Eseuri vesele si triste

Cristache Gheorghiu

Eseuri vesele Ĺ&#x;i triste

BraĹ&#x;ov, 2014

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHEORGHIU, CRISTACHE Eseuri vesele şi triste / Cristache Gheorghiu, - Braşov, 2014 ISBN 978-973-0-17194-5

2

De la Vasile Conta către nicăieri Vasile Conta a scris un studiu, „Teoria fatalismului”, pe care l-a publicat mai întâi în limba română în revista, pe atunci ieşeană, „Convorbiri literare”, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi în limba franceză: „Théorie du fatalisme. Essai de philosophie matérialiste”, Bruxelles, 1877. Titlul poate induce în eroare pe cititorul de azi, când cuvântul fatalism are o conotaţie catastrofică, de aceea subtitlul („Încercare de filozofie materialistă”) este mai aproape de conţinut. Este o carte de filozofie a cărei temă este susţinerea tezei pe care am putea-o numi mai repede o teorie a cauzalităţii. Este interesant de observat schimbarea sensului unor cuvinte datorită evoluţiei limbii, ceea ce ar trebui să le dea de gândit celor ce se grăbesc să citeze ad literam fraze ale scriitorilor de demult şi să le pună în sarcină idei pe care aceştia nu le-au avut în vedere.

Deşi lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză, traducere datorată Anei Conta-Kernbach, sora filozofului, continuată şi finalizată după moartea acesteia de dr. P. Zosin de la Iaşi. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, ... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin încă decât astăzi apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime 3

mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre.

Prima observaţie este evoluţia de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puţin de 50 de ani. Această evoluţie a continuat şi continuă şi azi, chiar dacă nu chiar în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro?

Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. La gândul poluatorilor, îmi scade moralul (Voi reveni!). Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred şi nu sunt sigur? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în imposibilitatea auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Îl voi aminti doar pe Henri Wald, nu pentru că ar fi cel mai important - el fiind recunoscut doar ca publicist - ci pentru că a scris cu deosebită pasiune pe această temă şi este de aceea mai accesibil. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem.

Unde se află limba română pe aceasta scară?

Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit.

4

M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine (Gabriel Liiceanu cred) a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nu chiar una ultramodernă. Constantin Noica, în schimb, recunoaşte că l-a ascultat pe Heidegger la interval de 2 ani şi i s-a părut că spune acelaşi lucru, dar ascultătorii germani iau declarat că nu era tocmai aşa. (Jurnal filozofic, editura Humanitas, pg. 41-42) Discursului lui evoluase pe o spirală, era mai nuanţat. Este de presupus că necunoaşterea subtilităţilor limbii germane l-au împiedicat pe Noica să sesizeze diferenţele. Rămânem totuşi la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el.

Curentul vulgar ce este la modă astăzi nu l-aş lua în seamă, deşi el poluează în mod evident limba. Dar, aşa cum avem manele în muzică, avem şi manele în literatură. Pornografia şi înjurăturile, oricât de mare plăcere le-ar face unora, nu vor intra niciodată în nici un fel de literatură şi în nici un caz în limba literară.

Da, o înjurătură are calitatea de a exprima foarte succint un sentiment. Este, dacă vreţi, o poezie a sentimentelor negative. Într-un fel, ele sunt de înţeles, dacă ne gândim că, ieşind din atmosfera descrierilor de tip Sadoveanu a frumuseţilor patriei – descrieri frumoase, dar lipsite de conţinut – şi revenind la viaţa reală, chiar că o înjurătură este primul lucru care-ţi vine în minte, doar că exprimând-o, nu înseamnă că am făcut literatură în locul lui Sadoveanu. Diferenţa este cam tot atât de mare ca între vorbirea nearticulată şi poezie, având în vedere că înjurătura exprimă un sentiment într-o manieră foarte apropiată de vorbirea nearticulată. Limba, literatura, trebuie să fie capabile să transmită idei şi nu doar sentimente.

5

În trecut, limba română literară s-a cristalizat prin contribuţia intelectualilor moldoveni, şi nu în mod întâmplător, ci – apropo de teoria lui Vasile Conta – din motive obiective. Cauza a fost vecinătatea cu Polonia, ţară cândva puternică şi civilizată (să nu uităm că a avut una dintre primele universităţi din Europa), iar mai târziu cu Imperiul Habsburgic. Copiii boierilor moldoveni mergeau la studii în Polonia, iar atunci când se aflau în dizgraţia domnitorului, emigrau tot acolo chiar ei înşişi.

Nu întâmplător, adevăratul ridicător, ctitorul spiritual al celebrei Pecerskaia Lavra de la Kiev, pe atunci teritoriu polonez, a fost un român, Petru Movilă. Aşa se face că moldovenii simpli, chiar şi inculţi, deşi au o pronunţie uşor diferită, vorbesc şi azi o limbă corectă din punct de vedere gramatical. Dacă Eminescu, Sadoveanu etc. ar fi fost prahoveni, spre exemplu, dezacordul de număr ar fi fost regula şi nu greşeala.

Astăzi, centrul cultural al României s-a mutat la Bucureşti. În plus, vecinătatea imediată contează mai puţin în condiţiile tehnologiei moderne. Există oameni luminaţi care scriu cărţi bune şi suntem astfel asiguraţi că vom ţine pasul cu lumea. Pericolul se află în ruptura pe cale să se producă între aceştia şi restul populaţiei, educată la televizor şi prin exemplul unor parveniţi.

Cărţile bune sunt puţine şi sunt citite de şi mai puţini cititori. În curând, ele nici nu vor mai fi scrise în limba română, ci direct în limbi străine, unde şi posibilităţile de răspândire sunt mai mari. De ce librăriile sunt totuşi invadate de cărţi nefolositoare? Din motive comerciale, evident. Astăzi totul, sau aproape totul este supus legilor pieţei. Chiar şi cultura? Categoric nu, dacă avem în vedere cultura autentică! Scriitorii antici, şi nu numai ei, n-au scris pentru ca să vândă. Nici n-ar fi fost posibil, pentru că tiparul nu fusese încă inventat.

Astăzi, datorită tehnologiei, oricine poate scrie o carte, 6

dar asta nu înseamnă că orice pagină tipărită reprezintă un act de cultură, deşi nimeni nu-i împiedică pe autori să se auto-considere că ar fi. Sunt de aceea la modă producţii din cele mai abominabile, unele de-a dreptul pornografice, cu pretenţii de literatură. Cine face diferenţa? Posteritatea în mod sigur.

Autorul de literatură adevărată nu se gândeşte, atunci când scrie, la bani. El are ceva de spus şi nu-şi găseşte liniştea până când nu-şi aşterne gândul pe hârtie. Ajunge chiar să-şi subvenţioneze propria carte.

Ideea de marketing este străină de orice act de creaţie autentică.

Există deci cărţi pentru toate gusturile, ceea ce este foarte bine. Îşi alege fiecare ceea ce simte că-i trebuie sau îi face plăcere. Cartea nu mai este un obiect destinat elitelor, celor ce ştiu sa citească, pentru că astăzi analfabeţii sunt o raritate. Sintagma „om cu carte” a devenit caducă. Depinde ce fel de carte citeşte. Dacă, pe de o parte este bine să existe cărţi pentru toate gusturile – pentru că numai astfel pot fi atraşi către lectură cât mai mulţi oameni – nu este mai puţin adevărat, pe de altă parte, că orice carte ar trebui să conţină un mic vector care să-i stimuleze interesul cititorului către ceva mai mult. Asta în teorie!

Expresiile colocviale la modă azi, fie ele şi poetice, intră sau nu în limba literară? Şi, apropo de poetic, ce înseamnă poezie? Un şir de vorbe fără sens numai pentru că sună ciudat? Poezia este o metaforă, ceea ce înseamnă că în spatele cuvintelor se află o idee. Poezia se exprimă metaforic şi este cu atât mai valoroasă cu cât aceste metafore sunt mai sugestive, mai interesante, mai poetice, ca să mă exprim aşa, deşi nu vreau să definesc poezia prin poetic sau invers. Înainte de orice însă, mai frumos sau mai puţin frumos, poezie sau proză, ele trebuie să comunice un gând.

7

Spre deosebire de muzică şi arta plastică, care sunt receptate direct prin simţuri, literatura nu poate face decât indirect, prin intermediul ideilor. Idei şi nu doar cuvinte. Prin limbă se transmit deci idei, gânduri.

Cuvintele sunt simboluri.

Unele texte, concepute prea particular, pot să nu fie traductibile, oricât ar fi de frumoase. Constat această dificultate în corespondenţă, atunci când trebuie să traduc ceva gândit iniţial în limba română, iar expresia respectivă nu există în cealaltă limbă sau nu cunosc eu un corespondent al ei. Atunci, trebuie să recurg la exprimarea cuminte, în termeni obişnuiţi.

Până aici n-ar fi nici o tragedie. În toate limbile există asemenea expresii. Unele expresii însă au nu numai o răspândire locală, dar şi temporară, ceea ce înseamnă că ele sunt perisabile, nu au intrat, de fapt, în limba literară, iar peste puţin timp vor fi uitate. Peste câţiva ani, un cititor nu va înţelege ce-am vrut de fapt să spunem, iar textul îi va părea hilar. Mă întreb de aceea în poezie, unde modul de exprimare este esenţial, ce viitor pot avea jocurile de cuvinte născute mai mult pentru ciudăţenia asocierii lor decât pentru a transmite ceva? Există şi în poezie, ca peste tot, mici secrete tehnice ale profesioniştilor. Adevărata poezie are nevoie însă şi de ceva talent, nu numai de tehnică. Este problema autorilor, îi priveşte, dar dacă, în loc să-şi expună „operele” într-un muzeu, le plasează pe partea carosabilă a drumurilor publice, atunci nu fac decât să încurce circulaţia maşinilor adevărate. Şi poate că aşa sar întâmpla, dacă n-ar exista un administrator al drumurilor. Întrebarea este: „Şoselele literaturii cine le administrează?”. Cred că aici avem o problemă.

Cel ce ar trebui sa facă acest lucru nu poate fi decât omul de cultură, iar modul în care o poate face nu este, bineînţeles, cenzura, ci exemplul lui cel bun.

8

Şi iată că vine pericolul cel mare tocmai din partea televiziunii, adică din locul cu cea mai mare influenţă asupra populaţiei. Iar aici nu avem de ales.

Există şi programe bune, chiar foarte bune, dar ele sunt puţine, plasate la ore nepotrivite şi nu sunt urmărite de marea masă. Emisiunile obişnuite, cele „cu rating”, sunt cele care formează limba, pentru că despre ea vorbeam. Din păcate, televiziunea a fost invadată după 1989 de indivizi ce nu au avut în viaţa lor preocupări culturale, dar care şi-au găsit loc tocmai în asemenea emisiuni. Aici vectorul stimulator este îndreptat în direcţie opusă. Că aceşti indivizi vin din profesiuni diferite, n-ar fi nimic, dimpotrivă, ei ar fi putut aduce un suflu înnoitor necesar pentru închistarea în care se afla televiziunea înainte, dar au pătruns indivizi fără nici o profesiune, remarcabili doar pentru incultura şi tupeul lor. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este lipsa de replică a celor ce pretind a fi oameni de cultură. Se invocă rating-ul, care atrage publicitate, care publicitatea aduce bani. Iarăşi banii! Mă tem însă că aici se ascunde o mică minciună. Să ne imaginăm că un om de afaceri doreşte să-şi plaseze un anunţ publicitar şi i se spune că o anumită emisiune are rating-ul cel mai bun. Dar produsul căruia doreşte să-i facă publicitate se adresează unei categorii sociale total diferite de cea a celor ce vizionează acea emisiune. Şi totuşi, nimeni nu urmăreşte rating-ul în mod diferenţiat. De ce? Pentru că există cineva interesat în publicitate „la grămadă”. Acesta este politicianul. Pe el îl interesează votul electoratului, indiferent de unde vine, iar cele mai multe voturi vin din partea celor neinstruiţi. Posturile de televiziune sunt în mâna politicienilor, iar ei sunt interesaţi să-şi facă propria publicitate în rândul maselor, cu cât mai ignorante, cu atât mai numeroase. Nu rating-ul unei emisiuni anume contează, ci rating-ul postului în ansamblul lui, 9

deoarece proprietarul-politician este interesat să atragă electoratul către postul său şi să-l sustragă de la posturile adversarilor politici. Nimeni nu ne spune însă acest lucru, nici măcar „oamenii de cultură”.

Ne întrebăm atunci: „Care este sensul evoluţiei actuale a limbii române?”. Va fi ea capabilă în viitor să comunice românilor ideile acelor timpuri sau intelectualii epocii respective vor apela la limbi străine, precum a făcut-o Vasile Conta?

Publicat în revista de literatură „Dealul Melcilor” nr. 5(7) martie 2006

De la Pascal la Pascal Dintre gânditorii moderni, Blaise Pascal - dacă pot să-l mai numesc modern, după ce am schimbat chiar şi mileniul - este revendicat de toată lumea, indiferent dacă cei care-l evocă sunt adepţi ai unor curente religioase sau, dimpotrivă, ai unora atee. Explicaţia vine din faptul că, după o viaţă de succes ca fizician şi matematician, adică de om al ştiinţelor exacte, a renunţat la toate acestea şi s-a înrolat într-o mănăstire, punându-şi inteligenţa în slujba bisericii. De aici, teologii au tras concluzia că şi-ar fi schimbat concepţia, evident în bine, pentru că „l-a văzut pe Dumnezeu”.

Ateii, în schimb, explică schimbarea printr-o slăbire a puterii lui de judecată.

A ajuns astfel asemenea anticilor pe care îi evocăm cu toţii fără să le fi citit operele, interpretând însă cum ne convine unele citate scoase din context. Iar dacă am citit vreodată ceva din opera lor, ar fi naiv să credem că am înţeles nuanţele subtile ale gândirii lor după câteva mii de ani, în condiţiile în care cuvintele 10

oricărei limbi îşi pot schimba înţelesul în decursul unui singur secol. Citeam zilele trecute pe o placă din incinta bisericii Sfântul Nicolae din Braşov o precizare testamentară făcută la 1882 de către arhimandritul Isaia Persiceanu către ,,scăpătaţii” săi. Termenul avea sensul simplu de urmaşi. Astăzi, însă, după doar o sută şi ceva de ani, el are pentru noi sensul de sărăciţi, rămaşi fără avere. Asta ca să nu mai vorbim despre cuvinte actuale, dar care au nuanţe, sau chiar sensuri diferite în zone diferite. Îmi amintesc că, în urmă cu ceva ani, i-am transmis toată simpatia mea unei prietene din Australia cu ocazia căsătoriei ei, fără să ştiu pe vremea aceea că în limba engleză urarea mea suna a condoleanţe, şi nu a felicitare.

Dar, să revenim la Pascal. Adevărul este că nu a existat nici o schimbare a concepţiei lui. Mai întâi, pentru că el a fost educat într-un spirit profund religios şi a rămas credincios toată viaţa sa. El nu s-a „stricat la cap”, cum le place materialiştilor să afirme, şi nici n-a avut o minte slabă în tinereţe, dar s-a deşteptat brusc mai târziu, aşa cum le-ar place preoţilor să creadă.

Realizările lui ştiinţifice dovedesc un intelect superior oricărui teolog cunoscut de la Hristos încoace, iar savanţi credincioşi au existat întotdeauna şi în toate religiile. Pe scurt, Pascal n-a fost niciodată străin de religie. N-a fost nici o convertire, ci doar o schimbare a „jobului”, bazată pe aprecierea că, laolaltă cu janseniştii de la Port-Royal-des-Champs, putea fi mai eficient, cel puţin în privinţa comunicării cu lumea. Nu trebuie să uităm declaraţia sa: ,,Am petrecut multe zile studiind ştiinţele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul ştiinţific m-a dezgustat”. Dorinţa lui era deci una de comunicare.

Ideea că un om al ştiinţelor exacte este în mod necesar un ateu este total eronată. Ea a fost avansată de preoţii incapabili să înţeleagă sensul profund al 11

propriei lor doctrine religioase, dar îndârjiţi să-şi apere puterea politică dobândită şi avantajele materiale. Un om de ştiinţă poate fi la fel de credincios ca oricare altul. Cazul lui Newton este binecunoscut. Îndrăznesc chiar să spun că fiecare om este credincios în felul său, fiecare are Dumnezeul său, aşa cum îl vede el, conform filozofiei sale personale. Chiar şi cei ce cred că sunt atei au un Dumnezeu al lor, de care poate că nu sunt conştienţi. De aceea, alinierea la un Dumnezeu standard, conceput de o instituţie mai mult sau mai puţin autorizată, este o dovadă de ignoranţă.

Din nou m-am abătut! Spre deosebire de alţii, Pascal a renunţat să mai facă cercetare în fizică şi s-a dedicat religiei. Aici au contribuit doi factori. Mai întâi, a fost dorinţa de comunicare. În lumea mică a oamenilor de ştiinţă – cu atât mai mică cu cât urci mai sus, şi cu atât mai concurenţială –, comunicarea este tot mai precară. Dezbaterile pe teme religioase, în schimb, interesează un cerc mult mai mare de persoane. Şi aici intervine al doilea factor. Pascal a fost solicitat să contribuie prin talentul său la disputa în care teologii de la mânăstirea Port-Royal-des-Champs erau implicaţi, continuând, de fapt, un diferend mai vechi dintre Sfântul Augustin şi Pelagius, în încercarea lor de a reconcilia între credinţă şi raţiune. El nu a plecat la mănăstire pentru ca să facă mai multe mătănii, ci pentru ca să-şi continue preocupările filozofice, de data aceasta pe teme religioase.

Solicitat însă să combată Raţionalismul (inamicul de atunci al teologilor) cu argumente raţionale (pentru că aceasta i-a fost sarcina), el şi-a dat seama că se află într-o situaţie paradoxală. „Apologia Creştinismului”, cartea pe care trebuia s-o scrie, n-a scris-o niciodată.

Din ceea ce ar fi trebuit să fie o lucrare monumentală, perfect închegată, noi avem doar „Cugetări”, şi acestea apărute postum şi periate de cei de la Port Royal.

12

Până la urmă, pe plan filozofic, Pascal nu ne-a lăsat o operă cu idei precise, o doctrină, un sistem, aşa cum au vrut să facă unii filozofi de mai târziu, mai ales Kant. Dar poate că tocmai datorită ambiguităţilor sale, Pascal rămâne şi astăzi unul dintre cei mai incitanţi filozofi, motiv pentru care gânditorii contemporani încă îi mai analizează opera. Este opera cuiva care gândeşte şi nu a unuia care are idei ferme, dar este îndârjit în a şi le susţine. Este opera unui filosof, adică a unuia care caută adevărata înţelepciune. Mă gândesc prin contrast la Marx, despre care se spune că încă înainte de a fi împlinit 20 de ani, ar fi avut deja fixate principalele idei ce au stat la baza doctrinei sale, doctrină ce şi-a propovăduit-o apoi toată viaţa, ba şi-a găsit chiar şi urmaşi, nu doar scăpătaţi, cum le-ar fi spus Persiceanu, ci cu adevărat sărăciţi intelectual, cum le-am spune noi.

Ce bine ar fi fost dacă mai întâi ar fi gândit şi apoi ar fi scris!

Publicat în revista de literatură „Dealul Melcilor” nr. 1(3) martie 2005

Recenzia unei cărţi nescrise De ce nescrisă? Şi, dacă nu e scrisă, de ce să aibă o recenzie? La a doua întrebare este mai uşor de răspuns: pentru că ar fi trebuit să fie scrisă. Prima întrebare revine deci întărită. (Tocmai am creat un sofism! Ar fi fost păcat să ratez ocazia acum, când acest stil a devenit politică de stat. Să revenim însă la oile noastre pe care nu le avem!)

Aşadar, „care este cartea ce ar fi trebuit scrisă?” şi „de ce nu s-a scris ea până acum?”. Ce ar fi trebuit ea 13

să trateze? Fiind vorba despre o carte, şi nu despre mai multe, tema ei ar trebui să fie una de maxim interes.

Pentru momentul actual, aceasta este analiza modului în care România a evoluat în ultimele şapte-opt decenii şi, ca o consecinţă, încercarea de a decela unele soluţii de redresare. Veţi răspunde că, dimpotrivă, s-au scris prea multe asemenea cărţi. Da, dar nu aşa cum aş fi vrut eu. Rezultă că ar trebui ca eu să scriu această carte. Mă tentează, dar marea majoritate a românilor, nu numai că nu sunt interesaţi să afle, dar mulţi nici nu vor să se ştie cum s-a ajuns în situaţia actuală; cât despre soluţii de viitor, nici nu vor să audă pentru că toată lumea ştie perfect ce are de făcut, doar că nu reuşeşte. În consecinţă, cartea ar avea un număr prea mic de cititori, pentru ca publicarea ei să fie rentabilă.

Atunci, cum să scriu recenzia propriei mele cărţi, fie ea şi nescrisă? Mă văd în situaţia unui căţel, sau a unei pisici, care se joacă cu propria-i coadă. O recenzie reflectă un punct de vedere exterior. Altfel nu mai este recenzie, ci laudă de sine. În consecinţă, nici această recenzie nu poate fi scrisă. Probabil că un titlu mai corect ar fi fost „Recenzia nescrisă a unei cărţi imaginare”. Totuşi, ne aflăm în faţa unui text scris, deci nu putem spune că este nescris, sau că nu există, doar că nu este o recenzie. „Ne-recenzia” este un termen ce mă duce cu gândul la Nichita Stănescu, ceea ce înseamnă că am luat-o cu totul razna. Cred că va trebui să scriu până la urmă cartea.

Care carte? Una simplă, în care să relatez cum am văzut eu lumea. De ce eu? Au mai făcut-o atâţia alţii! La o statistică sumară, constatăm că, la noi, majoritatea autorilor provin doar din câteva categorii sociale, în nici un caz din toate, dominantă fiind originea lor rurală. Ca o consecinţă, subiectele lor tratează fie viaţa satului – şi aceasta de pe poziţii sentimentale idilico-nostalgice – fie subiecte din 14

domenii ce li s-a părut lor a fi mai spectaculoase, ca cele colectate din lumea artiştilor, a medicilor, sau mai nou a politicienilor, dar din care ei doar au aflat câte ceva, fără să fi trăit vreodată cu adevărat în interiorul acelor domenii, spre deosebire de Sadoveanu, care chiar fusese în locurile pe care le-a descris atât de frumos.

O ţară, însă, nu este caracterizată prin cei câţiva reprezentanţi de frunte, şi nici prin păturile ei cele mai nevoiaşe şi, în general, inculte. Ceea ce o caracterizează în lumea civilizată este zona ei de mijloc, majoritar urbană. Evoluţia sau involuţia acestei categorii sociale dictează progresul sau regresul ţării.

Or, cărţi despre transformarea oraşelor României sunt cvasi-inexistente. Era firesc să se întâmple aşa după ce intelectualitatea a fost exterminată în primii ani de după cel de Al Doilea Război Mondial, iar puţinilor rămaşi, ca şi urmaşilor lor, li s-a pus pumnul în gură. Ei nu au apucat să-şi spună punctul de vedere. Cărţile lor nu au putut să apară. Iată de ce ar trebui scrise acum, cât amintirea acelor timpuri încă mai există în mintea câtorva. Altfel, generaţiile următoare, ca de altfel şi cea de azi, vor trage concluzii eronate despre propriul lor trecut, ca să nu mai vorbim că nu vor şti cum să-şi construiască viitorul. Dovada este că, după aproape două decenii de la înlăturarea teoretică a comunismului, România nu şi-a găsit încă drumul, iar tânăra generaţie este mai dezorientată ca oricând.

(Articolul a fost scris în anul 2005.)

Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot numiţi tineri dacă au între 30 şi 35 de ani?) discutau despre un septuagenar, pe care se oţărau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, aşa că nu ştiu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoşteau: doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informaţii, un altul era 15

destul de ezitant, iar al treilea, de fapt o domnişoară, afirmase deschis că nu ştie nimic despre cel în cauză, dar că toţi cei de vârsta lui „sub o formă sau alta, au susţinut regimul comunist, deci sunt culpabili într-o măsură mai mică sau mai mare”. (Sfântă ignoranţă!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabil” cred că nu i-a aparţinut ei, pentru că nu i se potriveşte, dar aceasta era ideea.

Idee pe care ceilalţi o îmbrăţişaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. La asemenea acuzaţii în bloc, am câteva observaţii.

Comunismul a fost introdus în România cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă şi oameni cu spirit patriotic şi/sau cu o înaltă moralitate şi care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele ţării, în condiţiile date. Cei mai mulţi dintre ei au plătit cu viaţa. Majoritatea oamenilor însă, au încercat să trăiască cumva, unii scrâşnind din dinţi, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate fără a fi condamnată. De opus nu se putea opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu ştiu din ce categorie făceau parte părinţii celor trei tineri acuzatori despre care am vorbit la început, dar de regulă ţipă cel mai tare tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur nu aparţin celor ucişi de comunişti şi nici celor ce s-au sinucis pentru că au refuzat să trăiască în condiţiile impuse. Îmi pot imagina însă ce educaţie au primit. Într-o oarecare măsură, ei sunt de înţeles. Orice adolescent consideră că generaţia lui este superioară generaţiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i aşa, aparţin noului. Astăzi, însă, noi ştim că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii 16

părea a fi o evoluţie, a fost de fapt o involuţie. În lipsa unei educaţii deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, tinerilor obişnuiţi, formaţi în sistemul educaţional oficial, şi ajunşi astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil, să schimbe sensul valorilor cu care s-au deprins. Ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că cei trei eroi ai noştri nu mai erau adolescenţi şi, în plus, aveau pretenţii de persoane educate. În tinereţe eram acuzat că educaţia mea avea reminiscenţe „burghezo-moşiereşti”, influenţată fiind de către părinţi, profesori, etc., în general, de către adulţii din acei ani, cu toţii persoane ce nu prea aveau habar de comunism, acesta fiind ceva cu totul nou pentru ei. În consecinţă, eu nu puteam fi un comunist perfect. Situaţia s-a „remediat” cu timpul. Generaţiile următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins în 1989. Comunistul perfect are deci astăzi 35-40 de ani. Şi pentru că am pomenit de educaţie, cum se face că în literatura noastră lipsesc tocmai cărţile despre viaţa profesorilor? Presiunea comunistă i-a marcat printre primii, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul ţării – era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înşişi. De aceea, tot ei sunt cei care ar fi putut cel mai bine să descrie modul în care comunismul a transformat societatea românească antebelică în ceea ce a ajuns ea azi. Cât despre profesorii de literatură română, aceştia nu numai că au simţit pe pielea lor aceste transformări, dar ei sunt şi specialiştii în literatură. Şi totuşi n-au făcut-o! Şi dacă ei n-au făcut-o, unde este literatura română autentică, cea despre viaţa noastră intelectuală adevărata? „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”. Noi avem a spune, dar n-o facem! Ne mirăm însă că ai noştri oameni de cultură din vârful piramidei 17

nu au argumente convingătoare în faţa politicienilor şi a maneliştilor, că ţara merge în derivă etc. etc. Afirmaţia nu este chiar întâmplătoare. Chiar zilele trecute, la televizor, trei din cei mai de vază intelectuali cu care ne mândrim, nu au fost în stare să argumenteze convingător de ce rating-ul nu este singurul criteriu.

Da, astăzi educaţia se face prin televiziunile pline de manelişti cu pretenţii culturale, sau de către indivizi ca cei trei tineri cu ifose intelectuale.

Toate acestea se ştiu. Îmi pare rău că v-am plictisit! Întrebarea mea este cum se face că acum, cetăţeanul normal nu se sinucide şi continuă să trăiască într-o Românie în care moralitatea este mai precară decât oricând în trecut? Hoţia şi corupţia au devenit endemice. Şi nici măcar nu există scuza vreunei armate de ocupaţie, nici măcar a celei turceşti. Se cântă muzică turcească de bună voie, sau chiar românească pe ritmuri turceşti. În mod cert, aşa nu ajungem unde am vrea, adică în Europa cea civilizată, ci doar în mahalaua ei. Trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro să te îndrepţi pentru a ajunge acolo unde doreşti. Şi dacă ştim, ce facem? Uneori am sentimentul că alergăm întro direcţie ce pare corectă, dar ne aflăm pe puntea unui vapor care merge în direcţie opusă, nu pentru că şi-ar dori cineva aşa ceva, ci pur şi simplu pentru că nu are cârmaci, sau dacă-l are, acesta nu cunoaşte punctele cardinale. Punctele cardinale ale evoluţiei umanităţii . . . iată un subiect despre care ar merita să se scrie!

Pentru asta autorul ar trebui să fie tare deştept.

Publicat în revista de literatură „Dealul Melcilor” nr. 4(6) decembrie 2005

18

Nici măcar în Kant nu mai poţi avea încredere Citesc acum, după ce am scris atâtea despre religie, morală şi altele asemenea, ceea ce poate că sar fi cuvenit să fi citit de la început: Religia în limitele raţiunii pure a lui Kant. El încearcă să demonstreze că morala poate exista şi fără ideea unei fiinţe supreme.

Cu alte cuvinte, morala nu are nevoie de religie, ci îşi este suficientă sieşi, graţie raţiunii practice pure. Începe bine! Constat chiar că poziţia de plecare confirmă intuiţia mea. Kant mai întâi se întreabă dacă omul este de la natură bun sau rău. Constată că este rău, dar are o înclinaţie către bine, cu alte cuvinte ar dori să facă bine, dar nu reuşeşte întotdeauna. Mai departe însă, constat că abordarea lui Kant se bazează pe un reper relativ: evaluarea bine/rău se face prin raportare la morală, iar prin morală el înţelege Legea.

Aici deja se contrazice.

Legea poate avea două accepţiuni: – Totalitatea actelor normative emise de autorităţi, precum şi legile nescrise, dar acceptate pe bază de cutumă într-un grup social.

– Legile naturii sau Legea lui Dumnezeu, adică cele care transcend voinţa noastră, ne sunt impuse din exterior.

Fiind vorba despre morală, am fi tentaţi să credem că prima variantă este mai aproape de subiect.

Kant însă face filozofie teoretică, înaltă, construieşte sisteme, şi nu s-ar fi încurcat el cu câteva reguli emise/impuse de bieţii muritori. Între legile naturii şi Legea divină, Kant alege legile naturii, el fiind un raţionalist. Oricum, Legea divină n-ar schimba nimic, pentru că interpretarea ei se face de către 19

intermediari, iar în ultimă instanţă, tocmai această interpretare se constituie în religie, filozofie şi finalmente în morală. Cunoaşterea de către noi a legilor naturii este însă şi va fi întotdeauna parţială, iar de aici apar supoziţii de tot felul cu privire la ceea ce nu cunoaştem, supoziţii ce nasc şi ele curente de gândire, filozofii, morale.

Oricum am lua-o, morala este o consecinţă, o sinteză a unui mod de viaţă, al nostru, a filozofiei noastre. Să cauţi adevărul fundamental pornind de la consecinţele lui ultime, aflate într-o societate ce a evoluat la întâmplare, înseamnă să pui căruţa înaintea cailor, cu observaţia că un astfel de atelaj ar putea totuşi să meargă, chiar dacă mai greu, spre deosebire de logica lui Kant, care nu funcţionează nicicum.

Un mare om de ştiinţă spunea ceva de genul: „Daţi-mi un punct de sprijin şi mişc universul” (sau pământul, nu-mi amintesc exact). El se referea la principiul pârghiilor, prin care forţa poate fi amplificată proporţional cu braţul pârghiei, cu condiţia să existe un punct fix pentru sprijinul pârghiei. Ei bine, tocmai punctul fix la Kant este relativ, de fapt, nu există, pentru că legea morală la care se raportează este o consecinţă şi nu o cauză. Şi atunci, întreaga construcţie filozofică este aeriană, artificială. După câteva divagaţii fără prea multă sare sau piper, Kant, în sfârşit, afirmă hotărât: „omul este rău de la natură” (capitolul III), ba încearcă chiar să identifice „originea Răului din natura umană” (capitolul IV). Apoi, ca în orice roman bine scris, apare şi speranţa: există în om o „predispoziţie originară spre Bine”. Deci omul este rău de la natură, dar înclinat către Bine. Citind aceste pagini, mi-l imaginam pe om cocoţat pe un piedestal al Răului, dar privind în jos, unde era Binele, către care omul era înclinat, şi mă temeam pentru el să nu ameţească, cunoscând o altă predispoziţie a sa, cea de vertij, care 20

este sigur naturală şi originară. Mai puţin temător, Kant identifică totuşi un pericol al înclinaţiei către Bine a omului, dacă această înclinaţie este lăsată la voia întâmplării şi evoluează în mod iresponsabil. Evident, nu face această observaţie fără scop, pentru că imediat ne oferă şi o soluţie: religia. În final însă, tot el ne atrage atenţia asupra „proastei slujiri” a religiei de către preoţi, astfel că, după ce ne-am învârtit ca un căţel în jurul cozii, ne întrebăm la ce bun toată această discuţie despre Bine şi Rău. Acum Kant pare să fie un credincios sincer, ceea ce explică parţial logica (sau lipsa ei) în demersul său filozofic. Recunosc că, după această constatare, omul Kant mi se pare mai simpatic, mai uman, dacă mă pot exprima astfel. El redevine însă filozof, simte nevoia să ne scoată din cercul în care ne învârteam fără ieşire, şi ne dă soluţia finală: raţiunea pură. Teoretic este perfect, cel puţin în imaginaţia lui, dar practic nu ne oferă nimic. Kant se opreşte aici, şi cred că bine face, pentru că şi aşa ne-a chinuit prea mult. Întreaga lui construcţie pare un simplu exerciţiu filozofic, din păcate cu aceeaşi idee fixă: raţiunea pură.

Ideea priorităţii raţiunii pure nu-mi displace, dar, aşa după cum religia a fost „prost slujită” de către preoţi (atunci când le-a dispărut raţiunea), tot aşa şi raţiunea, prost slujită, a condus deja la câteva consecinţe catastrofale (atunci când le-a dispărut înţelepciunea). Şi asta nu mult după ce Kant şi-a lansat sistemul său filozofic.

Mi-a revenit în minte ambiţia construcţiei cu orice preţ a sistemelor, dacă se poate matematizate.

Hegel şi-a exprimat deschis intenţia de a renunţa la filozofie ca „iubire de cunoaştere” pentru „cunoaşterea reală”. Această tendinţă are o explicaţie. Influenţaţi de dezvoltarea rapidă a ştiinţei, după modelul lui Newton, toţi savanţii din perioada imediat următoare au încercat 21

să-l imite, propunându-şi să construiască sisteme riguros definite, indiferent de domeniul în care activau.

Filozofia nu putea să scape tentaţiei, iar Kant a fost vârful piramidei în materie de sistem. Dacă în unele domenii exagerarea matematizării a atins ridicolul, filozofia a scăpat de acest risc, pentru că nu a atins nimic. S-a disipat în spaţiu. Din aşa-zisele „sisteme” ale filozofiei clasice germane n-a rămas nimic, ba a apărut chiar riscul abandonării filozofiei în întregime. Şi totuşi, ceva ar trebui să rămână! Poate că tocmai iubirea (filo) de înţelepciune (sofia), adică ceea ce unii cabotini, în lipsa adevăratei înţelepciuni, au încercat să respingă. În concluzie, orice exagerare este păguboasă.

Publicat în revista de literatură „Dealul Melcilor” nr. 6(8) iunie 2006

Istoria şi mitul Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracţie de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aş putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul, dar nici nu erau preocupaţi să înconjoare propriul teritoriu. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, nici măcar atunci când Atena a devenit mai puternică, ci abia după ce au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea navală între mările Egee şi Ionică. Citesc în 22

ghidul turistic că vasele pot naviga acum „din Italia în Marea Egee, fără să mai ocolească Peloponezul”. Este o eroare de exprimare, explicabilă într-o publicaţie grecească. Iniţiativa a aparţinut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a Imperiului Roman şi la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”.

Despre Nero ştim numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu le ştim, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei IulioClaudiene, iar următorii împăraţi, din dinastia Flavilor, s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidenţă. Nu este singurul caz. Ruşii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I şi îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin alipirea Siberiei, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic de peste 4 milioane de kilometri pătraţi, cu un uriaş potenţial economic, fără de care Petru cel Mare şi toţi ceilalţi urmaşi ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare este Niccolò Machiavelli; pentru că a scris prima şi poate singura carte de ştiinţa politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta pentru putere. I s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca şi cum el l-ar fi inventat.

Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle şi trâmbiţe, la o festivitate unde el însuşi a făcut prima săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au fost în obligate să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile bune, chiar săptămâni, în condiţii periculoase: furtuni, stânci submarine şi, mai ales, piraţi. Mai puţin periculoasă şi de aceea mai uzitată, dar şi mai costisitoare, era descărcarea mărfurilor, transportul lor pe uscat şi încărcarea pe alte vase, pentru continuarea drumului pe cealaltă mare. O altă variantă a fost ridicarea micilor 23

lor ambarcaţiuni pe un şasiu cu roţi şi transportarea lor pe uscat de cealaltă parte a istmului. Aşa se face că oraşul Corint ajunsese la 300.000 de cetăţeni şi 460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893.

Cu o astfel de istorie, este de înţeles de ce Canalul Corint figurează pe lista obiectivelor turistice greceşti.

El a fost primul şi pe itinerariul excursiei organizate de Comunitatea Română „Sfântul Ştefan cel Mare” din Atena. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene şi Nafplio – prima capitală a statului independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare.

Primul obiectiv, Canalul Corint, îl privim de pe vechiul pod şi apreciem efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei şi 8 dedesubt). Ciudat este faptul că, astăzi, canalul nu mai are nici pe departe aceeaşi importanţă ca în trecut, şi ne întrebăm ce rost a mai avut construcţia lui. Vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lăţime ai lui la nivelul apei, dar pot ocoli peninsula în condiţii de siguranţă. Trecătorii mai grăbiţi, folosesc autostrada, de pe care probabil că nici nu vor remarca existenţa canalului. Privit de aproape, seamănă cu un şanţ mai mare. Cu siguranţă că, în occident, excursioniştii ar fi plimbaţi cu mici ambarcaţiuni de-a lungul canalului, de unde pereţii abrupţi, priviţi de jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiştii.

24

Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm şi nu de canal. Până să-l pedepsească Zeus să urce binecunoscutul bolovan, se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) şi a fortificat istmul, forţând călătorii să plătească o taxă de trecere. A fost un mare şmecher acest Sisif, motiv pentru care a şi fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Şeful s-a înfuriat şi i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai puternic şi l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Şmecherul fusese prevăzător şi îşi instruise soţia să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp să se întoarcă pentru a-şi pedepsi soţia. Odată ajuns pe pământ, nu şi-a respectat promisiunea şi a continuat viaţa sa obişnuită. Despre el mai circulă alegaţia conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia, soţia regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor şiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos, cu bolovanul, a ajuns. Eu aş reţine de aici ideea de mişcare, şi anume pe ce de jos în sus, deci de aspiraţie către înalt, cu observaţia că, în cazul lui Sisif, ascensiunea îi era impusă de altcineva, nu era iniţiativa lui, şi poate de aceea nici nu reuşea să ajungă în vârf. Îi lipsea motivaţia necesară.

După traversarea Canalului Corint, intrăm în peninsulă, în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuşi o privire spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului şi ne dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroşii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omniscienţa zeilor, veniţi să cineze la 25

el, şi-a ucis fiul, pe Pelops, şi le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viaţa, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete şi foame. Legat de un copac, avea apă şi mâncare din belşug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge.

Blestemul zeilor s-a perpetuat şi asupra generaţiilor următoare. Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există şi alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui şi ale urmaşilor săi, Heracles printre ei, la a patra generaţie. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui şiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă pe Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roţile carului, Oenomaus a căzut şi s-a rănit mortal. Înainte să-şi dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a şi întâmplat. Mitul este înfăţişat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate.

Olimpia nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene, în schimb, este şi merită cu prisosinţă să fie vizitat, fie şi numai pentru că a dat numele civilizaţiei miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”.

Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriaşei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptaţi.

26

Remarcabilă şi generatoare de întrebări este mărimea pietrelor folosite la construcţia zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea construcţiei unui castel, întărit ca o cetate, pe o înălţime apărată în mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, şi nu o cetate ţărănească, în genul celei de la Râşnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia temporar din faţa năvălitorilor. De altfel, însăşi ideea năvălirilor mi se pare puţin probabilă într-o zonă muntoasă, greu accesibilă şi prea puţin ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numeşte azi „civilizaţia miceniană”. Erijaţi în castelani şi regi, ei aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populaţiei locale. Situaţia este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, şefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au construit fortăreţe, dezvoltate ulterior ca cetăţi şi castele. Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abţine să-mi pun întrebări şi chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmaţii mi se pare şubredă, chiar dacă vine din partea unor specialişti.

La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi şi, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară da aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul 27

cetăţii Troia. Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a bunicului său, Tantal. Se spune că soţia lui a fost sedusă de către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase.

Bineînţeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecinţele au trebuit să le suporte şi urmaşii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste şi alţii. Agamemnon şi-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere, să fie ucis de către soţia sa, Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei doi au fost, la rândul lor, ucişi de către Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat şi sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre, dar sar putea să ne înşelăm.

Excursia noastră continuă pe drumul spre Nafplio, ţinta finală a excursiei. Notăm doar în trecere existenţa a două situri arheologice importante, Argos şi Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracţie este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. şi modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliştea Marii Egee se spune că este impresionantă. Bineînţeles, există în Argos şi un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării, menită să apere Micene şi Argos.

Indicaţia lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine şi, dacă mai adăugăm şi panta foarte abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetăţii erau extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, aşa că turiştii de azi îşi pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în 28

Tiryns, se spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de către regele Proetus. Numele lui era Hipponous şi era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigaşul lui Bellerus) a fost porecla ce a primit-o, după ce şi-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viaţă aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce şi-a propus să urce pe Muntele Olimp.

Hotărâţi să-l pedepsească pentru aroganţa sa, zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce. Rănit şi, în cele din urmă, paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie.

Nafplio este astăzi un oraş modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiective sale turistice: fortăreţele Palamidi, Bourtzi şi Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon.

Principala atracţia este fortăreaţa Palamidi şi – mai ales – priveliştea oferită asupra oraşului şi a golfului.

Fortăreaţa a fost construită de către veneţieni, în cea de a doua ocupaţie (16861715).

Aici, scopul construcţie este bine definit. Accesul este posibil de pe şoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (aşa se spune, dar mai sunt şi pante fără trepte), pe un perete 29

aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut iniţial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât mă aşteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aştepta; urmează să coboare în oraş pentru a lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare şi să ratezi obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră. Ne aflăm în Grecia şi, duminică la 8 dimineaţă este mai aproape de miezul nopţii decât de zorii zilei.

Exista totuşi varianta ca cei ce vor totuşi să viziteze fortăreaţa să coboare pe scări, urmând să se întâlnească cu ceilalţi în port. Bineînţeles că am ales varianta a două.

Recompensa a fost mare: priveliştea asupra oraşului şi golfului este superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare şi ne-ar fi aşteptat, maş fi mulţumit cu o vizită superficială a fortăreţei şi aş fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreaţa propriu-zisă, de o frumuseţe greu de egalat.

Insuliţa din golf este şi ea dotată cu o mică fortăreaţă.

Poartă numele Bourtzi şi a fost construită tot de către veneţieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigaţie, care putea fi blocat cu lanţuri din insulă. Până să-şi găsească destinaţia finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreaţa a servit drept casă a călăului oraşului şi, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuşi are: este deosebit de pitorească.

30

Pentru a evita întoarcerea pe acelaşi drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus şi Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra. Şoseaua pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul plantaţiilor de portocali şi măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile, arată că ocupaţia de fermier merită toată atenţia, cu condiţia s-o iei în serios. Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat şi pe noi în seamă. Pe fondul unei uşoare ploi, şi-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcţiile. Nu a durat mult; în final, a apărut şi curcubeul, semn că a fost doar o atenţionare.

Publicat în Corona nr. 3/2014

Vis la aniversare Ieri am împlinit trei sferturi de veac. Nici măcar unul întreg. Nu mă grăbesc! Deja am mai adăugat o zi la „zestrea” mea de timp. Când sora mea mai mare împlinise 25 de ani, o ironizam, spunând că e bătrână: avea un sfert de secol. Nu doi-trei ani, nici zece, ci o bună parte dintr-un secol, ori un secol e ceva.

Glumeam, bineînţeles, pentru că şi eu mă apropiam de această vârstă; depăşisem de curând 20. Pe atunci însă, numărul 20 mi se părea enorm. Un eveniment întâmplat în urmă cu 20 de ani mi se părea a fi din antichitate, în timp ce previziunile pentru viitori 20 – chiar dacă se 31

refereau la viaţa mea – păreau din domeniul ştiinţificofantastic. Până atunci, aveam probleme mai stringente, care îmi răpeau toată energia. În consecinţă, celelalte puteau să mai aştepte. .....

-

Vino să te învăţ să vorbeşti cu păsările.

Vroiam să-l întreb „de ce trebuie să învăţ să vorbesc cu păsările?”, dar mai întâi trebuia să aflu cine este acest individ cu aspect mai mult de cerşetor decât de profesor. El mi-a arătat o haină groasă, ca un suman rupt şi mi-a spus că este a mea: „doar atât am găsit din lucrurile tale”. Eram deci singur, deşi parcă fusesem patru. Fusesem într-o călătorie şi ceva se întâmplase.

Nu-mi era clar ce anume. Dintre ceilalţi trei, unul era soţia mea. Ceilalţi doi erau fie doi prieteni, poate cei cu care sărbătorisem ieri aniversarea mea - primii trei sferturi de veac - sau poate că erau sora şi mama mea.

Ele au trecut demult în lumea cealaltă.

Nu am aflat răspuns la nici una dintre întrebări, fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat – probabil m-am trezit pentru o clipă şi s-a întrerupt visul. Acum, mă aflam sub streaşina unei case, iar el îmi spunea să mă urc pe acoperiş. Deşi vroiam s-o fac, nu puteam; nu aveam nici un punct se sprijin. Cu toate acestea, în timp ce el a fost sustras în altă activitate, eu am reuşit să mă urc într-un pom, iar de acolo pe casă. A fost chiar uşor; la căţăratul prim pomi am fost expert în copilărie. Mai ales atunci! Acum sunt un om în vârstă. De pe acoperiş, am văzut jos cum o mamă şi un fiu au alergat unul către celălalt şi s-au îmbrăţişat bucuroşi de întâlnire după o absenţă îndelungată.

Să fi fost această călătoria întreruptă o metaforă a vieţii mele, iar sumanul rupt ceea ce mai rămăsese din 32

ea? Oricum, pe acoperişul casei, misteriosul cerşetorprofesor era iar lângă mine, iar eu îi spuneam că oraşul în care m-am născut nu era departe şi, bineînţeles, aş fi dorit să ajung acolo. Doar vre-o 20 de kilometri (iarăşi 20)! De ce doream să ajung acolo? Nu ştiu, fiindcă m-am trezit.

-----Am visat un punct luminos, oranj spre roşu, într-un spaţiu întunecat, dominat de violet şi albastru. O stea pe cer? Nu, pentru că nu erau şi alte stele. Era mai curând un tablou, o pictură în ulei. De teamă ca punctul luminos să nu dispară, inima a început să bată foarte tare şi m-am trezit.

A fost o vreme când oamenii preferau poezia Una dintre plăcerile celor din Grecia antică era să asculte poezii. Ele îmbinau poveştile cu muzicalitatea exprimării prin ritm şi rimă. Homer exprimă chintesenţa acestei idei. În Franţa medievală, identificăm deja o cădere în derizoriu, când menestrelii făceau aproximativ acelaşi lucru, dar punând accentul pe muzică şi iubire. Romantismul secolului 18 în Anglia, 19 în Franţa şi apoi în majoritatea ţărilor europene a fost cântecul de lebădă, ecoul târziu al unui stil de viaţă demult apus. Astăzi, poezia este gustată doar de către un grup restrâns de specialişti. În majoritatea cazurilor, ea nu are nimic atrăgător pentru publicul larg.

Filosofia a avut şi ea o evoluţie asemănătoare.

Socrate mergea în agora pentru a păstra legătura cu realitatea socială în care trăia. Filosofii din vremea lui se străduiau să răspundă întrebărilor concetăţenilor lor.

33

Există vreo legătură între cele două? Desigur!

Filosofii cugetau, pornind de la problemele reale ale societăţii. În ciuda eforturilor izolate ale unora ca Socrate, ideile lor nu erau accesibile populaţiei. Le recepţionau însă artiştii, care construiau mesaje pe măsura înţelegerii maselor.

Politicienii, abili manipulatori, îşi ajustau propaganda potrivit aspiraţiilor oamenilor şi încurajau mesajele adecvate politicii lor.

Preoţii, slujbaşi fideli politicienilor, ajustau religia astfel încât comportarea oamenilor, fixată prin ritualuri şi obiceiuri să fie adecvată sistemului social.

Mentalitatea oamenilor era astfel modelată. În funcţie de politicieni, ea putea fi pozitivă sau negativă. Între timp, situaţia s-a modificat. Populaţia nu mai poate fi manipulată cu asemenea metode. Asta nu înseamnă că nu este manipulată. Dimpotrivă, ideile democratice o face chiar mai vulnerabilă. Nu oamenii au devenit mai deştepţi, ci politicienii mai abili, iar democraţia este cea mai eficientă metodă. Nimic mai eficient decât să inciţi invidia unor neisprăviţi şi să-i dirijezi în direcţia dorită. Dorinţa de îmbogăţire sau de putere, de dominare a semenilor, iată tot atâtea mijloace de manipulare, pe care politicienii abili ştiu să le folosească în interes propriu. Iar dictonul vechi „divide et impera” îşi cunoaşte abia astăzi valorificarea sa deplină. Spre deosebire de plante şi animale, în cazul oamenilor, lupta pentru existenţă este completată cu orgoliu, vanitate şi alte „secrete” scoase din cutia Pandorei.

Filosofia, ba chiar şi poezia, nu mai funcţionează, pentru că au fost instituţionalizate. Cea mai sigură cale de distrugere este autodistrugerea, iar instituţionalizarea domeniului este cel mai eficient mijloc. Corupţia, birocraţia fac totul. Fie că îşi arogă titluri universitate, în cazul filosofilor, fie că aparţin unei camarile pretinse literare, şi unii şi alţii sunt în cel 34

mai bun caz doar cabotini, iar lucrările susţinute de ei nu mai prezintă vreun interes public.

Filosofii de astăzi – în majoritatea lor recrutaţi dintre cei ce s-au dovedit inapţi pentru alte discipline îşi inventează propriile lor întrebări, la care încearcă să formuleze răspunsuri. Nu interesează pe nimeni asemenea întrebări şi cu atât mai puţin răspunsurile lor.

Filosofia a încetat a mai fi o preocupare a savanţilor.

Dan C. Mihăilescu, „Cărţile care ne-au făcut oameni” În „Cărţile care ne-au făcut oameni”, cu excepţia lui Andrei Pleşu - singurul sincer - declaraţiile celorlalţi sunt superficiale şi auto-măgulitoare. Mă tem că unii dintre cei ce se laudă că au citit filozofie profundă în adolescenţă nu au înţeles-o nici ca adulţi. Este adevărat că au fost alese doar opiniile unor colegi de breaslă, oameni de litere. (Sper că nu sunt singurii pe care autorul îi consideră oameni importanţi.)

Este sigur că lărgirea sferei de cuprindere la oameni de cultură autentici, dar care profesează în alte domenii, ar fi putut sugera cititorilor o mini-analiză psihologică cu privire la legătura dintre lecturile lor şi modul în care s-au format şi chiar a alegerii profesiunii. Într-adevăr, începând cu poveştile pentru copii şi continuând cu cele pentru adulţi (romane de amor de „crapă şi spada” şi de multe alte feluri), toate contribuie decisiv la formarea caracterelor. Dacă în poveştile chinezeşti, spre exemplu, flăcăul, devenit erou după ce gustă gloria la înaltele curţi, se retrage şi trăieşte până la adânci bătrâneţi, împreună cu proaspăta şi frumoasă lui soţie, într-un loc liniştit şi 35

izolat de intrigile de la palat, ei bine, în Europa occidentală, dimpotrivă, este cultivat spiritul cavalerului medieval în slujba unei persoane sau al unui ideal.

La adolescenţă, cu sau fără voia părinţilor şi a profesorilor, băieţii vor citi cărţi de aventuri, în timp ce fetele vor prefera romane de dragoste. Deşi pot exista cărţi bune şi în aceste domenii profesorii nu fac asemenea recomandări. La vremea copilăriei mele, erau la modă „Colecţia celor 15 lei”, „Aventurile submarinului DOX” şi altele. Ce-i drept, nu erau cele mai bune exemple şi, mai ales, erau foarte prost traduse, cu aproape toate verbele la perfectul simplu, dar vina era doar a traducătorilor, grămătici fără vocaţie, ce nu înţeleseseră că traducerea trebuie să redea sensul şi nu structura gramaticală frazelor.

Oricum rolul educativ al unor asemenea cărţi era de preferat unora dintre recomandărilor didactice, din care dau acum doar două exemple: „Contele de Monte Cristo”, având ca morală răzbunarea, sau „Tartarin din Tarascon”, la vremea lui un pamflet politic, al cărui sens este astăzi ne-decelabil, dar recomandat copiilor, poate că ei îl vor găsi amuzant. Ei bine, am verificat; copiii chestionaţi au etichetat romanul ca fiind doar ridicol, chiar stupid. Îmi amintesc de un cunoscut, căruia i-am devenit antipatic după ce scrisesem într-o carte „Spune-mi ce ai citit în adolescenţă şi îţi spun cine eşti”. El, în mod evident, nu era deloc mândru de lecturile lui, deşi – într-o vreme – fusese înregimentat ca „om de cultură”, dar tocmai lecturile îl trădau.

Ne plângem că tinerii de azi sunt ne-educaţi, dar însuşi termenul ne indică vinovaţii: cei ce trebuiau să-i educe. Se poate şi mai rău: dacă la baza lecturilor stă doar etica celor 3 muşchetari, adică fidelitatea faţă de rege, regină, sau cardinal, atunci nu ne miră că – 36

adaptând în epocă aceeaşi etică – găsim persoane fidele cuplului Ceauşescu (mai ales că ea avea un nume atât de frumos), sau mogulilor de azi.

Pentru orice tânăr cu un minimum de inteligenţă, este clar că trebuie să-şi caute modelele în altă parte.

Unde? Ei, asta e cu adevărat o întrebare! Se pare că acum, ca şi atunci când am terminat eu liceul (1954), alegerea profesiunii se pune în termeni diferiţi decât cei din literatură. Atunci, preferate erau domeniile fără implicaţii politice (medicină, inginerie), după principiul „meseria este brăţara de aur”, în timp ce acum, disciplinele de studiu preferate sunt cele ce permit emigrarea. Asta în ceea ce îi priveşte pe cei cât de cât educaţi.

Câştigarea unui loc mai bun în constelaţia ţărilor dezvoltate se poate face numai prin cultură. Au spus-o mulţi alţii şi, de aceea, poate fi etichetată o platitudine. Problema este că, pentru realizarea acestui deziderat, este nevoie de oameni de cultură autentici, care să fi citit şi altceva, nu doar aceleaşi poveşti vechi de secole, sau variante actualizate ale acestora. Lumea se schimbă, iar societatea secolului XXI este diferită de cea care a fost. Nu neapărat mai bună, iar cauza este, poate, tocmai căderea în desuetudine a culturii clasice.

Problema este că ceva ar trebui pus în loc, iar acel ceva trebuie realizat de cineva, care tocmai ne lipseşte.

Ciprian Foiaş Aflu din presă şi de pe Internet despre diferiţi români celebri, afirmaţi în străinătate. Unii sunt cu adevărat remarcabili şi merită toată stima noastră.

Pentru alţii însă, domenii ultra-moderne, în care aceştia lucrează - unele aproape ştiinţifico-fantastice – şi 37

laudele exagerate ridică unele semne de întrebare. Iată de ce simt nevoia să scriu despre cineva, care chiar merită şi m-am gândit la Ciprian Foiaş, matematician.

Este fiul unui medic din Reşiţa. L-am cunoscut personal, datorită unei pasiuni comune: alpinismul. În anii ’60 era considerat cel mai bun matematician din generaţia tânără. Ultima dată ne-am întâlnit la Braşov în 1973 sau 74. Era necăjit, fiindcă începuseră să-i pună piedici la plecările în străinătate. În zilele noastre, matematicienii trebuie să se întâlnească frecvent la congrese internaţionale şi tot felul de manifestări ştiinţifice, unde îşi comunică cercetările. Cine nu este activ la asemenea întâlniri riscă să afle că problema lui a fost rezolvată de altul între timp. El fiind deja celebru, pleca des, avea lucrări realizate în comun cu matematicieni din alte ţări.

Emigrarea nu era tentantă pentru el, fiindcă i se aprobau plecările fără probleme. La un moment dat însă i s-a cerut s-o accepte pe Zoe Ceauşescu ca doctorand.

Avea două alternative: să fie de acord, caz în care colegii (şi aşa invidioşi) ar fi avansat alegaţia că succesul lui este datorat acestui „troc”, sau să refuze, situaţie în care erau de aşteptat represaliile.

Bineînţeles că el a preferat varianta a doua. Câtva timp au reuşit să-l obstrucţioneze şi nu a mai putut pleca, dar asta nu putea să dureze prea mult. Acesta era necazul lui, atunci când ne-am întâlnit. Era însă mult prea cunoscut în lumea ştiinţifică din străinătate, astfel că, la un moment dat, au trebuit să-i dea viza de ieşire, după care nu s-a mai întors. A fost profesor universitar la mai multe facultăţi celebre din Europa şi America.

Acum este în Statele Unite ale Americii. În analiza matematică există o constantă ce-i poartă numele: constanta Foiaş. A primit Premiul Norbert Wiener în 1995.

38

Valoarea lui este cu atât mai mare cu cât matematica este unul dintre puţinele discipline ştiinţifice în care România este recunoscută pe plan mondial. Se spunea în Apus pe bună dreptate că orice mare universitate are cel puţin un profesor de origine română. Şcoala Românească de matematică, alături de cea poloneză şi cea rusă, erau celebrităţile Europei. S-a mers până acolo încât matematicieni români îşi trimeteau lucrările scrise în limba română, fiindcă erau traduse imediat. Pentru a elimina orice suspiciune de subiectivism, trebuie precizat că există o explicaţie a acestor reale succese româneşti: matematica este o ştiinţă „ieftină”; nu cere decât creion şi hârtie. În condiţiile economice şi politice ale României comuniste, este uşor de intuit că un tânăr – oricât de inteligent – nu s-ar fi putut afirma pe plan internaţional în domenii în care cercetare se efectuează în laboratoare cu dotări ultra-moderne.

Deşi după 1989, mai exact în 1994, a devenit membru de onoare al Academiei Române, ca dovadă că a i se recunosc meritele, se ştie şi se publică foarte puţin, aproape deloc, despre el. Ca-i drept, matematica este dezavuată de majoritatea oamenilor, în timp ce subiecte despre care nu ştim mai nimic sunt foarte „cool”, iar cele ştiinţifico-fantastice se bucură de cel mai larg interes.

Eleni Samios Kazantsakis, „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” În urmă cu câteva săptămâni am participat la lansarea în Atena a cărţii „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” de Eleni Samios Kazantsakis, tradusă în limba 39

română de Oana Ursache şi Zamfir Bălan. Câteva precizări sunt probabil necesare. Eleni Samios l-a însoţit pe Nikos Kazantsakis (autorul cărţii „Zorba Grecul”) în călătoria lui prin U.R.S.S. în 1928, împreună cu Panait Istrati, însoţit la rândul său de Bilili. Mai târziu, Eleni sa căsătorit cu Kazantsakis şi a trăit 101 ani, ceea ce lui Bilili nu i s-a întâmplat. Scriitoare şi ea, Eleni are la activul ei mai multe cărţi, cea despre Panait Istrati fiind publicată în limba spaniolă la Santiago de Chile în 1938, deci la trei ani după moartea lui. De ce acolo şi în limba spaniolă este o poveste mai puţin interesantă pentru noi. Cartea a fost tradusă şi publicată abia acum în limba română, graţie unor intelectuali brăileni, mândri de concetăţeanul lor. Ea ar fi putut fi intitulată la fel de bine „Adevărata tragedie a lui Nikos Kazantsakis”, deoarece – teoretic - amândoi au suferit aceeaşi traumă: dezamăgirea provocată de spulberarea iluziilor lor privind regimul sovietic. Receptarea realităţii a fost însă diferită de către cei doi.

La lansare au participat conf. univ. dr. Zamfir Bălan, coordonatorul volumului, Kostas Asimakopoulos, scriitor şi regizor de teatru, precum şi Victor Ivanovici, critic literar, prof. univ. la Salonic. Primul este şi director adjunct al Muzeului Brăila, puternic implicat în menţinerea vie a memoriei scriitorului român. Extrem de bine documentat, el şi-a propus – şi a reuşit – să provoace interesul auditoriului pentru carte. Kostas Asimakopoulos, grec sută-la-sută, a vorbit doar despre Kazantsakis, încercând să-i scuze unele afinităţi ideologice, cum ar fi înclinaţia spre comunism pe de o parte şi afinitatea faţă de Franco al Spaniei, pe de altă parte, două atitudini contradictorii. Mai pragmatic şi mai dur, Victor Ivanovici a arătat că, asemenea multor intelectuali din perioada interbelică, Kazantsakis a căzut victimă propagandei politice, fie ea comunistă sau 40

nazistă. Mai oportunist din fire, atitudinea lui faţă de comunismul sovietic şi crimele lui a fost mai blândă în comparaţie cu a lui Panait Istrati, om simplu, care a crezut sincer în promisiunile lui Lenin şi Stalin şi a fost cu atât mai dezamăgit.

Citisem cu câţiva ani în urmă „Spovedanie pentru învinşi” şi unele informaţii colaterale, aşa că eram oarecum edificat cu privire la aspectul politic al fenomenului. Cartea nu are valoare literară, ci doar documentară. Nu-mi era foarte clar aspectul literar al întregii opere a lui Panait Istrati, căruia însă nici nu-i acordam mari şanse: un autor ne-educat, cunoscător superficial al câtorva limbi străine (greacă, poate turcă, arabă), convins fiind eu că nici româna literară nu-i era tocmai la îndemână, fără a mai vorbi despre franceza în care a scris mai târziu. La ameninţarea că se va sinucide, dacă nu i se recunoaşte vocaţia literară şi de teamă să nu-l aibă pe conştiinţă, Romain Rolland l-a lansat. Era de presupus că înclinaţia politică spre stânga a francezului a avut şi ea un rol. Auspiciile nu-i erau deci tocmai favorabile lui Panait Istrati, pentru a-mi consuma timpul cu lectura scrierilor sale.

Dar, pentru că îmi place să fiu cât-de-cât documentat, am căutat pe Internet informaţiile strict necesare şi, dacă tot am participat la lansare şi am intrat în posesia cărţii lui Eleni Samios, am început s-o citesc. Oricum, era opinia unui străin despre un român, iar primul argument era însuşi faptul că acel străin s-a străduit să scrie despre românul nostru, şi încă după 10 ani din clipa în care nu-l mai văzuse. Cartea, aproape lipsită de valoare literară, este însă un document, prin autenticitatea informaţiilor. Întâmplările le cunoşteam în mare, chiar din cartea lui Panait. Mă interesa punctul de vedere al autoarei, iar ceea ce mi-a atras atenţia a 41

fost nu aspectul politic, ci caracterizarea pe care i-o face eroului: un om bun, generos. Eticheta „povestitor oriental” a fost însă cea care m-a intrigat cel mai mult.

Povestitor, poate! Uneori era poreclit „Gorki al româniei”. Dar de ce oriental? Victimă a curiozităţii, am căutat pe Internet şi am găsit „Chira Chiralina”. (De aici, din Grecia, nu am acces la cărţi româneşti.) Este tocmai cartea cu care l-a cucerit pe Romain Rolland.

Este într-adevăr o cărţulie în genul poveştilor orientale, cu deosebirea că eroul său nu este un bogătaş în căutarea aventurii, gen Sinbad marinarul, ci un copil, căruia însă i se întâmplă necazuri chiar mai mari. Dacă prima parte a cărţii este mai puţin convingătoare, ei bine, către sfârşit ea ne deschide uşa către înţelegerea psihologiei autorului şi aprecierea calităţilor sale literare. Înainte de orice, el a fost un om bun şi consideră bunătatea ca fiind argumentul esenţial al existenţei. „Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.” Sau „. . . cel care a creat Bunătatea, a făcut-o rară şi a aşezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieţii”.

Acesta este Panait Istrati, mi-am zis.

Dacă înainte de lansare entuziasmul meu nu era la cotele cele mai înalte, implicându-mă tot mai mult, a început să-mi crească interesul. Aşa se face că am încercat să merg mai departe. Am făcut însă greşeala să cred că vizionarea filmului „Ciulinii Bărăganului” va fi o variantă mai comodă decât lectura cărţii. Făcut în plină perioadă proletcultistă, filmul mi-a solicitat un efort de voinţă de care nu am fost capabil. L-am abandonat la jumătate, mai ales că îmi dădeam seama că ceea ce vedeam nu putea fi tema cărţii lui Panait Istrati. La vremea realizării filmului, propaganda românească avea naivitatea să creadă că înclinaţia spre stânga politică a lui Panait era suficientă şi că „Spovedanie pentru 42

învinşi” va rămâne în veci necunoscută cititorilor români. (Ce elegant cuvânt ‚naivitate', pentru minţile unor oameni . . . dar să nu jignim adjectivele.) După câteva zile, am reluat supliciul şi – înarmat cu o doză de voinţă proaspătă – am continuat să vizionez filmul. De data aceasta eram dispus să acord felicitări . . . nu realizatorilor filmului, ci tot mie, pentru perseverenţă.

Un lucru era cert: filmul, produs al propagandei proletcultiste, împotriva unor calităţi cinematografice remarcabile, nu respectă mesajul cărţii.

Acum, am rămas în minte cu două caracteristici ale lui Panait Istrati, nu neapărat contradictorii, dar nici chiar independente. Pe de o parte, bunătatea nu are nimic revoluţionar în ea. Dimpotrivă! În cazul lui, ea poate fi interpretată ca efect al compătimirii celor săraci şi al dorinţei într-un trai mai bun al acestora. A avut naivitatea să creadă că acest deziderat îi animă şi pe unii politicieni? Naivitate? Nu! Bunătate dusă dincolo de raţiune. Pe de altă parte însă, biografia lui ne indică un activist socialist puternic implicat, iar prietenia lui cu agenţi sovietici recunoscuţi (Christian Rakovsky, printre alţii) ne aminteşte de fruntaşii partidului comunist francez din aceeaşi perioadă (Maurice Thorez, Henri Barbusse etc), pe care i-a cunoscut de asemenea şi despre care ştim astăzi că au fost subvenţionaţi de către URSS. Valoarea literară a operei sale? Cu şase clase absolvite în opt ani, caracterizarea lui Nicolae Iorga pare mai aproape de adevăr: „exprimarea unui hamal din port”. În concluzie, dacă Nikos Kazantsakis a fost un oportunist care şi-a respectat jobul pentru care a fost plătit, Panait Istrati a fost un naiv care a crezut cu sinceritate în ceea ce i se spunea de către cei ce l-au manipulat şi 43

a fost la fel de sincer dezamăgit când a constatat că realitatea este diferită.

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014

Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.

De azi dimineaţă caut o hârtie pe care am notat ceva şi n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare şi – chiar şi atunci - înainte de a le arunca, fac cel puţin o copie (Smile!). Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunţat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o şi alţii. Ştim cu toţii povestea cu Veşnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „ianuarie 2014, la câţiva paşi de mare, deasupra 44

unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.

Idealişti, grecii au introdus şi elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există şi două principii fundamentale: Ura şi Iubirea, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă.

Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vin cele două, deşi ele există în mod evident. Ura şi iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieţii! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă.

Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică! Doar că direcţia evoluţiei tot necunoscută rămâne.

45

Principiul meu seamănă cu cel al lui LavoisieLomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă”.

Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naşte din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit şi recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el porneşte totul. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul 0. (Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecţiunea.)

Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea.

Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede.

Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

Poate că, până deseară, îmi găsesc şi hârtia.

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014

46

Rosie Thomas, “The Potter’s House”, Arrow Books 2002 Nu ştiu dacă Rosie Thomas a cunoscut cu adevărat vreo insulă grecească. Presupun că a vizitat Atena, Acropole etc., dar asta nu înseamnă că i-a cunoscut pe greci. Din biografia succintă pe care i-am citit-o am aflat că a călătorit mult, a vizitat multe ţări, dar nu că ar fi stat suficient timp pe meleaguri greceşti, pentru a cunoaşte oamenii, cu obiceiurile, pasiunile, calităţile şi defectele lor. Cu toate acestea, unele aspecte caracteristice sunt foarte bine descrise. Pe de altă parte, majoritatea eroilor cărţii sunt englezi sau au trăit o perioadă printre englezi, aşa că dificultăţile adaptării la teren se diminuează. Eroul principal, de fapt eroină, este un asemenea caz: englezoaică ajunsă din întâmplare pe o insulă grecească. Aşa se face că, doar pe alocuri, autoarea a trebuit - şi şi-a dorit - să descrie peisaje caracteristice sau să relateze caractere umane cum numai în Grecia se pot afla. În ceea ce mă priveşte, conştient că este un punct de vedere foarte personal, recunosc faptul că tocmai asemenea descrieri mi-au făcut plăcere, fiindcă au coincis cu opinia mea de observator al specificului grecesc după trei ani de vieţuire printre ei.

Rosie Thomas nu este la prima şi nici la ultima carte.

Are chiar multe altele la activ, poate chiar prea multe.

Unii critici o consideră „storyteller” şi mi-ar părea rău să fie doar atât. „The Pottter’s House” este singura ei carte, pe care am citit-o, şi nu ştiu dacă pot generaliza opinia formată astfel asupra întregii ei opere. Aici, subiectul este tocmai cel care o dezavantajează: voit incitant el este aproape neverosimil. Adevărata valoare a cărţii constă în analizele psihologice ale personajelor 47

feminine principale. Trama romanului, deşi forţată, creează momente de tensiune, care îi permite autoarei să descrie mecanismele intime, specifice personalităţii eroinelor, şi modul de judecată al fiecăreia, în funcţie de experienţa ei de viaţă.

Mare parte din acţiune se petrece într-o casă ce a aparţinut cândva unui olar, de unde şi titlul cărţii.

Această meserie a dispărut demult de pe aceste meleaguri, astfel că ea, ca şi locul de desfăşurare a acţiunii, nu mai au nici o relevanţă asupra subiectului.

Dramatismul întâmplărilor, în urma cărora eroina principală ajunge pe o insulă grecească, îi determină pe localnici s-o trateze cu deosebită ospitalitate. După un timp, în care viaţa decurge aproape idilic, unele întâmplări mărunte ridică semne de întrebare de ambele părţi, creează incertitudini, suspiciuni. Deşi nici una dintre ele nu ar fi trebuit să le afecteze comportarea, orgoliile şi nesiguranţa le amplifică. De aici încolo, cartea merită să fie luată în seamă.

Cu toate că entuziasmul meu era la cote scăzute atunci când am început să citesc cartea, pe parcurs, ea m-a cucerit nu prin subiect, ci tocmai prin calitatea scrierii.

Publicat în Itaca nr. 6/2014 şi Corona nr. 4/2014

Conştiinţa sinelui?

Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conştiinţa sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce înseamnă asta şi încă nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Cum adică? Animalele nu-şi dau seama că 48

există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viaţă, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferenţă cred că am dibuit: omul îşi pune problema originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac. De aici încolo, răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este mai importantă chiar decât cea a existenţei conştiinţei de sine.

S-au dat multe răspunsuri până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranţa autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliţii soarelui, pe care deja îi cunoaştem şi ştim că de acolo nu puteau veni. Trecem însă peste acest detaliu şi admitem că au venit mai de departe.

Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, şi acolo cum au apărut?”.

Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile.

Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Nu-i de râs! Mămăliga e mai bună decât praful, sau ţărâna, în varianta românească. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei. Această versiune pare puţin ciudată, dar 49

pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire aşa cum o cunoaştem noi azi.

Desigur, noi cunoaştem cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul şi toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”). L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulţumit. Că n-a fost aşa cum şi-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluţie. N-a fost să fie aşa, fiindcă lucrurile s-a agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să ştim ce ne-a fost hărăzit; poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut.

Mitologia greacă are altă variantă a Potopului.

Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acţionat în urma informaţiei primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă şi, prin asta, mai apropiată de mentalitatea oamenilor, în comparaţie cu variantele religioase, mai lineare.

Există, desigur, şi varianta evoluţionistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei diferenţe dintre umanitate şi animalitate, conştiinţa sinelui fiind una dintre găselniţe, dar ea nu stabileşte cu rigoare sensul evoluţiei. Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulţi semeni de-ai noştri, dar nu doresc acum să aprofundez acest subiect şi, dacă că tot nu ştim ce ne aşteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „tăiem firul de păr în patru”. Nu de altceva, dar mă gândesc la observaţia lui Chamfort: „Smulgeţi aripile unui fluture şi va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.

50

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014

Artă şi senzaţii Potenţarea ideilor prin senzaţii.

Kant stabileşte trei tipuri de arte frumoase: - artele cuvântului; - artele plastice; - artele senzaţiilor. În arte plastice el le include pe acelea care transmit idei prin intuiţii sensibile: arhitectura sculptura, pictura. În artele senzaţiilor s-ar afla muzica şi arta culorii.

Găsim deci pictura la două categorii, în funcţie de conţinutul ei ideatic. Despre muzică, Kant, are cele mai proaste opinii. Nu numai că o plasează pe ultimul loc, dar o descrie în termeni atât de degradanţi, încât plasarea ei în rândul artelor este o contradicţie în termeni. Nu ascund nici opinia mea despre Kant, ca fiind ne-onorantă în această privinţă. Ca om, îl putem înţelege că avea şi el resentimente din motive numai de el ştiute sau neştiute. Ca filosof însă ar fi trebuit să fie mai raţional. Notăm totuşi distincţia ce o face, chiar fără să vrea – logica nefiind punctul lui forte – dintre pictura de dragul picturii şi pictura ca mijloc de comunicare, nu neapărat al ideilor, ci şi al sentimentelor. Nu însă şi al senzaţiilor, caz în care Kant ar avea şi ceva dreptate, cu toată lipsa lui de sensibilitate.

De altfel, nici Fericitul Augustin nu este prea departe. El admite muzica numai ca susţinător al textului religios; independentă de acesta, o consideră degradantă.

51

Că nu este aşa o ştim cu toţii. Cum se face că tocmai filosofii nu înţeleg? La o mică analiză, constatăm că, într-adevăr, scopul artelor este să ne provoace sentimente. Muzica o face direct, prin simţul auzului.

Literatura o face prin intermediul raţiunii. Vorbirea şi prin derivare - scrierea sunt mijloace de comunicare prin intermediul simbolurilor. Raţiunea interpretează simbolurile şi provoacă sentimentele. Arta plastică – şi aici Kant are dreptate – este bivalentă: - Prin jocul formelor şi al culorilor, ea produce sentimente în mod direct, prin simţul văzului.

Este cazul picturii abstracte şi al celei decorative.

- Prin intermediul simbolurilor din pictura figurativă, la fel ca vorbirea, ea se adresează raţiunii. Ea, raţiunea, este cea care provoacă sentimente.

Rezultă că nu e nimic de înţeles în arta abstractă şi că – dimpotrivă – arta figurativă este o formă precară de comunicare, inferioară literaturii, dar care trebuie judecată la fel ca ea.

Prin îmbinarea lor, cele două forme se potenţează reciproc şi ridică arta plastică la un nivel superior. Tot prin îmbinare, cuvântul şi muzica pot da naştere unor forme mai puternice de stimulare a simţurilor, fapt sesizat de Fericitul Augustin, acceptând muzica fie şi numai ca adjuvant în ritualuri religioase.

Astăzi ştim nu numai că, dar şi cum să combinăm diferitele arte, începând cu găsirea intonaţiei potrivite într-un discurs şi sfârşind cu opera sau chiar cu filmul, unde toate artele pot participa la stimularea sentimentelor.

Ar rezulta ca arta este mijlocul prin care se pot provoca sentimente. Orice sentimente? Orice mijloc?

52

„Idolii forului” De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici?

Editura Corint, 2010 Cartea reuneşte eseuri scrise de câţiva autori, având drept coordonatori pe Sorin Adam Matei şi Mona Momescu Din subtitlul cărţii, am reţinut o intenţie pozitivă, şi anume ideea de democratizare reală, nu numai în zona politică, dar şi în cea a spiritului, a literaturii şi chiar a filosofiei, ceea ce se şi întâmplă în realitate, dar nu toată lumea înţelege, ca să nu mai vorbesc despre cei cărora nu le convine, fiindcă îşi văd poziţiile periclitate.

N-ar fi nimic nou; cuvinte ca „agora”, „forum” şi altele dovedesc că s-a mai întâmplat. Pe de altă parte, sintagma „intelectuali publici” (???), precum şi punerea elitei între ghilimele, denotă o anume atitudine, ceea ce nu ar fi rău, doar că schimbarea elitei dintre ghilimele cu ală elită, dar cu aceleaşi ghilimele, nu este nici ea o soluţie tocmai nouă.

Cât despre idoli, România a avut un acces întârziat în cultura europeană, aşa că cei câţiva intelectuali de dinaintea celui de al doilea război mondial au fost transformaţi în idoli. După decapitarea efectuată de regimul trecut cu ajutor sovietic, am rămas şi fără ei.

Erijarea în noi idoli a celor ce, ieri sau azi, au monopolizat principalele instituţii culturale şi canalele de comunicaţie nu păcăleşte pe nimeni, aşa că sunt 53

departe de a lua apărarea oricărora dintre ei, de ieri sau de azi.

Mă gândeam să comentez după ce voi fi citit cartea. Am participat însă la lansare şi, deşi unii prezentatori – coautori ei înşişi - s-au uitat vorbind, nu numai că nu au spus prea multe despre conţinutul cărţii, dar mi-au confirmat temerea că ceea ce îi animă, nu este nici măcar schimbarea elitei în ansamblul ei, ci doar invidia faţă de cei ce au urcat o treaptă mai sus decât ei pe aceeaşi scară. La un moment dat, s-a lansat chiar ideea unor „intelectuali specialişti”, ca alternativă la cea de enciclopedişti, ne-agreată de vorbitor. Specialişti în ce?

Cum infatuarea nu rezolvă vreo problemă, cred că soluţia nu poate fi decât dezvoltarea culturală pe toate nivelele, singura ce poate produce intelectuali autentici. Dacă vor fi puţini, se vor transforma în idoli.

Dacă vor fi mai mulţi – şi expresia „clasă de mijloc a spiritului”, din subtitlul cărţii, sugerează aşa ceva – atunci nu vom mai avea nevoie de idoli, pentru că România va fi fost ridicată la nivelul unei naţiuni dezvoltate.

Pentru a nu teoretiza prea mult, iată un singur exemplu, evidenţiat chiar în timpul discuţiilor. S-a remarcat lipsa de preocupare pentru dezvoltarea unui corector ortografic în software-ul pentru limba română. Întrebarea este: cine ar trebui să-l facă? Vechea generaţie, care nici nu ştie ce să facă cu un calculator?

Vorbitorii, exponenţi ai noii generaţii de acuzatori nu-şi dau seama că se autoacuză? Se pare că nu, şi - dacă nuşi dau seama de un lucru atât de elementar - atunci nu mă mai miră dorinţele lor.

Mai grav este că, dacă merg cu gândul în trecut, găsesc 54

ceva jenant de asemănător. Iată un exemplu simplu, dea dreptul prozaic, dar foarte grăitor. Poziţia tastatelor la maşinile de scris corespunde limbii celor cărora le sunt destinate. Astfel, pentru limba engleză, litera ‚y’ se află în centru, fiindcă este foarte folosită, în timp ce ‚z’ este într-o poziţie marginală; pentru limba germană însă, literele ‚y’ şi ‚z’ sunt inversate, fiindcă frecvenţa lor este inversă în această limbă. Ne-am fi aşteptat ca, la adaptarea maşinilor de scris pentru limba română, să se ţină seama de caracteristicile ei. Aşi! Toate caracterele cu diacritice sunt plasate marginal, chiar şi vocala ‚ă’, deşi este una dintre cele mai frecvente în limba română. Problema nu este tehnică, ci filologică, ceea ce dovedeşte o penibilă lipsă de conectare la realităţile lumii contemporane.

Exemplul arată starea precară, nu numai a unor persoane din „elita” ţării, ci o şcoală filologică precară, ca să nu mai vorbim despre cea filosofică. Astăzi, condamnăm lipsa de cultură a americanilor – fiindcă nu l-au citit pe Marin Preda – şi ne lăudăm cu „erudiţia” noastră, fără să realizăm ridicolul pretenţiilor noastre.

Idolii şi-i alege poporul, după ce s-a convins că exemplul lor merită urmat. Noi suntem specialişti în denigrarea celor puţini pe care îi avem. Nu găsesc cuvinte pentru a eticheta ideea unora de a se erija în idoli fără să fi produs nimic remarcabil.

Vernisajul expoziţiei de pictură László Rosinecz Speech la deschidere 55

Deşi simbolismul este – în opinia unora – un curent relativ modern, în realitate, este cea mai veche formă de reprezentare şi chiar de comunicare, cu mult înaintea scrisului, literele fiind şi ele simboluri. Înainte să scrie, oamenii desenau fie chiar şi pe pereţii peşterilor. Desenele lor nu aveau fineţea picturii figurative de azi, aproape fotografică. Ei desenau simboluri. Copiii desenează case prin câteva linii; ele nu sunt picturi, nici măcar desene, ci adevărate simboluri.

Vorbirea este şi ea o formă de comunicare prin simboluri, de data aceasta prin vorbe, ca să nu mai vorbim despre limbajul semnelor folosite de persoanele cu dizabilităţi auditive.

Desenele rupestre din peşteri reprezentau animale. Cu timpul, simbolurile au devenit din ce în ce mai complexe. Biserica nu putea să rămână străină de acest mijloc de comunicare, fiindcă, da, arta este un mijloc de comunicare. Reprezentările religioase timpurii erau foarte bogate în simboluri şi, ceea ce este foarte interesant, oamenii simpli cunoşteau această simbolistică şi ştiau să interpreteze simboluri. Bisericile erau pictate, iar imaginile formau ceea ce se numea „Biblia săracilor”, adică a neştiutorilor de carte.

Primele scrieri despre ele sunt textele indiene. În Europa, au pătruns prin Egipt, unde, în secolul 2, aceste texte au fost culese şi au căpătat numele de „Fiziologul”. În Bizanţ, cartea s-a numit „Bestiar”, de la bestie, cu sensul de animal. Interesant pentru noi, braşovenii, este faptul că, în anul 1639, Costea Dascălul, de la biserica din Schei, a copiat Bestiarul.

Impactul simbolurilor asupra conştiinţei oamenilor era mai puternic decât cel al vorbelor. Mircea Eliade 56

spune: „Simbolul precede limbajul raţiunii descriptive.

El revelează anumite aspecte ale realităţii la care nu se poate ajunge prin alte mijloace de cunoaştere.

Camilian Demetrescu, român emigrat în Italia, a devenit o celebritate mondială, după ce a descoperit, studiat şi publicat simbolistica din bisericile italiene vechi. Despre el a scris Mircea Eliade, a fost binecuvântat şi recomandat de însuşi Papa. Aflat în exil în Italia, surprins de bogăţia de simboluri din bisericile din timpul Evului Mediu, s-a dedicat studiului lor. Iată ce ne spune el: „Cine vrea să se dedice sacrului în artă trebuie mai întâi să înveţe codul de descifrare a simbolurilor din perioada de apogeu a iconografiei creştine, atât în Europa romanică cât şi în cea bizantină.” „Decodarea limbajului simbolic instruieşte, iniţiază, pătrunde dincolo de aparenţă”. Într-una dintre multele cărţi ale lui Camilian Demetrescu citim: „Prin definiţie, simbolul spune altceva decât ceea ce se vede, trimite la o altă realitate, mai importantă şi îndepărtată.” „Ţăranii analfabeţi din Evul Mediu ştiau să citească simbolurile reprezentate pe portalurile bazilicilor sau pe capiteluri mai bine decât savanţii de astăzi, pentru că semnificaţia lor se transmitea din tată în fiu. Ar rămâne miraţi dacă ne-ar vedea pe noi, astăzi, atât de stângaci şi de sceptici în faţa unor subiecte aşa de familiare lor.”

Da, astăzi noi ne-am îndepărtat de esenţe. A făcut-o mai întâi Biserica Catolică prin interzicerea picturii în biserici, iar stilul gotic, apreciat astăzi prin frumuseţea lui, a fost mai întâi o expresie pentru monumentalitate excesivă, dictată de grandomanie, biserică devenind 57

aliatul propagandistic al politicului. Italienii au inventat acest termen, cu sensul peiorativ de barbar, goţii fiind nişte barbari pentru italieni, urmaşi ai Imperiului Roman. Începutul s-a petrecut în Normandia de astăzi, unde localnicii incendiau acoperişurile bisericilor, acestea fiind realizate din materiale uşoare, dar combustibile. Acolo, creştinismul a fost impus cu sabia de către triburile de goţi, ce năvăleau în fostul Imperiu Roman de Apus, pe cale de dezmembrare. (Ei fuseseră, în prealabil, creştinaţi de către episcopul Wulfila.)

Orice alt material pentru acoperişuri era însă cu mult mai greu, ceea ce i-a obligat pe constructori să găsească soluţii mai robuste pentru ziduri. Au inventat atunci forma ogivală a deschiderilor şi contraforturile. Ele au permis constructorilor să ridice biserici înalte, imposibil de incendiat, dar – cu timpul – înălţimea a devenit un scop în sine, fiindcă dădea grandoare edificiului, grandilocvenţa fiind unul din principalele atribute ale oricărei dictaturi. Desigur, stilul gotic are şi frumuseţile sale, motiv pentru care unele construcţii sunt admirate şi azi. Simbolurile sacre însă au dispărut. Şi a dispărut şi mesajul iniţial, al unui Dumnezeu binevoitor şi iertător. În locul unui Christos solar, înviat, Christus Vincit, adică biruitorul, în bisericile catolice domină tema patimilor, a unui Christus Victus, cel biruit de moarte, dar mai întâi de nimicnicia oamenilor.

Nici pe italieni nu-i putem considera perfecţi. Ei însă au deviat într-o direcţie opusă; pe ei i-a furat estetica.

David al lui Michelangelo este un tânăr frumos, dar statuia este imensă, ceea ce contravine ideii că el era mignon în comparaţie cu Goliat, pe care l-a învins. Era însă în epoca în care artele îşi reluau independenţa faţă de biserică, sponsorul principal de până atunci.

58

László Rosinecz ne propune tot o reprezentare simbolică; una originală însă, prin care sintetizează idei vechi şi noi, unele chiar foarte vechi, din perioada precreştină, chiar pre-iudaică. Veţi observa că majoritatea tablourilor sunt fragmentate, realizate ca un mozaic, la baza căruia este pătratul. Nimic nu este întâmplător. Pătratul simbolizează baza existenţei noastre materiale. Toate obiectele, toate corpurile sunt construite ca ansambluri de pătrate, ca nişte atomi.

Acel tablou, pe care scrie „Ferice de omul pe care îl ceartă Dumnezeu”, prin pătratul înscris într-un cerc aurit, redă tocmai apartenenţa la spiritualitate a tot ceea ce este pământesc, şi în primul rând a noastră, a oamenilor.

Am auzit o remarcă despre migala cu care se presupune că au fost realizate aceste tablouri, cu o pensulaţie aproape pointilistă. Într-un proces autentic de creaţie nu se pune problema migalei sau a răbdării. La fiecare pensulă autorul este preocupat de încadrarea ei în ansamblul, existent pentru moment doar în mintea lui, şi regretă atunci când trebuie să se întrerupă, fie de oboseală, fie că are ceva mai urgent şi – în mod sigur – mai neplăcut de făcut. El trăieşte bucuria creaţiei, atunci când pictează.

Pe peretele opus, în tabloul pe care scrie „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor” vedem un turn şi, alături, o stea cu cinci colţuri. La baza turnului se vede o intrare prin care un personaj intră plecat. El are de urcat cele nouă nivele ale mântuirii sale, până va ajunge la „Cel de sus”. Alături, însă, stă Satana. Aici Rosinecz a fost cumsecade. A reprezentat poziţia benefică a stelei, aşezată pe două vârfuri. Dacă ar fi fost aşezată invers, atunci cele două colţuri de sus ar fi 59

reprezentat coarnele diavolului, iar cea de jos, barba. Întreaga stea, aşezată într-o poziţie instabilă, pe un singur colţ, ar inspira instabilitate, nesiguranţă, adică exact ce-şi dorea Satana. Întreaga expoziţie trebuie privită ca o suită de tablouri, reprezentând povestea lui Iov. Alături de Iov, în centru, se află prietenii săi. Trebuie să recunoaştem că Rosinecz este un bun portretist. Ba, uneori, are chiar şi umor, de pildă la acest portret, care pare a fi un autoportret, dacă am în vedere mustaţa pe care pictorul o purta cu ceva timp în urmă.

Iov era un om bogat, cu o viaţă împlinită, aşa cum vedem în primele tablouri, după care urmează celelalte, ce ilustrează întreaga poveste biblică.

Nu ştiu dacă demersul ideatic al autorului este intenţionat sau spontan, intuitiv, ca rezultat al influenţelor de tot felul din spaţiul cultural în care trăieşte. Îmi amintesc că, în expoziţia precedentă compoziţia unor tablouri era aproape similară cu cea a unor icoane ortodoxe, deşi domnul Rosinecz nu este ortodox. Simbioza dintre stiluri a dat roade ori de câte ori a fost făcută cu talent. Îmi vin acum în minte bisericile din nordul Moldovei. Acolo s-a îmbinat stilul tradiţional local cu influenţele gotice venite prin intermediul Poloniei vecine, la vremea aceea, unul dintre cele mai importante state europene, cu una dintre cele mai vechi universităţi. Goticul este vizibil prin ferestrele caracteristice şi prin tendinţa de înălţare a construcţiilor. Tradiţia locală a dat însă armonia formelor, că nu degeaba se spune că românul este un estet. Tot ea însă a limitat şi dimensiunile construcţiilor la posibilităţile locale, în speţă a lemnului utilizat în construcţii. Lungimea buşteanului nu poate fi infinită, 60

iar supraînălţarea turlelor a fost posibilă doar geniului inventiv al meşterilor. Într-adevăr soluţiile găsite de ei sunt unice. Remarcăm la bisericile din nordul Moldovei nu numai construcţiile, dar şi pictura lor, cunoscută în toată lumea. Iar aici, asemănarea cu stilul lui Rosinecz este izbitoare tocmai prin simbolismul lor. Temele sunt diferite, dar reprezentarea ideilor prin siluete simplificate până la simbol este aceeaşi. De altfel, întregul stil bizantin are la bază ideea că imaginile religioase, icoane sau nu, trebuie să canalizeze gândul privitorului către mesaj şi nu să-i distragă concentrarea prin detalii nesemnificative, cum ar fi sexapilul unui trup sau frumuseţea unui chip.

Nu cred că asemănările despre care am vorbit sunt intenţionate. Cred că ele sunt un rezultat al influenţelor spaţiului cultural în care trăieşte creatorul. Este, poate, cea mai puternică, cea mai convingătoare, dovadă a talentului său, fiindcă talentul este un har, ceva cu care te naşti şi nu un produs dobândit prin mijloace conştiente. Desigur, ceea ce pictează şi cum pictează sunt rezultate ale gândirii, voinţei şi motivaţiilor sale.

Toate însă sunt grefate pe acel „daimon” intern, cum la numit Socrate, şi care – în cazul lui – se numeşte talent.

Rămâne problema comunicării. În ce măsură tablourile lui Rosinecz transmit privitorului mesajul propus.

Expoziţia îşi propune să ilustreze un mesaj biblic, şi anume cel al parabolei lui Iov. Reuşeşte autorul să transmită mesajul? Reuşeşte să ridice întrebări, să-l provoace pe privitor la reflexii? La această întrebare, răspunsul îl vor da chiar ei, privitorii. Noi îl putem doar intui.

61

Ne mai putem pune câteva întrebări.

De ce Cartea lui Iov? Biblia este o carte de înţelepciune. Învăţăturile ei trebuie interpretate potrivit timpului şi spaţiului în care trăim. Dacă ea ne spune cum trebuie construit cortul, nu înseamnă că noi trebuie să locuim în corturi. De reţinut sunt principiile ei, care sunt veşnic valabile. Tocmai despre respectarea principiilor în care credem ne vorbeşte Cartea lui Iov. Şi nu este vorba despre respectarea unui anume principiu, ci despre respectarea principiilor în general.

De ce astăzi?, când lumea a uitat de morală şi corupţia a devenit pandemică. Ba mai suntem şi ipocriţi: îi acuzăm pe cei ce aflaţi în puşcăriile comuniste au făcut pactul cu diavolul - uneori pentru aşi salva viaţa - în timp ce astăzi, pentru câţiva bănuţi, comportarea unora este de o imoralitate de neconceput cu câţiva ani în urmă.

László Rosinecz nu este un sfânt; are şi el micile lui slăbiciuni. Ele sunt însă mărunte şi lumeşti. Greşelile lui îl privesc, şi nu-i lezează pe ceilalţi. „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie numele Domnului.” Citatul este din Cartea lui Iov, capitolul 1, paragraful 21. Lui László Rosinecz, Domnul i-a dat talent. De ce s-a găsit tocmai el să vorbească – în limbaj plastic – despre respectarea principiilor? Eu cred că are har; a fost hărăzit să facă aşa. Şi dacă a fost hărăzit, haide-ţi să-i analizăm cu atenţie lucrările.

Poate că nici el nu ştie ce face, dar face bine.

62

Cormac McCarthy, Nu există ţară pentru bătrâni Tocmai am terminat de citit o carte, care mi–a pus la grea încercare voinţa. Citisem pe undeva că autorul ar fi „cel mai bun scriitor american în viaţă”. Nu cred în asemenea etichetări, dar mi–am zis că merită să văd despre ce este vorba. Deşi lectura primelor pagini a fost suficientă ca să–mi formez altă impresie şi nu aveam prea multe motive să continui, m–am ambiţionat s–o termin, pentru că aveam, totuşi, un semn de întrebare.

Chiar dacă n–o fi cel mai bun autor, ceva–ceva trebuie să fie, astfel că, încă de la început încercam să intuiesc intenţiile sale ascunse sub forma unui roman de acţiune, pentru că, da, este un roman de acţiune cu zeci de împuşcături la aproape fiecare capitol şi un număr neprecizat de morţi. Atrag totuşi atenţia unele capitole de mici dimensiuni, înserate din loc în loc, unde un şerif în prag de pensie îşi deapănă amintirile. Pe parcurs, aceste mini–capitole devin tot mai mari şi mai dese iar, către sfârşit, amintirile fac loc unor consideraţii nostalgice cu privire la evoluţia generală ţării, marcată de droguri, crima organizată etc.

Dacă subiectul şi „filosofia” şerifului sunt banale, modul în care autorul şi–a construit cartea îmi aminteşte de teatrul antic grecesc din timpul lui Eschil şi Sofocle mai puţin Euripide - unde corul sublinia acţiunea interpretată de actori (mai întâi unul, apoi doi la Eschil şi trei la Sofocle). Am intuit atunci că autorul este o persoană cultivată şi nu un simplu creator de ficţiuni animate cu pistoale şi morţi.

Ceea ce m–a deranjat mai mult a fost însă stilul. Întreaga carte este scrisă în limbajul oamenilor ne– 63

educaţi. Dacă doar dialogurile dintre delicvenţi ar fi fost aşa, poate că era acceptabil, dar şi pasajele narative sunt la fel. Şi atunci mi–am amintit că ideea nu este deloc nouă, mai ales în Statele Unite ale Americii.

Există chiar autori celebri, care au îmbrăţişat ideea, sau măcar s–au apropiat de ea. Într–o oarecare măsură, cred că autorul a încercat să–l imite pe Faulkner, doar că a exagerat. Întrebarea este „De ce?”, fiindcă americanii nu fac lucruri la întâmplare. Îmi amintesc acum de unele filme, a căror acţiune se petrece mai mult prin tribunale.

Spectatorul român urmăreşte doar deznodământul. Americanii însă, chiar cred în Constituţia lor şi, ca orice lucru perfectibil, speră s–o îmbunătăţească tocmai prin asemenea dezbateri ale unor acţiuni la limita interpretărilor. Mă gândesc deci că şi asemenea cărţi ar trebui să aibă un scop. La prima vedere, persoanele ne–educate nu citesc cărţi, deci efortul de a scrie pe placul lor rămâne fără adresă. Pe de altă parte însă, pentru a spune ceva unui anumit grup social, trebuie să mergi în mijlocul lui, să vorbeşti pe limba lui, să atragi atenţia oamenilor prin ceva asupra căruia ei sunt de acord şi abia apoi să le spui ce ai de spus, fără să–i şochezi. Probabil că, în şcoli, elevilor li se recomandă şi asemenea cărţi. Este o presupunere! Odată educaţi, fie şi într–o mai mică măsură, ei vor înţelege că există şi alte valori, către care se vor orienta mai târziu.

Se pare că, din asemenea exemple, unii autori români au dedus că exprimarea vulgară este la modă. Din nefericire, ei nu au înţeles scopul. În plus, ei nu reproduc limbajul specific unor asemenea segmente ale societăţii, ci se folosesc doar de câteva expresii obscene, imaginându–şi că, astfel, textul lor va avea 64

mai multă forţă. Fals! Cur, popou, poponeaţă, fund etc. sunt numai aparent sinonime. Ele au o încărcătură sentimentală diferită. Aducerea unui termen vulgar în limba literară are un efect efemer. Limba evoluează şi, în scurt timp, el va deveni uzual, dispărându–i forţa pe care miza autorul, fiindcă, între timp, un alt cuvânt vulgar va fi inventat, pentru a–l înlocui pe cel pierdut.

Singura pierdere este eleganţa textului în cauză.

Până la urmă, lectura cărţii de la care am plecat nu a fost chiar degeaba. Folosul a fost însă doar al meu, fiindcă mi–a ridicat o întrebare, motiv pentru care n–o recomand altora numai pentru a ajunge la aceleaşi concluzii.

Atunci când şcoala mai mult strică decât construieşte.

Am asistat de curând la vernisajul unei expoziţii de pictură cu pretenţii, autorul fiind absolvent al unei academii de artă. Tablourile sale, deşi diverse ca stil, se puteau înscrie în două categorii: - conform celor învăţate la şcoală; - din impulsul său creator.

Lucrările din prima categorie – nu numai ale lui - au devenit deja banale, iar autorul este imposibil de depistat, deoarece sunt jenant de asemănătoare, toate elaborate în aceeaşi manieră. Ele ar putea fi realizate chiar mai bine de către un program de calculator. Din punctul de vedere al sentimentelor induse de asemenea tablouri, singurul relevant este tentaţia de a spăla toate culorile.

65

Mă gândesc la sculpturile celor din antichitate, în special cele greceşti, la care le admirăm acum frumuseţea formelor dăltuite în marmura albă. Unele dintre ele au fost însă pictate. Indiferent de culori, ele nu puteau fi mai frumoase ca acum. Din fericire, culoarea a dispărut. Dacă tablourile pe care le privesc acum ar avea aceeaşi soartă – să dispară culorile şi să rămână pânza albă - ar fi şi ele mai frumoase. De vină este, evident, şcoala. Probabil că o notă de originalitate ar fi condus la eliminarea studentului din academie. În expoziţie, am văzut un singur tablou, la care autorul şia permis, după mulţi ani de la absolvire, să tragă câteva tuşe mai tari, cu altă culoare, dovedind astfel existenţa unui oarecare simţ estetic. A fost sigura lucrare remarcabilă la această categorie.

La categoria a doua, lucrările au fost cu mult mai diverse. Din nefericire, aici a fost vizibilă lipsa educaţiei estetice. Pare absurd, dar un autodidact ar fi conceput lucrări mai bune, după ce îşi va fi însuşit, fie şi pe căi indirecte, cele câteva principii estetice necesare.

Rezultă că şcoala nu l-a învăţat pe „profesionistul” nostru cum să-şi folosească creativitate, nu i-a dat criteriile minime necesare, ci doar l-a obligat să-şi însuşească meşteşugul profesorului. Iar profesorul, se vede că, pe lângă lipsa aptitudinilor pedagogice, era lipsit şi de har artistic. Cum de a ajuns el profesor se ştie, dar asta e altă poveste.

Dacă aşa stau lucrurile în învăţământul superior, de ce să ne mai mirăm când îi vedem pe cei din învăţământul liceal? Plâng de plictiseală pereţii Muzeului de Artă Braşov, deşi sălile lui ar trebui să freamăte de paşii elevilor din cele câteva zeci de şcoli din oraş. Trec însă săptămâni întregi fără ca vreun vizitator să-i calce pragul. Profesorii de desen se pare că nu prea au vocaţii pedagogice. Despre cele artistice ştim că le-au fost risipite încă din timpul şcolarizării, 66

când au aflat că arta este dincolo de posibilităţile lor şi că trebuie să se limiteze la cunoştinţele de desen necesare unui simplu profesor. Unii se consolează; alţii, în schimb, devin cabotini. Îi recunoaştem după titlul de „profesionişti”, pe care şi-l arogă fără acoperire.

Un îndrumător – profesor, educator, antrenor, instructor etc. – nu este în mod necesar un profesionist în acelaşi domeniu, iar cel mai bun exemplu este, poate, cel din sport. Profesorul de educaţie fizică la un liceu este, sau ar trebui să fie, un pedagog. Un sportiv de performanţă însă este o persoană cu o bună stăpânire a trupului său, dar care poate să aibă nevoie de un antrenor, pentru a şti cum să şi-l valorifice.

Cum au rezolvat ruşii problema literaturii contemporane Într-adevăr, după câţiva clasici ai literaturii universale, este greu să mai produci ceva remarcabil. Şi totuşi, măreaţa Uniune Sovietică nu putea rămâne indiferentă, mai ales după revenirea la vechea denumire: Rusia.

La prima vedere, pare o Biblie sau un hrisov foarte valoros.

Pe cotor apar unele indicaţii, dar sunt în limba rusă. Cifra 3 ne poate duce cu gândul că ne aflăm în faţa volumului trei şi ne-ar părea rău să nu le avem pe primele două. Nu 67

este vorba însă despre volumul trei, ci despre trei litri; asta se poate descifra cu uşurinţă.

Titlul se vede clar pe prima copertă: Cabernet. Atractiv, nu? Nu apare însă numele autorului.

Abia coperta a patra desluşeşte misterul.

Aici aflăm modul de întrebuinţare.

Secretul este o minusculă canea, ca la butoaie. Dacă se apasă pe butonul potrivit, curg trei litri de vin. Acum poate să ne pară rău că nu avem şi primele două volume, dar putem „citi” acelaşi „volum” în mai multe exemplare.

Ar mai trebui, poate, să spun şi cum am făcut această descoperire. Alaltăieri, de 1 mai, deşi îmi făceam probleme din cauza agitaţiei intense a K.K.E. (partidul comunist grec) şi mă aşteptam să profite de această zi, curiozitatea a cântărit mai mult în balanţă şi ne-am hotărât, eu şi soţia, să vizităm centrul Atenei. Încă de săptămâna trecută, stâlpii tuturor străzilor erau pavoazaţi cu afişe „mobilizatoare”. Ei bine, în afara unei zone restrânse de pe Bulevardul „28 octombrie”, unde maşinile salubrităţii strângeau mormanele de hârtii, semn că pe-acolo trecuseră vandalii de tip nou, oraşul era aproape pustiu. Fiind zi liberă, grecii pleacă din oraş sau nu ies din case. Aşa se întâmplă în fiecare duminică, iar astăzi oraşul a fost mai pustiu ca oricând.

(1 mai e sărbătoare? Pentru cine oare?) În final, am ajuns pe malul mării. A fost o zi foarte frumoasă şi era păcat să ratăm ocazia. Acolo am cunoscut un român din Suceava, care lucrează în Atena de douăzeci de ani. Un tip vorbăreţ şi foarte comunicativ. Ştie limba rusă şi se 68

pare că este chiar un simpatizant al foştilor noştri „prieteni”. De la el am aflat că există un supermarket cu produse ruseşti, unde se găsesc icre negre la preţuri mici. S-a oferit să ne conducă. Ieri, 2 mai, a fost Ziua Tineretului. Nelu, nepotul nostru, a spus că este ziua „tinerelului”, adoca a mea; tocmai am împlinit trei sferturi de secol. După cum ne programasem încă de alaltăieri, am fost la magazinul cu produse ruseşti. Nu este chiar un supermarken, ci unul chiar micuţ, dar se numeşte Moscova (MOCKBA) şi se află la numărul 220, pe unul dintre numeroasele Bulevarde Venizelou. Care dintre ele? Cel din cartierul Kalithea, care duce spre mare (chiar şi în acest cartier sunt două străzi cu acelaşi nume). Pe această stradă se află şi o statuie a personajului Eleftherios Venizelos, cu ochelari. A fost un revoluţionar şi eminent om politic, ales prim ministru de mai multe ori între 1910-1920 şi între 1928-1932, căruia grecii instruiţi îi poartă un profund respect. Mai greu a fost să găsim magazinul. Prietenul nostru se scuza cu afirmaţia că nu mai fusese acolo de peste zece ani, dar cred că nu fusese niciodată; aflase doar de existenţa lui, de la altcineva. Amuzant este ca, la întrebările lui în limba greacă, dar cu pronunţarea rusească a numelui magazinului - Mascva - trecătorii dădeau din umeri.

Nimeni nu auzise de aşa ceva, sau nu voiau să răspundă.

Engleza mea a fost singura de folos. Trecătorul pe care l-am întrebat, un domn serios, mi-a dat răspunsul exact.

La magazin, nu aveau icre negre, dar am găsit icre roşii, de care am şi cumpărat. M-am bucurat, fiindcă mi-am putut onora ziua de naştere cu ceva deosebit. Nu numai că îmi plac chiar mai mult decât icrele negre dar am calculat că se împlinesc 55 de ani de când am mai mâncat aşa ceva. Li se spunea icre de Manciuria şi se găseau prin nu ştiu ce minune la un restaurant ieftin din Iaşi, unde eram student.

69

Tot acolo, de la magazinul Moscova, am cumpărat şi „cartea”, despre care am vorbit la început. Ea conţine un vin roşu, demidulce, foarte bun. Există şi alte sortimente, fiindcă - nu-i aşa? - o literatură ca cea rusă nu se poate limita la o singură carte.

S-a redeschis un teatru antic Pare curios, dar în antichitate oamenii preţuiau mai mult poezia şi simbolismul decât o fac în prezent.

Literatura veche este aproape în exclusivitate în versuri. Teatrul antic grec era jucat de un singur actor, secondat de cor. (Eschil este cel care a introdus al doilea actor, pentru ca, după el, totul să evolueze.)

Dezbăteau probleme filosofice şi etice.

Cu timpul, proza a luat locul poeziei, subiectele au devenit tot mai comune iar realizările – valorificând posibilităţile tehnice - tot mai apropiate de viaţa reală, culminând cu cinematografia. Tiparul a contribuit în mod esenţial la răspândirea literaturii. Ce fel de literatură?

Am spune că totul a curs în favoarea democratizării.

Oare? Eu am unele îndoieli. Aş crede că nu pasiunea pentru democraţie i-a determinat pe oameni să procedeze astfel, ci banalele şi prozaicele interese comerciale, în special după apariţia tiparului. Iar dacă s-a intrat în sfera comerţului, adoptarea mecanismelor comerciale a devenit o necesitate imediată. Primul şi cel mai important dintre ele este sporirea numărului vânzărilor, ceea ce se realizează prin lărgirea pieţei de desfacere, în speţă a numărului de cumpărători-cititori.

70

În consecinţă, răspunsul la întrebarea „Unde se găsesc cei mai mulţi cumpărători?” arată şi cauza proliferării romanelor uşoare: cititorul de nivel intelectual modest.

Vârful piramidei sociale nu este un bun mediu comercial.

Democratizare? Dimensiunea teatrelor antice era uriaşă, în comparaţia cu cele de azi: de la câteva mii de locuri, până la 17 mii. Cel refăcut şi deschis recent la Messene, în sudul Peloponezului, avea zece mii. Dacă raportăm capacitatea acestor locaşuri de cultură la dimensiunea localităţilor, constatăm că procesul nu a decurs în favoare democratizării culturii, ci dimpotrivă. Procentul populaţiei participante la acte de cultură al oraşelor de azi este cu mult mai mic. Cititorii de carte sunt jenant de puţini, iar teatrele sunt aproape goale, deşi oraşele de astăzi sunt uriaşe, în comparaţie cu populaţia cetăţilor greceşti.

Oamenii de litere recomanda tinerilor aspiranţi romanul, ca fiind apoteoza carierei lor literare. Ca orice pe lumea asta, totul are o explicaţie. Majoritatea autorilor îşi doresc şi ei ca opera lor să fie citită de cât mai multă lume, ori cei mai mulţi cititori sunt cei ce preferă romanele, în special cele de dragoste, că nu degeaba se numesc romane: trebuie să fie romanţioase.

Scrierile cu conţinut mai profund găsesc mai puţini cititori. O a doua explicaţie este mai omenească, din nefericire.

Preferinţele „specialiştilor” se situează şi ele în zona romanelor uşoare, iar ceea ce le depăşeşte nivelul de înţelegere este automat declarat ca fiind mai puţin valoros din punct de vedere literar, sau chiar deloc. Mai mult decât atât. Romane de ficţiune sunt extrem puţine şi rareori menţionate printre cele considerate ca fiind 71

valoroase. În cele mai multe, autorii descriu personaje şi evenimente pe care le-au cunoscut în realitate, sau sunt chiar autobiografice, dar scrise la persoana a treia.

Dacă acelaşi text ar fi încadrat la memorialistică, ar fi considerat minor, ca dovadă nu doar a subiectivismului nostru, dar a lipsei de criterii reale de evaluare.

Vorbind despre cititori, m-am referit la majoritatea lor şi nu toţi, fiindcă orice carte are cititorii ei, iar autorii se adresează – volens-nólens – celor din aceeaşi zonă intelectuală cu el. Este deci o greşeală să aştepte laude de la cei ce gândesc altfel.

Succesul ar trebui judecat nu după criterii comerciale, ci după calitatea cititorilor. Acesta este adevăratul judecător: cititorul. Calitatea cititorilor defineşte literatura şi nu opiniile unora sau altora.

Zidul Visam că în faţa mea se află un zid şi cineva a venit, a apăsat pe un buton, de care nici nu ştiam că există, iar zidul, ca o cortină, s-a ridicat şi . . . surpriză . . . am văzut un peisaj marin de o frumuseţe de nedescris. Totul era cu mult mai colorat decât mi-aş fi putut imagina iar orizontul nu era doar ceva mai încolo ci însuşi infinitul. Am rămas uluit, deoarece zidul, sau ceea ce credeam eu că este un zid, se afla acolo de ani de zile, iar eu îmi construisem viaţa plecând de la premiza că dincolo de el se află altceva – poate mai frumos, poate mai urât – oricum, altceva, la care eu nu aveam acces. Acum, că zidul nu mai exista, am păşit dincolo fără a mai sta mult pe gânduri, deşi aş fi avut 72

nevoie de un mijloc de transport adecvat, diferit de cele cu care eram obişnuit.

Am spus „am păşit”?. Ar fi o exagerare. Am încercat doar. N-a fost nici un pas, fiindcă am constatat imediat că ceea ce văzusem era o altă cortină. De data aceasta nu am mai aşteptat să vină altcineva s-o ridice. Ştiam deja şmecheria. Am căutat şi n-a durat mult până am găsit butonul. Am descoperit alte şi alte cortine şi mai frumoase, şi mai urâte, până când am dat de un zid adevărat. L-am pipăit peste tot, l-am ciocănit, l-am lovit, era zid-zid. Avea chiar şi câteva uşi, toate cu etichete. Majoritatea erau încuiate. Mai ales cele cu etichete atrăgătoare. Inutil probabil să spun că pe cele ce le-am putut deschide le-am închis cât am putut de repede, nu doar din cauza mirosurilor pestilenţiale, dar mai erau şi alte lucruri respingătoare, despre care prefer să nu vorbesc.

Acum, am rămas în spatele aceluiaşi zid, dar care mi se pare mai urât. Nu că cel vechi ar fi fost frumos – oh, Doamne, nicidecum – dar cu el mă obişnuisem. Am obosit să caut o cale de a trece de cealaltă parte. Poate că aş găsi o cheie potrivită la una dintre uşile care m-ar tenta . . . dar . . . la ce bun?

M-am trezit cu gândul că importat este să construieşti ceva, indiferent de ce parte a zidului te afli.

Concert aniversar Concertul de azi al Filarmonicii Braşov este dedicat aniversării a 20 de ani de la Revolta Muncitorească de la 15 noiembrie 1987. Aşa scrie în programul de sală. Acelaşi lucru l-a menţionat şi prezentatoarea în cuvântul introductiv. Ea a amintit şi 73

faptul că, atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini şi Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.

Cârcotaş fiind, nu mă pot abţine de la observaţia că Uvertura Coriolan, chiar dacă are în subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care îşi luase numele de Coriolanus, şi care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase şi îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) şi se pregăteşte să invadeze Roma.

Soţia, mama şi fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunţe la invazie. Înduioşat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide.

Eu nu văd nimic eroic aici. Alianţa cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunţarea la luptă o laşitate, iar îndepărtarea din faţa zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta faţă de noii aliaţi. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privinţa primei trădări, i se poate totuşi acorda o circumstanţă atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noţiunile de popor, naţiune etc. nu aveau nici pe departe semnificaţiile de azi, aşa ca este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci.

Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, 74

înduioşătoare, a femeilor. Deşi pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut şi umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susţin reciproc într-un final apoteotic, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariţie. Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluţia finală şi sfârşitul eroului.

Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.

Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re major de Niccolo Paganini a fost interpretat de Florin Ionescu-Galaţi. Compus în urmă cu mai bine de 200 de ani, concertul pare astăzi a fi unul modern. Am fi tentaţi să credem ca Paganini ar fi fost un previzionar.

Ceva mă facă însă să cred că această afirmaţie este eronată. În timpul vieţii sale, Paganini a avut succes; chiar mare succes. Înseamnă că muzica lui era acceptată de publicul vremii, într-o măsură mai mare decât muzica unor compozitori din zilele noastre, adepţi ai noului cu orice preţ. Ei nu-i cunoscuseră nici măcar pe Mahler, Schoenberg, sau Berg, ca să nu vorbesc de cei mai recenţi. Brahms încă nu se născuse.

Epoca era cea a lui Beethoven. Înseamnă că cea mai apropiată comparaţie este chiar Concertul pentru vioară de Beethoven. Spre deeosebire de acesta, Paganini era renumit pentru virtuozitatea sa ca violonist. El nu ar fi putut cânta însă ceva ce nu ar fi fost pe gustul publicului, indiferent de tehnica folosită. Cum între timp metodele de predare/învăţare s-au îmbunătăţit considerabil, există astăzi mai mulţi interpreţi capabili să execute lucrări de Paganini. Întâmplarea a făcut să ascult trei interpretări în cele două săptămâni premergătoare concertului despre care vorbesc şi, de curiozitate, am mai ascultat două discuri după concert, 75

printre care şi unul interpretat de Ion Voicu. M-am convins în final că Paganini poate fi şi melodios, în măsura în care interpretul îşi poate permite.

Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului şi-a respectat în sfârşit dedicaţia, pentru că ea, într-adevăr, este eroică. Chiar şi dirijorul a fost în largul său, ceea ce s-a simţit şi din sală. Deşi născut în Japonia, Daisuke Soga este cunoscut publicului românesc, deoarece a dirijat aproape toate orchestrele filarmonice din ţară, iar în 1995 a susţinut chiar un turneu în Japonia cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii Braşov. A studiat la Tokio, Bucureşti, Viena, Siena (Italia). A dirijat orchestre filarmonice din Franţa, Germania, Elveţia, Austira, Italia, Grecia, Brazilia, SUA, China şi foarte multe altele. Începând din 2005 este dirijor principal la Tokio New City Orchestra.

Despre aforisme Cineva numea aforismele „frânturi de gânduri”. O fi poetică exprimarea lui, dar se vede că nu a înţeles mecanismele naşterii lor. Ele sunt coagulări, exprimări condensate şi nu fragmente. Pentru cel care le-a înţeles, ele sunt gânduri complete, eventual parţial exprimate sau doar sugerate.

Alţii a asemănat aforismul cu poezia, considerându-l un gen inferior. Dacă mă gândesc la poezia modernă, sunt tentat să-l consider nu superior ci chiar superlativul poeziei, dar adevărul este că aforismul este altceva decât poezie.

Ele, aforismul şi poezia, au, poate, în comun o anume graţie, dar diferă prin domeniu de aplicaţie.

Poezia are de-a face cu sentimentul; aforismul cu 76

intelectul. Dacă poezia are un caracter efemer, datorită metaforei menită să sugereze, nu să explice, aforismul are caracter de concluzie definitivă. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care nu place tuturor.

De cele mai multe ori, aforismele se susţin printrun paradox glumeţ, care le salvează de platitudine.

Platitudinile sunt însă adevăruri. Spuse altfel, au rolul de a ne trezi din visare, de a ne aduce cu picioarele pe pământ.

Aceasta este diferenţa dintre poezie şi aforism.

Prima ne transportă din realitate în vis, în timp ce aforismul ne trezeşte. Ele se află deci pe aceeaşi direcţie, dar pe sensuri opuse.

Aforismele sunt pietre preţioase elegant şlefuite.

Deci nu orice piatră – nu orice gând – şlefuită şi nu oricum.

Crima lui Cain Cain şi Abel au oferit Domnului daruri din produsele muncii lor. Domnul a apreciat darurile lui Abel, păstor, dar nu şi pe ale lui Cain, agricultor. Drept urmare, Cain l-a ucis pe Abel. Greşeala este deci a Domnului; el este autorul moral al crimei, prin lipsa lui de tact. Am considerat întotdeauna Biblia ca o carte de înţelepciune, în care nu povestea contează, ci morala ei. În această poveste însă nu se află nici o morală, motiv pentru care caut o explicaţie.

Fiind scrisă în perioade diferite de timp, ca o colecţie de vechi povestiri, învăţăminte şi relatări ale unor fapte autentice, Biblia conţine texte a căror semnificaţie şi interpretare trebuie adaptate momentului. Rezultă de aici, că unele paragrafe, ne mai fiind de actualitate, ar trebui, fie eliminate, fie 77

explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea. În cazul crimei lui Cain, cred că textul a fost conceput pe vremea când triburile de evrei erau încă nomade, în curs de cucerire a teritoriilor ocupate de popoare deja stabilizate, care se îndeletniceau cu cultivarea pământului. Aceştia erau deci cei împotriva cărora evreii luptau, iar luptătorii trebuiau să creadă că Dumnezeu îi preţuieşte pe evrei şi nu pe potrivnicii lor.

Este o ipoteză ce poate explica includerea poveştii în doctrina religioasă a timpului.

Actualizarea din când în când a Bibliei este deci necesară, fie şi numai pentru că Dumnezeu ne trimite din când în când mesaje sub diferite forme şi este de datoria noastră să ne însuşim mesajele sale.

Mişcarea pe loc În accepţiunea generală, un profet este o persoană care intuieşte ce se va întâmpla şi spune lumii acest lucru. Marii profeţi sunt cei care au făcut acest lucru în probleme importante pentru societate. În realitate, principala lor calitate a fost cea de buni comunicatori. Se poate ca informaţia transmisă să nu fi fost produsul intuiţiei lor, ci a altor persoane, cu înclinaţii filosofice, dar lipsiţi de darul comunicării cu masele. Majoritatea marilor idei au apărut cu mult înaintea celor ce le-au profeţit, unele deveniseră chiar populare, dar era nevoie de un lider.

O condiţie suplimentară este decalajul optim de timp. Profeţia nu trebuie să fie prea îndepărtată în timp, pentru că atunci nu va fi înţeleasă şi acceptată de contemporani. Este cazul lui Akhenaton. Pentru el, tocmai această condiţie a decalajului optim nu i-a fost 78

favorabilă. Societatea vremii sale nu era încă pregătită pentru religia preconizată de el. Moise a fost poate cel mai „pe fază”, pentru că el, nu numai că a avut un rol important ca formator de religie, dar a fost în primul rând un conducător al poporului său. El a înţeles exact ce-i trebuie acestui popor, chiar dacă era vorba doar din câteva triburi. Cât despre religia sa, aceasta era una hedonistă, deoarece admitea că alte popoare pot avea alte divinităţi. În mozaicul tuturor religiilor, ei erau „poporul ales”, dau nu negau existenţa celorlalţi, ci doar accesul lor la Dumnezeu.

Se pare că – după aproape două mii de ani – creatorul primei religii monoteiste nu fusese complet uitat. Nouă ne-au trebuit încă alte două mii de ani pentru ca să-l redescoperim, deşi - începând cu asemănarea dintre Psalmul 104 şi imnul scris de Akhenaton pe mormântul nobilului Ai, multe dintre ideile sale se regăsesc atât în Iudaism cât şi în Creştinism. Iisus s-a grefat perfect pe dorinţele poporului, a fost un excelent comunicator, dar n-a fost nici o clipă conducător. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care a devenit fondator de religie fără să vrea. Mesajul lui era adresat poporului evreu, pe care îl dorea mai credincios, şi nu se gândea să producă o dizidenţă în sânul coreligionarilor săi.

Problema care mă preocupă pe mine acum nu este una cu caracter religios, ci una socială. Deşi Marx nu mă preocupă decât, poate, ca propagandist politic, lam luat în seamă, pentru că şi el şi-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale şi a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populaţiei va fi în curând formată din muncitori, aceştia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. (Se pare că profeţia este o specialitate evreiască.) Lenin, mai impulsiv şi mai ambiţios, a luat-o 79

înainte şi a vrut să fie cel care să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struţo-cămilă. Între timp, cămila a murit - se pare că încă de la naştere – iar din struţ a rămas doar fundul ieşind din nisip şi la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Democraţia este o chestiune mai delicată. Uneori mă gândesc că ea ar trebui să fie foarte bine înţeleasă şi mă enervez atunci când constat că unele reguli, chiar legi, sunt concepute în sens invers, într-o logică inversată celei fireşti. Ar fi imposibil ca majoritatea populaţiei să înţeleagă mecanismele intime de funcţionare ale societăţii, iar ale democraţiei cu atât mai puţin, dar m-aş aştepta ca măcar legiuitorii s-o facă. Alteori însă îmi amintesc că în natură – iar societatea omenească face parte din ea – viaţa înseamnă lupta contrariilor chiar în interiorul unui întreg, fără de care viaţa încetează şi întregul însuşi se disipează. Supravieţuirea seamănă cu acel mecanism de fitness ce obligă utilizatorul să alerge pe role ce se învârt în sens invers. Efectul este nul. Alergătorul stă pe loc în ciuda efortului depus. Ba mai mult, cu cât aleargă mai repede cu atât şi mecanismul se mişcă mai repede. Şi totuşi, numai astfel ansamblul funcţionează.

De aici, aş putea trage o concluzie optimistă în ceea ce ne priveşte pe noi, românii: cu cât o societate are legi mai proaste, cu atât oamenii sunt obligaţi să se ostenească mai mult. Ei devin astfel mai ageri, iar societatea mai activă. Era să adaug şi „mai prosperă”, 80

dar ar fi fost o greşeală, fiindcă asta ar fi însemnat o dezechilibrare a mecanismului.

Teoretic, dezechilibrarea se poate realiza fie prin legi încă şi mai proaste, ceea ce este lipsit de logică (dar cu asta deja ne-am obişnuit) fie printr-un efort disproporţionat din partea populaţiei, ceea ce ar fi nejustificat. Se pare că prosperitatea are alte explicaţii, pe care urmează să le mai căutam. O primă constatare, totuşi, putem nota: prosperitatea indică un dezechilibru, o societate în declin. Odată ajunşi pe vârf, în orice direcţie ne-am continua drumul, el va coborî.

Urmează logic că ar trebui să fim fericiţi cu a noastră, cu mult mai viabilă. Ar fi bine să fie aşa, dar seamănă a sofism, aşa că să revenim cu picioarele pe pământ. Miam amintit acum din nou de Marx, care preconiza sfârşitul capitalismului, şi mă amuz să observ că raţionamentul mai mult sau mai puţin glumeţ de dinainte seamănă cu al lui.

Cum toate marile civilizaţii decad la un moment dat, secretul menţinerii în top este tocmai păstrarea echilibrului. Subiectul, deşi interesant, este mai puţin presant pentru noi, vârful fiind încă departe.

Note de lector

Victoria Hislop, „Insula” Tocmai am terminat de citit „Insula” de Victoria Hislop. Aici, în Grecia, nu am cărţi în limba română, greaca n-o cunosc, aşa că citesc ce-mi cade în mână în engleză. Trebuie să mai mărturisesc şi faptul că, pentru a nu fi influenţat, nu-mi place să citesc recenzii despre cărţi şi chiar 81

prefeţele lor, decât după ce am citit cartea. În consecinţă, chiar şi atunci când am de ales ce să citesc, criteriile mele sunt personale şi subiective. Acum, că am terminat-o, am aflat de pe Internet că romanul a fost bine primit de către critică – a primit chiar ceva premii - şi a fost tradus şi în limba română. M-a surprins puţin dimensiunea. Volumul pe care îl am eu are 490 de pagini, din care 473 reprezintă textul propriu-zis, tipărit cu caractere mici, chiar prea mici pentru ochii mei, în timp ce traducerea de la editura RAO are doar 384 de pagini şi nu cred că au folosit caractere şi mai mici.

Deşi bănuiam de la început, romanul este unul sentimental (deci deloc pe gustul meu) dar, în lipsă de altceva, l-am cumpărat şi - citindu-l - lectura m-a antrenat. Nu subiectul, ci modul în care este relatată psihologia oamenilor. Într-adevăr, cartea este bine scrisă. Atât de bine încât am depăşit – cu umor – şi erorile ei. Astfel, deşi acţiunea se petrece într-o localitate foarte mică – aproape un cătun – unde toţi oamenii se cunosc între ei şi nu există secret, mirele şi familia lui nu ştiu nimic despre mama miresei, decedată cu doar câţiva ani în urmă în leprozeria aflată pe insula din faţa satului.

Câţiva ani buni mai târziu - cred că vreo treisprezece atunci când adevărul a ieşit la iveală cu ocazia îmbolnăvirii de lepră a surorii ei, informaţia produce un adevărat dezastru familial. Aceeaşi aberaţie se produce şi la generaţia următoare, deşi în cu totul alt mediu.

Acţiunea se vrea dramatică, dar nu ea este cea care m-a atras pe mine, ci – aşa cum am spus – descrierea trăirilor sufleteşti ale eroilor de trec prin momente dificile.

82

Pe scurt, trama dramei este „cusută cu aţă albă,”, ca să zic aşa, adică mult prea puţin plauzibilă în lumea reală.

Cât despre unele detalii, ele dovedesc o documentare cu mult prea superficială. Acţiunea se petrece în insula Creta, despre a cărei climă autoarea nu are nici cea mai vagă idee. Cum acţiunea se desfăşoară pe parcursul a 62 de ani, dintre care primii 20 sunt relataţi pas cu pas, anotimpurile se succed în acelaşi ritm, cu descrieri corespunzătoare celor din nordul Europei: toamna este răcoare iar în timpul iernii lumea se îmbracă cu haine de lână şi chiar blană. Neplăcerile zilelor friguroase sunt frecvente, deşi – în realitate – localnicii sunt cu mult mai stresaţi de căldura verii, total absentă în carte. Nu lipseşte nici zăpada, pe care majoritatea localnicilor nu au văzut-o în viaţa lor. În opinia autoarei, măslinele se culeg în octombrie, iar descrierea scenelor se repetă în fiecare an, ceea ce devine obositor chiar şi pentru o glumă bună.

Am citit mai demult o altă carte cu acţiunea plasată în Grecia, scrisă tot de o englezoaică („The Potter’s House”, de Rosie Thomas) cu erori de aceeaşi natură.

Din biografia acestei autoare am aflat că a călătorit foarte mult şi, cu siguranţă, deşi nu menţionează, a vizitat şi Grecia, dar probabil că nu suficient pentru a evita unele erori, mai mici totuşi faţă de ale Victoriei Hislop.

Cu toate acestea, „Insula” este o carte plăcută, iar inadvertenţele nu fac decât să amuze cititorul cât de cât avizat.

Un om cinstit 83

Poate că nu era tocmai cinstit, dar aşa s-a purtat cu mine, atunci când l-am cunoscut. Nu-i cunosc prea bine trecutul şi – dacă stau să mă gândesc bine – am motive să cred că a avut numeroase momente când n-a fost deloc cinstit, dar nu asta are importanţă pentru ceea ce vreau să povestesc.

Fusese un tânăr inginer, probabil unul remarcabil, când sovieticii care, imediat după război, dirijau economia românească şi înfiinţaseră celebrele pe atunci SOVROMuri – întreprinderi mixte menite să dirijeze producţia românească către URSS – l-au numit directorul unui proaspăt înfiinţat institut de proiectări. Eu am fost în audienţă la el în 1968, solicitându-i angajarea pe un post ce tocmai se înfiinţase şi pentru care eram calificat. În cei peste 20 de ani de la numirea lui ca director multe lucruri se întâmplaseră în România, astfel că menţinerea lui în aceeaşi funcţie era mai mult decât inexplicabilă, mai ales că depăşise demult vârsta de pensionare. Audienţe, în adevăratul sens al cuvântului, nu acorda şi nici nu primea pe oricine.

Dacă eu aş fi cunoscut aceste detalii, nici nu aş fi încercat să-l abordez. Teoretic, nu aveam nici o şansă.

S-a întâmplat însă o minune. Primul pas l-a făcut secretara lui. Nu ştiu ce a amuzat-o, fiindcă gestul ei a fost însoţit de o mimică asemănătoare celui ce tocmai a auzit o glumă bună. Probabil naivitatea mea! Nu ştiu ce i-a spus; fapt este că m-a primit, convins fiind că sunt altceva decât un simplu solicitant. Cred că prima reacţie a fost să mă dea afară, dar ceva l-a amuzat şi pe el şi – bine dispus – a început să discute cu mine, nu numai despre postul solicitat, ci şi despre alte lucruri.

Deşi discuţia avea loc în timpul orelor de program, era evident că el tocmai îşi luase prânzul şi discuta cum 84

mine în timpul siestei. La vârsta şi poziţia lui îşi permitea asemenea tabieturi.

Pe măsură de discuţia continua, îi devenisem probabil simpatic, doar că – din când în când – eu încercam să-i amintesc scopul vizitei mele, la care el – simulând unele defecţiuni ale vârstei – îmi punea în mod repetat aceleaşi întrebări, ca şi cum uitase ceea ce deja îi spusesem, pentru a-mi da diferite sfaturi de om în vârstă, cu o vastă experienţă de viaţă. În ceea ce priveşte postul solicitat, mi-a destăinuit către finalul discuţiei că, deşi există deja trei persoane la specializare în Anglia, nici măcar aceştia nu au vreo şansă, deoarece asupra lui se fac presiuni din partea unor sus-puşi pe care nu-i poate refuza, aşa că problema lui este cum să-i împace, deoarece nu are atâtea posturi câte solicitări se fac. Nu era obligat să-mi facă această destăinuire, acuzând indirect sistemul în care lucrase o viaţă. În lunile care au urmat, am aflat că, într-adevăr, chiar aşa s-a întâmplat; nici unul din cei trei nu au profesat conform specializării.

Poate că gestul lui faţă de mine a fost la unui bătrân, care nu mai avea proiecte majore, pentru care să lupte şi îşi permitea să fie bun, să facă ceea ce nu prea făcuse în timpul vieţii. Sunt sigur că nu fusese prins de chemarea bisericii. Era însă acel dram de cumsecădenie, ce există în fiecare om şi care, la bătrâneţe se dezvoltă, precum planta nouă dintr-un bulb vechi, ce începe să miroase urât în cămară. Se întâmplă însă doar celor ce sunt mulţumiţi, pentru că au avut succes în viaţă. Ceilalţi, chiar dacă au fost buni, se înrăiesc.

Morala? Există una? Dacă da, înseamnă că trebuie să analizăm pârghiile care ne fac fericiţi. Şi atunci îmi 85

aduc aminte de povestea cerşetorului fericit că tocmai mâncase bine şi chiar băuse ceva (cred), dar nu avea cămaşă.

Monica Săvulescu Voudouri, „Vă scriu din Atena, în anii Crizei” Iniţial, am avut câteva nedumeriri, pornind chiar de la titlu, dar pe care urma să mi clarific pe parcursul lecturii. Spre exemplu, de ce „. . . în anii crizei”?, că şi cum ar fi unica criză din istoria omenirii. Desigur, este un cuvânt la modă astăzi, când grecii încearcă să-şi ridice moralul, punând pe seama crizei – o noţiune aproape abstractă pentru ei – efectele propriilor lor slăbiciuni. M-am lămurit imediat că acel „Vă scriu” provine din faptul că volumul este o culegere de articole apărute într-un ziar din România, având deci semnificaţia unor scrisori. Din păcate, ele sunt un şir de lamentaţii pe tema „nenorocirilor” ce s-au abătut asupra Greciei, datorită pretenţiilor Fondului Monetar Internaţional şi, în general, ale Occidentului ca grecii să facă şi ei ceva pentru a-şi plăti datoriile şi să se mulţumească cu subvenţii mai mici. Dacă primele capitole le-am suportat mai uşor, în speranţa că sunt doar o introducere în subiect, după ce am constatat că acesta este chiar subiectul, am fost complet deziluzionat. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a continua.

Către final, poate şi fiindcă mă obişnuisem, cartea câştigă datorită talentului autoarei. Unele capitole sunt frumos scrise iar imaginile construite sunt chiar înduioşătoare. Apar chiar şi unele afirmaţii corecte 86

după opinia mea – puse însă pe seama unor persoane episodice.

Autoarea reuşeşte să construiască atmosferă, dar chiar să stârnească sentimente, prin ataşarea unor imagini, a unor detalii, la o idee generală, pe care o susţine astfel şi o amplifică prin efecte literare. Este sesizabilă o anumită „tehnologie” în formarea frazelor, în special de punctuaţie, rupându-le acolo unde ar trebui să fie legate, ea reuşeşte să sugereze prin cuvinte adevărate imagini şi momente de viaţă. Ceea ce, la începutul lecturii, este uşor deranjant, cu timpul, devine stil - un stil propriu autoarei – şi, odată acceptat, poate fi interpretat ca mod de construcţie literară. „Vă scriu din Atena, în anii Crizei” este o carte tristă.

Fiecare „Scrisoare” este relatarea decăderii cuiva.

Majoritatea „eroilor” au fost mai mult sau mai puţin săraci (cei bogaţi nu au sărăcit), iar criza sau alte întâmplări particulare i-au doborât şi mai mult.

Asemenea situaţii se regăsesc însă oriunde în lume. Or fi mai mulţi în Grecia? Poate! Doar că trebuie să-i cauţi.

Prin marele metropole din Occident îi găseşti în cartiere specifice. Aşa ceva nu există în Grecia. Ceea ce remarcă orice vizitator este mulţimea grecilor ce-şi petrec „ziua de muncă” la cafenea. Cu ce bani? Nu întreba! Acolo unde trotuarele sunt puţin mai largi, deplasarea pietonilor este îngreunată de mulţimea celor ce stau la mesele scoase afară, deoarece interiorul a devenit demult neîncăpător. Iar şirul barurilor, restaurantelor şi cafenelelor este aproape neîntrerupt. Dacă vrei să traversezi strada, va trebui să aştepţi îndelung, până ce un semafor va întrerupe pentru câteva secunde fluxul de maşini, marea majoritate de la scumpe în sus. Nu ai maşină? Nici o problemă! Ridici mâna şi în câteva secunde apare un taxi liber. Sunt cu miile, fiindcă au 87

clienţi. Cu ce bani? Nu întreba! Se plâng de lipsa locurilor de muncă, ca şi cum acestea ar veni din cer, de la Sfântul Duh, şi nu din iniţiativa oamenilor. Acum, în mod firesc, investitorii străini, cei care creau locuri de muncă, se retrag din ţara în care oamenii i-au înşelat. Deşi înconjuraţi de ape, grecii mănâncă peşte de import, fiindcă pe mările lor se văd doar iahturi, wind-surferi şi pescari amatori, cu undiţa într-o mână şi berea în cealaltă.

Nu cred că Monica Săvulescu Voudouri este membră K.K.E., partidul comuniştilor greci, sucursală a fostei propagande sovietice. Ea încearcă să fie deasupra politicii, dar este în mod evident influenţată de mentalitatea celor ce s-au lăsat manipulaţi de ea, iar Grecia are, din nefericire, mai mulţi comunişti convinşi decât a avut chiar fostul U.R.S.S., care – cunoscându-l – s-au lecuit de el. Sensibilă din fire, ea nu realizează că specularea sentimentelor umane este prima dintre tehnicile propagandistice, dusă la apogeu de către sovietici. Realitatea istorică şi politicile ce influenţat-o - şi influenţează încă desfăşurarea evenimentelor - îi scapă.

Monica Săvulescu Voudouri, care şi-a petrecut copilăria şi o bună parte din tinereţe în România, ar fi putut relata necazurile românilor, cu mult mai autentice decât văicărelile grecilor, care – învăţaţi să trăiască bine din ajutoare - se lamentează că ajutoarele s-au diminuat. Ipoteza că ar trebui să muncească este, pentru ei, echivalentă cu o insultă.

Cartea se vrea un mesaj umanist de compătimire a grecilor, care ar fi cel mai bun popor din câte au existat vreodată, dacă nu ar fi aşa cum este.

88

Irini Kord, „Exil cu miros de portocale” Din capul locului, trebuie să precizez că nu sunt critic literar, ci inginer, aşa că judecata mea este tăioasă, dacă nu chiar mai rău. De asemenea, trebuie să mărturisesc că nu sunt un admirator al romanelor romanţioase şi nici a celor de aventuri adresate adolescenţilor, stare pe care am depăşit-o când am împlinit 16 ani. Într-o carte - fie şi roman - mă interesează ideile avansate, dacă se poate aşezate întrun stil literar frumos. În aceste condiţii, oricine se poate întreba: „de ce mă aflu în treabă şi scriu despre un roman?”. Pentru că am citit cartea aproape pe nerăsuflate, deşi s-a nimerit să intru în posesia ei într-o perioadă de timp foarte aglomerată. Mi-am permis doar trei momente de respiraţie, cu alte cuvinte am citit-o în trei reprize. Ce m-a determinat s-o fac? Subiectul? Din punctul meu de vedere, subiectul este doar un pretext pentru o carte.

Contează ideea de se desprinde din el. Ce-i drept, în cartea Irinei, subiectul este mai mult decât incitant: periplul unei tinere profesoare, ce şi-a riscat viaţa, aşa cum marea majoritate nici n-ar îndrăzni să gândească.

Deşi am avut şi unele semne de întrebare - cât din biografia relatată este autentică şi cât romanţată? – adevăratul mesaj al cărţii îl constituie consideraţiile autoarei despre iubire, viaţă, prietenie, curaj, loialitate, libertate, dreptate, feminism şi multe altele.

Poate că, uneori, asemenea consideraţii abundă.

Poate!, mai ales că toate aceste teme au fost din abundenţă abordate şi în alte cărţi. Irini Kord o spune însă cu multă convingere.

89

Sunt sigur că, dacă cineva mi-ar fi vorbit despre carte în câteva cuvinte, aş fi refuzat s-o citesc. Şi totuşi, aşa după cum spuneam la început, am citit-o într-un ritm alert, deşi eram presat să duc până la capăt alte lucrări mai urgente, cititul unui roman ne fiind deloc o urgenţă.

Se naşte deci întrebarea: de ce am făcut-o? Nu găsesc decât un sigur răspuns: autoarea are talent. A reuşit să mă sustragă din rutină şi să mă atragă în gândurile ei.

Care gânduri? Principala temă a cărţii este totuşi iubirea. Subiectul este şi el important, chiar incitant, dar abordat într-un caz particular. Oricând se poate replica: „A fost alegerea eroinei” - fiindcă, da, este vorba chiar despre autoare: romanul este autobiografic. „Mie, nu mi se poate întâmpla aşa ceva, fiindcă nu aş proceda la fel, deci nu mă interesează” – se poate, de asemenea, replica. Deşi ar fi bine să ne intereseze, deoarece alegerea noastră va fi bună numai dacă vom fi bine informaţi, iar această carte este chiar bogată în informaţii dintre cele mai utile. Utile pentru viaţă, pentru viaţa oricui. Sau „Ce-mi trebuie mie să aflu necazurile altora? Nu-mi ajung ale mele?” ar răspunde aproape oricine. Adevărul este că nici eu n-aş fi procedat ca ea; am un alt mod de gândire. S-o contrazic? Nicidecum! M-a provocat însă, aşa că sunt tentat să comentez.

Din punct de vedere literar, trebuie să recunosc că ea, Irini Kord, pe numele real Irina Corduneanu, este cu mult mai talentată decât mine. Cititorii însă nu-şi compară propriile lor aptitudini cu cele ale autorului.

Critic profesionist, de asemenea, nu sunt, dar nici nu-i recomand să consulte vreunul, pentru că, oricare dintre 90

ei o va judeca după categoria sa intelectuală. Şi eu fac la fel, bineînţeles, dar nu dau verdicte; exprim doar opinii. Nu ştiu de ce Irina a preferat un pseudonim în locul numelui, dar mi-a plăcut soluţia: pace – irini (ειρήνη) în greacă - şi inimă – cord (καριά) -, inducând liniştea sufletească.

Poate că ar trebui să-mi cer scuze fiindcă speculez pe seama textului ei, deşi acesta este scopul oricărei cărţi: să provoace. „Numai pomii roditori sunt bătuţi”, pentru a ne bucura de fructele căzute, iar cartea Irinei Kord este asemenea unui pom roditor, fiindcă, în mintea mea, ea a produs reacţii. Este singurul criteriu după care apreciez calitatea unui text. Nu trebuie să fiu de acord cu opiniile autorului. Pentru mine, cele mai plictisitoare cărţi sunt cele scrisă de mine însumi.

Aproape la fel de plictisitoare ar fi una în care îmi regăsesc propriile mele idei. Cartea bună este cea care mă provoacă, iar „Exil cu miros de portocale” a reuşit acest lucru.

Spuneam că tema principală este iubirea. Irini Kord se plânge de lipsa iubirii, pe care se pare că o găseşte doar spre final. Iubirile altora, pentru că ea iubeşte cu adevărat.

Nemulţumirile, senzaţia lipsei iubirii şi altele asemănătoare au la bază o confuzie, datorată faptului că folosim un cuvânt insuficient definit. Dragostea este de mai multe feluri şi este greşit s-o etichetăm cu un singur termen. Vorbim cu toţii despre iubire, cu convingerea că acest cuvânt defineşte ceva cunoscut de către noi toţi în aceeaşi măsură şi despre care, cu toţii, avem aceeaşi opinie. Ei bine, nu degeaba spunea cineva că despre iubire vorbesc cel mai frumos doar cei care nau cunoscut-o cu adevărat. Este deci un concept 91

idealist? Vor zice unii că da, eu zic că nu. Este unul foarte real, dar el trebuie definit mai realist. Un lucru e sigur: printr-un singur cuvânt nu putem defini un sentiment atât de complex. Desigur, aţi recunoscut inginerul din mine, prin judecata lui raţionalistă. Nu pot nega, dar de ce nu am accepta coabitarea sentimentelor cu raţiunea? Poate că este exact ceea ce ar trebui să facem.

Nu încerc eu acum să dau definiţii, dar simt nevoia să fac măcar această distincţie. Prin structura lor, adolescenţii – băieţi şi fete - au sentimente diferite unul faţă de celălalt. Iată o primă disjuncţie. Băieţii nu sunt preocupaţi să ofere ceea visează fetele şi, reciproc, fetele nu apreciază oferta băieţilor. A le cere să fie identici, să simtă la fel, ar fi împotriva naturii.

La maturitate, aceste sentimente dispar, atât la băieţi, cât şi la fete. Nostalgia lor este doar un semn de maturizare incompletă. Dragostea matură este cu totul altceva. În mod obişnuit, ea se finalizează printr-o căsătorie. Nu actul oficial contează, cât ideea că cei doi formează o pereche, pentru care sugestia de „jumătate” a unuia pentru celălalt îmi pare să deschidă calea spre o judecată mai corectă a sentimentelor dintre cei doi.

Omul este egoist şi este ipocrită încercarea de a eluda această caracteristică a sa. Chiar şi căzut din cer dacă ar fi, în ipoteza că nu a căzut în cap, el face parte din natură, iar viaţa în natură are la bază lupta pentru existenţă. Metafora jumătăţii sugerează ideea că, singur, omul nu este complet. Întregul este perechea.

Gândind astfel, fiecare dintre cei doi îşi priveşte „jumătatea” ca aparţinându-i, nu ca proprietate, ci ca făcând parte din fiinţa lui, fără de care nu ar fi 92

complet. Acest sentiment nu se naşte odată cu oficierea căsătoriei, ci în timp, prin încercările de depăşire a vicisitudinilor vieţii. Din acest motiv, cei doi îşi vor atinge mai uşor ţelul, cu cât modul lor de gândire este mai asemănător. Dacă în iubirea adolescentină atracţia contrariilor poate să joace un rol pozitiv, în iubirea matură elementele comune sunt cele care unesc.

Revenind la cartea pe care o comentez şi pe care ar trebui s-o etichetez cumva, trebuie să folosesc un criteriu de evaluare. Cum apreciem o carte bună? Iată un criteriu: să facă ce a făcut Irini Kord cu mine, adică ceea ce spuneam la început: să-mi stârnească interesul.

Da, este o carte care merită luată în seamă. Fiind vorba despre o carte autobiografică, o alta asemănătoare ea nu ar putea scrie, dar talentul îi va permite să atragă atenţia cititorilor şi cu un alt subiect. Succes!

Mai mult decât cuvinte Nu există zi, în care să deschid dicţionarul grec-român, şi să nu găsesc măcar un cuvânt comun celor două limbi. Şi nu mă refer la neologismele inventate de către savanţi infatuaţi, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul celor ce au populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă - şi este motivul pentru care scriu aceste rânduri - este faptul că dicţionarele explicative ale limbii române indică drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava şi bulgara. Iată doar câteva exemple. Dansul popular hora – în greacă χορός – cică ar veni din limba bulgară. Ignoranţa celor ce pot crede asemenea inepţii este mare, cuvântul fiind derivat din χώρα = teritoriu, ţară, ţărănesc (χωριάτικος). În plus, stilul dansului este 93

specific acestei zonei şi nu a celei de provenienţă a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce şi-au însuşit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică.

Până ce şi cuvântul humă (χώµα = pământ, ţărână, glie) ni se spune că ar veni din bulgară. Tot din bulgară ni se spune că ar veni şi cuvântul mânătărci, deşi, în greacă, ciupercile se numesc µανιτάρη. Cea mai elementară logică îmi spune că oamenii acestor locuri aveau un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită din timpuri imemoriale în alimentaţia lor. Nu este nevoie de cunoştinţe de specialitate, pentru a realiza că nu a aşteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce mâncau. Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire, folosită în spaţiul sud-est european. Însăşi importanţa rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizaţi şi uniţi, bizantinii i-au folosit împotriva încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în poziţii de conducere, în dauna populaţiei autohtone. Dat fiind numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populaţie, ei nu puteau impune o limbă – şi nici nu au făcut-o – şi cu atât mai puţin a unor obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului. Astăzi, vorbesc o limbă slavă cu influenţe greceşti. Încercările de slavizare a limbii române, cu care ne-am obişnuit, ating deseori culmi ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează intelectul cel mai modest şi, mai ales, atunci când sunt susţinute de către pretinşi intelectuali, mulţi dintre ei filologi îndoctrinaţi de către sovietici şi urmaşii lor. În primul rând, nu toate cuvintele aflate în vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere, ruşii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor cucerite, printre ele şi cele foste migratoare. Relevante sunt 94

multe denumiri ce definesc spaţiul locuibil şi obiecte din acest spaţiu, ca dovadă că aceste popoare şi-au însuşit termenii după ce s-au aşezat în acel teritoriu.

Asemenea anomalii, existente în dicţionarele româneşti, au o explicaţie: ele au fost editate sub influenţa şi la comandă sovietică. De ce ele persistă şi în ediţiile recente nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generaţii de filologi nu au încă suficientă competenţă intelectuală.

Ne plângem că suntem . . . aşa cum suntem şi dăm vina pe alţii şi pe orice (conjunctura istorică, poziţia geografică etc.), când – de fapt – vinovaţi suntem noi înşine, fiindcă nu ştim să ne susţinem cauza. Între trădare şi patriotism exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo şi altele de genul acesta. Probabil că la vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens şi, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerţ pe mare şi, în consecinţă, aveau relaţii cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri şi informaţii, deci cuvinte.

Veneraţie Intrasem într-o mică localitate şi doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete şi mai aveam încă mult de mers până la destinaţie. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar şi nici măcar un chioşc cu răcoritoare, am ieşit din maşină şi am întrebat pe 95

singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă şi mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. Mam mirat puţin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie. Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă şi foarte îngrijită. Nu ştiu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar şi casă, de o parte şi de alta a „porţii”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existenţa unei persoane sensibile. Uşa era şi ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat şi am bătut la uşă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uşi erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Şi tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curăţenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin uşa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - şi poate că aşa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa şi şase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai ştiu să fac. Când totul a fost gata şi îmi sorbeam încet licoarea, simţeam cum, la fiecare înghiţitură, primeam informaţiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea iniţială cu privire la aceasta casă şi localitate.

Proprietara era o cântăreaţă de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate ia devenit familie. Localitatea, nu mai mare de un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de locuri, dar nu şi de 96

oamenii care au ajutat-o în copilărie şi pe care i-a ajutat şi ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă şi, cu cât celebritatea ei creştea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesionişti, dar, pe lângă aceştia, a reuşit să racoleze mulţi concetăţeni, pentru activităţi mai puţin pretenţioase. Avea şi un avantaj: aceştia îi erau sinceri şi devotaţi. Pe cei mai talentaţi dintre copiii lor i-a trimis la şcoli şi, după absolvire, i-a angajat ca profesionişti. Nu ştiu dacă, în acest moment, ea mai era în viaţă sau nu. Oricum, nu mai are mare importanţă.

Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o şi îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezenţa ei spirituală însă era permanentă.

Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puţine, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai.

Discută probleme curente şi, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o uşă, nimeni nu o păzeşte. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineaţă pentru curăţenie. În mod oficial, nimeni nu o plăteşte, dar toţi concetăţenii o ajută, fiindcă toţi se ajută între ei. Acum am înţeles şi rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare.

Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un şef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuţii, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observaţii la propunerile făcute.

97

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la maşina salubrităţii, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 şi jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, aşa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva.

Palaió Fáliro Palaió Fáliro este un cartier al Atenei. Fáliro a fost un tip cu barbă ondulată, sau cel puţin aşa l-au înfăţişat cei care i-au dedicat un mic monument pe malul mări.

Sub chipul lui, se află o barcă cu multe vâsle, specifică navigaţiei de dinainte de apariţia celor cu pânze, cu o tehnologie mai avansată. Astăzi, marea este plină de pânze, de la cele mai mici, ale practicanţilor de surfing şi până la cele mai pretenţioase ale iahturilor de lux. Nu ştiu cât de distractivă este navigaţia cu pânze, dar – chiar dacă nu ar fi – pentru frumuseţea peisajului ar merita plătiţi unii s-o facă. Vapoarele adevărate se zăresc mai departe. Ele sunt frumoase doar noaptea, după ce îşi aprind luminile. Vin sau pleacă în portul Pireu, sau puţin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din nord-vestul Atenei. Numele zonei poate fi derutant: Elefsina. Este locul unde zeiţa agriculturii, Demeter, îşi căuta fiica, pe Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea agricultură, iar povestea este o metaforă a concepţiei greceşti a „veşnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul iernii şi cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră şi până în secolul patru al erei noastre, aici se desfăşurau de-adevăratele sărbătorile 98

rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o influenţă a Orientului şi au la bază credinţa în viaţa de după moarte. Misterele erau calea prin care cei iniţiaţi puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau chiar să devină nişte zei mai mici. „Misterele mici” se ţineau în fiecare an; cele mari odată la cinci ani. În funcţie de mentalitatea epocii, „iniţiaţii” erau doar câţiva aleşi, sau oricine dorea, cu condiţia să nu fie barbar, adică să cunoască limba greacă. În ceea ce mă priveşte, regret că pe timpul lui Stalin, când eram elev, regimul de atunci a scos din programa şcolară limbile latină şi greacă, iar acum sunt prea bătrân să le mai învăţ.

Cartierul nostru se numeşte aşa pentru a-l deosebi de Néo Fáliro. Nu este vorba despre două persoane: Fáliro cel Bătrân şi Fáliro cel Tânăr, ci despre vârsta cartierelor. Dar chiar şi din acest punct de vedere, denumirile sunt relative. Cronologic, Néo Fáliro a apărut pe harta Atenei după Palaió Fáliro, dar acesta din urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi, el este mai nou şi cu mult mai frumos.

Se spune că, de aici, din golful din faţa lui, a plecat Thezeu către Insula Creta, să omoare Minotaurul.

Evident, este un simbol. Ca urmare a unor evenimente cum numai în poveşti se întâmplă, cei din Atena trebuiau să trimită în Creta regelui Minos un tribut de fiinţe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul.

Thezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, a plecat să rezolve problema. Este, de fapt, relatarea metaforică a momentului decăderii civilizaţiei minoice (cretatne) şi înflorirea celei miceniene (continentale). La întoarcere, se pare că Thezeu a folosit alt loc de debarcare, fiindcă tatăl său s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar aici malul nu este atât de abrupt. Este de presupus că el, tatăl, aştepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la 99

Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt ruinele Templului lui Poseidon. Conform convenţiei stabilite între tată şi fiu, în caz de reuşită, Thezeu trebuia să arboreze pânzele albe; altfel, pe cele negre.

Din motive încă neelucidate, Thezeu a uitat de convenţie, tatăl a văzut pânza neagră şi, de necaz, s-a aruncat în mare. Dar - cine ştie? – poate nici măcar nu sa aruncat în mare şi a murit de bătrâneţe, şi doar povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârşit dramatic, sau, mai curând, să-i dea mării numele său, ca semn că el, regele Egeu, domina zona maritimă, tot aşa după cum se pare că Minos nu a fost o persoană, ci şirul tuturor regilor ce au guvernat în Creta în acea epocă şi a fost sintetizat printr-un singur nume: Minos.

După război, mulţi viteji s-arată O cunoştinţă – femeie cumsecade, dealtfel – profitând de nemulţumirea generală, a scris la comandă politică un serial de articole denigratoare la adresa politicienilor din tabăra opusă. Nu că aceştia nu ar fi vinovaţi cu nimic, dar nici ceilalţi nu sunt cu nimic mai buni. Când am întrebat-o de ce se compromite, mi-a răspuns că pentru bani. Se vede că au fost mulţi, fiindcă a continuat serialul până când ziarul în cauză a rămas fără cititori.

Un editor – persoană onorabilă şi acesta – a publicat o carte execrabilă cu un mesaj politic şi mai şi. Desigur, a făcut-o tot pentru bani. Evident, nu puţini! Asta nici nu mai era necesar s-o spun, cred. Sunt convins că majoritatea concetăţenilor noştri vor spune că, pentru o grămadă atât de mare de bani, merita s-o facă.

Aprecieri de genul „Bine, bine, dar s-a compromis” vor 100

fi etichetate, în cel mai bun caz, drept romanţioase. Cui îi mai pasă azi de aşa ceva?

Dacă mă duc cu gândul mai departe, la cel ce a scris cartea, ca să nu mai vorbesc despre cel ce a comandato, pot primi răspunsuri de genul: este democraţie şi oricine e liber să spună ce vrea. Dacă însă merg cu gândul în prima jumătate a secolului trecut, păi atunci era democraţie cu adevărat. De ce îi acuzăm astăzi pe cei de atunci pentru faptele lor? Chiar şi în primii ani de după al doilea război mondial, mulţi intelectuali români, deşi erudiţi în domeniile lor de activitate, nu erau conştienţi de ce putea Rusia comunistă. Ei chiar credeau că se poate coabita cu duşmanul şi au încercat să facă ce se putea în folosul ţării, în condiţiile date. Au acceptat compromisul. Unii, nu toţi! Nu am deloc intenţia să le iau apărarea în bloc. Astăzi însă noi îi acuzăm pe toţi, chiar şi pe cei cu intenţii bune, de lipsa verticalităţii. Noi pe ei! Şi dacă, în viitor, se va dovedi că aparenta noastră democraţie este greşită? Îmi doresc că nu fie greşită, dar, în privinţa verticalităţii, cred că am confundat orizontala cu verticala. Ar trebui să ne fie scârbă de noi înşine, numai gândindu-ne la asemenea subiecte.

Ştiinţa şi victimele ei: biserica şi filosofii. Ştiinţa a produs până acum două victime colaterale.

Spun colaterale, fiindcă ea nu avut nici un rol direct, ci doar unul indirect, cauzat de succesul ei şi impactul asupra dezvoltării societăţii. Victimele sunt biserica şi filosofia, fiecare dintre ele însă pe căi diferite, chiar opuse. Bisericile europene au respins ştiinţa şi, ca urmare, şi-au pierdut creditul în faţa enoriaşilor.

101

Filosofii, în schimb, au încercat să imite ştiinţele şi să-şi construiască un limbaj riguros, asemănător matematicienilor, dar – nefiind, de fapt, oameni de ştiinţă – au eşuat.

Acum, unii oameni de litere încearcă acelaşi lucru şi vorbesc despre ştiinţa literaturii. Cât timp s-au limitat la teoria literaturii, mai treacă-meargă. Avem şi teoria chibritului, aşa că am putea-o accepta şi pe cea a literaturii. Norocul nostru că nu le-a venit ideea şi artiştilor. Arta ca ştiinţă ar ajunge la desen tehnic, cu rigla şi compasul. Pe de altă parte, ştiinţa nu este ceva vizavi de neştiinţă. Ea este mai curând vizavi de credinţe, sau chiar de filozofie. Este ceva cu reguli, metode, chiar teoreme. Oricum, într-o discuţie serioasă termenii trebuie precizaţi înainte de a-i folosi şi, dacă ar face-o, sunt convins că specialiştii în literatură nu sar mai strădui s-o îndese printre ştiinţe, ci – dimpotrivă – ar fugi de ea, ar fi mândri că fac altceva, că operează într-un domeniu apropiat sufletului şi nu raţiunii noastre.

Comunişti şi non-comunişti În proximitatea staţiei de autobuz către care mă îndreptam, un domn relativ bine îmbrăcat – deşi cam strident – muncea la o vioară. Imediat după trecerea mea a lăsat vioara şi a început să vocifereze pe tema lipsei de cultură a braşovenilor: oraş muncitoresc, cu oameni incapabili să aprecieze muzica bună. Pentru că nu a produs reacţii asupra celor din staţie, s-a fixat asupra unei tinere de 16-17 ani, schimbând tema: el are 47 de ani şi, abia aşteaptă să scape de cei mai în vârstă 102

decât el, comunişti cu toţii. Nu-şi dădea seama sărmanul că, dintre toţi, el era cel mai comunist.

Bineînţeles că şi unii şi alţii, bătrâni sau tineri, nu pot fi trataţi global.

Printre cei în vârstă au existat şi câţiva comunişti convinşi, dar şi mai mulţi anticomunişti cel puţin la fel de convinşi; au existat conducători şi conduşi, unii la închisoare. Marea majoritate, oameni corecţi sau oportunişti, a fost obligată de către regim să convieţuiască. Principalul dezavantaj al celor educaţi era faptul că şi-au însuşit etica adulţilor din timpul lor – oameni ce nu avuseseră nimic comun cu doctrina comunistă - etică ce era în contrast cu lipsa de etică a protejaţilor regimului, pe care erau obligaţi să-i suporte. Cu timpul educaţia oficială s-a aliniat din ce în ce mai mult cerinţelor regimului politic, astfel încât „filosoful cu vioară”, la cei 47 de ani ai săi, se poate considera ca fiind cel mai bine „educat” în spirit comunist.

Tinerii de azi acoperă şi ei întreaga plajă de valori (şi nonvalori), de la comunişti la anticomunişti, în funcţie de măsura în care şi-au însuşit sau nu doctrina politică propovăduită de fostul regim. Adulţii de altă dată au murit demult. Indiferent de opţiunile politice personale, orice regim formează caractere cu o anumită etică iar ea, etica, se păstrează peste generaţii. Unii tineri au sesizat inepţiile şi minciuna doctrinei comuniste şi au căutat adevărul în altă parte. Unii l-au şi găsit. Alţii şiau însuşit doar oportunismul celor ce s-au „descurcat” în fostul regim şi încearcă să procedeze la fel. Li se pare că sunt şi curajoşi, fiindcă nu au cunoscut teroarea stalinistă.

103

Nu ştiu cum a scăpat tânăra de „filosoful” din staţie, fiindcă a venit autobuzul şi a trebuit să plec.

Diferenţe Am cunoscut destul de bine două persoane cu un start în viaţă asemănător, dar cu evoluţii radical diferite.

Ambele persoane provin din familii de comunişti greci şi şi-au petrecut copilăria în România.

Prima persoană s-a născut în România, unde părinţii erau refugiaţi, ca urmare a Războiul Civil de după al Doilea Război Mondial. Comunişti convinşi, şi-au educat copilul în aceeaşi doctrină. Deşi a crescut printre copii români şi a mers la şcoală ca orice copil român.

Repatriat în Grecia, el este astăzi un inveterat activist comunist, cu care nu se poate dialoga.

Celălalt copil, deşi s-a născut în Grecia, orfan de mamă, după arestarea tatălui, a fost recuperat într-una dintre taberele de copii refugiaţi, organizate în România.

Aceste tabere aveau un regim relativ închis, unde îndoctrinarea comunistă a copiilor – aşa cum era de aşteptat – a fost dintre cele mai puternice. În prima parte a vieţii lui, contactele cu populaţia locală au fost aproape inexistente. Mai departe însă, pe măsură ce copilul a mers la şcoală, a urmat chiar şi cursuri universitare a început să pună la îndoială îndoctrinarea iniţială. Astăzi, el este mai curând un anticomunist, în ciuda eforturilor celor ce l-au vrut imbecil. Între cei doi copii există în mod evident o mare diferenţă de inteligenţă. Totuşi, deşi îndoctrinarea 104

profesionistă din tabără nu se compară cu cea a unor părinţi inculţi, rezultatele au fost opuse. Argumentele nu au contat, pentru că ele au putut fi înlocuite cu altele, pe măsura acumulării cunoştinţelor. Orice copil evoluează şi îşi formează conştiinţa proprie, în funcţie de mediu şi informaţiile primite din toate direcţiile.

Cum se face că, în primul caz, mediul nu a avut nici o influenţă asupra copilului şi doar mentalitatea părinţilor s-a perpetuat în cea a copilului? Inteligenţa diferită a celor doi este o cauză, dar nu singura. Explicaţia persistenţei îndoctrinării de către părinţi este ura pe care aceştia o aveau faţă de orice societate organizată.

Ceea ce au transmis ei copilului nu a fost o doctrină politică, ci această ură. Ea a rămas, şi orice argument n-o atinge nici azi.

Cât de slavi sunt ruşii?

Se invocă influenţa slavonă în limba română. Evident, la mijloc sunt influenţe politice binecunoscute. O primă eroare este de natură logică. Rusia nu a ajuns la extinderea de azi decât în ultimele secole. În trecut, nu se putea vorbi despre vreo limbă slavă pe teritoriul ei decât în partea de nord-vest. Sudul era ocupat de nomazi, mai mult sau mai puţin agresivi, în continuă mişcare. Este spaţiul prin care s-au mişcat tătari, huni, cumani, pecenegi şi foarte mulţi alţii. Astăzi, multe cuvinte, prezentate ca fiind slave, sunt la origine greceşti. Limba rusă le-a preluat pe două căi: odată cu aşezarea nomazilor uralo-altaici în sudul viitoarei Rusii şi prin creştinare.

105

Verbul „a mirui”, spre exemplu, este prezentat în dicţionarul enciclopedic al limbii române ca fiind de origine slavă, el fiind, evident, grec. Ocolul lui prin Rusia n-ar putea fi explicat decât de un „savant” rus şi acceptat de un român, pentru care, înainte de savant, ar trebui să punem un adjectiv foarte puţin măgulitor.

Explicaţiile primite la şcoală privind migraţia slavilor mi s-au părut întotdeauna nefondate. Le-am pus atunci pe seama propagandei sovietice, dar constat că nu a fost doar sovietică, ci şi rusă, fiindcă regăsesc şi astăzi aceeaşi influenţă chiar şi prin publicaţii occidentale, dovedind astfel forţa ei de penetrare. De aceea, caut în continuare explicaţii. În general, migraţiile mi le explic fie prin-un excedent al populaţiei faţă de resursele existente în zonă (mai rar), fie prin caracterul ei nomad şi/sau războinic. Despre slavi ni se spune că au fost paşnici, preocupaţi de agricultură, dar zona din care provin nu a fost niciodată suprapopulată şi nici nu excelează în agricultură.

Nu sunt istoric, dar trebuie să mă folosesc de informaţiile istoricilor în încercarea de a înţelege fenomenul. Iată ce constat (citez)! „Spaţiul de origine a slavilor este între fluviile Vistula şi Nipru. Perioada migraţiei a început cel mai devreme în secolul V şi a continuat până în secolul VII. Polonia a fost cel mai important stat din zonă, cu o civilizaţie net superioară tuturor celor din jur. Chiar înainte de a existenţa oficială a Regatului Poloniei, oamenii locului sunt cei ce au creat cetatea Veliki Novgorod, care la rândul ei generat Rusia Kieviană, stat vremelnic ce nu are nici o legătură cu Rusia moscovită de mai târziu. Termenul „rus” are şi el o origine 106

nordică. Există deci motive să cred că nu exodul populaţiei a contat, ci răspândirea culturii lor. Din nefericire pentru Polonia, secolele 18 şi 19 au fost catastrofale, finalizându-se cu ştergerea ei de pe harta Europei. În lipsa celor ce ar fi putut să-i susţină istoria, invidia şi interesele altor state au dus la minimalizarea ei. Printre acestea, Rusia a fost cea care a profitat cel mai mult, arogându-şi o parte a istoriei Poloniei, de care a scăpat abia în 1612, când aşa-numita miliţie naţională, pusă pe picioare de negustorul local Kuzma Minin și comandată de Cneazul Dmitri Pojarski, a învins şi alungat trupele poloneze din Moscova, astfel luând sfârşit perioada cunoscută în istoriografia rusă ca Timpurile tulburi, (moment în care a fost pusă baza dinastiei Romanov). Până în cele din urmă Ivan al III-lea al Cnezatului Moscovei a anexat Novgorodul în 1478, iar Ivan cel Groaznic a jefuit oraşul şi i-a măcelărit locuitorii în 1570. Datorită lui însă, Rusia s-a extins în Siberia, dobândind astfel o forţă economică remarcabilă. Abia după el putem vorbi despre Rusia.

Propaganda rusă profită de confuzia dintre Veliki Novgorod şi Nijni Novgorod, încercând astfel să stabilească o datare anterioară pentru naşterea Rusiei.

Veliki înseamnă mare, în timp ce Nijni înseamnă mic.

Novgorod este cel mai vechi oraș slav pomenit în documente istorice. Cronicile îl menţionează pentru prima oară în 859, când era deja un important punct de reper pe drumul comercial din Baltica spre Bizanţ.

Numele vareg al oraşului, Holmgard (sau Holmgarðr, Hólmgarður, Holmgaard, Holmegård), este menţionat în Saga nordice, menţionându-se o existenţă mai veche decât cele consemnate în documente. La început, Holmgard era numele fortăreţei din sud-estul oraşului de azi, Riurikovo Gorodișce (numit astfel după 107

căpetenia Rurik, despre care se presupune că şi-ar fi stabilit aici reşedinţa). Datele arheologice sugerează că Gorodișce, reşedinţa cnejilor locali , datează de pe la mijlocul secolului al IX-lea, de aici probabil şi numele de "Oraşul nou" al restului localităţii. La mijlocul secolului al X-lea, Novgorodul devenise un oraş medieval complet dezvoltat. În 882, succesorul lui Rurik, Oleg al Novgorodului, a cucerit Kievul şi a pus bazele Rusiei Kievene. În acest stat, Novgorodul era al doilea oraş ca importanţă.

Tradiţia vremii cerea ca cel mai în vârstă fiu şi moştenitor al cneazului din Kiev să fie trimis la Novgorod încă de foarte tânăr, pentru a se deprinde cu tainele domniei. În Saga nordică, oraşul este menţionat drept capitală a Gardariki (ţara slavilor răsăritene). În Novgorod şi-au găsit refugiu în vremuri de restrişte patru regi vikingi: Olav I al Norvegiei, Olav al II-lea al Norvegiei, Magnus I al Norvegiei şi Harald Haardraade.

Dintre toţi principii locali, novgorodenii preţuiesc cel mai mult memoria lui Iaroslav cel Înţelept, cel care a dat primul cod de legi, (încorporat mai târziu în Russkaia Pravda (Pravila Rusă)) şi cel care s-a remarcat ca fiind ctitorul Catedralei Sfânta Sofia, monument care poate fi admirat şi azi. Ca semn de mulţumire pentru ajutorul primit în lupta pentru cucerirea tronului, Iaroslav a conferit numeroase privilegii oraşului. Piaţa centrală a oraşului poartă numele marelui cneaz. În 1136, negustorii şi boierii din Novgorod s-au separat de Kiev, au alungat prinţul conducător şi au proclamat Republica Novgorodului. Acest puternic oraş-stat a controlat o bună parte din Europa de nord-vest, din Estonia de azi până la Munţii Ural. Cel mai important 108

personaj al orașului era posadnikul, un funcţionar ales de Vecea (adunarea) populară din rândurile aristocraţilor locali. Oraşul era condus formal de un prinţ, ales de asemenea de adunarea populară, dar hotărârile sale trebuiau să fie aprobate de posadnik pentru a căpăta putere de lege. În secolul al XIII-lea, oraşul a intrat în Liga Hanseatică. În evul mediu, oraşul a înflorit din punct de vedere cultural. Cea mai mare parte a populaţiei era ştiutoare de carte. Documentele erau scrise pe coajă de mesteacăn. Când încă Parisul şi Londra erau înecate în noroaie, Novgorodul era lăudat de călătorii străini pentru străzile pietruite şi curăţenia din oraş. Câteva dintre cele mai vechi cronici ruseşti au fost scrise în Novgorod. Negustorul local Sadko a devenit erou în poveştile populare ruseşti.

Decăderea oraşului a fost rezultatul incapacităţii de a asigura hrană numeroasei lui populaţii, ceea ce l-a făcut dependent de regiunea cerealieră din VladimirSuzdal. Cele mai importante oraşe din acea zonă, Moscova şi Tver, au folosit această dependenţă pentru a controla Novgorodul. Până în cele din urmă Ivan al IIIlea al Cnezatului Moscovei a anexat Novgorodul în 1478.

Novgorodul a rămas al treilea oraş ca importanţă până când Ivan cel Groaznic a jefuit orașul și i-a măcelărit locuitorii în 1570.”

Ce ştim despre slavi? Cum se explică migraţia lor? Nu provin dintr-o zonă suprapopulată si nu erau nici nomazi. Perioada migraţiei coincide cu formarea statului Polonez-Lituanian. Dacă are o legătură cu aceasta, înseamnă fie că nu erau paşnici, aşa cum se spune, ci erau războinici, dar, răspândindu-se prea mult, au fost asimilaţi, fie că erau de categorie 109

inferioară şi au fost alungaţi sau au plecat de bună voie, în căutare de lucru: slav=sclav.

Un lucru mi se pare cert: în ceea ce priveşte evoluţia şi influenţa timpurie a slavilor trebuie să căutăm alte surse de informare decât cele oferite de „savanţi” subordonaţi politic. În privinţa evoluţiei recente, putem observa şi singuri.

Două vernisaje în aceeaşi zi Spuneam mai demult că o naţiune există (şi rezistă) prin cultură. Iată că astăzi avem la Braşov două vernisaje în aceeaşi zi.

Expoziţie de fotografie la Muzeul de Artă Braşov Conducerea Muzeului şi diriguitorii culturii braşovene din Consiliul Judeţean îşi încalcă din nou propriile afirmaţii, conform cărora Muzeul va găzdui doar expoziţii cu caracter muzeal. Intitulată pompos „Luna fotografiei din România – Festival naţional cu participare internaţională”, expoziţia este una modestă, chiar foarte modestă pentru pretenţiile enunţate. Cum era de aşteptat, participarea internaţională este doar simbolică, prin prezenţa câtorva fotografi cu nume ungureşti. Unele fotografii alb/negru ar fi primit note bune în perioada interbelică şi . . . cam atât.

Explicaţii am primit la conferinţa de presă acordată de către domnii Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ştefan Tóth, preşedintele 110

Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, Attila Kovacs, din partea Consiliului Judeţean şi Bartha Árpád, directorul Muzeului de Artă Braşov. Din păcate, câţiva ziarişti cu vederi înguste (ca să mă exprim delicat) au blocat discuţiile prin întrebări politice, adresate domnului ministru Kelemen Hunor, întrebări la care, bineînţeles, au primit răspunsuri standard, pe care le cunoaştem cu toţii de douăzeci de ani şi pot fi văzute, auzite şi citite pe toate mijloacele media. Domnii Attila Kovacs şi Bartha Árpád nu au spus nimic relevant, aşa că singurele informaţii reale le-a furnizat domnul Ştefan Tóth, dealtfel şi cel mai informat, în calitate de preşedinte al AAFR. Am aflat astfel că data de 11 ianuarie a fost stabilită ca Ziua Artei Fotografice din România, ceea ce explică data acestui vernisaj, dar nu şi organizarea lui la Muzeul de Artă. A fost aleasă ziua de 11 ianuarie, aceasta fiind data naşterii unuia dintre primii fotografi români, Carol Popp de Szathmary.

Am reţinut dorinţa preşedintelui AAFR de a unifica toate cluburile fotografice din ţară într-o singură instituţie centrală. Argumentele sunt uşor de imaginat; surprinzătoare este persistenţa preferinţelor pentru centralism – cu sau fără de partid – din mentalitatea unor persoane.

Pe lângă cei ce au susţinut conferinţa de presă, la vernisaj, au mai participat domnii Ştefan Aranyoşi, preşedintele Comisiei de Cultură din Consiliul Judeţean şi Aristotel Căncescu, de etnie română, preşedinte Consiliului Judeţean şi aripa ocrotitoare a celorlalţi.

După cum se vede, cultura română se află pe mâini hotărâte. (Or fi şi bune? Pentru cine?)

Galeria librăriei „Okian” – GRUPUL ART O.K. 111

Expoziţia este intitulată „CARTE” şi îşi propune să ilustreze evoluţia tipăriturilor de la cele mai vechi forme şi până la cele mai moderne. Este o expoziţie de artă plastică, aşa că nu sunt expuse cărţi, ci imagini menite să sugereze ideea de carte. Spre deosebire de expoziţia de la Muzeul de Artă, aceasta, cu pretenţii infinit mai modeste, este totuşi cu mult superioară, şi nu numai din punct de vedere estetic, ci şi intelectual, în general. Calitatea expoziţiei aste asigurată atât de valoarea unor exponate cu adevărat deosebite, cât şi a mesajului cultural transmis.

Grupul Art O.K. s-a înfiinţat în ianuarie 2006. Din el fac parte artişti vizuali, din generaţii diferite, care şi-au propus să colaboreze şi să ofere la fiecare expoziţie un concept nou. Ei sunt: Lucica Burkus, Marius Daniliuc, Csaba Kovacs, Silvester Munteanu, Gabriela Leventu Năftămăilă, Gabriel Stan, Victoria Ţăroi, Camelia şi Condrea Toma, Ioan Vladimir şi Ioan Aron Ţăroi.

Confesiunile unui nepriceput Nepriceput la ce? Nepricepuţii la toate, chiar dacă există, nu vor recunoaşte niciodată că s-ar afla într-o asemenea categorie. Numai cei ce se pricep la ceva îşi recunosc nepriceperea în celelalte domenii.

Deci nu putem vorbi decât despre nepriceperea priceputului la altceva decât la ceea ce se pricepe.

Simţim însă întotdeauna nevoia să comunicăm ceea ce tocmai am aflat şi nu ştiam înainte. Cu excepţia domeniilor în care suntem – sau ni se pare că suntem – specialişti de înaltă clasă, este de presupus că descoperirile noastre sunt banalităţi arhicunoscute de către adevăraţii specialişti ai domeniului. Ajungem 112

astfel la concluzia că abia atunci când am aflat ceva, am constatat cât de nepricepuţi eram înainte, de unde şi constatarea că suntem conştienţi de nepriceperea noastră numai în măsura în care ne pricepem cât de cât.

De aceea, cred că cel mai bine este să vorbim despre nepriceperile noastre constatate. În zilele care urmează mi-am propus să ţin un mic jurnal, deoarece viaţa m-a pus în situaţia să fac ceea ce n-am prea făcut până acum: să bucătărisesc.

Acum câteva zile, soţia mea şi-a rupt un picior aşa că acum este internată în spital (Mulţumesc pentru compătimiri), astfel încât eu am posibilitatea să-mi etalez din plin talentele mele bănuite în ale artei culinare. Este uşor de imaginat că, după câteva zile de practică, voi fi persoana cea mai indicată să dea sfaturi. ¶ Sfatul numărul unu, cel mai important: Asiguraţivă soluţia de rezervă: masa la un restaurant, la prieteni, sau măcar o cutie de conserve. Cât timp această rezervă există, orice veţi prepara va fi considerat acceptabil, astfel încât rezerva nu va fi folosită niciodată. În lipsa ei, însă, orice veţi face va fi catastrofal. ¶ Din „cartea de bucate” personală (carte ce în mod sigur nu va fi editată niciodată): mâncare de fasole prăjite. Ar fi trebuie să fie fierte. Nu ştiu de ce au ieşit prăjite, dar vă asigur că au fost delicioase. Reţeta nu are rost s-o scriu, pentru că ar semăna cu cele obişnuite, cunoscute oricărei gospodine. Problema nu este de comunicare, ci de interpretare. Ce anume am interpretat eu diferit nu ştiu. Încercaţi şi dumneavoastră şi, dacă aveţi şansa să fiţi cel puţin la 113

fel de nepriceput ca mine, s-ar putea să vă iasă chiar ceva mai bun. Sfatul numărul doi este deci: folosiţi reţetele clasice doar ca sugestii; interpretarea este totul, şi ea vă aparţine. ¶ La masa, veţi folosi o băutură oarecare, după preferinţe. Se recomandă un vin alb sau roşu, corespunzător felului de mâncare preparat. În timpul preparării, însă, este absolut indispensabil să aveţi la îndemână o băutură tare. Este inutil să vă explic de ce.

Veţi constata singuri, pentru că rezultatele sunt diametral opuse: cu ea orice aţi pregăti va fi excelent, în timp ce fără ea rezultatul va fi cel puţin discutabil.

Evident, presupun că sunteţi singurul beneficiar al preparatelor dumneavoastră. De altfel, ar fi păcat să vă risipiţi eforturile pentru mofturile altora. Cred că acesta a fost sfatul numărul trei, deşi probabil că este numărul unu, dar … înţelegeţi dumneavoastră, cei ce înţelegeţi şi fără să vă spun. Altfel spus, ar fi la fel de inutil să va spun ceea ce înţelegeţi oricum precum şi să nu spun sau să spun ceea ce nu aţi înţelege, fiindcă, dacă tot nu înţelegeţi, de ce să mai spun. Sau să nu spun? ¶ Pentru finisare, aveţi nevoie de câteva ingrediente. Acesta este un secret bine cunoscut de către gospodine. Pentru ciorbe, spre exemplu – eu nu am făcut niciodată aşa ceva, dar am mâncat de multe ori – se foloseşte smântâna. Se numeşte „dresură”, semn că obiectul trebuie dres, adică reparat, deoarece, din naştere, nu a ieşit tocmai ce trebuia. Smântâna se mai foloseşte şi la sarmale şi – în general – la tot ce se poate mânca cu mămăligă. Asta după ştiinţa gospodinelor. Sfatul meu este să mâncaţi smântâna doar 114

cu mămăligă, eventual cu puţină brânză de vacă, şi să renunţaţi la mâncarea propriu zisă. După opinia mea, smântâna este prea bună pentru ca s-o irosiţi ca dresură. În plus, dacă toate mâncărurile se dreg în acelaşi fel, vor sfârşi prin a avea acelaşi gust: de smântână. Cât despre alte ingrediente menite să amelioreze gustul, este o chestiune de inspiraţie.

Oricum, magazinele sunt pline de tot felul de produse pe cât de necunoscute pe atât de dubioase, ce trebuie, însă, încercate. ¶ Tocmai am descoperit un nou mod de preparare ce merge la mai multe feluri: fiertura arsă. Nu râdeţi!

Nu trebuie complet arsă, ci doar puţin. Iniţial pusesem mai multă apă decât trebuia, ceea ce este împotriva principiului meu, potrivit căruia nu trebuie pusă decât atâta apă câtă trebuie pentru ca să facă fierberea posibilă. De data aceasta greşisem, aşa că a trebuit să aştept ca apa suplimentară să se evapore. Între timp am scris paragraful precedent, care însă mi-a luat mai mult timp decât estimasem, aşa că . . . s-a cam ars. Acum, că am reparat eroarea cu un strop de apă suplimentară plus câteva „dresuri”, pot spune că a ieşit ceva excelent şi imposibil de repetat. (Nu sunt sigur că mi-aş dori) În consecinţă, nimic nu este pierdut, totul (sau aproape totul) este recuperabil. Acesta ar putea fi principiul unu al bucătăriei. Trebuie să recunoaşteţi că este cu mult mai uman decât principiul unu al termodinamicii. ¶ Paragraful anterior îmi aminteşte de nişte sarmale pe care soţia mea m-a lăsat să le termin. Ea trebuia să plece la spital, unde era de gardă, iar eu trebuia doar să sting focul după o oră. Cum ora trecuse în timp ce eu dormeam – fapt neprevăzut – când m-am 115

sculat am surprins exact momentul în care ultima picătură de apă se evapora. Am turnat imediat apă rece până la nivelul la care era atunci când preluasem ştafeta de bucătar şi am lăsat-o să fiarbă încă o oră, pentru ca apa să scadă până la nivelul scontat. Asta în intenţie, pentru că am început să citesc şi – furat de lectură – am ajuns în aceeaşi fază ca după somn. Am repetat procedeul, propunându-mi să fiu mai atent. De data aceasta mi-a reuşit. Puţine sarmale mai bune am mâncat la viaţa mea. ¶ Fără doar şi poate, vesela şi tacâmurile sunt invenţii importante, dar şi mai grozav ar fi să existe clătiţi de unică folosinţă. Vesela este uşor de spălat, aproape plăcut. Cratiţele însă…. ¶ Reţetele gospodinelor nu sunt complete. Este de înţeles ca operaţiunile banale, cunoscute de către toată lumea şi aplicate implicit, cum ar fi să deschizi sticla de ulei înainte de a turna, să nu mai fie menţionate în modul de preparare. În spatele acestei idei, însă, se ascund deseori şi unele „secrete de fabricaţie”. Acest mic truc este evident, pentru că – pe de o parte – se dau numeroase indicaţii banale, în timp ce – pe de altă parte – lipsesc precizări necesare. Ca să dau un exemplu elementar, pentru ouă prăjite nu se specifică nicăieri că acestea trebuiesc sparte în prealabil şi coaja îndepărtată. Nu râdeţi, ştiu că exemplul este exagerat, dar atunci de ce la reţetele pentru prăjituri se spune că se folosesc doar mezii de nucă, deşi nu i-ar fi trecut nimănui prin minte să pună nucile întregi. În cazul ouălor, exagerarea nici n-ar fi chiar atât de mare, pentru că, în alte cazuri, ele se fierb în coajă şi se cojesc ulterior (de preferinţă după ce s-au răcit puţin).

116

¶ Mâine, soţia mea urmează să iasă din spital. Asta nu înseamnă că nu voi mai bucătărisi. Dimpotrivă, va trebui s-o fac pentru două persoane, ea urmând să stea imobilizată la pat câteva săptămâni bune. Libertatea mea de experimentare va fi însă mult îngrădită. Cât şi cum vom vedea. ¶ Mult mai târziu Ca de obicei, am avut doar parţial dreptate. Cel mai mult am greşit la alegerea unităţii de măsură: n-au fost săptămâni, ci luni, şi asta datorită atitudinii de-a dreptul criminale a medicului, dar acesta este alt subiect.

Acum câteva zile, am greşit ochelarii şi am intrat în bucătărie cu unii cu lentile mai puternice decât era cazul. Am constatat că faianţa din dreptul aragazului era plină de picături de ulei deja întărite. În ciuda opiniei mele cum că lucrez foarte curat, stropi invizibili (pentru mine) au ajuns mai sus decât îmi imaginasem.

Evident, am fost dezamăgit, dar mi-am recăpătat entuziasmul când am descoperit metoda de curăţire, a cărei cheie – v-o destăinui – este răbdarea. Asta nu prea-mi stă în fire, dar cu vârsta te deprinzi cu multe asemenea chestii anoste. Mai neplăcut a fost să aflu ulterior că descoperisem ceea ce toate gospodinele ştiau, sau se laudă că ştiau. Şi eu, care credeam că ele menţin bucătăria curată pentru că o întreţin zilnic….

Dacă eu aş fi şters faianţa după fiecare folosire a aragazului, indiferent dacă vedeam sau nu stropi pe ea, uleiul nu apuca să se întărească şi s-ar fi îndepărtat uşor şi imediat. Acum, că pe perete am creat o pată de curăţenie - nu am avut timp şi răbdare să-l termin – îmi 117

dau seama cât mai am de lucru. Morala: „nu intraţi în bucătărie cu ochelari nepotriviţi!”.

Despre folosirea diacriticelor Mi se întâmplă de multe ori când citesc să fac tot felul de observaţii personale în legătură cu opinia autorului asupra subiectului tratat, dar de cele mai multe ori reuşesc să mă abţin, astfel că ele rămân doar în mintea mea. Articolul „Despre ortografie” al doamnei Mihaela Gheorghe, publicat în numărul 4 al revistei ASTRA, mi-e teama că mă determină să „ies din matcă” şi să scriu câteva note. Domnia sa este preocupată de ignorarea semnelor diacritice specifice limbii române, în special de către cei ce folosesc comunicarea prin mijloace electronice. Nu cunosc pe nimeni care să facă acest lucru din ignoranţă, astfel încât strădania doamnei de a ne convinge de utilitatea diacriticelor este inutilă.

De altfel, inutilă este şi ideea redacţiei de a publica articole-lecţii de gramatică într-o revistă adresată unor cititori despre care se presupune că au trecut prin această fază de şcolarizare. Dar poate că mă înşel eu asupra „grupului ţintă” avut în vedere de către realizatorii publicaţiei. După doar patru numere de la apariţie, este probabil prea devreme să ne pronunţăm.

La o privire sumară, marea majoritate a autorilor sunt profesori de limba română, ori se ştie că orice autor, indiferent de aspiraţiile sale de cucerire a mapamondului prin opera sa, îşi găseşte auditoriul real doar printre cei cu o constituţie intelectuală asemănătoare. O publicaţie care vrea să atragă cititori din categorii mai largi, ar trebui să-şi recruteze autorii din asemenea categorii. Pe de altă parte, indiferent de 118

domeniu, începând cu sportul şi terminând cu filozofia, un profesor nu este în mod necesar şi un performer în domeniul său de activitate, oricât de mult şi-ar dori.

Profesiunea sa este de educator pentru anumite categorii de vârstă, şi numai întâmplător poate fi şi un performer. Sigur, tentaţia este mare, iar măsura a devenit din ce în ce mai mult o noţiune utilizată doar în tehnică. Un indiciu în acest sens este faptul că revista – deşi locală – are ambiţii naţionale. Efectul, pe lângă pierderea specificităţii, nu poate fi decât căderea în banal, în cazul nostru un banal cu preţiozităţi locale şi căzături bucureştene. Să presupunem deci că actuala stare reflectă una dintre inerentele dificultăţi de început şi că redacţia va reuşi să găsească mijloacele necesare realizării unei reviste adresate iubitorilor de literatură (cultură este oricum un termen mult prea pretenţios) şi nu doar cercului restrâns al realizatorilor, lărgit eventual prin părinţii elevilor obligaţi să cumpere revista fără s-o citească.

Revenind la absenţa semnelor diacritice din unele texte, aici autoarea articolului dovedeşte o necunoaştere a lumii în care trăieşte. Cum spuneam, nimeni nu se îndoieşte de utilitatea semnelor diacritice.

Faptul că ele nu sunt uneori folosite are câteva cauze obiective. Una este de natură oarecum istorică: în urmă cu câţiva ani ele nici nu erau posibile pe aparatura electronică de atunci, astfel încât utilizatorii unor asemenea echipamente s-au învăţat să se descurce şi fără ele şi – aşa după cum în limba engleză sau franceză scrierea este departe de a fi fonetică – pentru micile noastre abateri nu avem motive serioase să ne plângem.

Astăzi, tipărirea semnelor diacritice este posibilă, dar nu peste tot şi, dacă ne referim la Internet, trebuie să avem în vedere faptul că eventualii cititori au echipamente diferite, de generaţii diferite şi că mulţi dintre ei (mai ales cei din străinătate) vor vedea în loc 119

de ş, â, ţ, etc. semne dintre cele mai ciudate, transformând astfel lectura într-un soi de rebus ce ar trebui mai întâi descifrat, dar care, mai sigur, va fi abandonat.

Iar dacă tot am vorbit despre scrierea fonetică, să ne amintim că ideea simplificării regulilor pentru a fi pe înţelesul celor mulţi a venit în România la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, la indicaţia mult iubitului (de către unii) tătuc. Inutil probabil să spun că o scriere absolut fonetică este imposibilă. La polul opus, occidentul nu-şi face asemenea probleme, cât despre francezi, ei sunt chiar mândri că scrierea corectă este mai dificilă, reflectând astfel gradul de şcolarizare al autorului. De aici şi ideea că o scrisoare elegantă trebuie scrisă de mână. („Tempi passati” chiar şi pentru ei.)

Cât despre prescurtările practicate de către tineri în comunicarea prin Internet, ele sunt o necesitate dictată de lipsa abilităţii lor de dactilografiere rapidă, inabilitate ce reflectă o şcolarizare precară şi neadaptată exigentelor epocii.

Nimeni nu-şi pierde vremea cu un partener de conversaţie ce încă mai caută tastele. Iar Internetul este astăzi o realitate. Faptul că profesorii sunt anacronici nu este vina elevilor. În S.U.A. am cunoscut muncitori care dactilografiază mai bine decât majoritatea dactilografelor profesioniste din România.

Ei au învăţat dactilografia cu zece degete încă de pe băncile şcolii. În lumea occidentală dinamică de azi, un intelectual care nu ştie să dactilografieze este greu de imaginat. Dactilografia cu zece degete transferă scrisul în zona reflexelor şi – asemenea unui pianist – autorul se poate concentra asupra ideilor şi nu asupra literelor.

Altfel, rămâne doar un „om de litere”, căruia îi scapă înţelesul cuvintelor, fără a mai vorbi despre cel al frazelor. Ştiu că această afirmaţie va leza pe foarte 120

multă lume, îmi pare rău pentru aceasta, dar printre caracteristicile de bază ale unui intelectual adevărat se numără şi capacitatea de a privi lucrurile în faţă.

Ca dovadă a situaţiei precare în care ne aflăm este chiar tastatura maşinilor de scris şi a calculatoarelor. Nemţii, spre exemplu, au inversat literele ’y’ şi ’z’, adaptând astfel poziţia tastelor la limba germană, unde ’z’ este mai frecvent. Nu ştiu dacă trebuie să menţionez că aşezarea tastelor nu este deloc întâmplătoare, ci îndelung studiată în scopul facilitării dactilografierii (evident, cu zece degete). Noi însă, chiar pe vechile maşini de scris, îl avem în centru pe cvasi-inexistentul în limba română ’y’, în timp ce ’ă’ este în afara tastaturii principale, deşi este una dintre cele mai frecvente litere.

Adaptarea este obligatorie pentru menţinerea în viaţă a unei culturi. Indiferent cât de mare sau cât de mică este ea, dacă vrem să continue şi în viitor, cultura trebuie să se adapteze. Altfel, atitudini ce pleacă de la mentalitatea că „ce ştiu eu înseamnă cultură ce nu ştiu eu nu contează” nu pot fi decât păguboase. Iar afirmaţii de genul „americanii sunt inculţi” (pentru că nu au auzit de Marin Preda), sugerând prin aceasta că noi leam fi superiori (deşi avem informaţii vagi despre literatura americană), este dovada unei profunde ignoranţe ridicată la rang de cultură. Librăriile lor de carte, cam de dimensiunea magazinelor tip Metro de la noi, sunt mai tot timpul pline, cărţile lor se vând, iar autorii nu cer subvenţii de la stat. Editurile chiar există, în sensul că plătesc drepturi de autor şi îşi asumă responsabilitatea recuperării cheltuielilor prin vânzarea cărţilor.

Oare n-ar fi mai indicat ca profesorii noştri să înceapă prin a învăţa ei înşişi să dactilografieze cu zece degete? Măcar să vadă cum e!

121

Scrisoare de la un provincial S-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, şi ce ne pasă nouă? Aşa cum mă aşteptam, nimic din ceea ce, teoretic, era de aşteptat nu s-a produs în presa culturală românească de azi. Deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat chiar „Destinul culturii româneşti”. Noi, însă, l-am uitat. Nu suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentaţia defăimării este mai puternică decât cea a valorificării trecutului. Într-un articol polemic din tinereţe (1936), publicat pe când era încă în ţară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generaţia tânără” cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”, dar se limitează la o zonă extrem de îngustă, astfel că termenul „cultură generală” este o pălărie mult prea mare pentru ei. Întrebarea este: „încotro se îndreaptă cultura româna azi?”. Avântul generaţiei lui Mircea Eliade s-a prăbuşit între timp. Este generaţia de astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? Care ar trebui să-i fie instrumentele, subiectele de analiza, etc.? Nu vă 122

aşteptaţi să dau eu răspunsurile. Vor fi alţii mai deştepţi decât mine s-o facă, şi bine ar face să se grăbească. Eu doar constat. Şi constat că eroii din antichitate se bat în filmele moderne cu săbii din oţel ce nu fusese încă inventat, că instrumentul preferat pentru introspecţii psihologice este sexul, şi . . . mă opresc.

Există în fiecare dintre noi dorinţa de a fi – dacă nu o personalitate deja intrată în istorie – măcar un om normal. Alegerea între cele doua alternative este o chestiune personală, consecinţă a educaţiei şi psihologiei proprii. (Netrebnicia, deşi existentă şi încă în exces, nu poate fi o dorinţă, ci doar un rezultat.) În timp ce prima reflectă tendinţa de ieşire din mediocritate, a doua are ca ţel mediocritatea absolută.

Prima reflectă caracteristicile omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Primul are privirea îndreptată înainte, este singuratic, este duşmanul tuturor şi toţi îi sunt duşmani. Are tovarăşi doar în haită şi numai pe timpul vânătorii. Al doilea are ochii laterali, se simte bine în mijlocul şi la adăpostul turmei. Este ierbivor şi de obicei pradă pentru primii. Este bine să nu ne scape din vedere aceste trăsături ale omului ce se află în constituţia noastră biologică, fie că ne place fie că nu. Aşa se face că unii dintre noi sunt conducători şi alţii conduşi. Unele dintre aceste trăsături se ameliorează prin educaţie, dar o genă a educaţiei nu s-a descoperit încă.

Suntem antrenaţi în demersurile noastre intelectuale să căutăm normalitatea, deşi ea este o noţiune abstractă, un fel de valoare medie faţă de care pot exista abateri mai mari sau mai mici. Matematicienii sunt capabili să facă chiar evaluări statistice. Cele două trăsături sunt însa contradictorii; ele nu se amestecă.

Mai curând ar putea fi analizate prin prisma Teoriei catastrofelor, care teorie nu tratează aşa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o evoluţie 123

discontinuă, cu rupturi ale pantei. Exemplul clasic în psihologie este cel al căţelului care – după ce latră furios şi plin de avânt – în faţa unui pericol iminent o rupe la fugă. Trecerea dintre cele două stări nu este graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În cazul nostru, ea înseamnă mediocritate şi presupune nu numai lipsa dorinţei de a „ieşi din front”, ci şi lipsa oricărui viciu. Trecem peste sfatul numai-ştiu-cui de a ne feri de cei fără vicii şi – pentru că nici nu le putem recomanda – să căutăm dacă nu comportarea normală, cel puţin una rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot ceea ce facem, deşi măsura se pare că este tot mai mult izolată în domeniile tehnice şi mai puţin prezentă în cele umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea fiecăruia o doză de anormalitate şi să ne înţelegem în mod reciproc slăbiciune, evident fără să le transformăm în pretenţii. Cum spuneam, mediocritatea absolută este doar o noţiune teoretică; ea nu există în lumea reală. În tehnică, orice dimensiune se indică împreuna cu precizarea toleranţelor admisibile în plus şi în minus. O precizie mai mare înseamnă o toleranţă mai mică.

Toleranţa zero nu există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el, se poate spune şi oricât de dobitoc, tot are câteva calităţi, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim despre defecte.

Această mică digresiune introductivă are un scop pe care îl voi finaliza mai târziu. Deocamdată să mai facem o remarcă. România, ca orice altă ţară, are nevoie de o literatură, ca parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice cultură are la bază câteva cărţi fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalităţii, acelui popor şi pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Naţiunile puternice nu numai că au arătat, dar au şi impus altora cultura lor. Desigur, există cărţi de ficţiune, de 124

exegeză, de poezie şi de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărţile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să şi explice mentalitatea poporului aşa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivaţiile noastre, explicaţia unor fapte trecute şi modul în care vom acţiona în viitor se află într-o relaţie de tip cauză-efect.

Nu întâmplător cei ce conduc lumea ştiu cum să ne manipuleze. Ei ştiu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi înşine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluţiei anterioare. Sau mai pe româneşte, „trebuie să ştii de unde vii ca să ştii încotro te îndrepţi”. Ce avem noi aici? Cam puţin, iar cu apetitul nostru către defăimare, riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Şi totuşi, am cunoscut evenimente din care ar putea învăţa şi alţii, nu numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puţin, aproape nimic.

Există mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că ficţiunea este adevărata literatură şi nu reflectarea realităţii. Poate, cu o mică observaţie: orice autor va pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândeşte şi înţelege el şi nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi lipseşte curajul să dea publicităţii un jurnal intim. În loc de persoana întâia singular se foloseşte a treia şi gata romanul. Acestor autori le lipseşte prima calitate de scriitori adevăraţi: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de introspecţie, este deja ceva ce le depăşeşte cu mult posibilităţile intelectuale. În ceea ce priveşte puterea de convingere, soluţia inversă 125

relatarea la persoana întâia a unor fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă.

Am început să scriu aceste rânduri plecând de la o carte pe care tocmai am citit-o. Nu spun care pentru că nu vreau să fiu acuzat că îi fac publicitate. Este autobiografică, adică tocmai ceea ce criticii noştri literari minimizează, nerealizând că în acest mod se desfiinţează pe ei înşişi. Sub forma amintirilor unui copil este redată atmosfera deceniului şase al secolului trecut într-un târg românesc. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viaţa în România acelor ani, iar cărţile de literatură care ne-am aştepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie? Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice. Totul este ca relatarea să fie autentică, iar aceasta este una dintre puţinele cărţi adevărate scrise în ultimul timp.

Pentru contrast, avem „memorialistica” celor ce vor săşi corecteze imaginea, sau chiar să-şi construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora din urmă le lipseşte sinceritatea, rezultatul este opus celui scontat.

Minciuna prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna simplă sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În lipsa unor explicaţii plauzibile, supoziţiile pot fi chiar mai grave decât realitatea. Orice răufăcător are în momentul respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate.

Cum a ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească. Dacă o face cu sinceritate, s-ar putea să-l credem şi chiar să-l iubim, fiindcă îl înţelegem. („Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut altceva. La şcoală ni se dădea exemplu Shakespeare care o duce pe Gertrude, mama lui Hamlet, de la o convingere la cea opusă, de la ură la dragoste, prin subtilitatea modificărilor psihologice în paşi mici.

126

Ceea ce poate da de gândit este faptul că autorul cărţii autobiografice pe care tocmai am lăudat-o – intelectual în toată puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor profesionist?

Nu demult discutam cu unul binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar şi-a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă, se limitau la negocierea / cerşetoria notelor.

Este doar un exemplu din ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective - anii de socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria lor parvenire. Recrutaţi dintre elevii mai limitaţi intelectual, după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală - pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o declară ( fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci şi de un scut menit să le apere ignoranţa în faţa unor „indiscreţi”.

Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Îi asigur din experienţă pe neîncrezători că librăriile şi bibliotecile 127

lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”.

Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui.

Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!) Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.

Scriitor este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în literatură, oricât şi oriunde ar cotiza. Să nu confundăm sportivul cu antrenorul sau – mai grav – cu profesorul de sport. Sunt profesiuni distincte, performer fiind doar primul, dacă a avut norocul să fie lansat de un antrenor inteligent. Nu ştiu de ce tocmai în literatură cele trei profesiuni se amestecă. În plus, orice carte are o adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii sociale: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve etc. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda acelor sectanţi care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel intelectual. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau 128

analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puţini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul celorlalţi. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor din zilele noastre.

Unii „oamenii de litere” au devenit şi ei un soi de sectanţi imaginându-şi că doar ei deţin adevărul şi îşi propun să se pronunţe chiar şi acolo unde nu înţeleg despre ce anume se vorbeşte. Iar cum în România socialistă şi post-socialistă administraţiile editurilor literare au fost ocupate în exclusivitate de ştim-noi-cine, ne putem pune cu îngrijorare întrebări asupra viitorului. Revenind in prezent, eu trebuie să recunosc că fac parte din acea categorie de persoane despre care se spune că, asemenea căţeilor, au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Este vorba despre ingineri. În cazul meu, lucrurile stau chiar mai prost: nici măcar nu am privirea inteligentă. Am ochii verzi şi – se ştie – doar cei cu ochii închişi la culoare sunt acreditaţi cu privire pătrunzătoare şi, implicit, cu o minte pătrunzătoare. Ochii de culoare deschisă inspiră o persoană mai ştearsă. Dacă în ceea priveşte inteligenţa privirii ne-am lămurit, rămâne să analizăm capacitatea de exprimare. Ei bine, aici situaţia e puţin mai complicată. Inginerii se înţeleg foarte bine între ei, ceea ce înseamnă că pot exprima şi înţelege subiectele ce-i preocupă. Aceste subiecte sunt în general ceva mai complexe decât cele uzuale. Se pune atunci întrebarea: „cum se face că reuşesc să comunice în probleme complexe şi nu se pot exprima în cele simple?”. Poate că nu exprimarea este de vină, ci înţelegerea din partea 129

interlocutorilor şi mai ales selecţia subiectelor apreciate ca meritând să fie discutate. Evident, vorbesc despre inginerii adevăraţi şi nu despre cei făcuţi ştim noi cum, dar în această privinţă nici celelalte categorii profesionale n-au fost în totalitate iertate, iar cele „umaniste” fiind chiar cele mai afectate.

Există probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toată lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. Cei care scriu cărţi – pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă agreată de către copii, chiar dacă inserează mesajele adulţilor – atunci când o fac. Se poate să n-o facă? Ba bine că nu! Ce se află în capul acestor autori mi-e mai greu să aflu, dar am cunoscut – ca tot românul – pe pielea mea, recomandările profesorilor, în general bune – nu zic nu – dar şi cu erori şi încă majore. N-am înţeles, spre exemplu, niciodată de ce ni se recomanda „Contele de Monte Cristo”, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau „cărţile de aventuri”.

E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învăţai şi ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meşteşuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, şi multe altele. Altă carte recomandată copiilor este Tartarin din Tarascon. Carte pentru copii! Oare??!!! Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu era adresat. Este de presupus a fost un pamflet superb, motiv pentru care sa şi păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înţelegem nimic, iar poantele nu mai sunt gustate nici măcar cu explicaţii. Şi, dacă nu înţelegem noi, recomandăm cartea copiilor, în speranţa că poate măcar ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză!

130

Am făcut acest experiment. Am dat cartea spre lectură unor copii cu inteligenţa verificată obiectiv. Doi dintre ei au răspuns testului meu. Deşi nu se cunoşteau între ei, răspunsul lor a fost identic. Au respins-o cu vehemenţă şi cu un mic reproş ne-exprimat: „îi iau cumva drept idioţi?”. Caracterizarea lor a fost: întâmplări neverosimile, un personaj tembel, etc., etc. Şi atunci, ridicol devine şi cel ce recomandă asemenea lecturi. Ne mai miră că cititul nu-i mai atrage pe copii?

Să nu ne mai mire! După o aşa recomandare, nu ne putem aştepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe, însă, n-a urmat vre-o şcoală de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o satiră ascuţită şi, tot îmbunătăţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext.

Oricum, cărţile amintite nu sunt româneşti. O cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea universală, dar nu se poate lipsi de un sâmbure autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar şi la noi. Nu ştiu de ce nu încolţesc! Întrebare retorică, bineînţeles.

La Sibiu a apărut cândva ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), având ca obiectiv răspândirea culturii în rândurile românilor transilvăneni, îndelung oprimaţi de către străini. La Braşov apar într-o veselie seriale de reviste ASTRA, de parcă nu se puteau găsi şi alte nume. Cât despre obiectiv, el a fost demult uitat şi, îmi pare rău să constat, ultima serie nu poate avea ca cititori decât un cerc cu foarte puţin mai larg decât 131

cel al autorilor. Nu pentru că nu ar avea cine s-o citească, dar „obraznicii” de cititori îşi permit luxul săşi selecteze lecturile. Şi cum majoritatea cititorilor potenţiali aparţin altor cercuri profesionale, este greu de crezut că aceiaşi, mereu aceiaşi, autori ar putea să le spună ceva nou. În schimb, pictorul Mişu Popp a fost braşovean.

Un studiu serios al vieţii şi operei lui este realizat de către Elena Popescu din Sibiu. A organizat chiar şi o expoziţie itinerantă, împrumutând în acest scop tablouri din principalele muzee din România (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, etc.) şi din colecţii particulare. Efortul depus şi dăruirea ei sunt remarcabile. Acum, expoziţia al cărei curator este, se află chiar la Braşov, unde nimeni nu se poate lăuda nu numai cu realizări similare, dar nici măcar cu preocupări asemănătoare.

Cartea despre care vorbeam la început şi spuneam că mi-a plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lungă perioadă în care am constatat şi regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de către istorici şi – uneori – nici măcar corecte.

Literatura intră direct în conştiinţa oamenilor, o modelează. În plus, unele evenimente nici măcar nu sunt înregistrate. Iată un exemplu. La 23 august 1944, armata română angajată pe front a fost lăsată în voia soartei, mai exact în faţa armatei sovietice, care trăgea în tot ce mişcă, în ciuda declaraţiei noastre de întoarcere a armelor. Au fost câteva zile de groază pentru ostaşii români. Nu ştie nimeni câţi au murit şi nu s-a scris nicăieri despre traumele celor ce au scăpat cu viaţă ca prin urechile acului, fugind peste munţi sau călcându-se unii pe alţii pe drumurile supra-aglomerate.

Iar cum majoritatea mărşăluiau pe jos, au fost ajunşi 132

imediat de către trupele sovietice auto-purtate. Cum tata fusese ofiţer – decedase între timp – prin intermediul familiilor unor foşti camarazi am avut prilejul să-i cunosc pe câţiva dintre cei ce au scăpat cu viaţă din acel coşmar. Cu mintea mea de copil nu înţelegeam prea multe, dar mi-au rămas întipărite în minte figurile lor încă îngrozite. Evident că nu există nimic scris despre acele evenimente dramatice în documentele oficiale. Nu numai că nu a avut cine să le scrie, dar şi dacă ar fi făcut-o, avea cine să le distrugă între timp. Eroii acelor întâmplări - câţi mai există – sunt astăzi prea bătrâni pentru ca s-o mai poată face.

Foarte curând, şi cei ce au trăit evenimentele ulterioare vor îmbătrâni şi ei; majoritatea deja sunt.

Am cunoscut persoane a căror logică, sau lipsă de logică, mă surprinde şi astăzi. Sigur, „după război mulţi viteji s-arată”. Cu toţii greşim mai mult sau mai puţin.

Indiferent de gravitatea erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaştem şi, eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat, dar mai întâi să înţelegem noi înşine unde şi de ce am greşit.

Un exemplu de decizie eronată mi-a furnizat un fost diplomat de carieră, deci un cunoscător al vieţii politice internaţionale, fiu de moşieri. După 23 august 1944, s-a gândit că în asemenea momente de răscruce este bine să fie acasă. În consecinţă, a părăsit Londra şi a venit în România. Acasă, însă, n-a apucat să stea, pentru că, deşi nu făcuse nimic condamnabil, după ceva închisoare – nu ştiu câtă – a primit domiciliul forţat întrun cătun uitat de lume, unde a trăit din mila sătenilor.

De la el am învăţat, mai târziu, limba engleză, ca răsplată pentru că îl ajutasem să-şi găsească un serviciu, în condiţiile în care, după ce fusese eliberat, nimeni nu dorea să-l angajeze.

Exemple din categoria opusă, a acelora care, acasă fiind, au fraternizat cu străinii pentru a-i ajuta la 133

sovietizarea României nu este necesar să dau. Poate că unii dintre ei îşi dau seama de erorile pe care le-au făcut, chiar dacă nu i-a condamnat nimeni pentru ele.

Cei care nu-şi dau seama nu intră în discuţie; ei nu prezintă nici un interes pentru nimeni. Sunt simpli ticăloşi. Cei care însă sunt conştienţi, ar putea să ne povestească, pentru că, repet, „eroarea este omenească”. Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare altul. În lipsa lui, tineretul nu-şi va cunoaşte trecutul. Vom rămâne o ţară săracă din punct de vedere cultural, o ţară de „moromeţi”. În literatura unei ţări civilizate îşi găsesc loc şi personaje mai evoluate. Aşadar, fraţi români, apucaţivă de scris! Conştiinţa voastră este mai presus de judecăţile altora.

Universul „fericit” al copilăriei Se vorbeşte mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă priveşte, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulţii nu se lovesc. Poate că alţi copii se lovesc mai puţin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egoism a adulţilor preocupaţi doar problemele lor, faţă de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilăriei, machierea ei, decurge din dorinţa de maximizare a importantei persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei 134

de viaţă a fiecăruia, chiar dacă e greşită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viaţa noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eşecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulţilor cât şi copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acţiunile reuşite şi cele nereuşite este favorabil adulţilor, pentru că ei ştiu deja – sau ar trebui să ştie – ce este posibil şi ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă şi numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, şi bucuria satisfacţiei este cu atât mai scurta.

Si cum, din păcate, nu toate dorinţele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacţia este o stare cvasi-permanentă întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vre-o reuşită întâmplătoare. În plus, adulţii mai au satisfacţia de a constata că, privind în trecut, au poate o viaţă împlinită în condiţiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipseşte. Ei au doar stresul nesiguranţei viitorului lor.

Dorinţele copiilor sunt infinite. In orice secundă un copil îşi doreşte ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulţii, în schimb, îşi fac griji din diferite motive şi atunci se gândesc la copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiţi de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. In mintea şi sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. In plus, dacă cele ale adulţilor sunt generate de propriile lor ambiţii, adesea năroade, copiii 135

sunt stresaţi chiar de către adulţi prin ameninţări diferite. Încă înainte de a şti să meargă, ei învaţă prin încercări. Iar după ce a învăţat să meargă – la propriu şi la figurat - învaţă să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învăţând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reuşite.

Majoritatea sunt eşuate, deci sunt tot atâtea insatisfacţii. Copilul îşi află limitele din nereuşite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura şi cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiţi cei care ştiu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reuşim, devenim invidioşi chiar şi pe copii.

Publicat pe Internet

Autobiografie târzie Asemenea mai tuturor oamenilor celebri, după ce m-am născut, am ţipat, am mâncat şi apoi am făcut pe mine. Mai târziu, drumurile noastre s-au separat într-o oarecare măsură. Unii au studiat filozofia, alţii matematica, fizica, unii chiar ştiinţele politice. Nu poţi şti niciodată ce le trece oamenilor prin minte. Îmi amintesc că am studiat şi eu ceva, dar oamenii sunt mai curioşi să afle ce nu am studiat. În plus, am încep să uit. Ţin totuşi minte că, atunci când am fost întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns că mi-ar plăcea să fiu birjar, pentru că îmi plăcuse mirosul hamurilor de la trăsura cu care tocmai ne întorsesem de la piaţă. Până să-mi realizez însă idealul, s-au răspândit automobilele, aşa că, cel puţin pentru început, m-am făcut inginer. Am totuşi circumstanţe atenuante: nu prea aveam de ales. În acei ani, orice copil deştept 136

mergea la o facultate tehnică. Ceilalţi, pe unde puteau, fără a mai vorbi despre cele care erau de-a dreptul imorale. În general, toţi copii mici plâng. Eu am râs.

Se spune că, ori de câte ori cineva intra în cameră la mine, râdeam şi îl arătam cu degetul. Cu cât persoana era mai puţin cunoscută cu atât râdeam mai tare, astfel că începusem să fiu din ce în ce mai puţin vizitat. Se mai spune că aş fi fost un copil drăguţ. Nu cred în asemenea opinii. Cele mai gogonate minciuni pe care le-am auzit au fost în legătură cu copiii: că ar semăna cu mama sau cu bunica, ba poate chiar puţin cu tata.

Adevărul este că toţi copiii seamănă între ei.

Despre tata se spune că avea o fire veselă. Nu ştiu de ce a vrut să devină erou. A reuşit, dar a greşit locul şi momentul. A murit în 1941 pe frontul anti-sovietic. Dosarul meu de cadre ar fi fost oricum unul de "mic burghez", dar aşa... ce să mai vorbim!

Mai eroină a fost mama, care a trebuit să se lupte cu mine, fără a mai vorbi de lupta ce a trebuit s-o ducă cu alţii pentru mine. Război de uzură...

O fotografie de mai târziu, 4-5 ani, mă arată ca pe un puşti aproape drăguţ. Ce timpuri... Păcat că frumuseţea nu foloseşte. Lumea nu vrea să accepte că cineva poate avea mai multe calităţi. Una e deja prea mult. Urmează deci ca, în continuare, să scriu despre defectele mele şi despre cum s-au agravat ele în timp, ajungând să cred că ar putea fi demne de semnalat.

Asta pentru că nu numai exemplele bune sunt de reţinut. Dimpotrivă, cele rele sunt mult mai instructive. Îmi amintesc de bunica mea, o mare admiratoare a morcovilor, recomandându-mi să mănânc mulţi morcovi pentru ca să am obrajii roşii. În caz contrar, ar fi urmat să semăn cu X, ceea ce într-adevăr nu era recomandabil. Cu X n-am semănat, dar nici morcovi n137

am prea mâncat, pentru că, de mic copil, am evitat extremismele.

Undeva însă, pentru a fi pe deplin sincer, licăreşte în mine speranţa că nu am fost foarte drăguţ, poate că n-am fost deloc şi, în consecinţă, aş avea dreptul la unele calităţi, ce-i drept deocamdată neconfirmate de istorie. Sunt însă optimist: istoriile se rescriu des.

Cum spuneam, m-am făcut inginer. În România însă, cu timpul, clasa inginerilor s-a degradat din ce în ce mai mult, astfel încât m-am trezit filozof printre ingineri, pictor printre filozofi, iar de câtva timp am început să scriu. Asta îmi aminteşte de o discuţie cu un scriitor profesionist binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire de orice intrus tagma scriitorilor, în care funcţiile ce le dobândise îl recomandau ca fiind un personaj importat. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul şcolii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română - pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă - erau undeva între negociere şi cerşetorie. Despre artişti nici nu mai vorbesc. Prea mulţi şi-au greşit meseria şi, cu cât au eşuat mai tare, cu atât au devenit mai răutăcioşi. Să fim serioşi; pictura lor „neînţeleasă” nu este decât o dovadă de cabotinism şi ipocrizie. Poate că unii dintre ei sunt chiar daltonişti (nimeni nu i-a verificat oftalmologic), dar o oarecare abilitate în mânuirea creionului – dobândită eventual pe când au fost bolnavi şi obligaţi să stea în casă – i-a făcut să creadă că au ceva comun cu arta. Numai aşa se explică aglomeraţia de graficieni printre cei ar trebui să fie cu mult mai mult decât atât.

138

Apropo de vârstă; când eram tânăr, nu mă gândeam că voi picta sau voi scrie cărţi. Pe atunci eram preocupat mai mult să aflu, să recepţionez, pentru că eram conştient că la vârsta aceea nu aveam ceva important de spus. În plus, trebuia să-mi găsesc o profesiune „serioasă”, dacă se poate şi bine retribuită.

Acum mă întreabă unii cum se împacă pictorul, inginerul şi scriitorul din mine în aceeaşi persoană. Păi, în primul rând că nu le fac pe toate deodată, dar în timp ce pictez îmi trec prin cap tot felul de idei şi atunci ard de nerăbdare să le aştern pe hârtie; alteori, când fac inginerie, spre exemplu, mi se conturează în minte imagini pe care vreau să le pictez şi aşa mai departe. În fond, atât pictatul cât şi scrisul sunt forme de comunicare. Comunicarea presupune însă doi parteneri: sursa şi destinaţia. Când ne gândim la comunicare avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe idei folositoare, deşi există şi riscul unor concluzii greşite sau exagerări. Romanticii, spre exemplu, vor spune că vorbirea s-a născut din „poezia originară” a omenirii, în timp ce analiştii cred că gramatica este primordială, ca şi cum întâi s-ar fi născut raţiunea şi apoi omul raţional. Adevărul este că vorbirea, cel puţin în accepţiunea lui Spengler, s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în comunicare nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursă şi o destinaţie, ci şi un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relaţie bilaterală.

Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acţiunilor grupului, omul fiind un animal social. Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greşelile cele mai frecvente ale scriitorilor şi mai ales ale artiştilor plastici: gândind singuri, lucrând singuri, ei cred că opera lor e musai să fie recepţionată 139

ca atare de către tot mapamondul. Şi să-i ferească Dumnezeu pe cei ce nu le înţeleg opera! În realitate, vorbitul în pustiu, ca şi pictatul fără sens pot fi dovezi ale unei sănătăţi mintale mai şubrede. Seamănă cu tactica jucătorului de şah începător care se gândeşte numai la schema lui de joc fără se ia în consideraţie mişcările posibile ale adversarului. Asemenea „artişti neînţeleşi” sunt însă mai curând recrutaţi dintre ignoranţi deveniţi înfumuraţi după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o, şi declară (fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi spre exemplu declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Asigur din experienţă cititorul că librăriile şi bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori.

Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”.

Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui.

Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă în mod evident nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua” foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult.

140

Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre. În ceea ce mă priveşte, deşi am citit o mulţime de cărţi de filozofie, eu continui să mă consider un ignorant, ceea ce înseamnă că pot să scriu.

Totuşi, o înclinaţie către inginerie era evidentă încă din fragedă copilărie, prin rigurozitatea exprimărilor de tot felul. Spre exemplu, atunci când naşul meu m-a întrebat "ce-mi face burtica", care tocmai suferea de un deranjament, i-am răspuns: "burta face bine, popoul face prost". Mai în glumă, mai în serios, ingineria s-a dovedit totuşi a fi o bună şcoală, pentru că mi-a modelat gândirea, conferindu-i claritate şi rigurozitate. În primul paragraf al acestui „studiu autobiografic” am afirmat că a doua activitate importantă, după ce m-am născut, a fost să mănânc.

Pentru a respecta adevărul istoric, n-am mâncat ci am băut. Şi nu era prima minciună, ci a doua, fiindcă nu mam născut, ci am fost născut. De unde se vede ca minciuna ne este inoculată din fragedă pruncie. La început a fost ce-i drept cuvântul, dar nu întotdeauna cel care trebuia. În ceea ce mă priveşte, se pare că nimeni nu m-a înţeles atunci când am ţipat pentru prima data. Mai târziu, deşi am insistat, oamenii au perseverat în lipsa lor de interes pentru concepţiile filozofice esenţiale. Cât despre băutură, aceasta a rămas o problemă pe care încă o mai studiez. Întradevăr, unele lucruri sunt pe cât de înălţătoare, pe atât de adânci.

Mai târziu am aflat că sunt născut în zodia Taurului (2 Mai 1937), asemenea altor oameni de bine ca Lenin şi Marx. De curând am aflat că Saddam Hussein era şi el doar cu 4 zile mai în vârstă decât mine. Hitler însuşi a aspirat la aceeaşi zodie dar i-a lipsit o zi. Poate că tocmai acest sentiment de neîmplinire l-a făcut să 141

fie atât de ambiţios. Ar mai fi şi Machiavelli, dar ăsta a fost un tip deştept, în ciuda celor mai machiavelici decât el, care l-au defăimat.

Anul cel mai fericit al zodiei mele este 2037. Vom trăi şi vom vedea, deşi vederea mă cam lasă.

La început am fost foarte dezamăgit de zodia mea pentru că asociam taurul cu boul şi caracteristicile lui: prost şi încornorat. De aceea m-am căsătorit mai târziu. Se spune că „un măr pe zi ţine doctorul departe”. Nu ţine! Eu sunt un mare consumator de mere – am copilărit printre meri – dar m-am căsătorit cu un medic. Am fost însă asigurat că zodia este bună. În fond, în antichitate, taurul era considerat simbolul forţei şi inteligenţei masculine tocmai datorită coarnelor. Însuşi Zeus, într-una dintre cele mai bune zile ale lui, s-a travestit în taur. Se pare că eu am greşit epoca. Cred totuşi că zodiacul a fost inventat de femei pentru că numai ele ar putea idealiza boul în asemenea măsură. Am auzit că, după zodiacul chinezesc, aş scăpa de această obsesie, dar nu-l cunosc şi nici nu sunt prea curios. Dacă-mi descopăr alte defecte? Nu-mi ajung cele pe care deja le cunosc?

Cam la fel stau lucrurile şi cu horoscopul. Dacă aflu că voi avea o zi bună sunt capabil să fac greşeli din prea multă încredere în posibilităţile mele. Dacă însă aflu că voi avea o zi proastă, voi fi timorat şi voi greşi tocmai din lipsa elanului meu taurin. Cel mai bine ar fi să aflu horoscopul la sfârşitul zilelor proaste, pentru ami explica astfel eşecurile. Cel puţin ar fi un tonic pentru a doua zi când, cu siguranţă, horoscopul va fi favorabil, cel puţin în virtutea legilor statistice: după ploaie vine vreme rea. (Cred că era altfel, dar nu contează.)

Am încercat şi cu bioritmul. Pare mai ştiinţific, dar îmi creează senzaţia de maşină. Am sentimentul că sunt acţionat de un mecanism bielă-manivelă ce se 142

mişcă obsedant, în acelaşi ritm, fără încetare. Sau, vai, odată şi odată se va opri, spre dezamăgirea cititorilor biografiei mele. (Toate lucrurile bune au un sfârşit.) Dar să nu ne precipităm; abia am început să scriu.

Cum nici zodiacul, nici horoscopul şi nici chiar bioritmul nu m-au ajutat, am învăţat să iau lucrurile aşa cum sunt. Din onestitate însă, în zilele de 13, obişnuiesc să-mi informez cunoştinţele că s-ar putea să aibă o zi proastă.

Acum, ce să zic? Despre unele lucruri am început să scriu, deşi sunt tare ocupat şi e păcat. Până să mă pensionez aveam mai mult timp disponibil. Cum, necum, am câteva cărţi şi material pentru mult mai multe. Nu ştiu cum se face că, atunci când mănânc îmi trec prin minte o mulţime de idei. Din păcate, nu pot să le notez pentru că mâinile îmi sunt ocupate şi nici reportofonul nu este de folos, pentru că – culmea – şi gura îmi este ocupată. Mare păcat, pentru că habar naveţi câte idei geniale îmi trec prin minte în asemenea momente. Din nefericire, le uit imediat după ce mănânc. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aş putea să renunţ la ele. Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

O autobiografie mai lungă, chiar şi cu poze, am plasat pe Internet. Încercaţi o căutare cu numele meu complet. (Căutările doar după nume sau prenume afişează şi alte celebrităţi, unele cu ghilimele.) Sunt multe site-uri cu sau despre mine acolo. Bineînţeles că pe cele mai multe le-am făcut chiar eu. S-ar putea să aveţi surprize. Nu disperaţi!

Mai vorbim noi... S′auzim de bine! Şi nu uitaţi, ne vedem în 2037. Unde? Vom vedea!

Byyeee!

143

Vârsta optimă a dascălilor Este greşită alegerea profesiunii de învăţător sau profesor de liceu, fără o verificare prealabilă a harului pedagogic al candidaţilor. De aici şi rezultatele dezastruoase, atât pentru elevi, cât şi pentru mulţumirea sufletească a celor în cauză.

Se constată, în schimb, că unii bunici comunică mult mai eficient cu copiii, chiar în comparaţie cu părinţii. Bineînţeles, cei cu har. La cealaltă extremă, printre adulţi, transmiterea informaţiilor profesionale nu mai are nevoie de har pedagogic.

Cred că o soluţie mai eficientă ar fi ca, pentru copii, să se recruteze persoane în vârstă, dispuse să renunţe la carieră şi să se dedice pedagogiei. Cu cât sunt mai în vârstă sunt dascălii, cu atât sunt mai mici să fie copiii. Pentru vârstele medii, cel mai bine comunică între ei persoanele de vârste apropiate.

Am stabilit chiar şi o formulă de calcul: X = 70 – vârsta elevilor Rezultatele vor fi aproximativ următoarele: - peste 60 de ani pentru cursul primar; - circa 50 pentru ultimii ani de liceu; - 45 la universităţi; - 35 pentru lucrători activi.

De ce au vrut părinţii comunismului să desfiinţeze religia?

Timpul a dovedit că a fost una dintre erorile lor cele mai mari. Nu numai că nu au reuşit, dar şi-au îndepărtat poporul de lângă ei. Înţelegeam să-i înlăture 144

pe preoţi, aşa cum au înlăturat întreaga intelectualitate, pentru că intelectualii le dezvăluiau minciunile, arătau slăbiciunile doctrinei lor. Dar de ce religia? Explicaţia constă în aceea că ei au dorit să înlocuiască religia cu doctrina marxistă. Au văzut deci în marxism o nouă religie. Poate că Lenin chiar a crezut în ea. Dar de ce să amesteci o doctrină social-politică cu religia? Ce-i drept, existau antecedente, iar ei au făcut câteva asocieri, unele corecte, dar altele eronate. Nu o dată religia şi-a dat mâna cu politica, folosindu-se una de cealaltă pentru a manevra cu mai multă uşurinţă masele. Cea mai elocventă perioadă a fost cea a Evului Mediu occidental, în care Biserica catolică a servit drept partid unic, iar religia drept doctrină politică. Inchiziţia este cea mai bună dovadă. Era tocmai ce-şi doreau şi comuniştii, înlocuind însă creştinismul cu marxismul.

Asocierea era tentantă, dar între timp occidentul abandonase biserica încă de la revoluţia franceză, aşa că modelul devenise perimat. Poate că de aceea s-au gândit că nu s-ar putea instala comunismul în occident, dar poate că merge în Rusia, ţară mai puţin evoluată, împietrită parcă într-un timp trecut, cu oameni încă religioşi, aproape habotnici. Aici au comis o altă greşeală, mult mai gravă. Creştinismul occidental este radical diferit de cel oriental. Atât de diferit, încât nu ştiu dacă merită să poarte acelaşi nume. Pentru asta e nevoie, însă, de ceva istorie.

Mai întâi, încercarea de a înlătura religia! Cred că numai ura faţă de Creştinism l-a orbit pe Lenin făcându-l să creadă că aşa ceva este posibil. Credinţa este necesară. Unii oameni au nevoie de ea. În plus, prin religie se stabilesc obiceiuri, tradiţii, se formează o etică nescrisă, dar respectată. Ca fiinţă socială, orice om respectă obiceiurile locului, deci orice european este prin definiţie creştin, chiar atunci când se declară ateu. (Este uneori amuzant să-i observăm pe aceştia 145

cum îl invocă pe Dumnezeu în momentele lor importante.) Apoi religia a fost atât de profund implicată în istorie, în devenirea noastră, încât ignorarea ei este de neconceput. Ar însemna să ne negăm pe noi înşine. Sigur, putem s-o modificam, dar nu s-o înlăturam. În primele clase primare am făcut câteva ore de religie. Bineînţeles că n-am înţeles nimic atunci, dar am realizat că multe aluzii din literatură şi aproape întreaga pictură clasică nu ar avea nici un înţeles dacă n-aş avea idee despre subiectele la care se referă. Am răsfoit de aceea Biblia mai mult ca oricare altă carte, nu pentru ca să învăţ pe dinafară oarece paragrafe, ci pentru ca să mă informez. Biblia este prima carte de referinţă şi nu putem înţelege evoluţia civilizaţiei europene fără ea.

O greşeală capitală a părinţilor comunismului în ceea ce priveşte Creştinismul, a fost aceea că nu au ţinut seama de diferenţa dintre Catolicism şi Ortodoxism. Dacă la începuturile sale Creştinismul s-a dezvoltat din aproape în aproape, ca o credinţă a celor sărmani, mai târziu, situaţia lui s-a schimbat. Momentul hotărâtor a fost căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476. La timpul acela, doar o mică parte din populaţia Europei Răsăritene era creştină, în timp ce cvasi-totalitatea populaţiei Europei Occidentale era păgână. Mai târziu, însă, popoarele din răsărit, ca românii, iar mai târziu şi ruşii, aveau să se lupte cu tătarii, hunii etc., cu toţii păgâni. Religia le-a servit drept suport moral şi au devenit cu toţii creştini. Prin asociere, odată cu apărarea avutului, oamenii îşi apărau şi credinţa. Valorile lor materiale erau asociate cu cele spirituale, iar duritatea şi sălbăticia năvălitorilor erau privite ca opusul credinţei. Pentru ei, necredincios însemna barbar, năvălitor, păgân. Credinţa pentru ortodocşi înseamnă civilizaţie. Îndepărtarea bisericii echivala deci cu o cădere în barbarism.

146

Ce se întâmpla în acest timp în occident? În prima fază, barbarii – franci, goţi, vizigoţi, ostrogoţi etc. – au ocupat teritorii din fostul Imperiu Roman de Apus. Au făcut-o însă cu crucea în mână, pentru că episcopul Wulfila tradusese Biblia în alfabetul pe care tocmai îl inventase. În consecinţă, în Europa Occidentală Creştinismul a fost impus cu sabia unei populaţii fără apărare de către armatele năvălitorilor. E lesne de imaginat câtă putere de convingere puteau să aibă. Efectele reţetei le putem vedea şi azi în America de Sud, unde aproape întreaga populaţie este în mod oficial catolică datorită conchistadorilor spanioli, dar indigenii îşi păstrează încă vechile credinţe. Acelaşi lucru se poate observa şi la indienii din Statele Unite.

Ne explicăm astfel de ce era nevoie de Inchiziţie pentru a convinge lumea să nu se abată de la religie. Marii inchizitori nici măcar nu erau preoţi, ci jurişti, funcţia de inchizitor fiind o poziţie în structura aparatului de justiţie şi nu în ierarhia bisericii. Similitudinile dintre Inchiziţie şi KVD sau Securitatea românească, dintre doctrina marxistă şi religie ca doctrină de stat, sunt aproape perfecte. Ele ne dau o idee despre intenţiile părinţilor comunismului şi de ce voiau ei să înlăture religia: pentru ca s-o înlocuiască cu marxismul.

Societatea pe care şi-o doreau ei era una a Evului Mediu occidental, cu „Capitalul” lui Marx pe post de Biblie.

Dar Marx era un evreu incapabil să vadă nuanţele din interiorul Creştinismului. Nici chiar schimbările ulterioare nu le-a sesizat. Printre ele, cele generate de Martin Luther, care încercase, fără rezultat, să corecteze erorile Bisericii Catolice, dar degenerate de neo-Protestantism, care n-a făcut decât să agraveze situaţia, înlocuind Dumnezeul biblic, iubitor de oameni, cu o sperietoare ce ameninţă să-i masacreze pe toţi ce nu fac parte dintr-o anume sectă. Iar asemenea secte sunt astăzi tot mai multe.

147

Şi încă ceva. Comuniştii se adresau maselor.

Masele însă au legătură cu specia, în timp ce indivizii cu personalitatea. Dar masele se compun din indivizi.

Pentru a-i atrage, trebuie să ţii seama de particularităţile personalităţii lor. Nu toată lumea gândeşte religia în acelaşi fel. Dimpotrivă, este domeniul în care opiniile noastre sunt poate cele mai diferite, chiar când rostim aceleaşi cuvinte.

Dar propagandiştii comunişti au mai făcut şi altă greşeală, chiar în metodologia de predare a doctrinei marxiste: lipseau în întregime referirile la trecut. Orice filozof îşi construieşte teza pornind de la un premergător faţă de care se delimitează. Evident, acest demers presupune că cititorul cunoaşte tezele premergătorului, care la rândul său are alt premergător, şi aşa mai departe. Deci filozofia trebuie începută cu începutul. Constatăm deci că există mai mult o istorie a filozofiei decât o ştiinţă a filozofiei, cum ar fi chimia, fizica etc. Dintre filozofii moderni, doar Kant, „cu al său talent de a se înşela pe el însuşi”, cum îl caracteriza Schopenhauer, a avut naivitatea să creadă că el va edifica un sistem filozofic complet, plecând de la zero. Împotriva elogiilor ce au făcut din Kant un monument al filozofiei, sistemul lui este mai găunos ca un şvaiţer şi aproape lipsit de conţinut novator. Doar propaganda unei Germanii în expansiune, care avea nevoie să-şi facă cunoscută gloria, a putut să scoată din el un vârf al filozofiei.

Revenind la propagandiştii marxişti, aceştia nici nu se mai osteneau să amintească din istoria filozofiei decât pe Hegel, despre care nu spuneau decât că a greşit – nu se ştia ce – dar noroc cu Marx care a descoperit adevărul, acest Marx care le descoperise pe toate. Efectul a fost invers: lipsa de repere din trecut ne stârnea curiozitatea de a-i citi tocmai pe aceştia, cu condiţia să nu se afle, pentru că cei ce apucaseră să-l 148

citească pe Marx înainte de război, din curiozitate, dacă nu din alte motive, şi-au petrecut următorii ani prin închisori. Propagandiştii, de fapt, nu-l citiseră nici măcar pe Marx; ei recitau doar din materialele gata prelucrate ce le primeau de la partid. Din acest motiv, nu admiteau nici o deviere de la textul original, de teamă să nu i se schimbe înţelesul, înţeles ce pentru ei rămânea oricum tot neînţeles.

Comunismul este sortit unei singure generaţii Odată ajunsă la maturitate, generaţia de tineri educaţi în spirit comunist devine autodistrugătoare. În Rusia, comunismul a durat două generaţii, pentru că al doilea război mondial a mobilizat întreaga suflare pentru o cauză majoră, ceea ce a determinat o renaştere generală, fără a mai vorbi de jaful practicat în ţările ocupate. Iar dacă lucrurile au mers cumva până la al 2-lea război mondial, extinderea sovieticilor peste ţările Europei de est a slăbit puterea în interior, fiindcă, pe ansamblu, URSS nu mai era doar acea Rusie de mujici uşor de condus. În schimb, în România şi celelalte ţări ocupate, o singură generaţie a fost mai mult decât suficientă.

La început, lucrurile mergeau chiar bine, iar oamenii erau conştiincioşi. Tonul îl dădeau, însă, oamenii educaţi înainte de război, aflaţi acum la maturitate. Dacă tot nu mai aveau alternative, noul regim fiind deja bine şi hotărât instalat, atunci măcar să lucreze cum trebuie. În fond, lucrau pentru România.

Lor li se datorează relativa înflorire economică de după moartea lui Stalin şi până în 1968. Acum, când scriu aceste rânduri, constatăm că acei oameni au îmbătrânit şi au murit. Noul val a ajuns la maturitate, iar 149

consecinţa s-a văzut. Industria creată atunci şi care funcţiona cu un randament acceptabil pentru acele vremuri, a ajuns astăzi un flagel social. Contrar aparenţelor, cauzele nu sunt de dată recentă, ci îşi au rădăcinile în trecutul nu prea îndepărtat. Valul de proaspeţi muncitori, datorită dimensiunii lui, a depăşit capacitatea de asimilare a oraşelor. În câţiva ani, populaţia urbană s-a multiplicat de câteva ori, evident prin aflux de imigranţi din mediul rural. Prea puţini dintre ei, însă, proveneau dintre cei dispuşi ca prin învăţătură, seriozitate şi muncă, să facă un pas înainte.

Am menţionat învăţătura pe primul loc tocmai pentru că ea este şi cel mai sigur criteriu de departajare. Oamenii de bune intenţii sunt conştienţi că numai prin seriozitate îşi pot construi o cariera solidă, iar aceasta începe prin învăţătură şi adaptare la mediul în care îşi propun să trăiască. Ei încep deci prin a se şcolariza la nivelul cel mai înalt de care sunt capabili. Din păcate, majoritatea noilor veniţi, recrutaţi cu precădere din extrema opusă, au fost aduşi în masă ca muncitori necalificaţi, şi îndoctrinaţi cu idei de genul destinului lor de „clasă conducătoare”. Odată ajunşi la oraş, aceştia s-au simţit eliberaţi de orice obligaţie impusă de bunul simţ tradiţional. Dacă în satul în care copilăriseră nu-şi puteau permite să fie necuviincioşi, pentru că lumea i-ar fi arătat cu degetul, în noul mediu încălcarea tradiţiei urbane era chiar o recomandare a propagandei de partid, aşa că n-au mai depus nici cel mai mic efort de adaptare. Dimpotrivă! Majoritari fiind, au impus ei regulile, reguli care nu erau nici măcar ale gospodarilor satelor, ci ale golanilor fără bună-cuviinţă. „Uniţi în cuget şi ne-simţire” au construit un univers al lor de mahala, opus şi recalcitrant civilizaţiei „burghezomoşiereşti”. Iar după naţionalizare, prin izgonirea foştilor proprietari, au mutat mahalaua în centrul oraşelor, pentru a şterge orice urmă a trecutului, orice 150

„focar de infecţie capitalistă”. Marea lor majoritate nu a păşit niciodată în viaţă pragul vreunui teatru sau sală de concerte, nici chiar ale celor pentru copii. Ei chiar au devenit clasa conducătoare, pentru că aşa şi-a dorit partidul, dar nu ca muncitori. „Golanocraţie” este de aceea un termen mai potrivit pentru acest gen de societate. Iar dacă raportul valorilor s-a inversat (cei buni sunt striviţi, iar cei răi sunt promovaţi), atunci cine şi de ce s-ar mai osteni să lucreze sau să înveţe? Abia în această fază comunismul este pe deplin instalat. Orice ţară – chiar şi cele ce se pretind democrate – este condusă de o reţea de potentaţi. Deosebirea constă în aceea că, în timp ce în ţările prospere conducerea este judecată după eficienţa cu care gestionează economia, în ţările comuniste reţeaua este de tip mafiot, nimeni n-o poate judeca, iar promovarea se face pe baza răspunsului la întrebarea dacă este sau nu „de-al nostru”.

Dacă după 1968, declinul economiei româneşti a fost tot mai accentuat, 1989 a marcat colapsul. Ce a urmat a fost asemenea exploziei unui automobil după ce a căzut într-o prăpastie. Eu fac deseori aceasta comparaţie, atunci când oamenii caută vinovaţi în prezent pentru fapte petrecute în trecut: România este asemenea unui automobil care la 23 august 1944 a părăsit şoseaua şi s-a lansat în gol într-o prăpastie. La început, zborul a fost chiar plăcut, mai ales pentru unii, dar, după un timp, automobilul a început să se lovească de stânci. 1989 a fost momentul dezintegrării finale şi al exploziei. Evident că de vină n-au fost stâncile de care s-a lovit, ci faptul că a părăsit şoseaua pe care mergea în mare viteză.

151

Despre comunicare În mediul rural, oamenii se înţeleg chiar şi fără să-şi vorbească, sau vorbind foarte puţin. La oraş în schimb, vorbesc fără să se înţeleagă. Sună a glumă, dar are ceva real în ea. „Cuvintele pot comunica ceva doar oamenilor care au experienţe similare” (Alan W. Watts). În oraşe, activităţile sunt mai diverse şi, în consecinţă, experienţele oamenilor sunt şi ele diferite. Experienţele celor din Europa de est sunt mult diferite faţă de a celor din Europa de vest. Iată de ce sensurile unor cuvinte ce par comune sunt diferite pentru oameni ce provin din locuri diferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi între generaţii: cuvinte cu valoare teoretică pentru cei tineri pot avea o încărcătură emoţională puternică pentru persoanele în vârstă, motiv pentru care dialogul dintre generaţii devine dificil. În principiu, atunci când discutăm un subiect – oricare ar fi el – ar trebui mai întâi să ne asigurăm că avem aceeaşi interpretare a termenilor cu care operăm. Altfel, spunem ceva, credem că partenerul înţelege perfect ceea ce am spus, dar el are o interpretare diferită a cuvântului şi, în consecinţă, nu va înţelege exact sensul mesajului nostru. Spre exemplu, se pare că nu există un cuvânt cu atât de multe interpretări cum este „comunism”, interpretări depinzând printre altele de ţara în care trăieşte cel în cauză. Am schimbat multe scrisori cu prieteni din diferite ţări şi am constatat diferenţe radicale privind înţelesurile acestui cuvânt. Cât despre religie, cred că fiecare persoană are o interpretare proprie a înţelesului profund al cuvântului, potrivit personalităţii sale, de la cei mai credincioşi şi până la ateii convinşi (care sunt uneori – fără s-o ştie – mai credincioşi decât mulţi profesionişti ai religiei). De 152

aceea subiectul va rămâne permanent deschis, deşi cele mai multe cărţi pe care oamenii le-au scris vreodată îl tratează sub cele mai diferite aspecte, dar rareori întrun mod echilibrat, de cele mai multe ori patetic, fie de pe poziţia propovăduitorului, fie de pe cea a ateistului înverşunat. Alte cuvinte ce pot produce confuzii sunt cele de ordin politic: socialism, democraţie etc.

Chiar şi la noi, în limba română, unele cuvinte şiau modificat valoarea cu timpul. În anii ’50, sau chiar ’70 ai secolului trecut, noi foloseam termenul „socialist” pentru prezentul de atunci, şi „comunism” ca ţintă finală la care ar fi trebuit să ajungem când construcţia socialistă ar fi atins perfecţiunea (Sic!!!).

Până atunci, trebuia să suportăm greutăţile construcţiei (Era să spun ale tranziţiei.) Fac o paranteză: este interesant de remarcat cât de puţine sunt trucurile cu care se manevrează masele şi cât de uşor se lasă ele înşelate. Creştinismul a introdus fericirea vieţii de apoi, până la care însă trebuie să suportăm greutăţile vieţii de aici; marxismul a introdus idealul comunist, până la care trebuie să suportăm socialismul, ca fază intermediară. Acum, în lipsa unui substantiv specific, îi spunem tranziţie. Este jenantă aceasta lipsă de imaginaţie, dar şi mai jenantă este uşurinţa cu care oamenii o acceptă. Revin! Numele ţării noastre era Republica Socialistă România, Germania de est era democrată, Coreea de nord este şi azi populară şi democrată etc. Cu toţii făceam parte din lagărul socialist, spre deosebire de cel capitalist etc. Astăzi, toată lumea vorbeşte doar despre comunism şi dictatură. Când şi de ce s-au produs aceste modificări?

Explicaţia se găseşte în occident, unde partide socialiste există şi azi, unele dintre ele chiar la putere. Ele nu puteau să rămână fără obiectiv. A fost condamnat doar cuvântul comunism, şi chiar şi pentru acesta s-au găsit explicaţii: nu l-am construit noi bine, dar altfel el ar fi 153

bun. Şi ca să nu mai existe nici un dubiu, s-au înlocuit toate aceste cuvinte cu „dictatură”, ca şi cum ar fi apărut brusc câte un Alexandru cel Mare în toate ţările Europei de est şi în acelaşi timp. La noi, eşecurile sunt puse pe seama lui Ceauşescu, de parcă un singur dobitoc ar fi fost în stare să le facă pe toate. Îmi pare rău să afirm, dar numărul dobitocilor a fost cu mult mai mare, iar unii dintre ei mai sunt şi azi pe-acolo.

Sistemul este cel care produce dictatură, dar nu a unei persoane, ci a sistemului. De altfel, aşa a şi debutat politica de după 23 August 1944, ca „dictatura a proletariatului”, doar că n-a fost a proletariatului.

Există cu mult mai mulţi oameni cu vederi de stânga în Occident, decât în Est, şi viceversa. Nu vom şti de aceea niciodată cu exactitate cât de la „stânga” este cineva care vine din dreapta, cât de la „dreapta” este cineva care vine din stânga, şi care este distanţa relativă dintre ei. Discutând cu cei din occident, însă, nu ai timp să le explici toate aceste nuanţe, şi ei nu au răbdare să asculte. De aceea, singurul lucru folositor este să ţii seama că nuanţele unor cuvinte sunt diferite, şi că interlocutorul le are pe ale lui.

Când mă gândesc la utilizarea unor cuvinte cu înţeles neprecizat, îmi amintesc o constatare mai veche. Deoarece multe din problemele de care trebuia să mă ocup erau de natură economică, mi-am propus să învăţ contabilitate în mod temeinic, deşi nu era profesiunea mea. Bineînţeles că, mai întâi, mi-am procurat manualele universitare de specialitate. Întâmplarea a făcut însă ca, în acelaşi timp, să-mi cadă în mână şi manualul de contabilitate pentru clasa a 9-a sau a 10-a (nu-mi amintesc exact) pentru liceele economice. Când am început să citesc, prima pagină ma uluit, pentru că multe fraze erau de neînţeles. Dacă pentru mine ele erau astfel, este lesne de bănuit că pentru copiii cărora le erau adresate, majoritatea 154

frazelor erau de neînţeles, şi asta datorită mulţimii cuvintelor necunoscute lor până atunci. Unele dintre cuvinte erau definite mai târziu, pe parcursul lecţiilor ce urmau să fie predate pe parcursul anului, altele poate niciodată. Despre utilitatea acestor fraze, plasate la începutul cărţii, n-are sens să vorbesc, fiindcă ea nu există. Existenţa lor ne explică cum se face că unii copii se deprind să înveţe pe dinafară fraze pe care nu le înţeleg, dar le repetă pentru că aşa pretinde profesorul, din dorinţa lui de a părea deştept în faţa unor copii.

Lipsa de har pedagogic a cadrelor didactice cel mai sus plasate pe scară ierarhică, adică cei care au căderea să se pronunţe asupra conţinutului şi calităţii manualelor şcolare, sau chiar le scriu, este mai mult decât evidentă. Cât despre elevii ce învaţă după asemenea manuale, ei rămân toată viaţa marcaţi de faptul că nu înţeleg multe din noţiunile cu care lucrează, se obişnuiesc cu această stare care ajunge să li se pară firească. Mai târziu, pentru unii dintre ei, „misterios” devine adjectivul preferat, iar existenţa unor idei presupuse esoterice este de multe ori explicaţia pentru tot ceea ce ei nu înţeleg. Un simplu muncitor are uneori o judecată mai limpede, pentru că el cel puţin ştie ce face. Dacă învăţământul este astfel dirijat, atunci de ce ne mirăm că societatea merge în derivă? Mă opresc aici cu critica, pentru că nu acesta este scopul meu. Am vrut doar să arăt de ce, pentru mine, claritatea comunicării este un criteriu esenţial, dacă dorim cu adevărat să comunicam.

Mai filosofăm?

Uneori, atunci când sunt obosit, am tendinţa să filosofez. Unii colegi, mai răutăcioşi, spun că aş avea-o 155

tot timpul. Ar fi bine, dar nu-i cred. Filosofia îşi păstrează virginitatea în ciuda numeroaselor violări, ne asigură Jose Ortega y Gasset, aşa că, pentru filosofie, nar exista nici un pericol. Cât despre înclinaţiile mele către astfel de preocupări, ele există doar în sensul etimologic al cuvântului: iubire (filo) de cunoaştere (sofia). Da, mi-ar plăcea să ştiu mai multe decât ştiu, dar nu cred că pentru atâta lucru ar fi cineva dispus să recunoască în mine un filosof. Profesioniştii sigur nu, dar vă asigur că nici nu sufăr pentru atâta lucru.

Sofia mai înseamnă şi înţelepciune aşa că, potrivit acestui sens, suntem cu toţii filosofi. Cine nu iubeşte înţelepciunea? Că nu suntem întotdeauna înţelepţi este cu totul altceva. (Lumea ar fi în acest caz cel mai plictisitor lucru cu putinţă.) Şi apoi, ce este înţelepciunea? Se zice că Napoleon ar fi spus că proştii se ocupă de trecut, înţelepţii de prezent şi nebunii de viitor. Dacă ar fi fost puţin nebun, ar fi avut mai mult de câştigat. În braţele Josephinei, ca să nu mergem mai departe, i-ar fi fost cu siguranţă mult mai bine decât în inima Elenei. Un lucru e cert: avea idei foarte neclare despre înţelepciune. Nu am la îndemână un adjectiv potrivit pentru cei ce sunt preocupaţi de prezent, dar sunt înclinat să cred că mai înţelept este cel care se preocupă de viitor. Daţi-mi voie deci ca, alături de dumneavoastră, să fiu şi eu puţin, dacă nu chiar un filosof, măcar un fan al ei.

De ce am spus că nu mi-aş dori să fiu considerat filosof? Pentru că, de la Socrate până azi, filosofia a parcurs drumul complet de la sublim la ridicol. Pe vremea lui, filosofii erau înţelepţii societăţii, un fel de enciclopedişti ale căror cunoştinţe acopereau toate domeniile. Mai întâi, din terenul mare al cunoaşterii, sau desprins rând pe rând, nu numai ştiinţele exacte, ci şi cele mai puţin exacte, dar cu domenii suficient de bine delimitate, ştiinţe ce şi-au construit mijloace 156

proprii de investigare, definindu-se astfel ca discipline de sine stătătoare. Filosofiei i-a rămas din ce în ce mai puţin teren de investigare şi, mai grav, din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să facă carieră ca filosofi. Filosofii rămaşi s-au străduit la rândul lor ca, după modelul ştiinţelor exacte, să-şi construiască şi ei un limbaj propriu, dar din păcate, nu pentru a face exprimarea mai clară, ci dimpotrivă. Dacă Socrate făcea filosofie cu toată lumea şi pentru toată lumea, folosind un limbaj clar, adecvat interlocutorilor, dar punând în discuţie problemele filosofice esenţiale, astăzi filosofia este doar o paradă de limbaj, uneori parcă menită tocmai să ascundă lipsa de conţinut sau de idei. "Quand un philosophe nous répond, on ne comprend plus du tout ce qu’on lui avait demandé." (André Gide) Consecinţa o consemnează unul dintre ultimii noştri filosofi: "autorii de texte filozofice .... sunt mai numeroşi astăzi în lume decât cititorii lor". (Gabriel Liiceanu.)

Ca cititor, prefer eseurile oamenilor de ştiinţă autentici care, cu trecerea anilor, au devenit filosofi fără să vrea. Ei cel puţin au trecut proba unui intelect superior. Primii filosofi erau prin definiţie şi savanţii timpului. Majoritatea celor serioşi de mai târziu aveau şi ei studii din cele mai serioase. Probabil că asemenea gânduri îl preocupau şi pe Schopenhauer când afirma că "cine vrea să facă filosofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă". Ideea nu este deci nouă, dar se pare că nu convine. De ce oare?

Muzica uşoară sau populară ? În peregrinările mele prin străinătate, a trebuit să fac diverse cadouri celor care, cu amabilitate, mă găzduiau. Doreau cu toţii să afle cât mai multe despre 157

România, fiindcă, trebuie să menţionez, am căutat întotdeauna compania localnicilor şi nu a românilor aciuiţi pe-acolo. În fond, acesta era şi principalul meu obiectiv, ca turist: să cunosc lumea. Printre cadouri, discurile cu muzică românească sau în interpretarea muzicienilor români valoroşi, au fost aproape nelipsite.

Reacţiile lor, însă, au fost foarte diferite. Cu părere de rău a trebuit să remarc că muzica populară nu trezea în ei nici un sentiment, iar după câtva timp se gândeau la altceva. Eu plecasem de la ideea că muzica este unul dintre domeniile în care succesele româneşti sunt incontestabile. Există numeroase dovezi ce pot susţine chiar teza conform căreia poporul român ar fi foarte dotat pentru muzică: numeroşi cântăreţi celebri pe marile scene ale lumii, premiile cucerite de tineri muzicieni, numărul mare de instrumentişti de origine română în formaţii celebre ca cele din Viena, etc. Însuşi Iehudi Menuhin şi-a ales un maestru român ca profesor - George Enescu pentru perfecţionarea lui ca violonist. Pe de altă parte, încercam mai demult să discern între muzica populară şi cea uşoară, în cazul muzicii spaniole. Mărturisesc că îmi place foarte mult muzica spaniolă, în special cea latino-americană. Am înţeles că nu există o astfel de distincţie. Cauza? Stilul muzicii populare spaniole s-a impus atât de mult, încât muzicieni cultivaţi compun muzică uşoară în stil popular, astfel că nu există o diferenţă clară între muzica populară şi ce uşoară. Muzica populară românească, deşi are trăsături particulare puternice, nu s-a impus pe plan internaţional, ba nici chiar pe cel naţional. Majoritatea cântecelor de muzică uşoară românească nu au aproape nimic naţional. Ele ar fi putut fi compuse oriunde în lume. Desigur, poporul român nu se poate compara numeric cu cel latinoamerican, dar există şi popoare mai numeroase decât cel român care, fie că nu au o muzică populară proprie, 158

fie că au una, dar ea nu s-a impus. Oricum, teza dotării muzicale excepţionale a poporului român nu se susţine. Şi atunci, de unde vin succesele muzicienilor noştri educaţi? Ele se explică prin existenţa unei bune şcoli muzicale, care formează profesionişti de valoare. Dar asta n-are nici o legătură cu poporul român în ansamblul lui şi cu muzica populară. Acelaşi lucru se poate constata şi cu şcoala românească de matematică sau de gimnastică. Matematica este o ştiinţa ieftină - se poate face doar cu hârtie şi creion - şi a fost o supapă de ieşire din condiţiile de izolare din anii comunismului pentru cei dornici să realizeze ceva. Gimnastica feminină românească a debutat într-un orăşel cvasiizolat, unde doi profesori inimoşi au mobilizat energia unor copii. Acolo, la Oneşti, s-a format Nadia Comăneci, iar profesorii ei au devenit antrenorii echipei de gimnastică a României şi, mai târziu, a Statelor Unite.

Mai târziu s-au creat mai multe asemenea scoli de gimnastică, dar asta nu înseamnă că în România toate fetiţele sunt dotate pentru gimnastică. Dimpotrivă, după opinia mea fac prea puţin sport.

Revin la muzica populară românească. Adevărul trebuie privit din faţă. Ea are calităţi incontestabile, pe care le recunosc şi străinii, dar numai după ce îşi impun s-o asculte o vreme, pentru că dezavantajul ei este tocmai neîncadrarea în sistemul de valori internaţionale. Cei mai mulţi străini nu depun acest efort şi de aceea nu ajung să-i cunoască valorile specifice. Este dezavantajul lor, dar şi al nostru. Noi nu vom impresiona niciodată prin exces de originalitate ci, dimpotrivă, prin încadrarea noastră în ceea ce este comun pentru toţi, în valorile patrimoniului universal, pe care putem să-l îmbogăţim cu valorile noastre specifice. Cu regret trebuie să constat că muzica populară românească, spre deosebire de cea spaniolă, nu poate fi acceptată ca atare de către străini, decât 159

după o prelucrare prealabilă. Maria Tănase poate fi un reprezentant al muzicii populare româneşti. Marea majoritate a cântăreţilor actuali, din păcate, nu. Şi nu pentru că nu ar avea încărcătură sentimentală ci, dimpotrivă, pentru că redau doar sentimente, într-o formă primară, fără să se ridice la nivele artistice superioare.

Cultură vs. ştiinţă Un istoric analizează evenimente istorice, un om de litere discută literatură, şi aşa mai departe, dar nici unu dintre ei nu ştie prea bine să facă diferenţa dintre fier, fontă şi oţel; în concepţia lor, aceasta ar fi o problemă tehnică fără însemnătate pentru umanitate sau pentru spirit în general. Oare? Câţi cineaşti ştiu că despre oţel nu se poate vorbi înainte de mijlocul secolului 18 şi câţi dintre ei realizează ridicolul unor filme cu scene de război în care combatanţii se luptau cu arme confecţionate din materiale inexistente la vremea lor? Şi atunci, mai este asta o problemă tehnică, sau una de cultură generală? Istoria ne este prezentată, ba ca un şir de acte ale unor personalităţi, ba ca o luptă a clasei muncitoare pentru bla-bla-bla, în funcţie de concepţia politică a autorilor. Nu am citit încă nici o istorie din care să aflu unde şi când au fost inventate afinarea şi pudlajul, sau în ce constă procedeul de elaborare a oţelului lichid în convertizor Bessemer, fără de care obiectele din oţel masiv nu ar fi putut fi obţinute. Istoria civilizaţiei moderne fără istoria oţelului, de exemplu, este o poveste pentru copii. Rolul oţelului în industria secolelor 18 şi 19, şi prin aceasta în dobândirea şi exercitarea puterii politice este prea mare pentru ca micile intrigi de culise între câteva capete mai mult sau mai puţin încoronate să aibă o prea 160

mare importanţă. Dar cum să vorbeşti despre oţel dacă nu ştii ce este? Iată de ce necunoaşterea unor noţiuni elementare (fie ele şi tehnice) nu permite înţelegerea corectă a unor evenimente. Oţelul este doar un exemplu ce mi-a venit în minte datorită lui „Meteor Crater”, dar există nenumărate altele. („Meteor Crater”, aşa după cum sugerează şi numele, este un crater uriaş, făcut de către un meteorit, ce a căzut cândva pe aici, pe lângă şoseaua pe care goneşte autobuzul în care mă aflu de câteva ore bune.) Astăzi, mulţi "umanişti" se grăbesc să afirme că nu ei se pricep la maşini, electricitate, calculatoare, Internet, şi altele.

Dar asta înseamnă să recunoşti că nu pricepi mare lucru din lumea înconjurătoare, iar mie mi se pare impostură să vorbeşti despre ceva ce nu pricepi. Un umanist, Victor Hugo, a zis că "admiri mai ales ceea ce înţelegi".

Afirmaţia este corectă, dar umaniştii noştri consideră că ceea ce au înţeles ei trebuie să admire toată lumea. Mă tem că este jenant de puţin. Iată ce însemnă să răstorni logica. Să nu dispreţuieşti ceea ce nu înţelegi, ar fi o chestiune de bun simţ, dar bunul simţ ţine de morală, iar morala ţine de filozofia anticilor. Anticii se refereau, ce-i drept, mai mult la spirit decât la tehnică, deoarece nivelul tehnicii din vremea lor era precar, dar ei erau savanţii timpului în toate domeniile cunoaşterii.

Nu întâmplător Schopenhauer a spus că cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă.

Cât despre Marx, un glumeţ spunea că dacă ar fi fost un om de ştiinţă autentic, şi-ar fi experimentat sistemul mai întâi pe animale. Oricum, "Ferma Animalelor" de George Orwell a fost, pe plan literar, un experiment mult mai reuşit decât Rusia lui Lenin în plan real. Nu ştiu dacă Orwell se pricepea la oţel, dar avea geniu.

161

Morala: dacă nu ai geniu, învaţă măcar ceva despre oţel.

Trivialitatea în literatură Democraţia este un cuvânt la modă şi, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că şi tendinţa aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă.

Greşeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanţat. În primul rând, limba nu poate avea o tendinţă din proprie iniţiativă. Ea este influenţată din afară, cu sau fără intenţii (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puţin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut.

O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuşi academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 şi temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparţine limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizaţiei romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizaţiei, cât şi al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc din nordul Moldove, pe care tot el la înfiinţat, devine profesor universitar, membru al 162

Academiei Române şi principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, deşi termenul de limbistică, inventat ce-i drept mai târziu, i s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în 1956, l-a pus la index pe Paul Goma.)

Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, şi nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai uşor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simţi la fel ca cel ce o face în limba maternă.

Mi-am amintit de acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicaţii cu pretenţii culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin “curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licenţioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forţă expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacităţii de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent şi el. Numai cineva aprioric ataşat de acest stil poate renunţa la spoiala de educaţie căpătată ulterior şi crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică. Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare ne vorbeşte despre dragoste. Vorbeşte foarte bine româneşte, chiar prea bine. Confundă însă vulgaritatea cu arta şi, deşi îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licenţioase scuipate asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că 163

autoarea a depăşit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecinţe asupra modului său de gândire.

(Ea însăşi ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neştiinţă de cauză, îşi scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greşite faţă de viaţă. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)

Acum, am devenit mai optimist. Ştiu că există riscul să fiu etichetat drept un ciudat, dar cu asta deja m-am obişnuit. Ah, n-am spus cum se face că am devenit optimist. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numeşte, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosinţă să fie citită cel puţin din două motive: este amuzantă şi este despre noi. Nu despre noi cei frumoşi, inteligenţi, buni la suflet, ospitalieri şi foarte educaţi, aşa cum am învăţat la şcoală că am fi, ci despre noi cei adevăraţi, adică aşa cum suntem. Nu spun cum; o spune autorul. În aparenţă, se citeşte uşor, pentru că, aşa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conţinutul capitolelor cât şi la cititor, şi anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea activităţi. Cel mai important mi se pare faptul că vorbeşte despre noi. Se spune că trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro te îndrepţi. Corect, dar prea cunoscut şi scolastic. Nu ni se potriveşte nouă, românilor de azi. Aş zice de aceea că mai întâi trebuie să ştii unde te afli.

Sigur, pe axa timpului, asta este doar o poziţie definită de către trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-şi studieze trecutul, iar atunci când o face reţine doar explicaţii ale eşecurile sale de 164

care întotdeauna sunt vinovaţi alţii. A şti unde te afli înseamnă să te compari cu ceilalţi, să ştii ce poziţie ocupi printre ei, prin ce te asemeni şi prin ce eşti diferit faţă de ei. Abia atunci vei şti ce ai de făcut pentru ca să-ţi îmbunătăţeşti poziţia. Acest proces de autocunoaştere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănuşă. În materie de glume, se ştie, suntem experţi (nu-i aşa?), cu observaţia că – şi aici - cei ironizaţi sunt întotdeauna alţii şi nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaşte pe noi înşine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar şi plasarea unor cuvinte licenţioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deşi excesul lor către sfârşit devine iritant. Pentru calităţile ei, însă, merită toată lauda.

Am făcut mai devreme o disjuncţie între cele două exemple de la care am plecat. Explicaţia este lipsa mesajului în primul şi, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea.

Al doilea caz ne atrage atenţia asupra tendinţei de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale.

Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educaţie trebuie să cobori la nivelul celor pe care doreşti să-i educi şi să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei şi care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinşilor educatori că literatura este unică.

Nu ea este diversificată corespunzător diversităţii societăţii, pe care nu face decât să o reflecte.

165

Aşa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica uşoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există şi muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista şi mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează “oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi şi “oameni de cultură”, pentru că aşa au fost şi înaintaşii lor pe vremea când doar o elită ştia să scrie şi să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea ştiinţei de carte este de aşteptat ca şi literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerinţelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaştem că literatura chiar face acest lucru şi că genurile existente în muzică - democratizată din naştere - există şi în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparţinem uneia sau alteia dintre aceste categorii.

Diferenţa este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute şi recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiţi, astfel încât pot coexista paşnic. Singurele interferenţe sunt în spaţiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil şi, de aceea, toată lumea este nemulţumită. În literatură, în schimb, rămăşiţele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se menţin în mentalitatea multor „activişti” din sfera culturii, deşi ei înşişi aparţin unor categorii diferite şi, de aici, şi amestecul de genuri cu pretenţii de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii “de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparţine genului literar “de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-un cartier periferic întrunul rezidenţial, pe căi numai de el ştiute.

Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puţin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înţelepţii noştri – 166

cei adevăraţi - ce şanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparţine traducătorului.

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificaţiei lor imediate, unele cuvinte au şi o încărcătură emoţională, mai ales în cazul denumirilor anumitor părţi ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulţi termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanţă, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci o potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeaţă, fese, buci şi altele asemenea definesc aceeaşi parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului faţă de ea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul jargoanelor.

Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forţată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele îşi vor pierde caracteristicile iniţiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.

De ce, totuşi, nu se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române are drept cauză o anumită tendinţă (asta ca să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului şi 167

– din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulţi de a-şi impune voinţa celor puţini, încercare provenită din neputinţa primilor de a se adapta la cerinţele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura faţă de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.

O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creşterea capacităţii de exprimare. Într-un text mai vechi, arătam că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri literare, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi, în limba franceză, la Bruxelles, în 1877. Deşi lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre.

Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Prima observaţie este evoluţia de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puţin de 50 de ani. Această evoluţie a continuat şi continuă şi 168

azi, chiar dacă nu în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred şi nu sunt sigur? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem. Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit.

Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele nuanţe în textul original, tocmai din cauza cunoaşterii imperfecte a acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nici nu sunt sigur că nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu şi-a propus să traducă. Rămânem totuşi la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el.

Problema este: „încotro o ducem?”.

169

Din haos, Doamne. . . Pardon! În antichitate, lumea învăţaţilor era cu mult mai omogenă decât acum, ceea ce este firesc, dacă avem în vedere că şi volumul cunoştinţelor despre natură era cu mult mai mic. Pe frontonul Academiei lui Platon scria: „Cine nu cunoaşte geometrie să nu intre aici”, deşi Platon nu era un geometru. Chiar şi mai aproape de zilele noastre, asemenea gânduri îl preocupau şi pe Schopenhauer când afirma că "cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă". Explicaţia o primim de la Kant: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă".

Da, treptat, din domeniu general al cunoaşterii, s-au desprins aşa numitele ştiinţe mai mult sau mai puţin exacte, ba chiar şi alte domenii, ce n-au aspirat la titlul de ştiinţe, dar nu au mai acceptat să fie tratate „la grămadă”, ci şi-au definit cât au putut de clar propriul domeniu. Nici Creatorul Suprem n-a procedat altfel. El a separat lumina de întuneric, pământul de ape şi aşa mai departe, deci mai întâi a delimitat şi abia apoi a creat, iar ceea ce exista înainte de delimitare se numea haos.

Gândirea umană nu a separat, ci a desprins mici porţiuni, pe măsură ce a început să le cunoască. Rezultă că ceea ce i-a rămas filozofiei este încă în stare de haos? Glumesc, desigur!

Pitagora, Aristotel şi alţii ca ei au intrat în istorie ca matematicieni, deşi au consacrat cu mult mai mult timp 170

din activitatea lor filosofiei. Astăzi, ideile lor filosofice ni se par cel puţin ciudate. Ne putem deci întreba: „dacă asemenea minţi luminate au gândit filosofic greşit, la ce ne putem aştepta de la filosofii de azi, care au devenit astfel doar pentru că, la şcoală, au avut note proaste la matematică”? În literatură situaţia nu este cu mult diferită faţă de filosofie. Rămâne să ne întrebăm ce a mai rămas aici după desprinderea tuturor disciplinelor specializate.

Amorul? Chiar şi în această privinţă, psihanaliza tinde să-şi revendice domeniul. Cât despre partea mai concretă, judecând după sufix, sexologia aspiră la ştiinţă. Iarăşi glumesc, deşi întrebarea rămâne.

Interesant este că, pe măsură ce domeniul se micşorează, numărul „specialiştilor” creşte. Vorbim din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin. Într-adevăr, explozia de publicaţii ce invadează librăriile, ca să nu mai vorbesc despre Internet, este atât de mare, încât pune cititorul într-o mare încurcătură: „cum să afle ce carte merită citită?”, fiindcă pe toate nu le poate nici măcar inventaria.

Unele librării mari, dispun de personal suficient de calificat şi reuşesc să organizeze inteligent cărţile în rafturi, după ce – mai întâi – le-au selectat pe cele acceptabile, astfel încât cumpărătorul este cât de cât ghidat către zona lui de interes. Din nefericire, aceşti librari, nu numai că sunt puţini, dar chiar şi ei, fiind în primul rând comercianţi, au ca prim obiectiv volumul vânzărilor. Şi cum statistica ne arată că subcultura este cu mult mai răspândită în rândul populaţiei decât cultura autentică, rezultă că orice librar va oferi cu precădere ceea ce se caută, şi nu ceea ce ar trebui.

Constatam printre altele că ocultismul are astăzi mai multă căutare ca oricând.

171

Editurile ar putea fi un mijloc mai eficient de orientare, dacă mă gândesc la cele de stil vechi, cărora autorii le încredinţau manuscrisele, iar ele le acceptau doar dacă se încadrau în profilul lor şi îndeplineau anumite exigenţe. În acest caz, plăteau drepturile de autor şi se îngrijeau de tipărirea şi difuzarea cărţilor, recuperânduşi astfel investiţia cu un profit mai mic sau mai mare, după inspiraţia ce au avut-o acceptând unii autori şi – în mod necesar – respingându-i pe alţii. Este un basm de demult, pentru că în zilele noastre asemenea edituri nu mai există. Puzderia celor mărunte cuprinde doar intermediari între autori şi tipografii, publică orice, pentru că toate cheltuielile sunt suportate de către autori. Numărul celor ce doresc să fie publicaţi este destul de mare, astfel încât acest gen de afacere este încă prosper. Rămâne întrebarea dacă numele de „editură” pentru asemenea firme mai este sau nu adecvat. Editurile mari sunt fie specializate (de ex.

TEORA), fie publică doar autori clasici, fie că servesc un grup restrâns de autori-beneficiari. Îmi amintesc cum, într-un cerc literar, un autor cu mai multe cărţi publicate povestea spre amuzamentul (credea el) ascultătorilor că a trebuit să dea mai multe telefoane la editură, deoarece încadraseră ultima lui carte în categoria lucrărilor ştiinţifice, deşi era un roman.

Eroarea se datora titlului, ce inducea un astfel de conţinut. Rezultă că nimeni nu citise manuscrisul, deşi cartea era aproape finalizată. Mai tristă era constatarea că autorului îi lipsea perspicacitatea necesară să-şi dea seama că se făcea de râs. Asta în timp ce autori altor manuscrise primesc de la aceeaşi editură răspuns negativ imediat, înainte ca cineva să le fi răsfoit.

Teoretic, rolul de orientare a cititorul ar trebui să revină criticii literare, dar aceasta nu funcţionează 172

practic. O dovedeşte faptul că revistele de critică literară sunt printre cele mai puţin citite. Cauza este evidentă şi constă în lipsa de încredere în mesajele transmise. Uneori, atunci când caut explicaţia unui fenomen şi doresc să evit subiectivismul, comut în alt domeniu, încerc acolo să-mi explic mecanismele de funcţionare, după care revin în domeniul iniţial şi verific în ce măsură constatările făcute mai sunt valabile. Am luat pentru acest caz fotbalul, la care, nu-i aşa, ne pricepem cu toţii. Aici există trei categorii de specialişti: sportivi, ziarişti şi simpatizanţi. Rolul criticii revine ziariştilor. Spre deosebire de literatură, cele trei categorii sunt distincte, motiv pentru care ziariştii pot fi obiectivi, cel puţin din acest punct de vedere. Criticii literari, însă, sunt recrutaţi dintre scriitori sau foşti aspiranţi la aşa ceva, astfel încât aprecierile lor sunt adesea pro domo. Cititorul, a cărui inteligenţă o depăşeşte adesea pe cea a criticului, sesizează trucul şi respinge mesajul. Iar dacă a fost păcălit odată, a doua oară va fi cu mult mai reticent. Luată ca simplă publicitate, critica literară este de asemenea în suferinţă şi voi exemplifica tot prin sport: cea mai eficientă publicitate pentru fabricanţii de schiuri o fac schiorii, atunci când, la sfârşitul cursei, aceştia arată ostentativ aparatelor de filmat marca schiurilor folosite. Întrebarea este: „de ce schiorul este credibil şi criticul literar nu?” Răspunsul este mai mult decât evident: schiorul şi-a dovedit competenţa. În plus, el nu-şi face reclamă sieşi, ci fabricantului de schiuri. Diviziunea muncii este, însă, un concept încă neînţeles în domeniul pe care unii numesc cultură.

Iar pentru ca tortul nostru, fie şi făcut din mămăligă, să aibă o cireaşă, iat-o: Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România a acordat în 2007 premiul pentru întreaga activitate celui ce, până în 1989, a supervizat din punct 173

de vedere politic activitatea culturală braşoveană.

Tribut de recunoştinţă pentru unii, moment penibil pentru alţii. Avansăm cu spatele înainte, privind cu nostalgie înapoi. Desigur, nu toţi!

Ar trebui să închei cu o concluzie. Oare? A bon entendeur, salut!, deşi trebuie să recunosc că orientarea în haos este dificilă. Apropo, ce-aţi mai citit în ultimul timp?

Calitatea se află în conţinut şi nu în formă Cred ca cineva, cândva, a încercat să găsească un criteriu de diferenţiere a literaturii, de celelalte lucrări scrise şi i s-a părut că l-a găsit prin prezenţa/absenţa ficţiunii. Aşa se face că imitatorii săi extind criteriul şi consideră că un text este mai mult sau mai puţin literar după cât de multă ficţiune găsesc în el. Mai mult decât atât: fac diferenţieri valorice între diferitele forme literare – genuri, specii etc. – indiferent de calitatea operelor. Astfel, memorialistica este uneori considerată o specie minoră, deşi ea poate conţine mai multă ficţiune – atunci când autorul fabulează – decât un roman, ce poate fi o autobiografie, în care doar numele personajelor sunt fictive. În realitate, orice autor scrie ce gândeşte. Cât despre ficţiune, ea atinge cele mai înalte cote în literatura pentru copii, unde adulţi inteligenţi scriu poveşti pentru copii cuminţi, cu speranţa că le vor sădi în suflet sentimente frumoase şi, eventual, gustul pentru literatură. Pe măsură ce copilul creste şi deprinde abilităţi în înţelegerea şi exprimarea unor gânduri mai complexe sau chiar idei abstracte, el are din ce în ce mai puţină nevoie de poveşti. La şcoală, dacă unui învăţător sau profesor de liceu îi este de 174

folos, aş zice chiar necesar, cât mai mult har pedagogic, profesorului universitar i se cere gândire logică şi nu har, pentru că studenţii săi sunt presupuşi a avea suficientă capacitate de înţelegere. Unde încadrăm, atunci, literatura de ficţiune pentru adulţi? Cui îi este ea destinată? Să nu-mi spuneţi că celor ce au rămas la mintea copiilor, că mă dezamăgiţi.

Indiferent de forma adoptată, orice autor sfârşeşte prin a aşterne pe hârtie propriile sale gânduri.

La persoana I-a sau a III-a, el scrie ceea ce a gândit, chiar şi atunci când gândurile nu-i aparţin, ci i-au fost induse. Iar dacă unele gânduri i se par prea inteligente, atunci construieşte o fabulă, fiindcă acolo „animalele vorbesc asemenea oamenilor, dar cu mult mai inteligent”, după cum ironiza cineva. În fond, şi cel mai banal obiect poate dobândi valenţe artistice prin calitatea execuţiei, şi invers, o lucrare concepută pentru a ne impresiona prin frumuseţe, uneori, nu reuşeşte s-o facă, în ciuda eforturilor autorului. În consecinţă, valoarea aparţine operei şi nu categoriei din care face parte. În plus, literatura are, încă, un rol educativ, chiar dacă nu şi-l mai asumă. Acesta este un subiect mai larg şi nu vreau să insist acum asupra lui. Poate că o voi face-o altădată. Acum mă limitez să constat şi să mă întreb ce este mai instructiv: un roman de dragoste, în care eroii se comportă atât de stupid încât numai minţile înclinate către aşa ceva pot fi impresionate, sau o autobiografie sinceră şi care poate fi o lecţie de viaţă utilă celor ce s-ar putea afla în împrejurări similare? Şi una şi alta pot fi scrise frumos sau urât. Evaluarea categoriilor în locul valorii autentice ne duce cu gândul la remarca lui Schumann: „numai criticul prost vorbeşte despre compozitor în loc de opera sa”. Cele mai multe romane au ca efect la sfârşitul lecturii un „Vai, ce frumos!”, din partea fetelor în aşteptarea prinţului, sau 175

un „Vai, bietul de el/ea!”, din partea celor mai în vârstă, pentru care prinţul nu a venit. La polul opus, un eseu ne oferă posibilitatea formării unei opinii, vizavi de cea a autorului, care a avut meritul să ne-o expună pe a sa, opinie pe care avem libertatea s-o păstrăm pentru noi, sau să ne-o exprimăm, la rândul nostru.

Cât despre memorialistică, aceasta este literatură pură. În sport, pentru a da un exemplu din alt domeniu, gimnastica şi atletismul reprezintă forme pure de exerciţii cu corpul uman, în timp ce luptele şi jocurile introduc elemente de atracţie în dauna purităţii. Cât despre fotbal, acesta este mai întâi afacere, apoi spectacol şi abia la urmă sport, ca să nu ne gândim şi la implicaţiile sale politice („Daţi poporului pâine şi circ”). Desigur, şi jocurile pot avea frumuseţea lor. Adevăratul cunoscător va aprecia, însă, cu precădere, puritatea mişcării şi nu cruzimea unor bătăi sau suspansul unor dispute cu final incert. În literatură este la fel. Esenţa ei constă în exprimarea gândurilor autorului. Relatarea lor la persoana a treia nu le conferă nici o calitate suplimentară, decât doar pe aceea de accesibilitate la minţile mai puţin antrenate intelectual. Într-adevăr, o idee poate fi mai convingătoare şi mai uşor de asimilat sub forma unor metafore sau chiar fabule. De altfel, la o eventuala statistică, cel puţin în România, deşi procentul cărţilor de ficţiune este cu mult mai mare decât cel al cărţilor de memorialistică sau al eseurilor, numărul cărţilor cu adevărat bune este categoric de partea memorialisticii.

Mai mult decât atât: constat că, în ultimul timp, unele cărţi de ficţiune sunt scrise la persoana I-a singular. De ce? Fiindcă autorul apreciază în acest mod poate fi mai convingător. Astfel, Gilles Leroy a scris un roman, „Alabama Song” (Premiul Goncourt 2007), sub forma unui jurnal al Zeildei Fitzgerald, soţia scriitorului 176

Scott Fitzgerald. Asupra faptului că este un roman şi nu o biografie (nici vorbă de autobiografie) ne atrage atenţia însuşi autorul, care insistă asupra acestui fapt.

De asemenea, „Mă numesc Roşu” (Premiul Nobel 2006) al lui Orhan Pamuk este scris la persoana I-a singular şi exemplele pot continua.

Există şi o altă posibilitate de categorisire a literaturii: cea a adresabilităţii. Bineînţeles că nu există nici o legătură între valoarea unei lucrări şi apartenenţa ei la o categorie sau alta. Există, în schimb, riscul evaluărilor subiective, evident eronate, din partea celor cu un spirit analitic mai puţin dezvoltat şi care apreciază doar ceea ce intră în zona lor de cunoaştere. „Nu poţi aprecia ceea ce nu ai înţeles”. Întrebările ce decurg de aici sunt multiple. Nu le voi analiza acum, deoarece subiectul acestor rânduri a fost doar acela de a demonta ideea eronată că poate exista o diferenţă calitativă privind forma operelor literare. Calitatea se află doar în conţinut şi nu în ambalaj.

Între extreme Procopius din Caesarea, ca secretar al lui Belisarius - general al împăratului Justinian – a elogiat faptele de vitejie ale acestora în cele opt cărţi ale sale de „Istorie a războaielor”. În compensare, a scris „Istoria secretă”, carte prin care ponegreşte întreaga curte a Bizanţului. Se aşteaptă deci ca cititorul să-şi formeze o opinie corectă făcând media celor două, conform principiului potrivit căruia adevărul se află la mijloc, numai că, aici, acest gen de silogism nu funcţionează, pentru că la mijloc nu se află nimic. Cele două lucrări relatează fapte diferite, astfel încât nu se poate face o medie a lor. Şi totuşi, istoria se bazează pe 177

asemenea documente. Istoricul de mai târziu, adică cel ce scrie o carte de istorie, va selecta faptele considerate de el ca fiind relevante, selecţie ce, în mod inerent, este subiectivă şi adesea tendenţioasă din varii motive. Procopius este interesant pentru că a scris ambele variante. În mod obişnuit, însă, diferitele variante sunt scrise de către diferiţi naratori.

Nero, împărat şi incendiator al Romei, ne este prezentat în special de către urmaşii săi, după moartea sa şi venirea la putere a dinastiei Antoninilor, ostilă dinastiei iuliu-claudiene, care se sfârşeşte odată cu Nero, şi care l-au descris în culori cât au putut de nefavorabile. Au făcut-o atât de bine, încât l-au transformat într-un simbol al răului. De profitat au profitat în primul rând preoţii creştini. Cum orice religie are nevoie de câţiva martiri, Nero a fost exemplul ideal de persecutor oficial. Exagerările nu i-au deranjat, pentru că în religie trebuie să crezi şi nu să gândeşti. Nu a contat nici faptul că la doar câţiva ani după crucificarea lui Iisus nu puteau fi prea mulţi creştini la Roma, nu a contat nici faptul ca doctrina creştină este una a celor sărmani, ce nu prea aveau ce căuta tocmai în capitala imperiului şi multe altele. Nero a corespuns scopului şi a fost transformat într-un mit. Negativ, dar tot mit. Istoricii moderni, încearcă să privească evenimentele cu mai multă detaşare, constatând că Imperiul nu a avut de suferit prea mult în perioada domniei sale, ba chiar a fost prosper din anumite puncte de vedere, că nu el a inventat corupţia şi toate racilele caracteristice timpului său şi mai ales că toate acuzele la adresa lui nu pot fi probate, dar sunt lipsiţi de informaţii corecte.

Acestea au fost două exemple pentru a ilustra ideea că, de cele mai multe ori, documentele oficiale nu pot reda 178

situaţia exactă, ba o pot chiar deforma intenţionat. Se pot da exemple şi mai recente. Iarăşi, inteligenţa cititorului este chemată să caute adevărul, folosindu-se de surse cât mai diferite.

Înlănţuiri Interesant cum se leagă uneori evenimentele între ele!

Mă refer la cele de bun augur şi nu la cele rele, care se leagă de obicei după principiul conform căruia o nenorocire nu vine niciodată singură, dar asta este explicabil printr-un alt principiu, mai complicat. Acum, trebuie să spun ce anume se leagă atât de frumos că merită să fie relatat. În urmă cu câteva săptămâni, am aflat dintr-o carte despre existenţa altei cărţi. Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” şi este o antologie realizată de Dan C. Mihăilescu. Sunt culese aici extrase din memoriile Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar şi Elizabeta Rizea din Nucşoara şi Aniţa Nandriş-Cudla. Interesul pentru cea de a doua mi-a fost stimulat ce capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puţin până acum, deci ştiam cel mai puţin. Cartea se numeşte „Umbre şi lumini – Memoriile unei prinţese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant. Autoarea s-a născut în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri şi Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind binecunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iaşi în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, 179

născut la Roman în 1871. Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului şi al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soţ, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, şeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii ai acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soţ, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalităţi intelectuale şi politice ale ţării. A fost prietenă cu filozoful Nae Ionescu. Bineînţeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveţia, unde a murit în 1968. Rămăşiţele pământeşti iau fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Père Lachaise. Memoriile , intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, şi le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 şi 1953. Detaşarea de ţară i-a acutizat analiza logică şi a determinat-o să judece detaşat şi obiectiv pe cât posibil faptele şi mentalităţile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât faţă de străini.

Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puţin într-o anume direcţie). De parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă îşi judecă rudele cu maximă severitate. Bineînţeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, ……, nimic! Am prins un fir cu ajutorul doamnei Elena Bulai, traducătoarea cărţii din franceză în română, care mi-a indicat o librărie din Bacău, unde aş putea să găsesc cartea. De la distanţă, nici identificarea librăriei nu a fost uşoară. În plus, librăria nu au vrut să-mi 180

trimită volumul prin poştă, dar mi-a oferit numărul de telefon al Editurii „Aristarc” din Oneşti, care a scos cartea. Ştiam numele editurii din cartea domnului Dan C. Mihăilescu, dar nu reuşisem să aflu mai multe despre ea nicicum. Şi iarăşi reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărţi inutile – unele chiar dăunătore – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenţionat marginalizată. Acum, însă, sunt fericit cu promisiunea editurii că, în câteva zile, voi primi cartea mult dorită. Înlănţuirea despre care vorbeam la început nu se opreşte aici. Ieri, la Muzeul de Artă Braşov a avut loc vernisajul expoziţiei de artă plastică intitulat „Legături de sânge / In the Blood”. Ce legătură are expoziţia cu tot ce am scris până aici şi despre ce fel de legătură de sânge este vorba? Expoziţia este centrată pe lucrările lui George Matei Cantacuzino (1899–1960) şi este organizată de către Ilinca Rowell-Cantacuzino, nepoata sa. Impresionant este faptul că Ilinca nu l-a întâlnit vreodată pe bunicul său. Ea s-a născut, a crescut şi trăieşte în Anglia. Interesul pentru realizările bunicului i-a fost stimulat de către bunica ei, Sanda Cantacuzino, născută Ştirbei (un alt nume mare pentru români).

Acum, ar trebui să apun ceva despre acest George Matei Cantacuzino. Este cunoscut mai mult ca arhitect, deşi el a fost şi scriitor, ca să mai vorbesc despre pasiunea pentru pictură, care a făcut posibilă această expoziţie.

Tablourile bunicului, alături de evocările bunicii, au fost probabil elementele concrete ce i-au marcat nepoatei copilăria şi i-au inoculat dorinţa de a-i repune în valoare opera. Dintre lucrările de arhitectură ce pot fi încă admirate şi azi, se remarcă blocurile Kretzulescu din Piaţa Amzei şi cel din Dionisie Lupu (colţ cu Cosmonauţilor), Palatul Băncii Chrissoveloni (Actuala 181

Bancă de Investiţii de pe strada Lipscani 8), toate din Bucureşti, hotelul Rex de la Mamaia (împreună cu arhitectul Vasile Arion), Ansamblul de la Eforie, Casa de cură de la Olăneşti şi multe altele, în Bucureşti şi răspândite prin ţară, deşi poate că nu ar trebui uitate lucrările de restaurare le la palatul de la Mogoşoaia, solicitate de Marta Bibescu pe când arhitectul avea doar douăzeci de ani. A fost profesor de arhitectură şi a scris numeroase cărţi de specialitate, publicate în ţară şi în străinătate. Deşi se născuse la Viena, unde tatăl său era secretar al misiunii române, şi-a făcut studiile la Viena, Bucureşti şi Paris şi a funcţionat până în 1957 în Bucureşti, se considera ieşean, părinţii săi având moşia la Hoiseşti, lângă Iaşi. Îndrăgostit de Moldova, unde îşi petrecea vacanţele, a scris mai multe note de călătorie, memorii, etc. (Izvoare şi popasuri”, „Pătrar de veghe”, şi altele) Pentru contribuţia sa adusă culturii române este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare, pe care îi efectuează la Aiud şi la Canal între 1948 şi 1953.

După eliberare, mai lucrează câţiva ani în Bucureşti la Direcţia Monumente Istorice, timp în care restaurează câteva ctitorii din nordul Moldovei, iar din 1956 se retrage la Iaşi. Aici, la solicitarea expresă a mitropolitului, realizează pavilioanele ansamblului arhitectural al Palatului Mitropoliei din Iaşi. Interesant este că, din cauza „dosarului” nu a putut fi plătit oficial, ci „din resursele proprii” ale comanditarului.

Astăzi, demn de laudă este efortul nepoatei sale, cu atât mai preţios cu cât majoritatea românilor ce ajung în străinătate se grăbesc să-şi şteargă originile. Nu comentez mentalitatea lor, care nu este decât o dovadă de incultură. Cantacuzinii, ca şi alţi succesori ai fanarioţilor se simţeau jigniţi cu acest cuvânt, ei considerându-se români. G.M. Cantacuzino, spre exemplu, la 18 ani, a intrat voluntar în armata română 182

şi a participat la operaţiile militare din Primul Război Mondial. Cât despre originile lor mai mult sau mai puţin îndepărtate, aveau motive de mândrie pentru contribuţia adusă lumii prin cultura lor. ....

Am primit cartea.

Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Dimpotrivă! Este o carte mare, aproape fundamentală pentru România. Aş putea spune acum că, în sfârşit, România are un roman, poate chiar mai multe, demn(e) de un premiu internaţional pentru literatură de la „Nobel” în sus, dacă mai marii literaturii ar avea orizonturi de gândire mai largi. Ştiu că, în acest moment, mulţi „specialişti” îmi vor sări în cap, dar, după opinia mea de „simplu inginer”, care totuşi a trecut prin filtrul unor examene de verificare a unui „IQ minimal” (că altfel mă făceam scriitor profesionist (angajat) sau – dacă nu mă lua nimeni în seamă - măcar critic literar), îndrăznesc să afirm că, între manierismul lui Sadoveanu şi mârlănia moromeţilor, doar ignoranţa lui Cărtărescu nu sunt suficiente pentru a ne face acceptaţi cu adevărat în lumea intelectuală contemporană. Aşa dar, era nevoie de ceva mai mult şi acel ceva nu putea fi decât autentic, sincer şi scris cu simţire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu şi a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresat. Nu are pretenţii literare şi chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Şi totuşi, scrie foarte frumos şi cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuţime critică, cu atât mai dură când vorbeşte despre cei apropiaţi ei.

183

Nu ştiu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea este mai mult decât convingătoare.

Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărţii şi în primul rând ale autoarei însăşi. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituţional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilităţi în această privinţă, pentru că îşi etalează viaţa şi opiniile cu o sinceritate dezarmantă. Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deşi ar avea de spus jenant de puţin în comparaţie cu Maria CantacuzinoEnescu, nu reuşesc s-o facă nici măcar cu a zecea parte din sinceritatea ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăşi, autoarea, şi le schimbă pe parcursul vieţii, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în acelaşi timp. Îmi amintesc de Petre Ţuţea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleaşi concepţii, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prinţesă, aşa că exprimarea ei este mai puţin dură, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experienţa ei de viaţă este incomparabil mai complexă. Puţini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare şi cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidenţiat caracterul ei puternic.

Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Şi dacă îşi susţinea ideile în faţa reginei, este de presupus că nu şi le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieţi cititori. Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăţi plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre 184

şi care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare şi un umilitor domiciliu forţat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o ţară care îşi renegă trecutul nu are viitor: ”Maruca - o revelaţie de simţire şi gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl şi fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.”

Este cred suficient pentru a-i caracteriza personalitatea şi nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezenţa marilor personalităţi m-ar intimida, lectura gândurilor lor aşternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

Am insistat şi cu alte ocazii asupra superiorităţii memorialisticii, tocmai datorită asumării de către autor a ideilor sale. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparţine, dar şi-a însuşit-o - într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia singular cu a treia şi să-şi atribuie propria-i concepţie altcuiva. Este o primă dovadă de laşitate şi nu îmi propun acum să intru în detalii. Există, ce-i drept şi romane de ficţiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muştelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vine în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie şi nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel.

Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod direct, dar i-a fost sugerată din viaţă, sau mai exact viaţa a declanşat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o 185

încercare reuşită, adică finalizată. Probabil că termenul vine din ştiinţă şi vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv şi fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc şi altor discuţii pe acel subiect. Departe însă intenţia de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – aşa cum o înţeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în al domeniu, deşi este una dintre formele superioare de gândire, aş zice chiar filozofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis. În memorialistica adevărată, singura condiţie este sinceritatea. Dacă cineva şi-ar descrie sentimentele ce-l stăpânesc atunci când traversează strada, mai-mai că ar intra în literatură. Dacă însă încearcă să ne spună că tocmai atunci se gândea cum să salveze România din ghearele nu-ştiu-cui, sau că însăşi traversarea străzii în văzul lumii era forma lui de rezistenţă, atunci înseamnă că am intrat în lumea reală, fiindcă este ridicol de mare numărul cărţilor deja scrise astfel. Îmi fuge acum gândul la antologia lui Dan C. Mihăilescu, cea care a declanşat şirul acestor înlănţuiri, mai exact la autoarele acelor memorii şi în special la cele ce au avut de suferit de pe urma persecuţiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici o referire la comunism şi la nici un fel de politică. Mă refer la suferinţă ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine şi-au păstrat demnitatea, în ciuda umilinţelor la care erau supuse, umilinţe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistenţa lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite şi aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie s-o facă. De ce? Probabil 186

pentru că, în mod inconştient, cititorii simt diferenţa de caracter dintre autor şi ei înşişi.

La polul opus găsesc unele romane ruseşti, în special ale lui Dostoievschi. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă şi mai mult. Talentul autorului se evidenţiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin astfel aproape fireşti, slăbiciunile lui sunt omeneşti, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne fereşte! – s-ar putea să ajungem şi noi într-o situaţie similară. Ba, către sfârşitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă şi o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar şi un soi de demnitate, adică ceea ce nu au avut niciodată. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nu-şi caută salvarea în gândirea abstractă. Ei îşi caută „colegi de suferinţă” şi, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situaţia în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educaţi în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv. În lumea reală, oamenii mici rămân mici şi încearcă întotdeauna să-şi rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre şi sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă şi continent. În schimb, suferinţele reale ale unor oameni adevăraţi prezintă cu mult mai puţin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obişnuiţi, simţim că nu ne-am putea ridica la înălţimea eroilor, că nu avem forţa morală s-o facem şi că, în fond, trebuie să recunoaştem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face de-acum încolo? O 187

şansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuţi.

Vis dostoievschian ?

Herzen – scriitorul Prin anii ’70, librăriile luaseră obiceiul să facă pachete de cărţi cu nivele de vandabilitate extrem-opuse. Din acest motiv, singura posibilitate – în afara clasicei „pile” – de a-ţi procura o carte mult solicitată era să cumperi întregul pachet şi să arunci ceea ce nu te interesa. Aşa m-am ales eu, printre altele, cu volumul 4 din „Amintiri şi cugetări” de Herzen. Întâmplarea a făcut să n-o arunc imediat, ci s-o folosesc ca sprijin pentru un raft din bibliotecă, care se încovoia prea tare sub greutatea cărţilor de deasupra. (Avea copertele tari.) Despre Herzen credeam că a fost un evreu rus, trăitor prin secolul 19, emigrat în Occident şi ale cărui scrieri au folosit ca material ideologic revoluţionarilor de la începutul secolului 20. Mai târziu, mi-am mai nuanţat opiniile în ceea ce-l priveşte, dar nu prea mult.

Zilele trecute, mi-am zis că, dacă n-am aruncat cartea, e semn că trebuie să-i acord ceva atenţie, şi am început să citesc. De data aceasta, opiniile mele s-au schimbat radical. În primul rând Herzen nu a fost evreu, ci fiul nelegitim al unui moşier rus, Ivan Yakovlev, cu o tânără nemţoaică, Henriette Wilhelmina Luisa Haag. Aleksandr, acesta este prenumele său, a primit pseudonimul Herzen (herz = inimă) de la mama sa. A urmat 188

Universitatea din Moscova, i-a cunoscut pe Belinski, Zhukovski şi alţi oameni de litere, şi a ocupat posturi înalte, inclusiv în Ministerul de Interne. Tatăl său i-a lăsat moştenire o avere imensă. Cu toate acestea, în 1847 emigrează în Occident şi devine – prin scrierile sale - „părintele socialismului rus”. De ce? Aceasta este, cred, o problemă de psihologie, aşa că o las pe seama altora. De acolo, după eşecul revoluţiilor de la 1848, a susţinut financiar mai mulţi revoluţionari şi a militat pentru ceea ce, ulterior, ruşii au numit „narodnicism”.

Obiectivul său a fost deci distrugerea clasei din care a făcut parte tatăl său. Educaţia ce a primit-o şi lansarea sa în societatea timpului, datorată acestuia, nu au contat.

Ca scriitor, este însă remarcabil. Cartea pe care am citit-o este excelent scrisă. Pe lângă valoarea literară, ea se constituie şi într-un document de istorie, pentru că aflăm de aici mai mult decât informaţiile din manuale, cu interpretările politice la modă. Herzen relatează întâlnirile lui cu diferite personalităţi şi – mai ales – descrie concepţiile principalilor participanţi la revoluţiile din 1848.

Citite astăzi, unele dintre ele sunt de-a dreptul amuzante. De la anarhism la revoluţia brutală, aflăm – printre altele – o variantă conform căreia revoluţia ar fi trebuit înfăptuită de către ţarul Rusiei. De aici se vede că obiectivul urmărit nu era îndepărtarea, din simplă răutate, a celor de la conducerea statului şi înlocuirea lor cu alţii, fără nici o experienţă în acest domeniu, dar care s-au dovedit incapabili să facă orice altceva. Aceşti oameni doreau să aducă doar o corecţie a societăţi, o îndepărtare a ceea ce era greşit, şi nu o revoluţie de dragul răzbunării, aşa cum o preconiza Marx şi a pus-o în practică Lenin.

189

Evident, Herzen are şi el opinia lui, nu mai puţin absurdă decât a altora, dar de ea se poate face abstracţie la lectură. Este una, printre altele, chiar dacă susţinută cum mai multă convingere. În fond, de la un autor aflăm o opinie şi nu suntem obligaţi să ne-o însuşim. Ea ne oferă prilejul de a reflecta şi nuanţa propriile noastre opinii, iar din cartea lui aflăm cum gândeau revoluţionarii de la 1848, ceea ce este mai important decât ce aflăm din majoritatea manualelor de istorie, fiindcă orice eveniment istoric are o cauză, iar cauza o aflăm în ceea ce au gândit oamenii la acea vreme.

Simone de Beauvoir - Toţi oamenii sunt muritori Pe Simone de Beauvoir nu mi-o pot imagina decât alături de Jean Paul Sartre, în acord sau în dezacord cu el, dar sfârşind inevitabil prin a se influenţa reciproc.

Recunosc, este vina mea să mă las subjugat de această idee preconcepută. Precizarea mi se pare necesară pentru că este în interesul meu ca ceea ce spun să fie înţeles cât mai exact, motiv pentru care este necesar ca cititorul să cunoască modul meu de gândire, fie el şi eronat. Imaginea unui personaj diferit, oricât de bun nu m-ar avantaja. „Toţi oamenii sunt muritori” nu este cartea tradiţional asociată numelui ei. „Memoriile unei fete cuminţi”, „La Céremonie des Adieux”, sau chiar „Al doilea sex” sunt mai cunoscute. Chiar dacă nu o caracterizează în termenii fixaţi de exegeţii operei ei, nu însemnă că nu 190

reflectă concepţia ei, ci dimpotrivă. Asemenea majorităţii celor ce se consideră scriitori profesionişti, scrie şi când nu are ceva nou de spus şi atunci caută o formă inedită pentru vechile idei. Deşi cuvântul făcătură nu este tocmai elegant, el se potriveşte rezultatului, rezultat ce tocmai datorită condiţiilor în care a fost creat caracterizează mai bine gândurile autoarei, întrebările şi indeciziile ei.

Cartea are două părţi, cu două personaje principale esenţialmente diferite, aflate într-o asociere artificială mai mult decât forţată.

Prima este o femeie cu multe atribute feminine, dar şi cu unele particulare, aparţinând autoarei şi atribuită de ea tuturor femeilor. Promotoare a feminismului de care şi-a legat numele, ea îi transferă personajului ambiţiile sare personale, printre care şi dorinţa de a deveni o mare celebritate.

Celălalt personaj este opusul ei: un bărbat enigmatic, viril şi nemuritor, exact în aceasta ordine, adică aşa cu l-a cunoscut eroina şi aşa cum probabil şi-l doresc multe femei, mai puţin nemurirea, nu atât pentru că nu ne-ar place, ci fiindcă ne atrage atenţia că unele pretenţii pot fi exagerate. Şi asta ca să nu mai vorbim despre faptul că, nemuritor fiind, pe lângă numeroasele femei cu care a avut de-a face până acum, va cunoaşte nenumărate altele de acum înainte.

Ea, nemurirea, însă, îi permite autoarei să continue ficţiunea şi, în partea a doua a cărţii, întrun şir plictisitor şi exagerat de lung pentru o singură idee, amestecă în stil american, fără pic de respect pentru adevărul istoric, unele evenimente reale, petrecute în Europa începând cu secolul treisprezece şi 191

continuând până aproape de zilele noastre, cu întâmplări fictive, în care, evident, eroul nostru nemuritor joacă un rol principal. Indispus din cauza sterilităţii eforturilor repetate ale oamenilor de a schimba ceva, eforturi eşuate mereu din cauza aceloraşi şi aceloraşi greşeli, devine apatic. Atât de apatic, încât îşi permite să doarmă din când în când câteva zeci bune de ani. În final, prin povestirile sale, ajunge să-i transmită şi eroinei blazarea lui, astfel încât, biata femeie îşi însuşeşte concepţia inutilităţii agitaţiei sisifice ale omenirii şi renunţă la toate idealurile sale iniţiale. Dintr-un om exagerat de ambiţios devine un om fără voinţă.

Este un răspuns la filozofia existenţialistă cu înclinaţii spre stânga, a cărui adept a fost Sartre, ? Este greu de crezut că nu, aşa că se poate afirma cu siguranţă un hotărât DA, chiar dacă, poate, Simone de Beauvoir nu şi-a dorit-o în mod explicit. Ea a murit în 1986, deci a cunoscut efectele îndoctrinării elevilor lui Sartre, inclusiv Pol Pot & co. Cartea, însă, a apărut în 1946, la Editura Gallimard, deci cu mult înainte. Iată că femeile pot avea mai mult fler decât unii filozofi.

Orice curent filozofic, ca şi orice religie, este responsabil nu numai pentru ideile propovăduite în mod direct, ci şi pentru consecinţele indirecte, derivate sau induse de el. Să le recomandăm filozofilor să se asigure de colaborarea unor femei? Sau, poate mai bine, să le sugerăm femeilor sa facă filozofie? Bărbaţi cu siguranţă că le-ar ironiza, dar – pe de altă parte – se ştie că numai în domeniile care admit existenţa contrariilor ne putem apropia de adevăr cu ajutorul logicii.

192

SF. GHEORGHE DELTĂ – Raport de vacanţă Am fost câteva zile la Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să mănânc peşte, să fac baie în mare şi să pictez. Am făcut două băi în mare şi restul la vânt (apa era prea rece). Am schiţat câteva tablouri, nu prea multe, tot din cauza vântului, care mi-ar fi transformat şevaletul în corabie cu pânze. M-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea preparatelor din peşte. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun.

Cu siguranţă că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluţia localităţii merită însă atenţie şi despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei rămaşi în sat, fiindcă majoritatea a plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuinţe părăsite.

Până nu demult, Delta Dunării era o ţintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci şi pentru orăşenii dispuşi să renunţe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar şi a unor festinuri pe bază de peşte, preparat „ca la el acasă” de către specialişti. Serviciile turistice să le zicem aşa erau oferite de către pescari, bucuroşi să câştige un ban în plus, dar şi din ospitalitate. Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulţi ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorinţa de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peşte. Sărmanul om, îl comandase de la oraş special pentru noi; vizita 193

noastră îi fusese anunţată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine.

A fost cândva! Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate şi cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară. Explicaţia este evoluţia localităţii, cu bunele şi cu relele ei.

Eu am ales satul Sfântul Gheorghe, care oferă în plus şi o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest avantaj este şi unul dintre motivele evoluţiei mai rapide a localităţii, preconizată să devină în curând oraş. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista şosea asfaltată până la malul mării.

Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile şi mai ales una cu barca în rezervaţia de păsări. Desigur, imaginile se pot vedea şi la televizor, dar atunci când păşeşti, aşa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar şi prin găinaţ de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel. Chiar şi băile în mare, aşa puţine câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observaţie interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor staţiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-şi bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedeşte că turiştii, adepţi ai acestui spaţiu, au alte concepţii.

Sursele dezvoltării localităţii sunt două: investiţii ale magnaţilor din marile oraşe şi încercările unor localnici de a-şi adapta casele necesităţilor turismului modern.

Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă. Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la şase dormitoare, 194

care nu este dezinfectat niciodată, este mai puţin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi frigidere, peştele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineaţa şi se încălzeşte pentru prânz şi cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură. Ciorba de peşte este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peşte şi se adaugă peste cea veche, pe tot parcursul sezonului.

Festinul cu peşte „ca la el acasă” a devenit o amintire. În trecut, pentru siguranţă, pescarii îşi luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a braţului lor şi nu riscau să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu însă şi ar fi incomod săl ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoţii de motoare.

Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societăţii moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat şi ar fi amenajat un spaţiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boscheţi, în zone întunecoase, sunt pradă uşoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă poliţia veghează doar asupra intereselor statului, nu şi ale oamenilor.

Evoluţia pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câştigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost. Ar fi putut să nu se întâmple aşa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea. Şi nu numai rapacitatea, ci pur şi simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la câştiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluţiilor optime etc.

195

Investiţiile lor ar fi fost mai sigure şi mai eficiente.

Spuneam că unele observaţii locale pot fi generalizate.

Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mi-a fost uşor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localităţi ale ţării.

România, la rândul ei, încearcă să se integreze spaţiului european. Oare nu cumva, la nivel naţional, facem şi noi greşeli similare? Cu siguranţă, da. Cum nu-mi propun să dau soluţii - oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă mă opresc aici.

Provincialismul revistelor de provincie Câteva precizări necesare: 1. nu toate revistele din provincie sunt provinciale, în sensul peiorativ al cuvântului; 2. sensul peiorativ aparţine unor locuitori ai capitalei, care în lipsa unor calităţi autentice, încearcă să se diferenţieze astfel.

3. Este adevărat, capitala concentrează forţele, modelează oamenii prin simpla lor participare la mulţimea evenimentelor culturale, dar facilitează şi coagularea a tot felul de coterii.

Teoretic, orice revistă a trebui să reflecte activităţile culturale din zona pe care o reprezintă.

Căderea în provincialism are drept cauză tocmai încercarea unora de a se deschide către orizonturi mai largi decât le permite aşternutul. Găsesc, de pildă, interviuri ce personalităţi recunoscute, care – în imaginaţia realizatorilor – vor ridica prestigiul revistei la nivelul personalităţii intervievate. Fals! Cititorii au acces la toate revistele, iar un interviu cu oricine are valoare în măsura în care cel intervievat spune ceva 196

remarcabil sau cel puţin inedit. În faţa unui reporter provincial însă, cel in cauză răspunde formal la întrebările banale ce-i sunt puse.

Dacă, în schimb, revista ar fi publicat mai multă producţie culturală originală, ar fi atras atenţia într-o măsură mai mare, ar fi făcut un serviciu mai important culturii regionale şi – cu siguranţă – nu ar fi căzut în provincialism. Ar fi fost etichetată ca o revistă reprezentativă pentru provincia respectivă, cu toate calităţile ce pot decurge de aici.

A fost doar un exemplu.

ASTRA redivivus Este dificil de oscilat între aprecieri favorabile si nefavorabile, dar la asta ne obligă acest prim număr din cea mai recentă serie (a câta?) a revistei ASTRA, editată – de data aceasta – de către Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov.

Se pare că ASTRA este un nume ce place românilor şi nu numai: ASTRA asigurări, Fotbal Club ASTRA Ploieşti etc., dar şi Opel Astra; ASTRA - Australian Subscription Television and Radio Association; Astra missile India; Société Astra- French manufacturer of balloons, airships, and aeroplanes şi foarte multe altele. Găsim chiar şi în trecut acest termen. În mitologia sanscrită el desemna o armă teribilă, deţinută de o puternică zeitate, iar în cea greacă - limbă în care înseamnă stea şi de unde avem şi românescul „astru” – îl avem pe Astraios, din a doua generaţie de Titani, descendent din Crius şi Eurybia, şi care, împreună cu Eos, zeiţa zorilor, au dat naştere multor progenituri 197

(Boreas, Notus, Eurus, Zephyrus şi alţii), precum şi cinci planete: Saturn, Jupiter, Marte, Venus şi Mercur.

Dacă celor din străinătate nu le putem reproşa că nu au auzit de „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, pe români doar ignoranţa îi salvează.

Există însă o categorie specială, şi anume a celor ce – nu numai că au ştiut – dar au avut aroganţa să se revendice în continuatori ai prestigioasei instituţii. Interesantă este apariţia primei serii a revistei ASTRA la Braşov, oraş ce a purtat şi numele „Stalin”, deşi asociaţia amintită a luat fiinţă la Sibiu. O glumă spune că prima intenţie a fost ca oraşul Sibiu să primească sinistrul nume, dar salamul de Sibiu era o marcă binecunoscută, iar schimbarea ei în „salam de Stalin” ar fi ridicat probleme insurmontabile. Poate că această reţinere a făcut ca şi revista ASTRA să apară la Braşov şi nu la Sibiu. Au făcut-o comuniştii, din motive lesne de înţeles, dar şi unele partide politice de după 1989. Au dispărut toate din momentul în care nu au mai fost subvenţionate.

Acum, poate că ideea editării unei revistei de către o instituţie – Biblioteca Judeţeană - să fie de bun augur.

Cel puţin teoretic, ea – instituţia – nu se află sub comandamente politice şi, în consecinţă, poate că nu va dispărea la fel de uşor. Teoretic! Practic, încă de la pagina la doua şi pe întreaga pagină a cincia apare dovada plecăciunilor necesare (la noi). Am luat o lămâie, să-mi treacă, şi am mers mai departe. Învăţasem încă din tinereţe tehnica cititului pe sărite.

Fără doar şi poate, revista este frumoasă. Din punct de vedere tipografic poate concura cu un album de 198

fotografie sau pictură, de care orice artist ar fi mândru. În privinţa conţinutului este, de fapt, un magazin istoric (actualul director al Bibliotecii Judeţene este un istoric). Mă întreb doar: dacă următorul director va fi botanist, vom găsi în revistă informaţii despre cultura porumbului? Apropo de cultură, revista are un supliment dedicat literaturii, artelor şi altor idei. Frumoasă şi ea, este un semn că ţelul înaintaşilor de acum aproape 150 de ani, de răspândire a literaturii şi culturii printre românii transilvăneni, nu a fost complet uitat. Ceva din idealul lor a rămas, fie şi ca anexă.

Se naşte totuşi o întrebare: cum se poate răspândi cultura cu o revistă inaccesibilă poporului, dat fiind costul ei prohibitiv? Da, e frumoasă, dar frumuseţea costă şi, atunci, ne întrebăm: cui foloseşte? Nu cumva există riscul să dispară şi ea înainte de a fi cunoscută?

Am însă şi câteva remarci pozitive, printre care faptul că autorii articolelor nu mai sunt cei cu care ne-am obişnuit de prea multe decenii şi care nu au avut nimic de spus în trecut şi cu atât mai puţin azi. Dacă Academia Română şi-a schimbat componenţa atât la instalarea regimului comunist, cât şi la răsturnarea lui, majoritatea uniunilor de breaslă nu a făcut-o. Ele s-au transformat în grupuri de interese, dar nu în scopul dezvoltării profesionale, ci – dimpotrivă - pentru susţinerea intereselor proprii, manifestate aici prin ridicarea la rang de criterii de evaluare a ceea ce ştiu ei să facă. Deschiderea către lume şi preocuparea de a recepta ceea ce este cu adevărat valoros este, poate, cel mai mare atu al ASTREI de azi. Sper să nu fie doar entuziasmul începutuluii.

Oricum, ne bucurăm că Braşovul se ambiţionează să 199

aibă o revistă de cultură, gest pentru care trebuie să-i felicitam pe realizatori.

Simbolurile naţiunii Unul dintre primele simboluri ale oricărei ţări este Ziua Naţională, aleasă astfel încât să pună în evidenţă un moment care a marcat în mod semnificativ istoria ei. Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălţat steagul grecesc, declanşând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independenţă. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoaşterea independenţei de către celelalte ţări depinde de interesele lor şi ţine de diplomaţie şi politică externă, în timp ce începutul acţiunii pune în evidenţă iniţiativa grecilor, patriotismul lor. Noi ştim de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc şi grecii. Acest Ipsilante însă a făcut şi multe greşeli, care ar putea umbri puritatea mişcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare.

25 martie este şi sărbătoare religioasă şi nu una oarecare; este Bunavestire. Grecii sunt foarte credincioşi, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare şi mai mare.

Sfârşitul lunii martie oferă zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestaţii adecvate, ceea ce grecii ştiu să facă. Este al doilea an când am privit defilarea organizată în cartierul în care locuiesc, Palaio Faliro. Acum trei ani am fost în centrul Atenei, în Syntagma, unde a vorbit 200

chiar preşedintele ţării. Defilarea ce a urmat însă m-a impresionat mai puţin. Aici, în Palaio Faliro, după câţiva soldaţi şi maşini militare, defilează elevii. Adulţii privesc de pe margine şi aplaudă. Prima constatare este convingerea importanţei acţiunii lor, ce poate fi citită pe feţele majorităţii copiilor. Evident, nu ale tuturor, dar a foarte multora. Este o dovadă clară a educaţiei primite. A doua constatare este faptul că toţi poartă uniforme, la care, cu această ocazie, au adăugat eşarfe, sau cravate, bineînţeles identice. În primele rânduri au etalat şi costume populare, foarte frumoase, cu adevărat specifice. A treia constatare a fost mulţimea lor. Întreaga defilare a durat mai mult de o oră, semn că populaţia Atenei este prolifică. Sporul demografic este remarcabil.

Anul acesta am avut parte şi de o surpriză. Cele câteva maşini cu care a început defilarea erau relicve din al Doilea Război Mondial, de producţie americană, începând cu celebrele Willis. Pe caroseria unora poate fi citită inscripţia „U.S.Army”. Ca piese de muzeu este surprinzător că sunt încă în stare de funcţionare. Cerul a fost permanent brăzdat de elicoptere, iar cu câteva zile înainte, chiar în golful din faţa noastră a staţionat timp de trei zile un portavion, semn că Grecia dispune de armament modern. Explicaţia expunerii acelor maşini trebuie deci căutată tot în zona simbolurilor. Da, americanii sunt cei care au hotărât soarta războiului şi nu alţii.

Iată că şi simbolurile sunt bune la ceva sau, mai exact, sunt mai bune decât orice altceva. Important este ca cineva să le pună în valoare.

201

Despre organizare Mai demult, am cunoscut pe cineva despre care doream să aflu mai multe. M-am adresat unor foşti colegi de serviciu ai acestuia. Mi-au răspuns că este un bun organizator. Răspunsul avea o puternică doză de ironie, pentru că nu asta mă interesa, ci calităţile lui profesionale.

Mai târziu, a fost numit într-un post de conducere.

Acolo, tocmai aptitudinile de organizator trebuiau valorificate, dar… surpriză: din punctul de vedere al instituţiei, a fost un conducător lamentabil. Din punctul de vedere al şefului care l-a numit în post, în schimb, a fost un organizator excelent, pentru că i-a servit interesele şi, împreună, au prosperat.

Mi-am pus atunci întrebarea: ce însemnă un bun organizator? Ce calităţi native trebuie să aibă? Există profesiunea de organizator?

O variantă de lucru ar fi aceea că un bun organizator poate fi cineva care nu are idei personale de anvergură, dar se subordonează unui şef cu idei, sau unui partid, şi lucrează conştiincios în slujba acestuia, ideile sale fiind din categoria celor mici, prin care însă implementează politica şefului.

Erbivor sau vânător ?

Animalele sunt de două feluri: erbivore şi de pradă. Fiecare categorie are mijloace specifice de supravieţuire. Erbivorele trăiesc cel mai adesea în turmă, au ochii laterali (să-şi vadă mai bine vecinii), în 202

timp ce animalele de pradă vânează individual, au privirea ageră şi orientată către înainte.

Omul are câte ceva din trăsăturile ambelor, ceea ce se poate observa de la modul de alimentaţie şi până la filosofie. În etică, idealurile recomandate oscilează între un comportament de turmă şi cel al animalului de pradă. Între religie şi politică, între spiritul gregar şi cel independent, omul obişnuit trebuie să se descurce singur.

Dezastrul apare atunci când turma este condusă de către animale de pradă, pentru care vânatul este chiar turma condusă.

Funcţionarul de la primărie A fost o perioadă când oamenii gândeau că maşinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veşnic şi toţi muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obişnuit să trăiască în grup, omul a învăţat să-şi coordoneze acţiunile cu ceilalţi membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social. Cu timpul grupul s-a mărit, iar statul actual nu este altceva decât grupul extins la dimensiunea lui maximă. (Spun maximă, pentru că statul global este doar o noţiune utopică, deoarece umanitatea ar dispărea înaintea lui.)

Când eram copil, aveam un vecin, tatăl unui prieten, ce lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Faptul că cineva era funcţionar la stat, pe vremea aceea, era un 203

indiciu suficient că cel în cauză este un om ce se bucură de întreaga consideraţie a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era şi un om foarte liniştit.

Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, aşa că doar la sfârşit de săptămână şi uneori în după amiezile lungi de vara îl puteam vedea îngrijind micuţa grădină de flori de lângă casă.

Abia târziu, după ce am crescut şi a trebuit să scot un act de la primărie, am constatat că omul nostru era un funcţionar mărunt. Doar conştiinciozitatea îl menţinuse pe post, pentru că aproape întreg personalului primăriei fusese înlocuit de către noul regim instalat imediat după război.

Mă gândesc că astăzi nu mai există asemenea funcţionari. Se ştie de ce.

Fenomenul nu este singular şi nu este numai românesc. Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-şi evidenţieze personalitatea şi să-şi pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit.

Da, viaţa societăţii-stat este pe cale de dispariţie.

Scuzaţi nevolnicia Obişnuim să ne justificăm nevolnicia prin poziţia geografică, vicisitudinile istoriei şi altele asemenea, adevărate sau mai puţin adevărate. O primă observaţie este acea că orice naţiune, dacă a avansat vreodată în 204

disputa cu celelalte, a făcut-o pentru că a avut voinţa şi inteligenţa necesare în momente cheie.

Vorbind despre „culturile mici”, Cioran, în Schimbarea la faţă a României, se întreba retoric: ”De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare.” Îmi vin însă în minte întotdeauna unele exemple contrare argumentaţiei noastre. Aproape sistematic, când este vorba despre istoria antică, se explică naşterea unei civilizaţii prin condiţii geografice favorabile, cum ar fi situarea la confluenţa unor civilizaţii diferite, ceea ce a permis sintetizarea unei noi civilizaţii, superioară celorlalte. Este, spre exemplu, cazul Greciei antice. Ceea ce noi invocăm a fi un dezavantaj, iată că, a fost pentru greci un avantaj bine fructificat. Se poate detalia. Dintr-o bătălie pierdută, cum a fost cea de la Termopile, s-a născut o conştiinţa naţională asociată cu dobândirea încrederii în forţele proprii, astfel că, la următoarea bătălie au obţinut victoria. Iar atunci când inamicul tradiţional, Imperiul Persan, s-a aflat într-un moment de slăbiciune, au ştiut ce să facă. Alexandru cel Mare nu a fost un strateg chiar atât de grozav pe cât l-au făcut istoricii de mai târziu.

El n-a făcut decât să profite de starea precară a Imperiului şi de moartea lui Darius al III-lea. Ceea ce a triumfat cu adevărat a fost cultura greacă în perioada imediat următoare. Această cultură, însă, a trebuit mai întâi să existe pentru ca să se poată răspândi. Şi tocmai această cultură noi o explicăm ca fiind un rezultat al sintezei făcută de greci datorită vecinătăţii cu imperii mai puternice, cu alte culturi, ca cea egipteană, persană şi chiar extrem orientală.

205

Ce facem noi între culturi şi imperii vecine?

Pendulăm! Este firesc să procedăm astfel. Nefiresc este că, la trecerea prin punctul zero nu lăsăm nimic. De ce pendulăm? Din motive de adaptare, dar şi pentru că – atât ca indivizi cât şi ca naţiune – dorim să progresăm şi atunci de orientăm către ceea ce ni se pare în acel moment a fi o ţinta către care ar fi avantajos să ne îndreptăm. Cum însă configuraţia politica se schimbă, şi ţintele noastre sa schimbă, şi de aici, iată, pendularea.

Problema noastră este – cum spuneam – că nu agonisim mai nimic în ceea ce ar putea fi un progres pentru noi înşine.

Nu am pretenţia să-i imităm pe greci, pentru că, în mod evident, nu suntem în stare. Am putea totuşi să încercăm să-i ne comportăm măcar la nivelul propriilor noştri strămoşi. În secolul 19, când Imperiul Otoman pierdea din putere, oameni precum Kogălniceanu & co. au ştiut ce să facă şi au construit o Românie europeană.

Acum, când avem din nou condiţii favorabile, . . . mai bine mă opresc.

Cooperare Constat de multe ori că unii oameni se unesc pentru un obiectiv comun, în timp ce alţii nu, şi încerc să identific condiţiile, cauzele, argumentele şi motivaţiile ce-i determină să se comporte astfel. Ce-i drept, cele mai frecvente asocieri sunt între răufăcătorii de tot felul – de la borfaşii mărunţi şi până la politicieni – dar nu ei mă preocupă acum, ci aceia care sunt animaţi de intenţii benefice. Aceştia, nu numai că sunt cu mult mai puţini, dar, dacă analizăm acţiunile lor, constatăm că, adesea, în spate se află 206

interese suficient de meschine şi rămânem cu gustul amar că faptele bune ne animă în dezarmant de puţine cazuri, ceea ce nu este decât un motiv în plus să ne ocupăm de ele.

Există câteva situaţii clasice. Spre exemplu, în mediul rural, mai ales în trecut, rudele şi prietenii cooperau pentru construcţia unei case. Acolo funcţiona tradiţia. Exista deci o tradiţie bună. Astăzi, exemple de acest gen sunt tot mai greu de găsit şi mă întreb de ce.

Se strică tradiţia? Este normal ca unele obiceiuri vechi să dispară, făcând astfel loc altora noi. Doar că cele noi constatăm că sunt mai puţin bune decât cele vechi. Şi astăzi oamenii de la ţară, chiar veniţi la oraş, se ajută între ei mai mult decât o fac orăşenii nativi.

Este un efect al civilizaţiei faptul că acum oamenii sunt mai puţin cooperanţi, că se înstrăinează unii de ceilalţi?

Se pare că da. În urmă cu câţiva ani, turist fiind prin SUA, mă bătea gândul să cumpăr o maşină veche (la banii mei nu putea fi vorba de una nouă). Am fost temperat cu argumentul că, dacă rămân în pană pe autostradă, nimeni nu va opri să mă ajute. Cel mult va da un telefon la Poliţia Rutieră sau direct la un atelier de reparaţii gata să-mi ia banii pe care nu-i aveam. Sunt de asemenea clasice scenele cu oameni căzuţi pe trotuar pe care trecătorii îi ocolesc fără să se intereseze de soarta lor. Se întâmplă în oraşele mari; mai puţin în cele mici şi aproape niciodată la ţară.

Acum, dacă tot am stabilit că interesul justifică cvasi-totalitatea acţiunilor noastre comune, înseamnă că de el trebuie să ne ocupăm, oricât de lipsit de etică ar părea. Şi totuşi, încă nu mi-am explicat de ce – fie şi în mod interesat – unii oameni se unesc iar alţii nu. Am constatat doar că oamenii sunt cu atât mai cooperanţi cu cât spaţiul în care trăiesc este mai puţin evoluat.

Este cumva bunătatea distribuită în mod diferit? Atunci când rudele şi prietenii participă la construcţia unei 207

case, o fac pentru că au fost şi ei ajutaţi cândva sau se aşteaptă să fie ajutaţi atunci când vor avea nevoie. Este vorba deci tot despre un interes. În lupta pentru existenţă în condiţii mai mult sau mai puţin primitive sau împotriva stihiilor naturii, oamenii erau obligaţi să se unească. Necesitatea acestei colaborări este încă prezentă, dar din ce în ce mai slabă. De ce? Pentru că majoritatea problemelor ce-i determinau la colaborare s-au instituţionalizat. De cei cu probleme de sănătate, fie şi căzuţi pe trotuar, se ocupă Salvarea. S-au înmulţit, în schimb infractorii, motiv pentru care este periculos să opreşti maşina în câmp; nu se ştie dacă nu cumva este o capcană! Instituţiile însă aparţin statului, iar de stat se ocupă politicienii. Aceştia sunt preocupaţi de interesele lor. Şi de interesele noastre cine are grijă? Întrebare retorică! Evident că nimeni. Ne putem realiza dezideratele numai în măsura în care le regăsim în organismele statului, în care fiecare dintre noi este o mică rotiţă ce trebuie să se învârtă conform cerinţelor angrenajului din care face parte.

Cristian Teodorescu, Medgidia - oraşul de apoi Cred că autorul nu este conştient de valoarea cărţii sale. Pe coperta a treia, el scrie: „De dragul fiecărei poveşti în parte, care poate fi citită separat de celelalte, m-am gândit să scriu acest – totuşi – roman, transformând obişnuitele capitole în povestiri de sine stătătoare. Aşa că puteţi să-l citiţi de oriunde.” Autorul a mai scris povestiri, este deci familiarizat cu domeniul, şi doar intuieşte că, puse cap la cap, acestea ar putea forma un roman. Ceea ce nu ştie este faptul că a reuşit 208

unul dintre cele mai bune romane româneşti. Evident, despre români, fiindcă un scriitor autentic nici nu ar putea să scrie decât despre ceea ce ştie şi a simţit pe pielea lui.

Da, cartea lui Cristian Teodorescu nu este doar o suită de povestiri, decât în aparenţă; ea este cu mult mai mult de-atât. Iată că – dacă nu avem scriitori capabili să producă în mod conştient literatură adevărată - ea apare spontan, prin talentul unora hărăziţi cu aşa ceva.

Se dovedeşte încă odată că talentul nu se învaţă; el există sau nu. De asemenea, este falsă ideea fabricilor de literatură - ca şi a celor de artă – şi a înregimentării scriitorilor şi artiştilor în organizaţii oficiale, ce pot fi controlate de către stat. De sorginte comunistă, ea a fost necesară pentru propaganda politica, idee ce – din păcate – mai zace încă în unele capete.

Alegerea unui orăşel mai mult decât modest – Medgidia – nu-i scade cu nimic valoarea. Dimpotrivă, translatarea acţiunii într-un oraş mai mare ar fi sugerat diverse personalităţi, generând astfel opinii parazite, dat fiind simpatiile şi antipatiile particulare ale cititorilor. În oraşele mai mari şi mai ales în Bucureşti, românii nu sunt cu nimic diferiţi de ceilalţi, doar ceva mai ridicoli în aroganţa lor şi cu mult mai tupeişti. De fapt, marea lor majoritate au origine modestă şi faptul că se străduiesc s-o ascundă nu-i onorează câtuşi de puţin. Nu este cazul lui Cristian Teodorescu. El este chiar prea modest, textul citat fiind o dovadă. Nu-i vine nici lui să creadă că a realizat o frescă, pe cât de savuroasă, pe atât de profundă a României anilor ’40 ai secolului trecut. Eroii cărţii sunt adevărate simboluri ale românilor de atunci, la fel cu cei de azi.

209

Greşeşte, de aceea, atunci când afirmă că povestirile pot fi citite în mod aleatoriu. Confirmă astfel opinia mea că încă nu realizează valoarea de ansamblu a cărţii pe care a scris-o. Ea este un roman şi citirea în ordine cronologică este obligatorie. Aş sugera chiar o a doua ediţie, în care micile erori de frazare să fie corectate, iar ultimul capitol, o sinteză a întregului subiect, să fie înlocuit cu un epilog.

O expoziţie originală: Dan-Ştefan Minea Nu ştiu cum ar fi arătat într-o sală mare, dar dimensiunile reduse ale Galeriei „Europe” din Braşov accentuează efectul produs de cei trei pereţi tapetaţi cu mini-tablouri de 25x25 centimetri. (Al patrulea este inutilizabil, fiind faţada către stradă, din sticlă.) Doar câteva dintre tablouri sunt cvasi-figurative, în general cu subiecte vegetale; cele mai multe sunt abstracte.

Toate sunt viu colorate, astfel că ansamblul este un mozaic ce înveseleşte privirea. Aşezarea lor fiind întâmplătoare, orice încercare de a afla o semnificaţie a ansamblului este abandonată aprioric. Inedită este şi ideea amplasării pe pardoseală a unei oglinzi, înconjurată de un panou asemănător cu cel de pe simeze, şi din mijlocul căreia se înalţă un turn, compus la rândul lui tot din mini-tablouri de aceleaşi gen. Dacă privim către vârful turnului, sentimentul este înălţător. În jos, în schimb, oglinda dă o adâncime aproape ameţitoare, creând astfel un sentiment de teamă.

Efectul este surprinzător. Întreaga expoziţie mi-a amintit de primul meu contact cu imaginea reală a ceea ce poate fi numit „spectacolul Las Vegas”. Influenţat de ceea ce citisem şi văzusem 210

prin diverse publicaţii, credeam că reclamele luminoase mă vor impresiona prin stridenţa lor. Când am ajuns acolo, era trecut bine de miezul nopţii. După o călătorie lungă cu autobuzul, eram extrem de obosit şi aţipisem.

Când am deschis ochii, în locul unor reclame luminoase ţipătoare, aşa cum mi le imaginam eu, am văzut un peisaj calm, armonios colorat, plăcut privirii, chiar odihnitor. Era Strada Fremont, coloana vertebrală a Oraşului vechi, simbolul Las Vegas-ului. Ansamblul mulţimii reclamelor luminoase, înghesuite unele lângă altele, era altceva decât oricare dintre ele. Jocul întâmplării a creat ceva mai frumos decât kitsch-urile oraşului modern de pe „Strip”. Luate separat, erau doar reclame. Toate împreună însă formau un peisaj, aidoma celor create de natură.

Expoziţia lui Dan-Ştefan Minea este tot un ansamblu.

Interesant este că explozia de culoare impresionează chiar mai puternic, deşi vopseaua doar reflectă lumina, în timp ce tuburile fluorescente ale reclamelor o emit.

La vernisaj a vorbit comentatorul de artă Radu George Serafim, cunoscut românilor din provincie prin intermediul emisiunii sale TV. Prezenţa sa a fost onorantă atât pentru pictor, cât şi pentru Braşov. Nu am reţinut nici o idee notabilă; doar câteva inadvertenţe, datorate utilizării nepotrivite a unor temeni din domenii ce-i sunt în mod evident necunoscute, dar în care s-a aventurat, cu speranţa că micile sale incursiuni vor face spectacolul mai savant. Chiar dacă unii dintre cei mai puţin avizaţi s-au lăsat înşelaţi, încercarea nu a fost inspirată, deoarece speech-ul a fost în cel mai fericit caz plictisitor. Dar, cum acest stil a devenit o obişnuinţă a vernisajelor din zilele noastre, apreciem că acesta – vernisajul - a fost unul reuşit.

211

Expoziţia ca atare merită toată atenţia, măcar prin ineditul ei.

Un câine sociabil Într-o după amiază, în timp ce mă plimbam împreună cu soţia, un câine ne dădea târcoale. Avea aspect de maidanez, dar purta o zgardă cu plăcuţă de înmatriculare, semn că aparţinea cuiva. Trecea ca din întâmplare pe lângă picioarele noastre, ne depăşea cu 4-5 metri, apoi se făcea că miroase o urmă în rigolă sau alerga după o vrabie şi rămânea în urmă, iar trecea pe lângă noi şi relua procedeul de nenumărate ori.

Plimbarea noastră fusese lungă, ne îndepărtasem destul de mult de casă, dar câinele nu a renunţat nici o clipă la stratagema lui. Era duminică spre seară, străzile nu erau aglomerate, aşa că evenimente care să-i distragă atenţia erau puţine. Cei câţiva trecători sau maşini nu numai că nu l-au abătut, ci au accentuat apropiere câinelui faţă de noi, parcă de teamă de a nu fi despărţiţi. În momentele de acalmie însă, dovedea chiar fantezie în jocul lui de îndepărtare şi apropiere. Lăsa impresia că vrea să-şi dovedească inteligenţa în găsirea pretextelor de joacă independentă şi revenirea lângă noi, pentru a-şi arăta statornicia ataşamentului.

Odată ajunşi acasă, ne-a fost greu să intrăm pe uşă fără el, fiindcă încerca din toate puterile să se strecoare printre picioarele noaste. După ce – în sfârşit – am reuşit să închidem uşa după noi, el a rămas în faţă cel puţin un sfert de oră. Din când în când, scheuna şi zgâria uşa cu labele. În cele din urmă a plecat la casa de vizavi, unde a cerut să intre prin acelaşi procedeu: scheunat şi 212

zgâriat uşa. Până la urmă, în urma unui apel telefonic, a venit cineva şi l-a luat.

Dorinţa câinelui de a avea o companie era evidentă. Îşi dorea un stăpân. Probabil avusese unul şi l-a pierdut sau cine ştie ce altceva se întâmplase. Desigur, întâmplări asemănătoare, doveditoare ale sentimentelor unui animal sunt la îndemâna oricui. Motivul pentru care am relatat această întâmplare a fost ideea evoluţiei acestor sentimente, de la lupul din care se trage şi până la câinele de casă, prietenul omului. Sau, poate, nu cunoaştem noi suficient de bine filosofia de viaţă a lupilor.

Copacul În centrul-centrului Atenei, în Piaţa Syntagma, lângă clădirea Parlamentului, deci nu într-un cartier oarecare, se află de mult timp acest copac uscat. Fără răutate, nu mă pot abţine să speculez puţin. Tulpina relativ dreaptă arată parcursul istoric al Greciei până într-un anumit moment, după care unitatea de vederi s-a ramificat şi contorsionat în cele mai ciudate moduri. Interesant este faptul că toate s-au abătut în aceeaşi direcţie. Luminile din trecut - artificiale azi - au rămas undeva jos. Aceasta este istoria Greciei.

213

Cât despre copac, a nu se crede că edilii oraşului nu-şi fac bine datoria. Ar fi o acuzaţie nedreaptă. Dimpotrivă, apreciez în mod deosebit eforturile lor de a păstra un oraş bine întreţinut. Din păcate, atitudinea oamenilor simpli nu este la aceeaşi înălţime. La orice intersecţie, spre exemplu, oricât de mică ar fi, există plăcuţe indicatoare cu denumirea străzilor. Multe dintre ele însă nu pot fi citite, din cauza anunţurilor lipite de cetăţeni: pierdut căţel, ofer ... şi altele asemenea. Ar fi suficient ca doar câţiva dintre cei în cauză să fie amendaţi, pentru ca ceilalţi să renunţe la asemenea practici necivilizate, dar democraţia modernă se limitează la alegerile generale şi, în consecinţă, cei deja aleşi nu doresc să-şi piardă alegătorii. Democraţia autentică, cea invocată de greci ca fiind invenţia străbunilor lor, cea care i-a permis lui Socrate să vorbească liber în public, a durat foarte puţin şi a fost cea care, la final, la condamnat la moarte pe acelaşi Socrate.

Dar, revenind la copac, mă întreb: de ce edilii, pentru care am toată consideraţia, nu l-au tăiat până acum? Mă aflu de trei ani în Atena şi copacul se află în aceeaşi stare şi azi. (Fotografia este luată chiar astăzi.) Găsesc un singur răspuns: „le place”. Într-adevăr, deşi imaginea este statică, există parcă o mişcare, sugerată de forma crengilor. Proiectate pe fondul permanent verde al copacilor, creează un ansamblu ce trebuie încadrat întro estetică ce scapă normelor scolastice şi tocmai de aceea capătă valoare artistică. Da, edilii Atenei au multe asemenea realizări, începând – sau poate culminând – cu varietatea florilor cultivate cu migală pe un sol arid. Chiar mi-ar părea rău să-l taie.

Cumsecade sau civilizat?

214

Mă gândesc de multe ori la afirmaţia potrivit căreia românii sunt ospitalieri, sufletişti, amabili şi pline de o mulţime alte calităţi asemănătoare, spre deosebire de celelalte naţiuni, care se situează la polii opuşi.

Nu pot spune despre mine că aş avea o mare experienţă în cunoaşterea popoarelor. Totuşi, din puţina mea experienţă, pot să notez câteva constatări. La informaţiile solicitate de mine – necesare orientării în oraşe necunoscute – cei din ţările pe care, sporadic, am apucat să le vizitez, nemţi, italieni, francezi, americani, au răspuns prompt, corect şi de cele mai multe ori cu deosebită amabilitate. În România, în schimb, mi s-a întâmplat de mai multe ori să fiu în mod intenţionat îndrumat greşit cu rea intenţie. În Grecia, unde locuiesc acum, am fost victima dezinformării chiar din partea unui grup de poliţişti, pe faţa cărora am citit batjocura. Grecii sunt xenofobi. Asta se ştie. Românii însă nu sunt xenofobi. Dimpotrivă! Reacţia lor faţă de mine, un român ca şi ei, trebuie căutată în altă parte.

Un indiciu îmi oferă situaţia inversă, atunci când eu sunt cel căruia i se cere o informaţie. În spaţii relativ aglomerate – staţii de autobuze, spre exemplu – oamenii mi se adresează mie, deşi în jur se află multe alte persoane. Pentru asta am o explicaţie. Figura mea inspiră o persoană pe cât de serioasă, pe atât de fraieră. Deci eu le inspir un om de încredere, care nu-i va înşela, tocmai pentru că sunt un fraier.

Sunt suspicioşi cei care obişnuiesc să trişeze şi presupun că şi ceilalţi procedează la fel. De aceea, pentru informarea lor, aleg fraierul.

215

Manipulare Prin anii '80, când situaţia se înrăutăţise grav în România, plecam uneori pentru cumpărături din Braşov la Sf. Gheorghe, oraş cu multă populaţie maghiară (de fapt secui), mult mai bine aprovizionat. Pe atunci, de teama criticilor Occidentului, populaţia maghiară era relativ protejată.

Mă gândesc acum la ruşii din Ucraina. Ca aparţinători ai unei etnii favorizate şi protejate de „fratele mai mare”, toate pretenţiile, toate mofturile le erau imediat îndeplinite. Ca ruşi din Rusia vor avea aceeaşi soartă ca toţi ceilalţi, ceea ce nu este deloc încurajator. Mujicul rus n-a dus-o niciodată prea bine şi nici nu i se va întâmpla într-un viitor previzibil.

Acum însă se bate fără să gândească pentru tot ce poate fi mai rău pentru el, fiindcă aşa i s-a spus. De către cine? De către politrucul pe care nu l-a iubit şi nu l-a stimat niciodată. Cum se face că tocmai acest politruc reuşeşte să-i inoculeze o idee contrară intereselor sale?

Ba îl convinge chiar să lupte pentru ea. Recunosc, subtilitatea funcţionării acestor mecanisme sociale mă depăşeşte.

Mă întreb: cum de pot fi manevraţi oamenii în asemenea hal şi încă în dauna propriilor lor interese?

216

Ce-ar fi fost, dacă …?

La întrebarea „ce-ar fi fost, dacă …?”, îmi amintesc o replică auzită în copilărie: dacă nasul Cleopatrei ar fi fost altfel, istoria omenirii ar fi fost complet diferită.

Exemplul este suficient de elocvent. Cu toate acestea, acceptăm pildele istoriei, dar le uităm de îndată ce ne referim la chestiuni curente, legate de viaţa noastră.

Mă voi plasa de aceea la extrema opusă şi mă voi referi la viaţa mea, cu întâmplările ei mărunte. Mărunte pentru alţii, dar definitorii pentru mine, pentru că unele decizii mi-au configurat viitorul. Iată un exemplu.

M-am născut şi am copilărit în Moldova, unde am făcut şi facultatea. Am trăit o bună parte a vieţii în Muntenia, pentru ca, mai apoi, să mă mut în Transilvania, la Braşov. Puteam să mă mut la Constanţa, în Dobrogea sau în multe alte părţi. A existat în mintea mea chiar şi varianta fugii în străinătate. Eu am optat pentru Braşov.

Să apreciez acum dacă am făcut bine sau nu este – cred – o întrebare greşit pusă. Ca oricine altcineva, eu sunt rezultatul propriei mele evoluţii. Dacă oricare dintre deciziile mele ar fi fost diferită de cea pe care am luato atunci, aş fi devenit o persoană diferită de ceea ce sunt acum. Mai bună sau mai rea?, nu se ştie! Propria mea judecată ar fi fost influenţată, altele ar fi fost criteriile de apreciere şi – evident – concluziile ce le-aş trage acum ar fi şi ele diferite. Dacă m-aş fi mutat la Constanţa, că tot am amintit-o, aş fi azi un constănţean, cu caracteristicile constănţenilor, în măsura în are m-aş fi adaptat la acest oraş. Aş judeca ca un constănţean. Sunt în schimb un braşovean şi judec ca un braşovean, în măsura în care m-am adaptat la acest oraş. Nici teoria relativităţii nu m-ar putea ajuta să găsesc un răspuns obiectiv la întrebarea iniţială.

217

Spartan / Atenian Se obişnuieşte ca despre caracterul grecilor să se vorbească unitar, deşi ei au fost foarte diferiţi. Mă gândesc la cei din antichitate; cei de azi sunt atât de amestecaţi cu alte naţii, încât este aproape imposibil să-i descriem global.

Poate că tocmai diferenţa dintre Sparta şi Atena poate caracteriza mai bine antinomia caracterelor.

Teritoriul Greciei este muntos, motiv pentru care aşezările din interiorul continentului se aflau în mici depresiuni cu sol roditor, înconjurate de munţi.

Ocupaţia principala a locuitorilor era agricultura. Viaţa lor era sedentară, deloc uşoară, iar educaţia spartană era o necesitate.

Locuitorii Atenei şi ai celorlalte oraşe de pe litoral se ocupau de comerţ. Spiritul de aventură le era aproape caracteristic.

Locuitorii celor două categorii de oraşe – continentale şi maritime – sunt asemenea Fiului Risipitor şi fratele său, agricultor cuminte. Nu întâmplător Paris provine dintrun oraş port, în timp ce Elena este răpită chiar din Sparta.

Spiritul de căutător, neastâmpărul aventurierului, sunt atributele atenianului. Cu toate dezavantajele, caracterul său este cel ce conduce la cultură. Iar cultura Greciei antice se găseşte în Atena şi nu în Sparta, care nu a produs nimic remarcabil din acest punct de vedere.

218

Volga-Volga Volga-Volga, mati radnaia (Volga-Volga, mama patriei) sunt cuvintele unui cântec popular rusesc, poate cel mai răspândit şi iubit de către ruşi. De remarcat că el indică cu claritate originile Rusiei. Într-adevăr, primele cnezate din zona Moscovei de azi sau unit împotriva hoardelor migratoare din sud şi apoi sau extins de-a lungul Volgăi. Aceasta este Rusia adevărată. Rusia de azi - produs al cuceririlor teritoriale – şi-a construit o istorie umflată, ca instrument de propagandă politică.

Cea mai vastă expansiune a realizat-o Ivan cel Groaznic, prin înglobarea Siberiei, cu bogăţiile ei. Celelalte au venit de la sine.

Cântecul popular relatează mai corect istoria Rusiei, decât propaganda politică. În cărţile de istorie se vorbeşte despre trecutul teritoriilor ocupate de imperiul ţarist şi - mai târziu - cel sovietic, ca şi cum ele ar fi fost ruseşti din totdeauna. Elocventă este poziţia Ukrainei, ocupată de Rusia în secolele 17-18. Ucrainenii înşişi nu recunosc tutela rusească. Şi nu numai ucrainenii.

219

Latinitate Se spune că limbile română, franceză spaniolă sunt limbi latine, pentru că aşa i-au învăţat romanii să vorbească pe locuitorii fostului imperiu. Nu ştim cine i-a învăţat pe romani să vorbească, dacă nu cumva Roma a fost „l’ombelico del monde”. Stupid! Înaintea romanilor a existat civilizaţia greacă. Prin Hellas, grecii de altădată înţelegeau întreg teritoriul pe care aflau greci, deci bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre. Ei sunt azi un popor exagerat de tradiţionalist şi nu renunţă nici la obiceiurile cele mai ridicole. Limba greacă actuală - nu pot spune modernă este una arhaică. A rezistat oricăror încercări de modernizare. Aşa după cum este de aşteptat, ea are foarte multe puncte comune cu limbile latine. În mod evident, nu grecii le-au adoptat în ultimul timp; ele existau în limba lor încă înainte ca limba latină să se formeze.

Rezultă că a existat o limbă cu trăsături comune în acest spaţiu. Grecii din antichitate, ca şi fenicienii înaintea lor, prin dinamismul şi mobilitatea lor, au contribuit la răspândirea limbilor. Asta nu înseamnă că fenicienii, grecii şi alţii asemenea lor doar au răspândit limba lor. Ei, la rândul lor, au preluat cunoştinţe de la popoarele cu care au intrat în contact şi cu care făceau comerţ sau se luptau. Chiar dacă zona de contact era litoralul, produsele şi informaţiile veneau şi se duceau în adâncimea teritoriului. În final, romanii n-au făcut decât s-o oficializat-o. Pe fondul limbilor locale, s-au format cele pe care le 220

numim azi limbi latine moderne, suferind ulterior influenţe străine şi modernizându-se într-o măsură mai mare sau mai mică.

Până la venirea romanilor şi construirea de către ei a valurilor de apărare, nu exista nimic care să-i împiedice pe oameni să comunice în orice limbă care le era câtde-cât cunoscută. Amestecul de cuvinte este şi astăzi frecvent printre cei ce doresc să comunice în lipsa unei limbi comune.

Cum de românii vorbesc o limbă latină, deşi doar o parte a teritoriului României de azi a aparţinut Imperiului Roman pentru mai puţin de trei secole? Iată explicaţia: şi una şi alta - şi româna şi latina - au rădăcini comune, dintre care cele greceşti nu pot fi eludate.

Femeile ne vor proşti Nu glumesc. Instinctul le spune asta. În natură, perpetuarea speciei contează, nu individul, ori reproducţia este misiunea femelei. Ea îşi alege partenerul. Poate că cel mai elocvent exemplu este cel al leului. „Regele animalelor” doar păzeşte teritoriul.

Nici măcar nu vânează. Femelele vânează. Ei vin când masa este servită şi îşi iau porţia de „pater familia”.

Dacă este lăsat, îşi mănâncă propriii puii. Când însă nu mai este în formă, este înlocuit fără scrupule. Nu există dragoste în lumea lor. Dragostea există la porumbei. Ei formează familii pe viaţă. La lei funcţionează alte legi.

La om e ca la lupi, cred, deşi la lupi nu mă pricep la fel de bine ca la lei. Pe lei i-am văzut la televizor. Pe lupi nu-i arată la fel de des.

221

Cum spuneam, femeile ne vor proşti. Asta n-am văzut-o la televizor, ci „pe teren”, adică din experienţă. Nu la soţia mea; ea e prea deşteaptă. Bărbatul e foarte bine dacă are avere, chiar şi un titlu ştiinţific nu deranjează, pentru că e un motiv de mândrie, dar deşteptăciunea poate să deranjeze, atunci când bărbatul se amestecă în probleme de conducere a familiei, atribut exclusiv feminin. Ele sunt adevăratele conducătoare.

Idealul este un bărbat suficient de prost încât să creadă că el este „capul familiei”, iar hotărârile lui – care sunt, de fapt ale ei – sunt urmate cu sfinţenie de către toţi ceilalţi.

Perpetua devenire Nu cred că John Milton, când şi-a intitulat opera „Paradisul pierdut”, s-a gândit la lucruri prea profunde.

Nici în „Paradisul regăsit” nu a ieşit din derizoriu, astfel că nu-l suspectez să-şi fi dorit să avanseze idei filosofice. Fără să vrea însă, prin aceste titluri, mi-a sugerat o idee: concepţia orientală asupra originii omului, ca o cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o singură viaţă.

Oamenii mediocri au căutat întotdeauna răspunsuri imposibil de dat la câteva întrebări, pe cât de fundamentale, pe atât de inutile: cum a apărut viaţa pe pământ, originea omului etc., cu tot felul de variante între maimuţă şi făcătură a lui Dumnezeu. Vechile filosofii, în schimb, conţin multe elemente metaforice, care nouă – superficiali şi grăbiţi - ne scapă.

222

Acum, că libertatea emiterii de ipoteze nu este îngrădită, pot avansa şi eu una. Omul, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în anumite momente ale existenţei sale, realizează o sinteză, în baza căreia îşi formează o concepţie personală despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate. Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi îmbunătăţeşte concepţia, realizează o nouă sinteză şi îşi cizelează personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în acelaşi corp, fie el şi mai obosit. La sfârşitul vieţii, dacă nu devine senil (varianta pesimistă) ajunge un înţelept (varianta optimistă).

Aşa dar, nu veşnica reîntoarcere, nici reincarnare, ci doar devenire.

Ce-am pierdut şi ce-am găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine.

Acesta nu este un îndemn la „trăieşte clipa!”, ci – dimpotrivă – la o atentă analiză a cunoştinţelor ce le-am acumulat şi concluziile ce se desprind de aici. Doar aşa devenim mai înţelepţi. Momente ca acestea există în viaţa fiecăruia. Totul depinde de cum sunt tratate.

Stoicism Filosofia stoicilor n-a apărut din senin. Grecia se prăbuşea. Nu ştim cum a fost sufletul grecului în trecut, pentru că nu avem scrieri din acele timpuri. Ceea ce ştim şi putem interpreta sunt informaţii din antichitatea 223

târzie, când influenţele orientale sunt vizibile, iar ideea Veşnicei Reîntoarceri devine o constantă a filosofiei eline. Mai târziu însă, îşi face loc o idee contrară pesimismului oriental: trăieşte clipa (carpe diem!)

Contrar ascezei orientale, în speranţa scurtării ciclului reîncarnărilor şi a revenirii mai rapide în sânul naturiimama, şi chiar a scepticismului de mai târziu al stoicilor, europeanul preferă să se bucure de prezent, din moment ce nimic nou nu se poate întâmpla în natură. Chiar şi zeii sunt priviţi ca histrioni, pentru care oamenii sunt jucării, pe care – uneori- le înalţă doar pentru ca să le coboare mai dramatic. Putem trage de aici concluzia că sufletul grecului era şi a rămas optimist, din moment ce a găsit această soluţie în situaţia în care părea că totul este pierdut.

Grecia s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul lor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast şi plăceri – împrumutat din orient - goana după pradă şi averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul.

Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii greceşti, dar - în acelaşi timp - a însemnat amurgul civilizaţiei greceşti. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur şi alte câteva spirite înalte s-au retras din viaţa politică activă şi au emis o filozofie individualistă. „Atenienii, atâta vreme mândri de libertatea lor, au ajuns la limitele cele mai de jos ale înjosirii lor, zeificând, încă de viu, pe Demetrios Poliorcetul şi închinând temple curtezanelor sale.

Aceasta a fost vremea nefericită în care câteva spirite nobile s-au retras, dezgustate, în secretul studiilor lor, sustrăgându-se cu dispreţ unei lumi condamnate fără 224

scăpare.” (Adriano Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, pg. 60) Căutare fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ţinta studiilor lor, iar abstinenţa fost soluţia. Cucerirea romană era de aşteptat. Nu mai avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma şi împăratul ei, dar Grecia antică şi filosofia ei deveniseră deja istorie.

Estetică Mă gândeam dacă nu cumva omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei.

Criteriile - în aparenţă estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecţia naturală nu mai funcţionează.

La o analiză mai atentă însă, constat că, la om, aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc deci ca şi criteriile de selecţie să difere. Este apreciat nu atletul cu muşchi, ci afaceristul mic, gras şi chel. Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice.

Rezultă că estetica nu mai este un criteriu de selecţie.

Femeile se îmbracă după gustul lor şi nu al bărbaţilor.

Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbaţi. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor cu talie joasă, având ca efect segmentarea şoldurilor în două şunci dizgraţioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îţi dispare şi pofta de mâncare.

225

Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calităţile purtătoarelor şi să le ascundă pe cât posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este negativ. Iar moda o stabilesc conclavele de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer, pus parcă să-şi bată joc de „sexul frumos”. Şi atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mişcare.

Pentru grec, perfecţiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecţiunea este un ideal către care tinde şi speră să-l atingă în viitor. În prezent, ceea ce contează este mişcarea, devenirea.

De aceea, noul atrage, chiar dacă nu este mai frumos, adică opusul aspiraţiei grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiaşi lucru, dar mai frumos decât îl făcuse în trecut.

Pentru noi, o specie derivă din altă specie, superiorul din inferior. Pentru grecii din antichitate, o specie rămâne stabilă; nu exista evoluţionism. Doar natura este perfectă; indivizii sunt imperfecţi. Pentru omul modern contează mişcarea. Muzica este, de aceea, arta care îl caracterizează. Pentru antici, mişcarea nu adaugă nimic. Statuia nudă reprezintă perfecţiunea, iar sculptura este arta supremă. Mişcarea era la elini perturbare, alterare. Poate asta explică tradiţionalismul lor. Ei caută perfecţiunea în stagnare. Noi avem simţul istoriei, al devenirii, motiv pentru care mişcarea este indispensabilă. Pentru noi, fiinţa trece dintr-o stare în alta, tinzând către perfecţiune. Pentru elini, nu există 226

decât trecerea dintr-o formă în altă formă, fiinţa rămânând aceeaşi.

Nu cred că femeile din antichitate erau mai frumoase decât cele de azi, ceea ce susţine aserţiunea conform căreia grecii, odată cu armonia, au inventat frumosul.

Religia Cercetătorii religiilor consideră credinţele ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut din dorinţa acestora de a-şi explica fenomenele naturii şi de a-şi găsi un sprijin în momentele psihologic delicate. Fals!

Atât de fals, încât sunt înclinat să cred că cei pe care iam numit cercetători sunt de fapt doar propovăduitori.

Dorinţa oamenilor de a-şi găsi un sprijin este rezultatul fricii, iar frica este inoculată. Copilul nu ştie ce este frica. De asemenea, explicaţia fenomenelor naturii nu-i aparţine omului simplu. El probabil că nici nu-şi pune asemenea probleme, aşa cum nici animalele n-o fac. În plus, aceste „explicaţii” nu pleacă de la elemente cât de cât reale. Dimpotrivă, sunt produse ale imaginaţiei.

Autorii lor nu au crezut nici o secundă în adevărul propriilor lor născociri. Invenţiile lor au avut drept scop găsirea unei modalităţi de a-i determina pe oameni să se comporte conform eticii timpului sau dorinţei lor.

Prin ele se construiau ritualuri, iar omul simplu era îndrumat să respecte ritualul. Spre exemplu, îngroparea morţilor. Fără ritual, oamenii ar fi fost suficient le leneşi să abandoneze cadavrele. Era nevoie de ceva mai mult decât indicaţia vagă „e bine să faci aşa”. Chiar şi Biblia, conţine indicaţii despre cum e bine să-ţi faci 227

cortul şi multe altele. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali ai triburilor primitive. Mentalităţile astfel modelate aveau la bază intenţii bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.

Teologii sunt preocupaţi ca doctrina elaborată de ei să fie cât mai convingătoare, să-i facă pe credincioşi cât mai încrezători în preceptele ei, să fie cât mai supuşi.

Pentru aceasta, ideile avansate trebuie să nu poată fi verificate. Cu cât sunt mai stranii, cu atât mai bine. În această privinţă, au avansat mult faţă de miturile primitivilor.

Ceea ce surprinde este faptul că religiile – chiar şi cele mai recente – sunt mai puţin înţelepte decât vechile mitologii. Pentru aceasta există însă explicaţii.

Preoţii sunt şi ei oameni, cu toate viciile lor.

Nicolae Carandino De la o prietenă grecoaică, am primit câteva cărţi în limba română, recuperate de ea de nu ştiu unde.

Majoritatea sunt de genul „Biblioteca şcolarului”.

Excepţie face „De la o zi la alta” de Nicolae Carandino, care mi-a produs o surpriză dintre cele mai plăcute. Are şi o dedicaţie, pe care o reproduc ad litteram: „Îţi trimit această carte cu speranţa că, citind-o, vei descoperi locuri şi oameni pe care, cândva i-ai cunoscut”. Încercând să descifrez iscălitura, trag concluzia că dedicaţia nu aparţine autorului, ci unei oarecare Gina. Destinatar este Tina. Gina şi Tina sunt probabil din Brăila, oraşul natal al autorului, iar cartea este autobiografică.

228

Predecesorii lui N. Carandino au fost atât greci cât şi români, primii fiind majoritari. Brăila era la vremea copilăriei lui un oraş multi-etnic. Negustoria şi navigaţia erau specialităţi greceşti, dar şi literatura clasică şi, evident, cea antică.

Astăzi, numele Carandino este cunoscut celor preocupaţi de istorie. El a făcut parte din grupul celor arestaţi în 1947, cu ocazia „Afacerii Tămădău”, care a servit ca pretext pentru procesul liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu. Până să ajungă acolo, N. Carandino a fost un prolific ziarist şi critic de teatru. Cartea ne introduce aşadar în atmosfera culturală a perioadei interbelice, fiind într-o oarecare măsură şi un document. Talentul scriitoricesc al autorului este cel mai mult pus în evidenţă în relatarea copilăriei şi adolescenţei.

Cartea a apărut la editura „Cartea Românească” în 1979, deci când Nicolae Carandino - născut în 1905 avea peste 70 de ani. Se spune că memoriile autorului ar fi circulat în samizdat, deci le-ar fi scris ceva mai devreme, dar – judecând după stil – la o vârstă destul de avansată. Deşi – din activitatea lui de jurnalist s-ar putea desprinde ideea că nu a fost deloc un „blând” – în redactare memoriilor se dezvăluie a fi un romanic sentimental.

Cred că, pentru cei ce au acces la presa din perioadă interbelică, o culegere a unora dintre articolele sale ar fi o lucrare binevenită. Prin intermediul lui Nicolae Carandino am putea afla mai multe date reale despre ce a fost bun şi rău în istoria noastră.

229

Între fiul risipitor şi fratele lui Cei care mă cunosc mă consideră un curajos, pentru că am avut multe iniţiative surprinzătoare pentru ei: am făcut alpinism, am plecat în excursie în Statele Unite ale Americii fără relaţii şi cu prea puţini bani, mi-am schimbat domiciliul în Grecia la peste 70 de ani şi altele.

Cu toate acestea, ori de câte ori mi s-a oferit aventura am refuzat-o. Mă pot deci considera curajos sau nu?

Există o diferenţă între cele două. Am acţionat cu curaj atunci când iniţiativa mi-a aparţinut şi am socotit că pot să-mi permit riscul. La oferta altora am dat înapoi. Mă gândesc la asemenea întâmplări din copilărie. E drept, unele nu erau tocmai oneste; pentru asemenea cazuri am scuza moralei spartane, deşi n-aş zice că mă caracterizează. Fapt este că ceva m-a oprit. Nu ştiu ce.

Lipsa curajului, intuiţia că nu ar fi bine . . .

Să-ţi asculţi firea e bine, dacă şi ea e bună. În situaţiile ce-mi vin în minte acum nu ştiu dacă am făcut bine sau nu şi sunt tentat să cred că nu sunt un curajos, contrar opiniei celorlalţi, sau – ca să împac ambele tabere (eu vs. ceilalţi) – totul depinde de domeniu: sunt domenii în care sunt super-curajos şi altele, în care sunt fricos.

Mi-ar plăcea să cred că sunt asemenea fiului risipitor, dar mai puţin avut.

230

Efectele democraţiei O piramidă răsturnată, sprijinită pe vârf şi cu baza în sus - aşa cum proiectează comuniştii societatea ideală nu poate sta în această poziţie. Conducerea de către cei mulţi a celor puţini este nu numai o u-topie, ci o usofie, sau mai pe româneşte o tâmpenie absolută, o dovadă că acel loc (topos) nu există, dar şi proba lipsei totale de înţelepciune (sofia).

Cu toate criticile mele la adresa grecilor de azi, trebuie să recunosc că unii artiştii contemporani au intuiţie. Statuia din dreapta nu numai că nu este frumoasă, dar este reprezentativă pentru evoluţia artei moderne, mai ales că este amplasată la intrarea în cartierul Plaka, pe o linie imaginară pornind de la Templul lui Zeus şi trecând prin Poarta lui Hadrian.

Putem fi siguri că edilii Atenei nu au avut în vedere acest efect, dar aşa a ieşit.

De fapt, nu cunosc nici intenţia sculptorului, pe care doar îl suspectez ca având asemenea idei. Lucrarea lui este urâtă, dar tocmai urâţenia ei mi-a indus aceste gânduri. De la preocuparea pentru frumos a anticilor la mizeriile de azi, iată drumul parcurs de artă şi nu numai.

Vorbeam însă despre societatea ideală şi nu putem neglija faptul că democraţia este un cuvânt grecesc.

231

Pare paradoxal faptul că poporul cu atât de multe realizări uimitoare a făcut şi greşeli pe aceeaşi măsură.

O primă explicaţie primim dacă avem în vedere timpul.

Ceea ce noi numim civilizaţia greacă s-a întins pe câteva mii de ani, în care a cunoscut atât gloria, cât şi declinul. Dacă avem în vedere schimbările politice, demografice, culturale, invazii, cuceriri şi cotropiri şi toate cele ce s-au întâmplat într-o perioadă atât de lungă, poate că ar trebui să vorbim despre teritoriu şi nu despre popor. Iată un singur exemplu: Templul lui Zeus, cel mai reprezentativ monument ale Atenei după Acropole.

Legenda spune că aici ar fi existat un altar făcut de însuşi Deucalion, după Potop, un fel de Noe al mitologiei; dar asta este legendă. Fapt este că cel ce a început construcţia a fost fiul lui Pisistratos, în anul 515 î.Ch., după modelul celor din Asia Mică. A urmat perioada democraţiei şi lucrările au sistat, fiindcă grecii nu vroiau să-şi consume energia pentru aşa ceva. În 174 î.Ch., regele Siriei, Antioh IV Epifanul, a continuat lucrările cu un arhitect roman, dar după moartea regelui lucrările s-au oprit din nou. Abia în anul 124 d.Ch., deci trei secole mai târziu, împăratul roman Hadrian a reluat construcţia şi a inaugurat-o în 131, deci peste şase secole de la începere. După inaugurare, a început degradarea. Ce este grecesc aici? Doar Zeus! Un nume. Dar ce reprezintă el? O religie? Nu, Mitologia este cu mult mai mult decât o doctrină religioasă. Ea este literatură, iar Zeus un simbol.

Nu cred că putem vorbi despre o civilizaţie grecească în adevăratul sens al cuvântului, dar sigur a existat o cultură antică elină, care a dăinuit milenii, chiar dacă treceau sute de ani fără a fi luată în seamă.

232

Speculez prea mult? Poate că unghiul din care am fotografiat statuia nu este edificator, deşi este o statuie şi nu un basorelief, şi încă una amplasată în intersecţia unor străzi, deci ar trebui să ofere o imagine acceptabilă din orice unghi. Nu vreau să fiu acuzat de speculaţii gratuite pe seama unei vederi parţiale, aşa că iată cum se vede obiectul (mi-e greu să-l numesc statuie) din unghiul opus. Privit din faţă sau din spate, singură, direcţia evoluţiei noastre este clară.

233

NOTE

234

Se condamnă insistent folosirea în alimentaţie a plantelor modificate genetic, pe motiv că ar fi dăunătoare sănătăţii. Poate! Dar noi mâncăm plante modificate genetic de mii de ani. Dacă n-am fi făcut-o, am mânca şi azi doar mere pădureţe. *

* *

E secetă mare în Corea de Nord. Bineînţeles că – dacă e adevărat – seceta este la fel de mare şi în Corea de Sud, Japonia şi o parte din China, dar numai cei din Corea de Nord se vaietă. Parcă îmi sună cunoscut. *

* *

Se duce o campanie înverşunată împotriva industriei farmaceutice, care este preocupată doar de prosperitatea afacerii ei. Nimic mai firesc! Greşeala este a noastră, că ne lăsăm înşelaţi. Povestea nu este nouă; industria cosmeticelor face acelaşi lucru, şi nu de azi de ieri. Naivitatea femeilor ce vor să pară tinere chiar şi atunci când nu mai sunt este de vină. În cazul medicamentelor, am putea da vina pe diriguitorii sănătăţii publice, şi poate că n-am greşi prea mult. Nici aici povestea nu este nouă: sunt cunoscute tratamentele aplicate unor capete încoronate cu prafuri din aur şi pietre preţioase. Este greu de crezut că medicii în cauză chiar credeau în eficacitate tratamentelor recomandate de ei. Erau doar şarlatani regali. *

* * 235

Acuzăm globalizarea, ca şi cum ea ar fi decizia cuiva.

Nu, ea este doar efectul dezvoltării tehnologice, în special în domeniul transportului şi al comunicaţiilor.

Ideea renunţării la progres – viitor şi trecut - ar însemna să ne limităm la mersul pe jos. Poate că şi poziţia bipedă a fost o evoluţie cu efecte negative. *

* *

Filosofia tuturor religiilor se bazează pe teama de durere – fizică şi psihică - a oamenilor. Varianta filosofiei scolastice este Stoicismul. De ce nu s-a inventat o filozofie şi o religie bazată pe plăcere, nu ştiu, dar se pare că este cea spre care ne îndreptăm acum. Ceea ce de asemenea nu ştiu este dacă această direcţie va fi una bună sau rea. *

* *

Dumnezeu a creat lucrând din aproape în aproape, constatând de fiecare dată că ceea ce făcuse poate fi completat cu încă ceva, creaţiile sale înlănţuindu-se în mod firesc. S-a oprit după ce l-a făcut pe Om şi nu avem o explicaţie plauzibilă asupra încetării unui proces în plină desfăşurare. Poate că înzestrarea Omului cu darul vorbirii să fi fost cea care l-a deranjat. Plictisit şi agasat de logoreea acestuia, a creat femeia, în speranţa că, astfel, îşi vor consuma energia între ei. După această ultimă creaţie, evident, nu mai era nimic de făcut. *

* * 236

Diavolul este o ficţiune, menită să-i apropie pe oameni de Dumnezeu. Aşadar, existenţa lui are un scop divin şi este cel puţin la fel de important ca toţi sfinţii la un loc. *

* *

În închipuirea noastră, Iadul este mult mai bine înzestrat decât Raiul. Se dovedeşte astfel că imaginaţia oamenilor este stimulată de ideea Răului într-o măsură cu mult mai mare decât de cea a Binelui. *

* *

Nu l-am cunoscut pe Nae Ionescu. Din ce am citit însă despre el, cred că este cel mai bun exemplu pentru expresia „străluceşte fără să lumineze”. *

* *

Dintre mijloacele de purificare, focul este cel mai eficient. Poate de aceea Iadul a fost asociat cu focul.

Dar purificarea este un mijloc de distrugere a unui parazit. Însemnă că ipoteza chinului veşnic nu are justificare; Iadul este o fază tranzitorie, de purificare, după care urmează altceva. Ce urmează? Iată întrebarea! *

* * 237

Am mai împlinit un an. Sunt acelaşi, uşor diferit, ca o carte într-o ediţie adăugită şi revizuită - nu neapărat îmbunătăţită - ci doar cu unele corecturi neimportante. *

* *

Grecii traduc în limba lor chiar şi neologismele. Fotbal, spre exemplu, se spune „podosferos”, adică picior+sferă, la fel ca englezescul, din care provine (foot+ball). Dacă la început m-am mirat, acum încep săi înţeleg. Multe neologisme au la origine chiar limba greacă, dar folosită de către cunoscători superficiali ai ei. Se poate ajunge astfel la interpretări ciudate.

Ipoteza, de pildă, având la bază grecescul „ipo”, adică jos, ar putea fi confundat cu „ipotema”, care înseamnă supozitor. Şcolarii ar putea înţelege greşit indicaţiile profesorilor, privind rolul şi destinaţia temelor pentru acasă. *

* *

Am primit prin e-mail un text cu titlul „Ocărâtoarea mită în istoria românilor”. Este adevărat tot ceea ce scrie acolo; ceea ce mă deranjează este plăcerea inconştientă, cu care românii contemporani se autoblamează. În cazul mitei, ajungi să crezi că este o caracteristică ereditară. Îmi amintesc un text despre situaţia din Africa centrală, în care mita era considerată flagelul numărul unu şi datorită căruia orice încercare pozitivă era obstrucţionată. Ideea am regăsit-o în filme şi multe altele. Cu puţin timp în urmă, populaţia acelei zone nu cunoştea această „tehnică”. Chiar şi astăzi, triburile rămase în semi-sălbăticie sunt străine de mită. Înseamnă că ideea le-a fost inoculată de către cei ce au 238

venit peste ei, cu pretenţii civilizatoare. Presupun că aceasta este cauza şi în cazul României. Slăbiciunea noastră constă în faptul că am fost şi suntem încă destul de ignoranţi pentru a ne civiliza cu adevărat. *

* *

A fost o naivitate din partea celor ce au inventat povestea cu cornul abundenţei. Cine a mai văzut un corn de capră din care să curgă ceva cât de cât utilizabil. Cu o formă asemănătoare, dar mult mai atrăgător ar fi fost un ardei capia. Interiorul ardeiului este la fel de gol ca cel al cornului caprei, dar el, ardeiul, este comestibil. În plus, dă gust şi aromă mâncării, astfel că sfârşeşti prin a crede că ai avut o masă copioasă, de unde impresia de abundenţă. Totul se află în imaginaţia noastră, începând cu Mitologia însăşi. Aşadar, să înlocuim cornul abundenţei cu ardeiul abundenţei. *

* *

Nu ştiu de ce, când este vorba despre greci, multă lume se gândeşte la antichitate, dar nu face acelaşi lucru atunci când este vorba despre Egipt, spre exemplu. Adevărul este că între grecii de azi şi cei din antichitate există o legătură la fel de puternică că şi între egiptenii de azi şi cei din vremea faraonilor.

Arabii ne displac pentru că au fost cândva o civilizaţie, cu care europenii s-au luptat, deci i-au etichetat ca inamici, iar acum, că au decăzut, îi desconsiderăm. Uităm că pe timpul Evului Mediu întunecat al Europei, civilizaţia arabă a ţinut steagul culturii.

239

Grecii de azi, creaţi odată cu mişcările naţionaliste de după Revoluţia Franceză, li s-a creat o aureolă de urmaşi ai celor din antichitate. De fapt, sunt cu mult mai necivilizaţi. *

* *

Civilizaţia greacă? Dacă un automobilist îşi aşteaptă soacra să coboare din bloc, claxonează să audă tot cartierul. Dacă îşi aşteaptă mama, atunci staţionează în linişte; claxonează în schimb cei din spatele lui, enervaţi din cauza aşteptării. *

* *

Aproape în fiecare zi de sărbătoare, se aude lătratul unui câine de prin vecini. Numai în zilele de sărbătoare!

Nu cred să-l fi botezat. Grecii sunt destul de credincioşi şi botezul unui câine ar fi fost o blasfemie. Atunci când am văzut un căţel cu o cruce la gât, soţia mea – femeie deşteaptă – a spus imediat că stăpâna stârpiturii nu este creştină, ceea ce s-a dovedit curând a fi adevărat.

Acesta este un câine mare, care latră cu o voce baritonală. Deşi deranjează întreg cartierul, singurii cărora nu le pasă sunt chiar stăpânii lui. Explicaţia este cât se poate de simplă: ei pleacă la vila ce o au pe o insulă şi închid câinele în balcon. De acolo, bietul animal îşi plânge singurătatea.

Ne e de mirare. Grecii îşi fac o plăcere din a se deranja reciproc, verificându-şi astfel convingerea că sunt şi ei cineva. Îşi întind rufele la uscat peste balustrada balconului, obturând vederea vecinului de la etajul inferior. La trecerea printr-un loc îngust, se laminează 240

unul pe lângă celălalt, dar nu ar ceda trecerea nici în ruptul capului. Bărbaţii au prioritate în faţa femeilor.

Dacă eu acord prioritate unei femei, aceasta îmi răspunde cu „Thank you”, ştiind bine că un grec nu ar fi făcut un asemenea gest.

Termenul „politicos”, nu este de origine greacă, deşi particula „póli-” (oraş) pare să indice această origine.

Nu, el este un neologism, inventat ca atâtea altele de către intelectualii occidentali, care s-au folosit de vocabularul grec. În limba greacă, aceeaşi particulă se foloseşte la formarea cuvintelor „politică” şi altele asemenea, în nici un caz a celor cu sensul de politicos. *

* *

La ora 18 bat clopotele bisericilor din Atena; sună chemarea la muncă, moment în care atenienii se îndreaptă cuminţi către cafenele. (Cuminţenia lor se estompează brusc atunci când găsesc pe cineva dispus să-i asculte.) Încetarea lucrului nu este anunţată, deoarece fiecare rezistă cât poate; unii reuşesc mult după miezul nopţii, când şi clopotarul a adormit. *

* *

Foarte puţină lume a asistat la funeraliile bunului simţ.

Nu pentru că n-ar fi aflat despre deces, dar majoritatea nici n-a ştiut că a existat. *

* *

241

Femeilor le plac vorbele frumoase, chiar dacă ştiu bine că ele nu sunt în totalitate adevărate. Se învaţă astfel cu minciuna. Şi dacă o acceptă venind de la alţii, de ce nu ar practica-o şi ele însele? Dacă s-ar limita la amor, ar fi încă bine. *

* *

Americani se mândresc cu rădăcinile lor europene. Cine ezită să-şi declare originea devine suspect. *

* *

Am crede că popoarele care au făcut istorie, au creat o civilizaţie, sunt mai înţelepte. Au fost, poate! Privindule astăzi, constatăm că nimic nu s-a păstrat.

Dimpotrivă, cu cât au fost mai sus, cu atât mai jos au coborât iar urmaşii sunt epigoni fără cultură. *

* *

Printre glumele cu ardeleni, circulă şi următoarea replică: - Ce faci, bade, şezi şi cugeţi?

- No, numa’ şed.

Mă gândesc dacă nu cumva există o legătură între verbul a şedea şi Upanişada, a cărei semnificaţie este „şezi lângă mine să discutăm”, sau chiar cu Şeherezada, fiindcă şi ea l-a făcut pe Shahryar să stea să asculte poveşti. Acum, că stau de câteva ore pe scaun, a început şi chiar să mă doară şezutul. *

* 242

* Majoritatea filosofilor, ca să dea greutate operei lor, pleacă la o lucrare a unui predecesor, pe care mai întâi îl desfiinţează, pentru ca apoi să-şi avanseze concepţia lui, ce tocmai a inventat-o. De aceea, citind istoria filosofiei, participi odată cu autorul la răsturnarea vechilor doctrine şi ai sentimentul că noutatea îţi aparţine şi ţie într-o anumită măsură, din moment ce ai înţeles-o. Asta dacă nu-ţi trece prin gând „vai, Doamne, ce prost am fost să mă las convins de concepţia greşită a filosofului precedent. Crezi că te-ai învăţat minte, dar la următorul capitol procedezi la fel cu următorul mare filosof. *

* *

Astăzi, fiindcă bătea vântul, nu ne-am mai plimbat pe faleză, ci ne-am retras pe o alee din spaţiul de joacă al copiilor, unde am stat pe o bancă. Trebuie să precizez ca acest loc este deosebit de bine amenajat şi dotat, astfel că o singură zi ar fi insuficientă unui copil să încerce toate posibilităţile ce-i sunt oferite.

Privindu-i, mă gândeam că aptitudinile reale ale copiilor pot fi observate între 2 şi 7 ani şi nu la sfârşitul liceului, când sunt influenţaţi de către profesori şi părinţi.

Un bun observator poate nota existenţa sau lipsa interesului copilului pentru artă, muzică, dans, dacă este sau nu ordonat, organizat (nu trebuie confundate cele două), sociabil, vesel sau trist, vioi sau apatic, harnic sau leneş, inteligent, tenace, încăpăţânat, robust sau delicat etc. În funcţie de aceste caracteristici, părinţii pot decela mai corect aptitudinile copiilor şi 243

alege viitoarea profesiune. Înclinaţiile pedagogice ale profesorilor, pe care întâmplător i-a avut, sau pasiunile părinţilor pentru anumite domenii nu au legătură cu caracteristicile native ale copiilor. *

* *

Pe când eram copil, mă dădeam cu sania pe burtă şi cu capul înainte. Matur fiind, când au apărut concursurile oficiale de sanie, pe care le vedeam la televizor, poziţia concurenţilor – pe spate şi cu picioarele înainte – m-a surprins. Mă întrebam: oare nu le e frică că – în caz de accident – ar putea să-şi rupă picioarele. Nu-mi trecea prin minte că noi am fi putut să ne spargem capetele. *

* *

Dacă unui dictator îi este teamă că va fi ucis, el nu trebuie să se gândească la duşmanul oficial, ci la amicii lui, dornici să-i ia locul. *

* *

După „Bună ziua”, grecii întreabă aproape automat „Ce faci, eşti bine?”. Ruşii, mai prudenţi, ştiind că „bine” ar putea fi inoportun şi de cele mai multe ori chiar este, au înlocuit formula cu „Eşti normal?”. Cum în limba română asemenea întrebare ar fi aproape o jignire, nu te mai întreabă nimeni de sănătate. *

* * 244

Dacă din politeţe acorzi prioritate unui grec, nu numai că nu-ţi mulţumeşte, dar crede că i se cuvine, arborează un aer de superioritate şi trece pe lângă tine de parcă ai fi un milog. *

* *

În ceea ce-i priveşte pe greci, ei ajuns la esenţe şi în domeniu culinar: lămâie şi ulei. Indiferent ce pui pe masă, chiar şi surcele, cu puţin ulei şi câteva picături de lămâie devine gustos. (E bine ca surcelele să fie fierte şi răcite în prealabil.) Dacă ai şi câteva măsline întregi, poţi declara că ai avut o masă copioasă. *

* *

Dacă înainte de 1989 a fost dictatură (chiar dacă nu a lui Ceauşescu, ci a proletariatului, prin reprezentanţii lui impuşi de ruşi), rezultă că nu existau politicieni de altă factură, decât cei acceptaţi de către conducerea politică a ţării. În consecinţă, în afară de câţiva tembeli, toţi politicienii post-decembrişti au fost actori ai aceleaşi piese, deja scrise. A crede că viitorul ar fi putut fi diferit este egal cu speranţa că, vizionând un film pentru a doua oara, finalul va fi diferit. *

* *

Greşim uneori în conversaţiile cu străinii, folosind exemple şi argumente nepotrivite. Obişnuiam, spre exemplu, să ne plângem că, pe vremea preaîmpuşcatului, mâncam salam cu soia. La vremea aceea 245

însă, soia era privită în occident ca o alternativă dietetică a grăsimilor animale, deci mai sănătoasă. În consecinţă, produsele cu soia erau chiar mai scumpe, astfel că argumentul nostru era derutant pentru ei: ne lăudăm sau ne plângem? *

* *

Expresia „Fereşte-te de greci chiar şi atunci când îţi fac cadouri” nu trebuie înţeleasă restrictiv, ca în cazul Calului Troian, ca un gest ce ascunde o intenţie malefică. Grecii, într-adevăr, fac cadouri. De regulă, sunt mici atenţii sau obiecte ce nu le mai sunt de folos şi – în loc să le arunce la gunoi – le cadorisesc. Este greşeala noastră să-i etichetăm ca fiind generoşi, fiindcă am primit de la ei un asemenea cadou. Vom constata curând că am greşit. Grecii sunt rapace, impulsivi şi în total dezacord cu ceea ce europenii, considera a fi un om civilizat, adică cu respect pentru vecinul său. Cu impresia fals creată în urma primirii cadoului, ne bizuim pe corectitudinea prietenului grec şi constatăm ulterior că nu e chiar aşa, ceea ce ne poate crea neplăceri mai mici sau mai mari, în funcţie de acţiunea în care am pornit alături de el. Este greşeala noastră că ne-am format o impresie eronată despre el, pe baza unui gest mărunt. *

* *

Noi, românii, am preluat enorm de multe cuvinte din limba greacă. Unele însă au căpătat alt înţeles. Spre exemplu, „babá” înseamnă tata, deşi nu ştiu ca vreo femeie în vârstă să fi devenit tătic. În schimb „vine 246

babau” are logică, el fiind în multe cazuri chiar tatăl copilului. *

* *

În perioada comunistă, televiziunea din România emitea doar două ore pe zi, ceea ce înseamnă că românii au fost la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate şi, în schimb, au avut timp pentru citit, povestit, băut vin şi practicat seducţia, care era sport naţional. Presupun că aşa se petreceau lucrurile şi în Anglia victoriană, doar că, în locul vinului era preferat whisky. Încerc să găsesc şi alte diferenţe dintre noi şi englezi. *

* *

E bine de ştiut În anii ’50 ai secolului trecut, lucrarea scrisă la limba şi literatura română era obligatorie la examenul de admitere la toate facultăţile din România, indiferent de profil. La medicină, agronomie, matematică, istorie etc., pe lângă disciplinele specifice, candidatul trebuia să susţină şi o teză la limba română. Deoarece concurenţa era foarte diferită, la medicină (între 10 şi 20 de candidaţi pe un loc) sau politehnică (între 5 şi 10), lucrarea la limba română nu era deloc de neglijat; ea putea să scadă media sub limita de trecere. Cu o notă mai mică de şapte – spre exemplu - nu se putea intra la politehnică dar era foarte bună pentru filologie, unde cariera de profesor la ţară, cu un salariu de mizerie nu atrăgea candidaţi nici măcar pentru acoperirea locurilor disponibile. *

* 247

* Lumina zilei te ţine conectat la realitate, în timp ce întunericul stimulează imaginaţia sau, după caz, visarea. *

* *

Ne lăudăm că, înainte de al doilea război mondial, eram grânarul Europei. Era, ce-i drept, un progres, pentru că, mai înainte, nu eram nici măcar atât. Asta însă nu înseamnă că furnizam hrana fără de care Europa nu putea trăi. Nici pe departe! Eram ţara cu o agricultură subdezvoltată, celelalte ştiind să-şi valorifice mai bine suprafeţele agricole. Grâul este cultura leneşilor; între însămânţare şi recoltare nu necesită nici o întreţinere.

Pentru comparaţie, dintre cereale, la cealaltă extremitate se află orezul. Românii însă nu sunt chinezi.

Poate că ar trebui să fim mai atenţi atunci când ne lăudăm. *

* *

Citeam mai demult un text despre programul de dinaintea micului dejun al copilului ce urma să devină faraon în Egiptul antic. Exerciţiile fizice şi de pregătire militară erau comparabile doar ci cele ale marilor campioni sportivi din zilele noastre. Iar după micul dejun, urma studiul. Doar mitocanii îşi imaginează că viaţa unui copil educat este un „dolce farniente”, în timp ce copiii lor au un trai chinuit. Dealtfel, însuşi cuvântul ‚ne-educat’ – prin forma pasiva - ne arată că nu copiii sunt de vină, ci adulţii, care ar fi trebuit să se ocupe de educaţia lor. Iar dacă asemenea oameni ajung 248

lideri în urma unui cutremur social, ei cred că este spre binele copiilor să-i protejeze exagerat, în loc să-i educe. Iar pentru ca eşecul să fie total, îi trimit la şcoli speciale de artă, muzică şi altele asemenea, pentru că . . . deh! . . . odrasla lor e musai să fie un geniu (chiar dacă este idiot) şi nu ar urma nici în ruptul capului o profesiune banală. *

* *

Un prieten, supraveghindu-şi fiul de vreo doi-trei ani, se străduia să facă conversaţie cu el. Asta însemna să-i spună poveşti sau orice altceva, numai să vorbească. În criză de subiecte, îi spune la un moment dat o mică glumă nu tocmai potrivită pentru un copil, dar se părea că imprudenţa lui a rămas neobservată. Câţiva ani mai târziu, copilul crescuse şi mergeau cu trenul la Predeal să schieze. Trenul era foarte aglomerat, iar ei stăteau pe coridor, când, dintr-un compartiment plin cu doamne, puştiul a fost invitat să stea printre ele. După un timp, agasat de întrebările clasice adresate copiilor, s-a gândit că ar putea să le tempereze interesul, dacă va pune el întrebări, aşa că le-a spus gluma ce o auzise de la tatăl său cu ani în urmă, dar pe care nu o înţelesese atunci: - „Tu ştii care-i cea mai mică păsărică?”

- Nu, au răspuns doamnele în cor.

- „Cea mai mică păsărică este păsărica de furnică.”

Bineînţeles, întrebările chinuitoare pentru copil au încetat.

Am relatat aceasta întâmplare pentru modul în care funcţionează memoria copiilor. Faptul că nu a înţeles ce i s-a spus nu înseamnă că va uita subiectul. Dimpotrivă, pentru el a rămas un mister ce va trebui elucidat.

249

*

* *

În „Enigma Otiliei”, George Călinescu a relatat evenimente şi personaje reale, pe care le-a cunoscut îndeaproape. N-a îndrăznit nimeni să afirme că a făcut memorialistică. *

* *

„Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. De cum am ieşit pe litoral pentru plimbarea obişnuită, am găsit un creion. Era aproape întreg, dar radiera din capătul opus era aproape consumată, semn că a aparţinut unui copil pe punctul de a deveni conştient de greşelile sale. *

* *

Privesc de pe balcon un pisoi, care se joacă în curtea de vizavi. În urmă cu un sfert de oră făcea acelaşi lucru.

Este fascinant! Stă pe burta, încordat, cu privirea aţintită asupra unei prăzi imaginare. Apoi, dintr-odată, se aruncă asupra ei, se preface că a prins-o şi se joacă cu ea. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi trei-patru metri într-o direcţie oarecare, să prindă din nou aceeaşi pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Are doar câteva luni, este plin de energie şi chef de joacă.

Ceea ce mă impresionează însă este capacitatea lui de a construi scenarii. Rareori am văzut copii capabili să se joace singuri cu atâta imaginaţie; cât despre cei ce nu ştiu să se joace singuri, îi evaluăm ca fiind proşti.

250

Imaginaţia este mai mult decât inteligenţă iar de aici până la operaţii cu noţiuni abstracte mai e doar un pas.

Pentru pisici. *

* *

Originea omului Se spune că evoluţia omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziţiei bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de ştiinţă se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped. Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.

Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări şi animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existenţă, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, ştiu, cineva mi-a atras atenţia asupra existenţei legendelor despre cai înaripaţi, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginaţiei europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniţi călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, şi asocierea om-cal. Până să înveţe ei să călărească, au inventat legende cu cai.)

Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spaţiul lor de vieţuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor şi forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai 251

mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptaţi către înainte. Şi unii şi alţii au o bună memorie a spaţiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se aşează milimetric pe o crenguţă subţire, pe care însă nu o văd în acel moment. Omul poate privi înainte, dar şi în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecinţă, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârşiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziţie verticală de la început.

A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi şi va sfârşi, probabil, ca parazit pentru el însuşi. *

* *

Prin fabule şi poveşti, copilul îşi însuşeşte semnificaţia unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos şi aşa mai departe. Dar nu toţi copiii sunt educaţi in acest mod. Unora nu li s-au spus poveşti niciodată, iar alţii nici nu ştiu să citească. Ne-am aştepta ca cei mai educaţi să-şi însuşească mai repede aceste noţiuni şi să fie mai performanţi în viaţă.

Realitatea însă dovedeşte că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparţin altora, nu nou. Noi suntem perfecţi, nu trebuie să ne preocupe asemenea fleacuri. Şi astfel, copilul „lasă garda jos”. *

* * 252

„Patriarhatul” din antichitate este exagerat. Cauza: cărţile au fost scrise de către bărbaţi. *

* *

Limba greacă e atât de grea, că şi grecii au probleme cu ea: grea-că.

Astăzi, între două reprize de înot, am întrebat un pescar amator cum se numeşte „arici de mare” în limba greacă. După ce mi-a spus, l-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă ştiu literele greceşti. I-am răspuns că literele le ştiu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă pare un om educat, vorbeşte binişor engleza etc. *

* *

Cineva mi-a spus că sunt un temerar. De unde ştia el că, pe când eram elev, obişnuiam să-mi fac temele mai rar? *

* *

Alegaţia că femeile erau persecutate în antichitate trebuie nuanţată. Pentru anumite perioade ea este chiar falsă. Nu este doar opinia mea. Astfel: „venerarea zeiţelor se vede şi în faptul că toate templele dorice ale grecilor erau închinate lor. Nu Zeus este cel care va sta la baza formării panteonului, ci marele zeităţi mame, Demetra şi Hera. Templul lor, ridicat în vechiul 253

panteon al zeilor din Olimpia este cu 300 de ani mai vechi decât templul lui Zeus.” (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 116) Marile ritualuri sunt executate de către femei în fiecare an. Mult trâmbiţatele olimpiade ale bărbaţilor se ţineau doar la patru ani. În timp ce ele cultivă calităţile fizice ale bărbaţilor – indicând aptitudinile lor de luptători – femeile cultivau activităţile fundamentale, necesare vieţii. Demetra – zeiţa fertilităţii şi prosperităţii, mai ales a agriculturii – Hera, erau cu mult mai venerate chiar decât Zeus.

E clar că bărbaţii erau executanţi, chiar şi în politică.

Hăţurile erau în mâinile femeilor.

La etruşci, femeile nu numai că erau foarte respectate.

Ele erau cele care decideau succesiunea regilor. *

* *

Falanga a fost inventată de greci. „Stilul de luptă în falangă va cunoaşte o perioadă de înflorire în secolele V şi IV î.H. atât în lupta dintre oraşele-stat greceşti cât şi la apărarea contra perşilor în 490 şi 479 î.H., când hopliţii puternic înarmaţi vor contribui hotărâtor la succesul bătăliei.

Noul stil de luptă necesită o bună pregătire militară şi disciplină din partea soldaţilor, deoarece aceştia pot câştiga doar dacă acţionează solidar. Rândurile vor fi strânse permanent, fiecare spaţiu liber oferind alfel inamicului o şansă de atac.”

254

Păstrarea rândurilor strânse după inventarea armelor de foc a fost însă o mare prostie, ce a atins culmea în timpul Războiului civil american, la mijlocul secolului 19. *

* *

Zeii se află în Olimp; un munte nu foarte înalt, pe care mulţi oameni l-au urcat de nenumărate ori. Aşezarea lor acolo este simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil. Mitologia este metaforă; ea trebuie interpretată inteligent.

Dumnezeu şi îngerii sunt în cer, undeva unde oameni nu pot ajunge. Religia este o doctrină imposibil de verificat. „Crede şi nu cerceta”, iar dacă – din întâmplare – ai constatat o anomalie, consideră că ai avut ghinion. *

* *

Se spune despre greci că sunt leneşi. Afirmaţia trebuie nuanţată. Ei nu sunt leneşi în sensul de trândavi.

Dimpotrivă, sunt chiar foarte activi, în special în conversaţii. Sunt dinamici, uneori prea dinamici. Sunt însă neadaptaţi civilizaţiei europene industriale. Nu doresc să fie angajaţi, să aibă un program şi obligaţii.

Aşteaptă momentul potrivit să speculeze, să trişeze. *

* *

Se spune că, în antichitate, atât romanii, cât şi grecii, mergeau la piaţă să facă cumpărăturile, fiindcă femeile 255

nu aveau voie să iasă din casă. Asta înseamnă că ei se pricepeau la toate treburile gospodăreşti, inclusiv bucătărie, spre exemplu. Aşi! Se mai spune că ei erau însoţiţi de unul sau doi sclavi, pentru căratul cumpărăturilor. Cred că aceşti sclavi erau de fapt bucătarii, femeile fiind nişte doamne. Adevărul este că, în casă, ele conduceau, iar bărbatul era trimis la piaţă. *

* *

Se invocă deseori căldura, pentru a scuza lenea locuitorilor din teritoriile cu climă caldă. Argumentul poate fi adevărat în zonele ecuatoriale; nu ştiu, n-am fost niciodată acolo. El nu este valabil însă în cele cu climă temperată. Sunt de doi ani în Grecia şi pot face o comparaţie cu România. În ambele ţări, lunile iulie şi august sunt cele mai călduroase. Temperaturile nu diferă foarte mult, doar că în Grecia vremea bună este cvasi permanentă, ceea ce produce acumularea căldurii. În Bucureşti însă disconfortul este chiar mai mare, din cauza umidităţii. Marile diferenţe sunt în timpul iernii. Explicaţia este simplă: în România clima este continentală, cu temperaturi ce pot coborî sub 25 de grade Celsius, în timp ce în Grecia ea este una temperată, cu temperaturi peste 0 grade. Îşi permit din acest motiv să monteze în exterior ţevile de apă, fiindcă nu există pericolul îngheţului. În Grecia, toate celelalte zece luni ale anului sunt bune pentru muncă, în timp ce, în România, viscolul şi frigul prelungit pot face foarte dificile unele zile de iarnă. În concluzie, căldura nu justifică lenea grecească. Mai mult decât atât: ei nu sunt leneşi, ci doar refractari faţă de munca organizată. În alte activităţi sunt chiar deosebit de energici.

256

*

* *

De multe ori, autorii unor texte, atunci când dezvoltă o idee dragă lor sau impusă de alţii din diferite motive, invocă texte mai vechi, pentru a-şi întări argumentaţia şi justifica teza. Nu rareori, acestea sunt interpretate tendenţios, ajustate sau chiar uşor deformate. Dacă lucrarea are succes - fie şi numai printre susţinătorii ideii - ea devine astfel cunoscută publicului larg. Pentru început, nimeni nu acordă importanţă inexactităţii comise; scopul scuză mijloacele.

Ulterior, argumentele speculate în lucrare sunt luate ca valabile de către alţi autori, lucrarea însăşi este citată în alte texte şi, astfel, minciunile devin adevăruri istorice. *

* *

În exodul babilonian au fost luată doar aristocraţia evreiască. Masa populaţiei a rămas pe loc. Este un principiu politic notat (şi nu inventat) şi de Machiavelli, conform căruia învingătorul, dacă vrea să stăpânească teritoriul ocupat, trebuie să elimine vechii conducători.

Altfel, aceştia vor sabota noua conducere, instalată de el. Nabucodonosor II nu i-a ucis pe liderii evreilor, ci doar i-a luat de-acolo şi i-a adus în Babilon, unde puteau fi supravegheaţi mai bine. Termenul „robie” este, în acest caz, o minciună. Ei nu au fost supuşi la nici o muncă. Dimpotrivă, sufereau cel mult de inactivitate. De altfel, atunci a fost scrisă cea mai mare parte a Bibliei. Mulţi dintre ei au rămas în Babilon după eliberare, ca dovadă că se simţeau foarte bine acolo.

257

*

* *

Dacă deşteptăciunea omului provine de la mersul biped, ar trebui să ne gândim că printre strămoşii lui au fost nu doar maimuţele, ci şi mangustele, sau în variantă mai românească, a popândăilor. *

* *

Mentalitatea europeană a început cu literatura cavalerească a evului mediu; cavalerismul însemna fidelitate faţă de cel pe care îl slujea, abnegaţie până la sacrificiu, respectarea principiilor în dauna oportunismului. Adevăratele argumente au fost însă furnizate de către industria în formare şi comerţ. În economia industrială, respectarea obligaţiilor contractuale este o condiţie indispensabilă bunei funcţionări. Nimeni nu este dispus să-şi rateze afacerea din cauza unui partener neserios. Cine nu înţelege această obligaţie elementară şi încearcă să trişeze va fi eliminat din lumea afacerilor înainte să-şi dea seama, pentru că - înainte de a încheia un contract – angajatorul se interesează de calitate viitorului partener. Este stimulată munca în echipă şi nu „descurcatul” în interes personal din motive meschine. *

* *

Mitul lui Dionysos Zagreus – Adriano Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, pagina 109 Dionysos, numit şi Zagreus, a fost fiul lui Zeus şi al Persefonei. Titanii, instigaţi de Hera, după ce i-au oferit 258

jucării, în timp el se uita într-o oglindă deformantă, l-au atacat cu pumnalele. Copilul încearcă să scape printr-un lung şir de metamorfoze; în final, când ia formă de taur, este ciopârţit şi mâncat de către titani. Atena însă îi salvează inima şi i-o duce lui Zeus. Acesta o mănâncă şi, din el, se naşte noul Dionysos, în care cel ucis este destinat să-i urmeze lui Zeus la stăpânirea lumii.

Titanii, asasini ai zeului, sunt fulgeraţi de Zeus şi prefăcuţi în cenuşă, cenuşă din care se naşe seminţia omenească, care are, prin urmare, în ea un dublu element: unul titanic şi, pentru că titanii îl devoraseră pe Dionysos, unul dionisiac. Prin urmare, omul are în el dublul principiu al binelui şi al răului.

Crima titanilor este aceea de a face bucăţi unitatea zeului (sfârtecarea taurului). Pluritatea, adică lumea, ia naştere din unitate, din zeu, dar printr-o crimă. *

* *

O familie de basarabeni s-a pocăit. La prima vedere, este surprinzător; alături de ruşi – popor credincios – suntem tentaţi să-i credem chiar mai ataşaţi ortodoxismului decât pe români. În realitate, tocmai Biserica rusă, pe care ei o ataşează Ortodoxismului, îi îndepărtează de acest cult.

Nu ştiu dacă îi tentează să facă prozelitism în Grecia; ar fi o greşeală. Deosebirile dintre popoare sunt enorme.

Pentru greci, ortodoxismul se confundă cu ideea naţională. În primul rând, ei se consideră că sunt – şi în cea mai mare măsură chiar sunt - făuritori ai Creştinismului, iar Ortodoxismul este „dreapta credinţă”. Slavii şi toţi ceilalţi au devenit creştini prin 259

răspândirea acestuia în lume. Alfabetul kirilic, folosit de ruşi este de sorginte grecească. Fraţii Kiril şi Metodiu, din Salonic, l-au inventat pentru a-i creştina pe slavii ce penetraseră în Peninsula Balcanică. În toată istoria Greciei de după Christos, acest popor s-a delimitat de invadatori prin credinţa sa. Iar invadatori au fost mulţi şi nu numai păgâni. Încă înainte de ocupaţia turcească, veneţienii au lăsat urme adânci, ca să nu mai vorbim despre distrugerile provocate de cruciaţi. Pentru grec, a nu fi ortodox înseamnă aproape duşman. În conversaţia cu un străin, prima lui întrebare este: „De unde eşti?”.

Dacă populaţia ţării este majoritar ortodoxă, urmează a doua întrebare, fundamentală: „Eşti ortodox?”. În cazul răspunsului afirmativ, eşti considerat prietenul lui. În caz contrar, discuţia – dacă va continua – va fi una formală.

Să fii pocăit într-o ţară ortodoxă ridică un mare semn de întrebare în mintea oricărui grec. *

* *

Noica se plânge că nu există un institut de înfrumuţesare pentru cele sufleteşti. Este tocmai ceea ce ar trebuit să facă filosofia şi el nu a înţeles. *

* *

Cultura română începe cu Dimitrie Cantemir; cea rusă cu fiul acestuia, Antioh Cantemir. *

* * 260

Cum se pot face două greşeli cu o singură literă Dacă litera mare „Y”, există atât în limba greacă, cât şi în română, litera mică este diferită. Simbolul grecesc este „u” şi nu „y”, care nu există în alfabetul elen, probabil pentru a nu-l confunda cu „γ” (gama). În consecinţă, pronunţarea literei greceşti „υ” ca pe un „u” românesc este o greşeală.

A doua eroare se petrece atunci când această literă se află după una dintre vocalele „α” sau „ε” şi înainte de o consoană surdă, când se pronunţă ca un „f” românesc.

Pronumele personal neutru „αυτό”, spre exemplu, se pronunţă „aftó” şi nu „autó” sau „aitó”.

Dubla greşeală este totuşi frecventă tocmai în expresii ce se vor elevate. Astfel, localitatea „Ελευσίνα” este corect scrisă „Elefsina” pe majoritatea hărţilor, dar expresia „Misterele Eleusine” pentru manifestările ce aveau loc aici în trecut, „Eλευσίνια Μυστήρια”, nu au altă explicaţie, decât necunoaşterea subtilităţilor gramaticii elene. Nu este singurul caz. Sunt numeroase asemenea erori, nu numai pentru nume proprii, dar chiar şi a unor substantive comune, dovedind că preluarea informaţiilor s-a făcut pe baza scrierilor şi nu a comunicării directe între oameni.

Dacă greşeli elementare ca acestea au fost posibile, este de aşteptat ca interpretarea unor texte vechi să fi fost afectată cu mult mai grav. *

*

* Întrebări fundamentale - De ce laptele tuturor animalelor este alb?

- De ce sângele tuturor animalelor este roşu?

- De ce reacţiile de veselie şi tristeţe – râsul şi plânsul – sunt asemănătoare la oamenii tuturor raselor şi chiar la unele animale?

261

*

* *

Trezoreria statului în limba turcă se numeşte hazna. *

* *

Între frumos şi urât nu se află nimic. Ambele sunt excepţii de la normal. Nu există o scală cu urâtul jos, frumosul sus şi obişnuitul la mijloc, decât dacă vrem noi să le dăm note. Ambele sunt abateri de la normal. Nu putem amesteca urâtul cu frumosul, în speranţa că va ieşi mediocrul. Normalul nu este media dintre urât şi frumos. Frumosul este o abatere armonioasă, în timp ce urâtul este una nearmonioasă, neplăcută gustului nostru. *

* *

M-am trezit azi dimineaţă la ora 5 – foarte devreme pentru mine – din cauza unui fulger ce a luminat camera urmat de un tunet extrem de puternic. Fiindcă n-am mai putut să dorm m-am sculat. Ploua mărunt. După puţin timp însă, ploaia s-a transformat în averse de intensităţi variabile, cu vârfuri de ploaie torenţială. Cu totul deosebite au fost descărcările electrice. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva. Este ora 11 acum, când scriu aceste rânduri, şi, de şase ore, tunele se aud sub forma unui uruit continuu, asemenea celui produs de o avalanşă de zăpadă. Cei ce nu au auzit o avalanşă, o pot asemui cu zgomotul produs de o escadrilă de avioane cu reacţie zburând la joasă altitudine, cu deosebirea că intensitatea nu este tocmai uniformă. Uimitoare pentru 262

mine a fost continuitatea fulgerelor, mai ales până să se lumineze de ziuă. Aş fi putut să citesc la lumina lor; deranjantă era doar variaţia intensităţii. Cerul pâlpâia, fără a se stinge complet pentru nici o secundă. *

* *

Un amic mi-a reproşat că, într-o carte, am abordat un subiect discutabil. Păi tocmai acesta este obiectivul oricărei cărţi: sa pună în discuţie diferite subiecte.

Bineînţeles că, în literatură, nu se dau verdicte, nu se trag concluzii de netăgăduit; se exprimă doar opinii, prin care autorul îl incită pe cititor să-şi pună în evidenţa opinia sa, fie ea şi opusă. Evident, amicul meu avea altă părere despre acel subiect, dar nu avea tăria să şi-o susţină. *

* *

Persanele inculte sunt încrezute. Ele cred că inteligenţa lor deosebită este cea care le-a permis să se descurce în viaţă la fel de bine ca cele cu studii, sau chiar mai bine. *

* *

În diplomaţie – şi nu numai – există o regulă nescrisă: dacă vrei să stabileşti relaţii de colaborare, nu încerci să rezolvi divergenţele grave ex abrupto; se stabilesc mai întâi aspectele comune, asupra cărora părţile sunt de acord, au chiar interese comune; se atacă apoi divergenţele minore, unde acordul este mai uşor de realizat. Se stabileşte astfel un dialog, se perfecţionează mecanismul comunicării între părţi.

263

Treptat, se rezolvă probleme din ce în ce mai dificile până la cele mai grave. Exemplul opus este cel oferit de fostul U.R.S.S. la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Problema invocată atunci era dezarmarea, iar răspunsul făţarnic al sovieticilor era „Noi acceptăm doar dezarmarea generală şi totală. Orice altă variantă nu ne interesează.” Adevărul este că, pe ei, nu-i interesa dezarmarea sub nici o formă. Dimpotrivă, războiul le-a oferit o şansă şi, dintr-o ţară cu o economie în curs de prăbuşire, aşa cum era înainte de conflagraţie, avea acum şansa de a deveni o mare putere mondială, ceea ce a şi făcut. Dezarmarea era ultimul lucru la care s-ar fi gândit, de aceea răspunsul lor era unul absurd.

Dezarmarea generală şi totală era şi este imposibilă pentru orice ţară. *

* *

Adoptarea Creştinismului ca variantă mai evoluată a Iudaismului este aproape firească şi uşor de înţeles.

Pentru greci însă, înlocuirea Mitologiei – propria lor creaţie, de o bogăţie literară şi filosofică fără egal – cu Vechiul Testament provoacă nedumerire. Poate că, întro oarecare măsură, ei înşişi considerau Mitologia o colecţie pe poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte poveşti? Pe de o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi într-o stare economică precară.

Religia creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon este unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă îndoieli asupra 264

situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă Mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu alte religii, de la care a şi preluat multe idei. *

* *

Printre cosmogoniile avansate de alte religii, simpatică este una din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim”. *

* *

Dacă atunci când vezi luna nouă pui mâna pe bani, vei avea mulţi bani în toată perioada următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi văzută, fiindcă se află 265

în dreptul soarelui. Superstiţia este de fapt o bătaie de joc la adresa ascultătorului. *

* *

Omul nu este doar materie. El este şi fiinţă spirituală. El aspiră spre divinitate. Divinitatea se naşte în om. *

* *

În curând vom avea alegeri. Tot atunci, va fi lună nouă. Şi Parlamentul va fi unul nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte părţi luminate şi mult mai multe rămase în umbră, pentru o vreme. Veşnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea şi pământul. Adică nu!

Pământul, nu! Doar lumea, şi nu chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta, poate-poate ne vom odihni mai bine.

Odihna plăcută, români! Domnul veghează! Veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-aţi dori, fiindcă tot nu ştiţi ce să vă doriţi. Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva veţi şti. Atenţie, nu când e lună plină. Atunci, se ştie, nu puteţi dormi bine şi, cu mintea neodihnită, puteţi greşi din nou. Aţi mai făcut-o şi în trecut, dar nu disperaţi. „Sic transit gloria mundi!” *

* *

Deşi vara este foarte cald, majoritatea grecoaicelor – chiar cele în vârstă – poartă părul lung, de cele mai 266

multe ori încreţit la coafor, chiar dacă nu au bani pentru pantofi. Am văzut grecoaice cu şlapi în plină iarnă, dar cu părul blondificat ca al nordicelor şi încreţit ca al negreselor. Asta poate fi amuzant. Dizgraţioase sunt babele cu minijupe, mestecând gumă cu gura deschisă. *

* *

Majoritatea mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului. A trebuit să vină zeul cel bun, să-l învingă şi să creeze spaţiul organizat, în care omul poate trăi.

Dragonul, în cele extrem orientale este reprezentarea Monstrului marin, a şarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice, al Tenebrelor, al Nopţii şi al Morţii, al amorfului, a tot ceea ce nu are încă o „formă“.

Marduk a alcătuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul după ce l–a învins pe monstrul primordial Rahab.

Avem de-a face deci cu o fiinţă primordială. Înseamnă că răul este primordial. Binele a apărut prin civilizaţie.

Creştinismul, vorbind doar despre Dumnezeu şi uitând răul primordial, şi-a pierdut filonul filosofic. *

* *

267

De ce au grecii nasul mare?

Pentru că sunt mincinoşi. Carlo Collodi îşi cunoştea bine vecinii, aşa că asocierea lor cu Pinocchio nu este deloc întâmplătoare. Putem fi sigur de asta, mai ales că, înainte de a fi scris cărţi pentru copii, el a fost un scriitor satiric şi jurnalist, bine implicat în politică.

Dealtfel, Carlo Collodi este un pseudonim. Numele său real a fost Carlo Lorenzini. El a fondat ziarul „Il lampione”, închis de cenzura din Toscana în 1848 şi reapărut mai târziu, după unirea cu Piemontul - un prim pas către unificarea Italiei. Cărţi pentru copii a început să scrie după 50 de ani.

De unde se vede că literatura pentru copii nu este la îndemâna oricui. Îţi trebuie ceva experienţă pentru asta. Experienţă şi talent. Este foarte probabil ca multe dintre săgeţile lui, plasate chiar şi în literatura pentru copii, să nu mai fie sesizabile de către noi. Rămâne doar ceea ce este universal şi permanent valabil, precum asocierea minciunii cu dimensiunea nasului la greci. *

* *

Majoritatea atenienilor cunosc limba engleză. Astăzi am avut o conversaţie cu unul dintre ei. Am început prin a-i spune că pămătuful ce-l ţinea în mână are culorile steagului românesc: roşu, galben şi albastru. Mi-a răspuns că pe el îl cheamă Vasilis. Discuţia noastră a continuat pe acelaşi ton de amicală înţelegere. *

* * 268

Unul dintre cele mai dificile roluri de soprană este cel al lui Mimi, din opera Boema, de Puccini. Numai solistele cu experienţă în abordează, deoarece au nevoie de o rezistenţă deosebită. Acelaşi lucru şi pentru Madame Butterfly, de acelaşi compozitor. Interpreta se află pe scenă de la început şi până la sfârşit. Majoritatea celor care s-au încumetat au declarat că, în timp, pe măsură ce au aprofundat muzica, s-au ataşat tot mai mult de ea, i-au sesizat tot mai multe subtilităţi, considerând-o printre cele mai bune.

Iată un exemplu, prin care profesionalismul deformează opiniile, iar opera – deşi anostă – capătă valenţe deosebite. *

* *

Pe pardoseala din mozaic a culoarelor Spitalului municipal din Ploieşti se aflau multe pete negre. Am aflat că sunt rămăşiţele gumelor de mestecat. Că există persoane care le aruncă pe jos mă surprinde mai puţin.

Că însă într-un spital ele nu au fost îndepărtate de ani de zile depăşeşte puterea mea de înţelegere. Igienă?

Ce-i aia? *

* *

Toată lumea ştie astăzi că Churchill şi Stalin au discutat şi stabilit împărţirea Europei de Est după al Doilea Război Mondial. Dar SUA nu avea nici un cuvânt de spus?

Desigur, a avut. Măcar între Anglia şi SUA – dacă nu în context mai larg – au avut cu siguranţă discuţii cu mult înainte, despre care noi nu ştim, aşa cum, mult timp, nu am ştiut nici despre convorbirea dintre Churchill şi 269

Stalin. Se explică astfel de ce încercările României de a ieşi din alianţa cu Germania şi a le deveni lor parteneri au eşuat chiar înainte de toamna anului 1944, când a avut loc întâlnirea lui Churchill cu Stalin. *

* *

În afara unor cunoştinţe tehnice de strictă specialitate, nu mă consider exeget în domenii de larg interes. Nu sunt nici istoric şi nici strateg militar, aşa că afirmaţiile mele nu sunt decât opinii proprii iar, dacă uneori exprimarea mea pare prea categorică, înseamnă că a fost generată de afirmaţia altcuiva (scrisă sau orală), care îmi răneşte logica sau alte informaţii anterioare.

Zilele trecute am avut o contradicţie cu o doamnă, altfel distinsă şi bun profesionist, pe o temă ce aparţinea profesiunii ei, dar care fusese afectată politic. Mai tânără fiind, nu a prins perioada 1945-1960, a instalării comunismului în România, când propaganda era mai puţin abilă, iar propovăduitorii noului regim frizau de multe ori ridicolul. Cu timpul, activiştii de partid şi-au îmbunătăţit instrumentele, educarea în şcoli a „omului nou” s-a perfecţionat, astfel că elevii conştiincioşi, pe lângă cunoştinţele profesionale fireşti, şi-au însuşit şi nuanţele strecurate discret, în scopul inoculării noilor idei, unele chiar cu denaturarea adevărului. Tocmai falsitatea unei afirmaţii a provocat discuţia noastră, discuţie care a degenerat, pentru că nu a vrut să accepte că eu, un intrus în profesiunea sa, pun la îndoială cunoştinţele ei de specialitate. Încep să mă gândesc la Nae Ionescu: „Şcoala e bună, cu condiţia să n-o iei prea în serios”.

270

*

* *

Brâncuşi a dedicat sculpturile de la Târgul Jiu eroilor neamului. Ele se numesc: - Coloana sacrificiului infinit; - Masa apostolilor (12 cu Iisus în mijloc) - Monumentul întregirii neamului Denumirile au fost schimbate de către comunişti. *

* *

Bucuria apare la atingerea unui obiectiv şi dispare în momentul următor. De aceea, orice bucurie este efemeră. Obiectivele sunt de două tipuri, după cum realizarea lor este imediată sau târzie, printr-un proiect eşalonat pe mai multe etape. Primele ne oferă prilejul unei singure bucurii. Cele din categoria a doua ne oferă câte o bucurie la atingerea fiecărei etape de pe traseul proiectului. *

* *

Constituţia să fie elaborată de către experţi din toate domeniile şi nu doar de către jurişti. *

* *

Prin 1974, eu le-am propus celor de la Direcţia de Învăţământ din Braşov să fac un program se calculator pentru stabilirea necesarului de şcolarizare. Eu plecam de la ideea că întreprinderile erau solicitate să comunice necesarului lor de cadre, astfel încât şcolile 271

să pregătească copiii conform cerinţelor. Ştiam însă bine că răspunsul întreprinderilor era unul formal. Ei spuneau ce le trebuie în acel moment şi erau incapabili să spună ce le va trebui după 3-5 ani, când învăţământul le va pregăti cadrele cerute azi. Totul era însă doar o mascaradă. Programul meu ar fi presupus o abordare aproape ştiinţifică. El avea la bază o abordare după principiile simulării matematice. M-am dezumflat atunci când cineva mi-a explicat că, în realitate, „necesarul de şcolarizat” se stabileşte în funcţie de numărul profesorilor existenţi, cărora trebuie să li se asigure numărul de elevi care să le justifice existenţa. *

* *

În timp ce Transilvania a fost lăsată la discreţia ungurilor, Bucovina a fost administrată direct de către austrieci. Asta explică multiplele diferenţe. *

* *

Dacă religia ar fi imanentă omului, cum omul se trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este imanentă si maimuţelor. Cum nimeni nu va îmbrăţişa această ipoteză, suntem obligaţi să ne gândim la un moment anume al apariţiei religiei. Este de aşteptat ca susţinătorii religiei să-şi dorească probe prin care să se confirme o datare cât mai îndepărtată, motiv pentru care unii savanţii o caută şi la oamenii primitivi. Avem însă la dispoziţie o cale mult mai bună: studiul serios al apariţiei unor religii recente, pentru care avem probe, documente şi tot ce trebuie pentru o elucidare completă. Odată stabilit modul în care acestea au apărut, nu ne rămâne decât să extrapolăm logica la 272

societăţile anterioare. Pentru asta trebuie să depistăm logica apariţiei religiilor studiate, a „filosofiei” lor, a mesajului către populaţie, a paradigmei ce stă la baza construcţiei şi nu a legendelor în care a fost ulterior îmbrăcată. *

* *

Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat primul consiliu ecumenic, cel de la Nicaea, episcopia din Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia şi Tracia erau cele mai importante. Dintre participanţi, se cuvin menţionaţi Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarius din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Herclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Caesarea, Nicolas din Myra sau Aristakes din Armenia. Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă. *

* *

Primii mitropoliţi ai Rusiei au fost greci. Abia în 1441 a fost numit primul mitropolit rus. *

* *

„Cad mort de sete alături de fântână” (Je meurs de soif auprès de la fontaine) – tema dată de ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon.

273

Ducele Charles d’Orléans sponsoriza arta şi poezia din dragoste pentru cultură şi nu din interes, ca majoritatea. El însuşi era un poet. Avea însă bunul simţ să recunoască superioritatea altora, pentru că iubea poezia cu adevărat.

Este probabil ca François Villon să nu fi fost singurul poet valoros al timpului său. El ne este cunoscut datorită ducelui Charles d’Orléans. Firi asemenea lui Villon există şi azi. Unii chiar se cred poeţi, cântăreţi sau te-miri-ce altceva. Alţii au talent şi creează opere remarcabile, chiar şi fără să aibă defectele lui Villon.

Majoritatea rămân necunoscuţi, pentru că nu şi-au aflat protectorul. Cine este Charles d’Orléans al zilelor noastre ? *

* *

Un artist este un creator, ceea ce presupune o preocupare cvasi-permanentă, o ardere internă, ca să folosesc şi eu o sintagmă cam afumată. Aşa fiind, el nu poate fi artist la serviciu sau în timpul liber. El este artist permanent. Când flacăra este puternică, indiferent unde se află, caută s-o pună la lucru, fiindcă simte că atunci este momentul lui de creaţie. Iar dacă flacăra nu arde, degeaba insistă, indiferent unde se află. *

* *

Îmi pun de multe ori întrebarea cum aş fi reacţionat eu dacă aş fi fost matur în diferite perioade din trecut.

Spre exemplu în perioada 1944-1950. Am în faţă imaginea unor persoane ce se aflau atunci la maturitate 274

şi care au reacţionat în diferite moduri, pozitive sau negative, aşa cum le văd eu astăzi. Unii s-au comportat eroic, alţii au fost laşi. În ceea ce mă priveşte, calităţi de erou nu cred că am şi laş îmi place să cred că nu sunt. De altfel, nici postura de erou nu-mi surâde foarte tare, fiindcă eroul este un fel de kamikaze, iar aceştia sunt persoane îndoctrinate, ceea ce denotă o dotare intelectuală precară. Am rezistat îndoctrinării comuniste aproape jumătate de secol, aşa că mă pot considera imun din acest punct de vedere. De altfel, am o tendinţă nativă de a discută orice afirmaţie, iar intenţiile de îndoctrinare de orice fel le miros de la mare distanţă.

Deci, între cele două extreme, dacă aş fi fost în locul lor, eu cum aş fi procedat? Îmi place să cred că sunt o persoană care, înainte de a trece la acţiune, gândeşte ceea ce face. Există deci riscul să mă apropii de oportunism. Oricum, sună mai bine decât laş sau prost.

Analizându-mi puţin trecutul, trebuie să recunosc faptul că nu am fost un descurcăreţ. Oportunistul, deşi este un personaj negativ, se pare că îmi este superior. Nefiind de nici-unele, constat că nici nu pot preciza cum anume aş fi procedat. Întrebarea rămâne una retorică, ce probabil că ar trebui să şi-o pună fiecare şi mai ales de către tineretul de azi, ce – din ignoranţă - aruncă cu nonşalanţă anatema. *

* *

Don Juan Don Juan a fost creat de către bărbaţi. Nu ştiu de ce femeile nu s-au pronunţat în această privinţă. Poeţii iubirii sunt tot bărbaţi. Cele câteva poetese ale iubirii 275

nu echilibrează balanţa, mai ales că ele nu idealizează bărbatul iubit. Poate că nici nu un astfel de ideal. Asta nu înseamnă că ele nu iubesc. Dimpotrivă. În optica bărbaţilor îl iubesc chiar pe Don Juan, ceea ce este – evident – o infatuare masculină.

Dar, dacă despre toate astea ar fi scris femeile? Dona Juanita. Ah, o desfrânată, ar fi ripostat bărbaţii. Întrebarea este cum ar privi femeile subiectul, pentru că, în fond, şi Don Juan este tot un desfrânat. Despre el însă s-au scris opere.

Vreau o operă cu Dona Juanita, scrisă şi compusă de către femei. Sau, mai bine, nu!

M-am răzgândit. Despre Don Juan au scris bărbaţii, dar ideile le-au fost sugerate de către femei. Vorba ceea: bărbatul este capul familiei, dar femeia este gâtul; ea susţine capul şi îl suceşte cum vrea ea. (Oare?) *

* *

John Steinbeck, Fructele mâniei: „Aşa am primit harul de a conduce oamenii, fără să cunosc şi locul către care să- îndrum.” (Pagina 33) El cel puţin primise harul. *

* *

Artiştii plastici sunt ca şoferii: profesionişti (majoritatea camionagii), şi amatori (diletanţi). De remarcat că piloţii de formula I sunt recrutaţi dintre amatori.

276

*

* *

Ca de obicei, perioadele nefaste ne rămân în amintire prin întâmplări nostime. Încerc acum să relatez una. Un proaspăt coleg de serviciu, povestea că, pe când era student la Facultatea de Cibernetică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice, li s-a predat o metodă de programare a producţiei preconizată de mine şi publicată în 1974 în revista Academiei „Studii şi Cercetări de Calcul Economic şi Cibernetică Economică”. În această metodă, intervalul de timp pentru care se efectua programarea era împărţit în subdiviziuni. Cum folosisem termenul „tact” pentru aceste subdiviziuni, la un moment dat, profesorul întreabă pe o studentă: „Ce este tactul?”, la care ea, probabil cu un auz mai slab, a înţeles „ta’tu”, adică tatăl tău, şi a răspuns: „Şef de gară”. Poanta făcuse carieră la vremea ei. Întâmplarea mi-a fost reamintită acum de către un alt coleg, după peste 30 de ani. *

* *

Codul legislativ Hoţia, corupţia şi toate celelalte rele sunt tendinţe universale. Ele se manifestă însă numai acolo unde societatea este permisivă. În localităţile rurale tradiţionale, opinia publică – „ochiul satului”, cum se spunea – este cea mai puternică frână în calea fărădelegilor. Aici, pentru că totul este la vedere şi nu se poate ascunde nimic, funcţionează ruşinea. De asemenea, la polul opus, în statele dictatoriale, unde 277

legea este impusă cu fermitate, funcţionează frica. În zona de mijloc însă totul este posibil.

Cum în trecut nu ne putem întoarce, ar rezulta de aici că dictatura este de preferat. Am unele îndoieli, dar chiar şi dacă am admite această variantă, se naşte întrebarea „Care dictatură?”. Cea mai recentă inepţie a fost „dictatura proletariatului”. Despre ea nu merită să vorbim. „Dictatura legii” este o inepţie asemănătoare, care însă ar trebui să discutată, fiindcă ea zace în capul unora. Aşa după cum societatea comunistă s-a dovedit a fi o utopie, fiindcă ea presupunea atingerea perfecţiunii, un cod legislativ perfect nu este altceva decât o altă variantă, la fel de utopică.

Când am scris „capul unora” am evitat intenţionat expresii ca „mintea unora”, pentru a nu crea contradicţii în termeni. Dacă în asemenea capete ar exista puţină minte, idei ca „dictatura legii” ar fi respinse din capul locului. (Iată că şi locul are un cap, dar de la el nu pretindem nimic şi bine facem.) *

* *

Fetişizarea literaturii scrise Vorbirea este prioritară scrisului. Cultura s-a răspândit pe cale orală. Primele scrieri au avut drept scop înregistrarea informaţiilor şi nu răspândirea lor. Hârtia, inventată de chinezi, a ajuns în Europa prin intermediul arabilor abia în secolul 8. Cartea s-a răspândit abia după apariţia tiparului. Astăzi există mijloace cu mult mai eficiente atât pentru înregistrare, cât şi pentru răspândire. Se încearcă totuşi influenţarea culturii prin 278

scris. Există chiar mentalitatea că un om de cultură este cel ce şi-a însuşit o cantitate satisfăcătoare de scrieri.

Să fie adevărat? Nu este cumva o fetişizare literaturii?

Ca orice activitate umană, literatura trebuie să aibă un scop. Mă gândesc la un scop al ei, şi nu la situaţiile în care ea este folosită în alte scopuri, cum ar fi cel propagandistic şi multe altele. Literatura însă nu este o activitate propriu-zisă. Scrisul şi cititul sunt activităţi.

Literatura este asemănătoare unui cont contabil, în care se înregistrează veniturile şi cheltuielile de un anumit fel. Deci am greşit atunci când am scris că literatura trebuie să aibă un scop. Ea nu poate avea un scop. În ea doar se înregistrează scrierile de un anumit fel. Aşa dar, trebuie să ne gândim la scopul avut în vedere de cel care scrie. Am spus deja că nu ne gândim la cei ce scriu în scopuri politice, ca să facă impresie, sau ca să-şi justifice locul pe lista membrilor vreunei coterii literare, ci doar la cei ce scriu din vocaţie. Şi, dacă-i aşa, mă gândesc la o afirmaţie ce nu-mi aparţine - am citit-o probabil undeva - dar nu-mi mai amintesc acum unde. Ea spunea cam aşa: „A scrie frumos înseamnă a gândi frumos”. Am citat, evident, din memorie. De fapt, raportul de cauzalitate este invers: doar cel ce gândeşte frumos poate scrie frumos. De ce este important?

Fiindcă o gândire frumoasă conduce la o comportare frumoasă; un stil frumos insuflă fapte frumoase şi aşa mai departe, ceea ce – în ultimă instanţă – înseamnă civilizaţie. Opusul stilului frumos şi al efectelor sale sunt evidente. (Stilurile practicate în zilele noastre sunt cumva semne de non-civilizaţie?)

Cum rămâne cu literatura ca parte a culturii? Rămâne doar cea scrisă, sau cea înregistrată, indiferent de suport?

279

*

* *

Recent, am fost acuzat că nu aş avea prieteni. Alegaţia este falsă, fiindcă am prieteni, dar ea mi-a declanşat un gând. Într-o primă iteraţie, pornind zicala „Prietenul la nevoie se cunoaşte”, aş fi fost tentat să afirm că prietenul adevărat îţi sare în ajutor ori de câte ori este solicitat.

Ei bine, atunci acesta este o persoană cu minte puţină, fiindcă un om raţional se gândeşte la oportunitatea gestului, înainte de trece la acţiune. Raţionamentul este, evident, fals. Pentru ca să găsesc eroarea, a trebuit să caut alte exemple. Nu iau în discuţie prieteniile adolescentine; ele au alte motivaţii. Există prieteni şi în lumea celor cu minte destulă; ce-i drept, mai puţine, dar există. Ce i-a unit? Pe unii un necaz comun. Dacă l-au depăşit fără compromisuri, atunci prietenia lor este de-a dreptul nobilă. Pe alţii i-a unit o activitate la care au trudit în comun. Aici situaţia este incertă. Dacă succesul este cauza, prietenia poate fi efemeră; o schimbare a conjuncturii sociale le poate schimba opţiunile şi apare trădarea. Judecată prin prisma trudei comune, ne aflăm în cazul anterior. Mai există şi viciul, care uneşte multe persoane, dar despre el nu merită să vorbim decât într-un tratat de medicină. *

* *

Se spune că James Joyce ar fi cerut să-l cunoască pe cel de al doilea cumpărător al cărţii sale „Ulise”, la doi ani de la publicare.

280

*

* *

Fac acum o afirmaţie ce poate părea şocantă: nu sărăcia contează, ci sărăcirea, prima fiind doar o consecinţă a celei de a doua. Locuiesc în Braşov. Zona în care mă aflu, Ţara Bârsei, este marcată de cursul Oltului. Acesta, după ce coboară spre sud, până mai jos de Bod, şerpuieşte spre nord mai sus de Rupea, pentru ca, apoi, să coboare iarăşi până la Făgăraş. În trecut, acest traseu foarte unduitor era mărginit de o luncă largă şi relativ sălbatică, cu faună diversă. Spun bătrânii că, pe aici, orice localnic, oricât de nevolnic, chiar şi atunci când se scula dimineaţa după vreo beţie şi cămara îi era goală, se ducea pe malul râului şi, după scurt timp se întorcea cu un peşte. Putea astfel să asigure masa lui şi a familiei în orice condiţii, iar, dacă era mai priceput, putea să-i ofere şi una mai bogată, furnizată de fauna şi flora din luncă. Astăzi, albia râului este canalizată, iar peştii sunt o amintire. Nici săraci, care să trăiască din fauna şi flora spontană nu mai există. Ei s-au mutat la oraş. Evident, nu voi recomanda reîntoarcerea la sălbăticie, dar nu pot să nu observ că progresul poate fi înşelător. *

* *

În 1849, Dostoievski a fost arestat din cauza apartenenţei sale la grupul Petraşevski, o formaţiune în cadrul căreia se purtau discuţii utopice. A fost condamnat la moarte. Deşi sentinţa conspiratorilor avea să fie comutată în exil într-un lagăr de muncă din Siberia, poliţia ţaristă a înscenat mai întâi un simulacru de execuţie, aliniindu-i pe condamnaţi în faţa plutonului de execuţie, înainte de a le anunţa schimbarea 281

sentinţei. Dostoievski a petrecut zece ani în exil, dintre care patru într-un lagăr de muncă, unde a stat cu lanţuri la picioare într-o exploatare de cherestea şi şase ca simplu soldat într-un fort siberian din apropierea graniţei cu Mongolia. Suferinţele prin care a trecut sunt descrise în „Amintiri din casa morţilor” (1862).

Experienţa i-a agravat epilepsia, de care a suferit toată viaţa, şi a pus capăt căutărilor unei alternative socialiste pentru problemele Rusiei.

Tot ce scris Dostoievski este, de fapt, autobiografie. *

* *

În Europa, speranţa de viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Rezultă că ele se ramolesc mai târziu. Este, de aceea, greşit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu. Anomalia îşi găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă casnică, era cu câţiva ani mai tânără. Mai târziu, când unele femei au început să lucreze, s-a considerat nefiresc ca bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soţia să meargă la serviciu. Astăzi, când femeile sunt egale cu bărbaţii, situaţia a devenit anacronică. O corecţie s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa. *

* *

282

Aseară, în locul concertului Filarmonicii, la care nu am fost fiindcă sunt răcit, am văzut o înregistrare pe DVD cu Otello. Cu toată interpretarea foarte bună, opera rămâne anostă: nici o arie remarcabilă, cvintete, cvartete, trio-uri sofisticat elaborate, dar fără strălucire. Doar în acompaniamentul orchestral îl recunoaştem pe Verdi, cel apreciat de toata lumea. Se spune că el şi-a schimbat stilul în a doua parte a vieţii şi ar fi renunţat la arii în favoarea a ceea ce s-a numit „operă simfonică”. Unii specialişti consideră asta un progres. Cred că sursa unor asemenea explicaţii poate fi doar snobismul. Ba, am mai citit şi alegaţia că Verdi ar fi fost influenţat de Wagner, ceea ce mi se pare absurd; cum ar putea un talent ca Verdi să se lase influenţat de Wagner? Ideea „operei simfonice” este şi ea absurdă; în primul rând că arii există, dar sunt fade. Armonia componistică şi susţinerea orchestrală sunt, într-adevăr, remarcabile, dar ele sunt o constantă a operei lui Verdi.

Cred însă altceva: geniul lui Verdi a atins un vârf între 1850 şi 1853, când a compus Rigoletto, Il trovatore şi La Traviata. El însuşi a fost conştient că şi-a atins limita superioară, pe care nu o va mai putea depăşi, ca dovadă că se retrăsese. Operele ulterioare au fost compuse la comandă (Aida) sau la insistenţele prietenilor.

Este adevărat că în operele de succes el a preluat multe melodii din folclorul italian. Aceasta nu-i diminuează cu nimic meritul. Aproape toţi compozitorii au făcut-o.

Dacă din Carmen de Bizet, spre exemplu, eliminăm ariile de inspiraţie folclorică nu mai rămâne aproape nimic. Ariile „inventate” de către compozitori sunt rare. Talentat este ce ştie ce să preia şi să creeze un ansamblu bine orchestrat. *

* * 283

În faţa unui obiect de artă orientală apreciezi calităţile lui estetice, dar obiectul îţi este străin. Un templu grec, o statuie sau un simplu obiect de artă populară greacă te fac să te simţi acasă, nu în apartamentul tău din bloc, în vilă, sau în casa cu grădină în spate, ci acasă, în interiorul tău cel mai intim, în tine, cel pe care te străduieşti să-l descoperi. Atunci îţi dai seama că nu te cunoşti pe deplin. Este ceea ce încercau şi elinii să facă şi ne amintesc prin ruinele ce ne-au rămas din gândirea lor. *

* *

Deşi omul este o fiinţă socială, majoritatea oamenilor nu gândesc social, ci individual. Ei se informează din societate, dar nu acţionează şi nu gândesc pentru societate, ci doar în interes personal, uneori antisocial.

Unii – din ce în ce mai puţini – îşi asumă rolul de executanţi, precum furnicile şi albinele. Alţii însă se vor conducători, dar nu în interesul grupului pe care îl reprezintă, ci pentru că sunt avizi de putere. *

* *

Înainte de 1989, exista iluzia că suntem europeni, dar am avut ghinion. Funcţiona încă speranţa că situaţia se va îndrepta cândva. Acum, că a dispărut cauza, iluzia sa spulberat şi – în consecinţă – şi speranţa. Acesta este motivul tristeţii noastre profunde. *

* * 284

Constituţia stă la baza tuturor legilor, dar ea nu este o lege în sens strict juridic. Ea îşi propune să cuprindă toate domeniile vieţii. În consecinţă, ar trebui elaborată de un colectiv complex, format din reprezentanţi ai tuturor domeniilor. Curtea Constituţională, formată doar din jurişti, este un avorton. În România, ea a devenit organul suprem în stat. Ar putea fi, dacă nu ar compusă doar din jurişti. *

* *

În Europa occidentală, sub influenţa Raţionalismului, gramatica s-a raţionalizat la rândul ei. Limba engleză este – poate – cel mai elocvent exemplu. Limba greacă – şi probabil româna – a rămas tributară vechilor rutine. *

* *

În orice domeniu apar oportunişti, care îl acaparează şi construiesc un sistem mafiot de administrare. Viciul este vechi. De birocraţie se plângea şi Cristofor Columb.

Se vor găsi întotdeauna câţiva indivizi lipsiţi de vocaţie, dar dornici de parvenire, care se coalizează şi monopolizează instituţia reprezentativă. Dacă nu există o asemenea instituţie, ei o înfiinţează şi se erijează în diriguitori ai domeniului respectiv. N-ar fi rău, dacă ar fi cetăţeni onorabili; istoria ne arată însă că doar cabotinii şi răufăcătorii se unesc. *

* *

Religia este o fabulă cu sfinţi.

285

*

* *

Am călcat, din neatenţie, într-o băltoacă şi – dintrodată – stelele ce se oglindeau în luciul apei au dispărut. *

* *

Unor oameni li se pare că par mai inteligenţi atunci când, în discuţii, sar de la o idee la alta. Dacă, spre exemplu, subiectul este modul de alimentare a animalelor şi cineva spune „vaca paşte iarbă”, el intervine cu o divagaţie despre Paştele la creştini. *

* *

Se naşte printre absolvenţii unor institute de arte plastice ideea că nu trebuie să se compromită cu lucrări criticabile de către oricine. Vor evita de acea să picteze peisaje şi – mai ales – portrete, şi vor prefera o pictură abstrasă oricărei opinii. Ceva „sub orice critică” este, pentru ei, de preferat, dacă „deasupra” ei nu pot ajunge. Este o atitudine firească, dacă avem în vedere că cei mai mulţi dintre aceşti absolvenţi devin profesori de desen, iar orice profesor trebuie să-şi păstreze autoritatea în faţa elevilor, motiv pentru care adoptă o atitudine de om stăpân pe situaţie, dacă se poate de atotştiutor. *

* * 286

Există cu mult mai mulţi ţărani ruşi decât români, unii dintre ei cu caracteristici etnice foarte pregnante. Cu toate acestea, principalii eroi din binecunoscuta şi recunoscuta literatura rusă sunt recrutaţi din categorii sociale recognoscibile în toată lumea, deci şi de către cei ce nu cunosc specificul rusesc. Spun asta, deoarece cele mai multe subiecte din literatura română actuală tratează societatea rurală. Din nefericire, nostalgia autorilor cu această origine nu ne ajută cu nimic. *

* *

Un om nu este mai deştept decât alţii pentru că a absolvit o facultate dificilă, ci a absolvit acea facultate fiindcă este suficient de dotat intelectual pentru asta. *

* *

Orice adult a fost mai întâi copil. El a mers la şcoală fiindcă l-au trimis părinţii, şi nu din proprie iniţiativă.

La ce şcoală l-au trimis este, iarăşi, decizia părinţilor, iar decizia a depins de concepţia lor despre viaţă. Chiar şi în cazul rarisim al unei voinţe puternice din partea copilului de a urma o anumită profesiune, acceptul părinţilor este hotărâtor. Cazul invers, cel în care părinţii îşi văd odrasla genială şi o dirijează către discipline deosebite, este mai frecvent. Trimis la un liceu de muzică sau arte plastice, el va afla că, de fapt, nu are un talent deosebit pentru aşa ceva, dar va fi prea târziu, fiindcă asemenea şcoli nu îi oferă suficiente cunoştinţe, pentru a accede la un institut de învăţământ superior de altă specialitate. Cei de la liceele de muzică află mai repede şi, dacă au o voinţă puternică, vor putea recupera, într-o oarecare măsură. Cei de la 287

liceele de arte, însă, unde nu există metode de învăţare nici măcar asemănătoare cu cele de muzică, ci doar mult cabotinism, copii află mult prea târziu, unii niciodată. Iar dacă află, atunci e cel mai rău, fiindcă îi modifică caracterul. *

* *

Şansa ca un făt să fie o fată este mai mare de 50%. Dar dacă dintr-o fată iese un făt, fata nu era fată. *

* *

De când e lumea, bărbatul a oscilat între Venus şi Bachus. Mai aproape de realitate, Bachus iese câştigător la sfârşitul multor zile. În compensare, Venus a născocit căsătoria, astfel că, dimineaţa, bărbatul – cu mintea limpede (crede el) – îşi însuşeşte principalele idei strategice ce trebuie să le aplice în timpul zilei. Din fericire/nefericire, până seara, ele se diluează, dar un nou ciclu se reia în fiecare dimineaţă, evident, cu condiţia să doarmă acasă.

Dacă nu şi-ar fi băgat Mercur coada, poate că lucrurile ar fi mers astfel până la sfârşitul veacurilor. El a reuşit însă s-o corupă pe Venus şi, din acel moment, evoluţia noastră a devenit incertă. Societate de consum, economie de piaţă şi altele asemenea sunt doar câteva expresii pe traseul decăderii noastre. *

* *

288

Dacă portarul instituţiei în care am lucrat ar fi scris o carte, aş fi fost nerăbdător s-o citesc şi extrem de curios să aflu ce gândea omul. Constat că unii dintre foştii mei colegi nu au curiozitatea să-mi citească cărţile. Mă întreb „dacă eu eram portarul, m-ar fi citit?” sau este doar curiozitatea mea. *

* *

Filosofia şi religia au decăzut datorită dezvoltării ştiinţelor, dar pe căi diferite: religia prin conservatorism, iar filosofia prin exces de modernism.

Deţinerea puterii politice i-a făcut leneşi pe doctrinarii religiei, iar menţinerea privilegiilor era o preocupare ce le răpea energia ce ar fi trebui s-o dedice adaptării la descoperirile ştiinţifice. Filosofii, în schimb, cuceriţi de succesele binomului matematică-fizică, au crezut că trebuie să facă şi ei la fel. Au inventat un aparat lingvistic snob, dar au abandonat problemele filosofice reale. Şi unii şi alţii au dovedit că nu au avut chemare pentru profesiunile lor şi că doar se folosesc de ele. *

* *

Ieri seară, încercam fără rezultat s-o trezesc pe soţia mea. Era foarte obosită, aşa că dormea buştean, cu faţa în sus şi sforăia. Trebuia s-o scol din mai multe motive.

Am ajuns s-o zgâlţâi destul de energic. Nimic! Era ca o maşină de sforăit ce-şi făcea datoria în orice poziţie.

Renunţând, dau să plec, dar înainte de asta o sărut pe obraz. Atunci s-a trezit. *

* * 289

Poţi fi sigur că, dacă aş avea vreo opinie fermă n-aş fi de acord cu ea. *

* *

În memorialistică, autorul relatează cum s-a format sistem său de gândire, cum a evoluat pe parcursul vieţii sale. Scriind, el reanalizează fără să vrea acest proces, pe care îl îmbunătăţeşte continuu, iar noi asistăm la rafinarea lui. El se analizează pe el însuşi, modificându-şi astfel opiniile. Sub ochii noştri, se formează de fapt o nouă conştiinţă. Ce poate fi mai fascinant?! *

* *

Postmodernismul nu defineşte un curent literar.

Ca şi postcomunismul, el defineşte o perioadă de după.

De după modernism, în acest caz, adică după o perioadă în care preocupările pentru modern au fost exagerate, în special în arhitectură şi au condus la efecte negative.

Postmodernismul îşi propunea deci, asemenea Renaşterii, o revenire la echilibrul normalităţii. Câţi oameni au înţeles acest lucru? Mă tem că prea puţini.

Cunosc oameni de litere, care îşi închipuie că a fi postmodern este tot ce poate fi mai grozav, fără să realizeze că – de fapt – este tot ce poate fi mai ridicol. *

* *

Toate societăţile vechi se bazau pe tradiţie.

Orice schimbare, oricât de revoluţionară a fost, nu îşi nega tradiţia, ba – dimpotrivă invocau abaterea 290

administraţiei prezente de la vechile idealuri şi militau pentru re-instaurarea „drumului corect”. Evreii, spre exemplu, îl invocau pe Avraam ca pe un părinte, Iisus însuşi acuza preoţimea din vremea lui de abatere de la lege etc. La noi, după 1989, a fi modern înseamnă a rupe orice legătură cu trecutul, ceea ce poate să ne piardă. *

* *

Un muzician spunea că muzica vine din matematică. Asta nu pentru că el ar fi fost matematician. Nu, el era muzician şi probabil că ştia mai puţină matematică decât un agronom sau zootehnist (aceştia trebuie totuşi să facă anumite calcule). Şi totuşi, muzica are prin structura ei ceva comun cu matematica. Vorbesc despre muzica profesionistă, evident, şi nu despre cea „după ureche”.

Francezii au încercat să avanseze pentru calculatoare electronice termenul de „ordinator”, evidenţiind astfel faptul că ele operează cu elemente susceptibile de a fi ordonate. Matematică, calculatoare, muzică: trei domenii din mulţimea celor în care domină ordinea. De altfel, calculatoarele pot compune şi executa muzică. Ele nu pot scrie literatură. De ce? Nu contează, dar e bine, fiindcă în felul acesta rămâne un domeniu în care poate oricine să facă ceva, chiar dacă fără folos. *

* *

Ca student, asistam de la balcon la concertele simfonice ale Filarmonicii, de unde vedeam de sus – ce-i drept de la distanta – întreaga scenă: orchestră, dirijor, 291

solist. Acum, merg la parter şi, în prim plan, văd fundul dirijorului. *

* *

Expresii interpretate superficial „Primum vivere, deinde philosophare” a devenit echivalent cu „Carpe diem”. Sensul mai profund, acela că trebuie mai întâi să acumulezi experienţa vieţii, pentru a avea elementele necesare filozofării, este abandonat, în favoarea ideii mai simple: trăieşte clipa. „Excepţia întăreşte regula”. Este cel mai adesea folosit ca o renunţare la regulă din motive de comoditate, lene etc. Sensul corect este că excepţia defineşte domeniul în interiorul căruia regula este valabilă, întărind-o în acest fel.

“De gustibus est disputandum”. Originalul este “De gustibus non est disputandum”. *

* *

După televiziune, filmele sunt următorul mijloc de educare, amplificat de faptul că cele două se potenţează reciproc. Iată unu exemplu de educaţie greşită: mulţi regizori marchează ideea că un personaj şi-a încheiat călătoria şi a intrat într-un hotel prin faptul că acesta aruncă pe pat o valiză. Aceasta, însă, valiza este departe de a fi curată, mai ales după o călătorie.

Gestul denotă lipsa unei educaţii sanitare elementare din partea producătorilor: regizori, actori etc. Mai putem spune că aceştia sunt oameni de cultură?

292

*

* *

Majoritatea scriitorilor care au avut ceva de spus, şi-au sintetizat scrierile într-un volum, de dimensiuni reduse: • Georges Dumézil a publicat in 1949 la Gallimart, sub titlul L’Héritage indo-européen à Rome, esenţialul din cele şapte volume publicate timp de opt ani despre ideologia tripartită indo-europeană şi mitologia romană.

• Mircea Eliade a scris în 1956, la sugestia profesorului Ernesto Grassi, pentru o colecţie de cărţi de buzunar, pe care o iniţiase la editura Rowohlts Deutsche Enzyklopädie, o introducere generală în studiul fenomenologic şi istoric al faptelor religioase, deci un fel de sinteză a întregii lui opere.

• Oswald Spengler a făcut acelaşi lucru în Omul şi filozofia vieţii *

* *

În pictură, artiştii din trecut îşi propuneau să imite natura. Pentru că acest rol revine astăzi fotografiei, ei îşi propun să redea sentimente şi chiar idei abstracte. În muzică, în schimb, au pornit de la armonii abstracte, pentru ca astăzi să-şi propună să redea sunetele naturii: scârţâitul uşilor, ţipete, urletele animalelor sălbatice, etc. *

* * 293

„Succesul nu se măsoară prin ceea ce ai adunat, ci prin obstacolele pe care le-ai depăşit”. Frumos, nu?

Cel mai nostim este că a spus-o Larry Flynt, editor porno, ce-i drept, de succes. *

* *

Idealurile noastre: colecţii de maxime nostime *

* *

Spre deosebire de muzica populară, unde lumea s-a emancipat şi - cu riscul pierderii tradiţiei – tineretul nu mai merge la horă ci la discotecă, în literatură, tendinţa este inversă, de coborâre a nivelului la puterea de înţelegere a celor ce doar au învăţat să citească. *

* *

În religie, nu divinitatea contează, ci raportul dintre om şi divinitate. Divinitatea însăşi este concepută în baza acestui raport *

* *

Copiii învaţă din joacă, fără să-şi pună problema utilităţii informaţiilor însuşite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înţelesul lucrurilor.

Adulţii, însă, nu doresc să-şi piardă timpul cu activităţi fără o utilitate imediată, iar atunci când trebuie să-şi însuşească ceva nou, nu încearcă să înveţe, ci caută să capete răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt cel 294

mai adesea greşit puse. Chiar şi atunci când întrebarea este corectă, ei nu înţeleg, pentru că nu au răbdarea necesară să asculte răspunsul. Se întâmplă de fiecare dată când acesta este mai complex, iar de cele mai multe ori pare complex pentru că lor le lipseşte informaţia anterioară, le lipseşte baza. La o întrebare de genul „Cum aduce barza copiii: cu ciocul, sau cu ghearele?”, dacă încerci să le explici că lucrarea este mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă domnule cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele”. Iată de ce unele lucruri trebuie învăţate din copilărie. *

* *

Un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină detaşare, chiar ignoranţă, pentru a face literatură. Întrebarea este deci „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. *

* *

Cine vrea să-l cunoască pe Kant, nu este suficient să-l citească pe Kant. El trebuie să cunoască perfect limba germană din vremea lui Kant, istoria Germaniei, mentalitatea germană a timpului şi tot ceea ce ţine de mediul în care a trăit Kant. Iar pentru a şti cum gândea Kant ar trebui să citească la rândul său tot ceea ce a citit Kant. Abia atunci poate înţelege ce a vrut Kant să spună şi de ce a considerat că acel ceva merită scris.

295

*

* *

Zilele trecute, am lăudat pe cineva. Din păcate, personajul era obişnuit cu linguşelile, astfel că a etichetat intenţia mea drept un atac la măreţia lui, deoarece exprimarea mea a fost moderată în comparaţie cu cele cu care fusese obişnuit. Argumentul folosit de mine i-a scăpat, deşi acesta era dintre cele mai serioase, mai important decât frazeologia mincinoasă a lăudătorilor comuni. *

* *

Poate că nu este numai vina mea că, în scrieri, par sceptic, deşi în realitate cred că nu sunt. Este pe undeva şi un reflex de contrabalansare a abundenţei de opinii conform cărora oamenii ar fi buni, dar ceva i-ar fi transformat. Că suntem răi de la natură este prea evident pentru că să mai insist acum. Întrebarea căreia nu i-am răspuns încă este: cum se face că suntem şi buni? Bunătatea – atâta câtă există – şi mai ales dragostea, de unde vin? Spuneam pe undeva că omul începe să ţină seama de cei din jur numai atunci când interesele sale se intersectează cu ale celorlalţi.

Asemănarea cu fagurele construit de albine este un exemplu suficient de sugestiv, cred. Ei bine, asta explică civilizaţia (obligaţia a a-ţi respecta vecinul, în speranţa că şi el te va respecta pe tine), dar încă nu ne dă nici o idee despre bunătate şi dragoste, care sunt gratuite, în sensul că autorul lor nu se gândeşte la vreo recompensă. *

* * 296

Există ţări dezvoltate, sub-dezvoltate şi prostdezvoltate. *

* *

Punctele noastre de vedere pot fi foarte diferite chiar şi în cele mai comune domenii. Dovadă că nu ne îndrăgostim cu toţii de una şi aceeaşi persoană. Fiecare are alesul/aleasa sa. *

* *

Orice persoană are nevoie din când în când să se odihnească. Întrebarea este ce face, atunci când se odihneşte, dacă nu doarme? Un ignorant va răspunde că citeşte o carte. El nu ştie că o carte reclamă un efort intelectual cu atât mai mare cu cât este mai serioasă.

Mie îmi place să spăl vase; este infinit mai relaxant, mai ales că atunci îmi vin foarte multe idei. *

* *

Unii ştiu ceva, alţii ştiu altceva. Nimeni nu le ştie pe toate. Cultura este un domeniu prea vast pentru un singur creier. Exista deci specialişti în diferite domenii.

Un singur lucru este cert: cine crede că ceea ce ştie el reprezintă cultura – celelalte fiind fleacuri – acela este un ignorant desăvârşit. Adevăratul om de cultură este receptiv şi îşi recunoaşte limitele. Pe când învăţam să schiez, credeam că mai am puţin şi voi fi un schior desăvârşit. Abia după ce am învăţat să schiez binişor miam dat seama cât de departe sunt de desăvârşire.

297

*

* *

În antichitate, copiii învăţau la scoală să gândească. Mai târziu, şcoala a pus accentul pe retorică: cum să convingi sau măcar să impresionezi, chiar şi atunci când nu ai nimic de spus. A fost un pas decisiv către ipocrizia politică.

Astăzi, se învaţă doar ştiinţele exacte, pentru ca cei mai inteligenţi să fie îndepărtaţi din politică. Având alte preocupări, ei se vor detaşa singuri faţă de viaţa politică, unde rămân lichelele. *

* *

Persoanele educate nu fac afirmaţii deplasate. De acea, discuţiile cu ele sunt plate. Cei ne-educaţi sunt mult mai productivi. Prin inepţiile lor, ei generează controverse, ridică întrebări, cer răspunsuri. *

*

* N-aş avea răbdare să scriu o carte în care totul este dinainte gândit, iar mie nu-mi rămâne decât să înşir cuvintele potrivite pe hârtie. Nu reuşesc să fac aşa ceva nici în pictură. Fiecare pată de culoare cere o altă pată, astfel că, în final iese ceva cu totul diferit decât ceea ce avea în cap când am început. Arta şi scrisul sunt – cel puţin pentru mine – procese de creaţie. *

* *

298

Copii fiind, suntem învăţaţi cum să reuşim în viaţă. Nu ni se spun însă prea multe despre cum să trecem peste nereuşite. În şcolile de Judo, începătorii învaţă cum să cadă, astfel încât să nu se rănească şi se poată reveni cât mai repede. *

* *

Singura filosofie adevărată este cea a lui Socrate: în confruntare cu oamenii. Nu poţi fi înţelept de unul singur. Înţelepciunea se află în relaţia cu oamenii. Ideea de sistem filosofic denotă abandonarea filosofiei în favoarea vorbăriei. *

* *

Biblia a fost scrisă de către bărbaţi, pentru bărbaţi.

Asta se vede încă de la început. Se spune că, dintre animale nu s-a găsit nici un ajutor pentru om. Şi atunci, Dumnezeu a făcut femeia. Rezultă că femeia este un animal superior celorlalte, dar un simplu ajutor pentru om. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de către femei, atunci ar fi lipsit chestia cu „ajutorul”, iar femeia ar fi fost considerată o creaţie superioară omului. *

* *

Noica, la sugestia lui Keyserling, împarte naţiunile în două, după cum stau sub semnul foamei sau fricii. După părerea mea, singura realitate este foamea. Ea este naturală. Frica este o reacţia a spiritului: este frica de foame. Ea este cea care întăreşte popoarele inteligente. Din nefericire, pentru ele, după ce devin 299

puternice, frica dispare, astfel că, în final, cei înfometaţi înving şi construiesc o nouă civilizaţie. *

* *

După ce omul a gustat din pomul cunoaşterii, Dumnezeu constată: „Iată omul a ajuns ca noi, cunoscând binele şi răul, să-l împiedicăm să ia şi din pomul vieţii”. Deci după izgonirea din Rai omul cunoaşte binele şi răul, dar nu cunoaşte viaţa. ??? Mie mi se pare invers. *

* *

Dacă religia l-a făcut pe om mai bun, i se cere să fie şi mai bun. Viaţa devine astfel o pedeapsă perpetuă. *

* *

În Las Vegas, adevăratul peisaj ce merită şi este admirat – chiar fără voie – este peisajul uman. Cel urban este kitsch. Cel uman însă este superb. Toţi oamenii – turişti 99,999% - se uită unii la alţii. Te uiţi şi tu la ei, ei se uită la tine, fiindcă faci parte din peisaj. Nu mai eşti tu, eşti un obiect. *

* *

Când eram adolescent sau chiar mai mic, la fiecare vizită într-o locuinţă în care nu mai fusesem până atunci aveam sentimentul că acolo se va deschide pentru mine o nouă etapă de cunoaştere a vieţii, ca şi cum tot ce ştiam până atunci valora cu mult mai puţin decât ceea 300

ce voi afla în următoarele ore. Aveam chiar şi vise după vizită, vise în care îmi apărau spaţiile văzute şi unde urma să se întâmple ceva miraculos. De aceea, deşteptarea era asociată cu o dezamăgire. *

* *

Sunt norocos!

Probabil că un articol de ziar cu acest titlu ar atrage o mulţime de cititori, dacă nu l-ar suspecta ca fiind reclamă la cine-ştie-ce produs inutil. Nu am intenţia să public textul în vreun ziar, aşa că iese de sub incidenţa unor asemenea suspiciuni. Totuşi – recunosc – titlul este atrăgător. „Dacă norocul a dat peste neisprăvitul acela (adică peste mine), poate ar bine să aflăm cum i s-a întâmplat, poate aflăm şi noi şpilul” – vor zice alţii, cu gândul că noroc înseamnă bani, indiferent sub ce formă.

Pentru ca să nu dezamăgesc cititorii la final, va trebui să precizez încă de la început că este vorba despre o carte. Cum de mi-am găsit eu norocul printre cărţi poate să pară un mister, deşi este foarte simplu. Se numeşte „Avem!”. În orice librărie, privirea cumpărătorului potenţial va trece repede cu privirea peste un asemenea titlu către următorul, titlul fiind primul criteriu de alegere. Coperta? Ceva colorat cu galben, oranj, puţin verde şi negru, menite să atragă atenţia, asemenea vestelor lucrătorilor la drumuri, dar fără să spună nimic despre conţinutul cărţii. Al doilea criteriu este autorul: Monica Săvulescu Voudouri. Un nume necunoscut, ceea ce nu este rău în literatura română contemporană, ştiind bine că cei cunoscuţi – cu prea puţine excepţii – au spus deja tot ce aveau de spus, dacă au avut vreodată. Selecţia este însă extrem de grea, după explozia de autori, de când am trecut de 301

la democraţia populară la democraţia populistă sau invers. Nu sunt sociolog, aşa că nu cunosc prea bine diferenţa dinte cele două. Pe scurt, nu aş fi avut nici o şansă să citesc cartea, şi aş fi pierdut mult. Acum începe să fie clar de ce mă consider norocos. O cunosc însă pe Monica Săvulescu Voudouri, iar cartea am primit-o, aşa că să intrăm în subiect.

Titlul mai are şi un subtitlu – de fapt, un supra-titlu, fiindcă este scris deasupra, dar cu litere mai mici – „România din afara României”. Poate că, dacă acesta ar fi fost titlul principal, situaţia ar fi fost alta. Întradevăr, conţinutul se referă la diaspora română, iar acesta este un subiect interesant pentru foarte multe persoane, atât din afara României, cât şi din interiorul ei, dar cu privirea în afară.

Mai aflăm din prezentare că „Paginile acestei cărţi au apărut număr de număr, pe parcursul unui an, în revista CULTURA”. Paginile cărţii nu puteau să apară într-o revistă; cel mult conţinutul lor. Nu ni se spune în ce an.

Despre această revistă, cu un titlu atât de cuprinzător că nici n-ar trebui să mai citeşti şi altceva, ştiu că aparţine lui Augustin Buzura. Nu ştiu dacă şi el, asemenea lui Nicolae Manolescu crede despre el însuşi că reprezintă cultura. După umila mea părere, a crede că o minte omenească poate cuprinde cultura mileniului 3 este o dovadă de ignoranţă. Fie şi numai literatura singură este încă o pălărie cu mult prea mare pentru cei ce se grăbesc să se pronunţe asupra calităţii unui text, fără să se asigure că au înţeles subiectul. Cât despre Nicolae Manolescu, care îşi intitulase emisiunea săptămânală „Profesiunea mea, cultura”, îi acordam oarece credit până atunci, nu şi după. Păcat! Titlul 302

„Cultura” pentru o revistă este însă acceptabil, deoarece ea poate pretinde că doar găzduieşte piese de cultură, chiar dacă nu poate fi atotcuprinzătoare.

Revenind la cărţile pe înţelesul tuturor, reţinem că este vorba despre un şir de articole pe tema emigraţiei române şi precizăm că, în cele ce urmează, se află doar o opinie personală şi nu verdictul unui critic literar, care – slavă Domnului – nu sunt. Termenul grecesc pentru publicaţii periodice este „efemeride”, sugerându-ne ideea că ceea ce citim s-ar putea să nu mai aibă aceeaşi valoare peste câtva timp. Adunate în volum însă, articolele se constituie într-un ansamblu atemporal şi trebuie judecat ca atare. În consecinţă, pretenţiile cresc. Discutând despre carte, nu putem analiza fiecare articol în parte, aşa că va trebui să găsim o „înfăşurătoare” a lor, o caracterizare mai generală.

Parcă aud vocea unui amic din Braşov, împreună cu care am asistat la lansarea cărţii „Fetele Nikas”, a aceleaşi autoare: „De când stai în Grecia, ţi-ai schimbat criteriile de evaluare?” Nu, criteriile nu mi le-am schimbat în nici un caz. Sunt cunoscut - chiar acuzat pentru obstinaţia cu care mi le păstrez. Unele opinii, probabil că mi le-am mai nuanţat, nu neapărat datorită schimbării latitudinii, ci a informaţiilor acumulate între timp.

Din carte, am citit doar câteva articole. Mi-au plăcut, de aici şi titlul „Sunt norocos!”. Sper ca şi celelalte să fie la fel. Rămâne să vedem . . . *

* * 303

„Visul unei nopţi de vară” Titlul este binecunoscut. A mai încercat cineva şi cu „Visul unei nopţi de iarnă”, dar fără prea mare succes, deşi nopţile sunt mai lungi în timpul iernii, oferind condiţii mai bune pentru vise de orice fel. Noi suntem însă oameni pragmatici şi nu ne pierdem timpul cu vise.

Aşi!!! Din nefericire, visăm prea mult chiar în timpul zilei, cu ochii deschişi. Construim scenarii iluzorii, credem că suntem altfel decât suntem şi visăm să realizăm minuni, deşi materialul ce-l avem la dispoziţie nu se potriveşte dorinţelor. În aceste condiţii, eu aş sugera un titlu de genul „visul unei zile de primăvara”, sau toamnă, după caz. *

* *

Nu pot să spun că nu am avut succes la fete. Îmi amintesc acum o scenă de demult. Eram în vizită la un văr cu câţiva ani mai mic, care se căsătorise şi avea o fetiţă de doi-trei ani. Pentru început, m-am jucat puţin cu ea. Vorbea bine, deci cred că împlinise trei ani. Cu timpul, discuţia m-a acaparat şi am uitat de copil. La plecare însă, fetiţa nici nu vroia să audă de despărţire.

Soţiei mele i-a spus brutal „Tu poţi să pleci; el rămâne cu mine”, după care m-a luat de mână şi m-a condus în camera ei, să-mi arate unde voi dormi: în pătuţul ei pusese încă o pernă. I-am explicat că eu sunt puţin mai mare şi n-o să încap. „Nu-i nimic” – m-a asigurat. „Îţi strângi un pic picioarele, iar eu, în braţele tale, nu voi ocupa prea mult spaţiu”. Când a fost să se mărite însă a preferat pe altul. E drept, între timp eu trecusem de 70 de ani iar ea îşi schimbase criteriile de apreciere.

304

Cuprins De la Vasile Conta către nicăieri De la Pascal la . . . Pascal Recenzia unei cărţi nescrise Nici măcar în Kant nu mai poţi avea încredere Istoria şi mitul Vis la aniversare A fost o vreme când oamenii preferau poezia Dan C. Mihăilescu, „Cărţile care ne-au făcut oameni” Ciprian Foiaş E. Kazantsakis, „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.

Rosie Thomas, “The Potter’s House” Conştiinţa sinelui?

Artă şi senzaţii „Idolii forului” Speech la deschidere Cormac McCarthy „Nu există ţară pentru bătrâni” Atunci când şcoala mai mult strică decât construieşte.

Cum au rezolvat ruşii problema literaturii contemporane S-a redeschis un teatru antic Zidul Concert aniversar Despre aforisme Crima lui Cain şi Biblia Mişcarea pe loc Victoria Hislop, „Insula” Un om cinstit M .S. Voudouri, „Vă scriu din Atena, în anii Crizei” Irini Kord, „Exil cu miros de portocale” Mai mult decât cuvinte Veneraţie Palaio Faliro După război, mulţi viteji s-arată Ştiinţa şi victimele ei: biserica şi filosofii.

Comunişti şi non-comunişti Diferenţe Cât de slavi sunt ruşii?

Două vernisaje în aceeaşi zi Confesiunile unui nepriceput.

Despre folosirea diacriticelor

305

Scrisoare de la un provincial Universul „fericit” al copilăriei Autobiografie târzie De ce au vrut părinţii comunismului să desfiinţeze religia?

Comunismul este sortit unei singure generaţii.

Despre comunicare Mai filozofăm?

Muzica uşoară sau populară ?

Cultură vs. ştiinţă Trivialitatea în literatură Din haos, Doamne. . . Pardon!

Calitatea se află în conţinut şi nu în formă Între extreme Înlănţuiri Herzen – scriitorul Simone de Beauvoir Sf.Gheorghe-Deltă Provincialismul revistelor de provincie ASTRA redivivus De Ziua Naţională a României Simbolurile naţiunii Despre organizare Erbivor sau vânător?

Funcţionarul de la primărie Scuzaţi nevolnicia Cooperare Cristian Teodorescu, Medgidia - oraşul de apoi O expoziţie originală: Dan-Ştefan Minea Un câine sociabil Copacul Manipulare Ce-ar fi fost, dacă …?

Spartan / Atenian Volga-Volga Latinitate Femeile ne vor proşti Perpetua devenire Stoicism Estetică Religie Nicolae Carandino Între fiul risipitor şi fratele lui Note

306