue a crizei culturale, pe măsura atacului tot mai puternic al factorului civilizațional asupra factorului cultural pur, nu a mai putut rămâne un sistem “închis “, în accepțiunea și semnificarea teoretică pe care Vianu o acordă acestui termen, ci, din contră, tot mai “deschis” în învelișul lui structural, permițând fie intruziunea contagioasă, devastatoare în conținutul său valoric, printre cele opt valori fundamentale, a unei antivalori, care este nonvaloarea, fie sinteza nefastă a nonvalorii în interiorul sistemului, cu aceleași efecte perturbatoare, de schimbare de polaritate axiologică și corozive la nivelul învelișului sistemic, printr-o mutație în “structura AND-ică” a valorii sau printr-o dereglare a interferenței valorilor. Găsind și arătând insuficiențele concepțiilor raționalistă și istoristă, Vianu le opune o concepție proprie, definită ca activistă. Vianu acceptă necesitatea unui mit central, afirmată de Nietzsche, și declară: “mitul culturii noastre este mitul lui Prometeu”, mit prometeic care “a fost întotdeauna mitul culturii” și care a ajuns în epoca noastră “un simbol al cultului închinat creației”. Astfel înțeles, el exprimă perfect idealul activist propus de Vianu, care poate fi exprimat tocmai prin acest cuvânt: creație. Valoarea și

idealul cultural, dovedirea posibilității solidarizării valorilor cu păstrarea autonomiei lor în interiorul conștiinței individuale și recâștigarea astfel a unei perspective largi asupra lumii, iar, pe de altă parte, afirmarea existenței unui factor care poate susține efortul creator de cultură și conferi unitate rezultatelor lui – acestea sunt temele fundamentele ale “Filozofiei culturii”. Diferențierea și autonomizarea valorilor (fundamentată filozofic de Kant), care ar fi condus la incapacitatea unei înțelegeri din perspectivă largă a întregului orizont valoric, în totalitatea lui, precum și absența unei valori centrale, supraordonatoare a tuturor celorlalte, sunt cele două fenomene învinuite de ajungerea în situația de criză a culturii moderne, a dispariției unității și a unui sens fundamental al culturii1. Omul și societatea, preocupate de o singură valoare, au pierdut dimensiunea semnificației majore, globale a culturii, lipsa coeziunii și organizării în jurul unui ideal, dezagregarea colectivă, interpersonală, infirmitatea spirituală și sufletească, dominația individualismului sălbatic, a relativismului cabotin, cronofag și dizolvant. Dacă Saint-Simon și Auguste Comte, făcând distincția între epoci organice și epoci critice, optează, în problema ieșirii lumii moderne din epoca antică în care se află, la reorganizarea culturii în jurul valorii religioase a evului mediu, deci la instaurarea unui nou ev mediu în plini ani ′20 -′30 ai secolului XX, dacă Petre Țuțea – cel care l-a găsit pe Dumnezeu, căci “a mers prea mult pe calea omului [filozofică] și prea puțin pe calea Domnului” – afirmă că Renașterea, care a urmat, l-a detronat pe Dumnezeu, așezând în locul Său imperfecta și plina-I de păcate creație care este omul, Vianu este de altă părere, și în nici un caz nu se exprimă categoric asupra acelei valori centrale. Se pare că ea nici nu există ca atare, singulară, ci are reprezentativitate dinamică, procesuală, căci “în viața istorică domină principiul progresului spiritual continuu”. Dacă fenomenul crizei este real, soluția lui e oferită, pe de o parte, de posibilitatea conștiinței individuale de a cuprinde toate valorile, iar pe de altă parte, de existența totuși a unei “teme centrale” în cultura modernă. Nu de întoarcerea la evul mediu, care nu e de dorit și nici posibilă, având în vedere că “însușirea esențială a desfășurării istorice este ireversibilitatea ei”. De la teoria structurii sufletești a lui Dilthey și Spranger, pe care o creditează, și care spune că uniunea serială a fenomenelor sufletești potențează conștiința individuală către o anumită valoare dominantă (idee verificată interdisciplinar de psihologi și

A cărei analogie cu cultura pământului, Vianu, în “Filozofia culturii”, capitolul “Idealul cultural. Concepţia raționalistă, istorică și umanistă a culturii”, o contestă vehement, teoria analogică a culturii rămânând ca artefact raționalist greșit fundamentat, fals, căci dacă pot exista întinderi de pământ care nu au cunoscut niciodată săpatul și însămânțatul, un individ sau o colectivitate lipsite complet de orice BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

vector şi dimensiune culturală, creată sau moștenită, nu pot fi imaginate: “Există sau pot exista pământuri care să nu fi fost niciodată lucrate, ne putem închipui păduri virgine, dar nu ne putem închipui suflete sau societăţi omenești care să nu aibă nici un fel de cultură”.

1

149


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

sociologi ai culturii), că din conflictul și armonia dintre valori, în interiorul complexei structuri care este structura sufletească, se naște apetitul, capacitatea de îmbrățișare, de dezvoltare personală a unei anumite valori dominante, proprie domeniului în care el lucrează, deci specialității sale, Vianu, considerând că această valoare centrală îi poate deschide subiectului perspectiva și spre alte valori, spre recâștigarea totalității umane, a capacității sale de a participa creator sau receptiv la toate valorile, dar nu printr-o simpatie de diletant față de cât mai multe valori, ci prin adâncirea specialității, ajunge la Nietzsche. Și anume la explicația dată de acesta fenomenului lipsei de unitate a culturii moderne, care ar consta în absența unui ideal cultural general. Și astfel ajungem din nou la dubla perspectivă, raționalistă și istoristă, prezentă în ultima subsecțiune a cărții sale, din care autorul “Filozofiei culturii” analizează, reluând și dezvoltând expunerea din “Concepția raționalistă și istoristă a culturii”, două astfel de idealuri: raționalist și istorist. Înțelese în calitate de cauze finale sau de scopuri de rang superior, de valori supraordonatoare, aceste idealuri sunt cele care conferă valabilitate pentru întregi culturi și pentru lungi perioade din istoria lor. Dacă din punctul de vedere al idealului raționalist, cu cele trei atribute ale sale – generalitatea (rațiunea fiind valoarea general-omenească fundamentală), progresivismul (căci rațiunea este capabilă să se dezvolte la infinit din însumarea treptată a rezultatelor ei), egalitarismul (întrucât toți oamenii participă în mod egal la rațiune), concepția raționalistă a culturii nu poate conduce la concluzia și la posibilitatea de explicare a unui scop unic al culturii, a unei finalități unice a culturii, din dubla cauză că: 1. “omul nu este o ființă pur rațională, ci este și o ființă sentimentală” și 2. imperios necesară pentru om nu este rezolvarea unui ideal general, transistoric, al unei culturi globale, ci a răspunde mai întâi “de realizarea scopurilor particulare care aparțin epocii sale, în stare să răspundă temelor proprii ale timpului și ale societății căreia îi aparține”, la aceeași concluzie ajunge și prin critica idealului istorist. Dacă Nietzsche, conform teoriei proprii în centrul căreia se află conceptul de “stil cultural”, invocă împotriva concepției istoriste argumentul lipsei unui sentiment profund al vieții, înrădăcinat în subconștientul metafizic, iar ca soluții consideră regăsirea subconștientului creator (prin întoarcerea la mituri), atitudinea supraistorică (creația eliberată de conștiința relativității, în perspectiva eternității) – atitudine despre care Cioran spunea că abia ea reprezintă, de fapt, adevărata viziune istorică – și adâncirea în propria noastră subiectivitate, pentru a crea, pornind de aici, și pentru a ne elibera de influența altor stiluri etc., Vianu, sensibil la sensul istoric al creației de cultură, nu poate subscrie la ele. Abordarea lui nu vizează, precum la Nietzsche, doar analiza pasionată și încercarea negatoare, atee, “supraumană” de 150

soluționare a crizei culturii, ci este mai largă, acoperind orice stagiu temporal al culturii și înscriindu-se în cu totul alte sisteme analitice și constructive. El respinge înțelegerea culturilor ca cicluri închise, omogene în ele însele și eterogene în raport cu altele. Omogenitatea este mai degrabă un efect al privirii de la distanță, căci în realitate, în interiorul fiecărei culturi există mai multe grupuri sociale care nu se găsesc la aceleași niveluri de evoluție culturală; eterogenitatea face imposibilă înțelegerea altor culturi decât cea proprie. Oprindu-ne în acest punct, nu apare ca izbitoare practica de către Vianu a aceleiași viziuni structurale asupra sistemului culturilor, aplicată și asupra sistemului valoric și a componentelor sale, despre care am vorbit anterior și pe care am revizuit-o plecând de la actualizarea ei la condițiile crizei actuale? Similitudinea este mai mult decât evidentă și nu conduce decât la aceeași omologie în conștiința sa filozofică, în profunzimea naturii sale umane, dintre cultură și valoare. După cum sistemul valoric, în viziunea sa, este un sistem închis, nepenetrabil de nici o altă valoare în afara celor opt, dar valorile componente sunt structuri deschise, aflate într-o metamorfoză continuă, mereu perfectibile, la fel, culturile nu pot fi cicluri închise și omogene în ele însele, în primul rând pentru că nu te poți exprima asupra calității imanente, în sine a unui sistem atâta timp cât te găsești în interiorul lui – de aceea el vorbește despre “privirea de la distanță” a culturii – și în al doilea rând pentru că asemenea valorii perpetuu transformabile, conținutul interiorului fiecărei culturi este extrem de complex și neunitar, cu gradații calitative diferite, cu contacte, interrelaționări, reorientări permanente, degajând o dinamică în care ieșirea mereu gravă, astăzi dramatică din echilibru, deși cu valențe propășitoare, caută mereu un nou, sporit nivel entropic, pe care astăzi nu îl mai găsește. În aceste condiții, despre omogenitate în interiorul culturii nu poate fi nicidecum vorba, cât despre un statut eterogen al culturilor, unele față de altele, acesta, într-adevăr, le-ar izola, nu ar mai face posibilă comunicarea și schimburile dintre ele. În concluzie, mai justă ar fi susținerea eterogenității interiorului fiecărei culturi și al unei anumite omogenități, înțeleasă ca unitate în diversitate, a întregului potențial (complex) cultural planetar. Un alt element, un alt remediu al crizei susținut de Nietzsche și respins de Vianu este adâncirea în propria noastră subiectivitate, pentru a putea căpăta luciditatea și forța creației pure, despovărată de influența unor stiluri străine sau parazitare. Firește că față de această opinie, izvorâtă dintr-o concepție psihologistă extremă, care susține teza într-o naștere a unei noi culturi pe un fundament anulatoriu a tot ce înseamnă cultură prezentă, Vianu, încrezător în vectorii radiali, cardinali ai unei culturi deschise, dinamice, proteice și prolifice, construite complex, atât din elemente nesubstanțiale, superficiale, cât și BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

din structuri ontologice dintre cele mai consistente și profunde, nu poate avea decât o părere opusă. Coordonatele spațio-temporale aerate, panoramice ale concepției sale ontologice și cultural-creatoare nu se pot retrage și rămâne blocate în adâncimile carcerale și mereu confuze ale unui psihologism individualist, conflictual și, până la urmă, slab productiv: “este zadarnic, așadar, să ne ostenim întrebându-ne cine suntem; este mai potrivit să fim activi, pentru ca prin operele și faptele noastre să vedem cine suntem cu adevărat”, căci “noi suntem ceea ce faptele noastre sunt”. Lucrul e valabil pentru indivizi, ca și pentru popoare: “În funcție de opere, de realizări, se face caracterizarea unui popor”. Cu alte cuvinte, același activism, care, firește, nu poate fi atacat, ci din contră, apreciat pentru luciditatea, voința și forța lui concret restructurantă, activism care am văzut mai sus cum a știut să se protejeze împotriva eventualului atac în punctul său vulnerabil, care ar putea fi invocat a fi tendința cantitativistă, acumulatorie a obiectului cultural. Astăzi însă, lucrurile pe cât sunt mai grave, pe atât sunt mai nuanțate, criza a evoluat, s-a acutizat până la limita suportabilității ultime sau a cedării. De aceea, și instrumentele teoretico-prescriptive este necesar a fi revizuite, completate, adaptate vremurilor. Activismul nu poate fi o soluție a tuturor timpurilor, el a apărut într-un anumit moment istoric, aparţinând ultimei perioade a crizei moderne a culturii, cu determinantele sale; astăzi, momentul istoric aparține crizei postmoderne, matricea sa, pe scara evolutivă a civilizației, beneficiind de cu totul altă configurație, alte cauzalități și condiții civilizaționale. Producția și acumularea de obiect cultural, de operă, rămâne desigur valabilă, dar nu în cantitate, ci în calitate. Cantitatea necesită timp, atât pentru realizare, pentru producerea ei, cât și pentru valorizare, pentru înțelegerea, parcurgerea și asimilarea ei. Ori timpul este din ce în ce mai puțin stătător și răbdător, dinamica civilizației, în toate sensurile ei, a căpătat o amețitoare, periculoasă și destabilizatoare viteză, celeritatea timpului subiectiv și obiectiv exercită impact aproape material. Dacă perspectivele raționalistă și istoristă au fost depășite de critica și idealul activist, activismul, astăzi, nu se mai impune cu stringentă necesitate ca variantă de remediu la stadiul crizei actuale. Imperios se impune astăzi o concepție pe care o introducem teoretic și pe care o denumim conștiintivism. Fără intenția de a o prezenta pe larg în cadrul acestui studiu, ea se înscrie spiritual-transcendentist în concepția pe care se bazează lucrarea noastră, “Teoria Înaltului Determinism Energetic”, mai ales în secțiunea dedicată “Lunimismului”, adică poziției omului, ca energie individuală fenomenalizată, materializată, în Fluxul transcentiv pământean (cazul altor ființe, constituente ale altor civilizații, pe alte planete ale universului, fiind de asemenea valabil și luat în considerare de noi). BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Gabriel Stan, Baba

Concepția conștiintivistă, așa cum îi arată și numele, vizează conștiința omului, vindecarea mentală, spirituală și sufletească a omului și, de aici, a întregii societăți, prin efortul constant, susținut și permanent educabil de accentuare a introspecției, de sporire a analizei interioare de sine, de luptă cu timpul, demers aplicat în avantajul net al timpului subiectiv (astfel, și debusolanta viteză aparentă a timpului subiectiv poate fi domolită și readusă la dimensiune suportabilă). Toate acestea, însoțite de readucerea transcendentului, a Divinului printre și în noi, prin întoarcerea la Dumnezeul pierdut, sau, după Nietzsche, “mort”. Condiția întoarcerii la sacru, reinstaurarea spiritului credinței, a încrederii în forța ei mântuitoare, purificatoare, este condiția necesară a câștigării puterii de a ne mai putea uita în noi, de a ne mai putea uita la alții. Resacralizarea omului, reînDumnezeirea lui este lumina care, recâștigată, îi va da puterea strălucirii din nou, îi va aprinde farul drumului pierdut în negura vremurilor, îi va reda orbului vederea, celui înghețat căldura trupului, și chiar celui mort, viața. Lupta ateilor – de orice natură ar fi ei, filozofi pozitiviști sau gânditori ai științelor fixe – cu Dumnezeu a fost pierdută de la început, dar îngrozitor de păgubitoare pentru umanitate. Transcendentul trebuie recoborât în noi, sau, prin coborârea noastră în noi, să încercăm să urcăm, pe treptele smereniei, la El. Vindecarea spirituală, sufletească, psihică și fizică a omului va în151


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

semna vindecarea întregii umanități, a culturii și civilizației. Deși poate cel mai radical filozof ateu, Nietzsche intuiește, anticipează remarcabil nevoia de regăsire a subconștientului, de adâncire în subiectivitate, de introspecție și curățire interioară. Cu toate că Vianu nu a fost de acord cu el, iată că timpul validează aceste idei și le acordă nu numai scop creativ, de naștere a unui nou tip de cultură, de regăsire a unui “stil cultural” pur, ci și de vindecare a naturii umane stăpânită parcă iremediabil de rău, de naștere a unui nou om (dar nu “supraom”) sau poate de regăsire în om a purității pierdute. De acest tip de psihologism, de această terapie este nevoie acum, altă soluție nu există. Autoanaliza conștiinței, găsirea răgazului pentru sine, de contemplare, verificare și studiu, critica lucidă, fermă a universului înconjurător, observarea, corectarea și îmbogățirea spațiului axiologic, regăsirea, reasimilarea transcendetului, existența în sacralitate, în valorile, tainele și morala bisericii creștine, fuga de pragmatic și relativ, educarea în spiritul logicii, al binelui și frumosului peren, îmbogățitor și dătător de împlinire – iată liniile directoare ale conștiintivismului. Este timpul acum, neîntârziat, pentru acest tratament în forță asupra conștiinței, program amplu, la care trebuie să participe, în afara, desigur, a subiectului principal – individul, toate societățile civile și instituțiile statal-administrative, în primele rânduri situându-se educația (învățământul), biserica și, poate cel mai important, canalele media, al căror rol nu numai de distribuitoare de informație, ci și de formatoare de conștiințe, este esențial. Astăzi, canalele media, aservite intereselor financiar-politice, sunt malefice aparate de corupere și pervertire a mentalităților, de mutilare a spiritelor, de distrugere programată și susținută a resortului uman de decelare și opțiune înalt valorică. Răul pe care îl produc, propagă și promovează aceste instituții, al căror unic scop este câștigul material și puterea, este uriaș, depășind cu mult forța tuturor celorlalte instituții educativ-moral-formatoare la un loc. Criza postmodernă este cu totul altceva decât criza modernă trăită și analizată de Vianu. Astăzi, o privire chiar și activistă asupra culturii, în sensul efortului

152

susținut de îmbogățire valorică cu opere de artă a patrimoniului universal, nu mai este suficientă. Activismul, astăzi, nu mai înseamnă creație, ci luptă neobosită cu ordinea lumii și, în primul rând, cu sinele fiecăruia dintre noi. Trebuie schimbată o lume, și pentru aceasta se începe de la om, fiecare trebuie să înceapă cu sine. (va urma) BIBLIOGRAFIE Tudor Vianu : Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe observarea conștiinței (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Adâncimea filozofică (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Crizele istorice (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Filozofia culturii (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Tezele unei filozofii a operei (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Idealul clasic al omului (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Transformările ideii de om (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Despre entuziasm (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Despre fidelitate (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Filogeneza idealului (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Tudor Vianu : Despre experiență (Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, București, 1982) ; Jean-François Lyotard : Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, Ed. Idea Design & Print, Cluj Colecția Panoptikon, 2003; Tereza-Brîndușa Palade : Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii europene, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecția Intellectus Fidei 35, Târgu-Lăpuș, 2009.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

O SĂRBĂTOARE A CULTURII ROMÂNE MIHAIL DIACONESCU – 79 (I) DESPRE MIRABILIS SPIRITUS LOCI ÎN CREAȚIILE ARTISTICE ȘI FILOSOFICE INTERVIU ACORDAT DE ROMANCIER ȘI NOTAT DE PROF. ION OCTAVIAN FRUNZESCU - Este bine cunoscut faptul că D-Voastră, stimate domnule Mihail Diaconescu, a-ți elogiat adeseori puterile binecuvântate ale locului, în care unii scriitori, sfinți, filosofi sau artiști au trăit și creat. Ați vorbit despre mirabilis spiritus loci ca sursă de inspirație și ca temei al unor construcții teoretice, estetice sau științifice. Aș dori să reluați aceste opinii și să le nuanțați...Sunteți de acord ?

tocmai despre relația firească dintre mirabilis spiritus loci și actele de creație artistică...Numai în condițiile în care cugetătorii, savanții și artiștii se simt înrădăcinați într-un anumit spațiu și într-o anumită epocă reușesc să ajungă la randamentul maxim al puterilor creatoare cu care sunt înzestrați...

- Gândiți, desigur, ca un estetician dublat de un sociolog...Se vede că a-ți ținut cursuri și a-ți condus - Da, bineînțeles...Tema pe care mi-o propuneți seminarii de sociologia culturii la Universitatea din este actuală și importantă. București și la Universitatea Hyperion. - La ce vă gândiți când spuneți că este actuală - E în asta ceva care ar putea distorsiona țelurile dialogului nostru? și importantă ? - La faptul că milioane de oameni din țara noastră și din alte locuri de pe planetă și-au părăsit satele și orașele în care s-au născut și au viețuit, pentru ași lua lumea-n cap, cum se spune, în speranța unui trai mai bun...Această mișcare de imense proporții, la care participă sute de milioane de oameni, echivalează cu un cutremur social și istoric, cu o catastrofă, adeseori insuportabilă, pentru fiecare emigrant în parte, și pentru toți laolaltă. Emigrarea nu este totdeauna o salvare. Mărturisirile emigranților pun această mișcare sub semnul unor repetate sfâșieri sufletești, al unor momente dramatice și chiar tragice...Mai ales tragice... - Eu aș dori să rămânem în domeniul creațiilor artistice...Constat însă cu uimire că D-Voastră, stimate domnule Mihail Diaconescu, vreți să mă duceți spre problemele ridicate de domeniile complicate ale demografiei și sociologiei, în special ale marilor deplasări de populații din epoca noastră...Este necesar să amintim de aceste complicate probleme ale migrației, atunci când vorbim despre mirabilis spiritus loci în artă? - Da, este necesar să le amintim măcar în treacăt... Pentru că ele ne spun ceva foarte important BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

- Nu cred...Dar eu văd migrațiile ca pe un fapt negativ, ca pe o catastrofă socială și sufletească de imense proporții. - Eu cred însă că suntem obligați să recunoaștem și unele aspecte pozitive ale migrațiilor... Mă gândesc la migrațiile interne, din cuprinsul unei anumite țări...Știți, desigur, că în țara noastră, datorită industrializării, mase enorme de oameni au părăsit zonele rurale, mai puțin dezvoltate, pentru a trăi în cele urbane, într-un mediu nou, mai civilizat...Cei ce au plecat din sate și au venit în orașe au absolvit școli profesionale sau tehnice...Au absolvit și unele facultăți potrivite cu angajarea lor în uzine, fabrici, birouri de proiectare, în întreprinderi de export, în administrație, în învățământul de diverse grade, în comerț...Eu sunt convins că industrializarea este un puternic factor de cultură și civilizație...Eu îl prefer pe țăranul care a devenit un om informat, muncitor de înaltă calificare într-o uzină, consăteanului său rămas la țară, legat de pământ și de mica producție de subzistență. Cei ce pleacă dintr-o țară în alta sunt însă, pentru mine, participanți la o tragedie istorică de imense proporții...Ei sunt obligați să facă față unor constrângeri numeroase, datorită cărora se transformă din punct de vedere sufletesc și social...Pe 153


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

unii eforturile de adaptare îi zdrobesc...Pe alții însă capacitatea de adaptare îi ajută să facă față unor încercări de tot felul, adeseori foarte aspre, dar și săși găsească rosturi noi. Mai ales adoptarea unor modele culturale noi îi ajută să se integreze în lumea unde se duc, ca să rămână. Asimilarea lor culturală este un fapt... Adoptând valori și conduite noi, imigranții nu uită însă pe cele de acasă...Pentru că nu pot fi uitate...Treptat, practica exogamică devine însă mai puternică decât cea endogamică... Exogamia are ca rezultat asimilarea definitivă a imigranților în mediul social nou, în care au venit...Acesta este, desigur, un proces social complicat, contradictoriu și de lungă durată...Într-un astfel de caz mirabilis spiritus loci susține atitudinile nostalgice, ca sumă a trăirilor dominate de sentimente de tristețe și melancolie provocate de dorința firească a unor persoane de a revedea un loc iubit, pe care l-au lăsat în urma lor, niște prieteni, colegi sau rude de care se simt apropiați sufletește, anumite obiecte la care țin, dar pe care nu le-au putut lua cu ei...Sunt trăiri dominate de tristețe și de conștiința faptului că nu toate dorințele unei persoane pot fi îndeplinite... Acest fapt intensifică însă trăirile nostalgice... Mirabilis spiritus loci poate fi analizat și caracterizat în mod adecvat tocmai prin raportare la trăirile de tip nostalgic. Acest fapt a fost înțeles foarte bine de scriitorii, istoricii și filosofii romantici, în special de poeții în operele cărora găsim numeroase atitudini lirice dominate de nostalgie... Nostalgia este o temă centrală în literatura emigrației românești din secolul al XX-lea, ca, de altfel, în creațiile unor autori romantici reprezentativi din secolul al XIX-lea. Faptul că nostalgia este una dintre temele centrale în creațiile romantice a fost mult comentat în lucrările de istorie literară. Pe un alt plan, preocuparea insistentă pentru ideea de nostalgie a dus în epoca romantică la aprofundarea studiilor istorice dedicate Evului Mediu european. Renașterea, clasicismul, barocul și iluminismul au promovat și, de multe ori, au exaltat antichitatea greco-romană. Romantismul a dat însă un nou curs, o nouă vigoare interesului pentru istoria, creațiile și valorile Evului Mediu...Putem vorbi de o nostalgie a Evului Mediu în tot cuprinsul mișcării romantice. Această nostalgie susține ideile și evocările din romanul pe care Victor Hugo l-a intitulat Notre-Dame de Paris și din drama istorică Ruy Blas. Și în cultura română evocarea unor personalități, momente sau realizări artistice din epoca medievală a devenit o preocupare importantă pentru scri154

itori ca Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și, mai ales, Mihai Eminescu. Nostalgia Evului Mediu românesc s-a reflectat în dramaturgie. Vasile Alecsandri a creat drama Despot Vodă. Hașdeu – Răzvan și Vidra. Alexandru Davila – Vlaicu Vodă. Barbu Ștefănescu Delavrancea a creat trilogia dramatică inspirată de Moldova epocii feudale. În perioada interbelică a secolului al XX- lea conceptul de nostalgie este utilizat în scrierile teologice și teoretico-estetice ale lui Nichifor Crainic. El a scris Nostalgia Paradisului (1940 și 1942). Eseul Nostalgia Paradisului este una dintre marile creații ale culturii române și europene. Nu trebuie să uităm că Nichifor Crainic este, între altele, autorul celebrelor Cursuri de mistică (I Teologia mistică; II Mistica germană ), lucrări fundamentale pentru evoluția teologiei ortodoxe și a culturii române și europene. Aceste Cursuri de mistică sunt prima adunare și sistematizare a unui număr imens de doctrine și de fapte istorice și mistice din istoria spiritualității ortodoxe. Crainic a scris despre nostalgie din perspective mistice și apologetice ortodoxe. Scrisul său este mereu actual, mereu fascinant. Pe scurt – conceptul psihologic, literar, istoric, teologic și estetic de nostalgie, atât de strâns legat de preocupările pe care unii creatori le dedică, mai ales în epoca romantică dar și în postromantism, ideii de mirabilis spiritus loci se regăsește într-un mare număr de opere pe teme de o excepțională varietate. - Trebuie să recunosc că modul cum D-Voastră, stimate domnule Mihail Diaconescu, asociați ideea de mirabilis spiritus loci cu problemele sociologice ale migrației interne și externe, dar și cu sentimentul nostalgiei, cu teologia culturală, mistică și liturgică ortodoxă și cu tendința romantică în artă, filosofie și istoriografie este cel puțin uimitor... - Eu cred că este corect din punct de vedere teoretic și aplicativ...Aici nu este însă vorba doar de criterii sociologice și teoretico literare, ci și de altele, respectiv de cele sugerate de psihologie, istoriografie, teologia morală, teologia liturgică, aghiologie, teologia mistică, filosofia culturii, estetică, antropologie etc. Nostalgia ca stare de spirit are cauze multiple și profunde...Așa cum romantismul, ca tendință de largă cuprindere în literatură, filosofie, istoriografie, artele plastice, drept, sociologie (în special în BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

teoria națiunilor), muzică etc. are cauze multiple și profunde... Într-o altă ordine de idei, este evident faptul că în romantism poeții, prozatorii, dramaturgii, muzicienii și pictorii au fost preocupați sistematic, obsesiv, aș zice, de ceea ce azi ne apare drept culoare locală, culoare istorică și culoare socială în operele de artă. Ideea de culoare locală, respectiv de culoare istorică este însă strâns legată de mirabilis spiritus loci ca temă în artă, ca motiv de reflecție teoretică și ca mod de raportare al creatorului de valori estetice la timpul și lumea în care trăiește.

- Încep să înțeleg motivele pentru care D-Voastră, stimate domnule Mihail Diaconescu, a-ți evocat și elogiat în diferite ocazii ideea de mirabilis spiritus loci... Vă rog să-mi dați exemple care ilustrează relația dintre autori, mirabilis spiritus loci și noile creații artistice și filosofice! - Sute și mii de autori și creații artistice și filosofice ilustrează această relație. Vă amintesc în acest sens doar câteva nume care îmi vin acum în minte, la repezeală...

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

Aristotel este numit adeseori Stagiritul, pentru că s-a născut la Stagira, o colonie ionică în Macedonia. Solon din Atena a fost filosof, om politic și poet liric. El reprezintă în istoria culturii spiritul Atenei antice. Un alt filosof definitiv legat de spiritus loci este Zenon din Kition (la Kition, în Cipru am avut șansa să ajung și eu). Un mare prozator, moralist și biograf este cunoscut sub numele de Plutarh din Cheroneea. Un celebru istoriograf este Herodot din Halicarnas. Unul dintre cei mai importanți Părinți și Scriitori bisericești este Clement Alexandrinul (din Alexandria Egiptului). Un alt mare doctrinar bisericesc este sfântul Ambrosius de Milano. Un important scriitor teolog din epoca daco romană, reprezentativ pentru Școala Literară de la Dunărea de Jos, este Auxentius (Mercurinus) de Durostorum. El a fost contemporan cu sfântul Ambrosius de Milano. Cei doi au polemizat pe teme filosofice și teologice. Un alt teolog și scriitor din epoca patristică este Teodoret din Cyr (orășelul Cyr se afla lângă Antiohia Antică). Teologul și filosoful Toma de Aquino este numit uneori Aquinatul, pentru că s-a născut la Roccasecca, lângă Aquino. Sfânta Teodora de la Sihla este una dintre marile personalități mistice din istoria Bisericii noastre ortodoxe și strămoșești. Sihla, în munții Moldovei, este schitul unde ea a trăit și s-a rugat. Știți, desigur, că Alecsandri este numit uneori „bardul de la Mircești’’, pentru că a trăit și a scris acolo. Lui Eminescu i se spune „bardul de la Ipotești’’. Pentru a arăta relația lui cu mirabilis spiritus loci lui George Enescu i se spune „Orfeul moldav’’. Pentru Lucian Blaga mirabilis spiritus loci este Lancrăm, „sat al meu ce porți în nume sunetele lacrimei’’. Așa cum pentru Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, George Topîrceanu, G. Ibrăileanu, Constantin Stere, sonetistul Mihai Codreanu, Otilia Cazimir și istoricul literar Const. Ciopraga mirabilis spiritus loci este „dulcele târg’’ al Iașilor. Tudor Arghezi este „poetul de la Mărțișor’’. Mircea Eliade este „evocatorul străzii Mântuleasa’’ din mijlocul Bucureștilor. Immanuel Kant este numit uneori „filosoful de la Königsberg’’. Beethoven este pentru mulți „ Titanul de la Bonn’’. Așa cum Goethe este „Titanul de la Weimar’’ sau Richard Wagner „Compozitorul de la Bayreuth”. În zilele noastre lui Nicolae Băciuț, una dintre marile personalități ale literaturii române și europene, i se spune cu dragoste și admirație „Poetul de la Târgu Mureș”. Stagira, Atena, Kition, Milano (Mediolanum), Durostor, Alexandria, Cyr, Aquino, Mircești, Ipotești, Lancrăm, Mărțișor, strada Mântuleasa, Târgu Mureș, Königsberg, Bonn, Weimar, 155


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Bayreuth ilustrează ideea de mirabilis spiritus loci prin raportare la realizările unor mari creatori în diferite domenii ale artei și spiritului... Acest fapt este firesc...Mirabilis spiritus loci este prezent în operele lor...Nu putem înțelege aceste opere și nici pe autorii lor fără să ne raportăm la mirabilis spiritus loci. Altfel spus, mirabilis spiritus loci este parte constitutivă și determinantă în operele lor. - Și mie acest fapt mi se pare limpede și firesc. De aceea am dorit să discutăm despre mirabilis spiritus loci. - Acest fapt a început să fie înțeles însă mai bine tot în epoca romantică. Tocmai în strânsă relație cu ideea de mirabilis spiritus loci, în romantism a apărut și s-a amplificat o preocupare tot mai susținută pentru culoarea locală, culoarea istorică, culoarea socială și culoarea exotică în literatură. În literatura din Evul Mediu, Renaștere, Clasicism, Baroc și Iluminism, ideile de culoare locală, culoare istorică, culoare socială și culoare exotică sunt ignorate. Pe diverse scene din Franța, din Spania, din orașele Italiei, din Țările Germane sau din Anglia personajele din piesele de teatru sau din operele unor compozitori de muzică atrași de subiectele cu personaje antice apăreau cu pantofi cu tocuri înalte, cu ciorapi de mătase fixați cu funde mari sub genunchi, cu peruci arhiabundente, care aveau cârlionți lucrați cu fierul fierbinte, cu diverse alte amănunte vestimentare destinate să demonstreze, chipurile, cum arătau zeii Olimpului sau regii, împărații și comandanții de oști de odinioară. Actorii de pe scene erau înveșmântați ca la curțile aristocraților, regilor și împăraților din Europa secolelor al XVIIlea și al XVIII-lea. Și în arta plastică a maeștrilor din Evul Mediu, Renaștere, Clasicism, Baroc și Iluminism personajele istorice și mitologice sau Sfinții Bisericii din Antichitate apar în costumele specifice epocii în care pictorii, sculptorii, miniaturiștii sau tapițerii au trăit. Faptul că „mâniosul Ahile” sau „iscusitul Ulise”, regi antici și eroi homerici, apar pe scenele europene din secolul al XVIII-lea împodobiți cu peruci care au cârlionți lucrați foarte atent cu fierul cald dar și cu straie de mătase pline de broderii iscusite și cu pantofi lăcuiți cu tocuri înalte, cu catarame strălucitoare și cu funde din piele, în montări pe care azi (dar numai azi) le putem considera pline de ridicol și de grotesc, era considerat un fapt firesc, atât de autorii pieselor de teatru, cât și de spectatorii care le priveau. 156

În Preromantism, dar mai ales în Romantism, optica scriitorilor, pictorilor, graficienilor, scenografilor și actorilor asupra culorii istorice și culorii locale începe însă să se schimbe. Specificul local, acel mirabilis spiritus loci despre care vorbim, specificul istoric și, în special, specificul național devin preocupări majore pentru toți creatorii de artă. Științe precum geografia locală și regională, geografia continentelor, etnografia, folcloristica, etnologia și dialectologia susțin aceste preocupări. Convingerea autorilor că viața oamenilor, descrisă (reflectată, evocată, semnificată, transfigurată) în creațiile artistice are o dimensiune spațială (o culoare locală) și una temporală (o culoare istorică), la care se adaugă un colorit social determinată de existența unor profesii, clase si trăiri religioase ale celor de demult, schimbă în mod radical și definitiv arta descrierilor și a scenelor de atmosferă în operele literare. Tot în romantism apare preocuparea de a evoca în mod adecvat aspectele specifice ale unor locuri, datini, trăiri morale și practici sociale ale unor persoane și popoare din țări îndepărtate, mai puțin cunoscute. Culoarea exotică își face loc în literatură. Ceea ce este exotic se impune în sensibilitatea artistului și a publicului prin aspecte stranii, neobișnuite, surprinzătoare, uimitoare. În cazul literaturii de evocare exotică, mirabilis spiritus loci devine obiectul important al unor repetate evocări artistice insolite. Când citim romanul capodoperă Maitreyi în care Mircea Eliade evocă tărâmul exotic al Indiei înțelegem că acest mirabilis spiritus loci, asociat cu o rafinată analiză psihologică a pasiunii erotice, este elementul determinant al evocărilor sale epice. - Mircea Eliade a iubit India. Se simte acest fapt și în alte scrieri ale sale...Realitățile exotice, marcate de acel mirabilis spiritus loci indian, i-au direcționat viața și opera. - Așa este...Dar acest fapt s-a petrecut pentru că locul, ca parte determinată în spațiu de care sunt legate unele dintre trăirile noastre, are puterea de a provoca și întreține multe dintre gândurile, dorințele, planurile și acțiunile care ne preocupă. Acesta este, de altfel, motivul pentru care locul devine sursă de emoții și obiect al descrierilor în numeroase evocări literare cu caracter epic sau liric... -Vă gândiți, desigur, și la pastel. - Da, în mod special mă gândesc la pastel ca formă (specie, instituție) descriptivă a genului liric în versuri, în care sunt evocate un tablou din natură BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

precum și sentimentele pe care acesta le trezește în sufletul scriitorului. Între aspectele firii înconjurătoare și sentimentele poetului există o corespondență. În acest caz mirabilis spiritus loci, respectiv ambianța ca mediu înconjurător devine obiect al contemplării estetice și valorizării artistice, simbol polivalent al unor trăiri strict subiective. Știți, desigur, că în tratatul Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii (2013), respectiv în volumul al II- lea Genul epic. Genul liric, eu am introdus capitolul Pastelul,( la paginile 481-490), unde găsiți secțiunea Frumusețea naturii evocată liric, (la paginile 481-482). Vă rog să-mi permiteți să amintesc ce am afirmat în această secțiune: „ Deși de-a lungul multimilenarei istorii a artelor din Europa nu lipsesc unele evocări mai stăruitoare sau mai puțin consistente ale naturii, nu se poate spune că ea a devenit un obiect special al contemplării estetice. Abia în romantism contemplarea naturii devine obiect al unor preocupări speciale-artistice, teoretice, religioase, filosofice. Faptul se explică prin cauze de ordin social. Suprapopularea orașelor și toate aspectele disconfortului creat de aceasta încep să se facă simțite. Evadarea citadinilor în natură, practicată din cele mai vechi timpuri de locuitorii cetăților, devine acum o dorință și o practică de masă. În timpul verii, lumea bună pleacă „la aer”. Natura este văzută din perspective noi. Ea are un farmec aparte. Ea le dăruiește oamenilor stări minunate, de care ei sunt doritori. Ea este frumoasă, tainică, maiestuoasă, proaspătă, copleșitoare. În ea se comunică un mesaj divin. Revelația naturală îl pregătește sufletește pe omul religios pentru o nouă înțelegere a lumii. Natura devine astfel un catalizator al unor dispoziții sufletești speciale, profunde. Devine și obiect al meditației metafizice și religioase. Pentru că, așa cum afirmă teologia dogmatică ortodoxă, revelația naturală este indestructibil legată de revelația supranaturală. De altfel, toată literatura romantică este puternic marcată de preocupările religioase ale scriitorilor. Toți marii poeți romantici au fost evocatori ai naturii. Dar numai Alecsandri a făcut din suita evocărilor sale inspirate de natură un obiect de preocupare specială, sistematică, prelungit pe mai mulți ani. Totul se desfășoară în poezia sa de parcă eroul liric ar fi transformat, transfigurat sufletește de ceea ce contemplă cu bucurie calmă. Ordinea maiestuoasă, rațională și frumoasă a firii i se descoperă ca armonie. Ceea ce în natură apare drept luptă, decădere sau contradicție este ignorat de poet. Contemplarea estetică îi revelează doar ceea ce este structurat armonios în diferite planuri ale BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

existenței. Armonia naturii îi descoperă poetului raționalitatea imprimată în diverse planuri și ipostaze ale întregii existențe. Omul, respectiv poetul liric, dornic de peisaje frumoase, trăiește și problematizează principiul estetic al armoniei. Sub aspect estetic, armonia revelată de natură reprezintă coeziunea, concordanța părților care constituie laolaltă realitatea percepută drept frumusețe. Aderența diferitelor părți ale peisajelor într-o construcție de ansamblu se constituie ca fundament, atribut și manifestare vizibilă a frumosului. Armonia este indestructibil legată de frumusețe, de bine și de rațional” pag. (481-482). - Locul plin de frumusețe, care devine motiv de uimire, de încântare, de adeziune sufletească și de contemplație estetică și metafizică, este, într-adevăr, una dintre preocupările majore ale autorilor de pasteluri din literatura romantică. Este știut însă că și cultura și civilizația unor zone geografice, respectiv folclorice și etnografice naționale, a devenit în epoca romantică obiect al unui interes special. Savanții au descris aceste locuri și valorile lor culturale și spirituale din perspectiva unor metode de cercetare tot mai numeroase și mai riguroase. A-ți putea evoca acest aspect al evoluțiilor științifice și artistice? - Am putea încerca... Un număr imens de creații literare, muzicale și chiar filosofice sunt inspirate de valorile etnografice și folclorice, respectiv de mirabilis spiritus loci. Exemplele din domeniul literaturii sunt la îndemâna oricui... Pentru mine deosebit de interesant și, mai ales, emoționant este faptul că diverse creații muzicale folclorice au ajuns obiect de cercetare științifică din partea celor preocupați de arta sunetelor. Lista compozitorilor care au pornit în opusurile lor de la comorile sonore folclorice ce ilustrează mirabilis spiritus loci însumează mii de nume. Ei ilustrează cultura muzicală din toate țările europene, dar și pe cea de pe alte continente. Enescu, Smetana, Marțian Negrea, Mihail Ivanovici Glinka, Igor Stravinski, Manuel de Falla, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Maurice Ravel, Paul Constantinescu, Witold Lutoslawskhi, Doru Popovici, Béla Bartok, Dimitrie Cuclin și sute de alți mari creatori ar putea fi amintiți în acest sens. Interesant de consemnat este și faptul că unii compozitori de imens prestigiu pornesc în creațiile lor nu numai de la tradițiile culturilor naționale în care se înscriu, ci și de la mirabilis spiritus loci din alte țări. Maghiarul Liszt a compus Rapsodia spaniolă. A compus și Rapsodia română pentru pian. 157


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Maurice Ravel, un autentic francez de origine savo- lul nostru spiritual, o tristețe a sufletului etnic româiardă, a compus Rapsodia spaniolă și Ora spaniolă. nesc. Nu întâmplător Blaga și-a intitulat unul dintre Maghiarul Béla Bartok a compus Șase dansuri po- volumele sale La curțile dorului. pulare românești, 20 colinde românești și Cantata profană, un opus capodoperă, în care este reluată o legendă din ciclul colindelor laice românești. Eduard Lalo, francez cu rădăcini în Spania, a compus Rapsodia norvegiană. Exemplele ar putea continua cu sute de alte titluri. Mirabilis spiritus loci preluat, prelucrat, restructurat în compoziții muzicale produce efecte artistice și revelatoare de o frumusețe sublimă. Acest fapt este posibil pentru că mirabilis spiritus loci ne apare ca una dintre ipostazele frumosului revărsat în lume de Dumnezeu Însuși. - Vă rog să nu uitați că noi am amintit la începutul acestui dialog de starea celor ce emigrează dintr-o țară în alta și dintr-un continent în altul. Ei sunt desțărați... Unii dintre emigranți au creat opere de artă de o mare valoare artistică. Putem vorbii în cazul lor, persoane aflate departe de țară, de mirabilis spiritus loci? - Bineînțeles!...Gândiți-vă la Brâncuși!.. La Mircea Eliade!...La Eugen Coșeriu! La Aron Cotruș! La Emil Cioran! La Pamfil Șeicaru! La Grigore Gafencu! La Constantin Virgil Gheorghiu! La Matila C. Ghyka! La Paul Goma! La Vintilă Horia! La principesa Ileana! La Eugen Lozovan! La Ștefan Lupașcu! La Paul Miron! La Basil Munteanu! La Grigore Nandriș! La Ionel Jianu! La Sergiu Celibidache! La Ion Negoițescu! La Svetlana PaleologuMatta! La Cicerone Poghirc! La Ion Caraion! La Elena Văcărescu! La George Uscătescu!...Și la mulți, mulți alții care au creat în exil. Literatura exilului românesc este de o excepțională varietate tematică și valoare artistică. Este și o mărturie cutremurătoare despre tragediile și ororile nenorocitului secol al XX-lea. Este unul dintre cele mai importante capitole ale culturii noastre. Toți intelectualii români în exil au vorbit și au scris despre dorul de țară. Au evocat în variate moduri acel mirabilis spiritus loci care n-a putut fi smuls din sufletele lor îndurerate. O revistă apărută la Paris datorită unor scriitori români exilați în Franța are titlul Caiete de dor. Acest titlu transmite o emoție foarte puternică. Revista a apărut între 1951-1960. În paginile ei sunt semnăturile unor poeți, prozatori, istorici literari, critici de artă, oameni politici, eseiști de mare prestigiu...S-a spus uneori pe bună dreptate că dorul este o trăire cu totul aparte, ceva ce face parte din profi158

La Roma, intelectualii români în exil au fondat Editura Dacia, care a publicat, între altele, Cahiers Sextil Pușcariu, Linguistique, Philologie – Littérature Roumaine. Carpații, Revistă de cultură și acțiune românească în exil a apărut în Spania, la Madrid între 1954-1989. Centrul român de cercetări (Centre Roumain de Recherches) a fost fondat de compatrioții noștri din exil ca instituție culturală afiliată Academiei Franceze și Universității Sorbona. Ea a continuat, în condițiile specifice de după cel de al doilea război mondial, activitatea Școlii Române din Franța. Cuget românesc, „ revistă de cultură românească” a apărut la Buenos Aires în Argentina, în anii 1951-1958. Revista Cuvântul românesc de opinie și cultură s-a afirmat „pe linie națională și creștină românească”. Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität a început să apară în 1983 la Freiburg im Breisgau și München în Germania. Editura Carpați a fost fondată de românii din Spania in 1953 la Madrid sub conducerea lui Traian Popescu. O altă editură, Dacia, care a funcționat mai întâi la Rio de Janeiro, în Brazilia, apoi la Madrid, în Spania, a fost fondată de Faust Brădescu. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

La Nation Roumaine, Bulletin d’information du Conseil des partis politiques roumains este un ziar care a apărut la Paris din august 1948 până în mai 1973. Revista Pământul strămoșesc a apărut în Argentina, la Buenos Aires, între 1952-1979. Revista Scriitorilor Români, publicație a Societății Academice Române, a apărut la München între 19621990. Revue des Etudes Roumaines, publicație academică a Institutului Universitar Carol I și a Fundației Regale Universitare Carol I a apărut la Paris între 1953-1975. România, revistă de cultură și de informații a apărut la Roma din ianuarie 1954 până în iunie 1957. Tot România este titlul publicației periodice a Comitetului Național Român. Ea a apărut în SUA, la New York, din martie 1956 până în decembrie 1971. Românul, Organ al Asociației Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii, a apărut tot la New York din martie 1951 până în martie 1963. Biblioteca Română din Freiburg im Breisgau a fost fondată în mai 1949. Este o instituție de înalt prestigiu și un model de activitate în serviciul culturii noastre. Creația lirică, epică, dramatică, istoriografică, filosofică și instituțională realizată de românii care în nenorocitul secol al XX-lea au trăit în exil este unul dintre cele mai importante capitole din evoluția culturii europene. Nu avem cuvinte și nici expresii potrivite pentru a elogia îndeajuns bogăția și valoarea excepțională a acestei creații susținute de dorul de casă și orientate de tot ceea ce înseamnă mirabilis spiritus loci. Românii care au creat în exil ne amintesc de faptul că noi aparținem uneia dintre cele mai importante culturi ale lumii. Ne mai amintesc și de faptul că noi am fost și rămânem o cultură luptătoare. Vă rog, stimate domnule profesor și iubite prietene Ion Octavian Frunzescu, să citiți și să recitiți riguroasa sinteză științifică pe care criticul și istoricul literar de strălucită vocație Florin Manolescu a intitulat-o Enciclopedia exilului literar românesc, 1945- 1989, Scriitori, reviste, instituții, organizații apărută la Editura Compania din București, în 2003. Prin supraabundența datelor documentare, prin modul de prezentare a faptelor, prin imaginile parțiale sau de ansamblu pe care le oferă, aceasta este una dintre marile realizări ale culturii române contemporane. Dincolo de datele seci, ordonate și puse în relație, sesizăm o dimensiune eroică, uneori patetică, a culturii române. Sesizăm puterea ei de a răzbate prin dezastre istorice și încercări teribile. Sesizăm ceva din puterea

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

ei de atracție. Sesizăm sensul său spiritual, ascendent.

O stare paradoxală te încearcă după ce lectura cărții semnate de strălucitul istoric literar Florin Manolescu se încheie. Pe de o parte – o imensă tristețe, acel sentiment tragic al vieții de care au vorbit filosofii. Pe de alta – mândria de a fi român. Pentru că aparținem uneia dintre marile culturi ale lumii, fiecare dintre noi și toți laolaltă avem mari datorii sufletești și de conștiință față de neamul românesc hristofor. El este creatorul acestei culturi. În această cultură, mirabilis spiritus loci determină, susține, orientează și luminează actele de creație care ne reprezintă. Ne regăsim în ele. Mai mult decât alte realități istorice de imense proporții, exilul, care cuprinde, între multe altele, categorii sociale de o uimitoare varietate, inclusiv persoane care au făcut din creația culturală un mod de afirmare a valorilor în care cred, este o mare lecție de viață trăită demn. Acum și în viitor avem multe de învățat de la românii creatori de cultură care au trăit în exil. (va urma)

159


ARTELE SPECTACOLULUI

Victor BIBICIOIU

ANIVERSARE ILUSTRĂ CONSTANTIN CODRESCU la 85 de ani Impus de o cauză majoră petrecută cu un deceniu și jumătate înainte de a călca pragul alegerii drumului profesional, gestul de a renunța definitiv la adevăratul sens al mișcării în spațiul existențial nu s-a produs defel. Am recunoscut în diverse împrejurări că la decizia de a nu îmi schimba ,,visul" au contribuit într-o măsură deloc conjucturală și grațioasele vorbe ale Rectorului din acea perioadă rostite de Costache Antoniu, Artist al Poporului, privind pregătirea pentru a deveni un incorigibil receptor dedicat să aprecieze calitatea reprezentării pe scenă, peliculă, Radio, Televiziune a lucrărilor românești și străine. Cum voi recunoaște mereu că, la acest fapt, a contribuit în mod nemijlocit cariera Maestrului Constantin CODRESCU (n. 5 septembrie 1931) – actor, regizor, scenograf, profesor, cel care nu demult mărturisea ,,dominanta crezului" personal, ,,cinste și devotament față de profesie: patimă și imensă bucurie în cununia cu Thalia – motto al vieții"... Domniei Sale, model de realizator în marginile perfecțiunii – voce inconfundabilă, ,,de aur"; interpretare potrivită mesajelor purtate de roluri; forță de a rămâne în memoria receptorului de pretutindeni între Așii artei teatrale și cinematografice; simbol al trio-ului mentorat – creativitate – performanță.

160

Între zecile de exemple ale CV-ului, niciodată nu se vor uita Moara cu Noroc, Frații Karamazov ori recitarea poeziei eminesciene... Instituții de prestigiu ale domeniului artistic înscriu cu aldine în istoria lor prezența personalității lui Constantin CODRESCU: Teatre – Național I. L. Caragiale, Armatei (Nottara), Tineretului (Mic), Târgul Mureș, Maria Filotti Brăila, facultățile de teatru și film – IATC, Ecologică, Spiru Haret, Studiourile Radio și Tv... Numeroase acte de recunoaștere – Premii de Excelență pentru întreaga activitate și realizări personalizate în țară și dincolo de fruntarii definesc imaginea sărbătoritului, invitat la BANCHETUL să-și depene amintiri și gânduri legate de colaborarea cu Teatrul Ion D. Sîrbu din Valea Jiului... Cine i-a împărtășit, prin vreme, rolul de prieten și la bune și la grele, îi urează Ani Mulți, în sănătate, alături de familie! SINGUR, PRINTRE CEI ,,MULȚI" 1988, speranțe încă vii, nădejdi nesperate, posibile întâlniri, regăsiri – an de îndelungă așteptare – într-un spațiu ce încetul cu încetul devenise tot mai străin, mai respingător – acolo unde am sperat să statornicim un dialog cel puțin civilizat, între două limbi, etnii ce puteau viețui în deplină înțelegere și armonie – teatrul. Greu de acceptat, greu de înțeles lipsa de dorință, măcar, în a găsi posibile legături în interiorul patriei – THALIA. Absurd, trist acest sentiment al imposibilei comunicări, al tăcerilor ce ascundeau lipsa de do-

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


ARTELE SPECTACOLULUI

rință a unei posibile colaborări, a unei existențe în cadrul aceleași instituții, ce se dorea a fi cultură, din păcate ratate. Căutam în mine, în afara mea, tărâmul de speranță spre care să-mi îndrept, atunci, puterea, gândirea, crezul în meseria pe care am slujit-o ani și ani în spiritul creației artistice ,,și doar atât"; toate celelalte implicări și îndemnuri îmi erau străine, de neacceptat. Invitația de a veni la Petroșani, de a participa la împrospătarea artistică a teatrului, prin pregătirea a două spectacole, mi s-a părut atunci ,,o clipă de grație" pe care cel de sus – Bunul Dumnezeu – mi-a dăruit-o, ca urmare a dorinței, îndoielii profesionale prin care treceam. Primirea, oferta umană și artistică ce mi s-a oferit la Petroșani, rămânea un fapt de viață de neuitat, de nesperat – atunci în pragul marilor așteptări ce parcă mijeau la capătul unui drum ce se dorea tărâmul acelui început mult visat. Alături de dascălii mei în ale artei scenice – mănunchi de mari actori, regizori, scenografi – ce au însoțit destinul meu artistic, trăiam clipe de nesfârșită speranță, de încredere în renașterea destinului nostru profesional, în rând al întregii

nații. Erau certitudini dincolo de speranțe, așteptări, împliniri în care din zi în zi credeam și speram neabătut. În acele zile Petroșani mi-a dăruit cu imensă generozitate găzduirea și prietenia lui. Am câștigat prietenii, dincolo de cele profesionale, din partea unor oameni pe care până atunci nu i-am cunoscut, dar pe care i-am așteptat în spațiul inimii mele. Au fost prieteni de nădejde, ce din păcate ne-au părăsit, printre care scriitorul, prietenul DUMITRU DEM IONAȘCU cu al său irepetabil Albastru Infinit (Meșterul). Peste ani, cei mulți pe care i-am întâlnit se înfățișau lumii într-o imagine, am socotit-o atunci și azi mi se certifică măcar o parte a adevărului, suflete croite altfel decât apreciam noi, gonite de griji și nevoi, mânate de abili… mânuitori ce, din păcate nu erau și nu au rămas puțini. Imaginea Municipiului Petroșani rămâne în sufletul meu unică, plină de lumină nebănuită de strădania de a înțelege generoasa ofertă de colaborare, de prietenie cu un spațiu recunoscut mie atunci, dar luminat de adevăruri mult căutate ale acestui tărâm unic. Constantin Codrescu

La Moara cu noroc

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

161


ARTELE SPECTACOLULUI

Dorina Brândușa Landén

SPELET OM HEILAG OLAV Plecăm cu autocarul din Suedia pe o vreme ploioasă și rece spre Stiklestad în Norvegia. Voi vedea pentru prima dată Spelet om Heilag Olav, despre care am auzit povestindu-se multe, dar așteptările mele sunt departe de ceea ce reprezentația la care voi fi spectatoare îmi va oferi. Din fericire, în Norvegia vremea este frumoasă și relativ caldă. Sunt puțin uimită de organizarea perfectă, începând cu ordinea de la locurile de parcare și terminând cu ocuparea locurilor noastre din marele teatru în aer liber. Spectacolul începe la ora șapte seara când lumina soarelui, coborând spre apus, se strecoară roșiatică printre coroanele copacilor și șterge oarecum contururile peisajului din fața noastră. Am senzația că hainele mele sunt nepotrivite cu locul și timpul, dintr-o dată mă aflu cu aproape o mie de ani în urmă, undeva, așa mai la marginea curții unei vechi ferme norvegiene care se umple de activitate și muzică. Orchestra este undeva întro fosă săpată sub curtea fermei. Printre rândurile de bănci pe care stăm noi năvălesc războinici călare și atmosfera se încarcă de o energie care ne copleșește. Trebuie să mărturisesc că timp de peste două ore nu cred să fii respirat normal și nici de mișcat nu m-am mișcat, am rămas încremenită cumva, acoperită, strivită aproape de întâmplări trecute, care acum se prăbușeau peste mine cu viteza și puterea unei furtuni de vară în acordurile unei muzici venite dintr-un alt timp și alt spațiu. O experiență unică prin surpriza și amploarea ei, o experiență care trebuie trăită și nu povestită, pe care eu nu o voi mai retrăi niciodată cu aceeași intensitate, chiar dacă voi mai vedea același spectacol.

162

Este mijlocul verii și timpul lui Olsok în Verdal, Norvegia. Acum, la sfârșitul lui iulie, ne-am adunat atât norvegieni cât și suedezi la Stiklestad pentru a participa la o parte din evenimentele care sărbătoresc existența de aproape o mie de ani a orașului. Ca în fiecare an, începând din 1954, se va juca piesa de teatru despre Heilag Olav - Sfântul Olav pentru un public numeros, aproape 10.000 de spectatori, la teatrul în aer liber de lângă vechea biserică romană de piatră din Stiklestad (care datează din anul 1180), aceasta fiind cea mai mare reprezentație de teatru în aer liber din întreg Nordul. Este suficientă o bătaie de gong și noi vom fi spectatorii unei piese de teatru care ocupă un loc central în patrimoniul cultural norvegian și care ilustrează o importantă vreme de răscruce din istoria Norvegiei – perioada de tranziție dintre hedonism și creștinism. Bătălia de la Stiklestad din anul 1030 – o luptă care a fost decisivă pentru dezvoltarea politică și culturală a Norvegiei. Dimensiunea politică este simbolizată prin uciderea regelui Olav Haraldsson, care duce la fundamentarea regatului norvegian. Dimensiunea religioasă este reprezentată prin concepțiile și credința regelui Olav cel Sfânt, care asociază Norvegia cu restul Europei creștine. Piesa despre Sfântul Olav ne arată cum evenimentele din 1030 au schimbat viața de zi cu zi și viitorul pentru toți norvegienii. Astăzi, aici, se întâlnește trecutul cu prezentul, aici sunt transmise tradițiile și aici omul simplu se întâlnește cu marea comunitate din care face parte. Piesa ne face să retrăim un moment din istoria Norvegiei – bătălia de la Stiklestad din anul 1030, care a dus la formarea unei noi comunități norvegiene construite pe BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


ARTELE SPECTACOLULUI

alte valori și cu o altă concepție despre drept și dreptate. Piesa, scrisă de Olav Gullvågși muzica lui Paul Okkenhaug,ne duce la o fermă din apropierea graniței cu Suedia. Aici viața zilnică este amestecată cu marea politică și cel mai vulnerabil om, țăranul cel simplu, îl întâlnește pe regele Olav, cel care este supranumit și Norges evige konge – Eternul rege al Norvegiei.

Regele viking Olav Haraldsson cade și moare în bătălia de la Stiklestad în 29 iulie 1030. Un an mai târziu, într-o ceremonie ținută la Trondheim, acesta este sanctificat de către episcopul Grimkjell cu acordul noului rege și al întregului popor, cum scrie Snorre Sturlason în povestea sa. Din acest moment nu se va mai vorbi despre Olav Haraldsson, ci despre Sfântul Olav. La ferma Sul, în apropiere de Stiklestad, trăiește o familie de țărani liniștiți. Ei ajung în centrul unor evenimente majore într-o luptă pentru puterea asupra pământului și bogățiilor țării. Aceasta se întâmplă într-un moment în care atât credința cât și faptul de a te situa de o parte sau de cealaltă a unei grupări deținătoare de putere înseamnă diferența dintre viață și moarte. Fermierul Torgeir și soția sa Gudrid sunt fericiți și iubitori, dar ascund o taină grea care le umbrește întreaga viață, Gudrid a născut cu câțiva anii în urmă un copil handicapat pe care o femeie bătrână de la fermă, Grima, îl duce în pădure, lăsându-l acolo să moară. Acest lucru era potrivit cu practicile hedoniste ale timpului. Torgeir care s-a creștinat nu o poate ierta pe Gudrid pentru această faptă în timp ce Gudrid susține că nimic altceva nu era posibil, nu se putea face. Fiica lor cea mai mică, Gudrun, avea 5 ani atunci când s-au întâmplat toate acestea, și părăsirea copilului în pădure o marchează pentru tot restul vieții. De altfel Gudrun a fost întotdeauna un copil cu probleme care nu putea suporta conflicte și certuri. Cel care o ajută și o sprijină cu credință pe Gudrun este bunicul său, bătrânul Jostein, tatăl cel orb al lui Torgeir. El îi spune povești vechi care încalcă tot ceea ce ține de credința creștină, BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

dar care o liniștesc pe Gudrun și îi dau în același timp o imagine a altui mod de viață și de înțelegere a acesteia. Într-o zi de vară, în iulie 1030 izbucnește conflictul cel mare la ferma Sul. Se aude că Olav Haraldsson este pe drum de la Gardarike pentru a-și cuceri înapoi puterea pierdută în anul 1028. Acest lucru nu este bine văzut de către fermierii săraci, care își câștigaseră libertatea și independența sub Ladejarlene. Cumnatul lui Gudrid, Torgeir Kvistad, și fiul său Halle merg la Sul ca să ceară sprijinul lui Torgeir Flekk în lupta împotriva lui ”Olav cel mare”, care este acum pe cale să-și revendice puterea peste întreaga țară. El spune că o mulțime de ostași și multe nave sunt în așteptare ca lupta să înceapă. Torgeir Flekk alege să fie de partea lui Olav, și cumnatul său împreună cu fiul pleacă cu mâinile goale de acolo. Tormod Kolbrunarskald merge la Sul și le spune oamenilor că regele Olav se îndreaptă spre ei și că va trebui să facă popas la fermă peste noapte. Torgeir Flekk vrea să-l întâmpine pe rege și să-l primească bine, în timp ce Gudrid se împotrivește primirii intrusului care, pe nedrept, le va uzurpa țăranilor liberi puterea.

Regele Olav vine cu armata sa și își așează tabăra la ferma din Sul. În timp ce oamenii încep să se pregătească pentru noapte și pentru lupta de a doua zi, vine Arnljot Gelline, un conducător din Jämtland ca să-i ofere sprijinul său lui Olav. Olav acceptă sprijinul acestuia cu condiția ca Arnljot să fie botezat în credința creștină, ceea ce suedezul acceptă atâta timp cât aceasta îi dă posibilitatea să lupte. Toate aceste pregătiri de război și botezul lui Arnljot o neliniștesc pe Gudrun, care începe să cânte cântece vechi, păgâne, pentru a-și găsi alinarea în ceea ce ea percepe ca o situație amenințătoare. Regele Olav este curios să afle cine cântă atât de frumos, dar, în același timp, devine bănuitor auzind versurile cântecelor care nu erau dintre cele ținând de credința creștină. El aude povestea despre copilul care a fost părăsit să moară în pădure, ceea ce îl tulbură foarte mult și hotărăște să-i pedepsească 163


ARTELE SPECTACOLULUI

pe cei de la fermă după legea creștină. Însă încet, încet, Olav înțelege bine că Torgeir este creștin, îl iartă și îl lasă să-și vadă de fermă. Din recunoștință, Torgeir împreună cu fii săi devin războinici în armata lui Olav. Se lasă noaptea. Armata se odihnește, iar dimineața pleacă războinicii cu Olav în frunte să se lupte cu țăranii la Stiklestad. Bătrânul orb Jostein se hotărăște să îi urmeze ca să trăiască el însuși și să fie parte din evenimentele ce vor avea loc.

Regia piesei este semnată de Hanne Tomta care din anul 2009 este directoarea Teatrul Național Norvegian (Nationaltheatret). Simon Revholt este conducătorul muzical și Hans Martin Molvik, instructorul corului Olsok. Coregrafia, excepțională, este semnată de regizorul și coregraful Tomas Adrian Glans, care pare a fi gândit toate mișcările de pe scenă într-o extraordinară fuziune, și intensitatea acestora pare a crește odată cu drama. Instructor de câmp este Kristoffer Jorgensen. Scenograf consultant este Nora Furuholmen.

Torgeir, este interpretată de actrița Trine Wiggen, a cărei prezență scenică impune prin naturalețea jocului; în rolul lui Gudrun, Hanne Skille Reitan impresionează cu adevărat, atât prin jocul ei impulsiv, cât și prin felul reflexiv în care cântă, sublimarea este semnul ei distinctiv și aceasta stă în puterea ei; la fel, acaparează, printr-o interpretare subtilă, și jocul lui Ståle Bjornhaug în rolul bătrânului orb Jostein, tatăl lui Torgeir; în rolul lui Arnljot Gelline joacă actorul suedez Roger Storm. Olsokkoret (corul) este format din cântăreți profesioniști din toată Norvegia.

În jur de 850 de voluntari sunt implicați în această reprezentație teatrală și în organizarea ei. Aceștia se ocupă de partea practică, dar prestează și pe scenă în rolurile secundare. Spectacolul este un amestec de poezie, cântece și întâmplări istorice, despre care vorbește Snorre Sturlason în povestea sa, și din Heimskringla. Piesa este proprietatea populației din Verdal și este un dar din partea scriitorului Olav Gullvåg. Un asemenea dar este un privilegiu care deschide multe posibilități, dar și multe îndatoriri, care obligă Consiliul Comunal Verdal la o administrare și organizare efectivă a reprezentației anuale și a celorlalte evenimente din jurul ei. Închei aici cu vorbele spuse de regizoarea jocului, Hanne Tomta: Prima bătaie a gongului nu se întoarce niciodată. Prima bătaie a gongului este trecută, dar și eternă într-o singură clipă.

Rolurile principale sunt jucate de actori norvegieni cunoscuți: Trond EspenSeim joacă remarcabil, strălucitor, reușind astfel să dea maiestate rolului regelui Olav Haraldsson; Torgeir Flekk (țăran la ferma Sul) este jucat de Ingar Helge Gimle; Gudrid, soția lui 164

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Lilia MANOLE cu Lidia NOROC-PÎNZARU

Convorbire cu Artista Emerită a Republicii Moldova: „LUMEA E TOATĂ ÎNTR-UN TEATRU” (I) Invitata noastră este Actrița Emerită a Republicii Moldova, Doamna Lidia Noroc-Pînzaru. Chiar dacă aici, în Moldova, dumneaei nu are nevoie de o prezentare, am decis ca distinsa Artistă să fie binecunoscută și în întreaga Țară, în România. Mai mult, vârsta Domniei Sale e o înflorire profesională și dumneaei, deși nu mai joacă pe scenă de mult timp, joacă de minune rolul Doamnei de fier, în orașul Bălți, fiind astfel supranumită încă de pe timpurile când era la cârma culturii municipiului. Domnia Sa e de 57 de ani în slujba Culturii de aici. E normal, ca această longevitate artistică să fie cunoscută și recunoscută în mediul social, cultural-artistic, spiritual, etnografic de pe întinsul românesc. Uneori drumurile noastre în viață se interferează, se așează, se construiesc, se pavează, asemeni unor trepte. Iată că într-o zi de iunie, am urcat treptele Muzeului de Istorie și Etnografie pentru a o găsi în biroul de muncă. Muzeul de Istorie și Etnografie al municipiului Bălți e o clădire cu două etaje; aici în perioada interbelică s-a construit, pentru populația evreiască din oraș, un Liceu evreiesc. E o construcție interesantă, cu trepte foarte rigide și înalte – o trăsătură deosebită a acestui edificiu. –Bine v-am găsit, distinsă Doamnă Lidia NorocPînzaru. Vă doresc sănătate și multă inspirație. Mă aflu aici, pentru că demult mi-am propus să realizez un interviu, să scriu despre un Om de valoare, care ne reprezintă orașul, țara, spiritul românesc, fiindcă vreau să pătrund în adâncurile sufletului său și să-i spun că tot ce a realizat pentru Teatrul Vasile Alecsandri, pentru cultura orașului Bălți și a întregii țări este o frumoasă și veritabilă filă de istorie. Teatrul Național Vasile Alecsandri e printre rarele denumiri de instituții, organizații din oraș, care conține în titulatură BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

cuvântul național. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Teatrul, Doamnă Lidia Noroc-Pînzaru? –Teatrul este pentru mine viața mea. Fiind în Teatru timp de 33 de ani, am trăit și retrăit multe vieți și, desigur, pășind în altă postură – ca serviciu –, mi-am asumat și alte roluri: rolul de șef al Direcției Cultură, de specialist principal și, în prezent, de muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie din orașul Bălți. –V-ați obișnuit să acumulați roluri? Unele în teatru, altele în viață. Dar ați reușit să vă cunoașteți spectatorii în Teatru și în viață?

–Eu cred, că da. În teatru am început să mă realizez, fiind distribuită în roluri de fetițe și băieței, apoi, cu timpul, în roluri de maturi, în piese de greutate. Am cutreierat Moldova, de la nord, la sud și de la est la vest, și de aceea spectatorii mei, dacă mă întâlnesc pe stradă, mă recunosc. –Aici, la Muzeul de Istorie și Etnografie, cine este primul spectator? 165


FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

–Este acela care vine când se deschid ușile muzeului, la orele 9. Sunt elevi, studenți. Ne sunt spectatori și vizitatorii care vin cu delegațiile. –Delegațiile sunt foarte dese sau temporare? –Delegațiile sunt temporare. Oaspeți, care vin să ne viziteze orașul, cu un anume prilej (Ziua Orașului, Ziua Limbii etc.) –Directorul acestui Muzeu este Doamna Ludmila Dobrogeanu. Însă dvs. cunoașteți bine acest domeniu de activitate, deoarece, cu ceva ani în urmă, l-ați și diriguit, ca șefă a Direcției Cultură. Sunteți admirată, probabil, întâi de toate, pentru rolurile interpretate, cu dăruire, pe scenă, și, ulterior, pentru cele culturale. Ați fost pe scenă ca actriță 33 de ani, este o vârstă a lui Dumnezeu, și cu această vârstă ați venit în societatea culturală, obștească, pentru a înfăptui unele schimbări radicale în domeniul culturii. Nemaivorbind de faptul că ați fost numită șefă pe acest post în anul 1990, în perioada în care se ducea o luptă acerbă, dar și o muncă asiduă, pentru confirmarea limbii și alfabetului. Ce s-a întâmplat atâta timp cât v-ați aflat la conducerea Culturii orașului Bălți? –Când am primit propunerea pentru a fi în această funcție de șef al Culturii, am analizat această oportunitate, m-am gândit mult cum să părăsesc scena și m-am decis, sub pretextul că și aceasta va fi un rol; deci, mi-am dorit să mă văd și în altă postură, și în alt rol. Am pornit de la faptul să cunosc oamenii mai de aproape și se vede că am avut calități organizatorice, fiind la cârma Culturii municipiului și județului timp de 13 ani. Aici, la muzeu, continui activitatea în domeniul culturii, descopăr ceva nou, mă adâncesc în istorie, îmi lărgesc posibilitățile, îmi fac noi cunoscuți și prieteni. –E un domeniu mai puțin explorat, domeniul artei etnografice, domeniul istoriei și cel ce ține de național. Dumneavoastră reprezentați naționalul, în toate aspectele. Ce înseamnă pentru dvs. național? –Naționalul este ceea ce ție îți aparține și, totodată, ceva căruia tu îi aparții. Deci, trebuie să lupți pentru a face binele, să prospere și națiunea, și poporul, și tot ce te înconjoară. Naționalul, eu socot, înseamnă și urmașii noștri, cărora trebuie să le oferim educație și dragoste, să le altoim dragostea de popor. Unde te-ai născut, acolo îți este limba, națiunea, naționalitatea. –Nu v-a tentat niciodată să participați la un Festival Internațional de Teatru? Bunăoară, actorul Ion Caramitru a obținut Premiul Actorul Europei pentru anul 2016. –Posibilitățile noastre diferă de posibilitățile actorilor din România. Eu mă bucur când merg și vizitez Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. E o adevărată revelație teatrală: mă încarc de energie și redevin parcă aceeași actriță de forță, îmi reînnoiesc puterile creative, copleșindu-mă inspirația. 166

–Dacă vi s-ar propune un rol pe scena Teatrului Național Vasile Alecsandri din Bălți, la Iași, sau la Teatrul Mihai Eminescu din Chișinău, ați accepta? –Aș accepta, însă acest moment este cam fantastic în zilele noastre; am o nostalgie față de scenă și de aceea m-aș întoarce, dacă ar fi posibilitatea, dar... –Așa, din discuția cu dumneavoastră, descopăr că sunteți o fire excepțională, cu suflet curat, cu spirit elevat, cu o deosebită forță spirituală și de aceea aveți această nostalgie. Eu v-aș propune să reveniți la teatru, să lăsați sindicatul... pe care îl conduceți... –Da, sunt liderul Consiliului Sindical Bălți al celor din sfera culturii. –V-aș propune un rol care să vă marcheze destinul teatral, vocația și să continuați a fi, pentru toată spiritualitatea, ființa care să împărtășească din sfințenia ce o purtați. –Da, îmi aduc aminte, cum visam la așa ceva, ca să rămân tot timpul în Teatru, pe scenă. Îmi mai amintesc, în anii tinereții, mai râdeam cu colegii noștri de teatru: Să murim ca Iablocikina, spuneam noi. Așa se numea o actriță rusă, care a murit, jucându-și rolul în scenă, la vârsta de 90 de ani.

–Ați fost actrița care a jucat roluri după roluri, începând cu spectacole ale teatrului antic, bunăoară rolul Meli din Vulpea și strugurii de Esop, până la cele din teatrul contemporan. Cunoașteți arta teatrală și dramaturgia, pot zice, de la origini. Ați trecut prin toate etapele grele, în ce măsură aceste perioade v-au determinat să acceptați și un rol cultural și social? –Atunci era un program partinic, regizorului îi era dificil, avea teamă să aleagă și să promoveze cultura și spiritualitatea noastră națională românească. Teatrul avea un repertoriu care trebuia să convină Dumnealor. Acum și actorii, și regizorii au libertatea de a monta în scenă și de a-și alege ce piesă și roluri BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

vor, sunt alte posibilități de a te remarca, de a promova... –Și să te simți un om mai împlinit... –Este mai lejer... Există un motto, scris de Henri Muller, în care se spune, că teatrul este un pod dintre om și om, în oceanul de singurătate. E vorba de un om cu vulnerabilitățile sale pe scenă – și de spectatorul din sală cu ale sale, care vrea să-i primească povestea de pe scenă fiindcă îl privește. Acest pod dintre actor și spectator reprezintă teatrul. –V-ați simțit în teatru ca un lider? Anticipând oarecum funcțiile de lider al culturii? –Am fost solicitată de mai mulți regizori pentru a juca în spectacole, deci nu eu mă propuneam, ci eram remarcată și aleasă pentru anumitele roluri. Iar regizorul-șef, Anatol Pînzaru, soțul meu, care a decedat, le permitea regizorilor să aleagă actorii în spectacolele lor, chiar și în cazul meu, eu jucând mai mult în rolurile lor, decât în cele ale soțului meu. De ce? Fiindcă ei propuneau piesa și ei alegeau actorii. Regizorul-șef Anatol Pînzaru le permitea: Poftiți, pe cine doriți

–Au devenit actori de cinema, străluciți actori. Ambii au devenit remarcabili, Mihai Volontir a ajuns Artist al Poporului din fosta URSS. –Îmi pare rău că a plecat și îmi pare rău că au decedat. –Din toată gama largă de materiale și studii biobibliografice, mi-a plăcut afirmația dvs., în care spuneți că tot ce ați reușit în viață se datorează soțului, regizorului Anatol Pînzaru. –Da. –Pentru că ați avut un noroc, pentru că sunteți și Noroc, de fapt. –Da, și vă spun de ce…

Regizorul Anatol Pînzaru (1 sept. 1936 – 12 aug. 2007), în mijloc, și trupa Teatrului National Vasile Alecsandri de la Bălți

–Dumneavoastră ați avut prilejul mare de a juca pe scena Teatrului alături de Grigore Grigoriu, în mai multe spectacole, alături de Mihai Volontir. –Grigore Grigoriu a venit dintr-un centru raional, de la Teatrul de actori amatori din Căușeni, prin anii 1960. Am jucat cu el mai multe roluri în spectacole. După aceea, a fost invitat de regizorul Emil Loteanu pentru filmul Poienele roșii. După succesul în film, Grigore Grigoriu nu s-a mai întors în teatru. Iar Mihai Volontir a venit în Teatru, ales de Boris Harcenco.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

–Ați avut noroc, pentru că sunteți un om cu un suflet mare, ați avut noroc de soțul dumneavoastră, care este pentru totdeauna o figură proeminentă la noi și în cultura mondială. Recent, a fost lansată și o Antologie, un Dicționar al personalităților de talie internațională din Moldova, și Dumnealui, regretatul Anatol Pînzaru, este unicul regizor din Moldova, care reprezintă și orașul Bălți, și Republica Moldova, și Teatrul Național Vasile Alecsandri. Pentru dumneavoastră, când ați fost alături de dumnealui în Teatru, ce a însemnat să fii actriță pe scenă și, în același timp, soție, mamă, bunică… într-un cuvânt, v-ați sacrificat? 167


FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

– Da, vreau să zic, că regizorii sunt diferiți. Ceea ce ține de Anatol Pînzaru este faptul că el niciodată nu a pus pe primul plan relațiile, uite, asta e ruda mea, soția mea și ei trebuie să-i ofer mai multă atenție. Din contră, el mă teroriza, ca să înțeleagă ceilalți, special, și eu din metoda asta a lui de a trata egal și exigent rolurile, spectacolele, am învățat foarte multe; eu nu am Școală Teatrală, dar el e primul moldovean, care a terminat GHITIS-UL/Institutul de Arte Teatrale din Moscova Lunacearski. A plecat în 1961; era primul moldovean la Moscova, care a absolvit Institutul de Arte Teatrale Lunacearski, ca regizor. Și avea o metodă în activitatea sa: ai tăi să fie mai buni decât alții, prin faptul, că trebuie să fii disciplinat, toate punctele să fie la nivel maxim de realizare artistică, și de aceea eu am învățat foarte multe de la dumnealui. Disciplina aceasta teatrală m-a ajutat enorm și în viața de toate zilele și niciodată nu m-am gândit la carieră, la faptul că vreau să fiu lider, ci doar la artă.

–Teatrul este un pod de comunicare, ați zis, de la un om la alt om. Ce ne puteți spune despre comunicare în mediul nostru, în orașul Bălți? Orașul nostru este un oraș populat în mare parte de etnii: ruși ucraineni. – Aș zice, că noi suntem vinovați, dintr-o parte, fiindcă am dorit să le deschidem ușile larg și să-i primim pe toți, fără ca să le punem și o întrebare: Da cunoști la cine ai venit, și cunoști cine e poporul autohton, cunoști limba poporului acesta? Noi ce am făcut? Am spus: Lăsă mai bine să ne înțeleagă ei pe noi și mai bine să vorbim noi în limba lor… Deci, s-a tins spre aceea ca identitatea noastră să fie neglijată… Asta e vina 50 la 50 a noastră; noi doar și în ziua de astăzi, în loc să vorbim despre Teatru, neam, țară, în loc să vorbim despre momentele cele mai frumoase,

168

să le aducem la cunoștința celor care nu știu prea multe despre noi, noi ce facem? Noi mai mult ponegrim, ne ponegrim, unii pe alții. Iată ce ne lipsește nouă: comunicarea liniștită și fructuoasă, în partea ceea de a ne cunoaște mai bine. –Și să facem posibilul ca să ne respecte, cei care vin și au venit, limba, portul popular, tradițiile, dar trebuie și noi să ne respectăm în primul rând… Dar starea respectivă, despre care ați vorbit, o putem schimba?

–Eu cred că nu o putem schimba, totalmente, dar există, totuși, tendința de a ne face mai buni, de a ne face mai cărturari, în domeniul cunoștințelor, și trebuie să cunoaștem cultura noastră, trebuie să cunoaștem istoria noastră. Noi, ca atare, istoria noastră nu o prea cunoaștem, nefiind pusă la baza cunoștințelor elevului din clasa întâi. Era o perioadă, când a apărut televiziunea și se vehicula părerea că, vai, se vor închide toate cinematografele; acum avem internetul și se vehiculează idea că n-o să citească nimeni, că deschid internetul și citesc majoritatea prin internet. Eu cred, că acela care a dorit, dorește și va dori, va deschide cartea și va citi. Doar noi am uitat să ne scriem niște mesaje de felicitare, ceva frumos să ne scriem, or, când primești o carte poștală e o bucurie. Eu, de exemplu, am cărți poștale, de pe timpurile școlii, de pe când eram elevă, le păstrez și, când privesc o carte poștală, văd, care coleg de clasă mi-a scris, ce mi-a scris. Pe urmă, vreau să spun, că am așa o pasiune, un fel de a fi al meu, care nu pot să-l împărțesc cu nimeni, tare îmi plac lucrurile vechi, deci, îmi place artizanatul, anticariatul, și iată eu păstrez scrisorile soțului meu, corespondența. Am un teanc întreg de scrisori. (va urma) BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


VIS PLASTICA

Iulian CHIVU

CÂTEVA REFLECȚII LA PICTURA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA În chip firesc, reținerile de a discuta despre pictura bisericească trimit nedisimulat la lipsa de inițiere, dar și la o implicită teamă de impietate. Iată de ce mulți cronicari de artă plastică ocolesc astfel de subiecte, iar când o fac, fie că alunecă pe latura strict plastică și scapă fondul sacru al mesajului, fie că se cantonează în acesta în detrimentul mijloacelor de valorizare artistică. O prevedere în plus se adaugă cu atât mai mult dacă e vorba despre pictura Părintelui Arsenie Boca a cărei inventariere se pare că este încă incompletă dacă avem în vedere începuturile sale artistice care fac trimiteri spre „o biserică din Bixadul Oltului, județul Ciuc, zugrăvită în frescă împreună cu profesorul Costin Petrescu”, după absolvirea în 19381 a Institutului de Arte Frumoase, cum însuși Părintele reținea într-o autobiografie, dar și lucrările de la atelierele Patriarhiei, cât va fi lucrat acolo; motive obiective care amână un posibil și necesar album al operei sale plastice. În lipsa unor astfel de certitudini, cele mai multe referințe converg, însă, către opera de maturitate artistică a Părintelui, cea de la Biserica Sf. Nicolae din Drăgănescu. Văzându-i picturile, nu mai rămâne nicio îndoială că Părintele va fi avut o cultură solidă în ce privește istoria

artelor plastice, dublată de harul său duhovnicesc cu care a exprimat mesaje sacre de o profunzime despre care niciodată nu se va vorbi suficient. Se discută despre pictura murală neopatristică a Părintelui, despre „coloritul straniu al pereților”, culori stinse care au în ele „un fel de sfârșeală timpurie, ca o primă dragoste de taină” și se reține cu o undă de mister de ce Părintele va fi ales să picteze în tempera, nu în ulei, întrebări care își găsesc răspunsul nu numai în forța de relevare a mesajului. Se știe nu de acum că tempera, mai ales cea pe bază de ou, este o tehnică fiabilă, care dă rezistență la umiditate și la variațiile de temperatură, culorile se conservă mai bine și, în plus, se statornicesc mult mai repede, datorită capacității lor de uscare mult mai rapidă decât a celor în ulei. Apoi, mișcarea muralistă a secolului al XX-lea, promovată de Diego Rivera, José Orozco și David Siqueiros, renaște fresca, mai ales în condițiile unor pigmenți hidrosolubili mai reușiți, cu un indice sporit de uscare prin evaporare și a unei stabilități de lungă durată. Or lucrurile acestea au stat la temelia opțiunilor unor muraliști celebri, precum Peter Max, Raphael, Titian, Michelangelo, Richard Haas și alții. Cât despre neocanonismul picturii Părintelui Arsenie Boca, lucrurile sunt

În zonă, la Chichiş, s-ar mai afla o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, atribuită părintelui Arsenie Boca. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

169

1


VIS PLASTICA

destul de limpezi, mai ales în condițiile artei bizantine al cărei conservatorism este recunoscut; ispita realismului, de influență occidentală, laicizează pictura, ca în experiența lui Simion Usakov ‒ în cadrul Școlii de la Moscova ‒, după ce aceasta excelase în sec. al XV-lea cu Andrei Rubliov. Arta bizantină, din statul creștin ce a urmat Romei, aduce prin frescă mai întâi imaginea lui Christos și a Fecioarei în biserică, după victoria asupra iconoclasmului, când, pentru început, mozaicurile acoperă pereții bisericilor într-o manieră care canonizează ordinea prin normative și mai apoi prin manuale, cum ar fi de pildă cel al lui Dionisie din Furna, întocmit imediat după 1700, tradus și la noi de Macarie și editat într-o limbă actualizată de C. Săndulescu-Verna (Ed. Sophia, 2000). Arta zugravilor români a fost însă condusă prin norme și în literatura de specialitate au apărut numeroase studii chiar pe timpul când Părintele Arsenie Boca își încheia studiile la Academia de BelleArte2, dar și după aceea3și nu este exclus ca Părintele să fi cunoscut Tratatul de pictură al lui Ceninno Cennini, de la 1400, în traducerea lui Dimitrie Belisare, din 1936. Arta iconarilor noștri urmează întocmai canoanele fie și în picturile bisericilor maramureșene, executate preponderent de artiști țărani, și în ctitoriile voievodale bucovinene, în cele din Muntenia și din

Dobrogea, dar și în cele din Ardeal cu tradiție în icoanele pe lemn și în cele pe sticlă, cu toate deosebirile manifestate în stil. După Sinodul al optulea (880), cultul icoanelor (mai întâi pe suport de lemn) se răspândește dinspre Grecia spre Serbia, Bulgaria și spre Țările Române aducând cu ele auriul Școlii lui Guido da Siena (Bunavestire, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul – 1270-1280), după care, un secol mai târziu, Giotto di Bondone dilua auriul sclipitor și impunea tonurile de albastru (Jeluirea lui Crisos, Fuga în Egipt – ambele la Padova). La începutul sec. al XIVlea, albastrul devine strălucitor la Duccio di Buoninsegna (Închinarea Magilor‒ Muzeul Catedralei din Siena) în defavoarea tonurilor lui închise (Schimbarea la față‒ National Gallery din Londra). Alții, precum Simone Martini (Muzicanții ‒ de la Bazilica San Francesco), ori Pietro Lorenzetti (Răstignirea ‒ de la aceeași bazilică) aduc tonuri calde de albastru, așa cum vedem la Voroneț și în alte biserici bucovinene. Pictura Părintelui Arsenie Boca aducea, discret, în Biserica Sf. Nicolae de la Drăgănescu un aer transilvan, ceva mai luminos, cum s-a remarcat, fără să se abată de la canoanele acestui gen de pictură, așa cum sunt ele cunoscute și orânduite de Erminia picturii bizantine4.Pictura Părintelui de la Drăgănescu urmează și ea rigorilor impuse de erminii, începând de la cupolă, partea cea mai apropiată de cer

Prof. dr. Vasile Grecu; Erminii de pictură bizantină, în rev. „Candela”, an. I, nr.1-2/1939-1941 3 vezi Viorel Tigu (Consideraţii asupra respectării tradiţiei în arta bisericească, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXIII, nr.10-12/1940); A.G. Verona (Pictura, Mn. Neamş, 1943); I. D. Ștefănescu (Pictura religioasă, în „Glasul Bisericii”, an XIX, nr.1-2/1960) 170

4

2

Erminia picturii bizantine, semnată de Dionisie din Furna la începutul sec. al XVIII-lea, este şi astăzi, prin ediţia lui C. Săndulescu-Verna abc-ul ucenicilor şi zugravilor de biserici şi aduce detalii tehnice utile: proplasma lui Panselin, desenarea feţei peste proplasmă, cum se face carnaţia după Panselin, cum se lucrează pe sidef, cum se lucrează cu ou pe pânză, cum se lucrează cu ou peste aur, verniul de ulei, verniul turcesc, BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


VIS PLASTICA

a bisericii. Aici este înfățișat întemeietorul ei, Hristos-Dumnezeu, alături de care sunt pictați profeți, apostoli, evangheliști ‒ cei care L-au văzut și I-au slujit. Urmează altarul ‒ încăperea cea mai sfântă și tainică a bisericii, unde sunt reprezentate chipurile eclesiastice triumfătoare, cu rol de seamă în cultul creștin, în instituirea și săvârșirea Sfintei Liturghii, ierarhi din Vechiul Testament care au propovăduit jertfa liturgică. În naos, sunt scene cunoscute din viața pământească a Mântuitorului. În pronaos, se înfățișează chipuri ale celor care se ostenesc întru Mântuire; ctitori, arhierei etc., în scene care au rolul de a iniția creștinul în raportul lui cu Biserica, cu spațiul liturgic, dar și în raport cu păstrarea poruncilor din Decalog, a celor nouă porunci bisericești, a celor nouă fericiri, a celor șapte taine, cu trimiteri la viața morală spre prevenirea păcatelor; ordinea aceasta se întemeiază pe rațiunea lepădării de păcate, la intrare, și atingerea desăvârșirii, la altar. Între aceste spații, tâmpla, cu sensul ei liturgic, începe, de sus, cu Maica Domnului și se închide, jos, în dreapta naosului, cu icoana de hram numărând, în bisericile mari, 53 de icoane. Într-o altă ordine de idei, în pictură, după o clasificare globală a chipurilor, acestea sunt sau pitorești, sau expresive, sau chipuri impersonale; figurile sfinților sunt asimilate celor expresiv-simbolice. Cu o astfel de încărcătură investește și tânărul preot Alexandru Valentin Crăciun icoana Sf. Parascheva, atribuită Părintelui, aflată mai întâi într-o carte, mai apoi la Biserica Sf. Anton de lângă Curtea Veche din București, ca mai apoi, la Biserica Sf. Elefterie, tot din București, în icoana Maicii Domnului, să descopere imaginea Pruncului „în zeghe”, pe care cu siguranță Părintele Arsenie Boca o va fi pictat, după punerea lui în libertate în 1959, în vremea când a lucrat acolo ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu; o situație similară cu cea de la Bixadul Covasnei unde, cu siguranță, Părintele Arsenie își va fi lăsat amprenta personalității sale. Văzând picturile de la Drăgănescu, se observă o legătură subtilă, în egală măsură de stil și de mesaj, între icoana de la Sf. Elefterie și lumina sacră din icoanele de aici, o tehnică bine stăpânită a mișcării punctului în linii și a liniilor în suprafețe; în

icoana Schimbării la față această lumină fasciculară vine dinspre Mântuitorul spre cei din preajmă, energie sacră, expiatoare, pe care o mai vedem și în alte icoane. Dacă lumina sacră, purificatoare, se concentrează de regulă în aură (ființa energetică, în religiile orientale), iar în scenele laice se disipează în lumină de fond, teluric-diurnă, cu totul altfel stau lucrurile în scena Învierii Domnului și în icoana Maicii Sale zugrăvită pe cupola absidei5. Icoana Învierii, ca de altfel și cea a Înălțării la ceruri evidențiază natura divină a Mântuitorului, cea care transcende trupului, soluțiile picturale, singurele de altfel, fiind cea a luminii (inclusiv cu efecte în proporții și volume) și cea a reprezentării grafice; trupul, cât să-și sugereze materialitatea, este mai mult contur învăluit întro lumină orbitoare (reîntrupare din lumină, lumină din lumină), despre care se vorbea și în scrierile Vechiului Testament, când Dumnezeu-Tatăl se arată într-o astfel de lumină mai întâi lui Moise. Ieșirea din mormânt este văzută de Părintele Arsenie Boca întocmai ca în hristologia Sf. Grigorie; dualitate ipostatică Logos/Anthropos. Învierea Domnului semnifică ideea „Iisus Christos ‒ Om adevărat și Dumnezeu adevărat”, cu o natură dublă deci, așa cum și numele Lui o arată: Iisus‒ natura umană a ființei Sale; Christos ‒natura divină a acesteia. Tot așa se explică și sintagma Iisus Pantocrator (Pantocrator ‒ cel ce susține totul). Cealaltă icoană a Părintelui Arsenie Boca, Maica Domnului cu Pruncul, din altarul de la Drăgănescu, ar fi o simplă formalizare cu erminiile bizantine, lumina divină fiind comună cu a celorlalți sfinți; Maica Domnului, prin legătura ei firească și suprafirească cu Fiul își va rezuma mai apoi umanismul teocentric la funcția ei solitoare, începând de la nunta din Cana Galileii (Faceți ceea ce vă va spune!), de când Iisus își va începe șirul minunilor printre oameni. Această icoană, în viziunea erminiilor, face trecerea dintre lumea pământească, nedesăvârșită, și cea cerească, sacră, tocmai deasupra altarului ‒ loc sacru (Sfânta Sfintelor, la vechii iudei) unde se săvârșește cea mai importantă parte a Sf. Liturghii. Desigur, Părintele Arsenie Boca, din această perspectivă (Iisus‒Pruncul), la Sf Elefterie poate să sugereze

verniul de India, cum se face vopsea de aur. Sau cum se zugrăvesc bisericile cu surle, biserica cu bolţi în chipul crucii, biserica fără turle, baptisteriul, trapezii. Şi, nu în ultimul rând, se fac schiţe detaliate ale bisericii, se dă ordinea aşezării picturilor pe pereţi, a icoanelor pe tâmplă etc. BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

5

vezi şi Isabela Vasiliu-Scraba; Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Armonii culturale”, Adjud, 28 febr. 2016

171


VIS PLASTICA

„zeghea” ca implicită, din alternanța lumină/umbră. În scena Învierii Domnului sau în cea a Înălțării, lumina este manifestare a firii divine (la Pogorârea Sf. Duh, lumina este, explicit, o revărsare a harului, aidoma luminii reiterate din ritualul pascal).Astfel modelată, ea deschide cu accente bine controlate mesaje de ordin superior și de aceea picturile Părintelui Arsenie Boca sunt revendicate operei de artă ca valorilor terțiare(din Trilogia lui Blaga6), dacă avem în vedere și aspecte privind proporția, armoniile, expresivitatea plastică și metaforică (relevate omului religios, capabil de complexe intropatice). De aceea s-a remarcat cu ușurință și fără tăgadă în Pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Sf. Nicolae de la Drăgănescu tocmai coloritului în tente vii, optimiste, asemenea majorității picturilor din sudul Transilvaniei ‒ o stilistică nouă, care împrospătează discret tradițiile picturale din Muntenia, fără să vină în contrast cu ele. Se știe însă că astfel de împrumuturi stilistice au avut loc mai vizibil între pictura bisericească de la sud de Carpați și cea din Transilvania odată cu pictura postbizantină athonită, după sec. al XVII-lea, adusă de grecul Constantinos, în Țara Românească din vremea lui Constantin Cantacuzino și a lui Constantin Brâncoveanu, unde se remarcase până atunci pictorul Pârvu Mutu. Pictura athonită impune școala lui Constantinos la Hurezi, ai cărei pictori

vor zugrăvi și biserici din Transilvania (Biserica Sf. Nicolae din Făgăraș, pictată de frații Preda și Teodosie din Câmpulung), sau lucrările lor vor servi ca model pictorilor de acolo (Biserica Sântămaria din Orlea ‒ Hațeg). Acolo, încă din sec. al XV-lea, se manifestă școală picturală transilvăneană opunându-se spiritului calvin care nu recunoștea cultul icoanelor. Din sec. al XVIII-lea, se cunosc nume de pictori bisericești transilvani, mai ales din zona Sibiului (preotul Ivan, zugravii Iacob și Stan), care pictau biserici în Muntenia și Oltenia. Peste timp, iată, stilul pictural al Părintelui Arsenie Boca, familiar făgărășenilor, de la Sâmbăta de Sus, și apoi tuturor ardelenilor, de la Prislop, se exprimă și dincoace de Carpați, la București și la Drăgănescu, în chip discret, cu accente înnoite în proporții și luminozitate, ca mai apoi să se prelungească, laolaltă cu mai vechile distincții ale stilului transilvan, în lucrările contemporanului Virgil Pavel și ale soției sale, Livia, în Țara Făgărașului, în Alba, în zona Brașovului, a Sibiului și a Hunedoarei (edificatoare este pictura Bisericii Sf. Petru și Pavel din Șoimuș). Astfel, prin aleasa lucrare a harului său artistic adăugată dumnezeiescului său har duhovnicesc, Părintele Arsenie Boca și-a așezat definitiv icoana pe altarul conștiinței neamului întru neuitare, cu mult înainte ca Biserica să-l canonizeze printre sfinții săi.

6

vezi Trilogia valorilor, Ed. Humanitas, Buc., 2014 172

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


VIS PLASTICA

Dumitru VELEA – o convorbire electivă cu pictorul și scriitorul Gabriel STAN „Doar intersecția celor trei cercuri, iubire, cunoaștere, putere, duce la starea hristică” - Într-un comentariu se ascunde mai întotdeauna portretul comentatorului, figura spiritului său creator. Se știe că V. G. Paleolog este primul critic care a scris o carte despre Brâncuși. Prieten de o viață cu sculptorul și înfrățiți întru ale spiritului și destinului, firește, imediat ce cartea a ieșit de sub rotativele tiparniței sale de la Corlate, în condiții de neîntrecut nici până azi, s-a dus în grabă să i-o ofere prietenului său, Costache. Și Brâncuși a luat cartea în mâini, a deschis-o (era sub forma unei „mape”, cum numai manieriștii puteau să gândească o carte), i-a întors paginile cu textul așezat ca versetele și cu chipul operelor văzut ca dinapoia gândului lui Brâncuși, și s-a îndreptat spre critic, pătrunzându-l ca pentru totdeauna cu privirea și i-a zis: „Vasile, ceea ce ai scris despre mine, te privește pe tine!”. Aceste vorbe mi le-a spus prin1972, pe când buchiseam Criticile și Fenomenologiile gânditorilor, dar zilnic îi treceam pragul bătrânului brâncușiolog ca spusele sale să se încrusteze direct în ceara moale ce eram. Ele fac cât un capitol de estetică sau o introducere în critică, fie ea de orice fel. Pe atunci se enunțau timid cuvintele „lecturi infidele” ,„expresivitate involuntară”, sau se încerca o reamintire a gândului filosofic, că întotdeauna conștiința este intenționată. Însă, ne dăm seama cu mare ușurință, că Brâncuși spune mai mult. Simplu și profund. Să o luăm ca o lecție, de la smerenie a criticului la creația sa, sau invers, de prezervare a artei din fața comentariului, și de continuu insondabil. Și cu această lecție asumată, pe cât posibil, să intrăm în universul artistic „Gabriel Stan”, un univers desfăcut, cel puțin așa pare de la „intrare”, într-o lume a vizualului și alta a cuvântului, deci, într-o parte, a artelor vizuale, pline de corporalitate, și, în alta, a celor ale cuvântului, mai apropiate, prin „materie”, spiritului. Asta formal și exterior spus. Domnule Gabriel Stan sunteți și pictor și literat, ba uneori și comentator. Să deschidem convorbirea de la cel din „urmă”. Ați BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

comentat, de pildă, cartea Poteci de lumină, Douăzeci și una de trepte spre Rai a Părintelui Protopop Gheorghe Colțea, tipărită de cunoscuta Editură Andreiană din Sibiu, în 2013. Și după spusa de mai sus, ceea ce observați, descrieți și comentați, trebuie să vă și privească, este exact ca într-un portret, nu? - Cum bine spunea Leonardo Da Vinci nu putem scăpa de stilul nostru indiferent ce facem, dar tot el ne învăța că se poate depăși această capcană dacă devi conștient de ea. Adevărul este că nu poți să iubești poezia dacă nu ești și tu un pic poet, nu poți iubi muzica dacă nu o ai în tine… cred că este și un proces de empatie, nimic din ce este omenesc nu îmi este străin spuneau latinii. Cred eu că este foarte important cui te adresezi și din ce punct sau orizont de vedere…

173


VIS PLASTICA

- Spuneți despre Părintele Protopop Gheorghe Colțea că a fost gazdă și a deschis importantul eveniment artistic de la Râșnov, că a vorbit despre Salonul Internațional de Artă Sacră. Despre ce a fost vorba acolo? - Cu mai mulți ani în urmă am organizat împreună cu prieteni, artiști plastici români și străini, acel Salon Internațional de Artă Sacră. Sala cea mai potrivită ca dimensiuni am găsit-o la Râșnov, unde am primit sprijinul Primăriei și al Protopopiatului de acolo. Noi, artiștii români, fusesem invitați cu un an în urmă la o expoziție de artă sacră, organizată în sudul Franței lângă Lyon. Am fost eu cu Gențiana, soția mea, și Vlad, Camelia și Toma Condrea. Acolo am cunoscut un nucleu de artiști francezi pe care i-am invitat la Brașov. Îmi amintesc că un maestru din Brașov, Waldemar Mattis Teutsch, a expus la acel salon de la Râșnov lucrări în tehnică holografică și îmi povestea că în Germania nemții i-au reproșat că în această tehnică nu se poate realiza artă sacră… Lucru total neadevărat, pentru că nu mijlocul tehnic contează, ci atitudinea și mesajul… La vernisaj a vorbit cu multă căldură și Părintele Protopop Gheorghe Colțea. Atunci l-am cunoscut. În momentul când a apărut cartea domniei sale am făcut o lansare la Kron-Art, în Brașov.

- Și arta poate să se înalțe spre înțelepciune și iubire și să capete valoare de învățătură. Nu vorbesc neapărat de arta sacră, ci de arta adevărată. În plan spiritual, pentru mine sunt douăzeci și una de trepte. Când am vrut să pictez cele șapte armonii ale spiritului, am împărțit: Libertatea, Generozitatea, Sărbătoarea, Smerenia, Iubirea și Toleranța - în tripticuri. Aici sunt și cele șapte note muzicale. Am avut curajul să pictez de exemplu nota DO pentru că am ajuns la concluzia că sunetul sacru Do este arhetipal, pentru că el diferă de fiecare dată în funcție de ce instrument sau voce este cântat, dar este același și este recognoscibil. După opinia mea, DO este proiectul făpturii umane Bărbat-Femeie…omul adamic. Extremele lui Do sunt Adam și Eva bătrâni așa cum ar trăi acum.

- Spuneți despre Părintele Protopop Gheorghe Colțea că are o „relație cu Dumnezeu ancestrală” și că începutul Înțelepciunii îl constituie „frica de Dumnezeu” și „iubirea necondiționată” față de El. Dar la dumneavoastră cum se văd și se mani- Să revenim la comentariul cărții Poteci de festă acestea? lumină, Douăzeci și una de trepte spre Rai. Sună - Din păcate eu nu sunt decât un biet păcătos. ca la Noica, Douăzeci și șapte de trepte ale realului. Diferă doar numărul. Și încă ceva mai mult Am frică de Dumnezeu și mă închin la Sfânta Trecare, de fapt, apropie, Raiul și realul, primul arată ime. Dar caut perfecțiune și desăvârșirea doar în sensul, al doilea, mersul. Spuneți despre ea că pictură. Omul și artistul, poate că mai mult decât este o „carte de învățătură prin iubire și înțelep- ceilalți, este într-o permanentă schimbare și deciune”. Dacă în loc de „carte” zicem „artă”, cum venire. Viața nu este un marș triumfal ce călărește munții, înseamnă și durere, chin, suferință, vi se pare? mizerie și căderi abisale… Nu cred în biografii. 174

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


VIS PLASTICA

Vă dau un exemplu: pentru mine portretul poetului Arthur Rimbaud este cel ce mi-l imaginam când eram în liceu, când mă bucuram de poezia sa. Atunci ca și acum pentru mine portretul lui este cu totul altfel decât îl prezintă biografii lui. Viața lui pentru mine nu are nici o relevanță. Cred că adevăratul lui CHIP este cel al poeziei lui și este la fel și în fața lui Dumnezeu, chipul operei. Portretul autorului operei este spiritualizat. Oamenii încearcă să se apropie de cea ce nu înțeleg prin similitudinea că și geniul mânca, râgâia, scuipa și făcea sex. Faptul că viața îl duce pe Iov în mizerie nu însemnă nimic decât o umilință necesară poate. Un preot sau un sfânt are alt har și alt destin… Artistul se sfințește prin opera sa care tot de la Dumnezeu coboară.

rară… Valea Dealului, lângă Tohani, cu copaci seculari. Ulmul care se vedea de la 30 de Km., un nuc ce avea diametrul de aproape 3 metri, oi și păsări, flori și stupi cu albine, cu must din linul de lemn… Acolo nu erau drumuri, doar poteci. Iar noi, nepoții, copii de asfalt, petreceam toată vara desculți… Dar a venit comasarea și toate au fost arate și distruse pentru totdeauna. Au rămas doar în sufletul meu. Cred că de aceea l-am înțeles pe Părintele Colțea.

- Vă întrebați, tot în acel comentariu „de ce poteci de lumină?” și vă răspunde-ți împreună cu Părintele Colțea, că numai pe poteci poți cutreiera Raiul și ținutul matricial al copilăriei. „Poteca– ziceți – a fost drumul de taină pe care au călcat sfinții noștri înaintași.” Nu desculț și pe astfel de - Ne apropiem de „începutul lumii” pentru fi- poteci a străbătut Eminescu toate ținuturile româecare, de copilărie, de „ghinda” aceea din care va nești? Nu cumva cultura o fac desculții lumii, crește „stejarul”. Odette, prietena mea din Ger- cum zicea și filosoful nostru de la Păltiniș? mania, care lucra la firma Lufthansa și a murit de cancer gastric, îi zicea copilăriei că este singurul nostru Eden, din care nimeni nu ne poate izgoni. Altfel spus, este ceea ce purtăm cu noi și ceea ce trebuie să recuperăm, să aducem în lumină. Nu mă pot abține să nu vă repet cuvintele părintelui Colțea, decupate din cartea sa, a cărui copilărie o considerați „o prevestire a Raiului”: „Mi-am ascuns tâmpla în vesta sărăcăcioasă a mamei ale cărei mâini de țărancă muncită aveau palme de catifea. L-am așteptat pe tata să se întoarcă acasă, i-am alergat în întâmpinare și i-am îmbrățișat trupul care mirosea a fum de la stână. Am ținut miei în brațe și m-am jucat cu cățeii”; „M- Nu poți să iubești România decât după ce ai am tăvălit în iarbă și am dormit în cojoc, lângă văzut pădurile de tei înfloriți, noaptea de Sânzitata. Am încercat să număr stelele cerului și mene cu feeria de licurici albaștri, potecile ei… și am frământat să aflu de ce apele izvorăsc în vâroamenii. În mod sigur că Noica a avut dreptate. furi de munți și nu la șes”; „Rugăciunea am deL-aș cita aici pe Domnul Academician Alexandru prins-o, la stână, văzându-l pe tata, dimineața Surdu, care a organizat la Brașov primul Simpodupă ce mulgea oile, spălându-se în zer și rostind zion Constantin Noica, ce spunea că Dumnezeu rugăciunile cu voce scăzută și acasă, la mama, în a știut românește: Întru obârșie a fost rostirea, serile târzii când copiii cădeau ca eroii, lampa se este geneza în viziunea filosofică a lui Noica. La făcea mică și glasul ei ne mângâia urechile adorideea marelui filosof acad. Alexandru Surdu, mite cu cuvintele Născătoare de Dumnezeu… discipol al lui Noica, și sub îndrumarea sa, edi“Același lucru, vă rog, să-l povestiți despre dumtăm în prezent seria de cărți Corona Artistică. neavoastră. - Am scris despre raiul copilăriei mele, și în prima mea carte În labirintul celor 12 simțuri și în ultima Prietenii mei îngerii și muschetarii. Am avut șansa ca în fiecare vară să fiu cu fratele meu și vărul meu la bunici. Un rai de o frumusețe BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

- Mai spuneți tot acolo că „Țara ortodoxiei noastre este blajină și bună ca o Sfântă Maică”. Sunt cuvinte ce ridică văluri de pe temeiurile noastre. Metaforic spus, când ridicați aceste văluri de pe temeiurile ființei noaste, rămân pe pânzele lor chipurile acestor temeiuri, precum al lui 175


VIS PLASTICA

Iisus pe marama sfintei Veronica? Și cum sunt ele? Cum străluminează? Și ce stări generează în pictorul Gabriel Stan și, presupuneți sau ați constatat, în privitor? Cum instituie o „lume”? Cum tremură culoarea, și ea dată de Domnul odată cu reflexele curcubeului, ale legământului ce presupune, în adânc, nu numai făgăduiala Domnului de a nu-l mai potopi pe om, dar și a acestuia de a lua în proprietate din minunile de sus?

blândețe înțeleaptă și desena excepțional cu o ușurință cum nu am văzut niciodată. De altfel tatăl cânta la chitară și din voce și a vrut ca eu și fratele meu mai mare, Anton, să facem muzică. Fratele meu era un foarte bun șahist, și m-a făcut să iubesc matematica. Am luat multe ore particulare de muzică, iubesc muzica, dar să nu o fac eu. Mi-au folosit lecțiile pentru că legile muzicii sunt aceleași ca și cele ale picturii. Nu aud voci, dar știu că dacă mulți mi-au spus că am mâini de aur și talent la desen asta se datorează sigur mamei mele. - Și din comunitatea brașoveană: care este cel mai bătrân om pe care l-ați cunoscut, cum era?

- În Brașov am avut șansa să îl cunosc pe Costel Ionescu. Un gânditor, erudit și intelectual rafinat. Cu el am făcut revista de cultură ASTRA. Iubea teatrul și chiar a scris un dicționar de teatru din care nu am reușit să edităm decât Comicul și comedia și Tragicul și tragedia. Am reușit să editez ultima lui carte, Primejdiile timpului proxistic, în care prevedea cam ceea ce trăim noi acum la scară globală… De la el am primit o - Nimic bun nu se poate face fără de Dumne- cheie importantă în cunoaștere, sintagma sufletzeu: Eu cred în miracol. Limba Română cu isto- spirit. ria noastră au fost aproape de EL. - Unde ați făcut școala, dar studiile universi- Aș vrea să vorbiți mai mult despre părinți și tare? Descrieți chipul unui dascăl care v-a influbunici. Pe care îl purtați mai adânc în memorie? ențat. Sau sfaturile unui mentor. Cum era lumea Pe a cărui voce o auziți, sau mână o simțiți aju- artistică de atunci, apoi de prin anii 80 și, firește, cea de acum? tându-vă, îndrumându-vă?

- Bunicul meu avea boala cititului, bunica era miloasă și bună și nu folosea numele necuratului niciodată; îi simt acum la fel de vii ca și atunci… Tata m-a învățat curajul, disciplina muncii și săi mulțumesc lui Dumnezeu. iar mama era de o 176

- În Brașov Liceul teoretic Nr. 4. Am avut șansa de a avea un profesor de limba franceză extraordinar, Constantin Moarcăs. La Paris francezii mă întrebau unde am învățat franceza de Sorbona… Era meritul fostului meu diriginte… Cu profesoara de Limba Engleză, Ida Suciu, vorbeam despre simbolistica lui Brâncuși, și am realizat decorurile pentru piesele de teatru ce se montau la sfârșitul anului la Reduta. Am mult respect pentru toți profesorii mei. Pe vremuri se făcea carte. Universitatea Româno-Americană din București, cu specializare în semiotica artei și jurnalism. Am lucrat cu maestrul pictor Grigore Zinkovschi, Eftimie Modâlcă și la Cluj cu sculptorul Rus Vasile. Brașovul a dat mari artiști ca Hans Mattis Teutsch, Hans Eder, Friederich Bomches. În anii 80 aveam un atelier - cafenea în BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


VIS PLASTICA

care veneau prietenii. Și acum sunt mulți artiști cu adevărat un limbaj universal. Ar trebui să se spună că ele reprezintă cel mai bun ambasador al talentați în Brașov. României în străinătate. Și cu adevărat să fie. - În adolescență, la vârsta de 17 ani, ați vrut Centrele noastre culturale de pe lângă ambasade să expuneți în Brașov, dar nu ați reușit. Atunci v- ce fac? Deci, cum este și cum se întâmplă? ați hotărât ca lucrările să migreze, ca niște păsări călătoare. Câte lucrări ale artiștilor noștri nu se - Nu există o rețetă. Cred eu că în carieră este află în țări străine! Unora și mormintele li se află nevoie și de un pic de noroc, de șansă. Concupe acolo! Și în fine, lucrările dvs. migrează. De rența este extraordinară și multe țări implică pildă, în primăvara anului 2012, ați reprezentat bani și servicii pentru promovarea artei lor. Brașovul, împreună cu Waldemar Mattis Teutsch, la expoziția România contemporană de la - Gabriel Stan este cu adevărat o instituție. Cité Internationale des Arts din Paris, unde au ex- Pictor, grafician, prozator, comentator. Aveți edipus 55 de artiști români din țară și străinătate. tură și sală de expoziții. Să revin de la comentator Cine a organizat evenimentul și sub ce patronaj? la prozator. Am citit de curând două cronici entuCum a fost acest florilegiu plastic? ziaste despre două romane ale dv., Al V-lea Muschetar și Prietenii mei – Îngerii și Mușchetarii, - Expoziția a avut un curator francez și a fost ambele tipărite la editura proprie. Cu regret, vă organizată de Mihai Gavaza, un adevărat amba- mărturisesc că nu le-am citit, dar din cronici resador cultural al României, care a organizat și zultă că sunt de excepție. Mai mult, că sunt îmtabere de creație și multe alte expoziții în Franța. părțite pe cărți, câte șapte, ca scrierile vechi, că se adâncesc spre marile simboluri, al Sfântului Graal, că deschid orizonturi spre mistere și expun „lecții” de înțelepciune, care sunt, de fapt, trăiri și realități artistice. Aș fi încântat dacă ați expune, pe cât se poate, aceste două romane și, mai ales, experiența scriitorului în ipostază poate chiar de personaj. Și apoi despre fenomenul de rezonanță dintre cele două lumi, de fapt, îngemănate, a prozei și a picturii. - Nu mă consider un scriitor. Prima carte am scris-o în Franța. În labirintul celor 12 simțuri. Am încercat să răspund la întrebarea: care sunt cele șapte simțuri pentru care nu avem organ specializat? A doua carte este despre Sf. Martin, pușcărie și frontieriști și ultima despre cercul puterii. Puterea nu este doar politică, militară, sunt și alte forme de putere… nu doar cele din fizică; este o carte despre manipularea prin facebook. Cine are putere nu are iubire și cunoaștere, cine are cunoaștere nu are putere și iubire și cine are iubire nu are cunoaștere și putere. Doar intersecția celor trei cercuri, iubire, cunoaștere, putere, duce la starea hristică… Aceasta este cheia semiotică a celor trei cărți.

- Haideți să vorbiți despre această „migrare” a lucrărilor. Ați expus în Olanda, țara picturii, chiar și la New York. Cum se ajunge în această situație? Se tot vorbește că teatrul reprezintă cel mai bun ambasador al nostru în lume. Eu am condus Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani de două ori în Scandinavia, o dată cu O noapte furtunoasă a lui Caragiale și altă dată cu - Aș vrea să-mi povestiți un vis. La începutul Domnișoara Julie a lui Strindberg, și nu mi s-a anului 2016, în februarie ați avut o expoziție chiar părut că se reușește, după cum se zice, o anume pătrundere a culturii române în celelalte. Publicul cu titlul Armoniile visului la Galeria de Artă era majoritar român. Și teatrul, ca spectacol, tinde KRON-ART, deschisă sub motto-ul ce vă aparspre un limbaj „universal”, dar artele vizuale sunt BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

177


VIS PLASTICA

ține: ,,Dumnezeu a deschis omului adormit o fereastră, prin care omul poate să își primească în avans o parte din plata ce i se cuvine!” Nu cumva suntem într-o fază de somn, de adormire, din care „trezim” printr-o anume fereastră, printr-un anume vis? Pare romantic, dar destul de actual, pare străvechi și destul de nou. Brâncuși are o Muză adormită; Dali, Somnul; dv., Visătoarea. Să fie vorba de o inconștiență a lumii sau de un somn adamic, inerent și necesar smulgerii creației?

- Rimphonya este o plachetă de versuri cu 40 de poezii. Am pictat și 40 de lucrări despre ceea ce se întâmplă cu suflet-spiritul omului după moartea sa. Sunt grupe de câte 10 zile în care omul vede ce a fost el ca materie, apă, aer, foc. - Unele din expoziții poartă numele, Posibila lume a șevaletului, Metamorfoze vizuale... De ce - Eu cred că dormim aproape jumătate din „posibila lume”? de ce „metamorfoze”? viață și visăm spre a fi pregătiți pentru marea trecere. Poate că Eminescu avea dreptate când - Am încercat mereu, nu știu cât am reușit, să scria despre umbra unui vis și visul unei umbre. fac din pictura mea un instrument de cunoaștere, Cert este că transcendentul ia legătura cu noi nu doar de introspecție. doar în starea de vis. - Să trecem la pictură. Aveți, firește, o tușă personală, dar și adaosul unui ton local, am zis „ton” fiindcă în pictura dv. parcă auzim culorile cum cântă, cum se întrepătrund simfonic. Nu întâmplător repetă ele numărul notelor muzicale, sau invers. Și „local”, fiindcă nu putem fi altceva decât fiul epocii noastre și al pământului ce ne-a născut. Să revenim la caracterul „simfonic” al picturii. Una din expoziții purta chiar titlul Rimphonya. (Aflu că este și titlul unui volum al dv. de poeme.) În partea a doua a secolului al XIXlea, poeții francezi, în marile lor experiențe, căutau corespondențe, sinestezii. La noi le-a re-teoretizat V. G. Paleolog cu aplicație la opera lui Al. Macedonski, în cartea Viziunea și audiția colorată sinestesică la Alexandru Macedonski, tipărită în 1944, după exigențe manieriste, la editura proprie de la Corlate din Oltenia. Cum este cu rimphonya în opera dumneavoastră?

178

- Mai toate lucrările de pictură au titluri metaforice, adică de comunicări ce duc dincolo: Mesagerul, Cititoarea în stele, Anotimpuri care ne lipsesc, Colțul cu îngeri (grecii, în aurora lor, vedeau în orice locuință un colțișor pentru zeu), și mai ales, Transcenderea iluziei. Luați-le pe rând, dar aș dori să stăruiți mai mult asupra ultimului titlu. „Iluzia” ce trebuie supusă transcenderii este ceea ce vedem, existența cotidiană? - Nimic nu înșeală omul mai mult decât privirea. Chiar dacă trăim într-o lume aproape exclusiv vizuală, de multe ori binele, frumusețea, și adevărul nu sunt foarte vizibile… - Reușiți să pictați din cele nevăzute. Cum le „vedeți”? - Nu le văd, doar le imaginez.

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016


VIS PLASTICA

- Eminescu zicea: „Talentul este de acceptat - Evocați dintre prietenii dv. de ieri și de azi, dintre cei care vă urmăresc și vă îndreaptă pașii de ori unde ar veni”. Dumneavoastră? de Sus, și alții care vă stau aproape, de aici și de - Fiecare om are un har de la Dumnezeu. Fi- aiurea. ecare este mai priceput decât tine la ceva, la al- Lista ar trebui să fie foarte lungă. Îi amintceva. Poate că mulți nu și-au cultivat harul, s-au nici nu au știut că îl au… Eminescu a avut simțul tesc doar pe Costel Ionescu și pe Vasile Nistor. Vasile Nistor a copilărit pe genunchii lui Iorga, și harul perfecțiunii. i-a cunoscut pe cei mai inteligenți și rasați inte- Unul din Marii Aleși ai Artei din secolul ce lectuali pe care i-a avut neamul acesta, înainte de a trecut este Mircea Ciobanu. Un destin străluci- a fi năpădit de bolșevici. Tatăl lui a fost camarad tor și tragic. Lumina stranie și sacrul din lucrări, de război cu Pamfil Șeicaru, cu a cărui fată a într-un fel, vă apropie. Aș vrea în trei fraze să-i avut o scurtă logodnă. Îmi mărturisea că în miile de gazete ce au apărut după revoluție nu a găsit descrieți/definiți traiectoria. nici cea mai mică urmă a intuițiilor politice și a talentului ziaristic al lui Pamfil Șeicaru. Pentru că a avut ghinionul să fie consilierul Tribunalului Suprem, jurist de formație, a trebuit să stea deoparte. S-a autoexilat la Sinaia. Dar de aici, pentru că nu putea să stea fără să citească și să scrie, a devenit un adevărat geniu epistolar, cum îi plăcea chiar lui să se autodefinească. Printr-un prieten comun l-am cunoscut când el coresponda cu Jacques Chirac, când acesta era primarul Parisului. Prin relațiile sale reușea să procure o serie de cărți excepționale. Primeam de la el cărți, multe în franceză, multe copii xerox pe care le citeam și le trimiteam mai departe la diferite adrese - A fost un mare artist. Nu a învățat nimic de din Târgu Mureș și Cluj. Așa l-am citit prima la Brâncuși, Picasso sau Dali. Trebuie să fii pro- oară pe Emil Cioran. A scris o carte despre cei priul manager al operei. Un destin tragic, care a mai mari oratori ai României, el însuși fiind un plătit trufia succesului. Succesul poate fi o cap- stilist erudit și bun cunoscător al retoricii. Discucană periculoasă. Trebuie bine controlat și diri- țiile cu el erau o mare desfătare intelectuală. Am jat. și acum superbele lui scrisori. - Aș vrea să numiți câte un poet, pictor, - Cum sunteți un artist polivalent, al aducerii sculptor, muzician și filosof, fără de care pensula artelor într-un sincretism, ce ne puteți spune desv-ar cădea din mână. pre arta sincretică prin excelență, teatrul, despre celebrul Festival de teatru contemporan de la - Mihai Eminescu, Rembrandt, Michelangelo, Brașov? Teatrul din Petroșani a luat aici, în anii Beethoven, Noica. 80, câteva premii, cele mai însemnate cu Pluta Meduzei de Marin Sorescu, în regia brașoveanu- Sunteți un tip nocturn, sau diurn? lui Florin Fătulescu, acum în SUA? Cățărătorul era interpretat magistral de Șerban Ionescu, și el - Nocturn brașovean, prin adopție. - Vizitați cimitire, biserici și catedrale, expo- Iubesc teatrul, în copilărie visam să mă fac ziții și muzee. În care vi se pare că arta este vie? actor, dar mă felicit că nu am reușit. Festivalul de teatru contemporan de la Brașov este cel mai - Arta este vie doar în casa omului. important eveniment al toamnei brașovene. În cotidianul Alternativa scriam cronici teatrale pe BANCHETUL, 10-11-12 / 2016

179


VIS PLASTICA

care le semnam cu pseudonimul Gene. Îmi amintesc când am acordat din partea presei și a publicului un premiu “Mima” o sculptură a soției mele Gențiana, regizorului Tompa Gabor care a reuși un Ionescu uluitor. Piesă pe care o văd și azi cu ochii minții. Pe Florin Fătulescu nu l-am cunoscut; în vremea liceului am văzut prima lui piesă, Cântăreața cheală, în sala mică Arlechino unde a fost și Sică Alexandrescu. În acea piesă a jucat și Șerban Ionescu. Am fost sigur că Fătulescu va fi un mare regizor. Iar Șerban Ionescu, un actor total, mi-a fost foarte bun prieten. De altfel ultima mea carte o încep cu momentul în care el, venind spre Brașov, s-a oprit în Predeal pentru că începuse să ningă, m-a sunat și la întrebarea mea: - ce faci? a răspuns: - mă uit în sus și plâng. La Brașov prima zăpadă este sublimă… - Și mai spre încheiere: Se știe că sunteți un pictor român cu lucrări și expoziții care au făcut ocolul lumii, de la Brașov la Paris, de la Londra la New York. Cu lucrări în diferite colecții. Aveți poate chiar un public care va așteaptă. Dar locul

cu adevărat mirific și binecuvântat este cel de la Galeria Kron-Art de pe str. Postăvarului, numărul 18. Aici, cu pipa în colțul gurii, îi serviți pe convivi cu câte o carafă de licoare și poveste. Este un fel de Banchetul lui Gabriel Stan. Poate de aceea sunteți și conviv al revistei Banchetul. Spuneți o poveste, pe care o aveți mai la inimă... - Povestea v-o rezerv la o cafea și o pipă… - Și ultime vorbe: cum priviți și cum vă privește Brașovul, orașul acesta al confluențelor, al schimburilor negustorești și de artă, de idei și energii? Al întrepătrunderilor culturale și al pietrei de hotar religios așezată de Mitropolitul Șaguna? Să nu uitați să-mi spuneți povestea străzii Postăvarului... - Un interviu mult prea lung, prefer să iau, nu să dau interviuri… Vă mulțumesc foarte mult pentru oportunitate și timp; este pentru mine onorantă compania selectă a revistei dvs. care nu este doar frumoasă, ci este și un adevărat BANCHET de spiritualitate și cultură.

Gabriel Stan, Don Quijote

180

BANCHETUL, 10-11-12 / 2016



Revista Banchetul nr. 10-11-12, 2016