Proiectul educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda sufletului românesc" by cristeamaria18octombrie2021

Nicoleta Cristea Ifrim, Daniela Vornicu

PROIECTUL EDUCATIV JUDEȚEAN, CU PARTICIPARE INTERNAȚIONALĂ "TRADIȚIA- OGLINDA SUFLETULUI ROMÂNESC"

PARTENERIATE EDUCAȚIONALE, SCHIMBURI DE EXPERIENȚĂ ÎNTRE ȘCOLI ȘI EXEMPLE DE BUNE PRACTICI Buzău, 2021 ISBN 978-606-9600-39-9 Editura Sfântul Ioan 2021

Nicoleta Cristea Ifrim, Daniela Vornicu

PROIECTUL EDUCATIV JUDEȚEAN, CU PARTICIPARE INTERNAȚIONALĂ "TRADIȚIA- OGLINDA SUFLETULUI ROMÂNESC"

PARTENERIATE EDUCAȚIONALE, SCHIMBURI DE EXPERIENȚĂ ÎNTRE ȘCOLI ȘI EXEMPLE DE BUNE PRACTICI

Buzău, 2021

Lucrarea a fost elaborată în scopul diseminării și promovării Proiectului educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda

sufletului românesc", Edițiile: a II-a și a III-a, ani școlari: 2019-2020 și 20202021. Coordonatori proiect: Profesor

pentru

învățământul

primar,

Ifrim

Nicoleta-

Școala

Gimnazială “Ion Creangă” Buzău și Director Prof. Vornicu Daniela– Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău Parteneriate educaționale și schimburi de experiență cu unitățile de învățământ: -Colegiul Național Pedagogic, Buzău; -Liceul de Arte "Margareta Stelian" Buzău; -Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău; -Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău; -Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău; -Școala Gimnazială Nr.7 Buzău; -Școala Gimnazială "General Grigore Baștan" Buzău; -Liceul Tehnologic "Dimitrie Filipescu"Buzău; -Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău; -Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială "Vasile Voiculescu, Pârscov", Jud. Buzău; -Școala Gimnazială Cîndești, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială Pănătău, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială "Constantin Giurescu", Comuna Chiojdu, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială "Constantin Ivănescu" Poșta Câlnău Buzău; -Școala Gimnazială Vadu Pașii Buzău; -Școala Gimnazială Topliceni- Poșta, Buzău; -Școala Gimnazială "Ing. O. Iarca Unguriu", Județul Buzău; -G.P.P. Nr.18 Buzău; -G.P.N. Căldărușanca, Jud. Buzău; -G.P.N. Pitulicea, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială Ciocile, Jud. Brăila; -Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud. Buzău; -Școala Gimnazială Jina, Jud.Sibiu; -Școala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vânători, Jud. Galați; -Liceul de Arte "Plugor Sandor", Jud.Covasna; -Școala Gimnazială Bogdănești, Jud. Bacău; -Școala Gimnazială Specială pentru Surzi, Nr.1, București; -Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Loc. Aghireș, Jud.Sălaj; -Școala Gimnazială Livada, Jud. Arad;

-Şcoala Gimnazială "Georghe Frățilă" Glimboca, Jud. Caraș-Severin; -Asociația Cadrelor Didactice din Valea Bistrei. Loc. Oțelu Roșu, Jud. Caraș Severin; -Școala Gimnazială Nr.1, Bicazu Ardelean, Jud. Neamț; -Colegiul Tehnic "Samuil Isopescu" Suceava, Şcoala Gimnazială Gherța Mică, Satu Mare; -Școala Gimnazială Nr.7, Botoșani; -Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan ARMENIA; -Gyumri N1 High School, ARMENIA; -Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA; -İzmit Yunus Emre Kiz Anadolu İmam-Hatip Lisesi, TURCIA; -Adapazari Özel Şahin Ortaokulu, TURCIA; -Tefekkur Lisei, AZERBAIDJAN; -Shkolla 9-Vjeçare "Koço Korçari", ALBANIA; -Jeronim de Rada, ALBANIA; -ICS 31 "Paolo Borsellino" di Napoli, ITALIA ș.a.

Proiectul educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020

Coordonatori: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta și Director Prof. Vornicu Daniela, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău Motto: "…datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adâncul sufletului românesc, al moşilor şi strămoşilor noştri." (Alexandru Vlahuță) Poporul român, așezat de veacuri pe aceste meleaguri, a moștenit o bogată zestre spirituală. Bogăția lingvistică este cuprinsă în toate genurile literare ale creațiilor populare: doine, balade, basme, legende, proverbe, zicători și poezii. Tradițiile românești constituie una dintre valorile inegalabile și incontestabile ale poporului român. Cântecul, dansul, portul, obiceiurile, datinile și tradițiile populare românești se bucură de o largă apreciere internațională, pentru originalitatea, diversitatea, rigurozitatea și sinceritatea cu care transmit sentimente profund umane. Varietatea folclorului românesc dezvăluie frumusețile artei populare, în care sunt înmănuncheate sentimentele poporului nostru, ce mărturisesc existența sa multimilenară, pe aceste plaiuri. Tradițiile sunt un domeniu important al culturii populare româneşti. Ele au rolul de a regla şi consolida relaţiile comunitare, fiind respectate cu stricteţe de toţi membrii societăţii. Patrimoniul valoric naţional trebuie îmbogăţit şi transmis din generaţie în generaţie, prin procesul educaţional. Educaţia urmăreşte familiarizarea cu valorile naţionale materiale şi moral-spirituale, renaşterea, valorizarea şi perpetuarea tradiţiilor, utilizarea potenţialului educativ al datinilor şi obiceiurilor calendaristice populare, formarea conştiinţei naţionale, educarea civismului și al umanismului. Activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferind cele mai eficiente şi oportune modalităţi de valorificare a tradiţiilor, obiceiurilor şi datinilor populare, locale şi naţionale. Rolul dascălilor este de a-i face pe copii să înveţe, să preţuiască şi să respecte tradiţiile poporului în care s-au născut, să iubească meleagurile natale, portul românesc dar şi sărbătorile care ne aduc în suflete, multă bucurie. Proiectul educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", ediția a II-a, an școlar 2019-2020, și-a propus ca scop principal, educația tinerei generații, în spiritul tradițiilor populare și prin folclor, într-o lume multiculturală, plină de cutume și de valori culturale, moștenite de la strămoși. Obiectivele specifice ale proiectului: - Sensibilizarea și mobilizarea elevilor și a cadrelor didactice, de a valoriza și promova folclorul, datinile, obiceiurile și tradițiile populare românești, în spațiul european; -Educarea interesului și a dragostei elevilor pentru frumusețea creațiilor folclorice românești: proverbe, zicători, legende, obiceiuri legate de sărbători religioase sau evenimente cruciale din viața omului, cântece și dansuri populare românești; -Receptarea frumosului din arta populară; -Realizarea unui schimb de impresii cultural-artistice, cu elevi și cadre didactice din județ, din țară și din alte școli europene, pe tema folclorului, a datinilor, obiceiurilor și tradițiilor populare; Proiectul educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc” a implicat 200 de elevi din învăţământul preșcolar, primar și gimnazial, din Buzău și din alte județe ale țării, 50 de cadre didactice de la: Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Colegiul Național

Pedagogic, Buzău, Liceul de Arte "Margareta Stelian" Buzău, Școala Gimnazială "Grigore Baștan" Buzău, Liceul Tehnologic "D.Filipescu"Buzău, Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud. Buzău, Școala Gimnazială "V.Voiculescu, Pârscov", Jud. Buzău, Școala Gimnazială Cîndești, Jud. Buzău, Școala Gimnazială Pănătău, Jud. Buzău, Școala Gimnazială "Constantin Giurescu", Comuna Chiojdu, Jud. Buzău, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Jud. Buzău, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Jud. Buzău, Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud. Buzău, G.P.P. Nr.18 Buzău, G.P.N. Căldărușanca, Jud. Buzău, G.P.N. Pitulicea, Jud. Buzău, Școala Gimnazială Ciocile, Jud. Brăila, Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud. Buzău, Școala Gimnazială Jina, Jud.Sibiu, Școala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vânători, Jud. Galați, Liceul de Arte "Plugor Sandor", Jud.Covasna, Școala Gimnazială Bogdănești, Jud. Bacău, Școala Gimnazială Specială pentru Surzi, Nr.1, București, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Loc. Aghireș, Jud.Sălaj, Școala Gimnazială Livada, Jud. Arad, Şcoala Gimnazială "Georghe Frățilă" Glimboca, Jud. Caraș-Severin, Asociația Cadrelor Didactice din Valea Bistrei. Loc. Oțelu Roșu, Jud. Caraș Severin, Școala Gimnazială Nr.1, Bicazu Ardelean, Jud. Neamț, Colegiul Tehnic "Samuil Isopescu" Suceava, Şcoala Gimnazială Gherța Mică, Satu Mare, 12 cadre didactice din: Azerbaidjan, Albania, Portugalia, Turcia, Armenia, Bosnia-Herțegovina, Polonia și 7 elevi de nivel gimnazial, din: Azerbaidjan și din Armenia. Activităţi desfăşurate în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", ediția a II-a, an școlar 2019-2020: 1."Datini, obiceiuri și tradiții populare românești" În cadrul acestei activități desfășurate în perioada 1 noiembrie - 20 decembrie 2019, în școlile înscrise în proiect, s-au desfășurat activități instructiv-educative, cu tema "Datini, obiceiuri și tradiții populare românești", în cadrul cărora elevii au participat la programe literar-artistice- șezători populare și serbări școlare de Crăciun, au identificat și au studiat texte/ opere din literatura populară: mituri, poezia obiceiurilor- de Crăciun și de Anul Nou (colinde, "Plugușorul", "Capra", "Ursul"), creații lirice în versuri: doine, strigături, jocul popular; creații epice în versuri- balade populare; creații epice în proză: basme legende, snoave; creații aforistice și enigmatice: proverbe, zicători, ghicitori; au realizat fișe de lectură, pentru opere literare din literatura populară, au întocmit portofolii cu lucrări artistico-plasticedesene, picturi, colaje inspirate de lectura operelor de factură populară, au construit machete ale unor case țărănești din satul tradițional, au realizat prezentări Power Point, cu tema "Datini, obiceiuri și tradiții populare românești", au prezentat colecții de fotografii vechi, fotografii-docment, s-au organizat la nivel de unitate de învățământ participantă la proiect, expoziții cu obiecte de artă populară și artizanat tradițional, s-au desfășurat activități practic-gospodărești, în care au fost prezentate rețete culinare din bucătăria tradițională românească ș.a. Comisia de jurizare a Școlii Gimnaziale "Ion Creangă" Buzău, din cadrul secțiunii "Datini, obiceiuri și tradiții populare românești", a Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", ediția a II-a, an școlar 2019-2020, a premiat cu diplome de Premiul I, II, III și Mențiune, cei 46 de participanți la aceste activități, preșcolari și elevi din clasele primare și gimnaziale, după următoarele criterii: respectarea specificului românesc tradițional, creativitate şi originalitate în expresia artistică și folosirea motivelor populare românești, în lucrările realizate. 2.Festivalul- Concurs “Canto tradiţional românesc” În cadrul Festivalului- Concurs de cântece și dansuri populare, “Canto tradiţional românesc”, a doua activitate în cadrul proiectului educativ județean, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, desfășurat în data de 28 februarie 2020, la secțiunea "Dansuri populare românești", au participat 8 grupuri folclorice, iar la secțiunea "Cântece populare românești", au participat 15 soliști de muzică populară, elevi din clasele primare și gimnaziale din Buzău și din alte județe ale țării. Clasificarea interpreților participanți la Festivalul- Concurs de cântece și dansuri populare, “Canto tradiţional românesc”, s-a făcut după următoarele criterii: calitatea vocii, autenticitatea și valoarea artistică a pieselor, creativitatea și originalitatea interpretării, ținuta scenică și costumul popular cu care a evoluat concurentul.

Cele 8 grupuri folclorice participante la secțiunea "Dansuri populare românești" și cei 15 soliști de muzică populară, participanți la secțiunea "Cântece populare românești", au primit diplome cu premii, din partea Școlii Gimnaziale ,,Ion Creangă” Buzău. 3.Expoziția-Concurs de creații artistice și artizanat românesc, cu motive populare, tradiționale- "Păpuși îmbrăcate în costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării" În cadrul Expoziției-Concurs de creații artistice și artizanat românesc, cu motive populare, tradiționale- "Păpuși îmbrăcate în costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării", a treia activitate în cadrul proiectului educativ județean, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, din data de 27 martie 2020, au participat 2 preșcolari, 37 de elevi din ciclul primar și 21 de elevi din ciclul gimnazial, din Buzău și din alte județe ale țării. Clasificarea creațiilor artistice și de artizanat românesc, cu motive populare, tradiționale, la Expoziția-Concurs de "Păpuși îmbrăcate în costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării", s-a făcut după următoarele criterii: respectarea specificului românesc tradițional, creativitate şi originalitate în expresia artistică, folosirea motivelor populare românești și folosirea cusăturilor decorative. Cei 60 de elevi participanți cu creații artistice și artizanat românesc, cu motive populare, tradiționale, respectiv, "Păpuși îmbrăcate în costume populare românești, din diverse zone etnografice ale țării", a treia activitate în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020, au primit diplome cu premii, din partea Școlii Gimnaziale ,,Ion Creangă” Buzău. 4.Simpozionul Județean, cu participare internațională, "Cunoașterea și promovarea tradiţiilor populare românești" În cadrul Simpozionului Județean, cu participare internațională, "Cunoașterea și promovarea tradiţiilor populare românești", din data de 29 mai 2020, a patra activitate desfășurată în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020, au participat cu articole despre folclor, costume naționale, datini și tradiții populare, 2 elevi de nivel gimnazial și 11 cadre didactice din Buzău, 4 elevi și 11 cadre didactice din alte județe ale țării, 7 elevi și 12 cadre didactice, parteneri de proiecte eTwinning, "Sărbători și tradiții populare"/"Fêtes et traditions populaires" și "Revista de schimb cultural internațional"/ Le magazine en ligne pour les échanges culturels", Fondator: Prof.înv.primar: Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, din țările europene: Azerbaidjan, Lituania, Portugalia, Armenia, Albania, Republica Moldova, Turcia, Polonia, Bulgaria, Bosnia- Herțegvina, Grecia, Georgia, Italia, Serbia și Iordania, 6 elevi din Armenia și un elev din Azerbaidjan. Secțiunile Simpozionului județean cu participare internațională, „Cunoaşterea şi promovarea tradiţiilor româneşti”: Secțiunea I: Sesiune de comunicări şi referate cu tema: „Rolul dascălilor în cunoaşterea şi promovarea tradiţiilor româneşti”; Secțiunea a II-a: Proiecte, parteneriate, activităţi extraşcolare şi extracurriculare legate de tema simpozionului „Cunoaşterea şi promovarea tradiţiilor populare româneşti”; Secțiunea a III-a: Programe pentru serbări, piese de teatru, dramatizări care valorifică tradiții și obiceiuri populare. Toate lucrările participanților la Simpozionului Județean, cu participare internațională, "Cunoașterea și promovarea tradiţiilor populare românești", au fost reunite și publicate în cele patru numere ale Revistei școlare, de schimb cultural internațional, "Primii pași spre carte", Nr.19/ decembrie 20191, Nr.20/decembrie 20192, Nr.21/ februarie 20203 și Nr.22/ 1 mai 20204, Coordonator: Prof.înv.primar: Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău.

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.19

Toți participanții la Simpozionul Județean, cu participare internațională, "Cunoașterea și promovarea tradiţiilor populare românești": 6 elevi de nivel gimnazial și 22 de cadre didactice din Buzău și din alte județe ale țării, 7 elevi și 12 cadre didactice, din țările: Albania, Portugalia, Turcia, Bosnia-Herțegovina, Polonia, Armenia și Azerbaidjan, au primit din partea Școlii Gimnaziale "Ion Creangă" Buzău, diplome de participare la simpozion. În urma desfășurării acestui proiect, ni s-a confirmat faptul că activitatea instuctiv-educativă are multe arii curriculare unde se pot folosi cu succes, obiceiurile populare și folclorul românesc. De asemenea, activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferind cele mai eficiente şi oportune modalităţi de valorificare a tradiţiilor și obiceiurilor populare, locale şi naţionale. Impactul pe care l-a avut acest proiect asupra elevilor: trezirea interesului și a dragostei pentru frumusețea creațiilor folclorice românești: proverbe, zicători, legende, obiceiuri legate de sărbătorile religioase, cântece și dansuri populare, receptarea frumosului din arta populară, realizarea unui schimb de impresii culturale și artistice, cu elevi și cadre didactice din alte școli din județ, din țară și din Europa, pe tema folclorului, obiceiurilor și tradițiilor populare, dezvoltarea competenţelor interculturale, sociale şi de comunicare, consolidarea cunoştinţelor elevilor într-o gamă variată de aspecte culturale şi civice, dezvoltarea competenţelor lingvistice, a competențelor în domeniul tehnologiilor comunicării, dezoltarea creativității elevilor, îmbunătăţirea competenţelor informatice, familiarizarea copiilor cu o altă cultură, cu o altă limbă, conștientizarea apartenenţei la familia europeană și a bogăţiei culturale și lingvistice din Europa, dezvoltarea capacității elevilor de a percepe asemănările și diferențele dintre națiuni, stabilirea unor relaţii de prietenie şi de colaborare cu elevi din alte școli din județul Buzău, din alte regiuni ale țării, precum și din alte școli europene ș.a. Pentru cadrele didactice participante la acest proiect, activitățile educative, desfășurate la clasă, în spiritul tradițiilor populare și prin folclor, le-a oferit oportunitatea de a sensibiliza și de a mobiliza elevii în direcția valorizării și a promovării folclorului, a obiceiurilor și tradițiilor populare românești, la nivel local, național și internațional, schimb de experiență și colaborare cu elevi și profesori din județ, din țară și din alte școli europene, îmbunătăţirea competenţelor digitale ș.a. Diseminarea scopurilor, obiectivelor şi a rezultatelor s-a realizat pe tot parcursul desfășurării activităților propuse în cadrul proiectului. Rezultatul cel mai deosebit al acestui proiect, a fost editarea celor patru numere ale Revistei școlare, de schimb cultural internațional, "Primii pași spre carte", Nr.19/ decembrie 20195, Nr.20/decembrie 20196, Nr.21/ februarie 20207 și Nr.22/ 1 mai 20208, (Coordonator revistă: Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta, Școala Gimnaziaă "Ion Creangă" Buzău), făcând parte din echipa de redacție, 26 de elevi și 30 de cadre didactice din județul Buzău și din alte județe ale țării, 6 elevi din Armenia, un elev din Azerbaidjan și 27 cadre didactice din țările europene: Azerbaidjan, Lituania, Portugalia, Armenia, Albania, Republica Moldova, Turcia, Polonia, Bulgaria, Bosnia-Herțegvina, Grecia, Georgia, Italia, Serbia și Iordania, parteneri de proiecte eTwinning"Sărbători și tradiții populare"/"Fêtes et traditions populaires" și "Revista de schimb cultural internațional"/ Le magazine en ligne pour les échanges culturels", Fondator: Prof.înv.primar: Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, în paginile căreia elevii și cadrele didactice participante la Proiectul educativ 2

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.20?fbclid=IwAR3AyBK_YxTS9wUOJSkH16OcWK3xMZZ7Z40Q2xs-HuLOpRdCAeTPXY9kEA 3

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.21

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.22

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.19 https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.20?fbclid=IwAR3AyBK_YxTS9wUOJSkH16OcWK3xMZZ7Z40Q2xs-HuLOpRdCAeTPXY9kEA 6

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.21

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.22

județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020, au redactat articole despre datini, tradiții populare și despre folclor.

Diseminarea activităților desfășurate în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020, s-a realizat pe blog-ul clasei, "Caleidoscop educațional"9, pe Twinspace-ul Proiectelor de parteneriat eTwining: "Fêtes et traditions populaires"/ "Sărbători și tradiții populare"10 și "Le magazine en ligne pour les échanges culturels"/ "Revista online, de schimb cultural", în cadrul Evenimentelor eTwinning: "La compétition internationale «Tradition - le miroir de l'âme d'un peuple»"/ "Concursul internațional «Tradiția – oglinda sufletului unui popor»”11 și "Voyage au pays des poupées du monde!"/ "Călătorie în țara păpușilor lumii"12, pe site-ul Didactic.ro, în "Revista Învăţământului Preuniversitar", din cadrul concursurilor COMPER, la Liga Scriitorilor Români, Filiala Buzău și pe Facebook.13

https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2019/09/proiect-educativ-judetean-cu.html https://twinspace.etwinning.net/93885 11 https://live.etwinning.net/events/event/89671 12 https://live.etwinning.net/events/event/91551 10

https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2019/09/proiect-educativ-judetean-cu.html https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2019/09/proiecte-etwinning-scolar-2019-2020.html https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2020/02/proiecte-etwinning-scolar-2019-2020-ii.html https://twinspace.etwinning.net/93885 https://twinspace.etwinning.net/93573 https://twinspace.etwinning.net/93431 https://live.etwinning.net/events/event/89671 https://live.etwinning.net/events/event/91551 https://www.didactic.ro/materiale-didactice/proiect-educativ-judetean-cu-participare-internationala-traditia-oglinda-sufletu-3 https://concursurilecomper.ro/rip/2019/decembrie2019/11_Ifrim.pdf https://www.facebook.com/profile.php?id=100013759037198

I.1.Datini, obiceiuri și tradiții populare românești I.1.1 Costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării și case țărănești, tradiționale, din satul românesc Clasa IB, Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Activitate artistico-plastică "Costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării"- Clasa IB, Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

"Case tradiționale țărănești, din satul românesc"- Dumbrăvicean Mara Gabriela și Zaharia Mikaela Theodora- Clasa a II-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău Prof.înv.primar, Ifrim Nicoleta

Diplome primite la Concursurile de creație literară și de Artă plastică- "Costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării și case țărănești, tradiționale, din satul românesc"14 – în cadrul celei de a XII-a Conferințe Internaționale UNIFERO Inc., 19-21 iulie 2019, Târgoviște, România15 Prof.înv.primar, Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

14 15

https://www.youtube.com/watch?v=EPF1bIrnvxA https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2019/07/a-xii-conferinta-internationala-unifero.html

Prezentare de carte și reviste școlare- Prof. înv.primar, Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, la cea de a XII-a Conferință Internațională UNIFERO (Uniunea Internațională a Femeilor Române) Inc., 19-21 iulie 2019, Târgoviște, România; UNIFERO este o organizație înregistrată oficial în Atlanta, Georgia, SUA, organizație umbrelă nonguvernamentală, non-profit, care acționează pentru sprijinirea femeilor din România, precum și a româncelor din alte țări, în diversele probleme cu care se confruntă (sociale, educaționale, familiale, etc.). UNIFERO este înregistrată oficial în Atlanta, Georgia, SUA începând cu data de 9 februarie 2007 și activează prin reprezentanțele sale teritoriale. Fondator și președinte: Smaranda CAZAN-LIVESCU (SUA)- President & Diplomatic Founder, Fulbright Scholar, Fellowship grant recipient from the Department of State of the USA, English & ESOL Senior Specialist, PhD studies in Curriculum Development, Master in Intercultural Communication, TESOL Member, Conferences Workshop Moderator & Presenter, Member of The Guild of Romanian Professional Journalists (UZPR), Keynote Speaker & Freelance Writer & English Language Teaching Consultant University of Virginia on Line Endorsement Courses Instructor

Logo "Datini, obiceiuri și tradiții populare românești"- Activitatea nr.1.în cadrul Proiectului educativ județean cu participare internațională "Tradiția oglinda sufletului românesc"- Ediția a II-a, an școlar 2019-2020

I.1.2 Obiecte de artă populară și vestimentară- Muzeul din școala mea Eleva – Ţîrle Andrada, Clasa a V-a, Şcoala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Județul Sălaj Prof. coordonator: Santavan Simona Mihaela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Județul Sălaj

Este o activitate educațională care promovează valorile populare tradiţionale româneşti, aducând în fața elevilor, a cadrelor didactice, a părinților și a comunității, o viziune nouă asupra a ceea ce înseamnă arta populară, tradiţiile şi obiceiurile locale, modul de viaţă al ţăranilor din Transilvania, costumul popular tradiţional, etc. Echipa de proiect a fost formată din 20 de elevi din ciclul gimnazial al Şcolii Gimnaziale Nr.1 Aghireş, coordonaţi de d-na profesor Santavan Simona, alături de alţi profesori ai şcolii noastre, părinţi şi reprezentanţi ai comunităţii locale.

Expoziţie - artă populară pe holul şcolii

I.1.3 Mersul cu Capra16 Elev- Lukacs David Şerban Sebastian-Cl.a VII-a, Prof. coordonator- Santavan Simona Mihaela, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Județul Sălaj

Tradiții și obiceiuri Elevi: Luciu Ana Maria, Noapteș Alexandra Andreea, Clasa a V-a, Prof. Baciu Georgiana Elisabeta, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat

Tradiția înseamnă transmiterea continuă a unui conținut cultural de-a lungul istoriei de la un eveniment generator sau un trecut imemorabil. Acest patrimoniu intangibil poate fi vectorul identității unei comunități umane. În sensul său absolut, tradiția este o memorie și o idee, într-un cuvânt, o conștiință colectivă, alături de datoria de a transmite mai departe și a îmbogăți. Cu articolul nedefinit, o tradiție poate însemna, totodată ,o mișcare religioasă sau, mai degrabă, o anumită practică simbolică, cum ar fi, spre exemplu, tradițiile populare. Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată, într-o colectivitate umană. Obiceiul poate lua forma unor datini, tradiții ori practici cu caracter moral sau religios. Sărbătoarea Nașterii lui Iisus este una specială și în Banat, așa cum este pentru toți creștinii din întreaga lume. Deși tradițiile și-au mai pierdut din esență, frumusețea datinilor bănățene fac din Banat un loc unic în România, unde românii, ungurii, sârbii, bulgarii, nemții și alte minorități celebrează Crăciunul în armonie. În unele sate din Timiș încă se păstrează tradițiile vechi, așa că la colindat nu merg doar copiii, ci și cetele de tineri, numiți „pițărăi”. De obicei, în prima zi de Crăciun se merge cu „Steaua”, pentru a le aminti bănățenilor de cei trei magi care au urmat un astru până la locul unde s-a născut pruncul Iisus. „Irozii” sau „Viflaimul” sunt scenete prin care copiii refac povestea nașterii lui Iisus. Se spune că cei care primesc colindătorii vor fi binecuvântați și vor avea noroc tot anul ce vine. Unii timișeni cred că dacă cel mai vârstnic membru al familiei aruncă în fața colindătorilor boabe de grâu și de porumb și apoi le amestecă cu sămânța pe care o vor planta, atunci vor avea o recoltă foarte bună anul următor. Un alt obicei spune că sub fața de masă pe care se vor așeza bucatele de sărbători se pun fire de fân și semințe de porumb, grâu sau floarea-soarelui, pentru liniște și bogăție în casă. Aceste semințe se dau mai apoi la animale. Etnicii romi din Măguri celebrează „Crăciunul țiganilor”. Chiar în ziua de Ignat își mânjesc obrajii cu sânge de porc, iar asta cred că îi ferește de boli în anul ce urmează. Tradiția lor spune că în această zi trebuie să vadă sânge, așa că cei ce nu au porci de tăiat își înțeapă degetul cu un ac. Ritualul îi ține, conform datinilor, rumeni la față. Pe vremuri, femeile păstrau grăsimea de la porcii negri tăiați pentru a unge morții cu ea, să nu se transforme în strigoi. Maghiarii din Banat au și ei obiceiurile lor. În vreme ce bunicii sau frații mai mari duc copiii la plimbare, părinții rămân să împodobească bradul. La întoarcere, cei mici află că „A venit îngerașul cu bradul”. Ei mănâncă de sărbători mai mult pește și friptură de curcan, dar și cozonac. Tradițiile sunt asemănătoare și la etnicii germani. Ei consumă gâscă la masa de Crăciun. Atât la maghiari, cât și la

https://www.youtube.com/watch? v=Ta8XmDOhKM4&feature=emb_logo

nemți, sărbătorile de iarnă încep cu Adventul sau „Venirea Domnului”. În prima duminică de Advent, catolicii intră în postul Crăciunului, care ține patru săptămâni. La ortodocși, postul ține șase săptămâni Tot în prima zi de Advent, în unele sate din Banat se rupe o crenguță de cireș, vișin sau prun, pom fructifer, și se pune la căldură într-un vas cu apă. Crenguța ar trebui să înflorească până la Crăciun, așa că este ținută în casă până la Bobotează, când este sfințită de preot. Mai apoi se prinde de un perete în grajd, pentru a proteja animalele din gospodărie. Bulgarii din Banat se îmbracă de Crăciun în haine populare. Pentru ei orice sărbătoare este o bucurie ce le amintește de strămoși, așa că portul popular este îmbrăcat atât de tineri, cât și de vârstnici. În comunitatea de bulgari din Banat, de Crăciun colindă doar băieții, cu „Bethleemul”. Doi dintre ei se îmbracă în îngeri, iar trei în păstori și pornesc în colindat, cărând cu ei o bisericuță din lemn în miniatură, pentru a anunța nașterea lui Iisus. Sârbii din Banat celebrează de două ori Crăciunul. O dată cu prietenii români, iar a doua oară cu frații lor sârbi, după vechiul calendar ortodox. De Crăciun, sârboaicele duc paie în casă, iar primul musafir de Crăciun trebuie să fie bărbat. Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri este aprinderea Badnjakului, un trunchi de stejar tânăr, care îl simbolizează pe Mântuitor și venirea lui în lume ori căldura iubirii lui Hristos. Badnjakul este un simbol al trăiniciei și se arde de obicei în curtea bisericii. Totodată, se mai spune că numărul mare al scânteilor provocate de arderea lemnului semnifică și bogăția pentru anul ce vine. Muntenia este teritoriul situat în sudul României, regiunea estică a vechii Valahia (sau Țara Românească). După cum îi spune și numele, ocupă ținutul de sub munte, fiind delimitată de lanțul carpatic, Dunăre și râul Olt. Cuprinde județele: rgeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomița, Călărași, Ilfov, Giurgiu, Teleorman și municipiul București. În Antichitate, Muntenia a fost locuită de geți, apoi a fost parte componentă a regatului dac al lui Burebista. De-a lungul timpului, valurile de popoare migratoare au determinat stabilirea unei populații destul de reduse în această zonă; abia în secolul al XIV, când s-au pus bazele Țării Românești, au început să vină grupur de români sud-dunăreni, bulgari și greci. Influența slabă a grupurilor etnice și lipsa efortului de a impune propriile valori și obiceiuri au făcut ca în Muntenia să se păstreze mai puție tradiții. Cu toate acestea, dacă vizitezi satele, vei întâlni câteva dintre cutumele care a rezistat trecerii timpului. Unele tradiții creștine ortodoxe de Crăciun imită aceste tradiii din alte părți ale Europei de Est. De exemplu, o față de masă albă și fânul pe cineva de la Crăciunul din ieslele lui Hrisos. Ca și în Polonia, o masă fără carne poate fi pregătită pentru Ajunul Crăciunului, care este mâncat numai după apariția primei stele de pe cer.

I.1.5 Serbare de Crăciun Profesori îndrumători: Dimofte Gherghina Gina, Pîrlog Nicoleta, Portase Maria- Școala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vânători, Județ Galați

I.1.6 Șezătoare populară de Crăciun17 Clasa a II-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Prof.înv.primar, Ifrim Nicoleta

https://www.youtube.com/watch?v=3VWmdzdMm5Y

I.1.7 Serbare de Crăciun- "Balul fulgilor de nea"- Clasa a II-a C Profesor: Oprea Carmen, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

I.1.8 Obiceiuri specifice anotimpului primăvara într-o comună de munte Elev Pamfiloiu Ilie-Iulian, clasa a VII-a A, Prof.coordonator: Badea Camelia Maria, Școala Gimnazială Jina, Sibiu

După sărbătoarea Bobotezei, începeau nunţile, care erau destul de multe. Doar iarna şi toamna se făceau şi se mai fac încă nunţi, în restul anotimpurilor oamenii nefiind cu toţii în comună. Mai demult, aceste nunţi ţineau trei, patru zile. Sfârşitul perioadei nunţilor anunţa lăsatul postului - era sărbătoarea cu mai multe manifestări ce marchează, pe de o parte, încheierea perioadei căsătoriilor, iar pe de altă parte, venirea primăverii, începutul muncilor de primăvară şi a unei perioade de reţineri: postul mare. Obiceiul prilejuit de lăsarea postului mare este denumit "mătăuz", acesta constă în aprinderea unor focuri pe dealurile din jurul Jinei şi în strigături, cântece satirice etc. În trecut mătăuzele, atât cel mare, cât şi cel mic erau făcute de către juni, azi focurile sunt aprinse de către tinerii cu vârste cuprinse între 14-18 ani. Aceste focuri de primăvară îşi au originea în practica îndelungată de apărare a semănatului şi livezilor împotriva gerului. Postul Paştelui, cât şi celelalte posturi erau ţinute de către toţii oamenii, inclusiv de către copii. Înainte de fiecare post, femeile fierbeau şi spălau toate cratiţele şi oalele cu leşie, să nu mai rămână nici un fel de grăsime pe ele. Erau consumate produse de origine vegetală: pâine, mămăligă, cartofi fierţi sau copţi pe plita sobei, varză murată, fasole etc.

Înainte de sărbătoarea Învierii Domnului, majoritatea jinarilor participau la slujbele premergătoare celei de Înviere şi se pregăteau cu mâncăruri tradiţionale pentru a întâmpina cum se cuvine sărbătoarea Paştelui. În prima zi, sărbătoarea se ţinea în familie, ciocnind ouăle roşii vopsite prin fierberea foilor de ceapă. Nici morţii nu erau uitaţi, ca şi de Crăciun, şi de Paşti, familiile celor răposaţi, a doua zi, „după biserică” se deplasează la cimitirul din sat unde preotul face o dezlegare. Familiile împart cu această ocazie femeilor văduve, copiilor, săracilor şi celor în vârstă: ouă roşii, cozonaci, vin spre a le fi ,,pomeană” celor morţi. Ouă se mai „ruşesc” şi la Rusalii. Deoarece mulţi dintre jinari nu se mai află acasă de această sărbătoare fiind „ieşiţi la colibă”, nu se mai pot deplasa la cimitir pentru a da de pomană, din această cauză femeile cumpără căni în care pun ouă şi „hencleş” sau colăcei pe care le dau copiilor drept pomană pentru cei decedaţi. Tot în a doua zi de Paşti, tinerii care au primit ordin să urmeze stagiul militar obligatoriu, se îmbracă în portul popular şi petrec. Aceşti tineri sunt numiţi recruţi şi au vârste cuprinse între 19 şi 20 de ani. Când se întâmplă ca unul din leatul recruţilor să fie decedat, aceştia merg la cimitir, la mormântul celui mort pentru a-i aduce un omagiu. Multe dintre obiceiurile jinarilor sunt legate de transhumanţa pe care o practică. Indiferent de anotimp, viaţa lor este legată de cea a animalului care necesită îngrijire pentru a-i putea oferi la rându-i stăpânului său un trai decent. Obiceiurile sunt legate de anumite sărbători creştine cum sunt: Sf. Toader, Sf. Gheorghe, Înălţarea Domnului (Ispasul), Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Sânzienele), Naşterea Maicii Domnului (Sf. Marie Mică), Sf. Paraschiva etc. Un alt obicei din satul nostru este obiceiul ,,fraţilor de cruce”. În anumite împrejurări, tinerii băieţi sau bărbaţi se prindeau ,,fraţi de cruce”. Acest obicei consta în facerea unei cruci în una dintre palmele celor doi cu un cuţit, iar apoi fiecare sorbea sângele celuilalt. Fraţii de cruce se prindeau pentru toată viaţa, fiind consideraţi apropiaţi asemenea unor fraţi adevăraţi, chiar şi la moartea unuia dintre aceştia exista un anumit ritual de dezlegare a acestui „jurământ”. Sîngiorzul (23 aprilie) este una dintre sărbătorile ciobanilor care marchează principalul moment de explozie a vegetaţiei şi urcarea oilor la fâneţele de sub munte. Acum ,,se închidea hotarul”, se tocmeau ciobanii pentru ,,vărat” la munte, când ,,se slobozea hotarul”. La Ispas, (a doua jumătate a lunii mai) înainte de a-şi împreuna oile în târle, fiecare gospodar îşi însemna oile cu semnul lui, pentru a putea fi mai uşor recunoscute. Animalele erau bătute cu leuştean ,,ca să nu le strice strigoii”. Apoi oile erau urcate la munte. Nu doar animalele erau bătute cu leuştean ci şi oamenii şi, copiii se băteau cu leuştean. Oamenii luau leuştean la biserică, era sfinţit de către preot şi fiecare om bătea pe cel cu care se întâlnea, cu leuşteanul respectiv pentru a-i merge bine, pentru a avea noroc.

Ceată de recruţi

I.1.9 Activitate integrată "Pe ulițele satului românesc" Elevi- Clasa a III-a A, Prof.înv.primar, Mărăcineanu Rodica, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

I.1.10 Să păstrăm tradiția poporului român! Prof.înv.preșcolar- Irimia Marilena- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

I.1.11 Pictură pe sticlă- Workshop- „Icoane” Elevi Clasele Pregătitoare- a IV-a, Şcoala: Gimnazială Nr. 1 Aghireș, Județ Sălaj; Prof. înv. primar Chiș Diana Rodica- Şcoala: Gimnazială Nr. 1 Aghireș, Județ Sălaj

I.1.12 В нашей школе девочки учатся вышивать Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

Армянские женщины всегда славились рукоделием и умением вышивать. И традиция возвращения к истокам, в последнее время, после долгой паузы, возрождается. В нашей школе девочки учатся вышивать. I.1.13 Rețetă culinară din bucătăria tradițională românească Echipa- "Romanian Chef"- "Sarmale cu mămăligă"/ "Stuffed cabbage and polenta"- Elevi: Tuțu Andreea, Dinu Adina, David Cristian, Șerban Eduard, Clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Prof. îndrumătorTudor Daniela- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

I.1.14 Мичинк Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

Сотни верующих армян в Армении и диаспоре соберутся сегодня вечером в церквях и храмах, чтобы отметить Мичинк. Верующие собираются в храмах, или навещают друг друга. "Армянская церковь отмечает Мичинк или средину Великого поста на 24-й день. Мичинк разделяет 48-дневный пост на две половины По традиции, старшие в семье готовят особую, праздничную, но постную гату — Багарч. Постная гата по вкусу практически ничем не отличается от традиционной, хотя для ее начинки используется растительное масло. "В старину в гату клали монету. Считалось, что кому она достанется, для него предстоящий год будет счастливым, а урожай плодородным. Гату разрезалась старшими на спине самого младшего члена семьи.Великий пост длиной в 48 дней — или период духовного очищения, начинается за масленицей. Для верующих это период осмысления своего бытия, молитв и покаяний. Великий пост заканчивается Светлым Воскресеньем Христовым, которое в этом году Армянская Апостольская Церковь празднует 12 апреля.

I.2. Festivalul- Concurs “Canto tradiţional românesc”

Echipa de dansuri populare- "Mândrii buzoieni"- "Hora moldovenească «Ciufu», ca la noi, la Breaza", Elev David Cristian, Clasa a VIII-a B; Profesor diriginte- Tudor Daniela- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Grupul de dansuri populare, al Școlii Gimnaziale Jina, Sibiu18Profesor îndrumător: Badea Camelia Maria, Școala Gimnazială Jina, Sibiu

Grupul de dansuri populare, "Vînătorașii"19, Școala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vânători, Galați Profesor îndrumător: Pîrlog Nicoleta, Școala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vânători, Galați

Echipa de dansuri populare- "Vânătorașii"- "Hora românească"20- Clasa Pregătitoare A, Profesor învățământ primar: Portase MariaȘcoala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vînători, Județul Galați

https://www.youtube.com/watch?v=BWpmUz-xbdo https://www.youtube.com/watch?v=OzUh__ZhAFs 20 https://www.youtube.com/watch?v=_8nc4-7vCRI 19

Suită de dansuri populare din sudul Moldovei- "Vânătorașii"22- Elevi- Clasa a VIII-a, Profesor învățământ primar: Pîrlog Nicoleta - Școala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vînători, Județul Galați

"Călușarii din Meseșenii de Sus"24- Profesor coordonator- Chiș Diana Rodica, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Loc. Aghireș, Jud.Sălaj

Eleva Tuțu Daria, Clasa I; Cântec popular: "Dorule, de unde vii?"; Profesor îndrumător: Crăciun Nicoleta, Colegiul Național Pedagogic, Buzău

21 22

https://www.youtube.com/watch?v=2_-W4ZALAEU https://www.youtube.com/watch?v=2_-W4ZALAEU

https://www.youtube.com/watch?time_continue=222&v=w6gavAsVdzQ&feature=emb_logo

https://www.youtube.com/watch?time_continue=222&v=w6gavAsVdzQ&feature=emb_logo https://www.youtube.com/watch?v=x8j2cESV2zc

Eleva Neicu Ștefania, Clasa I, Cântec popular: "Măi bădiță, Petre"; Profesor îndrumător: Jarcă Maria, Colegiul Național Pedagogic, Buzău

Eleva Buzdugă Ștefania, Clasa a IV-a, Cântec popular: "Bunicuții și-o nepoată"; Profesor diriginte: Vlad Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Eleva Cătălin Georgiana, Clasa a IV-a, Cântec popular: "Bundița" și eleva Lungu Diana, Clasa a IV-a, Cântec popular: "O bătrână într-o gară"; Profesor îndrumător:Antofi Adi Elena, Școala Gimnazială "Vasile Voiculescu", Pârscov, Județul Buzău

https://www.youtube.com/watch?v=AJiiSWAPkpI

"Mlădițe buzoiene"- Dans popular "Hora" – Elevi clasa a II-a, Profesor îndrumător: Oprea Carmen, Școala Gimnazială "Grigore Baștan", Buzău

"My students' folk dance" Naila Bakirova, Tefekkur Lisei, AZERBAIDJAN

I.3. Expoziția-Concurs de creații artistice și artizanat românesc, cu motive populare, tradiționale- "Păpuși îmbrăcate în costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării"

Expoziție- Concurs "Păpuși îmbrăcate în costume populare românești"- Activitatea nr.3 în cadrul Proiectului educativ județean cu participare internațională "Tradiția oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020

https://www.youtube.com/watch?v=G1CyoyjwEJQ

"Prezentare costume populare românești"- Clasa a II-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

"Păpuși îmbrăcate în costume populare românești"- Elev: Borjoiu Mihai-Clasa Pregătitoare A, Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Buzău; Profesor îndrumător: Nedelcu Mita- Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Buzău

"Păpuși îmbrăcate în costume populare românești"- Elevi: Goga Bianca, Clasa a VII-a A, Denisa Nicola Ioana Neagu, Clasa a VI-a B, Ciulin Maria, Clasa a VII-a D, Urse Andreea, Condruț Rebeca- Clasa a V-a B Prof. îndrumător: Cernat Cristina- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Elevi Clasa a II-a A, Prof.înv.primar, Neagu Liliana, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Elevi: Luscan Silvia, Oprea Cristina, Traiciu Alexandra, Clasa I, Prof. Coman Daniela- Liceul de Arte "Margareta Sterian", Buzău

Elevi: Tuțu Daria, Posea Natalia, Anghel Anne Marie Andreea - clasa I, Colegiul Național Pedagogic, Buzău; Profesori îndrumători: Crăciun Nicoleta și Jarcă Maria, Colegiul Național Pedagogic, Buzău

Elev: Ciocan Mihai Ionuț, Clasa a Pregătitoare A, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău; Profesor îndrumător: Nedelcu Mita, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Elevi: Misăilă Amalia, Slivneanu David și Pavel Irina, Clasa Pregătitoare, Profesor îndrumător: Portase Maria, Școala Gimnazială ”Sfântul Nicolae”, Comuna Vînători, Județul Galați

Elevi: Pîrlog Ana, Vieru Maria, Ioniță Marius, Clasa a II-a, Profesor îndrumător: Dimofte Gherghina Gina, Școala Gimnazială ”Sfântul Nicolae”, Comuna Vînători, Județul Galați

Elevi: Gheorghe Ștefania, Stanciu Serafina, Niculeț Gabriel, Clasa a VIII-a, Prof. Pîrlog Nicoleta, Școala Gimnazială ”Sfântul Nicolae”, Comuna Vînători, Județul Galați

Elevi: Briscan Flaviu, Silaghi Daniel, Șerban Ionuț, Clasa Pregătitoare- a IV-a, Profesor îndrumător: Chiș Diana Rodica, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Loc. Aghireș, Jud.Sălaj

Elevi: Bura Daniela, Bura Patricia Ana, Bura Vasile, Bobon Darius, Stanci Simeon, Clasa a III-a, Profesor îndrumător: Prof. înv.primar- Șimona Raluca Ioana- Şcoala Gimnazială Gherța Mică- Satu Mare

Expoziția- Concurs județean, cu participare internațională on-line: "Păpuși artizanat, în port popular românesc și din alte țări europene", activitatea numărul 3 în cadrul proiectului educativ județean, cu participare internațională online "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a III-a, an școlar 2019-2020

I.3.1 Какие они, армянские куклы? Elevi: Tigran Baghdasaryan, Ani Khazaryan, Prof. Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

Куклоделие – одно из распространенных видов рукодельного искусства в Армении, которое имеет древнюю историю. Поначалу армянскими мастерами создавались глиняные, позже деревянные, а в дальнейшем бронзовые, каменные и серебряные статуэтки. В старину в Армении даже на пасху готовили куклы, причем съедобные: вместо головы у них было крашеное яйцо, а остальные части тела готовились из зелени. Que sont-elles, des poupées arméniennes?

La marionnette est l'un des types d'artisanat les plus courants en Arménie, qui a une histoire ancienne. Au début, les artisans arméniens créaient des figurines en argile, puis en bois, puis en bronze, en pierre et en argent. Autrefois en Arménie, même les poupées étaient cuisinées pour Pâques, et elles étaient comestibles: au lieu de leur tête, elles avaient un œuf coloré et le reste du corps était fait de légumes verts.

I.3.2 Folkloric dolls İsmail Aça, İzmit Yunus Emre Kiz Anadolu İmam-Hatip Lisesi, TURCIA

"We made folkloric dolls with our pupils.They are very happy." İsmail Aça, İzmit Yunus Emre Kiz Anadolu İmam-Hatip Lisesi, TURCIA I.4.Simpozionul Județean, cu participare internațională, "Cunoașterea și promovarea tradiţiilor populare românești" I.4.1 Tradiții și obiceiuri specifice zonei de sud a Moldovei Profesor: Pȋrlog Nicoleta, Școala Gimnazială „Sfȃntul Nicolae”, Comuna Vȃnători, Județul Galaţi

Tradiţiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori valoroase ce definesc un popor făcându-l unic, statornic şi nemuritor în ciuda scurgerii timpului. Sărbătorile tradiționale aduc în atenția publicului spiritul autentic moldovenesc, atât prin tradiţii și obiceiuri străvechi, cântece și dansuri, dar și prin portul popular.

Dansul şi muzica sunt cele mai complexe dintre arte şi produc copiilor bucurie, plăcere, deschidere, confort. Dansurile populare românesti sunt, în totaliatea lor, de o foarte mare varietate, putând exprima spectaculos, forţa, temperamentul şi iscusinţa poporului nostru. Dansurile populare mai au ca trăsătură specifică strigăturile (chiuiturile), care diferă de la o zonă folclorică la alta. Strigătura (chiuitura) dă culoare jocului popular, îndemnând la accelerarea sau încetinirea ritmului, subliniind schimbarea unor formaţii, ajutând prin cuvânt la realizarea expresivităţii dansului. O ocazie eficientă de valorificare a tradiţiilor populare şi a obiceiurilor româneşti o constituie serbările, şezătorile care ȋncă mai au loc și la noi. Portul popular romȃnesc reprezintă un important obiect de studiu și cercetare asupra evoluţiei elementelor ce-l compun, ţinȃnd cont de aspectele care-l particularizează și-l diferenţiază, ȋn același timp, ȋn funcţie de zonele etnografice, influenţe și interferenţele inerente de-a lungul timpului: rural-urban, local-zonal, tehnici de ţesere, motive ornamentale utilizate, utilitate și funcţionalitate, anotimp, cromatică, vȃrstă, statut social, etc. Elementele de costum popular, comune portului femeiesc și bărbătesc sunt: boanda sau bundiţa, sumanul, ciorapii, obielele și opincile. Obiceiurile străvechi se desfășurau cu ocazia sărbătorilor creștine și a sărbătorilor de iarnă (Plugușorul, capra, steaua, jienii, etc.), perioadă care îi leagă pe oameni mai mult de tradițiile populare și de locurile natale, benefică din toate punctele de vedere, care te cufundă într-o altă lume, în care e, cu adevărat, sărbătoare! Obiceiurile calendaristice și cele legate de viața de familie sunt o componentă perenă a obiceiurilor și datinilor tradiționale. O categorie importantă a ciclulului sărbătorilor calendaristice sînt cele cu caracter religios. În primul rînd, aici sînt incluse cele dedicate Domnului Nostru Isus Hristos: Nașterea Domnului (Crăciunul) Botezul Domnului (Boboteaza), Învierea Domnului (Paștele), Înălțarea Domnului (Ispasul) etc. Religioase sînt și sărbătorile care celebrează zilele Sfinților Părinți: Sf. Vasile, Sf. Gheorghe, Sfinții Constantin și Elena etc. Aici este important de menționat și Hramului Localității – sărbătorirea patronului spiritul al bisericii. La noi în țară este cunoscută tradiția cîtorva tipuri de hram: al familiei, bisericii, mănăstirii, localității. Ȋmpreună cu grupul de dans Vȃnătorașii am participat la Concursul județean de Cântece și Dansuri populare ”FLORI DE TEI”, ediția a III-a, Cod CAEJ 2019, loc de desfășurare Sat Buciumeni, județul Galați, unde am obţinut Premiul I, 9 iunie 2019 și la Festivalul Cântecului și dansului popular ”Flori de tei”, ediția I, anul 2019, loc de desfășurare comuna Rădești, județul Galați, diplomă de participare, 16 iunie 2019.28

I.4.2 Portul tradițional- ieri și azi. Portul tradițional al jinarilor Prof. Badea Camelia Maria, Școala Gimnazială Jina, Județul Sibiu

Portul mărginenilor sibieni este simplu şi totodată complex prin motivele folosite. Culorile specifice acestui port sunt de fapt nonculorile: alb şi negru. Aceste culori reprezintă cel mai bine sufletul omului de la munte. Păstrător al legilor morale şi al tradiţiilor lăsate moştenire din moşi-strămoşi, ţăranul, căci el este cel care ţine cu sfinţenie ca obiceiurile şi portul să nu se piardă, s-a îmbrăcat cum a considerat el de

Bibliografie:

Panaitescu L., Notarescu E., Buţă P., Repere folclorice din sudul Moldovei, Tipografia Opanis, Galaţi, 2018

cuviinţă că este mai potrivit pentru statutul său social, astfel, fiecare zonă folclorică se mândreşte cu portul popular care o reprezintă. Portul popular purtat de către mărgineni în zilele noastre este cel în culorile alb şi negru, însă pe cât de mult se aseamănă, pe tot atât de mult se deosebesc între ele costumele populare purtate de : sălişteni, poienari, orlăţeni, tilişcani, rodeni, jinari etc. Aceste diferenţe se datorează dorinţei mărginenilor de a se deosebi, de a se afirma faţă de restul românilor şi faţă de ei înşişi. Astfel, portul popular a devenit diferit de la o localitate la alta, fiecare mărginean dorind să se afirme mai mult faţă de ceilalţi inventând diverse motive folclorice care să-l reprezinte. Afirmam mai sus că între culorile portului popular şi sufletul celui care îl poartă este o legătură care caracterizează modul de viaţă al oamenilor respectivi. Albul şi negrul reprezintă viaţa şi sufletul omului de la munte. Închis între munţi sufletul ţăranului rămâne pur, inocent, nepătruns de schimbările şi problemele existente în afara lanţului muntos. Credinţa şi obiceiurile moştenite din strămoşi sunt bine păstrate şi transmise cu grijă la urmaşi. Viaţa simplă şi totodată grea pe care o duc, îi face pe aceştia să se mulţumească cu ceea ce au obţinut cu trudă, nedorindu-şi altceva decât sănătate şi înţelegere de la Dumnezeu. Viaţa lor însă este plină de greutăţi, aceste greutăţi începând cu locurile prin care sunt nevoiţi săşi câştige existenţa, cu munca grea pe care o depun pentru o situaţie care să-i mulţumească şi să le asigure un trai decent. Astfel de greutăţi, dar şi altele nu l-au făcut pe ţăran să renunţe, din contră, l-au făcut mai puternic, mai perseverent în munca sa, dând dovadă de respect şi făcându-se respectat oriunde i s-a deschis o uşă binevoitoare. Mi-am permis să încep acest capitol cu prezentarea portului popular pentru că acesta este prezent în toate obiceiurile şi momentele vieţii omului. Astfel, în următoarele rânduri, voi prezenta succint portul popular specific atât femeilor cât şi bărbaţilor din comuna Jina. Acesta este portul tradiţional ,,de Sălişte”29 în culorile alb şi negru, dar cu mici diferenţieri faţă de celelalte costume populare din Mărginimea Sibiului. În rândurile următoare, voi încerca să descriu principalele componente ale costumului popular purtat atât de femeile, cât şi de bărbaţii din Jina, făcând o paralelă între portul de ieri şi portul de azi. Portul femeilor din Jina

Componentele specifice costumului popular purtat de femeile din Jina sunt: cârpa, pahiolul, vilitura, ia, pieptarul, fuştiţa, fusta, şurţele, brâul tricolor, cojocul scurt (femeiesc) sau jacheta neagră, ghetele şi opincile (sandalele sau pantofii, azi). Toate aceste componente cu propriile lor denumiri cunoscute mai mult sau mai puţin, oferă originalitate portului jinăriţelor. Primele componente ale costumului popular, purtate de către femei sunt: "cârpa neagră", "pahiolul" şi "vilitura". Aceste componente erau purtate de către femei pe cap în diferite trepte ale vieţii: copilărie, tinereţe sau maturitate. Acestea au suferit diverse modificări în timp, modificări ce vor duce cu timpul la renunţarea de a mai fi purtate. "Cârpa" se poartă din copilărie până la maturitate având diferite mărimi (în funcţie de vârstă), culori, decoruri, moduri de îmbrobodeală şi folosinţă. S-a păstrat până azi, folosindu-se în special culoarea neagră şi mai puţin culoarea maro, cu îmbrobodeala simplă şi legată la spate. Împrejur, cârpa se termină cu ciucuri mari şi lungi, de ibrişin, cu cheiţă. "Cârpa" era confecţionată din pluş, iar ciucurii erau foarte mari şi pufoşi. Femeile purtau o cârpă groasă iarna, iar în celelalte anotimpuri, purtau cârpele subţiri. 29

Ilie Moise, Portul tradiţional în „Săliştea Sibiului – străveche vatră românească”, Sibiu, 1990, p.294

Cu timpul, "cârpele" de pluş au fost înlocuite de cârpele de janilie, negre, simple, cu ciucurii înnodaţi, care se leagă tot la spate, ca şi în trecut. "Pahiolul" este o ţesătură simplă, fină din borangic şi brodată cu sârmă aurie. A fost împrumutat din Săliştea Sibiului şi era purtat doar de către fetele tinere, necăsătorite când mergeau la nunţi. Cu timpul, "pahiolul" a fost folosit în gătirea miresei şi a naşei. Trebuie menţionat că, mai demult, atât tinerii miri, cât şi naşii, erau îmbrăcaţi în ,,haine româneşti’’, cum se spune pe la Jina. Mireasa era învelită la cap cu acest "pahiol", care era bine strâns de către cea care o coafa pe mireasă şi foarte minuţios potrivit şi aranjat. De sub pahiol, din părul miresei, se scoteau într-o parte doi colţi iar în cealaltă parte trei colţi, pentru a fi frumoasă. La fel era coafată şi naşa. Părul miresei era bine împletit la spate, se punea pahiolul, iar peste acesta, se punea cununa miresei de care erau prinse două şiruri de sârmă, folosite drept podoabe pentru tânăra nevastă, care îi atârnau în faţă peste pieptar. Azi, "pahiolul" nu mai este purtat decât de către fetele care se căsătoresc. Tinerii care urmează să se căsătorească, înainte cu o săptămână de nuntă, se îmbracă în costum popular şi ,,cheamă’’ pe toţi oamenii din sat la nuntă. Tânărul poartă pălărie, iar tânăra poartă pahiol de pe sub care i se văd colţii făcuţi din păr. "Vilitura" sau "velitura"30 (vîlitura)31 era o cârpă de învelit, o broboadă care marca trecerea tinerei fete în rândul nevestelor. Aceasta se purta peste o ,,veacă’’, peste care a fost pusă o pânză albă lăsată pe spate de care sunt prinşi ciucuri mari. Peste acestea, se punea ,,ciurelul” alb, în formă dreptunghiulară, de circa 2 metri lungime, pe marginea căruia era cusută la maşină o „cipcă” albă. Acesta avea cusute în colţuri, diferite motive în diverse culori. Tot la "ciurel" mai erau puşi ciucuri în aceleaşi culori folosite la brodarea lui. Toate acestea aveau un stil aparte de a se lega. "Vilitura" era purtată de către femeile căsătorite la diverse ocazii: în zilele de sărbătoare, duminica la joc, la nunţi, la boteze, majoritatea păstrându-le să se îmbrobodească atunci când vor muri. Azi, "vilitura" nu mai este purtată nici măcar de către femeile mai în vârstă. O altă componentă de bază a portului popular este cămaşa femeiască denumită ie. Una dintre cele mai vechi ii este cea „într-una cu fusta”. Însă pentru a putea fi mai uşor de îmbrăcat şi de întreţinut, ia a fost desprinsă de fustă. Un lucru foarte interesant la aceste ii este că aveau pe mâneci cusute în arnica, câte trei şiruri în culorile câmpului: roşu, galben, verde, portocaliu, albastru etc. Astfel, tragem concluzia că portul popular al jinarilor nu a fost întotdeauna în culorile alb şi negru, cum este acum. La început, iile erau împodobite cu broderii doar pe ,,beată”32 (guler) şi pe mâneci, folosindu-se culorile câmpului. Cu timpul, broderiile coborau în trei şiruri, pe piept folosindu-se aceleaşi culori. Probabil doar prin secolele XVIII-XIX s-a trecut la culorile alb şi negru, cu urme discrete de galben, albastru şi roşu. Cusăturile aveau forme diferite, extrem de variate, combinându-se în diferite moduri şi purtând nume sugestive: bănuţi, zăluţe, muşte, lănţuşe, păhărele, cârcei, struguri etc., alcătuind diferite combinaţii de şiruri. Existau mai multe modalităţi prin care se putea broda o ie: prin spărturi, prin adăugarea de ,,burculaşe”etc. Iile care sunt purtate azi, spre deosebire de cele vechi, şi-au redus ornamentaţia la folosirea unei singure culori, negrul, cu puţin galben pentru a pune în evidenţă formele cusăturilor. Ilie Moise, Eternităţi sibiene, Sibiu, Editura Imago, 1998, p.154. D. Şandru, F. Brînzeu, op. cit., p.314-315. 32 Ilie Moise, op.cit., p.155. 30 31

Pe mâneci, coboară cinci şiruri de „ciocănele”, iar pe "ciupag", coboară între trei şi cinci şiruri de cusături asemănătoare „ciocănelelor”. Treptat, pieptul şi mânecile se umplu cu şiruri rânduite la distanţe egale cu lăţimea lor, astfel, şirurile sunt delimitate de câmpuri albe. Mânecile se strâng de o bentiţă care se termină cu volănaşe pe marginea cărora se coase dantelă neagră făcută cu suveicuţa. "Pieptarele" jinăriţelor se încadrează în tipul de pieptare spintecate, făcute din catifea sau piele, cu revere de format diferit, pentru a permite expunerea broderiei de pe „ciupag”. Pieptarele din catifea sunt negre, simple, pe când cele din piele se remarcă printr-o ornamentaţie bogată prin aplicaţii şi împletituri fine în diferite culori. În trecut, însă, pieptarele femeilor erau ,,înfundate”, erau doar puţin decoltate, probabil şi din motiv că ia nu avea pe ciupag şiruri, cipca era albă simplă. "Poalele" purtate la început erau cele "în clini", care puteau avea "poliţe" (pături cusute la maşină), mai târziu s-a trecut la "fusta încreţită", care putea fi brodată cu mileu, spartă, simplu brodată cu ajur, cusută cu o "cipcă" fină îngustă, în partea de jos. Pe sub fustă, era purtată o "fuştiţă" din pânză, care era frumos brodată cu arnici în culori diferite, iar mai apoi, i s-a adăugat şi dantelă. În trecut, în zile festive, sărbători, la nunţi, boteze, femeile îşi călcau fustele în pături pentru a le da un aspect diferit de fustele purtate în zilele de lucru. Azi, există femei care se ocupă în special cu încreţirea fustelor şi care sunt plătite pentru acest serviciu. Peste poale, se îmbracă două piese de port: "catrinţa" (aplicată în spate) şi "şurţul" (aplicat în faţă). Acestea erau confecţionate din postav ţesut din lână, pe „război”. A fost o vreme în care s-au purtat "şurţele" simple, negre, fără broderii, apoi, s-a trecut la ,,şurţele poinăreşti”, "şurţe" care aveau doar jos cusături din arnici negru şi sârmă, iar pe marginile laterale erau colţişori cusuţi doar cu arnici negru. Atât "şurţele" cât şi "catrinţa", aveau acelaşi model, singura deosebire fiind la "şurţ", care se termina cu ciucuri lungi care se aşezau în faţă, peste poale. Un lucru foarte interesant este că pe vremea aceea, unele femei îşi ţeseau la război, chiar şi şnurul care lega "şurţele" de poale. Astăzi, "şurţele" ţesute lipsesc cu desăvârşire, fiind înlocuite de cele din postav negru, fin, pe care se aplică o serie de broderii cu mătase neagră şi fir auriu. "Şurţul" din faţă se deosebeşte de "catrinţă" prin ciucurii lungi cu care se termină. Atât "şurţele", cât şi "catrinţele", au pe margini, dantelă numită ,,colţişori”, iar broderiile sunt asemănătoare. Mijlocul este prins în zilele noastre cu un brâu tricolor care se încinge pe sub "şurţe", întotdeauna culoarea albastru fiind deasupra, urmată de galben şi roşu, simbolizând cerul şi pământul. În trecut, acest brâu era şi el ţesut din lână vopsită într-o singură culoare. În trecut, femeile se încălţau cu opinci care se purtau peste "călţuni" din lână. Mai apoi, a fost o perioadă în care se purtau „ciorapii patent” ţesuţi în război, din bumbac, în culorile: negru, gri sau maro. Din secolul al XIX-lea se poartă ghete, sandale cu baretă, azi, se poartă pantofii, iar iarna se poartă ,,botinele”. În timpul iernii, femeile poartă pe deasupra, cojocul scurt care ajunge până peste şolduri, având un croi specific, caracterizat de prezenţa clinilor în părţile laterale. "Cojoacele chindisâte" erau confecţionate de către "suci", oameni care se ocupau cu croirea acestor cojoace, bituşi, laibăre etc.

Ornamentaţia era realizată sub forma unor flori şi era plasată pe cele două părţi din faţă şi pe clini. Pentru înfrumuseţare, prin zona clinilor, se mai puneau şi ciucuri. Astăzi, "cojoacele chindisâte" se poartă doar în zilele de sărbătoare. Pe timp de ploaie, femeile purtau "laibăre" ţesute în casă. Azi, "laibărele" au fost înlocuite de jachetele negre din postav. Acestea au un croi aparte, cu revere, buzunare aplicate, pe care erau prinşi trei nasturi negri, de mărime medie. Portul bărbaţilor din Jina

Costumul popular bărbătesc este alcătuit din următoarele componente: pălăria, căciula de astrahan, cămaşa, pieptarul bărbătesc, cureaua, cioarecii, bituşa, cojocul lung, laibărul şi încălţămintea (opinci, ghete etc.). Pentru acoperirea capului, în cele patru anotimpuri, jinarii folosesc pălăria primăvara, vara şi toamna, iar iarna folosesc căciula. Deosebirea între cele două acoperitoare de cap este următoarea: pălăria se aseamănă cu o calotă semisferică, cu boruri mici sau mari, deasupra cărora se află o bandă din catifea numită ,,frunză”33. Ea este confecţionată de către meşterii pălărieri de la Sălişte, dintr-un postav mai tare, bine prelucrat. Spre deosebire de pălărie, căciula are formă ţuguiată şi este confecţionată din piei de astrahan* şi care se poartă pliind vârful ţuguiat într-o parte. Aceste căciuli au fost confecţionate de către meşterii cojocari din localitate, deci jinarii nu au mai fost nevoiţi să plece în căutare precum se întâmpla cu pălăriile. Această nouă formă de căciulă a înlocuit-o pe cea veche care era rotundă „înfundată” sau sub forma unui trunchi de con cu baza în sus. Astăzi, aceste pălării şi căciuli se pot întâlni pretutindeni, în toate zonele ţării pe unde au călcat şi mai calcă încă ciobanii din Jina şi ciobanii mărgineni în general. O altă componentă a portului specific mărginenilor şi, deci a jinarilor, este cămaşa. Ea este confecţionată din giulgiu alb, ca şi iile femeilor. Cămaşa bărbătească are un croi specific, fiind mai lungă, aproximativ până deasupra genunchilor, având broderii specifice. Aceste cămăşi au de jur împrejurul gurii nişte clini ,,barburi”34 iar pentru încheierea cămăşii, se folosesc „copşii”. Pe partea purtată în faţă a cămăşii era desenată o cruce în culori diferite, denumită „copacul vieţii”. Pentru că nu toţi oamenii purtau pieptare sau veste, acest copac era brodat şi pe partea din spate a cămăşii. Mânecile sunt largi şi au tivitura brodată cu cusături negre. Tinerii au cămăşile mai scurte şi tocmai de aceea li se aplică o fustă în clini care să înlocuiască partea cămăşii de la curea în jos. Pieptarul bărbătesc este confecţionat din piele de miel, este „înfundat” şi se desface, pentru a putea fi îmbrăcat pe lateral. Toată ornamentaţia este dispusă pe piept. Acest pieptar este prevăzut în partea stângă – sus, în dreptul inimii, cu un buzunăraş pentru ceas. Aceste pieptare erau purtate în anotimpul de iarnă, iar în ziua de azi, se poartă exclusiv cu ocazia organizării şi practicării unor obiceiuri. În celelalte anotimpuri, pieptarul din piele este înlocuit de vesta neagră, din postav.

33 34

inf. Ileana Morariu născută în anul 1952 Ilie Moise, Horst Klusch, Portul popular din judeţul Sibiu, Sibiu, 1978

Cămaşa şi, eventual, fusta, sunt prinse sub o curea lată comandată la un curelar. Aceasta era confecţionată din două foi din piele mai groasă care erau cusute doar în partea de jos, în partea de sus nefiind cusute, partea interioară servind ca acoperitor a gurii curelei. Această curea servea drept portofel, dar ajuta şi la menţinerea stării de sănătate a celui care o purta: susţinea muşchii abdominali la diferite munci, proteja de frig etc. Cureaua prezintă găici, limbe, buzunare mici şi mari, teşculiţă cu capace, capse metalice ş.a. Croiţi şi bine strânşi sub curea, "cioarecii" erau făcuţi din pănură albă, de femei anume, care ştiau săi croiască strânşi pe picior. ,,Ćioarečii”35 erau purtaţi tot timpul vara, iarna, toamna, primăvara până când au fost croiţi "pantalonii dulci". Aceşti pantaloni sunt confecţionaţi din pânză albă şi sunt purtaţi în anotimpurile în care nu era foarte frig. "Bituşa" şi cojoacele lungi din piele erau purtate de către bărbaţi în anotimpul geros. Acestea erau confecţionate de către meşterii cojocari, din piei de miel prelucrate. "Bituşile" se confecţionează din piei de miei, special lăsaţi să trăiască pentru a le creşte ,,miţul”36 (lâna) suficient de mare, ca mai apoi, să se confecţioneze din el aceste bituşi. În partea de jos a mânecii şi a "bituşii", se pune o căptuşeală cusută din piei de miel mic (de o zidouă) pestriţ, negru sau maro cu lâna mică. La baza gâtului, tot din piele, se confecţionează un nasture şi o cheutoare pentru a fi încheiată. "Bituşa" este lungă până la cizme, se poartă cu lâna în interior pentru a ţine de cald şi cu pielea spre exterior. Mânecile "bituşii" sunt la fel de lungi ca şi ea şi nu se introduc braţele în ele. Se poartă doar peste „hainele româneşti”, iarna, exclusiv în zilele de sărbătoare. Acestea au cedat locul "laibărelor" din postav negru îmblănite. Tot în trecut, mai erau purtate "ţundrele"37 din postav negru, simplu, fără buzunare şi legate la baza gâtului cu două şnururi. Acestea erau purtate pe timp de ploaie. Încălţămintea purtată în vechime de către jinari era formată din "călţuni" peste care se purtau opincile. Mai târziu, acestea au fost înlocuite de ghete şi de cizme din piele făcute la comandă, de cizmari. În trecut, atât în zilele de sărbătoare, cât şi în zilele de lucru, ţăranii se îmbrăcau în costum popular. Acest lucru însă s-a schimbat, iar azi, costumele populare de abia se mai poartă în zilele de sărbătoare, la nunţi şi cu ocazia desfăşurării anumitor obiceiuri şi tradiţii.

Portul traditional ...ieri

Portul traditional ...azi

D. Şandru, F. Brînzeu, op. cit., p.314. inf. Vingărzan G. Gheorghe, născut în anul 1983 37 Georgeta Oţetea, Ţesături populare româneşti din satele vechiului Scaun al Săliştei, în SCIA, IV(1 – 2), Bucureşti Boris Zderciuc, Tilişca- un sat din Mărginimea Sibiului, Bucureşti, 1963 Victor V. Grecu, Săliştea Sibiului – străveche vatră românească, Sibiu, 1990 inf. Vingărzan P. Gheorghe, născut în anul 1955 35 36

I.4.3 Obiceiuri de Crăciun, din Mărginimea Sibiului- Ceata Junilor din Comuna Jina Eleva - Cinazan Alexandra, clasa a VI-a A, Profesor îndrumător: Badea Camelia Maria, Școala Gimnazială Jina, Județul Sibiu

Cele mai importante sărbători care dau cele mai însemnate obiceiuri populare sunt reprezentate de cele 12 zile ale sărbătorilor de iarnă. Repertoriul obiceiurilor de iarnă cuprinde: colindul copiilor, colindatul şi jocul junilor, urări de belşug şi de recoltă bogată cu pluguşorul, si cântecele de stea. Colindatul deschide, de obicei, ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă. El începe în Ajunul Crăciunului şi continuă încă două– trei zile. La colindat participă întregul sat, chiar dacă cei care colindă sunt de fapt copiii şi cetele de juni. Colindele copiilor sunt scurte, vestesc sărbătoarea Naşterii Domnului, urează belşug în casă şi în întreaga gospodărie şi cer în versuri pline de haz, darurile cuvenite: mere, pere, colaci, bănuţi. Ceata Junilor reprezintă un obicei strămoşesc care nu s-a pierdut până acum datorită locuitorilor din Jina ale căror tradiţii sunt foarte importante. Tradiţia obiceiurilor de iarnă cere ca flăcăii ce colindă să fie organizaţi în ceată – organizaţie, care stăpânea în timpul sărbătorilor întreaga viaţă spirituală a satului. Junii se aleg dinainte de Crăciun, cu aproximativ o lună, de asemenea se aleg vătavul şi câşmarul care au locuri precis stabilite. În seara de Ajun, feciorii care sunt Juni pleacă la colindat prin sat. Ei se întâlnesc iniţial la căminul cultural, loc de repetiţie şi apoi merg la colindat. Părintele de la biserica veche este primul colindat. Acesta îi aşteaptă în curte cu toată familia, cu pâine, cârnaţi, vin şi cozonac. Junii intră pe poartă, se aşază jumătate în partea dreaptă şi jumătate în partea stângă. Partea dreaptă este a vătavului, iar partea stângă este "a lu’ câşmar". Imediat după ce se termină prima colindă, vătavul se aşază lângă masă şi începe să colinde singur, adică să ,,vornicească": ,,- Bună seara cinstită gazdă,/ Astă seară e seara Ajunului/ Ce-o aşteaptă cu bucurie toţi oamenii/ Şi alte zile însemnate/ Să le petrecem cu pace şi cu sănătate!/ Dar ia staţi, măi fecioraşi/ Şi m-ascultaţi ca ai mei fraţi,/ Să vedem de unde ne vine nouă/ Cinstea şi omenia!/ Nu ne vine dinspre deal/ Sau dinspre vale,/ Ci tot de la oameni de omenie…/ - Iată şi cinstita gazdă/ Cu ce cinste mare şi frumoasă/ Se arată în faţa noastră:/ C-un colac de grâu curat/ Şi-o spată de godârnac/ Şi-o sută de lei/ Să ne facem treaba cu ei!"/ (Toți:) "Foarte mulţumim!/ E vremea de toată vremea,/ Da-i vreme de iarnă/ Şi iată ce zic aceşti ficioraşi ai satului/ Că din ce văd aici ar mai vrea ceva/ Un păcurar, o băciţă:” După acest vornicit gazda alege celălalt cântec. Junii încep să colinde colinda păcurarului sau a băciţei. Gazda îi serveşte cu vin şi cozonac, apoi un june pune în sac ce le-a pus gazda pe masă. Alaiul se deplasează la celălalt preot care repetă ritualul, apoi se deplasează la Primărie. Pe drum, chiuie, aruncă petarde, cântă. Primarul îi aşteaptă în faţa Primăriei, îi serveşte pe juni cu nişte cozonac şi îi invită în faţa tuturor angajaţilor de aici. Junii îi înveselesc pe toţi şi îşi continuă deplasarea toată noaptea. Un alt obicei specific junilor, dar mai ales al juneselor este cel al plocoanelor.

Fiecare fată, în a treia zi de Crăciun face un plocon. Ploconul este format dintr-un obiect mai mare acoperit cu feţe de mese, cotişoare şi este foarte bine ornamentat. În trecut, în acel plocon fiecare fată punea atâtea scoverzi câţi juni erau, iar după despodobirea ploconului, scoverzile se mâncau. Cu timpul, fetele au mai făcut şi torturi care mai de care mai mari, mai frumoase, mai gustoase care, la fel ca şi plocoanele erau premiate. Atât torturile, cât şi plocoanele erau expuse la Căminul cultural unde puteau fi văzute de către cei curioşi. Fata al cărei tort sau plocon a fost premiat, trebuia să vornicească. În continuare, vă reproducem vorniceala ploconului: "-Mulţumim vătafe!/ Pe cum ai pornit/ Cu un pahar de vin/ Din sănătatea sănătăţilor,/ Din fundul poeţilor./ Pentru tine,/ Pentru mine,/ Pentru noi,/ Pentru amândoi,/ Pentru casă,/ Pentru masă,/ Pentru dalba jupâneasă,/ Pentru acel cocon de-aseară/ Care-a pus picioru-n scară/ Şi-a trecut a noua ţară/ Să ne-aducă veste nouă/ De unde dealu` cu vinu,/ Şesu` cu grâu,/ De unde mândruliţă sughiţă/ Cu mâneci preştiţă…" Dacă fata care vornicea urma să se mărite cu junele cu care era ,,băgată cu junii”, aceasta termina vorniceala: ,,Să trăieşti, dragă bădiţă!”, dar dacă fata care vornicea era cu o rudă de sânge aceasta termina vorniceala: ,,Să trăiţi, să fiţi sănătoşi!”. În a patra zi după Crăciun, junii împreună cu fetele se deplasează la Sălişte, unde are loc ,,Întâlnirea fiilor satului”. Acolo se întâlnesc toţi junii din Mărginimea Sibiului pentru a petrece cu voie bună. Pe rând, reprezentanţii junilor, respectiv vătafii cu una dintre fete salută venirea celorlalţi fraţi din Mărginime. Vătaful junilor din Jina va proceda la fel, iar fata va zice vorniceala de mai sus. Jocul şi ,,ieşitul junilor” în Târg continuă până la Bobotează, când se încheie acest obicei. Un alt obicei al junilor este ,,îngroparea Anului Vechi" şi primirea Noului An. În noaptea de Revelion, junii ies în târg (centrul comunei) unde joacă. Unii dintre juni se maschează în preoţi şi cantori, confecţionează un ,,copârşeu” (sicriu) în care pun petarde, lucruri care să pocnească şi, în timp ce junii fac hora mare, îi dau foc. Acest obicei personifică anul, îngroparea lui fiind asemănătoare cu aceea a unui om. Toţi zbiară, cântă, pocnesc petarde pentru a alunga spiritele rele şi petrec împreună pentru a intra cu voie bună în Noul An, urmând superstiţia că ,,aşa cum eşti de Anul Nou vei fi tot anul”. Astfel, suntem mândri că la noi în comună, se mai pastrează și azi obiceiurile stăvechi.

I.4.4 Am pornit să colindăm… Tradiții și obiceiuri de iarnă Prof. Gheață Adriana - Şcoala Gimnazială "Georghe Frățilă" Glimboca, Caraș- Severin

Obiceiurile de Crăciun îşi au originea în evenimentele care s-au petrecut atunci la Betleem, cu ocazia Naşterii Domnului nostrum, Iisus Hristos. Steaua, care a luminat şi a prevestit Naşterea Domnului, a trecut peste ani şi s-a transformat întrun joc scenic plin de farmec, un dialog între crudul Irod şi magii plini de har şi blândeţe.

Perioada sărbătorilor de iarnă este aşteptată cu multă bucurie şi nerăbdare şi astăzi, ca şi în vechime, de toată lumea, ele prilejuind o serie de manifestări, datini şi obiceiuri la care participă întreaga comunitate creştină a satului, de la copii până la bătrâni. Colindatul este un obicei străvechi, ce s-a păstrat din generaţie în generaţie, în special în lumea satului românesc. Primii colindători au fost păstorii, care au venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul îngerilor, au vestit mai departe minunea din Betleemul Iudeii. Cetele de colindători merg de la casă la casă pentru a anunţa credincioşii că S-a născut Iisus Hristos. Majoritatea obiceiurilor au un substrat mitico-magic străvechi, constituite fiind dintr-o serie de acte rituale, din credinţe şi mituri, deşi astăzi şi-au pierdut mult semnificaţiile iniţiale. Ele au avut un rol deosebit în stabilirea echilibrului colectivităţii. Odată cu începutul postului Naşterii Domnului, tinerii satului se pregătesc pentru noaptea sfântă, grupându-se în mai multe cete, în funcţie de vârstă, de la copilaşi, până la tineri „buni de-nsurat”. Aceştia se întâlesc în fiecare seară, la casa unuia dintre ei, pentru repetiţii, încercând să înveţe cât mai bine colindele spre a încânta şi a bucura gazdele primitoare, ce le vor deschide poarta în noaptea sfântă de Crăciun. Spre deosebire de alte zone ale ţării, unde la colindat merg şi fetele, în comunitatea noastră colindă doar băieţii, ele aşteptându-i la casele lor, cu cozonac şi „răchie fiartă”. Seara, în Ajunul Crăciunului, se merge cu colindul. Tinerii satului, cei mai mici împreună cu un bărbat mai vârstnic, însoţiţi de unul sau doi „moşi” (oameni costumaţi cu cojoc, clopote şi mască pe faţă, din piele de miel şi ornată cât mai respingător, cu dinţi de fasole, nas din material roşu şi ochi decupaţi şi vopsiţi în culori puternice) încep colindatul dintr-o parte a satului, odată cu lăsarea serii. Pe lângă „moşi”, ceilalţi membrii ai grupului sunt îmbrăcaţi în cojoace din piele întoarsă, cu lâna spre exterior, încinşi cu sfoară sau curele, de care sunt prinse clopote de diferite dimensiuni, prin sunetele cărora se vor alunga spiritele rele. Unul dintre membrii grupului de colindători strângea banii, punându-i într-un „bătăcui” (săculeţ), prins la gât sau la brâu. „Moşii” merg înainte alergând şi scuturându-şi clopotele pentru a da de ştire că vin colindătorii. La fiecare casă, se cântă o colindă scurtă la poartă sau la geam, iar dacă gazda deschide poarta şi sunt poftiţi în ogradă sau chiar în casă, colindătorii mai cântă una sau două colinde, uneori în funcţie de preferinţa gazdei. În casele gospodarilor, colindătorii sunt serviţi de tinerele fete sau neveste, cu cozonaci, prăjituri, vin şi „răchie” fiartă, pentru a putea înfrunta mai uşor frigul de-afară. La plecare, fiecare ceată de colindători primeşte din partea familiei o sumă de bani, în funcţie de bunăstarea fiecăruia. Din repertoriul colindătorilor fac parte mai multe colinde precum: "O, ce veste minunată!", "Mare minune", "Trei păstori", "Sculaţi boieri", "Am plecat să colindăm", "Deschide uşa creştine", "Colo sus, în vremea-ceea", "Cerul şi pământul", "Pă strujâna de mătasă", "Junelui bun" ș.a. Târziu, după miezul nopţii, colindatul se termină şi colindătorii se retrag la casa unuia dintre ei, unde-şi numără banii adunaţi, împărţindu-i între ei şi încing o petrecere cu răchie fiartă şi „cârnaţi în raină” (cratiţă) cu „coleşă” caldă, pe care o termină abia spre ziuă. În ziua Sfintei Sărbători de Crăciun, colindătorii merg la biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie, colindând împreună cu ceilalţi, spre slava lui Dumnezeu, a oamenilor bunăvoire şi a lumii pace. Cetele de colindători care sunt mai aproape de biserică, pornesc colindul de la casa parohială, unde preotul paroh împreună cu familia îi aşteaptă cu bucurie mare, cinstindu-i cu cele necesare momentului.

În ultimii ani, din partea bisericii, colindă un grup de bărbaţi maturi, în frunte cu preotul satului şi cu cântăreţii bisericii. Colindătorii le cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumii mai bune, cu binecuvântarea Domnului care a venit între noi "Să se nască și să crească, să ne mântuiască". Colindele ne inalţă sufleteste, ne înnoiesc făptura interioară, ne apropie unii de alţii, ne fac mai buni, mai iubitori, mai iertători, mai credincioşi, într-un cuvânt, ne picură in suflet acea rază de lumină, călăuzitoare spre veşnicie. Cred, că pentru fiecare dintre noi, oricât de bătrâni am fi, sărbătorile copilăriei rămân mereu vii în sufletele noastre, însoţindu-ne pe întreg parcursul vieţii noastre. I.4.5 Tradiții și obiceiuri de Crăciun Educatoare: Olaru Adriana, G.P.P. Nr. 18 Buzău

Nașterea Domnului Iisus Hristos este sărbătorită în zilele de 25, 26 și 27 decembrie, iar seara de 24 decembrie este cunoscută și sub denumirea de Ajunul Crăciunului. Sărbătoarea Crăciunului datează încă din secolul al IV-lea, când Biserica Creștină a stabilit această dată nu întâmplător, ci pentru a concura cu nașterea zeului Soare din tradițiile păgâne. Mulți istorici ai religiei sunt însă de părere că Nașterea Domnului ar fi avut loc spre sfârșitul iernii. De altfel, există unele discrepanțe între datele la care se sărbătorește Crăciunul: creştinii ortodocşi de rit vechi îl sărbătoresc pe 7 ianuarie, după calendarul iulian, care este decalat cu 13 zile față de cel oficial. Tradiția împodobirii bradului și a lui Moș Crăciun

Tradițiile Crăciunului au fost îmbogățite de-a lungul timpului. Cei mici îl așteaptă an de an pe Moș Crăciun cu plete dalbe, care vine cu tolba încărcată de cadouri pentru copiii cuminți, iar cu câteva zile înainte de Crăciun se împodobește bradul cu ornamente de culoare roșie sau verde. Obiceiul bradului de Crăciun ar fi apărut în Germania, unde legenda spune că Sfântul Bonifaciu a ordonat tăierea stejarilor, venerați de păgâni. În cădere, stejarii au distrus toți copacii din prajmă, mai puțin bradul, care a devenit de atunci un simbol al acestei sărbători și este împodobit în seara de Ajun. În România, există mai multe tradiții și obiceiuri de Crăciun, transmise din generație în generație. În satele din Oltenia, în Ajunul Crăciunului, gospodarii se trezesc dis-de-dimineață, aprind focul în sobă și ațâță jarul cu ajutorul unui vreasc, în timp ce rostesc o urare de Crăciun: "Bună dimineața lui Ajun! /C-a venit într-un ceas bun /Să ne-aducă: porcii grași și unturoși /Și oamenii sănătoși, /Vacile cu viței, oile cu miei, scroafele cu purcei, cloștile cu pui, găinile cu ouă. La anul și la mulți ani!”. Obiceiul colindatului

Una dintre cele mai îndrăgite tradiții de Craciun este mersul cu colindul. În prima zi de Crăciun, colindătorii merg din casă în casă cu steaua în mână și le vestesc oamenilor Nașterea lui Iisus prin cântece și poezii. Se spune că acela care nu le deschide poarta colindătorilor va avea parte de un an neroditor și de ghinioane în casă, cauzate de zgârcenia de care a dat dovadă. În Maramureș, la colindat merg și adulții, nu numai copiii. Ei sunt primiți de gazde și cinstiți cu cozonac, sărmăluțe, preparate din carne de porc, colaci și vin. Tot în data de 25 decembrie, oamenii le trimit urări și mesaje de Crăciun celor dragi, cărora le transmit gândurile lor bune. Un alt obicei popular este atârnarea unei crenguțe de vâsc în case. Vâscul apare în mai multe culturi, iar originea sa nu este cunoscută. De exemplu, poparele scandinave credeau că vâscul o reprezintă pe zeița dragostei, Friga, și că acele cupluri care se sărută sub vâsc vor fi împreună toată viața.

În tradiția creștin-ortodoxă, se spune că acela care pune vâsc în casă va avea un an îmbelșugat, fericire și pace în familie. De asemenea, în ziua de Ajun, cei care voiau să afle cum vor sta cu sănătatea în anul care urmează tăiau pe jumătate un măr. Dacă fructul avea viermi la interior, credința era că omul va fi urmărit de boală. Un măr putred însă anunța moartea. Gospodinele știu că toata casa trebuie curățată lună înainte de Ajun, când nu mai au voie să dea cu mătura, pentru că o veche superstiție spune că așa se alungă norocul din casă. Iar creștinii nu au voie să bea rachiu în Ajunul Craciunului. O altă tradiție specifică Munteniei, Olteniei și Banatului este ca gospodinele să prepare un aluat folosit pentru a alunga deochiul animalelor din gospodărie. Astfel, animalele vor fi sănătoase tot anul și vor da mai mult lapte. Tradiția mesei din Ajun și a postului de Crăciun

O altă tradiție importantă este chiar masa de Crăciun. În data de 25 decembrie ia sfârșit postul Crăciunului, care durează aproximativ șase săptămâni. În această zi, oamenii se pot desfăta cu bucatele tradiționale de Crăciun: tobă, lebăr, sarmale, caltaboși, colaci, cozonaci, pită, prăjituri, salate, cârnați sau friptură. Carnea folosită pentru prepararea bucatelor de Craciun este proaspătă, întrucât de Ignat, în data de 20 decembrie, are loc un alt obicei: tăierea porcului. Anul acesta în Bucureşti, sărbătorile sunt marcate de un traseu de 33 de kilometri de decoraţiuni cu peste trei milioane de luminiţe şi un Târg de Crăciun amenajat în Piaţa Constituţiei. Aici sunt 100 de căsuţe cu cadouri, produse de artizanat, bunătăţi sau produse tradiţionale. Patinoarul în aer liber, caruselul, atelierele, dar şi Casa lui Moş Crăciun fac parte decorul pieţei de Crăciun care va rămâne deschisă până pe 27 decembrie. I.4.6 Hristos se naște și în sufletul meu! Prof. Vlad Nicoleta, Școala Gimnazială ”Ion Creangă”- Buzău

Hristos Se naşte, măriţi-L! Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit! Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este prin excelență, evenimentul din istoria mântuirii care aduce cea mai mare bucurie în sufletele și în casele credincioșilor. Izvorul bucuriei noastre este Însuși Dumnezeu, care ne-a trimis Mântuitor, chiar pe Fiul Său. Coborârea lui Dumnezeu pe pământ prin Fiul Său este manifestarea în plan văzut a iubirii milostive a lui Dumnezeu. De Crăciun noi, creștinii, trebuie să dăm dovadă de dragoste frățească și de smerenie, dragoste după modelul Tatălui, care a binevoit a trimite în lume pe Fiul, fără a se gândi numai la Sine, iar smerenie, dupa modelul Fiului, Care, deși Dumnezeu după fire, nu a refuzat să se facă și om, ci a coborât la făpturile căzute, ca să ne izbăvească din robia păcatului. Astfel, Hristos devine darul veșnic făcut nouă de Dumnezeu, iar acest dar vine în lume aducând multe alte daruri: iertarea păcatelor, biruirea morții, vindecarea bolnavilor, învierea morților. De aceea, cu ocazia Crăciunului, înainte de a aștepta daruri, ar trebui ca noi să fim primii care dăruim. Darul, ca manifestare a dragostei frățești face ca starea noastră de bucurie să nu rămână doar pentru sine, ci să se răspândească și la ceilalți.

Bucuria deplină nu vine atunci când mă bucur doar eu și altul este în lipsuri, ci când eu mă bucur și îi fac și pe alții să simtă aceeași bucurie. Cu adevărat, Nașterea Domnului poate fi socotită sărbătoarea dragostei divine și învingerea egoismului din sufletele noastre. Momente de bucurie oferim de Crăciun prin vestirea Nașterii Domnului. Colindând, ne aseamănăm ingerilor și aducem bucurie în casele creștinilor. Așa se explică faptul că obiceiul colindatului a reușit să treacă în al treilea mileniu de existență fără a-și pierde valoarea, pentru că fiecare an reprezintă un „astăzi” continuu, iar pruncul Hristos se naște de fiecare dată, aducându-ne mereu bucurie și ținându-ne trează nădejdea veșniciei. Bucuria Crăciunului își găsește plenitudinea în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Liturghia este slujba la care îngerii slujesc în chip nevăzut cu preoții jertfa cea fără de sânge, iar ei au fost cei care au răspândit în lume bucuria nașterii cântând primul colind „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire” și au anunțat bucuria nașterii Domnului păstorilor din jurul Betleemului: „Iată vă binevestesc vouă bucurie mare că vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul.” Deci, participarea la Liturghia din ziua praznicului înseamnă împărtășirea aceleiași bucurii pe care îngerii au avut-o la Nașterea Pruncului Sfânt. Să participăm deci, în ziua de Crăciun, la slujba Sfintei Liturghii, smeriți și primeniți, rugându-l pe Prucul Iisus să se nască și în ieslea sufletelor noastre! I.4.7 Christmas in Poznan- Poland- Polskie tradycje i zwyczaje świąteczne Teacher: Danuta Bartkowiak Siekańska- Szkoła Podstawowa nr 84 im. Tadeusza Kościuszki w Poznaniu

Święta Bożego Narodzenia to jedne z najpiękniejszych dni w całym roku. Najczęściej spędzamy je w gronie rodzinnym, dbając przy tym o wszystkie szczegóły związane z Narodzeniem Pana Jezusa. Do tego wielkiego dnia przygotowujemy się przez cały okres adwentu. Christmas is one of the most beautiful days of year. Most often we spend them in family circle, taking care of all details related to Nativity of Lord Jesus. We are preparing for this great day throughout entire period of Advent. Przygotowania do Świąt Bożego Narodzenia dla wielu trwają już od początku grudnia – stworzenie kalendarza adwentowego, pieczenie pierniczków na choinkę, pierwsze refleksje nad wyborem prezentów… Preparations for Christmas for many have been going on since beginning of December - creating an Advent calendar, baking gingerbread for Christmas tree, first reflections on choosing gifts ... Termin „wigilia” pochodzi od łacińskiego słowa „vigilia” i znaczy „czuwanie, nocne czuwanie”. czasownik „vigilo, vigilare” znaczy tyle, co „nie spać, spędzać noc na czuwaniu, być przezornym i ostrożnym, troskliwym, pilnować”. W ten dzień dokładamy szczególnych starań, aby okazywać sobie wzajemnie życzliwość, ufając, że pomoże nam to w podobnej atmosferze przetrwać kolejny rok. Przetrwał też przesąd, że jeśli w wigilijny poranek pierwszym gościem w domu będzie młody chłopiec, przyniesie to szczęśliwy rok. Niektórzy z nas przechowują w portfelu łuski z wigilijnego karpia, które mają przynieść pomyślność. Term "Christmas Eve" comes from Latin word "vigilia" and means "vigil, night vigil". Verb "vigilo, vigilare" means "not to sleep, spend the night watching, be cautious and careful, caring, watch over." On this day, we make special efforts to show mutual kindness, trusting that it will help us survive another year in a similar atmosphere. It also survived superstition that if on Christmas Eve first guest in home was young boy, it would bring happy year. Some of us keep scales of carp in their wallets to bring prosperity.

Symbole i zwyczaje bożonarodzeniowe - Christmas symbols and customs

Sianko pod obrusem – siano należy położyć pod obrusem. Symbolizuje to narodzenie Jezusa w ubóstwie. Kładziemy je pod białym obrusem na stole, przy którym będziemy spożywać wigilijną kolację. Symbolizuje oczywiście miejsce, w jakim przyszedł na świat Jezus – szopkę i siano, na którym leżał po urodzeniu. Hay under tablecloth - place hay under tablecloth. It symbolizes birth of Jesus in poverty. We put them under white tablecloth on table at which we will eat Christmas Eve dinner. Of course, it symbolizes place where Jesus was born - crib and hay where he lay after birth. Pierwsza gwiazdka – tradycyjnie wieczerza wigilijna rozpoczyna się wraz z pierwszą gwiazdką na niebie. Jest to symboliczne nawiązanie do Gwiazdy Betlejemskiej, oznaczającej narodziny Jezusa, którą według Biblii na wschodniej stronie nieba ujrzeli Trzej Królowie. Jest symbolem Gwiazdy Betlejemskiej, której pojawienie się towarzyszyło narodzinom Jezusa. Dzięki niej pasterze, Trzej Królowie mogli dotrzeć do miejsca narodzin Zbawiciela. Dziś oczekujemy pierwszej gwiazdy, jaka pojawi się na wigilijnym niebie. Dopiero, gdy ona zabłyśnie możemy, według tradycji, siąść do stołu i podzielić się opłatkiem. First star - traditionally Christmas Eve supper begins with first star in sky. This is symbolic reference to Star of Bethlehem, meaning birth of Jesus, which according to Bible on east side of sky saw Three Kings. It is symbol of Star of Bethlehem, the appearance of which accompanied birth of Jesus. Thanks to her shepherds, Three Kings could reach the place of birth of the Savior. Today we are waiting for first star to appear in Christmas Eve sky. Only when it shines can we, according to tradition, sit at table and share wafer. Wspólna modlitwa – kolację wigilijną, w polskiej tradycji postną, rozpoczyna modlitwa i czytanie fragmentu Ewangelii wg św. Mateusza lub Łukasza, dotyczącego narodzin Jezusa. Common prayer - Christmas Eve supper, in Polish fasting tradition, begins with prayer and reading fragment of Gospel according to Saint Matthew or Luke regarding birth of Jesus. Opłatek – przełamanie opłatka ze wszystkimi uczestnikami wieczerzy wigilijnej jest jej centralnym punktem. Gest ten symbolizuje wzajemne poświecenie się jednych dla drugich i chęć dzielenia się z bliskimi owocami swojej codziennej pracy. Dzielenie się opłatkiem ma zbliżać i łączyć ludzi. Jego nazwa wzięła się z łacińskiego słowa oblatum i znaczy tyle co dar ofiarny. Jest to nic innego, jak cienki kawałek wypieczonej mąki pszennej i wody. Na nim widnieją obrazy związane z Bożym Narodzeniem. Dzielenie się chlebem ma korzenie w pogańskich tradycjach. Z czasem przeszło ono na stałe do zwyczajów chrześcijańskich, a dziś dzielimy się opłatkiem przed wieczerzą wigilijną, składamy sobie życzenia. Życzenia, jakie składamy sobie podczas dzielenia się opłatkiem powinny być szczere, wybaczamy sobie wtedy wszystkie winy, aby zasiąść do kolacji pogodzeni i z czystymi sercami. Wafer - breaking wafer with all participants of Christmas Eve supper is its focal point. This gesture symbolizes mutual devotion to one another and desire to share with close relatives fruits of their daily work. Sharing wafer is to bring and connect people together. Its name comes from Latin word oblatum and means as much as sacrificial gift. It is nothing more than thin piece of baked wheat flour and water. There are images related to Christmas on it. Sharing bread has its roots in pagan traditions. With time, it has permanently changed into Christian customs, and today we share wafer before Christmas Eve, we wish each other. Wishes we make to each other while sharing wafer should be sincere, we forgive ourselves all blame to sit down to dinner reconciled with pure hearts. Dodatkowe nakrycie – na stole ustawia się dodatkowe nakrycie, jedno więcej niż jest uczestników wieczerzy. Jest ono symbolicznie przeznaczone dla niezapowiedzianego gościa. To także wyraz pamięci o naszych bliskich, którzy są nieobecni, którzy nie mogli dotrzeć na wieczerzę np. zza granicy. Puste nakrycie wyraża także pamięć o członku rodziny, który zmarł. Dobrze znaną tradycją jest także zostawienie przy stole wigilijnym jednego pustego miejsca. Znane są dwa wierzenia, związane z

tym właśnie zwyczajem. Puste miejsce jest przeznaczone dla niespodziewanego gościa (symbol Jezusa), który zmarznięty i zmęczony przychodzi do nas, aby móc w cieple rodzinnej atmosfery spędzić ten wieczór. Drugi skupia się na uczczeniu pamięci zmarłych. Wierzymy, że przychodzą do nas tego dnia i siadają do stołu. Additional place - an additional place is placed on table, one more than there are supper participants. It is symbolically intended for an unannounced guest. It is also an expression of memory of our loved ones who are absent, who could not reach supper, e.g. from abroad. Empty plate also expresses the memory of family member who has died. It is also well-known tradition to leave one empty place at Christmas table. There are two beliefs associated with this custom. Empty space is intended for an unexpected guest (symbol of Jesus) who comes to us cold and tired to be able to spend this evening in the warmth of family atmosphere. Second focuses on commemorating dead. We believe that they come to us that day and sit down at table. Świeca wigilijna – na stole ustawia się zapaloną świecę. Światło ma być znakiem zaproszenia do rodziny Marii i Józefa, aby Jezus narodził się w każdym domu. Christmas candle - lit candle is placed on table. Light is to be sign of an invitation to family of Maria and Joseph that Jesus may be born in every home. Szopka – zwyczaj ustawiania z figurek sceny Bożego Narodzenia zwanej „szopką”, lub chociaż samego żłobka z sianem i leżącą w nim figurką Dzieciątka, sięga XIII. wieku. Pozwala wyobrazić sobie miejsce narodzenia Jezusa. Największa ruchoma szopka w Europie znajduje się w Poznaniu w kościele przy placu Bernardyńskim. Nativity Scene - custom of setting the Christmas scene from figurines called "nativity scene", or even nursery itself with hay and Baby figurine lying in it, dates back to 13th. century. It allows you to imagine Jesus' birthplace. Largest movable nativity scene in Europe is located in Poznań in church at Bernardyński Square. Stajenka - w niej narodził się Jezus. Jest także symbolem nas samych. Jesteśmy jak stajenka, w której nie zawsze jest czysto, w której dobro przeplata się ze złem. Jednak to właśnie do stajenki, a więc i do nas, zwykłych ludzi, przychodzi Jezus, rozświetla nasze życia i daje nam nadzieję, miłość i wiarę. Bóg rodzi się w nas! Stable - Jesus was born in it. It is also a symbol of ourselves. We are like stable in which it is not always clean, in which good is intertwined with evil. However, it is to stable, and thus to us, ordinary people, that Jesus comes, illuminates our lives and gives us hope, love and faith. God is born in us! Świeca bożonarodzeniowa – jest najbardziej wymownym symbolem przychodzącego do nas Jezusa, a zarazem znakiem świadectwa wiary chrześcijańskiej wobec dzieci, rodziców, krewnych, przyjaciół i wszystkich odwiedzających dom. Wiele rodzin przygotowuje na Święta świecę urodzinową w kolorze białym, złotym lub czerwonym, udekorowaną religijnymi symbolami bożonarodzeniowymi. Świeca jest symbolem Chrystusa jako Światłości świata. Christmas candle - is the most eloquent symbol of Jesus coming to us, and also sign of testimony of Christian faith to children, parents, relatives, friends and all visitors to house. Many families prepare white, gold or red birthday candle for Christmas, decorated with religious Christmas symbols. Candle is symbol of Christ as Light of World. Potrawy – w zależności od regionu i tradycji rodzinnych, zestaw wigilijnych potraw jest różny, ale zwyczajowo na stole powinny znaleźć się wszystkie płody ziemi, a potraw powinno być dwanaście. Spróbowanie każdej ma zapewnić szczęście przez cały rok. Najpopularniejsze polskie potrawy to czerwony barszcz, zupa grzybowa, groch z kapustą, karp (ryba) pod różnymi postaciami, makiełki bułka z makiem i mlekiem, pierogi z kapustą i grzybami, kompot z owoców. Dishes - depending on region and family traditions, set of Christmas Eve dishes is different, but it is customary to have all fruit of earth on table, and there should be twelve dishes. Trying each one is to ensure happiness throughout year. The most popular Polish dishes are red borscht, mushroom soup, peas with cabbage, carp (fish) in various forms, bagels - roll with poppy seeds and milk, dumplings with cabbage and mushrooms, fruit compote.

Choinka – jako „drzewo życia” jest symbolem chrześcijańskim – ubiera się ją w dniu, w którym wspominamy naszych pierwszych rodziców: Adama i Ewę. Przypomina ona ludziom naukę o upadku i odkupieniu rodzaju ludzkiego – Bóg przywraca człowiekowi drogę do drzewa życia, którą utracił, czyli dar nieśmiertelności. Natomiast składanie prezentów (darów) pod choinką, jest naśladowaniem dobroci. Ubierana zazwyczaj w dzień wigilijny lub 23 grudnia. Kiedyś były to przystrojone snopy siana bądź gałęzie. Z czasem zwyczaj przynoszenia do domu i ubierania w różne ozdoby sosnowego drzewka, przeniósł się z Niemiec do innych chrześcijańskich krajów. Ozdoby choinkowe powinny być związane z symboliką Bożego Narodzenia, a na jej szczycie wiesza się bombkę w kształcie gwiazdy betlejemskiej. Kiedyś wieszano jabłka, które prawdopodobnie symbolizowały biblijną przypowieść o Adamie i Ewie, dziś jabłka zastępujemy szklanymi bombkami. Zielone drzewko to symbol życia i narodzin Zbawiciela. Lampki choinkowe powinniśmy zapalić po raz pierwszy dopiero po pojawieniu się pierwszej gwiazdki. Choinka stawiana była na znak narodzin Jezusa Chrystusa – rajskiego drzewka dla ludzkości. Christmas tree - as "tree of life" is Christian symbol - wears it on day we remember our first parents: Adam and Eve. It reminds people of doctrine of fall and redemption of mankind - God brings man back to path of tree of life he lost, i.e. gift of immortality. On other hand, placing presents (gifts) under Christmas tree is an imitation of goodness. We dressed usually on Christmas Eve or December 23. They used to be decorated with sheaves of hay or branches. Over time, custom of bringing home pine trees and decorating them with various decorations moved from Germany to other Christian countries. Christmas decorations should be associated with symbolism of Christmas, and at its top hangs Christmas star-shaped bauble. Once apples were hung, which probably symbolized biblical parable of Adam and Eve, today we replace apples with glass baubles. Green tree is symbol of life and birth of Savior. Christmas lights should be lit for first time only after appearance of first star. Christmas tree was erected as sign of birth of Jesus Christ - paradise tree for humanity. Wspólne kolędowanie – radosne śpiewy, w które zaangażowani są wszyscy uczestnicy wieczerzy wigilijnej. Po wieczerzy cała rodzina się zbiera i śpiewa kolędy. W dorobku kulturalnym i folklorystycznym Polska jest jednym z krajów, które mają najwięcej kolęd. W Polsce z kolędowaniem łączy się zwyczaj przebierańców. Pierwotnie, już od XVI w. Polsce chłopcy, dziś dzieci przebierają się za Heroda, trzech króli, śmierć, pasterzy, turonia. Śpiewają kolędy, niosą szopkę lub gwiazdę. W czasie od Bożego Narodzenia do uroczystości Objawienia Pańskiego obchodzą domy i zbierają dary. Carol singing together - joyful songs in which all participants of Christmas Eve supper are involved. After supper, whole family gathers and sings Christmas carols. In cultural and folklore achievements, Poland is one of countries with the most carols. In Poland, carnival costumes are combined with carolling. Originally, from the 16th century in Poland, boys, today childern dress up as Herod, three kings, death, shepherds, horned beast. They sing carols, carry crib or star. From Christmas to Epiphany festivities, they visiting homes and collect gifts. Pasterka - tradycyjna msza odprawiana w nocy z 24 na 25 grudnia. Symbolizuje czuwanie pasterzy przy żłobie Jezusa. Uczestniczymy w niej razem z najbliższymi. Jest najważniejszym momentem w czasie Świąt Bożego Narodzenia. Po wieczerzy przychodzi czas na pasterkę. Wszyscy wierzący spotykają się o północy w Kościele, aby uczcić Narodzenie Pana Jezusa. Nazwa ta związana jest ściśle z pastuszkami, którzy z pomocą Gwiazdy Betlejemskiej przybyli przywitać na świecie syna Bożego. Midnight Mass - traditional mass celebrated at night from December 24 to 25. Symbolizes the shepherds 'vigil at Jesus' manger. We participate in it together with loved ones. It is the most important moment during Christmas. After supper, time comes for midnight mass. All believers meet at midnight in the church to celebrate Jesus' birth. This name is closely related to shepherds who, with help of Bethlehem Star, came to greet God's son in World. W Wigilię - 24 grudnia, prezenty pod choinkę przynosi Gwiazdor: słodycze i duże upominki. 06 grudnia prezenty przynosi Św. Mikołaj: małe upominki i słodycze, wkłada je do buta. On Christmas Eve - December 24, GWIAZDOR= Santa Claus brings presents under Christmas tree: sweets and big gifts.

December 06 - Saint Nicholas - brings presents, put small gifts and sweets in the shoe. wysyłanych kartek bożonarodzeniowych z życzeniami sending Christmas greeting cards (Więcej ilustracji - more illustrations38) I.4.8 Tradiții românești- Simboluri veșnice Prof. Baciu Georgiana Elisabeta – Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Județul Buzău

În paradigma tradiţionalistă, profesorul era cel care transmitea informaţii, mereu aceleaşi, având o poziţie ce se baza pe autoritate. Profesorul avea iniţiativa şi tot el decidea cantitatea de informaţii pe care trebuia să o ofere elevilor, fără a ţine cont de particularităţile acestora. Instrucţia era aceeaşi pentru toţi şi aceleaşi informaţii erau solicitate tuturor elevilor. Lecţia, demersul educativ de bază, nu era altceva decât o succesiune monotonă de secvenţe, în care elevul îşi asuma rolul pasiv de a recepta informaţii, pe care trebuia apoi să le reproducă întocmai, fără a le îmbogăţi. Acest demers,de a-i determina pe elevi să păstreze tradiţiile se află sub incidenţa unor principii didactice, care îl orientează şi care vizează alegerea unor metode specifice, selectarea celor mai utile strategii. Desprinse din negura vremurilor, făcând parte de secole din viaţa satului, unele dintre tradiţiile populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane. În cultura populară românească, influențele multiple coagulează elementele de tradiție preistorică cu cele de origine dacică, romană şi bizantină. Fiecare dintre etapele evoluției umane se regăsește astăzi în mod direct sau indirect în meșteșugurile tradiționale românești, în obiectele de o mare diversitate pe care meșteșugarii le creează, în modelajele, pictura, tehnicile de țesere sau de prelucrare a lemnului care le individualizează. Visăm tot mai mult la acel sat idilic, cu oameni calzi și primitori, cu ulițele pline de zăpadă, cu hornurile caselor din care iese fumul gros în zilele geroase, satul acela care, în preajma Sărbătorilor de iarnă, să devină, dintr-o comunitate, o mare familie. La noi Sărbătorile de iarnă sunt mirifice iar trăirile sunt extraordinar de puternice. Astfel, primele interpretate sunt colindele, care, rostite de copiii din ansamblu, transmit acea emoție pură a bucuriei nașterii lui Hristos. De fapt, ei asta fac și în seara de Ajun, când străbat fiecare uliță din sat și intră pe fiecare poartă deschisă cu dorința de a încânta gazdele. Nici urăturile nu sunt mai prejos, au versurile culese din popor și sunt rostite cu tâlc de străjeri. Însă, acestora li se adaugă ideile pe care membrii ansamblului le pun laolaltă pe parcursul anului. Un moment deosebit îl constituie jocul caprei. Nu sunt doar strigături, ci o întreagă scenetă, care printr-un text cu iz caragialian stârnește rumoare. Capra, baba și moșneagul, acompaniați de membrii ansamblului, transmit pe linia melodică unică în țară o scenă care arată ce se întâmplă atunci când, din vina babei, capra se îmbolnăvește, iar moșneagul apelează la așa-zisele leacuri băbești pentru a o face bine. Nu lipsește din program nici jocul urșilor sau hora de final în care gazdele sunt invitate să se prindă în jocul dolheștenilor, care este de fapt o horă a prieteniei și a bucuriei în care fiecare este îndemnat să cânte. Crăciunului îi sunt asociate tradiţii şi ritualuri dintre cele mai diverse. Este împodobit bradul, copiii şi adulţii colindă, primesc daruri, iar înainte de Crăciun este bine să ţii post ca să ai sănătate şi noroc. Naşterea lui Iisus a început să fie sărbătorită din secolul al III-lea în lumea creştină. Primele sărbători de Crăciun se derulau timp de mai multe zile, din luna noiembrie şi până în ianuarie. Alegerea acestei perioade a ţinut de o strategie a Bisericii, care a permis dispariţia vechilor obiceiuri şi tradiţii păgâne, care au fost înlocuite cu una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii: naşterea Domnului,Sărbătoarea Crăciunului nu exista la începutul creştinismului. Evangheliile nu menţionau data naşterii lui Iisus Hristos, iar Biserica a trebuit să aleagă o dată. La început, nu toate 38

http://dbsambasador.blogspot.com/2019/12/christmas-in-poznan.html

bisericile creştine aveau aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, până când data de 25 decembrie a fost aleasă în anul 354 e.n. de Biserica din Occident. Originile cuvântului „Crăciun” sunt diverse, controversate şi, de multe ori, se întrepătrund. Origini latine ale sale se regăsesc în Italia, Portugalia, Spania, unde „Crăciun” se spune „Natale” (Italia), „Natal” (Portugalia) şi „Navidad/ Natividad” (Spania). Pentru unii istorici, originile cuvântului vin de la vechii gali din Franţa, deoarece „Crăciun” („Noel”, în franceză) ar proveni din două cuvinte ale galilor – „noio” (nou) şi „hel” (soare). Această origine face referire la caracterul profan al sărbătorii şi, în special, la celebrarea solstiţiului de iarnă de vechii gali. Întrucât marile sărbători religioase creştine şi sărbătorile păgâne se suprapun şi se întrepătrund, este dificilă descoperirea originilor exacte ale cuvântului „Crăciun”. În limba română, la fel ca în multe alte limbi regionale europene, originea latină a continuat să existe până în zilele noastre pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului – „creatio,- onis” însemnând „naştere”.În engleză se spune „Christmas” („Mesa de Crăciun”), în germană „Weichnachten” („Nopţile sfinte”), în olandeză „Kerstmis”, iar în greacă „Chrisstouyenna”. Bradul de Crăciun este unul dintre cele mai răspândite simboluri ale sărbătorii Crăciunului. Spre deosebire de tradiţionala iesle, el nu este recunoscut ca un simbol specific catolic, ci s-a răspândit şi în ţările creştine protestante şi în cele ortodoxe. Pe 24 decembrie, seara, bradul se regăseşte în toate casele creştinilor din lumea întreagă. Originile bradului de Crăciun se pierd în negura vremurilor şi combină elemente păgâne, protestante şi catolice. Înainte de naşterea lui Iisus, romanii îşi împodobeau casele cu frunze şi crenguţe de laur, iederă şi brad, cu ocazia sărbătorii Saturnaliilor. De altfel, cultul „arborelui sacru” există în mai multe culturi şi tradiţii din lumea întreagă. La 1 martie celebrăm –mărţişorul. Acest simbol al primăverii și al renașterii, este dăruit oamenilor dragi cu urări de bine și de belșug și este purtat ca un talisman pe toată durata lunii martie. În 2017 a fost introdus de UNESCO în Patrimoniul Intangibil al Umanității, certificându-i-se valoarea neprețuită și simbolismul unic. Este un obicei atât de bine înrădăcinat în mentalul nostru încât trece aproape neobservat: este un fapt firesc fără de care nu poate începe primăvara. Cu toate acestea, puține sunt popoarele care marchează atât de frumos renașterea naturii și a spiritului uman. Firul tradiției coboară în timp, până în perioada Imperiului Roman, când la 1 martie avea loc Matronalia și serbările lui Marte, tracii sărbătorindu-l în aceeași zi pe zeul Marsyas Silen. Simbioza acestor obiceiuri au dat naștere unei zile unice, în care este celebrat nașterea timpului și a naturii. La români, data de 1 martie mai este asociată și cu sărbătoarea Dochiei, personaj mitologic care își are originea în cultul străvechi al Marii Mame. Firul bicolor simbolizează timpul, adică cele 365 sau 366 de zile ale anului, împletit într-o funie a dualității, a anotimpului cald și a anotimpului rece: albul simbolizând longevitatea, iar roșul reprezentând fertilitatea. Mărţişorul se pune la gâtul sau pe pieptul copiilor, uneori şi al femeilor, rareori al bărbaţilor, fiind o monedă de argint sau de aur, prinsă cu un şnur împletit din două fire, unul de culoare roşie, al doilea de culoare albă, acest dar numindu-se mărţişor; se crede că acela care va purta mărţişorul va fi peste primăvară norocos, sănătos şi curat ca argintul, iar vara va fi scutit de friguri; mărţişorul se poartă la gât, piept şi uneori la încheietura mâinii până la înflorirea trandafirilor, când se scoate, se pune firul roşu pe o floare, iar cu banul se cumpără caş, pe care fetele îl mănâncă, în credinţa că vor fi tot anul albe la piele şi îmbujorate în obraji; în alte zone, banul se păstrează la gât până înfloresc vişinii, când firul se aşează pe o crenguţă ruptă în trei; apoi se iau trei flori de vişin, din care două se pun la urechi şi una la brâu; pe alocuri, mărţişorul se poartă până se zăresc primii arbuşti înfloriţi. Una din cele mai frumoase tradiţii româneşti este sărbătorirea venirii primăverii. Mărţişorul este un simbol străvechi, care marchează venirea timpului călduros pe meleagurile româneşti. În credinţele populare, acest talisman are puteri magice. Bărbaţii oferă mărţişoare femeilor, iar acestea le poartă în piept sau la mână, pe tot parcursul lunii martie. Mărţişorul a fost conceput ca o amuletă legată cu un şnur împletit din două fire-unul alb (simbolizând divinitatea, sănătatea, puritatea sufletească şi împlinirea) şi unul roşu (ca simbol al dragostei pentru frumuseţile eterne ale vieţii: prietenia, fidelitatea şi onoarea). În tradiţia populară, cele două culori (alb şi roşu) din care se împleteşte şnurul cu care se leagă mărţişorul-talisman reprezintă şi cele două anotimpuri de bază (iarna şi vara), în timp ce primăvara şi toamna sunt considerate doar anotimpuri de trecere. Unele legende populare spun că

mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Obiectele populare pe care le admiri în muzee, care poartă amprenta trecutului, pot fi găsite și în spațiile uzuale ale zilelor noastre. Ele sunt create în centrele meșteșugarilor populari din zonele cu tradiție ale României și decorate cu elemente din epoca precreștină sau creștină, simboluri pline de înțeles care uimesc prin frumusețea și mesajul transmise. Artiștii populari se manifestă în multe domenii - olăritul, țesătoria, prelucrarea lemnului. Ei au păstrat tradițiile vii, le-au transmis din generație în generație și folosesc de materiile prime oferite de natură: lut, lemn, apă, fibre vegetale. Urmele artizanatului românesc se pierd în trecut, în epoci care au modelat abilitățile omului de a se adapta la natură, la pericole, climă, religie sau organizări ale comunității. Odată cu evoluția omului, obiectele pe care mâna sa le-a creat s-au perfecționat și au căpătat, pe lângă atributele practice, și atribute decorative și estetice. Dacă, în urmă cu mii de ani, oamenii își creau obiecte din lut în care să își depoziteze hrana sau își ciopleau unelte din lemn, ulterior acestea au căpătat tot mai multe întrebuințări, devenind mai rafinate. Astfel, ele au ajuns să fie considerate obiecte de artă atât de creatorii lor, cât și de publicul larg. Obiectele de artizanat românesc se realizează cu multă răbdare și cu atenție atât față de cel care va intra în posesia obiectului creat, cât și cu respect față de procesul de creație. Fiecare etapă a creării unui obiect are însemnătatea sa și are valențe ritualice. Pe tot cuprinsul României găsim o varietate de vase și ustensile de bucătărie create de artizani-de la căușuri de lemn pentru mălai și făină de grâu, tocătoare, mojare, râșnițe, polonice, linguri, site de cernut făina, până la boluri, farfurii, castroane și vase pentru cuptor. Multe dintre obiectele utile în gospodării pot fi folosite și cu rol decorativ, cum ar fi farfuriile ceramice smălțuite sau nesmălțuite, bolurile tradiționale de diferite forme, vasele pentru miere, bombonierele, seturile pentru țuică, ulcioare, ploști etc. În strânsă legătură cu pământul și cerul, cu începuturile omului și religia, cu fauna și flora locale, cu obiceiuri zonale, cu temerile și viața de zi cu zi, simbolurile populare românești au semnificații diferite: rol de protecție de spiritele rele, rol de ocrotire a casei, etc. Simbolistica este prezentă pe toate obiectele de artizanat popular, indiferent că vorbim de obiecte ceramice, din lemn, din lână, cânepă, în, borangic etc. Fiecare dintre meșteșugurile populare ne aduce mai aproape de autenticitatea vieții de odinioară și de valorile pe care aceasta le înglobează. În timpuri în care spiritul tradițiilor românești este tot mai greu de menținut, fiecare dintre noi poate aduce un omagiu simplității și bogăției tradiționale păstrând în casă o fărâmă din munca și creativitatea artizanilor. Şcoala trebuie să încurajeze formarea unui spirit critic, a unor atitudini pozitive şi a studiului individual, antrenând elevii în activităţi diverse şi diversificate, pentru a-i face să păstreze obiceiurile strămoşeşti.39

1. 2. 3. 4. 5.

Bibliografie: Romulus Antonescu, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, Editura Moldova, București, 2016; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2002; Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum, București, 2007; Simion Florea Marian, Sărbătorile la români: studiu etnografic, Editura Fundației Culturale Române, București,1994; Artur Gorovei , Literatura populară , Editura Minerva, Bucureşti,1985.

"Obiecte de artă populară românească"- Prof. Baciu Georgiana Elisabeta, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Județul Buzău

I.4.9 Mărțișorul- sărbătoarea primăverii Prof. înv.primar- Nedelcu Mita- Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Buzău

Obiceiurile şi tradiţiile sunt un domeniu important al culturii populare româneşti. Ele au rolul de a regla şi consolida relaţiile comunitare, fiind respectate cu stricteţe de toţi membrii societăţii. Rolul nostru, al dascălilor, este de a-i face pe copii să înveţe să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile poporului în care s-au născut, să iubească meleagurile natale, portul românesc,dar şi sărbătorile care ne aduc în suflete atâta bucurie. Valorificând frumuseţea tradiţiilor si obiceiurilor populare în cadrul activităţii cu şcolarii reuşim să înfrumuseţăm viaţa copiilor, îi ajutăm să cunoască tradiţiile româneşti şi rolul important pe care-l au în viaţa oamenilor, din cele mai vechi timpuri, modul cum aceste traditii au dainuit peste timp. Prin conţinutul serbărilor îi ajutăm pe copii să înţeleagă mesajul si frumuseţea acestor obiceiuri populare, adaptându-le particularitaţilor de vârstă si aptitudinilor artistice individuale. Cu acest prilej introducem copiii într-o lume frumoasă a cântecului, dansului, poeziei, poveştilor, glumelor, proverbelor, zicătorilor si strigăturilor, a unor evenimente tradiţionale - Crăciunul, Anul Nou, Mărțișorul, Paştele, Drăgaica şi multe altele, copiii având posibilitatea să cunoască frumuseţea si bogăţia folclorului, diversitatea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti, armonia limbii române. Textele cântecelor şi poeziilor, ale colindelor, ale legendelor româneşti transmit urările de bine în legătură cu unele îndeletniciri străvechi ale românilor: aratul, semănatul,secerişul păstoritul. Cu aceste ocazii copiii îşi îmbogăţesc vocabularul cu expresii populare, proverbe, zicători, strigături, pătrund în tainele limbii materne şi în comorile înţelepciunii populare. Serbările sunt un izvor de bucurii şi satisfacţii care creează copiilor o stare de bună dispoziţie favorabilă atat dezvoltării psihice, fizice cât şi estetice. Copiii trebuie să înterpreteze diferite roluri; cântăreţ, dansator, povestitor, creator de obiecte artizanale, formându-şi sau perfecţionându-şi o serie de abilităţi artistice. Când bat la porţile sufletului Sfintele sărbători, ne bucuram împreună cu copiii de neasemuita frumuseţe a datinilor strămoşeşti şi scoatem din comoara inimii şi din lada de zestre a neamului,tezaurul folcloric românesc: cântecul, jocul şi costumul popular specific sărbătorilor. Costumele populare, ia şi catrinţa, barnetele şi opincile, cămaşa şi iţarii sunt primenite şi pregătite pentru spectacolul mult aşteptat. Atmosfera de sărbătoare din sala de festivităţi prin ornarea şi decorarea cu elemente specifice sărbătorilor de iarna sau de primăvară constituie un alt prilej de bucurie pentru copii, alături de confecţionarea costumelor , măştilor,felicitărilor sau mărţişoarelor. Când primele raze de soare ne luminează faţa, ne bucurăm de neasemuita puritate a ghiocelului, aşezat în conturul unui mărţişor de mâinile firave ale copiilor noştri. Primele lor felicitări cu ganduri frumoase pentru mame,ne fac să trăim din plin frumuseţea primăverii,să ne întoarcem la tradiţii , la comoara străbună descrisa în legende. Cultura tradiţională a poporului român este destul de bogată în

obiceiuri de primăvară ce s-au păstrat până astăzi, deşi semnificaţia lor din trecut s-a pierdut. An de an sărbătorim 1 Martie - Mărţişorul, Zilele Babei Dochia sau 9 Martie - Mucenicii, însă ne-am întrebat ce înseamnă cu adevărat aceste zile pe care le sărbătorim cu regularitate? 1 Martie, prima zi de primăvară, este ziua în care sărbătorim soarele şi recăpătarea puterii lui, reînvierea naturii şi bucuria de a trăi. De Mărţişor sărbătorim puritatea şi dragostea, femininul şi masculinul, viaţa şi moartea etc. Iată câteva din tradiţiile şi superstiţiile româneşti pentru ziua de 1Martie: Încă nu se ştie exact care sunt originile mărţişorului, dar se presupune ca sărbătoarea ar fi apărut în Imperiul Roman. Atunci, Noul An era sărbătorit în prima zi din luna lui Marte, zeul războiului şi al fertilităţii. Cele doua fire ale marţişorului simbolizau dualitatea pace-razboi. În credinţa populară, Mărţişorul era numit „funia anului” şi reprezenta cele 365 de zile ale anului. Ea era alcătuită din împletitura a două fire de aţă: una albă şi una neagră. Aţa simboliza dualitatea viaţa-moarte, bine-rău, iarna-vara, fertilitate-sterilitate sau lumina-întuneric. Azi, Mărţişorul este făcut din două fire de aţă, una albă şi una roşie. Albul semnifică puritate, masculinitate, raţiune, limpeziciune, luciditate şi iarna, iar roşul poartă simbolul iubirii, al primăverii, al feminităţii, frumosului şi al vieţii. Împletirea celor două fire reprezintă întrepătrunderea masculinului cu femininul. Legenda spune că, simţindu-se trist şi singur, Soarele a coborât pe Pamânt şi a luat chipul unei tinere frumoase. Un zmeu a răpit-o şi a închis-o în palatul lui şi, de atunci, toată frumuseţea, veselia, bucuria, cântul şi lumina au pierit, iar lumea s-a cufundat în întuneric. Nimeni nu a avut curajul de a salva fata în afară de un tânăr voinic. El a pornit într-o călătorie ce a durat trei anotimpuri – vara, toamnă şi iarnă – şi a ajuns la palatul zmeului unde l-a înfruntat. După o bătălie care a durat mai multe zile, tânărul a învins, a reuşit să elibereze fata, dar s-a stins din viaţă. Soarele a revenit pe cer şi a luminat din nou întreg Pământul. Astfel, primăvara a venit, oamenii şi-au recăpătat veselia, iar natura a reînviat. Sângele eroului s-a scurs pe zăpada, iar acolo unde ea s-a topit, au apărut primii ghiocei, vestitorii primăverii. De atunci, tinerii împletesc două aţe, una albă şi una roşie şi le oferă fetelor pe care le iubesc sau persoanelor apropiate. În tradiţia populară, roşul simbolizează iubirea, dragostea, frumosul. Albul simbolizeaza puritatea, sănătatea, noul şi aminteşte de vestitorul primăverii, gingaşul ghiocel. O alta legendă spune că, în prima zi din martie, Primăvara a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, de sub zăpadă, iese un ghiocel. Aceasta a vrut să îl ajute şi a vrut să dea zăpada la o parte şi să îndeparteze ramurile spinoase din jurul lui. Văzând ce face Primăvara, Iarna s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul sa omoare floarea. Ghiocelul a îngheţat. Primăvara, vrând să salveze ghiocelul, l-a acoperit imediat cu mâinile ei. Pentru că se inţepase într-un mărăcine, din degetul ei a curs sânge pe ghiocel, iar acesta a reînviat. Astfel, legenda spune că Primăvara a învins Iarna, iar culorile alb şi roşu reprezintă zăpada albă şi sângele roşu. În mitologia românească, în primele zile de primăvară, fetele şi femeile aruncau către cer mărţişoare şi rosteau câteva cuvinte rituale închinate soarelui: “Sfinte soare, sfinte soare, Dăruiescu-ţi mărţişoare!" Femeile obişnuiau să poarte monede de aur sau de argint, simbol al soarelui, legate la gât cu un şnur împletit cu aţă roşie şi alba. Ele purtau monezile pentru 12 zile, iar apoi, cu bănuțul, îşi cumpărau o bucată de pânză albă şi vin roşu. În acest fel, femeia care a purtat mărţişorul urma să aibă un chip alb, frumos şi luminos tot restul anului şi buzele roşii ca focul. Tradiţia a fost păstrată până astăzi în anumite părti ale ţării unde, mamele le prind copiilor lor o monedă de argint pentru a-i proteja de friguri şi pentru a fi frumoşi şi sănătoşi tot anul. De asemenea, se crede ca Mărţişorul este un talisman pentru de deochi, care aduce sănătate, bunăstare şi iubire. Astăzi, în majoritatea zonelor din ţară, femeile poarta mărţişoare în piept sau legate la mână. El se prinde în zorii zilei de 1 martie, înainte ca soarele să răsară. Tradiţia spune că persoana respectivă trebuie să poarte mărţişorul până pe 9 martie, fie toată luna, fie până la sărbătoarea Floriilor sau până când va vedea un copac înflorit. Astfel va avea noroc tot anul iar zilele îi vor fi frumoase şi luminoase ca cele de primăvară. Se mai spune că, dacă mărţişorul este dat jos înainte de vreme, este un

semn al ghinionului. După ce el este dat jos, nu se aruncă, ci se prinde în ramurile unui pom fructifer pentru a-i aduce belşug. În perioada 1-9 martie, fiecare femeie sau fată îşi alege Baba pentru a vedea ce fel de an vor avea. Se spune că, la fel cum este ziua Babei tale, aşa va fi tot anul tău. Ziua Babei se alege în funcţie de ziua naşterii. Potrivit legendei, în zilele Babelor, Baba Dochia obişnuieşte să toarcă şi să îşi dea jos cele 9 cojoace cu care se protejează de frig în cele 9 zile. În aceste zile, femeile nu trebuie să toarcă dacă nu vor să aducă asupra lor furia Babei Dochia. Poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului afirma: "scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet..." Dincolo de obiceiuri şi simboluri legate de mărţişor, el rămâne ca o întrupare a bucuriei de a trăi, a dragostei de viaţă, un semn prin care noi, oamenii, salutăm renaşterea naturii odată cu venirea primăverii. Mărţişorul rămâne, peste timp, simbolul soarelui atotputernic şi al purităţii sufleteşti. 40

Clasa Pregătitoare A, Prof. înv. primar Nedelcu Mita- Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Buzău

1.Mică enciclopedie de tradiţii româneşti,Ion Ghinoiu, Ed.Enciclopedică, 2001

2. Sărbători şi obiceiuri , C.Brăiloiu, Ed. Enciclopedică, 2002

I.4.10 Sărbătorile primăverii- 1 Martie – Mărțișorul românesc/ Felicitări de 8 Martie, de Ziua Femeii Clasa a II-a B, Prof. înv.primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

I.4.11 1 Martie- Ziua Mărțișorului Prof. Chiș Diana Rodica, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Loc. Aghireș, Jud.Sălaj

I.4.12 Obiecte de artă populară românească; Activități artistico-plastice de 8 Martie; Încondeierea ouălor de Paște Elevi- clasa a III-a- Prof. înv.primar- Șimona Raluca Ioana- Şcoala Gimnazială Gherța Mică- Satu Mare

I.4.13 Popular customs and traditions- Folk costumes- Bosnia and Herzegovina Smaila Meškovic, Obdanište-Zabavište "Naša djeca", BOSNIA-HERȚEGOVINA

In the rich treasury of cultural wealth of Bosnia and Herzegovina’s peoples, which few countries in the world today can be proud of, especially when it comes to its versatility, includes clothing. Numerous variants were formed over many years and carry within elements or only trace elements of many cultural influences, which were an important factor in development, not only clothes, but also the general historical and social events.

Therefore, in our clothing we find traces of Balkan, Mediterranean and Oriental culture. These influences have left their mark on traditional clothes and undoubtedly contributed to their differentiation. By the end of 19th century, costumes of the rural population in Bosnia and Herzegovina was mostly domestic production. Women in the countryside were making it, and some of its parts were created by skillful hands of the city artisans. The materials mainly originated from wool, flax, hemp, and leather. The cloth for basic parts of the clothes was woven from flax and hemp: shirts, pants, and women scarves to cover their head. Clean linen was used for festive items of apparel, while for everyday clothing, linen was mixed with hemp. Widespread mountainous area of our country is rich in a variety of Serbian and Croatian clothing, while Bosniak clothing is very uniform. Among the most famous Serbian and Croatian costumes are those from Imljani, Banja Luka, Kupres, Livno, Prnjavor, Bihać, Rama, Glamoč, etc. Today it is rare to see someone wearing national costumes in everyday life, folklore events exceptional. Besides that, folk costumes can be seen in the National Museum and the Museum of the City of Sarajevo, Despić and Svrzo’s house and the Museum of the Austro-Hungarian period in Sarajevo. Then, in the Museum of Herzegovina in Mostar, the Museum interpretive center in the city on the Neretva River, in the museums of Eastern Herzegovina in Trebinje and Humac, the Museum of the City of Zenica, the Franciscan monastery in Kraljeva Sutjeska, Fojnica and Bugojno, the Regional Museum in Travnik and Doboj, the Museum of Semberija in Bijeljina, and in Livno, Prijedor, Foča, Banja Luka and Konjic.

I.4.14 Promovarea tradițiilor românești prin intermediul activităților extrașcolare41 Prof. înv.preșcolar- Teodorescu Daniela, G.P.P. Nr.18, Buzău

Rolul cadrului didactic rămâne mereu în prim plan în opera de formare a personalităţii elevilor. Cu toate că a sporit şi influenţa altor factori în procesul educaţiei, cadrul didactic îşi păstrează numeroase prerogative în acest domeniu. El rămâne principalul modelator al personalităţii copiilor, începând de la imprimarea unei conduite externe, până la formularea aspiraţiilor şi idealurilor lor de viaţă. 1. Crişan. Alexandru - coordonator, "Cinci exerciţii de politică educaţională în România", ED. Vanemonde, Bucureşti, 2008 2. Cucoş C., „Pedagogie” Editura Polirom, Bucureşti , 2002 3. Iosifescu Şerban, "Management educaţional pentru instituţiile de învăţământ", Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2001 4. Verboncu Ion, ,,Management general", Editura Economică, Bucureşti, 2000 învăţământ, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2001

Activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă cele mai eficiente modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din grădiniţă, deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora. Activităţile extraşcolare au o mare contribuţie în dezvoltarea personalităţii copilului, deoarece implică în mod direct copilul prin personalitatea sa. Ele prezintă unele particularităţi prin care se deosebesc de activităţile din cadrul lecţiilor. Acestea se referă la conţinutul activităţilor, durata lor, la metodele folosite şi la formele de organizare a activităţilor. Serbarea şcolară reprezintă o modalitate eficientă a încurajării capacităţilor de vorbire şi înclinaţiilor artistice ale copiilor. Prin conţinutul vehiculat al serbării, copiii culeg o bogăţie de idei, impresii, trăiesc ,,autentic", spontan şi sincer situaţiile redate. Stimularea şi educarea atenţiei şi exersarea memoriei constituie obiective importante care se realizează prin intermediul serbării. Intervenţia la momentul oportun, cu rolul pe care îl are de îndeplinit fiecare elev şi susţinută de raportul afectiv motivaţional contribuie la mărirea stabilităţii atenţiei, iar cu timpul sporeşte capacitatea rezistenţei la efort. Serbările organizate, reprezintă un nesecat izvor de bucurii şi satisfacţii, creează copiilor o stare de bună dispoziţie, favorizând atât dezvoltarea fizică cât şi psihică a copilului. Prin acest efort se conturează o serie de calităţi. Copilul învaţă să-şi stăpânească emoţiile provocate de prezenţa unui public numeros şi necunoscut, se debarasează de timiditate şi devin mai curajoşi şi îndrăzneţi. În cadrul organizat şi vesel al serbării se formează optimismul şi încrederea în propriile forţe. Serbările contribuie la stabilirea unei legături între cunoaşterea artei şi practicarea ei. Pregătirea unei manifestări colective, antrenante, cum este serbarea, lasă urme adânci în sufletul fiecărui copil. Participarea la serbare îi uneşte pe copii, îi ajută să se împrietenească. Legăturile afective dintre copii sunt stimulate de emoţii şi interese comune, căci reuşita serbării întăreşte sentimentul apartenenţei la colectiv. Orice serbare prilejuieşte interpretarea poeziilor, cântecelor şi dansurilor îndrăgite de copii. E limpede însă că doar o selecţie de piese valoroase vor putea declanşa impresii şi emoţii estetice puternice. Pentru ca spectacolul să fie reuşit, textele literare trebuie alese cu grijă, conţinutul lor slujind deopotrivă ca suport educativ, afectiv şi de amuzament pentru copii. Din varietatea serbărilor organizate, cele mai tipice sunt: serbările ocazionale, serbările prilejuite de marile aniversări şi serbarea pomului de iarnă. Conţinutul unei serbări este determinat în primul rând de evenimentul căruia îi este destinat şi scopul urmărit. Programul pentru serbări trebuie să respecte anumite condiţii principale: materialul artistic folosit trebuie să fie bine orientat, să aibă valoare educativă, valoare artistică şi accesibilitate. Toate aceste experienţe oferă satisfacţii uriaşe şi contribuie într-o mare măsură la destinderea copiilor în mediul școlar, la realizarea unei atmosfere relaxante şi constructive între școală şi familie, ceea ce a determinat ca şi copiii să vină cu plăcere la școală şi să se manifeste fără inhibiţii şi timidităţi; ei au observat ce mult înseamnă dragostea, căldura sufletească, înţelegerea, respectul şi toleranţa, lucruri deosebit de importante pentru aceste experienţe din afara familiei. Serbarea şcolară reprezintă un eveniment mai mult sau mai puţin aşteptat, menit să evidenţieze într-o formă estetică achiziţiile acumulate de copii pentru dezvoltarea creativităţii. În procesul de învăţare multe sunt momentele de satisfacţie şi bucurie pe care le trăiesc cei implicaţi, dar maxima încărcătură emoţională se dezvoltă în timpul serbărilor şcolare. Importanţa unor asemenea festivităţi este deosebită, pentru că ele lărgesc orizontul spiritual al copiilor şi contribuie la acumularea de noi cunoştinţe, îmbogăţesc şi remontează viaţa afectivă, stimulând sentimente nebănuite sau dezvoltând pe cele slab manifestate anterior; contribuie la dezvoltarea simţului de răspundere, prin dorinţa de reuşită, favorizează concentrarea atenţiei pe parcursul desfăşurării programului, prezenta spectatorilor (părinţi, bunici, cadre didactice), trezind în copil energia de a învinge timiditatea, stimulându-i independenţa de acţiune. Într-o serbare şcolară pot fi valorificate toate achiziţiile dobândite de elevi de-a lungul unui semestru sau an şcolar, conferind evenimentului artistic un caracter educativ şi creator.

I.4.15 Modalități de promovare și păstrare a datinilor, obiceiurilor și tradițiilor populare românești43 Prof. înv.primar, Neagu Liliana , Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

”Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” ne-am născut ca să trăim și datoria noastră este de a păstra și de a arăta, atât semenilor noștri din acest spațiu, cât și altora, frumusețea datinilor și obiceiurilor noastre. Tradițiile românești constituie una dintre valorile inimaginabile și incontestabile ale poporului nostru și nu trebuie să lăsăm timpul și evenimentele lumii moderne să ne facă să le uităm. Patrimoniul valoric naţional trebuie îmbogăţit şi transmis din generaţie în generaţie prin procesul educaţional. Educaţia urmăreşte familiarizarea cu valorile naţionale materiale şi moral-spirituale; renaşterea, valorizarea şi perpetuarea tradiţiilor; utilizarea potenţialului educativ al datinilor şi obiceiurilor calendaristice populare; formarea conştiinţei naţionale; educarea civismului, umanismului Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât profesia de educator. Să-i învăţăm pe copii să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile în care s-au născut, să-i învăţăm să iubească meleagurile natale, portul românesc şi pe români! Să le sădim în suflet aceste elemente definitorii ale identităţii neamului românesc, fără de care nu am mai putea şti de unde venim şi cine suntem, de fapt, noi, românii, pe acest pământ ! Să-i ajutăm pe copii să înţeleagă imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arta populară românească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai mare intensitate frumuseţea României, istoria şi, mai ales sufletul neamului, a locului în care s-au născut și trăiesc! Literatura constituie un factor cu eficiență deosebită, dar și arta populară are o contribuție de seamă. Copiii încep să înțeleagă specificul poporului din care fac parte, aspirațiile lui, idealurile de ieri și de azi, oglindite în obiceiurile locurilor și în creațiile meșteșugarilor. Copilul simte admirația față de creațiile populare încă de când își ascultă bunica cum deapănă firul unui basm sau al unei legende, în care eroii sunt înzestrați cu calitățile țăranului român. Îl simte din cântecul duios de leagăn al mamei, din proverbe și zicători, din doinele cântate îndelung de moșii și strămoșii noștri. Costumul popular românesc reflectă influențe date de tradițiile locale, așezare geografică, de posibilitățile economice zonale, starea socială sau ocazia cu care este purtat. Pentru toate acestea, dar și pentru că se observă o îndepărtare a tinerilor de la tradițiile populare, este nevoie să insistăm pe cunoașterea, de la cea mai fragedă vârstă, a tradiiilor populare. Folclorul reprezintă pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă tradiție, obicei și artă izvorâte din rădăcinile istoriei. Poezia, cântecul și dansul ocupă un loc important în viața de toate zilele a poporului român. Ele însoțesc țăranul la muncă, îl înveselescși îi înviorează petrecerile. Cunoașterea obiceiurilor, a tradițiilor populare și etnografice locale are o importanță deosebită în cadrul procesului complex și îndelungat de formare a personalității copilului. Cunoașterea de către copii a frumuseții portului popular, a obiceiurilor. are ca finalitate sădirea în sufletele lor mândria că sunt 42

https://www.facebook.com/teodorescudaniela.teodorescudaniela?fref=search&__tn__=%2Cd%2CPR&eid=ARBSwQyoCEtdBg9UeUc1Twz6_DjRVpjUGknvZVHPVHNiQnk0csoicW6xdgyy_nhOPw4wc799NfEbStG

1. Mihai Pop – „Obiceiuri tradiţionale româneşti”. Editura Univers, Bucureşti, 1999. 2. Wikipedia – Enciclopedie liberă – Despre folclor. 43

români. Școala are menirea de a transmite copiilor informații despre folclorul zonei natale și de a le stimula interesul pentru arta populară, obiceiurile și tradițiile populare românești. Atunci când vine vorba de tradiții, obiceiuri și datini, activitatea desfășurată la clasă implică o gamă variată de modalități de promovare și păstrare a acestora timp îndelungat, precum și materiale didactice demonstrative sau explicative variate. În calitate de educatori, suntem obligaţi să facem din creaţia noastră populară o carte de vizită cu care să batem la porţile cunoaşterii şi cu care vom fi primiţi şi apreciaţi, fără îndoială, oriunde în lume. În furtunile veacului, obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti au rămas neclintite, păstrând valori autentice ale culturii populare tradiţionale. Copiii se lasă îndrumaţi şi pot fi modelaţi în aşa fel încât, pe fondul lor afectiv să se aşeze elementele cunoaşterii artistice care vor imprima gândirii lor anumite nuanţe, ce vor îmbogăţi substanţa viitoarei activităţi individuale şi sociale. Începând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa poporului, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le adune în mănunchi pentru a le dărui din nou. Prin tot felul de activități extrașcolare/extracurriculare, dar și în cadrul multor ore de curs, cadrul didactic urmăreşte cunoașterea și valorificarea obiceiurilor şi tradiţiilor populare. Activitățile desfășurate pot avea ca obiective: cunoașterea și valorificarea obiceiurilor şi tradiţiilor populare în creații proprii ale copiilor; cunoaşterea principalelor tipuri de meşteşuguri populare tradiţionale practicate în decursul timpului; realizarea unei expoziții-concurs cu obiecte de artă populară realizate de elevi; cultivarea interesului și dragostei față de obiceiurile şi tradițiile românilor și perpetuarea lor. Se pot realiza următoarele tipuri de lucrări: creații artistico-plastice: desene, grafică sau pictură, colaje; meșteșuguri tradiționale: țesături, cusături artizanale, broderie, împletituri, mărţişoare, olărit, sculptură în lemn, măşti; creaţii literare: ghicitori, poezie, proză, eseu. Rolul cadrelor didactice, indiferent de nivelul de învăţământ la care predau, este de a-i face pe copii să înveţe, să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile poporului în care s-au născut, să iubească meleagurile natale, portul românesc, dar şi sărbătorile care ne aduc în suflete atâta bucurie. În activitățile de la clasele începătoare (pregătitoare, întâi), le facem cunsocute copiilor tradițiile strămoșești prin intermediul lecturilor după imagini, convorbiri, dar și prin serbările pe care le desfășurăm cu copiii cu prilejul diferitelor sărbători (Crăciun, Paști). Şezătorile constituie un mijloc complex de educaţie, deoarece îi familiarizează pe copii cu unele elemente de folclor, contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru tradiţiile populare, le dezvoltă dragostea pentru frumos, pentru armonie, le cultivă răbdarea, stăpânirea de sine, spiritu de echipă. Datinile şi obiceiurile populare ne reprezintă si constituie o adevarată ,,valută’’ a ţării noastre, apreciată în lume, fapt care determină dorinţa de a cunoaşte frumuseţea si naturaleţea obiceiurilor, a folclorului autentic, a portului popular şi a graiului local. De asemenea, au rolul de cunoaştere de către copii a specificului zonei și a frumuseţilor din jur. Pentru a şti cine este, copilul trebuie să înveţe cine a fost prin strămoşii săi, să-şi cunoască rădăcinile adânc înfipte în satul românesc. Un alt pas în promovarea tradițiilor poate fi delimitarea în școală a unui „colț folcloric”, pe care să-l amenajăm împreună cu școlarii. Vor fi implicați și părinții și bunicii să le procure obiecte, ca de exemplu: o furcă de tors lână, un război de țesut, un costum popular foarte vechi, costume populare în miniatură, vase din pământ specifice zonei – strachină, ulcior, cană, farfurie, linguri și furculițe din lemn. Unele dintre aceste obiecte pot fi puse la îndemâna copiilor, care le pot folosi în jocurile lor de creație („De-a bunica”, „De-a nunta”), iar o parte din ele îi pot inspira pe elevi în realizarea unor lucrări artistico-plastice. Bineînțeles că și activitățile extracuriculare joacă, la rândul lor, un rol important în încercarea noastră de a le cultiva copiilor sentimente pozitive față de bogățiile și frumusețile orașului în care se dezvoltă și, mai ales, se formează ca individ păstrător de tradiții și obiceiuri.

Pentru a face cunoscute copiilor creațiile de artă, pe care locuitorii zonei noastre le-au realizat în decursul istoriei, putem merge cu copiii la Muzeul Județean. La ora de arte vizuale și abilități practice, elevii pot confecţiona din plastilină unele obiecte pe care le-au văzut la muzeu. În preajma sărbătorilor de Paști, copiii pot face o vizită la una din bisericile din localitate, iar explicațiile date de preot referitor la semnificația sărbătorii și la obiceiurile creștine ce se practică atunci, ca, de exemplu, încondeiatul ouălor, să ajute elevii să înțeleagă mai bine aceste adevăruri de credință cu importanță deosebită pentru poporul nostru care a devenit creștin încă de la formarea sa. Astăzi, mai mult ca oricând, avem posibilitatea să îndrumăm copiii să cunoască și să redea obiceiurile românești, să respecte tradiții ale românilor. În acest mod vom putea crește și educa copiii în spiritul virtuților strămoșești, pentru a deveni buni creștini și buni români. Sărbătorile de iarnă însemnă prilejul lărgirii orizontului spiritual al elevilor, precum și cultivarea receptivității şi sensibilităţii, a trăirilor afective şi emoționale. Perioada premergătoare acestora, respectiv Postul Crăciunului, înseamnă informarea şi familiarizarea copiilor cu ceea ce semnifică Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza. Perioada aceasta este propice pregătirii serbărilor de Crăciun. Un alt aspect al cunoaşterii tradiţiilor şi obiceiurilor de iarnă înseamnă colindatul pe la diverse instituţii din oraş, unde copiii oferă colinde şi primesc daruri. Arta noastră populară, manifestată sub toate aspectele ei, prezintă o bogăție de comori, un izvor nesecat.Tradiţiile, datinile, obiceiurile și folclorul local sunt documente grăitoare privind istoria şi cultura locurilor respective. Tezaurul folcloric al zonei constituie o componentă valoroasă, o moştenire de preţ pentru toţi cei care trăiesc şi vieţuiesc în acea parte de ţară. Moştenirea pe care o avem trebuie dusă mai departe de elevii pe care îi creştem şi-i educăm, pentru că un popor trăieşte prin ceea ce lasă fiilor săi. Este bine să cunoaştem şi să transmitem copiilor măcar un strop din ceea ce a creat omul simplu de la ţară cu iscusinţa minţii şi cu căldura sufletului său, pentru a şti copiii de mici cine sunt şi de unde se trag. Trebuie să le insuflăm copiilor respectul pentru tradițiile noastre și dorința de a duce mai departe tot ceea ce ne reprezintă ca națiune. ,,Izvorul neamului meu e ţăranul român.”, spunea Nicolae Iorga. I.4.16 Managementul realizării activității integrate, prin valorificarea obiceiurilor și tradițiilor populare Prof. Vorniceanu Cristina, Colegiul Tehnic Samuil Isopescu Suceava

Procesul instructiv-educativ desfășurat în școală îi permite fiecărui cadru didactic să pună în valoare experiența didactică prin activități educative cu caracter integrat și cu o abordare complexă a conținuturilor obiceiurilor, tradițiilor, istoriei și a culturii naționale. Activitățile integrate au multiple implicații dacă acestea sunt realizate pe grupuri de copii, întrucât prin intermediul realizării acestora copilul învață lucrând, personalitatea sa se dezvoltă într-un mediu democratic iar creativitatea sa este lăsată să se dezvolte în toate domeniile. Activitățile integrate sunt activități propuse de noul curriculum, care armonizează și sintetizează informații din diferite domenii de cunoaștere, renunțându-se la logica lor particulară cu scopul creeării unor imagini de ansamblu a realității cu care copilul intră în contact. Valorile culturale sunt păstrate cu sfințenie mai ales în mediul rural, acesta reușind să conserve elementele de cultură, tradiție și folclor, care sunt înțelepciuni de viață izvorâte din experiențe, din bucurie sau durere, din năzuințe și dor, din setea de liniște sau dragostea pentru frumos, creând punți între generații. Pătrunderea copilului în cultură se produce în familie, în primii ani de viață și continuă în comunitățile sociale din care face parte și în mod sistematic în unitățile de învățământ. Grădinița fiind prima dintre acestea, trebuie să fie cea care îl face pe copil să conștientizeze valorile creațiilor populare, să păstreze și să cultive interesul pentru cunoașterea tradițiilor, frumusețea folclorului românesc, dansul, cântecul și portul popular, casa

tradițională românească, obiceiurile și tradițiile deosebit de bogate atât din preajma sărbătorilor de 1 Decembrie, 24 Ianuarie, de Paști cât și cele de Crăciun și Anul Nou, de la cele mai mici vârste ca semn de respect pentru trecutul nostru românesc. Cei mai frumoşi ani din viaţa omului sunt anii copilăriei, iar cel mai frumos loc din lume este cel al naşterii. De aceea, de fiecare dată, când ne întoarcem la uliţa copilăriei ne năpădesc emoţiile şi simţim cum ne încărcăm cu energii benefice. Cu drag, ne retragem în satul natal, acolo unde sufletul nostru respiră aer curat, unde retrăim momente de o mare încărcătură emoţională, unde omul are o înţelepciune aparte. Toţi avem în memorie iernile copilăriei cu jocuri pline de veselie, săniuşul, derdeluşul, iar cei care au trăit, au copilărit la ţară, la bunici, ştiu cât de norocoşi sunt având parte de astfel de obiceiuri. În nici o altă parte a ţării repertoriul sărbătorilor de iarnă nu cunoaşte o atât de mare varietate şi bogăţie de manifestări folclorice ca în zona Moldovei. Transmise pe cale orală din generaţie în generaţie, într-o permanentă schimbare şi înnoire, atât ca funcţie cât şi ca mod de realizare artistică, obiceiurile şi tradiţiile moldoveneştii au ajuns până în zilele noastre ca nişte spectacole de mare anvergură care concentrează, acaparează atenţia întregii comunităţi. Aici punem accent mai mult pe obiceiurile şi tradiţiile din jurul sărbătorilor de iarnă: Crăciunul şi Anul Nou. An de an, ne străduim să pregătim cu preşcolarii acţiuni de înaltă ţinută care să facă atmosfera mai frumoasă în timpul sărbătorii Naşterii Domnului şi a Anului Nou. Prin implicarea părinţilor şi a bunicilor copiilor din grupele noastre am reuşit să adunăm multe elemente specifice zonei amenajând sălile de grupă, am realizat costumele pentru jocul caprei, jocul ursului, jocul căiuţilor, am împodobit steaua, am confecţionat măşti din diverse materiale (blănuri, fasole, coji de nucă, nasturi, coajă de stejar, ciocălăi) pentru jocul mascaţilor. Şi aşa, intraţi în atmosfera de sărbătoare, preşcolarii învaţă cu uşurinţă colinde şi preiau obiceiuri de la bunicii lor. I.4.17 Şcoala- promotor al valorilor spirituale românești Prof. înv. primar Nedelcu Mita- Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Buzău

Motto: ”De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care sunt ai acestui popor şi ai acestui pământ.”(Mihail Sadoveanu) Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii si obiceiuri. Călătorul vestic va fi surprins să descopere in România un loc plin de legende, mituri si tradiţii păstrate de-a lungul secolelor. Dacă înţelegem tradiţia ca pe o sumă de valori, dacă conştientizăm faptul că ne naştem, trăim şi profităm de pe urma tradiţiei, în sensul larg al termenului, cel de totalitate a valorilor acumulate de societate la un moment dat, putem lega tradiţia de educaţie, de credinţă, de cultură şi tehnică, de toate domeniile vieţii, de noi înşine, care, astfel, trebuie să devenim responsabili pentru valorile pe care le creăm şi le transmitem celor care ne vor urma. Transmiterea unei tradiţii sănătoase ţine, în ultimă instanţă, şi de calitatea noastră de oameni. În societatea în care trăim, ca urmare a înţelegerii în sens peiorativ a tradiţiei, dar mai ales a grabei şi presiunilor care se fac pentru introducerea şi acceptarea, în societatea românească, a unor valori care nu o definesc şi pe care marea majoritate a oamenilor nu le acceptă, s-a ajuns la deteriorarea tradiţiei, la înnoirea forţată cu anumite valori, care nu se pot numi identitare, întrucât nu au de a face cu valorile comunităţii româneşti. De aceea, se cuvine să abordăm cu toată seriozitatea problema păstrării valorilor identitare, mai ales în această perioadă de tranziţie, când în societatea tradiţională românească se simte tot mai mult mişcarea către lumea tehnologică şi pierderea, cu timpul, a patrimoniului viu. Iar dacă am dori să prezentăm identitatea acestui popor, considerăm că nimic nu poate oferi o reprezentare mai completă a tuturor laturilor existenței sale decât tradiţia populară. Numai înşiruind laturile tradiţiei românilor, am putea trage concluzii privitoare la diversitatea valorilor şi domeniilor în care aceasta este reprezentativă, o adevărată purtătoare a identităţii neamului nostru de la port, meşteşuguri, arhitectură, până la cele mai subtile laturi spirituale, cum ar fi literatura, mentalitatea, practicile şi riturile, care

coboară tradiţia din sfera teoreticului în viaţa de zi cu zi. În contextul în care trăim, ar fi necesar să subliniem că este necesară păstrarea valorilor tradiţionale şi pentru că ele cuprind un tezaur moral, al bunului simț sfidat, sub motivaţia liberalizării moravurilor, în lumea noastră. Cuvântul cheie pentru tradiţiile româneşti credem că poate fi identificat în înţelepciune. Înţelepciunea de a-ţi chivernisi această comoara in care frumosul şi armonia îşi au locul lor, venind să bucure sufletul; mai ales sufletul încărcat cu atâtea probleme al omului contemporan. Componentele socială şi spectaculară ale acestor tradiţii fac din ele o formă de sărbătoare sau de manifestare a identităţii şi spiritualităţii românilor. Credem că nu este deloc neglijabilă componenta misionară şi socială a obiceiurilor la marile sărbători. Într-o lume în care procesul de urbanizare este tot mai puternic, tradiţiile şi obiceiurile din satele româneşti încep să piardă tot mai mult teren; prin urmare, cosiderăm ca avem datoria morală faţă de neamul nostru românesc de a căuta şi promova colindele autentice româneşti şi obiceiuri care par să se piardă în negura vremii. Şcoala este pusă în situaţia de a răspunde provocărilor lumii moderne, prin promovarea sau nu a unor categorii de valori în rândul tinerilor. Prin calitatea sa educaţională, şcoala poate reprezenta unul dintre locurile de păstrare şi transmitere a valorilor identitare. De aceea educaţia şcolară reflectă stadiul la care a ajuns o societate, valorile care primează dar şi un anumit raport între tradiţie şi noutate. A vorbi despre păstrarea şi transmiterea tradiţiei populare în şcoli ar însemna, practic, a vorbi de o foarte sumară preocupare, care figurează prea putin în programele de învăţământ, iar, de multe ori, nici între activităţile extraşcolare. Învăţământul ignoră, uneori, relevarea valorilor identitare româneşti, preferând introducerea în studiul elevilor a unor valori în vogă, cum ar fi educaţia sexuală (de la vârste foarte mici) şi promovând distracţiile sub orice formă, în locul aprofundării unor discipline folositoare vieţii. De aceea, în acest domeniu, studiul tradiţiilor populare, cunoaşterea şi conservarea valorilor identitare, stimularea interesului tinerilor pentru aceste valori, cultivarea aptitudinilor lor artistice sau meşteşugăreşti ar putea contribui mult la dezvoltarea personalităţii umane, la spiritualizarea şi socializarea tinerilor, la găsirea unui sens al vieţii, a unei motivaţii existenţiale, de care adeseori sunt lipsiţi. Într-un cuvânt, putem spune că patrimoniul valorilor identitare româneşti poate constitui, pentru societatea actuală, o alternativă educaţională, artistică, economică, cu un potenţial deloc neglijabil, o alternativă şi o soluţie a unora dintre dilemele, căutările şi neîmplinirile contemporane. Iar dacă vocea tradiţiei, credinţei şi educaţiei româneşti tradiţionale se ridică uneori împotriva unor valori en vogue, care vor să pervertească însăşi fiinţa umană, se cuvine să trecem peste ranguri, poziţie socială, chiar peste practicile şi preferinţele individuale, sau personale, atunci când acestea sunt nocive din punct de vedere moral si social. Şi să nu stingem făcliile care încă mai pâlpâie ... Am considerat că îndemnul lui Constantin Noica: ,,În cultură nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie transmis şi reînnoit“ este de bun augur mai ales că acum tehnica a luat o amploare deosebită, majoritatea tinerilor accesează reţelele de internet nemaifiind implicaţi în cunoaşterea adevăratelor comori ale poporului nostru. Este lăudabilă iniţiativa unor şcoli, instituţii, inspectorate, printre care şi şcoala dumneavoastră de a organiza simpozioane pe teme de tradiţii locale, folclor, patrimoniu. Simpozioanele pe aceste teme trebuie să se constituie într-o modalitate funcţională prin intermediul căreia dascălii pot lua contact direct cu valorile culturale, se pot întoarce la izvoare, la tot ceea ce este mai autentic, pentru păstrarea identităţii naţionale. Tradiţiile populare româneşti rămân tezaurul nostru cel mai de preţ şi trebuie să facem tot ce se poate pentru ca ele să se păstreze vii în mintea copiilor şi a oamenilor. Activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferind cele mai eficiente şi oportune modalităţi de valorificarea tradiţiilor,obiceiurilor şi datinilor populare locale şi naţionale.Conştientizarea, transferul de cunoştinţe prin intermediul activităţilor şcolare şi extraşcolare trebuie organizate astfel încât patrimoniul cultural să poată fi valorificat atât de elevi cât şi de comunităţile locale. Patrimoniul valoric naţional trebuie îmbogăţit şi transmis din generaţie în generaţie prin procesul educaţional.

Educaţia urmăreşte familiarizarea cu valorile naţionale materiale şi moral-spirituale, renaşterea,valorizarea şi perpetuarea tradiţiilor, utilizarea potenţialului educativ al datinilor şi obiceiurilor calendaristice populare, formarea conştiinţei naţionale, educarea civismului, umanismului. Ar trebui să ne proiectăm activităţile urmărind realizarea unor obiective precum: -dezvoltarea interesului pentru cunoaşterea,păstrarea şi transmiterea portului popular românesc, a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice poporului nostru; -cunoaşterea folclorului şi preţuirea acestuia; -cultivarea respectului faţă de înaintaşi; -identificarea şi cunoaşterea portului popular, a tradiţiilor şi folclorului din zona noastră; -dezvoltarea capacităţii elevilor de a interpreta cântece populare româneşti; -învăţarea unor paşi de dans popular; -formarea unor trăsături morale pozitive folosind în joc proverbe, zicători, strigături; -însuşirea unor abilităţi de ţesut, cusut, confecţionare de măşti; -cunoaşterea succesiunii sărbătorilor religioase şi manifestările folclorice destinate lor. Activităţile ce se organizează pot avea forme cât mai diverse şi pot mobiliza diferite categorii de copii, de vârste, de apartenenţă socială, de interese, în aşa fel încât la sfârșit toti aceştia să se declare încântaţi de rezultatele obţinute: -confecţionarea unor panouri decorative pentru pavoazarea holurilor şcolii şi a sălilor de clasă; -realizarea unor expoziţii cu lucrări ale elevilor: cusături, țesături, împletituri, pictură pe sticlă, măști populare, sculpturi în lemn, ouă pictate, toate confecţionate de elevi şi părinţi; -achiziţionarea de costume populare; -participarea la şezători populare de ziua mărţişorului când elevii deapănă legende legate de Baba Dochia şi de simbolul mărţişorului; de ziua Sfântului Andrei; de Joia mare etc. -prezentarea de programe artistice la serbări şcolare, la sărbătorile satului şi ori de câte ori se ivesc prilejuri; -colectarea de la locuitorii satelor a unor materiale şi produse necesare dotării unui colţ muzeistic; în cadrul Curriculumului la decizia şcolii, s-ar putea opta pentru un optional cu specific folcloric. Prin aceste activităţi urmărim să dezvoltăm atitudini valorice faţă de cultură, să le formăm elevilor o cultură moral spirituală,o cultură naţională. Activităţile şcolare şi extraşcolare de conservare şi promovare a folclorului autohton dezvoltă un comportament motivat,cultivă sentimente de bunătate, caritate,toleranţă, respect,demnitate,de personalizare a individului şi conturarea identităţii sale.Folclorul reprezintă oglinda vie a existenţei poporului român ,o dovadă grăitoare a străvechii unităţi culturale a poporului român.Imensul tezaur folcloric al poporului nostru constituie o componentă valoroasă a acestei moşteniri.Valorificând cu copiii tradiţia folclorică în cadrul diverselor activităţi şcolare şi extraşcolare realizăm un important act cultural şi educativ. Prin varietatea folclorului copiii pot să cunoască,să înţeleagă şi să preţuiască mai mult trecutul glorios al poporului nostru ,ocupaţiile şi obiceiurile, sentimentele ,năzuinţele generaţiilor de ieri .Simpozioanele cu secţiuni axate pe teme de folclor şi tradiţii constituie acţiuni educative de promovare a artei, ca mijloc de păstrare a adevăratelor valori morale şi a frumusetii relaţiilor interumane şi interetnice.44

1.Revista Învăţământul primar nr. 3-4 ,1999 Editura Discipol; 2."Obiceiuri tradiţionale româneşti", Mihai Pop, Editura Univers, Bucureşti 1999; 3."Mică enciclopedie de tradiţii româneşti", Ion Ghinoiu, Ed.Enciclopedică, 2001; 4. "Sărbători şi obiceiuri", C.Brăiloiu, Ed. Enciclopedică, 2000.

I.4.18 Cum transmitem copiilor dragostea față de tradițiile strămoșești Prof. înv. preșcolar Irimia Marilena, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă,, Buzău

Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât meseria de educator, de gradinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate și mai pline de energie mlădițe" (D. Almaș). Să-i învățăm pe copii să prețuiască și să respecte obiceiurile și tradițiile în care s-au născut, să-i învățăm să iubească meleagurile natale, portul românesc și pe români. Să le sădim în suflet aceste elemente definitorii ale identității neamului românesc fără de care nu am mai putea ști de unde venim și cine suntem de fapt, noi românii, pe acest pamânt. Să-i ajutăm pe copii să înțeleagă imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arta populară românească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai mare intensitate frumusețea României, istoria și mai ales sufletul neamului. În calitate de educatori suntem obligați să facem din creația noastră populară o carte de vizită cu care să batem la porțile cunoașterii și cu care vom fi primiți și apreciați fără îndoială, oriunde în lume.În furtunile veacului, obiceiurile și tradițiile strămoșești au rămas neclintite păstrând valori autentice ale culturii populare tradițonale.Copiii se lasă îndrumați și pot fi modelați în așa fel încât pe fondul lor afectiv să se așeze elementele cunoașterii artistice care vor imprima gândirii lor anumite nuanțe, ce vor îmbogăți substanța viitoarei activități individuale și sociale. Începând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viața poporului, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste împrejurări și terminând cu cântecele, dansurile și strigăturile nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea sa le cunoască și să le adune în mănunchi pentru a le dărui din nou. Valorificând frumusețea tradițiilor și obiceiurilor populare în cadrul serbărilor cu preșcolarii, reușim să înfrumusețăm viața copiilor, îi ajutăm să cunoască tradițiile românești și rolul important pe care-l au în viața oamenilor din cele mai vechi timpuri, modul cum aceste tradiții au dăinuit peste timp. Prin conținutul serbăarilor îi ajutam pe copii să înțeleagă mesajul și conținutul acestor obiceiuri populare, adaptându-le particularităților de vârstă și aptitudinilor artistice individuale. Cu acest prilej, introducem copiii într-o lume frumoasa a cântecului, dansului, poeziei, poveștilor, glumelor, proverbelor, zicătorilor și strigăturilor, a unor evenimente tradiționale - Crăciunul, Paștele, Moș Nicolae, etc - copiii având posibilitatea să cunoască frumusețea și bogăția folclorului, diversitatea tradițiilor și obiceiurilor românești, armonia limbii române. Textele cântecelor și poeziilor, a colindelor, plugușorului, sorcovii, transmit urrile de bine în legătură cu unele îndeletniciri străvechi ale românilor: uratul, semănatul, păstoritul. Cu aceste ocazii copiii își îmbogățesc vocabularul cu expresii populare, proverbe, zicători, strigături, pătrund în tainele limbii materne și în comorile înțelepciunii populare. Noi, educatoarele încercăm să transmitem din generație în generatie, portul, graiul, obiceiurile și datinile așa cum le-am moștenit de la străbuni. O ocazie eficientă de valorificare a tradițiilor populare și a obiceiurilor românești o constituie serbările. Ele sunt un izvor de bucurii și satisfacții care creează copiilor o stare de bună dispoziție favorabilă atât dezvoltării psihice, fizice cât și estetice. Copiii trebuie să interpreteze diferite roluri; cântaret, dansator, povestitor, creator de obiecte artizanale, formându-si sau perfecționându-și o serie de abilități artistice. Serbările au o importanță deosebită în educarea copiilor.În primul rând, prin coninutul lor, transmit un anumit mesaj, apoi copiii se pregătesc împreună și depun eforturi susținute pentru realizarea unui scop comun, reușita serbării. Încordarea gradată din momentul pregătirii serbărilor culminează în ziua desfasurării ei, când tensiunea afectivă a grupei ajunge la maxim.Astfel, pregătirea și participarea la serbări este acțiunea în care copilul se obișnuiește să trăiască în colectiv, să se debaraseze de timiditate. Serbările aduc lumină în sufletul copiilor, dau aripi imaginației, creează o atmosfera plină de plăcere, bucurie. În transmiterea obiceiurilor și tradițiilor în serbările prețcolare am pornit de la ideea ca nu există un alt element artistic care să poată fi aplicat multilateral în ansamblul procesului educațional ca serbările școlare. Pentru copii ele reprezintă o distracție veselă, plăcută, iar pentru educator constituie prilejul de a oferi mănunchiul bucuriei de-a lungul unui șir întreg de repetiții. Învățând copiii să

desfășoare "Serbarea pomului de iarnă" , îi implicăm în interpretarea unor roluri pe care le joacă cu plăcere: capra, ursul, sorcova, uratul, colindatul. Prin interpretarea rolurilor și pregătirea decorurilor pentru diversele "spectacole" urmărim atât un efect artistic cât si pedagogic, cautând un imbold pentru a trezi la copii dorinșa de a cunoaște și păstra tradițiile și obiceiurile strămoșești. Pentru a avea o influență pozitivă asupra copilului, serbările trebuie să fie înțelese de acesta și să-l afecteze psihologic.Sensul unui spectacol va depinde de:calitatea lui, de folosirea adecvată a costumațiilor și decorurilor, de participare afectivă a copilului. Când bat la porțile sufletului Sfintele Sărbători, ne bucurăm împreună cu copiii de neasemuita frumusețe a datinilor strămoșești și scoatem din comoara inimii și din lada de zestre a neamului, tezaurul folcloric românesc: cântecul, jocul și costumul popular specific sărbătorilor. Pentru a realiza o serbare reușită, care să respecte tradițiile și obiceiurile de Crăciun, este necesară o adaptare și prelucrare a repertoriului specific vârstei preșcolare ce cuprinde în forme tradiționale poezii și cântece specifice Crăciunului Costumele populare, ia și catrința, bracirile și opincile, cămașa și ițarii sunt primenite și pregătite pentru spectacolul mult așteptat. Atmosfera de sărbătoare din sala de festivități prin ornarea și decorarea cu elemente specifice sărbătorilor constituie un alt prilej de bucurie pentru copii, ei descoperind tradițiile și obiceiurile practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, simt și prețuiesc frumusețea obiceiurilor și tradițiilor de Crăciun. Cântecele populare întâlnite la toate serbările antrenează, tonifică și energizează gândirea, memoria, atenția, imaginația, creativitatea, spiritul de disciplină, prietenia. Dacă jocul și cântecul nu este trăit, nu poate pune în rezonanță corzile sufletești ale ființei umane. Când priviți o serbare cu obiceiuri străvechi ale românilor, cu cântece și dansuri populare, gândițivă că priviți un moment, oglinda și sufletul acestui popor ce a considerat păstrarea tradiției o datorie și o onoare. Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului român pentru că exprimă înţelepciunea populară a acestui neam, sunt esenţe ale bogăţiei noastre spirituale.45

I.4.19 Importanța transmiterii și valorificării tradițiilor românești în școală Prof. Luntraru Rodica Crina, Şcoala Gimnazialã Cîndeşti, Județul Buzău

Motto: „…datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adâncul sufletului românesc, al moşilor şi strămoşilor noştri.” Alexandru Vlahuță

Liliana Martin – "Modalități de stimulare socio – afectivă", Revista "Învățământul Preșcolar" 1 – 2 / 2002; Ion Apostol Popescu : "Studiu de folclor și artă populară" ; Revista "Învățământul preșcolar" 1-2 2000. 45

Dumitru Almaş scria cã nimic nu este mai frumos pe lume decât meseria de educator, de grãdinar de suflete umane, având datoria de a cãlãuzi acele suflete aflate la început de drum. Noi avem datoria nescrisã de a-i invãţa pe copii sã respecte tradiţiile şi obiceiurile care au fost transmise din generaţie în generaţie. Noi trebuie sã îi învãţãm sã iubeascã limba româneascã, portul popular, meleagurile natale, sã le sãdim în suflet identitatea neamului românesc. Noi putem sã îi facem conştienţi de imensitatea tezaurului folcloric, de arta popularã, deoarece acolo se oglindeşte întreaga Românie. Cum putem face aceste lucruri la clasã, mai ales dacã este vorba de mediul rural şi vorbim despre o clasã de elevi care nu îşi permit sã vadã dincolo de limitele satului? La clasele mici putem începe cu lecturile dupã imagini, apoi simple conversaţii despre sãrbãtorile de iarnã, spre exemplu, din care sã reiasã cum se pregãtesc familiile fiecãruia pentru sãrbãtoarea sfântã. În cadrul acestor conversaţii vom sublinia importanţa fiecãrei acţiuni desfãşurate în perioada ajunului, ce înseamnã colindele şi cum se raporteazã elevul la ceea ce se întâmplã în jurul sãu. De asemenea, putem amenaja un colţ al clasei care sã reprezinte o scenã biblicã, spre exemplu naşterea lui Iisus. Din materiale nefolositoare putem crea costume populare pe care sã le expunem în colţul destinat magiei sãrbãtorii Crãciunului. Acolo unde este posibil, se vor vizita muzee unde sunt expuse diverse costume tradiţionale specifice zonei. Se va atrage atenţia asupra vechimii şi importantei acestor porturi populare. Tot la muzeu se pot admira diverse unelte şi obiecte de uz casnic folosite în trecut : rãzboiul de ţesut, oale şi cãni de lut, diverse obiecte ţesute. Sãrbãtorile de iarnã înseamnã posibilitatea lãrgirii orizontului spiritual al elevilor şi cultivarea receptivitãţii la tradiţional. Elevii îşi vor însuşi şi semnificaţia colindatului: nu colindãm doar pentru a primi ceva în schimb, colindul având o cu totul altã însemnãtate. Elevilor mai mari li se va explica istoria colindelor, faptul cã acestea au fost perpetuate încã din epoca precreştinã în diferite variante, în funcţie de regiune. La bazã, obiceiul de a colinda înseamnã a-i ura celuilalt rodire, belşug, fiind un obicei legat de începutul anului agrar sau de sfârşitul sãu. Cel mai bine putem promova portul tradiţional şi colindele în cadrul serbãrilor de Crãciun. Tot aici putem încerca sã îi învãţãm câţiva paşi de dans popular, pentru o interacţiune directã cu ceea ce înseamnã specificul unei anumite zone. Şezãtorile pot fi un alt mijloc de transmitere a valorilor tradiţionale; în cadrul acestora, fiecare elev va contribui cu o glumã, o ghicitoare, un cântec popular sau dramatizarea unei poveşti. Elevii pot fi învãţaţi sã împleteascã, sã realizeze pãpuşi îmbrãcate în porturi populare, sã coasã. Valoarea deosebită a şezătorilor este determinată de conţinutul educativ al materialelor utilizate şi de modul de organizare şi de antrenare a elevilor. La final, elevii pot fi rãsplãtiţi cu produse specifice zonei rurale: mere, gutui, nuci, covrigi, turte etc. Astfel, urmãrim sã dezvoltãm atitudini valorice faţã de culturã şi tradiţie şi conturãm identitatea naţionalã. Rolul profesorului este foarte important, de aceea trebuie sã dea dovadã de creativitate pentru a-i atrage în aceastã lume care pare uitatã într-o erã a tehnologiei. Vom vorbi, mai departe, despre un obicei îndrãgit foarte mult de copii şi practicat, în special, în zonele rurale: Pluguşorul. El este cunoscut, în funcţie de regiune, sub diverse denumiri cum ar fi : Plugul, Plugul cel Mare, Buhaiul, Bugã, Hãitul. Practicarea acestui obicei trebuie sã aibã la bazã o cunoaştere a ceea ce înseamnã Pluguşorul, de fapt. Denumirea sa a fost inspiratã de obiectul ritului : plugul sau buhaiul. Ca şi perioadã de practicã, ea începea din 29 decembrie, pânã nu mai târziu de 2 ianuarie. În unele regiuni era practicat pe criteriul vârstei, în cete de bãieţi de 7-8 ani, chiar şi adolescenţi. Recitarea textului este însoţitã de sunetul unuia sau mai multor clopoţei, obiect ce contribuie la crearea atmosferei propice descrisã în text. Buhaiul, obiect ritualic ce simbolizeazã mugetul taurului, are legãturã cu un cult strãvechi al acestui animal, rãspândit încã din antichitate. Cât priveşte sunetele clopoţelului, sau a oricãror obiecte metalice, acestea poartã o semnificaţie ritualicã, având rostul de a alunga spiritele malefice. O semnificaţie similarã clopoţelului o are biciul, despre care se spune cã are capacitatea de a purifica lumea, simbol des întâlnit şi la alte popoare. Darurile primite de plugari sunt cele ştiute, specifice : covrigi, colaci, fructe, în unele zone carne, cârnaţi, şuncã etc. În judeţul Buzãu, bãtrânii îşi amintesc cã darul principal era un colac pregãtit special pentru aceastã ocazie. Dar, odatã cu trecerea vremii, darurile tradiţionale au fost inlocuite cu bani. În alcãtuirea cetelor de colindãtori pot intra persoane mascate care conferã acestui obicei un caracter

interesant. Spre exemplu, în Grabicina, judeţul Buzãu, se purtau mãsti de moş- babã, pe care localnicii leau denumit «ababã».Obiceiul se practica în ultima zi a anului de cãtre tineri sau chiar bãrbaţi însuraţi, având, câteodatã şi anumite instrumente precum: fluierul, toba sau cimpoiul. Tradiţiile şi obiceiurile populare constituie valori incontestabile ale poporului nostru, de aceea este necesar şã fie însuşite încã de la cele mai fragede vârste. Şcolarul mic va fi uimit sã descopere o ţarã plinã de legende, simboluri, mituri şi tradiţii pãstrate de sute de ani. Educându-i pe cei mici în spiritul descoperirii trecutului şi a semnificaţiilor fiecãrui obicei, prin activitãţi şcolare şi extraşcolare, elevii vor îndrãgi şi mai mult limba româneascã şi locurile unde s-au nãscut. Ca dascãli, avem datoria de a le insufla dragostea pentru popor, pentru adevãratele valori spirituale, esenţa care defineşte aceastã ţarã. Totalitatea manifestãrilor care aparţin folclorului, literatura şi muzica popularã, zestrea culturalã este comoara pe care elevii trebuie sã o descopere şi, prin orice mijloace, sã o transmitã mai departe. Într-o lume a informatizãrii, lumea pare a uita adevãratele valori culturale, iar mulţi privesc spre trecut ca spre ceva vechi, care nu mai este de actualitate. Bunãoarã, ne întrebãm câţi tineri mai ascultã astãzi cântecele tradiţionale româneşti ? Aici intervine dascãlul, selectând şi oferind acele acele noţiuni valoroase din punct de vedere cultural şi spiritual; el are puterea de a reînvia tradiţiile prin activitãţi simple, la îndemâna oricui, care va stârni interesul elevilor, cum ar fi organizarea unei şezãtori. Elevii vor învãţa, astfel, sã preţuiascã şi sã respecte trecutul, sã iubeascã graiul şi portul popular şi tot ce înseamnã «România». Deşi trãim într-o lume în care mass-media nu mai este interesatã de promovarea adevãratelor valori tinerilor, noi putem sãdi în inimile copiilor dragostea pentru frumos şi autentic. Astfel, pentru a interacţiona direct cu specificul locului, se pot organiza excursii, în cadrul cãrora elevii sã poatã întâlni bãtrânii dintr-o anumitã zonã unde încã se mai pãstreazã tradiţiile. De asemenea, se vor organiza ateliere unde cei mici pot învãţa meşteşugul portului popular direct de la meşterii populari, luând, astfel, contact cu motivele şi simbolurile tradiţionale româneşti. Elevii mai mari, pot fi indrumaţi, pe perioada vacanţelor, sã realizeze o culegere personalã de cântece populare, strigãturi, colinde specifice zonei în care locuiesc şi nu numai. Astfel de activitãţi se pot finaliza cu o şezãtoare, unde fiecare elev poate prezenta un anumit port popular. Nu în ultimul rând, serbãrile şcolare sunt un prilej de a evidenţia frumuseţea tradiţiilor, prin refacerea unei imagini desprinse din lumea satului tradiţional. Se pot folosi elemente de decor precum: covata, linguri de lemn, obiecte din ceramicã, care alãturi de costumele tradiţionale întregesc tabloul. Într-o lume supusã în permanenţã schimbãrii, este important ca elevii sã cunoascã trecutul românilor, un trecut în care au rãdãcini adânci o sumedenie de tradiţii şi obiceiuri unice în lume. Prin cunoaşterea cât mai detaliatã a folclorului românesc şi a semnificaţiilor acestuia, ne propunem ca elevii sã se implice direct în promovarea şi transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor şi în preţuirea identitãţii naţionale.46 I.4.20 Păstrarea tradițiilor și obiceiurilor populare, prin intermediul activităților extrașcolare Prof. Santavan Simona-Mihaela, Şcoala Gimnazială Nr.1 Aghireş, jud.Sălaj

Tradiţiile româneşti constituie una dintre valorile inimaginabile şi incontestabile ale poporului nostru şi nu trebuie să lăsăm timpul şi evenimentele lumii moderne să ne facă să le uităm. Alături de literatură, care constituie un factor cu eficienţă deosebită în educaţie, arta populară are şi ea o contribuţie de seamă. În primul rând, copiii încep să înţeleagă specificul poporului din care fac parte, aspiraţiile lui, 46

Bibliografie: Pop. Mihai. – „Obiceiuri tradiţionale româneşti”, Editura Univers, Bucureşti, 1999. Pop. Dumitru. - „Obiceiuri agrare în tradiţia popularã româneascã”, editura Dacia, Cluj Napoca, 1989.

idealurile de ieri şi de azi, care sunt oglindite în obiceiurile locurilor şi creaţiile meşteşugarilor. În al doilea rând, punându-i pe copii, încă de la vârsta preşcolară în contact direct cu creaţia populară, le insuflăm respectul pentru tradiţiile noastre şi dorinţa de a duce mai departe tot ceea ce ne reprezintă ca naţiune. Copilul simte admiraţia faţă de creaţiile populare încă de când îşi ascultă bunica cum deapănă firul unui basm sau a unei legende, în care eroii sunt înzestraţi cu calităţile ţăranului român, îl simte din cântecul duios de leagăn al mamei, din proverbe şi zicători, din ghicitori, din doinele cântate îndelung de moşii şi strămoşii noştri, din jocurile populare ce însoțesc obiceiurile și tradițiile de nuntă. Exprimată în cele mai diverse forme, creaţia populară românească este caracterizată de autenticitate şi ingeniozitate, o trăsătură aparte fiind puternica ei unitate, care nu exclude însă o mare varietate de manifestări în arhitectura populară, port, ţesut, olărit, prelucrarea lemnului, a metalului, pictura icoanelor pe sticlă şi nu în ultimul rând dansurile și jocurile populare. Costumul popular românesc reflectă suprapus influenţe date de tradiţiile locale, aşezare geografică, posibilităţi economice zonale, starea socială sau ocazia cu care este purtat. Toate acestea, precum şi faptul că se observă o îndepărtare a tinerilor de la tradiţiile populare ne face să insistăm pe cunoaşterea de la cea mai fragedă vârstă a tradiţiilor populare, pe educarea copiilor în spiritul respectului şi păstrării acestora. Folclorul românesc a constituit un factor educativ, o maniera de exprimare a identității culturale a poporului nostru. Obiceiurile și tradițiile reprezintă mândria fiecărui loc, reprezintă tot ceea ce este mai valoros drept moștenire culturală. Fiecare om este mândru de tradițiile și obiceiurile ce au existat sau încă există și încearcă să le transmită mai departe oamenilor de mâine, copiilor ce astăzi nu conștientizează valoarea sentimentală și morală a tradițiilor, dar crescând cu ele vor realiza de ce este important să le respectăm. Pentru cunoașterea și păstrarea tradițiilor populare locale, a portului popular din moşi-strămoşi, am decis să desfăşurăm mai multe activităţi extraşcolare având această temă: vizite la muzeul satului din localitatea Meseşenii de Sus, denumit Casa Biriş, cel puţin o dată pe semestru; realizarea împreună cu elevii a unui colţ tradiţional în şcoala noastră, în fiecare an în perioada 1 decembrie-24 ianuarie; excursie tematică de o zi la Casa Horia din localitatea Cizer, judeţul Sălaj, casă datând din sec. al XVII-lea; în perioada Şcoala altfel am vizitat Muzeul Memorial “Octavian Goga” din localitatea Ciucea, judeţul Cluj; Parteneriatul “Interferenţa tradiţiilor şi obiceiurilor populare”, cu Casa de Cultură Huedin; participarea cu elevii la numeroase concursuri şi simpozioane pe această temă; îmbrăcarea portului popular la diferite serbări şcolare; reconstituirea obiceiurilor de Crăciun şi Anul Nou din trecut: Capra, Căluşarii, Irodul, Viflaimul, Steaua, alte colinde şi strigături tradiţionale. Astfel, ei au aflat că oamenii purtau la sărbători și evenimente costumul popular pe care l-au văzut și în muzeu, au observat piesele din care este compus: ie, pieptar, poale, brâu, zadie, ițari, opinci, iar pe cap purtau batic și cujmă sau clop. Elevii au posibilitatea de a purta costum popular cu ocazii speciale: de exemplu de 1 Decembrie sau pe 24 ianuarie, elevii merg la monument îmbrăcați tradițional, pentru a cinsti memoria celor căzuți în luptă pentru unirea neamului, de Ziua eroilor, de asemenea, ei merg îmbrăcați în costum popular să depună flori la monument și să recite poezii. O altă ocazie care le oferă copiilor ocazia să se mândrească cu costumele lor o reprezintă serbările școlare, unde îi încântă pe spectatori cu cântece și dansuri populare, moștenite de la părinți, bunici și transmise prin viu grai generațiilor următoare Prin aceste activităţi, copiii sunt educaţi spre a cunoaşte şi a preţui mai mult frumuseţea portului popular, frumuseţea tradiţiilor şi a obiceiurilor noastre, care se păstrează din generaţie în generaţie. De asemenea, au văzut cum bunicile lor țeseau la război și făceau preșuri și țoluri pe care încă le folosesc și ei în casă, au văzut o mașină de călcat ce funcționa cu jar. Prin intermediul imaginilor, copiii observă casele

cu pridvor și trepte din lemn, mobilierul pe care oamenii îl aveau, podoabele folosite pentru împodobirea casei, plugul pe care îl foloseau la aratul pământului etc. Consider că elevii noștri trebuie să cunoscă trecutul nostru, tradițiile și obiceiurile pe care strămoșii noștri le-au perpetuat cu mândrie și pe care și noi ar trebui să le transmitem mai departe generațiilor următoare. Fie că este vorba de activități extracurriculare, fie că este vorba de orele pe care le desfășurăm zi de zi, putem găsi ocaziile potrivite pentru a purta o discuție, a viziona filmulețe sau imagini din trecut, pentru a păstra vie în memorie cultura strămoșească. Copiii reprezintă viitorul și doar acum putem să le formăm dragostea de trecut, plăcerea de a descoperi și de a transmite mai departe tot ceea ce este valoros și de neînlocuit - tradițiile și obiceiurile strămoșești. I.4.21 Tradiții și folclor în educarea școlarilor mici Profesor: Portase Maria, Școala Gimnazială ”Sfântul Nicolae”, localitatea Vînători, județul Galați

În cadrul procesului îndelungat de formare a personalității copilului, cunoașterea tradițiilor populare, a obiceiurilor și etnografiei locale, are o importanță deosebită datorită conținutului de idei și sentimente pe care le transmit. Dansurile populare din zona noastră, zona de sud a Moldovei sunt un mijloc cu un puternic impact emoțional de a trezi în sufletul copiilor dragostea pentru plaiul natal, îl familiarizează pe acestia cu melodiile populare românești de joc specifice zonei în care trăim. În sectorul bibliotecă trebuie să existe neapărat și un dicționar explicativ al limbii române unde copiii să caute cuvintele pe care nu le înțeleg. Tot acolo elevii pot descoperi și ilustrații cu costume naționale din diferite zone ale țării, le vor remarca pe acelea din zona gălățeană, vor afla denumirea componentelor costumului pe care în vremuri de demult îl purtau stăbunicii noștri la hore și la biserică. La serbări se reeditează acele vremuri când copiii își puneau haine țesute de mame și bunici, și mândri de ele, cântau și dansau pentru a sărbători sănătatea, pacea și voia bună. Gândul de a dezvolta la școlarul mic dragostea față de locul natal, față de tradițiile și obiceiurile acestuia m-a preocupat încă din primii ani ai carierei mele didactice, fiind o pasiune reușită din dragostea pentru jocul popular și pentru muzica populară. Diferitele activități, prin care urmăresc să le fac cunoscute școlarilor tradițiile și obiceiurile strămoșești, crează atmosfera de optimism, de voioșie, atât de utilă a copilăriei și lasă acestora trăiri profunde. Este necesar ca dansurile populare să fie învățate de la vârstă fragedă pentru a obișnui copiii cu folclorul românesc, cu felul de a juca așa cum jucau bunicii și străbunicii lor, pentru a-i determina să fie mândri că sunt români și, în timp, devenind maturi să fie ei cei care vor transmite următoarelor generații tezaurul popular românesc. Costumele populare, îmbrăcate de copii cu multă plăcere, dau un aspect sărbătoresc și-i emoționează pe micuți. Costumul popular constituie un prețios document istoric și etnografic. Anul trecut s-a lansat la Rădești Festivalul Cântecului și dansului popular ”Flori de tei”, ediția I , unde au participat școlari din tot județul, printe care și eu alături de ”Grupul Vînătorașii” pe care-l conduc și au fost secțiuni de coregrafie pentru dansuri populare, grupuri vocale și interpreși individuali. Cadrele didactice au primit diplome pentru participarea și promovarea folclorului și obiceiurilor tradiționale din zona de sud a Moldovei. Impactul asupra copiilor a fost deosebit pentru că participarea la acest festival a presupus plecarea din școală însoțiți de părinți, îmbrăcați în costume populare, mândri că erau priviți cu ochi curioși de trecători, priviți cu admirație. Luna decembrie debutează cu Ziua Națională a României care urmează după o pregătire îndelungată a evenimentului prin observarea costumului național, a obiceiurilor populare, a ștergarelor, a străchinilor. După observare am decorat cu școlarii covorașul, am ornat ulciorul, am ascultat muzică populară, am învățat cântecelul ”Țara mea”, ”Sunt român, român voinic” și poezia ”Portul românesc”. Am organizat vizitarea Muzeului de istorie Galați și Muzeul de Etnografie și Folclor din Odaia Manolachi unde copiii au văzut obiectele expuse, au luat pliante și am consolidat cunoștințele însușite prin organizarea unei șezători unde am îmbinat lucrul manual cu împletitul, cu curățatul porumbului, cu țesutul, cu ghicitori, cântece populare, strigături, dansuri populare.

Folclorul este pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă tradiție, obicei și artă izvorâte din rădăcinile istoriei, cu specificul acestor meleaguri. Pentru a ne păstra, ca români, identitatea nealterată, folclorul trebuie cultivat în inimile și mințile generațiilor care se succed pe acest tărâm, ca o valoare autentică a creației. Copiii trebuie acomodați de mici cu specificul său, pentru a-l percepe și a-l trăi, în toate aspectele sale, cu bucurie și plăcere. Copiii din orașele mari trăiesc modernitatea cu ceea ce a adus ea, bun sau rău. Pentru toți acești copii, care preiau și vor preda, la rândul lor, ștafeta cultural – populară, desfășurom activități care se grupează pe teme majore cu ocazia diferitelor sărbători: sărbătorilor de iarnă, sărbătorilor pascale, Înălțarea, etc. Venirea unui personaj magic în cadrul unei sfinte sărbători ”Moș Crăciun” aduce cu el toate datinile și obiceiurile specifice acelei perioade. Ce bucurie există în sufletele copiilor atunci când îngână un colind sau cântă plugușorul! Când e numit copilul care va juca rolul caprei în datinile sărbătorilor de iarnă e o întreagă bătaie pe acest personaj, toți copii și-l doresc. Poate îl vor pentru că se pot ascunde în spatele măștii, poate pentru că e ceva inedit, apare dedublarea personalității, dualitatea care se manifestă în interiorul fiecăriua, dorința de afi altcineva, chiar și un animal. O altă contribuție remarcabilă o are organizarea excursiilor măcar două - trei pe ciclu de învățământ în care copiii adună toate cunoștințele însușite și toate relațiile dobândite în legătură cu folclorul, cu datinile, cu legătura străbunilor, a moștenirii de veacuri, care trebuie predată mai departe, viitoarelor generații, însoțite de un mediu ambiant care trebuie să rămână măcar tot atât de curat pe cât lam primit. Excursiile au avut ca itinerariu zona Vrancea cu vizitarea Mausoleului de la Mărășești, Muzeul de la Borzești unde au luat au luat contact cu istoria neamului românesc și au aflat date despre jertfa soldaților din primul război mondial, a fetiței Măriuca Zaharia de numai zece anișori care a ajutat fiind un bun observator din nucul care era folosit ca foișor, și a murit la datorie străpunsă de gloanțele dușmane, a Ecaterinei Teodoroiu de pe Jiu care și-a găsit sfârșitul apărând dealurile, despre Mitruț, prietenul bun a lui Ștefan cel Mare care a fost nimicit de turci în Stejatul de la Borzești, etc. Pădurenilor, a sacrificiului suprem apărând cu sloganul ”Pe aici nu se trece!”. După o așa lecție de istorie am plecat spre Câmpuri, satul natal al lui Moș Ion Roată unde am vizitat casa memorială și leam făcut cunoscut copiilor contribuția măreață a istețimii lui la înfăptuirea Unirii Moldovei cu Țara Românească, am rememorat informațiile despre Cuza Vodă care a fost primul domnitor al Principatelor Române. Acolo am format o horă și am dat mână cu mână cântând Hora Unirii. Punctul următor al călătoriei a fost către Stațiunea Soveja, perlă a turismului vrâncean, unde copiii au putut admira peisajul montan, vilele impunătoare și hotelurile unde erau cazați turiști, dar și portul național al locuitorilor, mai în vârstă, care nu gustase modernismul încă. Oamenii acestor ținuturi ne-au îmbiat cu năfrămi de borangic, cu covoare țesute în război, cu căciulile din blană de oaie, dar și cu cașul și brânza de oaie specifică zonei. Cetina brazilor descongestiona căile nazale făcându-ne ușori ca fulgul. Le-am făcut cunoscut micilor școlari toate aceste minunății pentru a conștientiza o parte dintre frumusețile patriei cu încărcătură emoțională, dar și nevoia de a păstra totul așa, neprihănit, pentru a avea unde să ne întoarcem să ne încărcăm mintea și sufletul de aer curat, de mitic și de liniște. Obiceiurile din perioada primăverii și chiar a verii sunt în special desfășurate ca manifestări populare, ce scot în evidență momentele importante ale ocupațiilor, cu preponderență agrară, ca acte magico-simbolice ce subliniază renașterea naturii, bucuria unui nou început sau ogorul care este rodul și protecția recoltelor și a animalelor. În lunga serie a acestor manifestări se înscriu: mărțișorul, ramurile verzi de salcie sau nuc, sfințite și puse la casă sau la icoană, ograda cu grajduri, de Florii și de Sfântul Gheorghe; mielul, pască, ouăle rișii, alimente tradiționale, cu valențe mitico-ritualice ce sunt consumate după ce sunt sfințite în timpul Paștelui, colăceii din coarnele boilor, ieșiți la primul arat din an, prima brazdă, florile adunate din pădure sau de pe câmp, de fete la Dragobete, Sânziene, udatul ritualic la Paparuda, chemarea ploii de Caloian, primul snop înaintea culegerii recoltei, etc. Tradiţiile reflectate prin folclorul literar, obiceiurile şi datinile din practica tradiţională sunt nu numai o dovadă a preocupării poporului nostru pentru perpetuarea fiinţei naţionale, ci şi un izvor nesecat pentru pedagogia cultă. Basmul şi povestea conţin cele mai înalte aspiraţii ale poporului spre bine, frumos, cinste şi omenie, spre întruchipare a idealului de personalitate. Folclorul, prin diversitatea

creaţiilor, tradiţiilor de familie, prezintă un larg diapazon de calităţi şi trăsături pozitive, formând orientările axiologice necesare preşcolarului mare, care, ulterior, pe parcursul şcolarităţii, se vor consolida în capacităţi, convingeri, atitudini.47

II. Proiectul educativ județean, cu participare internațională online „Tradițiaoglinda sufletului românesc”, Ediția a III-a, an școlar 2020-2021 Coordonatori: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta și Director Prof. Vornicu Daniela, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău Proiectul s-a derulat în perioada: 1 octombrie 2020- 18 iunie 2021 și a implicat elevi de nivel primar și gimnazial și cadre didactice din județul Buzău și din alte țări europene. Scopul proiectului: -Sensibilizarea și mobilizarea elevilor și a cadrelor didactice, de a valoriza și promova folclorul, datinile, obiceiurile și tradițiile populare românești, în spațiul European. Obiectivele specifice ale proiectului: -Stimularea interesului şi a curiozităţii elevilor, pentru tradiţiile şi obiceiurile populare românești; -Educarea interesului și a dragostei elevilor pentru frumusețea creațiilor folclorice românești: proverbe, zicători, legende, obiceiuri legate de sărbători relegioase sau evenimente cruciale din viața omului (naștere, nuntă, înmormântare), cântece și dansuri populare românești; -Receptarea frumosului din arta populară; -Formarea unei atitudini pozitive, prin educarea elevilor în spiritul păstrării valorilor tradiţionale românești; -Dezvoltarea respectului față de valorile tradiționale autentice; -Realizarea unui schimb de impresii cultural-artistice, cu alți elevi și cadre didactice din județ, din țară și din alte școli europene, pe tema folclorului, a datinilor și tradițiilor populare românești și din alte țări europene; -Promovarea, valorificarea și valorizarea artei populare românești, în spațiul european. Acest proiect s-a adresat unei categorii largi de beneficiari, cu motivaţii, cunoştinţe şi abilităţi distincte: cadrelor didactice cu preocupări legate de educaţia pentru arta şi tradiţia populară românească în contextual european, elevilor şi părinților acestora, autorităților locale și membrilor comunității, interesați și preocupați de păstrarea specificului naţional. Activităţile propuse în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a III-a an școlar 2020-2021, în ordinea în care s-au desfăşurat: 1.Simpozionul Județean cu participare internațională, on-line "Unitate în diversitate, prin folclor, obiceiuri și tradiții populare", activitatea nr.1 a proiectului, din data de 29 ianuarie 2021, a avut două secțiuni: -Secțiunea I: cadre didactice: Sesiune de comunicări științifice cu tema: "Studii în domeniul artei, folclorului, datinilor și tradițiilor populare în Europa"; -Secțiunea a II-a: elevi: a) Power-Point: "Obiceiuri și tradiții populare românești și din alte țări europene)";b) Artă fotografică: obiecte de artă populară românească și/ sau din alte țări europene; c) broșuri, pliante, postere cu rețete culinare din bucătăria tradițională românească și din alte țări europene; d) Colecții de fotografii document. La Secțiunea I- cadre didactice- Sesiune de comunicări științifice cu tema: "Studii în domeniul artei, folclorului, datinilor și tradițiilor populare în Europa", au participat 24 de cadre

Bibliografie: 1. Avram, I., Etnopedagogie aplicată. Formarea orientărilor axiologice la preșcolarii mari, Cluj-Napoca, 2006.

didactice de la școli din județul Buzău și 12 cadre didactice din alte școli din țările europene: Armenia, Turcia, Albania, Iordania, Lituania, Macedonia de Nord și Italia. -La Secțiunea a II-a: elevi, au participat 50 de elevi din clasele primare, de la școli din județul Buzău și 11 elevi din clase gimnaziale, de la școli din județul Buzău și din alte școli din țările: Turcia, Italia și Armenia. Finalități: editarea Revistei școlare, de schimb cultural internațional "Primii pași spre carte", Numerele: 23/ ianuarie 202148, Nr.24/ martie 202149, Nr.25/ aprilie 202150 și Nr. 26/ iulie 202151. În cele patru numere succesive, ale revistei, au fost publicate cele mai valoroase lucrări ale cadrelor didactice și ale elevilor participanți la Simpozionul Județean cu participare internațională, online "Unitate în diversitate, prin folclor, obiceiuri și tradiții populare", activitatea nr.1 a Proiectului educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a III-a an școlar 2020-2021, pe tema folclorului, a datinilor și tradițiilor populare românești și din alte țări europene. Cele mai deosebite lucrări au fost premiate cu diplome de participare: - 37 de cadre didactice au primit diplome de participare cu lucrare la simpozion. - 50 de elevi nivel primar au primit diplome de participare. - 11 elevi nivel gimnazial au primit diplome de participare. 2.Festival-Concurs județean, cu participare internațională, on-line, de cântece și dansuri populare românești și din alte țări europene- “Canto tradiţional românesc și din alte țări europene”din data de 31 martie 2021, activitatea nr.2 în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a III-a an școlar 2020-2021. La Festivalul- concurs județean on-line, cu participare internațională, “Canto tradiţional românesc și din alte țări europene”, elevii participanți au concurat în cadrul a două categorii de vârstă: I.Categoria de vârstă 6–10 ani; II.Categoria de vârstă 10–15 ani; Secțiuni: I.Cântece populare românești și din alte țări europene; II Dansuri populare românești și din alte țări europene. La Festivalul-Concurs on-line, de cântece și dansuri populare românești și din alte țări europene, “Canto tradiţional românesc”, au participat on-line, cu filmulețe video, cu cântece și dansuri populare interpretate de elevi din clasele primare și gimnaziale, din școli din județul Buzău și din alte țări europene. - La Secțiunea Dansuri populare românești, au participat: un grup folcloric nivel preșcolar și 2 grupuri folclorice, de elevi din clasele primare, de la școli din județul Buzău și 2 grupuri folclorice, de elevi din clasele gimnaziale, de la Școala Numărul 6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, din Armenia. - La Secțiunea Cântece populare românești și din alte țări europene, au participat: 1 preșcolar, 30 soliști de cântece populare, elevi din clasele primare și 6 grupuri folclorice/ soliști de cântece populare, elevi de nivel gimnazial, de la școli din județul Buzău și de la Școala Numărul 6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia. Cele mai reușite piese muzicale participante la Festivalul – Concurs “Canto tradiţional românesc”, au fost promovate pe Twinspace-ul Proiectului de parteneriat eTwining: "Partager, apprendre et comprendre nos coutumes et traditions"/ "Împărtășim, învățăm și înțelegem tradițiile și

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.23 https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.24 50 https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr._db9afd9bc813b9 51 https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista_primii_pasi_spre_carte_nr.26 49

obiceiurile noastre"52, Fondator: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta, în Revista școlară, de schimb cultural internațional, "Primii pași spre carte" și pe Blog-ul "Caleidoscop educațional"53. Clasificarea interpreților participanți la concurs, s-a făcut în funcție de calitatea interpretării, ținuta scenică, autenticitatea și valoarea artistică a pieselor, a costumului popular cu care a evoluat concurentul. 54 Elevii/ grupurile folclorice participante la cele două secțiuni ale Festivalul-Concurs on-line, de cântece și dansuri populare, “Canto tradiţional românesc”, cu cele mai deosebite interpretări, au fost premiați cu diplome cu Premiile I, II, III, Mențiune și cu diplome de participare. La Secțiunea Dansuri populare românești și din alte țări europene, s-au acordat: 1 diplomă Premiul I- la nivel preșcolar; 1 diplomă Premiul I, 1 diplomă Premiul II- la nivel primar; 2 diplome Premiul I – la nivel gimnazial. La Secțiunea Interpretare cântece populare/ Solist vocal, s-au acordat : 1 diplomă Premiul I- la nivel preșcolar; 12 diplome Premiul I, 3 diplome Premiul II, 2 diplome Premiul III, 3 diplome Mențiune și 11 diplome de participare elevilor de nivel primar; 6 diplome Premiul I, 1 diplomă Premiul II- elevilor de nivel gimnazial. 3. Expoziția –Concurs Județean, cu participare internațională, on-line: "Păpuși artizanat, în port popular românesc, din diverse zone etnografice ale țării", din data de 28 mai 2021, activitatea numărul 3 din cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a III-a, an școlar 2020-2021. La Expoziția- Concurs județean, cu participare internațională on-line: "Păpuși artizanat, în port popular românesc, din diverse zone etnografice ale țării și din alte țări europene", au participat cu lucrări, 8 preșcolari- grupa mare și grupa mijlocie, de la Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, 50 de elevi din clasele primare, de la școli din județul Buzău și din școli din Turcia și Armenia și 5 elevi din clasele gimnaziale de la Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău și de la Școala Numărul 6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia. Cele mai deosebite creații artistice, respectiv, "Păpuși artizanat, în port popular românesc, din diverse zone etnografice ale țării și din alte țări europene", au fost promovate pe Twinspace-ul Proiectului de parteneriat eTwining: "Partager, apprendre et comprendre nos coutumes et traditions"/ "Împărtășim, învățăm și înțelegem tradițiile și obiceiurile noastre", Fondator: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta, în Revista școlară, de schimb cultural internațional, "Primii pași spre carte" și pe Blog-ul "Caleidoscop educațional"55, la pagina Proiect educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda sufletului românesc"56, ediția a III-a, an școlar 2020-2021. Clasificarea participanților la concurs s-a făcut în funcție de: respectarea specificului românesc tradițional, creativitate şi originalitate în expresia artistică, folosirea motivelor populare românești și folosirea cusăturilor decorative57. La Expoziția- Concurs județean, cu participare internațională on-line: "Păpuși artizanat, în port popular românesc, din diverse zone etnografice ale țării și din alte țări europene", activitatea numărul 3 din cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a III-a, an școlar 2020-2021, s-au acordat următoarele premii: 8 diplome – 2 diplome Premiul I, 4 diplome Premiul II și diplome Premiul III- la nivel preșcolar; 15 diplome Premiul I, 8 diplome

52 53

https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2020/10/proiect-educativ-judetean-cu.html

https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2020/10/proiect-etwinning-impartasim-invatam-si.html

https://www.youtube.com/watch?v=SYYhZNFprkU

https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2020/10/proiect-educativ-judetean-cu.html

https://www.youtube.com/watch?v=dAUTRqKsrSY

Premiul II și 5 diplome Premiul III, 4 diplome Mențiune și 18 diplome de participare- la nivel primar; 5 diplome Premiul I, 1 diplomă Premiul II și 1 diplomă Mențiune, la nivel gimnazial. Rezultate calitative și cantitative, ca urmare a implementării proiectului, impactul acestuia asupra grupului țintă, unității de învățământ și a comunității: -Stimularea interesului şi a curiozităţii elevilor, pentru tradiţiile şi obiceiurile populare românești și din alte țări europene; -Formarea unei atitudini pozitive prin educarea elevilor în spiritul păstrării valorilor tradiţionale; -Promovarea elevilor cu aptitudini cultural-artistice, în domeniul folclorului și al artei populare românești; -Realizarea unor schimburi de experiență și de impresii cultural-artistice, cu elevi și cadre didactice din județul Buzău și din alte școli europene, pe tema folclorului, a datinilor, obiceiurilor și tradițiilor populare românești și din alte țări europene; -Prezentarea unor exemple de bune practici; -Dezvoltarea respectului față de valorile tradiționale autentice; -Creșterea implicării părinților și a membrilor comunității în viața școlii. Finalități: organizarea Expoziției cu "Păpuși artizanat, în port popular românesc, din diverse zone etnografice ale țării și din alte țări europene", în holul Școlii Gimnaziale "Ion Creangă" Buzău, precum și a unei expoziții virtuale, pentru participanții din alte țări europene, editarea Revistei școlare, de schimb cultural internațional "Primii pași spre carte", Numerele: 23/ ianuarie 202158, Nr.24/ martie 202159, Nr.25/ aprilie 202160 și Nr. 26/ iulie 202161, în care au fost publicate cele mai deosebite activități desfășurate pe parcursul derulării proiectului, acordarea de diplome62 cu premii și diplome de participare elevilor și cadrelor didactice participante la proiect.

În cadrul Proiectul educativ județean, cu participare internațională online „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a III-a, an școlar 2020-2021, s-au dezvoltat Parteneriate educaționale și schimburi de experiență cu următoarele unități de învățământ: Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău; Liceul de Arte "Margareta Sterian", Buzău; Școala Gimnazială nr.7 Buzău; Liceul cu 58

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.23

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr.24

60 61

https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista__primii_pasi_spre_carte_nr._db9afd9bc813b9 https://issuu.com/nicoleta60/docs/revista_primii_pasi_spre_carte_nr.26

https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2020/10/proiect-educativ-judetean-cu.html

Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău; Liceul Tehnologic ”Dimitrie Filipescu”, Buzău; Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău; Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău; Școala Gimazială "General Grigore Baștan" Buzău; Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău; Școala Gimnazială "Constantin Ivănescu" Poșta Câlnău Buzău; Școala Gimnazială Vadu Pașii Buzău; Școala Gimnazială Topliceni- Poșta, Buzău; Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău; Școala Gimnazială "Ing. O. Iarca Unguriu", Județul Buzău; Școala Gimnazială Nr.7, Botoșani; Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan, Armenia; Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia ș.a. II.1. Simpozionul Județean cu participare internațională, on-line "Unitate în diversitate, prin folclor, obiceiuri și tradiții populare" II.1.1 Menținerea tradițiilor și rolul educației în păstrarea spiritualității românești Prof. Grigore Mirela, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău I.Esența și specificul tradițiilor naționale

Tradiţiile naţionale s-au format în timp, dar au apărut odată cu primele comunităţi de oameni. Ele reflectă existenţa socială a comunităţii și particularităţile naţionale care s-au transmis din generaţie în generaţie prin intermediul conştiinţei sociale. Tradiţiile naţionale reflectă mediul social al naţiunii, exprimă specificul existenţei ei, particularităţile activităţii materiale şi spirituale, mediul geografic şi vestigiile istorice. În ele se mai reflectă şi valorile esenţiale umane, dar și sentimentele intrinseci ale acestora. Cuprinzând toate valorile acumulate, tradiţiile naţionale trebuie transmise noilor generaţii. Originalitatea fiecărui popor constă în modul de gândire şi de concepere a lucrurilor, în religia pe care o are poporul respectiv şi în limba pe care o vorbește, dar mai ales în tradiţiile şi obiceiurile pe care le moștenește și le practică. Tradițiile constituie fizionomia poporului, iar fără de ele poporul nu are ființă națională proprie. Alexandru Vlahuță spunea că „…datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adâncul sufletului românesc, al moşilor şi strămoşilor noştri.” Distrugerea tradiţiilor naţionale în perioada comunismului a ruinat originalitatea popoarelor, a avut drept consecinţă deznaţionalizarea și chiar dezrădăcinarea, precum şi alte fenomene negative, care se resimt astăzi destul de pregnant. Desprinse din sufletul strămoșilor și trimise din Arca Timp către prezentul pe care noi îl trăim, făcând parte de secole din viaţa satului românesc, unele dintre tradiţiile populare trăiesc şi azi, în ciuda tehnologizării, digitalizării și extinderii urbanismului civilizaţiei contemporane. Altele au suferit modificări și adaptări de la o zonă la alta, însă respiră încă în spațiul cultural românesc, vorbind despre rădăcinile și despre ființa neamului. Trist este că, o parte din ele au dispărut și aflăm despre ele de la bătrânii noștri sau din albumele și cărțile aflate prin diverse biblioteci. Modernizarea la care asistăm cu toții își face simţită prezența în tiparele unor tradiții, uneori respectând anumite reguli ale esteticului, alteori picând în latura kitsch-ului, care este extrem de periculos, mai ales în ceea ce privește perpetuarea acestora în păstrarea spiritualității neamului. Am văzut cu toții pe viu, apoi și în promovarea unor emisiuni în grila de programe T.V. că, în portul popular al fetelor de la sărbători se îmbină straiele populare cu pantofi la modă. Tradiţia rezistă, dar este important și cum rezistă. Este bine este rău, aceasta este o altă problemă, care ține de autenticitate și de normele estetice minime abordate față de acest act de promovare a zestrei culturale, pe care înaintașii au lăsat-o neamului românesc. În contextul globalizării, tradiţiile ocupă un rol esențial în exprimarea identităţii neamului în plan cultural, artistic şi social, punându-se un accent destul de mare pe conservarea unor elemente definitorii ale românilor. Planul educaţional este promotorul principal în conservarea patrimoniului

național, care a fost o sursă de inspirație pentru marile personalități care au văzut lumina zilei pe aceste meleaguri: scriitori, sculptori, compozitori și nu numai. I.Cultura tradițională a avut în timp o influență puternică asupra artei

Viețile și obiceiurile românilor de la țară au fost mult timp subiectul favorit al multor scriitori români, iar operele multor compozitori au fost uneori inspirate din muzica populară românească. Mari compozitori, cum au fost: George Enescu și Ciprian Porumbescu, sculptorul Constantin Brâncuși sunt unii dintre cei mai cunoscuți artiști care au avut ca sursă de inspirație tradițiile și folclorul. Capodoperele lui Enescu, ,,Rapsodiile Române”, sunt bazate pe muzica populară românească, câteva din sculpturile lui Brâncuși au preluat elemente ale artei populare. ,,Balada” lui Ciprian Porumbescu, compusă pentru vioară și orchestră, op. 29, este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale acestuia și una dintre puținele lucrări românești ale secolului al XIX-lea care bucură inimile românilor de pretutindeni și nu numai, stilizând elemente ale doinei, baladei și romanței, într-o partitură instrumentală romantică, lirică de o mare expresivitate. Balada lui Ciprian Porumbescu este autentică și pură, este de factură românească, iar prin puritatea și sinceritatea ei, răscolește sufletul oricui o ascultă. Îți este aproape imposibil ca linia ei melodică, sunetele ei sfâșietoare, venite dintr-o tristețe ancestrală de esență românească, să nu te emoționeze profund și să nu te facă să o asculți încă o dată. Mihai Eminescu a iubit nespus folclorul românesc, iar dragostea lui pentru literatura populară este evidentă și manifestată admirabil în toată creaţia sa artistică. Esența românească a emoției privind tradiția și nu numai este concentrată în cuvântul poeziei eminesciene și a fost relevată de Rosa Del Conte, care afirma: „cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone”. (Eminescu sau despre Absolut – 1962). Este un adevăr incontestabil faptul că tradiția ne definește poporul, iar marile noastre personalități au crezut cu tărie că tradiția și spiritualitatea neamului fac parte din ființa noastră națională și noi avem obligația să le oferim viitorimii, așa cum au fost date de străbuni. Eminescu însuşi spune că opera sa are rădăcinile adânc înfipte în spiritualitatea românească, mărturisind într-un manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. El a dat o altă față poeziei românești prin unicitatea ideilor şi a sentimentelor, prin bogăţia limbii, prin frumuseţea stilului şi prin armonia versurilor, dar și prin folosirea unor teme din zestrea tradițională a neamului. Secvenţa lirică a nunţii împărăteşti din poezia ,,Călin (file din poveste)” este dominată de imagini vizuale cromatice, în care domină culori regale, albul-argintiu al pădurii, galbenul-auriu al părului miresei şi albastrul florilor. Suspinele izvoarelor, foşnetul uscat al frunzelor şi sunetele vesele ale viorilor şi cobzei creează imaginile auditive ale nunţii, care dau viață unui tablou aproape real. Avem și o serie de imagini motorii, toate venind să susțină forfota și preocuparea pentru desăvârșirea acestei tradiții străbune, tradiție care se păstrează și azi, dar care a căpătat amprenta unor accente de modernism, secondat de influențele regionale. Descrierea nunții gâzelor, care se desfăşoară în acelaşi peisaj de vis ca şi nunta împărătească, ambianţa petrecerii crăieşti, „o mulţime de norod” care formează alaiul nunţii micilor vietăţi, care îşi fac apariţia dintre tufe şi se pregătesc pentru eveniment, ne duc categoric cu gândul la acest obicei legat de nuntă, care implică foarte mult efort și un anume ritual de desfășurare. Micile vietăţi sunt personificate, iar nunta gâzelor devine o imagine microscopică, o adevărată oglindă a nunţii populare româneşti, reproducând întocmai organizarea, desfăşurarea, alaiul şi veselia acesteia. Partea în care descrie nunta împărătească, în centrul atenţiei îl situează pe socrul mare (tatăl mirelui), conturat cu haz şi ironie de către eul poetic, craiul se distinge între ceilalţi nuntaşi prin atitudinea plină de îngâmfare: el stă în jilţ pe „perine de puf, este „...drept, cu schiptru-n mână”, iar pajii îl apără de „muscuţe şi zăduf”. Prezentarea mirilor este emoţionantă, pentru că ei se ivesc din codru ţinându-se de mână, iar prezenţa lor în mijlocul nuntaşilor. Ceremonia de pregătire a nunţii este una dificilă, dar una dintre cele mai frumoase tradiţii româneşti, care, din păcate, se mai menține doar în unele zone și în unele sate românești. Mireasa este ajutată de mamă, de prietenii apropiaţi familiei, de

rude și cunoscuți, ca să pregătească nunta. Mirele se duce să o ia de acasă şi să o ducă la biserică. El este însoţit, așa cum prevede tradiția, de prietenii săi apropiaţi. Înainte de plecarea la mireasă, cavalerul de onoare îl bărbiereşte simbolic pe mire. De obicei, se foloseşte un cuţit, sau chiar un topor pentru această tradiţie, ca simbol al greutăților și provocărilor vieții în doi. Furatul miresei este una din cele mai fascinante și obișnuite tradiţii româneşti, iar pentru străini, este unul din cele mai interesante obiceiuri. Există anumite diferenţe ale acestui obicei, în funcţie de zonă, dar rădăcina este aceeaşi. Această tradiţie străveche este plină de semnificații, vine dintr-un timp arhaic, mitic, în care mireasa era văzută ca cea mai de preţ bogăție a nunții, era centrul de interes, universul în jurul căruia se învârteau celelalte obiceiuri legate de ritual. Modernitatea amenință acest obicei străbun, deoarece nunțile moderne sunt organizate de firme specializate, care pun la dispoziție fel și fel de servicii, care de care mai occidentale și mai departe de ceea ce dorește să lase în conștiința colectivă nunta la români. Conceptul de nuntă, cu toată bogăția lui de tradiții, este extrem de sănătos, deoarece responsabilizează omul adult pentru viața de familie și trezește în conștiința neamului credința că nunta este un legământ sfânt, pe care nu-l poate desface decât Dumnezeu. II.

Ce poate face școala pentru a menține sănătoase aceste tradiții?

Activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferind cele mai eficiente şi oportune modalităţi de valorificare a tradiţiilor, obiceiurilor şi datinilor populare locale şi naţionale. La clasă, învăţătorii le pot prezenta micilor şcolari, în forme interactive, cât mai atractive şi interesante, tradiţii ale românilor, părţi din spectacolele desfăşurate în mediile rurale cu ocazia unor sărbători, costume populare românești, pot face vizite în muzee, în localități apropiate școlii care pot oferi anumite informații și materiale care vorbesc despre tradiții, pot face programe de parteneriat cu diferite instituții, pot face spectacole și prezentări, pot confecționa sau împodobi diverse obiecte, pot învăța pași de dans, pot confecționa produse în preajma sărbătorilor sau cu ocazia sărbătorilor și datinilor din an, pot participa la proiecte care au ca temă menținerea tradițiilor. Activitatea la clasă mi-a permis să desfășor astfel de activități de Crăciun, de Paşte, de Mărţişor, de Sfântul Andrei, de Moș Nicolae și cu ocazia venirii primăverii am sărbătorit ,,Mărțișorul”. Mărţişorul, una din cele mai frumoase tradiţii româneşti, care creează emoție și bucurie în sufletul copiilor, este o sărbătoare a primăverii. Mărţişorul este un simbol străvechi, care marchează venirea timpului călduros pe meleagurile româneşti. În credinţele populare, acestui obiect i-au fost atribuite puteri magice. Am confecționat mărțișoare la clasă, pe care le-am oferit familiei și persoanelor vârstnice aflate în dificultate. Datina spune că bărbații trebuie să ofere mărţişoare femeilor, iar acestea le poartă în piept sau la mână, pe tot parcursul lunii martie. Mărţişorul a fost conceput simplu în vremurile străvechi, un simplu şnur împletit din două fireunul alb, simbolizând divinitatea, sănătatea, puritatea sufletească şi împlinirea şi unul roşu, ca simbol al dragostei pentru frumuseţile eterne ale vieţii: prietenia, fidelitatea şi onoarea. În tradiţia populară, cele două culori - alb şi roşu - din care se împleteşte şnurul cu care se leagă mărţişorul, reprezintă şi cele două anotimpuri de bază, iarna şi vara. Primăvara şi toamna, în credințele străbune, sunt considerate doar anotimpuri de trecere. Unele legende spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Cu timpul, acestui şnur i s-a adăugat o monedă de argint, care era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. De Paşte, în fiecare an, am încondeiat ouă în cadrul programului „Şcoala altfel”, în cazul în care acesta s-a desfăşurat în preajma Sărbătorilor Pascale și la activitățile de Arte vizuale/ Abilități practice, iar de Crăciun am învățat colinde vechi și am compus colinde pentru ei, am desfășurat serbări și am făcut împodobirea pomului. La activitățile organizate de Paște am încondeiat ouă și am pictat icoane, produse pe care le-am valorificat în cadrul unor activități de antreprenoriat, care ne-au adus un plus valoare în bugetul clasei pentru organizarea Zilei Copilului.

În condițiile de activitate on-line, fiecare dascăl trebuie să mențină aceste activități, adaptate la specificul acestui tip de învățare.

Imagini din activitățile organizate de Mărțișor și de Paște

Proiectele educative extraşcolare, sunt activități educative elaborate tot extraşcolar, dar sunt mai extinse. Uneori, ele implică finanţare, parteneri, grup ţintă extins chiar la nivelul şcolii, implicarea părinţilor şi a unui număr mare de cadre didactice. Dar acestea au valențe educative deosebite, permițând schimburi de idei la o altă scară, deoarece elevii participanţi sunt mai numeroşi, iar cadrele didactice implicate sunt și ele în număr mai mare. Proiectul despre tradiții poate îmbrăca forme deosebite, activități multiple, dar acestea trebuie să aibă relevanță și să pornească dintr-o necesitate reală de dezvoltare și de educare. Cu ocazia Crăciunului, în urmă cu câțiva ani, am avut în derulare un proiect cu Școala Podgoria, Structura Pleșești, din necesitatea de a prezenta copiilor mei viața de la țară și felul în care oamenii locului caută să mențină vie tradiția neamului. Elevii au cunoscut greutățile reale ale unor elevi care provin din familii aflate în dificultate, dar au apreciat rolul școlii în educarea copiilor în spiritul menținerii tradițiilor, mai ales că inimoasa învățătoare de acolo, într-o sală de clasă nefolosită a creat un muzeu al satului în toată puterea cuvântului. Acolo au avut ocazia să vadă obiecte vechi ce țin de țesut, de sculptat, de olărit și au avut prilejul să înțeleagă faptul că nu bogăția materială și banii sunt atributele care mențin vie conștiința neamului, ci dragostea și respectul pentru aceste valori.

Proiect cu Școala Podgoria, Structura Pleșești

În concluzie: -școala are un rol esențial, indiferent de felul în care se desfășoară activitatea de învățare în a educa pe elev în spiritul dragostei și respectului pentru valorile neamului; -calea de a educa rămâne un atribut care aparține cadrelor didactice și trebuie să pornească dintr-o nevoie reală, care să conducă la schimbări semnificative de atitudine; -niciun dascăl nu trebuie să uite că aceste activități conduc la o educație durabilă numai dacă au relevanță și eficiență, numai dacă motivează elevul și dacă oferă un curcubeu de activități practice care să-l învețe cum să facă aceste lucruri. Menținerea tradițiilor și rolul educației în păstrarea spiritualității românești este o prioritate a școlii de azi, deoarece timpul petrecut on-line și la distanță ne-a pus în situația să observăm că întâmpinăm o serie de dificultăți pe platformele de învățare, chiar și la orele de curs. Ca să faci activitate educativă extracurriculară eficientă este o nouă provocare pentru care școala românească trebuie să găsească soluții. Spiritualitatea neamului și tot ceea ce ține de tradiție și de obiceiuri este un concept larg, dificil de înțeles de elevii de vârstă școlară mică, deoarece ei trebuie să fie inițiați prin joc în tainele lui, iar elevii mici, în activități, au nevoie de modele reale, de contact vizual direct cu locuri și oameni, ca să poată să fie motivați în tot ceea ce inițiază sub îndrumarea dascălilor.

Rămâne la latitudinea noastră, a tuturor, să împărtășim idei și să găsim în mod creativ cele mai bune soluții pentru această coordonată a educației. Spiritualitatea neamului trebuie menținută vie și trebuie transmisă mai departe urmașilor, ca ei să-și cunoască rădăcinile.63 II.1.2 Folclorul în literatura română Prof. Baciu Georgiana Elisabeta, Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud.Buzău

Folclorul constituie totalitatea creaţiilor artistice, literare, muzicale sau plastice a obiceiurilor şi tradiţiilor populare a unei ţări sau ale unei regiuni. Termenul de „folclor” își are originea din limba engleză, de la cuvântul „folklore” < folk – popor, lore – știință>. Cercetătorul rus S. G. Lazutin, în articolul "Interacţiunea dintre literatură şi folclor: Aspecte şi metode de cercetare" (1991), consemnează faptul că „problema relaţiei folclorico-literare este intermediară, de studiul ei ocupându-se atât ştiinţa literaturii, cât şi folcloristica".64 Necesar e doar ca ştiinţele respective să-şi conştientizeze problemele sale specifice şi metodele lor de rezolvare. Istoria acestei probleme a demonstrat că pe parcursul deceniilor, cercetarea relaţiei dintre folclor şi literatura scrisă de pe poziţiile ştiinţei literaturii şi a folcloristicii s-au soldat cu rezultate inegale. Mult mai complex şi mai profund studiat este aspectul ştiinţifico-literar, cât priveşte cel folcloristic, acesta încă necesită o conştientizare teoretică. Începând cu anii ’80 ai secolului trecut, problema interacţiunii dintre folclor şi literatura scrisă dintr-o problemă de studiu a ştiinţei literaturii, devine şi a folcloristicii, argumentându-se faptul că cercetarea folclorismului literaturii poate fi nu numai istorico-literară, ci şi folcloristică. Spre deosebire de studiile întreprinse de literaţi, în cele ale folcloriştilor se observă o bună cunoaştere a elementelor de folclor, iar aspectul literar al cercetărilor se îmbină cu cel folcloristic. Este cunoscută utilizarea speciilor creaţiei populare orale în literatura scrisă a secolului al XIXlea. De fapt, nu e scriitor al acestei perioade care să nu fi utilizat într-o măsură mai mare sau mai mică expresii paremiologice. Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, A. Donici, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale etc. au apelat de nenumărate ori la folclorul românesc, utilizându-l în creaţiile lor artistice. Toate elementele folclorice incluse în literatură scrisă, citarea lor literalmente reprezintă un interes substanţial pentru folcloristică, dar şi prelucrările artistice ale creaţiilor populare de către scriitori nu sunt lipsite de importanţă pentru perceperea mai profundă a trăsăturilor conţinutului şi formei artistice ale speciilor folclorice. Interesul este dictat, de asemenea, de principiul conservării elementelor etnofolclorice prin literatură, cunoaşterea realităţii istorice în baza acestor constituente etc. În multe studii referitoare la ”folclorismul unui sau altui poet găsim reflecţii asupra prozodiei versurilor în cheia celor folclorice (picior metric – horeu, rima împerecheată sau încrucişată etc.), a compoziţiei diferitelor specii folclorice”65. Şi în cele din urmă, redactările textelor folclorice de către scriitori nu e altceva decât continuarea principiilor de variere a creaţiilor folclorice. Aşa au apărut variantele de baladă publicate de V. Alecsandri, G. Coşbuc etc.

63 Bibliografie: Ghinoiu, Ion - "Sărbători și obiceiuri Românești", Editura Elion, 2002 Mihai Pop – "Obiceiuri tradiţionale româneşti", Editura Univers, Bucureşti, 1999. Pamfile Tudor, "Sărbătorile la români", Editura Saeculum, 2007 Wikipedia – "Enciclopedie liberă – Despre folclor".

Bibliografie: 1.S. G. Lazutin, în articolul "Interacţiunea dintre literatură şi folclor: Aspecte şi metode de cercetare" (1991); 2.Vasile Alecsandri, "Poezii populare ale românilor", vol. I. – Bucureşti, 1965; Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, 1971;

Pavel Ruxandoiu preciza : „Cu privire la trăsăturile folclorului, pe lângă cele menționate în toate lucrările de specialitate (oral, colectiv, sincretic, anonim, formalizat, variabil), în cercetări recente s-a arătat că oralitatea a impus o serie de formule. Aproape fiecare categorie și-a creat formulele ei – formule-emblemă ale unei categorii și formule călătoare – ca elemente categoriale ale discursului.”66 II.1.3 Obiceiuri și tradiții în cultura românească Prof. înv. primar, Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău

Teritoriul țării noastre a fost dintotdeauna bogat în tradiții și obiceiuri populare, în practici simbolice, manifestări culturale, sau chiar în mișcări religioase, în memorii, idei, cuvinte, evenimente menite să ajute la formarea identității comunității noastre. Cuvântul „tradiție” provine din lat. traditionem, acc. traditio = a înmâna, a da mai departe, astfel că ne revine datoria de a transmite din generație în generație, chiar și în ciuda globalizării, tradițiile culturale, unele tradiții parcă desprinse din basme. Obiceiurile și tradițiile ascund înțelesuri profunde despre relațiile umane dar și despre relațiile oamenilor cu natura. Acestea se exprimă prin muzică, coregrafie, limbaj mimico-gesticular, având rolul de a marca cele mai importante momente din viața noastră. Dacă ar trebui să diferențiem categoriile de obiceiuri și tradiții românești, am putea spune că există tradiții și obiceiuri care marchează diferite evenimente, fie religioase, fie legate de munca agricolă, care se derulează de-a lungul anului, precum și tradiții și obiceiuri care atestă principalele evenimente din viața omului, nașterea, căsătoria și moartea. Datinile și obiceiurile calendaristice sunt dominate de cele două mari festivități ale renașterii: sărbătorile de iarnă (Crăciun, Anul Nou, Bobotează) și sărbătorile de primăvară (Floriile și Paștele). Cu alte cuvinte, obiceiurile calendaristice, sunt legate direct sau indirect de muncile de peste an, de sărbătorile religioase și în plus, sunt legate de viața și bunăstarea individului, familiei și colectivității. Aceste obiceiuri au un caracter ciclic, adică se repetă în fiecare an la anumite date fixe ale calendarului. Deoarece atât colindatul cât și uratul sunt activități de grup, în perioada premergătoare sărbătorilor se practică obiceiul ,,strânsurilor” la casa unuia dintre membri sau la fiecare pe rând, pentru a se memora textul și regia apropiatelor evoluții. Acestea sunt un fel de ,,șezători de post”, de la care nu lipsesc însă băutura și voia bună, amândouă servite cu moderație. Obiceiurile de iarnă au un repertoriu tradițional foarte bogat care variază de la o zonă etnografică la alta și cuprinde: colinde, dansuri, teatru popular, urări cu plugușorul sau cu sorcova și altele. Credințele și superstițiile sunt la baza obiceiurilor și influențează viața oamenilor, ele persistând încă în unele zone din Maramureș. Astfel, nu se dă cu mătura de Crăciun, nu se spală rufe și nu se dă nimic cu împrumut. De asemenea, se dă de mâncare pe săturate animalelor din gospodărie, inclusiv câte o bucățică de aluat dospit, despre care se crede că le va feri de boli. Tot în Ajun, sătenii pun o potcoavă într-un vas cu apă, gospodarul este cel care bea întâi, apoi vitele astfel încât să devină tari. Se crede că dacă găinile mănâncă din sită, ele vor face mai multe ouă. Dintre toate acestea, Sărbătoarea Crăciunului s-a transformat în cea mai mare sărbătoare religioasă a anului, dedicată Nașterii lui Iisus Hristos. În recuzita de sărbătoare, prin filieră germană directă, a pătruns și la noi obiceiul Bradului de Crăciun, bogat împodobit și iluminat feeric, nelipsit astăzi din nicio casă.

3.Pavel Ruxăndoiu, "Folclorul literar în contextul culturii populare românești", Editura „Grai și suflet – Cultura Naţională“, Colecţia „Cuminţenia Pământului“, Bucureşti, 2001.

Prilej de mare sărbătoare în satul românesc este întâmpinarea Anului Nou, când se merge cu Sorcova, cu Plugușorul, cu Buhaiul sau cu Semănatul și au loc numeroase manifestări mimice și dramatice populare care derivă din practici primitive și rituri magice. Din punctul meu de vedere, obiceiurile de iarnă sunt unice în România și constituie o parte fundamentală a repertoriului folcloric. Mai mult decât atât, sunt convinsă că păstrarea datinilor este foarte importantă pentru supraviețuirea autenticității unui neam și trebuie să fie transmisă și în viitor. În ceea ce privește obiceiurile legate de momentele importante ale vieții omului, interesul îndeplinirii obiceiului cade, înainte de toate, asupra individului și a familiei lui. Tradiții și obiceiuri în legătură cu nașterea

În tradiția românilor din Transilvania, Banat și Oltenia, rolul moașei la botez este foarte important. Ea duce copilul la biserică și spune: „duc un păgân și voi aduce un creștin", iar la întoarcere spune: „am dus un păgân și am adus un creștin". Nașii, când iau copilul de la moașă, pun un ban de argint jos pentru a o plăti. Prima baie: în apa primei băi se pun diferite obiecte care să îi ofere copilului oportunități în viață. Conform tradiției, moașa scoate banii din cădiță, se duce și pune apa de la baia copilului la rădăcina unui măr sau păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca pomul respectiv. Când copilul trecea printr-o boală grea sau printr-o primejdie, exista obiceiul ca, copilului să i se schimbe numele în Ursu sau Lupu. Se evita astfel ca pe viitor copilul sa mai fie „recunoscut” de respectiva primejdie. Acest obicei implica si ideea „morții și a reînvierii” copilului.

Tradiții și obiceiuri în legătură cu căsătoria

Întreaga desfășurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria, cuprindea trei etape principale: logodna, nunta și obiceiurile de după nuntă. Chemarea la nuntă se făcea sâmbătă de către unul sau mai mulți flăcăi, rude sau prieteni ai mirelui, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Ei colindau satul însoțiți de un taraf de lăutari care cânta cântecul chemării. Intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei și le făceau cuvenita poftire. Unul dintre momentele cele mai importante în ceremonialul propriu-zis al nunții era sosirea alaiului mirelui la casa miresei. Erau întâmpinați de obicei cu diferite „ostilități” sau probe pe care mirele trebuia să le treacă astfel încât să ajungă la mireasa. Lumea se așeza apoi la masă și se ospăta, ascultând cântecul lăutarilor. După masă urma despărțirea miresei de casa părintească, iertăciunile miresei. În odaia curată se așternea jos un covor pe care se așeza o pernă. Mirele și mireasa îngenuncheau pe pernă cu fața spre răsărit. La plecare spre casa mirelui acestuia i se punea de asemenea diferite piedici astfel încât să dovedească că este apt să poată îngriji viitoarea familie. Până nu de mult aceste piedici erau reale: poduri stricate, gropi acoperite cu frunze, mărăcini pe cale și chiar bătăi. Mai târziu și astăzi tot mai des, ele sunt simbolice și sunt privite cu umor. Primirea miresei în noua familie era un act solemn, însoțit de o serie de rituri. La sosirea în curtea mirelui, tinerii se spălau pe mâini și, înainte de a intra în casă, întindeau o horă. În alte locuri, la casa mirelui nuntașii erau întâmpinați cu pâine și sare sau boabe de grâu sau orez care se aruncau asupra lor în semn de belșug.

Tradiții și obiceiuri în legătură cu moartea

Moartea era anunțată nu numai neamurilor și vecinilor, ci și întregii comunități. Se trăgeau clopotele într-un anumit fel iar în regiunile de munte se suna din bucium. În alte locuri se punea la poarta celui mort o năframă ori bărbații din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit. Mortul era apoi pus pe laviță sau pe masă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-și ia rămas-bun. „Despărțirea” mortului de familie și de casă, de gospodărie, constituia partea esențială și dura, de obicei, trei zile. Priveghiul – durează, de obicei, două nopți si se face pentru a nu lăsa mortul singur. Există, în mediile folclorice tradiționale, credința că mortul trebuie păzit. Dincolo însă de rolul ei de prezervare a identității, tradiția dă seama de bine, adevăr și frumos, virtuțile clasice fără de care existența noastră nu mai denotă umanitate. Binele conservat prin tradiție este cel al moralității, al distincției dintre bine și rău, mai clare și mai percutante decât ar putea-o face orice altă învățătură.

Până la urmă, tradiția ne duce înapoi și ne reface legătura cu moștenirea lăsată de adevărații întemeietori. Niciunde nu regăsim de exemplu urma dacilor precum în căluș, în care putem citi demnitatea și vigoarea neamului. Tradiția este așadar chiar mai mult decât o seamă de virtuți, este calea prin care să ne redescoperim demnitatea, prin care să ne afirmăm valoarea și prin care să stăm cu capul sus. Un neam ca al nostru, care deține o asemenea comoară, nu are voie să fie umil și aplecat, indiferent cum ne-ar dori unii și alții. Tocmai de aceea avem nevoie de tradiții, ca să ne așezăm la locul care ni se cuvine și care nu este mai prejos decât cel al altor neamuri. Ba chiar dimpotrivă67...

Bibliografie: Laureanda. Giulia Romito. Matricola, Relatore. Prof. Univ. Dr. Cristian Luca, "Folclorul în România- Obiceiurile de iarnă în Maramureș", 2019 Iosefina Blazsani-Batto, "Sânzienele"- Crestomație, Editura Limes, Florești, 2020 Ion Ghinoiu, "Sărbători și obiceiuri românești", București, Editura Elion, 2003 http://www.traditieialomita.ro/obiceiuri/cu-data-fixa/colinde-si-obiceiuri-de-iarna/

II.1.4 Tradiții și obiceiuri din Muntenia Prof. înv. primar, Gheorghe Elena Laura și Prof. înv. primar, Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău

Muntenia este teritoriul situat în sudul României, regiunea estică a vechii Valahia (sau Țara Românească). După cum îi spune și numele, ocupă ținutul de sub munte, fiind delimitată de lanțul carpatic, Dunăre și răul Olt. Cuprinde județele Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomița, Călărași, Ilfov, Giurgiu, Teleorman și municipiul București. În Antichitate, Muntenia a fost locuită de geți, apoi a fost parte componentă a regatului dac al lui Burebista. De-a lungul timpului, valurile de popoare migratoare au determinat stabilirea unei populații destul de reduse în această zona; abia în secolul al XIV-lea, când s-au pus bazele Țării Românești, au început să vină grupuri de români suddunăreni, bulgari și greci. Influență slabă a grupurilor etnice și lipsa efortului de a impune propriile valori și obiceiuri au făcut că în Muntenia să se păstreze mai puține tradiții. Cu toate acestea, dacă vizitezi satele, vei întâlni câteva dintre cutumele care au rezistat trecerii timpului. Tradiții de iarnă. Crăciunul și Anul Nou în Muntenia

În Muntenia, atmosfera sărbătorilor de iarnă se face simțită începând cu ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie), când copiii așteaptă nerăbdători cadourile din ghetuțe. Până în Ajunul Crăciunului, gospodării se ocupă cu tăierea porcului, femeile fac curățenie în casă și în curte, iar cei mici învață colinde și împodobesc bradul. Ulițele satelor sunt învăluite de mirosuri apetisante și de cântece vesele care anunță nașterea lui Iisus. În această perioada, muntenii nu uită nici de cei care nu se mai află printre ei; în județul Argeș se păstrează obiceiul colindelor: în seară de Ajun, sătenii își dăruiesc unii altora covrigi, vin și țuică fiartă, pomenind numele celor morți. În apropierea Crăciunului se formează diferite cete de colindători care merg să vestească sărbătoarea și să ureze gazdelor sănătate, belșug și noroc. Tipică Munteniei subcarpatice este ceață de fete care colindă în special flăcăii; odinioară, doar bărbații neînsurați îndeplineau acest obicei. Mai actuale sunt grupurile mixte și cele formate din membrii familiei, care vizitează cu precădere rudele, prietenii și vecinii. Ritual plin de culoare și originalitate, colindatul are rolul de a îndepărta spiritele rele și de a aduce prosperitatea. Prima zi de Crăciun se petrece alături de familie, în jurul bradului și a mesei încărcate de bunătăți. Înainte de degustarea bucatelor, gospodinele pregătesc apă norocului, o infuzie de plante (mușcată, mentă, levănțică) amestecată cu agheasmă, cu care stropesc casă. Obiceiul se repetă timp de 7 zile dacă familia a fost greu încercată înainte de Crăciun. De asemenea, în satele din Argeș, bărbații aruncă în foc un braț de paie, spunând câteva cuvinte menite să atragă bogăția: “Atâtea paie, atâția miei, atâția purcei, atâția boi, atâtea oi, atâtea vaci, atâția turmaci (viței).” Se spune că în această zi nu trebuie să împrumuți nimic din casă, altfel vei alungă norocul. Sărbătoarea nașterii lui Iisus este simbolul vieții, al bunătății și speranței, perioada în care oamenii își îndreaptă atenția către valorile spirituale, dar și către comunitate. De Anul Nou, muntenii păstrează o tradiție foarte veche, de altfel întâlnită în toată țară: "Capra". În această zonă, "Capra" poartă numele de "Brezaia" și are o semnificație care se pierde în negura vremurilor. Sătenii spun că măștile populare extrem de expresive sunt întruchiparea sufletelor celor decedați care au revenit pe pământ; în ele sunt adunate spaimele, arhetipurile și legăturile cu lumea spiritelor, iar jocul lor reprezintă alungarea vechiului an și regenerarea. Spectacolul foarte colorat și vesel îmbină dansul, jocul, dialogurile comice, cântecele și urările, scoțând la suprafață și unele ironii și aluzii ținute în frâu de-a lungul anului. Tinerii dau în vileag greșelile sătenilor și îi scot în evidență pe cei mai păcătoși dintre ei; unii se simt rușinați, alții râd pe seama celor vizați, bucuroși că au scăpat de gură lumii.

În acest timp, "Capra" scoate sunete stridente care anunță moartea și renașterea, ciclu aflat în strânsă legătură cu practicile agrare. Anul Nou este celebrat cu gânduri bune, bucurii și cu speranța că va aduce sănătate, noroc și prosperitate.

Tradiții de Paște în Muntenia

Paștele este în primul rând o sărbătoare de suflet, un moment care amintește de iubirea divină și de miracolul învierii. Obiceiurile păstrate în această perioada sunt mai puține, importante fiind valorile spirituale și semnificația lor pentru creștini. În Săptămâna Mare, gospodinele înroșesc ouăle și pregătesc mâncărurile tradiționale cu care îi vor servi pe musafiri. De pe masă și din coșul pascal nu lipsește în niciun an pască, aliment care face aluzie la trupul lui Hristos. În Muntenia, pască este deseori înconjurată de zimțișori, având formă unui soare care oferă vitalitate oamenilor și naturii.

La denia din Joia Mare, fetele și băieții vin la biserica aducând o sfoară; după fiecare evanghelie citită fac un nod și își pun o dorință. Sfoară cu cele 12 noduri se pune sub pernă în noaptea de joi spre vineri pentru că tinerii să-și viseze jumătatea. De asemenea, dacă una dintre dorințe se îndeplinește, nodul corespunzător se desface. Mai există obiceiul că fetele nemăritate să ascundă mătrăgună sub pragul bisericii; dacă preotul trece peste ea, vor avea noroc în dragoste tot anul. În seară Învierii, credincioșii de toate vârstele merg la slujbă, încercând să uite de supărări și să-și regăsească pacea sufletească. Se spune că fetele trebuie să păstreze lumânarea primită în biserica și s-o aprindă pentru câteva momente în timpul evenimentelor fericite din viață lor; respectând tradiția, vor fi bine văzute de ceilalți și vor avea parte de reușite. Enoriașii care nu merg la slujba îndeplinesc în prima zi de Paște un ritual menit să-i purifice: se spală pe față cu apă proaspătă, în care pun un ou roșu, un ou alb și o monedă de argint. Această datină este considerată aducătoare de belșug, sănătate și energie; abia apoi familia se așază la masă, bucurându-se de sărbătoarea pascală, de cadouri și de preparatele delicioase. Obiceiurile de Paște din Muntenia și-au pierdut însemnătatea sau au fost uitate în timp, lăsând locul unei celebrări liniștite și armonioase. Tradiții de nuntă în Muntenia

Obiceiurile de nuntă din Muntenia se întâlnesc cu precădere în zona rurală, acolo unde bătrânii satului îi învață pe tineri rânduiala unui astfel de eveniment. Respectate, acestea aduc noroc și viață prosperă cuplului, marcând într-un mod cât mai festiv întemeierea noii familii. În dimineață nunții, se obișnuiește că mirele și câțiva prieteni apropiați să împodobească doi brazi cu fructe, colaci, clopoței, panglici și hârtie colorată; unul dintre ei este legat la poartă nașilor, iar celălalt este dus la casă miresei. După nuntă, acesta din urmă este așezat în curtea tinerilor căsătoriți pentru a atrage belșugul și sănătatea. Mirele și mireasa nu se întâlnesc înainte de slujba religioasă; fiecare merge la casă părinților și se pregătește pentru nuntă. Tânăra față este gătită de către nașă, soacră mică și domnișoarele de onoare; ele îi pun voalul și o dau cu parfum, având grijă că mireasă să fie atrăgătoare pentru soțul ei. În acest timp,

cavalerul de onoare îl bărbierește pe mire, un gest care simbolizează inițierea bărbatului în viața de familie. O altă datină specifică este ruperea turtei, un colac mare, frumos ornamentat, pe care nașa îl rupe deasupra capului miresei. Se spune că este semnul bogăției și că toți nuntașii trebuie să mănânce din ea. Apoi se dansează "Nuneasca" (hora miresei), ocazie cu care soacra mică oferă cadouri nașilor și socrilor ca semn al bucuriei prilejuite de măritișul fetei. De asemenea, mai există obiceiul că mireasă împreună cu un fecior să ude alaiul. De la casa tinerei, ei se opresc în dreptul celei de-a treia fântâni spre răsărit; aici băiatul scoate apă cu un ulcior, iar mireasa îi stropește pe nuntași cu un buchet de busuioc și un prosop ud. Repetată de trei ori, tradiția este menită să aducă noroc de căsătorie pentru tineri. După ceremonia religioasă, unde cuplul primește binecuvântarea preotului, nuntașii dau startul petrecerii. Muzica, dansurile populare și mâncărurile tradiționale sunt nelipsite, sugerând intrarea familiei în comunitate și împărtășirea acelorași valori. Un moment care face întotdeauna spectacol îl constituie jucatul găinii: o femeie dansează în față nașului ducând pe o tavă o găină friptă și împodobită; nașul trebuie să negocieze prețul ei sau să încerce să o fure. Oricare ar fi rezultatul, găina este apoi împărțită tuturor participanților la eveniment. Spre sfârșitul petrecerii, se îndeplinește un obicei care îi amintește miresei că a intrat în rândul femeilor măritate; nașa îi scoate voalul, cedându-l domnișoarei care a prins buchetul, și îl înlocuiește cu un batic. Chiar dacă sunt mai puțin numeroase, tradițiile din Muntenia înfrumusețează nunta și creează o atmosferă de sărbătoare. Ele scot în evidență rolurile bărbatului și ale femeii și principiile pe care trebuie să le adopte nouă familie.

Tradiții din timpul anului în Muntenia

Dragobetele este sărbătoarea românească a iubirii, anunțând sosirea primăverii și un an rodnic. În Muntenia, fetele strâng apă de pe florile de fragi și o folosesc pentru a-și păstra frumusețea. Tinerii petrec în aer liber, în jurul focurilor, bucurându-se de soare și de primele flori. Se spune că cine nu serbează această zi va fi singur tot anul. Rusaliile (sau Pogorârea Sfântului Duh) se sărbătoresc duminică, la 50 de zile după Paște. În satele muntenești, mai ales în Argeș și Muscel, tinerii îndeplinesc un ritual cu origini dacice. Dăruindu-și unii altora farfurii decorate pline cu pâine și colivă, băieții și fetele se înfrățesc. În trecut, acest obicei avea loc în biserica, unde preotul citea rugăciuni pentru a întări legăturile dintre tineri.

Filipii sunt sărbători sătești legate de lupi și de superstițiile populare referitoare la aceștia. Se țin în fiecare anotimp, având date diferite în funcție de regiune: "Filipii de vară" (29 iunie), "Filip cel șchiop" (21 octombrie), "Filipii de toamnă" (14- 30 noiembrie), "Filipii de iarnă" (la sfârșitul lunii ianuarie), "Nedeia lupilor" (16 ianuarie). Cei care respectă "Filipii" vor fi feriți de pagubele pricinuite de lupi și de prădători. În aceste zile, femeile nu scot cenușă din casă, considerându-se că lupoaicele se hrănesc cu

tăciuni aprinși și devin mai fertile. De asemenea, lângă coș se atârnă o secera sau un topor pentru a ține animalele periculoase departe de casă. Universul rural muntean are un farmec aparte, ascuns în peisajele pitorești și în sufletele calde ale sătenilor. Sărbătorile petrecute în această zonă îți vor dezvălui simbolurile tradițiilor și frumusețea vieții trăite după vechile obiceiuri.68 II.1.5 Tradiții și obiceiuri buzoiene Prof. înv. primar Lazăr Georgeta Mihaela- Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău

Fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiție. Omul fără tradiție este ca pomul fără rădăcini. Numai pentru aceste motive, copiii trebuie să-și cunoască, să păstreze și să transmită următoarelor generații obiceiurile și tradițiile locale și naționale. Obiceiurile înrădăcinate în viaţa oamenilor, comunică o poezie netăgăduit de frumoasă. Obiceiul este o deprindere câştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni. Obiceiurile, datinile, cântecele, însoţesc viaţa omului de la naştere până la moarte. Judeţul Buzău este foarte bogat în obiceiuri şi tradiţii. Situat între cotul Carpaților și porțile Bărăganului, Județul Buzău conservă încă obiceiuri, tradiții, jocuri și cântece străvechi, în forme aproape nealterate, cu rădăcini pierdute în negura veacurilor. Vatra folclorică străveche, Buzăul a constituit o punte de legătură și de interferență a creației populare locale cu folclorul din zonele Moldovei, Ardealul și Munteniei. Elementele de influență, departe însă de a dizolva fondul originar, au fost grefate pe elementul existent aici și au fost asimilate creator, în sensul integrării lor într-o concepție estetică proprie. Așadar, sub multiplele ei forme de manifestare, creația populară buzoiană a coexistat în interiorul creației populare românești cu amprenta specifică pe care i-au conferit-o oamenii, locurile și evenimentele social-istorice. Obiceiurile, datinile, meșteșugurile, componente ale culturii populare s-au transmis din generație în generație, s-au îmbogățit și diversificat, iar consemnarea lor în prezent atestă o viețuire continuă a poporului nostru, care și în perioade de vicisitudini istorice a știut să-și păstreze ființa și cultura pe aceste meleaguri. Ca în oricare alt județ, la Buzău nu lipsesc tradițiile destinate sărbătorilor de iarnă. Datinile și obiceiurile diferă de la o zonă a județului la alta dar toate au un lucru în comun, îi apropie pe oameni cu ocazia celei mai importante sărbători din an și îi îndeamnă la bunătate și la fapte bune. Colindele antifonice Într-o comună din Buzău se păstrează o tradiție unică. Colindele antifonice, cântate de feciorii și bătrânii satului răsună în comuna Smeeni în ajunul Crăciunului. Cântarea antifonică este, pe înțelesul tuturor, o întrebare și un răspuns. Grupul de colindători se împarte în două, cei bătrâni și cei tineri și se așază față în față. O parte a cetei, de obicei cei tineri, îi întreabă prin versurile colindului pe bătrâni, care le răspund. Practic, colindul este început de o parte a cetei, ceilalți preiau ideea și o dezvoltă, iar la finalul colindului, vor cânta cu toții. Ceea ce face colindul antifonic să fie special, sunt versurile care diferă de la o casă la alta, astfel încât cel colindat aude altceva decât vecinul lui. Mai mult de atât, ele sunt alese în funcţie de gazde. Dacă, de exemplu, la casa colindată locuiește o fată nemăritată aceasta va auzi un colind special, la fel se va întâmpla și 68

Bibliografie: 1. Elena Lupșan, "Portul popular", Editura Didactică și Pedagogică, 2006; 2. Iuliana Băncescu, "Obiceiuri tradiționale din România", Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Naționale, 2006; Adevărul.ro România-travel-guide.ro

dacă gazda este un bătrân, un fecior etc. În total sunt zece cântece pe care ceata de colindători le-au preluat de la străbuni și pe care le vor fredona pe rând. Odinioară, tradiția era puțin diferită. Colindătorii din Smeeni, adică bunicii sau străbunicii tinerilor care sunt astăzi, vizitau numai gospodăriile cu fete tinere, de măritat, cu urarea ca fecioarele să îşi găsească ursitul în anul ce vine. Colindătorii din Smeeni au și straie alese special pentru acest moment. Ei poartă pe cap căciuli negre țuguiate din astrahan, au la gât fulare albe, șubă sau haină scurtă de dimie neagră, pantaloni din lână negri și sunt încălțați cu cizme negre din piele, înalte până la genunchi. Aceste costume sunt păstrate din moși-strămoși, și au fost transferate de la generație la alta. În plus, ca obiect ritual, au o coada din lemn de bambus sau trestie, împodobită cu canafi colorați dar și panglici multicolore. La finalul colindului, ceata ridică în sus obiectul ritual ceea ce semnifică alungarea spiritelor rele și alungarea anului vechi, precum și așteptarea anului nou, mai bogat și plin de sănătate. În comuna Smeeni mai există o singură ceată de colindători, asta în timp ce acum 10 ani erau cel puțin șapte cete. Tradiția este însă dusă mai departe de 12 tineri din sat care merg anual să colinde localnicii dar și instituțiile din oraș. Plugușorul Poate cea mai cunoscută tradiție din zona Buzăului, este mersul cu plugușorul. Această tradiție străveche este respectată atât de copii dar și de feciorii din sat. Primii care pornesc la colindat cu plugușorul sunt copiii, care se adună în grupuri și merg din casă în casă. Imediat ce gazda îi primește în curte aceștia se așază sub geam și încep să colinde: ”Aho, aho, copii si frați,/ Stați puțin și nu mânați,/ Lângă boi v-alăturaţi şi cuvântul mi-ascultați”. Uneori, în timp ce colindă, aruncă cu grâu sau porumb pentru atragerea unei recolte bogate. La final, stăpânii casei îi servesc cu cozonac sau turte. În vremurile de demult plata pentru colind erau fructele strânse peste vară, nuci sau colaci, dar de câțiva ani, colindătorii primesc bani. Următorii care merg cu plugușorul sunt flăcăii satului. În cele mai multe zone acesta este ”plugul mare”, pentru că cei care participă sunt băieții neînsurați, care depășesc vârsta de 18 ani. Potrivit tradiției, ceata de colindători care merge din casă în casă este însoțită de un plug, la care sunt înhămați doi boi puternici. Întregul alai face zgomot din clopot pentru a alunga spiritele rele, iar pe drum fac o brazdă, pentru a verifica fertilitatea pământului. O brazdă era trasată și la casele mai mari cum ar fi la preot sau la primar. După ce terminau tot satul de colindat se făcea spartul cetei, când feciorii împărțeau banii și bucatele primite sau îi foloseau pentru a da o petrecere mare. Steaua Mersul cu Steaua este un obicei care încă se practică în toate zonele Buzăului. Înainte de Crăciun, în toate satele din Buzău, băieții merg din casă în casă povestind în versuri povestea nașterii lui Iisus Hristos. Ceata de colindători este formată din trei băieți, cifră simbolică, reprezentând numărul Magilor care au venit cu daruri la ieslea unde s-a născut Mântuitorul. În general, steaua are în centru o icoană a Maicii Domnului cu pruncul Iisus, și de jur împrejur niște brațe ce imită razele unei stele, realizate din lemn sau sârmă pe care se împletesc decorațiuni din hârtie colorată, beteală, și se atașează clopoței sau zurgălăi. Se termină cu o coadă lungă din lemn pe care o ține un copil, ce manevrează steaua. În cele mai multe dintre zonele Buzăului, ”stelarii” sunt primiți în casă, acolo unde și colindă, ceea ce înseamnă că gazdele l-au primit pe Iisus în locuința lor. Cei mici rostesc în general ”Steaua sus răsare” pentru că este cel mai simplu de memorat, în timp ce colindătorii mai mari cântă ” Trei crai de la răsărit”.

Baba și unchiașul În multe dintre satele din zona de munte a Buzăului, oamenii sunt colindați de două personaje inedite. Doi feciori din sat lasă pentru o zi straiele tinerești și îmbracă haine pentru persoane bătrâne și devin baba și unchiașul satului. Bătrânul va lua haine închise la culoare, pantaloni ponosiți și pe cap o cușmă veche. Perechea lui, baba, va purta haine la fel de vechi, de obicei un ilic lucrat la mână și o băsmăluță pe care și-o va lega în barbă. Baba și unchiașul pornesc din capătul satului, însoțiți de o ceată de colindători tineri. Când cele două personaje intră în curte vor dansa prima dată împreună, dar mișcările celor doi erau greoaie și lente. După acest moment, în timpul colindatului, baba și unchiașul scoteau la horă fetele tinere din sat și se făcea un fel de schimb de puteri. Energia tinerilor ajungea la cei doi bătrâni și înțelepciunea dobândită în timpul vieții ajungea de la bătrâni, la tineri. Acesta este și primul scop al acestui colindat cu baba și unchiașul. Prin dansul tinerilor cu cei bătrâni, și transferul acesta de energie se restabilește ordinea la final de an. Al doilea scop al colindului este alungarea spiritelor rele. Colindul cu baba și unchiașul nu a fost la început făcut doar în perioada sărbătorilor de iarnă ci oricând un om din sat murea. Cele două personaje, baba și unchiașul, mergeau la casa omului și pentru a alunga spiritele rele din jurul locului care ar fi putut captura sufletul mortului. Sorcova Un alt obicei cunoscut din zona Buzăului este Sorcova. În prima zi a anului, pe ulițele din Buzău se aud râsetele și chicotelile fetelor care pleacă cu sorcova. Cu Sorcova mergeau doar fetele mici pentru că erau neprihănite și fără de păcat și astfel urarea era primită mai bine. Acestea pornesc de dimineață, din capătul satului și trec pe la fiecare gospodărie unde vor ura. Ziua de 1 ianuarie nu este aleasă întâmplător. În vechime, anul agrar era la începutul anului calendaristic. Urarea ”sorcovițelor” venea exact la începutul anului pentru ca gospodarii din sat să înceapă aratul și semănatul încărcați cu energia micilor colindătoare. Inițial a fost o crenguță înflorită sau abia înfrunzită după ce a fost pusă în apă și la lumină, într-o încăpere cu căldură. Pentru că acest proces era dificil și de multe ori nu reușea, sorcova s-a transformat în crenguțe de brad împodobite și mai nou sunt niște bucăți de carton împodobite cu hârtie creponată și beteală. Fetele care merg cu sorcova primesc bani, sume mai mari la casele bogate și câțiva bănuți, la cele sărace. La finalul zilei se face spartul cetei, în cazul în care erau mai multe fetițe iar acestea își împărțeau banii strânși. Moș Ajunul sau ”Bună dimineața” Cu "Moș Ajunul" sau ”Bună dimineața” se merge în momente diferite în zonele județului. În partea de Nord a județului copiii merg în seara de Ajun, pe data de 23 decembrie, în timp ce în zonele mai joase colindătorii merg în dimineața zilei de 24 decembrie. Colindul vestește nașterea lui Iisus Hristos și explică în termini populari elemente din Biblie. Colindătorii merg din casă în casă pentru a anunța că s-a născut Mântuitorul. Toții copiii din sat, uneori și adolescenți, merg la toate casele din sat, fără excepție și întreabă din poartă dacă primesc cu colindul. Gazdele ies în prag și după ce aprobă intrarea în curte și ascultă colindul, pregătiți cu bucate și fructe pentru colindători. Mersul cu Capra În unele zone ale județului Buzău, de Anul Nou, se merge cu Capra. Un flăcău din sat se îmbracă cu un costum multicolor, își pune coarne, având

între ele panglici colorate, clopoţei şi un bot din lemn, asemănător cu al cerbului, clămpănind încontinuu. Umblatul cu Capra la sfârşitul anului vechi este un fel de bilanț al activităţii locuitorilor din sat. Capra rostește un monolog în care îi ironizează pe cei leneși, care nu au adunat grâne multe, dar și pe cei care mint, sunt răi sau fac rele. Vorbele caprei sunt însă de laudă atunci când gazdele sunt oameni gospodari și harnici. Târgul Drăgaica La jumătatea lunii iunie, Buzăul se îmbracă în straie de sărbătoare. Negustori din toate zările, dansatori de pe toată Valea Buzăului și oameni adunați din toate zonele se adună pentru Drăgaică. Târgul Drăgaica este o sărbătoare cu tradiție din Buzău, care începe pe 12 iunie și se termină în ziua de Sânziene, pe data de 24. Despre târgul de la Buzău s-a auzit în toată Europa încă din secolul al XV-lea, pentru că este așezat la întâlnirea drumurilor comerciale care legau Dobrogea cu Brașovul și toată Transilvania, și toată Moldova cu Țara Românească. În acele vremuri nu exista om care să treacă în oricare dintre aceste direcții și să nu oprească preț de câteva ore să admire marfa comercianților, horele flăcăilor și mulțimea de oameni. În acea vreme, târgul de la Buzău era numit "iarmaroc" și avea un rol foarte important în comerțul cu lână. Mai mult, aici se vindeau cereale, animale și tot felul mărfuri. Tot aici s-au făcut cunoscute și celebrele bucate din Buzău, cârnații de Pleșcoi, covrigii de Buzău, vinul de la Pietroasele și alte produse locale, care au fost gustate de-a lungul anilor de vizitatorii târgului care le-au dus faima mai departe. De importanța acestui târg au menționat și scriitori istorici, cum este cazul lui Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”. Pe lângă importanța comercială, târgul de la Buzău are și o semnificație simbolică. Ultima zi, 24 iunie, este și ziua strângerii recoltelor sau Sânzienele, cum sunt numite în popor. Mai demult, în această zi, aveau loc o mulțime de ritualuri de dimineață până seara, ca răsplată pentru grânele îmbelșugate. Fetele se îmbrăcau în port popular, își puneau coronițe din flori de câmp pe cap și la brâu și se îndreptau spre câmpul cu rodul cel mai bogat. De acolo, culegeau spice pe care le aduceau în sat, unde încingeau o horă, iar petrecerea dura până dimineață. În același mod, în vremurile de demult, când se termina Târgul Drăgaica, în ultima zi se încingea cea mai mare petrecere. În prezent, Târgul Drăgaica este organizat anual la Buzău între 12 și 24 iunie. În continuare se adună comercianți din toată țara și, mai recent, a fost realizată și o alee a meșterilor populari din Buzău și a producătorilor locali. Vizitatorii târgului pot cumpăra ii, costume populare și pot gusta o mulțime de bucate din zona Buzăului. În prezent, târgul este foarte apreciat de copii, pentru că sunt o mulțime de carusele și standuri cu dulciuri. Dacă mărfurile s-au mai schimbat, un singur lucru a rămas același chiar dacă au trecut multe secole: distracția și voia bună. Așa cum se obișnuiește, în ultima zi de Drăgaică, pe 24 iunie, are loc un spectacol de muzică populară dar și ușoară, iar oamenii se distrează, dansează și se bucură de atmosferă.69

Bibliografie I. Nicolau, "Ghidul sărbătorilor româneşti", Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998; T. Pamfile, "Mitologie românească", Ed. All, Bucureşti, 1977; Tătaru M., "Iarna la români. Culegere de tradiții și obiceiuri de iarnă", Ed. Rovimed, București, 2008

II.1.6 Obiceiuri și tradiții din zona Buzăului Anton Ancuţa Liliana - Profesor pentru învățământul primar- Şcoala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Aflat între cotul Carpaţilor şi porţile Bărăganului, Judeţul Buzău păstrează încă obiceiuri, tradiţii, jocuri şi cântece străvechi, în forme aproape neschimbate, cu rădăcini pierdute în negura veacurilor. Vatra folclorică străveche, Buzăul a constituit o punte de legătură a creaţiei populare locale cu folclorul din zonele Moldovei, Ardealului şi Munteniei. Elementele de influenţă au fost grefate pe elementul existent aici şi au fost asimilate creator, în sensul integrării lor într-o concepţie estetică proprie. Aşadar, sub multiplele ei forme de manifestare, creaţia populară buzoiană a coexistat în interiorul creaţiei populare româneşti cu amprenta specifică pe care iau conferit-o oamenii, locurile şi evenimentele social-istorice. Un element etnografic distinct este portul popular specific buzoian, care mai poate fi admirat astăzi mai mult în colecțiile muzeale sau la sărbători, în zonele cu tradiții folclorice. Costumul popular buzoian se înscrie în tipul carpatic, ale cărui origini se află în portul populației dacice. Costume populare în formă nealterată mai pot fi întâlnite în zonele de munte (Gura Teghii, Chiojdu, Cătina, Calvini), pe Valea Râmnicului (Podgoria, Pardoși, Puiești), dar nu numai… Portul femeiesc din zona de munte a judeţului se compune practic din două costume: unul de lucru şi unul de sărbătoare. Costumul de lucru era simplu, fără ornamente, iar cel de sărbătoare era frumos ornamentat, cu diverse motive, specifice zonei. Femeia împletea părul în două „coade” strânse la ceafă. Pe creştet se purta un fes roşu în zona Râmnicului Sărat, iar în zona Buzăului părul se lega cu un tulpan sub ştergarul de cap. A urmat marama din borangic, care se lega în diverse forme. Marama de Buzău prezintă în ornamentare unele afinităţi cu marama de Bran. Cămaşa încreţită la gât este cea mai frecventă, cea dreaptă din borangic apare rar şi mai ales în zonele de câmpie. Cămaşa încreţită, cu ornamentul de „altiţă” „creaţă” şi cu râuri pe mânecă cunoaşte două etape distincte: tipul vechi de cămaşă din secolul trecut, cu altiţă mică, încreţul alb şi râuri înguste, adeseori cu „chiezuri” pe mâneca foarte lungă, iar de la gura cămăşii se înşiră motivul de frunză stilizată, şi tipul nou, „cămaşa mocănească”, o replică a cămăşii vechi, având însă unele elemente de simplificare şi reducere în tehnica de cusătură şi o reducere a dimensiunilor, ceea ce îi scade din valoare. Mâneca mai scurtă, terminată în volan are un ornament fie de râuri drepte, fie oblice, între care se intercalează motivul generalizat de „scară”. Ambele tipuri de cămaşă sunt cusute cu lână vopsită casnic cu acelaşi punct de cusătură buclată, dar totuşi diferenţiată, dat fiind fineţea cusăturii dese a cămăşilor vechi faţă de cusătura îngroşată şi mult reliefată a cămăşilor mocăneşti. Altiţa cămăşii este distinct împărţită în două porţiuni, ambele îngrădite separat cu „dusura”. O altă piesă componentă a ansamblului vestimentar femeiesc o reprezintă fota, numită „strecătoare”, cu fond negru, de dimensiuni mari, încreţită la spate, ornamentată mai simplu înainte de 1880, cu vergi la poale şi la capete, iar apoi cu motive geometrice, în sens vertical, alese cu mâna, în război. După 1900, fota a cunoscut o amplificare a decorului, ce ajunge să acopere întreaga suprafaţă a capetelor. Într-o fază ulterioară, varga de la poale începe să fie aleasă, luând aspectul unei borduri late. Fota de Râmnicu Sărat este unică prin organizarea decorului pe căpătâiele cu fond roşu, folosirea lânicii policrome şi a firului strălucitor metalic pentru alesăturile ce împodobesc extremităţile şi poala de la spate, ca un specific local al Buzăului. Varietatea fotelor, ornamentaţia diferită, bogată la unele, în culoare şi fir, care culminează cu fota din zona Buda-Dumitreşti, constituie elementul caracteristic al costumului de Buzău. Poalele se îmbrăcau pe sub fotă. Motivul ornamental care se observa mai jos decât fota era cusut şi ornamentat cu motive florale stilizate, sau colţişori croşetaţi în zona Valea Râmnicului. Betele care erau ţesute în patru iţe, se leagă peste fotă în zona brâului. Betele din Buzău, înguste, sunt alese în motive de „şerpi”, „ochiuri”, „berbec” etc. La capete au „canafi”. Costumul bărbătesc se compune din căciulă sau pălărie, cămaşă, cioareci (ismene), brâu, bete şi curea, şi încălţăminte. „Căciula cu fund” este de format rotund. Pălăria supusă formei industriale nu are un specific local, are însă ca ornament una-două pene de păun. Cămaşa bărbătească, chiar şi cea de tip vechi, este ornamentată cu deosebită atenţie. În zonele de nord gulerul cusut policrom şi cu fir arată o asemănare cu cămăşile portului vrâncean. În zonele de sud cămaşa este ornamentată cu „sabace” şi cu cheiţe artistice în alb.

Cămaşa veche largă este înlocuită pe parcurs cu cămaşa cu platcă. Cioarecii sunt creţi pe picior („iţari”) când sunt subţiri, cei groşi fiind drepţi. Brâul costumului bărbătesc din zona Buda-Dumitreşti este deosebit de fastuos („brâu în boboci”). În zonele din nord brâiele roşii sau albastre sunt purtate cu o curea ornamentată cu ţinte de cositor. Costumele populare erau îmbrăcate în zilele de sărbătoare, dar și la evenimentele importante din viață. În comuna Glodeanu Sărat doamna profesor Frățilă Monoca a înființat ansamblul popular ”Vatra Glodenenilor” cu care a participat la diferite festivaluri și emisiuni de muzică populară și folclor. Copiii din ansamblu îmbracă cu mândrie costumul popular și duc mai departe minunatele noastre tradiții. Cele mai importante evenimente din viaţa unui om – naşterea, creştinarea şi nunta – trebuie celebrate cum se cuvine, conform obiceiurilor și tradiţiilor. În ceea ce privește datinile, Buzăul se distinge printr-o multitudine de cutume. Întemeierea unei familii a reprezentat dintotdeauna unul dintre cele mai importante și deosebite evenimente din viața omului. Căsătoria este momentul ce face trecerea de la o viață lipsită de griji la o viață în care responsabilitatea deţine un rol important. Fiind un eveniment atât de important și atât de mult aşteptat, scenariul tradiţional este pregătit şi respectat până la cele mai mici detalii. Până ca nunta propiu-zisă să aibă loc, momente importante preced acest eveniment. Peţitul este unul dintre aceste evenimente. După ce tinerii sunt convinşi că vor să trăiască o viață împreună, doar formalitățile îi mai despart de acest vis. Astfel, băiatul, împreună cu părinții și câteva rude, merge la familia fetei și o pețește, adică o cere în căsătorie. Băiatul știe că fata va accepta, deoarece, prin „iscoade”, a aflat că este agreat de viitorii socri. Dar, sunt și cazuri în care se întâmplă să fie refuzat. Îm acest ultim caz, flăcăul nu se împacă cu ideea refuzului, furând mireasa. De cele mai multe ori, furatul miresei se face la horă. Cu ocazia pețirii au loc și discuţii despre înzestrarea tinerei familii, discuții ce se concretizează prin semnarea unei foi de zestre. Tot acum se mai stabilelşte data nunţii, se aleg nunii, care sunt, de regulă, nașii de botez ai băiatului. Evenimentul pețitului este succedat de un alt moment încărcat de emoții, logodna. Logodna constă întro petrecere și înseamnă, de fapt, recunoașterea publică a dorinței de căsătorie. Momentul mult așteptat, nunta, este pregătit așa cum se cuvine. Astfel, mirele împreună cu alți tineri merg prin sat și anunță fericitul eveniment, invitându-i pe localnici la nuntă. Dar, influența modernității a făcut ca acest obicei să dispară, el fiind înlocuit cu invitațiile tipărite. Duminică dimineața mireasa este gătită, iar la mire se strâng rudele. Se fixează brazii de nuntă în stâlpii porții de la intrare. Tot alaiul de nuntă, în frunte cu mirele, însoțiți de lăutari, se deplasează la casa nunilor. Pentru a se respecta cu stictețe tradiția, indiferent de ora la care ajung la nuni, se rostește salutul: „Bună dimineața și bine v-am găsit sănătoși”, răspunzându-se: „Bună dimineața și bine ați venit!”, salut ce se va rosti pe tot parcursul desfășurării nunții. De aici, alaiul se îndreaptă spre casa miresei. Dar, surpriză! Mirele întâlnește o mireasă falsă (o bătrână urâtă, îmbrăcată în alb, cu fața acoperită). Mirele o refuză și, în cele din urmă, își găsește adevărata mireasă ascunsă în casă. După ce aceste obiceiuri au fost îndeplinite cu seriozitate, nunta se îndreaptă spre biserică, care se oficiază la biserica din satul mirelui. După ce cununia religioasă s-a terminat, mireasa aruncă buchetul de flori și fetele se îmbulzesc, convinse fiind că aceea ce-l va prinde se va căsători curând. După biserică, are loc petrecerea, nunta continuând și luni seara. Joi, după nuntă, tinerii merg la nași cu plocon, în semn de mulțumire că i-au cununat. În satele buzoiene, nunta țărănească a reprezentat mereu un moment important, nu doar din viața mirilor, ci și a intregii colectivități. Etnografii și folcloriștii români declară nunta țărănească ca fiind cea mai complexă manifetare artistică din cultura populară tradițională. Şi obiceiurile de botez din regiunea Buzăului sunt destul de variate. Botezul copilului reprezintă un eveniment deosebit de important, marcându-l pe acesta, potrivit spuselor batrânilor, pentru tot restul vieţii. Tocmai de aceea, obiceiurile de botez sunt destul de numeroase şi de variate. În primul rând, se obişnuieşte ca naşii de botez să se aleagă fie din familie, fie să se moştenească. Conform tradiţiei, naşii de cununie trebuie să boteze doar primul copil, în timp ce pe al doilea îl vor boteza doar dacă aceştia vor. Lumânarea de botez reprezintă lumina din sufletul fiecărui prunc botezat şi este obligaţia naşului. Potrivit obiceiului, lumânarea trebuie să fie împodobită cu flori de crin, frunze de ferigă şi floricele din floarea

miresei. Crinul este cunoscut de toţi credincioşii ca fiind floarea Maicii Domnului, în timp ce feriga se pune pentru ca puncul să aibă spor şi să fie sănătos ca bradul. Panglica sau faşa de botez nu trebuie să fie scurtă pentru ca pruncul să nu se căsătorească prea repede, însă nici prea lungă pentru ca copilul să se căsătorească prea târziu. Obiceiul cere ca naşii să pregătească pentru infăşatul pruncului o pânza albă, necusută şi nefinisată, deoarece şi Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos a fost înfaşat astfel. Odată cu săvârşirea botezului, naşii trebuie să pună copilului o cruciuliţă de argint la gât în timp ce naşa trebuie să infeşe copilul. Pentru slujba de botez, părintii bebeluşului trebuie să aducă la biserică ulei şi vin pentru mirungere şi împărtăşanie. După ce este adus acasă de la biserică, bebeluşul este pus în pragul casei de naşa care obişnuia să îi spună mamei înainte ca aceasta să îl ia de jos: „Pagân mi l-ai dat, creştin ţi l-am adus”. Mai apoi se cerea tăiatul unei găini şi pregătirea unei supe cu taiţei şi a unei tocane din aceasta. În trecut, nu se obişnuia cu invitaţii la petrecerea de botez. După ce bebeluşul s-a născut, nu este bine să se vină cu daruri. De fapt, doar cei apropiaţi familiei vin să vadă micul copil. Aceştia aduc mâncare deoarece lăuza nu are voie să pregătească niciun fel de mâncare pentru şase săptămâni. A doua zi după săvârşirea botezului are loc şi scoatearea din mir a copilului. În timpul ritualului îmbăierii, lumânarea de botez trebuie să ramână aprinsă, iar la sfârşit aceasta se stinge fie de tavan, fie de tocul uşii. Mai apoi, lumânarea se despodobeşte de toate elementele decorative şi se păstrează într-un loc uscat în poziţie dreaptă. De asemenea, aceasta nu trebuie să se încovoaie sau să se rupă. Apa din cădiţă trebuie neaparăt să fie neîncepută, scoasă la răsăritul soarelui şi să conţină următoarele: flori (pentru ca bebeluşul să fie frumos), bani (să aiba cel mic avere), apă sfinţită (să fie la fel de curat ca aceasta), ou (să fie la fel de sănătos şi plin ca oul), pietre (să fie puternic), busuioc (să miroasă frumos), miere (să fie dulce), potcoavă (să aibă noroc), inel (să aibă părul creţ), pene (ca să fie la fel de uşor ca pana). Apa în care a fost scăldat copilul se pune la rădăcina unui pom sau a unei plante, aflate pe un pământ curat. Tatăl copilului nu participă la acest ritual, căci el intră în casă numai după ce apa din scăldătoare a fost aruncată. Dintre barbaţi, la prima baie a pruncului putea participa doar naşul. Obiceiurile şi datinile componente ale culturii populare s-au transmis din generaţie în generaţie, s-au îmbogăţit şi diversificat, iar consemnarea lor în prezent atestă o vieţuire continuă a poporului nostru, care şi în perioade de vicisitudini istorice a ştiut să-şi păstreze fiinţa şi cultura pe aceste meleaguri.70

II.1.7 Să nu uităm tradițiile și obiceiurile strămoșești! Prof. Geancu Felicia Vasilica- Școala Gimnazială Vadu Pașii, Buzău

Transmis prin viu grai, folclorul a exprimat, a alinat și a însoțit spiritul unui neam în vâltoarea existenței sale, fiind rodul înțelepciunii și creativității populare. Rezultatul contribuției colective anonime a fost exprimat prin îmbinarea anumitor modalități artistice, spre exemplu: cântec, joc, gestică etc. Literatura românească tradițională a abordat numeroase teme și motive, de pildă: comuniunea dintre om și natură (Miorița), necesitatea sacrificiului suprem în favoarea creației (Mănăstirea Argeșului), iubirea, 70

Bibliografie: 1. C. Brăiloiu, "Sărbători şi obiceiuri - Oltenia" - vol 1. Autor: ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR ", Editura: Enciclopedica, Anul publicării: 2001; 2. Elena Niculiţa-Voronca- "Datinile şi credinţele poporului român"; Editura: SAECULUM I.O. Anul publicării: 2008; 3. http://reporterbuzoian.ro/obiceiuri-din-zona-buzaului-locul-unde-traditiile-s-au-pastrat-cu-sfintenie/ 4. https://turismbuzau.ro/portul-popular/

supremația binelui asupra răului, revolta împotriva nedreptăților, dorul, jalea, dezrădăcinarea, trecerea necruțătoare și ireversibilă a timpului etc. Dovedind sensibilitate, profunzime, spirit critic, originalitate, experiență și dragoste de viață, atașament față de valorile spirituale, devotament față de familie, respect față de comunitatea din care făcea parte, talent etc., creatorul anonim popular a așezat în versuri și cântece inegalabile creații inspirate din realitățile vieții, care au bucurat și au ostoit sufletele multor generații. Drept urmare, proverbele, ghicitorile, zicătorile, legendele, snoavele, baladele, doinele, descântecele, poeziile ceremoniale, obiceiurile și poveștile au alinat sufletele românilor, de la naștere până la apusul vieții lor. Pe lângă acestea, de-a lungul veacurilor, cântecele, basmele, istorioarele și eresurile tradiționale au inspirat numeroși scriitori și oameni de cultură, care ne-au lăsat spre neuitare volume de versuri, studii, recenzii etc. Adevărate comori spirituale tipice regiunilor de munte și specifice poporului român, doinele au exprimat suferințele, speranțele și bucuriile neamului nostru. Numeroși poeți le-au ascultat, le-au prețuit și le-au acordat atenția cuvenită, dintre care i-am amintit pe următorii: Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, George Coșbuc etc. De asemenea, s-au distins următorii scriitori români care s-au inspirat din literatura populară, de exemplu: Ion Heliade Rădulescu (Zburătorul), Mihai Eminescu (Luceafărul, Revedere etc.) Ion Creangă (Dănilă Prepeleac, Povestea lui Harap-Alb etc.), Ioan Slavici (Zâna Zorilor, Păcală în satul lui etc.), Mihail Sadoveanu (Frații Jderi), Lucian Blaga (Meșterul Manole, La curțile dorului etc.), Nicolae Labiș (Doină întârziată), Anton Pann (Fabule și istorioare, Culegere de povești și anecdote etc.) etc. Datorită mesajelor educative pe care creațiile populare le transmiteau, multe dintre acestea au fost folosite în cadrul activităților școlare, de pildă: la orele de curs (limba română, educație civică, educație muzicală, istorie, literatură pentru copii etc.), în desfășurarea serbărilor tematice, la susținerea proiectelor educative, în desfășurarea concursurilor pe teme tradiționale, la schimburile de experiențe dintre școli, în derularea evenimentelor culturale de la nivelul comunităților locale, în susținerea festivalurilor sau concursurilor tradiționale, în parteneriatele realizate prin colaborarea cu diferite instituții (biblioteci, biserici, azile de bătrâni, centre culturale etc.), la realizarea unor filme documentare etc. Activitățile școlare amintite atingeau obiective clare și importante în evoluția personalității elevilor, de exemplu: stimularea dezvoltării intelectuale; consolidarea reprezentărilor și sentimentelor morale; dezvoltarea gustului exprimării corecte, clare, cursive și expresive; consolidarea cunoștințelor despre viață, natură și diferite domenii de activitate; cultivarea dragostei față de tradițiile și obiceiurile românești; dezvoltarea sentimentului de apartenență la valorile comunității locale; cultivarea valorilor estetice etc. În calitate de cadru didactic am folosit conținuturi potrivite caracteristicilor de vârstă și individuale ale elevilor. Astfel, în activitățile propuse leam stimulat acestora atenția, gândirea și imaginația, valorificând ecoul puternic pe care l-au avut basmele și poveștile în sufletele lor. De asemenea, le-am modelat sentimente pozitive, le-am cultivat plăcerea de a comunica în limba maternă, le-am dezvoltat atitudini critice și autocritice, le-am stimulat gustul artistic, le-am dat posibilitatea să își descopere talentele neștiute etc. Unii copii au fost atât de impresionați de anumite personaje, încât erau dispuși oricând să povestească despre acestea cu însuflețire. În cadrul activităților școlare am valorificat povestiri cunoscute, ca de exemplu: Capra cu trei iezi - Ion Creangă, Fluierul fermecat – Victor Eftimiu, Făt-Frumos din lacrimă – Mihai Eminescu, Doi feți cu stea în frunte – Ioan Slavici, Prâslea cel voinic și merele de aur – Petre Ispirescu, Ciuboțelele ogarului – Călin Gruia, Povestea gâștelor – George Coșbuc, Neghiniță – Barbu Ștefănescu Delavrancea etc. Urmărind cu atenție firul desfășurării acțiunilor și participând activ la povestirea conținuturilor, am desprins împreună cu copiii atât valori morale, spre exemplu: solidaritate, punctualitate, demnitate, responsabilitate, cinste, toleranță, compasiune, dârzenie, sinceritate, curaj, bunătate, hărnicie, prietenie, stăruință, blândețe, stăpânire de sine, spirit de sacrificiu, încredere, loialitate, respect etc., cât și trăsături negative, anume: neascultare, lașitate, minciună, răutate, egoism, trădare etc. Astfel, motivând atitudini, întâmplări etc., am concluzionat sfaturi de viață. De asemenea, oferind modele de vorbire corectă și expresivă și corectând cu tact pedagogic eventualele greșeli de exprimare ale școlarilor, i-am ajutat pe aceștia să cunoască aspecte din viața reală, să deosebească binele de rău și le-am trezit dorința de a povesti cât mai frumos, folosind expresii noi. În concluzie, în practica școlară, pe lângă valoarea estetică, cognitivă și etică, povestirile au contribuit la dezvoltarea tuturor proceselor psihice ale copiilor (limbaj, gândire, memorie,

imaginație, fantezie și atenție). În același sens, cu un rol nu mai puțin important în dezvoltarea personalității elevilor, am descoperit valoarea didactică a memorizărilor. Acestea au contribuit la activarea vocabularului, la pronunțarea clară a cuvintelor, respectând accentele, ritmurile și rimele versurilor. Am selectat poeziile atât pentru a respecta particularitățile de vârstă și individuale ale celor mici, cât și pentru a le potrivi pe deplin momentelor didactice și activităților școlare propuse. De asemenea, menținerea climatului educativ propice învățării a favorizat atingerea obiectivelor didactice. Totodată, pentru a le spori școlarilor gradul de receptivitate și pentru a le înlătura inhibițiile i-am familiarizat cu noile conținuturi, le-am explicat cuvintele și expresiile necunoscute, le-am recitat model poeziile, fără a exagera în gesticulație, mimică, respectarea pauzelor și expresivitate. De asemenea, i-am încurajat să recite versurile pe care le rețineau atât în grup, cât și individual, cultivându-le încrederea și stima de sine, pe lângă emoțiile pozitive care contribuiau la coagularea colectivului. Fără repetarea acasă a noilor conținuturi și fără sprijinul acordat de către părinți, nu puteam vorbi despre aceleași rezultate lăudabile. În calitate de cadru didactic, pe lângă conținuturile conforme programelor școlare aduceam în atenția copiilor cântecele populare de urări, îndrăgitele colinde. Pe acestea le știam din copilărie fie de la bătrânii satului, fie de la școală, fie din alte surse. Le-am valorificat periodic, în cadrul activităților extracurriculare, mai precis la serbările dedicate sărbătorilor. Cu siguranță, cele mai îndrăgite de copii erau colindele de iarnă și primăvară, pe care le cântau cu însuflețire în cadrul serbărilor școlare, ca de exemplu: Uite, vine Moș Crăciun!; Iarnă, bine ai venit!; Baba iarna intră-n sat; Salutare, primăvară!; Sosirea primăverii; April; Să ne bucurăm de Paști! etc. Dând timpul înapoi, fiind la rândul nostru copii îmbrăcați în costume populare, coordonați cu dăruire de către profesorii noștri, am colindat cu bucurie oamenii din satul natal. Cum vetrele strămoșești fremătau de viață, sărbătorile amintite erau momente de bucurii profunde pentru întreaga comunitate. Nu ne era greu de urat, cu atât mai mult cu cât aveam exemple de urmat în acest sens, pentru că vedeam cetele de urători adulți care umblau cu nelipsitele colinde, precum: Plugul, Caloianul, Mascații, Vasilca etc., așa cum era obiceiul locului. Pe atunci, îmbrăcați în frumoasele costume naționale, colindătorii umblau din casă în casă, adresând gospodarilor urări de sănătate, belșug, spor, pace sufletească, prăsirea vitelor etc. Pentru a asigura fondul muzical și pentru a da originalitate momentelor, adulții foloseau cu deosebită îndemânare instrumentele muzicale tradiționale (viori, fluiere mici sau mari, tobe, cimpoaie, cingători împodobite cu clopoței sau zurgălăi, acordeoane, bice, buhaiuri, cavale, ocarine etc.), dansând uneori anumiți pași, în strigăte și zăngănituri menite a îndepărta relele și a instaura veselia. Colindatul tradițional de iarnă antrena întreaga comunitate sătească, deoarece oamenii participau fie în calitate de colindători, fie în calitate de gazde. Fiind îndrumați de cele mai multe ori de profesori, copiii cântau cu însuflețire următoarele colinde: Moș Nicolae, Moș Crăciun, Sorcova, Steaua, Plugulețul/Plugușorul, Vasilca, Florile dalbe, Semănatul, etc. Pentru eforturile lor, colindătorii erau răsplătiți de gazdele primitoare cu diferite bunătăți, de exemplu: colaci, prăjituri, fructe, chiar și bani. Particularizând, ne-am amintit Sorcova, colinda atât de cunoscută și îndrăgită, care aparținea exclusiv copiilor. Aceștia umblau grupați în cete, în dimineața Anului Nou, pentru a ura gazdelor de sănătate, fericire și belșug. Fiecare copil purta în mână fie o rămurică ruptă dintr-un pom de pe la începutul lunii decembrie și pusă la înflorit, fie câte o nuielușă împodobită cu flori din hârtie colorată, care erau așezate simetric și împodobite cu beteală. Ținând întotdeauna în mâna dreaptă sorcovele, micii colindători atingeau ușor cu acestea pe stăpânii caselor, apoi rând pe rând pe toți cei prezenți, recitând cadențat urările. La final, rosteau cu drag La anul și la mulți ani! Cum exista credința că cel sorcovit va fi sănătos și bucuros peste an, urătorii erau primiți în gospodării cu multă considerație. În timpurile vechi, sorcovitorii foloseau atât crenguțe rupte din pomii fructiferi, cât și rămurele de trandafiri sau măceși. Prin urmare, potrivit credinței populare, persoanelor sorcovite li se transmiteau în mod magic vitalitatea, rodnicia și frumusețea mlădițelor cu care erau atinși. Totodată, se credea că, pe lângă provocarea sănătății, rămurelele folosite scoteau și aruncau bolile și relele din trupurile sorcoviților. Valorificând colindele cunoscute în cadrul serbărilor școlare, le-am readus în mod constant în atenția comunităților în care mi-am desfășurat activitatea didactică. Cu scopul de a păstra aceste bijuterii spirituale în memoria colectivă, an de an am îndemnat copiii să colinde prin satele lor, contribuind astfel la promovarea și păstrarea tradițiilor și obiceiurilor strămoșești.

Transmise prin viu grai, colindele ne-au bucurat și ne-au hrănit sufletele cu emoții și amintiri unice, pe care le-am păstrat și pe care ne-am străduit să le încredințăm următoarelor generații atât în calitate de părinți, cât și în calitate de făuritori de destine. În lucrarea COLINDA ROMÂNEASCĂ, la capitolul ELEMENTE STILISTICE, EPITETE, TROPI, VERSIFICAȚIE, Monica Brătulescu a menționat următoarele idei: Cadrul ideal în care se desfășoară colinda determină un grad înalt de transfigurare poetică. Asemenea basmului, colinda oferă un negativ al realității; dorințele se înfăptuiesc, iar eroii nu se înfățișează în lumina crudă a adevărului, ci într-un nimb al gloriei și fericirii (Monica Brătulescu, COLINDA ROMÂNEASCĂ, 1981, pag. 90). Cum în viziunea autoarei colinda reprezintă unul din cele mai vechi sedimente culturale, am aflat despre acest gen folcloric că a parcurs așadar un drum lung; s-a desprins progresiv de vechile sale atribute mitologice, s-a îmbogățit pe etape, dar a păstrat din mit deschiderea spre cosmos, fiorul incantației și rezonanța de imn al credinței în izbânda dorințelor omului (Monica Brătulescu, COLINDA ROMÂNEASCĂ, 1981, pag. 98 și pag. 100). Totodată, în lucrarea amintită, la capitolul CULEGERI ȘI STUDII, autoarea a apreciat munca neobosită a vechilor culegători de folclor (învățători, preoți etc.), care s-au bazat pe ajutorul elevilor, părinților și bătrânilor satelor în preocupările lor minuțioase de a colecționa colinde. Munca acelor oameni inimoși, luminați și iubitori de valori autentice nu a fost în zadar, fiindcă au urmat generații de cărturari care au avut meritul de a publica în diferite volume adevărate comori românești. În studiul menționat, cu recunoștință pentru întreaga lor activitate, autoarea i-a amintit pe următorii iubitori și colecționari de colinde: Anton Pann (Versuri musicești – 1830), At. Marienesc (Colinde – 1859 și 1867), Teodor Burada (O călătorie în Dobrogea – 1880), G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române - 1885), Alexici (Texte din literatura poporană română - 1989), Gr. G. Tocilescu (Colecție de colinde – 1900), A. Bârseanu (Colinde), N. Păsculescu (Literatură populară românească – 1910), Al. Viciu (Colinde – 1914), T. Bălășel (Versuri populare române), S. Drăgoi (Colinde – 1931), Gh. Cucu (Colecție de colinde – 1936), Gh. I. Neagu (Colinde – 1946), Al. Rosetti (Colindele religioase la români), O. Bârlea (Colindatul în Transilvania), Octavian Buhociu (Folclorul de iarnă) etc., formulând aprecieri cu privire la contribuția pe care aceștia au avut-o în cunoașterea, păstrarea și publicarea materialului etnografic (Monica Brătulescu, COLINDA ROMÂNEASCĂ, 1981, pag. 8-13). Alte bucurii ale sufletului românesc au fost dansurile populare, care se desfășurau cu ocazii diferite, spre exemplu: logodne, nunți, botezuri, baluri etc. Acestea au fost păstrate și transmise cu însuflețire și talent de către bătrânii satelor tinerelor generații. Cum obiceiurile și tradițiile muntenești sau păstrat în zona noastră, am avut bucuria să activez în ansamblul de dansuri populare, care își desfășura activitatea la nivelul școlii și care a fost răsplătit cu numeroase aplauze, precum și premii. Având surse de inspirație autentice, profesorii noștri ne-au învățat cu neobosită dăruire să jucăm următoarele dansuri muntenești: Rața, Focșăneasca, Fedeleșul, Hora Mare, Ațica, Sârba, Ciobănașul, Sârba flăcăilor, Brâulețul, Brâul fecioresc, Sârba bătrânească, Drăgăicuțele, Munteanca etc., pe care le însoțeam adesea cu strigături. În timp ce colegii noștri mai mari cântau melodiile corespunzătoare la fluiere, noi dansam cu drag și atenție, pentru a nu greși pașii. La nivelul comunității noastre era o adevărată predare și preluare de ștafetă, pentru că multe din jocurile pe care le învățam la școală le vedeam la evenimentele satului. De asemenea, am învățat să cântăm atât la instrumente muzicale tradiționale de suflat, de exemplu: fluiere mari, ocarine, fuiere mici, cavale etc., cât și la mandoline, mulțumită eforturilor profesorilor noștri atât de talentați și dedicați muncii educative. Dovedind sensibilitate și interes față de preocupările culturale ale sătenilor, prețuind valorile populare autentice și manifestând seriozitate și disponibilitate, dumnealor activau în formațiile artistice de adulți ale comunității, spre exemplu: în grupul de fluierași, în echipa de dansuri populare, în grupul vocal-instrumental, în echipa de teatru de păpuși etc., având ca sursă de inspirație folclorul local și colaborând cu rapsozi din diferite generații. Acest fapt nu a fost întâmplător, ci o cosecință firească a vieții. În comuna Cătina, în anul 1951, renumitul Iliuță Popescu a înființat grupul de fluierași, așa cum a menționat în Autobiografie. Culegător de folclor, interpret la fluier, creator de strigături și cântece, precum și cunoscut dansator, rapsodul cătinean a coordonat activitatea bogată și îndelungată a fluierașilor adulți. Aceștia au fost apreciați atât pe plan național, cât și internațional, iar activitatea dumnealor deosebită a fost evidențiată în diferite reviste ale

vremii, de exemplu: în editorialul La Roumanie Nouvelle, juin 1958, page 3, unde Tiberiu Priboi i-a elogiat, în articolul UN JOUEUR DE PIPEAU, așa cum am menționat în lucrarea MONOGRAFIA COMUNEI CĂTINA – JUDEȚUL BUZĂU (Felicia-Vasilica Geangu, MONOGRAFIA COMUNEI CĂTINA – JUDEȚUL BUZĂU, 2020, pag. 303-304 și pag. 311-314. Mulțumită rapsodului popular Mieluță Ungureanu, care a fost de acord să îi menționăm numele, am atașat o fotografie cu fluierașii cătineni, aflați la o sărbătoare tradițională locală.

Cu timpul, atât în grupul de fluierași, precum și în cel de dansatori, pe lângă gospodarii renumiți ai comunei au activat numeroși profesori. Aceștia au preluat și au prelucrat cântecele și dansurile bătrânești, pentru a le face accesibile elevilor. Ca urmare a rezultatelor obținute în această preocupare, copiii au fost premiați în cadrul diferitelor concursuri folclorice, fiind susținuți de către părinți și lăudați de public. Am apreciat preocuparea neobosită a cadrelor didactice atât de a face cunoscute și de a păstra tradițiile și obiceiurile strămoșești, cât și de a insufla generațiilor tinere dragostea, respectul și atașamentul față de acestea. Activitățile folclorice contribuiau la coagularea comunității, la păstrarea și transmiterea obiceiurilor, la cultivarea respectului și încrederii între generații, deoarece implicau oameni de vârste și preocupări diferite, de pildă: elevi, cadre didactice, gospodari cu prestigiu în comună etc. De asemenea, erau ocazii în care se purtau costumele populare realizate cu atâta migală, trudă și dăruire de către harnicele satului. Iile, fotele, maramele, precum și alte articole de îmbrăcăminte erau purtate cu mândrie, atenție și rost. În calitate de cadru didactic, i-am învățat pe elevi dansuri populare, colinde, strigături și alte obiceiuri specifice zonei mele natale. Ca mulțumire pentru eforturile pe care le-am depus, am citit în ochii școlarilor mei bucuria de a dansa jocuri tradiționale potrivite vârstelor lor, precum: Alunelul, Hațegana, Hora Mare, Fedeleșul, Munteanca, Brașoveanca, Țărăncuța etc., iar pe chipurile părinților am văzut mândria, admirația și dorința de a ne susține în activitățile propuse. Spre exemplificare, am atașat o fotografie de la serbarea Uite, vine Moș Crăciun!, când elevii clasei a IV-a A dansau, reuniți în ansamblul de dansuri populare Mugurașii, în timp ce eu îi acompaniam la fluier.

Cum Petru Caraman a studiat în mod remarcabil domeniul tradițiilor românești, în INTRODUCERE - STUDII DE FOLCLOR VOL. II l-a amintit pe Iordan Datcu, care a scris: datinile străbune... au menținut conștiința de sine și au dus la formarea unei clare conștiințe naționale. Susținând ideea, autorul a adăugat: conștiința originii comune, a unității de limbă, de gândire, de teritoriu a poporului nostru (Petru Caraman, STUDII DE FOLCLOR Vol. II, 1988, pag. VII). Gândind la rădăcinile noastre strămoșești, în același context scriitoricesc, Iordan Datcu a amintit însemnările lui G. Călinescu: Istoricește suntem prin substratul nostru traco-getic, care e esențial, dintre vechile popoare ale Europei. Suntem niște adevărați autohtoni de o impresionantă vechime... Regresiunea spre sat e o trăsătură a

raselor vechi. De aceea teoria primitivității noastre trebuie să cadă. Noi nu suntem primitivi, ci bătrâni (Petru Caraman, STUDII DE FOLCLOR VOL. II, 1988, pag. XI)71. II.1.8 Sărbători de iarnă la Coarnele Caprei! Tradiții și obiceiuri, păstrate de peste 2.000 de ani Eleva Roșu Rusanda, Clasa: a IV-a G, Step by step, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău; Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău

Uitate printre dealuri, satele comunei Coarnele Caprei, ca multe alte sate risipite prin județ, păstrează încă multe valori ale patrimoniului nostru cultural imaterial, între care și cele din timpul Sărbătorilor de Iarnă. Cu toții păstrăm și ducem mai departe tradițiile noastre strămoșești, și cele de peste an, dar mai ales cele de Anul Nou, când lăsăm în urmă cele rele și sperăm la cele bune, ale anului ce are să vie!

„Obiceiuri păstrate de peste 2.000 de ani, din Antichitatea grecească, tracică și romană, jocurile cu măști ale românilor au îmbrăcat forme românești de exprimare (capra, țurca, cerbul, ursul, căiuții etc.), în care se regăsesc atât elementele ancestrale (sacrificarea regelui Saturnaliilor), cât și credințe noi (venerarea moșilor și strămoșilor, fertilitatea noului an etc.)”, amintește conf. univ. dr. Vasile Cotiugă. Și cei din Coarnele Caprei păstrează și duc mai departe tradiția caprei, «Capra din Aramă», a ursului, a căiuților «Căiuții din Petroșica/ Căluțul Balan», a berbecului «Berbecii din Aramă».

"Acestor alaiuri, fiecare cu oamenii și jocul său, li se adaugă ceata mare a «Mascaților», care-i reprezintă pe străbuni, dar și Anul Vechi, care se duce. Și pentru că trebuie alungat, toți mascații poartă la brâu tălăngi grele, din care se sună permanent pentru alungarea Anului Vechi” De asemenea, acestor alaiuri străvechi li se alătură și jocurile cu măști culte, de tipul „Banda lui Bujor” sau „Irozii”, ultima, o creație cultică a învățătorilor din secolul al XIX-lea, care marchează Nașterea Mântuitorului. Toate acestea se desfășoară an de an, pe ulițele satului, începând cu ziua de Ajun a Anului Nou, când toți sătenii participă, cu mic, cu mare, la această sărbătoare comună. 71

BIBLIOGRAFIE 1.Brătulescu Monica, COLINDA ROMÂNEASCĂ THE ROMANIAN COLINDA (WINTER-SOLSTICE SONGS), Editura Minerva - București, 1981. 2.Geangu Felicia-Vasilica, MONOGRAFIA COMUNEI CĂTINA - JUDEȚUL BUZĂU, Editura Editgraph Buzău, 2020. 3.Caraman Petru, STUDII DE FOLCLOR VOL. II. Ediție îngrijită de Viorica Săvulescu, Studiu introductiv și tabel cronologic de Iordan Datcu, EDITURA MINERVA - București, 1988.

Mascații sunt membrii unei cete de urători, deghizați și mascați, ce umblă din casă în casă, cântând, recitând, jucând și făcând gazdelor urări pentru noul an. Dansul mascaților are origini precreștine, când avusese funcții rituale, și reprezintă lupta dintre bine și rău. Măștile sunt fabricate din pânză, blană și piei de animale, lemn, coarne și este împodobită cu panglici multicolore, bucăți de sticlă colorată, oglinzi.

II.1.9 Plugușorul, cea mai veche tradiție românească Prof. Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău

Țara noastră are o varietate de tradiții folclorice, ritualuri și obiceiuri. Tradiția Plugușorului este un obicei străvechi, la origine fiind un ritual sacru. Există numeroase similitudini între acest obicei și altele existente pe teritoriul european. Denumirea acestuia este corelată cu tradiția „pornirii plugului”. Acest obicei avea loc la data de 1 ianuarie, când în gospodăria celui colindat se trăgea o primă brazdă. La români, plugușorul are loc în timpul iernii, nu a verii și cunoaște diverse variante. Alții sunt de părere că tradiția Plugușorului este un obicei împrumutat de la popoarele vecine (ucrainieni, bulgari). Cert este că plugușorul românesc și-a construit o identitate proprie prin introducerea unor elemente specific românești (expunerea etapelor muncii agricole, colacul de Crăciun, elogiul adus gospodarului prin colindul Plugușorului). În țara noastră, denumirea Plugușorului diferă în funcție de regiuni și zone. Acesta este cunoscut sub numele de „umblatul cu Plugul”, „Plugurelul”, „Plugulețul”, cu „Uratul”, „Hăitul” sau cu „Aratul”. Se pare că prima dată acesta ar fi apărut în Moldova, răspândindu-se treptat și în celelalte zone ale țării. Cu Plugușorul se umblă în 31 decembrie, dar în unele zone, și în prima zi a Anului Nou, pe 1 ianuarie. Un obicei similar Plugușorului este mersul cu „Semănatul”. Acesta constă în aruncarea unor semințe de cereale (grâu, orez, porumb). Obiceiul Plugușorului este prezentat printr-un text în versuri. Colindul „vorbește” despre aratul pământului, despre semănatul, seceratul și măcinatul grâului, portretizând ciclul agrar, dar și povestea pâinii. În esență, versurile Plugușorului creionează procesul de creare a pâinii: de la ciclurile agrare până la punerea aluatului în vatră. Textul este recitat foarte vioi, vesel și într-un mod cât mai optimist. El are un caracter simbolic, în trecut fiind considerat o incantație magică. Acesta este acompaniat de o recuzită simbolistică specifică: fluier, vioară, tobă, clopoței, bici, buhai sau diverse instrumente menite să amplifice sunetul.

Acest obicei agrar străvechi este menit să aducă belșug în familiile gazdelor. Este unul dintre cele mai frumoase și îndrăgite obiceiuri care s-au păstrat până în zilele noastre. Folclorul românesc încă abundă de obiceiuri. Din păcate, unele dintre ele și-au pierdut farmecul fiind readaptate și schimbate continuu. Dacă ne-am imagina un spațiu înnobilat de “zăpezile de altădată”, probabil că plugușorul, colindele de toate felurile, cântecele de Stea, Sorcova etc. Ar dobândi o și mai mare încărcătură afectivă, pentru că rostul lor a fost dintotdeauna, să dea omului bucurie, speranță, încredere pentru un nou “început”. Sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos, întâmpinarea Anului Nou reprezintă perioada în care și omul, ca individ, și colectivitățile se înnoiesc. Plugușorul la români este unul dintre cele mai vechi și frumoase obiceiuri și, chiar dacă și-a mai pierdut astăzi, aura ritualică, rostul lui, acolo unde se mai păstrează, este să amplifice starea de bucurie și de emoție a sărbătorilor. Plugușorul la români conține a amplă descriere a muncilor agricole, o adevarătă poveste, în versuri, alternând între solemnitate și umor, a obținerii roadelor pământului și a pâinii. Evident că substratul mai adânc al acestei povești “puse în scenă” este de a întoarce lumea la un tipar mitic, al întemeierii, pe vremea lui “Bădica Traian”. Tradițiile legate de finalul unui ciclu agricol sunt prezente la toate popoarele vechi. Românii marcau sfârșitul muncilor agricole prin "Saturnalii" și "Calendele" lui Ianuarie (Festum Kalendarum), în care ar trebui căutată originea colindelor românești, deci și a Plugușorului. Problema constantă la care folcloriștii au încercat să dea un răspuns a fost legată de faptul că Plugușorul la români are loc în toiul iernii, și nu la începutul primăverii, anotimp la care textele fac referire, când ar avea rolul de a asigura bogația viitoarei recolte, prin semănarea ritualică și prin formulele magice ale urării, așa cum se poate constata din nenumărate variante: “C-a venit luna lui mai/ Si omătul s-a luat/ Pământul s-a dezghețat/ Și la arat ne-a mânat/La câmpul durat/ la Mărul rotat” sau “C-afară-i vară primavară/ Și-ntinerește pământul/ Și noi să-mplinim cuvântul/ Că afară cerul a înseninat/ Pământul s-a dezghețat/ Cum e mai bine de arat.” Copiii, dar, mai ales, flăcăii din sat umblă din casă în casă, “înjugați” la plug, uneori trag și brazde prin zapadă, alții pocnesc din bice, îndemnândui, sună din clopote și tălăngi. Buhaiul, un butoi mai mic, acoperit la un capat cu o bucată de piele și, în mijloc, cu o suviță de păr din coada calului, unsă bine, ca să scoată sunete puternice, este un simulacru al taurului. Din alai, în unele regiuni ale țării, mai fac parte câte un moț mânjit pe față cu funingine, tineri travestiți în femei sau în animale, adică ceata reprezintă, în mic, o întreagă comunitate, aceea a satului. Tot acest scenariu simbolic este unul al muncilor agricole de primavară. Mai mult, cu plugușorul la români se umblă, de regulă, seara sau noaptea, tocmai pentru ca impresia cea mai puternică să fie creata de zgomote specifice mersului la arat – răgetele boilor, buhaiul, clopoțeii, pocnetele de bici, strigătele feciorilor – și nu una vizuală. Un obicei similar plugușorului la români există, de exemplu, mai demult, în Germania, dar de Rusalii, când, la “plugul” simbolic erau puse șase fete, cele mai frumoase din comunitate, îmbrăcate în haine de sărbătoare, însoțite de tineri țărani care duceau cu ei unelte specifice semănatului. În Anglia, în vremea când tradițiile erau mult mai bine conservate, același obicei avea loc imediat după Bobotează, pentru că atunci se încheia, practic, ciclul sărbătorilor de iarnă și începea un an nou. De altfel, Boboteaza mai este numită și Epifania, adică “Anul Nou cel Mare”. Așadar, explicația cea mai logică pentru faptul că plugușorul la români se petrece iarna este că, mutându-se, în calendar, începutul anului, din primavară în iarnă, datina colindatului s-a mutat și ea. În timpul regelui Numa Pompilius (secolul al II-lea î.Hr.), Anul Nou a fost mutat de la Calendele lui Martie, la Calendele lui Ianuarie. O altă semnificativă mutație în calendarul sărbătorilor sa produs odată cu Creștinismul, noua religie venind cu sărbătorile ei, pe care le-a suprapus celor păgâne. Astfel, sărbătoarea Crăciunului a fost fixată peste cea a zeului Soarelui, Mithra. Plugușorul la români cunoaște zeci de variante. Astăzi, cele mai apropiate de forma arhaică par a fi cele din Transilvania, în care începutul textelor face referire la confecționarea plugului din lemnul

adus de la pădure, continuă cu elogierea priceperii gospodarului, cu alegerea locului pentru arat – curat, neted, cu pamântul gras – și, apoi, se lăuda rodul bogat, ceea ce accentuează funcția de urare a plugușorului la români. Grâul e “ca trestia”, “spicul cât vrabia”, carele abia duc recolta, iar moara “se sperie” de atâta belșug. În variantele muntenești și moldovenești, atmosfera solemnă este, adeseori, înlocuită cu efecte umoristice sau elemente de petrecere și de veselie, numeroase alte detalii subliniind acest lucru: ornamente de hârtie colorată, șervete cusute în casă și chiar câte un brăduț pus pe plug. În vremurile mai noi, uneori, în ceată, apar și tineri care cântă la tobă, fluier sau vioară. În unele zone, după ce, pe 31 decembrie se umblă cu Plugușorul, a doua zi, pe 1 ianuarie, adică în dimineața de an nou, cete de copii merg cu “Semănatul”, aruncatul semințelor de grâu, orez, porumb peste oameni și prin case întregind urarea de belșug și spor în anul care tocmai a început.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, „Pluguşorul” a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Pluguşorul este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, „Pluguşorul” este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug. „Aho, aho, ho-ho / Mâine anul se-noiește / Plugușorul se pornește / Și începe a brăzda / Pe la case a ura / Iarna-i grea, omătu-i mare, Semne bune anul are / Semne bune de belșug / Pentru brazda de sub plug”, sunt primele versuri ale Pluguşorului, care tradiţional se cântă în ultima zi a anului. De asemenea, o dată cu intrarea în Noul An, de Sfântul Vasile, este bine să se ureze pentru bunăstare, iar în acest sens, „Sorcova” este cel mai cunoscut colind. II.1.10 Zona Buzăului. Tradiții și obiceiuri de iarnă Prof. Voinea Constanţa, Liceul Tehnologic “Dimitrie Filipescu”, Buzău

Sfintele sărbători de iarnă aduc cu ele un repertoriu neasemuit de bogat în datini şi credinţe, în realizări artistice, muzicale, coregrafice şi nu numai. Crăciunul este sărbătoarea sfântă a Naşterii Domnului, timp al bucuriilor, al păcii şi al liniştii sufleteşti. Este o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească . Colindele, urările de belşug şi recoltă bogată sunt doar câteva din manifestările folclorice care fac din acestea unele din cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru. În această perioadă, copiii, care ţin locul păstorilor şi magilor, cetele de colindători sfidează intemperiile vremii din dragoste pentru misiunea încredinţată lor de a duce, mai departe din generaţie în generaţie aceste obiceiuri. Însă, tot copiii sunt aceia pentru care minunile de Crăciun apar din cer, iar îngerii îi ţin în braţe şi îi veghează. Cunoaşterea şi practicarea obiceiurilor străbune de către copii contribuie la clarificarea raportului dintre individ, colectivitate şi tradiţie, contribuie la păstrarea nealterată a unui măreţ tezaur de spiritualitate creştină. Prin activităţi desfăşurate la clasă, cum ar fi serbarea: “Datini strămoşeşti buzoiene; am dorit să cultiv în rândul şcolarilor cu care lucrez, conştiinţa valorii nepreţuite a tradiţiilor şi obiceiurilor locale, să le păstrăm, prin înnoire, cât mai vii. Dar, dorind să cunosc cât mai multe dintre obiceiurile locale, am discutat pe această temă cu localnici din diferite sate sau comune ale

judeţului Buzău. Aşa am aflat că perioada sărbătorilor de iarnă este mult aşteptată de fetele nemăritate, dar şi de gospodarii superstiţioşi care vor să afle cum le vor fi recoltele în noul an. Pentru că este un moment de cumpănă când timpul cosmic îşi reînoieşte calitatea, în judeţul Buzău au loc începând de la Crăciun şi până la Bobotează o sumedenie de practici pentru aflarea viitorului. Câte bordeie! Atâtea obiceie! O spun românii, iar vorba este cum nu se poate mai adevărată. Despărţite de câteva zeci de kilometri, localităţile rurale ale judeţului Buzău au fiecare tradiţii diferite în care cei mai mulţi localnici cred încă cu tărie. În preajma anului nou, la Pătârlagele se practică semănatul. O modalitate prin care localnicii ajung să afle cît de rodnice le vor fi grînele. În noaptea dintre ani, oamenii află inclusiv cum va fi vremea. Dacă va fi secetă ori vor fi loviţi de inundaţii sau îi aşteaptă un an îmbelşugat cu ploi ca mana cearească-totul despre vreme mai acătări ca meteorologul de serviciu se poate afla cu ajutorul aşa zisului calendar de ceapă. Obiceiul este vechi de mai bine de o sută de ani şi se practică şi în zilele noastre la Chiojdu, Ulmeni, Vadu Paşii, Movila Banului, Căneşti, Gălbinaşi sau Blăjani. Se iau 12 coji de ceapă sau nucă , li se dă fiecăreia denumirea lunilor anului, se aşeză seara într-o copăiţă cu mălai lângă vatră sau fereastră şi se presară un strat de praf de sare în interior. Dimineaţa se află cât de ploiose vor fi lunile anului nou după cantitatea de apă din fiecare ghioc de ceapă. Noaptea dintre ani este mult aşteptată de fetele nemăritate care speră că prin practicile specifice perioadei să afle mai multe despre viitorii lor soţi. În noaptea de Sf Vasile fetele mătură gunoiul din casă cu mâinile la spate, îl presară pe mătură sau pe făraş în pragul casei sau în mijlocul curţii, se aşează cu picioarele pe gunoi şi ascultă din ce parte latră câinii pentru a afla direcţia în care se vor mărita. La Glodeanu Sărat în seara de Anul Nou, pe întuneric, fetele numără paşii de la gardul curţii, oprindu-se de obicei la unul cu soţ sau un număr magic şi lasă spre recunoaştere un semn. Dimineaţa se duc şi îl examinează: soţul va fi bogat dacă urma de pas îngheaţă sau sărac dacă urma nu ingheaţă peste noapte. Această practică se desfăşoară la fel şi în Odăile, Valea Muscelului, Măracineni, Gura Teghi sau Căneşti. Practici asemănătoare au loc la la Văcăreasca sau Potoceni iar fetele nemăritate încă sunt cele care parcurg cu sfinţenie paşii pentru aflarea ursitului în prag de an nou. Dacă semnele le indică un soţ bun frumos şi bogat, ele continuă să creadă în obiceiurile şi tradiţiile de care au aflat de la bunicii ori străbunicii lor. Dacă lucrurile nu sunt chiar pe placul tinerelor, ajung să spună că practicile cu pricina sunt învechite, iar modernismul nu le permite să creadă în astfel de metode. Cunoaşterea tradiţiilor locale şi nu numai, au ca urmare cultivarea interesului copiilor pentru datinile româneşti specifice sărbătorilor de iarnă, sensibilizarea acestora pentru a deveni ei înşişi purtători şi păstrători ai portului, credinţei, tradiţiilor şi obiceiurilor noastre.72

Dinulescu Cristina, “Practici şi obiceiuri în zona Buzăului”, Amos News, 2005, Categorie: fapt divers.

II.1.11 Împodobirea bradului de Crăciun73 Prof. înv. preșcolar Zamfir Gina Mariana- Școala Gimnazială ,,Ion Creangă” Buzău

O tradiție importantă asociată sărbătorii Crăciunului o reprezintă împodobirea bradului de Crăciun. Tradițiile Crăciunului au fost îmbogățite de la an la an. Obiceiul bradului de Crăciun ar fi apărut în Germania, unde legenda spune că Sfântul Bonifaciu a ordonat tăierea stejarilor, venerați de păgâni. În cădere, stejarii au distrus toți copacii din preajmă, mai puțin bradul, care a devenit de atunci un simbol al acestei sărbători și este împodobit în seara de Ajun. Se spune despre brad că este un pom al vieții datorită faptului că el rămâne verde tot timpul, simbolizându-l, astfel, pe Hristos, veșnic viu. Despre obiceiul bradului de Crăciun nu se știe exact de unde a luat naștere. Se bănuiește că pomul de Crăciun ar fi apărut pentru prima dată la popoarele germanice, iar cu timpul acest obicei a intrat și în tradiția creștină. Preșcolarii grupei mari ,,Buburuzele” au învățat ca simbolul sărbătorilor de iarnă este mult doritul brad de Crăciun, cel mai important arbore din obiceiurile românești, fiind prezent la cele mai importante evenimente din viața unui om: botezul, căsătoria. Se consideră că bradul aduce noroc, viață lungă, prosperitate și fertilitate, motiv pentru care oamenii își împodobesc casa cu crengi de brad. În ziua de azi, toată lumea abia așteaptă să împodobească bradul; acest obicei are loc în ajunul Crăciunului sau în noaptea de Crăciun, când Moș Crăciun aduce, pe lângă cadouri, și bradul frumos împodobit cu globuri și beteală. Cei mici îl așteaptă an de an pe Moș Crăciun cu plete dalbe, care vine cu tolba încărcată de cadouri pentru copiii cuminți, iar cu câteva zile înainte de Crăciun se împodobește bradul cu ornamente de culoare roșie sau verde. Preșcolarii grupei mari ,,Buburuzele” au ornat brazii cu ajutorul membrilor familiei într-o atmosferă de basm, cântând cu toată bucuria :,,O brad frumos, o brad frumos, / Cu cetina tot verde… / Tu ești copacul credincios, / Ce frunza nu și-o pierde… Fericiți și mulțumiți au trimis rudelor fotografii cu brăduții lor minunați.

Bibliografie: https://www.traditii-si-obiceiuri-romanesti-de-craciun-ce-se-spune-ca-e-bine-sa-faci-in-ajun-ca-

sa-iti-mearga-bine-tot-anul-847883

100

II.1.12 Tradiții și obiceiuri românești Elevul Bîrzoieș Horia Constantin- Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala

Gimnazială Nr.7 Botoșani

MERSUL CU CAPRA

MERSUL CU COLINDA

Capra (Mersul cu capra) este numele dat unui dans tradițional românesc practicat de Anul Nou. Este executat de un flăcău mascat în chip de capră și îmbrăcat cu un cojoc pe dos. Capra și însoțitorii ei umblă din casă în casă, dansând la ușa fiecăruia în prag de Revelion.

MERSUL CU URATUL

Colindatul este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din perioada sărbătorilor de iarnă. Ascultăm colindele în fiecare an, cântate în cursul lunii decembrie, și de fiecare dată ne încântă și ne umplu inimile de bucurie și speranță.

Uratul, obicei agrar structurat compozițional după modelul colindelor, practicat în ajun de Anul Nou. Este sinonim cu Plugușorul. Verbul a ura, exprimă o dorință de bine, rostită la adresa cuiva, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit și este sinonim cu a felicita.

Colindele își au originile în cântările ritualice precreștine care însoțeau începutul sau sfârșitul anului agrar și aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce fertilitate, rodire și belșug.

SORCOVA

CĂLUȚII

Aparținând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu Sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia sau împletit flori de hărtie colorată.

Căluțul este unul din jocurile dramatice cu măștianimale, răspândit în satele comunei Sulița. Cel practicat aici se deosebește de „confrații” săi din alte localități, unde accentul se pune mai mult pe dansul plin de virtuozitate și unde aceștia evoluează într-un alai de căluți.

Numele de Sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă dintr-un arbore.

CALENDARUL DE CEAPĂ

Tradiția din Ardeal spune că de Revelion, gospodinele află cum va fi vremea de anul viitor cu ajutorul unui calendar de ceapă. Bătrânii îi învață acum și pe cei tineri, ca să nu se piardă obiceiul.

II.1.13 Activitate extrașcolară- "Datini și tradiții de Crăciun și de Anul Nou, la români" Clasa a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Data: 18 decembrie 2020 Clasa a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău Proiect: „E vremea colindelor- Tradiții și obiceiuri de iarnă"74 Tema activității desfǎşurate: „Datini și tradiții de Crăciun și de Anul Nou" Mod de realizare: Serbare de Crăciun (online) Obiective propuse: -să cunoască, să îndrăgească și să transmită mai departe, obiceiurile și tradițiile românești, de Crăciun și de Anul Nou; -să identifice în materialele prezentate (texte literare, imagini, PowerPoint, filmulețe video), datini și tradiții românești, de Crăciun și de Anul Nou; -să învețe să caute informații despre datini și tradiții românești de Crăciun și de Anul Nou, în familie, în comunitate, la bibliotecă, în cărți, reviste, ziare, pe site-uri sigure de pe internet ș.a.; -să scrie titlurile/ versurile cunoscute ale unor colinde românești; -să deseneze câte o imagine pentru fiecare colind; - să întocmească un portofoliu cu titlul „Datini și tradiții de Crăciun și de Anul Nou"; -să amenajeze acasă, un ambient adecvat, cu decoruri specifice, reprezentative pentru sărbătoarea Crăciunului (Bradul de Crăciun); -să realizeze ornamente de Crăciun: brăduți de Crăciun, ornamente de brad, desene, picturi, colaje, machete, felicitări de Crăciun ș.a.; -să reacteze un text pentru Invitația la Serbarea de Crăciun; -să redacteze o scrisoare adresată lui Moș Crăciun; 74

"Datini și tradiții de Crăciun și de Anul Nou" - YouTube https://www.youtube.com/watch?v=Qd0I6Ux7jB4

101

-să memoreze și să recite cu intonația corespunzătoare, poezii cu tema "Sărbătorile ierniiCrăciunul- Anul Nou"; -să interpreteze cele mai îndrăgite colinde românești; Locul desfăşurării: Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău- Platforma de învățare onlineGoogle Classroom- Curs: Activități extrașcolare/ extracurriculare; -online- pe Twinspace-ul Proiectului de parteneriat eTwinning- "Partager, apprendre et comprendre nos coutumes et traditions"/ "Împărtășim, învățăm și înțelegem tradițiile și obiceiurile noastre"75 -Pe WhatsApp, în "Grupul părinților "elevilor clasei a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău; -Pe WhatsApp, în "Grupul profesorilor ", Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău; Persoane prezente: Elevii clasei a III-a B, părinți, bunici, cadre didactice de la Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău; Desfășurarea activității: Activitate integrată: LLR+AVAP+Ed.civică+Muzică și mișcare+Joc și mișcare I.Proiect: LLR: „E vremea colindelor“- Texte literare și nonliterare cu tema: „Datini și tradiții de Crăciun și de Anul Nou" (muncă de cercetare/ documentare din cărți, reviste, ziare, site-uri sigure, de pe internet ș.a.; realizare "Invitație pentru Serbarea de Crăciun"; redactarea unei scrisori către Moș Crăciun; memorare, recitare cu intonația corespunzătoare, o poezie la liberă alegere, cu tema "Sărbătorile iernii- Crăciunul- Anul Nou": "Iarna pe uliță" de George Coșbuc, "Crăciunul copiilor" de O. Goga, "Uite, vine Moș Crăciun!" de Otilia Cazimir; "Colinde, colinde!" de M. Eminescu, "La drum" de Otilia Cazimir, "Moș Crăciun" de Elena Farago, "Scrisoare lui Moș Crăciun" de Elena Farago, "Moș Crăciun" de Elena Farago, "În noaptea sfântă de Crăciun" de Traian Dorz, "Moș Crăciun" de Otilia Cazimir, "Colindătorii" de George Coșbuc, "La mulţi ani", de Tudor Arghezi, "Colind" de Vasile Voiculescu ș.a. II. Proiect: Educație civică: "Tradiții și obiceiuri de iarnă": prezentare tradiții și obiceiuri de iarnă; scrierea titlurilor/ versurilor cunoscute ale unor colinde românești, "Steaua sus răsare", "Sorcova", "Plugușorul", "Jocul Ursului", "Jocul Caprei" ș.a.; (portofoliu); III. Proiect: AVAP: "Ornamente de Crăciun" - Tehnici de lucru combinate- realizare decoruri specifice, reprezentative pentru sărbătoarea Crăciunului (Bradul de Crăciun, ornamente de brad, desene, picturi, colaje, machete, fotografii, felicitări de Crăciun, filmulețe video ș.a. cu subiecte aplicative: "Ornamente de Crăciun", "Bradul de Crăciun", "Colindătorii" ș.a.; Tehnica fotografică- forma, lumina și culoarea- realizare colecții de fotografii cu tema Crăciunului. IV.Proiect: Muzică și mișcare: "Colinde românești"; interpretare colinde românești ("O, ce veste minunată!", "Iată, vin colindători", "Astăzi s-a născut Hristos", "Domn, Domn să-nălțăm", "Florile dalbe", Moș Crăciun cu plete dalbe, "Steaua sus răsare", "Plugușorul", "Sorcova" ș.a.. V.Proiect: Joc și mișcare- Jocuri de rol: "Am plecat să colindăm"- interpretare colinde românești în familie; Evaluare (rezultate materiale): Expoziție on-line, cu lucrările realizate de elevi: desene, picturi, colaje, albume foto, filme video cu titlul: „Datini și tradiții de Crăciun și de Anul Nou" Serbare de Crăciun (online): recitare de poezii cu tema "Sărbătorile iernii- Crăciunul- Anul Nou", interpretare colinde românești; Activitățile desfășurate în cadrul Proiectului „E vremea colindelor- Tradiții și obiceiuri de iarnă" au fost promovate: -Pe Twinspace-ul Proiectului eTwinning- "Partager, apprendre et comprendre nos coutumes et traditions"/ "Împărtășim, învățăm și înțelegem tradițiile și obiceiurile noastre"; -Pe Blog-ul "Caleidoscop educațional"76; 75

Twinspace (etwinning.net)

102

- Revista școlară, de schimb cultural internațional - "Primii pași spre carte", Nr. 23/ ianuarie 2021; Abilităţi socio-emoționale: -Îndrăgirea, promovarea, valorizarea, valorificarea obiceiurilor și a tradițiilor populare românești, de Crăciun și de Anul Nou; -Realizarea unui schimb de impresii cultural-artistice, cu elevi și cadre didactice din alte școli europene, pe tema datinilor, obiceiurilor și tradițiilor populare românești, de Crăciun și de Anul Nou.

https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2020/10/proiect-educativ-judetean-cu.html https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/2020/10/proiect-etwinning-impartasim-invatam-si.html;

103

104

105

II.1.14 "Scutecele Domnului" - O tradiție românească în Ajunul Crăciunului Eleva Stoica Ana Maria- Clasa a II-a, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău; Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

Conversație cu bunica despre modul de coacere al “Scutecelor Domnului“ În săptămâna înainte de Crăciun am observat că în fiecare an bunica mea face un aluat, așa că am întrebat: -Bunico, pentru ce frămânți acolo? -Frământ să fac scutecele Domnului! -Și din ce faci aluatul? -Aluatul îl fac din făină, un pic de sare și apă. -Cum le faci să devină tari? -Rup din aluat bucăți potrivite, pe care le întind cu sucitorul pe masă, până se fac subțiri, le tai în părți egale, cam de mărimea unei palme sau un pic mai mari, după aceea le așez pe plită ca să se coacă. -Pot să te ajut și eu? -Da, eu le așez și tu le poți întoarce și lua după plită, având grijă să nu se ardă! -Apoi ce facem cu ele? - Le lăsăm la uscat mai multe zile, iar în dimineața de Ajun facem sirop din apă cu zahăr și arome, după aceea le înmuiem în apă, le așezăm pe rând pe o farfurie, se presară pe deasupra nucă amestecată cu zahăr, vanilie, esență de lămâie, deasupra punem câteva bomboane de pom, o portocală și le împărțim vecinilor și oamenilor săraci. - Dar de ce facem asta în fiecare an? - Este un obicei de Crăciun foarte vechi. Ele reprezintă chinul Maicii Domnului, condițiile grele și suferința prin care a trecut, pentru a-L naște pe Mântuitorul lumii. De aceea sunt și numite „Scutecele Domnului”, pentru că ele simbolizează pe acelea care au ajutat la nașterea lui Hristos. -Cât de interesant, bunico, mă bucur că mi-ai spus aceste lucruri! Când voi crește, voi păstra și eu această tradiție! După ce am aflat despre acest obicei, am ajutat la preparatul acestora și am aflat că se mai numesc și “turte”. Mi s-au părut foarte delicioase!!!

II.1.15 Sur les tables albanaises Prof. Laura Gentili, IISS “Carlo Urbani”- Porto Sant’Elpidio (FM), Italia

106

II.1.16 Crăciunul în Europa. Tradiții și obiceiuri Prof. înv. primar Moraru Elena-Daniela, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău

„Nimic nu pare a fi mai important pentru un individ sau pentru o etnie, decât să ia cunoştinţă de sine, cât mai exact, şi pe acest temei să-şi asigure o integrare cât mai armonioasă în lumea asta.” (Alexandru Zub – istoric). Sărbătorile de iarnă reprezintă, la nivelul întregii lumi, poate cea mai frumoasă perioadă festivă din timpul anului. Modul în care oamenii aleg să celebreze Crăciunul diferă însă de la o regiune la alta, luând astfel naștere tradiții frumoase, pe care nu putem să nu le admirăm. Crăciunul în România Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei, este sărbătoarea când toţi se reunesc părinţi, copii, nepoţi îşi fac daruri, se bucură de momentele şi atmosfera din jurul mesei, cu credința ca prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorii vom avea un am mai bun si mai bogat. La sate sunt păstrate mai bine tradiţiile si obiceiurile specifice acestei sărbători. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise - cântece de "Stea", "Vicleimul", "Pluguşorul", "Sorcova", "Vasilica", jocuri cu măşti ("Țurca", "Cerbul", "Brezaia"), teatrul popular, dansuri ("Căluţii", "Căluşerii") - şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine. Dintre acestea, care exprimă înţelepciunea populară, realul sau fantasticul, esenţe ale bogăţiei noastre spirituale, redăm câteva specifice diferitelor zone ale ţării. Pe 20 decembrie în calendarul ortodox se sărbătorește ziua Sfântului Ignat. În această zi, datina rânduiește să fie tăiat porcul de Crăciun. Pentru că țăranii cred că un porc neînjunghiat în această zi nu se mai îngrașă pentru că își visează cuțitul. Nerespectarea acestui obicei poate provoca, dupa unii, incidente neplăcute. În mod evident, și acest obicei păstrează elemente de ritual păgân (în Egiptul Antic și în Grecia Antică porcul era sacrificat în cinstea unor zeități. Cu o săptămână înainte de Crăciun, în zona Codru din Maramureş, încep pregătirile pentru colindat, culminând în cele două zile anterioare sărbătorii, când se pregătesc mâncărurile şi se împodobesc interioarele locuinţelor: masa cu faţa brodată, feţe de perne ornamentate, pe pereţi se pun şterguri şi blide ornamentate, crengi de brad, baniţa, busuioc, brebenoc. Aluatul frământat în noaptea de Crăciun e bun de deochi pentru vite. În Bucovina, în Ajunul Crăciunului se pun pe masă un colac şi un pahar de apă, deoarece se crede că sufletele celor răposaţi vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac şi-şi udă gura cu apă. Tot acum, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casă, ca albinelor să le meargă bine, şi să nu părăsească stupul pe vremea roitului. În Ajunul Crăciunului, nu e bine sa te baţi, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an. Se crede că la miezul nopţii, înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc. Nu e bine ca în Ajunul Crăciunului să fie pus pe masă mai intâi rachiul, pentru că nu el are întâietate în această seară, ci bucatele. Dacă visezi grâu verde în postul Crăciunului e semn bun că anul care vine are să fie mănos în toate. În Ajunul Crăciunului, se leagă pomii cu paie, pentru că aceşti pomi să lege rod bogat. Pomul Crăciunului îmbracă în sate din zona Codru aspecte diferite, deosebindu-se de bradul cu elemente ornamentale cumpărate din oraş. Cel mai răspândit era pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă, îmbrăcate în hârtie colorată, peste ele sunt trecute sfori din aţă de fuior pe care sunt înşirate boabe de fasole albă. În alte sate, se făcea pom împodobit cu paie de grâu tăiate scurt şi înşirate pe sfoară, delimitate de floricele de porumb. Fasolea albă simboliza "curăţirea sufletului". Unii locuitori preferau pomul de vâsc, pe care se aplicau panglici de hârtie colorată. În seara de 23 spre 24 decembrie, până după miezul nopţii şi în unele locuri până la ziuă, cete de copii merg din casă în casă cu colinda: "Moş-Ajunul", "Bună-dimineaţa", "Colindişul" sau "Bunădimineaţa la Moş-Ajun". În unele părţi din Ardeal, copiii care merg cu colindatul se numesc "piţărăi" sau "pizerei". După credinţa populară, ei sunt purtători de noroc şi fericire. Prin unele părţi, băieţii, dar mai cu seamă

107

cântăreţii bisericeşti umblă cu icoana în ziua de Ajunul Crăciunului - o icoană pe care este zugrăvită naşterea lui Iisus Hristos în mijlocul staulului. Oamenii, când se dau la băut rachiu sau vin în sărbătorile Crăciunului, nu zic că beau, ci că se cinstesc. În seara de Crăciun, în satele maramureşene, se ung cu usturoi vitele pe la coarne şi şolduri, şi uşile de la grajduri pentru a alunga spiritele rele să nu ia laptele vacilor. Cu usturoi se ung şi oamenii pe frunte, pe spate, la coate şi la genunchi, precum şi uşile şi ferestrele casei pentru a îndeparta demonii nopţii. Germania

Germanii numesc Crăciunul „Weihnachten” (noapte solemn) sau „Heiligenachten” ("Noapte sfântă"). Încă din prima duminică din Advent, târgurile de Crăciun invadează piețele orașelor, la fel ca în România. Germanii sunt preocupați de decorarea caselor. Coroana de Advent cu ramuri verzi, confecționată în familie, este așezată, în aceste zile , în case. Pe aceasta, se găsesc fie patru lumânări, care vor fi aprinse succesiv în fiecare duminică de Advent, fie 24 de săculeți cu dulciuri care vor fi degustate zilnic în familie. În Germania, „Christklots” reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiției, se crede că ar apăra casa de hoți și de nenorociri tot restul anului. Ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare. În ziua de Ajun, familia se adună pentru cină și pentru a merge împreună la Biserică la Mesa din noaptea de Crăciun. Sărbătoarea Crăciunului durează doar două zile. 26 decembrie este zi liberă, întrucât e cea de-a doua zi de Crăciun, dedicată vizitelor în familie și la prieteni. Cadourile sunt oferite în după-amiaza zilei de 25 sau seara zilei de 24, dar nu „de Moș Crăciun”, ci de „ChristKind”("Copilul Iisus"). Tradiția împodobirii bradului a început în Germania. Primii creștini care au adus brazi împodobiți în casele lor au fost nemții, în secolul al XVI-lea. Austria

Austriecii împart multe dintre tradițiile Crăciunului cu vecinii lor nemți, având în același timp și multe originale. În timpul Adventului (Postul Crăciunului), multe familii își fac o coroană din crenguțe verzi, pe care o împodobesc cu fundițe și patru lumânări. În fiecare dintre cele patru sâmbete ale Adventului, se aprinde o lumânare și se cântă o colindă sau două. De la finalul lui noiembrie, în multe orașe se organizează celebrele târguri de Crăciun în care se vând decorațiuni, mâncare, vin fiert. Cele din Viena, Innsbruck și Salzburg sunt cele mai cunoscute, fiind vizitate de oameni din întreaga lume. Fiecare oraș are câte un brad imens de Crăciun, împodobit, în principala piață. În case, brazii sunt decorați cu ornamente aurii și argintii și cu steluțe din paie. În Austria, Crăciunul începe în jurul orei 16 a zilei de Ajun, când se aprinde pomul și oamenii cântă colinde în jurul lui. Cel mai cunoscut colind este "Stille Nacht" ("Silent Night" – "Noaptea liniștită"), care a fost scris în Austria, în 1818. Unii copii au impresia că cel care împodobește bradul este Christkind. Același personaj aduce și daruri copiilor în Ajun și le lasă sub pom. Christkind e descris ca un copil blond, cu aripi, care-l simbolizează pe nou născutul Isus. Pe 6 decembrie, copiii primesc cadouri de la Sfântul Nicolae. Nicolae e acompaniat în Austria de Krampus, un monstru uriaș, cu coarne, care cară lanțuri după el și care pedepsește copiii care n-au fost cuminți. Principala masă se ia în seara de Ajun și constă, de regulă, din crap la cuptor – ca fel principal. Nu se mănâncă alt fel de carne, deoarece Ajunul e considerat a fi post. Din ce în ce mai populare sunt însă gâsca la cuptor și curcanul. La desert se servește ciocolată, prăjitură cu caise și bomboane austriece de Crăciun – ‘Weihnachtsbaeckerei’.

108

Bulgaria

Bulgarii sărbătoresc Crăciunul în mod similar cu românii, începând cu tradiționala perioadă de post care durează 40 de zile și care începe pe 15 noiembrie. O legendă bulgărească spune că Maria și-a început travaliul de Ignat, pe 20 decembrie, și a născut în Ajunul Crăciunului, însă nașterea lui Isus a fost anunțată o zi mai târziu. Ziua de 20 decembrie este, de altfel, percepută drept „Noul An”, în cultura bulgară, localnicii mâncând în această zi un covrig numit „kolaks”. Ajunul Crăciunului e foarte important, principala masă de Crăciun fiind mâncată pe 24 decembrie, și nu pe 25. Preparatele trebuie să fie în număr impar (7, 9 sau 11) iar în jurul mesei trebuie să stea un număr impar de oameni. Sarea, piperul și zahărul se pot considera preparate de sine stătătoare. Masa include multe feluri vegetariene, între care supa de fasole, sarmalele (sarmi) cu orez, ardeii umpluți cu orez, diverse foetaje, fructe și fructe confiate, precum și un fel de compot din fructe confiate, numit oshav și consumat ca digestiv. Nucile sunt foarte populare iar credința este că dacă acestea au un gust bun, vei avea un an excelent dar dacă sunt găunoase sau stricate, anul va fi dezastruos. Moș Crăciunul bulgar poartă numele de Dyado Koleda, care s-ar traduce prin Bunicul Crăciun. Spania

Majoritatea spaniolilor merg la Misa del Gallo, slujba de la miezul nopții („Slujba cocoșului”), denumită așa deoarece se spune că un cocoș a cântat în noaptea în care s-a născut Isus. Majoritatea familiilor iau masa de Crăciun în Ajun, înainte de a pleca la slujbă. Preparatul tradițional al spaniolilor se numește "Pavo Trufado de Navidad" – curcan umplut cu trufe. În Galicia (regiunea din nord-vestul țării) se mănâncă fructe de mare de tot felul, de la homar la crustacee. După slujbă, oamenii merg pe străzi purtând torțe, cântând la chitară, la tobe și la tamburine. E o noapte în care nu se doarme. O altă sărbătoare în strânsă legătură cu Crăciunul este Epifania, care are loc pe 6 ianuarie. Spaniolii o numesc „Festivalul celor trei magi”. Copiii primesc cadouri de Crăciun, dar majoritatea le deschid de Epifanie, credința lor fiind că magii le-au adus. De altfel, ei scriu scrisori regilor pe 26 decembrie, cerându-le jucării și daruri. Iar în ajunul Epifaniei (pe 5 ianuarie) își lasă pantofii pe balcon sau sub bradul de Crăciun, pentru a le găsi a doua zi plini de cadouri. Dacă copilul nu a fost cuminte va primi o bucată de cărbune în loc de cadou. În orașele mari au loc inclusiv parade de Epifanie, în care sunt aduse cămile reale, animalele pe care au sosit magii. Cei trei magi în Epifania spaniolă sunt Gaspar (șaten, cu coroană de aur, regele Shebei), Melchior (cu păr alb, lung, cu mantie aurită, regele Arabiei) și Balthazar (negru, cu barbă neagră și mantie roșie, regele Egiptului). În Catalonia există un personaj asociat Crăciunului, numit Tio de Nadal sau, în unele cazuri, Caga Tio ("buturuga căcăcioasă"). E o buturugă cu două picioare și cu față zâmbăreață care „primește” de la catalani, începând cu 8 decembrie, mâncare și o pătură cu care să se încălzească. De Crăciun sau de Ajun, buturuga începe să facă mici daruri, pe care le scoate… prin partea dorsală. Oamenii îi cântă o melodie specială și lovesc buturuga cu un băț pentru a o ajuta la digestie, după care buturuga „scapă” dulciuri, nuci și fructe uscate. În momentul în care iese un usturoi sau o ceapă, e semnalul că s-a terminat cu darurile. Pomul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalației electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel. Deși în Europa originea sa precreștină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuși împărțite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii’’, alții îl consideră o referire directă la

109

,,Arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai. Până în secolul al 15-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și darurile pe care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg. Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Crăciun, într-o piață publică. Nu avea încă lumânări și era împodobit cu mere roșii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobește primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi. După 1878, decorațiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, așa că această tradiție pur germană va cuceri întreaga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre țări din Asia, Africa, America de Nord și de Sud sau Australia. La sfârșitul secolului al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit și scânteietor. În 1776, prin intermediul soldaților germani care participau alături de englezi la războiul de independență, tradiția pomului de Crăciun ajunge și în Statele Unite, iar în anul 1880 cucerește și Casa Albă. La noi, obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studenți români au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866 unde prinții și prințesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureșteană. Cântecul german de Crăciun „O Tannenbaum”, cu versuri de Melchior Franck, puse pe o melodie populară din Silezia, din secolul al XVI-lea, devine în limba română „O, brad frumos”, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.77 II.1.17 Obiceiuri și tradiții populare românești Eleva Chirică Melania, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani; Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

ZIUA LUI DRAGOBETE, ZEUL TINEREŢII, AL VESELIEI ŞI AL IUBIRII ARE ORIGINI STRĂVECHI. DRAGOBETE ESTE UN PERSONAJ PRELUAT DE LA VECHII DACI ŞI TRANSFORMAT ULTERIOR ÎNTR-UN PROTECTOR AL TINERILOR ŞI PATRON AL IUBIRII. URMÂND FIRUL ANUMITOR LEGENDE POPULARE, SE PARE CĂ DRAGOBETE (NUMIT ŞI “CAP DE PRIMĂVARĂ”, “NĂVALNICUL” SAU “LOGODNICUL PĂSĂRILOR”) NU ERA NIMENI ALTUL DECÂT FIUL BABEI DOCHIA, UN FLĂCĂU EXTREM DE CHIPEŞ ŞI IUBĂREŢ, CARE SEDUCEA FEMEILE CE ÎI IEŞEAU ÎN CALE. DRAGOBETE A RĂMAS ÎNSĂ PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI CA SIMBOLUL SUPREM AL DRAGOSTEI AUTOHTONE.

DRAGOBETELE

CONFORM TRADIȚIEI POPULARE ÎNTRE 1 ȘI 9 MARTIE SUNT BABELE SAU ZILELE BABEI DOCHIA, CELE MAI CAPRICIOASE ȘI SCHIMBĂTOARE ZILE DE PESTE AN.

ZIUA DE 1 MARTIE ADUCE CU EA UN FRUMOS OBICEI DE PRIMĂVARĂ NUMIT MĂRȚIȘOR. MĂRȚIȘORUL ESTE REPREZENTAT FIZIC DE UN OBIECT MICUȚ LEGAT CU DOUĂ FIRE ÎMPLETITE, ÎNNODATE, ALB ȘI ROȘU, CARE SEMNIFICĂ LUPTA VIEȚII ASUPRA MORȚII, A SĂNĂTĂȚII ÎMPOTRIVA BOLII. DE ASEMENEA MĂRȚIȘORUL ESTE CONSIDERAT UN TALISMAN AL NOROCULUI, AL BUNĂSTĂRII ȘI AL PREȚUIRII. SE OBIȘNUIEȘTE CA BĂRBAȚII SĂ OFERE DOAMNELOR ȘI DOMNIȘOARELOR DIN VIAȚA LOR MĂRȚIȘOARE, ÎN SEMN DE RESPECT ȘI ADMIRAȚIE.

BABELE REPREZINTĂ, ÎN PLAN SIMBOLIC, CONFRUNTAREA DINTRE ANUL VECHI ȘI ANUL NOU, DINTRE IARNĂ ȘI VARĂ, DINTRE FRIG ȘI CALD.

SE SPUNE CĂ ÎN ACESTE ZILE, BABA DOCHIA ÎȘI ÎMPLINEȘTE DESTINUL URCÂND MUNTELE CU TURMA EI DE OI, IAR ZILELE SUNT PE ATÂT DE AFURISITE ȘI ÎNȘELĂTOARE, PRECUM ȘI CARACTERUL ACESTEIA.

BABELE

MARTISORUL

ÎN JURUL ACESTOR ZILE, ALE BABELOR, S-AU CREAT ATÂT OBICEIURI, CÂT ȘI SUPERSTIȚII CU PRIVIRE LA ANUL CE VA URMA. ASTFEL, FIECARE DINTRE NOI, TREBUIE SĂ-ȘI ALEAGĂ O BABĂ ȘI, ÎN FUNCȚIE DE CUM VA FI VREMEA ÎN ZIUA RESPECTIVĂ, AȘA VA FI ȘI VIAȚA NOASTRĂ ÎN CURSUL ANULUI. DACĂ ÎN ZIUA BABEI ALESE E TIMP FRUMOS, ATUNCI VIITORUL VA FI UNUL VESEL, CU NOROC, CU BUCURII ȘI ÎMPLINIRI, IAR DACĂ E TIMP POSOMORÂT, ATUNCI VIITORUL VA FI UNUL TRIST, FĂRĂ NOROC, CU LACRIMI ȘI ÎNCERCĂRI GRELE. UNELE PERSOANE ÎȘI ALEG BABELE ÎN FUNCȚIE DE ZIUA DE NAȘTERE, ALTELE NU ȚIN CONT, ÎNSĂ, DE ACEASTĂ REGULĂ ȘI ÎȘI ALEG BABA LA ÎNTÂMPLARE. SE OBIȘNUIEȘTE, MAI NOU, SĂ SE ALEAGĂ 3 BABE, UNA PENTRU TRECUT, UNA PENTRU PREZENT ȘI UNA PENTRU VIITOR.

Bibliografie:

1. Constantin Eretescu –“Folclorul literar al românilor”, Editura Compania, 2007. 2. Narcisa Alexandru Stiuca-„Sărbătoarea noastră de toate zilele –sărbători în cinstea iernii”, Editura Cartea de buzunar, 2005 3. Pop, Mihai. "Obiceiuri tradiționale românești", București, 1976 4. Site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

110

II.1.18 Mărțișorul Elev: Cocîrță Radu Mihai, Clasa: a IV-a G, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău; Profesor îndrumător. Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău Mărțișorul Una din cele mai frumoase tradiţii româneşti este sărbătorirea venirii primăverii. Mărţişorul este un simbol străvechi, care marchează venirea timpului călduros pe meleagurile româneşti. În credinţele populare, acest talisman are puteri magice. Bărbaţii oferă mărţişoare femeilor, iar acestea le poartă în piept sau la mână, pe tot parcursul lunii martie. Mărţişorul a fost conceput ca o amuletă legată cu un şnur împletit din două fire-unul alb (simbolizând divinitatea, sănătatea, puritatea sufletească şi împlinirea) şi unul roşu (ca simbol al dragostei pentru frumuseţile eterne ale vieţii : prietenia, fidelitatea şi onoarea). În tradiţia populară, cele două culori (alb şi roşu) din care se împleteşte şnurul cu care se leagă mărţişorultalisman reprezintă şi cele două anotimpuri de bază (iarna şi vara), în timp ce primăvara şi toamna sunt considerate doar anotimpuri de trecere. Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui.

II.1.19 1 Martie- Ziua Mărțișorului/ Felicitări de 8 Martie Clasa a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău- Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

"1 Martie- Ziua Mărțișorului"78- Clasa a III-a B, Prof. înv.primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 78

https://www.kizoa.com/Movie-Maker/d354903403k9302366o1l1/MARTISOARE IIIB

111

"Felicitări de 8 Martie"79- Clasa a III-a B, Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

II.1.20 Mucenici muntenești Elevul Sâmpetru Erick- Clasa a II-a, Profesor îndrumător: Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău

https://www.kizoa.com/Movie-Maker/d354907389k5083744o1l1/FELICITĂRI DE 8 MARTIE IIIB

112

II.1.21 Mucenicii, Sărbătoarea Paștelui Elev: Cocîrță Radu Mihai, Clasa: a IV-a G Step by Step, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău, Profesor îndrumător. Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău

Sărbătoarea Paștelui

Mucenicii Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de Mucenici din Sebastia are loc pe data de 9 martie. În acea zi, se face curățenie mare în gospodării, arzându-se gunoaiele strânse numai cu foc adus din casă, pentru a duce căldura din casă și afară. În credința populară a Românilor, în ziua Sfinților Mucenici se încheie zilele babelor, zile capricioase ale îmbinării iernii cu primăvara, lăsând loc zilelor moșilor, zile calde. De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru a ieși căldura și să alunge gerul, sau jocul copiilor peste foc.

Sărbătorirea Paştelui este una din cele mai frumoase tradiţii româneşti. Pentru această sărbătoare se înroşesc ouă, se gătesc, în mod tradiţional, mâncăruri cu miel şi se coc cozonaci.

Încondeierea sau „împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific românească. Motivele ornamentaţiei ouălelor încondeiate sunt numeroase, şi fiecare motiv se prezintă în mai multe variante, care se diferenţiază în funcţie de localitate. Nicăieri însă, mai mult ca în Bucovina, acest obicei nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Ca motive folclorice utilizate sunt: spicul, soarele, frunza, etc.

II.1.22 Paștele Prof. Coroi Mariea și Nazâru Anișoara- Școala Gimnazială nr.7 Buzău, Jud. Buzău

Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunității. Paștele își are etimologia în cuvântul ebraic pesah, trecere. Paștele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roșie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinței, Canaan. Paștele creștinilor este, în primul rând, sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toți creștinii. Paștele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătății. Sfintele Paști - sărbătoarea vieții - marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor. Obiectul acestei sărbători creștine este amintirea vie a patimii, a morții și a învierii lui Iisus Hristos. Putem spune că sărbătoarea Învierii este sărbătoarea luminii. În aceste clipe prăznuim triumful luminii asupra întunericului și biruința vieții asupra morții, a luminii lui Dumnezeu asupra păcatelor lumii. „Acum toate s-au umplut de lumina: și cerul și pământul și cele dedesubt.” Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în prezent farmecul și semnificația, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificația religioasă, cât și de tradițiile și simbolurile pascale: oul vopsit, iepurașul, masă cu mâncăruri tradiționale (cozonac, pască, miel) și slujbă de sâmbătă seară în cadrul căreia creștinii primesc lumina sfântă. La fel că multe alte sărbători din timpul anului, și Paștele este îmbrățișat de o sumedenie de obiceiuri și tradiții care diferă de la o zonă la altă, dar care continuă să fie respectate cu sfințenie chiar și în zilele noastre. Pentru întâmpinarea Paștelui, credincioșii de pe întreg teritoriu județului Buzău (asemeni tuturor creștinilor români) se pregătesc prin "postul Paștelui" numit și "Postul Cel Mare", care durează patruzeci și opt de zile. Oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a șaptea de dinaintea sărbătorii de Paști, iar ultima săptămâna din Postul Paștelui se numește "Săptămâna Patimilor". Aceasta începe în Duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim. Duminica Floriilor (numită și a Stalparilor) marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o mulțimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi e obiceiul de a se sfinți, la biserică, ramuri de salcie, care simbolizează stalparile de finic cu care mulțimea l-a întâmpinat pe Hristos. În cursul anului, salcia se păstra la icoane, făcută cerc. Se spune că era bună de leac pentru gâlci, friguri, dureri de gât. Când fulgera și trăsnea, se aprindea pentru izbăvirea de frică. Astăzi se păstrează o vreme la porți și uși, apoi fiind arsă. În zilele de joi și vineri din Săptămâna Patimilor, numite "Joia Mare" și "Vinerea Mare", se comemorează crucificarea și moartea lui Iisus pe cruce. În această zi, se ține "post negru”.

113

În anumite zone ale județului,în perioadă postului se păstrează un obicei care se cheamă "sărindar" și constă în ducerea la biserică a grâului (arpacaș, în zilele noastre). În fiecare sâmbătă, până în sâmbăta lui Lazăr, se pomenesc morții. Vinerea Mare (Vinerea Păștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creștinătăti pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeași zi. În seara acestei zile se oficiază Denia Prohodului Domnului. Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii; spre seară, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopții. Fiind ultima zi a Postului Mare, este obiceiul ca bătrânii și copiii să se împărtășească. Ei merg la biserică, îmbrăcați, potrivit tradiției, cu haine noi. Spovedania reprezintă o ocazie bună de a primi iertarea păcatelor și de a declara credința lui Dumnezeu. Sfânta Împărtășanie este Taina prin care creștinii se unesc cu Trupul și Sângele Mântuitorului, sub chipul pâinii și al vinului, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. În seara acestei zile, toți credincioșii merg la biserică pentru slujba de Înviere. La Buzău, credincioșii aduc în coșul pascal, pentru binecuvântare, ouă roșii, cozonoc și cocoși albi, pe care să-i dea de pomană în zorii zilei de Paște, pentru cei trecuți în neființă fără lumină. Cocoșii vestesc miezul nopții, iar gospodarul al cărui cocoș cântă primul va fi cel mai norocos pentru că va avea belșug tot anul. Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopții, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. La miezul nopții, preotul cheamă credincioșii să ia lumina. Aceștia aprind lumânări și transmit mai departe lumina până când toată lumea are lumânări aprinse în mâini. După ce iau lumina, oamenii merg la cimitir la căpătâiul morților familiei și aprind și acolo lumânări, pentru că și cei trecuți dincolo să știe că a venit Învierea Domnului. Lor li se dă de pomană și în ziua de Paște dar și peste o săptămână, când este Paștele Morților. Urările tradiționale de Paști ale creștinilor sunt „Hristos a înviat” iar răspunsul este ,,Adevărat a înviat”. Aceste urări sunt adresate timp de 40 de zile după Paști, până la sărbătoarea Înălțării la cer a lui Iisus. De asemenea, aceste urări se rostesc și atunci când se ciocnesc ouăle. Fiecare credincios pleacă apoi spre casă cu lumânarea aprinsă. Când ajung, înconjoară casa de trei ori, pentru izgonirea celui rău, apoi sting lumânarea de grindă închinându-se. Resturile de lumânări nearse nu se aruncă ci se păstrează peste an, și se aprind atunci când apare vreun necaz, grindină, furtună. Întorși acasă, credincioșii se spăla pe față cu apa în care au pus un ou roșu și monede de argint, apoi gustă din anafora și se așează la masă, mâncând din bucățele sfințite și apoi ciocnind ouă roșii. În unele zone se mănâncă mai întâi carne de pește sau de iepure pentru a fi sprinten și harnic tot anul. Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paște în vremurile noastre, putem spune că preparatul tradițional, drobul, s-a impus întâi în lumea urbană românească, apoi, prin imitație, și în cea rurală, că un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de mirodenii, - sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel,mărar. Drobul a devenit, prin excelență, alimentul care se identifică, în actualitate, aproape complet, la fel ca pasca și ouăle roșii - cu sărbătorile Paștelui. În tradiția ortodoxă, ouăle se ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnește primul, cu capătul mai ascuțit al oului, în timp ce rostește: "Hristos a înviat!", la care se răspunde cu: "Adevărat a înviat!" Întâi ciocnesc soții, apoi copii cu părinții și părinții cu celelalte rude, prieteni. Cel mai mic dintre copii ține oul cu capătul mai ascuțit în sus, în timp ce copilul cel mai mare ciocnește. După credința populară, e bine de ținut mine cu cine ai ciocnit, pentru că, dacă din întâmplare te rătăcești în pădure, n-ai decât să-ți amintești despre asta și imediat găsești drumul pe unde ai venit.Se crede că toți cei care ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă. Totodată, mai există

114

credințele că persoana căreia i s-a spart prima oul înroșit, fie este mai slabă, fie are să moară mai degrabă, fie i se iartă păcatele. Femeile din Varlaam (Buzău) procedează astfel: întotdeauna aleg pentru vopsit ouăle cu coajă albă. Curață bine de grăsime coaja ouălelor, după care le fierb la foc mic 5 minute. Mai apoi, le trec calde, prin soluția colorată, adaugă o lingură de oțet și le fierb până când se prinde bine pe ele culoarea. După aceea le scot cu o lingură de lemn, le pun pe un șervet și le lasă la zvântat. Când s-au uscat, dar încă mai sunt calde, ouălele vopsite le ung cu ulei sau cu slănină, pentru luciu. Odinioară, gospodinele din Buzău nu aveau nevoie de coloranți chimici pentru vopsirea ouălor de Paște, ci foloseau plante din grădină pentru a obține roșu, galben, verde sau albastru, utilizând aproape aceleași tehnici ca și la vopsirea lânii. Ele fierbeau frunzele, florile, coaja sau tulpina plantelor împreună cu ouăle. Plante și culori: Roșu deschis: coajă de ceapă roșie, sfeclă proaspătă; Galben: coajă de ceapă albă, flori de gălbenele; Verde: frunze de spanac; Albastru: frunze de varză roșie; Cafeniu-roșcat: frunze de nuc. Tehnica încondeierii ouălor, ca la Buzău La Buzău, ouăle se vopsesc în general în culoarea roșie, ouăle încondeiate fiind realizate tradițional doar în culorile alb și roșu, fiind reprezentate motive agrare sau religioase. Meșterul popular Ioana Matei ne spune cum: Pasul 1. Se degresează ouăle cu apă și oțet, se fierb și se lasă la răcit. Pasul 2. Se scriu cu ceară, cu ajutorul condeiului. Ceara de albine se topește într-o cutie pe aragaz. Ceară naturală, condei ( un bețișor de lemn cu un tub subțire la capăt din foiță de aluminiu) sunt principale în tehnica încondeierii. În trecut avea de fapt un fir de păr de porc, sau din coadă de cal. Pe acest fir se scurgea ceara topită pe marginea plitei). Pasul 3. Se scufundă în vopsea, se dă ceara jos la o lumânare sau la aragaz. Celor pline li se dă luciu cu grăsime, cele goale se pot lăcui. Motivele specifice Buzăului: calea rătăcită, rădașca, frâul calului, frunza de stejar, foaia căpșunii, fierul plugului, pieptănul, firul înnnodat, racul, colțul mistrețului, floarea Paștelui, cercelușul, coada rândunicii, spicul de grâu sau motive religioase (crucea, cununa de spini, pocalul). În același timp, oul simbolizează viața eternă, fertilitatea, renașterea și norocul. În antichitate, ouălele erau vopsite în diferite culori și oferite cu ocazia venirii primăverii, simbolizând astfel revenirea naturii la viață, urmată de explozia cromatică specifică. Duminica imediat următoare Învierii este numită Duminica Tomii, fiind ziua în care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalți apostoli când li s-a arătat Domnul, și se îndoia de Învierea Mântuitorului. În popor se crede că raiul rămâne deschis de la Înviere până la această dată pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede că cei ce mor în această perioadă merg în rai pentru că, în acest interval, ușile raiului sunt deschise, iar ale iadului, închise. Despre cei ce se nasc în această perioadă, se spune că vor avea noroc toată viața. Duminica Tomei se mai numește și Paștele mic. În această zi, prin sate, încă se mai fac hore. Mai demult, tinerii se legau frați "de sânge", "pe datul mâinilor" sau "pe păr". În prima luni din a două săptămâna de după Paște se serbează Paștele Blajinilor, Paștele Morților, Paștele Rohmanilor sau Matcalaul. Despre Blajini se crede că sunt ființe mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezați, morți după naștere sau oamenii de demult, cu o credința mai curată decât a pământenilor. La acesta sărbătoare, se împart bucate pentru morți, cu credința că acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfrupta din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor cere morții noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători câmpenești, unde oamenii mâncau ouă roșii și încondeiate (ale căror coji se dădeau pe apa curgătoare) sau colaci. Sărbătoarea este mai puțin ținută în ziua de azi. După Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a VI-a săptămâni) se sărbătorește Înălțarea Domnului, cunoscută, în popor și sub numele de Ispas. Este una din cele mai vechi sărbători creștine, serbată, în vremea creștinismului primar, odată cu Rusaliile.

115

În zilele noastre, de Înălțare se fac pască, ouă roșii și cozonac, precum la Paște. Înălțarea este cunoscută că sărbătoarea eroilor; de aceea, se fac slujbe speciale și pomeniri ale morților la monumentele eroilor, în unele garnizoane militare și în biserici. Dacă adăugăm că, a două zi după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi, putem spune că așa se încheie ciclul pascal la români. Acesta este cel mai important ciclu de sărbători creștine, alături de care își fac simțită prezența și obiceiurile populare, izvorâte fie din practici creștine foarte vechi, fie din vechi ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele alcătuiesc perioadă cea mai sfântă din viața bisericii și a oamenilor, constituind un important reper al comunității și spiritualității românești contemporane.80 II.1.23 Încondeierea ouălor Prof. înv. primar Ungureanu Andreea, Școala Gimnazială nr. 7 Buzău

Coloratul de ouă de Paști este o răspândită tradiție precreștină cunoscută, începând din Armenia, Rusia, Grecia, zona mediteraneană, până în Europa centrală. În general, în istoria artei oul este simbolul Învierii - în picturile vechi religioase, de cele mai multe ori, în fondul picturii. Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.

Oul văzut ca un simbol primordial, sămânța vieții, potrivit tradiției, este vopsit și încondeiat în zilele de joi și sâmbată din Săptămâna Mare, îndeletnicirea înroșirii ouălor fiind rezervată aproape în exclusivitate femeilor. Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în ornamentația lui se operează cu simboluri (soare, luna, cruce), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice) și cu modele de țesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre. Motivele ornamentației ouălor încondeiate sunt numeroase și fiecare motiv se prezintă în mai multe variante, care se diferențiaza în funcție de localitate. Nicăieri însa, mai mult ca în Bucovina, acest obicei nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Ca și mărturie a acestui vechi obicei vom găsi în localitatea Vama, Bucovina, un muzeu dedicat acestei frumoase arte. Promotorul acestei inițiative private este doamna Letiția Orșvischi. Ea însăși este artist artizanal și creator al multora dintre exponatele pe care le găsim în muzeu, reprezentantă a României la târguri, saloane şi expoziţii internaţionale, multiplă laureată la concursurile internaţionale şi colaborator la numeroase muzee şi instituţii de cultură din ţară şi străinătate. Muzeul Oului din Vama este cel mai mare muzeu de acest gen din România, fiind unic prin modul de organizare şi prin valoarea exponatelor. Muzeul reuneşte peste 7000 de ouă, atât din Bucovina, cât şi ouă de pe toate meridianele lumii. Dintre acestea, aproximativ 3500 de ouă de diverse dimensiuni, lucrate în tehnici şi stiluri diferite, provin din 82 de ţări de pe toate cele 5 continente.

Bibliografie

[1] M. Pop, "Obiceiuri tradiționale românești", București, 1976, p. 85; [2] S. Fl. Marian, "Sărbătorile la romani", vol. 1, Ed. Grai si suflet - Cult. nat., Buc., 2001, p. 205; [3] S. Vrabie, "De civitate Rustica. Studii si cercetari de etnologie și literatură populară română", Ed. Grai si suflet-Cult. Nat., București, 1999, p. 194; [4] E. Niculita Veronca, "Datinile și credințele populare românești adevărate și așezate în ordine mitologică", Ed. Polirom, Iasi, 1998, p. 277 , p. 30; [5] D A. Vasiliu, "Obiceiuri, credințe și datini de Paști", Buc., 1940; [6] S. Fl. Marian, Op. cit. , Vol. I, p.229, p. 250; [7] A. Gorovei, "Credințe și superstiții ale poporului român", Ed. Grai si suflet - Cultura Națională, București, 2003, p. 211; [8] Ivan Evseev, "Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale", Timișoara, Amarcord, 1994, p.105.

116

Ouăle din muzeu sunt aranjate în 45 de vitrine distribuite în 3 încăperi, muzeul fiind structurat pe mai multe secţiuni : -ouă bucovinene (unele cu o vechime între 50 şi 100 ani); -ouă din alte zone ale României; -colecţia internaţională (ouă tradiţionale din 82 de ţări ale lumii); -creaţii ale artiştilor de diferite naţionalităţi aranjate pe teme (ouă cu motive religioase, florale, abstracte, ouă perforate, ouă cu aplicaţii etc.); -creaţiile artistei Letiţia Orşivschi; -ouă diverse (ouă din porţelan, ceramică, sticlă, lemn, piatră). În colecţie există şi ouă rare, ca cele de emu, nandu, tinamu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, dar şi ouă cu dimensiuni foarte mici: de gecko, potârniche, vrabie, porumbel, rândunică, prepeliţă, alături de ouă de fazan, păun, raţă, gâscă, curcă, struţ.

În anul 2013, când s-a întocmit un ,,Top 10 frumuseţi rurale ale României’’ ce trebuie neapărat vizitate, selectând la final dintre 51 de obiective turistice din 14 judeţe ale ţării, Muzeul Oului Vama s-a clasat pe locul al şaselea, fiind singurul muzeu din acest clasament. Un alt loc dedicat acestei arte a încondeierii ouălor este Muzeul ouălor încondeiate "Lucia Condrea", unic în lume graţie valorii artistice a exponatelor. Descoperim aici nu doar un artist remarcabil, căruia Occidentul i-a recunoscut din plin valoarea, ci un creator sensibil, dar modest şi dedicat până la sacrificiu, încondeierii ouălor, meşteşug pe care l-a transformat în artă pură. Lucia Condrea, căci despre ea este vorba, a expus în ocniţele muzeului ce-i poartă numele o colecţie de 2.000 de ouă încondeiate care nu au echivalent sau termen de comparaţie în România. În realizarea "bijuteriilor ovoidale", Lucia Condrea folosește 15 modalități de lucru. Prima modalitate este cea tradiționala, tehnica batik-ului, de la care a pornit și pe care a perfecționat-o în timp, iar celelalte 14 modalități de lucru îi aparțin în totalitate, ele având ca punct de plecare tot tehnica batik-ului, însă aspectul final diferă radical de cel obișnuit, al ouălor tradiționale. Cunoscutul și apreciatul etnolog, prof. univ.dr. Ion H. Ciubotaru, apreciază că ,,lucrările artistei Lucia Condrea reprezintă o noutate absolută în acest domeniu și se va numi Arta Condrea". Tehnicile create în Arta Condrea sunt: 1. ceara colorată în relief; 2. grafica în tehnica batik-ului (alb-negru); 3. dantelării - vechile cusături românești transpuse pe ou; 4. tehnica lucrărilor de antichitate, lucrări de autor de o mare complexitate în care interferează arta maură (marocană) și arta huțula; 5. lucrări abstracte, moderne (pe un ou se pot observa frânturi din zeci de exponate); 6. vechi cusături huțule transpuse pe ou folosind ceara de albine și pigmenți naturali; 7. diversificarea cromaticii; 8. cubism în 3D; 9. motive de pe covoare, scoarțe, laicere, macaturi, transpuse pe ouă; 10. motive transpuse pe ouă inspirate din sculptură; 11. motive zoomorfe; 12. motive de pe ștergare; 13. motive de pe lasetă; 14. motive croșetate. Lucrările Luciei Condrea sunt la loc de cinste în cele mai mari muzee ale Europei, precum și în colecții personale din întreaga lume, Case Regale, iar artista se înscrie în rândul marilor artiști internaționali.

117

În zona Bucovinei, tradițiile supraviețuiesc cu greu schimbărilor însă există oameni, artiști consacrați, care duc mai departe meșteșugul împistritului și care își învață cu drag și cu răbdare copiii, vizitatorii, tainele încondeierii ouălor.81

II.1.24 Tradiții de Paște Eleva Oprea Maria Teodora- Clasa a II-a B, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău Ciocnirea ouălor

Ca regulă generală, primul care ciocnește este cel mai vârstnic bărbat de la masă sau o altă persoană mai în vârstă. Această persoană ciocnește capul oului său de capul oului ținut în mână de altă persoană, în timp ce rostește formula „Hristos a Înviat!”, la care se răspunde cu: „Adevărat a înviat!”. În tradiția populară românească, ouăle de Paști sunt considerate păzitorii casei și se crede că sunt purtătoare de puteri miraculoase: ele vindecă boli și protejează animalele din gospodărie. În acelaşi timp, oul simbolizează viața eternă, renaşterea și norocul.

Vânătoarea de ouă

Pentru a implica pe toți membrii familiei, la pregătirile care au loc pentru Paște, există mai nou și la noi o tradiție împrumutată, care constă în organizarea unui joc, care face o mare plăcere copiilor. Ouăle, după ce sunt vopsite, sunt ascunse, de obicei de către părinți, iar copiii trebuie să le caute prin curte, casă, grădină. Cel care găsește cele mai multe ouă, câștigă.

Webografie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ou_de_Pa%C8%99ti https://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/ouale-incondeiate-romani-68758.html https://www.muzeuloualorluciacondrea.ro/ https://www.muzeuloului-vama.com/index.php?lang=ro

118

Și eu pot face masa de Paște mai frumoasă!

Alături de ceilalți membri ai familiei, poți contribui și tu la decorarea ouălor de Paști. Eu am făcut deja acest lucru și a fost și plăcut și interesant!

Spălatul cu apa în care a fost ținut un ou roșu și un bănuț

Acest obicei se păstrează de sute de ani. În dimineaţa primei zile de Paşte, credincioşii pun întrun vas cu apă un ou roşu sfinţit în Noaptea Învierii şi un ban. Potrivit tradiţiei, cei care se spală pe faţă cu acea apă vor roşii la faţă şi plini de sănătate iar, în plus, vor avea belşug în case. Gospodinele aleg, din coşul cu bucatele sfinţite, cel mai frumos ou roşu şi îl pun într-un vas cu apă, pe fundul căruia este aşezat un ban. În zori, apa înroşită va fi folosită dimineaţă de toţi membrii familiei, care îşi vor spăla cu ea feţele şi mâinile.

II.1.25 Obiceiuri și tradiții de Paște Prof. Moraru Simona Elena, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău

Învierea Domnului este una dintre cele mai importante și mai frumoase sărbători ale crestinătății. Ea are darul de a aduce familia împreună și este plină de obiceiuri tradiționale. În tradiţia creștin-ortodoxă, începutul sărbătorii Paștelui e marcat de începerea postului de şase săptămâni. Pentru români, Postul Mare este cel mai important și mai sfânt post de peste an. Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână și Săptămâna Mare, să facă milostenie și fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Datinile populare se mai păstrează doar în unele localități. Cu trecerea anilor, parcă timpul e tot mai puțin îngăduitor cu oamenii, grijile vieții lipsindu-i tot mai mult de bucuria sărbătorii. Sau, poate că se vede tot mai mult influența creștinismului, care consideră Postul Mare drept o perioadă de adâncă pocăință și tânguire, pentru că acum a fost chinuit și omorât Iisus. De aceea, din punct de vedere creștin, sunt interzise petrecerile și serbările de orice fel.

119

Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată, zi în care femeile nu lucrau nimic, se ocupau de spălatul vaselor din care s-a mâncat de dulce, pe care le urcau apoi, în podul caselor. Duminica Floriilor marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o mulțimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi e obiceiul de a se sfinți la biserică, ramuri de salcie. Ele se țin în mână, cu evlavie, până după Liturghie, apoi sunt duse acasă și se ating cu ele vitele, ca să crească și să înflorească precum "mâțișoarele". În cursul anului, salcia se păstrează la icoane, facută cerc. Se spune că este bună de leac pentru gâlci, friguri, dureri de gât. Când fulgeră și trăsnește se aprinde pentru izbăvirea de frică. Crenguţele de salcie sunt considerate un simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, datorită faptului că Hristos, prin moartea Sa, a învins robia păcatului şi a morţii. Există şi o legendă a salciei: “Maica Domnului, vrând să ajungă la locul unde Fiul Său era răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat zadarnic de toate buruienile ca să o treacă dincolo şi niciuna nu a vrut, numai salcia a întins o creangă şi a trecut-o. Maica Domnului a binecuvântat-o ca să fie dusă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea ca să nu îi doară mijlocul la seceratul grâului". Puține dintre aceste obiceiuri se mai păstrează astăzi. Cele mai prezente sunt pomenirea morților, care se face în fiecare sâmbătă a Postului Mare, frecventarea sfintei biserici mai des, spovedania. Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mântuitorului. Ultima săptămână, Săptămâna Mare, este dedicată însă, în afara Postului, patimilor, răstignirii și punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar dimineața, slujbe speciale, care predispun la meditație asupra vieții creștine și a patimilor Domnului. Deniile sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei următoare. Ele se desfășoară în prima, a cincea și ultima săptămână a Postului, fiind cele mai frecventate de românii de astăzi. Rânduiala este de a se îmbrăca în haine cernite sau, măcar, femeile să-și acopere capul cu o năframă neagră. E regula ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie gata curățenia prin case și ogrăzi. Bătrânii obișnuiau să mănânce puțin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau până în Joia Mare, când se spovedeau și se împărtășeau. Tinerii mâncau în această săptămână pâine și poame uscate, bând doar apă de izvor. În sat se păstra o liniște și o atmosferă de reculegere, de tristețe evlavioasă. Se făceau focuri rituale, se îngrijeau și curățau gospodăriile, se întrerupea munca la câmp și lucrările mai importante. Se confecționau haine noi pentru sărbătoare. Se tăiau vite și păsări pentru Paște. Se tocmeau lăutari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau și se iertau reciproc În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsemani și vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile, creștinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul țării, fetele fac câte 12 noduri unei ațe, punânduși la fiecare câte o dorință și dezlegându-le când dorința s-a împlinit. Acestă ață și-o pun sub pernă seara, sperând ca-și vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă. În tradițiile românilor, Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimărița. Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors. La cele leneșe, se spunea că vine Joimărița să vadă ce-au lucrat, iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentrează asupra casei și curţii, pentru ca totul să fie curat. Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morți. Acum se face ultima pomenire a morților din Postul Mare. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle. Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roșii, românii contemporani mai vopsesc ouăle și în galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subțire și așa îl fierb, ca să iasă "cu model". Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin roșu sau cu flori de tei, iar luciul li se dădea ștergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

120

Legenda spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există și alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. Conform tradiției, oul roșu de Paște, are puteri miraculoase, de vindecare și de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor. Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi pascale: pasca, cozonacii cu mac și nucă și babele coapte în forme speciale de ceramică. Pasca, cea mai importantă coptură rituală a Paștelui, se face din făină de grâu de cea mai bună calitate, cernută prin sită deasă, și are, cel mai adesea, formă rotundă. Aluatul dospit se pune în tăvi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se așează aluatul împletit din două sau trei sucituri și se lasă totul la crescut. Tradiţia spune că femeile au îndatorirea să meargă la biserică în această zi unde împart colaci de post, vin, fructe şi miere, iar bărbaţii au sarcina de a aprinde focuri în curtea casei sau la cimitir pentru protecţia sufletelor morţilor. În multe case, s-a obişnuit vreme îndelungată să se creadă că aceste focuri au puterea ca, prin intermediul unei zeităţi a morţii, Joimăriţa, să arunce blestem asupra femeilor leneşe dacă sunt prinse dormind în această noapte în care toţi creştinii nu ar trebui să doarmă. Joia Mare este totodată ziua în care credincioşii care au postit şi au fost spovediţi, se împărtăşesc şi asistă la slujba de seară, cea care prezintă Denia celor 12 Evanghelii. În timpul acestei slujbe, se spune că fetele tinere obişnuiau să poarte cu ele o sfoară din care făceau câte un nod odată cu citirea fiecărei Evanghelii, sfoară pe care o strecurau apoi noaptea sub pernă ca să îşi viseze alesul. Vinerea Mare (Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creștinătăți pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeași zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului. În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf, care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli și Maica Domnului, pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în altar și este așezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălțării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul și șalele în cursul anului, iar dacă își șterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi. În Vinerea Mare, nu se mai slujește Sfînta Liturghie, se ține post negru și nu lucrează nimeni nimic, nici măcar clopotele nu se trag. Dacă trebuie vreun mort îngropat, se-ngroapă numai cu bătaie de toacă. De când se slujește Punerea în Mormânt și până în ziua Învierii, nu se trag clopotele. Acestei zile i se spune și Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică. După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este așezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări și-și jelesc morții. La sfârșitul slujbei, era obiceiul ca preotul sa împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle și morții de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori și intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereți sau doar la grinda de la intrare și păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie. În popor, se crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor. Femeile nu coc pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu țes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile și dihăniile să nu se apropie de casă și de pomi.

121

Oamenii păstrează lumânarea cu care au venit de la Prohod pentru vremuri de primejdie. Există o superstiție care spune că aprinzând în vremuri grele, în timpul unei furtuni, restul de lumânare de la Prohod, lucrurile se vor calma și îmbunătăți. O superstiţie spune că, dacă nu plouă în această vinere, este semn bun, şi anume o prevestire a faptului că va fi un an mănos. De asemenea, o alta ne îndemna ca, înainte de răsăritul soarelui, să intrăm într-o apă curgătoare sau măcar să alergăm cu picioarele goale prin iarba peste care s-a depus roua. Astfel, vom fi feriţi de boli pe tot parcursul anului. Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paștilor, când femeile trebuie să pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi și să facă ultimele retușuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paști. De obicei, în Sâmbata Mare are loc și sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri tradiționale: drobul, friptura și borșul de miel. Sâmbătă seara fiecare gospodină își pregătește cu grijă coșul ce urmează a fi dus la biserică, pentru sfințire. Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua in care se definitivează pregătirile pentru marea sarbatoare a Învierii; spre seară, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopții. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii și copiii să se împărtășească. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii între zilele de sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către biserică unde preotul, cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi, iese cu lumânarea aprinsă şi înconjoară biserica de trei ori. Când preotul rostește „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi spun: „Adevărat a înviat!”, răspunsul fiind recunoaşterea tainei Învierii. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului. Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie. La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii pun într-un lighean un ou roșu și o monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spăla, dându-și fiecare cu oul roșu peste obraz și zicând: "Să fiu sănătos și obrazul să-mi fie roșu ca oul; toți să mă dorească și să mă aștepte, așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Paști; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paștilor." Atunci când se dă cu banul pe față, se spune: "Să fiu mândru și curat ca argintul!" Iar fetele zic: "să trec la joc din mână-n mână, ca și banul", să fiu ușoară ca și cojile de ouă, care trec plutesc pe apă." În unele sate, în lighean se pune și o crenguță de busuioc existând credința că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul. Se spune că în prima zi de Paști nu e bine să mănânci ouă roșii, pentru că tot anul "îți va mirosi gura ca oul clocit" sau că e bine să mănânci ouăle nesărate, căci altfel ți se vor roși mâinile. În ziua de Paște se spune că nu e bine să dormi, că-ți ia strigoiul anafura dintre dinți, o vinde diavolului și nu mai ai noroc în casă. După credința populară, e bine să ții minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă din întâmplare te rătăcești printr-o pădure, trebuie să-ți amintești cu cine ai ciocnit oul de Paști și imediat găsești drumul. La masa de Paşti, e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele şi uşor ca pasărea. Cu cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşti, te vei întâlni în lumea cealaltă. Dacă păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot anul. Dacă prima persoană care îţi intră în casă este bărbat, vei avea noroc tot anul. De Paşti, există credinţa că cerurile se deschid, permiţând sufletelor celor morţi să se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi. Se spune că cei ce mor în duminica de Paşti sunt scutiţi de Judecata divină, sufletele lor ajungând direct în rai. De asemenea, cei născuţi în ziua de Paşte se spune că vor avea o viaţă luminată şi plină de noroc.

122

Se spune că de Înviere este bine ca oamenii să fie îmbrăcaţi cu o haină nouă, care ar simboliza purificarea. De asemena, nu este bine ca de Înviere să se doarmă, fiindcă restul anului va aduce somnolenţă, ghinion sau recolte slabe. În ziua de Paşti se mai spune că nu e bine să se consume oul cu sare, fiindcă autorul va transpira tot anul, iar Pasca, sau anafura sunt considerate tămăduitoare dacă se păstrează peste an bucăţele din acestea. Săptămâna de după Înviere se numește Săptămâna Luminată, în care nu se mai postește. Noaptea de Înviere, poartă, ca de altfel multe sărbători creştine, o serie de superstiţii, dintre care mai cunoscute sunt următoarele: În Noaptea de Înviere se deschid cerurile, ard comorile pământului, şi acum este moment prielnic pentru vrăji şi farmece. Cine se va naşte de Paşte, când se trag clopotele, va fi un om norocos de-a lungul vieţii. Se crede că sufletele celor care mor în Sâmbăta Mare oscilează între Rai şi Iad, între lumea viilor şi lumea morţilor; Nu este bine să pui mâna pe sare, pentru că îţi vor asuda mâinile la vară; Se crede că în cele trei zile de Paşte ard în cer, nevăzute, trei candele mari. Sărbătoarea Sfintelor Paști este cea mai mărită şi solemnă dintre sărbătorile anului, care aduce omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.82

II.1.26 Sărbătoarea Paștelui la români Prof.înv.preșcolar Zamfir Gina Mariana, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă” Buzău

Oamenii se schimbă din ce în ce mai mult, iar tehnologia avansează pe zi ce trece, însă în unele zone ale ţării anumite tradiţii şi obiceiuri de Paşte s-au păstrat cu sfinţenie din bătrâni până astăzi. În tradiţia ortodoxă, Paştele este cea mai mare sărbătoare, fiind şi un bun prilej pentru ca cei plecaţi să se întoarcă acasă la familie şi toţi cei dragi. Chiar şi cele mai mici sate sunt pline de viaţă şi forfotesc de agitaţia oamenilor. Această sărbătoare este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind, după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi. La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor, care precede Învierea. După un post de şapte săptămâni, gospodinele încep încă din Joia Mare din Săptâmâna Patimilor să pregătească cele mai bune bucate de Paşte. Țăranii încetează munca la câmp şi se retarg spre case pentru a face curăţenia de Paşte. În țara noastră, este o tradiţie păstrată încă din bătrâni, ca în joia seacă să se vopsească ouăle pentru că se spune că se păstrează mai bine. Tot în această zi se coc cozonacii şi pasca. 82

Bibliografie: Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu, “Folclorul literar românesc”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990; Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă, “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1985;

123

Următoarea zi, în vinerea mare, gospodinele ţin post negru, nu se coace pentru că este considerat un păcat. Seara, după ce aproape totul este gata, copii mari şi mici, femei şi bărbaţi, se îmbracă de sărbătoare, iau câteva flori din grădină şi pornesc spre biserică. Acolo se trece pe sub Sfânta Masă de 3 ori, apoi se cântă Prohodul. După Prohod, preotul împreună cu tot alaiul de enoriaşi ies afară să înconjoare biserica în frunte fiind un barbat mai voinic din sat care poartă în spate crucea pe care este întruchiapat Iisus Hristos. Lumânarea de la Înviere trebuie păstrata în casă şi aprinsă în caz de boală, calamităţi naturale sau supărări. În dimineaţa următoare, după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi; copiii trebuie să-şi clătească fața cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogăţii. Despre Sărbătoarea Paştelui ne vine greu să le explicăm copiilor concepte dificile precum moartea şi, mai ales, învierea lui Hristos. În copilărie, Paştele inseamnă mai mult obiceiul de a ciocni ouă roşii, iar adevărată lui semnificaţie am aflat-o abia pe la zece ani, când mi-a căzut în mâna o Biblie pentru copii. Dincolo de ouă roşii şi iepuraşi de ciocolată, Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină, căci fără realitatea Învierii creştinismul nu ar fi decât o culegere de basme frumoase. Sărbătorind Paştele în rit ortodox sau catolic, nu se poate ca cei mici să nu vadă în icoane scena crucificării, fără să pună întrebări despre ea. Şapte pași în care putem explica conceptele esențiale copiilor: 1.Începem cu naşterea: adu-le aminte de bebeluşul Iisus pe care l-am sărbătorit la Crăciun. 2.Le explicăm că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, vorbeşte-le despre scopul venirii Lui pe pământ şi cum doreşte să ne apropie de Dumnezeu. 3.Introducem conceptul de păcat, potrivit cu puterea de înţelegere a copilului. Chiar şi cei mai mici fac diferenţa între o fapta bună şi una rea. Le putem explică că păcatul e ca un zid între om şi Dumnezeu, iar în vechime oamenii nu puteau să îşi ceară iertare pentru faptele lor rele fără să aducă un animal ca jertfă, de cele mai multe ori un miel. Hristos a luat locul mielului pentru ca noi să ne putem cere iertare fără acel sacrificiu animal. 4. Le vorbim despre dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, care L-a trimis pe Iisus pe pământ să vindece şi să mântuiască. 5. Le explicăm că oamenii răi L-au arestat şi L-au ucis (în funcţie de vârsta copilului poţi lasă la o parte detaliile despre realitatea dură a crucificării). 6. Nu uităm să le spunem că a treia zi a înviat, şi după puţin timp s-a înălţat la Cer. 7. Încheiem reasigurându-i pe copii de faptul că Dumnezeu îi iubeşte, iar rostul sacrificiului Său este ca ei să poată primi iertare pentru faptele rele atunci când îi mustră conştiinţa. II.1.27 Pâques en Arménie Prof. Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia

124

II.1.28 Floriile, Sânzienele Eleva Chirică Melania, Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani ÎN FIECARE AN PE DATA DE 24 IUNIE SĂRBĂTORIM ZIUA DE SÂNZIENE SAU DRĂGAICA, CUM I SE MAI SPUNE ÎN POPOR. ÎN PLAN RELIGIOS SÂNZIENELE SE ASOCIAZĂ CU SĂRBĂTOAREA RELIGIOASĂ A NAȘTERII SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL. ÎN CALENDAR AVEM ASTFEL CRUCE CU ROȘU, CEEA CE ÎNSEAMNĂ O ZI DE MARE SĂRBĂTOARE ÎN CARE NU SE SPALĂ, NU SE MERGE LA CÂMP ȘI NU SE FAC TREBURI CASNICE.

DUMINICA FLORIILOR ESTE PRECEDATĂ DE SÂMBĂTA LUI LAZĂR. ÎN ACEASTĂ ZI, IISUS HRISOS ÎŞI ARATĂ DIN NOU MINUNILE, ÎNVIINDU-L PE LAZĂR, LA PATRU ZILE DE LA MOARTE. DUPĂ ACEASTĂ MINUNE, MULŢIMILE STRÂNSE LA PORŢILE CETĂŢII L-AU ÎNTÂMPINAT CU FLORI ŞI L-AU ACLAMAT PE MÂNTUITOR, LA INTRAREA ÎN IERUSALIM.

CINE LUCREAZĂ ÎN ZIUA DE SÂNZIENE VA FI POCIT, VA ÎNNEBUNI ȘI VA FI JUCAT DE DRĂGAICE.

FLORIILE

SANZIENELE

II.1.29 Ziua de Sânziene sau Drăgaica Prof. Tudor Daniela- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

În tradiţiile româneşti, solstiţiul de vară (24 iunie) este patronat de sărbătoarea Sânzienelor, pe care R. Vulcănescu o consideră o sărbătoarea florală şi câmpenească, legată de înflorirea plantelor care au acest nume, dar şi de zânele bune numite sânziene. Ca timp solstiţial, sărbătoarea este marcată de o serie de ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui şi chemare a lunii; dintre acestea, este de menţionat obiceiul ca flăcăii să aprindă făclii şi să le rotească de la răsărit către apus, spunând: „du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună”. În multe credinţe europene, solstiţiul de vară (naşterea Sfântului Ioan) este socotit o poartă ce deschide drum de coborâre în întuneric. În simbolismul pitagoreic, solstiţiul de iarnă este poarta zeilor, pe când cel de vară reprezintă o ieşire destinată oamenilor. Conform credinţelor româneşti, în noaptea de Sânziene se deschide cerul, iar omul are acces la cunoaşterea întregii Firi. Sânzienele sunt femei tinere atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb, cu sânii goi, ele nu se văd ziua. Sunt înaripate, nocturne şi le place să cânte şi să danseze. Uneori îi îmbolnăvesc pe cei care le văd dansând sau pe cei care încalcă anumite interdicţii, iar aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluşari. Într-un vechi basm românesc se spune că un păstor a fost răpit de zânele dansatoare şi purtat în zbor timp de şapte ani, după care l-au eliberat, dăruindu-i o carte magică, în care se aflau leacurile tuturor bolilor. Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizează nunta, şi prin aceste atribute, ele devin un simbol al armoniei universale. În „Nopţile de Sânziene” de Mihail Sadoveanu, aceste semnificaţii sunt reunite într-o poveste fantastică şi care constituie intriga romanului. Pădurarul Peceneaga aşteaptă cu însufleţire noaptea de

125

Sânziene pentru că ştie că atunci vietăţile pădurii ţin sobor: La miezul nopţii a rânduit Dumnezeu un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile, şi cerurile cu stele şi vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere. […] În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile şi paserile. Le dă şi lumina înţelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai aşa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor şi stau la sfat. Aşteptările îi sunt răsplătite; din văzduhul miezului-nopţii ninge o lumină slabă şi animalele vin să ţină sfat despre salvarea pădurii Borza, ameninţată de securile oamenilor. Peceneaga este admis ca martor al acestui sobor miraculos, pentru că el este destinat să păzească o comoară domnească. Romanul se încheie cu un episod fixat tot în noaptea de Sânziene, când pădurarul nu mai are acces la adunarea vieţuitoarelor, dar doi huhurezi vorbesc pentru el şi îi desluşesc rostul de paznic al pădurii. Mircea Eliade, în romanul intitulat „Noaptea de Sânziene”, porneşte de la o credinţă, pe care o expune în Tratat de istorie a religiilor, anume că cel care culege ierburi magice în noaptea de Sânziene poate căpăta atribute supranaturale, devine invulnerabil sau invizibil, pentru că în această noapte se deschid porţile cerului, adică lumea capătă însuşiri hierofanice, are acces la sacralitate. Personajul principal al romanului său, Ştefan Viziru, are viziunea propriei morţi într-o noapte de Sânziene, în pădurea Băneasa, unde merge la miezul nopţii, mânat de un dor inexplicabil. Maşina, despre care ştie că va dispărea la miezul nopţii, şi Ileana devin semnele morţii sale. După 12 ani de la această experienţă, la miezul unei nopţi de Sânziene, Ştefan moare într-un accident de maşină, alături de mireasa sa, Ileana, şi are sentimentul plenitudinii, certitudinea că a trecut pe poarta morţii, în eternitate. Pentru Eliade, sensul nopţii de Sânziene se leagă de ritualuri străvechi închinate zeiţei Diana, Deşi există şi alte opinii despre etimologia cuvântului sânziana, Eliade, preluând o teză a lui Vasile Pârvan, crede că numele Diana a înlocuit numele local al unei zeiţe autohtone geto-trace care sub influenţa creştinismului a fost numită Sancta Diana; numele zeiţei Diana a devenit, în româneşte, zâna (dziana). În plus, derivând de la aceeaşi rădăcină, un alt cuvânt, zânatec, înseamnă zăpăcit, cu minţile aiurea, nebun, adică luat, răpit de Diana sau de zâne. Tradiții, obiceiuri și superstiții

Tradiția băii de solstițiu sau de ziua Sfântului Ioan Botezatorul este una din cele mai cunoscute tradiții. Aceasta se face într-o apă curgătoare și se consideră că spală toate nenorocirile si supărările anului trecut, precum si că ajută ca să se împlineasca toate dorințele în următorul. În această noapte, ca și în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândește le poate întelege graiul și poate afla multe taine. Tot în această noapte se spune ca răsare în mod magic floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege, înfruntând curajos duhurile care o păzesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor și va descoperi comori ascunse. În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel și câmpurile cu cereale, fânețele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În același timp, se fac puternice zgomote nocturne pentru a alunga duhurile rele. Dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin ușa deschisă sau prin fereastră, atunci își va găsi în acest an ursitul. Alteori buchetul se pune sub pernă, căci se spune ca visele din aceasta noapte se împlinesc. Perioada solstițiului de vară este și prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor și iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgurile de Fete). Unul dintre cele mai cunoscute este chiar Târgul Drăgaica din Buzău, menționat în faimoasa lucrare a lui Dimitrie Cantemir ”Descriptio Moldaviae”1716, mai mult de 300 de ani vechime.

126

Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populară este verbina. Pentru ca să aibă eficiență, verbina se culege doar în nopțile de Sânziene, de Înălțarea la Cer și de Sfântul Petru și Pavel. Acestei plante i s-a acordat o importanță și un respect deosebit, încă din antichitate: romanii își împodobeau cu ea templele. Se consideră că este sub influența planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate și recoltă bogată. Dacă se punea în pantofi, îți lua oboseala pe loc. La solstițiul de vară se atârnau crengi de arțar la uși și la ferestre, pentru că exista credința fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate forțele malefice. Frunzele de arțar culese în această zi și puse la uscat vindecă orice rană și înlătură durerea de cap. Dacă hainele, covoarele și așternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii. Dacă în aceasta zi vezi o furnică roșie, aceasta este de foarte bun augur. Iar dacă găsești o furnică în portmoneu, este un semn indubitabil că vei avea un an foarte bogat. În unele zone se obișnuiește ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Se spune că dacă culegi și mănânci la miezul nopti de Sf. Ion Botezatorul petalele florii numită albastrică, tot anul vei avea noroc în toate. Sânzienele există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai in Europa, ci și in alte colțuri ale lumii. La noi, spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele si Rusaliile, Sânzienele (Dragaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor și animalelor, dau miros și puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor și apără lanurile de intemperiile naturii.83 II.1.30 Drăgaica Prof. Vornicu Daniela, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Drăgaica este un ritual de origine agrară, practicat la 24 iunie în Muntenia, Moldova și Oltenia, în preajma solstițiului de vară. Ritualul vizează prosperitatea și protecția culturilor, mai ales de cereale. Această sărbătoare coincide cu sărbătoarea creștină a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Tradiția cere ca în această zi nimeni să nu lucreze pentru că în această zi este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. Drăgaica se sărbătorește printr-un dans făcut de un grup de 5-10 fete din care una este aleasă, ca Drăgaică. Ea este îmbrăcată ca o mireasă și împodobită cu spice de grâu, în timp ce fetele celelalte se îmbracă în alb, poartă un voal pe față, în care sunt prinse flori de sânziene, iar în mână țin o coasă. Odată constituit, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La popasuri, în special la răscruci, fetele se așează în cerc, cântând și executând un dans săltat ale cărui mișcări desenează o cruce. Se spune că Drăgaica face ca fructele să se coacă mai repede, ferindu-le de stricăciuni și putrezire. În alte părți, această sărbătoare are denumirea de Sânziene, dar și mai multe semnificații. De asemenea, Drăgaica poate desemna și floarea galbenă denumită științific Galium verum, sau sânziană, care de obicei înflorește în perioada ritualului. Dacă florile nu sunt înflorite, este semn rău, înseamnă că ceva a încurcat desfășurarea anului, sau că oamenii au supărat sânzienele. 83

BIBLIOGRAFIE 1. RUȘTI, DOINA – „Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade” Editura Polirom, 2008 2. PAMFILE, TUDOR - "Mitologie românească", Editura Allfa, 1997 3.VULCĂNESCU, MIRCEA - "Dimensiunea românească a existenței", Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991 4. VULCĂNESCU, ROMULUS - "Mitologie română", Editura Academiei, 1987

127

Drăgăicile, cunoscute și sub denumirea de Sânziene, mai ales în Transilvania, sunt ființe mitice, create de imaginația populară prin simbioza dintre păgânism, vrăjitorie și creștinismul primar. Istoria lor se întinde cu mult înainte de nașterea Mântuitorului, cultul lor având rădăcini străvechi, care merg până la preotesele zeițelor antice grecești (Demetra) și romane (Ceres) protectoarele belșugului, recoltelor și fertilității. Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar, fiind considerate nişte femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om.

Cercetări ulterioare au demonstrat că sărbătoarea închinată solstiţiului de vară pe teritoriul de astăzi al României este chiar mai veche decât perioada dacică, aflându-se urme chiar în Neolitic, reprezentate prin aşanumitele ”hore”; cea mai cunoscută dintre ele, o adevărată capodoperă, este ”Hora de la Frumuşica”, în care sunt prinse şase dansatoare sacre. Şi astăzi, în ţara noastră se ţine ”Hora Drăgaicelor”. Astfel, în unele locuri, în ziua de 24 iunie, fete foarte tinere, numite Sânziene sau Drăgaice, o aleg crăiasă pe cea mai frumoasă dintre ele, care trebuie însă să fie şi foarte harnică. Ele se îmbracă de sărbătoare, îşi pun marame albe pe cap şi coroniţe din florile zise sânziene sau drăgaice (Galium verum). La brâu sunt încinse cu acelaşi soi de flori, iar în mâini ţin spice de grâu şi secere. După ce se întorc în fugă de la câmp, fluturându-şi maramele, la întoarcerea în sat, le aşteaptă flăcăii cu ulcele de apă şi le stropesc. Apoi se întinde Hora Drăgaicelor, amintire a horei antice a preoteselor Soarelui, în care se prind numai fetele care au participat la datină. Uneori, Drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales la casele plugarilor cei mai vrednici, cântând astfel: "Hai, Drăgaică, să sărim,/ Să sărim, să răsărim,/ Că ştii iarna ce păţim,/ Cu mălai din râşnicioară,/ Cu peşte din undicioară.../ Mi-au venit Drăgaicele/ Să reteze spicele;/ Drăgăicoiul – drugile./ Drăgaicele mititele/ Au plecat la floricele,/ Îmbrăcate în boşcele -/ Mor băieţii după ele.../ Mi-a venit vara bogată/ Cu tichii/ De la copii,/ Cu mărgele de la fete,/ Cu brăţări de la neveste." Românii le mai spun Drăgaicelor sau Sânzienelor şi Zânele, Frumoasele, Minunatele, Doamnele etc. Sărbătoarea acestor făpturi suprafireşti se mai numeşte şi Sânzenii, Ziua Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului etc. În unele sate, tradiţia cere ca, în seara din ajunul Sânzienelor, fetele care vor să se mărite să se întâlnească cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând: "Du-te, Soare, vino, Lună,/ Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea floare,/ Galbenă, mirositoare;/ Fetele să le adune,/ Să le prindă în cunune,/ Să pună la pălărie/ Struţuri pentru cununie;/ Boabele să le răstească,/ Până-n toamnă să nuntească!" Fetele fug şi culeg flori de sânziene sau de drăgaică din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care îi interesează. Ei chiuie şi strigă: "Du-te, Lună, vino, Soare,/ Că tragem lansurătoare;/ Cununile neursite/ Zac sub hornuri azvârlite./ Până-n miezi, cu steagu-n frunte,/ Trec feciorii după slute,/ C-alde alea nedirese/ Nu vor să fie mirese." Câte bordeie, atâtea obiceie! Astfel, pentru unii această zi este ”Miezul Verii”, iar pentru alţii – ”Cap de Vară”. Oamenii nu lucrează nimic, ”fiindcă şi Soarele se odihneşte”, sau muncesc doar până la amiază. ”În această zi, dis-de-dimineaţă, Soarele se spală pe faţă în timpul răsăritului; cine se uită la el cu atenţie vede curgând apă jos, pe poala răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase.”

128

Se mai spune că de Drăgaică arde piatra-n apă. Sânzienele sunt fete sfinte, care iau în ziua lor din toate roadele pământului. În acelaşi timp, Drăgaica este doamna florilor, şi se ţine de toţi pentru dragoste şi plăcerea florilor.

Mai-marea Sânzienelor sau Drăgaicelor se mai numeşte şi Crăiasa, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa etc. Se spune că ea umblă pe pământ sau pluteşte prin aer în ziua solstiţiului de vară şi că se desfată, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. Când i se nesocoteşte ziua, ea stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi-i îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi fără miros. Minunatei crăiese i se adresează şi acest cântec ritual de la Stroieşti, judeţul Gorj: "Iană, Iană-Sânziană,/ Ţ-oi face pomană,/ Să dai ploaie fără mană;/ Holda să rodească,/ Să se veselească,/ Porumbul să crească!/ Rod cu mâna pun,/ Îl strâng de pe drum;/ Tot porumbul meu/ Rodi-lar Dumnezeu,/ Fir pe fir s-apuce,/ Drugile să-ncurce;/ Peste locul tot,/ Drugile di-un cot!/ Iană-Sânziană,/ Fereşte-l de mană/ Şi de uscătură/ Şi de udătură,/ Căci şi eu la toamnă/ Ţ-oi da turtă caldă,/ Cu sita cernută,/ De jar curăţită,/ Cu spuză-nvelită!" Zice-se că ”Drăgaica e o fiinţă sfântă, care e mai mare peste o ceată de bărbaţi, numiţi Circovi.” Sărbătoarea se mai numeşte şi ”Amuţitul Cucului”, căci se mai spune că pasărea respectivă nu cântă decât până la Sânziene, când se îneacă cu orz sau cu cireşe, din care pricină răguşeşte şi nu mai poate cânta. Iată şi o reţetă magică: ”Dacă cineva va împuşca un cuc, pe care-l va frige şi-l va mânca fără pâine şi sare, iar capul i-l va purta cu sine, va fi îndrăgit de toată lumea”. Se crede că uliul se face din cuc; cântă un an şi apoi se face uliu. Alţii spun că el numai până la Sânziene e cuc, iar alţii că tocmai la şapte ani se face uliu.

Prin unele locuri, de Sânziene, femeile duc ramuri de arin şi alte plante, numite ”rod”, printre semănături, ca să atragă rod şi spor în holda fiecăruia. Se mai pune drăgaică în putinei, spre a avea lapte bun şi mult. Se împart tot soiul de fructe, pentru rodirea pomilor. Drăgaica se ţine şi de cei ce au roiuri de albine. Se crede că, pe la miezul nopţii de Sânziene, înfloreşte iarba-fiarelor, dar numai pentru câteva clipe. Cu această plantă se poate descuia orice încuietoare, drept care este foarte căutată de tâlhari. Aceştia o poartă la brâu sau încolăcită împrejurul degetului mic de la mâna stângă. Tot la miezul nopţii de Sânziene se spune că înfloreşte feriga, că asupra comorilor dansează flăcări albăstrui şi că se deschide cerul. În dimineaţa de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, oamenii strângeau buchete de Sânziene pe care le împleteau în coroniţe şi le aruncau pe acoperişul caselor. Se considera că omul va trăi mult în cazul în care coroniţa rămânea pe casă sau, dimpotrivă, că va muri repede, când coroniţa aluneca spre marginea acoperişului sau cădea. Tradiţia spune că Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi dansează, împart rod holdelor, înmulţesc animalele şi păsările şi tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune. Ele pot deveni însă şi dăunătoare, pot stârni vijelii şi pot aduce grindină, lăsând câmpul fără rod şi florile fără leac.

129

Fetele strângeau flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea de dinaintea sărbătorii, în credinţa că-şi vor visa ursitul. Sărbătoarea Sânzienelor era considerată şi momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. 84 II.1.31 Târgul "Drăgaica" din Buzău Prof. înv. primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

"Niciun document istoric, până în jurul anului 1500, nu indica o dată precisă referitoare la naşterea Drăgăicii sau a Sânzienelor, dar este cert că apariţia unui cult al roadelor, în opinia etnologilor, este vechi de milenii, fiind motivată, în acest areal, de aşezarea geografică a zonei, aflată la intersecţia drumurilor de transhumanţă într-un loc aidoma celui din balada Mioriţa", susţine publicistul Viorel Frâncu, autorul unei lucrării dedicate acestui târg. Sărbătoarea de Sânziene, din 24 iunie, de ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, cel care a avut menirea de a-l vesti lumii întregi pe Mesia, este imperios legată de cultul recoltei, al vegetaţiei, fecundităţii. Vechimea şi complexitatea sărbătorii explica polisemantismul cuvântului "Drăgaică", un amestec între păgânism, vrăjitorie şi creştinism primar. Sânzienele sau Drăgăicile sunt catalogate de mitologia românească drept nişte zâne rele - iele, care se manifestă în ziua Sfântului Ioan Botezătorul de Vară, numele acestora fiind preluate în basme şi legende cum ar fi Ileana Cosânzeana. Mircea Eliade este de părere că Sânzienele provin dintr-un cult roman al zeiţei Diana, acceptat şi de populaţia din Dacia Romană: "Numele unui grup special de zâne, Sânzienele, derivă probabil din latinul Sanctae Dianae, Sânzienele, zâne mai curând binevoitoare, şi-au dat numele importantei sărbători a Sfântului Ioan Botezătorul". Legat de originea şi semnificaţia originară a obiceiului de Drăgaică, etnologul Ovidiu Bârlea spune că "Drăgaica pare o rămăşiţă din practicile antice prin care zeităţile protectoare ale recoltelor erau solicitate să apere lanurile", astfel că "fetele drăgaice continuă rolul preoteselor Ceres şi Diana". Existenţa serbărilor populare la vremea recoltării grâului este atestată, pentru prima oară, de monezile din secolul IV î.Hr., descoperite la Tomis şi Callatis, care aveau pe revers chipul zeiţei Demeter - zeiţa belşugului, cu o coroniţă pe cap şi în mână cu spice de grâu. "Numeroşi bătrâni din comunele Gura Teghii, Costeşti, Verneşti, Săhăteni, Pietroasele şi Lopătari ne-au certificat că jocul Drăgaicei este executat numai de fete şi că, uneori, apare şi un băiat, care duce un steag împodobit cu grâu, flori de câmp, în special drăgaică, pelin, ceapă, usturoi şi panglici colorate", afirmă publicistul Viorel Frâncu. Începutul recoltării se pregăteşte şi se realizează prin rituri şi ceremonii. Personajul principal, o fată de măritat cu o sabie în mână, însoţită de celelalte drăgăicuţe, cu cununi de spice de grâu, colindă satele pentru ca în final, să ajungă în târg. "Şi-au venit Drăgăicile,/ Să culeagă spicele,/ Spicele sunt măricele (bis),/ Drăgaicele frumuşele (bis)./ Şi-au venit Drăgăicile,/ Să reteze spicele,/ Grâu în spic ca vrabia (bis),/ Şi în pai ca trestia (bis)." De aceea, la Drăgaică sau Sânziene, începe recoltarea plantelor care îşi încheie ciclul biologic: sânziana sau drăgaica, cicoarea, sulfina, iarba "Sfântului Ioan", secara şi grâul. Târgul "Drăgaica" este o sărbătoare tradiţională din zona Buzăului care are loc în fiecare an între 12-24 iunie, cu ritualuri agrare şi războinice ce fac trimitere la zeiţa fecundităţii, Ceres.

Bibliografie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dr%C4%83gaica https://evenimentezilnice.blogspot.com/2016/06/semnificatia-numelui-sanziana.html

130

Această sărbătoare ancestrală poate fi privită în triplă ipostază. Întâi de toate, este sărbătoarea închinată debutului strângerii recoltelor, un prilej de sărbătoare şi de bucurie pentru belşugul holdelor. Drăgăicile sau Sânzienele sunt un fel de vestale care amintesc riturile protecţiei şi fecundităţii agrare a zeiţei Ceres. În cursul zilei de 24 iunie aveau loc ritualuri care începeau în zorii zilei şi durau până la răsăritul soarelui. Fete îmbrăcate în ii şi fote de sărbătoare, cu capetele acoperite cu marame albe şi coroniţe de flori de drăgăicuţă, încinse la brâu cu cordoane din aceleaşi flori, se îndreptau spre câmpul cu rodul cel mai bogat, vesele şi jucăuşe. De acolo, cu spice în mână, se întorceau în sat la locul de horă, unde începeau adevărata petrecere. În al doilea rând, este târg, iarmaroc, mare bâlci atestat din secolul al XV-lea, cu rol foarte important în comerţul cu lână. Târgul "Drăgaica", după unii etnologi, dăinuie de peste 5000 de ani. A luat ființă datorită faptului că în acele vremuri, județul Buzău avea foarte multe oi, iar lâna trebuia desfăcută undeva. Și s-a găsit acest loc, numit Podul Calului, zona de confluență între cele trei mari provincii românești. Negustorii erau nevoiți să-și desfacă undeva mărfurile excedentare. Buzoienii aveau lâna, fieraria era de la brașoveni, iar moldovenii aduceau vite. Acesta a fost stadiul incipient al unui comerț care va dăinui foarte multă vreme. Drăgaica a avut și un rol social, în același timp. Negustorii veneau cu fetele și băieții de căsătorit și aici se închegau familii noi. Exemple sunt toponime de genul: Calvini, Unguriu și altele. Ele aduc aminte de faptul că mulți ardeleni s-au așezat aici. Când Vlad al II-lea da dezlegare dupa 1431 negustorilor din Țara Românească să-și vândă produsele în Ardeal și invers, Buzăul cunoaște o dezvoltare economică și socială, fără precedent. Fiind la întretăierea drumurilor mari comerciale: Drumul Bogdanului care lega Lembergul, Cernăuții până în zona Constantinopolului, și existau drumuri comerciale către schelele portuare de la Brăila și de la Galați, unde se făcea un comerț deosebit și chiar legăturile cu Dobrogea, fac din Buzău o zonă deosebită. Înființarea în 1500, a Episcopiei Buzăului sporește gradul de atracție, pentru că aceasta va dezvolta o deosebită activitate de comerț. Târgul Drăgaica intră pentru multă vreme în administrarea Episcopiei Buzăului. Despre târgurile și ritualurile Drăgăicii se poate vorbi în Țările Române începând cu secolul al XVI-lea. În anul 1716, Dimitrie Cantemir scria despre Drăgaică, în celebra sa lucrare "Descriptio Moldaviae". În aceeași perioadă, italianul Anton Maria del Chiaro menționa spectacolul Drăgăicii în satele din Muntenia, descriind dansul popular specific zilei de 24 iunie. În acelaşi sens, italianul Anton Maria del Chiaro completează, la 1718, descrierea Drăgăicii făcută de Cantemir, localizând-o în zona Munteniei: "Este curios, de asemenea, şi spectacolul pe care obişnuiesc să-l facă în ziua de Sfântul Ioan, când câteva fete se îmbracă bărbăteşte, iar una dintre ele, rămânând în haine de fată, ţine în mână o sabie goală şi colindă în felul acesta, ca să strângă bani, pe la casele boierilor, jucând şi reprezentând pe Irodiada şi pe călăul Sfântului Înaintemergător. Acea fată care joacă cu sabia în mână e numită la români "Drăgaica". Târgul era situat la întretăierea drumurilor comerciale care legau Dobrogea cu Braşovul şi Transilvania, aşa-numitul drum al transhumanţei, Moldova cu capitala Ţării Româneşti - Târgovişte, şi lega comerţul dunărean cu zonele de munte. Orașul Buzău a cunoscut o deosebită dezvoltare economică după 1774, după pacea de la Cuciuk Cainargi, când devine un punct important în traficul comercial între Țara Românească, Transilvania și ținuturile de la sudul Dunării. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, târgul "Drăgaica" este mutat la marginea Buzăului, la Bănceşti, sat aparţinător comunei Simileasca, Alexandru Ipsilanti încredinţându-l Episcopiei, care l-a patronat timp de mai bine de un veac, printr-un hrisov domnesc, datat la 26 august 1778, când i se acordă

131

vama târgului odată cu scutirea de oierit, cu toate veniturile sale obţinute, în principal, din desfacerea produselor agricole, dar şi a altor mărfuri ale crescătorilor de vite ori ale meşteşugarilor veniţi pe ruta Lemberg - Cernăuţi - Bacău - Buzău - Silistra - Constantinopole, cunoscută ca Drumul Bogdanului sau Drumul Mare. Drăgaica, deși la origine era un eveniment comercial și laic, a căpătat pe parcurs un caracter profund spiritual și creștin, lucru subliniat și de suprapunerea sa cu Ziua Sfântului Ioan Botezătorul, numit Înaintemergătorul, pentru că a anunţat venirea lui Iisus, zi în care toată suflarea comunității se ducea mai întâi la biserică și abia apoi participa la sărbătoarea populară a Drăgăicii. Cele două sărbători - profană şi creştină - şi-au dat mâna într-un târg-bâlci unde s-au întâlnit de-a lungul timpului, producători din toate domeniile de activitate, din întreaga țară. În anul 1793, voievodul Constantin Moruzi menționa într-un hrisov importanța schimburilor comerciale de la Drăgaică, numită Târgul celor două țări, care era nu doar un loc destinat trocului, schimburilor comerciale, ci și o sărbătoare folclorică, Drăgaica ajungând cel mai mare târg din țară căci acolo se întâlneau păstorii din toate cele trei țări românești, aspect care și-a adus contribuția la conștiința valorilor și a limbii comune ale locuitorilor din cele trei Țări Românești. De-a lungul istoriei zbuciumate a românilor din aceste ținuturi, Drăgaica a trecut prin epidemii de holeră, ciuma lui Caragea, certuri și conflicte între comercianți, incendii devastatoare, războaiele rusoturce, năvălirile turcilor din raiaua Brăila care au facut multe distrugeri, două războaie mondiale, ocupația nazistă, regimul comunist și șocul postrevoluționar al economiei de piață capitaliste, prin perioade în care și-a schimbat atât amplasamentul (de la Buzău, pe muntele Penteleu, la moșia Băncești, la Valea Teancului, la Nișcov și înapoi la Buzău) cât și denumirea ("Târgul celor două țări" la 1793 sau "Târgul Râului Buzău" la 1864).

Abia după pacea de la Adrianopole de la 1829 Târgul Drăgaica începe să funcționeze normal, pe vechea moșie Băncești. Negustorii erau însă nemulțumiți că târgul nu funcționa în zona de intravilan a urbei Buzăului, mai ales că aici se dezvoltaseră noi căi de comunicație. Acest lucru a dus la cererea magistratului Buzăului, către ministrul comerțului, prin care să se mute târgul de la Băncești, la Buzău. Nu s-a aprobat cererea. Astfel, negustorii fac Târgul Râului Buzău, un alt târg. În 1864, se aprobă ca târgul să se mute la Buzău, iar cel de la Băncești se desființează, astfel că Târgul Râului Buzău va relua denumirea de Târgul Drăgaica. În final, târgul va fi statuat la 1868, când Drăgaica rămâne în nord-estul urbei, acolo unde erau și târgurile de animale, pentru ca treptat sa ajungă în zona cătunului Poșta, la ieșirea din oraș. La 23 iunie 1868, Drăgaica l-a avut ca oaspete de onoare pe Maiestatea Sa domnitorul Carol I, care prin această vizită a sporit prestigiul evenimentului și importanța sa comercială. Marele pictor Amedeo Preziosi care îl însoțea, a imortalizat Târgul Drăgaica.

(Pictura "Târg la Buzău", semnată de pictorul maltez Amedeo Preziosi)

132

(Amedeo Preziosi – „Întoarcerea de la Târgul din Buzău”)

În anul 1909 s-a inaugurat o gară specială pentru Drăgaică, iar din 1925 s-a introdus un automobilcamionetă cu care erau transportate marfa și târgoveții. În anul 1946, Drăgaica încă era unul din cele mai renumite târguri din țară, păstrându-și rolul foarte important în dezvoltarea orașului Buzău. Întins pe o suprafață de 32 de hectare, târgul își păstra avantajul strategic major al poziționării sale geografice, recunoscut încă de la 1778, prin situarea sa pe Drumul Bogdanului (care unea Cernăuții cu Bacăul, Buzăul, Silistra și Constantinopole), și anume amplasarea sa la răscrucea drumurilor comerciale dinspre Transilvania, Brașov și porturile dunărene Brăila și Galați, între Subcarpați și Bărăgan, între București și Moldova. Evoluția Buzăului e legată de târg, Drăgaica rămânând pentru istoria locului, unul dintre cele mai mari și cunoscute târguri din România, unde veneau de-a lungul timpului, negustori din Franța, Viena, Imperiul Austro-Ungar, Rusia și își desfăceau mărfurile aici. Acest lucru dovedește relațiile comerciale pe care le avea Buzăul cu celelalte țări și aportul Buzăului la relațiile comerciale ale țării. Drăgaica este însă înainte de toate, un act de identitate, dezvoltarea Drăgăicii ca târg fiind însăși dezvoltarea orașului Buzău. Târgul Drăgaica a devenit în timp, loc de petrecut, o mare atracție pentru iubitorii de distracții și de comerț. Din dorința de a readuce în prim plan, meșteșugurile județului Buzău, în perioada 8-25 iunie se organizează anual, Târgul Drăgaica, un mare parc de distracții, cu trupe de circ pentru a atrage publicul, cu spectacole pentru toate gusturile, cu festivaluri locale, de muzică și dansuri populare, cu o mare varietate de mărfuri și obiecte de artizanat, cu meșteri populari și comerț cu produse tradiționale, cu bucate tradiționale specifice zonei, cu comedii, tiribombe și cu o sumedenie de atracții și distracții pentru toate vârstele și gusturile, care a bucurat și a adunat aici, de-a lungul timpului, an după an, o mulțime de lume din toate categoriile sociale. Cel mai cunoscut târg de la Curbura Carpaţilor, vreme de cinci secole, încă mai este și în zilele de astăzi, un prilej de a face cunoscute mărcile tradiţionale ale regiunii de la poalele Munţilor Carpaţi - "Cârnaţii de Pleşcoi", "Covrigii de Buzău", vinul "Tămâioasa de Pietroasele", ţuica "de Pătârlagele", precum şi nelipsiţii mici, "udaţi" cu bere. La deschiderea oficială a Târgului Drăgaica, participă, an de an, cântăreţi de muzică populară cunoscuţi, precum şi ansamblul folcloric "Plaiurile Mioriţei" din Buzău.85

Bibliografie:

https://turismbuzau.ro/dragaica-buzau/ https://www.agerpres.ro/social/2014/10/10/destinatie-romania-targul-dragaica-o-sarbatoare-traditionala-dinzona-buzaului-12-18-30 https://sanatateabuzoiana.ro/dragaica-sarbatoarea-si-targul-care-a-dezvoltat-buzaul/#.YPcZCegzaUk

133

Târgul Drăgaica din Buzău- iunie 201586

II.1.32 Cele mai interesante tradiţii româneşti Eleva Pascu Alexia Iarina, Clasa: a IV-a, Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău

Fac parte de secole din viaţa satului şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar amintire. Şi totuşi… Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă – dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate. Boul înstruţat

Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu 86

https://www.youtube.com/watch?v=qh6tXUOolc8&list=UUuababiuDwcc2lR4VXh8I7A&index=179

134

flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. “Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală. Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

Tânjeaua

Tânjaua este un vechi obicei popular întîlnit încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Maramureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) sau a doua zi de Paşte. Cea mai cunoscută este Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate maramureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tânjaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari şi de organizare a unei vesele şi colorate sărbători agrare de primăvară. Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile morale ale omului cu pricina.

Umblatul în Tez

Umblatul în tez este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa, îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obiceiul sa păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai colindă – prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş, dar colindă!) În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu “Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari. Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii…

135

II.1.33 Tradiții și obiceiuri de nuntă în satele din județul Galați Prof. Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău

De-a lungul vieții ființa umană trece prin mai multe transformări care îi vor desăvârși existența ca individ aparținând unui grup social, al unei comunități care va fi martora desăvârșirii sale. Aflată între naștere și moarte, pe cursul sinuos și deloc simplu al vieții, nunta ocupă un rol foarte important în treptele devenirii umane, oferind o nouă condiție pe care fiecare membru al societății tradiționale românești și-o asumă mai devreme sau mai târziu. Trecerea dintr-o stare de existență în alta este condiționată de depășirea unui prag, care presupune un dezechilibru major, fapt ce implică anumite rituri pe care le practică în vederea facilitării trecerii acestuia, fie că vorbim de naștere, fie de nuntă, fie de înmormântare. Aceste rituri au menirea de a asigura integrarea în societate, purtând marca noii condiții dobândite de trecerea pragului. În speranța că vom avea nunți tradiționale tot mai des, cu credința că nu ne vom depărta de obiceiurile, ceremonialurile, ritualurile ori datinile noastre strămoșești, am încercat să realizez un studiu asupra tradițiilor și obiceiurilor de nuntă în satele din județul Galați. Deși o mare parte a cercetării a fost realizată în condiții de restricții de circulație din cauza pandemiei actuale, aceasta a condus la ideea că practicile, tradițiile și obiceiurile de nuntă au suferit mari modificări față de modul în care se desfășurau odată. Bătrânii satelor noastre povestesc cu nostalgie acele momente ale nunților de odinioară și concluzionează aproape la fiecare afirmație că societatea actuală a pierdut mult din veselia și farmecul tradițiilor strămoșești și punctează, în mod real, că nunta zilelor noastre a devenit o obligație și nu o încântare. În finalul lucrării am atașat interviurile transcrise (utilizând metoda chestionarului) pentru a evidenția farmecul vorbirii populare și a putea reda cât mai fidel posibil sentimentele pe care aceștia le transmit, călăuziți și de înțelepciunea vârstei și a timpurilor ,,pe care le-au apucat”. Acești oameni au trecut prin trei regimuri politice diferite, însă și-au păstrat cu sfințenie tradițiile și obiceiurile de nuntă, naștere, înmormântare, așa cum le-au moștenit din moși-strămoși. Se sting cu durerea în suflet că astăzi nu se mai păstrează aceste obiceiuri care, pe de altă parte, aveau un rol educativ și moralizator, obligând societatea de atunci să respecte un cod de conduită morală. 5.1.Interviu M. Maranda, 94 ani, Hanu-Conachi (2020)

„Mama” Maranda lu’ Calu’ era moașă în sat, în tinerețe și prepara leacuri din plante pentru diferite afecțiuni. Într-o întâlnire anterioară am învățat rețeta pentru o cremă din soc și ceară de albine folosită în vindecarea arsurilor. A fost foarte încântată că am vrut să învăț rețeta, întrucât se teme că aceasta se va pierde odată cu dispariția ei. E văduvă de 10 ani și are un băiat de la care are două nepoate, iar de curând și o strănepoată cu care se mândrește. Are o vitalitate extraordinară și își îngrijește singură gospodăria.

136

Cine hotărăște căsătoria? Este necesar acceptul părinților?

"Era, sigur cî era! Fărî voia părințâlor, nu mișcai. Dacî sî înțălegeau ei, hotărau șî părințî, dacî nu sî înțălegea, nu-i lăsa sî facî pasul". Cum se desfășoară pețitul? "Vineau părințî lui la părințî fetii șî sî înțălegeau, cî atunși nu era ca acu’, atunși sî înțălegea ca sî vadî și ai: cî ai vacî, cî ai oi, cî ai pământ(cât); era înțălegerea între cuscri." Cum se desfășoară logodna și când? "Logodna nu sî fășea odatî cu nunta; dipi așeea vineau acasă, mai stătea o lunî, dou șî fășea nunta." Se folosesc strigături? "Ei, chiuau flăcăii".(se pare că acest lucru nu era foarte important pentru respondentă). Există cântece specifice acestei secvențe a ceremonialului? Cine le interpretează? "Nu era cântiși speșiali. Sî cânta cu lăutari, da’nu era niști cântiși anumi." Cine alege nașii? Pe ce criterii sunt aleși? "Îi alejea socrii cu băietul. Ti dușeai la ei șî dacî aveau bunî-voi sî cununi, cununau; dacî nu, trebuia sî-i cațî." Cine pregătește costumația miresei? Dar a mirelui? "Costumația miresî o pregătea mirili, iar costumația mirilui o pregătea mireasa. Sî broda înainti cămașa șî luai costum di haini, nu ca acu’". În ce constă ritualul ,,bărbieritul mirelui”? Dar ,,gătitul miresei”? Ce cântece se interpretează pentru mire? Dar pentru mireasă? Cine le interpretează? "Nu era la noi băbieritu’ mirilui. Mireasa o gătea acasî la părințî ei, în zâua nunțî. Sî dușea nașa cu fimei din sat cu o zî înainti, cu plocoani, da’ mireasa sî gătea acasî la mireasî, cu lăutari, cu tot și trebui. Era mai mult fanfarî, eu îmi aduc aminti cî mă-ntreba șineva cî dacî aduc orchestrî di șeea cari duși mortu’ la groapî...nu, fanfarî sî scoatî babili la joc. Pîi sî-nșepea nunta di sâmbâtî șî sî termina lunimarțî..." Cine merge la nași și ce ritualuri se practică la casa acestora? "Pîi sî dușea mirili șî lua pi aldi naș-su, vinea di gătea mireasa, de-acoalea urma nunta." Cum se desfășoară întregul ceremonial la casa miresei după sosirea mirelui și a nașilor? "Mirili sî dușea cu rachiu’ la nașî, sî bea șî acolo, sî chiuia șî vinea di gătea mireasa, cu lăutari; mireasa îi aștepta, îi servea cu șeva acolo șî punea prosoapi dupî gătitu’ miresîi." Cum se numește dansul care are loc în curtea miresei? "Era dansu’ miresîi.Când mireasa pleca din casî di la părințî ei, trăjea dansu’ șî pleaca di la casa părinteascî. Cânticu’ miresîi era așela: Ia-ț mireasî zâua bunî/ Di la tatî, di la mumî..."

137

Ce cântec se interpretează în momentul iertăciunii? Unde se interpretează? Cine participă la acest moment? "Era cânticu’ iertășiunii, ti dușeai, îțî șereai iertari di la părințî... Îl cânta lăutarii." Unde se desfășoară ,,masa mare”? Ce trebuie să facă mirii? Dar nașii? Dar socrii? "Masa mari sî disfășoarî la local sau la cort, dipi posibilitățî. Vara sî fășea la cort, da’ iarna – la salon. Sî fășea ca acuma, nu era deosăbiri, sî așăza lumea la masî, să chiuia, sî juca... nu era ca acuma cu chelneri, atunșea sărveau oaminii din partea mirilui. Mireasa era datoari sî li dea prosoapi la nuni, la socri... acuma a dispărut obișeiu’cu prosoapili, gata! La nașî mai dădeai acolo cămeșî, o pernî, da’di obișei dădeai prosoapi." Cum are loc strânsul ,,darului”? "La strânsu’ darului umbla nașu’ cu mirili șî socru mari cu căldari, cu servietî, cu jeantî, cu și avea șî fiecari dăruia și putea. Îi servea ci vin șî sî striga daru’: socru’ mari a dat atât, socru’ mic a dat atât, cutari a dat atât...nașu’-ntâi de-acoalea mesenii." Când se scoate voalul miresei și cine îl scoate? "Di pi și sî stătea la masî, dipi dar, da. Îl scotea nașa, de-acoalea sî fășea dansu’. Mireasa era legatî la cap, îi punea baticu’ șî șorțu, ca sî fii gospodinî." Ce obicei se practică a doua zi după nuntă? "Sî fășea ciorbî di potroace, mai vinea cu lăutari, la socri, petreșeau – fațî di acuma... Acuma dai daru’ șî fuji-fuga, da’ atunșea sî petreșea pânî sara, sî dușeau pin sat, pisti tot, pi la neamuri; era lumea veselî înainti!" Ce s-a păstrat din vechiul obicei? Ce s-a eliminat? "Cununia! Asta s-a păstrat, da’ la gătitu’ miresî sî aduna apî di la trii fântâni; apa șeea, când vinea mirili, cu coferu’ o zvârlea pisti casî. Nu știu dacî era pentru belșug, da’ așa am apucat: sî zvârlea cu tot cu batistî șî busuioc, bătea di trii ori în tabla di la casî, tot așa, da’ nu mai știu di și. Șî mireasa aștepta în casî șî sî uita prin inel, sî iasî copiii frumoșî." S-au adăugat elemente noi la vechile obiceiuri ale nunții? "Pi unili, dacî nu era fatî-mari, o plimba pi grapî, prin sat s-o facî di rușâni, iar dacî era fatî-mari, avea rachiu roșu când sî dușea la socrii mici; sî juca șearșafu’ sî vadî lumea cî a fost fatî-mari. Acuma nu mai esti așa, a ișât trdițiili istea, dacî trăiești șasî-șapti ani împreunî... Atunșea era altfel; eu dou săptămâni sau trii am stat logoditî, atât; apoi am făcut nunta, da’ în timpu’ ista am stat acasî la părințî, nu așa...Păi atunșea, dacî nu era fatî-mari, - o dau de-a dreptu’ acu’- ț-o adușea direct acasî șî ori mai dădea tac-su o bucatî di pământ, ori îi dădea o vacî, un bou, șeva, da’ șî nașî aveau pretenții, cî spunea cî au pagubi. Cât dispri zăstri, cari avea, avea; cari nu, o mai împrumuta di la unu’, di la altu’ șî cînd vinea fimeili din partea mirilui sî vadî zăstrea, avea lada plinî, da’ dacî ti dușeai a doua zî, nu mai găsai nimica; zâșea „Măi am fost la cutărica, avea teancu’ pânî-n pod, da’ a dou-za nu mai era...da așa era, dacî n-aveai zăstri...când sî dușea di gătea mireasa, scotea zăstrea, o juca flăcăii pin toatî ograda șî o punea în căruțî s-o ducî la socrii mari. Mi-aduc aminti cî eu am fost cu zăstrea pin tot satu’ și de-acoalea am fost la bisericî, la cununii. Sî fășea masa miresîi, apoi. Îmi aduc aminti cî atunși cînd m-am mutat aișea (în 1960, când satul Fundenii Vechi a fost strămutat din cauza inundațiilor Siretului, locuitorii stabilindu-se în două localități aparținând aceleiași comune: Fundenii Noi și Hanu-Conachi), a vinit la

138

mini Vasîlica lu’ Popa; șî mi-a șerut sî-i dau lada mea di zăstri, cu tot și aveam în ea ca s-o ducî la Sărbătoarea Salcâmului, s-o prezânti acolo, cu perni, cu tot; cî sî fășea paradî, sî prezenta tradițiili vechi; lu’ cumnati-mea Catinca i-a luat războiu’ cu totu’, cî țesea, ca sî vadî care vinea di la guvern, Dăscălescu șî alțî...cî vineau oamini din toati pîrțâli țării. Acuma auzî cî a avut nunta, da’sî terminî repidi; ia banii șî pi ușî afarî! Înainti cânta muzica în tot satu’; lăutarii era adușî di la Vaslui, di la Toflea, di la Brăhășăști... îi puneai la masî, da’ la noi sî fășea vedrili: înșepea di sâmbâtî sara, sî dușea nașu’ cu lăutarii la socru’ mari, stătea la masî, sî strânjeau feti, flăcăi și petreșeau pânî la miezu’ nopțî, cî înainti era șî lumea veselî. O lua duminicî di la înșeput, iar. Sî dușea lumea la nuntî, cî era neam, cî nu era neam, sî dușea sî sî distrezî. Sî scotea nunta la piațî, sî dansa acolo pânî pi sarî, sî merjea la cununii, apoi sî dușea la cort sau la salon. Îmi aduc aminti cî la nunta mea am mâncat în taljeri di lut, a fost socrî-miu pi la Nămoloasa, la unii di le-a adus pentru nuntî, cî nu era farfurii pi vremea șeea. Cu sticla ti dușeai înainti di nuntî, cu o zî sau câtiva zâli mai divremi. Di pi cum aveai neamurili di diparti, cî nu sî fășeau invitații ca acuma; asta era invitația. Fiicari (socri mari, socri mici, nașî) îșî aduna neamurili lui. La bisericî sî puneau bani pi sub colțurili covorului ca sî aibî noroc șî belșug. Eu, la mini la nuntî, nașa Maria lu’ Gheorghi Rusu, am văzut cî ma bâjbâia pi la chișior, da’ nu știam și vrea sî facî, când mi-o băgat bani în pantof, cî zâșea sî am noroc. Da’ când sî dizgătea mireasa, sî punea pi colturili mesîi orez șî sî fășea hora în jurul mesîi, iar mireasa, când treșea di trii ori pi lângî colț, dădea cu mâna sî dea boabili jos di pi masî; câti boabi rămânea, atâța copchii fășea; dacî nu vroia sî facî copchii, dădea toati boabili jos. Era tradiții, nu ca acuma! Da’ băietul meu ari dou feti și a făcut nunta pi litoral în Greșia șî gata! A fixat nunta șî, când trebuia sî sî căsătoreascî, a născut și a făcut așa întri ei acolo. Eu nu mai zâc nimica, da-păi, viața di azî, fațî di și-a fost...; eu am apucat șî din bătrâni, șî di pi vremea mea, am apucat șî vârsta astâlantî, mai tânârî, da’ acu’ s-a schimbat tot. Acu’ nu mai esti nimic din și a fost odatî. Am văzut un film pi TVR 1 șî mi-o plăcut, cum era odatî: cu caru’ cu boi, cu zăstri, ia uiti și frumusățî aișea, exact cum sî fășea nunta pi vremuri. Acuma sî duc la nuntî din obligații, da’ ca sî sî mai distrezî, nu… S-a schimbat treburili, gata! Era lumea veselî, mă! Io nu mai spui acuma, da’ mă uit cî acuma tineretu’ sî ia la 30-40 di ani. Înainti la 40 di ani însura șî mărita copchiii. Așa era vremea șeea timpu’; cam la 20 di ani sî căsătoreau, cî nu prea dădea voi părințî la 15-16 ani, cî zâșea cî și fași cu copchilu’ ista? Nu ti lăsa, cî apoi trebuia sî asculțî șî di părințî, cî spunea cî dacî nu-i din oamini gospodari șî-l iei așa cu tac-su – bețâv, mă-sa – haimana ori cî fata nu-i gospodinî... Dacî-țî fași di cap, di cap sî-țî hii! La mini sî nu vii înapoi!Asta era treaba, da’ acu’ nu sî mai respectî. Nepoti-miu a luat o fimei cu copchil. S-a schimbat treaba: înainti țeseai, cusai, lucrai, aveai grijî sî strânji cânipa, fânul, sî torși lâna, acuma, nu mai...nimic...la televizor! Eu nu li văd bini!" 5.2.Interviu C. Margareta, 76 ani, Tudor Vladimirescu (2020)

La acest interviu nu am mai respectat ordinea întrebărilor din chestionar, lăsând respondenta să povestească liber, intervenind din când în când cu întrebări ajutătoare pentru a clarifica unele afirmații ale acesteia. Tanti Margareta, cum îi place să i se spună, e căsătorită de 57 de ani cu nea’Costel a’ lu’ Ghimpe (porecla pe care o are în sat). Au împreună o fată și un băiat, iar de la băiat au două nepoate. "La noi era vedrele, sâmbâtî sara, când sî făcea nunta duminica. Vinea muzica șî era cu fanfarî, nu era cu zângâituri de-aistea! Acuma sî fași nunta numa’ noaptea. Atunși înșepea sâmbâta șî sî termina lunea la prânz". Cine stabilea căsătoria? "Nu ti măritai pânî nu vineau părințî lui la mireasă. Atunșea nu plecai, cum auzî acu’ cî a fujit cu unu’, cu altu’; trebuia sî vii sî ti ceai (sî ti ceară) părințî băietului; vinea întâi la tini, la părințî tăi șî, dacî îl plăceai - îl luai, dacî nu –nu. Dacî aș hi avut atunși mintea di acuma... Nunta începea di sâmbâtî sara, cânta pânî la miezulnopțî, apoi sî dușea toatî lumea acasî, iar duminica o lua din nou, cu

139

lăutari...mirili sî dușea cu rachiu’ la nuni întăi, de-acoalea sî punea la masî la ei, apăi sî dușeacu nunii la mireasî acasî, sî gătea mireasa...Eu m-am dus la Tudor (Tudor Vladimirescu) șî m-a gătit. A’ mei a zâs cî dacî n-am vut tatî, sî mă găteascî mireasî acasî." Despre logodnă puteți să-mi spuneți ceva? Cum se desfășura și când avea loc? "Ei, logodnî! N-am avut logodnî. Ti șerea, ti dușeai! Eu, când am ajuns la Fundenii Vechi, și știam? Era copchiii plimbațî așa cum îs acuma? Eu habar n-aveam undi-s Fundenii, cî eu m-am măritat di la Tudor, la Fundenii-Vechi. Șî m-am măritat di 19 ani, da’ ei aveau nevoi cî dărâmau acolu șî vineau aișea; șî li trebuia ajutor la casî, cî am lichit-o pânî în toamnî, când am făcut nunta. Ca sî aibî om di muncî, de-așeea m-a luat." Ce obiceiuri se practicau la gătitul miresei? "Ti gătea nașa, sî cânta cânticu’ miresî, cum? „Ia-ț’ mireasî zâua bunî/ Di la tatî, di la mumî” șî sî chiuia. Pi urmî îțî rupea pânea-n cap, colacu’ așa cum sî fășea, di pi așeea sî pleca di acasî dipi și sî închina mireasa." Nașii de către cine erau aleși? "Mirili căta naș, da’ nouî ne-a ișât nașu-n cali. Vineam di la casa vechi șî ne-am întâlnit pi drum. A’ meu l-a întrebat dacî ni cununî șî a fost di acord". Costumația "Mirili îțî lua rochii, pantofi, tu îi luai cămașî, cravatî... Tu îmbracai mirili șî mirili ti îmbrăca pi tini. Nu era bărghirutul mirilui, ca acuma. Nu sî bărghirea mirili atunși". Cum se mergea la nași? Se pregătea un cadou sau erau alte obiceiuri când se mergea la nași? "La nașî nu dușeam cadou, nu era cu cadouri atunșea. Merjea mirili cu rachiu’, cu alai cu tot". Ce obiceiuri se practicau la casa miresei? "Când intrî mirili în curti la mireasî, îl așteaptî mireasa cu domnișoarili di onoari, cu coferul cu apî, cu un hir di busuioc, udî mirili pi pantohi, iar mirili aruncî coferul di pi casî, dipi și varsî apa. Da’ acuma a ișât, nu sî mai fași așa șeva; nu știu di și sî fășea, așa am apucat". Iertăciunea "Nu era așa un moment anumi... nu sî cânta un cântic speșial și nu am șerut iertășiuni; plânjeau părințî noștri. Poati în altî parti sî făcea, da’ eu nu am făcut. Câti bordeii, atâtea obișei”. Masa mare "Masa nunului – punea masî deoparti, socru’ mic – deoparti, socru’ mari cu invitațî lui, da’ tot în cort, acolu. Sî punea șî prosoapili la cari n-au fost la gătitu’ miresî – cî socru’ mari cerea la fatî: îmi dai atâtea prosoapi, mileuri, șărveti, cari era - șî li dădeai la gătitu’ miresî; juca mireasa prosoapili când li dădea, mai primea câti-un bănuț, acolu. Acuma a ișât prosoapili di la nuntî, a ișât șî pomenili di la morțî (cu pandemia asta) șî scachi mai ușor..."

140

Darul "Nașul cu mirili strânjea daru’ șî striga "Cutărescu a dat atâta!” șî umbla din om în om.Cari navea bani, dădea șî șereali; sî dușea la nuntî, sî distra șî dădea o banițî di porumb sau di grâu – cum era atunși". Dezgătitul miresei "Nașa ti lega la cap cu batic, eșarfî, sî fășea hora miresî, îțî punea nașa acolu un ban în păr, punea masa acolu, punea urez pin patru colțuri șî când fășea hora miresî, mireasa dădea urezu’ cu mâna; dacî număra câti boabi a rămas, sî spunea cî fași atâța copchii. Era frumos, da’ nu cred eu cî sî mai fași șe-a fost odatî!" Ciorba de potroace "A doua zî sî dădea ciorba di potroaci; sî mai dădea șî felu’ doi, cu dansuri, chiuituri, da’ fărî dar". Erau credințe, superstiții legate de un anume moment al nunții? "Da, la bisericî, cicî dacî-l calci pi miri, faci ca tini toatî viața. Ei, atâta mai trebuia, sî-l mai calc în bisericî! Cred cî din bisericî ti lua la înjurat! Sî punea bani la colțu’ covorului pi cari stătea mirii la cununii, da’ îi lua fimeia cari dușea covorașu’, cî îl dușea la subțioarî, cî nu era mașâni atunși". Din păcate, eu nu am avut o astfel de desfășurare a nunții. "Da’ trăiești, nu? Șî fărî obișeiurili aistea. Și sî fași?" 5.3. Interviu I. Natalița, 65 ani, Fundenii Noi (2020)

Natalița I. este divorțată de la 40 de ani și nu s-a recăsătorit, nici măcar nu s-a gândit vreodată la acest lucru. A fost victimă a violenței domestice și s-a călăuzit toată viața după proverbul învâțat de la mama sa „Când pierzi drumul, nu mai găsești nici cărarea”, așa că și-a dedicat întreaga viață creșterii și educării celor patru copii ai săi (2 fete și 2 băieți), de care este foarte mândră. De la fete are o nepoată și un nepot, ale căror poze sunt prezente în fiecare încăpere, alături de cele ale copiilor și de multe icoane. Locuiește singură, îngrijind o gospodărie imensă și așteptând ziua când băieții i se vor întoarce din străinătate. Povestește că l-a cunoscut pe Nicu (fostul soț) la un bal din comună, unde era însoțită de fratele ei cel mare. A fost dragoste la prima vedere și de atunci nu a mai avut ochi pentru nimeni altcineva. Părinții ei, însă, nu erau de acord ca ea să se căsătorească cu acest tânăr, deoarece știau că familia lui nu e potrivită pentru fata lor. Cu toate acestea, el a răpit-o (cu acordul ei) când a venit într-o permisie, iar părinții ei au fost nevoiți să accepte situația. Deși a dus o viață foarte grea, este resemnată spunând că „așa a vrut Dumnezeu cu soarta mea”. Povestește despre nunta ei cu cel care a devenit acum fostul soț. "Era necesar acordul părinților, dar eu mai vedeam ceva? Intrasâm în „săptămâna chioarî”, cum zâcea mămăica (bunica), Dumnezeu s-o ierti! Aldi tăticu’ nu mai aveau ci faci șî au acceptat căsătoria, da’ a trebuit sî așteptăm pânî sî libera el (Nicu) din armatî. Am stat la bunicii lui în perioada asta, cî tăticu’ a spus cî nu mă mai primești după ci l-am făcut di rușini în sat. Au venit socrii, au stabilit nunta, cu tot cu zestri. Părințî mei nu m-ar fi lăsat sî mă căsătoresc, cî în acelașî an a avut nunta șî fratili meu mai mari. Socrii mei nu m-au vrut di la început, da’ noi nu am renunțat la planurili di nuntî; de altfel, pârințî lui n-au vinit la nuntî șî nici nimeni din partea lui în afarî di bunicii cari l-au crescut. Ne-a cununat un văr de-a lu’ tăticu’, iar nunta ne-au făcut-o părințî mei, acasî la ei.

141

L-au îmbrăcat chiar șî pi el, nu numai pi mini. Nașî ne-au cerut o grămadî di prosoapi, mileuri, fețî di masî... Nunta începea odatî cu sosirea muzicanților. Îi luai cu căruța di la garî șî în capu’ satului coborau din căruțî șî începeau sî cânti, di răsuna satul. În cazul nostru au rămas la socru mic șî au cântat pânî la miezul nopțî, a fost dans cu feti, cu băieți. Voalul l-au cumpărat tot părințî mei, cî nașî au spus cî ni cununî fărî obligații. Duminicî dimineața mergea mirili la nașî cu tava cu rachiu, vin șî voalul miresî, cu lăutarii, sî servea acolu ceva la masa nașâlor, sî făcea o horî mari la nașî, după carî sî venea la socrii mici la gătitul miresî. Cum părințî mei nu prea mai aveau bani, am împrumutat o rochie de mireasă. Cât mirili era la nașî, mireasa împreunî cu douî domnișoari di onoari mergea la trei fântâni sî ia apî pî carî o punea într-un cofer legat cu o batistî șî punea în apî un hir di busuioc. Când mirili cu nașî ajungeau acasî la mireasî, mireasa îl strochea cu apî pi pantohi pi miri, ca sî aibî noroc șî belșug în casî. Mirili trebuia sî arunci apa din cofer șî sî arunci coferul pisti casă. Dacî coferul sî spărgea, am hi avut noroc în căsnicii, da’ nu s-a spart. Sî alegeau cavalerul șî domnișoara di onoari, cari duceau lumânărili pânî la bisericî. În ogradî era așezat un covor sub o masî pi cari era o oglindî pi cari o sprijâneau domnișoarili di onoari când sî gătea mireasa. Cavaleru’ di onoari juca voalul pi o melodii anumi, apoi îl dădea la nașî sî găteascî mireasa. Sî făcea hora miresî la cari dansa toatî lumea, iar mireasa punea flori șî prosoapi. Toatî lumea sî așeza la masa miresî, apoi sî mergea la cununii. Înainti di plecarea la bisericî, nașa rupi colacul miresî în patru, șî după ci închinî mireasa cu fiecari bucatî, o aruncî în „numili Tatălui șî al Fiului șî al Sfântului Duh, Amin”. Cini prindi șî mănâncî din colacul miresî, sî spuni cî îi ferit di răli și cî va avea noroc sî sî măriti în curând. Sî pleacî apoi la cununii, iar după slujba religioasî, nunta merge pi stadion, undi sî adunî tot satul „sî vadî mireasa”. La un moment dat sî conduc nașî acasî la ei pentru ca sî vinî la masa mari cu toțî invitațî cari sî adunî la ei. Mirii merg apoi la cort sau la salonul undi ari loc masa mari. Așezarea mesâlor sî faci în felul următor: masa nașâlor șî mirilor în capătul salonului, ca sî hii văzuțî di toțî invitațî, masa socrilor mari, cu neamurili din partea lor, masa socrilor mici, cu neamurili șî apoi ceilalțî nuntașî. La masa mari sî cântî, sî chiui șî sî danseazî. Înainti di a sî servi friptura sî joacî găinili pi care le-au cerut nașî; tot acu’ sî puni șî restul di prosoapi care au rămas di la gătitul miresî. Sî dau șî colacii nașâlor, apoi sî strângi darul. Darul îl strâgi nașu’ cu mirili și socru mari. Am primit șî bani, da’șî cadouri, fiecari a dat ci a putut ca sî ni ajuti la început di drum, mai ales cî mirili nu a avut decât pi bunicii lui; soacrî-mea s-a dus la tot neamu’ șî le-a spus sî nu vinî la nunta noastrî. La dizgătitul miresî, sî puni o masă în mijlocul salonului, sî așeazî mireasa pi scaun, nașa îi scoati voalul șî îi puni batic șî șorț, ca sî hii gospodinî. Fetili țân oglinda, iar mireasa refuzî de douî ori baticul, da’ a treia oarî îl acceptî… Sî faci apoi hora miresî, la cari danseazî numai fimei măritati, „hora nevestilor”; mireasa dansezî cu nașa în centru șî treci cu sticla pi la fiecari nevastî din horî cari-i bagă un ban în sân la mireasî. Când sî terminî petrecerea di la masa mari, toatî lumea mergi acasî, iar a doua zî se întoarce la socri, la ciorba di potroaci, undi sî continuî petrecerea pânî seara. Tot în timpul ăsta, unii îi „pedepseau” pi nași în toati felurili: îi dădea cu funigini di la sobă pi fațî, li făcea opinci din hârtii, îi suia pi măgar șî-i plimba prin tot satu’ șî câti șî mai câti. Era frumos pi vremea aia, nu ca acuma! Acuma nunțâli sî fac repidi, iei darul șî gata! Ni omoarî fudulia, vrem sî facim nunțâli ca-n filmi, da’ noi n-avem di pi ci bea apî. Acuma sî trăiești câti șasî-șapti ani, pânî la nuntî, da’ astea-s vremurili, ci sî faci? Poati sî sî mai trezascî lumea, da’ nu cred!" 5.4. Interviu D. Marița, 83 ani, Nămoloasa (2020)

Marița D. este văduvă a doua oară, primul soț murind la vârsta de 60 de ani, iar al doilea a murit acum doi ani. Povestește despre nunta cu primul soț, Gheorghe, cu care are și o fată de la care are două nepoate și o strănepoată. S-a mutat în Hanu-Conachi acum 20 de ani. Ca și în celelalte cazuri, am lăsat la

142

latitudinea ei să povestească despre tradițiile și obiceiurile de nuntă, intervenind din când în când pentru lămuriri. Veselia și optimismul au ajutat-o să treacă peste toate necazurile vieții. "Păi, înainti sî începea nunta di sâmbâtî." Cine hotăra nunta? "Părințî era-naiinti, părințî hotăra când făcea, când să ducea, cum să-npăca cu nașî, ci făcea, cum făcea, părințî, mamî! Acușa nu mai esti părințî, acușa faci fiecari cum vrea". (Dă din cap resemnată). Pețitul cum se desfășura? "Da, nici nu sî mărita pânî când nu vinea părințî la fatî. Vinea părințî băiatului la părințî fetii, sî-mpăca cu părințî ei, vorgheau șî sî hotara când sî căsătoreau; de-acoalea, sî hotărau, când găsau nașî să să ducî să să cununi, cî nu era înainti sî țâi ani di zâli pânî la nuntî…" Logodna "Ei, să făcea cu lăutari, mai striga cariva, strigau, na!„Hai cî nunu n-ari cinsti!” șî alțî șî prostii, na! Strigau, na! Cari sî mai îmbăta mai zâcea șî prostii, cari sî mai treza…" Gătitul miresei "Voala miresî o cumpăra nașî, iar rochia o lua mirili. Acuma sî-mbracî șî mirili, da-nainti nu sîmbrăca mirili. Șî voala miresî o aducea di la miri, o ducea la nașî; vinea cu tava cu rachiu (punea o sticlî di rachiu, una di vin) șî voala pi tavî, vinea flăcău’ pi cari-l avea mirili (cavaleru’ di onoari) șî juca voala. Vinea acasî la mireasî, da’ sî ducea mirili întâi di lua nunii de-acasî, cu lătarii, vinea la mireasî, o gătea, făcea hora miresî, punea prosoapi, punea flori, c-așa era atuncea. Di pi ci sî gătea mireasa sî făcea hora miresî, sî punea prosoapi, iar cari nu vinea zâua, sî mai punea șî sara la masî (cî era lumi cari nu vinea zâua); sî dădea șî din partea socrilor, cî cerea șî socri cu băiatul, prosoapi; sî punea nunii la masa miresî". Cununia "De-acoalea sî duceau la cununii: la cununia civilî, la cununia credincioasî, sî cununau în bisericî. Sî făcea slujbî, nașî îțî tâneau lumânărili la spatili tău, făcea hora, ca cum era odatî, dănțuiala – ca acu’. Di la bisericî sî duceau acolu, pi stadion șî jucau acolu pânî sara, ducea mirii pi nun acasî, sara – înainti di masî--de-acoalea vinea iar șî lua nunu’, cî s-aduna a’ nașului la el acasî. De-acoalea sî duceau la masî, stăteau la masî, mâncau, petreceau, jucau, de-acoalea, la un timp, sî dizgătea mireasa. Pi la 4 dimineațî dizgătea mireasa. Cânta acolu di dizgăteala miresî, nașa cu fimeili jucau, chiuiau; făceau:„Ihihii...!” Zestrea "Zăstrea sî dădea atuncea când sî gătea mireasa, când pleca di acasî. Dupî ci o gătea pi mireasî șî când sî pregătea sî pleci di la părințî, sî punea în căruțî, o luau 2 fimei sau 4 dupî cum aveau socrii pretenții, o jucau flăcăii – zăstrea – sî bătea în ladî, făcea „Ihihii...!” șî li ducea la socri acasî, la părințî băiatului; de-acoalea, la masî, sî striga daru’. Dădea nunu’cât dădea,socrii dădea cât putea, mesenii – cât puteau, da’ sî dădeau șî cereali, da’ mai mult bucati sî da. Dădeai o banițî di păpușoi, grâu, bani, ceavea fiecari. Ș-un cadou mai dădea cari erau neamuri din partea miresî (cî-i cearșav, cî-i fațî di rochii), cî nu erau lenjerii di astea ca cum îi acuma."

143

"Ciorba di potroaci sî făcea la nun, de-acoalea sî ducea la socru’ mari, păi era majoritatea cu păsâri, nu ca cum îi acușa. În săptămâna ceea umbla pin sat soacra micî cu fata – pi la neamurili lor șî soacra mari cu băiatu’ – pi la neamurili din partea lor, cu sticla, sî aduni plocoanili(găini). Joi, viniri șî sâmbâtî sî strângea plocoanili, sî taia acolu câti era șî sî făcea rasoali, fripturi – c-așa era – nu ca acușa, cu firmi di celea. Șî sî tânea cont câti găini avea pretenții nunu’, cî el dădea găinili primiti la frațî, la surori, la ce-avea. Sî cerea câti 20-30 di găini. Li tăia, li ferbea, li gătea, li punea flori, țâgări; ișau fimeili cu găinili gătiti șî dădea la fiecari din ai nașului. Da’,când dădeai găina, cereai și daru’ tău (fimeili cari jucau găinili). Nici nu mai țâi minti chiar toati cum era... Nunii mari mai cereau șî fațî di masî șî mileuri șî colaci...Colacii îi cumpăra socru’ mari cu băiatul, ci pretenții avea nașî: cî-i covor, cî-i..., nu ca acușa mașâni di spălat – acolu, ci puteau ei. Colacii îi dădeau noaptea, înainti di dar; juca colacu’ cineva, lăutarii cânta, ăia chiuiau pământu’, di nu mai înțălegeai nimic; era hărmălaia di pi lumi. A spus apoi un proverb referitor la lăutarul fără tobă, dar care nu poate fi enunțat într-o astfel de cercetare. A continuat: "atuncea sî bătea toba tari, di răsuna tot satu’. Ci sî faci? Sî mai făcea șî glumi, așa era!" Nunta a pierdut din semnificațiile tradiționale din cauza influențelor contemporaneității. Apelarea la tradițional, după concepția tinerilor, este ,,un fapt depășit”. Cel care suferă este folclorul și tradiția. Un obicei odată pierdut, greu poți să-l mai readuci și să-l mai performezi. Frumoase în desfășurarea lor, nunțile tradiționale, pierd tot mai mult în fața modernului și prostului gust. II.1.34 Obiceiuri populare: prima baie Elev Dumitrache Radu- Clasa: a IV-a, Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău

A doua zi dupa botez, conform tradiției se face “prima baie”. Se spune “prima baie” pentru că este prima baie pe care bebelusul o face ca și creștin. La prima baie, în camera în care este spălat bebelulșul, participă doar femei. În apa primei băi, tradiția spune că trebuie să se pună: Busuioc - ca să fie atrăgător copilul, mai ales dacă este fată. Grâu - să fie cinstit. Mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate. Mentă și romaniță - să crească ușor și să fie sănătos. Măciulii de mac - ca să doarmă bine. Semințe de cânepă - ca să crească repede. Pene - ca să fie ușor ca pana. Apă sfințită - ca să fie copilul curat ca aceasta. Lapte dulce- ca să fie alb ca laptele. Ouă - ca să fie sănătos și plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună în apa de baie din a doua zi. Bani - ca în viață copilul să aibă parte de avere. După ce bebelușul este spălat, moașa (înainte moașa era femeia care o ajuta pe mama să nască), după ce - conform tradiției - scoate banii din apă, se duce și pune apa de la baia copilului la rădăcina unui măr sau păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca pomul respectiv. Apoi moașa se așază pe covata întoarsă și femeile o înconjoară de 3 ori, dansând și chiuind. După toate acestea, moașa trebuie să sară peste covată, cântând.

144

• Baita la botez in biserica

"Hai, săriți peste covată, S-aveți și voi câte-o fată Dar săriți mai 'năltișor, S-aveți și câte-un fecior" La sfârșit ea duce copilul și-l dă nașilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă mamei.

II.1.35 Ursitoarele Eleva: Matei Laura, Clasa: a IV-a, Profesor îndrumător. Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău

Folcloriștii numesc aceste ceremonii „ritualuri de trecere". Credința în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost și mai este încă răspândită și înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moștenită de la romani. Sunt trei așa numite zâne, care vin în nopțile fără soț (3, 5, 7) din prima săptămână de viață a copilului nou-născut și-i menesc soarta. Se zice că, în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute și auzite cum ursesc de către moașele care—în acele zile—privegheau nou-născuții și pe mamele acestora și chiar și de părinții copilului. Din păcate, pentru că moașele au destăinuit acest secret, în zilele noastre ele nu mai au acest dar.

II.1.36 Arta populară românească Elevul Babii Andrei Darius, Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Arta populară reprezintă un ansamblu de creații artistice realizate de obicei, de creatori anonimi, în special, oameni simpli din popor. Constituindu-se de-a lungul secolelor prin neîntrerupta contribuție a creatorilor anonimi, arta populară este de o varietate surprinzătoare. Interesul tot mai accentuat al lumii contemporane pentru artizanat și mai ales dezvoltarea turismului intern și internațional constituie motivații întemeiate pentru dezvoltarea în continuare a artei populare menite să asigure păstrarea specificului tradițional. Arta populară românească se remarcă în mod deosebit datorită numeroaselor meșteșuguri tradiționale: țesutul, prelucrarea artistică a lemnului, pictura icoanelor, încondeiatul ouălor, olăritul, confecționarea măștilor populare. Țesutul artistic

Țesutul artistic ocupa un loc aparte în arta tradițională meșteșugărească. Țesutul și cusutul se făceau în familie și reprezentau parte din îndeletnicirile de bază ale femeii române din cele mai vechi timpuri. De la piesele de port cotidian, la cele de sărbătoare și până la textilele care "îmbracă" locuința, totul era lucrat de mâinele harnice ale femeii române de la sat, la războaie de țesut foarte simple. Materia primă folosită este: bumbacul, mătasea naturală, inul, lâna, mai ales pentru textilele de interior (ștergare, covoare).

145

În interiorul caselor țărănești, covoarele erau piesele populare de decor. Și în zilele noastre casele oamenilor de la țară sunt împodobite cu aceste opere care sunt afișate cu mândrie pe pereții și în casele lor. Portul popular, de asemenea, este lucrat de mâinile iscusite ale femeilor.

Prelucrarea artistică a lemnului

Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind folosit pentru construcțiile gospodărești sau la confecționarea uneltelor, obiectelor și ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. Meșterii populari au fost atât de creativi încât specialiștii vorbesc de “arta românească a lemnului”. În prezent, meseriașii continuă tradițiile vechi ale prelucrării lemnului, deși sfera de utilizare a fost diminuată odata cu defrișările masive din ultimii ani. Chiar și în zilele noastre, în special în zonele rurale, există tendința de a executa porți deosebite, uși și ferestre, stâlpi sculptați din lemn.

Măștile în tradiția populară românească

Măștile în tradiția populară românească sunt strâns legate de sărbătorile de iarnă, în special. În cadrul obiceiurilor de iarnă, masca ocupa un rol primordial. Dintre toate zonele țării, Moldova este zona păstrătoare a jocurilor cu măști și în centrele satelor în special, sunt un adevărat spectacol. Pentru confecționarea măștilor, se folosesc game largi de materiale: blănuri (de oaie, capră, nutrie), lemn, tablă, aramă, mărgele, boabe de fasole.

Împletituri din fibre vegetale

Obiectele confecționate din nuiele sau în combinație cu alte materiale (mai ales cu papură) erau, cel mai adesea, în strânsă legătură cu ocupațiile curente ale locuitorilor (agricultura, pescuitul, vânătoarea, culesul din natură ș.a.): grape, coșuri, lese și garduri pentru prins pește sau pentru stâne, coșuri pentru căruțe etc. Există și astăzi meșteri populari care transmit din generație în generație, acest meșteșug. În zilele noastre, meșterii construiesc și diferite obiecte artizanale din fibre care sunt apreciate prin unicitatea lor.

146

Specialiştii în arta populară românească vorbesc despre însemnele magice cusute cu grijă și rugăciunile femeilor care aveau menirea de a proteja purtătorul de spiritele rele. Fetele tinere moşteneau de la bunicile lor sau de la mamele lor nu doar arta meşteşugului popular ci și rugăciunile potrivite care se spuneau obligatoriu înaintea începerii torsului lânii, a ţesutului sau a împletitului firelor. În toate regiunile țesăturile sunt accesorizate cu broderii la gât şi mâneci şi cu mărgele. Toate acestea nu sunt folosite întâmplător, deoarece ajută la conturarea motivelor tradiționale românești, ne definește pe noi ca popor și ne dă unicitate.

Încondeiatul sau "împistritul" ouălor

Încondeiatul sau "împistritul" ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiția românească. Ca răspândire geografică, acest obicei acoperă înreaga suprafață a țării. Nicăieri însă, mai mult ca în Bucovina, acest obicei nu este ridicat la nivel de artă ca aici și este o adevăraă școală de învățare a tehnicilor de lucru. Motivele folclorice utilizate se găsesc în întreaga simbolistică românească: spicul, soarele, frunza și, ca o confirmare a creștinătății românești, crucea. Ouăle încondeiate de meșterii români se regăsesc pe tot globul, motiv de mândrie națională.

Arta icoanelor pe sticlă

În țara noastră, icoana pe sticlă s-a afirmat drept o categorie a artei populare, un gen al artei populare practicat aproape exclusiv în Transilvania În pictura pe sticlă se foloseau culori pregătite manual, de obicei cu pigmenți și ulei de in, acestea oferind cromatica care le face unice. II.1.37 Meșteșugăritul Profesor pentru învățământul preșcolar- Irimia Marilena - Școala Gimnazială ”Ion Creangă”, Buzău

Originalitatea fiecărui popor se caracterizează prin potențialul lui de a crea, de a da viață unor obiecte. Un loc aparte în cultura românească îl ocupă meșteșugurile populare. Din cele mai vechi timpuri, în România, alături de agricultură și păstorit, populația sătească avea un șir de îndeletniciri practice, care

147

forma „industria” meșteșugăritului, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie și forța de muncă a membrilor casei, în vederea satisfacerii necesităților funcționale și estetice ale familiei. Printre meșteșugurile românești se numără prelucrarea lemnului sau a fierului, olăritul, țesutul, cusutul, împletitul, prelucrarea pieilor sau sculptura în lemn. Meșteșugul lemnului a fost prezent încă din cele mai vechi timpuri în viață românilor. Odinioară, fiecare țăran avea cunoștințe de bază despre meșteșugul lemnului și cum să-l folosească în gospodărie. Aceste obiecte erau folosite în bucătărie (linguri, strachini, furculițe, suporturi), în muncile agricole (furci, greble, car pentru boi, roți), că obiecte de mobilier (dulapuri, paturi, lăzi de zestre) etc. Nimic nu era făcut întâmplător și meșterul avea grijă că lemnul să fie ridicat la rang de artă, să merite sacrificiul tăierii lui. Toate aceste obiecte erau realizate integral din lemn și împodobite cu diferite motive tradiționale, încărcate cu o simbolistica specială. Aceste simboluri, dar și multe altele erau folosite cu un scop anume, nu doar ca simplu decor, dar și pentru a transmite un anumit mesaj. De exemplu, feciorii când dăruiau furci de lână fetelor la horă, ei le împodobeau cu anumite simboluri pentru a arată ce simțeau pentru ele, fiind un cadou personalizat și special. Fiecare tip de lemn era utilizat pentru realizarea anumitor obiecte. De exemplu: lemnul de corn și alun era folosit la bâta ciobanului, fiind un lemn tare și elastic, lemnul de brad era folosit în special în construcții, lemnul de plop și răchită la ustensilele din bucătărie, fiind un lemn ușor. Pentru a fi prelucrat, lemnul era tăiat în perioada de non vegetație a anului, de obicei de la prima brumă și până la sfârșitul lunii februarie. Perioada ideală pentru tăiere era pe luna plină. Obiectele de lemn sunt de obicei făcute dintr-o singură bucată de lemn, pentru a valorifica fiecare parte a copacului. De la obiecte mici și până la case și biserici, lemnul a constituit baza culturii românești, fiind folosit peste tot în gospodăria românului, făcându-i viață mai ușoară, dar și mai frumoasă. Sensibilitatea și simțul artistic al românului poate fi identificat și în arta olăritului, vasele de ceramică fiind obiecte lucrate cu precădere în ariile geografice unde se găsește pământ lutos. Olăritul reprezintă, încă din perioada neolitică, cea mai veche și cea mai importantă “industrie casnică”, în care cele trei elemente esențiale, apă, pământul și focul, au prins viață în mâna țăranului român. La nivelul cromaticii, ceramica roșie din sud-vestul țării este de origine română, iar galbenul, verdele și albul din diferite alte centre au semnificative tradiții bizantine. Motivele utilizate sunt cocoșul, stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirală dublă, linia dreapta, linia ondulată, frunză, spicul, pomul vieții și coada de păun. Din punct de vedere cronologic, meșteșugul olăritului s-a folosit în primă fază pentru alimentație. Mai apoi, ceramica a fost utilizată în scop decorativ, în construcții sau în diverse ritualuri. Vasele smălțuite bogat ornamentate și frumos colorate se folosesc și în scopuri practice, dar și la decorarea interioarelor. Un meșteșug care se păstrează și în ziua de azi este cel al împletitului, mai ales din paie, prin care se confecționează diverse obiecte decorative de uz casnic sau jucării. Țesutul rămâne un meșteșug practicat și astăzi cu măiestrie de femei, majoritatea lor din mediul rural. Această activitate era practicată în special în perioada rece a anului când muncile câmpului și cele din gospodărie erau mai puține. Ele foloseau materii prime de origine animală (lâna oilor, părul de capră) sau de origine vegetală (cânepă, inul, bumbacul), pe care le colorau manual cu culori provenite și ele din natură. Datorită amestecului unic de plante, culorile aveau o nuanță aparte care dădeau autenticitate țesăturilor și le făceau unice. Țesăturile erau esențiale pentru viață de zi cu zi a țăranilor români, de la îmbrăcăminte și până la împodobirea caselor, fiind utile și frumoase în același timp. În funcție de evenimente, femeile pregăteau țesături diferite. De exemplu, atunci când o fată se mărită, mama ei trebuia să-i pregătească zestrea. Aceasta trebuia să conțină: covoare, ștergare, fețe de masă, așternuturi, perne, chiar și rochia de nuntă era cusută tot manual. Țesutul era o îndeletnicire pe care orice fată trebuia să o cunoască, mai ales înainte de a se mărita. Pielăritul este un meșteșug care se mai păstrează în anumite zone ale țării, meșterii artizani lucrând accesorii de îmbrăcăminte, jachete și căciuli cu diverse detalii inspirate din porturile tradiționale. Cojocăritul și curelăria rămân două meșteșuguri întâlnite mai rar și doar în zone în care aceste obiceiuri

148

s-au transmis din familie în familie, făcând parte din identitatea națională și trebuie susținute, pentru ca acestea să nu dispară. Confecționarea măștilor din piele, blană, pânză, coarne și decorate cu ciucuri, mărgele, clopoței, alungă spiritele și dă curaj celui ce le poartă. Jocul măștilor este cunoscut încă din epoca precreștină, fiind de folos în ritualuri păgâne. Astăzi, în satele românești, localnicii își pun măști în perioada colindului de sărbătorile de iarnă, de Paparuda, pentru a alungă ploaia sau la vreun alt eveniment ce aduce veselie sau tristețe. Printre cele mai cunoscute sunt Capra și Ursul. Măștile pot lua diferite forme de animale, personaje mitice, reale și sunt folosite în funcție de calendarul popular. În Țara Vrancei se confecționează măști din lemn, pentru Chipăruș, obicei precreștin practicat în comuna Nereju în serile de priveghi, unic în lume și păstrat cu sfințenie. Din ansamblul meșteșugurilor populare românești, face parte și făuritul, prelucrarea fierului, cunoscută din secolul al II-lea. Numărul mare de unelte descoperite pe teritoriile vechilor cetăți, de exemplu din Orăștie stau mărturie stăpânirii acestei arte de către cei din spațiul carpato-danubiano-pontic. La sat, obiectele de fier erau folosite la muncile agricole, pastorale, gospodărești. Unul dintre cele mai simple obiecte din fier este cuiul, lucrat de meșterii făurari. Închistatul ouălor, tradiția încondeierii ouălor, este respectată cu sfințenie la sat, înaintea Sfintelor sărbători de Paști, în Săptămâna Luminată, în Joia Mare. Femeile foloseau cele mai albe ouă din cuibar, ceară în care vor fi scăldate, culorile care vor da viață ouălor și nu în ultimul rând, chișiță, instrumentul din lemn, ce are în capăt un smoc de par, iar de el e legat un vârf metalic ascuțit, cu ajutorul căruia se pot desena motivele tradiționale. Cele mai întâlnite simboluri sunt crucea, coarnele berbecului, frunza, floarea de măceș, floarea Paștelui, spicul grâului, dar și figuri geometrice. Ouăle cel mai frumos închistate se pot admira în zona Bucovinei, unde mai există câțiva artiști dispuși să ducă mai departe acest meșteșug. Cunosc arta încondeierii și regiunile: Transilvania, Muntenia, Banatul sau Țară Bârsei. Aceste meșteșuguri trebuie păstrate deoarece fac parte din identitatea națională.87

II.1.38 Obiectele de artizanat Eleva Petrescu Bianca Cătălina, Clasa a II-a, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

Obiectele populare sunt create în centrele meșteșugarilor populari din zonele cu tradiție ale României și decorate cu simboluri pline de înțeles, care uimesc prin frumusețea lor și prin mesajele transmise. Artiștii populari se manifestă în multe domenii precum: olăritul, țesătoria, prelucrarea lemnului. În orice zonă a țării te îndrepți, vei găsi urme ale trecutului și istorii bine păstrate, care pulsează de o viață autentică, de elemente ce relatează credințele și miturile de odinioară. 87

Bibliografie: Bîrlea, Ovidiu, "Folclor românesc" I, București, 1981; Ghinoiu, Ion, "Panteonul românesc", Dicționar, București, 2001; Pop, Mihai, "Obiceiuri tradiționale românești", București, 1976; https://momenteistorice.ro/mestesuguri-populare-romanesti/

149

Printre produsele de artizanat românești autentice se numără: -obiectele de cult (sfeșnice, potire, clopote, icoane pe sticlă sau lemn, candele); -țesăturile (covoare, carpete, brâuri, catrințe, fote, vâlnice, scoarțe, ștergare); -portul popular (ii, fote, catrințe, ițari, opinci); -obiecte din lemn și împletituri (jucării, fluiere, boluri și castroane); -obiecte din lut și ceramică (castroane, farfurii, căni, oale, păpuși); -obiecte decorative și de mobilier (ouă încondeiate, scaune, decorațiuni de grădină și de interior). Obiectele care ies din mâinile meșteșugarilor populari fac parte din bogățiile și patrimoniul cultural al României. Obiectele de artizanat românesc se realizează cu multă răbdare și cu atenție atât față de cel care va intra în posesia obiectului creat, cât și cu respect față de procesul de creație.

-Obiectele de cult, sunt folosite în biserici și mănăstiri, în ritualurile specific religioase. -Obiecte cu specific folosite în anumite perioade din an sau la anumite ocazii – la botez, nuntă sau înmormântare -Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor. Încă din cele mai vechi timpuri, atât bărbații cât și femeile purtau o piesă de bază, cămașa sau ia, la care se adăugau fota sau catrința la femei și ițarii la bărbați.

Sculptura în lemn practicată de meșterii populari este migăloasă, sunt de multe ori redate detalii de finețe, iar artizanii se inspiră din viața de zi de zi, din natură și religie. Dintre terminologiile decorative se evidențiază scara mâţei, șerpi, zimţuri, stea, pară, chip de om, brâu, creste în cruci.

Arta artizanatului din ceramică și lut

La începuturile olăritului, lutul era modelat cu mâna, era grosier și cu bucăți de cioburi pisate. Odată cu progresele omenirii, meșteșugarii au prelucrat lutul cu ajutorul roții olarului.

150

Artizanatul din alte materiale tradiționale

Pe lângă produsele de artizanat deja cunoscute, se mai realizează artizanat din sfoară de cânepă, din piele și din coarne.

Artizanatul din piele a apărut firesc, în strânsă legătură cu îndeletnicirile oamenilor de odinioară, precum: vânătoarea, păstoritul, creșterea cornutelor mici și mari, a cailor sau porcilor.

Fiecare dintre meșteșugurile populare ne aduce mai aproape de autenticitatea vieții de odinioară și de valorile pe care aceasta le înglobează. În timpuri în care spiritul tradițiilor românești este tot mai greu de menținut, fiecare dintre noi poate aduce un omagiu simplității și bogăției tradiționale păstrând în casă o fărâmă din munca și creativitatea artizanilor. II.1.39 Obiecte tradiționale- Costumul popular al bunicii mele Elevul Bucur Ștefan, Clasa a II-a, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

Acest costum popular este specific zonei Vrancea, mai exact din satul Blidari, comuna Dumitreşti, de unde este bunica mea. Costumul are are peste 100 de ani şi este ţesut la război de bunica bunicii mele, adică stră – străbunica mea. Costumul este compus din ie, fotă şi catrinţă sau poale. La brâu se puneau bête. Ia este făcută din pânză ţesută la război ȋn casă, din cânepă şi in. Catrinţa se ţesea la război şi era de obicei făcută din lână, iar partea din spate era neagră şi cea din faţă era viu colorată. Pe stră – străbunica mea o chema Stanca şi ea, ca majoritatea femeilor din acea zonă, ţesea la război mai ales iarna, după ce termina celelalte treburi ȋn gospodărie. Dacă venea seara, aprindea lampa ȋn casă şi ţesea la lumina palidă a lămpii.Vara nu era timp de stat şi lucrat la război, pentru că mergeau la lucru la câmp, la cositul şi strânsul fânului. Pe atunci, majoritatea hainelor erau ţesute ȋn casă. Femeile şi bărbaţii purtau ii, iţari şi ciorapi. Hainele erau făcute tot la război. Desigur că erau şi hainele de gală, cele pe care oamenii le purtau doar Duminica, atunci când mergeau la slujbă, la biserica din sat sau la horă, unde se adunau cu toţii să se destindă după o săptamână de muncă. Cred că era foarte frumoasă viaţa ȋn acele timpuri, iar eu o rog pe bunica mea mereu ca să ȋmi povestească, de câte ori avem ocazia. O ascult cu mare plăcere!

151

II.1.40 Costumes folkloriques de Turquie, de différentes régions du pays Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal TURCIA

"Mes élèves Umut C. et Zehra K. avec leur présentation: nos vêtements locaux, chaussettes et articles locaux." II.1.41 Traditional Costume Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal TURCIA

152

Local Clothing: It is a tradition that in our country, according to the province and region, the old remnants of daily Turkish clothing take place in folk dances. Parts of our local clothes such as efe, zeybek, bully, angry, seymen, and agha are also seen in our play clothes. Göynek; It is a loose, collarless, front buttoned garment sewn from fabric called yellow crepe or sile cloth. It should be long enough to cover the hips, and the sides should be embroidered small. Your shalwar remains. It is also called "black painted göynek" among the people. Shalwar: It is sewn from red patterned fabric. In some regions, it is also seen that a shalwar made of hood cloth is worn inside the shalwar. Even if not everywhere, they have embroidered on them. It extends from waist to heel. Zıbın: It is also called "cepken" in some regions. Another name is "armrest bodysuit". Some of them have animal figures on their cuffs. It has one button under the chest. His arms and front should always be embroidered. Birzak: It is worn over the waistband. It is tied at the neck and back. It is tight on the chest and abundant below. It allows the woman to comfortably breastfeed her child. It is sewn from silk, printed or piece fabric. Cummerbunds: Tied behind the waist on the shalwar. It gives a triangular appearance from the back. Peshtamal: Made of longitudinally striped silk fabric, the waist is shirred. It hugs from behind to the front. 3-4cm from the waist. There is a section in width to fit the arm. It extends below the knee. It has two layers at the front, the gatherings are evenly distributed around the waist and are tied at the back of the sleeve. Cummerbunds, shalwar and loincloths are used together as daily wear. Alaca: Another type of peshtemal, women weave themselves from wool wool. First, the wool of the sheep is spun finely, dyed with madder and made into balls. He is wrapped in corn cobs and woven in the beater. It is flat and lozenge shaped. Socks: Women wear socks knitted from various motifs. The motifs reflect the inner world of the woman and the sandals are worn on it. Head: On a red fez made of broadcloth, an embroidered, embroidered, scaly cover called "chek" is worn. Two rows of gold are placed on the fez. This is called "penesis". At the top (right in the middle) of the fez, there are accessories to hold the silver bridle called the hill. It has a veil called "neil" or "bürgü". In some regions, a scaly flower is attached to the back. Scaly Flower: It is made from scales or dry carnations. The cloves are soaked and strung on a thread with small beads between them. Jewelery: Jewelery made of gold or silver is worn from sky beads. The young girl wears silver earrings, necklaces decorated with carnations and flowers. There are zulfs carefully worn on young girls and women. However, the cruelty left by old women is not welcomed and condemned. Three skirts: worn on the second henna nights. It is made of vertical striped fabric. It got this name because it consists of three skirts, two at the front and one at the back. All three skirts are called "enteri". They have slits and incoming slices. It is silvery silk or gilded embroidery. Men's clothing: Efe, angry and zeybek clothes are seen in men's clothing. In old clothes, men tied a fez on their heads, a thin dark colored turban on fez, a dark print on them, knotted them on their sides and dropped them on their shoulders. Tassels weighing more than half a kilogram were also dangled on some of them. The man's hair is cut completely and his hair becomes invisible. A workshop was used inside, sleeveless vests were worn and a cummerbund was tied. It is buttoned and stitched in the front. The vest should be buttoned. On top of this, the arm and arm ends are worn with a wide pocket, the arm extends to the second knuckle of the fingers. There is a sleeveless camel in the pocket. Wide and short baggy trousers with loose fabric and embroidered edges are worn at the bottom. This shalwar extends under the kneecap. Inner waistband is used to keep faith tight.

153

There is a shalwar and a vest outside. A belt is used to accommodate the ends of the pocket. It is a width from the navel to the chest cavity. It extends to the sides of the body. "Leggings" and "knee pads" are used while standing. These are worn over long wool.

II.1.42 Costumes traditionnels albanais Irakli Toçi, Jeronim de Rada, ALBANIA

Les principaux types de costumes folkloriques albanais pour hommes sont: le costume avec la jupe, le costume avec la chemise longue et le dollama (cibun), le haut avec le costume tirq et celui avec la poture (short jusqu'au genou). Ainsi, en Albanie, les hommes ont porté les deux robes en forme de jupe large, ainsi que celles en forme de pantalon, mais les premières sont devenues inutilisables plus tôt que les autres. Les pièces les plus ornées étaient les gilets et les lunettes de costume de fête. Les hommes albanais portaient également divers ornements en argent, tels que des coussins de poitrine, des pinces décoratives sur les gilets, des bagues, des pipes et des étuis à cigarettes, mais surtout, des armes de ceinture et de bras, toujours richement décorées.Pour les femmes, les principaux types de vêtements sont: le costume avec le jubilé (une jupe en forme de cloche), le costume avec la chemise longue et la veste shajak sur le dessus, le costume avec deux inserts placés sur la chemise longue, l'un devant et l'autre dans le dos, et le costume avec enveloppe (une extrémité ouverte, froncée à la taille avec des plis ou sur les côtés). Dans les vêtements, les couleurs et les ornements variaient avec l'âge. Pour les tout-petits et les jeunes, le costume provincial aurait pu être plus simple. Contrairement à d'autres peuples des Balkans, en Albanie, la jeune fille qui avait atteint l'âge du mariage devait s'habiller simplement et sans bijoux, bien se couvrir les cheveux avec un mouchoir et ne pas porter de vêtements rouges. Le costume de mariage était la variante vestimentaire la plus riche de la province, tant pour les mariés que pour les mariés. Pour les mariées, les ornements en métal étaient inévitables, même s'ils étaient utilisés de manière excessive, car ici, apparemment, non seulement leur fonction esthétique était importante, mais aussi la fonction magique qui leur était exercée. Pour les mariées, la décoration de la tête était d'une importance particulière. Quelques années après le mariage, la robe a commencé à être allégée par les embellissements. Dans les costumes folkloriques, les signes de deuil étaient peu nombreux, les femmes pouvaient porter ce dos de l'une des parties les plus ornées du costume, par exemple, jockey ou avant-bras. Les études menées à ce jour ont montré que les composants des vêtements traditionnels n'ont pas tous le même âge. Il y a des parties qui rappellent les vêtements médiévaux, avec des influences

154

byzantines et orientales, d'autres qui viennent comme un écho des temps anciens, mais il y a aussi des éléments qui peuvent être associés à la culture illyrienne. On peut ainsi citer les analogies observées entre la ligne populaire et le «symbolisme» illyrien, comme entre les cagoules, les cagoules (foulards), les opings, etc., et les éléments respectifs utilisés par les Illyriens. Grâce à ces éléments hérités de la culture illyrienne et arbérienne du Moyen Âge, au cours de leur développement historique, les costumes folkloriques ont réussi à acquérir une gamme de caractéristiques originales, qui prennent les valeurs d'un indicateur ethnique, qui distingue les costumes albanais de ceux des peuples autres.

II.1.43 Black Sea Region Traditional Clothing İsmail Aça, İzmit Yunus Emre Kiz Anadolu İmam-Hatip Lisesi, TURCIA

There is a similarity in the clothes used in daily life in rural and urban areas. It also varied depending on the presence of different folk groups in the region. In the surrounding villages where Georgian culture is seen, it is possible to see traditional clothes worn at events such as weddings and entertainment. In the recent past, every woman had traditional clothes. Women especially wore traditional clothes at weddings, highland and landing festivities. Red, green and yellow colors are dominant in traditional women's clothing. Belt weaving has not been done in Şavşat villages for the last 20-25 years. It is possible to see the traces of traditional clothing culture in the elderly population. The clothes of the elderly men, which are usually made of trousers, shirts and jackets, are mostly made of woolen thick fabrics and are dark colored. Woolen clothes called underwear are worn under their clothes. Their heads are covered with caps called caps or caps. Older women, on the other hand, usually wear dresses consisting of skirts and sweaters or blouses and buy a cardigan. Rarely is the apron attached to the front of the skirt called peshtamal. Older women are usually covered. The elderly usually wear socks made of woolen threads.

II.1.44 Литовские национальные костюмы разных регионов страны Prof. Žemgulienė Janina, Gargždų „Kranto“ Pagrindinė Mokykla, LITUANIA

155

II.1.45 Poupées arméniennes Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

Une poupée est un médiateur culturel, et elle a sa place définie dans l'histoire de la culture de notre peuple, ainsi que des autres peuples Après tout, les poupées offrent l'occasion de se familiariser avec l'histoire, mais d'une manière plus simple. Vous regardez une poupée, comme un jouet, mais combien d'informations y a-t-il. Nous pouvons percevoir et comprendre à travers elle différentes périodes de notre histoire. Une poupée est un phénomène aux multiples facettes. Toutes les fêtes traditionnelles arméniennes ont leurs propres poupées symboliques. Par exemple, Barekendan - le symbole de Maslenitsa, ou la grand-mère Utiz, du mot arménien affaibli (manger). Cette grand-mère adore cuisiner et manger délicieusement, elle a des formes tellement appétissantes. Elle s'assure que tout le monde est rassasié.

Et après le mardi gras est venu le Grand Carême, pendant lequel il est interdit de manger des aliments d'origine animale. La poupée Aklatis était considérée comme le symbole du jeûne, il s'agit d'une poupée épouvantail. Et si un glouton décide de rompre le jeûne, elle se brûle la bouche avec du piment et lui jette des pierres. La poupée était suspendue haut et dans le vent elle tournait et inspirait la peur.

156

Un personnage intéressant est la mariée de la pluie, ou, comme elle est aussi appelée, Nuri.

Elle était le seul espoir des paysans pendant la sécheresse. Ils ont pris un balai comme base, vêtus d'une robe rouge, épinglé leurs cheveux avec des fleurs sauvages, et les yeux bleu foncé symbolisaient le lac de Van. Avec sa beauté, elle était censée séduire les dieux célestes et provoquer la pluie.Si vous êtes à Erevan le plus tôt possible, nous vous recommandons de visiter le muse.

II.1.46 Армянские куклы Elev Tigran Baghdasaryan, clasa a VII-a, Profesor îndrumător: Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan, Armenia

Кукла — это культурный медиатор, и она имеет свое определенное место в истории культуры нашего народа, как и у многих народов. Ведь куклы дают возможность познакомиться с историей, но в более легкой форме. Смотришь на куклу, вроде игрушка, но сколько в ней информации. Мы можем воспринимать и понимать через нее различные периоды нашей истории. Кукла — это многогранное явление. Все традиционные армянские праздники имеют свои куклы-символы. Вот, например, Барекендан — символ Масленицы, или бабка Утиз, от армянского слова утел (кушать). Эта бабушка любит вкусно готовить и покушать, у нее такие аппетитные формы. Она следит, чтобы все были сыты. А после Масленицы наступал Великий пост, во время которого запрещается употреблять пищу животного происхождения. Символом поста считалась кукла Аклатис, это кукла-пугало.

157

И если какой-нибудь обжора решит нарушить пост, она острым перцем рот обожжет и камнями закидает. Куклу высоко подвешивали и при ветре она вращалась и наводила страх. Интересным персонажем является и невеста дождя, или, как ее еще называют, Нури. Она была единственной надеждой крестьян во время засухи. За основу при изготовлении брали веник, наряжали в платье красного цвета, волосы закалывали полевыми цветами, а глаза темно-синего цвета символизировали озеро Ван. Своей красотой она должна была соблазнять небесных богов и вызывать дождь.

Если будете в Ереване при первой же возможности советуем посетить музей. II.1.47 ЖЕНСКИЕ ГОЛОВНЫЕ УБОРЫ АРМЯНСКИХ ЖЕНЩИН Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan ARMENIA

Согласно народным представлениям, женский головной убор говорил о благополучии и благоденствии данной семьи. В костюмах Сюник-Арцаха носили самый изысканный головной убор во всей Горной Армении. Как говорили армяне, «клох шинел» или надевание головного убранства было довольно долгим и сложным процессом, состоящим из нескольких этапов. Сначала, после укладки волос, в районе висков оставляли по одному пучку волос и завязывали белый треугольный платок «таки лачак». Следующим этапом был «копи» - приспособление круглой формы с сухой сердцевиной, покрытый хлопчатобумажной тканью. Нити копи оборачивали вокруг пусков волос и завязаны под челюстью. Потом завязывали второй белый платок. К внутреннему краю копи прикрепляли налобное украшение - драмашар-чакатаноц, состоящий из 200 золотых или серебряных монет. Последнее считалось приданым для молодой девушки. После всего этого на голову надевали «аканджуки». Это были треугольные кусочки шелка, вышитые красными, синими, белыми нитками и цветочными мотивами, чтобы прикрыть женские уши. По краям «аканджуков» прикрепляли нить из 6-9 серебряных полых шарообразных украшений, которая называлась «кунказард». Далее на голову завязывали красный шерстяной шарф треугольной формы. В конце к платку прикрепили «кунказарды-керазарды». Керазарды натягивались от висков к макушке, скрещивались и прикреплялись к затылку. Посещая святыни, женщины и девушки жертвовали свои головные платки церкви в качестве украшения для алтаря или в качестве прикрытия для Библии и церковных принадлежностей.

158

В некоторых районах Сюник-Арцаха было принято, чтобы замужние женщины прикрывали нос и рот маской «кткал». «Кткал» символизировал женскую скромность и кротость. Каждая армянская женщина знала цену и значение своих слов. * According to popular beliefs, the female headdress spoke of the well-being and prosperity of the family. The most complex headdress in the whole Mountainous Armenia was worn in the costumes of Syunik-Artsakh. As Armenians used to say, "klokh shinel" or putting on a headdress was a rather long and complicated process, consisting of several stages. First, after styling the hair, one bundle of hair was left at the temples and a white triangular scarf "taki lachak" was tied. The next step was "kopi" - a round-shaped device with a dry core, covered with cotton cloth. The yarns of the kopi were wrapped around hair bundles and tied under the jaw. Then a second white scarf was tied. A head ornament - dramashar-chakatanots, consisting of 200 gold or silver coins was attached to the inner edge of the kopi. The latter was considered a young girl’s dowry. After all this, "akanjuks" was put on the head. These were triangular pieces of silk, embroidered with red, blue, white threads and floral motifs to cover women's ears. Along the edges of the "akanjuks" a thread of 6-9 silver hollow spherical ornaments was attached, which was called "kunkazard". Next, a red triangular woolen scarf was tied over the head. At the end, "kunkazards-kerazards" were attached to the scarf. Kerazards were stretched from the temples to the crown, crossed and attached to the back of the head. When visiting shrines, women and girls donated their headscarves to the church as decoration for the altar or as cover for Bibles and church supplies. In some areas of Syunik-Artsakh, it was customary for married women to cover their nose and mouth with a “ktkal” mask. "Ktkal" symbolized female modesty and humbleness. Every Armenian woman minded the value and meaning of her words.

II.1.48 Армянские национальные костюмы / Costume naționale armenești Prof. Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia

159

II.1.49 Folk costumes in Macedonia Prof. Daniela Panajotova- OOU "Petar Pop Arsov"-Skopje-Скопје, Macedonia de Nord

Macedonian costume

Albanian costume

Roma costume

Turkish costume

Bosniak costume

160

Serbian costume

Vlach costume

Folk costume of Macedonians Muslims

161

II.1.50 Obiceiuri și tradiții populare apicole românești Prof. Cernat Nicoleta- Prof. înv. primar- Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău, jud. Buzău Scurt istoric al apiculturii din România

Una dintre cele mai vechi ocupații tradiționale de pe meleagurile dacice o reprezintă fără îndoială albinăritul, care, ca şi pescuitul, are rădăcini foarte vechi şi este cunoscută drept activitate a bărbaţilor. Sunt nenumărate scrierile din Antichitate care vorbesc despre numărul impresionant al stupinelor ce te întâmpinau pe malul stâng al Dunării sau despre exporturile de produse apicole din această parte a Europei, despre binefacerile produselor apicole pe care dacii se pare că le cunoșteau foarte bine. Această tradiție va dăinui peste veacuri până în zilele noastre. Despre îndeletnicirea albinăritului la români scrie şi Dimitrie. Cantemir, care menţionează: „...apicultura nu este permanentă şi poate că nici nu o ştie toată lumea, locuitorii ţării trag foloase de pe urma lor”. Aceeaşi afirmaţie o găsim la Zaşciuc, care de-asemenea scrie că „albinăritul în Basarabia nu ocupă un loc deosebit între ramurile meşteşugăreşti”. În realitate, apicultura a fost şi este dezvoltată pe teritoriul românesc pretutindeni, însă acest meşteşug îl practică numai acei oameni din sat, care știu foarte bine cum se îngrijesc albinele, modul şi timpul cînd se

162

extrage mierea. Cei mai mulţi au învăţat această îndeletnicire prin tradiţie de la părinţi şi este transmisă din generaţie în generaţie. Despre larga răspândire a apiculturii din timpuri străvechi pot afirma impozitele pe miere şi ceară, care se luau de la prisăcari, care aveau prisacă şi ştiubeie cu albine. Mierea se preţuia foarte mult şi se exporta în Polonia, Constantinopol, Austria, Ucraina. În prezent, există în fiecare mare oraș centre de consultanţă şi specializare în domeniul apiculturii, pescuitului, agriculturii. Activează societăţi, asociații ale apicultorilor de producere a mierii de diferite categorii: „miere de mai”, „miere de floarea–soarelui”, „miere de tei”, „miere de hrişcă” etc. Oricând pe piaţa internă poţi cumpăra miere. În fiecare familie se foloseşte mierea, ca produs alimentar, dar și în scop curativ.

(foto: Wikipedia.ro) (foto: Mihaela Crețu, reporter Digi24 HD Regional-2017: “Dulceața mierii are propriul muzeu”- Muzeul Șustra, jud. Timiș)

Din apicultură se obţine şi ceară, care este folosită pentru producerea lumânărilor, care au largă întrebuinţare în ritualurile religioase și de familie. Astăzi nu este o problemă să procurăm miere în România, dar ea trebuie să fie curată şi ecologică, albinele trebuie să culeagă mierea din nectarul florilor şi să nu fie alimentate cu produse de zahăr. În afară de utilizarea mierii ca aliment curativ, ea se folosește la pregătirea dulciurilor, torturilor, băuturilor răcoritoare, precum și a produselor cosmetice. Pescuitul, vânatul şi apicultura au fost şi sunt în continuare ocupaţii practicate de bărbaţi, îndeletniciri, care au fost în trecut, de bază pentru obţinerea şi dobândirea hranei, dar cu timpul, au rămas să fie practicate ca ocupaţii secundare de obţinere a hranei sau hobby. Mic dicționar apicol

Conform specialistului în creșterea albinelor, prof. dr. Dumitru Curcă și a colaboratorilor săi, “în ceea ce priveşte albinăritul, avem nu o literă, nu un cuvânt, ci un mănunchi întreg de cuvinte, care sunt o dovadă că poporul nostru s-a ocupat neîntrerupt, din epoca romană până astăzi, cu creşterea albinelor. Terminologia apicolă, în mare parte de origine latină, formează una din cele mai puternice argumente, pentru înţelegerea vieţii statornice a românilor. Dacă românii ar fi întrerupt un timp mai îndelungat îndeletnicirea cu creşterea albinelor, ei ar fi uitat toate cuvintele referitoare la această ocupaţie. Menţionăm aici numai termenii primordiali ai albinăritului de origine latină. ALBINĂ. Există în toate dialectele româneşti (dr. albină; ar. algină; megl. albină; ir. albire). Cuvântul derivă din latinescul alvina. Cuvântul albină are 14 derivate în limba română, dovedind prin aceasta vechimea lui în limbă şi totodată vitalitatea şi vechimea albinăritului la români. Astfel avem: albinea; albinuţă; albiniţă; albinuşă; albinică; albinioară. Apoi: albinărie, albinet, albiniş, albinar „apicultor”; albinărie „apicultura”; albinărit „apiculture”, „impôt sur les abeilles”; zool. albinărel „Merops apiaster”; albiná „courir fébrilement” STUP. Derivă din latinescul stup „trunchi de copac gol la mijloc, fie prin putrezire, fie scobit de om”. FAGUR. Cuvântul este derivat din latinescul favulus-um, un diminutiv al lui favus. MIERE. Este un cuvânt general românesc şi derivă din latinescul mel, melem. Tot aşa când este vorba de grai, se zice: „A fi cu limba fagure de miere”, pentru o vorbire plăcută. CEARĂ. Este un cuvânt general românesc şi derivă din latinescul cera, -am (în ir. tsere şi ar. ţeară). Cuvântul este păstrat la toate popoarele romanice: la ital. cera; la franc. cire; în prov., cat., span., port. Cera.

163

PĂSTURĂ. Este polenul adus de albine, prelucrat şi depozitat de ele în celulele fagurilor, hrană indispensabilă dezvoltării lor normale şi a larvelor. Cuvântul derivă din latinescul pasture, din pastus „hrană, mâncare”. Câteva cuvinte privitoare la albinărit, sunt de origine slavă: PRISACĂ, cu sensul de stupină, întâlnit numai în Moldova şi Bucovina, derivă din vechiul slav prěsěka. În Moldova, cuvântul prisacă a evoluat, generalizându-se cu înţelesul de stupină, „loc unde se ţin stupii vara”. MATCĂ. Derivă din bulgarul matka = mamă, scr. matca, (adesea determinat de familia de „albine”, „de stup”). Azi termen general care a înlocuit aproape peste tot termenul de origine latină mamă, derivat din lat. mamma. TRÂNTOR. Termen general, provine din slav, trontu + suf. de agent – tor. Trântorul este masculul familiei de albine sau, cum spune Gh. Şincai: „că trântorii sunt nişte bărbătuşi ai albinelor şi doară şi ai matcei” şi iau naştere dintr-un ou nefecundat. ROI. Provine din slav, roj. Acest termen a înlocuit pe vechiul cuvânt de origine latină, examen, care înseamnă roi (în ital. sciame, în span. enjambre, în port. enxame, în franc. essaim). Alături de stup mai întâlnim, în diferite regiuni ale ţării, şi termenii de origine slavă, cu acelaşi înţeles: ulei, din bg. uleju în Oltenia; ştiubei, din ucr. stub + suf. –ei, în Moldova şi Bucovina; coşniţă, din v. sl. kosnica, în Transilvania şi Banat. (Dumitru Curcă și colab., “Din istoria apiculturii române”, 2010) Colecţia de apicultură a Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia, Jud. Ialomita devine un adevărat ghid apicol, conţinând stupi primitivi în formă de clopot, realizaţi din împletituri de nuiele. Colecția cuprinde buduroaie din trunchi de copac, scobite la mijloc, precum şi stupi din scânduri dispuse cap la cap, care, în interior, aveau scândurele sau ţepuşe de lemn, pe care se sprijineau fagurii de miere. Urmează stupii cu rame, cu un etaj sau cu două şi acoperişuri în două ape din şindrilă sau din tablă, precum şi stupii pentru matcă, centrifugele pentru miere, atât din lemn, cât şi din metal, alături de alte obiecte – recuzită pentru apicultori (pompă pentru fum, halat pentru apicultor etc).

(1)

(2)

(1) STUP – Confecţionat din ramuri de curpen împletite pe „bâte” de corn, lipit la exterior cu un strat de balegă amestecată cu pleavă de grâu. Provenienţă: loc. Socet, com. Cerbăl, jud. Hunedoara. Datare: 1949 (confecţionat de proprietar, Oprinescu Alexandru). (2) BUDUROI – Confecţionat din trunchi de plop scobit; capacul este fixat de corpul stupului cu ajutorul diblurilor de lemn.Provenienţă: jud. Ialomiţa. Datare: sec. XX.

(3)

(4)

(3) STUP CU PATRU CATURI– Confecţionat din scândură de brad. Etajele din partea inferioară servesc la dezvoltarea familiei de albine, celelalte două din partea superioară fiind destinate producţiei de miere. Provenienţă: loc. Sibiu, jud. Sibiu. Datare: sec. XX. (4) CENTRIFUGĂ – Folosită pentru extragerea mierii din faguri; confecţionată din scânduri de brad, prinse cu cercuri de metal, după modelul butoaielor. Provenienţă: com. Dorobanţi, jud. Călăraşi. Datare: sec. XX.

Ce se spune despre albină la români- semnificație, legende Se spune că albina (alb+sufixul -ina) ar fi fost la origine, de culoare albă. Ea a fost trimisă de Dumnezeu la diavol, să-l întrebe dacă ar fi bine să existe mai mulți sori. Albina se așeză pe capul diavolului

164

fără ca acesta să observe, și îi citi gândurile. Apoi zbură în cer, dar diavolul păcălit, o lovi cu biciul și astfel corpul ei se făcu negru, iar la mijloc mai subțire, gata să se rupă. Culoarea corpului albinei se explică uneori prin faptul că a fost o fiică neascultătoare și de aceea a fost lovită de Sf. Petru cu un fulger. La îndemnul șarpelui, albina ceru de la Dumnezeu ca omul pe care îl va înțepa, să moară. Dumnezeu acceptă această cerere, dar spuse că acest lucru se va întâmpla doar atunci când albina va aduna, într-un an, un decalitru de miere, astfel va trebui să moară ea însăși după ce l-a înțepat pe om. Așa se și întâmplă, căci nicio albină nu poate aduna atâta miere într-un an. La origine, albina a fost o fată foarte harnică și fu binecuvântată de mama ei, aflată pe patul de moarte, să poată produce miere și astfel să aducă bucurie oamenilor. În schimb, fratele ei, (Paianjenul) fu menit să șadă mereu singur la războiul de țesut și să nu aibă noroc. Dumnezeu o binecuvântă pe albină: sângele ei să se facă miere, iar sudoarea ei – ceară. În timp ce vechii egipteni credeau că albina s-a născut din lacrimile zeului soarelui, Ra, românii sunt de părere că ar fi luat naștere din lacrimile vărsate de Maica Domnului la moartea lui Iisus. Albina este celibatară. Admiratorul ei, bondarul, îi cere mâna în fiecare an, primăvara. În acest timp, ea este foarte slăbită și nu dorește să se căsătorească. În schimb toamna, după ce a prins din nou putere, ar dori să se căsătorească. Atunci nu mai vrea bondarul, deoarece îi este foame și trebuie să-și procure provizii pentru iarnă. Ea este castă și tot așa trebuie să fie și crescătorul de albine, altfel îl vor părăsi roiurile. Albinele trebuie protejate de “deochi”. Ele sunt ocrotite și de sfinți în ziua Ursului, iar de locul unde sunt albine nu se apropie nici un spirit rău. Pentru ca roiul să rămână puternic și rezistent, el trebuie să iasă primăvara din stup printr-un gât de lup așezat acolo de albinar. După moarte, sufletul omului se preface într-o albină. Tot după moarte, crescătorul de albine care nu a vândut ceara, ci a dăruit-o bisericii, e condus la mormânt de roiuri de albine. În basmele românilor, albina este cea care oferă recompense. După ce a fost ajutată de personajul principal al basmului, ea oferă acestuia o aripă. Când va avea nevoie de sprijin, acesta va trebui să ia doar aripa în mână și vor veni imediat roiuri de albine să îl ajute. Albinele indică locul unde locuiește zâna florilor, precum și drumul către lumea cealaltă. Calendar popular al obiceiurilor apicole

Creșterea albinelor se împletește cu numeroase, multiple sărbători anuale, tradiţii, obiceiuri şi mâncăruri rituale din România. Dacă de Stretenie (2 februarie), zăpada porneşte să se topească de pe casă şi apa picură de pe streaşină, este semn că va fi mană la albine.

(foto: romania tv. net)

(foto: dor.ro)

Pe 9 martie, mucenicii din Moldova, supranumiți "sfinţişori," au gust delicios, aparte datorită nucii pisate şi mierii cu care sunt unşi. În unele regiuni, sărbătoarea poartă denumirea de "Sâmbra plugului" sau începutul anului nou agricol, când se scoate plugul în fata casei ca simbol al deschiderii ciclului de sărbători de primăvară, dar și a muncilor câmpului specifice primăverii. Pentru ca albinele să aibă cât mai multă miere este indicat să fie lăsate să iasă afară pe 25 martie, în ziua de Buna Vestire. De Joia Mare, cea din urmă zi din post în care se pomenesc morţii, femeile dădeau de pomană la biserică colaci, fructe, vin şi miere.

165

În ziua Sfinţilor Petru şi Pavel din 29 iunie se recomandă să se ofere prietenilor şi vecinilor mere dulci şi miere, şi să li se ureze sănătate şi spor în muncă astfel încât să se bucure de aceste bunătăţi şi peste un an. Dacă mănânci mere şi miere după prânz în ziua aceasta, poţi să îti pui în gând o dorinţă care-ţi va fi îndeplinită în curând. De Sfântul Ilie, pe 20 iulie, se obişnuia să se recolteze prima miere din an, potrivit ritualului de "retezat al stupilor." Această îndeletnicire era rezervată numai unor bărbaţi curaţi la suflet şi la trup, şi le era interzisă femeilor. Mierea aceasta se dăruia, pentru a avea noroc și belșug în anul ce urmează. Apicultorii încheiau această tradiţie cu o masă la care îşi invitau vecinii şi rudele, ce degustau din mierea nouă sau beau ţuică îndulcită cu miere. Pe 15 august, în dimineaţa din ziua Sfintei Marii Mari, femeile mergeau la biserică, împărţeau faguri de miere, prune şi struguri, şi apoi tămâiau mormintele familiei. De Sfânta Varvara, pe 4 decembrie, avea loc ritualul "Îmbărburatului". Pentru a se asigura că odraslele lor nu vor face bube sau vărsat de vânt, femeile le ungeau pe faţă cu apă zaharisită ori cu miere, după care le clăteau cu apă sfinţită. Unele mame făceau semnul crucii cu degetul arătător înmuiat în miere de albine pe feţele copiilor lor. De asemeni, pentru sănătatea celor mici, se dădeau de pomană turte unse cu dulceaţă ori cu miere. Apicultorii nu dădeau de mâncare albinelor în Ajunul Crăciunului, pentru că acestea puteau muri.

(foto: în lumea albinelor.ro)

(foto: libertatea.ro)

În ziua de 27 decembrie, dedicată Sfântului Ştefan, în unele zone, se pregătesc şi se dăruiesc mucenici cu miere şi nucă, în semn de aducere aminte a morţii sale muceniceşti. Mierea era consumată în prima zi a Anului Nou, pentru a favoriza o viaţă nouă, împrospătată, şi a imuniza oamenii faţă de boli. Mierea în tradiții, obiceiuri românești

Albina este singura insectă care se bucură de întreaga prețuire și admirație a oamenilor. E plăcută lui Dumnezeu, adică e sfântă și e păcat să fie omorâtă, deoarece ea produce ceara lumânărilor cu care pot fi luminate bisericile. Mierea de albine a fost consacrată în numeroase tradiţii, obiceiuri, credinţe, legende, superstiţii şi simboluri încă din vremuri imemoriale, în civilizaţia străveche dacică. A fost şi este încă prezentă în ceremonii religioase, în ritualuri conectate cu naşterea, botezul, căsătoria şi moartea ori înmormântarea. Conform unui obicei de botez, pentru ca bebeluşii să fie "dulci" li se pune în apa în care sunt îmbăiaţi o linguriţă cu zahăr sau cu miere. Dacă mierea este şi un simbol al harului lui Hristos, acele albinelor semnifică patimile, suferinţele Sale. Exista tradiţia ca mirii să se îmbăieze înainte de nuntă într-o apă în care să se afle lapte şi miere, busuioc, bani noi de argint, astfel încât să fie dulci ca laptele şi mierea, iubiţi ca busuiocul, curaţi ca argintul.Totodată, atunci când se cununau, fetele erau povăţuite să aibă asupra lor o oglindă, bani şi miere de albine şi, ca atunci când preotul citea în biserică pasajul "iar muierea să se teamă de bărbat," să-şi calce de două ori pe picior mirele, ca să se asigure că el se va teme de ele. În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie. Ca să fie feriți de grindină dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiți.

166

Albinele în superstiţii şi tradiţii româneşti

Dacă cineva fură mierea albinelor, ele slăbesc şi mor, ori copilul hoţului este ameninţat de "pricaz," de piază rea. Pentru ca albinele să roiască cât mai mult pe vreme de vară şi să producă miere din belşug era bine să se frigă o "ţarcă" (o coţofană) care să fie pusă sub stupi. Albinele sunt insecte inteligente și sensibile. Apicultorii, având un spirit de observare extrem de dezvoltat și experiență bogată, au observat o legătură între comportamentul acestor creaturi și schimbările condițiilor meteorologice. Judecând după comportamentul insectelor în stup, este de asemenea posibil să vorbim despre climă și problemele familiei de albine. Semne ale roiului

În cazul în care în stup nu sunt albine de pază – nu este matca, roiul va fi fără urmași. Când sunt prea multe albine de pază – sunt furtișaguri la stup. În cazul în care aripile insectelor sunt răsucite – există albine bolnave. Dacă se aude zumzet liniștit din stup - albinele sunt bine, dacă un roi este neliniștit - poate necesita intervenție umană. Apariția puietului precoce – apicultorul asteaptă un an bun. Albinele transportă polenul rapid – vor fi modificări ale vremii. Albinele nu zboară în câmp – va fi ploaie. Dacă a apărut brusc un roi de albine în grădină – prisaca va fi bogată. În anul în care albinele încep să construiască cuiburile lor foarte mari în copaci, ar trebui să așteptați iarna rece, cu troiene mari de zăpadă. Creșterea activității albinelor înainte de răsăritul soarelui – va fi ploaie. Albinele zboară pe câmpuri îndepărtate- va fi secetă. Albinele culegătoare nu zboară, stau în stup - se așteaptă ploaie. Insectele zboară la câmpurile îndepărtate - este vreme bună. Se observă acumulări de propolis în stup – va fi o iarnă severă, geroasă. Ocupație străveche în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, stupăritul leagă cultura și tradiția, stâlpii principali ai spiritualității poporului român. Dintotdeauna, românul a iubit natura pentru că aceasta i-a fost singurul adăpost, sprijin, i-a oferit leacuri pentru bolile care îl chinuiau. Rețetele acestor remedii s-au păstrat moștenire din generație în generație. Orizontul folosirii produselor apicole s-a extins de-a lungul timpului cuprinzând toate momentele vieții omului: nașterea, botezul, nunta, însoțirea spiritului celui decedat pe tărâmul de dincolo.88

Bibliografie selectivă ***creștin ortodox.ro/datini-obiceiuri-superstiții/ Tradiții de Sf. Ilie; ***casa cu albine.ro/obiceiuri și rețete-de-măcinici; ***diane.ro/2017/miere-superstiții-simbol; ***dorohoinews/sănătate-care sunt beneficiile fagurelui de miere; ***jorjette.ro/generalități despre albină; ***slideshare.net/Curcă D. și colab., “Din istoria apiculturii române”, 2010; 88

167

II.2 Restaurant internațional- Rețete culinare tradiționale II.2.1 Recettes traditionnelles de Pâques roumaines Prof. înv. primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

"Pasca" - la recette traditionnelle Ingrédients: Pour la pâte: 300 g 000 farine, 2 jaunes d'œufs, 50 g de sucre, 100 ml de lait, 100 g de fromage cottage gras, petit-lait bien égoutté, 50 g de beurre avec min. 80% de matières grasses (molles, à température ambiante), une pincée de sel, du zeste de citron, de la vanille, 20 g de levure fraîche ou 6 g de levure sèche. Pour le remplissage: un œuf, 2 blancs d'œufs, 200g de fromage cottage, 50 g de beurre avec min. 80% de matières grasses (molles, à température ambiante), 100 g de sucre en poudre, 50 g de raisins secs, 50 g de crème grasse, 30 g de farine de riz (ou farine blanche, amidon), une pincée de sel, vanille, zeste de citron. Pour la décoration: 1 œuf. Recette traditionnelle - "Pască" avec du fromage doux et de la pâte à gâteau moelleuse

168

Pour la pâte: 300 g 000 farine blanche, 2 jaunes d'œufs, 40 g de sucre glace, 180 ml de lait tiède, 60 g 82% de beurre mou, 12 g de levure fraîche ou 4 g de levure sèche, une bonne pincée de sel, un sachet de sucre vanille ou ½ cuillère à café d'extrait de vanille, écorce râpée d'un ½ citron. Pour la garniture: 300 g de fromage cottage, 50 g de crème épaisse avec au moins 20% de matières grasses, 3 œufs, 100-120 g de sucre, une bonne poudre de sel, un sachet de sucre vanillé ou d'extrait de vanille, de zeste de citron râpé, 100 g de raisins secs , 30 g de semoule Pour la décoration: 1 œuf battu.

Recette simple de pain maison

Ingrédients: 1 kg de farine type 550 ou 650, 700 ml d'eau tiède, 25 g de levure fraîche ou 7 g de levure sèche, 20 g de sel, un peu d'huile pour graisser le plan de travail. Les oeufs de Pâques Oeufs décorés - une ancienne tradition roumaine Dans la tradition folklorique roumaine, les œufs de Pâques sont considérés comme un symbole de régénération et de purification. La décoration des œufs de Pâques est une ancienne tradition d'origine préchrétienne, pratiquée en Europe centrale et orientale. Les œufs décorés symbolisent l'arrivée du printemps et la renaissance de la nature. Un œuf de Pâques est un œuf peint ou décoré de dessins, notamment en rouge, à l'occasion de la fête de Pâques chrétienne. Il s'agit généralement d'un œuf de poule dur, qui, selon la tradition, est mangé ou donné. L'œuf de Pâques a également un but décoratif à Pâques. Les œufs de Pâques décoratifs peuvent être des œufs de poule vidés de leur contenu ou ils peuvent être en carton, plâtre, bois, pierre, plastique. Il y a aussi des œufs de Pâques en chocolat. La coloration des œufs de Pâques est une tradition préchrétienne bien connue, de l'Arménie, de la Russie, de la Grèce, de la région méditerranéenne à l'Europe centrale. En général, dans l'histoire de l'art, l'œuf est le symbole de la Résurrection - dans les anciennes peintures religieuses, le plus souvent à l'arrière-plan du tableau. Le folklore conserve plusieurs légendes chrétiennes qui expliquent pourquoi les œufs de Pâques deviennent rouges et pourquoi ils sont devenus un symbole de la Fête de la Résurrection du Seigneur. L'un d'eux rapporte que la Mère de Dieu, venue pleurer son fils crucifié, a placé le panier d'œufs à côté de la croix et ils ont rougi du sang dégoulinant des blessures de Jésus. La Pâque chrétienne vient de La Pâque juive, la Fête de "Pesach".

169

Oeufs décorés de Roumanie

La technique de décoration des œufs en Bucovine89

Oeufs décorés de Bucovine

Oeufs de Pâques peints naturellement (BIO) au chou rouge, betteraves ou curcuma

Ingrédients: Pour les œufs peints au chou rouge: 5 œufs, ¼ de petit chou rouge, 1 cuillère à café avec une pincée de sel ou de bicarbonate de soude, 1 l d'eau. Pour les œufs peints au curcuma: 2 cuillères à soupe de pointe de curcuma, 2 cuillères à soupe de vinaigre, 1 l d'eau Pour les œufs peints au chou rouge et au curcuma: 5 œufs, ¼ de chou rouge, 1 cuillère à soupe de curcuma râpé, 2 cuillères à soupe de vinaigre, 1 l d'eau. Pour les œufs peints à la betterave: 5 œufs, 1 betterave de la taille de 2 poings, 1 l d'eau. "Drob" - la recette simple, de Pâques

https://www.youtube.com/watch?v=e2mHRP3F6nk https://www.youtube.com/watch?v=GHHPhVXdex4

170

Ingrédients:

600 g d'organes d'agneau (ou autant que vous en avez sous la main) - poumons, reins, foie, cœur, 600 g d'oignons verts divisés en 2 portions (à moitié durcis, à moitié crus), 2 gousses d'ail vert, 1 bouquet de persil vert, 3 œufs durs, 3 œufs crus, 3 cuillères à soupe d'huile (olive ou tournesol), sel, poivre noir fraîchement moulu, un peu de muscade râpée (facultatif), purée (facultatif) - si vous n'avez pas de purée, graissez la forme avec de l'huile et du papier peint avec un peu de chapelure. Steak d'agneau- cuit au four simple recette d'agneau, sur le plateau

Ingrédients: 4 kg d'agneau désossé, sel de mer, poivre fraîchement moulu, paprika doux

(paprika), un peu d'huile. Soupe d'agneau au mélèze ou à l'estragon ancienne recette (grecque) Ingrédients: 1 kg d'agneau non désossé (tête, cou, morceaux de viande), 2 carottes, 2 racines

de persil, 1 panais, 1 tranche de céleri, 2 cuillères à soupe d'huile végétale, 1 oignon finement haché, 1 roue hachée, ½ poivre, 100g de riz, sel, poivre, 1 citron (jus et un peu d'écorce râpée), quelques feuilles d'estragon vert ou une cuillère à soupe d'estragon au vinaigre, crème sure (crème sure fermentée).

Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, ROMÂNIA "Sarmale" traditionnelles roumaines - aux feuilles de chou aigre (marinées)

Ingrédients: 500 g de porc haché (plus gros), 1 oignon haché moyen, 50 g de riz, 1 cuillère à soupe d'huile, sel, poivre, thym séché, un peu de paprika, 2 choucroute moyenne au choix parmi de belles feuilles). En outre: 2 cuillères à soupe d'huile, 1 oignon haché, brins de thym séché, 1 feuille de laurier (optionnel), 250 g de poitrine de porc crue (avec couenne), 250 g de côtes, kaiser, ciolan ou même saucisses fumées fraîches, 500 ml de tomate épaisse jus (passata ou bouillon épais), 500 ml de chou meurent. Pour servir: crème, piments forts, polenta ou pain.

171

"Sărmăluțe" en feuilles de vigne

Ingrédients: 40 - 50 feuilles de vigne (quelques-unes sont mises au fond du pot), 500 g de porc haché ou mélangé avec du bœuf, 1 gros oignon ou 2 plus petits (hachés), 50 g de riz, 1 cuillère à soupe d'huile, sel, poivre, ½ bouquet aneth vert, ½ bouquet persil vert, un peu de thym séché. En outre: 1 petit oignon haché, 2 cuillères à soupe d'huile. Crème ou sauce au yogourt: 400 ml de crème sure avec min. Yogourt grec à 20% de matières grasses ou gras (10%), 300 ml de lait froid, sel, 1 cuillère à café de farine, ½ aneth vert, jus de citron au gout. Cozonacs traditionnels, moelleux , recette simple avec de loukoums et des noix

Ingrédients: 1 kg 000 de farine, 50 g de levure fraîche ou 14 g de levure sèche, 350 ml (max.400 ml) de lait tiède, 250 g de sucre, 4 œufs, 150 ml d'huile ou 100 ml d'huile et 100 g de beurre fondu, 3 sachets de sucre vanillé ou deux cuillères à café d'extrait ou de noyau d'une gousse de vanille, écorce râpée de 2 citrons et d'une orange, 15 g de sel (pesé!) Remplissage: 300 g de loukoums colorée, 150 g de noix, 100 g de sucre, 50 g de cacao En outre: 1 jaune d'oeuf, 50 ml de lait. II.2.2 Pilaf tradițional din Marea Neagră, cu hamsie Prof. Prof. Belkis Ergün, Cikcilli Mehmet Emine Öncü İlkokulu, Alanya, Turcia

172

II.2.3 Армянский хлеб- "Лаваш" Elev: Tigran Baghdasaryan, Clasa a VII-a, Profesor îndrumător: Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia

Хлеб в жизни армян. Хлеб был верным спутником армян на протяжении веков. Хлеб пекли на Армянском нагорье еще до нашей эры. Через 3-2 тыс. Во время раскопок были обнаружены огромные запасы пшеницы и ячменя, датируемые 4-м и 3-м тысячелетиями. Археологи утверждают, что на территории Армянского нагорья люди издавна занимались земледелием, выращивали бук и твердую пшеницу. Из этого становится ясно, что в древности армяне выращивали эти зерна для получения муки, а затем для выпечки хлеба или армянского лаваша. После уборки урожая сельчане не спешили сразу отнести его на мельницу. В древности первый урожай всегда приносили в церковь и благословляли там. Только после этого сельчанин мог собрать урожай, отнести его на мукомольную мельницу, перемолоть, а потом испечь хлеб. Но когда урожай благословляли, его не собирали просто пучком. Кресты совершались перед благословением. Для их изготовления уши имели форму креста, креста вечности или тостового дерева. Само дерево жизни было символом плодородия, начала жизни և долголетия. Согласно легенде, обряд выпечки хлеба происходил ранним утром, а огонь в тонире еще горел на рассвете. А процесс выпечки хлеба сопровождался благословением доброго света и молитвами. В древности лаваш выпекали в больших количествах от праздника к празднику. Этот процесс часто занимал один или даже два дня. Также при выпечке лаваша исполнялись особые песни, восхваляющие вкус лаваша. Первый хлеб, взятый из тонра, был отправлен пациенту, чтобы он поправился, съев его. Первому прохожему раздали первый хлеб.

II.2.4 Тарехац (Хлеб года) Elev: Tigran Baghdasaryan, Clasa a VII-a, Profesor îndrumător: Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan, Armenia

В Армении тареац (хлеб года)был важнейшим символом армянского новогоднего стола, о котором почти забыли в последние десятилетия ... Новый год с новым хлебом, это был обычай наших предков. Согласно старинной армянской традиции, в семьях, даже если у них было достаточно хлеба, подготовка года все равно считалась большой церемонией. Его обычно пекли домашние старушки, но заранее невинная девочка в возрасте 8-10 лет посыпала несколько пригоршней хлеба, испеченного на Новый год, не смешивая дрожжи, а затем выпекала. Самый главный ритуальный хлеб праздника в разных регионах был известен под разными названиями: «Тари Шапки», «Кркени», «Довлат», «Клоч», «Пурник» и другие. Украшение лица хлеба года семенами и фруктами было обычным явлением, которое символизировало идею изобилия хлеба и фруктов в течение года - плодородия и богатства. Главное, однако, заключалось в том, чтобы в ежегоднике был помещен знак «средний» фасоль, горох, мелкие камни или монеты, предсказывающие удачу в году. На поверхности хлеба рисовали изображения различных животных, часто символы солнца или вечности. В разных регионах круглый год сокращался в разные дни: новогодний ужин, утро 1 января, при свечах (5

173

января) или 6 января, Рождество, когда вся семья собиралась за столом. Они одинаково состригают всех членов семьи, часто включая домашних животных. Кто бы ни получил от этого деньги, он будет счастлив в том году, и семья будет успешной. Наши предки в древней Армении, кроме Тарехаца,также изготавливали из теста кукол в виде человека и животных. Да, «королем» новогодних ритуалов является юбилей, но следует отметить, что в те времена выпекали много разных видов сладостей и хлеба. в основном для ритуальных предсказаний и добрых пожеланий. В новогоднюю ночь особое значение имели куклы из теста - Асилик-Василики. Они придавали тесту разные формы в виде людей или животных. Девочки-куклы скрещивали руки на груди, шили длинные платья и шили головные уборы.

II.2.5 Poulet circassien Prof. İsmail AÇA -İzmit Yunus Emre Girls Anatolian İmam-Hatip High school/Turkey

Pour le poulet: 1 poulet entier (bouilli), 5 tasses d'eau; Pour le mortier: 3 clous de girofle, 1 cuillère à café de sel, 1,5 tasse de noix, 4 tranches de chapelure, 1,5 tasse de bouillon de poulet, 1/2 cuillère à café de poivre noir; Pour le top (selon envie): 2 cuillères à soupe d'huile, 1 cuillère à café de poivron rouge en poudre. Comment faire Keskek? Faites tremper les pois chiches et le blé avec 2,5 tasses d'eau pendant la nuit et faites bouillir la viande. Filtrez l'eau de pois chiches et de blé et ajoutez-la à la viande. Ajouter de l'eau, du poivre noir et du sel à la moitié du beurre et cuire environ 75 minutes jusqu'à ce que le blé soit pâteux. Séparez les os de la viande et ajoutez-la au repas!

II.2.6 Types de pain Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia

174

1.BAZLAMA

2.YUFKA

3. PİDE

4.RAMAZAN PİDESİ

5.TAŞ FIRIN EKMEĞİ SADE VE PATAESLİ (PAIN FAIT DANS DES FOURS EN PIERRE)

II.2.7 Tarhana Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia

Le traitement de nombreuses maladies au cours des siècles, la tarhana faite par nos mères et nos grands-mères, est presque même sur ordonnance du médecin. Tarhana, qui est consommée avec amour dans la vie quotidienne, sauve le corps des maladies tout en empêchant d'éventuels patients. Vous pouvez pétrir le tarhana, indispensable pour les froides journées d'hiver, de vos propres mains à la maison et le préparer pour l'hiver. La soupe Tarhana, qui sent l'Anatolie et enveloppe toute la maison de son doux parfum, accompagne tous les repas. Tarhana, qui est la sauveuse des temps étroits, indispensable à nos cuisines, se consomme avec le même plaisir quelle que soit sa production, bien qu'elle soit fabriquée de différentes manières dans toutes les villes de notre pays.

175

RECETTE TARHANA- MATÉRIAUX: -1 kilo de tomates; -1 kilo d'oignons; -1 kilo de poivron rouge; -1 kilo de yaourt; -5 kilogrammes de farine; -3 cuillères à soupe de sel; -Un demi-bouquet de persil; -Un demi-kilo de pois chiches crus. PRODUCTION Lavez et hachez finement l'oignon, la tomate, le poivron, le persil et la menthe fraîche. Versez 1 litre d'eau dessus et faites cuire jusqu'à ce qu'il soit écrasé. Ajoutez ensuite les pois chiches bouillis, mélangez et filtrez. Pétrir le mélange dans un grand bol et verser le sel. Faisons une pâte solide avec de la farine tamisée, mettez-la dans un bol en verre, couvrez-la et laissez-la reposer pendant 1 semaine. Chaque jour, nous mixons matin, midi et soir. Enfin, traitons-le dans une passoire et séchez-le. Nous le gardons dans un sac en tissu. Ingrédients nécessaires pour la soupe tarhana; Ingrédients pour la soupe tarhana 3 cuillères à soupe de tarhana maison 1 cuillère à soupe de menthe 2 cuillères à soupe d'huile 1 cuillère à soupe de concentré de tomate 6 verres d'eau poivron rouge Poivre noir Sel Production: Nous ajoutons de l'huile, de la menthe, de la pâte de tomate, des épices et de la tarhana dans notre poêle et nous la faisons frire en remuant légèrement. Vous pouvez également utiliser du beurre si vous le souhaitez (ou ajouter du tarhana après avoir ajouté de l'eau et l'avoir mélangé avec un fouet. Ajouter lentement l'eau et cuire en remuant constamment. Vous pouvez le mélanger avec un fouet métallique pour éviter qu'il ne s'agglomère. (Laissez cuire en remuant jusqu'à ébullition.) Après ébullition, nous attendons 5 minutes de plus et le retirons du feu.

Faisons sécher notre mélange au soleil.

Écrasons la tarhana séchée avec nos mains et faisons-la comme de la farine.

II.2.8 Türk Kahvesi90 Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia

Ingrédients pour la recette de café barbecue: Le plus important est le barbecue. -4 cuillères à café de café turc; -Sucre facultative; -4 tasses de jus de café. Pour une tasse Mettez 1 cuillère à café de café turc, 1 cuillère à café de sucre et d'eau dans les verres et mélangez. Poignées de tasse tournées vers l'extérieur. Le barbecue est placé dans le bosquet. Il est pris immédiatement lorsqu'il est gonflé. Bon appétit!

https://www.youtube.com/watch?v=wYzVOpqxo0Y

176

II.2.9 Turșu91 Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia

MATÉRIAUX: -1 kg de poivron vert; -Une poignée de pois chiches; -Une demi-tête d'ail; -Jus de 2 citrons; -2 cuillères à café de sel; -Quelques brins de menthe fraîche; -Préparation de la recette de cornichons au poivre sans vinaigre. Les poivrons sont soigneusement lavés. Les tiges sont coupées et une rayure est faite à partir du milieu. Mettez les pois chiches lavés dans la boîte, puis saupoudrez bien les poivrons avec l'ail et la menthe entre eux. Mélangez le jus de citron et le sel avec de l'eau normale et ajoutez-les sur les poivrons. Puisqu'il y a des pois chiches dans notre marinade, de l'eau peut s'échapper. Notre marinade est prête pour quelques jours. Vous pouvez également boire son eau telle quelle sans vinaigre.

II.2.10 Manti Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia

L'une des saveurs indispensables de la cuisine turque est le mantı. Matériaux: -3 tasses a 1 verre d'eau; -1 oeuf; -1 pincée de sel; -1 bol (pour pétrir); -L'intérieur est ici; -300 gr. viande finement hachée; -1 oignon vert; -tournez 1 cuillère à soupe de basilica; -Sel; -Poivre noir; Pour la sauce: -2 cuillères à soupe de concentré de tomate; -2 cuillerées à soupe de beurre; 91

https://www.youtube.com/watch?v=Zww6JfvFELs

177

-1 cuillère à soupe d'huile d'olive; Basilic sec -Yaourt; -2 gousses d'ail. Faites des manti à la maison; Pétrir tous les ingrédients de la pâte dans un bol. Laissez reposer la pâte que vous avez préparée pendant 4 à 5 minutes. Divisez la pâte en 2 meringues. Coupez la pâte en carrés fins. Pétrir la viande hachée, l'oignon râpé, le basilic séché, le sel et le poivre noir pour garnir. Coupez la pâte dans la garniture et remplissez-la sous forme de raviolis. Mettez 10 verres d'eau et de sel dans une casserole profonde et portez-le à ébullition. Mettez le manti que vous avez préparé dans de l'eau bouillante et faites bouillir pendant 7 à 8 minutes. Pour la sauce au yaourt; Écrasez l'ail et mélangez-le avec du yogourt. Pour la sauce tomate; Dans une casserole, mélanger la pâte de tomate, le beurre et l'huile d'olive. Ajouter le basilic séché et réserver. Prenez le mantı de l'assiette de service et servez-le avec une sauce au yogourt et une sauce tomate. Mehmet Kayra G., un de mes élèves, m'a expliqué comment cuisiner les manti92:

II.2.11 Turkish Pumpkin Dessert (Kabak Tatlisi) Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia

Avec l'arrivée du froid hivernal, notre résistance corporelle diminue et nous contractons davantage de maladies. Pendant ces moments où nous nous sentons faibles et fatigués, il est temps de préparer un dessert à la citrouille pour tous vos proches. Lorsque vous ajoutez des noix au dessert à la citrouille, qui est délicieux comme le délice turc, il sera à la fois délicieux et nutritif. Ingrédients pour le dessert à la citrouille cuit au four: -500 grammes de citrouille pelée; -400 g de sucre; -6 clous de girofle; -1 cuillère à soupe de beurre; Pour ce qui precede: - 2 cuillères à soupe de tahini; -100 g de noix; Préparation du dessert aux courgettes cuites au four: Trancher la citrouille pelée en une épaisseur de doigt. Prenez les citrouilles dans une casserole profonde. Ajoutez du sucre dessus. Conserver 1 nuit au réfrigérateur avec le couvercle fermé. Le 92

https://www.youtube.com/watch?v=Xe64uXlVQr4

178

lendemain, déposez les citrouilles arrosées sur une plaque à pâtisserie. Elle roula les clous de girofle et les morceaux de beurre sur le plateau. Versez le reste de l'eau sucrée dessus. Envoyez votre plaque de cuisson avec du papier ciré, puis du papier aluminium. Lavez votre four à 200 degrés. Faites cuire environ 30 minutes. Ensuite, prenez le papier d'aluminium et le papier ciré dessus. Cuire à nouveau au four à 200 ° C pendant encore 15 minutes. Quand il devient caramélisé, cela signifie votre bonbon. Laissez refroidir après le four. Mettez votre dessert à la citrouille dans les assiettes. N'oubliez pas de partager le tahini et les noix avec vos proches. Bon appétit!

II.2.12 Recettes albanaises- Un livre numérique93 Eleva Jessica Xamo – Clasa a IV-a, Prof. Laura Gentili, IISS “Carlo Urbani”- Porto Sant’Elpidio (FM), Italia

https://read.bookcreator.com

179

II.3 Festival-Concurs județean, cu participare internațională, on-line, de cântece și dansuri populare românești și din alte țări europene- “Canto tradiţional românesc și din alte țări europene”31 martie 2021, activitatea nr.2 în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a III-a an școlar 2020-2021 II.3.1 "Ciuleandra", dans străvechi cu strigături Prof. înv. primar Roșu Mihaela Petruța, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău

Vechi dans popular, cu origini în Muntenia subcarpatică, "Ciuleandra", care l-a inspirat pe Liviu Rebreanu în romanul său, este considerat un dans dionisiac, în care fiecare dintre participanți este atras încet-încet de frenezia ritmului. Pornește ca o horă, foarte lent, foarte cumpătat, apoi ritmul muzicii și mișcarea se accelerează progresiv. Este un dans al destinului, în care mulți își găsesc sufletul pereche. Când spui "Ciuleandra", renumitul joc popular al cărui ritm accelerează progresiv, negreșit te gândești la magistrala interpretare a Mariei Tănase sau la romanul omonim de Liviu Rebreanu. De origine străveche, era închinat cultului solar și practicat într-un ritual inițiatic geto-dac, de trimitere a solului la ceruri.

Preluând jocul original (com. Ciofrângeni, jud. Argeș), Maria Tănase îl dozează prin strigăturicomenzi din ce în ce mai repezi, dezlănțuind până la sfârșit o adevărată euforie a ritmului care îl prinde pe ascultător ca într-un vârtej. Maria Tănase cântă pentru prima oară melodia împreuna cu orchestra Nicușor Predescu și face prima înregistrare la Radio România în anul 1956.

Bătaia rituală reprezintă practica magică de sorginte populară menită să aducă sănătate, să alunge spiritele malefice, să fertilizeze timpul și spațiul, să exprime prietenia, atașamentul și solidaritatea dintre oameni (spre exemplu, bătutul pe umăr) etc. Principalele momente ale anului în care a fost surprinsă bătaia rituală au fost: Anul Nou (bătaia pe umăr cu sorcova), Măcinici (bătutul pământului cu bețele sau maiurile pentru alungarea frigului și scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătate și noroc), Lăsatul Secului de Paște (baterea alviței pentru aflarea norocului și a ursitei, tărbacul câinilor pentru alungarea iernii), Ziua Crucii (bătutul nucilor pentru a face rod și anul următor), Crăciun (bătaia sau scormonitul colindătorilor cu bețele în foc). Bătaia rituală este și secvența cheie a oricărui scenariu de întemeiere a adăpostului (casă, sat, mormânt), cunoscută și sub numele de „bătutul părului” sau „stâlpului”. „Ia ciuleandra la bătaie!” nu e un îndemn la violența domestică sau de altă factură! Nici măcar celebrul vers/ strigătură atât de cunoscut nu are aceste veleități belicoase. Îndemnul ține de practicile magice și de ritualurile solare ale zânelor autohtone.

180

În fiecare dimineață, Soarele era ademenit să își arate chipul prin dansul cerc/ horă pe care îl jucau tinerele fete de la curtea vreunei zâne. Cercul e simbolul solar, iar hora era dansul ritual ce se dansa la răsărit, în sensul mișcării aparente a soarelui pe cer. Putea fi un cerc simplu sau cercuri concentrice formate de trupurile și de mâinile prinse ale fetelor. Ridicarea brațelor, prinderea și desprinderea lor, erau forme de preamărire a soarelui, de implorare să apară! Logica ritualului presupunea baterea pământului într-o anume cadență, ca prin mâinile și trupurile fetelor, energia soarelui să dea putere fertilizatoare pământului: „Două fire, două paie, ia Ciuleandra la bătaie!”. Acest îndemn avea rolul de a alunga întunericul și misterele nopții pentru a face loc luminii binefăcătoare a astrului tutelar al zilei. Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, în romanul „Ciuleandra”: „Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte-un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, parc-ar vrea să sfideze și sa stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul pornește din nou,mai strâns, mai încăpățânai, se încolăcește iar și se descolăcește și, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie… De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, țâșnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun țipăt de fată cu sânii aprinși de strânsoare… Şi așa, jocul pare că va continua până ce toți jucătorii își vor topi sufletele intr-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită… Dar, brusc, ca și când l-ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge și îngrămădirea de tineri se risipește într-un hohot de râs sălbatec, ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimii omenești ar fi deșteptat până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului…” Liviu Rebreanu, "Ciuleandra" (1927). Puțini știu, însă, că dansul are o origine străveche și că era practicat într-un soi de ritual inițiatic. "Ciuleandra" sau "Șuleandra" este un fel de stramoș al ritualului efectuat de geți, prin care aceștia îi trimiteau un mesager zeului Zamolxis. O dată la patru ani, preotesele soarelui se prindeau într-un dans ritmat, ceremonie ce preceda sacrificiul celui Ales pentru jertfă. Odată cu moartea fizică a Alesului, geții eliberau un chiot de bucurie, descoperit de către arheologi pe o piatră meteorică ce stă la originea primelor două versuri din cântec: "Două fire, două paie/ Ia Ciuleandra la bătaie". Tradiția dansului s-a continuat mai ales în Muntenia la serbările din preajma solstițiilor și este legat de celebrarea nopților de Sânziene.94 94

Bibliografie: 1.A. M. Marinescu, "Cultul păgân şi creştin" (1), "Sărbătorile şi datinile romane vechi", Ed. Saeculum Co, Bucureşti, 2005; 2.Z.E.Deju, "Epocile Zalmoxiene", în "Dacia magazin", nr 13/2004; 3.Mirela Lăscoiu, "Datini şi obiceiuri ale geto-dacilor", în "Dacia magazin", nr.14 mai/2004; 4.N.Densușianu, "Dacia preistorică", Ed. Obiectiv, Craiova, 2001; 5.I.C.Drăgan, "Noi, tracii", Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976; 6.Elena Niculiță-Voronca, "Datinile şi credințele poporului român", Ed.Polirom, Iaşi; 7.L. Rebreanu, "Ciuleandra", Ed. Cartea Românească, București, 1927.

181

II.3.2 Instruments nationaux Prof. Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia

L'historien arménien Movsns Khorenatsi du 5-ème siècle a mentionné un duduk appelé "tsiranapoh". L'instrument duduk et la musique duduk font partie intégrante de la vie culturelle et de l'identité sociale du peuple arménien. Pendant de nombreux siècles, elle a accompagné tous les événements sociaux importants dans la vie des Arméniens: célébrations folkloriques, célébrations, chants et danses, mariages et cérémonies funéraires, etc. Le duduk se compose d'une pipe et d'une double languette amovible (canne). La longueur moyenne du tube est de 32 cm, le roseau est de 12 cm Il y a huit trous sur la face avant du duduk et un sur le dos. Le son est généré par la vibration des deux plaques de roseau et est régulé en modifiant la pression d'air sur la langue de l'instrument, ainsi qu'en fermant et en ouvrant les trous de jeu. L'anche est généralement équipée d'un capuchon et dispose d'un contrôle de tonalité pour le réglage. Lorsque le bouton est enfoncé, la tonalité est augmentée; lorsqu'elle est affaiblie, la tonalité est abaissée Duduk est largement utilisé dans les orchestres folkloriques. Le duduk arménien (tsiranapoh) est fabriqué à partir d'abricotier en raison de sa capacité caractéristique à résonner. Le duduk arménien a un son doux, plus comme une voix, contrairement à un duduk fait d'autres matériaux, qui se caractérisent par un son plutôt dur.

9596979899

Неотъемлемая часть культуры любого народа — это национальная музыка, которую в свою очередь нельзя представить без народных инструментов. В армянской музыке их множество, но воплощением изящества и утончённости по праву можно назвать канон (канун). Канон — это древний восточный струнно-щипковый безгрифный инструмент, распространённый как в Армении, так и в других странах. О происхождении его спорят. Первые упоминания о похожем инструменте, который назывался «кнар», относятся к V веку — о нём говорит Фавстос Бузанд в своей «Истории». Аналоги канона — европейская цитра, иранский сантур, арабский ганун, китайский гучжэн, русские гусли и другие инструменты разных народов

9 февраля 2021 г. - YouTube

182

Вплоть до середины ХХ века на нём играли только мужчины — странствующие поэтыашуги. Сейчас же он считается женским. Мастеров по изготовлению канона тоже не очень много, профессия достаточно редкая. * La musique nationale fait partie intégrante de la culture de toute nation, qui, à son tour, ne peut être imaginée sans instruments folkloriques. Il y en a beaucoup dans la musique arménienne, mais le canon (veille) peut à juste titre être appelé l'incarnation de la grâce et de la sophistication.Canon est un ancien instrument oriental sans manche à cordes pincées, répandu en Arménie et dans d'autres pays. Il y a débat sur son origine. Les premières mentions d'un instrument similaire appelé "knar" remontent au 5ème siècle - Favstos Buzand en parle dans son "Histoire". Analogues du canon - cithare européenne, santur iranien, ganun arabe, guzheng chinois, gusli russe et autres instruments différentes nationsJusqu'au milieu du XXe siècle, il n'était joué que par des hommes - des poètes itinérants ashug.Maintenant, il est considéré comme feminine. Il n'y a pas non plus beaucoup de maîtres canonniers, le métier est assez rare.

II.3.3 Chansons nationales arméniennes- Komitas Prof. Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia

Le peuple arménien a trouvé et reconnu son âme, sa nature spirituelle dans les chansons de Komitas. Komitas Vardapet est un début sans fin. Il vivra à travers le peuple arménien, et ils doivent vivre à travers lui, maintenant et pour toujours ». (Vazgen I, le Catholicos de tous les Arméniens Komitas a visité diverses régions d'Arménie pour traiter et réprimer des milliers de chansons arméniennes, kurdes, perses et turques. Il a commencé un travail de recherche scientifique sérieux, a étudié les mélodies folkloriques et d'église arméniennes et a travaillé sur le déchiffrement des khazzes arméniens et sur la théorie des voix. Dans divers pays du monde, Komitas est apparu comme un interprète et un propagandiste de la musique arménienne. Le compositeur a commencé à réfléchir à de grandes formes musicales monumentales. Il avait en tête de créer l'épopée musicale «Sasna tsrer» et a continué à travailler sur l'opéra «Anush», qu'il a commencé en 1904. Les musiciens connus: Vincent D'Andy, Gabriel Fore, Camille Sen-Sans… sont tombés amoureux du travail créatif de Komitas. En 1906, après l'un des concertos, le remarquable compositeur français Claude Debussi s'exclama avec enthousiasme: "Brillant père Komitas! Je m'incline devant votre génie musical!"

183

Clasa a VII-a "Komitas"100- Cântec popular armean- Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

II.3.4 Dance traditionnelle101 Elev Öğrencim Ali Kaan Binbir, Clasa a III-a, "Zeybek- Spectacle de Danse"- Profesor îndrumător: Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA

II.3.5 Cântece și dansuri populare românești și din alte țări europene

"Micii românași"- Preșcolari- Grupa Mare, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău Titlul piesei muzicale: "Ciobănașul"; Profesor îndrumător: Zamfir Gina Mariana, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău

100

https://www.youtube.com/watch?v=oN1S5sldKT4&t=1s

101

https://www.youtube.com/watch?v=NOox4MzdbGw&t=2s

184

Preșcolar: Udrea Erika- Grupa Mică, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău Titlul piesei muzicale: "Alunelu, Alunelu"; Profesor îndrumător: Irimia Marilena, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău

Eleva: Petre Alexandra Georgiana, Clasa Pregătitoare; Titlul piesei muzicale: "Am bundiță nouă!"; Profesor îndrumător: Dragomir Mihaela Ramona, Liceul de Arte "Margareta Sterian", Buzău

Eleva: Ghinea Bianca, Clasa Pregătitoare, Titlul piesei muzicale: "Suntem două surori" Profesor îndrumător: Dragomir Mihaela Ramona, Liceul de Arte "Margareta Sterian", Buzău

Elevul: Tudor Denis Gabriel, Clasa Pregătitoare, Liceul de Arte "Margareta Sterian", Buzău Titlul piesei muzicale: "Doamne, octrotește-i pe români!" Profesor îndrumător: Dragomir Mihaela Ramona, Liceul de Arte "Margareta Sterian

185

Eleva: Panainte Maria, Clasa I, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău Titlul piesei muzicale: "S-ar găti badea de nuntă" Profesor îndrumător: Sitaru Gabriela, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău

Eleva: Partal Carla, Clasa I, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău Titlul piesei muzicale: "La oglindă" Profesor îndrumător: Sitaru Gabriela, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău

Eleva: Gurău Patricia, Clasa I, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău Titlul piesei muzicale: "Portul românesc" Profesor îndrumător: Sitaru Gabriela, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău

Eleva: Dobrin Bianca Elena, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău Titlul piesei muzicale: "Drag mi-e cerul `nalt, cu mii de stele" Profesor îndrumător: Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

186

Eleva: Mușat Daria Bianca, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău Titlul piesei muzicale: "La Bolintinul din vale" Profesor îndrumător: Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Eleva: Trandafir Alexia, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău Titlul piesei muzicale: "Maică, m-ai crescut de mică" Profesor îndrumător: Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Eleva: Rînciog Antonia- Clasa a II-a- Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău Titlul piesei muzicale: "Alunelul"; Profesor îndrumător: Coman Daniela, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău

Eleva: Lefter Maria- Clasa a II-a- Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău Titlul piesei muzicale: "Alunelul"; Profesor îndrumător: Coman Daniela, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău

187

Eleva: Gheorghe Anamaria- Clasa a II-a- Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău Titlul piesei muzicale: "Alunelul"; Profesor îndrumător: Coman Daniela, Liceul de Arte "Margareta Sterian" Buzău

Grup folcloric „Mlădițe buzoiene”- Elevi: Clasele a III-a și a IV-a, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Titlul piesei muzicale: „La fântâna dângă vale" Profesori îndrumători: Moraru Daniela și Lazăr Mihaela, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău

Eleva: Spînu Andra, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău Titlul piesei muzicale: "Trandafir mândru, rotat" Profesor îndrumător: Drăgunoiu Carmen, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău

Formația: "Ghioceii veseli"- Elevi: Clasa a IV-a, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău Titlul piesei muzicale: ,,Hora de sărbătoare” Profesor îndrumător: Drăgunoiu Carmen, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă”, Buzău

188

Eleva: Hîrjoi Anda, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Titlul pieselor muzicale: "Frumos mai cântă mierla", "O zis mama să mă cruți", "Eu din joc nu mă opresc"102 și "Iaca-i zi de sărbătoare"103; Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Elevul: Petrache Mario Andrei, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială "Episcop Dionisie Romano", Buzău Titlul piesei muzicale: "Prin pădure, prin frunzar" Profesor îndrumător: Roșu Alina Mihaela, Școala Gimnazială "Episcop Dionisie Romano", Buzău

Eleva: Alexe Ana Maria Cătălina, Clasa a IV-a, Liceul Tehnologic ”Dimitrie Filipescu”, Buzău Titlul piesei muzicale: "Cântec pentu părinți" Profesor îndrumător: Matache Larisa, Liceul Tehnologic ”Dimitrie Filipescu”, Buzău 102 103

Anda Harjoi - Eu din joc nu ma opresc - YouTube Anda Hirjoi - Iaca-i zi de sarbatoare - YouTube

189

Eleva: Trandafir Larisa- Clasa a VI-a, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău Titlul piesei muzicale: ,,Satul meu de lângă munte” Profesor îndrumător: Frățilă Monica, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Eleva: Postelnicu Daria- Clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău Titlul piesei muzicale: ,,Acasă-i România” Profesor îndrumător: Frățilă Monica, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Grup folcloric „Mlădițe buzoiene”- Elevi: Clasele a III-a și a IV-a, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Colaj de dansuri populare : „Hora” și „Brașoveanca”104 Profesori îndrumători: Moraru Daniela și Lazăr Mihaela, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău

104

https://www.youtube.com/watch?v=X1MpeHCMWXw

190

105

"Menuet- Luigi. Boccherini"- Vache Margaryan, clasa a VII-a, Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

106

"Cântec popular armean"- Samvel Mkrtchyan, clasa a IV-a, Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

107

Komitas-《Krunk》-Flora Gorgyan- Clasa a VII-a- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

Chansons nationales arméniennes- Komitas108- Clasa a VII-a, Prof. Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia

105 106

https://www.youtube.com/watch?v=QlJYOaCbJtI&t=1s

https://www.youtube.com/watch?v=V9olJ4hjNn4&t=1s

107 108

https://www.youtube.com/watch?v=W4MggNvagHg&t=1s https://www.youtube.com/watch?v=oN1S5sldKT4

191

109

"Dans popular românesc"- Elevele: Azatyan Milena și Anahit Avetisyan- Clasa a VII-a, Profesor îndrmător: Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

Danse folklorique arménienne -"Fille bourrée"110- Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia

111

Eleva: Ecrinsu Afșin, Clasa a III-a; Titlul piesei muzicale: "Çanakkale İçinde" Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Școala: Eğe Sanayi Ilkokulu, TURCIA

112

Eleva Ilkay Sürücü, Clasa a III-a; Titlul piesei muzicale: "Malatya" Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Școala: Eğe Sanayi Ilkokulu, TURCIA

109

https://www.youtube.com/watch?v=qM2ldBZO5x8 https://www.youtube.com/watch?v=EVOtZiUTDe4 111 https://cristeanicoletaifrim.blogspot.com/?zx=479590763bbed46d 110

112

https://www.youtube.com/watch?v=asdeZ5Zt-iQ

192

113

Elevul Tuna Deniz Eraydin, Clasa a III-a, Titlul piesei muzicale: "Adana Köprü Bași" Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Școala: Eğe Sanayi Ilkokulu, TURCIA

113

https://www.youtube.com/watch?v=XDt9lPlU1aM

193

Festivalul-Concurs județean, cu participare internațională, on-line, de cântece și dansuri populare românești și din alte țări europene- “Canto tradiţional românesc și din alte țări europene”114- din data de 31 martie 2021, activitatea nr.2 în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a III-a an școlar 2020-2021

II.4 Expoziția –Concurs Județean, cu participare internațională, on-line: "Păpuși artizanat, în port popular românesc, din diverse zone etnografice ale țării", din data de 28 mai 2021, activitatea numărul 3 din cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională, "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a III-a, an școlar 2020-2021.

114

https://www.youtube.com/watch?v=SYYhZNFprkU

194

195

Belkıs Ergün Cikcilli Mehmet Emine Öncü İlkokulu Alanya, TURCIA

"Une poupée de la région traditionnelle des Sivas"- Prof. Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA

"Une poupée de la région traditionnelle des Eğe"- Prof. Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA

"Une poupée de la région traditionnelle des Kars"- Prof. Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu,

Kartal, TURCIA

196

115

116

115 116

https://vimeo.com/517612464 https://www.youtube.com/watch?v=5rQ3DhmEDlQ&t=7s

197

Expoziție- "Păpuși artizanat, în port popular românesc și din alte țări europene", Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

198

Expoziție- Concurs "Păpuși artizanat, în port popular românesc și din alte țări europene ", Activitatea nr.3 în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a III-a an școlar 2020-2021

199

CUPRINS I.Proiectul educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020………………………………………………………………………5 I.1. Datini, obiceiuri și tradiții populare românești…………………………………………………..10 I.1.1 Costume populare românești din diverse zone etnografice ale țării și case țărănești, tradiționale, din satul românesc- Clasa IB; Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău ……………………………………………………………………………………………………………10 I.1.2 Obiecte de artă populară și vestimentară- Muzeul din școala mea, Eleva – Ţîrle Andrada, Clasa a V-a, Şcoala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Județul Sălaj; Prof. coordonator: Santavan Simona Mihaela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Județul Sălaj.................................................................................12 I.1.3 Mersul cu Capra- Elev- Lukacs David Şerban Sebastian-Cl.a VII-a, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Județul Sălaj; Prof. coordonator- Santavan Simona Mihaela, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Județul Sălaj………………………………………………………………………………………………13 I.1.4 Tradiții și obiceiuri- Elevi: Luciu Ana Maria, Noapteș Alexandra Andreea, Clasa a V-a, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat; Prof. Baciu Georgiana Elisabeta, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat……………………………………………………………………………………………………….13 I.1.5 Serbare de Crăciun- Dimofte Gherghina Gina, Pîrlog Nicoleta, Portase Maria- Școala Gimnazială "Sfântul Nicolae" Vânători, Județ Galați………………………………………………………………....14 I.1.6 Șezătoare populară de Crăciun, Clasa a II-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Prof.înv.primar, Ifrim Nicoleta…………………………………………………………………………...15 I.1.7 Serbare de Crăciun- "Balul fulgilor de nea"- Clasa a II-a C, Prof. îndrumător: Oprea Carmen, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău..................................................................................................16 I.1.8 Obiceiuri specifice anotimpului primăvara într-o comună de munte – Elev Pamfiloiu Ilie-Iulian, clasa a VII-a A, Prof.coordonator: Badea Camelia Maria, Școala Gimnazială Jina, Sibiu………………16 I.1.9 Activitate integrată "Pe ulițele satului românesc", Elevi- Clasa a III-a A, Prof.înv.primar, Mărăcineanu Rodica, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău…………………………………………18 I.1.10 "Să păstrăm tradiția poporului român!"- Prof.înv.preșcolar- Irimia Marilena- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău……………………………………………………………………………………..19 I.1.11 Pictură pe sticlă- Workshop- „Icoane”- Elevi Clasele Pregătitoare- a IV-a, Şcoala: Gimnazială Nr. 1 Aghireș, Județ Sălaj; Prof. înv. primar Chiș Diana Rodica- Şcoala: Gimnazială Nr. 1 Aghireș, Județ Sălaj………………………………………………………………………………………………………20 I.1.12 В нашей школе девочки учатся вышивать – Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia ……………………………………………………………………………………….20 I.1.13 Rețetă culinară din bucătăria tradițională românească – Echipa- "Romanian Chef"- "Sarmale cu mămăligă"/ "Stuffed cabbage and polenta"- Elevi: Tuțu Andreea, Dinu Adina, David Cristian, Șerban Eduard, Clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Prof. îndrumător- Tudor DanielaȘcoala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău………………………………………………………………..21 I.1.14 Мичинк- Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia………………………21 I.2. Festivalul- Concurs “Canto tradiţional românesc"………………………………………………22 I.3.Expoziție- Concurs "Păpuși îmbrăcate în costume populare românești"- Activitatea nr.3 în cadrul Proiectului educativ județean cu participare internațională "Tradiția oglinda sufletului românesc", Ediția a II-a, an școlar 2019-2020………………………………………………………………………………..25 I.3.1 Какие они, армянские куклы?- Elevi: Tigran Baghdasaryan, Ani Khazaryan, Profesor îndrumător: Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia………………………………………..29 I.3.2 Folkloric dolls- Prof. İsmail Aça, İzmit Yunus Emre Kiz Anadolu İmam-Hatip Lisesi, Turcia …..30 I.4.Simpozionul Județean, cu participare internațională, "Cunoașterea și promovarea tradiţiilor populare românești"……………………………………………………………………………………..30 I.4.1 Tradiții și obiceiuri specifice zonei de sud a Moldovei- Profesor: Pȋrlog Nicoleta, Școala Gimnazială „Sfȃntul Nicolae”, Comuna Vȃnători, Județul Galaţi…………………………………………………….31

200

I.4.2 Portul tradițional- ieri și azi. Portul tradițional al jinarilor- Prof. Badea Camelia Maria, Școala Gimnazială Jina, Județul Sibiu…………………………………………………………………………..31 I.4.3 Obiceiuri de Crăciun, din Mărginimea Sibiului- Ceata Junilor din Comuna Jina- Eleva - Cinazan Alexandra, clasa a VI-a A, Prof.coordonator: Badea Camelia Maria, Școala Gimnazială Jina, Județul Sibiu……………………………………………………………………………………………………...37 I.4.4 Am pornit să colindăm… Tradiții și obiceiuri de iarnă- Prof. Gheață Adriana - Şcoala Gimnazială "Georghe Frățilă" Glimboca, Caraș- Severin…………………………………………………………….38 I.4.5 Tradiții și obiceiuri de Crăciun- Educatoare: Olaru Adriana, G.P.P. Nr. 18 Buzău……………..40 I.4.6 Hristos se naște și în sufletul meu! Prof. Vlad Nicoleta, Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Buzău……………………………………………………………………………………………………..41 I.4.7 Christmas in Poznan- Poland- Szkoła Podstawowa nr 84 im. Tadeusza Kościuszki w Poznaniu/ Polskie tradycje i zwyczaje świąteczne; Teacher: Danuta Bartkowiak – Siekańska…………………….42 I.4.8 Tradiții românești- Simboluri veșnice- Prof. Baciu Georgiana Elisabeta – Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Județul Buzău……………………………………………………………………….….46 I.4.9 Mărțișorul- sărbătoarea primăverii- Prof. înv.primar- Nedelcu Mita- Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Buzău……………………………………………………………………………………….…49 I.4.10 Sărbătorile primăverii- 1 Martie – Mărțișorul românesc/ Felicitări de 8 Martie, de Ziua Femeii" Clasa a II-a B, Prof. înv.primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău………..…….52 I.4.11 1 Martie- Ziua Mărțișorului- Chiș Diana Rodica, Școala Gimnazială Nr.1, Aghireș, Loc. Aghireș, Jud.Sălaj………………………………………………………………………………………………….53 I.4.12 Obiecte de artă populară românească; Activități artistico-plastice de 8 Martie; Încondeierea ouălor de Paște- Elevi- clasa a III-a- Prof. înv.primar- Șimona Raluca Ioana- Şcoala Gimnazială Gherța Mică- Satu Mare………………………………………………………………………………………….53 I.4.13 Popular customs and traditions- Folk costumes- Bosnia and Herzegovina- Smaila Meškovic, Obdanište-Zabavište "Naša djeca", Bosnia- Herțegovina..........................................................................53 I.4.14 Promovarea tradițiilor românești prin intermediul activităților extrașcolare- Prof. înv.preșcolarTeodorescu Daniela, G.P.P. Nr.18, Buzău………………………………………………………………..54 I.4.15 Modalități de promovare și păstrare a datinilor, obiceiurilor și tradițiilor populare româneștiProf. înv.primar, Neagu Liliana , Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău……………………………..56 I.4.16 Managementul realizării activității integrate, prin valorificarea obiceiurilor și tradițiilor populare- Prof. Vorniceanu Cristina, Colegiul Tehnic Samuil Isopescu Suceava……………………….58 I.4.17 Şcoala- promotor al valorilor spirituale românești- Prof. înv. primar Nedelcu Mita- Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Buzău………………………………………………………………………...59 I.4.18 Cum transmitem copiilor dragostea față de tradițiile strămoșești- Prof. înv. preșcolar Irimia Marilena, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă" Buzău……………………………………………………..62 I.4.19 Importanța transmiterii și valorificării tradițiilor românești în școală- Prof. Luntraru Rodica Crina, Şcoala Gimnazialã Cîndeşti, Județul Buzău………………………………………………………63 I.4.20 Păstrarea tradițiilor și obiceiurilor populare, prin intermediul activităților extrașcolare- Prof. Santavan Simona-Mihaela, Şcoala Gimnazială Nr.1 Aghireş, jud.Sălaj…………………………………65 I.4.21 Tradiții și folclor în educarea școlarilor mici- Portase Maria, Școala Gimnazială ”Sfântul Nicolae”, localitatea Vînători, județul Galați……………………………………………………………..67 II.Proiectul educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda sufletului românesc", Ediția a III-a, an școlar 2020-2021……………………………………………………...69 II.1 Simpozionul Județean cu participare internațională, on-line "Unitate în diversitate, prin folclor, obiceiuri și tradiții populare"……………………………………………………………………73 II.1.1 Menținerea tradițiilor și rolul educației în păstrarea spiritualității românești- Prof. Grigore Mirela, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău……………………………………………………….73 II.1.2 Folclorul în literatura română- Prof. Baciu Georgiana Elisabeta, Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud.Buzău…………………………………………………………………………………………77

201

II.1.3 Obiceiuri și tradiții în cultura românească- Prof. înv. primar, Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău…………………………………………………………………………..78 II.1.4 Tradiții și obiceiuri din Muntenia- Prof. înv. primar, Gheorghe Elena Laura și Prof. înv. primar, Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău…………………………………81 II.1.5 Tradiții și obiceiuri buzoiene- Prof. înv. primar Lazăr Georgeta Mihaela- Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău……………………………………………………………………..84 II.1.6 Obiceiuri și tradiții din zona Buzăului- Anton Ancuţa Liliana - Profesor pentru învățământul primar- Şcoala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău………………………………………………………88 II.1.7 Să nu uităm tradițiile și obiceiurile strămoșești!- Prof. Geancu Felicia Vasilica- Școala Gimnazială Vadu Pașii, Buzău……………………………………………………………………………………...…90 II.1.8 Sărbători de iarnă la Coarnele Caprei! Tradiții și obiceiuri, păstrate de peste 2.000 de ani- Eleva Roșu Rusanda, Clasa: a IV-a G, Step by step, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău; Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău……………….95 II.1.9 Plugușorul, cea mai veche tradiție românească- Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău……………………………………………………………………………..……96 II.1.10 Zona Buzăului. Tradiții și obiceiuri de iarnă- Prof. Voinea Constanţa, Liceul Tehnologic “Dimitrie Filipescu”, Buzău......................................................................................................................98 II.1.11 Împodobirea bradului de Crăciun- Prof. înv. preșcolar Zamfir Gina Mariana- Școala Gimnazială ,,Ion Creangă” Buzău...............................................................................................................................100 II.1.12 "Tradiții și obiceiuri românești"- Elevul Bîrzoieș Horia Constantin- Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani; Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani…………………………………………………………………………………………………101 II.1.13 Activitate extrașcolară- "Datini și tradiții de Crăciun și de Anul Nou, la români" - Clasa a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău.…………………………………………………………………………………..……101 II.1.14 "Scutecele Domnului" - O tradiție românească în Ajunul Crăciunului- Eleva Stoica Ana MariaClasa a II-a, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău…106 II.1.15 Sur les tables albanaises- Prof. Laura Gentili, IISS “Carlo Urbani”- Porto Sant’Elpidio (FM), Italia……………………………………………………………………………………………………..106 II.1.16 Crăciunul în Europa. Tradiții și obiceiuri- Prof. înv. primar Moraru Elena-Daniela, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău………………………………………………………..107 II.1.17 Obiceiuri și tradiții populare românești- Eleva Chirică Melania, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani; Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani…………………………………………………………………………………………………110 II.1.18 Mărțișorul- Elev: Cocîrță Radu Mihai, Clasa: a IV-a G, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău; Profesor îndrumător. Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău……………………………………………………………………………………………………111 II.1.19 "1 Martie- Ziua Mărțișorului"/ "Felicitări de 8 Martie", Clasa a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău- Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău…………..111 II.1.20 Mucenici muntenești- Elevul Sâmpetru Erick- Clasa a II-a, Profesor îndrumător: Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău…………………………………………………112 II.1.21 Mucenicii, Sărbătoarea Paștelui- Elev: Cocîrță Radu Mihai, Clasa: a IV-a, Profesor îndrumător. Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău………………………………113 II.1.22 Paștele- Prof. Coroi Mariea și Nazâru Anișoara- Școala Gimnazială nr.7 Buzău, Jud. Buzău………………………………………………………………………………………………113 II.1.23 Încondeierea ouălor- Prof. înv. primar Ungureanu Andreea, Școala Gimnazială nr. 7 Buzău……………………………………………………………………………………………………116 II.1.24 Tradiții de Paște- Eleva Oprea Maria Teodora- Clasa a II-a B, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău………………………………………………118 II.1.25 Obiceiuri și tradiții de Paște- Prof. Moraru Simona Elena, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău…119

202

II.1.26 Sărbătoarea Paștelui la români- Prof.înv.preșcolar Zamfir Gina Mariana, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă” Buzău.......................................................................................................................................123 II.1.27 Pâques en Arménie- Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia....................124 II.1.28 Floriile, Sânzienele- Eleva Chirică Melania, Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani……………………………………………………………………….125 II.1.29 Ziua de Sânziene sau Drăgaica- Prof. Tudor Daniela- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău.......................................................................................................................................................125 II.1.30 Drăgaica- Prof. Vornicu Daniela, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău..............................127 II.1.31 Târgul "Drăgaica" din Buzău- Prof. înv. primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău.......................................................................................................................................................130 II.1.32 Cele mai interesante tradiţii româneşti - Eleva Pascu Alexia Iarina, Clasa: a IV-a, Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău……………….134 II.1.33 Tradiții și obiceiuri de nuntă în satele din județul Galați- Prof. Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău………………………………………………………136 II.1.34 Obiceiuri populare: prima baie- Dumitrache Radu- Clasa: a IV-a, Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău…………………………….144 II.1.35 Ursitoarele- Eleva: Matei Laura, Clasa: a IV-a, Profesor îndrumător. Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău……………………………………………………………..145 II.1.36 Arta populară românească- Elevul Babii Andrei Darius, Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani……………………………………………………145 II.1.37 Meșteșugăritul- Profesor pentru învățământul preșcolar- Irimia Marilena - Școala Gimnazială ”Ion Creangă”, Buzău…………………………………………………………………………………..147 II.1.38 Obiectele de artizanat- Eleva Petrescu Bianca Cătălina, Clasa a II-a, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău………………………………………………149 II.1.39 Obiecte tradiționale- Costumul popular al bunicii mele- Elevul Bucur Ștefan, Clasa a II-a, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău………………151 II.1.40 Costumes folkloriques de Turquie, de différentes régions du pays- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia.................................................................................................................152 II.1.41 Traditional Costume- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia………………152 II.1.42 Costumes traditionnels albanais- Prof. Irakli Toçi, Jeronim de Rada, Albania………………...154 II.1.43 Black Sea Region Traditional Clothing- Prof. İsmail Aça, İzmit Yunus Emre Kiz Anadolu İmamHatip Lisesi, Turcia……………………………………………………………………………………...155 II.1.44 Литовские национальные костюмы разных регионов страны- Žemgulienė Janina, Gargždų „Kranto“ Pagrindinė Mokykla, Lituania………………………………………………………………...155 II.1.45 Poupées arméniennes- Prof. Lilit Ohanyan- Școala N6 Anania Shirakatsi, Hrazdan, Armenia …………………………………………………………………………………………………………...156 II.1.46 Армянские куклы- Elev Tigran Baghdasaryan, clasa a VII-a, Profesor îndrumător: Lilit OhanyanHrazdan N6 Basic School, Hrazdan, Armenia………………………………………………………….157 II.1.47 ЖЕНСКИЕ ГОЛОВНЫЕ УБОРЫ АРМЯНСКИХ ЖЕНЩИН – Prof. Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia.......................................................................................................158 II.1.48 "Армянские национальные костюмы" / "Costume naționale armenești"- Prof. Lilit OhanyanHrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia…………………………………………………….……159 II.1.49 Folk costumes in Macedonia- Prof. Daniela Panajotova- OOU "Petar Pop Arsov"-Skopje-Скопје, Macedonia de Nord…………………………………………………………………………………..…160 II.1.50 Obiceiuri și tradiții populare apicole românești- Prof. Cernat Nicoleta- Prof. înv. primar- Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău, jud. Buzău.....................................................................................................162 II.2 Restaurant internațional- Rețete culinare tradiționale II.2.1 Recettes traditionnelles de Pâques roumaines- Prof. înv. primar Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău…………………………………………………………………………………....168

203

II.2.2 Pilaf tradițional din Marea Neagră, cu hamsie- Prof. Belkis Ergün, Cikcilli Mehmet Emine Öncü İlkokulu, Alanya, Turcia………………………………………………………………………………...172 II.2.3 Армянский хлеб- "Лаваш"- Elev: Tigran Baghdasaryan, Clasa a VII-a, Profesor îndrumător: Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia……………………………………………….172 II.2.4 Тарехац (Хлеб года) - Elev: Tigran Baghdasaryan, Clasa a VII-a, Profesor îndrumător: Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan, Armenia.........................................................................173 II.2.5 Poulet circassien- Prof. İsmail AÇA -İzmit Yunus Emre Girls Anatolian İmam-Hatip High school/Turkey……………………………………………………………………………………………174 II.2.6 Types de pain- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia.....................................174 II.2.7 Tarhana- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia.............................................175 II.2.8 Türk Kahvesi- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia......................................176 II.2.9 Turșu- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia……………………………….176 II.2.10 Manti- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia...............................................177 II.2.11 Turkish Pumpkin Dessert (Kabak Tatlisi)- Prof. Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia……………………………………………………………………………………………………178 II.2.12 Recettes albanaises- Un livre numérique- Eleva Jessica Xamo – Clasa a IV-a, Prof. Laura Gentili, IISS “Carlo Urbani”- Porto Sant’Elpidio (FM), Italia…………………………………………179 II.3 Festival-Concurs județean, cu participare internațională, on-line, de cântece și dansuri populare românești și din alte țări europene- “Canto tradiţional românesc și din alte țări europene”……………………………………………………………………………………………….180 II.3.1 "Ciuleandra", dans străvechi cu strigături- Prof. înv. primar Roșu Mihaela Petruța, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău………………………………………………………………………………..180 II.3.2 Instruments nationaux- Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia………………………………………………………………………………………………….182 II.3.3 Chansons nationales arméniennes- Komitas- Prof. Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan Armenia………………………………………………………………………………………..183 II.3.4 Dance traditionnelle- Elev Öğrencim Ali Kaan Binbir- clasa a III-a, "Zeybek, Spectacle de Danse"Profesor îndrumător: Fatma SağlamEğe Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA…………………………………………………………………………………………………184 II.3.5 Cântece și dansuri populare românești și din alte țări europene……………………………….…184 II.4 Expoziția –Concurs Județean, cu participare internațională, on-line: "Păpuși artizanat, în port popular românesc, din diverse zone etnografice ale țării"……………………………………………194

204

NICOLETA CRISTEA IFRIM Profesor învățământ primar, titular la Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău; Membru corespondent al Academiei Dacoromâne, Bucureşti; Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Asociaţiei Culturale ”Renaşterea Buzoiană”; Membru în Asociaţia Liga Scriitorilor Români, Filiala Buzău; Membru UNIFERO (Uniunea Internațională a Femeilor Române) Cărţi publicate: 1."Revolta animalelor"- Teatru școlar, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2004; 2."Degringolada"- nuvele, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2005; 3.Roman- "Lemurii", Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2009; 4."Metodologia şi tehnologia instruirii"- Lucrare metodico-ştiinţifică, Editura Casa Corpului Didactic “I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2010; 5."Farmacia Verde- Alimente- medicament", Editura Aldin, Buzău, 2011; 6."Plante Medicinale"- Editura Casei Corpului Didactic “I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2012; 7.Roman "Google", Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013; 8."Strategii didactice de predare a elementelor de geometrie în clasele primare"- Lucrare metodico-ştiinţifică, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014; 9."Carnaval"- Teatru școlar, Editura Armonii Culturale, 2014; 10."Povestea Lenei"- Teatru școlar, Editura Armonii Culturale, 2015; 11."Teatrix"- Teatru școlar; Editura Omega 2015; 12.Roman "Mama Mia"- Ediția I, Editura Scriitorilor, 2017 și Ediția a II-a, Editura Betta, 2018, București. 13. "Ion Luca Caragiale- Viața, opera și critica literară", Editura Betta, 2019; 14. Roman "Zori de zi în noaptea minții"- Editura Betta, 2020; 15."Parteneriate școlare europene- Colecție de bune practici"- Ghid metodologic și schimburi de experiență între școli- Editura Editgraph Buzău, 2021 Premii obținute: -Premiul Special al revistei literare “Oglinda literară”, la cea de a XIV-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie Literară “Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003; -Diplomă de onoare, din partea Fundației Academice "Vasile Voiculescu" cu acordarea titlului de membru de onoare pentru aportul deosebit la promovarea culturii în spațiul spiritual românesc; 2004; -Diplomă de excelență din partea Primăriei și Consiliului Local Râmnicu Sărat și Editurii Rafet, pentru implicarea activă în viața spirituală a municipiului Râmnicu Sărat, 2008; -Premiul de excelenţă al Editurii Rafet pentru cea mai bună carte pentru copii, Revolta animalelor, 2004; -Premiul de excelenţă al Asociaţiei Culturale “Renaşterea Buzoiană” pentru cel mai bun roman al anului 2009, “Lemurii” şi pentru contribuţia deosebită în activitatea literară buzoiană profesionistă; -Premiul “Cartea Anului 2016”, (Teatrix- Teatru școlar), al Asociaţiei Culturale “Renaşterea Buzoiană”; -Diplomă de participare- Concurs de creație literară adulți UNIFERO- "Diamante spirituale"- Ediția a III-a 2017; -Premiul “Cartea Anului 2018” la Editura Betta, pentru romanul "Mama Mia";

205

-Diplomă de merit, ca membru al Asociației Liga Scriitorilor Filiala Buzău, în semn de recunoștință pentru promovarea literaturii, jurnalismului, și istoriei din România; -Colaborator L.S.R. Filiala Buzău, la editarea Antologiei "Fântâna buzoiană"; - Profil de autor: "Nicoleta Cristea Ifrim"- realizat de Antoneta Rădoi, Redactor-şef "Convorbiri literar-artistice", în "Enciclopedia- Scriitori din generația 2000"Coordonator: Nicolae Vasile; Editura UZP - Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România; Referințe critice: Titi Damian, Victor Atanasiu, Eliza Roha, Antoaneta Rădoi, Nelu Barbu, Diana Dobrița Bîlea, Dorin Bocu, Ion Roșioru, Passionaria Stoicescu, Nicolae Suciu, Marin Moscu, Dumitru Ion Dincă, Gheorghe Postelnicu, Tudor Cicu, Viorel Frîncu, Ion Aldeniu, Dumitru Dănăilă, Constantin Marafet, Valeria Tăicuțu, Marin Ifrim, Stelian Grigore, Ion P. Iacob, Stan Brebenel, Nicoleta Gâlmeanu, Ionel Andrașni, Monahia-prof. Lucia Ioniță ș.a. Colaborări la ziarele și revistele: "Muntenia Literară", "Opinia Buzău", "Renașterea Culturală", "Cartelul Metaforelor", Almanahul "Renașterea Buzoiană", "Caietele de la Țintești", "Răsunetul"- Cotidianul bistrițenilor de oriunde, "Actualitatea literară"- Revistă de unire a scriitorilor din România, "Litere- Revistă lunară de cultură a societății scriitorilor târgovișteni", , "Uscând o lacrimă"- Revistă cultural-istorică, turism… tradiții, Antologia de proză scurtă- "Prozatori în Arena Literară", "Convorbiri literar-artistice", Revista "Vatra veche"- Lunar de cultură, "Vatra", Foaie ilustrată pentru familie (1894; Fondatori: I.Slavici, I.L.Caragiale, G.Coșbuc, Revista de cultură "Caligraf", Revista de cultură "Helis", Revista "Sud"- Revistă editată de Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu, Revista "Plai străbun"- Magazin pentru românii din lumea întreagă, "EDICT"- Revista educației, Revista „iTeach"- Experiențe didactice, "Revista Învăţământului Preuniversitar" etc. -Coordonator al Revistei școlare, de schimb cultural, internațional, "Primii pași spre carte".

206

Proiectul educativ județean, cu participare internațională "Tradiția- oglinda sufletului românesc"

Articles inside

Simpozionul Județean, cu participare internațională, "Cunoașterea și promovarea

Expoziția-Concurs de creații artistice și artizanat românesc, cu motive populare