EPISCOPUL MARTIN Evaluarea unui suflet din lumea cealaltă primită de vocea interioară Jakob Lorber __________________________________________________
Capitolul 1 Sfârşitul pământesc al bătrânului episcop Martin şi sosirea lui în lumea cealaltă Un episcop, care dădea mare importanţă demnităţii sale şi tot atât de multă statului său, s-a îmbolnăvit pentru ultima oară. El, care el însuşi mărturisea despre fericirile cerului în cele mai minunate culori, fiind încă un preot supus el care se obosea adesea în totalitate în descrierea sa despre fericirile şi desfătările din împărăţia îngerilor, dar bineînţeles nu uita să menţioneze pe lângă nici iadul împreună cu focul gheenei, el încă nu a avut acum dorinţă fiind un moşneag de aproape opt zeci de ani - să intre în cerul atât de lăudat de el; Lui ar fi vrut mai bine să trăiască încă o mie de ani pământeşti decât un cer viitor cu toate fericirile şi desfătările lui. De aceea episcopul nostru bolnav încerca totul, numai pentru a obţine iarăşi o însănătoşire pământească. Cei mai buni doctori trebuiau să se afle încontinu în jurul lui; în toate bisericile din dioceza lui trebuiau citite slujbe religioase de întărire; toate oile lui au fost îndemnate să se roage pentru însănătoşirea lui şi să facă şi să ţină pentru el un jurământ în schimbul iertării tuturor păcatelor lor. În încăperea lui în care zăcea bolnav fusese pus un altar, la care se citeau dimineaţa trei slujbe religioase pentru redobândirea sănătăţii; însă dupămasa trebuiau să se roage şi să citescă trei dintre cei mai evlavioşi călugări dintr-o carte de rugăciune a clericilor catolici lăsând de-o parte oştia sfântă. El însuşi striga de mai multe ori: „Doamne, miluieşte-mă! Preasfântă fecioară Maria, tu mamă dragă, ajutămi, ai milă de demnitatea şi îndurarea rangului meu de arhiepiscop, pe care îl port pentru cinstea ta şi pentru cinstea fiului tău! O, nu părăsi pe supusul tău sincer, tu singură ajutătoare din orice împrejurare, tu apărătoare a tuturor celor care suferă!” Dar n-a ajutat la nimic; omul nostru căzuse într-un somn destul de adânc, din care el nu se mai trezise în această lume. Ceea ce se face pe pământ cu trupul neânsufleţit a unui episcop, adică toate ceremoniile “foarte importante” care se fac, aceasta ştiţi voi şi noi nici nu trebuie să ne mai oprim pentru a le explica; dar în schimb să ne uităm degrabă în lumea spiritelor, ce va începe acolo omul nostru! Uitaţi-vă, am ajuns deja - şi uitaţi-vă, acolo stă deja întins omul nostru în aşternutul său; fiindcă atâta timp cât mai este caldură în inimă, îngerul nu separă sufletul de trup. Această căldură este duhul nervilor, care trebuie mai întâi să fie preluat de suflet în întregime, până ce despărţirea deplină poate fi începută. Dar acum sufletul acestui bărbat a preluat în sine duhul nervilor deja în întregime şi îngerul îl desparte chiar atunci de trup, spunând: „Efeta“, ce înseamnă „Deschide-te, tu suflet; dar tu ţărână du-te înapoi în putrefacţia ta şi descompune-te prin împărăţia râmelor şi a putregaiului. Amin.” Acum priviţi, episcopul nostru se ridică deja, întru totul cum a trăit el, în hainele sale depline de episcop şi îşi deschide ochii. El se uită mirat în jurul său şi nu vede pe nimeni în afară de el însuşi nici pe îngerul care l-a deşteptat. Imprejurimea este luminată numai foarte slab şi seamănă cu o lumină de seară foarte târzie şi pământul este asemenea unor muşchi uscaţi. Omul nostru se miră nu puţin de această surpriză ciudată şi îşi spune apoi: Aşadar ce este aceasta? Deci unde mă aflu? Mai trăiesc încă sau am murit deja? Fiindcă eu am fost într-adevăr foarte bolnav şi poate fi foarte uşor posibil, ca eu să mă aflu deja între cei răposaţi! - Da, da pentru numele lui Dumnezeu, aşa stau lucrurile cu siguranţă! - O, preasfântă Maria, sfinte Iosife, sfânta Ana, voi cei trei ajutători ai mei cei mai puternici: Veniţi şi mă ajutaţi sa intru în împărăţia cerurilor!” El aştepta câtva timp, uitându-se îngrijorat în jurul său, din care parte vor veni, oare, aceştia trei; dar ei nu vin. El repeta strigarea şi mai tare şi aşteaptă; dar tot nu vine nimeni! Mai tare este repetată aceaşi strigare pentru a treia oară, - dar şi de data aceasta în zadar! Din această cauză omul nostru se sperie foarte tare. El începe să fie puţin dezamăgit şi vorbeşte în timp ce situaţia lui devine tot mai dezamăgită: „O, pentru numele lui Dumnezeu, Doamne, ajută-mi! (Aceasta este însă numai zicala lui pe care o spune el de obicei) - Ce este asta? Eu am strigat de trei ori, - şi degeaba! Sunt eu oare osândit? Nu se poate, fiindcă nu văd nici foc nici diavoli!
1