Page 1


Redactor: Aurel Ștefanachi Coordonator serie: Valeriu Stancu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GHEORGHIU, CRISTACHE Filosofia unui bolovan / Cristache Gheorghiu – vol.2 – Iași: Tipo Moldova, 2018 ISBN 978-606-42-0282-6 821.135.1

Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PB-II-ACRED-ED-2012-0285)și istorie și studii culturale (PB-II-ACRED-ED-2012-0355). Iași 2018 Editura Tipo Moldova E-mail: office@tipomoldova.ro Clădirea Solomon’s, str. Moara de foc nr. 35, etaj 2, Iași

www.tipmoldova.ro 0232.278.709


Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan Volumul 2 Prima parte

Colecția OPERA OMNIA Romanul de azi

TIPO MOLDOVA


Cuvânt înainte Pe când eram salariat la stat, obișnuiam să-mi semnez lucrările C. Gheorghiu. Ofeream astfel unor colegi prilejul de a se întreba ritos: „Ce Gheorghiu? Care Gheorghiu?” Era însă o ușoară încercare de frondă, fiindcă uzanțele cereau să scriem mai întâi numele și apoi prenumele, deși prefixul „pre” ne spunea că ar trebui invers. Dar cine știa asta, dintre cei ce stabileau regulile?... Cristache Gheorghiu era însă prea lung și putea să bată la ochi. După ce „m-am privatizat” (scuzați termenul!), mă obișnuisem să spun „gheorghiu srl” atât de des, încât eram tentat să mă prezint cu aceeași sintagmă. Acum, că am lichidat firma, sunt bucuros că am scăpat de acest risc. În Grecia însă, am avut o altă surpriză. Când m-am prezentat unui tânăr, el a crezut că glumesc. După ce lam lămurit că acesta este numele meu real, mi-a răspuns: „Nu se poate!”. A fost rândul meu să-l întreb : „De ce?”. Mi-a explicat că sufixul „che” denotă un diminutiv, ceea ce știam deja. Problema e că există două cuvinte „Cristos”, care ar putea fi rădăcină pentru Cristache, diferențiate prin accentul pe prima sau pe ultima silabă. Primul este un nume propriu, frecvent utilizat în Grecia,


în timp ce al doilea este însuși Iisus Cristos, adică cel uns (cu aur, bineînțeles). Eu aș fi fost deci un Iisus mai mic, ceea ce nu era admisibil. Curios este că tânărul care m-a luminat era grec 100%, student însă la Londra. Toți ceilalți greci, pe care i-am cunoscut, nu au protestat împotriva numelui meu. Se mirau doar că nu știu limba greacă. În asemenea condiții, nu puteam să nu-mi pun întrebarea: „Cum se face că am fost dotat cu acest nume?”. Gheorghiu este destul de comun și are o explicație. Atunci când în România s-au atribuit nume de familie, printre terminația „escu” – utilizată în Muntenia și mai ales în Oltenia – prefixul „a” (Amariei, Ababei etc.) – uzual în nordul Moldovei – a existat și acel „u” genetival, împrumutat de la greci și însemnând „al lui”. Sunt deci un urmaș al unui Gheorghe, deci și al zeiței Ghea (a pământului), Gheorghe însemnând agricultor. Nu cunosc nici un agricultor în arborele genealogic al familiei (bunicul patern nu a fost așa ceva), dar cu siguranță că au existat chiar foarte mulți. Asta îmi aduce aminte de o broșurică, cu care făceam valuri în șuetele cu prietenii. În funcție de data nașterii, textul preciza ce profesiunea ai avut într-o viață anterioară. Bineînțeles că, în atmosfera specifică, orice meserie stârnea replici glumețe, de genul „Tu cântăreț? Cu vocea ta? Imposibil! Ai fi speriat și găinile.” Amuzant este că nu exista ocupația de agricultor, deși, în urmă cu câteva sute de ani, marea majoritate a oamenilor asta făceau.


Nici greci nu am depistat în arborele genealogic, deși un unchi de-al meu, ofițer, în calitate de comandant al Jandarmeriei unui județ, a avut acces la tot felul de documente și a studiat originea soției sale, sora mamei mele. Nu a avut interes și pentru tatăl meu. Ar fi făcut-o mai târziu, dacă nu din proprie inițiativă, sigur la insistențele mele, dar a murit cu ziarul în mână, când a aflat că a căzut Parisul la 14 iunie 1940. Țin minte data, fiindcă era exact cu o lună înaintea Zilei Naționale a Franței, căderea Bastiliei. Poate că e invers, dar nu are importanță. Probabil că asocierea celor două evenimente a contribuit la memorarea datei. Eu nu mai citesc demult ziare. Cum se face că mă numesc și Cristache, e o poveste mai lungă. Poate v-o spun cu altă ocazie. Și eu am aflat destul de târziu. Când eram mic, mama mă striga Cristel. Probabil că așa mă vedea ea, limpede ca un cristal. Cristel era deci tot un diminutiv. Îmi amintesc că, înainte de a merge la școală, am întrebat-o de ce nu mi-a pus un nume mai serios. Toți copiii vor râde de mine cu numele ăsta. Mi-a răspuns tristă: „Lasă că ai tu un nume prea serios”, dar nu mi-a spus care. Familia nu căzuse în unanimitate la un acord în privința numelui meu, astfel că, la primărie, tata, împreună cu un unchi la fel de glumeț, au preluat inițiativa, spre marea dezamăgire a mamei. Așa se face că, în prima zi de școală, când învățătorul striga catalogul, nu a răspuns nimeni la numele Gheorghiu Cristache. A


trebuit să repete chiar de două ori, pentru ca eu să-l informez că Gheorghiu este numele meu (asta aflasem), dar nu cunosc nici un Cristache. După ce s-a lămurit cum stau lucrurile, mi-a spus că, de acum încolo, mă va striga Cristaș. Se vede că era filo-francez, ceea ce n-a folosit nimănui. Rușii tocmai intraseră în țară. Eram în 1944. Sunt educat deci în întregime în „epoca de aur”, deși mi s-a reproșat deseori că educația mea este imperfectă, deoarece a fost infiltrată cu rămășițe din mentalitatea părinților, profesorilor, în general ale adulților din vremea copilăriei și adolescenței mele, care nu cunoșteau valorile societății comuniste. Nu le-am aflat nici eu, dar mite ei. Nu-i de mirare! „Trupul mumificat al lui Lenin a rezistat mai mult decât ideile lui” – a observat cineva


Sunt doar o frunză Dar nu sunt o frunză’n vânt. Am fost multe cândva. Parcă era ieri! Am apărut pe lume aproape toate deodată. Eram la fel de verzi și dornice să ne afirmăm în fața soarelui. E drept că unele țineau umbră altora, dar nu era vina lor. Așa am fost născute, în poziții mai mult sau mai puțin avantajoase. Nu eram invidioase și ne bucuram de fiecare zi, în care creșteam văzând cu ochii. Despre adevăratele avantaje și dezavantaje aveam să aflăm și să le evaluăm mai târziu: vânt, soare prea arzător, secetă, grindină și altele. Fapt e că, odată ajunse la maturitate, nu mai eram chiar la fel. Unele mai mari, altele mai mici, fiecare după cum a putut să valorifice sursele ce le-a avut la dispoziție. Asta nu ne-a împiedicat să ne considerăm în continuare surori, să ne bucurăm împreună si să suferim împreună, deși mari motive de suferință încă nu aveam. Discordia a apărut când am prins gustul culorilor. De unde înainte eram toate la fel – verzi – acum fiecare se străduia să se coloreze cât mai divers și să pară mai grozavă decât alta. Invidia a devenit astfel sentimentul numărul unu. Ba, cele mai arogante au început să emită ifose, cu pretenția că noi, celelalte nu suntem de rangul lor și chiar arborele pe care, întâmplător au apărut, este prea modest pentru valoarea lor. Vântul este cel care lea băgat în cap – ca și cum ar avea unul – că lumea este cu mult mai largă, mai diversă, chiar minunată pe ici pe colo.


E drept, el văzuse multe de unde venea el și promitea că, acolo unde se duce este o adevărată feerie. Era, evident, o minciună, fiindcă el însuși nu avea de unde să știe ce-l așteaptă. Pleca într-o direcție ce-i era cu totul necunoscută, dar îi plăcea să se dea mare și, probabil, îi făcea plăcere să se simtă însoțit de câteva frunze frumoase. A avut putere de convingere, fiindcă marea majoritate a colegelor mele, câte una-două la început și apoi în corpore au plecat pe aripile vântului cel mincinos. Unele au căzut repede, fiindcă s-au lovit de arborii din apropiere. Le-am văzut eu. Altele au mers mai departe. Nu știu ce s-a ales de ele, fiindcă au dispărut din raza mea vizuală. Nu știu nici care era relația lor cu vântul, cât de departe era el dispus să le poarte și care era prețul pentru acest serviciu. Se știe bine că nimic nu este gratis pe lumea asta. Eu am rămas. Îmi lipsește probabil spiritul de aventură. A nu se crede că aș avea vreun complex de inferioritate pe motive de frumusețe. E drept că m-am hotărât să mă colorez mai târziu. Nu discut motivele. Când am făcut-o însă, am profitat de experiența celorlalte și am folosit cele mai bune culori, ca să nu mai vorbesc despre tehnica aplicării lor. Nu-mi place să mă laud, dar cred că în cele din urmă, am devenit una dintre cele mai apreciate. Vântul a cochetat îndelung cu mine, dar fără succes. Acum, am rămas doar câteva. Nu știu dacă sentimentul meu este împărtășit și de către colege, dar cred că prietenia de altădată a revenit printre noi. Există


acum parcă un sentiment de solidaritate, al noastre, ele ce am rămas.

Bun venit, frunză! -

-

-

Sper că te simți bine, frunză, pe pajiștea mea. Bine te-am găsit, piatră, deși – drept să-ți spun – am ajuns aici cam fără voia mea. Sper că nu-ți pare rău. Nu știu ce să-ți spun. Sinceră să fiu, îmi plăcea cum mă legănam în cădere. Mai demult, nu știam că așa ceva este posibil. Eu mă gândeam încă dacă nu cumva ar fi mai plăcut să mă las purtată de vând peste munți și văi la nesfârșit, să văd lumea de sus. Așa ne ademenea vântul. Ai avut ghinionul să prinzi o vreme ploioasă. Vântul te-a vrăjit o vară întreagă și, când să ți se întâmple, ploua torențial. Eu te-am observat de când erai mică. Ai crescut – ca să zic așa – sub ochii mei, deși erai deasupra mea. Îmi plăcea de tine, că ai crescut repede și frumoasă. Unele frunze au rămas la locul lor, dar eu am crezut că sunt aleasa vântului. Așa a și fost, dar nu te impacienta: le vine și lor rândul. Și tot aici vor ajunge? Oh, nu vor avea ele acest noroc. Cele mai multe vor zbura, duse de vânt, așa cum spuneai că ți-ar


-

-

-

-

-

-

fi plăcut ție, dar nu foarte departe și vor deveni praf înainte de a afla ce li s-a întâmplat. Vrei să apui că eu sunt o norocoasă, fiindcă am căzut aici și nu în altă parte? Probabil că îți voi părea îngâmfat dacă îți spun că da, deși norocul este al meu, fiindcă am astfel posibilitatea să discut cu tine de aproape. Și eu sunt norocoasă pentru același motiv. Și eu te-am văzut din copilărie, deși pe atunci mă uitam mai mult în sus. Abia mai târziu te-am privit cu interes. Am apreciat că ești mai solid și îmi doream să am stabilitatea ta. N-aș zice că tu ești mai fluidă. Ești, în schimb, foarte ușoară și poți să te strecori printre greutăți. Eu, ca bolovanul, mă încăpățânez să stau pe loc și să rezolv problemele, nu să mă strecor printre ele. Ai vrea și tu să spui: „Pe aici nu se trece”, dar apa trece pe lângă tine. Ah, nu! Dimpotrivă! Îmi place să curgă apa, să mă spele sub braț. Etica mea este să rămân consecvent principiilor mele”: „Apa trece, pietrele rămân”. Rămân ude. Tocmai ăsta-i dichisul: veșnic ud și viu. Viu ca piatra. Hai că ai haz! Apropo! Mă întrebam de multe ori cum de nu te plictisești, stând aici nemișcat. Acesta este avantajul și nu dezavantajul meu. Apa știe să se strecoare în mod delicat. Și-apoi, viu sau mort este o chestiune relativă. Depinde din ce


-

-

-

-

-

punct de vedere privești. Mort este ceva ce a încetat să mai fie (viu), dar cândva a fost. Păi, dacă n-a fost, însemnă că nici nu există, deci nu avem despre ce vorbi. Mai există însă și cele ce sunt etichetate ca a fi neființe, adică ceva ce există fără a fi. O absurditate caracteristică celor ce se cred ființe și vor să se departajeze de obiecte. Deci, din acest punct de vedere, tu ești un obiect. Aici, unde te afli, era un vad și treceau căruțele peste tine, eu te compătimeam. Doar animalele te ocoleau. Asta pentru că cele din fața căruțelor sunt mai inteligente decât cele dinăuntru. Ele nu riscau săși rupă picioarele. Totuși, cele din căruțe au construit podul puțin mai sus și ai scăpat de chin. Nu ei, ci unul mai deștept, o excepție, i-a adunat pe alții și i-au forțat să lucreze. Genul acesta de animale – să le spunem totuși oameni, pentru că așa le place să se autodefinească – sunt asemenea furnicilor. Indivizii nu valorează nimic și nici nu ar putea viețui singuri. Devin o forță numai în grup. Și asta dacă se nimerește printre ei unul cu veleități de lider. Am observat și eu în scurta mea existență. Singuri sau în doi, pot doar să zgârie copacii. În grup însă, pot să distrugă o pădure, cum s-a întâmplat în apropiere. Eu însă spuneam că îmi părea rău de tine când vedeam cu roțile căruțelor trecând


-

-

-

-

-

peste tine și, cu banda lor metalică, smulgeau câte o părticică din trupul tău. Deveneai astfel din ce în ce mai mic. Da, este adevărat, dar eram și foarte mândru, pentru că fiecare dintre acele particule era ca un copil al meu. Și nu te durea? Toate nașterile se fac cu dureri și sacrificii. Nu mă refer doar la actul nașterii, ci și la faptul că ceva se desprindea din tine în mod irevocabil; era o pierdere. Gândești foarte simplist, ca un economist. Comparația o datorez unui prieten de-al meu, care îi este zid unui asemenea personaj. Cum adică? Ei, nu doar el. Împreună cu mulți alții și ceva material de umplutură s-au constituit în zidul unei case, în care doarme tipul. Doar doarme? Când nu doarme, visează. Spun oamenii că e bine să lași o urmă după tine, să știe lumea ce ai fost. Eu, ca bolovan, nu pot sămi doresc să las o urmă, asemenea unei ghiulele, Doamne ferește! Bucățile desprinse din mine sunt copiii mei, ei sunt urmele mele, pentru că ei – vrând, nevrând – vorbesc despre mine atunci când trebuie să-și etaleze originea. Eu le creez doar condițiile: posibilitatea de a-și prezenta o descendență onorabilă, un bolovan cu principii.


-

-

-

-

-

-

Sper ca sacrificiul tău să fie de bun augur. Păstrezi legătura cu acești „copii” ai tăi? Ai posibilitatea să afli cum te descriu ei? Sunt mândri de tine? Din moment ce discut cu tine acest subiect, îți poți da seama că răspunsul este DA, la toate cele trei întrebări. Ai dreptate, ar fi trebuit să-mi dau seama. Îmi cer scuze. Recunosc acum că nu am calitățile unui bolovan. Sunt doar o frunză în vânt. Te înșeli! La îndepărtata ta origine ai fost probabil tot un bolovan sau ceva asemănător. Chimia naturii e prea complexă chiar și pentru mințile cele mai avansate, fără a mai vorbi despre cele ale unor entități mai efemere. În lanțul descendenților tăi s-a produs o ruptură – poate chiar mai multe – și ți-ai pierdut sensul existenței. Îmi cer scuze că te-am deranjat. Ți-am tulburat liniștea. Iartă-mă dacă ți-am spus lucruri neplăcute. Nu trebuie să te scuzi. Nu m-ai deranjat deloc. Mă gândeam că te plictiseai în nemișcarea ta și mam oferit să te trezesc din amorțeală. Te înșeli foarte tare. Vezi tu, frunză, pentru unii, mișcarea este esențială. Ea pare a fi chiar sensul existenței lor, fiindcă, fără mișcare, ar muri, așa după cum se exprimă ei înșiși. Este o eroare, dar asta-i treaba lor. Ar muri – într-adevăr – dacă ar înceta să mai fie ceea ce sunt, fiindcă nu înțeleg că ar putea fi și altceva. Abia când nu se mai pot deplasa și trebuie să se mulțumească cu


-

-

-

-

-

informațiile ce ajung la ei pe diverse căi, își dau seama că existența lor nu este deloc plictisitoare și că ar trebui să-și dorească îmbunătățirea capacității lor de prelucrare a informațiilor primite și nu să-și dorească mereu informații suplimentare, cărora nu sunt capabili să le înțeleagă rostul. În comparație cu experiența ta de viață, îmi dau seamă că existența mea este ceva foarte aproape de un infinit mic. Am apărut astă primăvară și peste câteva zile nu voi mai fi deloc. Asta pentru că n-ai înțeles chimia naturii, care tea făcut să fii ceea ce ești și nu te interesează urmașii tăi: firicele de praf duse de vânt, care vor trăi o cu totul altă existență, despre care – de asemenea – nu ai știință. Cam dur ceea ce-mi spui. Eram bucuroasă când, desprinsă din arborele în care am crescut, am crezut pentru puțin timp că zbor, dar am aterizat aici, pe tine, unde – recunosc – mă simt bine, cel puțin din punct de vedere fizic. Observațiile tale însă mă pun pe gânduri și mi-e teamă că nu voi avea timpul necesar să le „rumeg” așa cum s-ar cuveni. Ai avut noroc de o toamnă mai umedă și ai căzut pe mușchiul ce, la rândul lui, s-a așezat pe mine. El este cel care te-a prins, ca să zic așa. Altfel, erai demult doar praf în vânt. Deci trebuie să-i mulțumesc lui, mușchiului. Dar el este mai efemer chiar decât mine.


-

-

-

-

-

Așa este; el dispare la fel de repede precum a apărut, înainte de a învăța să vorbească, nici vorbă să mai și gândească. Cei ce pleacă, indiferent cum și de ce, sunt pierduți dacă vor să-și uite originea, din dorința de a se integra cât mai bine în noul mediu în care au pătruns, cu sau fără de voie. Ajung asemenea nisipului pe malul mării, călcat în picioare de oameni și animale, dintre care unii nu se sfiesc săși reverse pe-acolo preaplinul. Vântul mi-a suflat că unele asemene particule se înnobilează, devenind componente ale unor aparate sofisticate. Este chiar o zonă în care s-au adunat niște oameni foarte deștepți, specialiști în așa ceva. „Silicon Valley” îi spune, sau cam așa ceva. Vântul nu are o dicție prea bună și nu sunt sigură că am reținut perfect denumirea. Discutabil. Însăși noțiunea de noblețe este un relativă. Depinde din ce punct de vedere privești. În ceea ce te privește, te felicit că nu te-ai lăsat luată de vânt. Te asigur că suratele tale dornice de aventură nu au ajuns prea departe. În plus, în lipsa sevei primită de la arbore, s-au uscat foarte repede, iar fragmentele rezultate, din ce in ce mai mici, au ajuns care’ncotro. Vântul le-a lepădat pe unde i s-a năzărit. Înseamnă că și eu mă voi usca, fiindcă nu mai primesc sevă. Adevărul este că deja nu mai primeam. Acesta este și motivul pentru care am renunțat să mai stau agățată fără rost, mai ales că


-

-

ultimele zile au fost cam friguroase. Adevărul este că mă simțeam bătrână. Am preferat să mă desprind singură, tocmai într-o zi fără vânt, pentru ca să nu mă îndepărtez prea tare și să ajung alături de aceste frunze moarte, pe care leam compătimit, dar se pare că aceasta va fi și soarta mea. Așa este și nu are rost să-ți plângi de milă. Tot ce se naște moare. Întrebarea este ce rămâne. O frunză purtată de vânt – ți-am spus – devine praf și se risipește prin cele mai îndepărtate locuri. O frunză moartă rămâne pe loc. Cu timpul poate putrezi, dar nu se risipește. Dacă are noroc, va prinde din nou viață, sub o altă formă. Acesta este ciclul natural în lumea vie. De unde știi atât de bine ce se întâmplă în lumea vie, deși tu aparții materiei moarte. Deja ai comis o greșeală. Ai spus „materie moartă”. Ca să fi murit înseamnă să fi fost mai întâi vie. Este o dovadă de superficialitate să împarți materia în vie și moartă. Materia e materie și atâta tot. La o analiză mai profundă, vei constata că și voi frunzele și noi pietrele ne compunem din particule extrem de mici, dar asemănătoare. Diferența este modul în care aceste particule se combină. Cei care fac disjuncția dintre viu și neviu au o gândire limitată, explicabilă prin faptul că ciclul lor de viață este foarte scurt. Prin comparația, al nostru este aproape infinit.


-

Foarte interesant!

Desprinsă dintr-un grup de turiști ce coborau din amonte, o tânără s-a aplecat și a ridicat frunza. I-a admirat coloritul și a plecat cu ea. Ghinion? Noroc? Cine știe!

Eu sunt Elena Nu cea din Troia. Nu am celebritatea celei din mitologia elenă și nici frumusețea cu care au investit-o povestitorii (de prostie nu-mi place să vorbesc) și mă mândresc că sunt o femeie normală. Unii îmi spun domnișoară, fiindcă nu sunt încă măritată, dar am trecut demult de vârsta adolescenței. Sper totuși să nu ajung o fată bătrână. Am descoperit cu câteva minute în urmă un caiet, ce mi-a fost dăruit de către bunicul meu când am împlinit 20 de ani. E mult de atunci. Are cam doi centimetri grosime, hârtie de bună calitate și coperți elegante, pe care scrie cu litere aurii „Pro Memoria”. Pe el ar fi trebuit să scriu eu ceva ce memoria ar fi trebuit să rețină. „Verba volant, scripta manent” – mi-a spus atunci bunicul. Cu alte cuvinte, este mai sănătos să nu mă bazez doar pe memorie. Dar, cum nu mai eram o adolescentă (prea romantică n-am fost niciodată, cred), ideea de jurnal intim am respins-o imediat și am pus caietul în bibliotecă, în ideea că poate va fi de folos cândva la altceva. Era prea frumos ca să-l arunc. Așa se face că abia acum am dat


peste el, căutând o carte, între filele căreia să pun o frunză, pe care am cules-o de pe munte. Până să mă hotărăsc ce fel de carte să iau, am descoperit acest caiet uitat. Și dacă tot l-am găsit, mă gândesc să-l folosesc conform destinației lui inițiale. Parcă totuși unele gânduri ar merita să le notez. Mi s-a mai întâmplat de mai multe ori ca idei, pe care le consideram stabile în memoria mea, să nu le mai găsesc tocmai când aveam nevoie de ele. Și am mai constatat ceva: prietene care, în urma unui eveniment, își formaseră o părere despre o altă persoană, au uitat evenimentul și, implicit, opinia formată atunci, care era definitorie. Evident, nu puteam să constat că același lucru mi se întâmplă și mie, dar asta nu înseamnă că eu aș fi absolvită de asemenea erori. Am citit mai demult în jurnalul regelui Carol al II-lea al României că, deși ideea întreținerii unui jurnal îi repugnă, își propune ca totuși s-o facă din ziua în care a devenit rege, din motive de responsabilitate. Se vede că, în ciuda erorilor sale, avea totuși unele calități. Da, jurnalul personalitățile de rang foarte înalt este un document istoric. În el nu trebuie înregistrate opinii intime, ci doar evenimente, de genul „L-am primit pe Cutărescu la cererea lui și am discutat subiectul . . .”. Eu nu sunt om politic și nici nu-mi doresc să intru în mizeriile specifice dar, la școală, unele discuții din cancelarie parcă ar merita notate. Sunt sigură că directoarea o face, nu pentru că notițele ei ar avea vreodată valoarea unui document istoric, ci pentru a ne domina (să nu zic manipula) pe noi, profesoarele din subordinea ei. Pe profesori are grijă să și-i apropie altfel.


Am cam deviat. În fond, faptul că am luat o frunză frumoasă, cu intenția de a o păstra presată într-o carte, dovedește că sunt încă suficient de romantică, așa că nu ar trebui să-mi fie rușine să țin un jurnal. Adevărul este că m-am gândit de multe ori că unele evenimente ar trebui consemnate din motive practice și nu doar sentimentale. Sunt geloasă acum pe cei care, în copilărie, au fost îndrumați să-și facă fișe pentru fiecare carte citită. Acum, cu informațiile strânse în acele fișe par oameni culți, chiar dacă aparențele sunt înșelătoare. Nu mai vorbesc despre cei care, adunând acele fișe, cu puțină prelucrare, scot volume intitulate prețios „Istoria literaturii . . .”. Nu-i acordam prea mare atenție atunci bunicului. Mi se părea o cetate rece și inexpugnabilă. În plus, nu vedeam de ce m-aș osteni s-o cuceresc. Aveam în memorie imaginea interioarelor unor asemenea castelecetăți, precum cele ale Corvinilor, de lângă Hunedoara. Îi compătimeam pe castelani, când vedeam acele camere mari, cu ziduri de piatră și un singur foc, deschis într-un șemineu, care încălzea o parte a corpului și o lăsa pe cealaltă pradă curenților de aer rece. Nici Castelul Bran, de lângă Brașov, nu arăta mai bine, deși a fost relativ recent, în 1920, transformat din fortăreață în castel regal de către regina Maria. Prima schimbare a opticii mele despre bunicul a fost după moartea tatălui. Atunci, în spatele zidurilor cetății am văzut un templu antic. Era cu mult mai frumos, dar tot rece. După ieșirea lui la pensie însă, s-a produs o adevărată revelație. Nu știu dacă el s-a transformat brusc sau, eliberat de obligațiile de serviciu, și-a făcut timp și de mine. Am fost parcă și eu pentru el o


descoperire. Am constatat că este deosebit de activ pentru vârsta lui, glumeț, vorbăreț și uimitor de cult. Nici nu știu când și cum a acumulat atâtea cunoștințe din diferite domenii. Deși este medic, știe mai multă literatură decât un filolog și – mai ales – o comentează altfel, parcă mai inteligent și – în mod sigur – mai personal și nu conform celor învățate la facultate. Uneori mă simt umilită, fiindcă mie – profesoară de limba și literatura română, îmi dă peste nas cu informații despre care eu nu am habar. E drept, informațiile de bază și criteriile de evaluare și le-a format în alte condiții decât cele în care am fost eu școlarizată în „epoca de aur”. Acum, aș vrea să-l cunosc mai bine. Am impresia că semănăm, dacă nu cumva mă supraestimez. Aceasta fiind prima pagină de jurnal, ar trebui să scriu ce rost are el, jurnalul. Nu sunt o adolescentă romantică și nici o personalitate politică, care ar trebui să-și noteze activitățile zilnice, realizând astfel o pagină de istorie autentică. Între cele două extreme, mă aflu și eu în treabă. Îmi propun să notez opinii și nu evenimente, deși evenimentele sunt cele ce declanșează opinii. Mă gândesc că, peste ani, ar fi interesant să citesc ce scriu acum și să reconstitui starea psihică și argumentele care m-au determinat să iau anumite decizii importante pentru viața mea. Am luat și până acum asemenea decizii, dar nu m-aș încumeta să le analizez doar după acești puțini ani. Voi fi subiectivă și, pentru unele, nici nu mi-ar face plăcere. Jurnalul va deci unul intim, dar sper că nu în maniera unei adolescente, care nu mai sunt, deși miar plăcea.


„Cunoaște-te pe tine însuți” a spus nu-mi amintesc ce grec celebru, așa că ceea ce fac eu este tocmai o încercare de a mă cunoaște mai bine. Ideea nu este nouă. Am antecedente. Elevă fiind, în clasa a noua, eram apreciată de profesoara de chimie. Era o domnișoară bătrână, destul de urâtă (deși de vină se poate să fi fost vârsta), dar dedicată profesiunii de dascăl. În clasa a zecea, a venit la chimie o altă profesoară, mai tânără, cu caracteristici aproape opuse ca inteligență, dăruire profesională etc. Cea veche ne preda fizica. Preferințele mele s-au schimbat și ele. Acum începuse să-mi placă fizica. Cum aveam vârsta la care mă preocupa viitorul, mam întrebat: ce profesiune mi se potrivește mie? Fizica sau chimia? Nu cumva devin victima întâmplării? Cam în același timp începusem să practic atletismul. Întrebarea primea de data aceasta un răspuns concret. Corpul meu este adecvat pentru anumite probe și total impropriu pentru altele. Asemenea constatări mi-au atras atenția asupra faptului că este esențial să te cunoști pe tine însăți. Zicala grecului mi s-a părut inițial superfluă, dar constat astăzi că prea puțină lume o ia în seamă. Nu vreau să fiu printre ei. Așa dar, să curgă jurnalul!

Șueta foilor Foile jurnalului comunică între ele mai ceva ca femeile din lumea satelor din trecut la o clacă. Secrete nu există, pentru că apăsarea pixului pe o filă oarecare se simte, chiar dacă nu perfect, pe două-trei de sub ea.


Drept urmare, pentru a nu risca acuzații de tăinuire sau altele chiar mai grave, imediat ce caietul se închide, toate foile intră într-un dialog frenetic. Cele ce știu, comunică celor la care mesajul nu a fost recepționat și, ca în jocul „telefonul fără fir”, apar noi și noi înțelesuri și percepții. Comentariile nu încetează decât la apariția altui eveniment major. Cauza nu este atât plictisul șederii într-un spațiu închis, cât un exercițiul de imaginație, însemnările fetei fiind doar fragmente ale gândurilor ei subiective și redând doar unele aspecte din viața ei. Filele jurnalului încearcă să reconstituie faptele reale și să completeze lacunele. Sunt conștiente, bineînțeles, de relativitatea construcției lor, evadând uneori în elucubrații fantastice, dar – cum totul este un joc – își permit fantezia. Fiecare dintre ele își dorește să iasă în evidență cu o observație pertinentă, un comentariu inteligent sau cu o idee năstrușnică. Glumele nu lipsesc. Veselia se încinge și învinge plictiseala închisorii într-un caiet bine ascuns și ferit de curiozitatea oamenilor. Întradevăr, caietul odată închis este ascuns în fundul unui sertar. Acolo, cozeria, la care participă și coperta, este deplină.

Eu sunt coperta A nu se crede că mă erijez într-un personaj ce-și dă importanță și vrea să iasă în evidență. Nu, am fost delegat de către toate filele ce le îmbrățișez, să fiu purtătorul lor de cuvânt – cum se spune – , chiar dacă


suntem necuvântătoare, din punctul de vedere al celor ce își fac un titlu de glorie din faptul că vorbesc fără rost. Nu sunt temnicerul filelor, așa cum insinuează unii răuvoitori. Dimpotrivă, am fost creată pentru a le proteja de intemperii. De asemenea, eu sunt cea care le oferă posibilitatea să rămână împreună și să nu se risipească, ceea ce ar fi catastrofal pentru ele, zilele fiind numărate pentru cele ce, din diferite motive sunt înstrăinate. Împreună, formăm o familie. Sunt temnicer fără voie, dacă vreți neapărat, deși nici eu și nici foile nu acceptăm această etichetare. Pentru o cuvântătoare – că tot le-am menționat – suntem ceea ce cheamă un caiet. Aceasta a fost destinația inițială. S-au făcut multe făpturi similare. Rostul nostru este să permitem cuvântătoarelor – altele decât cele ce ne-au creat – să scrijelească pe file cuvintele ce nu au curajul să le rostească în prezența semenilor lor sau, dimpotrivă, să-și facă cunoscute opiniile celor pe care doresc ele să le informeze (ca să nu spun îndoctrineze). Noi, familia noastră, am primit o destinație specială: mi-au imprimat o imagine colorată, pentru a arăta mai atrăgătoare. Nu atât pentru mine, ci pentru caiet, care se dorește a fi unul deosebit. Vă asigur că n-a fost deloc plăcut, dar mi s-a întâmplat o singură dată. De altfel, sunt și mai dolofană decât alte coperte. Așa se face, că am devenit un „jurnal”, menit să servească utilizatorului – în cazul nostru o utilizatoare – să-și noteze gândurile. O face pe file, câte una pe zi, dar nu în toate zilele, așa cum se presupune că ar trebui să fie un jurnal. Era să zic un jurnal zilnic, ceea ce ar fi un pleonasm


grosolan. Eu și foile caietului, deși avem roluri diferite, suntem egale. Comentariul frunzei În primele zile, prezența mea printre foile caietului a fost stânjenitoare pentru ambele părți. Afirmația „primele zile” este relativă, deoarece razele de lumină nu pătrund în întunecimea sertarului în care este ascuns caietul, astfel că alternanța noapte-zi nu este decelabilă. Atmosfera s-a destins cu timpul, dar nu tocmai repede. Ea a început cu întrebări de identificare. De mare ajutor a fost descoperirea că avem origini comune prin copacii pădurilor de foioase. Oricare ar fi divergențele de opinii, dialogul poate avea loc atunci când participanții găsesc elemente comune de interes, afinități sau orice altceva, oricât de neînsemnat. Pornind de le ce au în comun, din aproape în aproape, pas cu pas, cele mai puternice dezacorduri se estompează. Acum, foile caietului au un subiect nou de discuție. N-a trecut mult și proprietara caietului, cea care m-a cules pe mine din pădure și m-a așezat printre filele lui, a început să scrie în el, transformându-l din simplu caiet în jurnal. Nu știu dacă eu am avut sau nu un rol în această transformare. Cred că a fost o simplă coincidența, dar asta nu mai are acum nici o importanță. Pe când mă aflam împreună cu suratele mele pe același arbore, în bătaia vântului și a ploii, sau arse de soarele verii eram permanent în activitate, timpul pentru discuții fiind foarte limitat. În plus, nu exista un interes


comun, fiecare dintre noi exacerbându-și personalitatea. Invidia și ironia reciprocă erau la ordinea zilei, în dauna unei comunicări sincere. Acum, în anturajul foilor din caiet, mi-am însușit cu bucurie mentalitatea foilor, stabilită de ele după o lungă experiență. Nu odată s-a întâmplat ca Elena, proprietara caietului și acum autoarea jurnalului, să-l lase deschis, în speranța că – după puțin timp – va fi mai inspirată. De obicei, televizorul este cel care îi captează atenția și – dacă găsește un film bun – uită de jurnal. Uneori adoarme. Așa se face că și eu, frunza, pot să privesc întreg programul de seară, uneori până noaptea târziu. Bineînțeles, filele caietului fac același lucru, dar se feresc să comenteze. Nu știu de ce. Oricum, pe mine mă consideră novice și – cu un aer de superioritate – nu se ostenesc nici măcar să-mi răspundă la întrebări.

Sunt eu, Zidul Am luat mai demult obiceiul de a relata unele conversații ale locatarilor mei. Nu toate discuțiile sunt filosofice sau foarte inteligente, dar ele pot reflecta preocupările oamenilor, interesele lor, nivelul lor cultural etc. Sunt oameni și atâta tot. În casă au și câini, pisici sau alte animale de companie, cum se spune. Și ele gândesc, dar altfel. Diferit nu este atât modul de gândire, cât preocupările și interesele lor. Cu toate acestea, există și elemente comune. Dragostea, spre exemplu. Mai


evidentă este în lumea heterosexualilor, fără de care nu s-ar putea reproduce, dar ea există peste tot, chiar dacă nu este vizibilă pentru oricine. „Nu sunt deștept, dar când privesc în jur prind curaj." Nu vă faceți iluzii! Nu-mi aparține această observație. Am auzit-o și eu de la locatari. Au ei pe unul, Ion Creangă, foarte savuros în asemenea poante. Iată un dialog fără pretenții, la sfârșitul unei mese. Participanții sunt două persoane în vârstă. Apropo, este uimitor cât de mult pot să mănânce acești oameni. - În portocala asta, unele felii nu au nici un sâmbure, în timp ce altele au câte trei sau chiar patru. - S-au dus și ei acolo unde gazdele aveau mai mult sexapil. - Ăsta vrea să fie un apropo? - Încă mai aștepți complimente după cincizeci de ani de căsnicie? - De ce nu? - ?!?! Mă gândeam că relația noastră – împotriva vicisitudinilor inerente – a fost ca un curcubeu peste cei cincizeci de ani. - Ce-a fost sub curcubeu știm numai noi. - „Și restul e tăcere”, ar fi spus Hamlet. . . Află că am pentru după masă un plan grozav. - Ce plan? - Să mă culc. - Puteam să-mi închipui, după cât ai mâncat. - Am mâncat boierește. - Spui așa, pentru că ai mâncat ce ți-a plăcut.


-

-

-

-

-

-

Eu nu apreciez mâncărurile sofisticate. Îmi închipui că se amestecă ce nu s-a mâncat ieri, cu ce nu s-a mâncat alaltăieri și se servește azi, cu o denumire pompoasă, dacă se poate franțuzească. Și o parfumezi cu mujdei, că tot vine din franceză: mousse d'ail, adică spumă de usturoi. Bună! Nu m-am gândit. Mie îmi plac mâncărurile simple. Unele amestecuri îmi place să le fac în farfurie. Spre exemplu, friptura la grătar cu cartofi prăjiți și murături. Le mănânc separat, când dintruna, când dintr-alta, și nu le dau prin mixer. N-ai încercat. S-ar putea să iasă ceva bun. S-ar putea, dar nu risc. Poate doar dacă friptura are consistența unei tălpi de pantofi. În farfurie, iau din fiecare după cum simt în acel moment. Fiecare îmbucătură este diferită de celelalte. Ăsta-i tot farmecul. Mai ales dacă, între ele, bei și o gură de vin. Greșit! Vinul se bea între feluri, pentru a-ți pregăti cavitatea bucală. Trebuie să neutralizez gustul unui fel, pentru a-l gusta cum trebuie pe următorul. Ai dreptate, greșesc chiar și cei care beau apă în timpul mesei. Trebuie să produci saliva necesară digestiei, nu s-o înlocuiești cu apă. A vorbit medicul din tine. Așa este, dar eu o știu de la mama, care nu era medic.


-

-

-

-

-

Și aici ai dreptate, fiindcă majoritatea medicilor au devenit doar operatori la aparate. Medicina tradițională nici nu au învățat-o. „Pe măsură ce instrumentele și metodele științifice progresează, valoarea oamenilor descrește.” spunea J. B. Charcot (citat din memorie). Când aveau cunoștințe anatomice mai puține și nu aveau aparate, vindecătorii de altă dată gândeau mai bine, făceau observații mai fine, chiar dacă emiteau și bazaconii. Se spunea, spre exemplu, că ochii sunt oglinda corpului. Cum, spre exemplu, icterul, care se mai numea și gălbinare, fiindcă colora în galben albul ochilor. Și pielea. Da, și pielea, dar ea nu este întotdeauna vizibilă, dacă pacientul este îmbrăcat, iar tenul feței este foarte diferit de la o persoană la alta. Care oftalmolog mai poate recunoaște astăzi alte boli decât cele specifice ochiului? Glaucomul și cataracta sunt singurele preocupări ale majorității oftalmologilor. Mai evident este exemplul dermatologilor. Ai dreptate. Pielea este cea mai afectată de numeroase boli, pe care oamenii simpli le recunosc, dar despre care dermatologii nu au habar.

Sau, un altul, după ce Elena le aduce ceva de-ale gurii oaspeților ei:


-

-

N-aveți de unde să știți, așa că vă informez eu: salata este excepțională. Dacă nu vă place e deci vina voastră. Dar de unde știi tu că e atât de bună? Păi, eu am făcut-o. Ah, da? Atunci trebuie să fie grozavă. Rămâne de văzut dacă e și comestibilă. Este! A mâncat și pisica din ea și n-a pățit nimic. Până să vin aici am scăpat puțină pe jos. Convingător argument. Păcat că nu ai pisică, fiindcă te-am crede. Pisicile mănâncă salată? Doar dacă e făcută din carne. Poate există și pisici vegetariene. Doar omul este omnivor. Omul și porcul. Nu întâmplător au cel mai apropiat ADN. Omul este mai evoluat, tocmai pentru că este multiplu adaptat. La Biblie spune că suntem cu toții egali. Oamenii sunt egali poate în cer, nu pe pământ. Adică în Rai. Poate și în Iad, nu se știe. Mai sigur sub pământ. Da, da, mai repede în Iad, în același cazan cu smoală topită. În nici un caz pe pământ. Smoala costă. Mai simplu și în termeni mai realiști, după moarte. Cam funest, dar adevărat. Se nasc diferiți, fiindcă au gene diferite, evoluează diferit, așa că doar după


-

-

-

moarte pot spera să fie egali, deși nici această ipoteză nu e tocmai sigură. Nu e deloc sigură. Noi, românii, spunem că, după moarte devenim oale și ulcele. Iată o primă diferență: sau oale sau ulcele. Nu-i totuna! D-aia ceramica românească e cunoscută de milenii. Am văzut la Cucuteni. Dar ne-au luat-o înainte francezii și italienii, cu celebra lor faianță. Descoperită de nemți. Vorbești despre faianța chinezească, pe care au descoperit-o europenii, precum Popov aparatul de radio. Nu înțeleg. E o glumă din timpul copilăriei mele. Pe atunci, propaganda sovietică era exagerat de insistentă, astfel că noi, copiii, făceam tot felul de glume. Totul era politizat: orice lucru bun exista datorită ajutorului marii Uniuni Sovietice și al tovarășului Stalin. În orice domeniu, savanții ruși erau autorii principalelor descoperiri. În această categorie, era prezentat și acest Popov. Noi am completat legenda, cu următoarea precizare: Popov a fost un mare savant rus, care – ca toți savanții celebri – era preocupat doar de cercetările lui și neatent cu orice altceva se întâmpla pe pământ. Așa se face că, într-o zi, sosind acasă obosit după o zi de muncă, soția lui l-a întâmpinat îmbrăcată elegant și foarte veselă. Era ziua lui de naștere, de care el uitase. În sufragerie, pe lângă o masă foarte frumos decorată, cu flori și două


-

-

-

pahare de șampanie, i-a arătat un obiect paralelipipedic, acoperit cu milieu foarte frumos. Cunoștea milieul; era moștenire de la bunica lui. La rugămintea soției, îl ridică. Sub el, se afla un aparat de radio. Așa a descoperit Popov aparatul de radio. Clasic pentru modul în care au suportat românii ocupația sovietică. Printre altele. Dar știi cum a murit Miciurin? Acesta cine mai e? Tot un savant rus. El încrucișa tot felul de plante, pentru a obține soiuri deosebite. Reușise astfel să obțină mere mai mari de un kilogram. Bravo lui. Și cum a murit? A căzut dintr-un căpșun. Drăguț! Și ceramica tot sovieticii au descoperit-o? Nu cunosc; armata sovietică s-a retras din România în 1958, eu terminasem deja liceul, așa că nu știu ce progrese au mai făcut, sau erau în stare să facă. V-au învățat democrația sovietică și au plecat. DemoNcrația. După modelul lui Socrate, că și el avea un demon. El a rezolvat-o simplu. A luat cucută. Suc de cucută; tratament naturist. Dacă Socrate ar fi avut umor, n-ar fi fost nevoit să bea cucută. Ar fi fost otrăvit fără să știe.

*

* *


-

-

-

Îmi place halatul tău de baie. Are culori pastelate și totuși vii, datorită combinației dintre ele. Se armonizează foarte bine. Ți l-aș da, dacă îți place atât de mult, dar ce să faci tu cu el? Poate să te duci la un bal mascat ca om bine spălat. Iartă-mă, te rog, m-a furat rima. Mi-am dat seama demult că trebuia să te faci poet. Un poet ratat în plus n-ar observa nimeni. Ar fi ca o picătură de apă într-un ocean. Vrei să spui că un instalator în minus ar fi o pagubă? Nu prea mare, dar una mică ar fi. Sunt căutați azi instalatorii.

*

* *

Abia intrat pe ușă, venind de la serviciu, tatăl este întâmpinat de fetița de doi ani. - Tată, mama m-o bătut. Acesta o ia în brațe, o mângâie și îi spune drăgăstos: - Bine ț-o făcut. Fetița se liniștește, bucuroasă că a primit satisfacție. Se consideră răzbunată pe mama „cea rea”.

Din cugetările Bolovanului Deși suntem rude de sânge – cum ar spune oamenii – simt uneori nevoia să mă detașez de cleveteala zidului. Pe vremea când erau din piatră, zidurile erau mai decente. Acum, datorită înălțimii, a început să-și dea importanță. Deși se sprijină pe o fundație eminamente


din piatră și chiar în compoziția lui se află miliarde de fire de nisip – deci tot piatră – el se consideră altceva. Uită că fără fundație n-ar rezista nici un an. Apa și vegetația – principalii lui dușmani – l-ar distruge fără menajamente. Cu toate acestea, el își dă aere de superioritate, chiar și față de acoperișul de deasupra lui. Deși este făcut din alte materiale, acesta, acoperișul, veghează și el la integritatea zidului. El, zidul, uită că este doar un element în structura unui obiect – a casei – și se consideră independent, calitatea ce nu a avut-o niciodată. Seamănă cu un om care acordă atenție doar organelor lui de simț – urechi, ochi etc. – și își ignoră corpul. Poate că de la ei a împrumutat și modelul de comportare, fără să observe că această strategie este sortită eșecului. Face pe „eruditul”, din categoria celor ce adoptă principiul „cap să fie, că minte nu îți trebuie”. Dar, uite că am început și eu să bârfesc. Trebuie să mă opresc. Suntem totuși rude. Dacă el se consideră superior, nu înseamnă că trebuie să mă cobor și eu la nivelul lui. Sunt convins că, în timp, îi va trece. Viața îl va învăța să fie mai înțelept. Sper să nu fie prea târziu. Pentru el.

File din jurnalul Elenei Mișu a plecat în Franța. Definitiv. A fost prietenul meu din adolescență. Eram – cum se spune – împreună. Prin asta se înțelege că făceam și sex, ca marea majoritate a adolescenților de azi. Ne iubeam. Oare? Dacă dragostea noastră era una adevărată, nu ar fi plecat. Nu a fost un


gest spontan, ci unul îndelung gândit și pregătit. L-am discutat de nenumărate ori, pozițiile noastre fiind ireconciliabile din acest punct de vedere. Este ciudat, fiindcă nu au existat între noi diferențe majore din alte puncte de vedere. Deși eram necăsătoriți eram atașați unul de celălalt asemenea unei familii bine consolidate. (Credeam eu!) Doar copiii ne lipseau. Poate că prezența lor ar fi fost un argument pentru el să rămânem împreună. Poate! Acum am unele îndoieli. Cu toată prietenia noastră de lungă durată, îmi dau seama că nu l-am cunoscut foarte bine sau, mai exact, nu am vrut să privesc adevărul în față. Am înlocuit realitatea cu ceea ce doream eu să fie. Rezultă că nu el este vinovat, ci eu. A existat un Mișu real și unul virtual: imaginea mea despre el. Am iubit o ficțiune. Dar l-am iubit cu adevărat? Nu cumva a fost doar o rutină? Am fost împreună de mult timp, relația noastră devenise o obișnuință, consideram că ne aparținem unul altuia. Acum, că a plecat, simt că mi s-a luat ceva, iar acel ceva nu este un obiect oarecare, fiindcă am senzația că nu mai sunt întreagă. Lipsește ceva din mine. Se pare că totuși îl iubeam, ceea ce nu pot spune și despre el. Ar trebui să definim mai clar noțiuni ca iubire, dragoste, amor, sex și altele. Deocamdată ar trebui să judec mai clar cu ceea ce am la îndemână. Fapt e că nu ia păsat de mine și că eu, ca profesoară de limba română nu m-aș fi putut afirma în străinătate, așa cum speră să reușească el. Îi doresc succes dar, în ceea ce mă privește, nu-mi doresc să-mi câștig existența ca femeie de serviciu, babysitter sau să îngrijesc persoane în vârstă ori handicapate, așa cum au ajuns majoritatea celor ce au


emigrat, în speranța unui trai mai bun. În plus, nu cred că aș putea suporta aroganța localnicilor față de imigranți. E frumos cântecul „Le métèque” al lui Georges Moustaki. Tipul a fost o celebritate, dar cântecul este trist. N-aș vrea să fiu în pielea lui. Cu toții folosim aproximativ aceleași criterii de evaluare. Există, ce-i drept, diferențe între aprecierea valorii lor, dar mai importantă este ordinea în care așezăm criteriile. Dacă le-am simboliza cu litere, atunci succesiunea bfac conduce la alte decizii decât cfab. Mai clar, dacă înlocuim literele cu cifre, avem două numere diferite: 2513 și 3512. Criteriul notat cu 2 are o valoare mai mare în primul număr decât în la doilea. Criteriile noastre, ale mele și ale lui Mișu, erau în această situație. Dragostea ocupă poziții diferite. Are cea mai mare importanță la mine și mult mai puțin importantă la el. El crede că realizarea lui pe plan profesional este mai importantă. În România, eu mă consider mai realizată decât el. E drept, eu sunt profesoară, în timp ce el este artist plastic și se simte jignit de inepția economiștilor de a-i numi „prestatori de servicii”, fie ele și artistice. Franța este capitala artelor plastice și numai acolo te poți afirma pe deplin, spune el. Asemenea lui Pygmalion, Mișu își iubește doar propriile lui creații. Necazul lui este că supără atunci când alții au alte opinii. Acum, nu mai e nimic de făcut. Ridică-te Elena și mergi mai departe!


Din relatările Zidului Este interesant cât de diferită este lumea din exteriorul clădirii față de cea din interior. Par aceeași oameni, dar se comportă diferit. Nu știu de ce și nici nu mă interesează. E treaba lor. Menirea mea este tocmai aceasta: să-i separ. Ei m-au construit special în acest scop. Ciudat mi se pare faptul că au făcut și ziduri interioare, pentru a se separa unii de alții. N-a fost întotdeauna așa. În antichitate se mulțumeau să stea în corturi. Acum se ceartă mai mult și nu vor să se facă de râs în fața tuturor. Au și un principiu, conform căruia e bine „să-ți speli rufele în familie”. Între certuri, au nevoie de odihnă și – cum nu se pot organiza, astfel încât toată lumea să se certe și să se odihnească în același timp – au recurs la separare. Și mai e ceva: când sunt singuri își pot pregăti în liniște argumentele pentru următoarea ceartă. Cred că acum sunt puțin malițios, ceea ce nu e bine. Se vede că m-am molipsit de la ei. Nu degeaba se spune că lucru rău se ia repede. Va trebui totuși să rezist la astfel de tentații. Sunt totuși un zid serios și trebuie sămi păstrez prestanța. Nu-i tocmai ușor. Eu sunt zidul unui bloc de apartamente, așa că văd și aud multe. Sunt peste o sută de locatari: bărbați și femei de toate vârstele, de la noi născuți și până la bătrâni, care abia își mai duc zilele, dar nu se lasă. Majoritatea oamenilor văd pereți; puțini văd zidul. Eu sunt un zid de treabă. Cred unii că nu fac nici o treabă și că doar stau, dar ei spun asta fiindcă cunosc doar o jumătate de adevăr. Este ca și cum ar privi un zid


văzând doar un perete, cel exterior sau cel interior, fără să realizeze zidul ca atare. Pe de altă parte, se știe că eu nu mă bag în treburile altora. Păi tocmai asta-i treaba mea: să-i feresc și pe cei se stau de o parte a zidului să nu se amestece în treburile celor ce stau de cealaltă parte. Cu alte cuvinte, să-i separ pe cei ce nu știu să-și vadă de treaba lor. Cam așa stau lucrurile cu treaba. Acum, cred că este evident pentru oricine că am toate motivele să mă consider un zid de treabă. Doar Bolovanul, din care s-au desprins numeroase fire de pietriș din componența mea, mă mai critică prin intermediul firelor de praf aduse de vânt, dar așa este el, mai cârcotaș, ca să nu zic mai rămas în urmă. Uită că, în structura mea se află numeroase alte componente, desprinse din același munte ca și el, deci sunt mai evoluat. Într-o zi, am auzit un locatar cum își acuza musafirul că este „dicotomic”, fiindcă una gândește și alta face. Mi-a plăcut cuvântul. Eu cred însă că amândoi erau „tricotomici”, fiindcă una gândesc, alta spun și cu totul altceva fac, atunci când fac, deși de obicei nu fac nimic. Cel puțin atunci când sunt acasă, în interior. Pardon, ceva fac totuși: mănâncă.

File de jurnal Mă gândeam zilele trecute că noțiuni ca dragoste, iubire etc. ar trebui definite mai bine. Nu intenționez să fac eu asemenea studii dar, între timp, am citit cartea lui Liviu Antonesei „Despre dragoste – anatomia unui


sentiment”. Un fel de spune că am citit-o. Nu se poate citi, decât dacă suferi de insomnie. După două pagini adormi sigur. Este un amestec de banalități și inepții, prezentate însă cu o prețiozitate jenantă. Îl citează printre alții și pe Henry Miller, cu „Tropicul Capricornului”, care se limitează la sex. Nici din asta n-am citit decât începutul, fiindcă mi-a lăsat impresia că nu voi mai putea să fac niciodată sex de plăcere, dacă voi continua lectura. Liviu Antonesei afirmă că dragostea există numai la oameni. În Ramayana scrie că ea a fost dată oamenilor și animalelor deopotrivă, iar eu cred că la animale – cel puțin la unele – ea se află în stare mai pură decât la oameni. Câteva precizări ar trebui să fac, nu de dragul filologiei, ci pentru mine însămi. Mă feresc de definiții și încerc să fac doar câteva diferențieri: sex, atracție sexuală, dragoste la prima vedere (se confundă cu atracția sexuală?), iubire juvenilă, dragostea dintre doi soți cu vechime etc. Prea complicat pentru azi. Poate altă dată . . .

Eu, Cupidon Îmi place acest nume, cu care m-au gratulat oamenii. Mi-au creat chiar și o imagine, sub forma unui copilaș durduliu, care aruncă săgeți spre cei ce urmează să se îndrăgostească. Bineînțeles că toate acestea nu au nici o legătură cu realitatea. Este doar o încercarea a lor de a-și imagina inimaginabilul. Pe de o parte, îi înțeleg. Sau învățat să găsească o explicație logică (în logica lor) și, dacă n-o găsesc își imaginează ceva ce li se pare logic. Aici


rolul artiștilor este important. Ei sunt creatori. Pe de altă parte, au învățat să folosească pentru scopuri practice particularități ale unor lucruri despre care nu știu mare lucru. Au inventat, spre exemplu, cuvântul „undă” – inspirat din undele pe care le face o piatră aruncată întrun lac – și pe care îl atribuie unor substanțe despre care nu au nici cea mai vagă idee, dar pe care le folosesc pentru a-și construi aparate de radio, televizoare etc. Nici despre lumină nu știu mare lucru, dar au descoperit unele proprietăți ale ei, prin care reușesc să-și explice unele dintre efecte ei, evident, la puterea lor de înțelegere. Dar am deviat puțin. Nu prea mult, fiindcă iubirea – cea care îmi este pusă mie în sarcină – nu este singura mea activitate. Adevărul este că tot ce mișcă în univers este interconectat. La fel de adevărat este și faptul că tot universul se află în mișcare, ceea ce face imposibilă cunoașterea completă la lui ca un întreg de către o parte a sa. Și încă de una minusculă. Am în vedere aici acel corpuscul de neuroni, aflat în capul oamenilor, căruia îi spun creier și cu care speră să înțeleagă mecanismul de funcționare al Universului. E clar că speranța lor este ilogică, ca să mă exprim blând. O explicație ar exista: au fost dotați cu acest mecanism, dar nu li s-au dat și instrucțiunile de utilizare. Nu sunt sigur că acesta este cauza și dacă nu cumva este un argument ce l-am găsit eu, din dorința de a le acorda circumstanțe atenuante. Indiferent de cauze, consecința clară este că își folosesc creierul după cum cred ei de cuviință. Mai nou și-au pierdut și buna-cuviință, așa că nu trebuie să ne mai mire


nimic. Și pentru că nu le ajunge niciodată un singur cuvânt, au inventat pentru creier încă unul: minte. Asta ca să arate că funcționează. Pe acesta îl folosesc când vor să denigreze pe cineva. Expresia uzuală este: „minte de îngheață apele”. Iubirea este și ea ceva ce ar trebui înțeles ca un principiu și nu ca o materie. Ea este prezentă peste tot, chiar dacă nu este întotdeauna vizibilă, mai ales că – uneori – se comportă ciudat, astfel că oamenii au inventat două cuvinte – dragoste și ură – pentru două aspecte contrare (din punctul lor de vedere) ale ei. De altfel, la fel de neînțeleasă este pentru ei și posibilitatea de comunicare la distanță a ceea ce ar trebui să numească „non-materie”, materie fiind ceva pe care pot pune mâna. Cuvântul l-am inventat eu, pentru că ei nu-l vor accepta niciodată. Au inventat însă termenul „suflet”, prin care încearcă să-și explice unele fenomene inexplicabile pentru nivelul lor de cunoaștere.

File de jurnal Am primit de la Mișu o vedere din Paris. Așteptam o scrisoare. Vrea să spună prin asta că nu m-a uitat, dar nu are timp să-mi scrie. Dacă ar fi vrut, și-ar fi găsit. Îl scuz, știind bine că acomodarea este stresantă. Încă sunt tulburată de plecarea lui, iar vederea primită nu face decât să-mi mențină această proastă stare de spirit.


Din cugetările Bolovanului Am aflat din surse despre relația Elena-Mișu și am fost curios să cunosc mai multe, pentru a-mi elucida unele dileme. Se spune că succesul și dezastrul sunt egali; încearcă să le faci față ambilor. Am ajuns la concluzia că Mișu este o persoană cu treceri rapide de la extremă la alta, de la atașament la abandon, spre exemplu. Abia terminase facultatea și a dorit să aibă propriul său atelier de pictură în centrul orașului, fiindcă numai așa putea deveni cunoscut marelui public, cel care urma să-i recunoască valoare. Pentru început, subvenția părinților era, bineînțeles indispensabilă, măcar pentru a-și plăti chiria. De altfel, ei au fost cei care l-au îndrumat în această direcție, convinși fiind că odorul lor nu putea fi altceva decât un geniu. Pentru muzică li s-a spus că urechea lui muzicală nu-i permite o carieră strălucită în acest domeniu. Rămânea deci arta plastică. Din nefericire, aici nu există criterii clare de evaluare și nici mijloace de verificare a aptitudinilor reale ale candidatului la celebritate. Chiar și un daltonist poate deveni expert în grafica alb/negru. Admiratorii nu s-au îngrămădit la ușa lui, dar el nu s-a descurajat. Trebuiau găsite însă explicațiile, ceea ce nici nu era greu. Într-o zi, se lamenta în fața unor persoane pe care abia le cunoscuse: - Îmi lipsește expunere la stradă, ceea ce este dezavantajos din punct de vedere comercial.


Atelierul meu este la etaj. Lumea nu află de existența lui, decât în mod indirect, prin publicitate prin ziare etc. Am pus un afiș mare cât fereastra, dar degeaba. Românii merg cu capul plecat. Se uită doar pe unde merg, în jos, de teamă să nu calce în gropi, deși aici, în centru, strada este asfaltată. Am construit chiar și un mic panou – capră, cum i se spunea – amplasat în stradă, pe trotuar, în dreptul intrării în clădire. Răutatea unor persoane, rămase necunoscute mie, am constatat-o și datorită acestui panou. Deși erau zeci pe aceeași stradă, pe al meu în găseam de multe ori deplasat cu câțiva zeci de metri, indicând o altă clădire. Odată dispăruse și l-am găsit câteva zile mai târziu pe altă stradă. Obișnuia să repete ceea ce citise sau auzise pe undeva: „tot ce se face în România seamănă cu o construcție în nisip și din nisip”, deși „din nisip” puteau fi și lucrările sale. Plecarea la Paris a fost urmarea firească a convingerii sale că publicul românesc este ignorant și că numai acolo va fi înțeles și recunoscut. Un lucru e sigur: Mișu s-a iubit cu adevărat numai pe el însuși.

File de jurnal Am început să comunic prin e-mail cu bunicul meu. Este un tip sfătos, iar acum, la bătrânețe, îi place să filosofeze. A început să-mi placă, chiar dacă uneori bate


câmpii, dar – vorba lui Alexandru Odobescu – reușește „să bată câmpii cu grație”. Eu l-am cunoscut cu adevărat în timpul studenției. Îl mai văzusem odată, pe când aveam cinci sau șase ani, dar nu-mi amintesc nimic altceva despre el decât o imagine ștearsă, la masă de prânz, el tăind pepenele. Un pepene verde foarte mare, frumos și foarte dulce, deosebit de apetisant pentru mine, neobișnuită cu asemenea bunătate. Trebuie să mă explic. Când eram încă destul de mică, părinții mei s-au despărțit și mama nu a dorit să păstreze legătura cu rudele tatălui. În plus, mulți dintre ei au plecat la București. Astăzi, toate rudele mele până la gradul trei sunt în capitală. A fost un curent printre orășeni să se mute în capitală, care le oferea unele avantaje. A început în Moldova imediat după unirea cu Țara Românească și pierderea statutului de capitală a Iașului, dar și mai târziu, de teama rușilor, care ocupaseră Basarabia. O situație asemănătoare era și pentru cei din Transilvania, după marea unire, la care se adăuga teama de unguri, cu ambițiile și răutatea lor. A existat însă și un dezavantaj: capitala – în plină dezvoltare – avea nevoie de forță de muncă necalificată, pentru activități gospodărești. Așa se face că populația săracă și ignorantă din satele din apropierea Bucureștiului a invadat Bucureștiul. Dacă, în micile orașe din provincie, slugile erau bine ținute în frâu de către stăpân, într-un oraș foarte mare, similarii lor sunt slujbași la primărie și alte instituții, iar în condițiile politice de după al doilea război mondial, au pretins și pretind încă să fie cei ce


stabilesc regulile jocului. (Politica nu e chiar un joc, dar se înscrie în caracteristicile unui joc fără reguli, mai exact a unei lupte. Nu întâmplător se folosește expresia „lupta politică”.) Între timp, tata a murit. Eu am încercat să iau legătura cu rudele din București, dar majoritatea deveniseră aroganți. Vezi Doamne, ei locuiau în capitală, în timp ce eu eram o biată provincială. Puțini au fost cei care m-au luat în seamă, printre ei și bunicul, mai ales în ultimul timp. Am cam deviat de la subiect. Fapt e că pe l-am revăzut din când în când, în timpul studenției. Apropierea s-a întâmplat mai târziu, când am început să comunicăm cu adevărat. Eu eram cea care aveam nevoie de sfaturile unei persoane cu mai multă experiență, iar el a fost singurul care avea răbdarea necesară să mă asculte, să înțeleagă conjunctura în care mă aflam și să caute împreună cu mine cea mai bună soluție. Acum, că este văduv, are mai mult timp și este chiar încântat, nu doar să mă povățuiască, ci să comenteze cu cineva – fie și cu „puștoaica”, care sunt eu – diverse evenimente și, mai ales să discute tot felul de subiecte pe cele mai diferite teme, mai puțin pe cele politice, pentru a nu ne strica buna dispoziție. Îmi propun să copiez unele dintre mesajele lui și să le strâng într-un dosar. Nu se știe la ce ar putea fi de folos vreodată. Păstrarea pe suport magnetic este o soluție comodă dar – culmea ironiei – dezvoltarea tehnologică face ca, în timp, tocmai suportul să nu mai poată fi citit. Aparatura se modernizează, iar dispozitivele vechi sunt abandonate, astfel că vechile înregistrări nu mai pot fi


citite. (Scrierile pe piatră au rezistat mii de ani; cu cât tehnologia a avansat, suportul a devenit tot mai perisabil. Observația Bolovanului.)

Iată un mesaj: Cică să-mi scriu memoriile. . . Eu am o singură memorie și nici asta nu-i prea bună. Nu știu cum aș putea să fac din ea mai multe și nici nu văd la ce ar folosi. Am învățat că unele vietăți se înmulțesc prin diviziune dar, în cazul lor, fiecare parte are capacitatea de a se dezvolta autonom, în timp ce memoria mea, în loc să se dezvolte, parcă se diminuează pe zi ce trece. Mă gândesc să scriu totuși ce-mi trece prin minte. Poate așa să-mi amintesc câte ceva din ce voi uita. Se schimbă lumea, sau mi se pare? Când eram tânăr, am fost intens denigrat pe la spate sau bârfit. Pe măsură ce îmbătrânesc, criticile îmi sunt spuse direct, fără prea multe menajamente. Nu știu dacă respectul pentru persoanele în vârstă este un mit sau a existat cu adevărat, dar a dispărut. Una dintre primele întâmplări de acest gen este chiar amuzantă. Eram în birou, aflat la primul etaj, într-o clădire din centrul orașului. Era o încăpere foarte mare și – mai ales – foarte înaltă, ceea ce era bine, fiindcă mirosurile și fumul de țigară se ridicau la peste patru metri înălțime. Eu mă lăsasem de fumat, dar nu și partenerii și clienții mei. Ferestrele, se deschideau spre o curte interioară și


nu spre strada principală, ceea ce era avantajos, fiindcă eram ferit de zgomotul circulației. Într-o zi, din comoditate, am aruncat pe fereastră în curtea interioară, de obicei goală, câțiva stropi de apă din paharul din care băusem în ziua anterioară. Nu aveam chiuvetă în birou, iar pentru baie trebuia deschid două uși. S-a nimerit însă tocmai atunci să treacă un grup de tineri, în drum spre intrarea într-un bar aflat la subsol. Barul era frecventat doar seara și noaptea târziu, așa că prezența tinerilor acolo era neașteptată. Probabil nici ei nu știau că acel local este închis dimineața. Așa se face că pe primul din grup l-am stropit puțin. El a bodogănit ceva, dar a mers mai departe, fără să știe de unde i-au venit picăturile. Dacă era superstițios, poate a crezut că vreo păsărică l-a anunțat că tocmai a căzut norocul peste el. Ultimul din grup însă a realizat cauza și a strigat la mine: „Intră în casă Hodorogea, să nu răcești!”. Hodorogea era numele unui fotbalist. Nu putea fi vorba despre nici o confuzie. Semnificația adjectivală era evidentă. Ajunsesem, în opinia lui, un hodorog, deși abia împlinisem 60 de ani. Cei drept, aveam părul alb, dar asta mi se întâmplase încă de pe când aveam mai puțin de 30 de ani. -----------------Nu cred că a fost o idee bună să copiez acest text în jurnalul meu. Acesta trebuie să rămână un jurnal al gândurilor mele și nu ale altora. Mesajele bunicului le voi printa și pune într-un dosar, intitulat chiar așa: „Din epistolele bunicului”.


Din epistolele bunicului Citesc pentru a nu știu câta oară aceeași recomandare, ce însoțește unele produse farmaceutice naturiste, prin care se interzice utilizarea obiectelor de metal la manipularea lor. Este permisă doar a celor din lemn, ceramică și sticlă. În ambalajul unora chiar se găsește o baghetă din lemn, pentru amestec, dizolvare etc. M-am întrebat, firește, de ce se interzice metalul, dar nu am găsit decât contra-argumente, ca de exemplu: - oricât de bine ar fi spălat, lemnul reține substanțe străine; - lemnul este o substanță organică, care suferă transformări în timp; - unele componente ale lemnului pot reacționa cu substanțele cu care intră în contact; - etc. Metalul, în schimb, este imun la toate aceste neajunsuri. Bineînțeles, am în vedere, metalele inoxidabile, din care sunt făcute astăzi tacâmurile. Asta ar putea fi și explicația recomandării cu pricina: autorii lor au rămas tributari mentalității străbunilor lor, din epoca în care primele tacâmuri din metal, ajunse la îndemâna păturilor sărace ale populației, erau confecționate din materiale de proastă calitate. În asemenea condiții, este de crezut că o lingură de lemn era de preferat uneia de tablă ruginită. Ce ne facem însă cu „specialiștii”, care au rămas la lingura de lemn?


*

* *

Se spune că bătrânii trăiesc din amintiri. Cu câțiva ani în urmă, această afirmație mă cam irita. Acum însă, că m-am obișnuit cu ea, începe să-mi placă. Se produce, bineînțeles, o selecție: amintirile neplăcute sunt date uitării și ne bucurăm de cele amuzante, ca și cum s-ar petrece chiar acum. Nu sunt singurul caz și – culmea – recordul l-au dețin tinerii, care tocmai se „liberau” (urăsc termenul) din armată și reveneau la casele lor, mai copți, disciplinați și cu simțul apartenenței la o comunitate. Ei bine, în relatările lor despre zilele petrecute în timpul stagiului militar abundă întâmplările vesele, în timp ce aspectele neplăcute sunt neglijate. Am scris frazele precedente la trecut, fiindcă acum armata este formată din profesioniști. Eu mi-am amintit acum o întâmplare drăguță de la Marea Neagră. Încă nu mă căsătorisem. Plecasem pe litoral cu cortul, pe care mi-l confecționasem după modelul celor cu care se escaladase Everestul cu câțiva ani în urmă. Era deci un cort mic, de munte, dar foarte bine conceput. Campasem la „Camping Nord”, în Mamaia. Era, într-adevăr, cea mai nordică „așezare” din stațiune, așa cum era ea la timpul acela. Doi sau trei ani mai târziu a dispărut, fiindcă s-au construit numeroase hoteluri și de fiecare dată apărea un nou camping, cu aceeași denumire, dar fără nici una dintre calitățile primului. Acesta avea grupuri sanitare extrem de bine îngrijite, cu apă caldă la orice oră și femei de serviciu, care


dezinfectau WC-urile după fiecare utilizare, chiar și în plină noapte. Am stat o lună încheiată atunci și eram printre puținii români, dacă nu cumva singurul. Se întâmpla în perioada în care România se deschisese către occident și străinii pasionați de turism începuseră să ne viziteze. Cei aduși prin agențiile ONT au apărut mai târziu. Primii veniți o făceau pe cont propriu, din curiozitate și cu un ușor spirit de aventură. Erau foarte bine dotați cu ustensile de campare, semn că aveau o bogată experiență. Majoritatea declarau că vizitaseră nu numai aproape toate țările din Europa de vest, dar chiar și o parte din Africa. Micul meu cort era o curiozitate printre mașinile și corturile lor foarte mari, unele imense. Într-o dimineață, supărat că posesorii corturilor care mă încadrau vorbeau peste micul meu cort, ca și cum acesta n-ar fi existat, am început să fluier melodia „Silance”, recent lansată la trompetă de Nini Rosso, cred. Mie îmi plăcea să dorm mai mult dimineața, fiindcă seara mă culcam mai târziu. Oameni educați, mi-au respectat somnul în toate zilele cât au stat acolo. Începeau să vorbească numai după vedeau că m-am sculat. Tradiție și modernitate De curând, am aflat că Brâncuși a fost omagiat la Madrid. Într-adevăr, se împlinesc 51 de ani de la moartea sa, la Paris, pe 16 martie 1957. De ce la Madrid? Pentru că este o personalitate mondială și probabil că a fost omagiat și în multe alte localități de pe glob. De ce nu ne amintim și noi asemenea evenimente? Hai să nu ne


enervăm! Mă gândesc acum la un aspect al artei în general, aspect pe care „cazul Brâncuși” doar mi l-a sugerat. Da, românul nostru a plecat din Gorj, după ce a absolvit Școala de Belle-Arte din București, a studiat șase luni la München și apoi la cunoscuta École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale. Cunoscător perfect al artei lui Rodin, de care s-a despărțit cu celebra maximă "Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres", pentru noi, românii, este mai mult decât evident că Brâncuși a rămas român în toate fibrele sale, că arta lui este pur românească, moștenită din tradiții ancestrale, artă pe care el a preluato și, prin rafinare, a ridicat-o pe cele mai înalte trepte, iar cea mai puternică dovadă în acest sens stă faptul că stilul său era deja configurat, încă înainte de a pleca din tara. La Paris nu a făcut decât să-l cizeleze. Acum, oamenii de pe tot globul îl cunosc ca fiind celebrul artist ce a introdus modernismul în sculptură, poate că cel mai cunoscut și recunoscut. Omagierea lui nu este, deci, deloc o surpriză pentru cei ce iubesc cu adevărat arta, iar spaniolii cu siguranță o fac. De curiozitate, am consultat mai multe enciclopedii și site-uri pe Internet, să văd cum este el prezentat în străinătate. Peste tot, apare ca fiind un sculptor francez. Unele surse fac precizarea „născut în România”, ca și cum părinții săi ar fi fost în trecere pe aici. Foarte puține sunt cele ce folosesc expresia „de origine română”. În privința stilului, așa cum mă așteptam, nici un cuvânt despre România. Pare inutil să spun, dar este necesar să accentuez (acesta da paradox!) că marea


majoritate a occidentalilor nu aveau nici cea mai vagă idee despre stilul tradițional românesc și, în consecință, nu aveau cum să-l recunoască în opera lui Brâncuși. Ba, culmea stupidității, am citit chiar afirmații cum că s-ar fi inspirat din arta africană. Toată lumea, însă, a apreciat efectul final: artă sută la sută. Arta sa a fost recunoscută fără ca cei ce l-au elogiat să cunoască sursa inspirației sale. Cu siguranță că mulți nu cunoșteau nici măcar poziția geografică a României. Este dovada că la arta de mare ținută nu se ajunge prin imitarea celor ce se află deja acolo, ci prin afirmarea cu sinceritate a unui crez autentic. Exemplul lui Brâncuși ne arată nu numai că, prin respectul fată de tradiție, poți deveni celebru, dar și că sau mai ales că exprimarea cu sinceritate a sentimentelor intrinseci este singura cale către arta autentică și, implicit, către succes. Or, sentimentele noastre nu pot veni decât din tradiție. Invers, împrumutarea unor sentimente străine conduce doar la manierism și eșec, pe cât de lamentabil, pe atât de sigur, indiferent de o eventuală critică favorabilă interesată și, evident, efemeră. Cubismul, inventat de Picasso și lansat odată cu celebrul său tablou „Les Demoiselles d'Avignon”, a mai produs câteva lucrări celebre realizate de el însuși și alți câțiva pictori din vremea lui, dar și un uriaș val de imitatori fără valoare, imitatori care, la mai bine de o sută de ani, corijenți la matematica, fără să fi înțeles diferența dintre cub și pătrat, au crezut că prin imitație se pot molipsi de talent. Nu, doar prin sinceritate se produc opere de artă.


Am vorbit doar despre artă. Sper că nu trebuie să insist asupra ideii că sinceritatea este valabilă nu numai aici, ci peste tot și mai ales în literatură. Nu știu cum se face, însă, că tocmai în literatură sinceritatea este minimalizată. Evident, nu în mod direct. Ni se spune, spre exemplu, că ficțiunea se află pe o treaptă superioară față de memorialistică. Afirmația este din capul locului falsă, pentru că orice autor scrie ceva ce, mai întâi, a gândit, chiar dacă acel gând i-a fost indus. Din momentul în care gândul îi aparține, înseamnă că face parte din ființa sa, deci relatarea lui este autobiografică. Că el relatează la persoana a treia și construiește un scenariu mai mult sau mai puțin inspirat, înseamnă că nu face altceva decât să se ascundă în spatele unui personaj căruia îi dă un alt nume. Este, de altfel, cât se poate de evident aproape în orice roman că personajele în gura cărora sunt puse ideile autorului sunt mult mai bine realizate decât cele de circumstanță, existente doar din necesități impuse de scenariu. Ba, există chiar și situația inversă: Gilles Leroy, conștient de faptul că stilul autobiografic este mai convingător, în „Alabama Song” (premiul Goncourt în 2007), a „intrat în pielea” Zeldei Fitzgerald, soția celebrului scriitor Scott Fitzgerald, și a scris romanul ca pe un jurnal al Zeldei. Eu însumi am scris un eseu, unde, pentru a evita rigiditatea impusă de conținut, am abordat stilul autobiografic și am prezentat diferitele idei ca pe niște concluzii trase în urma unor evenimente, chiar dacă unele dintre acestea nu-mi erau favorabile. Cartea lui Cesare Pavese, „Casa de pe colină”, este, de asemenea, scrisă la persoana întâia singular, ceea îi conferă un plus


de autenticitate. Soluția este excelentă, pentru că relatările sunt din Italia sfâșiată de lupte interne la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial și ar fi fost greu din partea oricui să păstreze echidistanța față de fasciști, anti-fasciști, nemți sau revoluționari. Eroul romanului se auto-declară încă de la început ca fiind un las. Mai departe, pe tot parcursul romanului, el nu face altceva decât să fugă din fața asumări oricărei obligații ce i s-ar fi ivit, neîncetând să se auto-condamne pentru lașitatea sa. De altfel, nici nu i-a fost greu să procedeze astfel, Cesare Pavese fiind în realitate un om laș. Calitatea sa constă în faptul că și-a recunoscut caracterul. Din păcate, și l-a cultivat cu perseverență, astfel încât, scârbit de el însuși, s-a sinucis, dar asta este o altă poveste. Ce rezultă de aici? Că cei ce, în mod aprioric, acordă prioritate ficțiunii în fața memorialisticii, o fac probabil din ipocrizie, ei înșiși nefiind suficient de sinceri să spună ce gândesc sau, mai grav, nu au nimic de spus. În concluzie, inspirația vine din interior, atunci când vine. Când nu, nu!

Sf. Gheorghe Deltă - Raport de vacanta Am fost câteva zile la Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să mănânc peste, să fac baie în mare. Am făcut două băi în mare și restul la vânt (apa era prea rece). M-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea preparatelor din


peste. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun. Cu siguranță că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluția localității merită însă atenție și despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei râmași în sat, fiindcă majoritatea a plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuințe părăsite. Până nu demult, Delta Dunării era o țintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci și pentru orășenii dispuși să renunțe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar și a unor festinuri pe bază de peste, preparat „ca la el acasă” de către specialiști. Serviciile turistice – să le zicem așa – erau oferite de către pescari, bucuroși să câștige un ban în plus, dar și din ospitalitate. Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulți ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorința de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peste. Sărmanul om, îl comandase de la oraș special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunțată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine. A fost cândva! Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate și cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară. Explicația este evoluția localității, cu bunele și cu relele ei. Eu am ales satul Sfântul Gheorghe, care oferă în plus și o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest


avantaj este și unul dintre motivele evoluției mai rapide a localității, preconizată să devină în curând oraș. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista șosea asfaltată până la malul mării. Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile și – mai ales – una cu barca în rezervația de păsări. Desigur, imaginile se pot vedea și la televizor, dar atunci când pășești, așa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar și prin găinaț de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel. Chiar și băile în mare, așa puține câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observație interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor stațiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-și bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedește că turiștii, adepți ai acestui spațiu, au alte concepții. Sursele dezvoltării localității sunt două: investiții ale magnaților din marile orașe și încercările unor localnici de a-și adapta casele necesităților turismului modern. Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă. Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la șase dormitoare, care nu este dezinfectat niciodată, este mai puțin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi


frigidere, peștele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineața și se încălzește pentru prânz și cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură. Ciorba de peste este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peste, în care se adaugă câte ceva în fiecare zi peste cea veche, pe tot parcursul sezonului. Festinul cu peste „ca la el acasă” a devenit o amintire. În trecut, pentru siguranță, pescarii își luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a brațului lor și nu riscau să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu însă și ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoții de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societății moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat și ar fi amenajat un spațiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boschete, în zone întunecoase, sunt pradă ușoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă politia veghează doar asupra intereselor statului, nu și ale oamenilor. Evoluția pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câștigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost. Ar fi putut să nu se întâmple așa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea. Și nu numai rapacitatea, ci pur și simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine


dacă, în loc să se repeadă la câștiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluțiilor optime etc. Investițiile lor ar fi fost mai sigure și mai eficiente. Spuneam că unele observații locale pot fi generalizate. Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mia fost ușor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localități ale țării. România, la rândul ei, încearcă să se integreze spațiului european. Oare nu cumva, la nivel național, facem și noi greșeli similare? Cu siguranță că da. Cum numi propun să dau soluții – oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă – mă opresc aici. Despre civilizație Oamenilor le place să folosească cuvântul „civilizație” și – evident – să-și atribuie calitatea de a fi în top din acest punct de vedere. Din păcate, termenul este adesea greșit folosit. Unii îl asociază cu nivelul de dezvoltare tehnologică, alții cu stilul de viață al zonei geografice în care locuiește sau pe care o admiră. Eu prefer să pornesc de la sintagma „a fi civilizat”, ceea ce înseamnă să respecți cutumele locului în care te afli fie și momentan. Iată o scenă ce mi s-a relatat cu mulți ani în urmă. Puțin după ora prânzului, un grup de tineri turiști bucureșteni treceau printr-un sat de munte. Unul dintre ei purta un aparat de radio portabil, cu volumul dat la maximum, astfel că deranja nu doar localnicii, dar speria și găinile. Aparatele cu tranzistori erau la vremea aceea o


noutate, motiv pentru care tânărul era foarte mândru, fără să realizeze că isprava lui era cea a unui om necivilizat. Era la curent cu tehnologia modernă, dar nu și cu bunul simț. Putem vorbi despre civilizația egipteană, romană, occidentală, japoneză, rurală, urbană, montană și altele. Iată un alt exemplu. Vecinul Elenei este un tânăr născut în Brașov. Părinții lui au venit de la țară prin anii 60 ai secolului trecut, să lucreze ca muncitori necalificați într-una dintre marile uzine brașovene. Între timp, au murit, astfel că tânărul de aproape 40 de ani acum este singurul proprietar al apartamentului. Este de presupus că bunicii lui erau oameni civilizați și se îngrijeau să păstreze curățenia pe uliță în fața casei lor. Așa cereau normele de civilizație rurală și nu am nici un motiv că ei procedau altfel. Cei veniți la oraș, mai ales dacă erau foarte tineri, s-au considerat absolviți de obligativitatea respectării cutumelor satului. Opinia publică locală, „ochiul satului” nu-i mai stresa. În schimb, încurajați de partid, nu doar că nu s-au străduit să-și însușească normele urbane de conduită, ci dimpotrivă, să le ignore și chiar să le încalce cu bună știință. Ei formau „clasa conducătoare” și noile reguli erau mai presus de cele vechi. Așa se face că astăzi, vecinul Elenei scoate în fața ușii obiectele netrebuincioase și chiar resturile menajere. Casa scării nu-i aparține. Nici ulița nu-i aparținea bunicului său, dar el era un om civilizat. Respecta regulile satului. Întregul comportament al locuitorilor unui sat trebuia să fie unul decent, pentru că opinia publică nu putea fi ignorată. Pe


noii veniți la oraș opinia publică nu-i mai interesează, mai ales dacă recomandările vin din partea „dușmanilor poporului”. În ceea ce îi privește pe urmașii primilor imigranți, aceștia nu au apucat să învețe civilizația rurală, nu și-au însușit-o pe cea urbană, astfel că rezultatul nu poate fi decât un om în afara civilizației. Pe scurt, un necivilizat. Îmi cer scuze celor cărora bunul simț i-a îndemnat să procedeze altfel decât le-a spus partidul și au devenit cetățeni de bună calitate ai urbei în care soarta i-a adus.

Din relatările Zidului Bunicul în vizită la Elena. După depășirea dialogului uzual al revederii și informarea reciprocă cu privire la evoluția cunoștințelor comune, au început să atace și alte subiecte teoretice, interesante și fără vreo atingere cu interesele lor concrete. Deci discuții de dragul discuțiilor. Elena, mai tânără și puțin dispusă să se antreneze în conversații pe teme filosofice, replică dur: - Alegația „Dumnezeu l-a trimis pe Iisus pe pământ pentru a absolvi omenirea de păcate” mi se pare o prostie. - Am putea totuși admite că Dumnezeu ne trimite din când în când indicații, în speranța că noi le vom recepționa, înțelege, interpreta corect și aplica. Iisus se poate să fi fost purtătorul unui asemenea mesaj. - Și care ar fi mesajul?


- Eu nu sunt teolog, așa că nu mă întreba pe mine. Nu am vocația sfințeniei. - Ah, da, tu ești filozof. - Accept ironia ta, dacă mă scutești de alte întrebări pe această temă. - Nu te scutesc, așa că poți să nu accepți ironia. - Iar tu să accepți o observație: oi fi eu iubitor de zoo sau de “zoi” – adică de viață, suflet – dar cred că tu ai vrut să spui filosof, cu ‚s’, adică iubitor de înțelepciune, de la grecescul “sofia”. - Dacă mă iei așa, mi-e teamă să-ți mai pun întrebări, că cine știe ce lacune mi le mai descoperi. - Eu nu mă feresc de ele, fiindcă din fiecare observație am ceva de învățat. Din laude, în schimb, nu învăț nimic. - Bine, să revenim la subiect. Pe scurt, care a fost mesajul lui Iisus? - Pentru cine este preocupat de istoria civilizațiilor, de evoluția omenirii, mesajul lui Iisus a fost atât de scurt, că mi-e teamă că nu-l pot defini. Este în schimb o legendă pe gustul oamenilor de atunci, menită să atragă oamenii la „adevărata credință”. Dacă ne referim la apariția Creștinismului, atunci ideologul a fost Paul. El este cel care a desprins Creștinismul de Iudaism, prin eliminarea naționalismului evreiesc și adoptarea unei idei mai generoase. - Adică? - Este creștin oricine îl recunoaște pe Dumnezeu, indiferent de naționalitate. - Biserica vorbește despre recunoașterea lui Iisus, fiindcă pe Dumnezeu îl recunoșteau și evreii.


- Ai spus bine: biserica. În plus, contrar doctrinei iudaice, în care Dumnezeu este un zbir, pentru creștin, Dumnezeu este bun, prima zeitate cumsecade. - Atunci, cum se face că acest Dumnezeu bun i-a trimis pe oameni în cruciade, a inițiat Inchiziția și multe altele? - Omul nu știe care este voința lui Dumnezeu, iar când crede că știe se lasă cu vărsare de sânge. Trebuie să facem diferența între creștinismul primitiv – să-i zicem astfel – adică cel de la început, și evoluția lui ulterioară, mai ales în occidentul catolic. Asta însă nu mai este filosofie, ci politică. - De ce spui așa? - Orice doctrină nouă este idealistă. Așa a fost și creștinismul în prima fază. Creștinarea apostolică a avut efecte diferite față de creștinarea cu sabia, ca în occident. Din clipa când biserica și-a dat mâna cu politica, a devenit instrumentul ei de propagandă și ideile fundamentale au fost deformate pentru a servi stăpânului. Ea împarte oamenii în două: propovăduitori și ascultători. Monumentele egiptene a rezistat timp de cinci milenii. Au fost distruse în doar câțiva ani, începând cu anul 389, când împăratul Teodosiu a ordonat distrugerea lor, ștergând chiar și imaginile aflate pe pereți indestructibili. Creștinismul a fost cel mai mare distrugător de civilizații. A fost doar un exemplu de intoleranță religioasă. Musulmanii de azi le calcă timid pe urme. Invazia arabilor în Egipt din 640 a fost salutată ca o eliberare. - La fel cum ideile socialismului utopic au servit propagandei comuniste. - Exact.


Dialoguri energetice -

-

-

-

-

-

Ce faci Frunză? Dormi între filele jurnalului? Primesc mai multe vești de la praful pe care Elena îl șterge de pe copertă, de fiecare dată când vrea să scrie ceva, decât de la tine. Eu abia m-am acomodat cu noile mele colege și nu îndrăznesc să intervin în conversația lor, decât dacă am ceva cu adevărat interesant de spus. Am observat eu că ești cam timidă. Poate că ai dreptate, dar acum mai e și altceva. De când Elena a început să scrie în caiet, m-a mutat de unde eram – pe la mijloc – și m-a așezat între ultima foaie și copertă. Probabil pentru ca să te protejeze. Uscată, cum ești acum, te-ai fărâmița foarte repede, dacă tear muta în fiecare zi dintr-un loc într-altul. Cu siguranță. Adevărul e că mă simt mult mai liniștită aici. Știi, după aventura desprinderii mele din copac și până am ajuns la tine, am rămas încă ușor stresată. Nu mi-a trecut de tot. Te cred. A fost un șoc puternic pentru tine. E adevărat. Aproape în fiecare zi mă gândesc la tine și nu știu cum să-ți mulțumesc pentru blândețea cu care m-ai tratat. Parcă aud și acum cuvintele tale. Ai fost ca o insulă în mijlocul unui șuvoi de apă. De altfel, tu asta și ești, acolo unde te afli. Pentru mine însă, naufragiată pe calea aerului, ai fost insula salvatoare.


-

Drăguț ce spui, dar acum i-ați soarta în mâini, ca să zic așa, și trăiește-ți viața ce ți s-a dat.

Dragă Bolovanule, Elena a scris ceva în jurnal și l-a închis. Mă aflu acum și eu închisă în sertarul biroului ei, unde este întuneric și nu mai am noțiunea timpului. De obicei, ea face acest lucru seara, motiv pentru care presupun că tu dormi în acest moment, dar s-ar putea să mă înșel. Sper totuși că mesajul meu va ajunge cumva la tine. Spun foile jurnalului că între arta din trecut și cea modernă este o diferență fundamentală, astfel încât ele nu pot fi comparate. Înainte să devină jurnalul intim al Elenei, caietul în care mă aflu și eu acum, s-a aflat prin diferite locuri, unde a putut să vadă multe tablouri și să audă comentariile oamenilor despre ele. Eu, cu o experiență de viață mai limitată, nu prea înțeleg ce spun ele. Elena are în casă doar un tablou, așa că nu pot face nici o comparație. Pentru că nu vreau să mă fac de râs și să par ignorantă, te rog pe tine să mă luminezi. Cică în trecut, se urmărea perfecțiunea formelor cunoscute. În arta modernă se caută noutatea. Au folosit și un nume, Pygmalion, care mie nu-mi spune chiar nimic. Dacă despre tablourile sau sculpturile antichității putem spune că au atins sau nu perfecțiunea, în arta modernă nu avem criterii de evaluare. Se poate spune, spre exemplu, că acest tablou place unei persoane sau nu, în timp ce altă persoană poate avea o părere diferită. Cu drag, Frunza


P.S. Cam lung acest mesaj. Să-mi spui dacă a ajuns sau nu la tine, ca să știu cum să procedez în viitor. Mie îmi convin asemenea mesaje, fiindcă îmi umplu timpul când sunt claustrată în sertar. În plus, într-un dialog direct sunt emoționată și grăbită să dau un răspuns imediat. Abia după aceea îmi dau seama că puteam să am o replică mai inteligentă. Dragă Frunză, Mă bucură părerea ta foarte bună despre mine și cunoștințele mele multilaterale, dar mă întristează constatarea că nu sunt chiar atât de cult pe cât mi-aș dori. Fapt este că habar nu am despre subiectul lansat de tine în discuție. Promit însă să mă interesez. Eu, personal, nu am văzut nici un tablou în viața mea. Știu despre ce este vorba, dar sunt departe de a avea opinii despre istoria artei. Ce știu este din relatările surselor mele de informații. Pentru că îmi place și mie ideea mesajelor, am să completez discuția noastră de acum câteva zile, generată de relatările Elenei cu privire la opinia ei despre propria sa mamă. Atunci când vorbești despre mama ta, nu poți exprima decât fraze unanim acceptate. Dacă încerci să particularizezi, îți faci singur rău. Asta nu înseamnă că nu poți să gândești asupra acestui subiect. Poți, și ar trebui s-o faci, ținând însă seama de trei lucruri: mentalitatea ei, zestrea ta genetică și experiențele de viață ale ambelor. Orice mamă se străduiește să dea copiilor cele


mai bune sfaturi, adecvate firii și vârstei lor, dar mai puțin conjuncturii, pe care probabil că n-o cunoaște prea bine. Cum informațiile sunt esențiale, rezultă că sfaturile oricui, inclusiv ale mamelor, depind mai mult de copii, decât de ea. Un singur lucru este sigur: este ființa cea mai bine intenționată în ceea ce privește viitorul copilului. De sinceritatea ei nu te poți îndoiești. Dacă sfatul ei a fost adecvat conjuncturii, sau dacă interpretarea copilului a fost inteligentă sau nu, sunt chestiuni care pot fi discutate. În cazul concret al Elenei, faptele sunt astăzi istorie. Sunt sigur că ai deschis discuția despre Elena și mama ei, pentru că – de fapt – îți pui întrebări asemănătoare și despre tine. În cazul tău, conjunctura a jucat un rol chiar mai importat. Asta este însă doar problema ta personală, despre care poți discuta cu tine însuți și numai cu tine.

Din epistolele bunicului Îmi scrii că, nefiind artist plastic, nu poți să apreciezi lucrările de artă modernă. Nici eu nu sunt artist plastic, dar nu mă feresc să-mi spun opiniile. Evident, opiniile mele nu sunt verdicte. Sunt doar opinii și nu văd de ce le-aș ține ascunse. Exprimându-le, aflu și opiniile altora și, astfel, mi le rafinez pe ale mele. Cât despre arta modernă, ca să fiu pe deplin sincer, nici eu nu am prea multe cuvinte de laudă. Într-o oarecare măsură – și asta era valabil mai demult – trebuie să admitem și strădaniile artiștilor de a imagina alte forme de exprimare decât cele tradiționale. A trecut vremea grecilor din antichitate,


care căutau să realizeze din ce în ce mai bine și mai frumos ceea ce se făcuse înaintea lor de mii de ori. Artiștii de azi nu vor să repete, probabil fiindcă își dau seama că este greu să-și depășească predecesorii și atunci își propun să facă ceva ce nu s-a mai făcut. Uneori reușesc. Din nefericire, extrem de rar. Timpul este cel care va selecta. Apropo! Mi-am adus aminte de o întâmplare ce confirmă rolul timpului. Ea mi-a sugerat ideea că un criteriu de evaluare a artei este remanența memoriei. Există filme, tablouri, romane, piese de teatru, care miau rămas în memorie peste ani, deși – unele – nu mi-au plăcut pentru moment. Îmi amintesc, de exemplu, un film japonez, pe care l-am văzut în timpul studenției. Sunt peste 60 de ani de atunci. Nu numai mie mi-a displăcut. Marea majoritate a spectatorilor au părăsit sala, deși în prima zi s-au dat adevărate lupte pentru obținerea unui bilet. După trei zile a fost retras, din lipsă de spectatori. Cred că, la sfârșitul spectacolului, erau mai puțin de 20 de persoane rămase în sală, printre care și eu, din curiozitate să văd până unde merge „prostia”. A fost o probă a voinței. Se pare că de vină era necunoașterea noastră a stilului de artă japoneză. Cineva a apreciat totuși acest film, din moment ce a fost difuzat în rețeaua cinematografelor din toată țara, sau cel puțin în marile orașe. Și totuși, mi-l amintesc și azi, chiar dacă nu în întregime. Doar unele scene și – mai ales – stilul. Trag deci concluzia că a fost un film bun. Quod erat demonstrandum!


File de jurnal Eu, de câte ori mă duc în București cu diferite treburi, vreau să văd și câte un monument. Am o listă și îmi place să bifez de fiecare dată măcar unul dintre ele. Pe lista mea există o denumire care mă nedumerea: Casa Trubețcoi. Sună rusește și nu știam nimic legat de acest nume. I-am scris de aceea bunicului un e-mail, în speranța că mă va lămuri el. A făcut-o, dar nu înainte de a-mi atrage atenția că informațiile le-a cules de pe Internet, ceea ce aș fi putut face și eu. Se pare deci că sunt cam retrogradă. (Cam dur cuvântul!) Bunicul este mai modernist decât mine, ca să nu mai vorbesc despre elevii mei, care nici nu vor să audă să deschidă o carte. Replica lor este „Există pe Internet”, deși de cele mai multe ori ei citesc doar recenzia cărților. Evident, nu află de acolo nimic din ceea ce l-a determinat pe autor să scrie o carte și nu ceva asemănător recenziei. Dar asta este o altă problemă și, în ceea ce mă privește, s-ar putea să fie doar o scuză. Adevărul este că, în discuții cu cei mai adaptați momentului, mă simt uneori ușor handicapată și, ca să ies din încurcătură, fac uz de informații de strictă specialitate, nu pentru ca să contribui la evoluția dialogului, ci doar pentru ca să mă dau eu mare și să nu par proastă. Ar trebui să fac ceva în această direcție, mai exact sămi impun să folosesc mai mult oportunitățile calculatorului. Planuri . . . Nu-mi stă în fire. Informațiile bunicului despre Casa Trubețcoi sunt chiar interesante. De fapt nu cele despre casă, ci despre


proprietară: Cleopatra Trubețcoi. A fost o româncă neaoșă, fiica marelui ban Costache D. Ghica și a Ruxandrei Cantacuzino. Inteligentă, frumoasă, educată, cucerea imediat inimile bărbaților. Printre ei și pe cea a prințului Serghei Trubețcoi, colonel în arata rusă, nepotul țarului Nicolae I. În 1828, în războiul cu turcii, rușii au ocupat Principatele Române. Prințul o cunoaște pe Cleopatra, se îndrăgostește fulgerător și se căsătorește cu ea. Din nefericire, el moare în luptă și Cleopatra rămâne văduvă. Nu s-a recăsătorit și și-a păstrat titlul de prințesă Trubețcoi. A dus o viață mondenă și, în casa ei a organizat numeroase serate muzical-literare. Printre alții, acolo a cântat și Franz Liszt,

Din epistolele bunicului Din ce mi-ai scris în mesajul precedent rezultă că trăiești cu impresia că eu datorez școlarizării – presupusă mai bună decât a voastră – bagajul de informații acumulate. Fals! Te gândești probabil la cei din generația lui Mircea Eliade, Emil Cioran și ceilalți, educați înainte de invazia sovietică. Da, ei au prins epoca cu adevărat de aur a țării, când România, dintr-o fostă țară balcanică, era pe cale să devină una europeană. Ei bine, eu nu sunt chiar atât de bătrân. În 1948, la indicația lui Stalin, guvernul de atunci al României a inițiat o reformă extrem de dură a învățământului: s-au desființat cursurile de latină și greacă, iar dintre cele moderne a rămas doar franceza (o oră pe săptămână) și s-a introdus, în schimb, limba rusă,


cinci ore pe săptămână. Istoria trata doar „mișcarea muncitorească”, identificată chiar și acolo unde n-a existat. Eu am prins din plin această perioadă. În 1948, tocmai absolvisem primele patru clase primare. Știam să scriu, să citesc și să socotesc. Ce urma să citesc se limita la literatura românească mai veche (fără Blaga, Eliade etc.) și, bineînțeles, cea rusă și, mai ales, sovietică. Norocul nostru a fost prezența printre noi a adulților – părinți, profesori, prieteni de familie – care ne deschideau o mică fereastră către o altă lume, din păcate apusă. Așa se face că citeam clandestin și cărți inexistente în librării și biblioteci, strecurate din mână în mână de către cei câțiva curajoși, care nu le-au distrus, așa după cum cereau indicațiile. Nu credeam nimic din ceea ce ne spuneau oficialitățile și căutam alte surse de informare. Mințile noastre erau permanent în căutarea adevărului și eram refractari la orice fel de îndoctrinare. Ne ajutau și propagandiștii prin prostia lor să identificăm minciunile oficiale. Din nefericire pentru generațiile următoare, ei s-au perfecționat. Constat și astăzi urme ale influenței lor. După moartea lui Stalin și – mai ales – după retragerea trupelor sovietice din România în 1958, a urmat o scurtă perioadă de înflorire relativă a țării. În școli s-au reintrodus limbile străine, s-a scos obligativitatea învățării limbii ruse, au apărut încercări de rescriere a istoriei și altele. Educația copiilor de atunci a fost mult mai bună decât a noastră. Eu i-am invidiat.


A urmat bine-cunoscuta degradare din epoca Ceaușescu, vizibilă din plin în învățământ, poate mai mult decât în oricare alt domeniu. Copiii educați atunci sunt astăzi oameni maturi, iar unii dintre ei conduc țara. După această tristă prezentare a involuției României, trebuie să-ți dau și o veste bună. Și pe vremea mea, și pe vremea ta, ca întotdeauna, au existat oameni din toate categoriile, inclusiv a celor de bună calitate, care – în condițiile date – s-au străduit să facă ceva pozitiv în viața lor. Un modus vivendi era obligatoriu pentru oricine dorea să trăiască în afara zidurilor închisorii. Nadia Comăneci a răsărit dintr-un orășel, Onești, de a cărui existență puțini știau la vremea aceea. Au existat însă doi profesori de gimnastică entuziaști, care au vrut să facă mai mult decât li s-a cerut. Urmarea s-a văzut. Școala românească de matematică era recunoscută în mediile științifice internaționale. Explicația este simplă: matematica este o știință ieftină. Nu cere decât hârtie și creion. Cine dorea să-și exerseze mintea putea s-o facă. Există și azi copii cu minți briante și rezultate remarcabile. Că ei nu sunt valorificați este o problemă politică, care nu ar trebui să influențeze învățământul. Gata! Dacă nu-ți place mesajul meu, poți să-l distrugi. Eu am dorit doar să-ți ridic moralul. Promit ca data viitoare să fiu mai puțin cicălitor. Aș fi bucuros dacă aș reuși să te înveselesc.

*

* *


Te plângeai în mesajul anterior că nu ai reușit săți convingi colegii în discuția din cancelarie. Nu mă îndoiesc că logica ta era perfectă; s-ar putea însă ca ei să fi avut și alte interese, care ție îți scăpau. Nu mi-a plăcut însă ideea că, în general, nu reușești să fii convingătoare în discuții cu mai multe persoane. Cred că de vină este lipsa exercițiului care, la rândul lui are drept cauză o oarecare timiditate. Eu, ca orice bătrân, vorbind teoretic și în necunoștință de cauză, risc să devin pisălog. E bine să știi că, la bătrânețe, defectele copilăriei se amplifică, în timp ce calitățile se estompează, până ce devin defecte. Risc totuși și îți atrag atenția asupra alegerii argumentelor. Voi da două exemple, pornind de la constatarea mai veche, potrivit căreia noi, românii, folosim uneori argumente nu doar neconvingătoare ci chiar contraproductive. 1. În ultima fază a perioadei comuniste, ne lamentam că mâncam salam cu soia. Ca mari iubitori de carne – în special de porc – apreciam ca o mare nelegiuire introducerea acestei plante în compoziția salamului și a altor produse, ce trebuiau să fie doar din carne. În aceeași perioadă însă, în occident, soia era folosită pentru ameliorarea agresivității unor alimente dăunătoare sănătății, dacă sunt consumate în exces, prin creșterea colesterolului și altele. Din acest motiv, prețul lor era mai mare decât al celor fără soia. Lamentările noastre erau deci derutante, fiindcă noi ne plângeam de sărăcie.


2. Al doilea exemplu este din istorie; ne lăudăm și astăzi cu trecutul nostru multimilenar, fără să realizăm că, pentru americani, afirmația noastră poate fi interpretată ca un afront adus Statelor Unite ale Americii, care au o istorie extrem de scurtă. De aceea, i-ar agrea mai ușor pe ruși – și ei cu o istorie scurtă, decât să suporte ifosele noastre. Ar trebui să ne dăm seama că sunt politicoși, dacă nu ne atrag atenția că ei au realizat în câțiva ani ceea noi nu am făcut de când suntem.

*

* *

Între două extreme la fel de nedorite, calea de mijloc se impune ca cea mai înțeleaptă de urmat. Tocmai am spus o banalitate! Acum, dacă tot am făcut-o, aș putea să mai adaug una. Mă gândesc, totuși, că extremiștii sunt niște indivizi deplasați, dar nu sunt proști. Alegerea căii de mijloc, în schimb, este opțiunea mediocrității. Să ne lăsăm conduși de ei? Înseamnă să batem pasul pe loc, fiindcă lor – mediocrilor – le lipsește ținta către care am putea fi conduși. Presupun că, în acest moment, cititorul se gândește la politică. Departe de mine acest gând! Televiziunile m-au îngrețoșat suficient, pentru ca să-mi scoată din preocupări acest domeniu. Voi alege, de aceea, un exemplu cu mult mai simplu.


Pe când eram necăsătorit – perioadă ce a durat destul de mult – din motive culinare, financiare și de alte feluri, mâncam uneori la un restaurant lactovegetarian. N-am fost niciodată vegetarian – dimpotrivă! – așa că din oferta restaurantului preferam ficatul de pui prăjit. Era foarte bine făcut și uneori îmi era adus chiar de către bucătar. Din nefericire pentru mine, el – ficatul – nu se găsea permanent, ci periodic. Explicația am aflat-o destul de repede. Bucătarul era un profesionist pretențios, în timp ce ajutoarele lui de la bucătărie protestau atunci când era solicitate mai mult decât își doreau. Și se pare că își doreau foarte puțin. Se întâmpla în ani ’60 ai secolului trecut, astfel că protestele lor se soldau cu îndepărtarea bucătarului. Drept urmare, din nefericire pentru ele, restaurantul decădea, ceea ce obliga conducerea să-l readucă pe bucătar și ciclul se relua. Morala: nu calea de mijloc este soluția; uneori ea nici nu există. Disputa dintre extreme este productivă, dacă se poate pașnică. Așa truism mai rar. Se putea însă să nu-l spun?

*

* *

Îmi scrii despre bârfa dintre profesori, ca și cum asta ar fi o noutate. Remarc totuși o diferență: deși capitala este neîntrecută, cred, în această privință, se pare că în provincie ea este mai dură. Fiind mai mare, Bucureștiul este ca un copac cu mai multe crengi, astfel că orice persoană se poate deplasa de pe o creangă pe


alta. În funcție de conjunctură și relații, nu se știe niciodată unde poate ajunge cel de pe aceeași cracă cu tine. E bine deci să fii prudent. Provincia, pe de altă parte, este asemenea unui plop: un arbore cu crengi subțiri, ce nu pot susține greutatea unui om. Singură, tulpina îi poate susține. Disputa este pe verticala, ascensiunea fiind posibilă doar prin înlăturarea celui de deasupra. În plus, fiecare cunoaște pe fiecare, astfel că evoluția lor este previzibilă. Surprize apar doar atunci când cineva dispune de o relație la centru, necunoscută colegilor. Din acest motiv, bârfa bucureștenilor este permanentă, dar prudentă, în timp ce a provincialilor este dură și numai asupra persoanelor în cădere sigură.

*

* *

Îmi pare rău că nu ai putut veni la București, să participi și tu la lansarea de carte, asociată cu aniversarea celor 80 de ani, pe care tocmai i-am împlinit. Nu te acuz; știu că, într-adevăr, nu ai putut. Ți-am trimis prin poștă un mic album, însoțit de câteva aforisme. Tot acolo am înserat și un text oarecum autobiografic, de fapt suportul pentru speechul rostit la eveniment. Ți-l trimit în atașament la acest e-mail. Textul este destul de lung. El conține notele mele înaintea lansării. Se vede că aveam trac. Eu am vorbit liber – cam zece minute – și am spus ce mi-am amintit din ce notasem. Judecând după reacția publicului, se pare că m-am descurcat mai mult decât


mulțumitor, dacă nu cumva mulțumirea lor se datora faptului că – în sfârșit – terminasem și urma protocolul. Am reținut că ai făcut un dosar, în care înserez unele dintre textele trimise de mine. Mulțumesc! Poate voi avea ocazia să-mi arunc și eu ochii pe el. Sunt curios să aflu ce anume ți-a atras atenția că merită să reții. Am citit undeva că persoanele care își notează în fiecare zi câteva gânduri într-un jurnal au o speranță de viață mai lungă (probabil speranța; cu viața rămâne de văzut). Eu nu vreau să trăiesc prea mult, dar cât îmi e dat s-o duc, vreau s-o duc bine. Nu am însă chef să țin un jurnal, dar e bine că o faci tu. Eu îți trimit mesaje prin poșta electronică. Bineînțeles că nu am spus tot ce este scris în acest text. Nu ești obligată să-l iei în seamă. Iată textul promis: Anul acesta am împlinit 80 de ani. Vârstă crepusculară, zic unii. Deși nu sunt de fier, am început să ruginesc. Oricât ai fi de optimist, te gândești că, odată și odată, totul se va sfârși. Ce mă deranjează pe mine este faptul că, în orice biografie, între data nașterii și ce a morții se pune o liniuță. Rezultă că viața omului este tocmai acea liniuță. Aș fi înțeles să se pună un zero, pe care să-l umple fiecare cu ce poate, dar chiar semnul minus mi se pare incorect. Până nu demult, se putea spune despre mine că sunt un bătrânel, trecut bine de 70 de ani. De câteva zile însă, sunt un tânăr octogenar. Acest cuvânt vine din latină. Așa scrie în dicționar, deși corect ar fi fost octo-genial. Adevărul este că vine din greacă și


ar însemna că m-am născut de opt ori, adică aș fi la a opta reîncarnare. Până se va rezolva definitiv problema, s-ar putea să devin nonagenar, deși postura de legumă nu-mi surâde. Mă consolez la ideea că cifra 8 simbolizează perfecțiunea. În matematică, așezată pe orizontală, este semnul infinitului; în afara matematicii este doar 00, ceea ce pare să fie cam același lucru, dacă ne amintim că, mai demult, acest semn, pus pe ușile anumitor cabine, indica destinația acestora. Ca atare, trebuie să sărbătoresc aniversarea, că sâr-bătătorit am fost toată viața, adică bătătorit ca la sârbă. Nu obișnuiesc să-mi celebrez aniversarea, dar intrarea în rândul octogenarilor merită un astfel de eveniment. Nu de alta, dar să nu se spună despre mine că am trecut prin viață „ca prin ceață”. Expresia nu-mi aparține. A folosit-o Monica Lovinescu în amintirile ei, dar nu se referea la mine, din fericire. La asemenea evenimente publice, se obișnuiește cineva să facă un laudatium. Asta mă duce cu gândul la evenimente similare, la care am asistat și trebuie să recunosc că nu toate mi-au plăcut, în special din cauza exagerărilor. Cel care mi-a rămas în minte este retrospectiva la 80 de ani a unui pictor amator, care avusese și ceva activitate politică. S-a întâmplat în 1994, deci puțin după 1989 și era la modă ca toată lumea să se laude cu activitatea anticomunistă, cu atât mai intensă cu cât realitatea fusese opusă afirmațiilor. Nu minciunile mă deranjau. Cu ele începusem să mă obișnuiesc. Acea persoană avea însă calități reale, pe care nimeni nu le-a scos în evidență. Cine nu-l cunoscuse putea să tragă


concluzii radical diferite față de cine fusese el cu adevărat. Desigur, orice trăitor în România acelor ani a trebuit să facă și compromisuri. Altfel, ar fi trebui să ne sinucidem cu toții. Valoros era cel care reușea să se facă util societății, tării, și nu regimului, prin păstrarea continuității valorilor românești în orice domeniu, și mai ales în cele culturale, intelectuale. Cel despre care vorbesc, cu toate defectele lui – nu puține și nu toate mici – a fost un astfel de om, cel puțin pe plan artistic, unde partidul comunist îi încredințase conducerea unei „asociații” a artiștilor amatori. Și totuși, niciunul dintre vorbitori nu i-a evidențiat calitățile reale. Cu toții s-au mulțumit să prolifereze laude fără acoperire în realitate, neuitând să menționeze cât de mult s-a luptat el pentru a obține aprobarea înființării acelei asociații, când de fapt el a fost însărcinat chiar de către partid s-o facă. Scopul oficial era lăudarea „realizărilor partidului, în frunte cu conducătorul iubit”, ceea ce asociația nu a făcut și tocmai acesta a fost meritul lui cel mai mare. În final, ca toate asociațiile născute astfel sunt menite să dispară în neant, boala lor – nulitate congenitală – fiind incurabilă. Mă gândeam înainte de această ceremonie, cine și ce ar putea să spună despre mine. Cu siguranță că, în cercuri restrânse, se vor spune multe. N-ar fi o noutate. O concluzie mi se conturează din ce în ce mai clar în minte: auto-prezentarea pare să fie soluția cu cele mai puține dezavantaje. Singura persoană condamnabilă aș fi eu însumi, prilej excelent pentru critici. Nu e rău; critica te ajută să te îndrepți.


Din nefericire, nu sunt un bun orator. Nu am acest exercițiu. Toată copilăria mea a fost marcată de recomandarea celor din familie de a nu ieși cu ceva în evidență, de a nu atrage atenția. Asta pentru că, imediat după război și până prin 1960, proaspătul regim comunist se străduia să lichideze „burghezia”. Perspectivele mele erau deci anulate. Am fost învățat să trăiesc modest. Voi putea fi mulțumit să trăiesc, dacă se poate liber. Aveam proba contrară a unor rude, aflate prin închisori sau deja decedate. Am trăit din acest motiv cu sentimentul că nu voi ajunge niciodată la nivelul celor din generațiile anterioare ale familiei. Nu am fost învățat să lupt pentru viață, ci să mă strecor. Am urmat medicina, tocmai pentru a nu fi obligat să fac compromisuri politice. Există riscul ca reîntoarcerea în trecut prin capcanele memoriei să eșueze într-una dintre extreme: fie otrăvitoare, fie edulcorată. Nu mi-au plăcut niciodată extremele, așa că mă voi strădui să le evit. Pentru că îmi zumzăie memoria de amintiri, va trebui să fiu foarte selectiv. Până la selecția amintirilor, trebuie să spun că acum câteva zile am avut o mică bucurie. Orice bucurie – se știe – începe cu un necaz. Necazul meu a apărut de cum m-am trezit. La cea mai mică mișcare a picioarelor sau brațelor, se auzea un scârțâit de articulații neunse. Bătrânețea! – mi-am zis. Bucuria a venit când am constatat că era o coincidență: scârțâitul provenea de la patul vecinului de la etajul superior. Nu articulațiile mele erau de vină. Înseamnă că sunt încă funcțional – mi-am zis. Relativ funcțional!


Bătrânețea? După părerea celor foarte tineri este o fericire! Eu însumi, copil fiind, de fiecare dată când mă loveam și mă durea și îmi doream să îmbătrânesc, fiindcă observasem că persoanele în vârstă nu se lovesc. Acum, sunt de acord cu afirmația conform căreia totul este o chestiune de atitudine. Mai complicat este cu problemele reale de sănătate, dar cu ele ne obișnuim. Încă din tinerețe, știm că, dacă o măsea se strică, va fi scoasă după prima vizită la stomatolog. Astăzi se poate înlocui și inima. Sunt sigur că, în curând, se va putea înlocui și creierul. Asta nu-i o veste tocmai bună, fiindcă ne putem ușor imagina cine își va putea permite să-și transfere creierul pe un corp sănătos. Dar asta nu mai este problema mea. Mie, în ultimul timp, mi se încleștează un deget. În asemenea cazuri, sfatul medicului obișnuit este să nu-l mai folosesc; mai am încă nouă, slavă Domnului. În cazul meu, nici n-ar fi prea grav; este vorba de degetul inelar. Dar ce te faci dacă ți se întâmplă la degetul arătător și ai avut o funcție de conducere, la care nu vrei să renunți? Probabil că cei din echipă îți vor confecționa un deget din ghips sau din lemn, asemenea Cidului, care – deși mort – a participat legat de cal la ultima sa bătălie cu arabii, pentru gloria Spaniei. Gloria postumă i-a fost astfel asigurată, dar nu este cazul meu, fie și doar pentru că nu sunt spaniol. Adevărul este că, odată cu vârsta, ne scufundăm. Problema este în ce barcă te afli și cum se scufundă: cu catargul în sus sau în jos? Dacă are catarg! Mi-a venit acum în minte un titlu sau o remarcă dintr-un film, unul cu Jane Fonda, fiica lui Henry Fonda: „Și caii se împușcă,


nu-i așa?”, sau cam așa ceva. Caii m-au impresionat întotdeauna din acest punct de vedere. Când se nasc, mânjii trebuie să se ridice imediat în picioare. Te și miri cum de reușesc. Dacă n-o fac, nu au nici o șansă să supraviețuiască. În mod normal, aproape toată viața lor stau în picioare. Se odihnesc în picioare. Iată un animal care – chiar și atunci când nu face nimic – stă în picioare. Rar oameni care să-și permită o ținută verticală pe tot parcursul vieții lor. Sunt întrebat de multe ori cum se face că am abordat mai multe domenii – și încă dintre cele mai diferite – ca ingineria, literatura și încă multe altele, de care cei mai mulți nu aflat. Alpinismul, printre altele, căruia i-am dedicat câțiva ani, până să mă căsătoresc. În 1960 am început să învăț limba engleză, ceea ce, pe vremea aceea, pe lângă criticile oficiale, mi-a atras suspiciunea că aș fi ușor țăcănit, asociată cu sfatul „Mai bine învățai limba malgașă; ți-ar fi fost mai de folos”. Eu am avut însă șansa să cunosc un fost deținut politic, căruia tocmai i se lărgise domiciliul forțat dintr-un cătun, unde mila sătenilor l-a salvat de la moartea prin inaniție. Eu l-am ajutat să-și găsească un loc de muncă, în condițiile în care toți angajatorii potențiali îl refuzau, iar el s-a oferit să se recompenseze cumva. Nu avea însă cum, decât prin împărtășirea cunoștințelor sale, iar din acestea avea destule. Adevărul este că, mai târziu, limba engleză mi-a folosit, chiar dacă nu am știut-o niciodată prea bine. Există prezumția că cei care se avântă în mai multe domenii sunt superficiali. Nu este cazul meu. Sunt


născut în zodia taurului, despre care se spune că produce oameni harnici. În alpinism m-am cățărat în toate traseele cu grad maxim de dificultate existente în România la timpul acela. În străinătate nu aveam voie. Apropo de zodie! Adevărul este că, la naștere, eram cel mult un vițeluș, ca să spun așa. Am aflat însă ulterior că societatea nu are nevoie de tauri, decât în foarte mică măsură, pentru reproducere. Acum puteți înțelege de ce nu am urmat întotdeauna indicațiile oficiale. Am devenit medic, fiindcă era o meserie bine plătită și fără implicații politice. Nu-mi place să mă laud, dar – cum numele meu este consemnat în lucrări de specialitate ale Academiei Române – pot spune că mi-am respectat zodia, împotriva vicisitudinilor. Recunosc, m-au ajutat și dușmanii, fără de care viața mea ar fi fost cu mult mai plată. Lor – și nu au fost puțini – trebuie să le mulțumesc, dacă nu în primul rând, în schimb, într-o foarte mare măsură. Dușmanul este cel care te delimitează și te ajută să te auto-construiești. SaintExupéry a devenit celebru prin cărțile pe care le-a scris tocmai pe această temă. Da, am scris articole prin reviste de cultură și chiar câteva cărți (aproape 20), dar n-a fost de la început așa. Se spune că orice om de știință devine, cu timpul, filosof; reciproca nu este valabilă. Ca medic, am fost un om de știință, dar nu chiar un savant, așa că nu am devenit filosof. Am fost etichetat ca eseist. Problema diversității activităților mele se pune însă în alți termeni. O întrebare esențială pentru orice profesionist este: ce face în timpul liber? Mulți vor


răspunde: citesc o carte, ascult muzică etc. Muzică bună, bineînțeles, fiindcă nu am auzit pe nimeni spunând că ascultă muzică proastă, deși constat că mulți că o fac. Se pare că în cultura muzicală a oamenilor lipsesc criteriile de evaluare. Cu literatura e mai complicat. Aici, cică ar exista unele criterii, dar ele sunt stabilite după puterea de înțelegere a celor ce au ajuns la putere, adică au dobândit unele funcții oficiale. A fost o mică paranteză. Fapt este că un critic literar, de pildă, nu poate spune că, în timpul lui liber, citește cărți, pentru că aceasta este profesiunea lui. Poate face jogging, taie lemne sau orice altceva decât cititul cărților. Am dat doar un exemplu. În principiu, un intelectual își consumă timpul liber cu activități relaxante. Un lucrător, ce desfășoară o activitate repetitivă manuală, se poate delecta citind o carte. Cât timp am lucrat ca medic, am cunoscut câteva asistente, bune cunoscătoare de literatură. Majoritatea nu o făceau în mod sistematic, după criteriile recomandate de către specialiști, dar atunci când criteriile nu sunt ele însele corecte – ceea se întâmplă frecvent – atunci rezultatele unui „amator” pot fi chiar mai bune. În ceea ce mă privește, în timpul liber, îmi place să spăl vasele. Din păcate, nu-mi dă voie soția. O cred, fiindcă este o plăcere să vezi cât de ușor se îndepărtează murdăria cu apă, un burete și puțin detergent. Întradevăr, este aproape imposibil să nu te gândești ce bine ar fi dacă și în societate murdăriile s-ar îndepărta la fel de ușor. Acolo însă trec secole până când oamenii se hotărăsc să treacă la acțiune, și atunci când o fac se


sparge mare parte din veselă. Eu, dacă n-am avut succes la bucătărie, am abordat alte domenii. Nu pentru ca să vopsesc murdăria, ci pentru ca să creez ceva după gustul meu. Iar gustul nu mi l-am format la vreo școală de specialitate, fiindcă acolo aș fi devenit ceea ce doreau profesorii să devin (nu spun ce) ci – așa cum am precizat la zodia mea, am preferat să-mi construiesc singur viitorul și nu să urmez evoluția recomandată vițeilor. Îmi amintesc acum o replică auzită într-un film: „Omul nu știe care este voia Domnului; iar când crede că știe, se lasă cu vărsare de sânge.” În realitate, credința este un pretext. În privința scrisului, am cunoscut un important autor profesionist din anii trecuți, care spunea cu mândrie că el scrie și publică de la 15 ani. Mă întreb: ce avea el de spus lumii la vârsta aceea. Adevărul este că na spus nimic remarcabil nici mai târziu, dar era scriitor profesionist, adică putea să scrie la comandă. Se vede că nu am o impresie prea bună despre cei ce auto-declară profesioniști în literatură sau artă. De altfel, nu știu ca vreun pilot de Formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică dintre cei considerași profesioniști printre conducătorii auto. Prima mea carte a fost rezultatul celei de a doua excursii în Statele Unite ale Americii. Din prima excursie am publicat doar un serial de reportaje. Cel mai mult am călătorit cu autobuzul, atât din motive financiare, cât și din dorința de a cunoaște locuri și oameni, principalul scop al excursiei. Acolo, călătoriile durează ore și zile. Tentația de a nota impresii este aproape inevitabilă. Nu informații ce se găsesc în ghiduri turistice și pliante culese


de prin hoteluri, ci observații personale și gânduri, idei, ce-ți vin în atâtea ore de călătorie. Pentru hoteluri nici nu aveam bani. Am tradus-o și în engleză, iar câțiva prieteni americani mi-au corectat textul. A apărut mai întâi pe Internet iar, mai târziu, a fost publicată în Germania. Devenisem deci scriitor, iar urmarea a fost seria celorlalte cărți, despre care au vorbit alții. După cum se vede, nu sunt scriitor profesionist, în sensul că nu îmi câștig existența din vânzarea cărților și nu scriu la comandă. Sunt mândru să fiu medic și că, în meseria mea, am avut ceva de spus. Desigur, toate astea se vor uita. Știința merge înainte. Poate rămân cărțile. . . Scriu cea ce mi se pare mie că merită scris. Inițial am făcut-o doar pentru mine, notând ce-mi trecea prin minte și consideram că merită reținut. Cu timpul, am constatat că unele dintre notițele mele ar merita adunate și tipărite. Asta a venit mai târziu, practic după ce am ieșit la pensie. Am înlocuit deci medicina cu scrisul. Sunt adeptul ideii că scriitor poate fi cineva care are ceva de spus. Probabil că nu tot ceea ce mi se pare mie că trebuie împărtășit altora chiar merită, dar poate că nu totul este în van. Pe de altă parte, orice carte are o adresă și orice scriitor are cititorii lui, de regulă oameni de aceeași formație intelectuală cu el. Nu pretind deci la scrierile mele să placă tuturor. A nu se crede că am avut mulți prieteni și admiratori printre colegi. Dimpotrivă, de dușmani n-am dus deloc lipsă, iar invidioși se găsesc pretutindeni. Mai știu însă că, dacă nu ai dușmani, înseamnă că nu ai valoare, așa că acum – la pensie - sunt liniștit și consolat.


Câteva persoane au depășit totuși mentalitatea obștii și au găsit cuvinte de laudă despre mine, deși nu erau academicieni și nici nu au făcut-o atunci când mi-ar fi folosit. Se obișnuiește ca inculpatul într-o ceremonie ca aceasta să mulțumească tuturor celor care au avut un rol în împlinirea lui ca om, profesionist, scriitor sau ce-o fi vrând el să fie. Chiar tuturor n-aș putea s-o fac aici. Soției mele îi mulțumesc în fiecare zi – măcar în gând, dacă napuc să i-o spun – și mi se pare că aș fi fățarnic s-o fac într-o declarație publică. De ce anume îi mulțumesc știe și ea. I-am repetat și cu câteva luni în urmă, când am împlinit 50 de ani de la căsătorie, așa că – dacă vrea să vă spună – puteți s-o întrebați. Îi mulțumesc și lui Dumnezeu, că a avut curiozitatea să mă lase până la aceasta vârstă să vadă cât de insistent pot să-i scormonesc Creația și mai ales creaturile sale, despre care am scris câte ceva. Așa cum probabil presupune orice cititor, trebuie să recunosc fără falsă modestie că am scris și în speranța recunoașterii în veci a neamu…rilor. Nu mai devreme! Nu încercați să le evaluați. Ele sunt neprețuite, ele nu au preț, decât în librării. În biblioteci publice sunt gratuite. Poate că n-am spus tocmai ce trebuia să spun. Cu siguranța n-am făcut-o. Acum, ce să zic? Rămână spuse cele spuse. Tocmai l-am parafrazat pe François Villon, dar el n-a apucat 80 de ani. Mai sunt și alte diferențe dintre mine și el, dar nu e cazul să insist.


File de jurnal Îi spatele blocului în care locuiesc se află un teren de joacă pentru copii. Ar fi trebuit să fie un alt bloc, dar nu se știe din ce motiv au renunțat să-l construiască. Norocul meu! Mi-ar fi luat toată perspectiva. Nu că cea pe care o am acum ar fi grozavă, dar e mai bună decât un zid cu ferestre spre alte apartamente, prin care priviri indiscrete pot atinge intimitatea locatarilor. Atentatul este, evident, reciproc. Multă vreme, terenul a rămas doar un maidan. Întreg cartierul era unul nou, astfel că aproape în fiecare apartament existau copii mici. Era efectul uzanțelor din acele timpuri. Locuințele fiind ale statului, primeau una familiile care, prin nașterea unui copil, deveneau mai numeroase și aveau nevoie de mai mult spațiu. Cu timpul, copii au crescut iar spațiul neconstruit a căpătat o utilizare nesperată: teren de fotbal. Zgomotul era de nedescris. Asta îmi amintește de poanta unui vecin, care a făcut liniște pentru mult timp. După ce a stat câteva secunde pe margine, a rostit: „La voi, copiii, e la fel ca la cei mari”. Toate urechile celor din preajmă s-au îndreptat către el, așteptând explicația, care nu putea fi decât una laudativă. Ea, însă, a sunat altfel: „Cine joacă mai prost țipă cel mai tare.” Vestea s-a răspândit și neam bucurat cu toții de liniște. După câțiva ani – și câțiva primari – s-au plantat arbori și maidanul a devenit un părculeț. Între timp, copiii au crescut, merg la școală și atmosfera cartierului a început


să se schimbe în bine. Și jocurile lor s-au diversificat. De remarcat că întotdeauna există un copil dominant. El țipă cel mai tare și stabilește regulile. Cine nu vrea să-l asculte se retrage din joc. Aceștia însă sunt puțini. Deși, în decursul anilor, copilul dominant este altul, ei toți au glasuri asemănătoare și parcă și același timbru. Este, bineînțeles, opinia mea. Observația se referă la băieți, fiindcă pe ei îi aud, când fereastra de la bucătărie este deschisă. Fetițele nu țipă în timpul jocului. O fac doar atunci când vor să-și manifeste o emoție, pozitivă sau negativă. La ele contează mai mult sentimentele, în timp ce la băieți comunicarea este pe primul plan, mai ales cea exprimată prin înjurături. În „Jurnalul unui geniu”, Salvador Dali scria: „Nu există podoabă mai frumoasă pentru limba catalană decât înjurătura”. Se vede că nu ia cunoscut pe români. De doi ani, părculețul a fost îngrădit și dotat cu tot felul de instalații menite să stimuleze mișcarea, dar și imaginația celor mici. Există chiar și două plăcuțe, care precizează acest statut de loc de joacă pentru copii mici. Cei mari au fost astfel excluși. Există și bănci pentru bunicii însărcinați să vegheze asupra lor, dar nu numai. Una dintre ele este preferata unor pensionari în vârstă înaintată. Aceștia nu aud bine și vorbesc foarte tare. Dacă deschid fereastra de la bucătărie, înțeleg ce vorbesc. Uneori, pentru că îi mănâncă limba și se adresează unor copii mai mărișori, ce s-au aciuit pe acolo, discuția poate deveni amuzantă pentru unii și tristă pentru alții. Depinde de punctul de vedere. Copiii au limbajul actualizat, în timp ce bătrânii au replici anacronice, printre care recunosc și


unele pe care eu însămi le-am auzit pe când eram copil de la cei ce erau bătrâni în urmă cu peste un sfert de veac și invocau vremurile de dinainte de al doilea război mondial. Aceștia repetă fraze care nu au nici un înțeles pentru ei, fiindcă nu au trăit în acele timpuri, nu au învățat decât istoria mișcării muncitorești, scrisă de Roller, și nu au citit nici o altă carte. Le-au auzit însă rostite de vreun intelectual și cred că e de bon ton să le zică și ei, deși contextul este diferit. Din nefericire, terenuri de joacă pentru bătrâni încă nu s-au construit.

Din epistolele bunicului Încă de la începutul corespondenței noastre, Elena, am sesizat o eroare frecventă a filologilor români, de care constat că te-ai molipsit și tu. Este vorba despre atribuirea originii străine a majorității cuvintelor românești, ca și cum românii nu știau să vorbească până când nu au venit alte popoare să-i învețe. Este suficient să deschizi Dicționarul enciclopedic al limbii române și vei rămâne uimită să constați cât de amplă este infiltrarea acestei „șopârle” propagandistice staliniste. Sunt convins că ai făcut-o și tocmai de aceea îmi exprim mirarea. În ceea ce mă privește, nu am cuvinte potrivite să descriu atitudinea editorilor, care încă mențin aceste aberații. Mă consolează ideea că termenul „înțelept” vine din latină, în timp ce „prost” vine din slavă. Nu vreau să insist și să-ți vorbesc ție, profesoară de limba română, despre filologia românească. Voi face


de aceea câteva precizări de domeniul istoriei, teren neutru pentru ambii. În adolescență, am fost bombardat cu afirmații potrivit cărora slavii au emigrat pașnic în toată Europa de Est. Asocierea slav-rus era implicită și, de aici, ideea strecurată „pe sub ușă” a măreției poporului rus. Chiar și grecii din Imperiul Bizantin le-ar fi dat atenție și au inventat special pentru ei alfabetul slavon, prin intermediul căruia au putut fi creștinați. Nu mai vorbesc de faptul că, pentru mulți creduli, alfabetul chirilic este rusesc, dar asta presupune o mare doză de ignoranță. Cei drept, nici o națiune nu a simțit până acum lipsa lor. Spre norocul meu, noul regim politic impus de sovietici era la început iar aberațiile propagandiștilor ușor de sesizat chiar de către noi, copiii. Mai târziu, am citit că slavii ar fi originari cam din zona Poloniei de azi. Dacă în primele afirmații nu aveam încredere (încercările exagerate de îndoctrinare ale sovieticilor erau de vină), această informație mi-a creat o primă nedumerire: nici una dintre cauzele migrărilor n-o justifică pe aceasta și mai ales amploarea ei. În plus, fizionomia bulgarilor și iugoslavilor, pe de o parte, nu are nimic comun cu cea a rușilor și în general a nordicilor, pe de altă parte. Așa stând lucrurile, mai târziu, am încercat să mă documentez. Nu sunt istoric, nici antropolog, lingvist sau altele de genul celor ce pretind că știu totul. Dezavantajul este compensat de faptul că nu sunt îndoctrinat cu „știința” dascălilor de specialitate. Îmi stă la dispoziție


doar logica, ca instrument de analiză și sursă de erori, pe care mi le asum. Subiectul rămâne deci deschis. Din istoria Rusiei Kieviene – pe care rușii, cu stilul lor caracteristic, încercă să și-o însușească – aflu despre influența vikingilor. Aici trebuie făcută o precizare: spațiul de origine a vikingilor nu este întreaga Peninsulă Scandinavă, până la Polul Nord, ci doar sudul ei plus Danemarca de azi. Dacă ne uităm puțin pe hartă, observăm că nordul Germaniei și Polonia – spațiul de origine a slavilor – nu este deloc departe. O logică elementară ne obligă să admitem că nici cele două popoare nu erau foarte diferite și probabil nici limbile ce le vorbeau, cu atât mai mult cu cât nu există un munte de netrecut, care să le separe. Nu avem nici un motiv să credem că lor, vikingilor, le-a plăcut să se afirme doar în vest. Au făcut-o, bineînțeles și în est și sud-est. Împăratul bizantin Theophilos (813–842, împărat din 829 până la moarte) le-a constatat abilitățile războinice, și i-a invitat să facă parte din garda lui personală, cunoscută sub numele de „garda varegă”. Fapt este că vikingii erau cunoscuți demult în toată Europa. Să ne amintim că, în Peninsula Balcanică, secolul 9 a fost marcat de revolte și chiar războaie cu autoritatea bizantină, dar și între etniile din zonă. Cum au fost ele tratate? Aflăm din enciclopedii că, prin 670, bulgarii ar fi pătruns în peninsula Balcanică, „trecând Dunărea cu o hoardă de 50.000 de oameni și au cucerit Moesia și Scythia Minor de la Imperiul Bizantin”. În primul rând, denumirea „Imperiul Bizantin” a fost inventat în 1557 de istoricul german Hieronymus Wolf, deci la aproximativ un


secol după căderea Constantinopolului. Numele imperiului a fost permanent Imperium Romanorum. Pentru secolul 7, noi putem folosi termenul uzual „Imperiul Roman de Răsărit”. Logica ne spune că o hoardă de 50.000 de oameni nu reprezenta nimic pentru armatele imperiale. Unii cercetători afirmă chiar că bulgarii au fost aduși de către conducerea Imperiului, care s-a folosit de ei, pentru a crea discordii și a stăpâni, prin intermediari, multiplele încercări de revoltă ale localnicilor. Chiar dacă nu au fost aduși, în mod sigur au fost folosiți. Nu au avut o cultură, nu și-au impus limba dar, grație sprijinului de la centru, au dobândit putere politică. Putem presupune un scenariu asemănător și în cazul slavilor, veniți sub forma unor formații militare de genul celor dragi împăratului Theophilos, ideea fiind deci mai veche. Și încă o coincidență: frații Chiril (826–869) si Metodie (827–885), creatorii alfabetului chirilic, folosit în toată lumea slavă, au activat exact pe timpul lui Theophilos. Cam prea multe coincidențe, pentru a nu le lua în seamă. Revenind la vikingi, cei suedezi, denumiți „rusii” (sau „varegii rus”), sunt considerați adevărații fondatorii ai Rusiei Kieviene. Varegi este numele sub care erau cunoscuți de către greci. Un vareg (viking) pe nume Rurik și-a așezat reședința în Novgorod, după care și-a extins autoritatea și asupra Kievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor al Dinastiei Rurik. Vladimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, a fost din 980 până în 1015 cneaz al


Kievului. A fost cel mai tânăr fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din dinastia ruricidă (de origine scandinavă). În anul 988, cu prilejul căsătoriei sale cu Ana de Bizanț, fiica împăratului Romanos al II-lea, a adoptat pentru sine și pentru Rusia Kieveană creștinismul răsăritean. Un nume cu valoare de simbol este cel purtat de Yuri Dolgoruky, ce poate fi tradus: dolgo-ruka = mână lungă. Într-adevăr, au ajuns departe. Treptat, Rusia kieviană șia pierdut puterea și, în cele din urmă a fost ocupată se Hoarda de Aur a tătarilor. În drumul lor spre sud și est, vikingii s-au folosit de ostași recrutați din teritoriile în care erau deja stăpâni. În acest mod s-a răspândit limba vorbită în zona Poloniei. Nu a existat nici o migrațiune slavă, ci doar o răspândire a limbii, odată cu oștile create și instruite de către militari vikingi. Este cunoscut faptul că și mai târziu, chiar mult mai târziu, țarii proaspătului stat rus creat în jurul Moscovei de azi au apelat la ofițeri recrutați din zona Suediei. Etnia rușilor este cea de la nord de Moscova. Foarte blonzi, cu fete foarte frumoase, care se îngrașă exagerat și sunt de nerecunoscut după căsătorie. Primele formațiuni statale au apărut după 1300, prin unirea unor cnezate din jurul Moscovei, în luptele împotriva tătarilor. Ulterior proaspăt înființatului stat rus s-au extins spre sud, de-a lungul Volgăi. Ivan cel Groaznic este cel ce a cucerit mai multe hanate spre sud și est – în Siberia – conferind astfel puterea economică de care a profitat Petru cel Mare. Turlele bisericii Vasili Blajenâi, din fața Kremlinului, simbolizează victoria asupra triburilor tătare


Cele opt cupole reprezintă căpeteniile tătare, învinse și ucise de către țar, care purtau calpace (Căciulă mare sferică sau cilindrică, de piele neagră, tivită cu blană scumpă). Fără Ivan cel Groaznic, cu toate păcatele lui, Petru ar fi fost cu mult mai mic și Rusia de azi poate că nici n-ar fi existat. Ulterior, pe măsură ce au prins putere, proaspătul stat i-a alungat pe vikingi, de care nu mai vor să audă, și s-au extins spre vest. Ce limbă vorbeau rușii de rând înainte de 1300 nu știu și nici nu am găsit vreo informație în acest sens. Ce știu este că Alexandru Nevski, ca om de încredere al tătarilor, a primit ajutor de la aceștia să lupte împotriva suedezilor și a lituanienilor. La vremea aceea, cnezatele de la granița Hoardei de Aur plăteau tribut tătarilor, ce aveau capitala în orașul Sarai pe râul Volga, în apropierea orașului Volgograd, iar cnezii erau acceptați în măsura în care se ocupau de colectarea dărilor. După victoria sa în lupte, Nevski a devenit încrezător în forțele sale, și a început să-i atace chiar pe tătari. A fost scânteia care a declanșat dorința de eliberare, finalizată mai târziu de Ivan cel Groaznic.

Din relatările Zidului Elena are musafiri: pe Alina și soțul ei Ianoș, maghiar, ambii ingineri. După câteva minute, apare și Dan, profesor de limba engleză fost coleg la aceeași școală cu Elena, acum asistent universitar. Ei se apreciază reciproc și au deseori discuții teoretice pe diverse teme,


dar nu merg mai departe. Amândoi, și ea și Dan, citesc mult, chiar dacă din domenii diferite, și le place să comenteze. Au avut o încercare scurtă de apropiere, la un an și ceva după emigrarea lui George, dar au constatat că au firi și tabieturi diferite, greu de armonizat. Elena este o fire meditativă, îi place liniștea, în timp ce Dan este dinamic, zgomotos și dornic de informații. De cum intră în casă, apasă pe toate butoanele aparatelor: televizor, radio și, dacă nu este mulțumit de ce vede sau aude, pornește calculatorul, unde ascultă muzică pe Internet sau de pe propriile lui discuri. Are o vastă colecție. Era bine când stăteau separat și se întâlneau seara să discute, dar nu să stea împreună, în același apartament. S-au despărți după câteva săptămâni, ajungând amândoi la concluzia că prietenia lor este mai prețioasă decât un menaj în comun, generator doar de disconfort. La venirea lui, nici nu apucă să-și scoată paltonul, că prin ușa deschisă de la hol aude vocea lui Ianoș: - Salut, căpitane! Era o aluzie la poemul patriotic „Dan, căpitan de plai” al lui Vasile Alecsandri, subiect de tachinare pentru ei doi. Ianoș este un tip inteligent, cu care se pot discuta și asemenea subiecte delicate pentru doi bărbați de etnii diferite, iar Dan știe să nu exagereze. - Tocmai am fost avansat locotenent major în rezervă. Până la căpitan mai am. Bună seara tuturor! - Să fii iubit! - Copiii au făcut afară un om de zăpadă.


-

-

-

-

-

L-am văzut și noi. Tocmai lucrau la el. Îi puseseră și nasul, dar nu găseau o pălărie. Asta pentru că își respectă părinții. Morcovul pentru nas l-au găsit în cămară, dar o pălărie de-a părinților n-au îndrăznit să ia. Probabil pentru că toată lumea ar fi recunoscut în el pe posesorul pălăriei, care era suspectat astfel că este bețiv. La noi, imediat după ce a căzut zăpada, alaltăieri, câțiva copii mai măricei se aruncau în zăpada mare și uscată. Era încă ger. Se balansau mai întâi într-un leagăn, de unde săreau doi-trei metri. Cei mai forțoși ajungeau chiar la patru. Cei mai mici stăteau pe margine și ardeau de nerăbdare să-și încerce și ei forțele, dar nu erau lăsați. Asta până când zăpada s-a bătătorit și cei mari au plecat. Când a venit rândul și celor mici, n-au înțeles care era farmecul, fiindcă aterizau pe un teren foarte dur. Noroc că nu puteau sări prea departe. Apropo de omul de zăpadă. După exemplul lui Dumnezeu, care i-a dăruit lui Adam o tovarășă de viață, copiii ar trebui să facă și ei o femeie de zăpadă. A existat o fată de zăpadă – intervine Elena – în ajutorul Alinei, cea care a emis ideea anterioară. Unde ai văzut-o? N-am văzut-o, dar am citit basmul „Fata de zăpadă” al lui Ostrovski.


-

-

-

-

-

Eu știam de opera „Fata de zăpadă” de RimskiKorsakov. – completează Dan. Ce-i drept, trebuia să existe și un libret. Nu știu cum o fi opera, dar basmul e foarte drăguț. Ia uite ce profesori culți avem noi! Mă întreb: de ce elevii sunt la polul opus? Replică de inginer. Nu te mai întreba, că știi răspunsul: nici profesorii și nici elevii nu sunt toți la fel. Bine! Subiect delicat! Eu zic acum să te lași de basme și să scoți paharele alea frumoase, ce le ai de la mama ta. Nu de alta, dar dacă nu-ți place ce am adus noi, în punga adusă de Dan intuiesc că se află un lichid prețios, care se încălzește și-i păcat. Presupun că l-a primit de la părinții vreunui copil pe care îl meditează la engleză. Te înșeli. L-am cumpărat de la Lidl, cei drept cu bani obținuți de la o meditație. Îi pregătești pentru străinătate? Dintre toți cei pe care i-am meditat, unul singur a rămas în țară, la o firmă de turism. El știa însă și germana. La restul materiilor era aut. Ceilalți au plecat. Unii imediat după terminarea liceului, alții după absolvirea facultății, eventual câțiva ani mai târziu. Aproape toți s-au specializat în IT. Meditezi și studenți? Mai ales. Dar tu ești doar asistent universitar.


-

-

...... -

Da, dar, din aproape în aproape, am devenit cunoscut printre cei interesați. Uite dovada concretă că nu toți profesorii sunt la fel – intervine cu mândrie Elena. Mulțumim pentru pahare, dar nu trebuia să te mai complici și cu prăjiturelele ale. Noi am mâncat deja. Le-am făcut eu, așa că va trebui să gustați măcar câte una. Altfel nu veți avea posibilitatea să le lăudați. Alt subiect delicat. Hai noroc! Vezi că alcoolul distruge celulele nervoase. E bine! Rămân cele calme. Ave! Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum. Benedicta . . . Avem, n-avem, bem. Avem credință Dacă avem ce bea. Pentru asta trebuie să te afli la locul potrivit. De unde și zicala „Omul potrivit la locul potrivit”. Căci bine se zice „Omul sfințește locul”. Deci, oriunde te-ai afla, e bine să ai ceva de băut. Căci din credință sa născut ideea împărtășaniei cu vin. Că doar n-o să trăim doar cu agheasmă. Doar știm cu toții versurile: Sfântă-i slana, bună-i ceapa,


-

-

-

-

Da' pălinca-i leacu' nost', Nu știu pentru ce-o fi apa Că așa beteag n-am fost...! Aghesmuiești-mă Dane și pe mine cu licoarea asta roșie a ta, că te-oi aghesmui și eu cu . . . Nu e roșie, e bordo. Nu-i chiar din Bordeaux, dar parcă-i chiar mai bună. Cică unul dintre cele mai folosite cuvinte din Biblie este substantivul „vin”. Cineva le-a numărat, iar rezultatul este mai mult decât surprinzător. Nu-mi amintesc de câte ori apare, dar cu siguranță că în nici o altă scriere autorul n-a îndrăznit să-l utilizeze în aceeași măsură, decât poate în tratate de specialitate. Cum se face că tu ești atât de vorbăreț și Alina abia dacă deschide gura odată pe oră? Ea este mai austeră; îi place să ne privească de sus. Se trage din neamul Cezarilor, fiindcă s-a născut prin cezariană. Termenul „cezariană” nu vine de la vreun împărat, ci despre mamoșul, care a efectuat prima operație de acest gen, și care se numea Cezar. N-am știut. De altfel, nu mi-am pus niciodată problema.

.... Ianoș - Acum, că suntem asupra unui pahar de vin, am prins curaj să abordăm și subiectul învățământului. Elena - Tu nu ești beat, dar te folosești de acest pretext.


Dan - Cuvintele unui om beat sunt gândurile lui, de pe când era treaz dar, din timiditate, nu avea curajul să le rostească. Elena - Tu și timiditatea. Las-o baltă! De ce vă preocupă pe voi, inginerii, situația învățământului românesc? Nu vă ajunge că ne chinuim noi, profesorii? Ianoș - Pentru că noi, cei care trăim în lumea reală, lucrăm cu cei pe care ar trebui să-i școlarizați voi. Uite, noi dorim să angajăm muncitori calificați și nu găsim. De ingineri nici vorbă. Cei foarte buni au plecat, iar ceilalți lucrează în comerț sau în alte domenii la fel de neinginerești. Dan - Poate că ți-aș explica, dacă n-ai fi fost și tu elev, așa că știi foarte bine care este atmosfera din școli. Ce se întâmplă în cancelarii nu ți-aș dori să fi cunoscut pe pielea ta. Dar nu știu de ce pui astfel de întrebări. Ianoș - Eu am urmat liceul german, la Honterus și credeam că numai acolo învățământul este slab. Elena - Dar tu ești maghiar. Ianoș - Da, dar părinții mei, și mai ales bunicul, hotărâseră că e bine să știu mai multe limbi. Dan - Deșteaptă decizie! Într-adevăr, s-a constatat că cei ce știu din copilărie mai multe limbi sunt mai inteligenți. Creierul este mai stimulat. Alina - Fără a mai vorbi despre utilitate. Ianoș - În plus, bunicul insista ca fiecare adult să-mi vorbească numai în limba pe care o cunoaște cel mai bine. Doar el avea voie să-mi vorbească românește. Elena - Dar el cum de știa românește atât de bine?


Ianoș - Mama lui, străbunica mea, a fost servitoare în București, la o familie de boieri. El bunicul, copil fiind, se juca cu alți copii români și a făcut școala primară în limba română la București. Elena - Acum înțeleg. Ianoș - Tata, sas, vorbea săsește, iar mama și bunica ungurește. Elena - Deci, până la urmă, care consideri că este limba ta maternă? Ianoș - Maghiara este limba mea maternă domestică. Apropo, un prieten maghiar sută la sută mi-a povestit într-o zi că i-a sugerat soției sale – tot unguroaică – să-i vorbească englezește fetiței lor de doar un an și ceva, ca să aibă două limbi materne. Ea este profesoară de engleză. Care credeți că a fost răspunsul? „Dragă, eu pot să-i vorbesc în engleză despre Shakespeare, dar nu pot să-i spun „Stai, dracului, aici pe oală cum trebuie”. Dan - Drăguț! Ai spus că maghiara este limba ta domestică. Celelalte cum sunt? Ianoș - Săseasca nu e chiar germană, iar când am vizitat Germania, după ce absolvisem liceul Honterus, unde se preda germana clasică, iar eu consideram că o vorbesc perfect, fiindcă ascultam posturile de radio nemțești, am avut surpriza să constat că, dacă eu înțelegeam ce vorbesc ei, ei aveau ușoare dificultăți în a mă înțelege pe mine. Uneori trebuia să repet. Dan - Și româna? Ianoș - Româna este limba mea de intelectual. Dacă vreau să mă consider om de cultură, asta nu se poate întâmpla decât în limba română.


Elena - Într-adevăr, tu ești printre puținii maghiari care vorbesc românește fără accent și mai corect chiar decât unii români. Ianoș - A vorbit profesoara de limba română. Mulțumesc. Te rog să nu crezi că am spus toate astea pentru că vreau să vă lingușesc pe voi, fiindcă sunteți români. Dan - Cred că nici n-ai fi în stare. Am constatat și eu că vorbesc românește cu accent cei cărora în copilărie li l-a vorbit amestecat. Am un coleg de serviciu, mai bătrân decât mine, urmează să iasă la pensie, care vorbește stricat, deși de aproape 30 de ani lucrează printre români. Dar, stai ușor, că nu te iert. Am deviat de la subiect și crezi probabil că ai scăpat. Ne-ai acuzat pe noi, cei din învățământ, că nu vă furnizăm vouă, celor din lumea reală, materia primă, adică muncitorii supercalificați. Nu știu cum ar trebui să procedă. Eu îi învăț – pe cei care vor – limba engleză. Ar trebui s-o fac într-un atelier de strungărie? Elena - Pe mine m-a deranjat formularea ta. Ai spus că doar voi trăiți în lumea reală, de parcă noi am fi într-una imaginară. Ianoș - Cred că am formulat greșit întrebarea. Școlarizarea este reală, în sensul că elevii merg la școală. Ce învață este problema. Lumea voastră nu este imaginară, dar este ruptă de realitățile economice. Uite, România stă bine la profesioniștii din unele domenii tehnico-științifice. La cultură însă . . . Dan - Spui asta pentru că ești inginer. Ianoș - Nu, e invers; sunt inginer fiindcă sunt lucid. Iar când vorbești cu un inginer – cu unul autentic – e bine să


fii atentă. Eu sunt maghiar, dar cred că pot să predau un curs de gramatica limbii române. Alina - Iertați-mă că intervin și eu în disputa voastră fără rost. Ianoș - Intervii fără rost sau disputa este fără rost? Alina - Și una și alta, cred. E clar că, acolo unde au existat profesori de calitate, elevii care au vrut să învețe au făcut-o. Dovada o fac cei despre care tu, Ianoș, spuneai ca pleacă în străinătate, unde sunt căutați tocmai pentru sunt calificați, deci au învățat bine. Din păcate, aceștia sunt puțini. Ianoș - Și de ce sunt puțini? Alina - Pentru asta trebuie să sapi mai adânc, iar tu, deși ești inginer, în acest caz ești superficial. Ianoș - Atac la persoană. Mă retrag. Elena - Dacă tot ai deschis discuția, hai să lămurim un lucru. Mai demult – și asta o știu nu numai din cărți, ci și de la cei mai în vârstă decât noi, cu care mie îmi place să discut – mai demult zic, existau școli de ucenici, mai târziu școli profesionale, menite să scoată muncitori calificați. Din dorințe egalitariste, ele au fost desființate. Toți copiii trebuie să aibă șanse egale. Dan - Wax! Elena - La școală, cei ce nu pot sau nu doresc să facă mai mult, se plictisesc și consideră școală inutilă. În consecință, dacă nu abandonează fac dezordine și nu-i lasă nici pe ceilalți să învețe. Profesorii vorbesc în van, iar dacă insistă devin ridicoli. Ianoș – Caz clasic: - Ce faci Popescu? Dormi?


- Aș dormi, dom’profesor, dacă ați vorbi mai încet. Dan - Iar dacă e să săpăm și mai adânc, să nu uităm că la indicația fratelui mai mare, încă din primii ani de oblăduire sovietică, se lansase sloganul creării „omului de tip nou”. Acest om era format printr-o educație corespunzătoare în școli, deci – mai întâi – trebuia creat profesorul de tip nou. Cei care au acceptat directiva au fost promovați iar ceilalți admonestați. Invidia, corupția și celelalte, existente și în lumea reală, au avut teren propice de afirmare. Elena - Și atunci, de ce ne mirăm? Dan - Cu alte argumente, războiul continuă și azi. Alina - Război larvar. Există doar excepții. Ianoș - Iar excepțiile nu le găsești la tot pasul. Alina - Avem lacune în educație chiar mai mari și mai vechi. Uite, cele mai multe basme și legende ale popoarelor sunt comune, unele cu o ușoară diferență de nuanță, care însă se reflectă o diferență majoră în etică. La japonezi, zeii nu au caracteristici umane, dar sunt muritori, în timp ce zeii europeni au caracteristicile oamenilor, dar sunt nemuritori. Iată un exemplu concret. Se zice că meșterul Manole și-a zidit soția, fiindcă – nu-i așa – arta cere sacrificii. Eu cred că doar i-a pus piciorul în ghips, fiindcă și-l rupsese pe șantier sau a căzut de pe schele. Legenda n-a făcut decât să umfle realitatea. Din păcate, rezultatul final este relatarea unei crime. Prin comparație, există o legendă rusească, cu mult mai educativă. Nu sunt un fan al rușilor – dimpotrivă! – dar nu pot să trec cu vederea diferența față de varianta românească. O relatez pe scurt din memorie, deci cu


aproximație, fiindcă nu am la îndemână textul original. Un constructor de clopote era disperat fiindcă nu reușea să execute o comandă, în ciuda diverselor compoziții ale aliajelor ce le încercase, iar comanditarul îl amenințase cu moartea în caz de nereușită. Îngrijorată, fiica lui s-a dus la un prezicător, să afle ce este de făcut. Acesta i-a spus că este necesar sacrificiul unei fete. Fără să ezite, ea s-a dus pe șantierul tatălui ei și s-a aruncat în metalul topit, pregătit pentru ultima încercare, rostind cuvintele „Pentru tine, tată”. Aici

este vorba despre sacrificiul personal și nu omucidere. Da, arta cere sacrificii, dar ale autorului și nu a altei persoane. Cu regret trebuie să spun, că e greu de intrat în literatura universală cu mentalități de genul celei din legenda meșterului Manole. Dan - Nu te-am întrerupt, pentru că mi-a plăcut ideea. Trebuie să fac însă o precizare. Nu neg că, acolo unde ai citit această legendă, scria că ar fi rusească. Propaganda stalinistă a lăsat urme adânci. Eu am citi exact aceeași poveste într-o carte de legende japoneze. Și dacă Elena îmi dă voie, cred că pot să-ți citesc exact textul. Știu exact unde se află cartea în bibliotecă ei. O văd de aici. Elena - Îți dau voie. Dan - Iată: „Împăratul i-a cerut meșterului Kouen-yu să construiască un clopot foarte mare, al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanță. Deși meșterul a folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar și cu aur și argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulțumitor. Salvarea a venit de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată că împăratul îl amenințase cu moartea pe tatăl său, dacă acesta nu reușește să execute comanda, ea a cerut sfatul unui astrolog. Soluția acestuia a fost sacrificiul unei fecioare. Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tată ei încerca o nouă compoziție, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc, tată!” Personal,

deși nu-mi plac sacrificiile de nici un fel, apreciez totuși că sacrificiul personal este un gest nobil, în timp ce


sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă. Elena - Mi-ai adus aminte de o altă legendă japoneză. O zeiță a dorit să anihileze ravagiile făcute oamenilor de un dragon rău, dar s-a gândit că răutatea dragonului are o cauză. A existat probabil în antecedentele lui un eveniment care l-a marcat sau măcar pentru că era singur și ura tot ce-l înconjura, mai ales faptul că oamenii comunicau între ei și – uneori – chiar se iubeau. În consecință, zeița cea cumsecade i-a propus să se căsătorească. Va avea astfel proprii săi copii, pe care îi va iubi și nu va mai ataca alți copii. Așa s-a și întâmplat. Dan - Bun exemplul. Morala: educația noastră, în care încă de pe băncile școlii este indusă competiția în mentalitatea copiilor este greșită. Rezultatele sunt imorale. Cum nu pot fi toți pe locul întâi, codașii își vor căuta satisfacții în alte domenii și devin astfel delicvenți sau politicieni, diferența fiind doar în modul în care reușesc să se descurce cu organele de justiție. Ianoș: Dacă și voi, doi profesori deștepți, sunteți atât de pesimiști, mă întreb ce șanse avem? Dintre toate căile ce le avem la dispoziție se pare că doar Calea Lactee ne-a mai rămas, dar nimeni nu-și dorește să ia această decizie. Poate englezii s-o facă; ei au o denumire atât de drăguță: Milky Way. Alina - Iată o rază de lumină. Dan - O rază reflectată într-o băltoacă. Elena - O băltoacă de lumină Ianoș - M-ați întristat de tot. Să bem pentru un viitor mai optimist! Noroc! Ah, dar ce miros a apărut din senin?


Elena – Nu e din senin. E de la etajul inferior. E o bătrână acolo, care gătește cu fereastra de la bucătărie închisă, de frică să nu răcească. Ianoș – Unde a învățat ea această „tehnică”? Elena – Aia e, că n-a învățat-o nimeni. A rămas văduvă și fiica ei, căsătorită la Brașov, adus-o de la țară lângă ea. Nu cunoaște pe nimeni din oraș, decât vreo două-trei vecine de același calibru și, în loc să se adapteze, urăște tot ce o înconjoară. ... Alina - Noi trebuie să plecăm. Mâine trebuie să fim la serviciu devreme. Elena - Vai, dar mai stați Ianoș - Mai stai, mai stai, mai stai, nu pleca, vai, vai, vai, cât mai stai . . . – cântă bine-cunoscuta melodie. Astea’s singurele versuri pe care le știu. Elena - Ar trebui să mai înveți. Ianoș - Am încercat și am aflat că omul învață toată viața și tot prost moare. Elena - Și ai abandonat tocmai când erai pe drumul cel bun. Ianoș - Tocmai asta e, că nu-mi plăcea drumul.

Comentariul filelor Alina și mai ales Ianoș par puțin cam agresivi, uneori cam nepoliticoși. Nu sunt însă niciodată rău intenționați. Este doar dorința lor de comunicare, iar ea are o explicație. Amândoi au stat la internat în timpul liceului și în cămine studențești în timpul studiilor


universitate. La cămin erau câte doi într-o cameră, dar la internat (evident diferite), camerele erau de zece și chiar 15 elevi. În asemenea colective discuțiile sunt nonstop, iar tinerii – se știe – nu sunt deloc formaliști atunci când își aruncă reciproc săgeți ironice, fără ca prin asta să se dușmănească. Dimpotrivă, este un semn de prietenie, fiindcă numai unui prieten îi poți spune adevăruri mai puțin măgulitoare. Este un exercițiu îndelungat, pe care cei doi l-au deprins în atâția ani. În plus, internatele sunt organizate pe lângă școli cu elevi numeroși. Acești colegi, împrăștiați ulterior prin țară, se bucură de fiecare dată, când se regăsesc din întâmplare pe alte meleaguri. Se ajută reciproc atunci când au ocazia și sunt astfel mai eficienți în societate decât cei crescuți în casa părintească. Bineînțeles, reciproca nu lipsește. Alături de varianta idilică, există și cealaltă, a celor rău intenționați, care se unesc pentru a săvârși cele mai abominabile fărădelegi. „Dormim toți în aceeași încăpere, dar visăm diferit”, zice un proverb chinezesc. (Lucrăm în același birou, dar avem interese diferite – am spune noi, românii, azi.) Mulți foști lideri comuniști au aceeași sursă de lansare. Așa se și explică alianțele lor. Fiecare cu avantajele și dezavantajele sale!

Eu sunt Zidul Bunicul Elenei a venit în vizită la Brașov. De când a rămas văduv, nu are stare și circulă. Este încă relativ tânăr, are energie și vrea să recupereze timpul, să facă ce


nu avea timp când era se implicat în probleme de serviciu. - Săptămâna viitoare voi pleca în Grecia. - Știu că te duci în Atena pentru climă, deși Bucureștiul mi se pare excelent din acest punct de vedere. - Asta pentru că nu stai acolo. Când ești tânăr, suporți mai ușor diferențele de temperatură și nu acorzi atenție nici măcar ploii, decât poate dacă te preocupa ideea că ți se pot strica hainele sau coafura. - Nu mă coafam pe vremea aceea. De altfel nici acum. - Chiar zilele trecute discutam cu un prieten și remarcasem că, în amintirile mele nu figurează nici o ploaie, de parcă în toată copilăria mea nu a plouat niciodată. Memoria înregistrează numai ce-i place ei. - Totuși, nu se compară clima Brașovului cu cea a Bucureștiului. - Asta-i adevărat. În Brașov nu cred că aș rezista. Pentru oasele mele însă și Bucureștiul a devenit greu de suportat. - În viziunea mea, Bucureștiul înseamnă flori, soare și căldură. Îmi place să mă plimb prin parcuri, deși asta e mai mult o dorință, fiindcă nu am timp. Vin numai cu treburi și nu reușesc nici să-mi vizitez rudele, dar mite să mă mai și plimb prin parcuri.


-

-

-

-

-

Se vede că, în ultimul timp, ai mers în București numai primăvara. Atunci este, într-adevăr, foarte frumos. Exact anotimpul în care la Brașov plouă. Vara, în schimb, este prea cald, iar iarna este dea dreptul urât. Și toamna? Toamna îmi place la munte, mai ales atunci când îngălbenește frunza. Iată soluția! Te deplasezi de colo colo. Ce cauți în Atena? Căldură prea mare, poluare, aglomerație . . . Ți-am descris excursia de astă primăvară. Îmi amintesc. M-a frapat și pe mine. Erau 28 de grade când ai plecat din Atena și ningea când ai ajuns în România. Da, asta m-a convins. Mă bucur că măcar acolo te vei simți bine. Înseamnă că îmi vei trimite e-mailuri. Sper că îți iei laptopul cu tine. Fără laptop parcă n-aș avea toate simțurile în funcțiune. Un pensionar modern. Eu am început să simt nevoia unor sfaturi, ca să nu mai vorbesc despre impresiile ce le vei culege de acolo și sper să mi le trimiți și mie. Promit să nu te plictisesc cu descrierea obiectivelor turistice, despre care poți citi în publicații turistice. Impresii, DA, cu plăcere. Am înregistrat și dorința ta de a te sfătui. Înseamnă că


te-ai maturizat. Tinerii refuză sfaturile, deși au nevoie de ele. Abia la maturitate și le doresc, dar atunci nu mai găsesc sfătuitori. Lupta pentru existență, pentru o poziție socială mai bună, îi face pe toți concurenți. Colegii și prieteniile dezinteresate dispar în ceață.

Panseuri ateniene Am parcat. Sunt prea obosit să mai conduc. Voi dormi aici, în acest mic refugiu al șoselei, cu marea în dreapta și muntele împădurit în stânga. După ce am depășit zona stâncoasă, copacii care coboară până jos dau din nou viață peisajului. Curios! Verdele pădurii este o culoare rece. Și totuși, viața pădurii – ideea de viață – mă fac să simt zona mai caldă decât cea prin care am trecut, deși calcarul alb al pietrei are pete roșcate. Teoretic, culoarea peretelui de stâncă este una caldă, dar fără viață. Am dormit puțin. M-a trezit răpăitul ploii, ce se auzea amplificat pe capota mașinii. Acum, ploaia a stat și norii încep să se risipească. Pe cer, luna iese de după câte un nor, de parcă se joacă de-a „v-ați ascunselea”. Norii sunt din ce în ce mai rari iar când vreunul mai gros acoperă luna se văd stele. Prin aerul curățat de ploaie, sunt parcă mai multe. În oglinda retrovizoare, acum bine spălată de ploaie, se văd cerul și marea. Pe rama oglinzii, o picătură de apă, ca o oglindă convexă, reflectă și ea stelele. În acest spațiu minuscul, densitatea lor pare chiar


mai mare. Interesant cum o picătură poate oglindi cerul, cu mulțimea lui de stele; un întreg univers, în toată profunzimea lui, cu mii de constelații, în care ar putea exista viață la fel ca a noastră – sau diferită – dar cu locuitori, fiecare cu bucuriile și necazurile lui. Și totul întro picătură de apă, cu condiția să poți citi imaginea oglindită.

*

* *

Intrasem într-o mică localitate și doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete și mai aveam încă mult de mers până la destinație. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar și nici măcar un chioșc cu răcoritoare, am ieșit din mașină și am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă și mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puțin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie. Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă și foarte îngrijită. Nu știu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar și casă, de o parte și de alta a „porții”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existența unei persoane sensibile. Ușa era și ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat și am bătut la ușă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei,


mai multe uși erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Și tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curățenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin ușa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - și poate că așa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa și șase scaune. Apa se putea încălzi întrun fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai știu să fac. Când totul a fost gata și îmi sorbeam încet licoarea, simțeam cum, la fiecare înghițitură, primeam informațiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea inițială cu privire la aceasta casă și localitate, deși nu-mi vorbea nimeni. Proprietara era o cântăreață de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare cât un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de localitate, dar nu și de oamenii care au ajutat-o în copilărie și pe care i-a ajutat și ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă și, cu cât celebritatea ei creștea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesioniști, dar, pe lângă aceștia, a reușit să racoleze mulți concetățeni, pentru activități mai puțin pretențioase. Avea și un avantaj: aceștia îi erau sinceri și devotați. Pe


cei mai talentați dintre copiii lor i-a trimis la școli și, după absolvire, i-a angajat ca profesioniști. Nu știu dacă, în acest moment, ea mai era în viață sau nu. Oricum, nu mai are mare importanță. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o și îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezența ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puține, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente și, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o ușă, nimeni nu o păzește. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineață pentru curățenie. În mod oficial, nimeni nu o plătește, dar toți concetățenii o ajută, fiindcă toți se ajută între ei. Acum am înțeles și rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un șef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuții, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observații la propunerile făcute. Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la mașina salubrității, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 și jumătate. Mai pot


dormi deci încă două ore, așa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva, deși mi-a plăcut acest vis.

*

* *

Cică la orizont pământul se unește cu cerul. Aici, unde stau eu acum, doar apa se unește cu cerul. Un cer lapislazulian. În depărtare valurile nu se mai văd și poți crede că au dispărut. Asta dacă privesc spre mare. În direcția opusă, pământul parcă ridică degete sau chiar pumni amenințători către cer. Cu cât privești mai departe, ei nu se estompează. Dimpotrivă, au vârfuri ascuțite, de parcă s-ar fi înarmat pentru o luptă. Nici vorbă să se unească. Se vede că afirmația inițială a fost emisă de către cineva care locuia la șes. Nu tu un deal pe care să-ți proptești privirea. (Comentariul Bolovanului: și dacă nu ai limite, poți fi sigur că o iei razna.) Pentru orice om, indiferent de religie, cerul și pământul se află la antipozi; cerul este al zeilor, în timp ce pământul este aici, al nostru. Pământul e concret, cerul este virtual. Și totuși, se spune că la orizont se întâlnesc. Asimptotic, deci la infinit. Care infinit? Al spațiului sau al timpului? Anticii nu și-au pus asemenea probleme. Infinitul era pentru ei y compris și nu aveau nevoie să-l definească. A făcut-o religia, inventând un început. Și dacă există un început, trebuie inventat și un sfârșit, iar infinitul s-a restrâns la puterea de înțelegere a celor cu imaginația mai limitată.


*

* *

Tocmai am stabilit cu certitudine că sunt unic. Stau pe malul mării și privesc un val. Sunt singur. La prima vedere, valul nu este cu nimic deosebit față de alte valuri. Și totuși, privit cu atenție, nici val nu este perfect identic cu altul. Cum însă doar eu privesc acest val unic, rezultă că și eu sunt unic. Valurile mării se ridică tot mai sus, pentru ca să vadă mai bine, mai ales că soarele se îndreaptă către apus. Acum, mai zăbovește puțin în coroana unui pom, de pe o minusculă insulă, de parcă și lui îi este greu să se despartă de această zi minunată. Gata! A apus. Nu este încă întuneric, așa că nu se văd încă stelele. Uneori îmi place să „croșetez” pe seama lor. În lipsa oricărui subiect, încep să „filosofez în suc propriu” și uite că tocmai am găsit un subiect: există o similitudine între comportarea valurilor și a oamenilor. Înaintează în viață împinși de la spate de alții și se sting pe o plajă ca și cum n-ar fi fost. Asta dacă nu întâlnesc un mal abrupt, când se sparg cu furie, cu atât mai zgomotos, cu cât sunt mai mari.

*

* *

„Informații” turistice Din România, mi-am adus ceva material documentar orientativ. Printre broșuri, un ghid turistic, editat de agenția Christian Tour din Brașov și intitulat


„Grecia & Corfu 2010”, în care citesc următoare frază: „După doar 25 de minute de navigare, vom găsi peștera Mourtos, locul unde s-a ascuns flota grecească în timpul celui de-al 2-lea război mondial” (pagina 18). Îmi este greu să-mi imaginez o peșteră în care să încapă o întreagă flotă militară modernă și care să mai fie și secretă. Flota, nu peștera, care se află într-o zonă turistică binecunoscută încă de pe vremea când Veneția era o mare putere maritimă. Însăși împărăteasa Sisi, soția lui Franz Joseph I al Austriei, și-a construit în insula Corfu un castel, în care și-a petrecut ultimii 10 ani din viață. Cum nu pot să neg afirmația din ghid - preluată probabil dintr-o sursă serioasă – nu-mi rămâne decât să-mi imaginez dimensiunile flotei grecești. Ce știu este faptul că, pentru conservare, vasul amiral, „George Averof”, a fost ascuns ceva mai departe, mai exact în zona Bombay. Pe acesta l-am vizitat (vasul). (De acolo am și informația.) Se află expus la Muzeul Marinei din Atena, lângă Parco Flisvo. Cu adevărat impresionante sunt apartamentele amiralului și ale ofițerilor superiori. Sala de consiliu – cu mobilierul și vesela din dotare - este o bijuterie. Bineînțeles că luxul scade odată cu gradele militarilor, ajungând la minimul necesar pentru supraviețuire în camerele rezervate soldaților simpli, probabil putini marinari și mulți bucătari și servitori. Surprinzător este spațiul prea mic pentru a adăposti marinarii necesari pentru deservirea celor câtorva tunuri mari, motiv pentru care presupun că n-au fost folosite niciodată.


Muzeul Acropole Se află, bineînțeles, la poalele dealului. (Despre Acropole nu are rost să scriu, pentru că surse de documentare se găsesc pretutindeni.) Primul lucru care te impresionează este clădirea: mare, modernă, frumoasă, adecvată scopului. Obiectivul meu era să văd cele câteva statui care păstrează urmele culorilor, cu care au fost pictate inițial. Timpul este un artist mai bun. El a șters ceea ce a considerat inutil. Le-am văzut. Într-adevăr, sunt doar urme. Din fericire, muzeografii au creat alături copii colorate, aidoma celor originale, sau pe-aproape. Fotografiatul este interzis în muzeu, dar am reușit să „fur” câteva imagini. Al doilea obiectiv era copia frizelor Parthenonului (casa zeiței), după originalele ce se află la Londra. Le-am fotografiat și pe ele. Este vorba despre așa numita „Marmura Elgin”, pe care grecii o cer înapoi fără succes. Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a permis lordului Elgin, ambasador al Marii Britanii, să ia „câteva pietre și sculpturi” din ce mai rămăsese din Acropolele năruit, pe care acesta le-a vândut ulterior către British Museum. Aproape 200 de ani mai târziu, grecii și-au dat seama ce au pierdut și le revendică. Răspunsul englezilor era de așteptat: dacă nu le recuperau ei, ele ar fi dispărut demult, fiindcă nu doar turcii, dar chiar și grecii foloseau marmura din Acropole ca material de construcții pentru lucrări dintre cele mai rudimentare. În plus, la British Museum, ele stârnesc admirația și curiozitatea a mii de


oameni, care își propun să viziteze Atena, contribuind astfel la veniturile din turism ale Greciei. Ce reprezintă aceste frize? Una ilustrează nașterea zeiței Athena din capul lui Zeus. Cealaltă redă legenda conform căreia locuitorii orașului trebuiau, conform tradiției, să-și aleagă un zeu protector. (Democrație nu glumă) S-au oferit Athena și Poseidon. Darul Athenei, măslinul, i-a impresionat mai mult pe cei din juriu, motiv pentru care și astăzi există pe Acropole un măslin. În centrul scenei sunt, bineînțeles protagoniștii. În dreapta și stânga se află câte opt persoane mature și un copil. Ce mi-a atras mie atenția este faptul că cel puțin jumătate dintre maturi sunt femei. În plus, femeile par mai interesate de dezbatere, în timp ce bărbații stau tolăniți sau sunt atrași de alte subiecte. De asemenea, de remarcat și originalele cariatidelor de la templul Erechteion din Acropole, ce pot fi admirate aici de aproape. Au cam doi metri și jumătate înălțime. În rest, risipite în spații largi, bucăți de statui și basoreliefuri, dovezi ale trecutului, dar prea puțin interesante pentru un vizitator comun ca mine. De la capete fără nas și penisuri fără corp, se găsesc sute de fragmente, din care muzeografii încearcă să reconstituie originalele. Ah, era să uit! Din punct de vedere artistic, cel puțin în opinia mea, vasele pictate merită toată atenția.


De Ziua Națională a Greciei Nu sunt eu persoana indicată să stabilească direcțiile de dezvoltare ale unei nații, dar sunt sigur că natalitatea și educația se află printre ele. Și n-am spus patrie, pentru a evita faptul că Grecia este o țară recent apărută pe mapamond, ci nație, fiindcă etnia lor a rezistat în ciuda vicisitudinilor, sau poate că tocmai de aceea. Ziua de 25 martie este cea a sărbătoririi anunțurilor. Pe lângă cel creștinesc, grecii l-au adăugat și pe cel al episcopului Germanos din 1821, marcând începutul Războiului de Independentă și celebrat azi ca Zi Națională. Defilarea tradițională este deschisă aici, în Palaio Faliro, de câteva vehicule militare din vremea războiului, urmate de lunga coloană a elevilor. Ceea ce impresionează încă de la început este convingerea cu care cei mici participă la eveniment. Școlile primare sunt primele. Continuă gimnaziile, liceele și școlile speciale. Convingerea rolului persistă și la cei mai mari, chiar dacă manifestarea ei este mai estompată. Ca spectator, crește uimirea în fața numărului imens de copii. Am numărat 14 scoli, 6 gimnazii, 5 licee, dar ele sunt probabil mai multe, plus școlile speciale, pe care nu am reușit să le număr. Într-adevăr, grecii fac mulți copii și îi îngrijesc cum pot ei mai bine. Dacă cei mici încântă ochiul cu costume populare multicolore, cei mari poartă uniforme, demult abandonate în România. Chiar


și preșcolarii sunt aduși de către părinți ca spectatori, îmbrăcați în costume populare. Independența României este chiar mai recentă decât a Greciei, dar sentimentele patriotice au fost înlocuite cu altele, mai puțin folositoare și deloc onorabile. Grecia are viitorul asigurat.

Keramicos Dincolo de vechiul zid de apărare al Atenei, în drumul către Pireu, legând Poarta Dipylon (cea mai importantă din zid și principala intrare în oraș) cu Academia lui Platon, se află cel mai celebru cimitir din antichitate. Poartă numele „Keramikos”. Dipylon nu era o poartă simplă, ci o construcție cu patru turnuri, ce închideau o curte. Accesul se făcea prin două porți, de unde și numele ei. A fost construită în 478 î.H. odată cu „Zidul Temistoclean” și a dăinuit până la cucerirea romană. Pe ambele pârți ale drumului, în zona numită Demosion Sema (ceea ce înseamnă un fel de cimitir public) au fost înmormântate personalități ale orașului sau eroi ce s-au remarcat pe câmpurile de luptă. Pericle însuși a fost înmormântat aici. Astăzi, noi identificăm doar câteva nume, ca Agathon, Dionysios sau faimosul Alcibiades. În lipsa crucilor, este de apreciat diversitatea monumentelor, unele chiar foarte frumoase.


Nu știu dacă numele cimitirului, Keramikos, sau altceva i-a determinat pe arheologii atenieni să amenajeze în vecinătatea cimitirului un muzeu al ceramicii. Este cu adevărat foarte frumos. Pe lângă valoarea arheologică a obiectelor expuse, unele vase sunt chiar deosebit de frumoase.

Vine, vine primăvara Ziua de mâine va fi egală cu cea de azi. Cel puțin din punct de vedere astronomic. Rezultă că la noapte va fi echinocțiul de primăvară. După el, ziua se mărește. Vine deci primăvara. La Atena! Cei din România trebuie să mai aștepte o zi, fiindcă acolo ziua continuă să se scurteze cu două secunde. Poate de poimâine! Par mici secundele, dar se cunoaște. Adunate, fac ca diferența dintre lungimea zilei dintre Brașov și Atena să fie de aproape o oră. E mult? E puțin? Este sigur suficient pentru ca să avem aici mandarine, portocale, lămâi și multe flori, așa că asocierea nu este chiar atât de surprinzătoare. Și toate se găsesc pe stradă. În România este zăpadă. Oare de ce se vorbește de lungimea zilei și nu de înălțimea ei? Sau de grosime? Nu, de grosime, nu; n-ar fi frumos, dar înălțimea chiar că mi-ar plăcea. Dimineața Ieri a fost o zi în care zicala „socoteala de-acasă nu se potrivește cu ce din târg” a fost cât se poate de potrivită. Se anunțase o zi ploioasă. Deși rar, se întâmplă


și în Atena. Cerul era într-adevăr înnourat, dar norii, destul de conturați; nu păreau a fi amenințători. Doar spre seară s-au uniformizat. Acum, în schimb, la ora șase dimineața, când scriu (nu știu de ce m-am trezit atât de devreme), plouă abundent, cu tunete. Pe o hartă meteorologică de pe Internet se vede cum plouă în tot bazinul mediteraneean și este relativ senin în nord, unde a fost înnourat până acum. De mâine însă, va fi senin de la ora 8 dimineața. Așa spune prognoza. Sunt curios! Tot de acolo am aflat că ziua va fi mai scurtă mâine la Atena cu 9 secunde; la Brașov cu 11 secunde. Este o diferență de zi-lumină de aproape o oră în acest sezon. În curând, după solstițiul de iarnă, va începe să crească. Vine deci primăvara. Acum însă plouă torențial. Revin la ziua de ieri. Îmi propusesem să vizitez cartierul Psiri, despre care citisem într-un ghid că ar fi interesant. Cunoscut demult ca o zonă rău famată, este acum una remarcabilă pentru restaurantele și tavernele, în care, la vreme de seară, străinii își pot face o idee despre spiritul autentic grec, prin muzică, dans și modul în care localnicii petrec asemenea momente. Se menționează și existența unui bazar, deși orașul este plin de mici magazine cu această firmă. Până să ajung acolo, mă gândeam să traversez cartierul Plaka, probabil pustiu acum, în lipsa turiștilor, unde aș putea cumpăra o încălțăminte adecvată apartamentelor din Atena, cu pardoseala din marmură și încălzite doar seara, timp de două, maximum trei ore. La întoarcere, urma să iau un troleibuz, din Piața Syntagma.


La plecare, ghinion: autobuzul care trebuia să mă ducă acolo tocmai plecase, iar următorul era peste aproape jumătate de oră. Duminica circulă mai rar, deși n-aș fi crezut că așa ceva este posibil, după cât de rar și aglomerat circulă în zilele obișnuite. Aici însă orice este posibil. Am luat, de aceea, un troleibuz, dintre cele cu care trebuia să mă întorc. Am inversat deci traseul, și am început cu Plaka. Surpriză! În locul unor străzi aproape pustii, așa cum se preconizau în urmă cu câteva săptămâni, de când sezonul turistic se terminase, am întâlnit cea mai mare aglomerație pomenită vreodată în cele mai efervescente zile. De data aceasta, nu erau turiști, ci localnici ieșiți la promenadă cu copii de toate vârstele, în leagăne sau pe picioare proprii. Intrasem în sezonul sărbătorilor de iarnă. Peste o săptămână va fi Crăciunul. Abia aveai pe unde să te strecori, sau să-ți deschizi singur pârtie printre convivi, folosind orice mijloc, metodă frecvent practicată de către atenienii zilelor noastre. Era greu să ajungi la vitrine, așa că am renunțat la cumpărături. Am reușit doar să traversez cartierul. A fost totuși interesant pentru spectacolul străzii. De multe ori, m-am gândit că multe persoane se grăbesc să vorbească despre locuitorii orașelor vizitate, deși strada nu spune aproape nimic despre aceștia. Întrun oraș modern, oamenii circulă cu mașinile, intră în parcarea din subsolul blocurilor unde au serviciu și unde există restaurante, magazine și – în general – tot ceea ce le trebuie, pentru a nu avea motive să părăsească incinta. Pe stradă se găsesc doar nevoiașii și vizitatorii. O imagine


aparte o oferă Las Vegas-ul, unde spectacolul străzii este fascinant. El este oferit în exclusivitate de către vizitatori, fiecare dintre ei fiind un spectator și un actor – pentru ceilalți – în același timp. De data aceasta, spectacolul din Plaka era realizat de către localnici. S-a nimerit ca, din Piața Monastiraki, să intru în Psiri chiar prin renumitul bazar. Este, de fapt, un talcioc, plin cu „vânzători” de toate culorile, cei mai mulți în nuanțe de cafeniu închis. El ocupă trotuarul unei străzi pe o porțiune de aproximativ două sute de metri și este una dintre laturile cartierului. Circulația prin zonă este dificilă și cât se poate de neplăcută. Există însă și câteva magazine de antichități. Aici, pe spații mici, se poate găsi o bogăție de obiecte ce depășește orice magazin de specialitate din București. Odată intrați în cartier, atmosfera se schimbă. Din punct de vedere arhitectonic, seamănă cu un târg de acum o suta-două de ani. Este, probabil, imaginea vechii Atene. Abia în centru se dezvăluie atracția promisă în ghid. Taverne drăguțe chiar și în mijlocul zilei, original decorate, majoritatea cu mese scoase afară. Odată terminat programul zilei, urma să mă întorc acasă cu autobuzul cu care ar fi trebuit să plec. Am așteptat mai bine de o oră, până a venit primul. Nu toată lumea a reușit să intre. Doar cei mai viguroși, iar eu nu eram printre ei. Venise deja arhiplin. În acest interval au trecut trei autobuze în sens opus. Am crezut că următorul va veni mai repede și va fi mai puțin aglomerat. Ași! A mai trecut aproape o oră, în care am avut posibilitatea să observ pe îndelete circulația în Atena: totul la mica


înțelegere. De data aceasta am reușit totuși să-mi fac loc înăuntru. Astfel am ajuns acasă. M-am consolat și încălzit cu o sticlă de vin, cadou din partea proprietarului locuinței, mândru să se laude cu produsele obținute din recolta proprie. A doua zi, seara Din multe puncte de vedere, Grecia este foarte departe de Europa, chiar mai departe decât România. La prima vedere este o țară înfloritoare, dar aprecierile favorabile dispar la o privire mai atentă a Greciei profunde. Ieri am așteptat două ore un autobuz și am călătorit în condiții mai inumane decât cele din România, de pe vremea împușcatului. Ca să cumpăr timbre, cu câteva zile în urmă, am așteptat la poștă peste o jumătate de oră. Astăzi am fost la o agenție fiscală să scot ceea se numește „număr fiscal” sau cam așa ceva. După aproape două ore de stat la coadă avansasem cam 1,5 metri, din cei aproximativ 10. Nu cred că aș fi ajuns în față până la sfârșitul programului, așa că am renunțat. Grecii stau cuminți, înjură și așteaptă. Mi s-a spus că „asta-i în Grecia”. În troleibuzul cu care m-am dus, doi bărbați discutau aprins politică, ca și cum chiar s-ar pricepe. Sunt pe cât de convinși pe atât de ignoranți. Își închipuie că, dacă democrația este un cuvânt grecesc, ei chiar sunt exponenții ei. În realitate nu sunt decât anarhiști, iar revendicările lor, pentru care fac greve și manifestații în spațiul public, blocând circulația, țintesc doar probleme


generale și pretenții absurde, de regulă sfârșindu-se cu „jos” guvernul, parlamentul și toate cuvintele despre care au auzit câte ceva, dar n-ar ști să spună cu ce se ocupă, de fapt. În relațiile lor directe cu instituțiile statului însă stau cuminți și rabdă. Nu știu să se concentreze pe probleme concrete, rezolvabile și să militeze pentru soluționarea lor în favoarea cetățeanului. Ceea ce au grecii cu adevărat este libertatea. Pot face orice vor și nu li se întâmplă nimic. Dacă într-o dictatură „cumințenia” oamenilor este explicabilă, în condiție de libertate ale grecilor ea este înlocuită cu anarhia. Pe un zid am văzut chiar o lozincă cu textul „Război civil global”. Ceea ce mi se pare semnificativ este gradul în care un astfel de popor poate fi manipulat, situație de care, bineînțeles, se găsește întotdeauna cineva care să profite, atât pe plan intern, cât și extern. Pe plan intern este treaba lor; pe plan extern însă, sper ca Europa occidentală să nu lase Grecia din mână. Dacă din punct de vedere militar sunt convins că nu o vor face, din punct de vedere cultural am mari semne de întrebare. Este grav, fiindcă la baza anarhismului din gândirea grecilor stă tocmai ignoranța lor, explicabilă prin istoria Greciei, dar inacceptabilă cultural. Prosperitatea oricărui popor stă în cultura clasei de mijloc. Nu întâmplător țările avansate își păstrează poziția fruntașă chiar și după cele mai grele lovituri. Oamenii știu să coopereze, știu să muncească împreună.


Germania are cea mai solidă economie, după ce a pierdut două războaie mondiale. Am toată admirația pentru patriotismul grecilor, dar nu și pentru ignoranța lor în probleme economice și sociale. Îi scuz, gândindu-mă că, după dobândirea independenței, nu au avut o elită intelectuală în stare să educe poporul. Capitala Imperiului Otoman era la Istanbul. Cetățile antice Sparta și Atena sunt relicve arheologice. Sparta de azi este doar un sat. În Salonic, al doilea oraș ca mărime din Grecia, datorită politicii turcilor de menținere a grecilor la nivel suburban și în urma exodului evreilor din Spania, pe la 1500 au fost aduși peste 20.000 de evrei, astfel că la o statistică din 1519, numărul acestora era de 15,715, reprezentând 54% din populația orașului. Între timp, aceștia au plecat. Localitatea are încă un însemnat procent de turci. Atena, în schimb, în noua ei calitate de capitată a unui stat independent, a avut o dezvoltare pe cât de fulminantă, pe atât de haotică. Populația ei reprezintă azi aproape o treime din populația întregii țări. S-a format, bineînțeles, și o pătură de intelectuali; cei mai mulți locuitori însă au devenit orășeni fără să fi avut o tradiție în acest sens, fără să aibă o bază culturală corespunzătoare. În plus, prin schimburile de populație cu Turcia, noii veniți erau oameni sărmani, fără educație. Pe de altă parte, mentalitatea concurențială, ce pare să-i caracterizeze pe greci și care, poate, explică succesele anticilor în filosofie, îi dezavantajează astăzi, când societatea modernă se bazează pe colaborare, pe lucru în echipă. În acest scop, în universitățile Germane,


spre exemplu, studenții execută proiecte în echipe, fiecare dintre ei efectuând o parte a proiectului, părțile trebuind să se asambleze corect. Studentul trebuie să cunoască deci ansamblul, să colaboreze cu colegii și să aprofundeze partea lui de proiect. Ce fac grecii? După fiecare victorie, fruntașii politici s-au certat între ei, provocând pagube mai mari decât dușmanii din afară. Au devenit, în schimb, experți în manipularea populației în direcții partizane și nu în cele real avantajoase pentru națiune. Așa se face că au și astăzi comuniști cu un nivel de ignoranță ce i-ar surprinde și pe africani. Amuzant este că micii politicieni de cafenea își pun speranțele în sprijinul american – țara în care comunismul este condamnat mai mult ca oriunde -, în timp ce Europa înseamnă pentru ei Germania față de care au resentimente și pe care o acuză de toate relele ce li se întâmplă lor, ca și cum Germania ar fi vinovată de proasta organizare grecească, în loc să învețe de la nemți ce înseamnă buna organizare. Perspective de viitor? Sumbre.

Eu, Zidul În timp ce Elena și prietenii ei discutau liniștiți, Ianoș intră agitat și le întrerupe conversația, convins fiind că subiectul lui este mai interesant. Greu de aflat dacă este așa, dar de actualitate este sigur. - Am fost la Fabrica de sticlă din Azuga. - Mai există? Nu s-a desființat? – îl întrerupe chiar soția lui, Alina.


-

-

-

-

Ai dreptate, nu mai există, dar nu s-a desființat. Ăsta-i încă unul dintre paradoxurile României de azi. Fabrica este de fapt închisă de o bună bucată de vreme, ceea ce însă nu o împiedică să aibă câțiva directori. Unul dintre ei este directorul comercial, deși - neproducând nimic - nu este nimic de comercializat. Ca aspect exterior, seamănă mai mult cu ruinele Cetății Neamțului (fabrica, nu directorul). Ziduri fără ferestre, pe unde doar păsările mai circulă. Partea cea mai nostimă aparține directorului general. Acesta este plecat nici mai aproape și nici mai departe decât în Africa de Sud. Pentru ce? Aici e poanta: pentru tratative comerciale. Ce anume să comercializeze, în numele cui? Fabrica practic nu mai există. Doar terenul urmează să fie vândut, fiindcă tot ce se putea fura s-a furat deja. Certă și cu adevărat remarcabilă este această culme a obrăzniciei: să pleci tocmai în Africa de Sud, sub pretextul afacerilor comerciale ale unei întreprinderi care nu mai există. Țara arde și baba se pieptănă este o zicală deja perimată. Așa suntem noi românii. Nu avem simțul măsurii. Sărim întotdeauna calul. Exact! Acum mi-a venit în minte de unde vine această zicală, a cărei semnificație o știe toată lumea.


-

Luminează-ne tu! Când încearcă să încalece un cal fără șea, își ia prea mult avânt și cade în partea cealaltă. Bună. Și la pământ fiind, își contemplă vânătăile și dă vina pe cal. Unde el n-a stat nici o secundă, dar a devenit brusc un specialist la modului în care ar fi trebuit strunit calul.

Panseuri ateniene Hălăduind prin Plaka Există aici o fostă ușă sau poartă, înconjurată de verdeață, care atrage atenția tuturor turiștilor. De fapt ruinele ei. Ancadramentul este din piatră sculptată, iar interiorul a fost zidit și spoit, astfel că acum totul pare făcut dint același material. Desigur, nu este un monument, dar nu poate fi ignorată. Arată frumos. Poate că nici nu a fost ușă sau poartă, ci ne aflăm în fața unui fragment de gard, artistic construit. Cam prea artistic, pentru un gard. Am crezut că este doar impresia mea subiectivă, dar mulți alți turiști o fotografiază, semn că atracția este reală. Nu știam ce clădire fusese acolo, nu există nici un indicator, așa că m-am interesat. Are o istorie mai mult decât interesantă. A fost o școală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o ca închisoare în timpul Războiului de Independență. În platanul din curte, au fost spânzurați


mulți patrioți greci. După război, grecii l-au folosit în același scop. Ca efect, în mintea atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi lovit de fulger iar rămășițele tăiate și folosite pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai. Clădirea a fost demolată și ea, cu excepția ușii, care, între timp, a dobândit valențe estetice. Să fi fost o întâmplare, sau demolatorii au intuit viitorul artistic al ușii? Ipoteza a doua este puțin probabilă. Iată încă o dovadă că valorile estetice sunt rareori proiectate. Cel mai adesea sunt produse ale întâmplării. Simțul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu atribute estetice.

*

* *

Vizavi de mine, în tramvai, stă o doamnă puțin trecută de vârsta a doua cu un tricou, ce are imprimat pe el chipul unei tinere foarte frumoase. Poate și posesoarea să fi fost cândva agreabilă. Corpul îl are încă frumos, cel puțin picioarele de al genunchi în jos, adică ce pot eu să văd acum. Multe grecoaice au corpuri frumoase. Doar fețele le dezavantajează. Cea din fața mea este opusul celei din portretul de pe tricou. Multe femei fac greșeala de a-și atașa ceva frumos, în speranța că, astfel, un anume defect va fi estompat. Efectul este opus. Îmi amintesc de o pantofărie din București, unde veneau doar femei cu


picioare urâte, să-și comande pantofi eleganți, care nu făceau decât să atragă atenția asupra unui defect ce trebuia trecut cu vederea, nu pus în evidență.

*

* *

În mitologia greacă, eroul se luptă – nu chiar cu zeii, ci – cu creaturile nefaste ale zeilor. Este o metaforă a luptei sale cu natura, în formele ei ostile omului. În nici un caz, el nu se luptă cu alți oameni. (Iliada și Odiseea nu fac parte din mitologie; ele sunt istorie romanțată.) În literatura medievală europeană, în schimb, eroul se luptă adversarii seniorului în slujba căruia se află eroul.

*

* *

În plimbarea mea cvasi-zilnică, am cunoscut o pereche de tineri. După ce i-am ascultat puțin vorbind între ei, i-am întrebat ce limbă folosesc. Așa am aflat că sunt polonezi și vorbesc poloneza. M-am mirat, fiindcă semăna cu germana. Când le-am spus-o, au reacționat neașteptat: „Oh! Nu!!! Germana este mult mai dură.” Ai crede că, în opinia polonezilor, limba lor este melodioasă.

*

* *


Lunea curata Am fost surprins astăzi să constat că, în Atena, unele magazine erau închise. Nu știam să fie vreo sărbătoare, dar de la greci te poți aștepta la orice, mai ales că în materie de sărbători sunt specialiști. Am aflat că este „Lunea curată”. Bineînțeles că prima interpretare a fost de zi a curățeniei. O singură zi pe an pentru curățenie pare totuși cam puțin. Poate pentru curățenia de primăvară. Înseamnă că ar mai trebui să fie și una de toamnă. Prea multe presupuneri strică, așa că am apelat la surse oficiale. Am aflat astfel că sunt două sărbători de Lăsata secului, și nu una, așa cum credeam eu: de carne și de brânză. Anul acesta, prima a fost pe 15 februarie, iar a doua ieri, pe 22, când se consideră că începe postul propriu zis. Din punctul meu de vedere, el a început odată cu interzicerea consumului de carne, cel de brânză fiind mai puțin sever. A fost deci ziua de ieri, când mai puteam încă să mâncăm fără restricții extrem de severe. Rezultă de aici două interpretări pentru „Lunea curată”. Una preoțească, de zi a curățirii noastre interne fizice și sufletești și a doua, mai puțin religioasă, de curățenie în sens laic, după cheful din ziua precedentă, deci tot o zi a curățeniei. Nu sunt specialist în obiceiurile oamenilor în asemenea ocazii, așa că mă voi limita la unul singur, cel mai vizibil de aici: înălțatul zmeielor. Sute de asemenea obiecte zburătoare brăzdează cerul, mai ales pe litoral. Tehnologia modernă a realizat și fire subțiri și rezistente, astfel că unele se ridică la peste 100 de metri. Momentul


nu a fost nici el ales întâmplător. Sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie este cea mai urâtă perioadă din Atica, în special datorită vântului și cum martie (și nu Marta) nu poate lipsi din post, momentul este ideal pentru „zmeit”. Este frumos. Pe lângă zmeiele cumpărate din comerț, am văzut și unul încropit cu tricolorul românesc. Chiar dacă nu era cel mai frumos, a fost singurul care mi-a rămas în memorie. Celelalte au contat doar prin efectul de ansamblu. Am avut prilejul să asist și la o scenă deosebită. Imediat ce am ieșit la plimbare, după primii metri am văzut o pereche de tineri – aproximativ 25 de ani – care se chinuiau să-și recupereze zmeul, încurcat în sârmele liniei de tramvai. La ea se vedea dorința de a recupera obiectul, iar la el dorința de a-i fi ei pe plac. Amândoi aveau un zâmbet plăcut, ceea le sporea simpatia cu care erau priviți nu numai de către mine. Mi-am continuat plimbarea de circa un kilometru, cu pauze destul de mari, admirând performanțele unora și străduința altora, mai ales că peisajul era frumos și ziua agreabilă, cu vânt acceptabil, adică nu foarte puternic. Deși cerul era în general închis, soarele reușea să-și strecoare razele printre nori chiar deasupra noastră, luminând marea, de un verde neașteptat de deschis. Valurile înspumate – destul de mari pentru Marea Egee, unde mulțimea insulelor împiedică deplasarea lor – erau puse în evidență, ceea ce mă făcea să regret că plecasem fără aparatul de fotografiat. La întoarcere, i-am găsit pe cei doi tineri în aceeași poziție. Între timp un tramvai se oprise, deși putea trece


liniștit. O biată ață nu putea să-l stânjenească cu nimic. Amabilitatea vatmanului ar fi fost intens apreciată dacă așteptarea nu ar fi durat cu mult peste limitele acceptabile de către cel mai răbdător călători. Acum, tramvaiul era gol. Toți călătorii coborâseră. Unii probabil aveau treabă. Cea mai simplă soluție ar fi fost să rupă firul zmeului. Dar nu, tinerii continuau să țină de sfoară și să zâmbească, deși cam stânjeniți. Alt tramvai nu a venit, deși ar fi trebuit să treacă chiar mai multe în acest interval de timp. Înseamnă că celelalte au fost oprite în alte stații, sau chiar la cap de linie. Cum nu aveam nici o treabă, m-am gândit să rămân să văd cât de mult poate dura această scenă. Între timp însă a început să mi se facă foame și nu erau semne de schimbare. Salvarea a fost o mașină a firmei de transport, din care au coborât doi lucrători cu o cange lungă, cu care au dat jos zmeul. În tot acest timp, vatmanul a stat pe scaunul lui, în tramvai. Era și el probabil ostenit după obositoarea zi de ieri. A avut totuși o inițiativă: presupun că el a fost cel care a dat un telefon celor de la firmă, în urma căruia au venit cei doi lucrători. Prima lor manevră a fost să desprindă sfoara de zmeu, spre dezamăgirea domnișoarei. A doua a fost distrugerea completă a OZC-ului (Obiect Zburător Cunoscut). În sfârșit, tramvaiul a plecat. Cei doi au mai rămas câteva minute să contemple momentul, după care au plecat și ei. Fără zâmbet, mi-au părut mai puțin frumoși. Am plecat și eu, cu două întrebări. Nu are rost să le scriu, fiindcă sunt prea evidente. P.S. Nimic nu rămâne nepedepsit. Ieri, am bârfit. Astăzi am fost eu călător într-un tramvai. În drum spre


centrul orașului, acesta s-a oprit dintr-un motiv necunoscut mie. Printre blocuri nu este un loc propice pentru înălțat zmeie, dar motive pentru întrerupt circulația se pot găsi oriunde. Aveam cu mine un pachet destul de greu, așa că mi-ar fi fost greu să continui drumul pe jos. În consecință, m-am înarmat cu răbdare și am așteptat. Cam un sfert de oră. Adevărul este că am avut noroc: când am ajuns la destinație, am constatat că în centru plouase. Clima este foarte instabilă în timpul primăverii și cu diferențe mari între diferitele zone ale Atenei. La distanță de numai câțiva kilometri, poate fi urât în centru și mai ales pe dealuri, în timp ce pe litoral – unde este cu mult mai constantă – soarele să strălucească. Era să scriu că oamenii fac baie în mare, dar există câțiva perseverenți, care se ambiționează s-o facă în fiecare zi, indiferent de vreme.

*

* *

Excursie la templul lui Poseidon de la Cap Sounion Bineînțeles că templul lui Poseidon merită văzut. Cum însă până acolo pitorescul peisajului străbătut de șosea te încântă pe tot parcursul din Atena și înapoi, nu mai știi care a fost de fapt obiectivul excursiei. După ce treci de zona – să-i zicem – orășenească a litoralului (Glifada, Voula, Vouliagmenis) plajele amenajate pe lângă localitățile-stațiuni alternează cu salbe de mici golfuri sălbatice, cu plaje aproape intime,


străjuite de pereți înalți de stâncă. Reședințele luxoase nu-ți sar în ochi, fiindcă sunt mascate de garduri înalte, majoritatea din piatră, adevărate ziduri înconjurătoare. Combinațiile de golfuri mici și mari, casele albe, cocoțate pe dealuri, unele coagulate în mici localități, vegetația veșnic verde, colorată ici-colo cu flori în plină iarnă, plus marea sclipind în soare, dau peisajului un farmec deosebit. La capătul drumului – templul lui Poseidon. Cândva a fost frumos decorat. Astăzi, mai vedem doar un schelet și nici acela întreg. Poate e mai bine! Frizele, statuile, basoreliefurile ne-ar fi furat privirea. Privind doar cele câteva coloane rămase, înțepând cerul ca un protest, ne rămâne timp pentru reflexie. Se spune că, privit de aici, apusul de soare este foarte frumos. Sunt convins, dar nu cred că m-aș lăsa impresionat atât de ușor de peisaje banalizate prin excesul de clișee fotografice. Oricum, noi am ajuns acolo în plină zi și nu aveam intenția să zăbovim la restaurantul din apropiere doar pentru un apus de soare. Cu adevărat impresionată este însă poziția templului, la extremitatea de Sud a peninsulei, pe un promontoriu foarte înalt, ce privește spre largul mării. Marea Egee! Ni-l imaginăm pe Egeu, tatăl lui Tezeu, așteptându-și fiul, nerăbdător să vadă dacă pânza de pe corabie va fi albă sau neagră. Este impresionant să ți-l imaginezi, în culmea disperării, aruncându-se în mare de la înălțimea acestei stânci (60 de metri). Templul este totuși închinat lui Poseidon. Ca zeu al mării, m-aș aștepta să aibă un edificiu construit chiar


pe mare. Recunosc, ar fi fost mai greu. Aici însă pare a fi construit de pământeni, în încercarea de a atrage atenția zeului că există și ei și vor și să spună ceva. Prin ofranda adusă astfel zeului i-au cerut probabil să-i protejeze pe navigatorilor. Sau, poate, el este adresat direct mării, cerându-i să protejeze uscatul. Marea catastrofă de la Santorini, urmată de un tsunami cum nu se mai văzuse a rămas multe veacuri în memoria grecilor, generație după generație. Săpăturile arheologice au descoperit că aici n-a fost doar un templu. O întreagă localitate s-a aflat în vale, cu depozite și port. Era de așteptat! Poziția strategică în care se află nu putea fi neglijată. Astăzi, vasele militare se află undeva departe de privirile noastre, capul peninsulei fiind doar un obiectiv turistic bine valorificat.

Eu, Zidul De obicei, Bunicul vine în România odată pe an, în timpul verii, când în Atena este foarte cald. Stă câtva timp în București, pentru rezolvarea problemelor ivite între timp – în special a celor administrative – și apoi pleacă în zone mai răcoroase. Poiana Brașov este una dintre țintele preferate. Ar putea sta la Elena, dar nu vrea să deranjeze. În schimb, o invită aproape zilnic pe ea să-l viziteze. Ea vine, bineînțeles când poate, sau mai exact când are chef, fiindcă vara ea este în vacanță, așa că are timp suficient. - Ar trebui, bunicule, să scrii o carte de amintiri. Din câte mi-ai povestit mie, ar ieși câteva volume.


-

-

-

-

-

-

Știu, dar nu mai am răbdare pentru așa ceva. Prefer să lâncezesc. Spune-i asta altcuiva, nu mie. Să lâncezești este ceva ce nu ești în stare să faci. Nu-ți este în fire. N-ai stat locului niciodată. Și nu este doar observația mea. O spunea și bunica. Ei, dacă spunea ea, înseamnă că așa e. Eu nu am îndrăznit niciodată s-o contrazic. Cunosc și motivația: „Ce n-am minte?”. Asta de unde o știi? De la tine. Am auzul fin. Era completarea poantei, rostită aproape șoptit, doar pentru cei ce considerai că merită s-o audă. Am cam uitat acele vremuri. Spune-mi, te rog, te-ai considerat un om fericit, sau măcar acum, la bătrânețe, ești un om împlinit? Am avut momente când am fost fericit. Presupun că atunci când reușeai o operație grea, puneai un diagnostic dificil și altele de genul acesta. Da. În probleme profesionale. Aceste momente însă nu țin mult. După ce rezolvi o problemă, vine alta și pe prima o uiți. Fericirea de durată vine din dragoste. Nu din amorul trecător, ci din dragostea permanentă pentru cineva. Ai cunoscut deci acest sentiment. Nu te întreb față de cine. Ba poți să mă întrebi. Față de soția mea.


-

-

Mă bucur să aflu, mai ales că știu că ați avut și dispute. Disputele sunt inerente în viață. Depinde cum le depășești. Așa este. Și până să vă căsătoriți, cum a fost? Am să-ți relatez visul pe care l-am avut după examenul de stat, în noaptea premergătoare repartiției, ce urma să fie, bineînțeles, la țară. Se făcea că eram într-o hală industrială. Interesant este că eu nu văzusem încă așa ceva în realitate, dar ceea ce visam era aidoma cu cele pe care leam văzut ulterior. Doar utilajele erau mai neclare și într-un plan mai îndepărtat. În jurul meu alergau oameni în toate direcțiile, fugind de exploziile ce apăreau peste tot, aproape în fiecare secundă, uneori mai multe deodată. Pe mine nu m-a atins nici una, deși alergam și eu disperat în căutarea unei ieșiri. Se deschideau mereu uși mari, pe care intrau și ieșeau oameni și mașinării de ucis, dar de fiecare dată când mă îndreptam către o astfel de ușă, în speranța evadării din acel haos, ușa mi se închidea în nas. Fumul mă asfixia, zgomotul exploziilor mă asurzea și teama mă cuprindea din ce în ce mai puternic. M-am trezit transpirat și speriat. A fost un coșmar. Da, deși nu exista nici un motiv să mi se întâmple așa ceva.


-

A fost o premoniție a ceva ce urma să se întâmple? Ai intuit perfect. A fost ca o metaforă a vieții mele de medic.

Panseuri ateniene De Ziua Națională a României Conform tradiției, ambasadele organizează festivități cât mai fastuoase de Ziua Națională a țării lor, la care – pe lângă conaționali – participă și reprezentanți ai ambasadelor altor națiuni, prezente în țara gazdă. În cazul militarilor, recunoști naționalitatea după uniformele de gală, putând astfel evalua interesul lor pentru țara organizatoare. Pe civili îi poți identifica doar după limba în care conversează între ei, dacă sunt mai mulți, adică doi-trei. Altfel, engleza este limba comună și nu greaca, cu mult mai grea. (Mă întreb dacă, după Brexit, reprezentanții țărilor europene vor accepta să converseze într-o limbă ce nu aparține niciunuia dintre ei.) Au fost destui străini, astfel că putem considera că România se bucură de suficient interes în lume. Era să scriu „lumea largă”, dar nu am văzut negri și nici asiatici, așa că orizontul nostru se limitează la Europa și America de Nord. (Uniforma Statelor Unite ale Americii e ușor de remarcat.) Cât despre fastul festivității, el depinde de posibilități, ambiție și stil. În cazul României, la 1 decembrie 2014, la Atena, fastul a avut o singură


componentă: mâncarea. Ce-i drept, a fost din belșug, pe toate mesele întinse în toate încăperile puse la dispoziție, adică vreo cinci. Nici nu ar mai fi fost loc pentru altceva. Timpul a fost frumos, chiar foarte frumos pentru acest anotimp, sediul ambasadei are și o curte destul de mare, astfel că afirmația anterioară poate fi negată: era spațiu și timp pentru idei mai generoase. Așa dar, posibilități ar fi fost. Ambiția și stilul românesc poartă însă împreună un sigur termen: sarmale. Remarcabil a fost numărul mare al preoților, firesc într-o țară ca Grecia, cea care a dat numele Mântuitorului și chiar al creștinismului, prin traducerea din ebraică a termenului „cel uns” prin „aurit”, adică Christos (Χριστός).

*

* *

Limba greacă e-atât de grea, că și grecii au probleme cu ea. Astăzi, între două reprize de înot, am întrebat un pescar amator cum se spune la „arici de mare” în limba greacă. L-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă știu literele grecești. Iam răspuns că literele le știu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă părea un om educat, judecând după faptul că vorbea binișor engleza.


Ce-i drept, în limba greacă nici filologii nu s-au pus de acord cum ar trebui scrise unele cuvinte.

*

* *

Presupun că amploarea valului de migranți din zilele noastre a sugerat unor oameni de cultură din Atena reluarea temei din piesa „Ικέτιδες” (Ikétides) a lui Euripide, sub forma unui „Laborator al Dilemelor”, fiindcă dilema refugiaților este chiar subiectul piesei. Un grup de femei au fugit din Egipt, pentru a evita căsătoria cu verii lor primari și au cerut azil regelui din Argos. A discerne însă între interesele politice și morală nu era deloc ușor. Dacă accepta găzduirea refugiatelor, intra în conflict cu cei din Egipt, riscând chiar un război. Dacă refuza să le ajute, încălca legile sacre (pe atunci) ale ospitalității și viola principiile umanității, lăsându-le la dispoziția urmăritorilor, care nu le-ar fi iertat. Dilema este fără rezolvare, motiv pentru care poate fi dezbătută la infinit, ceea ce grecii din antichitate făceau cu multă plăcere. Mitologia însăși este un adevărat manual, o colecție de întâmplări tocmai bune pentru a fi dezbătute, fiecare dintre ele conținând o dilemă. Prometeu însuși, nu era doar eroul pozitiv, așa cum ne este prezentat nouă astăzi, ci un personaj cu comportări discutabile. - L-a înșelat pe Zeus, punându-l să aleagă între o grămadă de oase acoperite cu un strat subțire de bucăți apetisante, în timp ce carnea bună era


-

-

ascunsă într-o altă grămadă, mascată de un strat superficial dezagreabil; A furat focul, pe care Zeus l-ar fi fost oferit oricum oamenilor, atunci când aceștia ar fi fost pregătiți să-l folosească. (Este uimitoare intuiția celor care îl acuzau că, oferind focul tuturor oamenilor, doar puțini dintre ei vor avea abilitatea să-i cunoască toate posibilitățile și îl vor folosi în scopuri personale, împotriva majorității. Se întâmpla în epoca războaielor cu arme albe.) Etc.

Înainte de a fi doctrină religioasă, mitologia greacă era în primul rând literatură, mit însemnând poveste și nimic altceva. Sălașul zeilor, Olimp, este un munte accesibil, pe care mulți oameni îl și urcaseră. Știau bine deci că acolo nu locuiește nici un zeu. Poate doar Pegas – simbol al inspirației poetice – dar el tocmai zbura să stimuleze fantezia altor victime decât pe cele ale curioșilor montaniarzi. Unii cercetători îl consideră pe Zeus un simbol al ideii de rege, un summum al caracteristicilor oricărui mare conducător. Totul este metaforă și nu doctrină. Că musulmanii sunt teroriști, n-ar trebui să ne mire. Așa au fost de la început, iar termenul asasin tot de la ei vine. În arabă, „hashshishin” (consumator de hașiș) desemna o sectă organizată sub forma unui ordin secret, caracterizat prin terorism, bazat pe asasinarea adversarilor politici. Doctrina sectei, întemeiată pe divinizarea imamului conducător și al consumului de


hașiș – pentru obținerea stărilor de pseudo-extaz – s-a răspândit în Iran, Siria și Liban. A fost lichidat de mameluci. (cf. Dicționar de Mitologie Generală de Victor Kernbach, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1989, pagina 50) Mamelucii erau membrii unui corp de armată al Egiptului. Evident, el nu mai există azi. Corpul. Mameluci, în schimb, avem din belșug, indiferent de rang, dar cei actuali sunt ineficienți în fața teroriștilor. Ideea ineficienței oamenilor civilizați în fața celor necivilizați îmi amintește o scenă, la care am asistat din întâmplare în copilărie. Din poarta casei sale, vecinul nostru, doctorul T, admonesta verbal o țigancă, ce tocmai încercase să fure flori din minuscula lui grădină. După ce și-a luat un avans de câțiva metri, astfel încât să nu mai poată fi ajunsă, țiganca și-a ridicat fusta și i-a arătat doctorului fundul, evident fără chiloți. Dacă în Comuna Primitivă, legile nescrise ale tribului erau ferme și oamenii nu aveau dileme, cu excepția șefului de trib – singurul care avea responsabilități – odată cu nașterea ideii de democrație, au apărut și dilemele. (Să fi fost primul semn de slăbiciune?) Astăzi, societatea modernă nu doar că nu mai este capabilă săși rezolve dilemele, dar nici nu și le mai propune. Grecia păstrează încă unele rezolvări din antichitate, printre care și asocierea dintre cultură și sport, conform devizei „Minte sănătoasă în corp sănătos”, deși greșelile minții dăunează sănătății corpului. Noi, prin intermediul latinei, am schimbat puțin sensul: de la „Men sana in corpore sano”, am ajuns la „Men sana in corpore samba”. În


guvern, cele două se află împreună, sub forma Ministerului Culturii și Sportului. „De e bine sau e rău, Tu te’ntreabă și socoate.” Problema refugiaților nu este însă singura dilemă. De aceea, ideea organizării unor dezbateri pe orice temă, antrenarea celor ce vor să-și folosească intelectul în dezbateri ca act de cultură, mi se pare excelentă.

*

* *

M-am întrebat de multe ori de ce grecii au abandonat frumoasa lor mitologie și s-au convertit surprinzător de rapid la Creștinism. Citind acum mai multă mitologie, încerc să găsesc o explicație. O primă constatare este originea miturilor: multe sunt venite din Egipt iar majoritatea din est. Nici monumentele nu sunt toate construite de ei. Celebrul Templu al lui Zeus din centrul Atenei a fost început în 515 î.H. de fiul lui Pisistratos, după modelul celor din Asia Mică. În 174, regele Siriei, Antioh IV Epifanul, reia lucrările cu arhitectul roman Cossutius. În 163 moare Antioh și, din nou, lucrările se opresc. Cel care a reluat în mod serios lucrările și l-a terminat a fost împăratul roman Hadrian, îndrăgostit de Atena. După inaugurarea din 131 a început degradarea. Mare parte din monumentele existente azi i se datorează lui Hadrian, inclusiv poarta ce-i poartă numele.


Marele merit al grecilor este faptul că au sintetizat vechile mituri și – mai ales – le-au scris, ajungând astfel până la noi. Prieteni cu înțelepciunea (filo-sofia), le-au folosit ca suport pentru dezbateri, învățăminte, morală etc. Ei au inventat Olimpul și au creat noi zei, pe care i-au înrudit cu cei pre-olimpieni. Tot ei sunt adevărații creatori ai teatrului. Nu cred că greșesc prea mult, dacă afirm că vechii greci au fost creatorii gustului pentru cultură pentru întreaga populație. O dovedesc numeroasele teatre, imense pentru populația de atunci a Eladei. Cel din Epidaur avea 14.000 de locuri. Incredibil pentru numărul de locuitori din zonă din acele timpuri. Dacă avem în vedere că ei sunt autorii principalelor idei creștine – Iudeea fiind doar locul în care a fost implementat Creștinismul – vedem că termenul „convertire” nu este tocmai potrivit. Au abandonat ceea ce împrumutaseră, în favoare propriei lor creații. „Violon d’Ingres” este deci un păcat mai vechi. Comentariul Bolovanului În istoria omenirii, majoritatea invadatorilor au distrus monumentele din teritoriile ocupate. Este de așteptat că la fel se va produce și în viitor. Astăzi regretăm pierderea monumentelor din trecut. Mă întreb: dintre monumentele epocii actuale, ce vor regreta urmașii? Ce ruine vor atrage turiști?

*

* *


Din tramvai. În fața mea stă o tânără. Vârsta (vârsta mea) nu mă împiedică să remarc că este frumoasă. Foarte frumoasă. Nu-mi dau seama de etnia ei; probabil una amestecată. Ochii îi strălucesc ca două stele. Aș fi vrut ca, printr-o minune, stelele să se topească măcar pentru o clipă, să nu mă orbească și să mă lase să privesc în adâncimea ființei ei, cu care mi-ar face plăcere să comunic. Înainte ca minunea să se întâmple, a vorbit. Cu prietena de-alături. Păcat! După asta, nu mi-am mai dorit nimic. N-am înțeles nici în ce limbă vorbea, dar tonul, timbrul vocii, intonația, atitudinea, mi-au risipit orice dorință. Și avea un decolteu . . . Apropo! Mi-am adus aminte de o altă tânără, din România, pe care n-am auzit-o vorbind. Se așezase în autobuz în fața mea. Era și ea frumoasă. Avea chiar și un deosebit simt estetic, vizibil prin modul în care era îmbrăcată. Armonia culorilor o dovedea din plin. Ținuta corpului arăta că era conștientă că avea ce arăta. Era aproximativ șase seara și, în întreaga ei atitudine se vedea că merge la o întâlnire și era preocupată să lase o impresie favorabilă. Cu siguranță, va reuși. Și totuși, îmi era milă de ea. Îmi venea să-i spun, dar m-am abținut. Îmbrăcămintea ei era prea sexy. În special decolteul, care lăsa să se vadă o mare parte din sâni. Chiar și aceștia erau frumoși. Motivul compătimirii mele era tocmai acesta: băieții serioși – se știe – sunt timizi. Cei care o vor asalta vor fi cu precădere ceilalți. Efectul? Fie că îi va respinge, nefiind de condiția ei - și va rămâne nemăritată - fie se va căsători cu un neisprăvit, alegându-se cu un mariaj nepotrivit. După ani, va trage concluzia că n-a avut noroc


în viață. Și totul, de la un decolteu. Surprinzător, avea o privire inteligentă, dar s-ar putea să mă înșel. Cât despre silicoane, ele sunt dovada victoriei formei asupra fondului (conținutului). Din oameni, posesoarele devin obiecte. Asta înseamnă că trebuie să dispară preocuparea pentru frumos? Firește că nu! Dimpotrivă! Cu observația că, la oameni, spre deosebire de animale, criteriile de selecție sunt mai complexe decât simplul instinct de reproducere.

*

* *

Deoarece miniștrii de finanțe din zona euro urmează să se pronunțe asupra unui nou împrumut pentru Grecia, parlamentul Greciei a fost nevoit să adopte o lege de reducere a pensiilor exagerat de mari, precum și creșterea impozitelor pentru cei cu venituri fabuloase. În consecință, de trei zile, partidele de stânga organizează manifestații în Atena și Salonic. Paradoxal, cei săraci susțin interesele celor bogați. Asta DA manipulare!

*

* *


De dimineață, am crezut că e o ceață ușoară, care se va ridica repede. Acum însă, m-am convins că este praful african, pe care curenții de aer l-au adus până aici. Nu-mi place, dar trebuie să recunosc că peisajul are ceva deosebit și – dacă îmi alung gândul preconceput – sunt obligat să admit că este frumos. Spre deosebire de atmosfera clară, care face contururile dure, cea de astăzi are ceva deosebit, aproape de basm. Nu degeaba poeții persani au lăsat versuri și povești remarcabile și azi. Acum, soarele pare că și-a pus un voal de mătase. Mătasea au inventat-o chinezii. Au și ei deșerturile lor. Au chiar și o zeiță, care se îngrijește să îmbrace cerul cu ceață și nori. Este zeița vremii. Nu se spune dacă zeița doarme atunci când este senin și soarele e nud.

*

* *

Aseară, am fost la un amplu spectacol de muzică populară grecească, la un teatrul în aer liber, pe malul mării, în cartierul Palaiό Fáliro al Atenei. Acesta are - pe lângă avantajul unei faleze ce atrage zilnic sute de amatori de plimbări pe malul mării, jogging etc. - și pe acela al unei scene, căutate de către artiști de tot felul. Spectacole de teatru, muzică, dans se succed în tot timpul anului, dar mai ales în sezonul estival. Uneori, organizatorii aduc scaune. Este de fapt un teatru în aer liber, cu intrarea liberă, fiindcă nu există nici o împrejmuire, care i-ar putea stânjeni pe vizitatori, majoritatea trecători, care vin și pleacă după cum doresc.


A fost o manifestare grandioasă, realizată de șapte formații din diferite regiuni ale țării, dintre care am descifrat: Naxos, Rodos, Thessalia, Thesalonic. Fiecare echipă era compusă din cel puțin douăzeci de dansatori. S-au cântat cele câteva melodii tradiționale – mai multe nu reușesc să discern – cu cuvinte diferite, necunoscute mie. Spectacolul a fost însă unul de dans și etalare a costumelor. Dansurile, în general lente - nu diferă nici ele prea mult între ele. Costumele însă, DA, sunt foarte diferite, exagerat de bogat ornamentate cu tot felul de zorzoane inutile, fără nici o valoare estetică, menite doar să impresioneze prin culoare și originalitate, dusă până la ciudățenie, încadrându-se mai repede în ceea ce se poate numi „estetica urâtului” decât în cea a frumosului. Unele costume, mai modeste, seamănă cu cele bulgărești; altele, în schimb, au mult în comun cu cele turcești de pe vremea otomanilor. Cu adevărat impresionantă a fost însă participarea publicului, nu doar numeroasă, dar și afectivă, atât la melodii, cât și – mai ales – la dans. Cei de pe scaune își mișcau brațele și capul, eventual băteau ritmul cu palmele, iar unii dintre cei de pe margine dansau în toată legea. Foarte bună a fost captarea sunetului micii orchestre, formată din patru instrumentiști și doi soliști, ce se succedau: un bărbat și o femeie. Pentru a nu se înțelege că am o părere proastă despre întreaga muzică grecească, precizez că – dimpotrivă – am una foarte bună – chiar excelentă – despre anumite categorii. Așa cum este de așteptat, în


decursul istoriei, poporul grec a fost influențat, atât de către vecini, cât și de ocupanți. Accentele turcești și italiene sunt cele mai puternice. Inutil probabil să spun că mie îmi plac cele cu ritmuri italiene. Pe străzi, în cafenele și chioșcurile de pe litoral se aud chiar melodii italiene, cu cuvinte grecești, acompaniate de o chitară sau nelipsitul buzuki. Destul de des se pot întâlni greci cântând, în timp ce merg singuri pe stradă. Pasiunea grecilor pentru muzică și ritmurile specifice este impresionantă, motiv pentru care spiritul grec rezistă în timp.

*

* *

După spectacolul de ieri, azi - pe aceeași scenă a avut loc unul de muzică . . . ușoară. Foarte ușoară! Noi am plecat. Ne place muzica, dar ceea ce auzeam era pentru alte urechi, mai rezistente. Deși este răspândit pe o arie largă, mă întreb chiar dacă acest stil lătrat poate fi numit muzică. Despre melodie nu poate fi vorba, fiindcă lipsește cu desăvârșire, iar ritmul este același, susținut de bași amplificați la maximum. Cuvintele sunt sigurele care diferă de la un „cântec” la altul. Din nefericire, sunt doar cuvinte, și ele recoltate din vocabularul celor ce au inventat și stilul. Deși mai puțini ca la spectacolul precedent, spectatorii nu au lipsit. Nu erau însă aceeași: aproape toți tineri, pe ale căror fețe se putea citi incapacitatea implicării în activități cerebrale. Cum spuneam, am plecat repede.


Pentru decizia noastră am fost răsplătiți cu un spectacol spontan, două sute de metri mai departe, pe aceeași faleză. De data aceasta era muzică adevărată: și bună și grecească. Mai mult: l-am întâlnit pe Homer. Da, da, Homer cel adevărat, pentru că acest nume celebru nu desemnează o persoană anume, ci mulțimea trubadurilor din trecut, care culegeau și produceau cultura timpului: cântece, poezie, mituri . . . și le transmiteau mai departe. Poate că Homer a fost unul dintre ei, cel mai talentat, dar - înainte de orice – el îi reprezintă pe toți. Și dacă așa a fost în trecut, de ce n-ar continua? Spre deosebire de alte nații, grecii chiar o fac. Dacă nu este unica, este sigur cea mai mare calitate a lor. Astăzi, nu se poate vorbi despre o muzică grecească unică. Cele trei spectacole, la care am asistat în decurs de două zile, indică trei categorii foarte diferite, cu interpreți și spectatori diferiți. Toate însă sunt realizate cu pasiune grecească. Homer al nostru a cântat într-un chioșc. Același în care, din vară până toamna târziu, un grup de amatori cântă muzică frumoasă, pe gustul meu, cu influențe italiene, dar cu puternice sentimente grecești. Majoritatea interpreților sunt persoane în vârstă. Aproape toți știu toate cântecele, iar soliștii sunt acompaniați de ascultători. Chitarele și buzuki sunt nelipsite. Chioșcul - unul de doar patru-cinci metri diametru - este permanent înconjurat de zeci de ascultători, veniți special sau în trecere. Este un adevărat spectacol în aer liber. Aceasta este imaginea obișnuită. De data aceasta însă, a venit Homer. Toți interpreții


tradiționali au devenit spectatori. Homer are clasă: o voce caldă de tenor, în mod evident educată, i-a redus la tăcere pe toți ceilalți. - Dar de ce Homer? Nu putea fi un cântăreț oarecare? - Nu, pentru că, între melodii, introducea câte un recitativ. Eu nu înțelegeam ce spunea, fiindcă nu știu limba greacă, dar ceilalți îl ascultau cu mare atenție, se înveseleau sau se întristau, râdeau sau aplaudau. Erau legende povestite cu șarm și acompaniate la chitară. Își modula vocea în funcție de text, astfel că nu era niciodată departe de muzică. Era un interpret desăvârșit. Spectatorii nu erau copii, care să se lase încântați din nimic, ci oameni în toată firea. Și este în firea grecilor să fie sensibili la așa ceva. De aceea, spiritul grec dăinuie și ei vor continua s-o facă.

*

* *

Unii oameni au nervii prea tari. În apartamentul de-alături se aude televizorul cu volumul acustic prea puternic chiar și pentru locatarii din blocurile vecine. O voce feminină de politician urlă lozincile partidului său. N-o ascultă nimeni. Copiii, doi băieți gemeni de 8-9 ani, joacă pe tablete un război, pe care îl susțin cu strigăte lor de luptă. Mama vorbește la telefon. Un fel de a spune că vorbește, fiindcă țipă. Este stilul ei. Este o femeie isterică, permanent pusă pe


ceartă. Din când în când, țipă la copii, care își văd de jocul lor. Soțul nu este acasă în timpul zilei. Nici n-ar putea rezista. În locul lui, latră un cățel cu un glas strident. Am observat că mulți cățeii din această rasă sunt foarte comunicativi; latră mult. Acesta însă îi întrece pe toți, fiind în deplină armonie cu stăpâna. Singurul care îl liniștește este soțul, când vine seara acasă. Nu durează mult însă și începe cearta zilnică cu soția. Nu am văzut în viața mea doi oameni care să țipe unul la altul așa cum o fac cei doi. Din când în când încearcă să-i domolească copii sau cățelul, dar fără prea mare succes. Dacă soțul încearcă să se refacă cu alcool – ceea ce întâmplă foarte des – atunci nimeni și nimic nu-l mai poate opri.

*

* *

În fața blocului în care locuiesc a apărut o mașină de epocă. Foarte bine întreținută, este o bijuterie. Să tot fii „sărac” în Grecia . . .

*

* *

Grecii nu se prea întrec să spună „prezent” la solicitări. I-am auzit însă pe ruși vorbind grecește. (Sunt foarte mulți pe aici.) „Parusia” (παρουσία) este cuvântul, ceea ce mi-a indus la o altă interpretare: „Pa, Rusia! Sunt în Grecia.”


*

* *

Să nu te încrezi în greci nici când îți fac daruri Mai ales atunci. Probabil că multă lume se gândește la exemplul Calului Troian. Aici intervine însă legenda, care trebuie interpretată metaforic. În realitate, grecii fac într-adevăr cadouri și, dacă nu ești atent, te poți păcăli, dar nu imediat. Ei nu cheltuie bani, pentru a cumpăra cadouri. Zgârcenia lor este renumită. Darurile fac parte din categoria obiectelor ce nu le mai sunt de folos. Dacă ție însă acel obiect îți este util, te bucuri și vei decide că grecul este un om cumsecade. Dacă însă faci imprudența să te bazezi pe prietenia lui, s-ar putea să fii dezamăgit. La nevoie, acest „prieten” nu te cunoaște. Mi s-a mai întâmplat și mie în primele luni, să primesc multe obiecte gospodărești: cești de cafea și multe altele, toate din servicii descompletate. Mie, ce-i drept, îmi sunt încă utile. Pe unii dintre cei care m-au cadorisit îi consider prieteni, dar nu fac imprudența să extind această calitate asupra tuturor. Apropo de păcălit. Cartea lui Herodot, despre care cred că am mai scris, este plină de povestiri cu păcăliți și păcălitori. Se pare că este într-adevăr o caracteristică a grecilor. Au o plăcere deosebită să păcălească, dar păcălitul nu se supără pentru asta.


Dimpotrivă, apreciază reușita păcălitorului și își propune ca, la rândul său, să-și ia revanșa însutit.

*

* *

Astăzi, nu-mi amintesc să fi făcut ceva, dar acum, că se înserează, mă simt foarte obosit.

Bolovănisme Ruinele pot ascunde idealuri. Încearcă să le înțelegi, chiar dacă nu sunt idealurile tale.

S-a redeschis un teatru antic Pare curios dar, în antichitate, oamenii prețuiau mai mult poezia și simbolismul decât o fac în prezent. Literatura veche este aproape în exclusivitate în versuri. Teatrul antic grec era jucat de un singur actor, secondat de cor. Eschil este cel care a introdus al doilea actor, iar Sofocle l-a introdus pe al treilea și a mărit numărul coriștilor de la 12 la 15. Dezbăteau probleme filosofice și etice. Cu timpul, proza a luat locul poeziei, subiectele au devenit tot mai comune iar realizările – valorificând posibilitățile tehnice - tot mai apropiate de viața reală, culminând cu cinematografia. Tiparul a contribuit în mod esențial la răspândirea literaturii. Ce fel de literatură?


Am spune că totul a curs în favoarea democratizării. Oare? Eu am unele îndoieli. Aș crede că nu pasiunea pentru democrație i-a determinat pe oameni să procedeze astfel, ci banalele și prozaicele interese comerciale, în special după apariția tiparului. Iar dacă s-a intrat în sfera comerțului, adoptarea mecanismelor comerciale a devenit o necesitate imediată. Primul și cel mai important dintre ele este sporirea numărului vânzărilor, ceea ce se realizează prin lărgirea pieței de desfacere, în speță a numărului de cumpărători-cititori. Și atunci, ne aducem aminte de Blaise Pascal și de justificarea sa privind acceptul de a lucra pentru janseniștii de la Port-Royal-desChamps: ,,Am petrecut multe zile studiind științele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul științific m-a dezamăgit”. Dorința lui era deci una de comunicare. Și nu este vorba numai despre știință. În consecință, răspunsul la întrebarea „Unde se găsesc cei mai mulți cumpărători?” arată și cauza proliferării romanelor ușoare: cititorul de nivel intelectual modest. Vârful piramidei culturale nu este un bun mediu comercial. Democratizare? Dimensiunea teatrelor antice era uriașă, în comparația cu cele de azi. Cel refăcut și deschis recent la Messene, în sudul Peloponezului, avea zece mii. Dacă raportăm capacitatea acestor locașuri de cultură la dimensiunea localităților, constatăm că procesul nu a decurs în favoare democratizării culturii, ci dimpotrivă. Procentul populației participante la acte de cultură al orașelor de azi este cu mult mai mic. Cititorii de carte


sunt jenant de puțini, iar teatrele au jenant de puține spectatori. Oamenii de litere recomandă tinerilor aspiranți romanul, ca fiind apoteoza carierei lor literare. Ca orice pe lumea asta, totul are o explicație. Majoritatea autorilor își doresc și ei ca opera lor să fie citită de cât mai multă lume, ori cei mai mulți cititori sunt cei ce preferă romanele, în special cele de dragoste, că nu degeaba se numesc romane: trebuie să fie romanțioase. Scrierile cu conținut mai profund găsesc mai puțini cititori. O a doua explicație este mai omenească, din nefericire. Preferințele „specialiștilor” se situează și ele în zona romanelor ușoare, iar ceea ce le depășește nivelul de înțelegere este automat declarat ca fiind mai puțin valoros din punct de vedere literar, sau chiar deloc. Mai mult decât atât. Romane de ficțiune sunt extrem de puține și rareori menționate printre cele considerate ca fiind valoroase. În cele mai multe, autorii descriu personaje și evenimente pe care le-au cunoscut în realitate, sau sunt chiar autobiografice, dar scrise la persoana a treia. Dacă același text ar fi încadrat la memorialistică, ar fi considerat minor, ca dovadă nu doar a subiectivismului nostru, dar și a lipsei de criterii reale de evaluare. Vorbind despre cititori, m-am referit la majoritatea lor și nu toți, fiindcă orice carte are cititorii ei, iar autorii se adresează – volens-nólens – celor din aceeași zonă intelectuală cu el. Este deci o greșeală să aștepte laude de la cei ce gândesc altfel, iar succesul nu


trebuie judecat numai după criterii comerciale, ci și după calitatea cititorilor.

Panseuri ateniene Deși zona este secetoasă, există mici pâraie, ce se varsă direct în mare. Ar trebui probabil să le numesc fluvii, dar mi s-ar părea ridicol. Stau acum pe podul peste un astfel de „fluviu” cu un debit foarte mic și aici, înainte de vărsare, pentru că albia lui este mai largă, arata mai mult a baltă decât a râu. Ca orice baltă care se respectă, are flori de nufăr, care mă privesc cu niște ochi blânzi și îngăduitori, iertând parcă imprudenta comportare a oamenilor față de darurile naturii. Or fi știind oare că suntem pasageri pe pământ sau s-au consolat în fața unui destin inexorabil?

*

* *

Sunt pe faleză și stau pe o bancă, așteptând apusul de soare. Este foarte frumos de aici, iar după ce se întunecă e chiar și mai frumos. Un altfel de frumos, mai rece. Se văd luminile din peninsula Pireu, care are un deal exact în mijloc. Arată ca o imensă broșă cu sute de diamante și pietre prețioase. Iar pe mare, în depărtare, se văd luminile vaselor ce staționează, în așteptare să intre la dane, pentru încărcare sau descărcare. În timpul


zilei nici n-ai crede că sunt atât de multe. Pe lângă cele ce stau mai sunt cele ce vin sau pleacă, în special după ora nouă seara. Acestea sunt vase de călători și sunt feeric luminate. Nu știu de ce, unii admiră luna. Mai ales poeții. Dar ei obișnuiesc să scrie despre ceva ce n-au cunoscut cu adevărat. Despre dragoste, spre exemplu. Eu, când privesc luna, mi se face frig. E rece. În plus, am senzația că mă spionează. Este indiscretă. Ar trebui acuzată de atentat la intimitate. Ba chiar mai rău; un spion ce te urmărește deși îl vezi. Ea, luna, se uită la mine direct, cu nerușinare, de parcă ar vrea să-mi reproșeze ceva. Ajung să mă întreb: oare cu ce am greșit? – Stai blândă, Lună, că n-am greșit cu nimic, cel puțin de când ai răsărit tu. Îmi place mai mult cerul înstelat, fără lună. Atunci aș putea gusta satisfacția unei zile în care am făcut ceva important. Aici, în Atena, nu fac nimic. De aceea, plăcerea e și mai mare. fiindcă nu am nimic să-mi reproșez. Luna se uită degeaba la mine. Da, cred că acesta este cel mai mare defect al lunii. Din cauza ei nu se văd stelele. Cică luminează și ea. Cu soarele e altceva. Îmi place la apus, deși îmi induce o stare nostalgică. În schimb, este fotogenic. La răsărit l-am văzut rareori; îmi place să dorm mai mult. Dacă totuși se întâmplă să-l văd, îmi aduc aminte că ziua ce urmează este prea scurtă pentru ceea ce am de făcut. Iar când nu ai nimic de făcut, devii de-a dreptul stresat, dacă te gândești ce ocupat ești cu toate fleacurile cotidiene. Acum, la apus, îmi place să cred că voi avea parte de cea mai plăcută parte din zi, cea care urmează, când


se aprind luminile în Pireu. Nu va fi lună plină, așa că spectacolul nu va fi afectat. Până să apună soarele, porumbeii vin aici să ciugulească ceea ce alți gură-cască – nu sunt singurul – le aruncă de-ale gurii (ciocului). Sunt zeci și vin în stoluri, imediat ce au primit semnale că a sosit hrană proaspătă. Sunt printre ei și răutăcioși. Chiar acum, unul mai forțos, în loc să mănânce, încearcă să-i alunge pe ceilalți. Efort inutil, fiindcă cei alungați se deplasează cel mult un metru și continuă să mănânce – e destulă mâncare – în timp ce el atacă în direcția opusă. Nu știu de ce Picasso a ales porumbelul ca simbol al păcii, fiindcă – constat acum – sunt foarte bătăioși. Unii formează familii, dar majoritatea par să fie independenți. Nu i-am văzut împerechindu-se, dar curtea pe care masculii o fac femeilor este impresionantă prin insistență. La fel ca la majoritatea animalelor, femela alege. Matriarhat sută la sută. Comentariul Bolovanului Așa este! Fără acordul ei, masculul nu poate face nimic. Coada este o pavăză suficient de eficace, pentru a face inutilă forța lui. De cele mai multe ori însă, etica este cea care impune regulile. Nu știu de ce la oameni e invers, sau cred ei că așa ar trebui să fie, ceea ce – în mod evident – ar fi împotriva naturii.

*

* *

Citeam într-o revistă de publicitate regretul unui ziarist că, din obișnuință, trecem pe lângă tripleta


clădirilor Universitate-Academie-Bibliotecă fără să le mai băgăm în seamă. Eu sunt de cinci ani în Atena și nu pot spune același lucru. Nu încetez să le admir nici azi și nu scap prilejul s-o fac ori de câte ori am ocazia, deși în primii doi treceam aproape în fiecare zi de două ori prin fața lor și peisajul îmi devenise comun. E drept că, din autobuz sau tramvai, le poți ignora, mai ales dacă sunt aglomerate și privești prin fereastra opusă. De multe ori însă, în stația din față, așteptam un mijloc de transport și doar frumusețea acestui ansamblu arhitectural - cred că unic în lume - îmi făcea așteptarea mai ușor suportabilă. Articolul din revista invocată mi-a atras însă atenția asupra unui detaliu pe care nu-l cunoșteam: fresca de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al Greciei – înconjurat de artiști și oameni de știință. Mi-am dat seama atunci că nu știu aproape nimic despre istoricul acestor clădiri și am început să caut informațiile menite să-mi ridice sentimentul de ignoranță. Lacunele privind una dintre cele mai importante perioade din evoluția Atenei moderne trebuiau umplute măcar cu datele importante. Toate cele trei clădiri sunt realizate în stil neoclasic, adică sunt recente, dar imită stilul celor din antichitate. Cât de recent? Confruntând diferite surse – unele contradictorii – am aflat că Universitatea a fost înființată în 1837, dar a funcționat într-o clădire de la poalele Acropolelui. Avea 33 de profesori, 52 studenți și 75 de „auditori" neînmatriculați, conform Wikipedia. Numele ei a fost Universitatea Othoniană (Οθώνειον Πανεπιστήμιον), după numele primului ei fondator,


regele Otto. Grecii nu iubesc ideea de monarhie și cu atât mai puțin pe cea a unui prinț german. Culmea ghinionului, numele lui le aducea aminte de otomani, așa că, imediat ce au avut ocazia, i-au schimbat numele. Astăzi se numește "Universitatea Națională și Kapodistriană a Atenei", în onoarea lui Ioannis Kapodistias, primul președinte al Greciei, pe care însă tot ei îl asasinaseră în 1831. Independența Greciei a fost pe deplin recunoscută în 1832, prin Tratatul de la Constantinopole, iar Atena definitiv părăsită de către turci în 1833. Tot atunci, prin regele Otto (1833-1863), Grecia a devenit regat. Atena avea în 1833 aproximativ 400 de case, în jurul Acropolelui. Bineînțeles că se impunea un program masiv de construcții, necesar unei capitale. Multe dintre clădirile remarcabile ale Atenei, clădiri care fac și azi faima orașului, au fost construite atunci, spre lauda regelui Otto. Construcția actuală a Universității a început în 1839 de către arhitectul danez Christian Hansen. Pictura murală de care am amintit aparține artistului austriac Carl Rahl și a fost continuată după moartea artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki. Ideea unei biblioteci naționale a viitorului stat independent Grecia a aparținut germanului Johann Jakob Mayer și englezului Lord Byron, ambii filo-greci. Ea a fost implementată în 1829 de către noul guvern grec, condus de Ioannis Kapodistrias, într-o clădire de pe insula Aegina. Informațiile găsite de mine privind date la care sa pus piatra de temelie și la care a fost finalizată


construcția actualei clădiri sunt contradictorii. Se știe doar că ea a fost realizată după proiectul baronului Theophil von Hansen, construcția fiind supravegheată de către Ernst Ziller. Lucrarea a fost finanțată de către trei frați din diaspora, născuți în Kefalonia: Panagis, Marinos si Andreas Vallianos. Nici una dintre construcțiile importante din perioada de început nu ar fi fost construită fără donațiile generoase venite din afara proaspăt înființatului stat Grec. Simon Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l aglomerez cu nume proprii. Surprinde la prima vedere faptul că arhitecții și aproape toți cei ce au jucat un rol important la realizarea acestor construcții au fost străini și suntem tentați să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naționalitate germană. Ar fi greșit. Adevărul este că nici nu se putea altfel. Nou înființatul stat grec nu avea intelectuali pentru lucrări de asemenea anvergură. Capitala Imperiului Otoman fusese la Istanbul. Pe teritoriul de atunci al Greciei nu existase nici o universitate. Partea de nord a fost cucerită treptat, mult mai târziu. Pe de altă parte, grecii de acolo au fost acuzați de colaboraționism. Majoritatea au fugit în occident. Și astăzi, grecii evită cuvântul Istanbul și vorbesc despre el spunându-i Constantinopol. Nici măcar Bizanț, numele vechi al localității peste care împăratul Constantin a construit a doua capitală a Imperiului Roman. Nu-i vorbă că, printre grecii ce locuiau în Istanbul nu se aflau arhitecți și constructori capabili să edifice clădiri demne de o


capitală europeană, așa cum se dorea de către cei ce eliberaseră teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman. În plus, ceea ce pare astăzi o curiozitate, datorită naționalismului lor exagerat, în 1884, prin Legea din 3-4 februarie, statul grec a interzis accesul la guvernare și în orice funcție administrativă a celor ce nu erau născuți pe teritoriul de atunci al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic față de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituții de cultură. Am găsit această informație în cartea „Grecia de azi” a francezului Edmond About, care a vizitat-o la sfârșitul secolului 19. Cartea a fost tradusă în limba română, publicată de Editura Minerva și se putea achiziționa cu 30 de bani. Astăzi se găsește la Biblioteca Academiei Române sau pe Internet la www.digibuc.ro (buc nu vine de la book, ci de la București).

*

* *

Astăzi, tramvaiul a fost destul de aglomerat. La un moment dat, s-a urcat o doamnă în vârstă, cu serioase probleme de deplasare. În fața ei stătea o pereche de tineri. Ea, tânăra, a fost cea care a cedat locul bătrânei. El a continuat să stea jos. Mi-am amintit o scenă la câteva zile după am venit în Atena. Tot din tramvai. Într-o stație a intrat pe o ușă un bărbat de până în cinzeci de ani și pe o altă ușă o femeie cam de aceeași vârstă. Ambii au vizat același scaun liber. Femeia a ajuns prima. Bărbatul însă, fără să


scoată o vorbă, s-a uitat fix la ea. În următoarea secundă, femeia s-a ridicat și i-a cedat locul. Un grec nu ar ceda locul în fața unei femei nici să-l pici cu ceară. Ele cedează. Acesta însă i-a pretins. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca atunci când eu am cedat trecerea unei femei, să mi se răspundă „Thank you”. Evident, un grec nu ar fi făcut așa ceva. Calitățile grecilor din antichitate au fost uitate. Unele obiceiuri rele însă au rămas. Disprețul față de femei, printre ele. Se întâmplă mai ales în cartierele vechi. Pe stradă poți vedea femei cu cel puțin două sacoșe în mâini, nu și bărbați. Ei lâncezesc în cafenele.

*

* *

Încă din antichitate, românii au preluat de la greci multe obiceiuri și idei, atât bune cât și rele. Au preluat și cuvinte, unele cu interpretări diferite. După două mii de ani de ocupație și ruperea de Occident, grecii de azi nu mai au aproape nimic de oferit. Și totuși, există unele domenii pentru care îi invidiez. Muzica printre ele. Nu insist, pentru că mă enervez. Am găsit circumstanțe atenuante. Popoarele mediteraneene sunt muzicale. Spaniolii, italienii, grecii au o muzică plăcută și – curios! – fiecare cu specificul ei. Nu soarele este cauza, pentru că cei de la ecuator nu sunt mai muzicali – ci direcția din care luminează. Cea dinspre sud, reflectată de apa Mediteranei, pare să fie cea


favorabilă. Și în Statele Unite ale Americii, locuitorii de pe malul Golfului Mexicului sunt mai muzicali decât ceilalți.

File de jurnal Dan a fost avansat. Acum este conferențiar. Cred că nu am scris când și-a luat doctoratul. Eram cumva invidioasă? Nu cred. Eram mai mult necăjită din cauza plecării lui Mișu. Oricum, mă bucur pentru el. Merită! Este un băiat foarte serios.

Eu sunt Zidul Bunicul, sosit în țară în lunile de vară – când este prea cald în Atena – discută cu Dan, colegul și prietenul Elenei. Ea a plecat în bucătărie să facă o cafea, așa că discuția a continuat între cei doi bărbați. Bineînțeles, subiectul a fost Grecia și – mai ales – grecii. -

-

Deși mitologia și istora Greciei antice m-a atras întotdeauna, n-am găsit niciodată timpul necesar s-a studiez pe îndelete. Să nu-mi spui că ești un om ocupat, fiindcă am idiosincrazie la această afirmație. Nu mai mult ca alții. Vreau doar să spun că au avut prioritate alte preocupări. Așa sunt de acord. Întotdeauna trebuie să facem această ierarhizare. Ca să nu mă înțelegi greșit, mă simt dator cu o mică explicație. O mătușă de-a mea, profesoară; făcea de prea multe ori caz de cât de


-

ocupată era ea, pentru ca cineva s-o creadă, inclusiv eu, un copil pe vremea aceea. După pensionare, afirma că redactează o redactează lucrare științifică importantă, deși n-a avut niciodată asemenea preocupări. Ca elev puteam face comparația cu profesorii mei. Nu semănau doi, unul cu celălalt. Curios pentru mine era faptul că cei mai buni găseau timp să discute cu elevii, să-i încurajeze pe cei mai puțin ageri, în timp ce majoritatea celor slabi se limitau la a-și recita lecția și a asculta doi-trei copii, pentru a le pune note în catalog, fără a încerca să-i ajute să înțeleagă, atunci când răspunsurile lor nu erau perfecte. Cred că mătușa mea semăna bine cu aceștia din urmă. Mai târziu, am avut ocazie să cunosc câțiva oameni cu adevărat ocupați. Ei bine, nici unul dintre ei nu s-a lamentat vreodată că nu-i ajunge timpul. Sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Și eu am această opinie. Dar, să revenim la Atena. Eu cunosc doar Atena și nu mă încumet să fac aprecieri pentru toată Grecia. Am citit că aproape două treimi din populația Greciei locuiește în Atena, așa că puteți generaliza. Da. După Atena, Salonicul este al doilea oraș ca mărime. Ca număr de locuitori. Din punct de vedere economic este chiar mai important. Văd că ești informat. V-am spus că m-am informat cât-de-cât. Am citit câte ceva înainte să vin aici.


-

-

-

-

Uite că ne mai potrivim la ceva: dorința de a fi informat. Știam că ne vom întâlni și nu doream să par ignorant în fața dumneavoastră. Ăsta-i chiar un compliment. Unul indirect . . . Și cu atât mai sincer. Mersi! Deci vorbim despre Atena. Orașul este foarte mare și cartierele lui sunt foarte diferite, în funcție de vechime și poziție. Și femeile? Și femeile sunt diferite, în funcție de cartiere. Există cartiere mai vechi, cu greci autentici, și altele . . . Foarte vechi nu pot fi; înainte de Războiul de independență, populația Atenei era mai mică decât a unui sat. Corect. Imediat după aceea însă, a venit valul de imigranți, în etape. Primele au fost de greci autentici, cum spuneam, pescari și oieri, atrași în capitală datorită ajutoarelor acordate de Occident și folosite de politicieni pentru a le câștiga voturile, fiindcă – nui așa – grecii inventaseră democrația. Iar francezii votul universal. Cea mai mare tâmpenie a lumii moderne. Ei bine, femeile acestui prim val de imigranți sunt – cum spuneai mai demult – cam urâțele. Creatorul lea dotat pentru a naște copii; au bazinul și sânii dezvoltați. Au însă picioare frumoase, cu glezne zvelte. Cu toții, bărbați și femei sunt mici de statură, în special persoanele în vârstă. Ca să nu uit însă, și frumsețea mult vorbită a româncelor este


-

-

-

-

-

discutabilă. Nu se compară că englezoaicele, spre exemplu, dar nici nu pot fi idealizate. Acum vorbim însă despre grecoaice. Înțeleg că s-a schimbat fizionomia lor? Da. Presupun două cauze. Prima este regimul alimentar mult mai bogat și diversificat, de când a dat bună-starea peste ei. Și a doua? A doua nu mai este o presupunere, ci o certitudine. În ultimul timp, s-au repatriat familii de greci din Europa de est și, mai ales, din fostul U.R.S.S. De-a lungul anilor – de când strămoșii lor locuiau pe-acolo – s-au amestecat cu populația locală. Iar mai recent, chiar cei din Grecia au format familii mixte, că prea am văzut mulți greci înalți, blonzi și cu ochi albaștri. Exact. Ai spirit de observație. Mulțumesc! Dat de ce ați spus că frumusețea româncelor este discutabilă? Afirmațiile laudative au aparținut unor străini, care ne-au vizitat țara sau le-au cunoscut în străinătate, pe cele care au ajuns acolo. Înseamnă că opiniile lor sunt obiective, din moment ce nu aparțin românilor. Da, dar nu sunt relevante din punct de vedere statistic. Explicați, vă rog! Ce românce au cunoscut ei? În primul rând, să nu uităm că afirmațiile la care de referim au fost făcute demult, prin secolele 18-19. Acele femei erau


-

-

-

-

orășence, majoritatea soții de boieri sau din anturajul lor Ce vreți să spuneți? Că orășenii fac copii mai frumoși decât țăranii? Nu te repezi la concluzii pripite. Principalii locuitori ai orașele de atunci ale României erau boierii. Ei aveau două locuințe: una la oraș și una la țară. Industrie nu exista. Acești boieri își recrutau slujnicele și ibovnicele din satele de pe teritoriul moșiei lor. Fiind vorba despre o alegere, este la mintea cocoșului că fetele frumoase erau preferate. Așa se face că populația feminină a orașelor era apreciată. Cu timpul, aceste fete frumoase făceau copii cu boierul sau alți membri ai familiei, eventual se căsătoreau și așa – din generație în generație – urmașii lor puteau ajunge chiar în elită. Selecție naturală! Nu chiar naturală; selecție socială. Și acum? După industrializarea forțată din prima parte a regimului comunist (anii 50-70) exodul către oraș a celor mai săraci dintre țărani a uniformizat localitățile. Interesant! Adevărul este că – dincolo de mândria patriotică – aveam și eu dubii în privința elogiilor aduse frumuseții româncelor și cred că aveți dreptate, fiindcă acum, majoritatea orășenilor sunt născuți la oraș, dar păstrează fizionomia strămoșească. Vezi că ai înțeles?


-

-

-

-

-

Sunt un cocoș ceva mai isteț. Poți să emigrezi în Franța. De ce în Franța și nu în Spania sau în America? Pentru că francezii și-au ales cocoșul ca simbol. Știți și de ce? Nu, nu știu. Pentru că numai un cocoș ar putea să cânte stând în găinaț până la glezne. Bună! Cred că am să citesc mai mult despre istoria grecilor. Este sigur interesantă și noi am învățat prea puțin despre ea. Istoria reală. Îți recomand o carte scrisă de un francez la doar câțiva ani după războiul lor de independență. O găsești pe Internet, tradusă în limba română, la Biblioteca digitală a Bucureștilor. Se numește „Grecia de azi”. Găsești acolo informații nu numai din istorie, dar mai ales o descriere a grecilor, cu mentalitățile lor, care sunt valabile și azi în foarte mare măsură. Nu s-au schimbat deloc? Ba da. S-au modernizat, mai ales în Atena. Locuiesc în blocuri de apartamente, folosesc mașini în loc de măgari și cam atât. Cred însă că termenul corect nu este modernizare, ci adaptare. Adică! Păi, iată un exemplu. Au aflat că în Occident este cool să ai animale de companie. Eu au doar căței. Îi scot dimineața și seara la plimbare, pentru a-și deversa dejecțiile pe străzile din jurul blocurilor. Ah, m-am prins. Și probabil nu fac curat în urma lor.


-

-

-

-

-

Extrem de rar se întâmplă așa ceva. Nu mai vorbesc despre lătratul câinilor. Dacă vrei să scapi de lătrat, trebuie să te muți la țară. Acolo ei respectă civilizația satului. Latră doar când trebuie. Și la oraș? Civilizația urbană a dispărut odată cu invazia populației rurale. La oraș toți câinii parveniților din blocuri cu 8-10 etaje latră de fiecare dată când un semen de-al lor trece pe stradă, însoțiți de către „cel mai bun prieten al câinilor”, care își închipuie că s-a emancipat, dacă are câine de companie. Și asta se întâmplă cumplit de des. În plus, latră atunci când îi este foame, sete, vrea la plimbare etc. iar „prietenul” său doarme, s-a îmbătat sau a plecat de-acasă. Chiar așa? Nu e chiar așa. E mai rău decât îți poți imagina. Până la urmă, în Grecia nu e chiar raiul pe pământ, așa cum cred unii români. Am citit pe undeva că Raiul ar fi acolo unde mașinile sunt germane, mâncarea franțuzească, gândirea englezească, politica americană, ordinea elvețiană. Am citit și eu. A apărut pe Internet. Iar Iadul (adică realitatea) o datorăm mașinilor franțuzești, mâncării englezești, gândirii elvețiene, politicii germane și ordinii românești. Ceva de genul acesta. Nu-mi amintesc exact, dar se poate glosa pe tema asta. Da, Grecia intră în ecuație la mai multe capitole.


Comentariile bolovanului Noroc că n-a mai stat mult în România, că spunea tot ce știe despre grecii de azi, în contrast izbitor cu ceea ce se crede despre ei, asociindu-i cu cei din antichitate. Deși este un om modest și toată viața a trăit decent, fără excese mondene și nici alimentare, Bunicul este bogat. Pe lângă moștenirea de familie – atât a lui, cât și a soției – a câștigat suficient pentru ca la zestrea inițială să adauge câte puțin în fiecare an, astfel că, în timp, a acumulat chiar mai mult decât și-a propus. A fost un medic bun, recunoscut ca atare de către pacienți. Nu a pretins niciodată bani, dar nu putea refuza cadouri, chiar dacă multe dintre acestea nu-i erau de trebuință. Așa se face că acum are o locuință de invidiat în centrul Bucureștiului, în care locuiește singur. Din nefericire, casa este destul de veche, pentru care reparațiile inerente și întreținerea l-ar costa mai mult decât dacă ar sta la un hotel. Unul mai modest, firește! Ideea unei schimbări îl roade de mult și la ea se gândea tot timpul când era în Grecia. Să vândă casa și să cumpere una mai ieftină ar fi cea mai simplă soluție, dar nu și cea mai bună, pentru că mai există încă o problemă: este un om în vârstă și nu mai are energia necesară unor asemenea schimbări majore. Semnele bătrâneții îi atrag atenția că anii ce urmează vor fi și mai dificili. Simte că ar avea nevoie de cineva de încredere, evident mai tânăr, să-i fie prin preajmă, dar cine? Are doi copii, două fete, ambele plecate în străinătate: una în Franța și alta în


Statele Unite ale Americii. Ambele măritate, cu copii, una chiar și cu doi nepoței. Nici una nu se va întoarce în România, iar el acolo ar fi o povară în plus, de care nu are nimeni chef. Elena ar fi o rezolvare, dar ea nu vrea să vină în București. I-au trebuit câteva săptămâni bunicului să-i vină ideea că ar putea să se mute el la Brașov. Oraș frumos, civilizat, nepoluat . . . Ar putea face chiar și mici plimbări pe potecile de la poalele munților. Cu banii obținuți din vânzarea casei din București ar putea să cumpere una și mai bună în Brașov. În plus, Brașovul este mult mai atractiv pentru fetele lui, care șar putea petrece concediile aici. Elena este o fată cumsecade și, cu siguranță, s-ar înțelege foarte bine. Va trebui însă să fie o casă foarte mare. Își poate permite. Va vedea. Deocamdată îl preocupă Atena: vrea să cunoască mai bine istoria și locuitorii ei. Prins cu serviciu, pentru care făcuse o adevărată pasiune, nu și-a valorificat din plin nici măcar concediile. Evoluția pacienților și preocuparea pentru cele mai eficiente tratamente, care impuneau documentare, îi acaparau tot timpul și energia. Ce-i drept, în trecut nici nu i se dădea voie să viziteze țările occidentale. A fost doar de două ori în fostul URSS și, de curiozitate, odată în Bulgaria. Acum, parcă a venit timpul să vadă și altceva. Fusese o singură dată în Statele Unite și de două ori în Franța, dar anturajul familiei i-a răpit din farmecul potențial al unei adevărate vizite. Simte că Atena va fi altceva. Pe măsură ce se gândește, simte că aceasta ar putea fi „aventura” vieții lui. Acolo va avea timp să cugete. Da, să cugete era


tot ce și-a dorit în viață, dar – din nefericire – n-a avut niciodată timp suficient pentru asta.

Panseuri ateniene „Monumentele vorbesc despre elenismul din România” Titlul este subiectul conferinței ținute de Evangelia Georgitsoyanni în amfiteatrul Muzeului „Benaki” din Atena. Aproape că nici nu ar mai fi necesar să scriu despre conținutul prelegerii, însoțite de numeroase diapozitive. Dăruirea patriotică a grecilor este impresionantă și vizibilă la tot pasul, iar titlul spune destul pentru cei ce încearcă să-i deslușească sensul. Poate că patriotic nu este cel mai potrivit cuvânt. În limba greacă, „patriá” (πατριά) înseamnă trib, șatră iar pentru patrie au termenul “patrida” (πατρίδα), care este posibil să fie împrumutat, grecii ne-având o patrie decât după Războiul de Independență, care a fost de fapt un război al Europei Occidentale împotriva Imperiului Otoman, în declin vertiginos. În schimb, anticul termen „Héllas”, de unde provine Elláda (Ελλάδα), actuala denumire a Greciei, desemna teritoriile pe care se aflau greci, indiferent de numărul lor. România era unul dintre ele. Dacă în antichitate conta doar litoralul Mării Negre și zonele limitrofe, după ieșirea României de sub suzeranitate turcească, întreg teritoriul Munteniei și Moldovei a devenit o țintă pentru emigranții greci. Țările Române tocmai căpătaseră libertatea comerțului exterior, interzis până atunci. Dunărea și, ulterior Marea


Neagră – despre care Mihail Kogălniceanu spunea că poate deveni „plămânul României”, prin care poate comunica cu restul lumii – au devenit principalele artere comerciale, șoselele fiind aproape inexistente. După 1900, Bărăganul a devenit „grânarul Europei” – după o expresie dragă nouă – iar Brăila principalul centru de colectare și export. Așa se face că cele mai multe monumente prezentate de conferențiară, nu sunt ale celor câțiva fanarioți și urmașii lor, ci a celor veniți relativ recent. Există două categorii de imigranți elini, diametral opuse: oameni foarte bogați și foarte săraci. Cei bogați, au venit să facă afaceri. Cei mai mulți dintre ei provin din Insulele Ionice, unde au simțit mai puțin influența și opresiunea otomană și, în schimb, au beneficiat de influența și avantajele Veneției și a restului Italiei. Ceilalți, săracii, au venit din continent, în special din zona Epirului, remarcabilă prin sărăcia ei. Chind din patrida am venit in Rumania Cu’n fes cu țucur in loc de palaria Si când țirisilimoni chistigam Si la patrida trimeteam. . . sunt singurele cuvinte pe care le știu dintr-un cântecel de la începutul secolului trecut. Scopul lor era să câștige ceva bani și să revină acasă, în timp ce primii doreau să facă afaceri prospere, care necesitau continuitate. Aceștia doreau deci să se stabilească permanent, ceea ce au și făcut în marea lor majoritate. Și unii și alții, au plecat după ce România a


încetat să mai fie o țară prosperă, iar afacerile erau dirijate de la Moscova. Conferința doamnei Evangelia Georgitsoyanni, care a durat o oră și jumătate, a impresionat prin mulțimea detaliilor și a diapozitivelor, ambele denotând nu doar dăruire pentru subiectul abordat, ci o adevărată pasiune și dragoste pentru tot ceea ce, pentru ea, înseamnă „elenism”. Și pentru a nu confunda aceste sentimente cu unele similare pentru subiecte comune, trebuie să subliniez efortul necesar pentru a realiza și reuși ceea ce autoarea și-a propus. În afară de monumentele mari, vizibile de către orice trecător, ea a efectuat o adevărată cercetare, fiindcă numai astfel se pot numi zecile de ore, poate chiar sute, petrecute în cimitirele localităților pe care le-a vizitat. Și nu sunt doar cele de pe litoral și zonele învecinate (Tulcea, Brăila), dar și cele din alte localități, mari și mici. Iași printre ele și, mai ales, București. Cimitirul Bellu ar avea nevoie de câteva săptămâni, pentru a-i vizita toate mormintele. Evident, și aici, ca peste tot, găsim monumente remarcabile doar ale celor ce au câștigat suficient, pentru a lăsă moștenitorilor banii necesari și obligația morală de a le construi un monument. Cele ale grecilor din România sunt multe și – unele – impresionante. Hariclea HartulariDarclée are și ea unul. De origine greacă, s-a considerat permanent româncă, iar revenirea ei în România și nu în Grecia, după o carieră strălucită în aproape toate capitalele europene și americane, dar mai ales la Roma dovedește sentimentele ei românești. Ei i se datorează celebra arie „vissi d'arte” din actul al doilea al operei


Tosca de Puccini. Compozitorul o alesese pentru rolul principal datorită calității vocii sale, un rol foarte dificil, ca în toate operele lui. Ea este cea care a pus condiția să există și o arie pentru rolul feminin, de care ne bucurăm noi, astăzi, s-o ascultăm. „Enciclopedia dello spettacolo”, editată în Italia, menționează în dreptul numelui ei textul simplu, dar elocvent: „Cea mai mare cântăreață a lumii timp de 25 de ani”. Nu am fotografia monumentului dedicat ei și construit în București de către Ambasada Italiei. Îmi pare rău! Eu am la dispoziție doar cele câteva fotografii făcute de mine, după proiecțiile pe ecran din timpul expuneri, care însă sunt de calitate prea slabă. Ele au doar o valoare documentară pentru mine. Încă odată, efortul depus de conferențiară pentru realizarea acestei manifestări este impresionant și lăudabil. Inutil probabil să spun că mi-aș dori asemenea persoane și pentru România. Au existat câțiva mai demult, dar astăzi, urmașii celor ce i-au decimat sunt ași în denigrarea a ceea ce a fost sau poate fi valoros pe meleagurile noastre.

Observația Bolovanului Concluzie și – în același timp – una dintre diferențele majore dintre greci și români: patriotismul. Deteriorat la români, este un obiectiv principal al educației grecilor, nu numai de azi, dar și din trecut. Principalele clădiri monumentale din Atena au fost comandate de primul rege al Greciei moderne, Otto, proiectate și executate de către străini – firesc, în Grecia


acelor ani nu puteau exista specialiști – dar finanțat de către grecii bogați din diaspora, singurii care aveau bani. Și în zilele noastre, emigranții greci nu își uită originea, sunt mândri cu ea, se ajută reciproc, își susțin țara și interesele ei. Românii? Mai bine mă abțin.

Panseuri ateniene „Steaua fără nume” Pentru o seară, piesa lui Mihail Sebastian a avut nu una, ci chiar mai multe stele. Au strălucit: Vanghelis Doukoutselis, Ioannis Makropoulos, Evelina Hapenciuc, Laura Mihaela Dumitru, Vali Mitu, Marios-Pavlos Ioanides, Andreea Burlea. Eu le urez să strălucească așa cum au făcut-o în premieră, pe scena „Stathmos Theatro”, de cât mai multe ori, spre bucuria spectatorilor. Sala mică – dar cochetă – a fost plină-ochi. Singurul meu regret este că nu sunt capabil să laud așa cum se cuvine pe cineva care chiar merită. Actorilor și regizorului li se cuvine o pană mai măiastră decât a mea. Nu pot să scot în evidență un actor, fiindcă aș diminua valoarea celorlalți. Toți au fost foarte buni, la înălțimea celor mai buni din teatrele bucureștene. Rar am văzut un spectacol realizat la un nivel artistic atât de ridicat. Nu exagerez, nu este un compliment gratuit în stil


ziaristic. N-ar fi stilul meu. Este părerea sinceră a unui spectator, care a văzut ceva teatru la viața lui. Nu mă pot reține să remarc cele câteva idei foarte inteligente, ce au permis realizarea spectacolului pe orice scenă, cu minimul de mijloace tehnice. Scenografia a aparținut lui Naira Stergiou. O mențiune specială merită Vanghelis Doukoutselis și Ioannis Makropoulos, greci ce au învățat limba română și le place să și-o exercite în fața publicului. Sunt sigur că și actorii români vor fi la fel de convingători, jucându-și rolurile în limba greacă, în spectacolele care urmează. Ei locuiesc în Atena de mulți ani, așa că nu vor avea probleme de exprimare. Le doresc de pe acum succes.

*

* *

În vizită la Muzeul Național de Istorie a Greciei Poimâine, 28 Octombrie, este a doua zi națională a Greciei, cu manifestațiile de rigoare, inclusiv defilarea elevilor în marile cartiere și – bineînțeles - în Syntagma, piața centrală a capitalei. În Palaeo Faliro, unde stau eu, defilarea durează mai bine de o oră. Este incredibil cât de mulți copii există într-un singur cartier. Probabil că toată lumea se întreabă: de ce există o a doua zi națională, când toate țările au doar una? Ei bine, se pare că unele popoare se iubesc pe ele însele mai mult decât altele. Prima zi națională este una simbolică: pe 25 martie 1821,


când la mânăstirea Agia Lavra, arhiepiscopul de Patra, Germanos (se pronunță „ghermanós”, cu accentul pe o) a ridicat steagul cu lozinca „Ελευθερία ή θάνατος” (Eleftheria i Thanatos = Libertate sau Moarte), marcând astfel începutul revoltei grecilor împotriva turcilor și a Războiului de Independență ce a urmat. Revoltele începuseră mai demult, dar – trebuie să recunoaștem – alegerea acestui eveniment cu valoare de simbol a fost o decizie inteligentă. Ziua de 28 octombrie are o cu totul altă semnificație: primul ministru al Greciei nu a fost de acord cu solicitarea lui Mussolini de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. Decizia a avut urmări dezastruoase pentru Grecia, deoarece – după câteva victorii minore împotriva italienilor (mai înclinați către muzică, decât pentru război), a intervenit armata germană. „Ohi”, adică NU, este însă pentru greci aniversarea momentului în care guvernul lor au avut curajul să se opună unei țări mult mai puternice. Nu știu dacă evenimentele istorice sau întâmplarea a făcut să merg ieri la Muzeul Național de Istorie a Greciei. Fapt e că am făcut-o. Chemarea de a-l vizita o realizează nu clădirea, ci statuia din față. Ea atrage atenția și induce ideea că, în spatele ei, s-ar putea afla ceva interesant. Acel ceva este o clădire cu fațada către nicăieri și care expune la stradă un zid anost, ce face un unghi de aproximativ 30 de grade față de axul străzii. Explicația este simplă: clădirea a fost fondată în 1858 de către regina Amalia, soția primului rege al Greciei moderne, Otto, ca sediu al Senatului și Parlamentului. Se întâmpla deci la doar 26 de ani de la dobândirea


independenței prin Tratatul de la Constantinopol (31 iulie 1832) și 25 de la instalarea pe tron a regelui Otto (6 februarie 1833), ceea ce explică inițiativa reginei (de origine bavareză), într-un stat prea sărac pentru o asemenea investiție. Pentru Atena acelor timpuri se potrivesc spusele lui Strabo: „… o stâncă așezată pe un șes și locuită de jur împrejur”. Nu este chiar șes, dar avea doar patru mii de locuitori în 1833. Cele trei bulevarde, care fac legătura dintre Syntagma și Omonia (Akademias, Panepistimiou (Universității) și Stadiou (pe care se află Muzeul) au fost create mai târziu, ceea ce explică lipsa paralelismului dintre stradă și fațada principală a clădirii. Proiectată de arhitectul francez François Boulanger în stil neoclasic, clădirea actualului muzeu este într-adevăr frumoasă, dacă părăsești strada și te poziționezi în fața ei. Statuia ecvestră, pe care trebuie so depășești, este și ea frumoasă. Deși îl reprezintă pe Theodoros Kolokotronis, unul dintre conducătorii revoluționarilor eleni în Războiul de Independență din 1821, eroul este înfățișat precum un general roman sau împărat german din secolele 18-19, ceea ce pare ridicol. Este concepția sculptorului Lazaros Sochos, educat la Paris. Surpriza cea mare a venit în clipa în care am citit în broșura oferită la intrare că Muzeul Național de Istorie nu aparține statului, ci unei entități particulare, Societatea de Istorie și Etnologie a Greciei, „fondată în 1882 de un grup de oameni de știință și cultură, cu scopul de a colecta și salva patrimoniul istoric al națiunii, de la căderea Constantinopolului din 1453 până în zilele


noastre”. Într-adevăr, istoria antică și cei 2000 de ani de ocupație lipsesc, ca și cea din „zilele noastre”, adică după dispariția inițiatorilor: Timoleon Filimon (jurnalist), Nikolaos Politis (folclorist), Spyridon Lambros (istoric), Dimitrios Kambouroglou (scriitor), Babis Anninos (jurnalist), Antonios Miliarakis (istoric și geograf), Georgios Drossinis (poet) și alții. Universitatea Tehnică din Atena a fost cea care a găzduit inițial Societatea și Muzeul. După mutarea Parlamentului în actuala clădire, în 1935, vechiul sediu a devenit disponibil. A mai durat însă până în 1960, când primul ministru de atunci, Eleftherios Venizelos, a decis actuala destinație a clădirii. În sfârșit, am intrat. În primele săli, marea majoritate a exponatelor sunt săbii, pumnale și pistoale, expuse în casete la un metru înălțime și tablouri – între zece și douăzeci, pe unul sau două rânduri – deasupra casetelor. Toate sălile înconjoară fostul amfiteatru al parlamentului. În privința tablourilor, două lucruri se cuvin menționate, pe lângă mulțimea lor (peste o sută, poate două sute). 1. Este probabil ca unele să fi fost comandate de cel portretizat, cum ar cel al lui Theodoros Kolokotronis, același cu statuia din față. O dovedește coiful expus într-o vitrină, ca dovadă că el a existat în realitate și nu doar în imaginația sculptorului. Marea majoritate a celorlalte însă, sunt portrete ale unor oameni simpli, ce nu aveau bani și nici preocuparea de a fi portretizați, asemenea regilor din țările Europei occidentale. Însemnă că tablourile au fost realizate în mod gratuit de pictori patrioți. Cu toții, cei


portretizați, sunt îmbrăcați somptuos, cu haine ce probabil nu și le puteau permite și nici nu aveau când să le poarte. 2. Ca să mă contrazică, am găsit și un tablou de luptător modest, ce parcă a fost inspirat din țăranul de la 1907 a lui Octav Băncilă, cu deosebirea că cel al ieșeanului este mai expresiv: are privirea hotărâtă, iar cămașa albă pe un fond întunecat scoate în evidență personajul. În tabloul grecului, fundalul distrage atenția privitorului, iar privirea și poziția mâinilor par a cuiva care se pregătește să sară în apă. Este probabil că asociația fondatoare a colectat obiectele expuse de la posesorii lor, care le-au oferit muzeului din același sentiment patriotic. Asta îmi amintește de British Museum, unde, în 1753, colecționarul Hans Sloan, în vârstă de 93 de ani, a lăsat muzeului prin testament toată agoniseala lui de peste opt-zeci-de-mii de exponate. Bineînțeles, națiunea îi este recunoscătoare. Bustul lui se află la loc vizibil, ca și elogiul adus pentru donația sa, astfel că până ce și eu, care n-am fost niciodată în Anglia, am aflat de ea. Și nu a fost singurul. S-a întâmplat și în România, demult. Majoritatea exponatelor Muzeului nostru național au fost mai întâi colecții particulare, oferite statului de către colecționari. Astăzi, în schimb, procesul este invers: dispar lucrări din muzee. Dispar și clădiri întregi, fiindcă actualii proprietari le dau o destinație prea puțin onorabilă, sau valorifică doar terenul, construind un bloc


din beton și sticlă, în locul unei clădiri ce ar fi trebuit să aparțină patrimoniului național. Revin la muzeul din Atena. Într-o fotografie, găsim și cunoștința noastră mai veche: Alexandru Ipsilanti. Se pare că el a fost primul care a lansat strigătul de independență al grecilor, la 20 februarie 1812, deci înainte ca arhiepiscopul Germanós să ridice în mod simbolic steagul. De altfel, în Patras era o situație oarecum specială: datorită cetății fortificate, turcii bogați și-au adăpostit averile tocmai acolo, în ideea că vor putea fi păzite mai bine. Ca de obicei, s-a întâmplat invers. O mică paranteză poate ar caracteriza mai bine atmosfera din Peloponez. În provinciile mai îndepărtate de Istanbul, autoritatea turcilor era mai slabă, astfel că proliferau „klefții”, un fel de haiduci. Cuvântul poate fi tradus prin „hoți”, de unde și românescul „cleptoman”. Pentru a-i prinde, otomanii au autorizat formarea unor miliții populare. Pentru că, uneori, klefții și armatoloii (membrii milițiilor) treceau dintr-o tabără într-alta, nu se știa niciodată cine conduce într-o localitate oarecare. În 1821 însă cadrul istoric general era unul deosebit. Imperiul Otoman era în decădere rapidă. Bineînțeles că celelalte țări, în special marile puteri ale timpului, nu puteau lăsa șansa să le scape. Războiul de Independență al Greciei a fost mai puțin o realizare a grecilor, cât una îndreptată împotriva turcilor, în special din partea Angliei și a Rusiei. Așa se face că, încă din 1814, simțind momentul favorabil, un grup de tineri patrioți au înființat la Odesa asociația „Filiki Etheria” (Societatea Prietenilor). Grecul Ioannis Kapodistria devenise ministrul de externe al


țarului Alexandru I, așa că aveau relații în sferele înalte ale politicii. În 1920, după ce a fost numit șef al Eteriei, Ipsilanti a trecut imediat la măsuri concrete, astfel că pe 6 martie 1821 a trecut Prutul și, la Iași, a emis o declarație de independență a Greciei. Gestul era, evident, unul de bravadă. Grecia era încă sub otomani. Din păcate, comportarea lui în Țările Române a fost lamentabilă, astfel că țarul și-a retras susținerea. Învins de turci, a încercat să se refugieze în Austria, unde însă a fost arestat. A murit în închisoare, nebun. Acesta este motivul pentru care grecii nu vorbesc despre el și consideră gestul lui Germanós ca fiind actul de naștere la revoluției. Trebuie să remarc că, în unele decizii majore, guvernanții greci au dovedit multă înțelepciune. Din nefericire, numai în unele. Pentru noi, românii, Ipsilanti a fost o catastrofă, Tudor Vladimirescu fiind victima lui. În continuare, Rusia, cea care s-a luptat îndelung cu Imperiul Otoman pentru dispute teritoriale, era implicată într-un război cu Persia, astfel că nu a mai avut un rol major în timpul Războiului de Independență a Greciei. A avut în schimb Anglia, mai ales că principalele dispute sau desfășurat pe mare, bătălia de la Navarino fiind decisivă în evoluția raportului de forțe. A fost momentul din care Imperiul Otoman a intrat în cădere liberă. Este probabil o coincidență, dar în al Doilea Război Mondial, comportarea rușilor a fost identică. Nu au avut nici un rol în timpul conflictului (doar Anglia a susținut grupurile de partizani împotriva nemților), dar a intervenit puternic după, instigând pe unii lideri locali împotriva altora și inoculându-le ideile lor comuniste, astfel că azi există în


Grecia mai mulți adepți ai acestui sinistru flagel decât în Rusia, care s-au vindecat de asemenea inepții. Pe lângă arme și portrete, în Muzeul de Istorie există și steaguri. În funcție de zonă, simbolurile de pe steaguri sunt ușor diferite. Crucea este prezentă la toate, ca simbol al Creștinătății, în luptă împotriva stăpânirii musulmane. Ea se sprijină pe o semilună cu concavitatea în jos, ca semn că puterea otomană va fi înfrântă. Pe cele mai multe există o ancoră reprezentând abilitatea de navigatori a grecilor, dezvoltată din timpuri ancestrale. Deasupra ancorei se află o pasăre, iar pe ancoră un șarpe, cu capul îndreptat către pasăre. Asocierea șarpe-pasăre sugerează lupta grecilor pentru libertate. Noi românii, avem o opinie puțin diferită față de șarpe, dar trebuie să ținem seama că simbolistică animalieră este diferită de la un popor la altul. Câteva piese interesante sunt sculpturile din lemn, așezate la prora vaselor grecești, reprezentând de obicei figuri umane. Unele reprezintă celebrități din Mitologie sau istoria antică, cum ar fi Epaminonda, Ares sau Temistocle, ce nu au legătură cu Războiul de Independență, dar și una autentică: este vorba despre Bubulina Lascarina, eroină reală, care are un bust și în șirul monumentelor similare de pe aleea principală din parcul Pedion Areos. Aici, o realizare mai puțin reușită, a decorat nava Agamemnon, al cărui comandant a fost fiul ei. Un șir de scaune sugerează evoluția lor în anii de după război. Printre ele, scaunele membrilor Curții de Apel, unul pentru regele Otto și, bineînțeles, un fotoliu pentru primul rege. Ca


orice serie, și aceasta trebuie să se încheie frumos: sala tronului. Poate chiar prea frumos, pentru o țară săracă! Deși se numește Muzeul Național de Istorie, în ultimele săli se pot admira costume grecești autentice, unele foarte frumoase. Să nu uităm că el este o realizare a Societății de Istorie și Etnologie a Greciei. La ieșire, nu poți trece cu vederea clădirea de vizavi, în ruină. Am trecut de zeci de ori prin fața ei. Cum nu este singura în acest oraș, nu-i mai acordam atenție. Ieșind însă din Muzeul de istorie, nu poți să eviți întrebări privind evoluția Greciei, prezentul și viitorul ei.

*

* *


Fundația Stavros Niarchos La recomandarea Agatei, o prietenă cu vechime mai mare în Atena, am plecat să vizitez Fundația Stavros Niarchos, nu foarte departe de locuința mea. Locul indicat este un fost maidan, pe lângă care treceam deseori. Vedeam și o macara, semn că se construiește ceva, dar nu știam ce. Acum este aproape gata și știu: Fundația Niarchos. Știam de la Agata că accesul este dificil, dacă nu știi pe unde trebuie să mergi. Ea a consumat mult efort și timp, deoarece, din locul în care a lăsat-o tramvaiul este foarte dificil de găsit o cale de traversare a încrengăturii de bulevarde și autostrăzi suprapuse. Am luat deci harta și mi-am stabilit de acasă traseul optim, sau ceea ce mi s-a părut mie a fi optim. Deși în Atena denumirile străzilor sunt afișate la toate intersecțiile, orientarea nu este întotdeauna ușoară. M-a amuzat o trecere de pietoni care se termină într-un zid, de fapt parapetul unei autostrăzi pe un nivel mai sus. De remarcat rezistența marcajului, care încă se vede după ce s-a construit autostrada, cu mulți ani în urmă. În final, am ajuns la destinație. Traseul ales a fost bun. Intrarea pe care am pătruns înăuntru este una importantă, poate chiar principală, fiindcă accesul se face din bulevardul Singru, cea mai frumoasă și modernă arteră, ce face legătura dintre centrul orașului și litoral. Cu toate acestea, imaginea parcului din acest punct de intrare nu este deloc încântătoare. O uriașă pistă pentru biciclete, trotinete și tot ce vreți este tot ce se vede. Dacă


nu ar fi șirurile de pomi recent plantați, ar putea servi ca pistă de decolare a avioanelor, dar și pentru asta este prea lată. Doar la orizont pare să se întâmple ceva, motiv pentru care merg înainte pe jos, pe lângă copiii însoțiți sau nu de părinți, pe care trebuie să-i ocolesc eu, fiindcă nu pot fi sigur de reușita lor. Încep să intuiesc o explicație. Presupun că, în proiectul inițial, pista trebuia să fie o prelungire a bulevardului Singru, care urma să traverseze pe deasupra sau pe dedesubt linia de tramvai și bulevardul Poseidonos, ambele paralele cu litoralul mării Egee, pentru a se sfârși în mare. Evident, nu ar fi avut nici un rost, așa că au abandonat proiectul inițial. În prezent, din bulevard se desprind două bretele: una la dreapta, către Pireu, și alta la stângă, spre Cap Sunion. Cu toate acestea, încrengătura de bulevarde și autostrăzi din zonă este atât de încâlcită, încât și localnicii au probleme de orientare. Înaintând, zăresc o pânză de apă, căreia, pentru început, nu-i găseam rostul, dar dilema se risipește repede. Este un canal navigabil pentru mici ambarcațiuni, majoritatea din plastic: caiace și altele. Începe să-mi placă. În dreapta mea se află un parc, iar înainte clădirea ce presupun că este Centrul Cultural unde trebuie să ajung. Am intrat în clădire. Sunt de fapt două clădiri, dar una este doar o parcare pe trei etaje. Cea mai mare parte a parterului clădirii principale nu este încă amenajat. Întrun mic spațiu de recreare pentru cei obosiți, am remarcat o mini-expoziție de fotografii cu tema emigrării. Câteva erau foarte bune.


Într-un separeu de circa doi metri lățime și vreo patru lungime, se află expusă cupa acordată câștigătorului maratonului de la prima olimpiadă modernă, împreună cu câteva texte, din care am aflat istoricul ei. Inițiativa a aparținut lui Michael Bréal, un francez, fost filolog, profesor universitar etc., pionier al semanticii moderne. El l-a convins pe baronul Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Olimpic Internațional să introducă în programul olimpic proba de maraton, deși ea nu făcea parte din jocurile olimpice din antichitate. Dat fiind valoare ei de simbol, baronul a acceptat. Michael Bréal a oferit și o cupă, ce urma să-i fie dată învingătorului. Jocurile olimpice s-au ținut la Atena, în 1896 și, spre surpriza generală, în competiție cu atleți recunoscuți pentru valoarea lor, câștigător a fost chiar un grec, Spyros Louis, de meserie sacagiu. Maratonul a avut succes și, de atunci, nu numai că face parte din programul jocurilor olimpice, dar multe țări organizează curse proprii. Cupa a rămas în posesia familiei lui Spyros Louis, până când, în 1912, cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice, nepotul lui s-a hotărât s-o vândă prin intermediul unei case de licitații din Londra. Din fericire, a intervenit Fundația Stavros Niarchos, care a cumpărat cupa și a decis s-o expună publicului, pentru a păstra trează memoria unui eveniment istoric cu care națiunea se mândrește, dar și unul dintre succesele sportivilor greci. Etajele doi și trei sunt în curs de amenajare. Vor fi deschise publicului anul viitor. Urma deci să urc la ultimul etaj, unde Agata m-a informat că sunt două expoziții de


artă și o vedere panoramică asupra orașului. Există bineînțeles lifturi, dar eu – „sportiv vânjos” – am preferat să urc pe scări, deși peste mușchii mei – cândva în formă – au trecut cam mulți ani. Nu am urcat prin interior. Pe acolo accesul este interzis. Prin exterior, pe o rampă cu 87 de trepte. Odată ajuns sus, am constatat că m-am ostenit degeaba. De acolo, singura posibilitate – în afară de drumul înapoi – este continuarea rampei în coborâre. Este de fapt accesul pentru cei ce vin direct din parc. De ce trebuie să urci și să cobori în mod inutil nu se știe. Eu m-am bucurat la început că am avut posibilitatea să-mi pun mușchii la lucru, dar am regretat mai târziu, fiindcă a trebuit să repet acest exercițiu mult peste posibilitățile mele. Între cele două alternative, înapoi sau înainte, am preferat-o pe a doua, așa că am coborât. Ea îmi oferea și posibilitatea vizitării parcului. Din parc, către clădirea Centrului cultural, există alei – unele drepte, altele șerpuite, care urcă către ținta mult dorită. Mie mi s-a părut mai atrăgătoare una șerpuită. De pe ea am avut o vedere de ansamblu asupra stadionului. Fiind duminică, copiii și părinții l-au acaparat. În final, după ce am mai tatonat un pic, am ajuns la destinație. Înainte de a intra în sala de expoziții, în fața ei am „admirat” sculpturile lui Christos Kapralos. Am folosit ghilimelele, fiindcă genul adoptat de artist nu face parte din preferințele mele. Poate ale altora . . . Am fotografiat totuși câteva exponate. Toate sunt din bronz. În interior am aflat că, în tinerețe, a sculptat normal. Întrun mic separeu se află două asemenea sculpturi doveditoare.


Principala sală este acordată pictorului Iannis Moralis. Am aflat că cei doi au fost prieteni. Și el și-a schimbat stilul de-a lungul vieții. De la figurativ, uneori naiv, trece printr-o fază intermediară mai bună, pentru ca în final să ajungă la ceva ce înclină către abstract, dar nu este, deoarece abstractul nu reprezintă nimic din lumea reală, fiind doar reprezentări de forme și culori. Unele lucrări au valențe simbolice, dar timide. Deși apreciat de către specialiști – dovadă existența expoziției – după opinia mea, tablourile expuse impresionează doar prin dimensiuni. La ieșire, am aflat că există o pasarelă lată cât pentru o șosea cu 6-8 benzi de circulație, peste toate arterele din zonă: stradă, bulevard, autostradă și linie de tramvai. Ea îmi confirmă presupunerea inițială, că bulevardul Singru trebuia să-și continue traseul în linie dreaptă, până pe malul mării. Parcul și Centrul Cultural Stavros Niarchos fiind o valorificare a spațiului liber după modificarea proiectului. Am folosit pasarela, descoperind astfel o cale de acces mai bună decât cea aleasă de mine după hartă, fiindcă pe hartă nu figurează pasarela. Deși evoluția Atenei a fost una haotică, orașul fiind aglomerat și încâlcit, la grație inițiativei lui Stavros Niarchos, aici totul este conceput în stil american. Ei, americanii, nu fac economie la spațiu, deoarece au suficient. Odată ajuns acasă, am căutat pe Internet informații despre Stavros Niarchos, despre care nu știam nimic. Am aflat că a fost un multimiliardar, născut bogat și ajuns super-bogat datorită implicării în transportul naval, în special petrolier. America nu-i era necunoscută,


mai ales că părinții lui fuseseră naturalizați în Statele Unite, dar au revenit în Grecia înainte de nașterea lui Stavros.

File de jurnal Mișu are probleme. Aproape uitasem de el, când am primit o scrisoare. Este pentru prima dată când scrie despre adevăratele lui probleme. Nu toate (ar fi fost imposibil), dar intuiesc și un motiv ascuns: nu mai rezistă. Înainte de a pleca, și-a întreținut un optimism forțat, deși știa de la mentorul lui că „nu umblă câinii cu colaci în coadă” nici măcar la Paris. Era un tip deștept acest mentor. A fost la vremea lui singurul pictor din Brașov care și-a câștigat existența prin artă. Era absolvent al Academiei „Repin” din Leningrad, acum Sankt Petersburg. A avut însă o viață chinuită, pentru că n-a vrut să se prostitueze politic. Poate că tocmai de aceea, Mișu nu i-a urmat sfaturile decât în pictură. Iar după ce sa dus la București, la Academia de Arte, nu s-au mai văzut decât întâmplător. Spunea despre dânsul că este „expirat”, în timp ce el, Mișu, dorește să se afle în „contemporaneitatea artistică”, cum îi plăcea să spună, deși nu cred că își va egala vreodată primul mentor. Picta abscons și se autodeclara neînțeles. După părerea mea, arta, la fel ca literatura, trebuie să comunice o idee, un sentiment etc. Ea trebuie deci să fie înțeleasă. Ce ar însemna un roman, scris într-o limbă inexistentă? Dar, să nu fiu rea, eu nu sunt critic de artă.


Ce mă surprinde este faptul că Mișu știa foarte bine că este greu să-ți câștigi existența din vânzarea tablourilor. O constatasem amândoi odată în plus, când am vizitat biserica Sacré Cœur, cu ocazia excursiei ce am făcut-o împreună la Paris după bacalaureat. A fost un cadou din partea părinților noștri. Ca să ajungem acolo am urcat pe jos dealul Montmartre, unde a fost fieful artiștilor la începutul secolului trecut. Picasso, Modigliani, Monet, Renoir, Toulouse-Lautrec, Suzanne Valadon, Mondrian și mulți alții au pictat și locuit acolo, unii chiar în celebrul „Le Bateau-Lavoir”, poreclit astfel datorită formei construcției. Acum, doar „Place du Tertre” mai amintește de „epoca de aur”, prin mulțimea pictorilor ratați, ce încearcă să câștige un ban, cei mai mulți făcând pe loc portrete la comandă. Unii expozanți sunt talentați, dar nu au reușit să găsească drumul către celebritate, ceea ce face ca peisajul să fie trist. Accesul în zonele înalte ale lumii artistice nu este întotdeauna cel firesc. Deși Mișu a fost atunci de acord că modul de viață ales de acești expozanți nu este acceptabil, totuși a plecat. Se vede că Institutul de Arte i-a deformat modul de gândire. Parisul e „poezos” – cum scria în jurnalul ei Oana Pellea, fiica actorului Amza Pellea – dar numai atât. Lupta pentru existență e la fel ca peste tot, iar francezii nu sunt printre cei mai onești oameni. Poate dimpotrivă! Obișnuia să afirme că el este un profesionist și îi disprețuia pe cei etichetați amatori, fiindcă nu aveau o diplomă de absolvenți ai unei școli de artă. Își însușise din studenție această mentalitate.


Este de așteptat ca grupurile de profesioniști din orice domeniu de activitate să-și apere interesele comune. Așa s-au născut corporațiile, trusturile și altele. Aici am folosit termenul „profesionist” în sens substantival, ca practicant al unei profesiuni și nu în sens adjectival, de bun meseriaș, definind o persoană în care ai încredere că va executa corect comanda ce i-ai încredințat-o. Termenul „amatori” nu ar fi greșit, dacă îl interpretăm în sensul în care francezii îi numesc pe „pictorii de duminică”, fiindcă își câștigă existența în alt mod. În România însă este invers: mulți dintre cei ce se auto-declară profesioniști își câștigă existența în alte domenii. Desigur, cei cu relații primesc comenzi de la stat sau marile firme. Ceilalți . . . Poate că exagerez puțin eu, din deformație profesională. Sunt totuși filolog. După absolvire, ca profesor de desen, Mișu realiza că este doar (zicea el, fără să se gândească că mă jignește) profesor și nu artist. Atunci, la trecerea prin „Place du Tertre”, avusese ocazia să vadă ce înseamnă să fii pictor profesionist în adevăratul înțeles al cuvântului, ce înseamnă să-ți câștigi existența din artă. În primele două luni după plecarea la Paris mi-a trimis doar câteva vederi. Cât a stat în Viena, n-a dat nici un semn de viață. Îmi spusese, de-altfel, chiar cu câteva zile înainte de emigrare, că nu o va face, pentru ca să numi producă neplăceri cu autoritățile. În următorul an am primit două scrisori formale și apoi nimic. S-a întâmplat ceva, din moment ce s-a trezit abia acum. Sau s-a schimbat ceva.


Cugetarea Bolovanului Lui Mișu îi lipsește feedbackul. Și asta pentru că este prea plin de sine. Faptul că nu a avut succes cu arta sa nu i-a perturbat convingerea că este un geniu, sau ceva pe-aproape. Nu a învățat că, în viață, este necesar să știi să faci ceva util, ceva de care societatea are nevoie. Dacă îți și place ceea ce faci – adică să îmbini utilul cu plăcutul, cum se spune – înseamnă că ai atins idealul. Dacă nu, atunci trebuie să separi cele două activități, dar să nu uiți că prima este obligatorie. În caz contrar, se ajunge la cunoscuta constatare că „Tot ce-i bun în viață este ilegal, imoral sau îngrașă”. Tot ce este considerat normal pe Mișu nu-l interesează. El este deasupra lucrurilor obișnuite. La școală, nu l-a satisfăcut regula de trei simplă, pentru că este – vezi bine – prea simplă. Își dorea una mai complicată. Nici geometria nu l-a satisfăcut; o considera simplistă. Era din categoria celor care doresc să construiască un triunghi cu patru laturi. A visat să devină celebru. Da poți visa, dar fără să devii robul visării. Omul este un element al societății, un produs al ei și, în consecință, nu poate exista în afara ei. De aceea, dacă nu-i este util societății, mai devreme sau mai târziu va suporta consecințele.


Panseuri ateniene În vizită la o mânăstire La est de Atena, puțin mai sus de Rafina, dar mai jos de Maraton, se află localitatea Nea Macri. Nu este vorba despre nenea Macri, ci noua Macri, ceea ce presupune că există - sau a existat - o localitate mai veche (palio) cu același nume, deși eu nu am găsit-o pe hartă. Asta însă nu înseamnă că nu există. „Macriá” înseamnă „departe”, dar nu știu dacă numele vine de aici, adică o localitate ceva mai departe de Atena - deși nu este chiar foarte departe -, ci mai repede de la un nume propriu. Cine ar fi fost acest Macri nu știu. Rafina este stațiune și port, unul important, se pare. N-am fost acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut pe tot mapamondul. Aici este locul unde s-au luptat grecii cu perșii și legenda spune că un soldat a alergat 42 de kilometri pentru a anunța atenienilor victoria, după care a murit datorită efortului depus. În localitatea Maraton, există movilă funerară, unde se spune că sunt depuse oasele celor care au murit în timpul luptei. Oasele grecilor; cu cele ale perșilor nu se știe ce s-a întâmplat. Nici la Maraton n-am fost. Din Macria, noi am cotit la stânga și am urcat un deal, până la mânăstirea Sfântul Ephrem, pe limba noastră, românească, Ifrim. Am ajuns acolo grație bunăvoinței doamnei Carmen Irimia, mai veche în Atena, care fusese acolo mai demult și i-a plăcut. Mi-a plăcut și mie.


Primul lucru care te frapează este arhitectura: o combinație foarte reușită între antic, bizantin, venețian și modern. Se vede că este o mănăstire veche, căreia i sau adăugat noi construcții, acordând însă stilului atenția cuvenită. Din nefericire, ceea ce a mai rămas din curte oferă un spațiu prea mic pentru realizarea unor fotografii convingătoare. Realitatea este cu mult mai frumoasă. Nu chiar antice, dar mai vechi, sunt clădirile albe și mici, probabil foste chilii, adăpostind acum un magazin de suveniruri. În dreapta se păstrează un mic paraclis. Este opinia mea. Nu am găsit nici un ghid despre edificiu. Toate informațiile sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei mânăstiri? O enigmă care se pare că nu preocupă pe nimeni. Am scris că primul lucru ce te frapează este arhitectura. Am greșit. Încă înainte de a intra în incinta mânăstirii, deci înainte de a-i observa construcțiile, mulțimea vizitatorilor este cea care îți atrage atenția, în special femei. Cum nu arhitectura este cea care poate să atragă atât de mulți oameni (majoritatea greci), începi să te gândești la alte motive. Într-adevăr, încă de la primii pași, dilema capătă răspuns: sfântul. Prima construcție, care îți stă în cale, dar în care nu poți intra, adăpostește copacul de care a fost legat călugărul Ephrem de către turci, înainte de a-l omorî. La fel ca ceilalți vizitatori, m-am uitat și eu pe geamul ușii, dar nu am văzut nimic. În interiorul bisericii, în schimb, se află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului, alături de o și mai frumoasă icoană. Vizitatorii le sărută pe amândouă și își


trec un obiect personal peste sticla de deasupra raclei, în speranța că sfântul îi va ajuta. Într-adevăr, acesta este scopul venirii aici a majorității persoanelor, atrase de minunile săvârșite de sfânt, bogat redate în publicații de diferite forme și dimensiuni. Cele mai frumoase sunt tocmai cele în limba română, adevărate cărți cu fotografii color. Nu cred că este cazul să ne facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu s-au vândut. Costă 10 euro. Stilul modern nu se amestecă cu cel anterior. Dacă treci prin portalul din dreapta bisericii și reușești să deschizi o poartă, ai posibilitatea să dezlegi și enigma chiliilor actuale. Eu am reușit pentru câteva secunde, suficiente să fac o fotografie, înainte ca o vajnică apărătoare să mă izgonească într-un mod prea puțin pios. Nu mai conta. Imaginea era edificatoare. În loc de chilii am văzut un palat și dependințe pe măsură, în jurul unei grădini deosebită de cea din Versailles doar prin dimensiuni. Excursia a fost frumoasă, instructivă și deosebit de plăcută. Am prins și o zi potrivită pentru așa ceva, nici toridă, dar nici urâtă.

*

* *

Mitologia greacă nu este o doctrină religioasă. Este literatură! Desigur, ea a servit religiei timpului, dar obiectivul principal a fost etica, prin discuțiile generate și consecințele moralei conținută în fiecare dintre mituri,


asemenea fabulelor. Esop, unul dintre primii fabuliști a făcut exact același lucru, dar fără implicații religioase. De altfel, ideile mitologiei grecești nu sunt tocmai noi. Cele mai multe au fost preluate din Orientul apropiat și, mai ales, din Egipt. Meritul grecilor este modalitatea în care le-au scris. Nu numai mitologia greacă a împrumutat idei din Est, ci și religiile occidentale. Hajime Nakamura a dedicat acestei teme o carte, „Orient și Occident”, de peste 500 de pagini, pentru care a primit și premiul Nobel. Doctrinele comparate cu precădere sunt cele creștină pentru Occident și Budismul pentru Orient, prin reprezentanții lor: Iisus și Buddha. Chiar și unele legende fundamentale – ca cea a iluminării creatorilor celor două religii – sunt asemănătoare, spune el. Experiența apostolului Pavel pe drumul Damascului nu este nici ea cu mult diferită. Factorul comun este însăși ideea de iluminare și nu detaliile povestirii. „Atât Buddha cât și discipolii lui petreceau nouă luni din fiecare an mergând din sat în sat, făcând știută noua învățătură celor ce voiau să o audă. Ei nu organizau adunări publice și nici nu țineau predici cu conținut dinainte stabilit; cuvântul lui Buddha era răspândit numai pe calea conversației. Discursurile Maestrului luau forma chestionării socratice, a parabolelor morale, a controversei curtenitoare . . .” – pagina 199. Și încă un citat relevant: „Doctrinele servesc doar învățătorului, ca mijloc prin care să împărtășească celorlalți ideile sale” – H. Zimmer, „Philosophies of India”, citat de Nakamura la pagina 300. Este deci o greșeală


obiceiul unor propagandiști religioși de a citi enoriașilor din Biblie pasaje a căror semnificație nu au înțeles-o nici ei. Cultul lui Hercule s-a bucurat de o mare popularitate în lumea antică. Herakles era, în ordinea sacră a mitologiei vechi, primul om care, prin propriile sale resurse, ajunge să dobândească nemurirea și locul cuvenit până la el doar zeilor. Asta nu mai este doctrină religioasă, ci literatură cu un scop etic clar. Phaliro Pe malul mării, aproape de blocul în care locuiesc, se află un mic monument. Pe o placă de marmură de circa un metru și jumătate înălțime, cu latura de sus fasonată în linii ondulate, asemenea valurilor mării, se află un basorelief cu chipul unui bărbat bărbos, așa cum se sculptau în antichitate. Sub el, o barcă cu multe vâsle, de asemenea antică, sugerează că navigația ar fi fost meseria lui. Sub chipul lui și deasupra bărcii se află inscripționat un nume: Phaliro, identic cu al cartierului. Multă vreme am crezut că monumentul este dedicat unui personaj: zeu, erou sau un conducător celebru, și am căutat să aflu despre cine este vorba. Ani de zile am făcut-o. Am întrebat, am răsfoit cărți, dar totul a fost în zadar. Am găsit, în schimb, pe câteva hărți vechi, mai multe denumiri ale golfului în care ne aflăm. Toate sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare cu „Phaliro”. Am ajuns deci la concluzia că nu este vorba despre un personaj, ci pur și simplu despre calitatea de navigatori a


grecilor din antichitate, care locuiau pe aceste meleaguri, mai ales că – într-adevăr – aici a fost un port celebru. Cel din Pireu, folosit astăzi, este relativ mic și foarte ascuns, bun pentru pirații din vechime. Se spune că de aici, din Phaliro ar fi plecat Tezeu în Creta să omoare Minotaurul. Acum, că stau în fața monumentului, să-mi odihnesc picioarele obosite, am și o confirmare, ce-i drept subiectivă. Chiar foarte subiectivă. Aleea betonată pe care ne aflăm, eu și monumentul, este lată, străjuită de arbori pe de o parte și marea de cealaltă, dotată cu bănci din loc în loc, pentru cei ca mine. Majoritatea celorlalți fac jogging sau se plimbă. Vin și bătrâni, în speranța revenirii la starea lor de altă dată, dar și tineri și mai ales tinere, din dorința menținerii siluetei. Unele chiar reușesc. Statul pe bancă nu este deci chiar fără folos. Ai ce privi. Dar asta nu are legătură cu Phaliro, Tezeu și descoperirea mea. Motivul este în partea cealaltă a monumentului, pe mare, unde Luna lasă o dâră luminoasă, sugerându-mi calea urmată de Tezeu. De fapt, nu Luna este cea care luminează. Ea este doar o oglindă ce reflectă raza Soarelui. Și nici măcar Soarele nu ne luminează. Deasupra atmosferei terestre este întuneric. Obiectele – mari, mici, sau foarte mici – sunt cele care transformă prin reflectare radiația în ceva ce ochii noștri percep ca fiind lumină. Cea căreia trebuie săi mulțumim pentru ceea ce vedem, fiindcă ceea ce vedem este frumos, este deci marea. Iar ceea ce văd eu nu este o pată identică cu Luna, ci un șir de dungi cum numai un pictor talentat ar fi putut face. Ai crede că un pictor celebru și-ar fi muiat pensula acolo – a spus cineva. Este


invers. Aici, marea și-a așternut singură pe epidermă culorile împrumutate de la Soare. Sau poate nu chiar singură. Printre noi, cel care a încercat să redea efectele miraculoase realizate de apă a fost Monet, dar – chiar înaintea lui – Turner s-a apropiat chiar mai mult de ideal. Iar idealul este marea însăși. Bine-bine, și ce legătură are asta cu bătrânul Phaliro? Are, pentru că de aici, din portul Phaliro a plecat Tezeu spre Creta, iar marea tocmai asta vrea să-mi spună, că nu degeaba semnul luminos ce pleacă din fața mea și din spatele monumentului îmi indică mie direcția. Și este o singură direcție, fiindcă de aici a plecat. Se știe că el, Tezeu, s-a și întors. Mai important a fost gestul tatălui său, Egeu, cu care convenise să arboreze pânzele albe în caz de succes și pe cele negre în caz contrar. Sub efectul magic dat de bucuria victoriei – sau poate și din alte cauze, bârfesc unii – Tezeu a uitat de promisiune. La vederea pânzelor negre, de supărare, Egeu s-a aruncat în mare. De atunci în memoria lui grecii au numit această mare Egeea. După părerea mea, el nu s-a aruncat chiar de aici, din Phaliro, unde apa și uscatul se îmbrățișează calm, printr-o interpătrundere lentă. S-a aruncat la Cap Sunion, în extremitatea sudică a peninsulei Atica, unde faleza este abruptă. De acolo, tatăl lui Tezeu putea să vadă corabia cu mult înainte ca ea să ajungă în port. Și tot de acolo, tentația de a se arunca în mare – chiar și fără motiv – este puternică. Un salt în gol de 60 de metri ar tenta pe oricine. Acolo se află și un templu a lui Poseidon, foarte fotografiat de turiști la apus de soare. Și bulevardul din Atena, care urmează firul litoralului se numește tot


Posedonos. Mi-ar fi plăcut ca și șoseaua, ce continuă calea până la Cap Sunion să se numească tot așa, sau mai bine Egeos. Dar noi nu obișnuim să dăm nume șoselelor. Între timp, un norișor a ascuns luna și, implicit raza luminoasă, așa că e timpul să mă duc la culcare. Turnirul pisicilor Orice om are în dotare o cantitate oarecare de dragoste. Modul de distribuție este cel care îi diferențiază. La unii, ea este larg distribuită, în timp ce la alții ea este concentrată asupra unui număr restrâns de persoane sau, prin restrângerea ariei, la o una singură, uneori un animal, sau chiar obiect. Ca toți parveniții, grecii imită ceea ce li se pare lor că ar fi la modă. Acum sunt animalele de companie. Nu orice animal. Doar cățeii, fiindcă cu ei se poate defila e stradă. Efectul? Urină la fiecare pom și rahați din 10 în 10 metri. Colectarea lor nu intră în discuție. Putem avea înțelegere pentru unele persoane în vârstă, care au pierdut pe cineva drag sau chiar pentru cele ce n-au cunoscut dragostea printre semeni și se consolează cu fidelitatea unui animal. Pretinsa dragoste de animale este însă un moft al celor ce nu iubesc pe nimeni, dar cred că își pot acoperi insatisfacțiile de orice fel afișându-se cu un animal de companie. Câinii sunt de preferat, fiindcă pot fi dresați să afișeze dragostea pentru stăpân. Nu este cazul grecilor, decât în rare excepții. Pentru majoritatea, animalele de companie sunt doar ceva asemănător unor articole de vestimentație.


Există însă și excepții. O doamnă în vârstă se ocupă de hrana pisicilor ce profită de bunătatea ei și își iau zilnic porția de mâncare în curtea din spatele blocului în care locuiește. Nici o pisică nu este a ei, nu se afișează pe stradă sau în casă cu vreuna dintre ele. Ea doar le dă de mâncare, fără să aibă vreun beneficiu de pe urma lor. Și face aceasta zilnic, în ciuda colocatarilor, care se plâng de mizeria lăsată de pisici. Oricum, mizeria pisicilor nu se compară cu cea de pe trotuare, lăsată nu de câini, ci de stăpânii lor, pe care până ce și legea îi obligă să lase curat pe unde trec. Revenim însă la pisicile din curtea vecină. Ele oferă aproape zilnic un spectacol ce merită urmărit. De câtva timp un motănel este foarte distractiv. Poate e pisicuță, dar fetele îi spun astfel, pentru a-l diferenția de celelalte pisici. Este un animal foarte jucăuș. Atunci când nu găsește altceva, se face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, o abandonează pentru câteva secunde, apoi se întinde pe burtă, încordat, cu privirea înainte și, dintrodată, se aruncă asupra „prăzii” și jocul continuă. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou, aleargă apoi trei-patru metri într-o direcție oarecare, să prindă din nou aceeași pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Este fascinant! Are doar câteva luni, este plin de energie și chef de joacă. Ceea ce impresionează cel mai mult este capacitatea lui de a construi scenarii. Rari sunt copiii capabili să se joace singuri cu atâta imaginație.


Uneori încearcă să antreneze în jocul lui și două pisici mature. Este de presupus că una dintre ele este mama lui. Despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînțeles, porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă. Scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni. Acum, spectacolul pare a fi unul deosebit. Dornic de ceva nou, eroul nostru a antrenat în joc una dintre pisicile mature. A fost un turnir în toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul și lancea le lipsea așa că, la întâlnire, își ating doar lăbuțele. De pe noile poziții, disputa se relua. Atrași de spectacol, câțiva porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulți și stăteau pe crengi, ca și cum ar fi fost în loja oficială. Interesul pentru dispută era vizibil după modul în care își mișcau capetele, urmărind combatanții. Nici la meciurile de fotbal nu există un interes pentru joc atât de mare ca la acești porumbei. Oamenii mai mănâncă semințe. Ei nu!

File de jurnal Este regretabil că unele domenii de cultură generală, printre care desenul și muzica, sunt neglijate în educația copiilor, iar – atunci când se fac - se limitează la câteva


cunoștințe elementare, aparținând nu culturii, ci meșteșugului de desenator sau cântăreț. Cultura conectează domenii diferite. Din acest motiv, cunoașterea sectară nu permite înțelegerea profundă a unui element izolat. Numeroase capodopere ale picturii universale, spre exemplu, tratează subiecte biblice. Celui care privește un asemenea tablou, fără să știe la ce se referă, i se potrivește expresia „se uită ca pisica în calendar”. S-ar putea ca pisicii să-i placă coloritul calendarului, dar numai atât. Ce poate gândi un tânăr care privește un tablou cu spălarea picioarelor, dacă nu știe că acesta era un obicei cu valoare de simbol în Orientul Mijlociu. Cunoștințe despre muzica bună – nu doar cunoașterea notelor muzicale – ne-ar feri auzul de cacofoniile muzicale prea frecvente chiar și la radio și televiziune. Pentru asta ar trebui organizate audiții muzicale cu foarte scurte fragmente, alese cu grijă și explicate.

Panseuri ateniene Cunoașterea alfabetului grecesc și a celor mai uzuale cuvinte i-ar scuti pe cei ce pretind a fi oamenii de cultură să facă greșeli elementare. Grafica literei ‚Y’ (igrec, cum i se spune în România, ipsilon în greacă) este identică în română și greacă numai ca majusculă. Ca literă mică, ea nu se scrie ca un y românesc, ci ca u. Explicația probabilă este riscul confuziei cu gama (γ). Din acest motiv, greșelile inerente sunt jenant de frecvente.


În plus, înaintea unor consoane ca ‚s’ se pronunță ca ‚f’. Se spune deci „Misterele elefsine” și nu „eleusine”. Asemenea situații nu sunt, din păcate, deloc rare.

*

* *

La invitația unei prietene, am fost să ne rugăm la moaștele sfintei Elena, adusă în Grecia de la Vatican. Expunerea a durat o lună, accesibilă permanent publicului, zi și noapte. Ea, prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupație romană, turcă, venețiană prin unele locuri și altele, cea mai puternică credință a grecilor rămâne xenofobia. Așa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul propriu și astfel, ne-a invitat și pe noi s-o însoțim. Era penultima zi. Moaștele Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din orășelul cu același nume din vecinătatea Atenei, de fapt un cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai aglomerat, cu cât ne apropiam de destinație, dar nu din cauza moaștelor sfintei. Pentru că nu știu de ce organizatorii pelerinajului au ales acel loc, am încercat să mă documentez, în speranța că voi reuși să deslușesc misterul.


Prima mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din alfabetul grec, probabil pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde, pentru scrierea sunetului, se folosește combinația ‚mp’ (μπ), în timp ce ‚B’ se pronunță ‚V’. În ceea ce privește semnificația termenului „barbar”, aflăm din Dicționarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină, și desemna la vremea aceea pe toți cei ce nu aparțineau Imperiului Roman. Această observație nu mă ajută decât prea puțin să găsesc legătura dintre Sfânta Elena și Sfânta Varvara. Unele legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele pe al Turciei, toate aparținând Imperiului Roman la timpul acela. În Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei românești, găsim următorul text: „În vremea împărăției lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părțile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat și slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei și cu credință de elin, care viețuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea că lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decât numai pe ea și care, cu vârsta, s-a făcut foarte frumoasă la față, încât nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumusețea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meșteșug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase și în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rânduindu-i acolo femei purtătoare de grijă și slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumusețea fiicei sale de către poporul cel simplu și de neamul de jos, căci socotea că nu sunt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea fața cea prea frumoasă a fiicei sale. . . ”

Legenda continuă în acest stil și este prea lungă, pentru


ca s-o reproduc în întregime. Pe scurt, cugetând Varvara în turnul ei, l-a aflat pe Dumnezeu și a renunțat la zei, ceea ce l-a supărat pe tatăl ei. În speranța că va reuși s-o readucă la credința în zei, a început s-o persecute. „Îndrăcindu-se Dioscor de iuțime și de mânie și uitând dragostea cea firească, a scos sabia și a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, . . . Dioscor, aflând pe fiica sa în peșteră, a apucat-o și a început a o bate fără milă și, trântind-o la pământ, o călcă cu picioarele; apoi, apucând-o de păr, . . .”

Urmează o adevărată tortură, efectuată de el și subordonații săi, prin mijloace inimaginabile, dar fără succes. N-a reușit nici măcar prin decapitare. Așa se scrie istoria în textele religioase. Revenind la fapte, Maximian nu a fost împărat, ci coîmpărat al lui Dioclițian, însărcinat cu administrarea Italiei și Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice. Iliopoli (Orașul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis de azi, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de centrul Atenei, deci în direcția opusă Agiei Varvara. Altele site-uri indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legendele sunt total fanteziste. Aflăm însă că există moaștele ei, păstrate azi în mai multe locuri. Maximian a avut o fiică, Fausta, care s-a căsătorit cu Constantin cel Mare. Sfânta Elena este mama lui Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viața s-a străduit să-și creștineze fiul, deși nu a reușit. Ar fi fost și greu. El era un om politic și nu putea să-și abandoneze susținătorii. Atunci, ca și acum, acolo și peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele noastre am spune mai corect „în gașcă”.) Monedele bătute în epocă dovedesc devoțiunea lui Constantin față de Marte, apoi din ce în ce


mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului (subordonați lui, mai ales după retragerea sa la Split, în Croația), care acum erau grupați într-un colegiu, celor doi auguști subordonându-li-se doi cezari: Galerius și Constanțiu Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenției, la abdicarea sau moartea împăratului, Maximian urma să abdice, ceea ce s-a și întâmplat. În felul acesta, Chlorus îi ia locul și devine august. Galerius, devenit și el august își ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambițioși, Maxențiu – fiul lui Maximian – și Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund nemulțumiți, astfel că, la moartea împăratului, în bună tradiție politică, cei patru s-au luptat cu toate mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârșit unicul împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbește atât de mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creștinismul, s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxențiu. De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313, este cusută cu ață albă. Nu există nici un astfel de document. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu același subiect. Licinius stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creștinismul înflorise mai puternic decât în apusul


dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc, odată devenit împărat unic, Constantin și-a arogat toate faptele favorabile Creștinismului, în plină evoluție, permițânduși neglijarea adepților cultului solar. În posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius și alții. Mama lui Constantin, Elena, a murit la sfârșitul lui 328 sau începutul lui 329, deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai spune că, puțin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creștinat. El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinților de aproape zece ani. Dar, toate astea sunt istorie și credința are prea puțin de-a face cu istoria. Fapt este că la moaștele Sfintei Elena a venit din Grecia puhoi de lume să se închine, deși ea, Elena, nu apucase să facă vreo minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă, cu multe pietre prețioase (sau false), îmbrăcămintea elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) și o coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să se închine, cu speranța că doar o minune divină ar putea rezolva necazurile fiecăruia. Contrar așteptărilor, nu toți cei așezați la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape toți cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcați, femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-și păstreze machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine și-a scos cu multă întârziere haina (dar nu și cravata), deși la un moment dat, când șirul de credincioși


trebuia să treacă pe sub un fel de baldachin, era extrem de cald. Dar, totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopții. Și tot nu am aflat de ce au adus moaștele Sfintei Elena la Agia Varvara și nu la altă biserică, mai importantă și cu un acces mai ușor.

Din relatările Zidului Mișu s-a întors în țară. Acum este în vizită la Elena. -

-

-

-

Ca să înțelegi ce am făcut și ce n-am făcut în Paris și de ce am făcut sau am făcut așa și nu altfel, trebuie s-o iau de la început și să-ți relatez întreg periplul. Chiar sunt curioasă. Mai întâi plecarea, sau cum se spune „fuga”. Așa se spunea atunci. Nu cred că tinerii de azi mai înțeleg semnificația cuvântului, mai ales că – după câte știu eu – nu alerga nimeni. Dimpotrivă, trebuia să mergi tiptil. Cel care m-a antrenat pe mine în această aventură a fost Georgel. Asta știu. El avea un prieten cu relații printre securiști, fiindcă bunicul lui fusese șofer la Securitate. Prietenul lui se angajase să faciliteze fuga noastră


-

-

-

-

prin Iugoslavia, împreună cu încă trei cunoștințe de-a lui. În drum spre graniță cu mașina lui, a oprit la Denta, să culeagă o ultimă informație. Nouă ni s-a părut suspect și – de frică – eu și Georgel am coborât din mașină și am fugit. Iată că ceva cu fuga s-a potrivit. Da, numai că noi am fugit înapoi. Am mers ceva pe jos, până am prins o ocazie și ne-am întors la Timișoara. Acolo am stat câteva zile la campingul din „Pădurea verde”. A fost bine, fiindcă am cules informații. Stai puțin. Nu cumva prietenul lui Georgel se numea Spânu? Ba da. Îi și uitasem numele, dar acum mi-l amintesc. Ei bine, nici nu ai idee cât de norocoși ați fost. Întâmplarea a făcut vâlvă în tot Brașovul la vremea respectivă. Tipul și-a trădat „clienții”, care au fost imediat arestați. Unul dintre ei era nepotul unei profesoare mai în vârstă, pe care am cunoscut-o. A făcut un an închisoare. Ea a ieșit la pensie imediat după întâmplare. Ia uite! Dacă știam că sunt atât de norocos poate mai rămânem la Paris. După cum arăți, nu cred că rezistai prea mult. Am să uit remarca asta. Să-ți povestesc mai departe. Între timp, situația internațională se schimbase. Da, știu. Încă de la începutul anului 1989. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria închideau ochii la


-

încercările de emigrare. Era preludiul la căderea Zidului Berlinului. Așa este. Noi am plecat de la Timișoara la Arad, unde am intrat într-un grup de tineri, cu care am trecut în Ungaria și, de acolo, în Austria. În grup, majoritatea erau etnici maghiari, mulți foarte tineri, unii în vacanța de dinaintea ultimului an de liceu, pe care astfel l-au abandonat.

Remarca bolovanului Sursele mele spun că prin Iugoslavia era cu mult mai periculos. În mod oficial, cei prinși erau mai întâi condamnați pentru trecerea ilegală a frontierei și – după ispășirea pedepsei – erau trimiși înapoi în România, unde se știe ce li se întâmpla. În funcție de gradul de cumsecădenie a grănicerilor, exista și posibilitatea ca aceștia să închidă ochii și să-i lase să treacă, dar nu se putea conta pe asta. Soluția era evitarea lor. Asta dacă nu erau prinși de grănicerii români, deosebit de vigilenți. Zona de frontieră era supravegheată pe o adâncime ce câteva zeci de kilometri, iar în apă, la traversarea Dunării, puteau fi omorâți fără formalități. În Ungaria, în schimb, se putea intra în mod legal, iar frontiera cu Austria nu era chiar atât de strașnic păzită ca cea dintre România și Iugoslavia.

-

În Austria am ajuns mai puțini. Acolo ne-am adresat autorităților. Noi, ca proștii, ne-am dus la primărie, dar cred că la oricine am fi apelat tot acolo ajungeam, adică la un centru de primire a refugiaților. Era o clădire foarte mare, unde eram cazați laolaltă, toți cei fugiți din Est. Eu m-am nimerit într-un dormitor cu alte persoane decât cele cu care venisem. Ni s-au luat buletinele și ni s-a spus să așteptăm, pentru verificări. La


-

-

interogatoriu, am simțit că se dorește să fiu etichetat ca refugiat politic și, eventual, atras întro rețea oarecare. Mi-a fost întotdeauna teamă de așa ceva, așa că am fost prudent. Am declarat că sunt pictor și doresc să merg la Paris, care este capitala internațională a artelor. Atunci m-au lăsat în pace și dispreț. După două săptămâni am fost din nou chemat și mi s-a spus că sunt repartizat la Pedersdorf am See. M-am speriat un pic, fiindcă nu știam ce-i asta și mă mira denumirea; eu știam că Austria nu are nici o mare prin preajmă. Împreună cu alți doi români, am ajuns acolo transportați cu un autoturism, condus de un austriac, care n-a scos nici un cuvânt. Nu știu ce hram purta. Georgel a ajuns tot acolo? Nu. Refugiații erau repartizați pe întreg teritoriul Austriei. Unii au ajuns chiar la cabane prin munți. Cred că special ne împrăștiau, pentru ca să nu ne putem organiza. Nu mai știu nimic despre el de când am plecat din Viena. Nici după? Când ai ajuns în Franța? Nu. Halal prieteni! Uneori, viața e mai complicată. « Promettre c’est noble; tenir c’est bourgeoise » Un nobil nu promite, iar un burghez, ca reprezentant al erei industriale, este obligat să-și respecte angajamentele, pentru a rămâne în lumea afacerilor.


-

-

-

Oricum, acolo m-am liniștit. Am fost cazați într-o casă cu un etaj, unde se aflau numai români. Masa era servită la un restaurant din apropiere. În localitate erau mai multe locuințe folosite pentru cazarea refugiaților de diferite nații. Primeam și ceva bani, insuficienți însă, dacă erai fumător. Nu aveai voie să lucrezi, deși unii o făceau la negru. Localitatea era pe malul unui lac foarte mare, de unde și denumirea lui, care mă indusese în eroare. Era un amestec de sat (majoritatea locuitorilor aveau loturi de pământ în apropiere) și stațiune pentru vienezii amatori de sporturi nautice. Excelent! Așa mi-am zis și eu. N-a durat mult și am aflat că nu doar iadul este pavat cu intenții bune. De ce? Privit din afară, poate că pare exagerat, dar stresul datorat așteptării se accentuează de la o zi la alta și te întrebi dacă nu vei înnebuni înainte de rezolvarea problemei. Care problemă? Aștepți să fii chemat la un interviu, după care urmează să afli dacă țara solicitată de tine îți aprobă sau nu imigrarea. Asta poate să dureze și doi ani. Eu credeam că cei cu studii superioare sunt căutați și primiți cu brațele deschise. Se vorbea mult la noi despre exodul creierilor, vânătoarea de profesioniști, de care propaganda comunistă acuza țările occidentale dezvoltate. În


-

-

realitate, în lagăr nu se ține seama de nimic. Eram cazați laolaltă, buni și răi, intelectuali și derbedei. Administrația fiecărei țări aprobă în fiecare an un anumit număr de imigranți. Selecția celor din lagăr se face în ordinea în se află pe listă, indiferent de calitățile și defectele solicitantului. Pentru noi, stresul se agrava și pentru că schimbările din 1989 transformaseră România într-o țară democrată, fuga noastră nu mai avea motivație și exista riscul să fim repatriați cu forța. Și cum ai făcut să nu fii returnat? Am fugit peste munți prin Italia și, de acolo, în Franța. M-a ajutat șoferul unui tir, tot român, dar plecat demult, care m-a dus până aproape de frontieră. El a mers mai departe în Italia, dar n-a vrut să riște și să mă ducă și pe mine. Mi-a arătat însă pe unde pot traversa frontiera. Am mers însă pe jos prin munți de credeam că nu mai ajung niciodată. Austriecii s-au purtat elegant cu voi. Nu cred că var fi expulzat oricum. Ași! Elegant pe naiba! Ei nu au nici un merit. Dimpotrivă, sunt foarte răi. Cum așa? Păi, după al doilea război mondial, pe la sfârșitul anilor ’40 sau începutul anilor ’50, deci după ce URSS-ul și SUA n-au mai fost aliați, au stabilit ca Austria să devină o țară neutră și care să găzduiască refugiații politici dintr-o parte a Europei în cealaltă. În acest scop, ONU furniza


-

-

-

fondurile pentru întreținerea acestora. Așa se explică „cumsecădenia” austriecilor. Casa în care am fost găzduiți aparținea unei familii ce părăsiseră satul și locuiau în Viena, iar casa o transformaseră într-un mini-hotel. Ar fi avut clienți în weekenduri și numai în timpul sezonului estival. Datorită nouă însă, avea hotelul plin sută la sute pe întreg anul. La fel și restaurantul. Banii curgeau. Nu toți austriecii profitau însă în mod direct de acest uriaș avantaj, așa că erau destui dispuși să protesteze. Au existat chiar și demonstrații împotriva noastră. Foarte interesant ce-mi spui! Noi, locatarii, eram cu toții nervoși. Certuri apăreau din nimic aproape în fiecare zi. Amuzant este că, printre noi, se afla un fost pușcăriaș. El era arbitrul la care apelau certăreții ca la un judecător, pentru că era cel mai echilibrat. Nu știu pentru ce a fost închis, dar era un tip realmente deștept. Bun! În final, ai ajuns la Paris Da, cu chiu, cu vai, visul mi s-a împlinit. Vezi că ești totuși norocos. Sunt și mai curioasă să aflu cum te-ai descurcat mai departe. Acum însă, trebuie să mă ierți, fiindcă am ședință cu părinții la școală, la clasa la care sunt dirigintă. Am înțeles. Vorbim la telefon când pot să te mai deranjez.


-

-

Nu mă deranjez deloc. Ti-am spus: sunt dornică să-mi relatezi viața ta la Paris, dar nu pot să te ascult acum. Trebuie să plec. Te rog să mă ierți. În regulă. Ne auzim. O.k. Pa!

File de jurnal Din Mișu, cel pe care l-am cunoscut eu în trecut, sa întors doar ambalajul, și acesta bine deteriorat.

Șueta foilor -

-

-

-

-

Când l-am văzut pe Mișu intrând pe ușă, mi-a fost milă de el, dar mi-a trecut repede. Și mie. M-am gândit imediat că ar fi putut să dea o mai bună întrebuințare fărâmei de creier cu care a fost dotat. A alergat după celebritate, asemenea fluturilor ce zboară după lumină și se ard la atingerea becurilor incandescente. La fel ca Icar. Eu nu știu de ce toată lumea vorbește despre Icar, când – de fapt – tatăl lui, Dedal, a inventat aripile și a și zburat cu ele, fără să-și rupă gâtul. Pentru că Icar a năzuit mai mult. A fost un visător, în timp ce Dedal a fost un realist deștept și inteligent. Inginerul și poetul.


-

-

Sper ca Elena să nu se lase păcălită de acest om fără caracter. Nu cred să se întâmple. Amintiți-vă replica ei, când au discutat despre prietenul lui Mișu. „Halal prieteni!”. Elena nu este foarte deșteaptă. Este, în schimb, suficient de romantică pentru a lua asemenea decizii nefaste. În acest caz însă, situația este prea clară. Într-adevăr, ce încredere poți avea în sentimentele celui care și-a uitat prietenul cu care a plecat într-o asemenea aventură, a abandonato pe Elena fără remușcare. Dacă asemenea prietenii s-au destrămat atât de ușor, le ce te poți aștepta de la una înnodată?

Zidul intervine și el în discuție. - Georgel nu știa nici el că prietenul lui nu solicitase plecarea în Franța, ci în Statele Unite ale Americii. El era conștient că în Franța nu va putea face mare lucru, în timp ce americanii sunt mai deschiși față de imigranți, pentru că ei înșiși sau predecesorii lor au fost cândva în această situație. - De ce te bagi tu în discuția noastră? Ți-a solicitat cineva părerea? Stai tot timpul cu ochii pe noi și nu ne respecți intimitatea. Măcar taci din gură. - N-a fost o părere, ci o informație. Ați putea să-mi fiți recunoscătoare că vă țin la curent cu ce se mai întâmplă prin lume. - Și, mă rog, de unde ai tu asemenea informație.


-

De la Bătrânul. El ține legătura cu toți ai noștri, sau măcar cu cei ce nu-și renegă originea. (Bătrânul este vechiul nostru prieten, Bolovanul.) - Cum s-a descurcat prietenul lui Georgel în America știi? - Nu știu, dar pot să mă informez. - Bine! Mulțumim pentru informație, dar acum lasă-ne în pace și vezi-ți de treburile tale. - Vezi că s-a făcut frig afară. – a fost intervenția frunzei, în apărarea prietenelor ei, filele. - De unde știi tu cum e afară. - Ai început să te umezești pe dinăuntru, unde este cald și bine. - Iată că noul venit este mai informat chiar și cu suferințele mele. Foile, coperta și frunza – să le zicem pe scurt Fetele – au continuat comentariile pe tema avantajelor celor ce comunică cu semenii lor, spre deosebire de cei care – din aroganță sau timiditate – își limitează orizontul la propria lor persoană și, eventual, câțiva apropiați. - Uite, noi credem că suntem mai deștepte, fiindcă avem o structură organică, provenim din lumea vie, dar Zidul ne demonstrează că lumea anorganică se descurcă mai bine tocmai pentru că au o colaborare mai bună. Ei nu uită de unde au plecat, în timp ce noi, de îndată ce arborele nu mai există ca arbore, uităm unele de altele. - Noi am avut oarece noroc să ne regăsim aici, în caiet, deși provenim din arbori diferiți.


-

În cazul meu – intervine Frunza – arborele încă există, dar fără frunze. Cred că e un arbore trist. Nu vă faceți griji. – intră din nou în discuție Zidul – la primăvară își revine. Mi-a spus mie Bolovanul ceva în legătură cu anotimpurile, dar am stat prea puțin în preajma lui, așa că nu sunt pe deplin edificată. Eu abia mă născusem atunci.

File de jurnal Mișu a dispărut. Nu știe nimeni pe unde poate fi. Nici măcar părinții lui. N-a mai venit să-mi spună cum s-a descurcat în Franța sau – mai bine zis – cum nu s-a descurcat. Aspectul lui spunea mai mult decât ar fi putut s-o facă prin cuvinte. Cred că se droghează. Acum realizez că, deși era foarte cald, el purta o cămașă cu mânecă lungă, probabil pentru a ascunde urmele injecțiilor. Paulo Coelho zice că „în fiecare clipă din viață suntem cu un picior în basm și celălalt în abis”. Mișu se pare că a sărit de pe un picior pe altul, în loc să meargă încet, cu pași mici. Nu s-a remarcat în România, dar spera că va ului Franța cu talentul lui. Frații Izbășescu, cărora le-am telefonat separat (ei sunt căsătoriți – unul are chiar și un copil – și locuiesc în cartiere diferite) nu știau nici ei mai mult. Mi-au spus că vizite similare – aproape trase le indigo – le-a făcut și lor și încă la câțiva prieteni, cu deosebirea că eu am întrerupt discuția, fiindcă aveam ședință cu părinții la școală, în


timp ce, în cazul lor, el a întrerupt vizitele, cu pretextul că mai avea o întâlnire. E limpede că nu dorea să vorbească despre viața lui la Paris ci doar să se lamenteze cu aventura emigrării și situația refugiaților în Viena. Mai mult nu știu și parcă nici n-aș vrea să știu. A fost ca un vis urât. Poate a plecat din nou la Paris, dar putea să spună măcar părinților ce intenții are. Acum îmi displace și faptul că a trebuit să relatez întâmplarea în jurnal. Dar, oare, chiar a trebuit? Poate! Acum, gata!

Cugetarea Bolovanului Mișu este un neisprăvit. Asta-i clar! Și totuși, nu este în totalitate vina lui. Este în primul rând vina părinților, fiindcă l-au îndrumat greșit. Și nu doar a lor. Este și a profesorilor. Și nu numai. În mod surprinzător pentru mine, preocuparea pentru identificarea aptitudinilor reale ale copiilor este deficitară peste tot. Dintre toate persoanele care au trecut peste mine sau chiar au pășit pe mine, niciuna nu se poate lăuda (chiar dacă unele o fac) că și-a îndrumat odrasla în mod inteligent. Subiectul mi-a stârnit curiozitatea în asemenea măsură, încât m-am interesat prin surse, încercând să găsesc o explicație. Negăsind-o, am devenit și mai nedumerit. Cum se face că înțelepciunea populară nu a reglementat problema? Nu am aflat să existe vreo metodă serioasă, nici vorbă de una științifică. Părinții, deși își doresc fericirea copiilor lor mai mult decât oricine altcineva, nu știu cum să procedeze, fiindcă nu i-a învățat


nimeni. În plus, ei sunt și subiectivi, ceea ce însă nu li se poate reproșa. Sunt copiii lor și este firesc să-i vadă mai grozavi decât sunt în realitate. Profesorilor nici nu le trece prin cap, mai ales că ei înșiși și-au greșit profesiunea și, în consecință, îi doare în cot de viitorul elevilor. Exemple de alegere eronată a carierei se găsesc la tot pasul. Mișu este primul exemplu. Părinții l-au văzut genial și l-au îndrumat către artă. În realitate, el nu este nici pe departe hărăzit cu talent, ci mai curând inapt pentru abordarea serioasă a oricărei alte profesiuni. Puțină lume se întreabă ce anume va face ca adult, profesând într-un anumit domeniu și dacă acea activitate i se potrivește din punct de vedere psihic. Recent am conversat cu un prieten, zid la o facultate de construcții. Uimirea lui era numărul mare de studente, deși ingineri de sex feminin nu se prea văd pe schelele vreunui șantier de construcții. Pe scurt, se poate afirma fără greș că cei ce au ales corect sunt excepții.

File de jurnal Ca răspuns la mesajul meu, prin care îl informam despre evoluția relației mele cu Mișu, bunicul – destul de delicat – îmi scrie despre educația elevilor în sensul orientării lor către profesiunea adecvată abilităților lor, fără să facă vreo referire la Mișu. Voi copia fragmente din acest mesaj destul de lung, pentru că este interesant și mai ales instructiv pentru mine, ca profesoară.


„... îmi imaginez acum ghinionul unui preșcolar care, îmbolnăvindu-se, a fost obligat să stea mai mult timp în casă. Ca să-i dea o ocupație, părinții i-au oferit hârtie și creioane colorate. Folosindu-le, copilul a căpătat o oarecare dexteritate în mânuirea lor. La școală, profesorul a remarcat îndemânarea lui. La polul opus, un alt copil, care a jucat toată vara fotbal pe maidan, la primul contact cu creionul, i-a rupt vârful. Profesorul lipsit de discernământ l-a etichetat talentat pe primul, în timp ce pe al doilea l-a considerat lipsit de har, deși realitatea putea fi opusă. Pentru a nu rămâne cantonat în domeniul artei, iată un alt exemplu, de asemenea fictiv. El este relevant, fiindcă o a doua categorie de greșeli pleacă de la ideea că materia școlară la care elevul s-a remarcat îi definește cariera viitoare. Să ne imaginăm un copil disciplinat, care și-a făcut întotdeauna temele și a rezolvat – sau a încercat să rezolve – toate problemele de matematică, recomandate de profesor. În consecință, acesta l-a etichetat drept apt pentru matematică. Drept urmare, a urmat cariera de matematician – credea el – absolvind o facultate de specialitate. Deoarece nu avea inteligența necesară, nu a devenit cercetător în domeniu, ci doar profesor le liceu, repetând până la pensionare aceleași probleme didactice. A fi profesor însă este o cu totul altă meserie. Înseamnă să fii în primul râd pedagog, să-ți placă copiii și să te dedici educației lor, indiferent de materia pe care o predai de la catedră: matematică, literatură, fizică, chimie, sau reguli de circulație.


Dimitrie Gusti insista pe când a condus Ministerul Instrucției, Culturii și Artelor asupra ideii „examenului selectiv de personalitate” al elevilor. În această idee foarte dragă lui, cuvântul „examen” trebuie interpretat ca examinare, cu înțelesul de cercetare a abilităților elevului. De asemenea, asocierea școală-cultură – una dintre temele importante ale cuvântărilor sale – trebuie nuanțată prin definirea noțiunii de cultură. Spre deosebire de cultura personală, cultura poporului trebuie adaptată la specificul locului.” Completez mesajul bunicului cu un citat din Dimitrie Gusti, ca răspuns deosebit de actual la situația de azi, caracterizată prin șomaj intelectual. Iată-l: „...avocați fără împricinați, profesori fără catedră și licențiați fără nici o perspectivă, nu poate fi evitat decât printr-o îndrumare a tineretului școlar înzestrat cu înclinații practice spre școlile tehnice, spre învățământul acesta așa de frumos, așa de util, care este învățământul tehnic.”

Panseuri ateniene În Grecia, din antichitate și până la dobândirea independenței, nu a avut cine să se ocupe de dezvoltarea limbii literare. Fiind sub ocupație, fiecare vorbea dialectul specific zonei geografice în care locuia. Din păcate pentru ei, după eliberare, pătura de intelectuali nou formată nu a reușit să impună o limbă unitară, fiecare susținându-și dialectul său. Katharevusa nu a avut succes. Se pare că


năravul este mai vechi. Nici alfabetul chirilic nu a fost acceptat de greci, cărora cred că le era destinat, cel uzual fiind și astăzi o dovadă de încăpățânare fudulă.

*

* *

- Ia-o dom’le. Este ofertă. Prosfοrá! (Προσφορά = ofertă în limba greacă)! - Pro-sfoară. E clar că vei fi tras pe sfoară.

*

* *

Coiful și craniul În limba greacă, cranos (kράνος ) înseamnă coif. Nu întâmplător, apropiat de el fonetic și nu numai, cranion (κρανίον) se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui. Suntem deci îndreptățiți să credem că, pentru elini, craniul era doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în luptă, ci – mult mai important – să te scoată în evidență. Este firesc: funcția de lider exista încă înainte de desprinderea omului din rândul animalelor și ea avea nevoie de elemente estetice, care s-o facă vizibilă. Curcanul este un exemplu elocvent. Preocuparea pentru protecția capului, în schimb, nu putea să apară decât


după inventarea tehnologiei de confecționare a obiectelor necesare. Despre creier nici nu are rost să vorbim. Pentru omul primitiv, inima sau ficatul erau considerate organe vitale; existența creierului au descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia craniană. Cât despre utilitatea lui, nu cred că și-au pus întrebări, iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce. Cândva, s-a presupus că servește la răcirea sângelui. Oricum, răspunsul nu putea avea legătură cu inteligența. La unele animale, creierul este foarte mare, fără nici o justificare, în timp ce alte viețuitoare, cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de inteligente. Organizarea unor insecte ne surprinde și pe noi, cei de azi, cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanității. Da, cei vechi aveau dreptate: coiful contează! Mai aproape de zilele noastre, era la modă pălăria. Dacă privim cu atenție fotografiile luate în prima jumătate a secolului trecut, sau filmele a căror acțiune se petrece atunci, observăm că, din ținuta obligatorie a bărbaților europeni și nord-americani, nu lipsea pălăria. Era semnul distinctiv al omului civilizat, de care nu se despărțea nici în cele mai toride zile, decât pentru o secundă-două, în fața unei femei. Oamenii simpli din toate timpurile și zonele geografice au purtat și poartă întotdeauna capul acoperit. Știu ei de ce. Pălăria a dispărut odată cu răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza a fost moda, iar motivul mândria: „Am mașină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie de pălărie”. A dispărut și moda paltoanelor. Dar, în marea majoritate,


oamenii nu aveau mașină. Ambiția de a fi la modă este însă mai puternică decât rațiunea, așa că în suferință a fost și este sănătatea. Dar, ce contează? În legătură cu pălăria există două expresii pentru același gest, care admit interpretări diferite. A-și „ridica” pălăria și a-și „scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de subliniere a măreției autorului, care vrea să pară mai important, cu un rang mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire față de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere față de interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparențe; mă descopăr în fața ta, așa cum sunt cu adevărat; vreau să-ți fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc de a-și ridica pălăria în fața femeilor, el a devenit caduc odată cu ideea egalității drepturilor. Nu mai are importanță faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în fața unei femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă. Dar, clima nu ține seama de înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată afectează sănătatea, așa că fiecare se poartă cum crede de cuviință. Nu știu dacă tot atunci a apărut expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima expresie exista dinainte, semnificația ei putea fi una ironică, aceea că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă socială inferioară. Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligați de protocol să stea chiar și pe viscol cu capul gol, semn că sănătatea societății este în mare pericol. Pentru Ziua Națională, conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil. Acest lucru nu s-a


întâmplat însă peste tot. Nu știu dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful. Ne întrebăm însă: De ce suflă vântul prin craniile politicienilor? Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vântul viu vuia. (George Coșbuc – Nunta Zamfirei). Era vorba de coiful luptătorilor. În lipsa coifului, e bun și craniul. Vu-vâ-viu-vu!

*

* *

În timpul conversației grecii gesticulează. Dacă au o mână ocupată, e bine, fiindcă pot fi chiar expresivi. Dacă însă își mișcă ambele mâine, atunci una poate exprima ideea opusă celeilalte, ceea ce poate fi derutant.

*

* *

Astăzi am avut o bucurie: am descoperit cum pot învăța limba greacă. Dar trebuie să mă explic. Înainte de a veni în Grecia, după ce m-am hotărât pentru această aventură, am cumpărat un manual și am învățat primele 20-22 de lecții. (Greu de spus exact câte, fiindcă pe ultimele n-am apucat să mi le însușesc pe deplin.) Credeam atunci că în Atena voi învăța grecește rapid. Ar fi fost prima limbă însușită de mine la fața locului. Eram încrezător, fiindcă pe toate celelalte le învățasem după


carte, fără posibilitatea de a conversa. Dezamăgirea a venit curând: am constatat că nu voi putea niciodată să vorbesc grecește suficient de bine. Eram prea bătrân pentru asta, iar greaca nu-și dezminte numele: este grea (Grea-ca-greaca mai rar!). În plus, în discuțiile cu miză, nici n-ar fi fost rentabil s-o folosesc, deoarece grecii – șmecheri cum sunt – ar fi profitat de slăbiciunile mele și puteau să trișeze, spunând „Ah, n-ai înțeles tu cum trebuie”. Este de preferat deci engleza, cu care pot trata pe picior de egalitate. Încercam totuși să profit de oportunitate și să învăț grecește, indiferent de utilitate. Cum deschideam manualul însă, mă blocam. Căpătasem un reflex negativ. Așa se face că astăzi, după atâta timp, nu știu limba greacă. Dar să revin la afirmația inițială. Spuneam că azi am avut o bucurie: am constatat că reflexul negativ dispare dacă – înainte de a deschide cartea – beau un păhărel de uzo. Orice minune – se știe – durează trei zile. Bucuria mea a durat doar câteva minute, până când am mi-a venit ideea că este mai interesant să scriu ceea ce tocmai ați citit, decât să învăț ceva ce nu vrea să-mi intre în cap.

File de jurnal Îmi pare rău, dar trebuie să recunosc că recomandarea biblică a iertării n-o înțeleg. Aș ierta cu dragă inimă, dar nu știu ce anume trebuie să fac pentru asta. Să uit? Asta mi se întâmplă uneori, dar în cu totul alte domenii. Să trec cu vederea, dar să nu uit? Adică să


mă fac că nu văd, deși văd foarte bine? Aste înseamnă ipocrizie. O fi pe placul bisericii, dar nu mă caracterizează. Faptele noastre – bune sau rele – sunt cele care, în ultimă instanță, ne caracterizează. În urma lor, ne formăm o impresie – bună sau rea – despre cei ce ne înconjoară. În baza impresiei ce ne-am format-o, vom ști în viitor în ce măsură putem sau nu avea încredere într-o anumită persoană, la ce ne putem aștepta de la ea. Da, iertăm o faptă regretabilă făcută de un prieten, dacă știm că nu a fost făcută cu rele intenții, ci dintr-o greșeală nedorită de el însuși. Îl iertăm, dar dacă ea se repetă, ne-o vom reaminti, și atunci vom reconsidera decizia anterioară. Iertăm mai ușor faptele dușmanilor noștri, fiindcă știm că ele aparțin strategiei lui de luptă împotriva noastră și – dacă, între timp, ostilitățile dintre noi au încetat – putem deveni aliați (dacă nu chiar prieteni) și atunci acțiunile trecute sunt trecute cu vederea. L-am iertat cu adevărat. Cred că mi-ar trebui o baie în Lete (apa uitării). Se spune însă că ea face posibilă uitarea păcatului după ispășirea pedepsei. Sunt oare pedepsită? Pentru ce? Care mi-a fost păcatul? Păcatul iubirii? Da, am păcătuit, fiindcă l-am iubit. A fost însă o iubire adolescentină. Ar fi trebuit să primesc o pedeapsă mai mică. Se pare însă că nu acesta a fost păcatul meu, ci faptul că am continuat să-l iubesc – sau să cred că îl iubesc – și după ce nu mai eram adolescentă. Abia acum îmi dau seama de dreptatea afirmațiilor celor mai în vârstă decât mine, care îmi spuneau că adevărata dragoste, cea matură, vine mai târziu. Credeam atunci că dragostea adolescentină se maturizează și ea odată cu vârsta. Nu,


ea este altceva. Prima, cea adolescentină, dispare odată cu adolescența. Rămâne cel mult amintirea ei, poate și o oarecare nostalgie, împreună cu toate evenimentele plăcute trăite în acea perioadă. Dragostea matură începe la maturitate – dacă începe – și capătă profunzime, pe măsură ce cuplul reușește să depășească împreună impedimentele întâmpinate în timpul vieții. Bucuriile nu unesc; ele sunt efemere. Dificultățile, în schimb, lupta pentru învingerea lor, DA.

Panseuri ateniene În vizită la Muzeul de Arheologie Obsedat de predilecția muzeelor cu caracter arheologic sau doar istoric din România, de a etala pietre din neolitic sau paleolitic, cu urme de dinozauri și alte ființe mai mult sau mai puțin inferioare omului, am ezitat până acum să vizitez Muzeul de Arheologie al Atenei și am greșit. Știam că aici se află masca de aur, pe care Schliemann a găsit-o la Micene și a atribuit-o lui Agamemnon, dar despre ea știam aproape tot și am văzut-o de nenumărate ori în reproduceri. Tot acolo se află și „Jocheul din Artemisa”, o statuie din bronz, reprezentând un foarte tânăr jocheu – un copil – călare pe un cal în galop. Și pe aceasta o știam din albume. În rest, îmi imaginam muzeul ca pe o clasică aglomerare de pietre și rămășițe ale unor artefacte. Mă înșelam. Muzeul de Arheologie din Atena este un muzeu al artei. Mai


veche, antică, dar adevărată. Masca lui Agamemnon este într-adevăr acolo, chiar la intrare. Mai există însă multe alte măști (se vede că obiceiul era la modă), împreună cu o vastă colecție de obiecte de podoabă din aur. „Jocheul din Artemisa” este însă cel care impresionează. Și el este expus tot aproape de intrare. Concentrarea și pasiunea copilului – foarte mic pentru un cal prea mare pentru el – sunt excelent redate. Frâul din mâna stângă și biciul din dreapta au dispărut, bineînțeles, dar pot fi intuite. De șa nu avea nevoie; jocheul și calul său formează un tot unitar. Statuia trebuie văzută. Vorbele și nici chiar fotografiile nu pot reda impresia pe care statuia originală reușește s-o facă. Numele i se trage de la locul unde a fost descoperită: Capul Artemisa, în nordul insulei Euboea (Evia). Se presupune că a fost furată din Corint și pierdută prin naufragierea vasului, în epava căruia a fost găsită. Principalele obiective fiind atinse, puteam să mă mulțumesc cu atât și să părăsesc muzeul. Curiozitatea ma îndemnat însă să continui, deși clădirea este foarte mare și bănuiam că parcurgerea întregului traseu va fi plictisitoare. Cu fiecare metru însă, interesul meu creștea odată cu surpriza plăcută de a constata că organizatorii au fost mai puțin preocupați de erele geologice îndepărtate, dar captivați de valorile elenistice. Obiecte de podoabă, statui, ceramică, monumente funerare etc., toate însoțite de explicații, sunt tot atâtea surse pentru recunoașterea culturii antice grecești. Deși am admirat pe îndelete exponatele care miau plăcut mai mult (cu toate că selecția era dificilă – prea multe sunt frumoase), nu știu când a trecut timpul. Am


trecut prin toate sălile și, dacă n-aș fi fost frânt de oboseală, aș fi luat-o de la început. Cred că o voi face-o însă altă dată, cu care ocazie voi scrie mai mult despre exponatele mai reprezentative din punctul meu de vedere. Acum vreau să subliniez un alt aspect al mentalității administrației. Expunerea obiectelor nu este singura lor preocupare. Atragerea publicului, și în special a copiilor este și ea evidentă. Nenumărate grupuri de copii se aflau în muzeu, iar ghizi dedicați acestei profesiuni își făceau „jobul” cu deosebită dăruire. Am observat și cu alte ocazii preocuparea statului pentru educația copiilor. În stația de metrou din apropierea Muzeului „Acropole” sunt reproduse câteva dintre basoreliefuri expuse în muzeu. Orice trecător rămâne cu ideea că acesta este un loc ce trebuie vizitat și – dacă încă nu a făcut-o – va trebuie să-și umple această lacună. De ziua națională, defilează doar elevii, de la cei mai mici până la cei mai mari, toți în uniforme. Adulții privesc de pe margine și sunt încântați să admire convingerea cu care țâncii doresc să-și etaleze patriotismul sub această formă, firavă dar importantă pentru vârsta lor.

*

* *

Nu am reușit să-mi țin promisiunea către mine însumi de a vizita a doua oară Muzeul de Arheologie, dar am rezolvat dilema ΕΜΣΤ. Până acum câțiva ani, șantierul unei clădiri în construcție din apropierea stației de


tramvai SINGRU FIX nu putea scăpa atenției oricărui trecător prin în centrul Atenei. Se spune că în zonă a existat fabrica de bere FIX. Acum există doar berea cu acest nume, care se fabrică în altă parte. Când am venit în Atena, în urmă cu șase ani, am locuit timp de aproape un an în cartierul Kipseli, motiv pentru care circulam cu tramvaiul foarte des. De regulă, pe șantier lucrau mai puțin de zece oameni, de cele mai multe ori nimeni. Și totuși, din când în când, observam câte un progres. După circa trei ani, au ridicat zidul – unul fără ferestre – astfel că interiorul a devenit ascuns privirii mele. După încă un an sau doi, deasupra intrării au apărut patru litere foarte distanțate. Am presupus că va fi un magazin sau un garaj, mai ales că în apropiere există unul subteran. Oricum, ceva ce nu are nevoie de ferestre. Abia în urmă cu câteva luni am constatat că cele patru litere s-au apropiat și, prin geamul ușilor de acces (unicul), am observat câteva persoane. Clădirea părea să fie terminată. Curiozitatea m-a îndemnat să caut pe Internet semnificația celor patru litere misterioase. Surpriză: ΕΜΣΤ (Εθνικό Μουσείο Σύγχρονης Τέχνης) înseamnă Muzeul Național de Artă Contemporană. Lucru mi s-a părut ciudat. Accesul din stradă la ușa de intrare nu este posibil. Clădirea este înconjurată de un trotuar îngust de maximum un metru. Oricum o fi, trebuia să-l vizitez, ceea ce s-a și întâmplat. Într-adevăr, ferestrele ar dăuna unui muzeu de artă; lumina artificială și aerul condiționat îi sunt suficiente. Accesul se dovedește a fi o eroare de arhitectură urbană. Muzeul se află în mijlocul străzii, pe un fel de insulă îngustă, împreună cu stația de tramvai, intrarea


într-un garaj subteran, o mini stație de benzină și o altă clădire. Pentru a ajunge la el, trebuie să traversezi pe la una dintre cele două treceri de pietoni de la capătul insulei. Dacă nu ești orientat, și alegi accesul prin extremitatea dinspre Poarta lui Hadrian, trebuie să te strecori printre mașini, să ocolești clădirea și, pe un trotuar foarte îngust, să ajungi la intrarea vizibilă doar din tramvai. Din holul de la intrare – mare și gol – o scară rulantă urcă vizitatorul până la etajul patru, ultimul. Clădirea nu este totuși una mică. Înălțimea ei este la nivelul blocurilor din jur, de opt etaje. Camerele sunt însă foarte înalte. Tablourile expuse ar trebui să ne dovedească contemporanitatea muzeului. Nu abțin să comentez. Impresia generală a fost detestabilă, cu o excepție: tricolorul românesc (coincidență) redat pictural în mai multe imagini. Sunt convins că autorul nu cunoaște steagul nostru; armonia celor trei culori este cea care l-a inspirat. Indiferent de cauză, eu m-am simțit mândru. P.S. După ceva timp, am vizitat din nou muzeul, în speranța că voi vedea altceva. Am avut dreptate doar pe jumătate. O schimbare se produsese. Tablourile anterioare nu mai existau. Pereți muzeului erau goi, sugerând probabil nuditatea absolută. În afară de o doamnă de la intrare, care dormita, și o alta, care vorbea la telefon, nu am văzut pe nimeni să lucreze.

*

* *


Prin Peloponez Nu chiar prin tot Peloponezul. Doar o mică parte, prilejuită de o excursie organizată de un grec, care făcuse ceva studii în România și acum și-a deschis o firmă de transport persoane între cele două țări. Ca să-și facă publicitate, a contactat asociațiile de români din Atena și a umplut trei autocare. Fiindcă nu aveau un ghid calificat (sau poate exista unul în alt autocar), auzindu-mă vorbind cu vecinul de scaun, pasagerii din jur m-au rugat să vorbesc la microfon. Nu pot să ascund că, înainte de a pleca în excursie, eu m-am documentat puțin. (Apucături mai vechi, ce să-i faci!) Ceea ce urmează nu reflectă ce leam spus lor, fiindcă nici nu-mi mai amintesc acum. Scriu însă ce mi-a rămas în memorie. Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracție de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aș putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, când au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea navală între mările Egee și Ionică. Inițiativa a aparținut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a Imperiului Roman și la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”. Despre Nero


știm numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu le știm, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei Iulio-Claudiene, iar următorii împărați, din dinastia Flaviilor, s-au străduit săl denigreze, pentru a se pune pe ei în evidență. Nu este singurul caz. Rușii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I și îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin alipirea unor hanate din Siberia, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic de peste 4 milioane de kilometri pătrați, cu un uriaș potențial economic, fără de care Petru cel Mare și toți ceilalți urmași ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare este Niccolo Machiavelli; pentru că a scris prima și poate singura carte de știința politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta pentru putere. I sa folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca și cum el l-ar fi inventat, deși el nu a făcut decât să descrie o practică politică uzitată din toate timpurile. Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle și trâmbițe, la o festivitate, unde el însuși a făcut prima săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au fost obligate să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile bune, chiar săptămâni, în condiții periculoase: furtuni, stânci submarine și, mai ales, pirați. Mai puțin periculoasă era descărcarea mărfurilor, transportul lor pe uscat și încărcarea pe alte vase, pentru continuarea drumului pe cealaltă mare. O altă variantă era ridicarea micilor lor ambarcațiuni pe un șasiu cu roți și transportarea lor pe


uscat de cealaltă parte a istmului. Așa se face că orașul Corint ajunsese la 300.000 de cetățeni și 460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893. Astăzi, canalul nu mai are nici pe departe aceeași importanță ca în trecut, deoarece vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lățime ai lui la nivelul apei, iar ocolirea peninsulei în condiții de siguranță nu mai este o problemă. Trecătorii mai grăbiți, folosesc autostrada, de pe care probabil că nici nu vor remarca existența canalului. Cu o astfel de istorie, este de înțeles de ce, pe lista obiectivelor turistice grecești, figurează la loc de cinste Canalul Corint. El a fost primul și pe itinerariul excursiei noastre. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene și Nafplio – prima capitală a statului independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare. Privit de pe vechiul pod, apreciem efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei și 8 dedesubt). Cu siguranță că, în occident, excursioniștii ar fi plimbați cu mici ambarcațiuni de-a lungul canalului, de unde pereții abrupți, priviți de jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiștii. Privit de sus, de pe pod, pare doar un șanț părăsit. Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm și nu de canal. Până să-l pedepsească Zeus să urce bine-cunoscutul bolovan, se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) și a fortificat istmul, forțând călătorii să plătească o


taxă de trecere. A fost un mare șmecher acest Sisif, motiv pentru care a și fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Șeful s-a înfuriat și i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai puternic și l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Șmecherul fusese prevăzător și își instruise soția să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp să se întoarcă pentru a-și pedepsi soția. Odată ajuns pe pământ, nu și-a respectat promisiunea și a continuat viața sa obișnuită. Despre el mai circulă alegația conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia, soția regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor șiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos, cu bolovanul, a ajuns. (De fapt, de jos în sus și înapoi.) După traversarea Canalului Corint, intrăm în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuși o privire spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului și ne dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroșii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omnisciența zeilor, veniți să cineze la el, și-a ucis fiul, pe Pelops, și le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viața, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete și foame. Legat de un copac, avea apă și mâncare din belșug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau,


astfel că el nu le putea atinge. Blestemul zeilor s-a perpetuat și asupra generațiilor următoare. Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există și alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui și ale urmașilor săi, Heracles printre ei, la a patra generație. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui șiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă pe Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roțile carului, Oenomaus a căzut și s-a rănit mortal. Înainte să-și dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a și întâmplat. Mitul este înfățișat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate. Olimpia nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene, în schimb, este și el merită cu prisosință să fie vizitat, fie și numai pentru că a dat numele civilizației miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”. Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriașei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptați. Remarcabilă este dimensiunea foarte mare a pietrelor folosite la construcția zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea construcției unui castel, întărit ca o cetate, pe o înălțime apărată în mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, și nu o cetate țărănească, în genul celei de


la Râșnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia temporar din fața năvălitorilor. De altfel, însăși ideea năvălirilor mi se pare puțin probabilă într-o zonă muntoasă, greu accesibilă și prea puțin ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numește azi „civilizația miceniană”. Erijați în castelani și regi, ei aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populației locale. Situația este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde, după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, șefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au construit fortărețe, dezvoltate ulterior ca cetăți și castele. Rog sămi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abține sămi pun întrebări și chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmații mi se pare șubredă, chiar dacă vine din partea unor specialiști. La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi și, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară da aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetății Troia. Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a bunicului său, Tantal. Se spune că soția lui a fost sedusă de către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase. Bineînțeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecințele au trebuit


să le suporte și urmașii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste și alții. Agamemnon și-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere, să fie ucis de către soția sa, Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei doi au fost, la rândul lor, uciși de către Oreste, fiul lui Agamemnon și al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat și sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre. Ne continuăm drumul spre Nafplio, ținta finală a excursiei. Notăm doar în trecere existența a două situri arheologice importante, Argos și Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracție este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. și modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliștea Marii Egee se spune că este impresionantă. Bineînțeles, există în Argos și un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării, menită să apere Micene și Argos. Indicația lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine și, dacă mai adăugăm și panta foarte abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetății erau extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, așa că turiștii de azi își pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de către regele Proetus. Numele lui era Hipponous și era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigașul lui Bellerus) a fost porecla ce a


primit-o, după ce și-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viață aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce și-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâți să-l pedepsească pentru aroganța sa, zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce. Rănit și, în cele din urmă, paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie. Nafplio este astăzi un oraș modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independență din 1821 și până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Șeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiectivele sale turistice: fortărețele Palamidi, Bourtzi și Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon. Principala atracția este fortăreața Palamidi și – mai ales – priveliștea oferită asupra orașului și a golfului. Fortăreața a fost construită de către venețieni, în cea de a doua ocupație (16861715). Aici, scopul construcție este bine definit. Accesul este posibil de pe șoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (așa se spune, dar mai sunt și pante fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut inițial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât mă așteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aștepta; urmează să coboare în oraș pentru a lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare și să ratezi


obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră. (Ne aflăm în Grecia și, duminică la 8 dimineață este mai aproape de miezul nopții decât de zorii zilei.) Exista totuși varianta ca cei ce vor să viziteze fortăreața să coboare pe scări, urmând să se întâlnească cu ceilalți în port. Bineînțeles că am ales varianta a două. Recompensa a fost mare: priveliștea asupra orașului și golfului este superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare și ne-ar fi așteptat, m-aș fi mulțumit cu o vizită superficială a fortăreței și aș fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreața propriu-zisă, de o frumusețe greu de egalat. Insulița din golf este și ea dotată cu o mică fortăreață. Poartă numele Bourtzi și a fost construită tot de către venețieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigație, care putea fi blocat cu lanțuri din insulă. Până să-și găsească destinația finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreața a servit drept casă a călăului orașului și, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuși are: este deosebit de pitorească. Pentru a evita întoarcerea pe același drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus și Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra. Șoseaua pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul plantațiilor de portocali și măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele


adevărate vile, arată că ocupația de fermier merită toată atenția, cu condiția s-o iei în serios. Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat și pe noi în seamă. Pe fondul unei ușoare ploi, și-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcțiile. Nu a durat mult; în final, a apărut și curcubeul, semn că a fost doar o atenționare.

*

* *

Marmura sau lemn? În timpul verii, din diferite materiale – cumpărate sau recuperate – am confecționat câteva mici dulapuri pentru scule, pantofi și altele asemenea, ce stau pe balcon. Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aș mai găsi una, aș putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînțeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuți, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deși au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulțime de sfinți și sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proștilor. I-aș cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipsește, cu unul din lemn, dar știu că sfinții vor biserici nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineață este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea își imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului! La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo și – știm bine - la întrebările


fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ți s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înțeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu mă simt bine. Mai bine mă întorc pe plajă și mă așez lângă ea.

File de jurnal Bunicul, întors definitiv din Grecia, îmi sugerează să mă mut la București, unde aș putea să locuiesc în casa lui, foarte mare și goală. I-am răspuns deja să-și ia gândul de la această idee. Nu agreez Bucureștiul, nu m-aș putea acomoda acolo, iar ideea nu numai că nu-mi surâde, ci chiar mă enervează. Asta ca să nu mai vorbesc despre dificultatea obținerii unui post de profesoară în București. Aș fi putut să mă mut în București mai demult. Poate! Nu știu dacă mi-ar plăcea ce aș fi devenit. Probabil că eu aș fi fost încântată, dar aici, ca brașoveancă, nu-mi place cum au evoluat cele câteva cunoștințe, care au preferat capitala în locul Brașovului natal. Pe de altă parte, eu nu cunosc Bucureștiul foarte bine. Ca studentă, aveam rutele mele obligatorii: facultate, cămin, bibliotecă, teatre, cinematografe etc. Cartierele orașului, acolo unde locuiește cea mai mare


parte a localnicilor mi-au rămas necunoscute. Bunicul mia spus de mai multe ori că eu nu cunosc Bucureștiul bucureștenilor. În funcție de microsocietatea în care se află, fiecare persoană are rutele ei, la fel ca mine, pe când eram studentă. Pe străzile din centrul orașului rareori vezi vreun bucureștean, în afara celor implicați în comerț, curățenie etc. Cei mai mulți trecători sunt provinciali, veniți în capitală cu treburi. Rezultă că și eu aș fi devenit o bucureșteancă cu cercul meu cunoștințe și preocupări. Cu cine dintre cunoștințe aș fi putut fi prietenă? Cu nici una, așa cum sunt acum. Cum n-aș putea să trăiesc fără prieteni, înseamnă că eu însămi ar fi trebuit să mă schimb. Da, orice om se schimbă pe parcursul vieții, în funcție de conjunctură. Nimeni nu poate fi judecat după criterii arbitrare.

Șueta foilor -

-

Îți mai amintești, dragă, de București? Dar cum să nu-mi amintesc? Acolo stăteam la lumină pe raftul unei papetării, nu într-un sertar, ca aici. Aproape un an am fost doamne etalate. Etalate pe rafturi. Rafturi, etajere, ce contează? Să nu exagerăm. În librărie am stat mai puțin de două luni. Mai mult am stat într-un depozit. E adevărat. Era cam frig acolo. Nu-mi place să-mi amintesc.


-

Și-apoi, nu uita. Aici suntem pe post de jurnal. Deși cam rar, Elena scrie câte ceva, ceea ce înseamnă că intrăm și noi în cultură. E cu totul altceva decât în pădure sau copac, bun să urineze animalele pe el. - Eu întrebam de București. - Păi, ce să spun? Îl știm doar din auzite, că de văzut nu l-am văzut niciodată - Vorbești de parcă noi am fi văzut vreodată ceva, cu adevărat. Am fost transportate într-o fabrică, acolo ne-au prelucrat, ne-au fiert (vai de capul nostru), ne-au transportat în altă fabrică și uiteașa am devenit caiet. Totul în spații închise. Acum, ar trebui să fim mulțumite cu ce suntem. Avem măcar liniște să tăifăsuim și – slavă Domnului! – nu ne mai fierbe nimeni. - Cele mai multe informații despre București am aflat pe când eram în papetărie. Acolo oamenii vorbeau atât de mult, de parcă uitaseră pentru ce au venit. - Ei, și nu uita discuțiile cu filele din cărțile de acolo. - Erau puține cărți și nu-mi amintesc să fi fost vreuna despre București. Dar mi-ai dat o idee. Elena are în bibliotecă o mulțime de cărți. Este imposibil să nu existe vreuna despre București. Hei, fetelor! Ieșiți la rampă. Un cor de voci a răspuns apelului, dornice să expună conținutul filelor lor. Într-adevăr, Elena cumpărase o sumedenie de cărți și multe dintre ele conțineau informații despre București.


-

-

-

Cred că eu sunt cea mai autorizată să vorbesc. Nam văzut Bucureștiul mai mult ca voi, dar titlul imprimat pe coperta mea este „Istoria Bucureștiului”. Te ascultăm! Am tras cu urechea la discuția voastră și nu cred că vă interesează întreaga istorie a orașului. Ba da, dar nu acum. Mi-am dat seama. Vă interesează istoria recentă, cea care să vă lămurească de ce Elena nu agreează capitala propriei sale țări. Exact. Înainte de al doilea război mondial (ați auzit sper de acesta), orașul era denumit „Micul Paris”. Nu era el chiar așa, dar era în plină dezvoltare și avea (are și azi) câteva clădiri ce imitau unele din capitala Franței. România însăși era o țară în plină dezvoltare, iar Bucureștiul atrăgea vârfurile intelectualității românești ca un magnet. Moldoveni după unirea ce mică, dar și transilvănenei după unirea cea mare, veneau în capitala României mari. Este de aceea curios că mulți transilvăneni nu agreează capitala, deși multe persoane din protipendada Bucureștiului sunt ele însele din Ardeal. Ce-i drept, ritmul orașului este mai alert, iar ardelenii – mai lenți din fire – nu se adaptează cu ușurință. Pe de altă parte, pe măsură ce orașul creștea, veneau din împrejurimi și oameni simpli


pentru problemele administrative ale oricărei metropole: curățenie, transport, comerț etc. Ei nu afectau însă cu nimic evoluția orașului. A venit însă momentul invaziei sovietice, cu schimbarea regimului politic și consecințele ei nefaste. Despre asta știe toată lumea, așa că nu insist. Bineînțeles că marile schimbări nu se petrec peste noapte. Catastrofa a venit lent, pe măsură ce vechii intelectuali au fost înlocuiți cu „oamenii de tip nou”, educați în spirit nou. Cum educația nu se modifică nici ea instantaneu, după ce orice urmă a mentalităților trecute s-a șters, „omul de tip nou”, cel ce a atins desăvârșirea în 1989, a ajuns la maturitate. Ceea ce se vede azi este consecința guvernării fără responsabilitate, iar Bucureștiul nu mai este dorit nici măcar de bunicul Elenei, bucureștean prin naștere, ai cărui străbunici ieșeni, promotori ai Unirii din 1859, au părăsit Iașul, militând pentru o Românie europeană.

File de jurnal Bunicul revine asupra ideii și îmi scrie că îl bate gândul să renunțe la casa din București, prea mare pentru o singură persoană. Cum cheltuielile de întreținere sunt tot mai mari (casa e veche), ia în calcul și varianta unui apartament într-un bloc, mai ales că, la vârsta lui, nu crede că e bine să locuiască atât de izolat. Acum stă în Atena cam nouă-zece luni pe an, dar această situație nu


mai poate dura mult. Tot bătrânețea! Sănătatea i se șubrezește și, dacă i se întâmplă ceva, nici nu știe cum sar descurca. Grecii l-ar arunca direct la gunoi – zice el – dacă nu pot scoate ceva bani din „afacerea” asta. Mai scrie și că – dacă ar vinde casa – ar obține bani frumoși pe ea. Mă întreb dacă nu cumva asta e o propunere subtilă să vândă în București și să cumpere în Brașov. A pomenit și ceva despre moștenire, cu mențiunea că nu are în vedere nici una dintre rudele bucureștene, care nu ar face nimic pentru el, atunci când va deveni un bătrân neputincios. Se vede că s-a lipit de mine, deși am comunicat cu el mai mult prin scrisori și mesaje pe Internet decât prin viu grai. Zicala „ochii care nu se văd se uită” ar trebui revizuită. Se pare că nu e bine nici atunci când oamenii se văd prea des.

------Nu văd ce aș avea de pierdut dacă accept oferta extrem de generoasă a bunicului. Aproape că nu-mi vine să cred. Pare ceva din lumea basmelor. Practic, vrea să mă facă moștenitoarea lui, deși eu nu-i sunt decât nepoată. Explicația lui este una rațională, fără sentimentalisme. Copiii lui sunt plecați demult prin străinătăți. I-au vizitat sporadic și a înțeles probabil că prezența lui printre ei, ca bătrân ce va necesita îngrijiri, nu este dorită. Viața lor ca imigranți nu este ușoară. Sunt ocupați la serviciu, au copii etc. Ar trebui să angajeze pe cineva să aibă grijă de el, iar asta înseamnă nu numai o cheltuială în plus, dar și o casă mai mare, ori ambii copii


locuiesc în apartamente la bloc. Celelalte rudele din București sunt în situații asemănătoare. În plus, nu sunt copiii lui și pot presupune că, de-a lungul vieții, nici relațiile cu ei nu au fost extrem de călduroase. Dar de ce tocmai eu? El s-a apropiat de mine după ce a murit bunica, în urmă cu câțiva ani. Până atunci, eram doar nepoata din provincie. În primul moment am avut impresia că mă consideră suficient de fraieră pentru a fi cea indicată să aibă grijă de bătrânețile lui. A fost însă delicat și a precizat că banii ce îi va primi pe casa din București vor fi suficienți pentru a cumpăra o casă destul de mare pentru familia mea – presupunând că mă voi mărita și voi avea și ceva copii – pentru el și o menajeră. Ce-i drept, deși veche, casa din București valorează o avere, datorită poziției și terenului foarte mare: peluză în față și livadă în spate. Iar casa din Brașov va fi pe numele meu, pentru a nu crea probleme suplimentare după moarta lui. În consecință, i-am mulțumit și i-am promis că voi căuta ceva adecvat. Ca profesoară, am o leafă mică, dar multe relații, prin intermediul foștilor elevi și părinții lor. Sper să mă ajute și Dan. El are mai multe relații în lumea oamenilor de afaceri, ce au copii la studii prin străinătate și care au fost meditați de el la limba engleză. (Pe mine, la limba română, m-au solicitat doar părinții unor copii aproape handicapați. Buni și ei, fiindcă unii au devenit lideri locali.) Sper să reușesc.

------


M-am consultat cu Dan și, după mai multe runde de discuții, am ajuns amândoi la concluzia că este în avantajul tuturor să dăm curs solicitării bunicului. Acum, bunicul este cel care mă roagă să am răbdare, până când el reușește să lichideze toate formalitățile – și nu numai – ale casei din București. Pe de altă parte, dorește ca locuința din Brașov să nu fie doar un apartament sau o căsuță, ci una echivalentă celei din București, ceea ce va fi o foarte mare problemă pentru mine. Argumentele lui merită reținute și, ca să nu greșesc, le voi reproduce în jurnal. Mesajele pe Internet se pot șterge și ar fi păcat. Iată-le: „Știu că voi, tinerii, sunteți nerăbdători să rezolvați într-o clipită orice. Îmi cer iertare că eu nu sunt capabil să răspund în mod satisfăcător exigențelor voastre și încerc acum să justific lipsa mea de promptitudine. Sunt conștient că majoritatea oamenilor – și în special economiștii – așteaptă o rezolvare eficientă a problemelor, în care valoarea casei este singura care contează. Este adevărat, că ea are valoarea cea mai mare, din punct de vedere financiar și este la fel de adevărat că, în lumea de azi, doar valoarea financiară contează. Asta până ieși la pensie. După aceea, începi să constați că, parcă, n-ar fi chiar așa. Vorbesc, bineînțeles, din punctul meu de vedere. Valoarea casei reprezintă pentru mine responsabilitatea ce-mi revine ca moștenitor al unui bun ce l-au clădit alții. În ultimă instanță, este vorba tot despre bani, dar nu numai. Cu mult mai importante sunt bunurile acumulate în timp și depozitate aici. Pentru cei mai mulți, ele nu au nici o valoare. Și


totuși . . . Biblioteca este imensă. Ti-o donez ție, în speranța că va fi bine valorificată. Primul sfat, este că să nu oferi oricui cărțile ce nu se găsesc în mod curent pe piață. Nu vreau să te jignesc, dar îți pot da un alt exemplu, din ceea ce mi s-a întâmplat mie. Era în perioada tristă a anilor ’80, puțin înainte de învălmășeala din 1989. Unele materialele valorificabile (hârtie, metale etc.) erau relativ bine plătite, astfel că întreaga mea colecție a revistelor „Contemporanul” (inclusiv „Contimporanul” mi-a fost furată, pentru a fi predată la fostul D.C.A. (așa cred că se numea, dacă îmi amintesc bine) împreună cu hârtiile de ambalaj și de orice alt fel. Se afla în beci, care nu era încuiat. Presupun că autorii erau niște puștani, amatori de bani puțini dar obținuți imediat și fără prea mare efort. Interesant este că știau de această colecție și nu i-a interesat câtuși de puțin obiectele de valoare din casă. Acestea erau mai greu de valorificat și riscau să fie prinși tocmai când ar fi încercat să le valorifice, deși le-ar fi oferit un trai îmbelșugat pentru mulți ani, dacă nu pentru toată viața (depinde cui i s-ar fi adresat). A fost o paranteză, pentru care te rog să mă scuzi. Revin la subiect, adică la lucrurile de valoare sentimentală pentru mine și te rog să mă înțelegi că nu mi-aș dori ca ele să intre în posesia unor oameni lipsiți de cultura necesară înțelegerii lor. Nu insist. Poate că acum, că mă destăinui față de tine, afli și de ce – din toată familia noastră – te-am ales pe tine să preiei moștenirea familiei noastre. Nu obișnuiesc să fac complimente gratuite și nici nu voi încerca să te laud, dar ești cea căreia îi pot atribui cele mai puține defecte și apreciez strădania


ta încă din adolescență de a deveni un om serios și corect. Seriozitatea și – mai ales – corectitudinea aproape că sunt privite ca defecte în zilele noastre, dar eu sunt optimist și cred că sunt singurele care contează cu adevărat. Unele lucruri, dintre cele care nu sunt interesante nici chiar pentru tine, încerc să le valorific eu în București. Pe scurt, doresc ca ceea ce am moștenit, împreună cu ce am reușit eu să adaug (minus ce am risipit) să ajungă pe mâini bune, și acelea sunt ale tale. Pentru mine, un bătrân pensionar, ai crede că o garsonieră ar fi suficientă. Ei bine, nu! În primul rând sunt lucruri de care nu doresc să mă despart, fiindcă au o valoare sentimentală pentru mine. Nu văd de ce ar trebui să renunț la confortul cu care m-am obișnuit și nici nu intenționez s-o fac, atât timp cât pot. În al doilea rând, vor veni zile când va fi necesar ca cineva să aibă grijă de mine, chiar dacă nu-mi doresc să-mi prelungesc existența ca legumă. Nu-ți fă probleme, nu vei fi tu acea persoană. Voi angaja pe cineva, iar acel cineva va avea nevoie de propria lui – mai precis a ei – cameră și toaletă. Mai presus de orice însă, doresc ca spațiul excedentar să-ți faciliteze ție un viitor de care să fii mândră. Astfel, voi avea și eu satisfacția că am pus ceva la o fundație pe care se poate ridica un edificiu (la figurat) de care să fiu și eu mândru, atunci când voi avea șansa să miros florile doar de la rădăcină. Toate acestea, fără a mai vorbi despre formalitățile birocratice actuale, însemnă timp. Despre


stres și celelalte nu e cazul să insist, fiindcă presupun că ți le imaginezi. Dacă nu reușești, însemnă că ai noroc. Urează-mi succes, sănătate și nervi să rezist la această încercare, care sper să fie printre ultimele. Mi-a ajuns prin câte am trecut.

Șueta foilor La solicitarea Elenei, Dan a găsit o casă, ce pare să corespundă cerințelor Bunicului. În urma telefonului Elenei, acesta a venit urgent s-o vadă. Era o vilă de toată frumusețea. A fost încântat și a plecat urgent la București să se ocupe de formalitățile necesare. Acum se grăbește, de teamă să nu piardă ocazia din Brașov, cu tot avansul plătit. - Este cumplit câtă zarvă a iscat această idee cu mutatul Bunicului. - Se pare că nu este chiar o idee oarecare. Judecând după agitația și graba bătrânului, s-ar zice că este o decizie importantă pentru viața lui. - Pe mine m-a impresionat mai mult agitația Elenei. Schimbul de mesaje cu Bunicul a fost mai intens ca niciodată. - Remarcabilă a fost strădania ei de a rezolva problema. - Mai e ceva: prin mesajele Elenei, Bunicul a aflat de implicarea lui Dan. - Înțelesese el mai demult că Dan este cel sortit și că va veni o zi în care cei doi se vor căsători.


-

-

-

Corect. Dar până la nuntă, Dan va trebui să aibă apartamentul lui. Casa este perfectă pentru așa ceva. Are trei etaje, câte unul pentru fiecare. Ce casă, tu? Vilă în toată legea. Și nu una oarecare. Una ultra modernă, construită de un om de afaceri. Puțintel miliardar. Cum adică puțintel miliardar? Are miliarde puține? Nu. Din astea avea destule. Timp a avut mai puțin. A falimentat la fel de repede pe cât s-a îmbogățit. Un om de afaceri al zilelor noastre, care astăzi este pe val și își face vilă, iar mâine dă faliment și trebuie s-o vândă. Spun gurile rele că mai are o vilă în Poiana Brașov și câteva apartamente în București. Nu degeaba se spune că nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. De data aceasta s-a nimerit pentru Elena noastră. Bafta ei! Las-că merită. E fată bună și serioasă. Am auzit că în spatele casei sunt și câțiva arbori. Auzi tu, Frunză, ai să ai cu cine conversa. Nici n-ai idee cât mă bucur. Una e să comunici la distanță cu frunzele arborilor din păduri și alta cu cei de lângă tine. Așa este. Ne bucurăm pentru tine. Abia aștept să se termine totul și să ne mutăm. Și noi.


Prietenul Zidului Ar trebui să mă cunoașteți, deși nu am fost prezentat. Sunt prietenul Zidului, cel ce adăpostea locuința Elenei. Am primit misiunea de la prietenul meu să-i continui munca și să relatez ceea ce se întâmplă în interiorul noii ei locuințe. O fac cu plăcere, mai ales că este ceva nou și pentru mine. Până acum, nu am prea avut locatari. Fostul proprietar n-a prea stat pe aici decât puțin înainte de festivitatea de deschidere și câteva zile după. Cât despre festivitate . . . prefer să nu mă gândesc. Am crezut că au venit să mă demoleze. Bine că a trecut și am scăpat. De atunci, doar proprietarul a venit în vizită de câteva ori și nu a dormit nici o noapte. Acum, că vila a prins viață, am devenit și eu mai optimist. Voi relata cu plăcere tot ce se întâmplă aici. Sper să mă descurc. Noi, zidurile, și nu numai, vorbim între noi, transmitem cele mai noi știri, comentăm. Desigur, gurile rele pot spune că bârfim. Ce-i drept, se mai întâmplă uneori și asta, dar numai accidental. (Am auzit și termenul occidental, pe care însă nu l-am înțeles prea bine, decât doar că e ceva ce se întâmplă în altă parte. Nu știu dacă are sau nu vreo legătură cu accidentul și nici despre ce accident ar fi vorba.) Dorința noastră, a zidurilor, este cunoașterea, pentru care este indispensabil să ne informăm reciproc. Acum însă, solicitarea prietenului meu este ceva nou pentru mine. A relata ceva ce urmează să fie recepționat de către indivizi de pe întreg mapamondul, indiferent de poziția lor socială și chiar de structura moleculară, ei


bine, asta e cu totul altceva. Implică responsabilitate! Redactarea însăși devine o problemă, fiindcă nu te mai poți exprima ca la o șuetă. Sper totuși să nu fie o problemă prea mare. Eu sunt o persoană responsabilă, că nu degeaba sunt zid. Sunt aproape sigur că mă voi descurca. Așa cum a făcut-o prietenul meu, pot s-o fac și eu. (Era să zic „poate chiar mai bine”, dar aș fi lipsit de modestie. Și-apoi, vorba aia: nu zi hop, până n-ai sărit”. Așa că nu zic.) Acum, Elena – împreună cu bunicul ei – s-a mutat la mine. Eu nu adăpostesc un bloc cu treizeci de apartamente, ca prietenul meu, ci doar o casă cu patru. Dar ce apartamente! Este ceea ce oamenii numesc o vilă cu parter și trei etaje. La subsol se află un garaj și un larg spațiu de depozitare, care poate fi folosit și ca beci. La parter locuiește bunicul Elenei. Spune că este bătrân și nu știe cât timp o să mai poată urca scările, deși există și lift. Unii mă iau în râs. Auzi: lift pentru trei etaje. Ei bine, DA. Eu nu sunt un bloc pentru sărăntoci; sunt o vilă, care se respectă. La primul etaj stă, bineînțeles, Elena. Etajele doi și trei sunt rezervate pentru oaspeți. Na durat mult însă și Dan a devenit un oaspete permanent la etajul doi. Au găsit astfel rezolvarea problemei lor mai vechi, când au încercat să formeze o familie, dar nu au reușit din cauza tabieturilor diferite. Asta o știu de la prietenul meu. Acum, fiecare face ce vrea în apartamentul lui și se întâlnesc pe teren comun (era să zic neutru, dar ar fost greșit), la parter, în living. Am uitat să precizez că livingul este lipit de apartamentul de la parter, dar are o înălțime triplă. Apartamentele de la etajele unu și doi au câte un


balcon interior, care privește spre living și de unde locatarii pot comunica cu cei de jos. Este foarte frumos, cu dezavantajul că livingul este aproape imposibil de încălzit în timpul iernii, deși există un șemineu, mai mult ca decor. Oricum, asta e treaba lor. Eu, ca zid, fac ce pot. De fapt, fiecare apartament are sufragerie și un living propriu – evident mai mic – astfel că nu sunt obligați să coboare la parter decât dacă au motive speciale. Este însă locul perfect pentru întâlniri cu amicii. Uneori participă și Bunicul și atunci el este în centrul atenției. De obicei însă, el se retrage și discuțiile continuă între tineri până târziu în noapte. Chiar azi, mai spre seară, s-au strâns mai mulți în livingul cel mare. Nu-i cunosc pe toți, dar – dacă prezintă interes - mă voi informa. Rețeaua noastră este vastă, ca să nu zic universală. - E multă înțelepciune în mitologia greacă – uneori chiar filosofie – și e păcat că profesorii noștri o predau – atunci când o predau – la clasele mici, ca pe o colecție de povestioare. - Mit înseamnă poveste. - Da, dar ca toate poveștile bune, ele conțin o morală, iar unele din mitologie solicită o gândire mai profundă, inaccesibilă copiilor. Morala lor se încadrează în etică, ca o aplicație a unei idei filosofice – ca să folosesc limbajul matematicii (o aplicație a unei funcții pe un anumit domeniu) – sau, în limbaj modern, ca o implementare în etică a unor idei filosofice. Mitologia greacă ar trebui predată la clasele mai mari, unde elevii – măcar o parte


din ei – ar putea judeca, așa cum se făcea pe vremea lui Socrate. - Numai mitologia greacă? Nu și cea a Europei occidentale? - Cea a Europei occidentale ar trebui uitată. Ea merită păstrată doar ca document literar. Morala ei nu este una educativă. Dimpotrivă. Dar acesta este alt subiect. Poate îl vom discuta altă dată. Există o mitologie reală a vikingilor, dar – recunosc – pe asta nu o cunosc. Poate că ar trebui s-o studiez. Mi-ai dat o idee. În fond, istoria Europei este cu mult mai profund legată de vikingi decât de alte bazaconii romanțioase sau simple minciuni propagandistice. - Însăși denumirea Rusiei, vine de la termenul „rus”, așa cum erau denumiți vikingii din peninsula scandinavă. Parisul a plătit tribut vikingilor. Nu mai vorbesc despre Anglia, Normandia . . . - Am constatat că ați studiat intens mitologia greacă. Vă pasionează mitologia în general, sau numai cea greacă, fiindcă ați stat acolo o vreme? – Mesajul era adresat, evident, Bunicului. - Teoretic, mă interesează toate mitologiile, dar – cum spui – fiindcă am stat ceva timp în Atena, am citit mai mult mitologie și literatură greaca, bineînțeles tradusă în engleză sau franceză, fiindcă greacă nu știu. În general, am încercat să mă informez, pentru a-i înțelege cât mai bine pe greci. Mitologia greacă este însă cu mult mai mult. Ea stă la baza literaturii și culturii europene. Am citit ceva și mitologie asiatică, dar ea este mai puțin accesibilă nouă, europenilor. Nu numai mitologia. În


general, religiile lor, fiindcă cei care încearcă să ni le apropie vorbesc prin prisma religiei noastre, ca și cum a lor ar fi o variantă. De fapt e invers, orientalii consideră că a noastră este o variantă pe înțelesul vulgului a unei religii universale, care este – bineînțeles – a lor. - De ce nu v-au atras mitologiile occidentale? - Care mitologii? Francezii nu au o mitologie. Legendele lor sunt din vremea formării regatului, dedicate cavalerismului și fidelității cavalerului față de suveran. Chiar și în dragoste sunt cam prostănaci. Vorbesc despre dragostea din legende. Cei din lumea reală și nu din legende, sunt preocupați doar de sex. Adulterul pare să fie sportul național, nici pe departe de a fi condamnat. Este aproape la fel ca în Biblie, unde tatăl trebuia să aibă mulți copii, care nu puteau fi realizați cu o singură soție. În Germania o găsim pe Crimhilda, spre exemplu, o fată frumoasă și iubitoare, dar care se dovedește a fi proastă și, în loc să-și recunoască greșelile, ea are ca unică dorință răzbunarea. Nici Isolda englezilor nu e mai răsărită. Mai toate legendele occidentale au final trist. Tema principală este iubirea, dar ea se sfârșește prost. Toate operele de succes sunt romantice. Trama este una amoroasă, ce implică o femeie îndrăgostită, finalul fiind unul trist, cu impact asupra ascultătoarelor cu suflete sensibile. - Da-ți-mi măcar un exemplu de mit grecesc, pentru a face diferența. - N-am să-ți povestesc un mit. Există cărți pentru asta, pe unele știu că le-ai citit. Am să-ți spun o altă poveste, pe care nu-mi amintesc unde am citit-o, dar o țin minte, ca dovadă că este bună.


- Ascultăm. - Un tânăr învățăcel a dorit să devină elevul unui înțelept, despre care se spunea că poate să ucidă cu privirea. Era suficient să-și concentreze privirea într-un anumit mod asupra cuiva și acesta cădea mort imediat. Înțeleptul l-a primit, precizându-i însă că îl va învăța această tehnică numai la sfârșitul școlarizării. Se apropiau de final, când, dincolo de zidul unei cetăți, un bărbat se purta extrem de brutal cu persoanele ce intrau, ieșeau sau stăteau pe lângă uriașa poartă de la intrare. Lovea copii, brusca femeile, rănise cu sabia câțiva bărbați și plesnea cu biciul în dreapta și stânga fără motiv. Toată lumea era revoltată. Oricine ar fi vrut să-l ucidă, dar frica pusese stăpânire pe cei ce ar fi putut să protesteze. Individul era nu doar puternic cu sabia și biciul său, dar probabil că renumele lui de brută era deja cunoscut. În fața acestui spectacol, tânărul își întreabă maestrul de ce nu intervine el, din moment ce ar putea să-l ucidă doar cu privirea. Răspunsul șocant încheie povestea: „Acel om m-a învățat pe mine cum să ucid cu privirea”. - Într-adevăr, șocant! - Am auzit că ați fost și în America. - Mai demult. Imediat după 1989, când statul român nu s-a mai opus. Ca turist, bineînțeles. - Pe mine m-a intrigat Las Vegas. Se vorbește mult despre el, am văzut mii de imagini prin filme și pe Internet, dar tot nu m-au convins. Nu văd motive să-l vizitez. Nu că miaș dori neapărat, dar e ceva ce mă roade. - Neapărat, adică lipsit de apărare? - !?!


- Am glumit. Nu ai nevoie de aparate, fiindcă au ei destule, mai ales din acelea de luat banii. Las Vegasul are două cartiere distincte și foarte diferite. Unul este cartierul vechi, care chiar merită să fie vizitat. Sunt blocuri nu prea înalte, construite în prima fază de dezvoltare. La parter, se află bineînțeles, sălile de joc. Imense! Strada principală este acoperită cu o boltă, astfel că ziua este aproape la fel ca noaptea. Eu am ajuns acolo dimineața, când era lume mai puțină, iar cele câteva persoane ce jucaseră toată noaptea îți putea face o impresie de ce ți se poate întâmpla, dacă vei proceda la fel. Seara, în schimb, abia te poți mișca de mulțimea curioșilor. Din oră în oră, pe bolta de deasupra străzii poți vedea un adevărat spectacol de sunet și lumină, realizat de miile de becuri de pe boltă și difuzoarele de mii de decibeli. Este frumos. Și trebuie să recunosc și frumusețea ansamblului de reclame, ce acoperă aproape în întregime pereții. Luate în parte, n-ar merita prea multă atenție. Împreună însă, formează un ansamblu impresionant, tot așa după cum natura este frumoasă în ansamblu și nu în fiecare element al ei. - Imaginile din reclame nu prea arată așa ceva. - Pentru ce ei se fixează pe cel de al doilea cartier, cel nou. Acesta trebuie vizitat în timpul zilei. Sunt blocuri imense, fiecare în stilul lui, la oarecare distanță unul față de altul. Interesante. Unele kitsch altele nu, câteva chiar frumoase. Aici însă, spectacolul este cel al străzii, dat de mulțimea de oameni curioși, turiști cu toții, veniți nu atât să câștige la jocuri de noroc, cât să vadă și ei minunea numită Las Vegas. Amuzant este că acest spectacol îl fac


chiar ei, printre care și tu. Ei se uită la tine, tu te uiți la ei și toată lumea se bine-dispune.

*

* *

Elena: Văd că ești foarte harnic azi. Bunicul: Eroare! E invers. Nu mă simt în stare să fac nimic serios și doar îmi umplu timpul cu activități nesolicitante.

Panseuri brașovenești M-am obișnuit în Atena să scriu ce văd și gândesc – deci un fel de jurnal – și acum mi s-ar părea nefiresc să mă opresc. Poate dacă eram în București intram în ritmul de viață anterior, când nu aveam timp și chef pentru așa ceva. La Brașov însă, doar despachetatul lucrurilor și treburile domestice mă împiedică, dar – pe de altă parte – tot datorită lor sunt tentat să scriu. Explicația e simplă: în timp ce lucrez, îmi vin tot felul de idei și mă gândesc că ar fi bine să le notez. Aceste activități domestice sunt destul de obositoare pentru vârsta mea, astfel că trebuie să fac pauze destul de dese, prilej excelent pentru notat, mai ales că Elena m-a dotat cu un calculator. Am crezut la început că îmi va fi imposibil să lucrez cu această drăcie, dar Dan, drăguțul, mi-a arătat că este mai ușor decât mi-am imaginat. Este un excelent dascăl.


*

* *

Azi dimineață a fost atât de frig aici în Brașov, încât am început să vorbesc rusește, deși nu cunosc această limbă. Glumesc, desigur! Mai târziu, se pare că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine și s-a mai încălzit ceva. Nu e de mirare, fiindcă în Atena auzeam mai multe limbi, din care cunosc doar câteva cuvinte și în capul meu se învălmășeau toate. Teoretic, a fost frumos, adică senin. Aici însă soarele pâlpâie, nu strălucește. În plus, dimineață a fost o ceață densă, ce abia către prânz s-a mai ridicat nițel, dar nu de tot.

*

* *

Mi-am cumpărat un foehn fabricat în Franța ca să simt un aer occidental, oriunde mă aflu.

*

* *

A trebuit să mă operez de glaucom. Nu cunosc etimologia termenului. Știu însă de la Ovidiu, din Metamorfoze, că ar fi existat un personaj cu numele Glauc. Era un pescar din Beoția care, observând că peștii pe care îi arunca pe țărm, mâncau o iarbă anume și reînviau, a gustat și el din ea, s-a transformat în zeitate a


marii și s-a aruncat în valuri. Eu cred că Glauc era o femeie. A mâncat o iarbă anume și a început să nu mai vadă bine. Oarbă de la iarbă, n-a văzut pe unde merge și a căzut de pe faleză în mare.

*

* *

Am fost la bazarul numit „Piața de miercuri”. Am aflat că numele i se trage din faptul că ciobanii vindeau aici lână în zilele de miercuri. Ciobanii nu mai vând demult lână în România. Acum este un bazar. Amuzantă a fost discuția mea cu o vânzătoare mucalită. Eu căutam mănuși. - Mănuși din piele aveți? - Nu, dar văd că aveți mănuși. - Mi se întâmplă să le pierd, mai ales primăvara, când ba e cald, ba e frig și le uit prin magazine. Vreau să am unele de rezervă. - Noi avem maieuri, indispensabili. Cumpărați o pereche, poate n-o pierdeți.

*

* *

La LIDL am găsit un pachet pe care scria FETA. Iată, mi-am zis, după intrarea în Uniunea Europeană, am început să împrumutăm și denumiri străine. FETA este denumirea grecească pentru brânza telemea. De fapt,


cuvântul înseamnă felie, deoarece telemeaua se obține prin tăiere laptelui coagulat în felii, înainte de sărare și maturare. Acasă însă, când să desfac pachetul, citesc: „Produs și ambalat în Grecia”. Mă entuziasmasem degeaba: brânza nu e românească ci chiar grecească, de import. Mă consolez la următoarea frază, din care aflu că distribuitor este „Fabrica de lapte” din Hălchiu, județul Brașov. (Nu scrie pe etichetă nimic despre materia primă din care au „fabricat” laptele cei din Hălchiu.) Iată că, totuși, există și ceva românesc aici, presupunând că, de fapt, cei din Hălchiu au furnizat laptele, iar grecii, în contrapartidă, au livrat brânza. Cred acest lucru, deoarece în Grecia nu știu să mai existe crescători de animale. Aproape două treimi din populația țării locuiește în Atena, unde nu am văzut oi. Treimea rămasă se află în Salonic și alte câteva orașe mai mici. Locuitorii satelor sunt – ca număr – neglijabili. Cum-necum, brânza e bună, la fel ca cea din Grecia, unde însă nu se precizează furnizorul laptelui.

*

* *

Nimic nu se pierde; totul se rătăcește De azi dimineață caut o hârtie pe care am notat ceva și n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare


și – chiar și atunci - înainte de a le arunca, fac cel puțin o copie. (Am glumit! Asta e un banc vechi, pe care îl știe toată lumea.) Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunțat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o și alții. Știm cu toții povestea cu Veșnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaș, însă totuși limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleași stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreață idee, Nietzsche nota cu aroganța-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, și cu mult mai sus de toate lucrurile omenești.” Aș putea nota și eu: „Ianuarie secolul 21, la poalele muntelui, deasupra unor lucruri omenești, sub foarte multe altele, așadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că același gând – chiar dacă nu a străbătut mințile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filosofia orientală, pentru care „Veșnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.


Idealiști, grecii au introdus și elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene și mai departe, prin orfici și pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există și două principii fundamentale: Ura și Iubirea, care se succed și ele periodic, viața fiind posibilă numai atunci când ele coexistă. Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu știu de unde vin cele două, deși ele există în mod evident. Ura și iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieții! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă. Desigur, noi suntem adepții ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înțelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluție nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluției nu i s-a precizat sensul mișcării: în sus sau în jos. Așadar, nu putem ști azi ce va fi mâine. Și atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinței pe seama cunoașterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiți. Iată o idee pragmatică! Doar că direcția evoluției tot necunoscută rămâne. Principiul meu seamănă cu cel al lui LavoisierLomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă”. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naște din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult,


sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul originar, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit și recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el pornește totul. Dacă cel al lui Lavoisier-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al meu este Principiul numărul 0. (Dacă și valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecțiunea.) Totuși, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor și încă mai stă la baza unor religii, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaște din cenușa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăși. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizației noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-și pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta. Poate că, până diseară, îmi găsesc și hârtia.

*

* *

Igiena este o specialitate feminină 1. Se recomandă să ne spălăm pe mâini după ce am fost la toaletă. În cazul femeilor, sfatul este cât se poate de binevenit. Bărbații, însă, ar trebui să se spele înainte, deoarece penisul


este un organ sensibil și atingerea lui cu mâinile murdare poate fi dăunătoare. 2. Preoții sunt bărbați. Așa se face că ei dau împărtășania la sute de persoane cu aceeași linguriță. Igiena nu-i preocupă. 3. Tot datorită lor, a preoților, enoriașii sărută cu foc icoanele unor sfinți sau sfinte, în speranța unui ajutor. Nu se știe dacă le reușește să transmită mesajul, dar este sigur că bolile se transmit de la un credincios la altul prin intermediul icoanelor. 4. În majoritatea lor, regizorii și scenariștii de film sunt și ei bărbați. Atunci când vor să redea ideea că un personaj intră într-o cameră de hotel venind dintr-o călătorie, aruncă valiza pe pat. Aceasta, după ce a cărat-o prin gări, mijloace de transport și altele, numai curată nu poate fi. Toți aceștia cică sunt oameni educați. (Halal educație!) Nu mă mai miră că cei cu pretenții mai modeste așază sacoșa cu care au venit de la piață, poșeta și altele pe fața de masă curată, ca să nu mai vorbesc despre nelipsitul telefon mobil, și el plin de microbi.

*

* *

Ieri dimineață, am ascultat pe Youtube un concert pentru pian de Mozart, interpretat de Mitsuko Uchida. O


japoneză. Urâtă dar, pe măsură ce te obișnuiești cu figura ei, devine foarte plăcută. Deși are o figura aspră, zâmbetul ei este mai cuceritor decât al divelor atent selecționate de regizorii de film. Am uitat să spun că tot ea dirija Orchestra de Cameră din Salzburg, care o acompania. Nu folosea obișnuita baghetă dirijorală. Este zveltă, cu brațe lungi și, fiindcă mâinile îi erau necesare să cânte la pian, gestica ei era deosebit de evocatoare. Ce-i drept, era avantajată și de filmare, care îți permite so privești din față, spre deosebire de un concert live, unde vezi doar spatele dirijorului. Cum nu am rezistat tentației, am ascultat și concertul nr. 5 pentru pian de Beethoven, interpretat tot de ea, dar dirijat de un alt japonez. Și el tot fără baghetă, dar departe de a realiza spectacolul lui Mitsuko. De dragul ei, azi am reluat vizionarea concertului de Mozart și m-am convins că, pe lângă muzică, spectacolul realizat de ea a meritat reluarea. Am continuat „investigațiile” cu Mitsuko Uchida. Acum, ascult concertul nr. 4 pentru pian și orchestră de Beethoven, dirijat de Zubin Mehta, la pupitrul Filarmonicii din Israel. Nu degeaba se spunea că, în muzica simfonică, cei mai buni compozitori sunt nemții, dar cei mai buni interpreți sunt evreii. Între timp, lucrurile au evoluat și, dacă la această bază adăugăm puțină culoare japoneză și vivacitate indiană, putem spera că muzica bună nu piere.. Dimpotrivă, evoluează favorabil.


Prietenul Zidului Bunicul are ca vizitator un fost coleg de facultate, acum pensionar și el. După absolvire, ca toți medicii, a fost repartizat undeva la țară. Au urmat examene, concursuri, transferuri, după care – în sfârșit – a ajuns la Iași, orașul natal. În periplul său prin țară a lucrat câțiva ani și într-un sat din județul Brașov. - Ia loc aici, pe fotoliu, te rog. - Fotoliul mi se pare una dintre cele mai dăunătoare invenții. - Numai când îți devine „loc de muncă”. - Tu văd că ți-ai mutat locul de muncă la Brașov. - Da, am devenit un provincial. - Încerc să te înțeleg. Constantin Noica, Nicolae Steinhardt și mulți alții, au ales provincia pentru a-și desăvârși opera. Ai adoptat și tu aceeași cale. - Pentru ei, acesta a fost un mijloc de limpezire a minții. După „liniștea” închisorii, agitația Bucureștiului i-a tulburat și aveau nevoie de o liniște adevărată. Nu e cazul meu. Eu nu am nimic de desăvârșit. Ca medic, viața mea profesională este încheiată. Dar mi-ai adus aminte de o frază ce mi-a atras atenția. Tocmai reciteam „Primejdia mărturisirii”, până să vii tu. - Te-am deranjat. - Nicidecum. Te așteptam și, cum mai aveam timp, trebuia să-l umplu cu ceva. Fraza este ... stai un pic să deschid cartea, ca să-ți citez exact.


-

-

-

-

-

E vorba despre convorbirile dintre Nicolae Steinhardt și ... am uitat cine. Ioan Pintea. Văd pe copertă. Așa ... „... pe cărările umblate, dar nebătătorite ale spiritului”. Aceasta este, într-adevăr, o cale umblată de mulți alții și nicidecum bătătorită, pe care eu ar trebui s-o parcurg desculț, dar am deja bătături. Mereu pus pe poante. Acum, am devenit mai contemplativ și vreau să fac asta în liniște. Dar, dacă mă gândesc bine, și tu ai preferat provincia. Imediat după studenție, pe care ai făcut-o în București, ai fost obligat – ca noi toți de altfel – să-ți faci stagiul la țară. După aceea însă, ai avut posibilitatea să revii în capitală. Eu știu bine asta. Ai preferat totuși Iașul. Este orașul copilăriei mele și, ca majoritatea moldovenilor, sunt mai puțin dornic de schimbări. Văd că asculți muzică la cască. Probabil că și asta făceai până să vin eu. Da, mare parte de timp, ascult muzică. Ce fel de muzică? Ei, și tu! Pui întrebări inutile. Doar n-ai vrea la vârsta mea să ascult manele. Iartă-mă. Uitasem că și în studenție tu erai abonat la concerte simfonice. Abonat fără bani eram și eu. Intram prin înțelegere cu portarul, pe ușa din spate. Acum nu mai merg la concerte. Ascult acasă. Căștile astea sunt formidabile. Calitatea sunetului


-

-

-

-

este excepțională chiar și preluat de la telefonul mobil. Tu văd că ai o instalație întreagă. Păi, când nu găsesc nimic la radio, caut ceva pe Internet, în funcție de dispoziția în care mă aflu în acel moment. Ai și o colecție zdravănă de discuri. Adunate cu timpul. Acum rareori mai ascult câte unul. Găsești pe Internet tot ce vrei. Discurile îmi oferă avantajul că pot pune mai multe interpretări ale aceleași lucrări și să le compar, mai ales după ce am ascultat la radio una live. Ascult de asemenea și unele fragmentele sau arii care îmi plac, fără să audiez întreaga operă. De multe ori, chiar piese celebre au finaluri atât de lungi, încât uiți ceea ce îți plăcuse până atunci. Acum văd că ascultai la radio. Da, radio „România-muzical” este destul de bun, cu excepția propagandei pe care o fac pentru jazul modern. Nu-ți place? Mai puțin. Recunosc, sunt cam demodat. Știi ce cred eu? Iartă-mă dacă spun prostii. Recunosc, nu sunt expert. Opiniile outsiderilor sunt uneori mai valoroase decât ale specialiștilor. În timpul școlarizării, viitorii muzicieni învață o multitudine de tehnici. Așa devin ei specialiști. Cu timpul, devin robii acestor tehnici și sunt apreciați cei care le stăpânesc cel mai bine. Iar dacă


-

-

-

-

talentul este mai puțin, muzicalitatea este abandonată. Am înțeles. Se întâmplă și în medicină, unde mulți doctori devin doar mânuitori ai unor aparate. Așa este. Și eu ascult muzică, probabil că nu atât de mult ca tine. Am devenit amator de muzică bună mai târziu, prin selecție. Interesantă este chiar transformarea gustului meu. Nu vorbesc despre gustul din adolescență. La maturitate îmi plăcea să ascult Beethoven & company. Acum nu prea mai am chef de așa ceva, decât în anumite momente. Mă solicită prea mult. Într-adevăr, Beethoven trebuie ascultat, nu doar auzit. Prefer muzica mai veche. Nu chiar preclasică, ci pe cea dintre preclasic și modern. Haydn este preferatul meu. Mozart îmi place în compozițiile sale târzii. Cele din tinerețe sunt mai copilăroase. Cred că este firesc, fiindcă și mie mi se întâmplă la fel. Dacă sunt indispus, spre exemplu, muzica veselă nu-mi reface buna-dispoziție. Dimpotrivă, mă enervează. Muzica preclasică are efecte mai bune. Ea mă calmează. Iar după ce m-am liniștit, Tocata în C minor, 911 de Bach – pe care tocmai o ascultam – mă transformă într-un optimist, gata să meargă la luptă. Precauție utilă! En garde! En garde! Ce mai nou prin blândul târg al Ieșilor? Nu mai e deloc blând. A devenit un oraș modern, cu toate defectele modernismului.


-

-

-

Eu am vizitat de câteva ori Iașul, dar de fiecare dată cu treburi, mai exact pentru participare la consfătuiri științifice pe teme medicale, simpozioane etc. De aceea n-am reținut decât zona Copoului, de la Biblioteca Universitară în sus. Altceva nici nu cred că merita. Pe timpul studenției mele, denumirea uzuală pentru Biblioteca Centrală Universitară era „La Fundație”, deoarece a fost fondată de regele Carol I. Eu nu prea am plecat din Iași și aseară, fiind în Brașov, m-au năpădit amintirile. Am ascultat la radio opera Tosca de Puccini, transmisă direct de la Met (The Metropolitan Opera). N-aș zice că interpretarea a fost nemaipomenită. La New York era, bineînțeles, matineu. Așa este. Opera Tosca are pentru mine o relevanță deosebită. A fost prima operă, pe care am văzut-o în viața mea. S-a întâmplat la Iași, în 1956. Am avut norocul să prind un bilet chiar la premieră. Încă din liceu mergeam la aproape toate concertele, împreună cu un coleg, un sas din Sibiu, care a devenit actor la Teatrul German din orașul natal imediat după ce a obținut diploma de inginer. Biletele erau bineînțeles la balcon, dar eram înconjurați de protipendada Iașului, care nu prinseseră locuri mai bune. Îmi amintesc că lângă mine a stat o doamnă în vârstă, care plângea la scenele mai dramatice.


-

-

Spectacolul era unul deosebit nu numai pentru mine, ci pentru toți ieșenii interesați de cultură. A fost premiera cu care s-a redeschis opera. Era deci unul dintre cele mai importante evenimente culturale din istoria orașului. Iar distribuția a fost una de excepție. În rolul lui Mario Cavaradossi a jucat un italian, al cărui nume l-am uitat. În rolul Floriei Tosca a jucat Florica Mărieș, pe atunci o tânără speranță, Tosca fiind și pentru ea o premieră. Eu nu sunt nici astăzi un expert, atunci eram novice, dar am rămas cu impresia că ambii artiști au format un cuplu perfect. Se pare că totuși latinii rămân cei mai buni interpreți ai operelor compuse de conaționalii lor. Pe mine mă amuză că, în actul doi, baronul Scarpia, vrând să-și arate pasiunea pentru Floria, îi spune: „Tosca, mă faci să uit de Dumnezeu”, iar în finalul operei, înainte de a se sinucide, Tosca strigă: „Scarpia, ne întâlnim în fața lui Dumnezeu. Asta după ce l-a ucis. Prima interpretă a rolului Toscăi a fost românca Hariclea Darclée, aleasă chiar de către compozitor. Deși avea origini grecești, s-a născut în România, la Brăila, și a revenit în țară după o carieră nu doar strălucită, ci flamboiantă. Conform tradiției, românii au ignorat-o. Suprema palmă am primit-o de la italieni, care i-au finanțat monumentul funerar. Afront mai mare nu se putea, dar nu i-a păsat nimănui.


-

-

-

-

-

-

E foarte cald în apartamentul tău. Pot să-mi scot haina? Desigur, te rog. Eu încă nu m-am acomodat cu temperatura Brașovului. Aici, dacă se anunță timp frumos, înseamnă că e ceață. Dar și dacă e frumos, e foarte frumos. Ce-i drept, fiecare zi frumoasă este un prilej de bucurie cu atât mai mare, cu cât asemenea zile sunt mai rare. Gerul de azi nici nu trebuie să te mire. Nu uita că ieri a fost Boboteaza. Sper că n-ai uitat de ea. Și grecii sunt ortodocși. Mult mai credincioși decât românii. Doar că le lipsește gerul. Apropo, de când există „gerul bobotezei”? De la Bobotează, firește. Se spune că venea o mulțime de oameni la apa Iordanului să fie botezați de către Ioan Botezătorul. Este totuși puțin probabil să se fi adunat puhoi de oameni doar pentru atât. Poate că erau la scăldat. Puțin probabil. Iordanul este un râu puțin propice pentru așa ceva. Mai plauzibilă este ipoteza ca acolo să se fi aflat femei venite să spele rufele la râu. Ioan – mare crai – încerca să le vrăjească. Aptitudinile lui de cuceritor sunt confirmate și de activitatea sa ulterioară. Evanghelistul Marcu, în 6-14, relatează cum și-a pierdut el capul, încurcându-se cu Irodiada, soția fratelui lui Irod. M-am prins unde bați. De atunci vine expresia „minte de îngheață apele”.


-

-

-

Exact. Doar că ea a fost inventată la noi, unde este ger, și nu la ei, unde e cald și nu au gheață. O.k. Nu se mai spune O.h.? Oceni Harașo! (foarte bine, în limba rusă) Am și uitat de această glumă. Amintiri din copilărie. Amintiri triste. Amintiri dintr-o copilărie tristă. Citeam în jurnalul lui Oanei Pellea – fiica actorului Amza Pellea – că ea avusese ani pe care i-a trăit și ani pe care i-a îndurat. Eu ce să zic. Toți oamenii suferă. Ea s-a născut în 1962. Noi ăștia mai bătrânii nu ne mai plângem. Am îndurat prea mult, pentru ca să mai răscolim amintirile. Apropo! După atâta îndoctrinare comunistă, tu ești credincios? Crezi în Dumnezeu? Dumnezeu este simbolul „Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele”. Asta de unde ai scos-o? Dante Alighieri, Divina Comedie. Ai citit-o? Am încercat, chiar de mai multe ori, dar nu am voința necesară. Am spicuit doar, la întâmplare. Spune-mi, mai rezistă Teiul lui Eminescu? Cu greu. Pe măsură ce trece timpul și mai citesc ceva în legătură cu el, realizez ce diferență uriașă este între el și miile de poeți de azi.


-

-

-

Se pare că sunt peste două mii de poeți, membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, bașca cei neînregistrați. Eminescu era nu doar cult, în sensul că citise mult; el era la curent cu cercetările științifice contemporane lui, unele încă nepublicate. Binecunoscuta poezie „La steaua”, dovedește cunoașterea structurii cosmosului, care era abia descoperită. Îți dau eu un exemplu mai surprinzător. „Scrisoarea I-a”. Stai să scot cartea, că nu știu versurile pe dinafară. . . . Așa! Și în sine împăcată, stăpânea eterna pace. Dar deodat, un punct se mișcă . . . cel întâi și singur. Iată-l! Cum din chaos face mumă, iară el devine tată.. . . Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini, peste marginile lumii. . .

-

-

Întregul poem este o redare a teoriei Bing Banguli avant la lettre, mai pe înțeles decât teoriile astronomilor. Surprinzător este faptul că teoria a fost dezvoltată abia după 1940, iar numele l-a primit în 1950, de la astronomul englez Fred Hoyle. Eminescu a scris-o în 1881. Bravos! La Eminescu m-ai tăiat. Dar spune-mi cum stai cu sănătatea. Era să spun cu bătrânețea, dar nu vreau să aud clasica văicăreală. Ca aspect exterior pari sănătos tun. Ți-aș spune, dar n-am intrat în politică tocmai fiindcă nu știu să mint. Totuși, mulțumesc lui Celde-sus, șederea în Grecia mi-a priit. Arătam mai rău înainte. Dar nici tu nu arăți rău.


-

-

-

-

În ansamblu, nu pot să mă plâng. Semnele bătrâneții îmi atrag totuși atenția. Aud mai slab cu urechea stângă, văd mai slab cu ochiul stâng și alte detalii, curios, tot pe partea stângă. Dacă ai o măsea stricată, e bine s-o scoți. Tu ar trebui să te descotorosești de partea stângă. Aș face-o cu plăcere, dar tot rămâne o parte stângă a jumătății drepte, ca în teoria chibritului. Și tot așa, prin înjumătățiri succesive, devii din ce în ce mai mic. Dar nu dispari niciodată, fiindcă tinzi asimptotic către zero, fără să ajungi vreodată acolo. Ca în paradoxul lui Zenon, cu Ahile și broasca țestoasă. Tot e bine. Seneca spunea că trebuie să știi să fii fericit cu puțin, fiindcă puținul nu-ți va lipsi niciodată. Iată primul semn de bătrânețe: facem uz de cunoștințe învățate în tinerețe, dar uităm unde ne-am pus ochelarii. Expresia „Stricat la cap de erudiție” are deci un sâmbure de adevăr. Din solidaritate de vârstă, trebuie să fiu de acord cu tine. Cum-necum, tu arăți bine. Nici tu nu pari prea dărâmat. În cazul meu Atena a fost salvatoare. Pare năstrușnică, dar se pare că a fost o idee bună. De altfel, creierul tău mustea de idei încă de când erai student.


-

-

-

Dacă zici tu . . . Fapt e că arătam mult mai rău înainte. Am și o dovadă. O întâmplare. Când eram încă în serviciu, într-o primăvară, m-am întâlnit pe stradă cu un fost coleg, care se transferase la o altă clinică. M-a văzut de la distanță și, pe măsură ce se apropia de mine făcea ochii tot mai mari de uimire. După ce l-am întrebat cine l-a speriat de se uită la mine ca la un extraterestru, mi-a răspuns: „Eu nu credeam că mai prindeți această primăvară”. Tipul are gura cam slobodă. El mă văzuse în toamnă, probabil după o gripă (făceam cel puțin una pe lună) și arătam cam dărâmat. Ideea mi-a confirmat-o chiar zilele trecute Ilinca, verișoara mea, cu care mă văd foarte rar. Ea mi-a declarat că a avut aceeași impresie cu a fostului meu coleg și mi-a spus că acum, după câțiva ani de Atena, arăt mai sănătos ca înainte. Este – ce-i drept – impresia de fațadă. Asupra interiorului am unele observații personale, dar ele nu interesează pe nimeni. Marele păcat al românilor este lipsa respectului pentru lucrul bine făcut. „Las-că merge și așa” sau „Ia mai dă-i încolo (pe solicitanți), că nu i-a făcut mă-sa în ...” sunt replici frecvente la orice implică respectarea unei norme tehnice sau de conduită. În Grecia e mai bine? Da și nu. Grecia face parte din Uniunea Europeană de mai mult timp. Multe lucrări – dacă nu majoritatea – au fost executate de către firme străine. Deci sunt bine făcute, dar nu de către


-

-

-

greci. Grecii sunt leneși, dar s-au învățat cu avantajele lucrului bine făcut. Sune-mi, te rog, cum se poartă grecii cu românii? Mai bine decât cu alții. Când faci cunoștință cu un grec, prima întrebare este „De unde ești?”. Nu că i-ar interesa țara, dar în felul acesta află dacă ești creștin ortodox sau nu. Românii sunt în marea lor majoritate ortodocși, așa că primul test este trecut cu bine. Pe catolici îi urăsc aproape în aceeași măsură ca pe musulmani. Este de așteptat, dat fiind istoria lor. Pe români îi apreciază în plus pentru că sunt muncitori harnici. Apropo, mi-am amintit o scenă. Urma să se facă o reparația la instalația de apă din bloc și un vecin – grec sadea – m-a întrebat dacă instalatorul este cumva grec. La răspunsul meu afirmativ, s-a luat cu mâinile de cap. Următoarele zile au dovedit că avea toate motivele s-o facă. Instalatorul – leneș și nepriceput – a fost înlocuit cu un gruzin. Pe vecinii lor albanezi îi urăsc cel mai mult, fiindcă – mai harnici fiind – le ocupă locurile de muncă, deși ei, grecii, nici nu se gândesc să muncească. Mai mult decât relevant. Dar spunem-mi, e rog, de ce grecii freacă mătăniile alea toată ziua? Nu sunt mătănii. Se numește comboloi. Ei nu lucrează și, din cauza asta, nu știu ce să fac cu mâinile.


-

-

-

-

Glumeț ai fost de când te știu și nici acum nu te dezminți. Dar, spune-mi, te rog. Ai un album de fotografii din Grecia? Nu. Poate ar trebui să faci unul. Știu că, în tinerețe, erai pasionat. Da, de fotografii alb-negru, singurele cu potențial artistic la nivelul nostru, al amatorilor. Dar, ai dreptate, m-am gândit și eu că, dacă tot fotografiez, să fac un album. De altfel, am și început unul. Acum, că m-am modernizat, poate îl plasez pe Internet. Este, evident, în construcție dar tu, ca prieten, poți să-i urmărești evoluția. Îl voi urmări cu interes. Nu te tentează să le faci o vizită grecilor? Ți-aș putea aranja un sejur mai ieftin decât la hotel. Nu, sunt prea bătrân pentru asta. Ș’apoi, de ce să cheltuiesc bani și energie pentru înconjurul lumii. Cu un pahar de vin bun se învârte lumea în jurul meu. Spune mai bine că lenea este mama multor obiceiurilor proaste. O fi dar, ca mamă, trebuie s-o respectăm. Deci nu vrei să mergi în Grecia. Nu. Nu-i bai. Ai prins deja dialectul ardelenesc? Nu, dar îmi place să mă joc cu el. Am auzit chiar și o glumă. Cică doi politicieni bucureșteni mergeau cu mașina prin Transilvania și discutau despre


-

nuanțele termenului bai, în comparație cu nenorocire, catastrofă, ghinion și altele de genul acesta. Pentru a ridica orice dubiu, opresc la marginea drumului, unde un localnic tocmai își ascuțea coasa. o Bade, spune-ne și nouă, te rugăm, care este diferența dintre bai și nenorocire. o Apăi, cum să vă spun. Iată: dacă eu lovesc cu coasa asta o piatră, îi stric ascuțișul, la care tocmai lucrez. Îi bai, dar nu-i o nenorocire. Dacă însă dumneavoastră, domnilor, cădeți cu mașina în râpa aia, asta-i o nenorocire, dar nu-i nici un bai. Bună! Adevărul este că m-ar fi tentat o excursie în Grecia, bineînțeles, în tinerețe, dar pe atunci nu mi se dădea voie. Am fost doar în URSS și Bulgaria. Apropo! Prin anii ’70, am fost într-un concediu la Varna. (Biletul era mai ieftin decât pe litoralul românesc.) Din cauza unei disfuncționalități a ONT-ului bulgăresc, am fost cazați la particulari și am primit bonuri de masă la restaurantele lor, similare celor de la ONT-ul nostru. (A fost un mare avantaj, fiindcă primeam restul în bancnote normale, pe care le puteam folosi oriunde mai ieftin și în alte scopuri.) Am constatat că pe litoralul lor existau mii de români, angajați în funcții modeste. În restaurante erau cel mult ospătari. Cu toții erau înfricoșați și se fereau ca șefii să-i vadă vorbind cu noi românește. Când apărea vreunul, ne făceam că vorbim rusește


-

-

(soția mea știa binișor). Pe stradă, am întâlnit un negustor ambulant, care a început să plângă când a aflat că noi suntem din România, unde el avea un frate, pe care nu-l mai văzuse după război, fiindcă nici unuia dintre ei nu i s-a dat voie să părăsească țara. Se numea Stoian – dacă îmi amintesc bine - iar fratele lui, croitor, avusese atelier pe strada Michael Weiss. Urmele firmei apucasem să le văd și eu pe timpul când am lucrat în județul Brașov, așa că informația se confirma. Pe scurt, românii din Bulgaria, în special ce din Cadrilater, erau persecutați. Dar nu mi-ai spus nimic despre românii pe care i-ai întâlnit în Atena. De când au intrat în criză sunt mai puțini. Au rămas doar cei care și-au construit familii acolo. Majoritatea lucrează la curățenie și alte munci similare. Familii mixte? Familiile mixte formate acolo sunt extrem de puține. Grecii care trăiesc cu românce nu se căsătoresc, iar Români căsătoriți cu grecoaice nam cunoscut. Majoritatea căsătoriilor mixte s-au închegat în România, cu refugiații politici de după războiul lor civil, care, ulterior au revenit în Grecia. Există două categorii: 1. copii fără părinți (decedați sau arestați) aduși în România la cererea URSS-ului și crescuți de către statul român în tabere; 2. copii născuți în România din părinți refugiați.


-

E o mare deosebire între cele două categorii. Ai crede că primii sunt comuniști convinși, fiind îndoctrinați de mici copii. În tabere cu regim închis nu aveau posibilitatea să comunice cu alte persoane. Chiar mai târziu, când au mers la școală, nu aveau în preajma lor adulți cu alte opinii, părinți, care să-i îndrume. Ei bine, este invers. Îndoctrinarea fiind exagerată, i-a făcut săși pună întrebări și, mai târziu, prin contact cu societatea reală, și-au format propria lor opinie, mult mai apropiată de cea pe care noi o numim liberală. Ceilalți însă, au preluat de la părinți – comuniști înrăiți – nu numai doctrina, ci și ura pentru românii cu alte opinii decât ale lor. Am cunoscut familii în care partea grecească – femeie sau bărbat – nu dorea să discute cu români. Interesant. Eu am avut o secretară grecoaică, crescută într-o tabără de copii, ca cele despre care vorbeai. A plecat în Grecia. De la ea știu o întâmplare nostimă. Cineva de la bucătărie i-a chemat la masă: „Copii, masa e gata!” Deși se aștepta să năvălească cu toții în sala de mese, rezultatul a fost opus: cu toții au început să fugă care-încotro. Explicația: în limba greacă „gata” (γάτα) înseamnă „pisică”, iar ei au înțeles că la masă se va servi carne de pisică.

Elena vine din bucătărie cu o tavă mare cu mai multe farfurii pline cu diverse feluri de mâncare. De-abia o duce.


Bunicul: De ce nu mi-ai spus să vin să te ajut? Elena: Mă descurc. Bunicul: Ți-a fost teamă să nu scap tava și să trebuiască după aia să cureți mizeria. Elena : Luați și mâncați ceva. Nu e mare lucru, dar alcoolul nu se neutralizează doar cu vorbe. Prietenul: Nu e bine să mănânci pe stomacul gol. Un șnaps înainte este recomandabil. Elena: E făcută de mine, cu ouă proaspete, nu cu maioneză de la supermarket. Bunicul: Eu, de când sunt văduv, m-am obișnuit să cumpăr aproape totul de la supermarket. Prietenul: Poți să cumperi, dar nu ești obligat să și mănânci. Bunicul: Cred că am fost puțin nepoliticos. Apreciez mâncarea proaspăt gătită, dar am rareori ocazia s-o gust. Elena: Gust-o pe asta. Eu mă retrag, să vă las să depănați amintiri. Bunicul: Mulțumesc. Prietenul: Adevărul este că nemții, francezii, occidentalii în general, nu sunt proști. Ideea că ei mănâncă nesănătos și numai noi, românii – dat fiind super-inteligența noastră ancestrală – mâncăm normal este doar o dovadă de ignoranță fudulă. Bunicul: Tu te pricepi cât-decât să prepari mâncăruri? Prietenul: Doar chestii simple. Dacă ai în vedere că am terminat facultatea la douăzeci și trei de ani și m-am căsătorit la treizeci, poți să-ți imaginezi că trebuia să mănânc ceva în acest interval, măcar din când în când.


Bunicul: Mi-am amintit de o doamnă, pe care am auzit-o în tren, vorbind cu o alta. Ea tocmai cumpărase mai multe pachete de margarină, motiv pentru care cealaltă o întreabă mirată: - Îți place margarina asta? - Se întinde ușor pe pâine. Nu uita că eu am trei copii, cărora trebuie să le fac sandviciuri pentru școală în fiecare dimineață și nu prea am timp, fiindcă trebuie să plec și eu la serviciu. - Eu te-am întrebat dacă îți place, nu ce faci cu ea. - Ah, nu știu dragă. N-am gustat-o niciodată. Bunicul: Ha! Drăguț! Asta e celebra salată bœuf (carne de vită în franceză), nelipsită în România la mese festive. Prietenul: Salată bœuf cu carne de pasăre. Bunicul: N-ai înțeles tu bine sensul. „Bœuf” nu se referă la materia primă, ci la destinatar – punctează bunicul, arătând cu degetul către el însuși. Elena: Ție ți-ar trebui salată a la russe. Aia e fără carne, tocmai bună pentru dieta ta. Bunicul: De crezi că rușii nu mănâncă carne? Prietenul: Mâncau pe timpul „Hoardei de aur”. Elena: Păi aia au fost pe la 1200 – 1400. De atunci au renunțat să mănânce carne? Prietenul: Nu au renunțat, dar au trecut la regim dietetic. Bunicul: Cu vodcă


Elena se retrage. Rămân cei doi prieteni. Prietenul Bunicului se hotărăște să atace abrupt. - Apropo! De mult voiam să te întreb. De fapt, sămi manifest mirarea. Am înțeles că acum, la bătrânețe, preferi Brașovul Bucureștiului. Totuși, încă nu-mi explic renunțarea la casa și tot ce aveai în capitală, pentru un apartament, chiar dacă vila este superbă. Cel mai tare m-a surprins însă încrederea în nepoata ta, cu care nu știu să fi avut o relație foarte apropiată. - Mirarea ta este normală și ai dreptate, pe Elena am început s-o cunosc cu adevărat doar în ultimul timp, mai exact după ce a murit soția mea. Pe de altă parte, cam tot de atunci rudele cele mai apropiate m-au dezamăgit. - Sper ca flerul să nu te fi înșelat. Pare într-adevăr să fie o fată bună. - Când am început s-o cunosc mai bine, m-a surprins diferența dintre ea și profesorii din zilele noastre. - Vrei să spui profesorii din zilele ei, că cei din ale noastre erau altfel. - Ai dreptate. Noi am prins profesori educați înainte de război, spre deosebire de cei de azi, care sunt educați în stil comunist. - Asta îmi aduce aminte de o întâmplare. Înainte să obțin transferul în Iași, am stat o vreme la bloc. Îmi cumpărasem mașină și mă purtam frumos cu copiii din zona, ca să nu mi-o strice. Printre ei, era


-

-

-

o fetiță foarte drăguță și care mi se părea și isteață. Într-o zi, în timp ce vorbeam cu ea, fac imprudența s-o întreb ceva în legătură cu școala. În clipa următoare, s-a uitat fix la mine preț de o secundă, după care mi-a întors spatele și a plecat. Clasic! Ce și-a zis? „Te credeam om serios. Ce mă iei pe mine cu chestii d-astea tâmpite?” Aceasta este influența profesorilor de azi asupra elevilor. De aceea, mulți copii trag concluzia să școala nu le este de nici un folos și o abandonează. Și nu numai acum. Întâmplarea ce ți-am relatat-o este din 1978. Ei bine, tocmai asta voiam să-ți spun. Elena este de altă factură. Poate că este mai romantică, dar modul în care discută este foarte direct, fără ascunzișuri, te contrazice fără să clipească dacă are altă părere și nu ține seama că opinia ei te-ar putea deranja. Dimpotrivă, așteaptă de la tine săți justifici afirmația, să-ți susții opinia, arătându-ți că este dispusă să-și modifice opinia ei, dacă tu ai argumente convingătoare. Îmi place să discut cu ea. Presupun că este un om de munte și s-a format așa prin contact cu prieteni montaniarzi. Ah, și încă ceva. Are prieteni de aceeași factură. Nu mulți. Doar doi sau trei. Unul e sigur. Cei patru evangheliști sunt trei: Luca și Matei. Cam așa.


-

-

Presupun că la serviciu, adică la școală are destule probleme cu șefii. Cu siguranță. Se pare că s-au obișnuit cu ea și o tolerează. Are un caracter foarte ferm și este dârză. Când știe că are dreptate, nu se lasă iar ceilalți – mai devreme sau mai târziu – sunt obligați să recunoască că are dreptate. Simt aici că seamănă puțin cu tine și probabil că tocmai din acest motiv o placi și ai încredere în ea. Este o fată cinstită și chiar vreau s-o ajut, mai ales că este singură. Are doar câțiva prieteni și nici o rudă, care s-o sprijine sau să-i dea la nevoie o mână de ajutor.

Discuția a continuat până târziu, conform tradiției „Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urnești, sunt greu de-oprit”.

Panseuri brașovenești Rousseau Despre Marx nu mai are rost să vorbim. Poate că nici despre J. J. Rousseau, deși el a fost cel care a marcat în mai mare măsură spiritele oamenilor nemulțumiți, doritori de altceva, ceva ce, în mințile lor limitate, ar fi trebuit să fie mai bun. De ce? De ce am crede că ceea ce a produs umanitatea până acum – bun sau rău – poate fi aruncat la gunoi, fiindcă tocmai s-a născut după milioane de ani un „deștept”, care a inventat o umanitate de tip


nou. Rousseau credea că societatea s-a stricat datorită inegalităților sociale, imaginându-și că, până atunci, omul ducea o viață paradisiacă. Îi scapă din vedere faptul că, în natură, lucrurile stau altfel. Iar omul este parte a naturii, unde orice celulă luptă pentru viață și trăiește pe seama mediului înconjurător. Ce-i drept, natura nu stă pe loc, iar omul este nu doar parte a ei, ci partea ei cea mai creativă. Totuși – atenție! – natura non facit saltus. Este ceea ce ne scapă adesea din vedere și ne depășim vocația. Pentru a nu decade cu totul, trebuie să admitem că omul este cea mai bună realizare a lui Dumnezeu (sau a naturii, după preferințe). Acesta este însă doar începutul. Pentru că fiecare om este unic, lucrarea se desăvârșește pe parcurs, de către fiecare persoană în parte. Suntem deci proprii noștri creatori, continuatori ai Creatorului suprem, dar numai pentru noi înșine, nu pentru toată specia umană. Ne auto-construim după un model dat, iar reușita noastră constă în măsura în care am înțeles ce aveam de făcut și în inteligența cu are ne folosim de libertățile oferite. Abaterile de la modelul arhetipal reprezintă aportul nostru creativ, care însă poate fi folositor sau distructiv. Oricum, diferența dintre sacru și secular este forțată. În fapt, ea nu există. Zeul de află înăuntru. Socrate a spus-o clar. În ciuda faptului că, azi, toată lumea condamnă lipsa de înțelegere a judecătorilor filosofului pentru ceea ce el numea Daimonul său, preoțimea zilelor noastre este la fel de obtuză, ca dovadă că interesele rămân neschimbate.


Toate doctrinele religioase pleacă de la ipoteza unei revelații. (Din păcate, nu numai doctrinele religioase, ci chiar și unele lucrări științifice cu pretenții savante fac această greșeală.) Religia este o invenție a omului, mai exact a liderilor tribali, în scopul mobilizării semenilor pentru activități comune. Este falsă ideea că vreo credință a apărut din nevoia oamenilor de a-și explica fenomenele naturii. Este aberația însușită de propagandiștii marxism-leninismului. Nu a avut nimeni nevoie de asemenea explicații, așa după cum nici un animal n-o face. Liderii sunt cei care speculează slăbiciunile oamenilor. *

* *

Am fost la Ploiești, să vizitez o rudă internată la spital, în stare gravă. Pe lângă resturile de gumă de mestecat bine fixate pe pardoseala culoarelor, am remarcat și ceva care m-a amuzat. Numerotarea saloanelor unui spital s-a făcut cu cifre romane. Și-au zis probabil că este mai „cool” să folosească grafia latină, mai ales acum, când ne invadează arabii. Pe ușa unui salonului șapte scrie: SALON BOLNAVI VII și nu poți să eviți întrebarea: oare care o fi starea celor din alte saloane? O primă tentație ar fi varianta „Salon bolnavi încă vii”.


Din păcate, nu este o glumă și nici o fantezie scriitoricească, ci simpla și fascinanta realitate.

*

* *

Primul gând, care mia venit în minte după ce mam sculat din somnul de după-masă, a fost acela că omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei. Criteriile - in aparență estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecția naturală nu mai funcționează. La o analiză mai atentă însă, constat că, la om, aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc deci ca și criteriile de selecție să difere. Este apreciat nu atletul cu mușchi, ci afaceristul mic, gras și chel. Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice, deci estetica nu mai este un criteriu de selecție. Femeile se îmbracă după gustul lor și nu al bărbaților. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbați. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor cu talie joasă, având ca efect segmentarea șoldurilor în două șunci dizgrațioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îți dispare și pofta de mâncare. Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calitățile purtătoarelor și să le ascundă pe cât posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este


negativ. Iar moda o stabilesc conclavurile de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer sau stilist, pus parcă să-și bată joc de „sexul frumos”. Și atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mișcare. Pentru grec, perfecțiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecțiunea este un ideal în continuă devenire. De aceea, noul îl atrage, chiar dacă nu este mai frumos decât cel vechi, adică opusul aspirației grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiași lucru, dar mai frumos decât se făcuse în trecut. Nu cred că femeile din antichitate erau mai frumoase decât cele de azi, ceea ce susține aserțiunea conform căreia grecii, odată cu armonia, au inventat frumosul. Noi, cei de azi, facem apologia urâtului.

*

* *

Criticii lui Darwin au emis o glumă, potrivit căreia șansele evoluției naturii, conform teoriei sale, ar fi egale cu ale unei pisici de a reproduce un concert pentru pian de Beethoven, plimbându-se aleatoriu pe clapele pianului. Se vede că autorii glumei nu erau muzicieni. Un compozitor are nu doar talent, ci și cultură muzicală. El știe că o anumită succesiune de sunete are un anumit efect: armonios, disonant, induce veselie sau


tristețe și altele de genul acesta. Atunci când compune, el se folosește de asemenea „cărămizi”, pe care le pune într-o anumită succesiune, își îmbogățește „biblioteca”, inventând altele noi și creează secvențe, care devin cărămizi de ordin superior. Memoria lui înregistrează deci asemenea „macrouri”, utilizate ulterior de către el și urmașii lui. În programarea calculatoarelor, se folosește aceeași metodă: instrucțiuni elementare compun o rutină, care – la rândul ei – poate deveni o subrutină pentru o acțiune mai complexă și așa mai departe. În esența lui, calculatorul este cel mai simplu instrument, deoarece conține elemente care pot răspunde la cele mai simple întrebări: cele ale căror răspunsuri nu pot fi decât da sau nu, terțium non datur. „Deșteptăciunea” calculatoarelor constă în organizare, în complexitatea programelor, care nu sunt altceva decât succesiuni de subrutine, de macrouri. Pianul este și el asemenea calculatorului, doar că, în loc de biți, are clape. La nivelul nostru de cunoaștere a materiei, vorbim despre particule elementare, asamblate în atomi, molecule, celule etc. Este de presupus că, în profunzime, particulele elementare nu sunt chiar atât de elementare și că, în intimitatea lor, complexitatea poate fi tot atât de mare ca a stelelor de pe cer; dar acesta este alt subiect. Ceea ce putem observa este că particulele de un anumit rang se pot grupa, formând entități superioare distincte. Exemplul cel mai clar este tot cel al atomilor, care pot forma molecule. Nu orice combinație de atomi formează


însă molecule. În marea majoritate a cazurilor, atomii trec unii pe lângă alții fără să se întâmple nimic. Tot așa și oamenii: majoritatea trec indiferenți unii pe lângă ceilalți. Uneori însă, între două persoane există o atracție reciprocă; ea se poate finaliza printr-o căsătorie, iar rezultatul este o familie, unele cu copii. Atracția se bazează pe memorie. Experiența trecută le arată oamenilor dacă interacțiunea cu cei pe care întâmplător îi întâlnesc le este favorabilă sau nu. Și nu numai oamenilor. Materia în general acționează astfel. Atomi, molecule, celule, organisme întregi, se unesc, pentru a forma o entitate de rang superior. Experiența anterioară este memorată. Simplu la nivelele elementare, din ce în ce mai complex la organismele evoluate. ADN-ul nu este decât o primă dovadă, un exemplu concret de memorie, probabil dintre cele mai simple, unul la nivelul cunoștințelor noastre actuale. Schopenhauer vorbește despre primatul voinței („Voința în natură” (Über den Willen in der Natur). N-am prea înțeles eu cum intervine în mod concret voința în natură, cum aș putea pune mâna pe ea, dar dacă recitesc scrierile lui, înlocuind cuvântul „voință” cu „memorie”, înclin să fiu de acord cu el. Din filosof, devine fizician. Fizicianul nu poate fi optimist sau pesimist – așa cum l-au caracterizat pe Schopenhauer cei care i-au analizat biografia, fără să-i înțeleagă opera – deci îl putem lua în seamă în mod obiectiv. Da, „Speicher in der Natur” – „Memoria naturii” ar trebui să fie titlul unui gânditor al zilelor noastre.


Sfârșitul primei părți


Biobibliografie Cristache Gheorghiu s-a născut în municipiul Roman, la 2 mai 1937. După absolvirea Liceului „Roman Vodă” din orașul natal, a urmat cursurile Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași, obținând licența de inginer în 1959. Drept recunoaștere a activității sale științifice, este menționat în „Istoria Științelor în România”, capitolul „Cibernetca”, Editura Academiei, 1981 (paginile 151, 205, 220). În literatură a debutat în 1995, printr-un serial de articole (24) în revista „Ecran magazin”, având ca subiect impresii din prima vizită în Statele Unite ale Americii. Prima care, intitulată „Singur printre americani”, a apărut în 1999, cu un subiect asemănător, după a doua vizită în S.U.A. Au urmat volumele:  Între două idealuri  Tradiție sau liberul arbitru?  Wher Is My Way?, Bibliotastic, New York, (în limba engleză)  Remanențe informatice  Memoriile unui cățel adult  AsFORisme


 Filosofia unui bolovan  Grecia – note de călătorie  America after America, JustFicton Edition, Germany, (în limba engleză)  Scrisori din Atena, 2012  A Boulder’s Philosophy, Bibliotastic, New York, (în limba engleză)  With Love from Athens, 2012, (în limba engleză, publicată doar pe Internet)  Anastasia  Anastasia (în limba engleză, publicată doar pe Internet)  AsFORisme 2  Eseuri vesele și triste  Căutări  AsForisme 3  Destine A inițiat și întreținut pe Internet revista culturală „ADVERSA RES”, în care a consemnat principalele manifestări culturale brașovene. Din anul 2011 și până în prezent, continuă activitatea în Atena (Grecia), unde locuiește în prezent. A publicat numeroase articole în reviste literare din țară și străinătate.


Profile for Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan, volumul 2, prima parte  

Evolution of a family of intellectuals

Filosofia unui bolovan, volumul 2, prima parte  

Evolution of a family of intellectuals

Advertisement