Decalogul

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”

Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

ECALOGUL

În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii.

(Matei 22:37-40)

ISBN 978-973-101-897-3 CG 52745

M. L. AN Coperta_Decalogul.indd 1

REASEN 06/07/2015 14:41:55

M. L. Andreasen

ECALOGUL

Decalogul.indd 1

06/07/2015 14:43:34

© 2015 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate.

Titlul cărţii în original: The Faith of Jesus and the Commandments of God Traducere: Ilie Gheorghișor Lectură: Adrian Neagu Redactare: Adela Băncău-Burcea Corectură: Livia Ciobanu Tehnoredactare: Irina Toncu

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ANDREASEN, M. L. Decalogul / M. L. Andreasen ; trad.: Ilie Gheorghişor. - Pantelimon: Viaţă şi Sănătate, 2015 ISBN 978-973-101-897-3 I. Gheorghişor, Ilie (trad.)

2

Decalogul.indd 2

06/07/2015 14:43:34

Porunca întâi Să nu ai alţi dumnezei afară de mine.

(Exodul 20:3)

Când cele Zece Porunci i-au fost date poporului Israel pentru prima dată, celelalte popoare se închinau la mulţi dumnezei. Fiecare ţară îşi avea dumnezeii ei deosebiţi. Aceştia erau de două feluri: zei buni şi zei răi, împărţiţi astfel după aprecierea populară – unii erau buni pentru că se credea că sunt paşnici şi miloşi, iar alţii erau răi, răzbunători şi aducători de blesteme. Oamenii însă se închinau şi celor răi, şi celor buni. Uneori, li se dădea mai multă importanţă celor răi decât celor buni, de teamă că zeii cei răi pot aduce necazuri şi calamităţi, pe când cei buni erau de multe ori trecuţi cu vederea, socotindu-se că aceştia oricum nu fac niciun rău.

Tocmai din cauza acestei filosofii, până astăzi, unele triburi păgâne se închină Diavolului. Dar acest fapt nu înseamnă că ei îl iubesc; dimpotrivă, de teama de a nu le face rău, ei se simt constrânşi să devină prietenii lui şi să-i aducă daruri ca să-i potolească mânia. Şi cum ei nu-L cunosc pe adevăratul Dumnezeu, raţionamentul lor nu poate fi considerat în totalitate lipsit de oarecare logică. Dar, când ajung să-L cunoască pe Creatorul universului, pe Dumnezeul care a făcut cerurile şi pământul, ei încep să înţeleagă iubirea şi puterea Sa şi teama lor de spirite dispare. Ei învaţă că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, l-a biruit deja pe temutul lor vrăjmaş, aşa că ei nu mai au nevoie săi aducă Diavolului tribut; robia lor a încetat. Ei încep să se închine

Decalogul.indd 3

06/07/2015 14:43:35

4

DECALOGUL

adevăratului Dumnezeu şi nu mai simt nicio plăcere să se închine altor dumnezei. Aşa că, pentru ei, porunca întâi nu mai este o oprire, ci o făgăduinţă de eliberare, de biruinţă şi de triumf. Întreaga lor viaţă era ţinută sub teroare şi robie, dar, imediat ce primesc credinţa în viul Dumnezeu, ei sunt salvaţi şi nu se mai închină decât Singurului Dumnezeu. O, ce eliberare măreaţă!

Porunca întâi îi opreşte pe oameni să aibă alţi dumnezei afară de Dumnezeul adevărat. Dar nu numai popoarele păgâne au alţi dumnezei. Chiar şi pretinşii oameni civilizaţi au dumnezeii lor – poate nu din lemn sau din piatră, dar asemănători zeilor păgânilor. Prima poruncă din Decalog condamnă mai mult lumea civilizată de astăzi pentru nesocotirea Legii lui Dumnezeu decât pe sălbaticii lipsiţi de privilegii. Căci, cu cât lumina este mai mare, cu atât răspunderea este şi mai mare.

Creatorul tuturor lucrurilor Adevăratul Dumnezeu, descoperit în Biblie, este Creatorul cerului şi al pământului. El este Fiinţa supremă care există prin Sine Însuşi, este veşnic, Susţinător şi păstrător al tuturor lucrurilor, Stăpânul universului. Mântuitorul, fiind întrebat care este porunca cea mai mare, a răspuns: „Cea dintâi poruncă este aceasta: «Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn»” şi: „să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta” (Marcu 12:29,30).

Acest Dumnezeu, pe care noi suntem datori să-L iubim, „şade deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el” (Isaia 40:22). „Cine a măsurat apele cu mâna Lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile, cu cumpăna” (Isaia 40:12). El este „Dumnezeu cel veşnic. Domnul [care] a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte” (Isaia 40:28), „înainte de Mine n-a fost niciun Dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este niciun Mântuitor!”

(Isaia 43:10,11). „Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu, şi slava

Decalogul.indd 4

06/07/2015 14:43:35

Porunca întâi

5

Mea n-o voi da altuia, nici lauda Mea, idolilor” (Isaia 42:8). „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi, afară de Mine, nu este Dumnezeu” (Isaia 44:6).

Dumnezeul adevărat nu numai că este Creatorul tuturor lucrurilor, dar El prevede viitorul şi ştie sfârşitul de la început. Numai Dumnezeul cel adevărat poate face aceasta. Numai El poate profeţi, într-adevăr, idolilor. El îi somează în felul următor: „Spuneţi-Mi ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei” (Isaia 41:23). „Să se strângă toate neamurile şi să se adune popoarele! Cine dintre ei a vestit aceste lucruri? Care dintre ei ne-au făcut cele dintâi prorocii? Să-şi aducă martorii şi să-şi dovedească dreptatea, ca să asculte oamenii şi să zică: «Adevărat»” (Isaia 43:9). „«Apăraţi-vă pricina – zice Domnul – arătaţi-vă dovezile cele mai tari», zice Împăratul lui Iacov. «Să le arate şi să ne spună ce are să se întâmple; care sunt prorociile pe care le-aţi făcut vreodată? […] Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău ca să vedem şi să privim cu toţii»” (Isaia 41:21-23).

Idolii falşi Dumnezeii falşi nu sunt în stare să răspundă acestei somaţii a Scripturii. „Toţi sunt nimic, lucrările lor sunt zadarnice. Idolii lor sunt o suflare goală!” (Isaia 41:29). Pe de altă parte, Dumnezeu zice: „De multă vreme am făcut cele dintâi prorocii, din gura Mea au ieşit şi eu le-am vestit; deodată am lucrat şi s-au împlinit. […] Ţi le-am spus mai înainte ca să se întâmple, ca să nu poţi să zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit»” (Isaia 48:3,5). Astfel, Dumnezeu proclamă împlinirea prorociei, ca dovadă că El este Dumnezeu.

Despre confecţionarea de chipuri şi idoli, Dumnezeu zice: „Fierarul face o secure, lucrează cu cărbuni şi o făţuieşte şi-i dă un chip cu lovituri de ciocan şi o lucrează cu puterea braţului, dar, dacă-i este foame, este fără vlagă, dacă nu bea apă este sleit de puteri. Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, făţuieşte lemnul cu o rindea şi-i însemnează mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos

Decalogul.indd 5

06/07/2015 14:43:35

6

DECALOGUL

chip omenesc, ca să locuiască într-o casă. Îşi taie cedri, goruni şi stejari, pe care şi-i alege dintre copacii din pădure. Sădeşte brazi şi ploaia îi face să crească. Ei slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte la ei. Îi pune la foc, ca să coacă pâine şi tot din ei face un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol şi îngenunchează înaintea lui! O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregăteşte o friptură şi se satură; se şi încălzeşte şi zice: «Ha! ha! m-am încălzit, văd focul!» Cu ce mai rămâne însă, face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: «Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!»” (Isaia 44:12-17). „Ei varsă aurul în pungă şi cântăresc argintul în cumpănă; tocmesc un argintar să facă un dumnezeu din el şi se închină şi îngenunchează înaintea lui. Îl poartă, îl iau pe umăr, îl pun la locul lui; acolo rămâne şi nu se mai mişcă din locul lui. Apoi strigă la el, dar nu răspunde, nici nu-i scapă din nevoie” (Isaia 46:6,7). „N-au nici pricepere cei ce îşi aduc lemnul şi cheamă pe un dumnezeu care nu poate să-i mântuiască” (Isaia 45:20). Un idol este totuşi mai mult decât un chip din lemn, din piatră sau din aur. Un dicţionar standard mai vechi defineşte cuvântul „zeu” în felul următor: „Orice persoană sau lucru care este înălţat ca bine suprem sau este adorat ca cel mai înalt lucru, orice lucru care atrage atenţia sau adorația oamenilor.” The New Century Dictionary nu are decât o singură definiţie: „Orice persoană sau lucru care este făcut obiectul adorării sau respectului suprem.” The Oxford English Dictionary citează, printre altele, următoarea ilustraţie despre folosirea cuvântului „zeu”: „zeul stăpânitor al vreunei opere literare”; „ca un om a cărui voinţă a fost Dumnezeul său”; „niciun dumnezeu nu este atât de atotputernic ca o pungă plină”, iar Biblia vorbeşte chiar despre unii „al căror dumnezeu este pântecele” (Filipeni 3:19).

O poruncă uimitor de vastă Când ne porunceşte să nu avem alţi dumnezei în afară de El, Dumnezeu Se referă atât la chipurile făcute de mâini omeneşti: dumnezei din aur, din argint, din lemn sau din piatră, dar şi la un altfel de idoli.

Decalogul.indd 6

06/07/2015 14:43:35

Porunca întâi

7

Dumnezeu are în vedere aici orice lucru şi orice persoană care îi răpesc omului, în mod necuvenit, timpul şi atenţia şi care devin un obiect al închinării supreme. Chiar dacă aceasta este o persoană sau un lucru, chiar dacă sunt bani sau mâncare, un om învăţat sau neînvăţat, un soţ sau o soţie, copil sau străin, poftă sau plăcere, vreun joc oarecare, viciu ascuns sau aclamaţie publică, forţe fizice sau opere intelectuale, sau orice alt lucru care atrage asupra sa onoarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Orice idolatrizare, chiar şi a lucrurilor din natură, este condamnată de Dumnezeu şi constituie o încălcare a primei porunci. În multe dintre lucrurile despre care am vorbit mai sus, nu e niciun rău inerent. Un om trebuie să-şi iubească familia şi copiii. El e dator să sacrifice timp şi mijloace materiale pentru ei. Acesta nu e numai un privilegiu, ci şi o datorie, dar el nu trebuie să-i idolatrizeze. El nu trebuie să irosească pentru ei timpul şi mijloacele care Îi aparţin lui Dumnezeu, Cel care trebuie să ocupe întotdeauna primul loc în preocupările noastre.

Tot aşa este şi cu mâncarea şi băutura. Nu e ceva rău în a mânca sau a bea, dacă mâncarea şi băutura sunt folosite într-o măsură de bun-simţ, la timpul potrivit şi sunt de o calitate bună. Dar, dacă, într-o zi, aceste lucruri încep să stăpânească o persoană şi ele devin pentru el mai importante decât cerinţele lui Dumnezeu, atunci există pericolul de a face din pofta noastră un dumnezeu.

Se poate ca cineva să înalţe învăţătura, plăcerea, popularitatea şi jocurile până într-atâta încât acestea să constituie cu adevărat nişte idoli. Noi am văzut oameni stăpâniţi de ideea propriei importanţe sau propriei învăţături şi am văzut astfel de oameni adoraţi de alţii. În vechime, mulţi conducători erau idolatrizaţi. Am văzut mii de oameni înghesuindu-se ca să aibă privilegiul de a-l vedea pe un anumit tânăr mergând câţiva metri pe o sârmă întinsă la înălţime şi i-am mai văzut şi pe alţii ruinaţi pentru că au avut un saftian. Unii bărbaţi au devenit eroi naţionali peste noapte şi au fost adoraţi de gloate, primind sute de mii de scrisori de felicitare, pline de cuvinte elogioase. Şi asta nu pentru că ei ar fi avut vreo virtute, ci pentru că au putut să stea liniştiţi, în timp ce o maşină îi ducea la destinaţie; pentru că au reușit să bage o minge într-o plasă; pentru că l-au trântit pe altul în lupta

Decalogul.indd 7

06/07/2015 14:43:35

8

DECALOGUL

corp la corp; pentru că au reuşit să meargă cu bicicleta într-un circuit sau pentru că au stat nemişcaţi în vârful unei prăjini. Oamenii par a fi neîncetat în căutare după ceva care să fie obiectul adorării lor. Fie că este o eroină a micilor ecrane, al cărei trecut, dar şi prezent sunt pătate de imoralitate, fie că e un criminal care a terorizat localităţi şi ţinuturi întregi, omorând mulţi oameni, fie că este o personalitate politică decăzută, a cărei viaţă în societate este departe de a fi exemplară –, toţi aceştia au admiratorii lor. Dar în toate, Dumnezeu este uitat, iar oamenii sunt înălţaţi.

Dacă un idol poate fi definit ca fiind un obiect sau orice alt lucru care se interpune între om şi Dumnezeu, uzurpând locul pe care Domnul ar trebui să-l ocupe de drept, atunci oamenii nu numai că sunt vinovaţi de acelaşi păcat de care se fac vinovaţi şi necredincioşii, adică de încălcarea poruncii întâi, ci sunt chiar mai vinovaţi decât aceştia. Omul civilizat are mult mai mulţi idoli decât poate avea omul primitiv, şi aceştia pot fi mult mai stricaţi şi mai coruptibili decât ai celui care nu a cunoscut civilizaţia. Înaintea lui Dumnezeu, omul primitiv nu are nimic cu care să se mândrească. El are nevoie de Evanghelie şi de puterea ei transformatoare tot atât de mult ca şi păgânul cel mai decăzut.

Nimic fără Dumnezeu În porunca întâi citim: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”

Interpretarea pe scurt a acestei porunci ar fi următoarea: Nimic nu trebuie să ia locul lui Dumnezeu în atenţia noastră. El trebuie să fie primul, iar toate celelalte lucruri sau fiinţe să ocupe locuri secundare.

Dumnezeu trebuie să aibă primul loc. Aceasta este însemnătatea primei porunci. Cum trebuie să înţelegem însă faptul că această poruncă e pusă în fruntea listei celor Zece Porunci? Ea este deopotrivă cu prima declaraţie a Bibliei, care spune: „La început, Dumnezeu…” El trebuie să ocupe deci primul loc în toate listele noastre cu priorităţi. Noi trebuie să căutăm mai întâi „Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [ni] se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).

Deci repetăm: noi nu trebuie să avem alţi dumnezei în afară de Domnul. El trebuie să fie Cel dintâi. Aceasta era învăţătura pe care

Decalogul.indd 8

06/07/2015 14:43:35

Porunca întâi

9

Isus căuta s-o întipărească mai mult în mintea ucenicilor Săi. Unui candidat la ucenicie, El i-a zis: „Urmează-Mă!” Acesta însă I-a răspuns: „Lasă-Mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu” (Luca 9:59).

Omul era bucuros să-L urmeze pe Învăţătorul, dar el dorea să facă mai întâi altceva: „Lasă-mă mai întâi”, zicea el. Isus nu putea îngădui aceasta. Ceea ce dorea omul să facă nu era un lucru rău. Era de fapt un lucru de apreciat. Dar Isus a folosit această ocazie ca să întipărească în mintea lui şi a tuturor credincioşilor, până la sfârşitul timpului, că niciun plan din viaţa noastră, nici chiar datoria faţă de părinţi, nu trebuie să fie mai presus de datoria faţă de lucrarea lui Dumnezeu.

Porunca Învăţătorului sună radical: „Nu, ci mergi de predică Împărăţia lui Dumnezeu.” Această lecţie se aplică în toate timpurile. Oricât de necesar ar părea un lucru, nimic nu trebuie să stea în calea lucrării lui Dumnezeu. El trebuie să fie primul în toate. „Un altul a zis: «Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să-mi iau rămas-bun de la ai mei»” (Luca 9:61). Şi acest om a fost bucuros să-L urmeze pe Domnul, dar el dorea mai întâi altceva: „Lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas-bun.” Se părea că aceasta este o dorinţă firească. Dar Isus a accentuat imediat învăţătura, aceeaşi învăţătură: nimic nu trebuie să fie mai presus de lucrarea lui Dumnezeu. Iar, la final, cuvintele lui Isus pentru acest om sună astfel: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” Fără îndoială că Isus nu voia să spună că ce dorea acest om ar fi fost ceva rău, ci că nimic, de orice natură ar fi, nu trebuie să fie pus mai presus de lucrarea lui Dumnezeu.

Să nu uităm deci învăţătura primei porunci: Dumnezeu trebuie să fie „mai întâi”. Adică atunci când eşti bolnav sau sănătos, când eşti îngrijorat sau bucuros, când ai necazuri sau eşti în plină prosperitate, când eşti obosit sau odihnit, Dumnezeu trebuie să fie mai întâi de toate lucrurile. Doriţi, poate, să avansaţi la locul de muncă? Vreţi să schimbaţi ceva în viaţa voastră? Sau vă căutaţi vreun partener de viaţă? Vreţi să vă investiţi banii în vreo afacere? Aveţi greutăţi în comunitate sau în familie? Sunteţi chemaţi să luaţi vreo hotărâre de care depinde viitorul vostru? Aveţi de înfruntat cine ştie ce pericole? Plănuiţi poate să aduceţi la îndeplinire anumite planuri ale voastre? În toate acestea,

Decalogul.indd 9

06/07/2015 14:43:35

10

DECALOGUL

căutaţi să-L aveţi pe Dumnezeu de partea voastră şi El să fie pe primul loc în tot ce faceţi. Numai în felul acesta veţi sta pe o temelie sigură.

Cei mai mulţi oameni sunt bucuroşi să-L primească pe Dumnezeu ca ultim refugiu. Poate că cineva a dus o viaţă nelegiuită şi L-a părăsit cu totul pe Dumnezeu. Dar, în cele din urmă, e pe patul de moarte. El simte nevoia unei mângâieri spirituale. Îl cheamă apoi pe pastor, cerându-i să se roage împreună. El este foarte îngrijorat cu privire la mântuirea sufletului său. Dumnezeu este supremul său refugiu în această oră. Şi Dumnezeu îl ascultă în îndelungata Sa milostivire. Cu cât mai bine ar fi fost însă dacă Dumnezeu ar fi fost cel dintâi, în loc de cel de pe urmă!

Un copil s-a îmbolnăvit. S-a făcut tot posibilul pentru ca el să-şi recapete sănătatea, a fost chemat medicul, dar nu s-a observat nicio ameliorare. În cele din urmă, părinţii se adresează lui Dumnezeu. Şi El îi aude. Dar de ce n-au apelat mai întâi la Dumnezeu? La fel procedăm și noi deseori. Îl prezentăm pe cel bolnav în rugăciune înaintea lui Dumnezeu în cele din urmă. Nu ignorăm ajutorul omenesc, dar trebuie oare să apelăm la Dumnezeu abia când am ajuns la disperare?

Dumnezeu trebuie căutat mai întâi de toate. În unele dintre scrierile sale, Luther deplânge faptul că unii oameni se roagă lui Dumnezeu numai când au dureri de stomac sau îi dor membrele. Cât timp le merge bine, nu simt nevoia să fie ajutaţi de Dumnezeu. Şi sunt atât de mulţi aceştia! Când sunt la necaz, strigă către El. Nu cumva acesta este motivul pentru care El lasă să vină asupra noastră necazuri şi boală şi câteodată chiar dezastru? Numai atunci Îl căutăm pe Domnul. N-ar fi cu mult mai bine dacă am învăţa că Dumnezeu trebuie să fie primul, înainte de toate lucrurile?

Prima poruncă aduce o învăţătură profundă pentru toţi. Dacă această poruncă ar fi fost păstrată, am avea mai puţine greutăţi cu toate celelalte porunci. Atunci, Dumnezeu Şi-ar lua adevăratul loc în viaţa noastră. Atunci, am căuta mai întâi Împărăţia Sa şi am recunoaşte că toate celelalte lucruri ni se dau pe deasupra. Toate problemele ar fi atunci rezolvate. Cu cât mai simplu este aceasta! Să fim deci mulţumitori că porunca întâi ne somează să-L punem pe Dumnezeu primul în toate domeniile vieţii noastre. Căci nicăieri nu există un sfat mai bun şi mai necesar ca acesta.

Decalogul.indd 10

06/07/2015 14:43:35

Porunca a doua Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

(Exodul 20:4-6)

Prima poruncă proclamă unitatea Dumnezeirii. Este un singur Dum­ nezeu. Alt Dumnezeu nu mai există. Această poruncă este un protest împotriva politeismului şi împotriva oricărei superstiţii sau religii care fac vreun lucru sau vreo fiinţă deopotrivă cu Dumnezeu, este un protest împotriva ştiinţei, care înalţă natura mai presus de Dumnezeul naturii, este un protest împotriva dualismului, care susţine coexistenţa şi cooperarea binelui şi răului, şi este un protest împotriva teoriei despre evoluţia speciilor, care se înalţă mai presus de Dumnezeu şi Îi ia locul, făcând existenţa Sa nefolositoare, nici în postura de Creator, nici ca Mântuitor. Porunca întâi este un protest faţă

Decalogul.indd 11

06/07/2015 14:43:35

12

DECALOGUL

de zeificarea unui simplu om, care se ridică pe sine însuşi mai presus de oameni şi îşi arogă titluri şi prerogative care I se cuvin numai lui Dumnezeu. Această poruncă Îl înalţă însă pe Dumnezeul suprem, singura fiinţă vrednică de închinare cu care nimeni şi nimic nu se poate compara.

A doua poruncă ne opreşte să ne facem chipuri sau vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt pe pământ sau în apă sau sub pământ şi nici să le slujim lor. Ea interzice idolatria şi materialismul. Ea Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă spirituală, care nu poate şi nu trebuie reprezentată prin vreun lucru de pe pământ, ci să I se aducă închinare în spirit şi adevăr. „Dumnezeu este Duh şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). După cum porunca întâi Îl prezintă pe Dumnezeu ca singurul Dumnezeu, tot astfel şi porunca a doua Îl prezintă ca pe o fiinţă spirituală, care nu poate fi reprezentată prin vreun lucru material de pe pământ sau de sub pământ.

Poate că nu este necesar să mai spunem că această poruncă interzice idolatria în forma ei grosolană. Niciun cititor al acestor rânduri nu este un închinător la astfel de idoli. El i-ar privi cu compătimire pe aceia care ar mai putea fi încă atât de neştiutori, încât să aştepte ajutor de la vreun idol făcut de mâini omeneşti. De aceea, nu vrem să ne mai oprim şi să zugrăvim răul pe care idolatria l-a adus în lume şi degradarea în care s-au scufundat popoarele idolatre, ci vrem să continuăm să clarificăm însemnătatea acestei porunci şi aplicaţia ei asupra lumii moderne şi a datinilor ei.

Închinare la chipuri Repetăm: poate niciunul din cititorii acestor rânduri nu e un închinător la idoli, în sensul general al interpretării date acestei prescripţii.

Cu toate acestea, unii se fac vinovaţi de încălcarea poruncii a doua.

Există astăzi milioane de oameni care vizitează bisericile şi mărturisesc că Îi servesc viului Dumnezeu, dar care se prosternă încă înaintea chipurilor şi înalţă rugăciuni către ele, şi chiar dacă nu înaintea chipului, totuşi înaintea persoanei pe care o reprezintă el. Aceeaşi pretenţie o aveau şi idolatrii din vechime. Niciun „păgân” inteligent, niciun

Decalogul.indd 12

06/07/2015 14:43:35

Porunca a doua

13

grec învăţat, niciun roman cult n-ar fi admis, pentru nimic în lume, că el se închina chipului înaintea căruia se pleca. Pentru el, acesta nu era decât un simbol, o preînchipuire, care L-ar simboliza pe Dumnezeu. Şi totuşi porunca a doua este împotriva oricărei închinări de felul acesta.

A îngenunchea înaintea unui chip, chiar dacă închinarea nu e adusă chipului în sine, aceasta este într-adevăr o încălcare a poruncii, la fel ca şi prosternarea păgânilor înaintea chipurilor lor. Porunca zice: „Să nu te închini înaintea lor.” Aceasta înseamnă îngenuncherea înaintea chipurilor. Însă, dacă se obiectează că porunca nu interzice îngenuncherea înaintea chipurilor când obiectul închinării nu este chipul, este suficient să se atragă atenţia la litera poruncii: „Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti.”

Dacă porunca ar fi zis: „Să nu te închini înaintea lor pentru a le servi”, poate că ar fi fost o scuză pentru închinarea înaintea chipurilor, dacă obiectul închinării nu este chipul însuşi. Dar noi citim: „Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti lor.” Aceasta înseamnă că noi nu trebuie nici să îngenunchem înaintea lor şi nici să le servim. Porunca: „Să nu te închini înaintea lor” este completă. Ea opreşte ceea ce fac milioane de oameni astăzi. Susţinerea că aceste chipuri ne ajută să niL putem imagina mai bine pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi nu e primită în faţa lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu stă împotriva acestei păreri. Dumnezeu nu doreşte ca noi să ne facem vreun chip cioplit sau vreo asemănare a vreunui lucru din cer sau de pe pământ, pentru a-l vedea mai bine. El este duh şi noi trebuie să ne închinăm Lui în duh şi adevăr, nu prin chipuri cioplite.

Un Dumnezeu gelos Mai există totuşi şi alte moduri de a încălca această poruncă. Înţelegem din cele spuse mai sus că a-ţi face anumiţi idoli în gând şi a te închina lor este la fel de rău ca atunci când te închini efectiv înaintea chipurilor din lemn sau din piatră. Adevăratul înţeles al poruncii poate fi deci acesta. Să nu-ţi faci chip din vreun lucru, cu gândul că l-ar preînchipui pe Dumnezeu.

Decalogul.indd 13

06/07/2015 14:43:35

14

DECALOGUL

Porunca aceasta, care îl opreşte pe om de la a-şi face idoli şi de a se închina lor, a fost dată pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Cuvântul evreiesc redat aici prin „gelos” este interesant şi învederează o însemnătate mai mare faţă de cum i se acordă de obicei. A fi gelos înseamnă a nu suferi niciun rival, a pretinde o atenţie exclusivă. Dar sensul cuvântului „gelos” e şi mai adânc decât acesta.

El înseamnă a veghea cu seriozitate şi cu băgare de seamă; a fi treaz şi a veghea ca nimeni să nu aducă vreo lezare celui iubit; a fi gelos înseamnă a păzi şi a ocroti. În 2 Corinteni 11:2, Pavel spune: „Căci sunt gelos pe voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu.” Cuvântul ne arată aici însemnătatea cuvântului „gelos” după voia lui Dumnezeu, sau zelos (după alte traduceri), a avea zel.

Gelozia lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât a-l suspecta pe un rival şi a-l urî. Aceasta înseamnă o grijă deosebită pentru binele nostru, o grijă ca nicio persoană să nu ne aducă vreun prejudiciu. Este o grijă protectoare şi o supraveghere numai în favoarea noastră şi pentru folosul nostru. Este asemenea grijii pe care un părinte o are faţă de propriul copil. Aceasta este o gelozie similară cu cea a profetului Ilie, când, după experienţa sa de pe muntele Carmel, a zis: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştilor” (1 Împăraţi 19:10).

Această gelozie este la fel cu a lui Pavel, amintită în textul pe care l-am citat deja: „Sunt gelos cu o gelozie după voia lui Dumnezeu”, sau se potriveşte declaraţia Domnului: „Sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim şi pentru Sion” (2 Corinteni 11:2; Zaharia 1:14). Acest fel de gelozie este cu totul altceva decât gelozia obişnuită, este ocrotitoare, purtătoare de grijă pentru cel iubit.

Bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu Cugetând asupra felului în care Se poartă Dumnezeu cu poporul Său, Pavel se simţea îndemnat să exclame: „Uită-te dar la bunătatea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine” (Romani 11:22). Această declaraţie nu e numai interesantă, ci şi plină de însemnătate. Dumnezeu este bun, dar şi aspru. Unii uită lucrul acesta. Ei vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu, dar uită că iubirea

Decalogul.indd 14

06/07/2015 14:43:35

Porunca a doua

15

şi exigenţa sunt surori. Ei primesc cu bucurie iubirea lui Dumnezeu, demonstrată prin darurile şi făgăduinţele Sale, dar, de cele mai multe ori, ezită adesea să primească şi să vadă iubirea lui Dumnezeu în necazuri, în amărăciune şi în durere. Totuşi iubirea lui Dumnezeu este aceeaşi în orice situaţie. Chirurgul, care face o operaţie de extirpare a unei excrescenţe canceroase, taie atât cât este nevoie ca să scoată orice rădăcină a cancerului ameninţător, îndepărtează tot ce pare suspect, curăţă totul şi apoi coase ţesuturi, nervi, piele. Această operaţie poate să pară crudă şi aspră. Dacă o mamă ar privi cum bisturiul pătrunde în carnea copilaşului ei, ar tremura de frică şi ar considera că intervenţia este mult prea brutală şi fără milă. Totuşi ea se stăpâneşte, dându-şi seama că medicul ştie ce face. Ea înţelege că nu ar fi o dovadă de iubire, ci de cruzime din partea doctorului dacă n-ar curăţa bine şi dacă nu ar extirpa orice formaţiune canceroasă sau dacă ar amâna intervenţia chirurgicală până ce întreg organismul ar fi afectat.

Ea nu încearcă să-l oprească pe chirurg, ci are încredere că el ştie ce face. Iar când copilul ei se face sănătos, ea îi va fi pentru totdeauna recunoscătoare medicului, deşi intervenţia părea să prezinte riscuri şi să provoace durere.

Câteodată, aici pe pământ, iubirea trebuie să producă şi durere.

Unele lucruri se învaţă doar prin necazuri şi încercări. Nu există altă cale. Chiar şi Hristos „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Voia lui Dumnezeu a fost „să desăvârşească prin suferinţă, pe Căpetenia mântuirii lor”. „Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:10,18).

Noi nu putem înţelege de ce a rânduit Dumnezeu ca păcatele părinţilor să-i afecteze şi pe copii. Lucrul acesta pare o cruzime, dar, din păcate, nu se poate altfel. În lumea noastră, uneori e necesar ca fărădelegea să fie răsplătită imediat. Dumnezeu a rânduit ca ceea ce seamănă omul aceea să şi secere. Şi chiar aşa se întâmplă. Grâul va rodi tot grâu, şi nimic altceva. Dacă grâul semănat ar produce uneori grâu, iar alteori trifoi sau urzici, atunci omul ar depinde în totalitate de hazard. Pentru asigurarea vieţii şi pentru fericirea şi stabilitatea ei, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte.

Decalogul.indd 15

06/07/2015 14:43:35

16

DECALOGUL

Dacă un cablu de oţel de un anumit diametru şi-ar modifica pe neaşteptate greutatea şi volumul, ce s-ar întâmpla atunci cu întreprinderile umane? Toate calculele şi acţiunile omeneşti se bazează pe siguranţa şi imuabilitatea legilor naturii. De la aceste legi pornesc în acţiunile lor arhitectul şi inginerul, agricultorul, meseriaşul, artista, gospodina etc., toţi depind de aceste legi. Dacă doi plus doi ar face uneori patru şi alteori cinci, atunci existenţa nu numai că ar fi nesigură, dar chiar imposibilă. Întreaga viaţă a lumii depinde de legi imuabile. Privită astfel, aceasta este una dintre marile învăţături pe care Dumnezeu caută să le întipărească în fiii oamenilor. Orice accident, orice catastrofă ne arată acelaşi adevăr al imutabilităţii legilor lui Dumnezeu. Ascultarea de aceste legi aduce libertate şi viaţă; încălcarea lor aduce dezastru şi moarte. În aplicarea legii Sale, Dumnezeu trebuie să fie nepărtinitor. Atât cel sfânt, cât şi cel păcătos trebuie să asculte sau să sufere urmările neascultării. Dacă un creştin îşi clădeşte o casă dintr-un material bun, dar nu după legile construcţiilor, Dumnezeu nu va interveni, printr-o minune, ca să împiedice prăbuşirea ei.

Oare Dumnezeu ar păstra în mod minunat casele creştinilor făcute din material subţire, iar pe ale necredincioşilor, făcute din acelaşi material, le-ar lăsa să se prăbuşească?

Dumnezeu a stabilit totuşi anumite valori în natură, care se perpetuează. Un cablu de oţel de o anumită dimensiune şi dintr-un anumit fel de material rezistă la o anumită presiune. La fel stau lucrurile şi cu alte lucruri sau materiale. Ele au anumite proporţii şi anumite dimensiuni, pe care oamenii trebuie să le respecte. Altfel, viaţa ar fi insuportabilă.

Orice dezastru este o consecinţă a călcării legii valorilor. Un dig se surpă. Un cazan explodează. Un acoperiş se prăbuşeşte. Acestea sunt rezultatele nesocotirii unor legi. Şi astfel oamenii învaţă să nu mai nesocotească legile fizice şi matematice. Dacă oamenii procedează astfel, cu atât mai mult Dumnezeu vrea să ne înveţe că atât legile naturii, cât şi legile morale sunt imuabile.

Decalogul.indd 16

06/07/2015 14:43:35

Porunca a doua

17

Păcatele părinţilor Unii poate consideră că este nedreaptă osânda rostită de porunca a doua, ca păcatele părinţilor să fie pedepsite în copii până al treilea şi al patrulea neam. Ei acceptă raționamentul că ceea ce seamănă omul, aceea să şi secere, fiecare în mod individual, dar nu văd cum ar fi drept ca să sufere copiii pentru fărădelegile părinţilor lor.

De această părere suntem şi noi şi adăugăm chiar că nici noi nu credem că intenţia lui Dumnezeu ar fi să sufere copiii pentru păcatele părinţilor lor; nu pare corect şi nici drept ca, dacă părinţii au mâncat aguridă, copiilor să li se strepezească dinţii. Ar fi cu mult mai potrivit ca cel care a comis fapta rea să suporte consecinţele, şi nu altul.

Dar s-ar putea aduce obiecţii imediat: porunca spune că păcatele părinţilor vor fi pedepsite „în copii până la al treilea şi la al patrulea neam”. Şi este corect. Haideţi să medităm împreună la ideea aceasta!

Mai întâi vă propun să citim încă o dată porunca: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam, al celor ce Mă urăsc.” Se referă oare doar la părinţi? În niciun aspect. Aceste cuvinte se referă atât la copii, cât şi la părinţi. Sensul este, aşa cum reiese din cuvintele poruncii, că păcatele părinţilor vor fi pedepsite în copii până la al treilea şi al patrulea neam, dacă copiii continuă să-L urască pe Dumnezeu. Este vorba deci de al treilea şi al patrulea neam al celor ce Îl urăsc pe Dumnezeu. Dacă copiii nu se întorc de la faptele rele, ci Îl dispreţuiesc pe Creator la fel ca părinţii lor, atunci consecinţele se vor perpetua. Repercusiunile se vor extinde însă numai până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce fac răul. Dar dacă neamul al doilea, al treilea sau al patrulea încetează să mai urască, pedeapsa nu se mai aplică, pentru că nu mai există a treia şi a patra generaţie care să urască. Ei Îl iubesc acum pe Dumnezeu, şi Dumnezeu, prin harul Său, îi scuteşte de legea eredităţii. Acesta este înţelesul literal al acestei porunci.

Poate fi susţinută această interpretare prin vreun cuvânt lămurit al Sfintei Scripturi? Noi credem că da. În capitolul 18 din Ezechiel, se vorbeşte despre lucrul acesta. Israel zicea: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii”

Decalogul.indd 17

06/07/2015 14:43:35

18

DECALOGUL

(Ezechiel 18:2). Referindu-Se la o astfel de situaţie, Domnul arată clar: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu veţi mai avea prilej să spuneţi zicătoarea aceasta în Israel” (versetul 3). Apoi El spune că nici dreptatea, nici fărădelegea nu se moştenesc. „Omul care stă drept, care face judecată şi dreptate, care urmează legile Mele şi păzeşte poruncile Mele, lucrând cu credincioşie, omul acela este drept şi va trăi negreşit, zice Domnul Dumnezeu” (versetele 5, 9). Dar dacă „omul acesta are un fiu care e iute la mânie, care varsă sânge sau care face ceva de felul acesta… s-ar putea oare să trăiască un astfel de fiu? Nu va trăi; a săvârşit toate aceste urâciuni, de aceea trebuie să moară.

Sângele lui să cadă asupra capului lui” (versetele 10-13). Dar să presupunem că un astfel de om „are un fiu care vede toate păcatele tatălui său, le vede, dar nu face la fel” (versetul 14). Ce va fi cu acest fiu? Va muri oare pentru păcatele tatălui său? El „nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, ci va trăi negreşit” (versetul 17). „Pentru că fiul a lucrat după neprihănire şi dreptate, a păzit şi a împlinit toate legile Mele; el va trăi negreşit”! Apoi urmează declaraţia principiului: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el” (versetele 19, 20).

Cred că ideea expusă mai sus a fost clarificată. „Fiul nu va purta fărădelegea tatălui său, nici tatăl, fărădelegea fiului” – această declaraţie nu poate fi înţeleasă greşit. „Sufletul care va păcătui, acela va muri.” Nu va muri un altul oarecare, ci acela care va păcătui. De aceea, Dumnezeu zice, în contrast cu proverbul obişnuit în Israel: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (versetul 4).

Fiecare este răspunzător pentru păcatele sale Aceste versete expun lămurit învăţătura că fiecare va fi făcut răspunzător pentru păcatele personale şi că nu va suferi pentru păcatele tatălui său. Dar că aceasta arată mai mult decât o răspundere morală, reiese din proverbul amintit despre aguridă, care se referă şi la

Decalogul.indd 18

06/07/2015 14:43:35

Porunca a doua

19

urmările fizice ale fărădelegii, şi la moştenirea de înclinaţii şi slăbiciuni generate de păcat. Totuşi nu e nevoie ca un fiu să sufere pentru păcatele tatălui său. „Dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui şi face ce este drept şi bine, îşi va păstra sufletul viu. Pentru că îşi deschide ochii şi se abate de la toate fărădelegile pe care le-a săvârşit, va trăi şi nu va muri” (versetele 27, 28). De aceea se dă îndemnul: „Lepădaţi de la voi toate fărădelegile prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi de un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţivă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi.” (versetele 31, 32).

Noi credem că aceeaşi învăţătură se cuprinde şi în porunca a doua.

Păcatul este de aşa natură că îi ruinează şi îi ucide pe toţi cei cu care vine în contact. Sunt anumite rezultate naturale în care Dumnezeu nu intervine, în mod obişnuit. Dacă un om face fapte rele, dacă aduce „mărturie mincinoasă”, atunci poate aştepta o „recoltă” potrivită faptelor sale. Copiii săi vor moşteni rezultatele fărădelegii şi vor suferi împreună cu el. Păcatul slăbeşte şi distruge întotdeauna, iar în de­ cursul a câtorva generaţii, va aduce cu sine astfel de urmări, încât chiar o constituţie fizică puternică va fi slăbită, iar copiii se îmbolnăvesc şi chiar mor. Cu timpul, păcatul poate aduce moartea întregii familii. Familia respectivă dispare. Şi, în toate aceste efecte negative, se întrezărește un bine: acela că răul nu va mai fi perpetuat. Naţiuni întregi au întrerupt în felul acesta drumul prin istorie şi au făcut loc altor popoare cu gusturi şi obiceiuri mai primitive. Cercetătorul atent va vedea aceste forţe la lucru şi printre popoarele de astăzi. Nicio naţiune în care predomină păcatul avidităţii nu poate supravieţui mult timp. Istoria însăşi declară că astfel de popoare sunt osândite (Ezechiel 16:49).

Este spre binele omenirii ca păcatul să-şi primească răsplata. Este necesar ca urmările păcatului să înceteze în cele din urmă. Babilonul a căzut din pricina păcatelor sale. Grecia a decăzut pentru că cetăţenii ei au fost afectaţi de prea multe abuzuri. Roma a fost puternică, până ce prosperitatea materială a ruinat-o. Aşa s-a întâmplat cu multe naţiuni şi popoare. Cu siguranţă că n-ar fi bine ca păcatul să fie lăsat să se dezvolte fără să fie pedepsit. Păcatul se distruge pe sine însuşi.

Decalogul.indd 19

06/07/2015 14:43:35

20

DECALOGUL

Dar ce va fi cu persoana care a fost crescută într-un astfel de cerc vicios şi care moşteneşte urmările păcatelor strămoşilor săi? Ea poartă aceste păcate în trupul său şi suferă din cauza lor. Nu există nicio scăpare? Nu s-a luat nicio măsură pentru a li se oferi ajutor celor care au nevoie şi doresc scăpare? Noi credem că da. Credem că Evanghelia a luat totuşi măsuri de a nu li se strepezi dinţii copiilor pentru că părinţii lor au mâncat aguridă. Şi această măsură o găsim expusă lămurit în porunca a doua.

Că păcatele vor fi pedepsite în copii, citim clar în porunca a doua.

După cum am clarificat mai devreme, dacă nu ar fi adăugate cuvintele „celor ce Mă urăsc”, atunci declaraţia şi osânda date de porunca a doua ar fi absolute. Dar dacă luăm în considerare expresia „al celor ce Mă urăsc”, situaţia se schimbă. Aceasta nu mai este o sentinţă necalificată, căci depinde de comportarea celor la care se referă sentinţa. Dacă şi copiii „Mă urăsc”, legea naturii îşi urmează cursul.

Consecinţele păcatului vor fi văzute în copii. Dar dacă totuşi copiii se întorc de la calea lor rea, atunci lanţul acesta al consecinţelor se rupe.

Aceasta părea a fi o învăţătură nouă pentru unii din Israel, căci îi găsim întrebând: „Pentru ce nu poartă fiul pedeapsa pentru nelegiuirea tatălui său?” Dar la acesta se răspunde lămurit: „Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său” (Ezechiel 18:19,20).

„Mă îndur până la al miilea neam” Noi primim deci toată declaraţia poruncii a doua, conform căreia copiii vor purta fărădelegea părinţilor lor doar dacă aleg şi ei să-L urască pe Dumnezeu, cum au făcut părinţii lor. În acest caz, Dumnezeu nu intervine în desfăşurarea legilor eredităţii. Dar dacă fiul se întoarce de la păcatele tatălui său, dacă „păzeşte poruncile Mele şi urmează legile Mele, acela nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, ci va trăi negreşit” (Ezechiel 18:17). Aceasta este în acord cu porunca ce zice că Dumnezeu Se îndură „până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exodul 20:5).

Acest plan al lui Dumnezeu este solemn şi drept. Pare a fi nedrept să sufere copiii consecinţele păcatelor părinţilor, dacă aceşti copii nu

Decalogul.indd 20

06/07/2015 14:43:35

Porunca a doua

21

aleg să umble pe aceleaşi căi pe care au umblat părinţii lor. Chiar ideea de a suferi din cauza păcatelor altora ar trebui să fie ca un stimul pentru ei ca s-o rupă cu păcatul. Orice suferinţă adăugată ar trebui să constituie un motiv în plus de a se întoarce la Dumnezeu. Iar dacă, în asemenea împrejurări, ei refuză totuşi să se întoarcă la Domnul, dacă aleg cu premeditare să ducă o viaţă de păcat şi dacă nici chiar suferinţele lor nu-i fac să se hotărască pentru dreptate, atunci nu pot să-L învinuiască pe Dumnezeu de nedreptate. Dumnezeu îi va elibera cu bucurie. Invitaţia Sa către ei este: „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezechiel 18:23). Cu durere în inimă încearcă să-i convingă: „Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel?

Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu” (versetele 31, 32).

Se poate însă pune, pe bună dreptate, întrebarea: Dacă un fiu se întoarce de la calea fărădelegii pe care a umblat tatăl său, va înlătura oare Dumnezeu legea eredităţii şi-l va vindeca pe fiu de defectele fizice şi mintale moştenite? La aceasta putem răspunde şi cu „da”, şi cu „nu”, iar fiecare situaţie e unică în privinţa acesta. În această lume sunt multe nepotriviri, pe care Dumnezeu le-ar îndepărta cu bucurie, dacă oamenii L-ar lăsa să lucreze. Unde s-a înmulţit păcatul, s-a înmulţit şi harul. Este tot ce poate face El mai bine, de fapt tot ceea ce oamenii Îl lasă să facă. Dacă oamenii ar voi să urmeze calea Domnului, atunci păcatul şi suferinţele provocate de el n-ar mai exista. Domnul Hristos, prin viaţa Sa, ne-a dat o lecţie. Pe oriunde mergea, vindecarea şi binecuvântarea Îl însoţeau. În evanghelii se repetă adesea declaraţia „tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în popor” (Matei 4:23). „Şi a tămăduit pe toţi bolnavii.” „El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca.” Şi ucenicilor Săi „le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” (Matei 8:16; Luca 4:40; Matei 10:1).

Dacă ar fi lăsat, Domnul Isus ar fi bucuros să umple şi azi lumea de binecuvântare. Dar oamenii Îl împiedică să lucreze. Despre anumite locuri pe unde mergea Isus, ni se raportează: „N-a putut să facă nicio

Decalogul.indd 21

06/07/2015 14:43:35

22

DECALOGUL

minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor” (Marcu 6:5,6). „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor” (Matei 13:58). Aşa cum limitele unui student (în învăţătură) îi restrâng influenţa profesorului, la fel lipsa de credinţă mărgineşte posibilitatea lui Dumnezeu de a lucra pentru noi.

Deci noi putem fi siguri că Dumnezeu nu numai că este în stare, dar este şi voios să zădărnicească urmările păcatului. Însă se ridică, inevitabil, întrebarea dacă e bine să facă aşa în orice împrejurare. La această întrebare doar Dumnezeu poate răspunde. Sunt anumite lecţii care nu pot fi însuşite decât prin suferinţă, chiar şi în viaţa celor credincioşi. Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să îndepărteze din corpul său boldul suferinţei, dar i s-a spus că e mai bine pentru el să nu se întâmple aşa, oferindu-i-se totuşi încurajarea că harul lui Dumnezeu este de ajuns pentru el (2 Corinteni 12:9). Hristos S-a rugat de trei ori în Grădina Ghetsimani ca să se îndepărteze de la El paharul suferinţei. Dar I s-a răspuns că trebuie să-l bea, pentru ca să-l poată mântui pe om (Luca 22:42). Aşadar, nu este întotdeauna după voia lui Dumnezeu ca suferinţa să fie înlăturată. Din anumite raţiuni, destul de întemeiate, Dumnezeu nu îndepărtează întotdeauna suferinţa. Dar în asemenea cazuri, El ne dă tărie şi har ca să o suportăm.

De aceea noi credem că planul lui Dumnezeu, în general, este de a aduce vindecare şi restabilire, dar noi nu trebuie să ne pierdem speranţa, nu trebuie să încetăm să ne rugăm, ci, aşa cum a făcut şi Hristos, să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu încrezători că El ştie ce este mai bine pentru noi şi ne va da harul Său din abundenţă.

Se pare că, în cele mai multe cazuri, noi întârziem în a aduce greutăţile noastre înaintea lui Dumnezeu. Într-adevăr, El va pedepsi nelegiuirile părinţilor în copii, dacă aceştia Îl urăsc, dar El va arăta îndurarea Sa, până la mii de neamuri, acelora care Îl iubesc şi păzesc poruncile Sale. Milostivirea arătată la mii de neamuri pare a fi în directă legătură cu pedepsirea nelegiuirii în copii. Lucrul acesta înseamnă că, dacă noi credem că, din pricina greşelilor părinţilor suferă copiii, atunci „îndurarea” aceasta trebuie arătată prin îndepărtarea suferinţei, şi astfel noi să ne rugăm cu încredere la Dumnezeu, pentru

Decalogul.indd 22

06/07/2015 14:43:35

Porunca a doua

23

vindecare şi har. În acest caz însă, credinţa noastră, se vede, nu s-a prins îndeajuns de această făgăduinţă.

Trebuie să studiem mai profund subiectul acesta. Unii susţin că în cele Zece Porunci nu sunt cuprinse dragostea şi harul, ci doar legea; dar observaţi declaraţia cu privire la milostivirea pe care Dumnezeu doreşte s-o arate faţă de cei care păstrează poruncile Sale – este o frumoasă făgăduinţă.

Dumnezeu ne spune însă că această făgăduinţă este dată „celor ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. „Iubirea” şi „păzirea” merg împreună. Unii susţin că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar „nu păzesc”, alţii pot pretinde că „păzesc”, dar nu iubesc. Această făgăduinţă nu este dată pentru aceştia. Făgăduinţa îi este dată doar aceluia care şi iubeşte, şi păzeşte. Aceasta este în acord cu ce spune Ioan că noi îi iubim pe copiii lui Dumnezeu doar „dacă Îl iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui” (1 Ioan 5:2).

Porunca a doua este mai mult decât o prescripţie a legii; este o promisiune. Este una dintre cele mai preţioase făgăduinţe din Scriptură. Ea ne vorbeşte despre scutirea de pedepsire a părinţilor în copii cu condiţia ca acesta să-L iubeaască pe Dumnezeu şi să înceteze să-L mai urască. Ea vorbeşte despre o veghere geloasă asupra noastră ca să nu ne mai închinăm la alţi zei. Ne asigură milostivire, supraveghere şi ocrotire nemărginită din partea lui Dumnezeu, în schimbul iubirii şi ascultării noastre de El. În această poruncă se află esenţa întregii Evanghelii. Învăţătura ei este peste măsură de vastă. Unitatea lui Dumnezeu; deşertăciunea idolilor; ocrotirea şi geloasa purtare de grijă a lui Dumnezeu; răsplata şi rezultatul păcatului; milostivirea lui Dumnezeu; condiţia cerută pentru mântuire; necesitatea păzirii legii – totul este zugrăvit aici. Dumnezeu să ne ajute să ne îmbogăţim tot mai mult în cunoaşterea Legii lui Dumnezeu. În ea este descoperită toată datoria omului.

Decalogul.indd 23

06/07/2015 14:43:35

Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”

Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

ECALOGUL

În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii.

(Matei 22:37-40)

ISBN 978-973-101-897-3 CG 52745

M. L. AN Coperta_Decalogul.indd 1

REASEN 06/07/2015 14:41:55