Timpul potrivit - versuri, Carina A. Ienășel, 2022 by Carina Anqa

Carina A. Ienășel – Timpul potrivit

ISBN 978-606-95497-1-1

XBG Mediapress

CARINA A. IENĂȘEL TIMPUL POTRIVIT. VERSURI

Editor: Carina A. Ienășel Coperta: Carina A. Ienășel Sursă ilustrații: internet Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României IENĂȘEL, CARINA-ANCA Timpul potrivit: versuri / Carina A. Ienășel – Arad XBG Mediapress, 2022 Index ISBN 978-606-95497-1-1 821.135.1

Editura XBG Mediapress 2022

CARINA A. IENĂȘEL TIMPUL POTRIVIT. VERSURI

XBG Mediapress 2022

„Amprentele Carinei sunt un exercițiu de sinceritate. Vorbește vocea visurilor prin ele. Sunt, în egală măsură, o simfonie cromatică, filtrată prin propriul eu poetic. În traducere liberă, o poezie de autocunoaștere, de autocontrol, de autodepășire. Poeta recurge la cuvinte al căror înțeles trebuie căutat și citit printre rânduri. La fel, și mesajul. În același timp, trebuie spus că operează cu rețete poetice care o individualizează. Care o personalizează. Le-aș zice unelte stilistice care îi aparțin. Nu risc deloc afirmând că poeta are deja stilul ei. Carina scrie pentru că ea chiar crede în ceea ce scrie. Scrie și totuși ... nu scrie. Carina ... amprentează! Da, dar nu oricum: filigranează.” (Valeriu Ilica, „Dacă poezie nu e, nimic nu e” (fragment), Carina A. Ienășel, „Amprente pe suflet”, Ed. Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2019) „Odiseea literară din acest volum seduce posibilul, dar atent, tocmai prin faptul că este plimbat în lumea unor motivate închipuiri închistate în semne sinonimice. Hermeneutica acestora converge înspre amprente, inscripții, însemne, cu o totală deschidere înspre comprehensiv, interpretare, decriptare de conotații. Dacă ne vom întoarce la sensul creației, care mână autorul, vom desluși că poezia, și-n acest caz, este act de imaginație, un joc de provocare.” (Florica R. Cândea, „Suflet cu amprente. Note de lector” (fragment), Carina A. Ienășel, „Amprente pe suflet”, Ed. Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2019) „Volumul „Amprente pe suflet” recomandă un poet care își publică volumul sub semnul valorii, decantată din tolerarea unor adevăruri sentimentale, expuse în cuvinte calde și calme, frumos tâlcuite în expresivități armonioase. Atmosfera volumului emană optimism și răsfăț sentimental, liniște afectivă și mai ales o tonifiere estetică. (Anton Ilica, „Inscripții, rune, (în)semne, psalmi și cântece” (fragment), Carina A. Ienășel, „Amprente pe suflet”, Ed. Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2019)

(în)semn pe o zi de toamnă1 din toate câte-mi sunt pe lume date păstrez în minte vorbele scăpate în serile cu amiros de toamnă, când sângele în vene face larmă – că-i fericit că nucile sunt coapte și tainele-și mărturisesc în noapte împătimite gânduri de lumină legate strâns în frunze și-n rugină... să nu se piardă-n drumul către cer, când rugăciunea se preface-n ger arar, ce-i drept, se-ntâmplă așa ceva, că mi-o-ncălzește dragostea în ea! ca pe-un prinos aduc din dorul meu puțin, că-ntreg prea-i mult și prea e greu... și bănuind că totuși n-am alin culeg gutui amare și-aduc vin,

„Ca anotimp al iubirii, toamna e prilejul ideal pentru slobozirea din frâul cotidianului a unei sensibilităţi înşeuate: cuvântul devine plin, capătă tărie, probabil de la vinul târziu, aşteptat îndelung, degustat de îndrăgostiţi într-un ritual al dăruirii din preaplinul roadelor, dar, mai ales, din cel sufletesc.” Cătălin Drăgan (Prefață, „Amprente pe suflet”, 2019) 4

fiind știut de la-nceputul lumii că-n vin e ascunsă cheia-nțelepciunii, de e băut încet, pân` la chindie, când strugurii agonizează-n vie!...

cântec șoptit2 tăcerea ta îmi pare o-nchisoare și ochii tăi zăbrele sunt din fier, eu - delincvent închis pentru visare în temniță de gând indiferent... cuvintele-mi sunt inutile arme: se sparg de-un zid ce nu pot să-l pricep! tăcerea ta începe a-mi curge-n palme fluid ciudat ce poartă-n sine ger... privirile-mi sunt vag dezîmblânzite, întunelate-n dorul permanent că aș putea cumva s-ajung la tine, chiar de-aș urca pe trepte spre infern! dar ochii tăi se-nchid ca o aripă ce își refuză zborul mult dorit și nu mai pot decât să fac în pripă apel la un cântec ce-i mai mult șoptit... 2

„ Dar cuvântul nu e decât un substitut vremelnic al tăcerii, atunci când ea se instalează între cei doi; putinţa părtăşiei lor în şi prin cuvânt e transferată privirii, un mijloc la fel de puternic de restabilire a punţii sufleteşti. Dar când nici ochii nu pot face aceasta, întregul drum de la unul spre celălalt e străbătut sub vraja unui cântec restaurator.” Cătălin Drăgan (Prefață, „Amprente pe suflet”, 2019) 6

(în)semn pe un amurg3 ciocanele cuvintelor se-aud metalic în adn cu urme adânci de dac, mă doare iar brățara grea din aur, strângând trecutu-n ea ca-n clești de rac; coborară soarele în ochii aspri ai lupului - înnobilat însemn, care, fluidizat, îmi curge-n palmă, ca să-mi dispară-n sânge la consemn... cuvintele încep să-mi amiroasă a brazi crescuți pe culmile din munți și-n glasul lor simt parcă glas de toacă ce strânge-n haită lupii îmblânziți. e iminentă aducerea-aminte: madlena mea miroase a păduri – timpul îmi curge lin către sorginte, ademenindu-mi dorul de străbuni...

„Eul se recreează şi se redescoperă pe sine sub zodia ancestralului, folosindu-se de cuvinte ca unelte ale reîntemeierii prin scris a unui univers descris de trilogia sacră, simbolică, a dacului-lup-brad. Astfel începe purcederea, în fapt, spre propriul interior, spre ceasul cinei celei de taină cu străbunii.” Cătălin Drăgan (Prefață, „Amprente pe suflet”, 2019) 7

decembrie4 privește cum toate se-adună în noi: ninsori, telepatic, ne poartă-napoi, în albul curat al colindei găsim ceva-ul Acela pe care-L iubim!… se-mbină zăpada c-un cântec șoptit în sufletul iernii, de-acum, primenit – deci, vino, ne-așteaptă toți fulgii de nea ce vor să ne spună de-a magilor Stea! vom tăcea, deși-ar fi foarte multe de spus… de prisos să vorbim când în sânge ni-i pus, ca un foc, dorul tot, ca un dar de prin cer ce miroase a dalb și a floare de măr… vom privi cum ne cad de pe umeri poveri ca în loc să ne-apară urma iernii de ieri, filigran prețios, cu finețe lucrat, pentru sufletul nostru din zăgazuri scăpat…

„Minunată combinare de sentimente.” Florica R. Cândea

polifonii de iarnă pașii mei scriu pe scoarța pământului, din mine rămâne în urmă ceva; veșnic captiv în capcana cuvântului, am uitat că și talpa poate scrie, de vrea; că-nțelesuri găsesc, dacă vreau neapărat, c-aș putea să te caut într-un dor învărat, să îți spun despre toate ce le scriu când pășesc, să strecor printre rânduri un discret „te iubesc!”(…) aș ajunge, firește, să transform în foneme propozițiile scrise cu cerneluri căprui drept la mine pe frunte, ca să simt peste fire cum te doare absența, cât e viața de șui… fiindcă totul e semn… fiindcă-n toate-s însemne… și de șters nicidecum nu-i posibil, nicicând, îmi rămâne să cred că se-ntâmplă la vreme tot ce-i dat să se-ntâmple ne așteaptă-n răscruci… și mai caut pretexte… și-amăgiri inutile… 10

dar e lesne de știut: la un capăt de drum e, mereu, o genune și de-aceea e bine să apăs pe pedală cât se poate de mult (…) voi simți în genunchi și în șira spinării cum îmi curge viața, cât e timpul de scump – aș privi, resemnat, ridicându-se ceața... și-aș pleca, fiindcă-i timp favorabil de-acum…

iarnă în Babel5 6 începe ninsoarea în Babel – ne ning întrebări fel de fel… tălmaciul de suflet departe-i, privește-l: se-ascunde prin cer! ne spunem cuvinte degeaba, rotunde,-ncepând cu alef – prin vene ne curge zăpada și atâtea ne dă de-nțeles… destul e să ningă, tăcerea vorbește de-a pururi curat: de-o guști pe-ndelete, simți mierea ce-ți picură-n gânduri păcat… nu-ți pese, de-ajuns e ninsoarea și liniștea ce vremuie-n alb… te port prin zăpadă, ia-ți sania și ține la-ndemână un șal.

„Cuvintele sunt prea puține! Felicitări” Ofelia Miu

„Doamne, cât de frumoase versuri!” Doina Apetrii

nu spune nimic, lasă fulgii să-ți cadă pe-obraz ca un semn, vom merge desculți, fiindcă rugii aprinși vor topi din îngheț… ești chipeș! ce bine îți șade tăcerea-n acest anotimp! hai, urcă, în grabă, pe sanie: nu-i timp, către suflet pornim!

cântec de iarnă adă-mi pietre prefăcute-n dălți – trudă a izvoarelor de munte, ca să sparg, la fel ca-n alte dăți, vina toată-n bulgări și-n colinde; aș isca ninsori de neoprit și m-aș înveli cu-n țol de gheață ce l-aș vrea, desigur, retopit, ca potop să fie-n dimineață! iar colindul l-aș purta-n urechi, când șoptit, când viscolit, de parcă mi-ar cânta-n timpane un dor mai vechi, să îl simt ca sarea de pe rană… că e mult de când îmi strâng poveri: tâmplele-mi provoacă rar mirarea și, în umeri, simt cum se-adâncesc cicatricea aripii și-nsingurarea… dălțile acelea de temut știu să taie-n suflet și în vreme: până la ai mei de mai demult gerul lamei lor arde în piele… 14

după toate acestea-i potrivit să-și înceapă fulgii hoinăreala, ca să-mi fac din nea, ca pruncii, scut și să-mi fie obrajii-aprinși ca para…

scara din soare7 8 am desenat o scară până-n soare, să pot s-ajung, cândva, la curcubeu, fiindcă-i ascuns, acolo,-n depărtare, de când am vrut să-i prind coadă de zmeu… doream doar să alerg pe câmpul reavăn, închipuindu-mi că mă bat prin cer: eu, cavaler în armură de ceară, iar el - supusul meu efervescent… chemam în lupte-n grabă inventate nori cenușii și păsări mari de pradă și ne făceam din raze aurii săgețile… ca niște ploi de vară… dar curcubeul meu a dezertat și a găsit o scorbură solară, în care s-a ascuns pentru un veac, pân` ce semnez eu pacea estivală… „Încântătoare poezie, pentru un și mai încântător băiat, care tot

crește, înălțându-se spre soare. Vrea oare să elibereze mirificul curcubeu?!” Doina Popa 8 „Of, curcubeul asta! Câți n-am vrut să-i legăm o coadă și să ni-l facem zmeu!” Doina Apetrii 16

totuși, nu pot să-l uit cu totu-n soare, fiindcă-i firav și-ar dispărea complet: îi dau să bea a zorilor licoare și-l nuanțez cu-n strop de apus, discret… Fiului meu, Cristian Andrei Desen: Cristian Andrei Baba

obârșie (1)9 10 11 mă aflu aici de la-nceputul lumii… pot dovedi: port veșnicii în sânge, de parc-ar fi scântei ale iubirii, care nu știu ce-nseamnă „a înfrânge”! în trupul meu din carne și din oase se-observă, de te uiți atent, pământ – fire subțiri în filigran lucrate șase milenii-ntregi, luate la rând… și-n suflet am ascuns, cu mare grijă, fărâme din credința de demult, fiindc-am aflat că este cu putință, în vreme de război, să-mi fie scut… pe umeri țin poverile amintirii și aripile-nnegrite prea curând,

„Cuvintele poeziei tale exprimă frumosul din tine și ne

emoționează... Fără cuvinte!” Neluța Șandru 10 „Simt revărsări rezistând clipei!” Florica R. Cândea 11 „Emoționante și profunde adevăruri definești prin artă.” Doina Popa

de parc-aș fi mereu datornic firii să-i caut rost în oricare cuvânt… de-o seamă sunt cu munții și cu vântul știu ce e bine, știu și ce e rău, știu să zâmbesc, cunosc prea bine plânsul și simt că-n preajma mea e Dumnezeu… că ia maia din vatra casei Sale și pune-un strop în omenesc, apoi amestecă cu razele solare în pământescul cerului din noi…

obârșie (2)12 îmi am obârșia în Dumnezeu, de-aceea port în suflet nostalgia unui pământ mănos ce-n empireu e ascuns de când cunoaștem suferința… de-aceea aud cum curge viața-n vene, de-aceea cred că totuși nu-i sfârșit, deși mai pleacă unii de prin vreme să se odihnească, fiindc-au obosit! și cum să nu te-nfrângă dorul tihnei, și cum să nu te duci când ți-e de dus, când știi c-ajungi din nou acas` la tine înfrântul neînfrânt de printre duși?!... îmi am obârșia în Dumnezeu, deși-am uitat atâtea despre mine… Îl simt în crivăț și în alizeu, vorbindu-mi despre ieri și despre mâine…

„Frumos!” Vlad Popa 20

noiembrie dimineața, cu dor… 13 ne imităm întru totul, de parcă reflexii ne-am fi, stropi de rouă și zori, tăcerile noastre, ascultă!, încearcă să-și curgă întruna din liniști prin noi… de prinzi de un capăt de lume, îndată, în cealaltă parte sunt eu și te-ajut să prefaci tot pământul într-o sfoară curată, să îți fie lasou pentru timpul pierdut… de surâzi, undeva… într-un ungher de țară, simt cum zâmbetul tău înflorește iubiri și surâd, fii pe pace!, sunt un bulgăr de ceară: țin amprentele-n ochi și, adânc, în simțiri… uneori, văd cum vin, de prin veac, întristări: te-adumbresc nedreptăți suferite de eroi, care-au fost și vor fi, lunecând peste mări, umbre vii-n căutarea unui veșnic-Apoi… și nu știu să-ți alung ceața grea din priviri, să-ți revăd irizări de căprui și senin, „Excepțional! Ești un poet cu filon bogat!” Doina Popa

ce mi-ar fi ca un leac, cu mireasmă de mir – de zâmbești, mi-e egal de întregul pelin!(…) de la alef încep ale noastre, mereu, ca și cum ne-ar feri Dumnezeu de vreun rău: ne vorbește, pe-ascuns, de amarul „al meu”, risipind peste noi stropii dorului Său…

noiembrie, doi se lasă seara ca un foc bengal și parcă-n jar mi-e sângele din vine – dintr-o scânteie a-nceput, egal, să ardă-n cer și-n dragostea din mine! e vreme bună de rascolnicii, ori de uitare-n blândă lenevire: să stai s-asculți cum plâng pe deal, în vii, doruri adânci scăpate din privire; mustește noaptea-n vinuri și-n stihii și nu e timp să mă opresc pe cale, cu atât mai mult cu cât te poți ivi pășind prin iarbă-nsingurat și agale... că nu-mi mai pasă-i doar o vorbă-n vânt, cum multe sunt rostite la-ntâmplare, de-aceea-mi place să te țin în gând ca într-o de lumină închisoare (…) și dacă-i toamnă iar prin urbea noastră, și de ne preumblăm din nou prin ploi, vom prețui mai mult marea albastră ce-și mână-un vis neîmblânzit prin noi... 23

cutumă la-ncheietura mâinii - firul roșu îmi amintește vag cine mai sunt: pământ și sânge, pare a-mi da de veste, amestecate în mojar de gând; un fir ce poartă-n sine înțelesuri nedeslușite ochiului grăbit ce n-are timp să-l mai despice-n șapte, să-l întrevad-arzând la foc mocnit... la-ncheietură, însăși veșnicia pulsează-ncet un cântec nesfârșit – aproape că îi simt, în mâini, uimirea atunci când îi vorbesc despre sfârșit și-ncepe blând să-mi spună despre toate, și-ncearcă să-mi arate că greșesc, că-n firul meu mileniile sunt toate și-n mine umblă Însuși Dumnezeu... la-ncheietura mâinii-nfășurat, de șapte ori, c-așa este cutuma, un fir c-un capăt chiar de cer legat, să nu mi se mai piardă-n lume urma... 24

fugă în do(r) minor... hai să fugim cât mai departe-n lume și, evitând metropole,-n pustiu să ne-ncropim, cu ce-avem la-ndemână, un adăpost - pe malul vreunui râu care-ar avea atâtea a ne spune, șoptit, în limba lui de neînțeles, despre-un izvor ce i-a cerut arvună povești cu știma apei, pe ales; ne-ar da, de-i cerem, păstrăvi, cleni și mrene și ne-ar cânta, șoptit, acompaniat de pietre ce se cred, peste o vreme, nisipul mărilor, sărat... hai să fugim, din toamna aceasta,-n lume și să-i uităm tincturile de-amar – când liniștea devine-o rugăciune, ce ne mai pasă nouă de vreun d(z)ar?!...

octombrie se întrupează-n mine dimineața din roua pură a nopții și din vis și-și varsă din preaplinul cald al vieții sclipiri de chihlimbar și de surâscând șoimii își desfac în cer aripa lăsându-și trupul să plonjeze-n gol, eu voi desface în fascicule lumina ca s-o atârn pe creanga unui pom... și-acesta,-nduplecat de dorul meu, va mai păstra o frunză pentru iarnă: aramă dulce-amară-n apogeu... cea mai curată rană dintr-o toamnă! rugini în gând, rugină-n dimineață și vânt domol ce cheamă-n lume ploi, ploi mocănești cum îi stă bine toamnei să poarte-n dorul prefăcut altoi!...

***14 15 în ochii mei... strâng sarea dintr-un munte, de aceea-mi sunt și cenușii și grei și nu mai pot privi ca înainte cum șoimii norii-i împletesc în trei; pe umeri, îndărătnic țin tot plumbul din care, ieri, Pământul și-a făcut atâtea gloanțe-ncât întrece gândul măcelul unui veac de necrezut; în tălpi car răni, fiindc-am călcat orbește pe sârmele ghimpate uitate-n drum și n-am știut de Ahile ce, firește, călcâiul și-a ferit cât a putut; și-n suflet am destule care strigă: de-a valma-mi vin atâtea vini și dor și visuri ce-s purtate în derivă pe fluvii albastre care-mi cer obol „Ce frumos scrii!” Constantin Stancu

„Ce profund, ce nuanțat în imagini și stări poate un poet cu

har să scormonească, dintr-un condei toată istoria omenirii și esența sufletului omenesc! Și acum, ca la începuturi, Cain și Abel conviețuiesc. Eternul uman!” Doina Popa 28

monede vechi din erele uitate, să le îmblânzesc mai bine valul rău și, de le strig: „vărsați-mă în mare!”, să-și amintească vocea mea mereu și să mă ducă repede-ntr-acolo cu sare, plumb și tot ce ar mai fi, să îmi arunc poverile cât colo și să mă nasc din nou în zori de zi... aș fi un Iona, încurcat în vreme, cu plajele de plumb sub pașii rari, scăpat de-nvinuiri și de himere, ce-ar pescui, de-acum, cu cormorani...

bitter song for the middle of summer mă-ndrept către tine. e aproape trei. calc alene.-asfaltul arde-n pașii mei. șovăi. m-aș întoarce. nu mi-i la-ndemână să-mi privesc în suflet pe-o așa căldură. pașii mei sfielnici se trezesc pe mare: știu umbla pe valuri și mi-i de mirare, fiindcă niciodată n-am lăsat pământul să-mi fugă din talpă pe-unde-l duce vântul... de-astă dată însă toate-s alandala – roșie-i ca macul, pe picior, sandala... ba mai mult, de-o vreme, gândul, în derivă, inimii nu-i spune că îi e-mpotrivă, împărțindu-și trupul, sângele din vene... lideri carismatici, prinși ușor de lene, care au impresia că știu despre lut cum a prins și suflu... și dor de absolut! iscălesc, în grabă, pactul de minune ei, specialiștii-n tainele din lume, și mă pun-naintea faptului-mplinit: dragostea îmi prinde gust de infinit!... 30

am ajuns. se-oprește timpu-n ceas la trei. simt cum cu privirea sufletul mi-l bei, să-ți țină de sete pentr-o vară-ntreagă, care-aduce a bitter – e ușor amară!...

câmp de mușețel bunicilor mei în curtea lor, un câmp de mușețel... treceam prin el: eu, gâsca și-un cățel! ne ascundeam - cățelul și cu mine și-i povesteam legenda lunii pline; stăteam ascunși în scorbura bătrână din curtea lor, cuprinsă de lumină, și ne rugam să plece-odată gâsca, sătui fiind să ne jucăm „de-a prinsa”! în curtea lor, un câmp alb-auriu... te adormea, atâta doar mai știu. în vis simțeam miros de veșnicie – parc-auzeam cum doarme vremea-n glie... iar pe pridvor, un leagăn și mușcate atât de roșii, mă-ndemnau mai toate să le privesc întruna ca și cum ar fi-ntrupări din sufletul de-acum!...

călătorie te chem într-o călătorie fără seamăn prin țări misterioase care știu să îmblânzească rana prea albastră a dorului de ducă al celui viu. plecăm cu trenul dis-de-dimineață, ca să ne fie-n tihnă-ntregul drum, să contemplăm cum, dincolo de ceață, câștigă cerul meciul în retur; ne vom mira de verdele ce-o curge pe lângă noi ca într-un vis ciudat și, povestind de toate câte-n lume, vom adormi cu sufletu-mpăcat... te-oi căuta prin somn, vrând să-ți aud bătaia inimii preț de o clipă, și-apoi mă voi lăsa de vise dus în brațul tău făcut dintr-o aripă... ne vom trezi-ntr-o vreme și vom vrea ca drumul nostru să nu se sfârșească, știind c-avem atâtea a ne da că nu ne-ajung toți anii dintr-o viață. 34

vino, așadar, fiindc-am ales anume cea mai întinsă țară de pe glob – vom trece prin orașe cu renume, prin stepe, munți, până-n spre Polul Nord...

vineri dimineața, cu dor... mi te-aduc, din nou, în minte, dulce-amarul meu blestem, care-aștepți așa cuminte cerului să i te cer! mi te țin în suflet, flamă, și mai caldă, și mai ger, și te pun sare pe rană ori de câte ori mă tem! mi te port prin sânge, parcă te-aș purta pe câmp minat; de departe, câte-o salvă mă oprește din visat! mi te cern pe oase frânte, poate-poate or înflori – flori de os crescute-n munte pentru aceste veri târzii! mi te am pe buze, apă scoasă-n ciutură de brad, zorii-n suflet când se crapă și de ciudă, și de drag! 36

mi te fac de toate, fiindcă numai tu știi ce-ai făcut de nu-mi este cu putință să încerc să te mai uit!...

summer wine zgomot peste tot, aglomerate străzi și gânduri, curge-n urbe foc... parcă ar erupe în cetate toți vulcanii-n ritm de piese rock! mă gândesc să plec pentru o vreme, nu de alta, dar n-aud nimic și-un sejur pe unde ceru-și cerne din albastru ar fi bine-venit... undeva... prin munți fără de nume, unde omul încă n-a ajuns, mi-ar feri-ntreg sufletul de lume și-aș uita tot ce nu pot să uit! pentr-o zi sau două aș purta, în timpane, amprentele ciudate ale unui cântec de demult care mi-a rupt inima în șapte... parcă-n vene mi-a pătruns, păcat semănând c-un vin ușor de vară: summer wine... ce haos a creat, drog acustic luat pe-urechea goală! 38

mă voi dezvăța cumva de el, ascultând cum freamătă-n vânt brazii și-am să-mi prind, în taină, de-un cercel cântecul ivit din constelații... revenind din munte dup-o viață, că n-avem vacanțe numai dus, voi plusa c-un zâmbet și-o speranță, știind bine-n suflet ce-am ascuns!...

cântec marin iubirea mea, privește, ne așteaptă să ne-mbarcăm pe puntea-i de stejar un pescador uitat în Marea Neagră, cu nume de botez predestinat! vom naviga, iubirea mea, prin noapte și vom simți doar sarea prinsă-n păr când valurile vor mugi departe, schimbate,-n taină,-n pegași smulși din cer; ne va părea că-și frânge marea dorul de trupurile noastre prinse-n jar și-n lumea toată nu ne-om găsi locul, deși visăm orașe slave iar... iubirea mea,-ntr-o noapte, pescadorul va-ncremeni în mări cu noi cu tot, doar pegașii putând să-și mai ia zborul, ca să ne cearnă dragostea prin vânt! ne va părea că plouă cu lumină peste albatroși ce-și poartă trupul frânt, nepăsători că nu mai avem tihnă, deși ne-om dizolva, cuminți, în cânt!... 40

crepuscul crepusculul se-ntinde ca un plâns de copil peste-o lume atât de ciudată – îl aud construind între cer și pământ zid opac din cenușă și piatră; mai demult își ningea liniștit, auriu, frumusețea-înadins peste mine – dar de-un timp își ascunde orice pas ivoriu și îl simt cum începe a plânge; pare-a fi în război și pe frontul celest îi cad sute de șoimi înainte, baricade de-aripi pentr-o clipă-l păzesc, dar îi e drumul scris: „înainte!”... cenușiu și tăcut ca un rege temut, norii grei de la gât și-i deșiră – ca și cum ar putea să își facă un scut, de va toarce mănunchiul de vină... nu mai știe de mov, nici de maci sângerii, nu-i mai pasă de nicio culoare, fiindcă-n iarna ce vine e atât de mult gri c-o să-nvingă și raza de soare... 41

câmpul lui auriu, plin de prinți și de vulpi, e, de-acum, cenușiu câmp de luptă... nu-mblânzești nicidecum, ci începi să te lupți, trandafirii-ți devin praf de pușcă... și când toate-au trecut și când toate zâmbesc chipul vremii întruna se schimbă... printre răni și ruine, de-o să cauți, găsești stropi de dor prefăcuți în lumină...

***16 din adâncurile sufletului se aud tot mai tare tobele de război ale vieții – voi mărșălui prin păduri, ascultând cu atenție cum instrumentele de percuție imită inima, cum schimbă marșul pentru un vals, pentru un blues ori pentru o nesfârșită liniște, că nu mai știi dacă trebuie să mergi, să dansezi, să stai locului... mă voi opri. vreau să privesc îndeaproape cum se rotesc păsările răpitoare pe cer. cândva, când oamenii plecau în bejanie din cauza năvălirii nomazilor, învățând să trăiască-n vlăsii, vulturii îi dădeau de gol prin spiralele desenate pe cer... mă voi opri. îmi voi dezlega încălțămintele, iar din șireturi voi improviza o praștie... voi arunca cu pietrele de pe suflet după ei până va rămâne cerul perfect albastru... apoi voi porni, prin rouă,-nspre munți cu șireturi făcute din iarbă...

„Când nu se mai aud tobele, când păsările răpitoare nu mai

pătează cerul cu umbrele lor și când sufletul a scăpat de greutatea pietrelor, atunci e timpul să urci la munte, caci firul de iarbă te va susține si, dacă vrei, poți zbura.” Doina Apetrii 43

soresciană haide să schimbăm strategia: banca din mijlocul mării se poate oricând preface într-un scaun în mijlocul pădurii. e mai lesne de înfăptuit și, dacă nu avem la îndemână un scaun, ne putem odihni în iarbă, spunând că plutim pe apele verzi ale pământului... pescăruși, firește, nu vom avea, nici măcar niște albatroși ori cormorani, dar ne vom mulțumi cu niște lupi... ce dacă nu au aripi? ce dacă nu știu să zboare? pot și ei să își tragă sufletul lângă picioarele noastre obosite de drum îndelungat, pot și ei să își așeze capul pe labe și să aștepte vreo lună plină... au ei ce au cu luna! haide să schimbăm strategia și să o luăm de la început: mă numesc IONA!...

*** sufletul îmi e o colivie – drugi de fier îmi țin prizonier plânsul toamnei prins pe la chindie furișându-se-ntr-un ochi de cer; pe atunci nu mă temeam de nimeni, toate erau la locul lor, firesc, a iubi era un verb, se știe, conjugat numai la timp prezent. locuiam în gândurile tale – confortabil loc și primitor, mă puteam plimba fără sandale, ca-ntr-un câmp sălbatic cu bujori... am păstrat atâtea taine-n mine... zborul însuși mi l-am apropriat, dar, rănit de dorul lunii pline, s-a ascuns în cușca de metal. de-mi privești în ochi în zorii zilei, poți vedea reflexii arămii: temnița-mi e ascunsă prin ruine și se aude că se va topi...

***17 18 după-amiezile pot fi perfecte... e simplu. o cafea neagră, krutoy și, poate, un curcubeu apărut ca o aducere aminte a nădejdii. firește, dacă nu e curcubeu te poți mulțumi și cu niște nori. din categoria acelora aducători de povești. mda. important e să nu uiți începutul; momentul acela unic în care ai știut, pur și simplu ai știut, răspunsul întrebărilor neîntrebate... momentul în care ți-ai spus: „totul sau nimic!” și, ca prin farmec, „totul” ți-a învăluit trupul, gândurile, sufletul ca-ntr-o pânză furată cerului... te simțeai întreg. nu-ți rămâne mare lucru de făcut. surâzi. nu știi cui, nici de ce... surâzi pentru tine însuți. sigur, dacă te întreabă vreun oarecare ce ai pățit, îi spui simplu: „nimic... ce, nu are voie omul să zâmbească??!!!”... și îți vezi de drum. intrusul e cu desăvârșire uitat. „Totul e frumos în jurul nostru, doar că avem privirea furată

de problemele interioare. Deși avem ochii deschiși suntem, de multe ori, orbi.” Constantin Stancu 18 „Foarte frumos. Simplu și adânc în același timp!” Camelia Belei 46

surâzi din nou, amintindu-ți ceva. numai tu știi ce detaliu cu valoare profetică. surâzi. te mai uiți la cer. îți dai seama că norii tăi se plimbă hai-hui prin pajiștile albastre ca un dor. surâzi. poate datorită faptului că ești înțeles. mai bine decât te înțelegi tu însuți. atunci... în acea clipă sustrasă fricii, în care ai tupeul să spui adevărul gol-goluț... începi să vorbești. nici nu apuci bine să legi silabele în cuvinte, cuvintele în propoziții, că ideile îți sunt continuate de altcineva. îți închipui că ai aterziat în cine știe ce lume, de vreme ce tot ce gândești tu e intuit și rostit aidoma. dar nu de tine. „șah mat!” numai că nu se termină aici... nuuu! pe lângă cele 99 % de gânduri identice, izvorăsc din mințile voastre acele idei (sau cum s-or numi!) care vă țin pe ace. de brad, de pin... să vă aducă aminte de pădurile veșnic verzi, prin care visați un an întreg să ajungeți. numai așa... să scăpați de lume. de căldură. numai așa: să învățați să respirați cu adevărat. ca după-amiezele să vă fie într-adevăr perfecte. nici nu vă trebuie multe. o gură de apă rece. râul rostogolindu-se printre și peste pietre. și, poate, brazii. nesfârșiți. mirosind ca însăși veșnicia. privește: un șoim își face cuib în norii tăi cu povești!.. 47

Ziua Soarelui Solstițiul îmi vorbește despre tine cu soarele-i gonind peste oraș, de parcă-n brațe ar fi purtat, spre mine, de Prometeu - vestitul hoț solar... dacă privești cu atenție, poți vedea cum se preschimbă razele în picuri de aur pur, cernându-se cumva pe pielea ta, furtuni stârnind în gându-mi!(…) e-n urbe praf, nu poți privi în tihnă cum orele-n lumină se preschimbă, deci vino-n câmp, unde cât vezi cu ochii macii-se-ntorc către-nălțime, roșii, și poți afla, dacă asculți cu grijă, de ce cicoarea poartă-n floare schijă, din vremea-n care-un Soare-ndrăgostit a prefăcut frumoasa fată-n mit... când vei simți pe buze că-ți apare, nedefinit, surâsul de-ncântare, poți să te culci în iarba-n zori cosită și să adormi cu soarele pe tâmplă... 48

*** se surpă drumurile-n urma mea, nu mai rămân nici amintiri, nici semne, iar stânca aceea anume ce-mi părea de neclintit, o pot de-acuma cerne – fir de nisip ajuns ușor pe umăr, ascuns prin pulberi aurii de vânt, povară neștiută ce-o s-o cumpăr, ca să o dărui vreunei scoici de rând... să facă, de va crede de cuviință, mărgăritar – podoaba mea de preț – și să ascundă-n el, cu iscusință, tumultul mării, valul ei rebel... fiindcă în urma mea nu mai sunt drumuri, ci urme de călcâi însângerat din vremea-n care am călcat pe ruguri, fugind după vânatul meu regal...

un simplu cântec de dragoste te visez, de-o vreme, în fiecare noapte și mă gândesc la tine în fiecare zi – clișeice cuvinte cu înțeles aparte, rostite-ncet: descântec - mai repede să-mi vii... îmi faci ravagii-n sânge ademenind ninsori, ca frigul lor fierbinte să-l simt de-atâtea ori și poți, cu gândul, lesne să-mi înflorești în gând toți macii verii:-mi este trupul întreg un câmp; ai alungat din mine tot ce-a fost rău și-urât și m-ai făcut, știi bine, un om frumos și blând, în fiecare rană punându-mi un surâs, vorbindu-mi despre soare, c-apare pe furiș și-mbracă în lumină 50 de umbre-ntregi făcând din patimi spice, un câmp solar în ger pe care-aleargă caii străini de ham și bici, nevrând ca să mai plece vreodată de aici... e plin de tine-n mine: știu tot ce vrei, ce simți, albastru-mi curge-n vene tot cerul tău cu sfinți și nici nu mai contează pe unde umbli-n lume de vreme ce îți știu adevăratul nume... 50

poezie cu pisici pentru un înger cu lipici De când lumea pisicească a-nceput să ne uimească cu vederea ei nocturnă și cu acte de bravură, ne-am luat doi pisicuți: pe Leuț și pe Tigruț... Unul - pulbere din soare, altul... gri și-un pic mai mare... Doi să fie, că e bine să ai acolo, lângă tine, un prieten de nădejde, poznele să te învețe... Doi pisici cu chef de joacă smotocesc papuci de casă, se aleargă și se luptă, prind în gheare tot ce-apucă... Înger cu lipici îi crește: le dă lapte, le dă pește – poate-poate, de-au să crească, au să se și cumințească, cum s-a cumințit și el de când e mai măricel... Spune „Mulțumesc frumos! Ce prânz bun și ce gustos… …sănătos, cu vitamine... Acum, merit și praline!” Pisoiașii îl aprobă: nici ei nu mânâncă ciorbă, dar ar prefera, firește, ceva care-ntinerește: ciocolată cu alune sau poate spumă de mure...

cântec de duminică duminica-i tăcută-n vara asta – privește melancolic înspre tei, lăsând să-i vină-n minte-nrourata aducere aminte a altei vremi! pe frunte poartă amprente de jăratec din focul ce-a ars doruri până-n os; în ochi și-ascunde gândul singuratic – ștrengar adus iubirii ca prinos... pe chip i se încurcă strop de rouă cu-n fir de lacrimă lăsat rebel: o palmă le atinge pe-amândouă și tandre curcubeie nasc pe cer! e-ntunelată dragostea-n privire, prisosu-nvăluit e în surâs, săruturi ard mocnit, ca o părere – potop de patimi în duminici strâns...

cântec cu maci încep ninsori, deși ni-s în Florar și nu se cade așa să se-ntâmple... aprind, în trupuri, doruri și amar și ard mocnit, topindu-se-n descântec; în macii toți se-ascund, de-acum, iubiri, dar ce păcat! nu le-nțelegi risipa, deși li-s roșii florile-n declin de truda de a ține-n loc clipita... de îți lipești urechea,-ncet, de iarbă poți să auzi cum i se împletesc în seva verde firele de viață, făcându-te să vrei să mă iubești; vei adormi profund pentru o vreme în câmpu-acela mult prea ireal, știind prea bine că în somn ți-oi cerne stropi de lumină dintr-un cerc solar... și vei simți pe chip, pe brațe,-n suflet, cum dorul meu, în maci închipuit, îți va crea din liniște un cântec cum niciodată n-ai mai auzit!... 53

într-o joi, cu dragoste... te chem la capătul lumii, nu-i timp în cetate-a mai sta – fii gata la șapte, când lunii îi arde-n obraji dragostea! și-atunci, neîncăpându-și în sine, aruncă pe cer vâlvătăi, de-ți pare că-n dansuri feline știu norii să se-ndrepte spre văi, să-și curgă tot dorul deodată în ploi torențiale și-n vânt, purtând convenabila mască a celui ce plânge zâmbind... deci, du-te degrabă acasă și strânge orice ai de preț, plecăm cu avionul, spre seară... ca hoții de suflet, discret... ne-or ajunge din urmă tornade și, uneori, curcubeie-acer ți-or trimite cu de-a sila în brațe săgeți înmuiate în cer... 54

să-ți pară că-n tine sunt toate, după cum tu în mine trăiești – deodată departe și-aproape ca și cum nu ar fi decât „ești!”...

*** ascunși după un pod zidit din nori, sub care curg pâraiele spre noapte, jonglează ai mei cu miile de sori și-i simt senini, de dincolo de moarte... sunt mulțumiți că mai privesc spre prag, de parcă i-aș vedea intrând în tindă și le-aș întinde pâinea coaptă-n jar, spunându-le să o mânânce-n tihnă... pun rămășag pe toate ale noastre, știind mai bine cine, unde, când – și, dacă pot, pun soarele în praștie și mi-l trimit să prindă-n viață rod... iar dacă nu le este cu putință ca să presare sare și piper, să aibă viața gust, și vreo dorință să mi-o-mplinească, de privesc spre cer, se întristează dragii mei și,-n taină, îmi spun că nu sunt toate cu folos și bine-ar fi să nu uit c-odinioară mi-a fost și mie dat anume-un rost...

ștrengarul e despre tine azi. și ieri a fost, și-alaltăieri, și-n fiecare zi – ștrengarul meu, ce știe pe de rost cum să-mi aducă-ntruna bucurii; mi te trezești când soarele-și întinde brațele calde peste-ntregul glob și mă întrebi cum ai putea a-l prinde ca să îl pui de pază lâng-un pod... c-ai auzit cândva, pe nu știu unde, că vor să treacă puntea ta de vis mii de furnici, mai mici, mai mari, în frunte cu o crăiasă plină de sclipici... treburi de fete,-mi spui și-ți faci lasou din hamul unui zmeu găsit prin casă – astăzi dorești, oricât ar fi de greu, să-l ai pe soare oaspete la masă... îl vei servi cu lapte și cu miere, să fie mai viteaz decât oricând și neînduplecat, dacă-i va cere crăiasa ajutor, cu glasu-i blând... 57

dacă...19 dacă mi-ai dezbrăca sufletul de trup, dacă l-ai lua, os cu os, și l-ai așeza cu grijă lângă noi până când s-ar face un munte fosforescent, ai putea vedea cât de limpede te reflecți în mine, cum ni se îmbină sentimentele, cum ni se confundă gândurile, de parcă tu ai fi eu... iar eu aș fi tu... dacă mi-ai dezbrăca sufletul de trup, dacă mi-ai lua verdele din privire, picătură cu picătură, și l-ai așeza lângă noi până când s-ar face iarbă numai bună de cosit, ai putea vedea cum oasele mele ar începe să înmugurească, cum ar prinde viață, cum ar prinde suflet, de parcă ar fi crengile unui arbore, primăvara... pregătindu-se pentru marea-nflorire... dacă mi-ai dezbrăca sufletul de trup și l-ai privi, fără să clipești, o secundă, ți-ar părea că tu însuți îți ești dinainte și nu te-ai mai mira că îți vin ca o mănușă…

„Și poemul îți vine că o mănușă, Carina!” Lucia Bibarț

*** la ora-n care mi-este dor de tine, la ora aceasta,-nveșnicită-n gând, te recreez, iubirea mea, din mine și din cuvinte strânse-n noi cu sârg; de aceea îmi apare-n colțul gurii o urmă de surâs dulce-amărui și scotocesc cotloanele făpturii să-mi amintesc de ochii tăi căprui; desigur, voi găsi, de caut bine, frânturi din tine risipite-n tot ce sunt acum, de parc-ar curge-n vine scame din soarele ascuns în glod... iubirea mea, e ora potrivită să-ți construiesc în mine însămi rost și înainte să-ți așez o clipă, anume a-mi fi un fel de avanpost...

un simplu cântec de dragoste te-aș săruta pe frunte cu gând să-ți intru-n suflet definitiv, desigur, și-atâta de firesc c-ar înflori în oase caișii, merii, prunii și-ar mirosi a tihnă, în tine, și-a frumos... iar drumul dus de sânge, ba calm, ba prea nervos, ar ști atât de bine să-și facă adăpost în buze,-n brațe,-n tâmple și-n somnul tău neîntors...

șoimul aripile-i negre întinse-s spre cer: prin pene își face drum vântul rebel granit pare-a fi, sfidând gravitația, din ochi nu își scapă nici prada, nici viața... dibaci vânător de himere și vreri, în zbor își preface și ultimul nerv scrutează prudent depărtarea întruna, găsindu-i și vremii, și lumii măsura... îi pare că noaptea îl topește-ntr-adins, să-i fie-ntuneric în dor și în simț, să nu-și mai aducă aminte de zbor, să nu se întreacă, în deșert, cu vreun nor... aripile-i sunt legate de cer: plonjează spre mâine, plângând după ieri, și-n urma lui albă, de Calee Lactee, se aude cum curge durerea sub pene...

song for a purple spring în primăvara aceasta atât de mov că parc-ar fi împrumutată-n taină din charoit găsit întâmplător pe lângă Chara – apa siberiană, mă învelesc cuminte-ntr-o poveste, legându-mi strâns la glezne cifra opt, și plec s-admir picturile rupestre, simțind cum infinitul plânge-n dor... în urmele stângaci lăsate-n peșteri acum o veșnicie și ceva încep să înfloreasc,-atât de meșteri, arborii lumii,-nchipuind ceva... ceva ce-aduce vag c-o amintire, ceva ce-și caută prin rocă drum spre soarele ce-apune în privire, știind că-n suflet poate fi de-acum...

blue song for ocarina undeva, risipit prin suflet– un cântec la ocarină... în lutul ei ars gamele minore se simt ca acasă, ca și cum tristețea ar fi numele ei de taină... ca și cum, dincolo de vulcanii ce stau să erupă în orice moment, umplând trupul cu fluvii nesfârșite de foc, ar sta la pândă un nefilim... undeva, risipit prin suflet – un dor.... în rănile lui se întrevede calea către cel mai întunecat colț al ființei, ca și cum numai acolo e potrivit să își strângă genunchii în brațe până la preschimbarea-n cerc... ca și cum numai acolo poate, neîntrerupt, în cântec să se frângă...

*** „îți știu toate timpurile, toate mișcările, toate parfurmurile...” îți cunosc gândurile: construiesc labirint din subtile emoții care ard, împrăștiate prin tine, parc-ai vrea să aprinzi o pădure de pin... îți știu bucuriile, întristările, tot ce-n taină ai păstrat printre sânge și oase, ca străvechiul păcat; îți cunosc pe de-a-ntregul și ochiul, și gura – sunt tălmaciul privirii - îi storc lacrimii gluma, iar surâsul și vorba le despic într-atât că-nțeleg și vocala, simplul „a” din aripi... te cunosc întru totul, fiindcă mi-ești ca și cum mi te-am rupt drept din suflet, să-i dau dragostei chip...

ahava noaptea, îmi simt trupul prefăcându-se-n rădăcini ce-și sapă drum către sufletul meu ca-nspre pământul mănos din țara în care mai curge lapte și miere, apoi, văzând că au ajuns la capătul lumii, își opresc truda și-așteaptă să sune în lume ora trei și un dor, să poată să-nceapă a-mpleti cu migală rădăcină și rost, ca să-mi crească un copac potrivit de sicriu și de nai și de-o toacă anume, să se audă și-n rai cum își naște cuvântul din lumină-nțeles și cum sevele vieții printre gânduri se-ntrec, ca-ntr-un joc început de o rază de soare, care știe cum arde rana adâncă din carne...

general de pisicuțe... lui Cristian Andrei, la aniversare... privirile îți tăinuiesc, șirete, isprăvile de la-nceput de lume ce-și poartă înc,-atâta de discrete, parfumul care-aduce c-o minune... un general de oaste pisicească îmi spui că ești, iubit de-ntregul neam al mâțelor care îți vin la poartă, să ți se plângă de vreun dog german... ca orice șef cu ștaif și cu prestanță știi să vorbești felina, limba lor, și le înveți cum urma să și-o piardă prin crengile-nflorite de magnol'... îți faci blazon din kinderul cu lapte și-mi spui că e, desigur, sănătos și că nu-i prinț în marea ta cetate să nu îi pară herbul... delicios... așa-ți petreci tot timpul și îți pare că prea puțină-i vremea pentru joc și-ai vrea să inventezi, dacă se poate, un soare ce-o să țină ziua-n loc... 66

să nu mai fie noapte niciodată, să nu mai fii silit să te oprești de-a comanda armata pisicească și de a-i cere a toarce doar povești...

inocență în ochii tăi sunt zările senine și îngerii își țin pe șevalet azurul verii, știut atât de bine de norii prinși în trupa de balet; cândva le-ai spus, discret, că e cuminte să-și plimbe ploaia grațios prin cer, deci... te-ndrăgesc și vor să te încânte c-un pui de inorog de-al lui Prier... în ochii tăi nasc zorii curcubeie, să-nveți să-ți construiești, ca într-un vis, un pod pe care-or trece zece stele, urmate-n taină de un licurici! în ochii tăi râd ploile de vară și soarele-i un ghem pentru pisici, iar jocul se sfârșește înspre seară. când vrei s-asculți povești pentru cei mici...

mărțișor miroase în copaci a verde, miroase-a reavăn orice gând – în oameni se aud pricesne, de parc-ar fi născuți din cânt; în tei se simte glas de toacă, iar nucii prind un gust amar – în floarea lor e-nscrisă-ntreagă povestea... cu cerneli de jar... se împletește, cu migală, iubirea-n fir de mărțișor, să fie-nsemn de primăvară de suflet prins, precum un dor... un mărțișor fără pereche, purtat în fiecare zi, de parc-un soare-ar sta de veghe în mine, așteptând să-mi vii...

inscripție pe un arbore e încă frig în lumea mea și ninge, și umbrele-mi aruncă-n trup himere, să simt cum timpu-n rădăcini se frânge, să simt cum crengile se schimbă,-ncet, în sfere... sunt arbore-mblânzit de gerul vieții, deși mă-ncumet să mai port în scoarță câte un strop de ambră amăruie și-altoi să-mi fac din câte o speranță...

*** nu-mi mai rămâne de făcut nimic și nu mai am cuvinte la-ndemână: mi-a adormit bobul de grâu în spic, să crească în recolta cea mai bună! nu-mi mai rămân mirările-n privire – prea multe au fost, puține au mai rămas; și simt că drumurile-s tot mai pline de amintirea ultimilor pași... nu-mi mai rămân povești la întâmplare când timpul cere iar, cu împrumut, iubiri lăsate pe-undeva prin zare de parc-ar pune lumii început... nu-mi mai rămân decât, ascunse-n piele, de parc-ar fi un tatuaj ciudat, dureri mai vechi decât întreaga vreme și-un dor adânc în suflet înfierat...

altă matematică... sunt un puzzle format din 128 de piese. fiecare piesă din puzzle-ul meu e un puzzle format din 128 de piese. fiecare piesă din fiecare puzzle e un puzzle format din 128 de piese și tot așa până la facerea lumii... în momentele de tăcere adevărată pot auzi cum fiecare puzzle... cum fiecare piesă din fiecare puzzle lasă în urmă o dâră de lumină: să pot merge înainte, înapoi ca pe o autostradă ce duce din inima pământului până în inima cerului...

*** pașii mi se sting în arșița amiezii, stropii de cicoare-i cer iertare verii – liniștea-i deplină, în curând vânatul va-ncerca să-nșele vânătorul, arcul... ochii noștri parcă răscolesc destine – știu ce-o să se-ntâmple, știu atât de bine... vreau să-mi cadă arma-n ierburile-uscate și să fug departe, și să uit de toate! dar mi-s prinse-n palme arcul și săgeata și simt firul ierbii înnodat pe gheata care se preface, ca într-o poveste, într-un rug ce-aduce de prin ceruri veste... simt că-mi ard obrajii, simt pe buze sarea, mai scrutez o dată prada mea și zarea: valea-i o oglindă ce-mi reflectă chipul, iar un șoim îmi poartă zborul, gândul, visul.

detaliu dintr-o zi de vară mă strecor printre gratiile pictate, pe-asfalt, cu pensule-nmuiate în soare, zâmbind la gândul că-ntregul bazalt din umbre își face-nchisoare; amiaza-i în crug. se topește încet orașul... e un munte vulcanic pregătit să erupă în orice moment sub pasul ce-mi e tot mai tainic. mă strecor printre gratii de foc pân-ajung într-un loc cu totul aparte, unde timpul preferă să mai stea un minut, fiindcă-i frânt și se duce departe...

cântec din drag de tine... fruntea mi-o plecasem înspre tine, tâmpla să îmi fie lâng-a ta, să-ntețesc cu tot ce-aveam în mine focuri care alungă piaza rea; auzeam cum urlă,-n straja nopții, lupii-nfometați de prin păduri și-aruncam în jarul crunt al sorții brazii de cu ziuă-aduși din munți... se nășteau mărgele de lumină și în gând, și-n ochi, și-n trupu-ntreg, ca și cum în lume n-ar fi vină și aș ști pe lupi să-i înțeleg; adormeam văzând cum se îmbină glasurile nopții ca-ntr-un cor și, prin somn, simțeam câte-o jivină că ne dă, spre-a fi-mblânzită, ocol... căutam, la tine-n brațe, tihnă... îmi găseam, la tine-n suflet, rost... mirosea în jur, discret, a smirnă: pentr-o clipă,-un înger ne-a fost gost... 77

monograma 20 cuminte… așteaptă un înger să-i brodez cu suflet, pe aripă, monograma mi-a pregătit, în schimb, festin regesc, lăsându-mă să văd cum crește iarba; pentru un A brodat cu mare grijă în locul unde zborul încolțește, mi-a dăruit din visul lui o schijă și m-a bătut pe umăr, prietenește! mi-a spus să-mi fac altoi din bucurie și să-l înnod de el - poate, vreodată, va ninge ceru-n carnea mea iubire și voi putea să mă mai nasc o dată...

„O construcție care mă duce cu gândul la personificările în

alb... în roșu... În toate câte se răsfrâng din aceasta poemă.” Florica R. Cândea 78

de iarnă...21 iubirea mea, ascultă ce tăcere e-n iarna asta care-a-ntârziat prin noi, uitându-și munții de troiene de care, poate, odată ne-am mirat; îmi înflorește gerul în privire de când nu te-am văzut, iubirea mea, și simt că-mi este dor întreg de tine... și simt, pe-obraz, cum arde-ncet o stea... deci... ce mai faci? nu vrei să curmi o clipă din liniștea ce-mi pare nelumească, vorbindu-mi, pe-ndelete sau în pripă, de visuri ce încep să se-mplinească? deci... ce mai faci? nu vrei s-admiri în tihnă cum fulgii-și fac printre vertebre loc și umplu cu-alb cotloanele cu vină, să ne redea fărâma de noroc? iubirea mea, ascultă ce tăcere e între noi... de parc-au ațipit suitele de îngeri, când își cerne întregul cer iubirea pe pământ...

„Rostuire elegantă și sensibilă! E stilul care te prinde și în

care excelezi!” Anton Ilica 79

*** hai să pășim pe valuri împreună, seduși de orizonturi ce ne-apar în depărtări și se prefac în rună, ca numai marea s-o aibă drept hotar; hai să umblăm pe ape, până-n ziuă, când vom găsi vreun țărm, de toți uitat, pe care scoicile își lasă-n urmă din cântecul ce-n cochilii-i legat; hai să ne facem din năvod cărare și nopții să-i aprindem torțe iar, să strălucească sute de cristale, de parcă sarea-ar fi mărgăritar; hai să uităm de este cu putință ori nu... să ne-nnodăm la-ncheieturi brățările-mpletite cu credință ce ne-amintesc întruna de furtuni; hai să pășim pe ape, pe cuvinte, să ne vorbim cum doar noi doi putem, de parc-ar duce drumul la sorginte, când încă nu existase vreun fonem; 80

hai să ne fim oglindă deopotrivă, cât încă ne-amintim de vreun strămoș, cât încă viața-ntreagă ne intrigă și ne provoacă s-o trăim frumos... hai să ne pierdem urmele prin ploaie, prin apa aceasta dată cu-mprumut de îngerii ce fac din plâns șiroaie ce cad pe suflet și ard precum un rug...

20/722 23 24 mi se deșiră sufletul, încet, deși-mpletit a fost cu dibăcie din firul de cașmir al veșniciei – de îngeri tors cu grijă, în secret; mi se destramă noduri care,-odată, erau însemn răscrucilor din mine, și pot pricepe,-acum, atât de bine, un cântec spus de morile de apă; mi se îmbină toate câte-au fost cu toate câte, mâine,-or să se-ntâmple, ca în vârtejul lucrurilor simple să știu cum să privesc înspre frumos; lin îmi coboară tâmpla în morminte, ca să învăț tăcerea pe de rost și atâția oameni dragi, care au fost, să îi înșir, mărgăritare,-n minte...

„Un poem meditativ, pe cât de răscolitor, pe atât de îmbietor și, cu siguranță, mesajul e acela: Viața, fir de ață...” Florica R. Cândea 23 „Mintea si sufletul poartă aceste mărgăritare cât vom fi pe pământ!” Doina Apetrii 24 „Tulburător mesajul tău! Deșirarea sufletului… până la coborârea tâmplei în mormânt...” Lucia Bibarț 82 22

*** te-am căutat prin toată această urbe, pe străzi al căror nume nu-l cunosc, prin piețe-n care florărese cu renume îți vând pe mai nimic un braț de flori; credeam că te găsesc, de cade seara, prin cafenele-ntunecate, bând merlotul rose - adus special din crama ascuns-adânc pe undeva prin piept; prin parcurile mute care-ncearcă să semene pădurilor din munți, deși-nțeleg că-i inutil și rana și-o-nfășură în fel de fel de zimți... te-am căutat în sala de concerte, crezând c-acolo te-ai ascuns, ca să îți stâmperi focu-ntr-o mai veche licoare din pelin pe coarde pus... și-n situri care-au fost descoperite prea de curând și, poate, în zadar – deși în pietre-s tăinuite multe, de viața ta nu au avut habar... 83

a mai rămas un loc necercetat, dar nu cutez să-i deranjez odihna: la mine-n suflet nu te-am căutat și teamă mi-e că tu îi ești lumina...

*** îmi voi petrece timpul pe un munte ce-ascunde ametist în roca sa, iar brazii și-i preface într-o punte, să lege lumea-ntreagă de o stea. ca să ajungi la poalele-i de piatră, cu broderii făcute din stejari, nu poți decât de treci înot o apă, cu păstrăvii-ntrecându-te, spre mal... apoi... ghicești sub iederă poteca și urci plângând, fiindu-ți drumu-abrupt, și nu ai cum să îți astâmperi setea, și lupii,-n haite,-i simți că te conduc... dar, când ajungi pe culmea mult dorită și iarba-ncepe a mirosi a cer, n-o să-ți mai pese că îți e rănită și-ți sângerează inima de fier; vei respira și vei privi departe cum norii joacă leapșa cu un munte, de parc-ar fi-ntrupări de puritate cu soarele întipărit pe frunte... 85

*** vin zile grele,-ncercănate-n ger, deasupra lor: o pleoapă-nchisă - iarna îndeamnă la un somn prevestitor: vai, timpului îi sângerează carnea! în degete îmi simt c-au înghețat cuvintele, citite de cu toamnă, și-n umeri bate-ncet un vânt ciudat ce aripa-ncolțită mi-o condamnă... deci... nu e vreme de pierdut: de-acum, din lacrimi țurțurii or să se nască și or să prindă, pe de-ascuns, contur de sabie a lui Damocles, blestemată... dar ne vor ninge iar, rotund, iubiri cu fulgi ce-s dezlipiți din luna plină, de parcă ne-ar surâde niște sfinți, când ne pansează rana cu lumină...

*** am să te fac să-ți fie dor de mine, să vrei în preajma mea mereu să fii, să îți sclipească dragostea-n privire, culoare dând banalului din zi... te voi convinge să-mi zâmbești, chiar dacă nu sunt de față când te vei trezi: vei ști că hoinăresc, prin dimineață, gândindu-mă la ce-mi vei deveni! îți voi pătrunde-n viață prin cuvinte înveșmântate-n suflet și-n surâs cum altfel poți să mă păstrezi în minte, de nu prin gând cu grijă-mpărtășit?... și dacă, pe deplin, nu-mi ies acestea voi da, desigur, vina pe destin să i se ducă-n lumea-ntreagă vestea de cârcotaș, pe buze cu pelin...

#poemeledimineții până la urmă, nu-i chiar atât de rău să rămâi captiv într-o poveste fără sfârșit – după ce renunți să scrijelești pereții cu unghiile, după ce renunți să sapi tuneluri în pământul stâncos, așteptând să ți se vindece degetele rănite, începi să vezi detaliile cuștii în care te-ai trezit nu știi când, nu știi cum… începi să vezi gratiile sculptate cu motive din viața ta… și, mai ales, începi să vezi dincolo de ele: întâi, zona aceea interzisă, mereu cenușie, mereu la răscrucile dimineții, în care și aerul pe care îl respiri te doare; apoi, griul devine cositor pur, ocru, ajungând la albastru de chiciură, la albastru cobalt… și tot așa, până la capătul vederii. începi să asculți cum zgomotele prind melodicitate pe măsură ce se depărtează, prinzându-te în polifoniile lumii ca în pânzele uriașe ale unui păianjen – vrei să scapi, dar, în același timp, te fascinează forța acestor unde aproape văzute și simți că nu poți decât să te lași legat de vraja lor și să uiți tot ce ești, tot ce știi, tot ce simți, să uiți că ești locuitor al acestei planete. 89

până la urmă, nu-i chiar atât de rău să rămâi captiv într-o poveste fără sfârșit – începi să simți gustul liniștii și mirosul reavăn al pământului…

recviem pentru tatăl meu… am pornit în căutarea ta. calc pe urmele tale, imprimate pe o fâșie de albastru cobalt – așa-mi apare cerul, dacă privesc, după obicei, prin lentile de suflet; le-am șters de tristețe, cum le-aș fi șters de praf, cu o bucată de viață, ca nu cumva să îmi scape vreo urmă și să greșesc drumul… am pornit în căutarea ta în „zbor invers”, vorba unui bun prieten, simt pe obraz și în șuvițele de păr aerul pe care l-ai respirat, sărutul pe care mi l-ai dat ca pe o pecete a sângelui, albastru și el, precum cerul meu: când albastru regal, când albastru lavandă… am pornit în căutarea ta, trecând pe la porțile de lemn ale tatălui tău, ale bunicului tău, ale străbunicului tău… curând... voi ajunge la Porțile Soarelui și voi rămâne acolo, ca la un capăt de lume, fiindu-te… așteptându-te…

mărturisire îmi ești ca o duminică, știi bine, de la-nceputul unei veri târzii, când arborii se-mbracă în lumină, crezând că pot să mai trăiască o zi; e liniște în lume și în mine – un calm ciudat, ca la sfârșit de ev: simt numai vântu-n păr că îmi adie, parc-aducând mesaje de prin cer... și-n toată pacea asta nelumească, mi te-ntrevăd pășind discret prin gând – îmi lași în urmă urme vagi de izmă și mă trezesc zâmbind fără motiv; și-n toată toamna asta neîntâmplată, te recreez din suflet și cuvânt – să-mi fii ce n-a fost nimeni, niciodată: odihna mea râvnită, de oricând...

#oldpoem_2018 quiet morning with espresso logic dimineața aceasta poartă-n clipe ceva ce aduce a iarnă, a mere coapte, a nea. mă-nvelesc în tăcere, ca-ntr-o cergă, și-ascult: zarea-și deapănă fulgii peste lumea de lut. mi-ar plăcea să înghețe însuși timpul în ceas, să ating, cu un deget, veșnicia pe braț; prizonieră-ntr-un cântec, vechi de-o mie de ani, să nu-mi pese de-afară, să-nțeleg ce-i în van. aș închide, desigur, orice cale de acces cu zăbrele la poartă, telefon, internet… ca să simt, bunăoară, ca și sfinții din munți, pe Hristos, îngrijindu-mi perii vieții, cărunți… fiindcă vine o vreme, și deja a venit, când privești, cu atenție, undeva în zenit: fascinat pe deplin, uiți ce-nseamnă control și te miri, ca un prunc, de albastrul-petrol.

*** a-nceput ninsoarea, dar numai în gânduri: fulgii albi de neauă îmi aștern, din nou, nostalgii sub pașii inimii de smoală – ca s-o îmbuneze, i se dau cadou… fiindcă-n zborul tainic, neștiut de nimeni, poartă din vechimea sufletului lor amalgam din toate, strânse, într-o vineri, în grămezi de iarnă, troienind cu dor… va dura o clipă, clipă cât o viață – nu se știe, totuși, timpul măsura – anul ce se duce, înșirat pe ață,-i pulbere solară,-adusă-n calea mea… a-nceput să ningă lin, ca-ntr-o poveste, se topesc în sânge-mi, albi, fulgii de nea și îmi curg albaștri, ca și cum, în mine, sângele-mprumută din zenit ceva…

pastel25 dimineață. devreme. pe o geană de cer picături de albastru, rubiniu, gri oțel. dimineață. devreme. curg, din zare, tăceri: norii așteaptă-nrolați în armata de ger. vor începe atacul, cel mai sigur, la trei. își vopsesc, pân-atunci, cu tăciune de tei frunți ridate, obraji, fiindc-așa e cutuma: stratocumulus sunt cenușii ca furtuna! ei se joacă ades cu ninsoarea și cred că-nspăimântă grozav cu heraldicul fier, totuși, știu un secret, de la lupi învățat: biruința constă în stindard din metal. cavaleriile vin, nimbostratus, părând herghelii de tarpani, herghelii de huțuli. în copitele lor duc ninsori, viscolind ba iubiri, ba zăpezi, ba cotloane de gând. nu le scapă nimic, fie câmp, fie deal, transformând, la un semn, tot ce-i vis în real, de îți pare că ești prins captiv în poveste și un înger îți cântă șoptit: „O, ce veste..:”

„Ce poveste! Dar îmblânzită cu: O ce veste...” Doina Popa

pastel de iarnă26 fâșii de albastru, gratii de gheață alunec prin lume, ascunsă în ceață. departe,-n cenușa dup-amiezii, se-aude un cântec. ascultă-l!, să afli de unde începe viața ușor să își curgă povestea aceea din clarul de lună… ai grijă!, e-n stare, de nu ești atent, să-ți intre în suflet, s-aștepte latent, cu gândul precis să erupă în tine primejdii oranj, cu nuanțe de mine. sub apele mele, captivi pentr-o iarnă, sunt păstrăvi, visând să înoate în iarbă… patinele-ncep să-mi zdrelească piciorul, dar cine mai știe de răni, când urciorul își varsă preaplinul de dor peste gheață, s-alunec pe pojghie de cer și de viață?!... cutez! mi-e în sânge curajul plutirii, ca șoimii înfrunt metehnele firii, știind că-i de-ajuns doar o rază de soare ca cerul să-mi fie albastru-cicoare… „Frumos! Știi, parcă o lume întreagă alunecă pe o pojghiță

extrem de subțire de gheață și așteaptă acea rază de soare să-i coloreze cerul.” Doina Apetrii 96

*** au încetat ninsorile în munți, lăsând atâta liniște în mine că pot s-aud cum cerbii, în amurg, își prind scântei sălbatice-n privire; în chipul lor citesc parc-o poveste, scrisă cu ger și foc, amestecat, și-mi vine-a crede că-n picturi rupestre ar vrea cumva să fie iar uitați! indiferenți la vânătorii ageri, ce îi pândesc trecând deșertul alb, privesc cum încolțește gustul fraged într-un mănunchi de iarbă ireal... Morgana lor, din capăt de pădure, îi cheamă s-o urmeze printre brazi, cu brațele-n brățări de soare-ascunse, cu ochii verzi, strălucitori și calzi; pare a fi când ciută, când zeiță: în urma ei zăpezile-nfloresc, de parc-așa i-ar îndemna s-ajungă în locuri după care-,n vis, tânjesc... 97

*** cad tot mai multe visuri pe frontul rece-al vieții, războiul parcă este de la-nceput pierdut; m-ascund, cum știu mai bine, prin colțurile ceții, pândind când pot începe să plâng, să fug, să uit. aveam o armă bună, ținteam direct în suflet cu un surâs anume, calibru neștiut, dar ce folos?!-nainte-mi, exploziile de umbre îmi aruncau prin gânduri cu schije de confuz. acum… numai ninsoarea o simt ușor pe frunte: o mângâiere caldă în ger neîntrerupt… respir adânc din alba-i, imaculata-i viață, vrând să-mprumut o clipă din timpul unui fulg… mi-ar fi destul plutirea aceasta neînsemnată, mi-ar fi de-ajuns uitarea în zare, ca și cum pot povesti cu vântul ori răscoli, în grabă, în jarul iernii mele cu fulgul meu din plumb!...

inocență... lui Cristian-Andrei întreabă, ștrengărește, puiul: de ce e luna ruptă-n două? și... când o să îl ducă mami să cumpere o lună nouă?! o lună-ntreg portocalie ca portocalele zemoase să lumineze bezna nopții, să-și curgă visele mieroase... pe-un râu de aur plin de stele pân` la copilul pofticios care-ar mânca o portocală luată din cer ca dintr-un coș!(…) întreabă, ștrengărește, puiul, dar își răspunde singurel: au agățat îngerii stele în colțul lunii de-aglicel!

intuiție aseară... te-ai gândit la mine, deși nu vrei să recunoști în suflet te-am simțit, și-n sânge: făceai din mine-un om frumos! în urma pașilor tăi stranii îmi rămâneau bucăți de cer șmirghel anume pentru anii imprevizibili ca Prier; îmi desenai, în oase, cercuri, cuvintele-mi le rotunjeai și-mi repetai să nu mai cheltui spiralele ce duc spre rai. pe față, îmi pictai cu soare, n-aveai nevoie de culori, și-n ochi... îmi îmbinai cu ploaie lumini aduse de prin Nord... aseară... te-ai gândit la mine: știu sigur, fiindcă am simțit că-mi scrijelești cu raze visul cel mai frumos, cel mai iubit... 100

#sundaymood rotocol de frunze, toamna aceasta, iată, pare-o balerină dintr-un ev trecut îmbrăcată-n roșu, peste viață-mi calcă: simt arsura urmei pân-, adânc, în lut. ca într-un septembrie, știut numai de mine, vine de departe, dor purtând în pași și-n privire ține-atâta strălucire, ca și cum din soare un strop i-ar fi rămas. glezna ei vorbește numai despre fugă într-un an prielnic pentru amândoi, unde-am pus din vreme, ca să ne ajungă, temelii din ceață și puțin din noi. haide… de îi cântă cum știi tu mai bine – vreau să îi contemplu talia din ploi în fuior de galben, prins în piruetă, ca-ntr-un zbor anume, dintr-o zi de joi. haide… de-o privește pentru o secundă – o să-ți placă totuși dansul ei august: jumătate-aievea, jumătate-n umbră, o să-ți amintească al iubirii gust… 101

*** poezie de dragoste și de război, scrisă-n tranșee, mâine nu îmi voi aminti de toamna aceasta așa de frumoasă, în care norii ți-au înflorit cântece vii. privește, de la înălțimea geamului tău, cum păsările își cern zborul, ca și cum acesta n-ar fi nimic altceva decât pulbere solară, bună pentru revolvere inventate în grabă. ți-am pregătit, din cuvintele lumii, un scut, pe care am inscripționat o singură literă, alfa, știi tu atât de bine că toate încep cu alef, continuă cu alef, că singura literă a lumii e-aceasta. ți-am pregătit și merinde de drum știu că pleci, simt prea bine cum calea îți apare înainte, prefăcându-mă-n scrum, e firesc, în definitiv... e doar viața. să-mi păstrezi, totuși, numai o toamnă, nu mai multe, numai una și-atât... de parcă ar fi silaba uitată undeva... într-un dor infinit! 102

cântec pentru toamnă să îmi trimiți un semn de peste viață din Nordul tău atât de-nsingurat, născut din frigul nopții și din ceață, ca să-i ascundă-ntruna pe fugari. poți să înhami un șoim polar la Crivăț, să mi-l trimiți devreme,-n zori de zi, să pot citi în ochii lui de tină că te-ai gândit în lume să revii și că aștepți să-ți pregătesc sosirea în chip regal, cum bine-ți șade, știm, să-ți bandajez cu inul serii vina și-n brațe cât mai strâns să mi te țin. să născocesc povești fără de capăt, din roșul viu al toamnei să-mprumut, când, mocănește, ploaia își deșartă pe trupul nostru cântecu-i temut…

103

***27 dincolo de cuvinte, gândurile îmi vorbesc pe șleau... pun punctul pe i... se rostogolesc nepăsătoare până când prind contur de nimb, crezându-se autentice raze solare, sudate cu grijă la capete, de teamă să nu devină săgeți... de la rădăcini până la crengi, îmi mai spun înțelepte și-mi plantează înainte un arbore, să văd, sevele curg invers, precum zboru-n picaj din trupul strâmt al vântului-ndoliat... tot așa, citesc în surâsul lor ironic, iubirea-mi va curge dinspre inimă-nspre tâmple ca într-un râu în care peștii înoată în amonte, până când apele își spală sarea și-mi cresc dincolo de cote, de mirări, de amar... în fișierele minții fowardate dintr-un folder de 21 de grame...

„Superbă imagine creată de aceste Versuri!” Tanța Olariu 104

totem28 ploi calde de vară îmi cad peste tâmple – din suflet mai cresc încă aripi de șoim... ploi calde prefăcute-n stânci de lumină și-ochi aprigi privindu-le, ochi aprigi de om... lin puiul de șoim plonjează-n văzduh, departe-n înalt, transformat într-un punct: spion îmi e ochiul, mi-e teamă că-l pierd, dar el se întoarce mereu din eter(n) – și sufletu-mi naște încă aripi de șoim... și ploile curg peste tâmple șuvoi... potop este totul în lume și-n vis, doar șoimul privește adânc în abis! el vede și știe că-i prada aproape, nu-i pasă de ploi, de nori, de noroi: în lumea luminii stăpân peste toate, el zboară semeț, din suflet altoi...

„Semeț șoimul tău, Carina...” Lucia Bibarț 105

inscripție pe timp valurile mării-mi mâzgălesc în urme spume dantelate, fire de safir – în răcoarea serii parcă așteaptă-un munte, să-mblânzească vara, ce mi-e-n contratimp; toate-s deopotrivă: umblet și mirare... soarele mă-mbie să mai fac un pas și să-mi sprijin fruntea-ncet de veșnicie, fiindcă am și vreme și chef de popas; voi privi în tihnă pescărușii pontici, când voi trece leneș înspre chei pustii, așteptând să vin-o ploaie de lumină: nopțile să-mi fie totdeauna zi! ora-i potrivită de-mplinit cutume și de dat iubirii tot ce-i de iubit, de cerut arvună vieții pentr-un nume de strunit iluzii, de sculptat în timp...

106

#autumnmood29 poate că lumea aceasta e construită concentric… anii, așezați paralel, ca niște benzi cu circulație reversibilă, ca niște canale de cifru, purtând în ele codul misterios, codul care deschide seiful veșniciei, ne lasă să circulăm în voie, cu viteza cu care dorim, în direcția în care dorim… dar, dacă ne punem în gând să schimbăm banda de mers, să trecem într-un alt an, într-o altă viață, într-o altă lume, putem să o facem, respectând niște condiții… trebuie, altfel spus, să prindem momentul potrivit, momentul rarisim în care anii de pe fiecare canal al lumii se aliniază asemenea planetelor, lăsându-ne timp să trecem în ieriul, mâinele sau poimâinele atât de râvnit de fiecare dintre noi…

„Mi-ar plăcea să mă mișc într-un univers concentric! Singura problemă ar fi să prind momentul alinierii anilor și aș zbughio în trecut! Ce soluție faină, Carina!” Doina Apetrii 107 29

sincron30 31 32 33 întinde mâna! privește picătura de soare care ți se prelinge de pe palmă direct în suflet, îmbucurându-l. acum… ține în pumn un bulgăre grunzuros de pământ și vei simți tristețea. da, da… tristețea ta de vreo cinci sute de ani, fiindcă bulgărele acela de pământ pe care îl ții în palmă ești tu. pășim pe noi înșine, uitucii lumii, cu bocancii ignoranței… de aia ne dor oasele, fiindcă ne călcăm în picioare: noi, cei de acum... pe noi, cei de atunci...

„Curat adevăr!” Florica R. Cândea

„Suntem lumină și lut... și bocancii sunt tot mai grei...” Doina

Apetrii 32 „Cât adevăr și câtă durere!” Doina Popa 33 „Chiar dacă știm, mergem mai departe. Trist dar adevărat!” Tanța Olariu 108

cântec de toamnă am să mă-mbrac în roșu și-n citrin, să mă confund cu toamna ce, deodată, a prefăcut și viile în vin și gândurile-n sete și în iască; am să îmi storc din suflet doar pelin, să simt mai bine vremea cum îmi scrie, cu degetele pline de venin, că mi-a venit pachet din veșnicie; am să colind prin urbe până-n noapte, când și-or așterne,-n drumul meu, discret, copaci răniți de vânturile caste din toamna lor ținută în secret; am să îmi pun la-ncheieturi și glezne brățări din chihlimbar și din amurg și-o să ascult cum plouă mocănește de parc-ar fi potop la mine-n trup...

109

călătorie într-un vis de august haide cu mine-n lume, cât verile nu dor și frunzele nu-s încă de chihlimbar cuprinse – ne-om construi din clipe un aparat de zbor și vom pluti deasupra atâtor state triste! când vântul împotrivă o să ne fie, poate vei vrea să faci popas pe culmile mai joase, unde-s livezi de meri cu fructe-așa de coapte că-ți par a fi ispite, ca Evele: frumoase... haide cu mine-n lume și vom mai sta de vorbă, cât își va cerne cerul atâtea ploi cuminți... îți voi croi din suflet, de vii, anume o tolbă în care să îți ții săgeți pentru un vis; te vei mira de câte ți-or apărea-nainte și-ți va veni ideea să le transformi în plâns, fiindcă în tine însuți s-o răzvrăti durerea și vei simți că-n oase o omenire ai strâns... haide cu mine-n lume, să căutăm, în tihnă, o nestemată rară, știută doar de noi, care își are locul în cufere cu smirnă, ascunsă printre doruri, departe de noroi... 110

tăceri34 35 departele meu, tăcerile noastre ne duc înspre-un mâine amar și hain, schițat, pe de-a-ntregul, cu cerneluri albastre – simți, oare, miros indigo de pelin? puteam să ne fim senin și furtună, tălmăcind, cu răbdare, limba ploii din noi, dar în datul ironic al vieții se-adună detalii ciudate înmulțite cu doi. vezi bine cum toate se leagă-ntre ele: tăcerile sapă adânc, până-n dor, și-n albia lor de os și de piele cresc apele tulburi atât de ușor… desigur, acestea sunt arme letale, deși rugăciunea ne este un scut; vorbindu-I de tine, în zorile pale, simt rana din suflet și mai acut – de parcă tăișul tăcut ar pătrunde, precis, drept în cerul ascuns bine-n trup și-n urma-i albastră s-ar naște, rotunde, cuvinte-ncifrate în urlet de lup.

„Pătrunzător, dureros de adevărat!” Luminița Olar ”Cât talent! Câtă iubire! Cât amar și durere!” Doina Popa 111

matcă36 iureș de visuri prin albii de suflet, frânturi din momente și urme în lut de mulți neștiute, de unii-nțelese – surâsul e-nsemn în pământul tăcut; făgașuri săpate, cu grijă,-nspre mâine diluvii ciudate, dar pline de rost, purtând câte-un ev, lăsat în derivă, spre-a nu mai fi timpul atât de anost… în vaduri secate de veacuri și vrere își caută hoții de vreme-adăpost; apar câtedată, discret, la chindie, ferindu-se, fiindcă nu mai sunt ce au fost. izvorul începe anume a-și țese răcoarea cu fire de suflet topit; din pumnul căuș, picătura de sete are gustul specific de albastru cosit… obârșiile-s stranii, la sute de leghe: pământul și cerul le strângem în noi, „Cât de înțelepte sunt versurile! Cu câtă ușurință poți crea!

Mirific!” Camelia Belei 112

de parcă putem săpa, printre stele, tunel de lumină înspre viața de-apoi… și totuși ne suntem, și totuși ne trecem – matricea pătrată de ordinul gând nu poate să dea soluția așteptată: nu știm converti veșnicia-n cuvânt! deși ne mai credem maia pentru mâine, deși ne mai vrem rupți din ziua de ieri… nu știm să-nțelegem că și mana e pâine, dar se ia doar pe rouă, ca să țină de dor…

113

rara avis37 jazz pe muchie de seară și o ploaie pe-undeva: simt pământul ud și-o vară ce alungă piaza rea! și prin sânge, și prin suflet calci cu pașii rari, ai vrea să-mi rămâi înc-o secundă: nu știi c-ai rămas deja! deci te-așază și respiră: seara-ntreagă e a ta; fă să crească,-n luna plină, inima-mi, ca o maia! fiindcă-n zorii zilei pale, ai știut cum să îmi fii, umbra unei păsări rare fii și-acum… și-n orice zi!

„Superb!... fă să crească-n luna plină, / inima-mi, ca o

maia... Ce-mi place!” Doina Apetrii 114

***38 verdele-și revarsă veselia verilor uitate sus pe deal, când ținteam cu praștia spre-acvile ce pândeau vânatul ideal. ne-ascundeam printre salcâmi în floare și gustam din dulcele lor alb, rostogol adesea către vale, ne-mbrăcam în iarbă și-n alean. era larmă, ne spuneau părinții că suntem o mână de tătari și că n-om putea, de dorul hinții, să îi facem mândri c-au școlari. vara însă era doar a noastră, nici părinții n-aveau drept pe ea: limpezimea cerului, albastră, ne-nvăța să credem în ceva. nu știam pe-atunci că vremea șterge tot ce scriem cu cerneli căprui și că-n vara noastră-atât de verde este loc destul pentru-amărui…

„Așa începe maturitatea... Foarte frumos, versurile tale emoționează.” Doina Apetrii 115 38

*** norii coboară la tine pe umeri: tu crezi că sunt îngeri, copil inocent, surâzi și te miri că obrajii li-s rumeni și au nimbul furat de-undeva de prin cer! privești orizontul, furtuna-i aproape, dar tu îți faci scut dintr-un petic de vis, fiindcă știi c-o să-nceapă, din nou, pe la șapte, zăganii o luptă cu acvila de câmp… când vântul îți țipă nervos în ureche, tu palma ți-o faci, în grabă, căuș și-i spui să-nceteze, c-așa e mai bine: preferi să îți umble prin păr jucăuș… tu toate le știi și toate te-ascultă și stâncile prind, încet, a-nflori, să-ți facă pe plac, când umbli desculță prin lumea ta plină cu jucării…

116

***39 cuvintele mi se încolăcesc la-ncheietură ca un fascicul de lumină pură; nu-mi mai rămâne loc pentru nimic, decât să-ți scriu ca unui bun amic: de voi pleca din lumea asta fadă, să nu dai voie nimănui să-mi vadă rana adânc săpată-n braț și-n os ca în pământul câmpului mănos – ferește-mă de lume și m-ascunde la tine-n suflet, unde toate-s bune, de o să-mi pară c-am ajuns deja în raiul cel râvnit în vremea rea!... cuvintele îmi sunt brățări la glezne, s-audă pașii pe-unde e mai lesne

„Carina, nu am cuvinte! E o creație care mă încântă! Minunat!” Camelia Belei 39

117

să treacă marea asta ca de plumb fără să urce-n arca lui Columb; de-or asculta de zăngănitul lor pot să își facă adăpost pe-un nor, ca plânsul meu și ploaia să se-mbine, să nu se știe că mi-e dor de tine…

118

*** sunt totuși intersecții-aglomerate și drumuri cu prea multe benzi de mers – să fii atent e o prioritate, când vrei să dai vieții tale sens! și lumi sunt multe, năvălind haotic în timpul meu, în spațiul meu, în gând – neavenit mă simt și-atât de-argotic îmi înțeleg menirea pe pământ… movile-ntregi de conjugări, vezi bine, se-nalță pe vreo urmă din Glaciar, dar ce sunt eu când cinele festive au caracter de-a pururi milenar? civilizații-apar pe întreg globul, civilizații… tot așa dispar! mă-ntreb, desigur, ce mi-e cu norocul când sunt locuitor într-un viespar?!... prins în capcana vieții, mi se pare că retrăiesc aceeași zi mereu, privind contemplativ către un soare ce îmi ridică mingea la fileu!...

119

***40 prin vene silvestre pinii își duc departe, în munte, verdele crud. stâncile-ncep să miroasă a dor: în degete frâng fire toarse din nor. amurgul ascunde ciurde de cerbi… auzi-i cum rumegă iarba din cer! în palmele mele ard pajiști întregi, dar jarul mi-aprinde și pașii pribegi. zarea îmi poartă pe aripa ei o sută de gânduri și-o mie de zmei. în ploaie, discret, se simte potopul: voi strânge în pumni și apa, și focul! cu grijă voi cerne, în site-aurii, gramul de soare pentru mana de-o zi, să pot să îți pun înainte, de cină, bucate alese, cu gust de lumină…

„Ce frumos! Se simte ca iubești muntele! De-acolo îți iei puterea, curajul, frumosul și lumina.” Doina Apetrii 120 40

*** cât nefiresc e-n liniștea aceasta în care tac și gândurile. știi?!… sunt zile-n care parcă însăși viața preferă modul silențios de-a fi! minute suspendate prin minune vremelnicului timp neobosit te-opresc din truda clipei fără nume și nu-ți mai pasă de-absolut nimic – întins în iarba-naltă a veșniciei, privești cum norii trec înspre zenit și nici un dor amar nu te îmbie… și patima, în tine, a murit… în palme frângi din firele de iarbă, să simți miros de verde și pelin și-ți amintești cum cineva, odată, parcă de tine însuți ți-a vorbit…

121

*** primăvara îmi cade, pieziș, peste frunte și șuvițele sale, mirosind a câmpii, înfloresc printre gânduri, solitar, neștiute, ca și cum ar fi roua unei clipe târzii. de îmi plouă fosforic peste umeri și brațe, de m-ascund printre oameni, așteptând să îmi fii, nu însemnă nimica: cerul îmi e aproape și e plin cu de toate… și cu tine-i, să știi! că în ochii-nierbiți te mai țin înc-o vreme, că te trec anotimpuri cum te-aș trece un pod… este lesne să vezi, fiindcă-n lume se cerne toată dragostea noastră, prefăcută în rost. nu o simți atingându-ți, aurie, privirea ori că-ți vindecă rana, când îți suflă ușor peste-obrazul pe care s-a prelins toată sarea, lăsând urme adânci dintr-un vis primejdios?!?

122

sunset`s games „Poezia este un joc!” Paul Valery pe șevaletul cerului amestec albastru-indigo c-un pic de dor și-un strop de purpuriu, ce se dorește văpaie, strălucind de după nori... ascunsă bine de-ochii lumii, luna aruncă,-n glumă, tușe oranj de vag, desăvârșind cu umbre înserarea, intrarea să îi fie-n chip regal... și-a pregătit, desigur, din mistere discurs phoenixian: scânteietor – așa îi șade bine... se și vede, când îi întind oceanele covor... o liniște suspectă mă obligă să îmi arunc privirea către Nord: un nor răzleț se ia c-un șoim la trântă de parc-ar fi ștrengari cu părul creț... 123

86.400 de secunde41 42 din 86.400 de secunde câte are o zi, tu îmi locuiești 86.402… cu două mai mult, fiindcă îmi treci hotarele răsăriturilor și apusurilor ca și cum ai fi soarele care ostenește toată ziua pe cer, locul lui de muncă, iar seara, când liniștea se aude cel mai bine, se dăruiește, întreg, lunii, transformând-o în soare sub acoperire… din 1440 de minute, câte are o zi, tu îmi locuiești 1442… cu două mai mult, fiindcă, asemeni unei Șeherezade, știi prea bine să îți înveți cuvintele să se rotească împrejurul meu, să creeze labirinturi din înțelesuri și răstălmăciri; „Ești o norocoasă! Strict contabilicește, ai un plus de 2 zile, 2

ore, 2 minute și 2 secunde să jonglezi cu merele de aur. Sunt convinsă că o vei face cu înțelepciune.” Doina Apetrii 42 „Carina, este minunat ce ai scris tu! Este atât de profund spus că nu am cuvinte să te pot aprecia!” Luminița Olar 124

știi cum să îți înveți gândurile să nu-și termine niciodată ideea, convins că fascinația mă va ține locului până voi prinde rădăcini, devenind pe de-a-ntregul copac… un arbore cu rădăcini în sufletul tău… din 24 de ore, câte are o zi, tu îmi locuiești 26… cu două mai mult, cam cât durează prefacerea dintr-o eră în alta… fiindcă, știm amândoi, nu e chiar atât de ușor să lucrezi cu aluatul dospit al vremii – ori crește prea repede, ori prea încet, iar zilele nu seamănă între ele din simplul motiv al depărtării lor pe axa timpului: când prea devreme, când spre amurg… așază-te confortabil pe un petic verde de timp și privește clipele, jonglând cu merele acelea de aur râvnite încă de la Adam și Eva!…

125

aici... zorile sunt liniștite umerii-mi atârnă spre țărână și călcâii, prinși prea bine-n glod, parcă vor să prindă rădăcină, nepăsându-le de niciun Nord. palmele-mi ating ușor pământul: nu pricep ce vrajă le-a cuprins, când în unghii simt c-apasă plânsul ca și cum o lume-ar fi învins. gândurile-ncep să risipească ce-au aflat de secole întregi și,-ntr-o clipă, grija omenească mi se scurge-n câmpurile verzi. încă strâng în pumni o boabă neagră… încă mi se pare ireal… parc-ar fi din sângele meu luată și rostogolită de pe-un deal ca să prindă-n sine cer și pietre și-n rotundul imperfect să poarte jar luat pe-ascuns din niște vetre care ard mocnit de peste moarte… 126

portret lui Marius-Florin (1986-1999) „La vida es sueño!” Pedro Calderón de La Barca lasă-mă să-ți creionez portretul, să-mi rămâi cel de odinioară – cel mai chipeș, cel ce știe prețul unui corcoduș în primăvară! cu cărbune-adus din centrul lumii înnegresc o palmă de albastru: ochii tăi, de-a pururi străini urii, parc-ațin lumina unui astru… de insist cu tușe gri pe coală poate pot să-ți prind ceva din suflet – dorul meu aduce-un pic a ceară: pâlpâie când vede că mă-ntunec! lasă-mă să îți schițez surâsul din lumini și umbre, nu știu cum, să-mpărțim frățește chiar și visul: dă-mi un pic din cer și-ți dau din lut! nu e vorbă, mai încap în mine și cerneluri sângerii… și vreri, dar portretul ăsta-i pentru mâine o amprent-a raiului de ieri… 127

pretext ascultă, se-aude prin ceruri că noaptea va cerne prin lume fărâme de frig, va ninge cu boabe de vis peste viața în care ca-n ruguri aprinse ne-am prins. va fi o ninsoare cum n-a fost vreodată, cu fiece fulg ascunzând de prin noi amprente și gene, ce fac, înc-o dată, să mergem-nainte, privind înapoi. deschide-ți, cu grijă, o palmă și-așteaptă atingerea caldă a fulgilor dalbi: ți-or spune de toate, privește-i degrabă, că pier și cu ei duc trei sute de ani. déjà-vu curios, trăit ca la carte: ce bine-i să știi ce a fost, cum a fost… și să ții, liniștit, pe umeri, pe brațe, o scamă de cer prefăcută în rost…

128

*** suntem mereu pe muchie de timp – când prea devreme, când târziu pricepem că nu avem, în lume, mai nimic, decât vreun vis și, poate, câte-un prieten. ca firul de nisip în palmă-s toate: de-nchizi prea tare pumnul, l-ai scăpat, dar, de-ți întinzi ușor mâna spre soare, îl poți vedea pe deget amprentat… de-aceea-i bine a-nvăța din vreme cum să pășim pe firul vieții-ntins: cu grație și fără a ne teme – chiar de părem, încă n-am fost învinși… până la urmă, cine poate spune că am pierdut ori suntem victorioși? nu ne putem lăsa pe mâna runei, când curge-n noi Iubirea cu prisos! ce-au fost ai noștri, ce suntem, ce-or fi copiii care așteptă să se nască? se împletesc ca florile în ii atâtea verbe fără nicio mască… 129

că-n lumea asta plină cu de toate perfectul și imperfectul își dau mâna, dar, cavaleri, nu uită să se poarte: lui Azi și Mâine le suspendă vina!... pășim pe muchii-atâta de tăioase, cu firul vieții ghem, făcut în grabă, ca nu cumva vreuna din vântoase să-l treacă, neglijentă, peste lamă…

130

***43 „Se aruncă sorții în pulpana hainei, dar hotărârea toată vine de la Dumnezeu!” Pildele lui Solomon ne trecem ca și merele-n livezi: îmbietori, dar pentru câtă vreme? de fermentăm, vom deveni licori și vom uita că viața ni se cer(n)e… că nu suntem decât pulberi în vânt, bătuți care-ncotro de-austrul sorții, deși ne pare că putem în cânt să preschimbăm chiar zdrăngănitul roții. în aparențe credem și-n păreri, și, vai!, putem privi pe îndelete cum merele uitate în livezi îi dăruiesc pământului noblețe… iar el, îndrăgostit peste putință, redă-nmiit din ceea ce-a primit: așa-i socoata firii - de-i voință, clintim și munții pentr-un singur vis!

„Pe zi ce trece, poezia ta se transformă! Devine artă! Cât de matură ai devenit în versuri! Superb!” Camelia Belei 131 43

ne trecem ca și merele-n livezi, dar bine-ar fi să ținem totuși minte: și zarurile lumii sunt păreri, iar întâmplarea n-are loc în zile!

132

cântec pentru Mart(i)e 44 pe cer, urmele gândurilor tale au luat forma picăturilor de soare; de-mi ridic ochii, pulberi de aur îmi cad, rostogol, până în suflet și-n oase… dincolo de forfota lumii se-aud cuvintele tale - ba șoaptă, ba cântec; parc-aș fi pe un munte și susurul blând al luminii mi-ar ajunge prin sânge… îmi ești peste tot – lumină și umbră, cuvânt și tăcere, nefiresc și lumesc; pe unde te duci, lași din tine o urmă – ești prada mea scumpă: mereu te vânez… să-mi fie festinul regesc și o seară, o singură seară din câte trăiesc, să simt că îmi ești pâinea cinei de taină: amarul amar asumat. te iubesc!

„POEZIE ADEVĂRATĂ, SCRISĂ DE UN POET ADEVĂRAT!” Constantin Avădanei 133 44

câteva secunde de tăcere secundele se-adună în spirale și urcă lin spre cer. se risipesc. și nu spun nimănui că,-n rotocoale, i-ascund pe-acei pe care îi iubesc… de ar vorbi, ai ști atât de multe – dar, ce păcat!, e totul în zadar: sunt ziduri ce se-nalță cât un munte din amintiri și pietre de hotar… în câteva secunde de tăcere încap o mie o sută de povești! nespuse sunt, cutuma așa cere, altfel n-aș mai avea cum să trăiesc; că-s unele ce trebuie lăsate să fie altoi, acolo, în adânc, și lumea să mă vadă după roade și să surâdă blând, înțelegând…

134

pretext de iarnă 45 nu-mi place iarna-n chip deosebit: prea-mi spune gerul cât de frig e-n mine, prea înțeleg că vine un sfârșit, că nu îl voi avea mereu pe „mâine”... scrutez, de-o vreme, drumurile albe cumva, o umbr-anume deslușesc: în pasu-i șovăielnic parcă arde o stea ce-a eșuat în pământesc. îmi este dor de tine ca de-o toamnă cu soare molcom și cu gust de vin, dar iarna aceasta sâmbetele-mi poartă și-mi spune clar c-am mai murit puțin... cât îmi lipsesc nimicurile noastre, rostite-n glumă, grav ori surâzând, când tihna-și pune amprenta peste toate și granițele-n suflet ni se frâng. nu-mi place iarna-n mod deosebit, chiar dacă-n munte este preafrumoasă; în jarul unui foc închipuit îmi ard iubirea și mă cred acasă... „Atâta talent, atâtea nuanțe ale cunoașterii într-o introspecție chirurgicală!... Dar atât de poetic chirurgicală!” Doina Popa 45

135

136

cântec de toamnă aripile mele – linii frânte peste albastrul oțelit de vânt… le-ndulcesc căderea prin cuvinte ce-s sortite mustului curând. aripile mele – schije stranii din grenada unei toamne vechi… le-oblojesc și penele, și anii cu povești rostite în perechi. aripile mele ca navaja răscolesc în jurul lor strânsori… poate voi scăpa și-n toamna asta – pun deja prietenii prinsori. aripile acestea prinse-n mreje mi le-or coase îngerii cu foc… am s-arunc pe el numai găteje, s-ardă miezul lunii-n ritm de rock. aripile mele de minune știu plutirea peste purpuriu… plouă mocănește peste lume – oamenii-s în doliu arămiu. 137

*** cu mine nu te joci „de-a v-ați ascuns”, citeam în ochii ei din ger și smoală, și,-ndepărtându-se, încet, mi-a spus: ferește-ți pașii, calea mea-i spre seară… năucă o priveam cum împrăștia în urma ei semințe neștiute: le vei uda cu lacrimi, mi-a strigat, să crească pân-aproape de morminte!… cu mine nu te joci „de-a v-ați ascuns”, îmi înghețau cuvintele în vene; simțeam că sunt în lumea ei intrus și încercam să evadez din vreme, când, dintr-o dată, s-au iscat furtuni semințele ducându-le departe… pluteau prin aer frunze de goruni: vedeam că le e verdele aparte… acum, privesc un lan întreg de flori, ce înainte-a fost un câmp de luptă, și pacea crește parcă din culori, țesând covoare din pământ și iută… 138

de drag… pe chipul meu citește ca-ntr-o carte, fiindcă nu am nimic să îți ascund: în riduri port povețe de departe arate-n lutul frunții de demult… eram cândva copilărie pură cu tâmplele-nsorite, ca și cum mi-aș fi făcut agrafă din nervură din soarele uitat la mine-n drum… iar mai apoi, în augustul tihnirii, mi se coceau obrajii amândoi, dând în suavul piersic al iubirii, se-mbujorau adesea pentru noi… în ochii mei, de-atunci și de acuma, vezi stăvilarul meu din lemn de dor – îmi ține plânsu-n albie ca spuma să nu mi se reverse în potop… și dacă se întâmplă câteodată să se prelingă dincolo de dig o lacrimă cu sarea ei ciudată e semn că-n suflet verile se-aprind 139

și ard bengal, mirând pe toată lumea cât de puțin timp au pe cerul gri, dar nici nu poți să stai prea mult pe culmea acestei vieți deja așa târzii… pe chipul meu citește printre riduri: nu am nimic de-ascuns, nici tu nu ai… deși e plină fruntea mea de gânduri, nu uit o clipă că-mi ești ca un rai…

140

masa tăcerii46 ce de-anotimpuri au trecut prin noi, de când ne-am așezat, tăcuți, la masă – nici nu mai știm ce-nseamn-acele ploi ce ne-au adus potopul peste viață… ni se păreau plimbările prin urbe atâta de firesc țesute-n zi, dar ne mai știm, azi, numai după nume și după schijele din suflet, vii… în toamna asta dulce-amăruie, cu mere coapte-n vatra unei veri, să-ndrepți privirea ta așa căpruie spre cerul nostru bine ascuns în ieri și, cine știe?!, poate-o să se-ndure Cel ce cunoaște cel mai bine grija și-o să prefacă urbea în pădure să ne spălăm în galben toată vina, ca, dup-aceea, să putem surâde, știind că împărțim aceeași taină și că în lumea fără de cuvinte noi stăm la masă prefăcuți în toamnă…

„Atâtea semnificații în Masa Tacerii.” Manuela Codrean

141

*** de-acum… nu se mai poate fără tine; de-acum… nu-i mai posibil nicidecum. vezi, toamna ne declină în destine cărămizii, ca teii de pe drum. desigur, în sintaxa ruginie, în care am ajuns fără să vrem, ni se întâmpl-un fel de alchimie cu frunze prefăcute în fonem. de-aceea, poate, suntem subiectul ce caută-ntr-adins un verb prezent; probabil că acesta e reversul căderii-n viciul verii evident. și, fiindcă ne suntem complementari, ne-ascundem în enunț afirmativ: eu… umbră de-atribut adjectival, tu… veșnic complement sociativ. ca într-un carusel nemaivăzut al verbelor care nu știu de milă, în toamna asta, fă-mi-te tu scut, lumină jinduită fără tihnă… 142

143

rendez-vous47 haide să ne întâlnim într-o joi într-o cafenea cu nume italic; vom ajunge la timp, amândoi fascinați de un soare metalic. cu privirea ținti-vom-nainte către sufet, de parc-am dori să iscăm în tăcerea cuminte avalanșe de cer și feerii. ne-om aduce aminte de toate și, mirați că-n albastrul intens se-ntrevăd încă gesturi și fapte, vom ajunge din nou la consens. e vădit, fără noi nu se poate să își treacă acest anotimp magma plină cu vis și cu noapte spre un roșu atât de aprins. așadar, te aștept după șapte, când răsare soarele-n Vest, poate prindem un spectacol aparte… poate-ți spun cât de mult te iubesc…

„Am distribuit (pe pagina de facebook!) fără acordul autorului, dar chiar sunt superbe aceste poezii!” Alexandru Popa 144

camuflaj revin la vechile metehne de parcă aș păși, tăcut, printr-o pădure care-și cerne aurul cărnii, desfăcut din crengile de-acum bolnave de nostalgii fără sfârșit, din frunzele mult prea firave, ce sub călcâi mi-au adormit… mă-ngrop în galbenul ninsorii cu irizări cărămizii, eu, verdele dedat vigorii și tinereței, zi de zi… îmi simt șuvițele-ncărcate de brumă rece și de vânt și-n palme-mi sunt amestecate bucăți de-amar și de pământ. încep să fiu om al pădurii cu rădăcini atât de-adânci c-ajung până în miezul lumii și o prefac, pe loc, în stânci… ca să se-nvețe cu răbdarea, cum eu o să mă-nvăț, de-acum, să port pe umeri toată ploaia și să mă învelesc în fum…

145

septembrie… toamna se prelinge prin albiile sufletul meu: în amonte-i amară! – dar, parcă, ducându-și prin mine din greu, devine dulceagă și clară… în rostu-mi, zăcând în adânc, construiesc cetate din vis și din piatră, să pot să-mi astâmpăr din dor când voiesc, pășind peste urme de vatră… toamna își curge galbenul pal cu-atâtea sclipiri în răscruce, că-mi pare că-și duce, ușor, în aval, o dragoste-n formă de cruce… se miră, pe maluri, curioși care cred că totul e-atât cât se vede – dar, vai, ce primejdie așteaptă latent, că timpul întreg n-o prevede… o vezi, o auzi… cum îngână încet ca o ploaie curat mocănească, cerându-și tributul în tot ce-ai de preț, gonește pe roibul de rasă… 146

toamna își curge chihlimbarul topit prin albii secate și ceață… pământul, sub tine, e pus la dospit: aluat pentru încă o viață…

147

spirală

când timpul te prinde-n spirală, când soarele-ți cade pieziș pe tâmple, pe suflet, pe viață, te simți mărginirii desprins, putând să-ntrevezi în aceasta cum spița solară, curgând, în palme îți sapă și albia îți ține de aer și-avânt… în focul din rug… mistuirea nu-ncape, o știi cât de cât, de aceea rotește-ți privirea și vezi cât de-aproape îți sunt, că toate te-or duce spre mine, spre Nordul ce veșnic ți-e-n drum – vei ști cum s-o iei înainte, vei ști cât de preț e „acum!” deci… lasă-te pradă plutirii, din brațe făcându-ți aripi, uitând că legile firii plonjarea în cer o dezic… 148

#timp nu poți să pleci când vrei, nu poți să vii – în lumea aceasta, toanele-s deșarte, cât încă ești, cât încă sunt, să știi: timpul, mereu, își cere a sa parte! iar dacă-ncerci, rascolnic, să-l înfrunți și să arunci cu ridurile dalbe în fața lui placidă, să nu uiți, te vei trezi încătușat în moarte… mai bine… miră-te că a-nsemnat pe axa infinitului plecarea și în același punct neimportant a mâzgălit cu albastru-ntreagă zarea… de parc-ar fi totuna pentru el dacă se naște cineva sau moare; mereu cu veșnicia consecvent, nu-i place să trăiască la-ntâmplare. nu are gust și nu are umor, deci nu te mai gândi că ai scăpare: în Râsul-Plânsul nu știu cărui dor se sfâșie iubirea cel mai tare! 149

deci… vreme potrivită-i pentru toate, în Țara lui Acum intri cu viză, dacă te resemnezi că nu se poate să nu plătești pe viața ta acciză…

150

titirezul484950 uitat, dimineața, pe o masă rotundă ce știe prea bine tăcerea, dorea să-i semene roții, mereu să învârtă o lume întreagă în inima sa; visa să ajungă compas, ori, mai bine, un cerc de copac, însemnat transversal, să țină socoata în ani și minute pădurii râvnite de pândarul viclean; era fascinat de soare și lună, orgolii trâdând în surâsul amar; spirale de vânt, cântându-i în strună, îl luau prizonier pentr-un straniu spițar; el însuși spirală, și cerc, și amprentă… „Titirezul... sau cum se încarcă sufletul ingenuu al copilăriei

cu toată filozofia vieții, cu toate, dorințele, năzuințele și neputințele omului în mersul vieții. Și totuși se învârtește...” Doina Popa 49 „Frumos! Clipa de iubire cumpărată cu o soartă!” Doina Apetrii 50 „Ce frumos!” Constatnin Stancu 151

purta, cu mândrie, un nimb înfierat, fiindu-i egal de primejdia latentă se credea deodată vânător și vânat; știa cum să facă să-și scape din sine, știa cum s-ajungă la ai lui de demult, știa să-și prefacă tot plânsu-n cuvinte, când teama-i spunea să se-ascundă-n mormânt… uitat, dimineața, pe o masă rotundă ce știe prea bine tăcerea, dorea să-și târguie soarta, chilipir, pe-o secundă în care să-ncapă și dragostea sa…

152

cântec pentru copilărie... lui cristian-andrei ora 5. se urnesc roți solare,-ntr-o clipă, înhămate la zi, fac din vise risipă… te-nvelesc într-un gând, să îți fie în tihnă somnul dulce din zori, tors pe fus fără vină… drum albastru de cer, cale-ngustă de stâncă… și un car arămiu… și în car o pisică… te trezești și surâzi când te-ntinzi către soare: pui de înger, îmi crești drept în suflet… o floare! cu povești fel de fel, cumpărate pe-o scamă de la târgul de cărți dintr-o noapte polară, mă încânți și-mi descânți, fiindcă, știi tu prea bine, un cuvânt face cât vreo cinci mii de rubine… ora 5. se urnesc zece fire de iarbă să îți țeasă covor din urzeala lor caldă, să-ți ferească piciorul și de rugi… și de ploaie… ca s-alergi după zmeie ce se-nalță, ușoare…

153

biblioteca soarelui pe rafturile sufletului meu, ca într-o bibliotecă alexandrină, ard molcom pagini dobândite greu și-mi pare, acum, că amiros a smirnă. volume-ntregi de timp se risipesc cenușa le va lua tribut pe vină, chemând, din patru zări, un vânt ceresc, să mi le uite-n doruri fără tihnă... am încercat să iau din raft o carte, dar degetele mele de tiran au prefăcut-o,-ncet, încet, în moarte și,-acuma, plâng, știind că e în van. pe rafturile sufletului meu, ca într-o bibliotecă alexandrină, pun soarele, furat de Prometeu, să-mi țină de urât și de lumină...

154

rost cuburi din beton armat, fără culoare, lovindu-se cu muchiile de timp, și-asfalt încins de razele solare pe termometru arată 45. prin gratii de balcon privești departe, c-aproapele posac e nefiresc, și-n anii aceia năpădiți de moarte poate găsești răspuns la... cine ești?… e vorba, pân' la urmă, despre tine, deși prea multe arme sunt în joc, deși pe cer au fost MIG-uri flămânde de carne, suflet și ceva noroc. printre clădiri ce au statut de cușcă și printre inși bezmetic alergând pe străzi care miros a praf de pușcă, vezi plugurile istoriei arând… câte un nume iese din pământuri ca un strigoi înspăimântat de zi; din rana lui din umeri și din gânduri n-a mai rămas nici urma lui a fi. 155

necunoscut și nebăgat în seamă, se-ascunde într-un colț care era, cu ani în urmă, adăpost și vamă și plânge tot ce a jertfit cândva…

156

cântec pentru august în sufletul meu… o mare de-albastru își lasă mareea să iște-un dezastru! în urmele ei, privește, se-mbină nisipul și sarea, cernute-n lumină!... din ele voi face cu mâinile mele o insulă ascunsă de hoții de vreme, pe care-or să poată, de vor, să adăste sirene uitate-n iubirile noastre; voi pune momeală coliere din perle și scoici sidefate, jertfite de (i)ele, și, poate, corali, că-n insula noastră corăbii ciudate mereu eșuează… și setea va crește cât ziua de vară… și drumul va duce încet către seară… și insula aceea, ferită de lume, va fi ca un rai lipsit de cutume… cu scoici ce-și tocesc cochiliile-n mare, să-și facă din ele cărări către soare și sare destulă să păstreze, o viață, un dor târguit pe un suflet la piață… 157

între două lumi… între câmpul cu maci, rug aprins de cuvânt, care mistuie,-n jur, spic de grâu și de gând, și-ntre asfaltul încins, mirosind a petrol, e abis pietruit doar cu haos și glod. între liber și-n lanț, între fugă și mers, între omul crescut prin fuioare de șes și-ntre cel de acum, ornament de prisos, sunt prăpăstii, vulcani și frântură de rost. aș fi vrut să mixez câte-un strop din ce-a fost, să m-ascund în cetate și să-mi fac avanpost din castani și din tei cu mireasmă de rai, dar în talpă îmi simt rugii aprinși ai lui Mai (...) fascinat de câmpii veșnic verzi, veșnic vii, dar legat de cetăți cu lumini arămii, îmi scriu propriile legi pe hârtii de oțel și pe punte de lemn mă îndrept către cer.

158

pretext îmi voi picta în tușe vii de verde pământul dinainte, ce-mi va fi motiv perpetuu pentru a mă pierde printre stafii uitate-n plină zi; în firul ierbii… talpa mea se-ncrede, călcâiu-ar fi ascuns, de parc-așa aș mai avea o șansă de a cere recurs pentru un vis ce m-ar salva. îmi e sortit să-mi fie verde calea, fiindc-am săpat, fiindcă mai sap prin cer, ca să îi aflu pe ai mei și… jalea să le-o-ndulcesc cu mierea lui Prier. desigur, mă vor crede o nălucă venită dintr-un timp-nrăit și crud, dar vor simți în dorul meu de ducă: da! sunt a lor, cel mai din urmă prunc! îmi vor surâde, de-undeva din vreme, și-mi vor lăsa însemn într-un stejar… și o să știu că timpul lor se cerne pe câmpul meu de verde și de jar. 159

lecția despre phi…515253 rostogol vin toate, rostogol se duc – roți solare,-n august, veșnic ne seduc cu portocaliul rupt din curcubeu… umblă roata vieții, umblă teleleu! facem caz de toate, teatrali, crezând că-i trecut în fișă să plecăm plângând, însă… în deșert sunt cele ale lumii: fiecare an își înflorește prunii! prunc în fașă, anului sigur că îi place să-i cântăm în strune într-un ritm vivace – și,-uite așa, din dalbul florilor luăm doar un strop, ca negrul să îl diluăm… ba pe cel din plete, ba pe cel din suflet, după circumstanțe… mai tocim din urlet, să ne fie vorba calmă ca o toamnă cu nuanțe blânde de tristeți-lavandă peste care trec roțile solare, apăsând pe umeri însuși Carul Mare… să rămână urme, în caz că ni se cere notă explicativă pentru veri și stele… „Nespus de frumos!” Doina Apetrii

„Preferata mea. Mulțumesc!” Camelia Oprea

52 53

„Ai condeiul fermecat!” Emilia Selegean

160

acasă număr secundele din patru în patru, în drum se aude pasul meu aspru: mărșăluiesc către acasă – talpa mea gustă din iarba deasă. soarele-așterne scame de aur, luna-mi aruncă frunze de laur: ca în descântec se leagă toate – noaptea îmi dă ziua deoparte. cântec de luptă, cântec de leagăn se împletesc în câmpul reavăn… până la urmă, ascult cum curge prin mine însămi vocea ei dulce. atunci… acasă îmi pare-aproape: un gând distanță și niște ape ce pot să fie, într-o clipită, schimbate-n lacrimi și în lumină. număr secundele din nouă în nouă, graba îmi spune s-ajung pe rouă, ca să îmi curăț bocancii grei în iarba plină cu flori de tei, 161

c-au început toți teii din lume să converseze în moduri subtile, unii-mprăștiind pulberi și visuri, alții vorbind despre înscrisuri vechi de când lumea, dar prețioase, mărturisind despre suflet și oase… mireasma lor, clar, mă îmbie să-mi amintesc floarea din ie. calc apăsat, merg fără hartă – parcă o văd pe mama în poartă: este acolo și mă așteaptă, dragă și scumpă și-atât de frumoasă…

162

rara avis se-ntind tăcerile de piatră tot mai departe,-n amândoi, tu… ce mai faci, pasăre rară, te uiți vreodată înapoi? sau cerul tău e-atât de albastru, încât, ca într-un basm străvechi, te dai uitării-n dar, dezastrul lăsându-l zilelor de ieri?... mi te întâmpli, câteodată, în gându-mi învățat să fugă în veri cu iarba înnodată de fire toarse-ncet în rugă și pun, atunci, hotar chiar zarea, zarea ce își adapă mânjii în jarul soarelui, când seara înfinge-n mine zimții grijii… tu… ce mai faci, pasăre rară? trimite-mi, de prin lume, vești trimite-mi-te, înspre vară, pe tine însuți, să-mi oprești 163

șuvoiul gândurilor negre ce frâng zăgazuri de pământ, de îmi mustește toată jalea pe piele,-n oase și în vânt…

164

august timpul meu s-a-mpotmolit în vară piatră veche dintr-un august frânt… patinez pe drumul dat cu ceară: veșnic prizonier al unui gând! cerul, de-un albastru cumsecade, mi-a-nhămat toți norii în lumină și a programat o cavalcadă, spre-a scăpa, o vreme, de rutină. ca-ntr-un joc, secunde din hârtie se prefac avioane din înalt; mâna mea, căuș peste privire, îmi alungă sufletul din prag… pașii îmi alunecă-n neștire pe un pationar verde-amar, sufletul se-ncurcă printre fire ba de soare, ba de dor și alean. timpul meu, împotmolit în august, nu mai vrea să știe de nimic... plictisit, aruncă, totuși, zarul într-un strop de tainic infinit… 165

#matematici din cer până în miezul pământului cresc fire de iarbă și ițe de vis – în umbra lor rece, în urma lor neagră, pânze de timp și-nserarea ne-au prins… ne facem din toate cochilii sidefate, în care privim ca și cum am putea să îi ținem ison cuiva de departe: vai, de noi înșine căutăm a scăpa! și sunetul mării, și sunetul vieții se iscă în ele, ascultă atent: parcă am strâns mărgelele serii, să le dăm rostogol înspre dorul latent pe o veșnică pantă, nesfârșită spirală, ce înscrisă-i în toate, dacă știi să te uiți… și valul o poartă, și scoica-nciudată, amprenta din deget și floarea de nuc. în umbra amară a ierbii, uitată, cochilia aceea de un alb nefiresc îmi pare anume pentru mine lăsată: tăcere ciudată ce știu s-o pricep! 166

167

168

#galactic_journey sub călcâiul meu - zăpadă, ieri… nisip, chiar și bazalt… croiesc cale-n piatră seacă și iau viața cu asalt. ce îmi pasă dacă stânca a intrat într-o clepsidră ori de neaua mi se zbate pe sub ghete ca o vidră?!? voi străbate, pân' la urmă, galaxia la picior și-mi voi prinde de o gleznă fir de apă de izvor, să îmi țină minte drumul de la margine de lume până pe Calea Lactee, bulevardul de minune unde stă, de-o vreme bună, chiar și Soarele, că-i place că sunt străzile pavate și nu calcă în băltoace… astfel, poate să își vadă liniștit de promenadă și să-și culce strălucirea fără teamă de vreo nadă… voi rămâne, se-nțelege, nu prea mult, să nu încurc: poate văd Steaua Polară, poate reușesc să urc spre vreo constelație care-i fascinată de spirale, chiar de n-are timp de oaspeți și de drumeții astrale. voi face popas, desigur, la un han de șapte stele și voi cere să-mi aducă vin de viță cu mărgele, când mi-l toarnă în pahar, să îmi pară că-i tinctură pentru inima-mi albastră, fără strop de armătură. voi face cale întoarsă, într-o joi, pe la chindie, când sunt teii plini cu floare și mireasma lor îmbie pe oricine stă să-i vadă și-și asumă riscul clasic, fără să se-ntrebe dacă sunt sau nu făcuți din plastic. 169

voi aduce suvenire pietricele de pe Marte, ca să fie expediția-nfăptuită ca la carte și să n-apară discuții că am fost plecat hai-hui și-am lăsat atâta treabă pe umerii Nimănui…

170

*** totuși... soarele și luna se-ntâlnesc pe cer, o știm grație geometriei, analizei… care-și țin teoremele-ncâlcite, limitele și alte taine încuiate-n spații anume, ce aduc a două plane perpendiculare poate, paralele, cine știe?!, cert e… Calea Laptelui îmi pare doar o coală de hârtie albă, netedă, curată, numai bună să schițezi soarele, o lună plină, două puncte… și creezi, încetuț-încetișor, că n-ai verde la radieră, linia clară care leagă, ca o cale rutieră, două puncte, A și B, la distanță de-opt minute, că atât îi ia luminii să ajungă cât mai iute… fiindcă, nu-i așa?, cunoaștem dorul care nu-ți dă pace și te face să te simți de parc-ai păși pe ace… de confunzi sărutul tălpii, scos frumos din poezie, cu neliniștea ce-ți ține toată seara companie; așadar, să iei creionul și să finisezi figura, ca să vadă pământeanul cât de aproape-i este luna și cum poate geometria, dacă știi să o aplici, să ajungă până-n soare, fără să o mai explici…

171

aniversare se-ngămădesc în toiul dimineții fuioarele ciudate-ale-nserării; le simt cum vin din însuși crugul vieții, să mă cuprindă-n chingile-visării… mi le aține toamna, pentr-o vreme, în frâul împletit din coji de nucă, să amiroasă-n mine, când s-or cerne, a amărui, ca dorul meu de ducă… voi mai lăsa vreo două-trei deoparte, să-mi făuresc o pajiște așa cum numa-n suflete c-al tău, aparte, atâta verde crud ar încăpea… ar fi o pajiște complet solară, cu marginea tivită-n galaxii, ce-ar deveni o armă nucleară, dacă-i voi lua din razele-aurii, ca să îmi fac un nimb fără pereche, cum îmi făceam, copil, din păpădii, de parc-ar fi înscris în legea veche să port pe tâmple taine prea târzii… se-ngrămădesc pe fruntea mea fuioare de vis… ca într-un august absolut; le simt ștergându-mi urme de sudoare și răcorindu-mi tâmpla c-un sărut… 172

173

#matematici54 vine o vreme în care îți dai seama că totul este matematică. începi să îți socotești timpul, vezi pe ici, pe colo niște greșeli care, la final, știi bine, vor da eroare… riști să pierzi jocul și arunci încă o dată zarurile: cine știe, poate de data aceasta va fi vorba de aritmetică simplă, unde te mai descurci cumva, dar regulile se schimbă în timpul jocului chiar și în matematici. în ecuația ta apar atâtea necunoscute cenușii, ca firele de păr pe care te faci că nu le vezi în șuvițele din scoarța pământului, încât uiți de rezultat și te apuci să le personalizezi, colorându-le. în curând, pe coala de hârtie apare un x verde absint, un y albastru electric, un z… un z așa de ciudat încât nu i se potrivesc culorile, dar tu nu îl poți lăsa de capul lui. îți vine ideea să îl scrii cu alt font, poate cu Book Antiqua… i-ar plăcea de minune. s-ar împăuna în fața lui omega, în fața lui tav, considerându-se cel mai important din lume… „Socoata asta... e de la cel mai greu examen!” Camelia Oprea

174

și uite-așa, luându-te cu tot felul de lucruri care nu se pot amâna, îți curge timpul printre bătăile inimii și nu îți mai rămâne decât să rostești repede 1, ca să ai și tu un răspuns, dar chiar în acel moment îți amintești definiția probabilităților și pleci cu un surâs amar în colțul sufletului…

175

cântec55 mă strecor în sufletul tău ca o apă freatică prin pământ, neștiută de nimeni, liniștit, împânzind fiecare frântură din tine, devenind izvor cu apă de băut pe inima goală, numai bună de potolit setea zilei de vară… vei fi plin de mine, fără să știi de când, de unde, fără să știi măcar că sunt acolo, descoperindu-mă accidental când îți voi țâșni dintr-o amintire banală ca o ploaie de august... îți voi apărea înainte, îndemnându-te să îți privești chipul în undele mele, să îți speli ochii de ațipire, să îți răcorești obrazul, buzele și sufletul, sufletul cu toate cele 21 de grame ale sale, care fac cât lumeantreagă… îți va fi ciudă pe tine, pe mine, vei dori să închizi ochii pentru o clipă, atât cât să dispar, fată morgana, în deșertul sufletului tău, dar, vai, acesta nu mai există de pe timpul în care mi-am întins pânzele dorului până la hotarele cerului tău…

„Superb!” Alexandru Popa 176

***56 ca un lup singuratic, lup alb al zăpezii, ce-și ascunde dibaci urma-n nea și, atent, își adulmecă prada de la capătul ceții, fiind pentru aceasta un pericol latent, îmi apar mie însămi, în oglinzile minții, și mă tem, fiindcă știu, fiindcă este în van, fiindcă simt până-n oase cum alunecă zimții privirilor mele… peste-un ce(r) cotidian. ca un lup al zăpezii, ce nu știe că-n lume sunt și alte culori, în afară de alb, și că legile firii-s abrogate anume ca să-nvingă orgolii cu texturi de opal, îmi fac căi, prin ninsori, către tine, de parcă mi-ai fi tihnă și pace, mi-ai fi albastrul regal, mi-ai fi lemnul de cedru, pregătit pentru arcă: ne rămâne potopul un subiect actual! ca un lup al zăpezii, te pândesc de departe, vrând să știu încotro o vei lua de acum, ca să-ți ies înainte, pată albă în noapte, să nu știi de un înger ori jivină-i în drum…

„Profunde versuri, impresionant mesaj!” Daniela Gumann 177

*** 575859 secundele-mi curg prin degete, parcă iau timpul planetei cu-mprumut, ca și cum ar fi o fâșie albastră și-amară cu care să-mi leg răni cernite cu scrum. îmi pare că ieri și cu mâine bat palma, că-n jurul lor strâng, în troiene, mister; miroase a bitter, în soare simt graba: se teme de ierni și de temniți din ger! secundele-mi curg - fluvii de temeri, împânzite cu atâtea și-atâtea-ndoieli… erau niște timpuri cândva când cerneala putea să arunce fluturi albi către cer… cândva. ce departe-i tărâmul acesta ce-așteaptă alene să-i mai calc peste prag, să-nchid, după mine, și poarta, și viața… să uit că-mi sunt anii mărgărit pe șirag.

„Cât de frumos scrii, Carina! O poezie care îmi provoacă trăiri

deosebite! Of, timpul acesta luat cu împrumut!” Camelia Belei 58 „Grea și apăsătoare atmosferă... Ne e dor de timpul... când cerneala putea să arunce fluturi albi către cer...” Doina Apetrii 59 „Trăiri interesante punctează esență versurilor.” Tanța Olariu 178

secundele-mi curg… prin vene simt ceața, ridicându-se-n liniște, îmi e sete de-acum: îmi voi cere în apă de izvoare răsplata, să-mi astâmpăr din dorul care-aduce a plumb…

179

*** cu dorul meu stârnesc furtună de perseide și de sori și haosul îl las s-apună peste-amintiri, peste ninsori; învălmășeală de-anotimpuri, ger îmblânzit de alizeu – în truda veșnicelor timpuri nu mai contăm nici tu, nici eu… fiindcă ni-i una soarta-n lume – nu-i mai a ta, nu-i mai a mea… minune ruptă din minune, mi-e negru-n fulgul alb de nea. îți voi trimite, către seară, un vânt prielnic, să vâslești pe marea aceasta nucleară, care-a distrus un continent… și voi veni și eu spre tine, în crugul nopții ori în zori, cu nimbul visurilor prinse de tâmpla cerurilor mov… 180

să nu te temi de-ți voi aduce un dram din haos și din mine: ne suntem cruce și răscruce de vrei, o luăm tot înainte… fiindcă îmi ești în sânge, parcă mi te creez din primăveri: surâs și operă de artă, ce dreptu,-n gândul meu, ți-l ceri!

181

#inspire_me

dacă surând când privesc norii, creând povești din formele lor ciudate, e datorită ție. dacă, plimbându-mă pe străzile pietruite ale cetății, îmi las privirile furate de frânturi de frumusețe… e datorită ție. dacă în albastrul sângelui meu identific 111 nuanțe… e datorită ție. dacă în vara mea încape atâta toamnă și dacă în toamna mea încape atâta vară, încât picătura de bitter strălucește molcom în paharul vieții, mai mult plin decât gol… e, desigur, datorită ție. dacă detaliile zilei devin esențiale, ca și cum ar fi pietre de temelie, ca și cum ar fi cele 21 de grame de suflet… e, cu siguranță, datorită ție, umbră și urmă de rai…

182

timpul potrivit60 toate vin la vremea potrivită și se duc la fel, toate la timp; de-i durerea-n umeri scrijelită nu-ți fă griji, te-nveți să zbori curând – îți va crește-n rană o aripă ca de șoim regal, ce peste munți își plutește viața de o clipă și vânează ascuns prin nori cărunți. și ce dacă doare, și ce dacă vântul te izbește drept în piept?! în întinsul cerului te-ncearcă gânduri pline ochi de înțeles! uită-te plutirii, lasă-n urmă zațul zilelor de mai demult, astăzi zbori și poți vâna o nurcă, s-o așterni odihnei, cu-mprumut. arămiul aripilor tale se va potrivi perfect pe cer

„De luat aminte!” Domnica Florescu 183

cu-auriul spițelor solare, luminând augustului, discret… fiindcă toate ni se-ntâmplă când e vremea, nici prea repede, nici prea târziu, să putem simți ce dulce-i mierea din pelinul serii, străveziu…

184

185

1 Decembrie de-obârșii este, pân' la urmă, vorba, de rădăcini adânc înfipte-n lut, să nu ni se mai șteargă,-n lume, urma și drumul să ne fie spre-absolut. despre eroii care-au scris acasă cu degetul muiat direct în cer, rugând pe-ai lor, ce încă îi așteaptă, să cânte, la chindie, leru-i ler… de parc-așa ar mai putea s-amâne, de parc-așa ar mai putea simți cum dorul lor începe să îngâne povești despre strămoși ajunși copii… și despre limba noastră românească, și despre-o țară împărțită-n trei, și despre pâinea caldă de pe masă, despre Luceferi, Cosânzene, Tei… de-obârșii este, pân' la urmă, vorba și în acest Decembrie încercănat… și despre noi, cei care ne-avem tolba plină de glod cu dor amestecat. 186

Privire din Cetate(a Șoimilor)... Foto: Carina A. Ienășel

187

amalgam se țes din zile nopți și nopți din zile și pânzele ajung până-n târziu, desfășurate pe atâtea mile nici nu mă miră că mi-e cenușiu și-mi bate-n negru visul din privire... și-mi face umbră pe-oriunde mă duc… dar, parcă, totuși este peste fire atâta gri prin gândul meu năuc și-atunci privesc o milă mai departe… și-atunci plutesc un an lumină-n plus: în degradé mi-e griul și aparte: mijește-a alb, tors timpuriu pe fus. e dincolo de vreme-o altă lege hotarele sunt altfel și, de-acum, poți ca să legi ce alții-or să dezlege și să aduci culoare peste scrum. nuanțele de albastru sunt la tine în mâini, în gând, în suflet, peste tot, poți să îți cerni azurul pe retine și să îi dai statut de antidot… 188

e de ajuns o simplă picătură în ochiul cerului și-n ochiul tău să se reverse peste lume, lină, Iubirea-ntreagă a lui Dumnezeu.

189

cântec de drum61 se răsucesc prin sufletul meu atâtea și-atâtea momente: sunt ițele strânse prin vreme, mereu, ce vieții-i aduc argumente. de gând am să țes cu ele un țol – războiul, privește, m-așteaptă, s-aduc de departe fire de tors ca lucrul să-nceapă de-ndată. la urmă, când poate oricine vedea cum țolul țesut din lumină aprinde,-nvelit peste umeri, o stea voi merge prin lume, străină… voi face popas la răscruce de drum, să văd cât mai bine cum calea se-amestecă-n iarbă, se-ncurcă în scrum, cum toate îmi vin alandala… m-or prinde și ploi, m-or prinde furtuni, dar țolul țesut din lumină îmi va ține de cald, îmi va ține de scut, îmi va ține de boltă senină.

„Versuri pline de lumină! Minunate!” Manuela Codrean

190

Hatikva / Speranța Imagine din filmul „Lista lui Schindler” 191

Crăciun Seară de praznic - calm, bucurie… Privește cerul cum te îmbie s-asculți pe îngeri chiar la chindie cântând în șoaptă colinde o mie… fiindcă e seară dalbă și sfântă, se naște Pruncul, va fi-orândă peste pământul plin de păcate și peste inimi greu încercate… în fulgii iernii ce cad în pace se ascund stele copilăroase, să readucă din negura vremii nădejdea-ntreagă, pân' la utrenii. Ceva se simte, Ceva se-ntâmplă în noaptea aceasta așa de sfântă – Ni se va naște Prunc minunat, Dragostea Lui s-a întrupat.

192

*** cade peste noi, albă și rece, liniștea lumii-nmulțită cu doi. privește-o, hotarele vieții le trece de parcă ar trece un câmp de război. n-aude nimic din vacarmul de-afară, nu-i pasă decât de fulgii de nea, pe care-i adună în palmă, comoară adusă din timpuri uitate-n cândva. în pacea aceasta din plină răscoală își culcă și visuri, își culcă și dor și-n ochi își ascunde picătura de smoală, lăsând-o să curgă spre suflet, ușor. că-n albul acesta, furat din poveste, te simte pe tine, mai mult ca oricând, arsură-n zăpadă, și rană, și veste, rascolnicul unui ultim cuvânt.

193

*** dincolo de cuvinte... rămân înc-o vreme tăcerea îmi cade pe umeri, îmi cere tribut pentru strigăt, ecou în mărgele de vin și de suflet rubin și părere dincolo de cuvinte... tăcerea mă-mbie s-o gust pe-ndelete când clipei simbrie îi dau din hotarul ce-mi leagă discret infinitul de mâine și infinitul de ieri...

194

dincolo de puncte cardinale dincolo de puncte cardinale, dincolo de teoreme, legi, dincolo de pârghii și spirale, dincolo de numere întregi… cetele de îngeri sunt. și sfinții. cei ce știu… ce vor și care pot să desfacă-n șapte taina firii, să te-nvețe cerul pe de rost. ei i-aduc rascolnicului pace, ei îi dau să bea la însetat, ei te scot mereu din carapace și te dau drept bun de învățat. ei îți cântă seara, la culcare, atingând pe clapele nădejdii, și-ngrijesc pe-ascuns de fiecare și-i feresc de orișice primejdii. ei îți pun ninsorile pe tâmple și îți amintesc c-ai fost copil, ei fac viața ta să se întâmple la hotar de trudă și exil… 195

doi prieteni buni gerul serii-și șterge fața de broboanele de frig și înlătură-ncet ceața, ca să-l vadă pe copil... cum zâmbește ștrengărește când se uită pe furiș dacă mama îl zărește că se-ascunde... pâș-pâș-pâș... să se joace înc-o oră, două, trei, patru sau cinci, cu un prieten de nădejde: patruped, cu ochi adânci... prieten bun încă din fașă, fiindcă știm prea bine toți: prieteniile-s pe viață, dacă știi să le socoți. el a știut la încercare să îl pună pe cățel: i-a dat porția de mâncare, primul și al doilea fel... 196

i-a dat farfuria toată, pretextând că e flămând și nu vrea ca să îl vadă fără de puteri, plângând... mama-nțelesese totul și zâmbi, dar pe furiș, -de-i așa, tu ține postul, dă-i și laptele cu griș...

197

însemn pe o zi oarecare te-am zărit de curând. te plimbai prin oraș. îmi părea că pe chip porți un rid mai puțin, iar în pas îți vedeam ca și cum ai pluti, ca și cum ai uitat tot ce-a fost: bun rămas! este timpul de-acum. ce firesc a venit. se știa de demult că va fi un sfârșit, chiar de, poate, speram, după cum toți sperăm, să oprim timpu-n loc și alături să-i stăm... de va fi, în vreo zi, să te văd, să-mi zâmbești, ca să știu că îți e primăvară-n poteci și că simți înflorind merii-n sufletul tău, când îți calcă în gând Însuși El, Dumnezeu! fiindcă-n grijă-I te dau, bunul meu cel de preț, fiindcă-mi ești ca atunci... prins de suflet, semeț... și mi-e bine să știu că te am cui te da, când nu pot să îți fiu umbră, dragostea mea!

198

liniște departe de toate, de zgomot, de urbe, doar râul de munte mai vreau să-l aud, ducându-și din păstrăvi... ducându-și din unde... pe drumuri săpate-n albastru-azur; să-mi sprijin, vreau, trupul, și visul, și gândul de zidul din rocă, din lemn și pământ, cu ochii închiși... să ascult cum respiră pădurea întreagă în veșnic frământ; să nu mai știu dacă mi-e rău sau mi-e bine, când îngerii sfarmă cu aripa lor fărâma de munte ascunsă în mine de-o viață și ceva sau, poate, de-un dor...

199

orgolii prea mult ego există-n fiecare, prea mult vânăm ce-i totuși interzis; ne construim rachete către soare, crezându-ne eroi de neînvins, când, lângă noi, atâta de aproape, privesc prelung, cerând un colț uscat, acei ce știu să tacă de îi doare, mușcând zăbala visului iscat de-un dram de pâine cât un dor albastru – fărâmă luată timpului trecut – ce-i va feri, probabil, de dezastru pe prigoniții sorții fără scut. prea mult „dorim!...”, există-n fiecare, „...din ce nu e al nostru nicidecum!” de nu primim, călcăm peste onoare și luăm cu forța, surâzând, acum!... când, lângă noi, se dăruiesc cu totul cei mai frumoși din blânzii cei mai bravi; risipei se dedau, știindu-și rostul, și nu le pasă că îi credem sclavi. 200

ei știu atât: că-n lutul plin de ură cărăm poveri cât viața de apoi, de-aceea tac și le aruncă-n urmă cei mai săraci de vină și nevoi!...

201

*** totul depinde de modul în care prezinți datele problemei. cât spui, cum spui și, mai ales, cui spui reprezintă aspecte de viață și de moarte. bunăoară, Eva... a pierdut totul din cauza unei interogații: „A zis El, oare?...” întrebarea... acest declic straniu care desparte ideile una de alta și le abandonează în marele labirint: „Divide et impera!”, își spunea în timp ce plonja pe deasupra acestuia, șoim prins, vai, între cer și pământ ca-ntr-o menghină a destinului...

202

*** haide să fugim din urbe, haide înspre Polul Nord, unde îngerii fac tumbe și-ntre stele prind racord. ne vom construi un iglu ori colibă dintr-un brad; ne va fi atât de simplu 'n lumea aceea ca de jad. vom privi cum cade neaua și cum viscolește-n noi… ni se va răci cafeaua, tot privind fulgii în roi… ni se va părea că-n dalbul peste noi cernut ușor de un vânt polar, de calmul și uitatul nostru dor… s-or ascunde, de cu vreme, așchii dintr-un disc solar pe care am scris poeme într-un timp precambrian; 203

le-om descoperi păstrate foarte bine în nămeți, fiindc-au fost atent tratate cu iubiri de mare preț.

204

*** se lasă ceața în cetate și străzile-s tot mai pustii – mă voi plimba întreaga noapte, la braț, cu dragile stafii; le voi purta pe sub cupole de tei ce-și risipesc mireasma și voi griji ca prin rigole să nu își mai rănească talpa; vom povesti de toate cele, fiindcă avem atâta timp, iar amintirile-și vor cere dreptul la cel dintâi cuvânt... va fi o serară-ntunelată, cum nu sunt multe pe pământ, ca într-un basm cu-„a fost odată un om purtat pe-aripi de gând...”

205

se va-ntâmpla, desigur, la chindie…62

Ajunși în staul, izgoniți de toți, Maria-Și naște Pruncul și-L îmbie Să-Și dea iubirea lumii, cu prisos. Se va-ntâmpla în Seara cea de Taină… Înveșmântați în abur cald de marve Și-n liniște deplină, ca-ntr-o haină, Încep a gânguri întâiul „Ave!” Se va-ntâmpla când furnicarul lumii Va fi prea plin de ură și de frică; În staul, numai El și cântul mumii Și vacile, ce fânul îl dumică. Se va-ntâmpla, fiindcă e dat să fie… Cuvântul Însuși să se facă trup, Să umble lumea cât e de pustie Și să-mblânzească urletul de lup. Se va-ntâmpla din dragoste, firește, La asfințit, când Soarele întreg Coboară în abis ca-ntr-o poveste, Deplin să pot pricepe și s-aleg… „Pe mine m-au cutremurat versurile tale!” Doina Apetrii

206

tihnă63 fii tihna mea, iubirea mea solară, în lumea asta plină cu nimic, să lenevesc în iarba dinspre vară, când amiroase câmpul a finic. fii tihna mea, c-am ostenit pe cale și drumul meu nu-i încă la sfârșit: vreau ca să fac popas la tine-n brațe, să-mi ții de viață, dor și infinit! aș adormi precum un prunc în leagăn, când soarele mocnește-a asfințit, și n-aș mai ști de urma vreunui cearcăn, simțind cum larma,-n mine,-a amuțit. fii tihna mea… măcar pentru o vreme, măcar până la capăt de-orizont, să nu mai am motive a mă teme, când mi s-o cere ultimul decont…

„Frumos!” Ofelia Miu 207

cântec de(spre) florile mărului… primăvara, cu ninsorile ei delicate, mă ispitește să respir așa cum nu am mai respirat de vreo două veacuri. mărul copt se simte în mugur, în dalbul florii, în coaja trunchiului; e pretutindeni, de parcă ar fi trecut hotarele grădinii raiului, pulverizând peste tot, ca printr-o supapă spartă a destinului, cunoașterea binelui, cunoașterea răului. pașii mei repezi, egali, aduc a mărșăluire și înșiși bocancii, ascunzându-mi cumva acel veșnic călcâi ahilean, îmi amintesc că războaiele nu se termină niciodată, iar armistițiile sunt doar o părere, de vreme ce până și privirile pot să devină arme de foc, ca să nu mai vorbim de tăceri, revolvere de mare calibru… în cetate, petalele florilor de măr plutesc pe deasupra mea, iar când ostenesc de atâta zare mi se lasă ușor peste umeri, făcându-mă să cred că îmi încolțesc aripi. ce risipă de frumusețe pentru mine, Doamne! cea care știu 1111 nuanțe de cenușiu, de prin Siberiile vieții…

208

efectul de pârghie între noi, punctele cardinale. alunecăm cu finețe printre Nord și Sud, printre Est și Vest, crezându-ne pe un patinoar circular. din când în când… spargem gheața. prefacem acul busolei în undiță și pescuim la copcă. din când în când… privim spre orizont. privirea ne devine o tijă de lumină, viața – un punct de pivotare, noi doi… forțe căutând echilibrul. cum altfel am putea să ne ținem privirile una într-alta, combinând verdele-căprui într-o mie și-o sută de feluri? cum altfel am avea curaj să ne desfacem brațele pentru o îmbrățișare cât toată viața?

209

Traduceri... 210

cuminecare - traducere în limba aromână Mulțumesc pentru traducere doamnei prof. univ. Vanghea Mihanj Steryu – Macedonia Ви благодариме! cuminecare se rostogolesc cuvintele-ntre noi, parc-ar fi rotunde și de gheață – grindini ale verii, ce,-n șuvoi, duc la vale firele de iarbă; strânse-n cleștii sufletului, par să-și destrame sensul în vocale; poate, de le-am deshăma din chingi, ne-ar vorbi, firesc, de-o întâmplare... ți-amintești? ședeam târziu în noapte să le urmărim pierdute-n joc: ne plăceau picioarele lor goale, înflorind, sub pași, surâs și foc, ne-apăreau cu gleznele julite, ca și cum, în dansul lor ciudat, au trecut prin câmpuri cu jivine ca prin patimi, vină și păcat. se rostogolesc cuvintele-ntre noi, sfere pline cu-nțeles și milă și-inventează un joc pentru-amândoi, să ne umple noaptea cu lumină... 211

cumnicari s-prishutsâ zboarâli anamisa di noi, parcul va s-hibâ arocutos shi gljets – grândinili a vearâljei, tsi,-din aricâili tu ghiolu, li duc tu valea hirili di iarbâ; strimsu tu cleshti suflitlu dash pânâ sh-lu npartâ scupolu tu vocale; poati, va s-pot s-li dizlegu dit curâile, shi noi va sâ zburâmu, semplu, cu singurlji ti unâ alidzeare... tsâ aminteshtsâ? Shideam amânat noaptea s-li urmârâm chirutili ti giocurli: nâ arisea cu cicioarili a lor goali, tsi anliliciea sum jgljoatili, arâsuri shi foc. yinea elji cu nodurle zgrâmati ca cum shi, tu gioclu a loru maghic, tritsea elji pit câmpurili cu aghrinie ca pit trâdzeri, câbati shi senzualitati. s-prishutsâ zboarâli anamisa di noi, sferi nplini cu achicâseri shi njilâ, sh-imagina un gioc ti noi dolji, s-nâ umplâ noaptea cu lunjinâ... 212

cântec – traducere în limba spaniolă Mulțumesc pentru traducere domnului prof. Ovidiu Cornilă – Spania mă strecor în sufletul tău ca o apă freatică prin pământ, neștiută de nimeni, liniștit, împânzind fiecare frântură din tine, devenind izvor cu apă de băut pe inima goală, numai bună de potolit setea zilei de vară… vei fi plin de mine, fără să știi de când, de unde, fără să știi măcar că sunt acolo, descoperindu-mă accidental când îți voi țâșni dintr-o amintire banală ca o ploaie de august... îți voi apărea înainte, îndemnându-te să îți privești chipul în undele mele, să îți speli ochii de ațipire, să îți răcorești obrazul, buzele și sufletul, sufletul cu toate cele 21 de grame ale sale, care fac cât lumeantreagă… îți va fi ciudă pe tine, pe mine, vei dori să închizi ochii pentru o clipă, atât cât să dispar, fată morgana, în deșertul sufletului tău, dar, vai, acesta nu mai există de pe timpul în care mi-am întins pânzele dorului până la hotarele cerului tău…

213

canto: me escondo en tu alma como el agua en la tierra me escondo en tu alma como el agua en la tierra, lejos de todos, tranquila, desbordando cada parte de ti, naciendo arroyo de agua sorbido en ardiente corazón, perfecto para saciar la sed del día de verano… me llenarás, sin saber cuándo o dónde, sin saber que estoy allí, y me encuentras sin querer mientras te viviré en un banal recuerdo de una lluvia de agosto… yo surgiré delante tuya, y te avivo para mirar tu rostro en mis ondas, y tu aclaras tu mirada, refrescas la mejilla, los labios y el alma, el alma con sus 21 gramos, pesando en un mundo entero... tendrás rencor por mí, por ti, querrás cerrar los ojos un instante, y me desvaneceré, un sueño imposible, en el desierto de tu ser, pero que lástima, ya no existe desde cuando me estiré las álas de mi añoranza hasta el final de tu cielo...

214

#matematici – traducere în limba spaniolă Mulțumesc pentru traducere domnului prof. Ovidiu Cornilă – Spania #matematici vine o vreme în care îți dai seama că totul este matematică. începi să îți socotești timpul, vezi pe ici, pe colo niște greșeli care, la final, știi bine, vor da eroare… riști să pierzi jocul și arunci încă o dată zarurile: cine știe, poate de data aceasta va fi vorba de aritmetică simplă, unde te mai descurci cumva, dar regulile se schimbă în timpul jocului chiar și în matematici. în ecuația ta apar atâtea necunoscute cenușii, ca firele de păr pe care te faci că nu le vezi în șuvițele din scoarța pământului, încât uiți de rezultat și te apuci să le personalizezi, colorându-le. în curând, pe coala de hârtie apare un x verde absint, un y albastru electric, un z… un z așa de ciudat încât nu i se potrivesc culorile, dar tu nu îl poți lăsa de capul lui. îți vine ideea să îl scrii cu alt font, poate cu Book Antiqua… i-ar plăcea de minune. s-ar împăuna în fața lui omega, în fața lui tav, 215

considerându-se cel mai important din lume… și uite-așa, luându-te cu tot felul de lucruri care nu se pot amâna, îți curge timpul printre bătăile inimii și nu îți mai rămâne decât să rostești repede 1, ca să ai și tu un răspuns, dar chiar în acel moment îți amintești definiția probabilităților și pleci cu un surâs amar în colțul sufletului…

216

#matemáticas llega un momento cuando sabes que todo es matemática. empiezas a contar el tiempo, ves por aquí, por allá errores que, en un final, ya sabes, darán errores… te arriesgas a perder el juego y echas los dados otra vez: quien sabe, quizás ahora sea simple aritmética, y tu lo haces muy bien, pero las reglas cambian mientras juegas incluso en matemáticas. en tu ecuación saltan tantas incógnitas grises, como los pelos que pretendes no ver en la piel de la tierra, y así, olvidas el resultado y comienzas a darles vida, coloreándoles. pronto, un verde x ajenjo nace en la hoja de papel y luego un azul y eléctrico, un z… un z tan raro que los colores le odian, pero tu no le puedes dejar suelto. te viene la idea de escribirlo en otro tono quizás con Book Antiqua… le encantaría. presumiría delante de omega, de tav, como si fuera lo más del mundo... y así, enrollándote con todo lo que no se echa a perder 217

el tiempo corre entre los latidos de tu corazón y no puedes hacer nada más que decir 1, para que tengas tu propia respuesta y justo entonces recordarás la definicion de las probabilidades y te marchas con una sonrisa amargada en un rincón del alma...

218

copilărie – traducere în italiană, poezie din volumul antologic „Il gioco del tempo – În jocul timpului” copilărie se iscă iar scandal prin jucării, că toate vor să-ți aminteşti de ele şi ziua-i scurtă, jocurile-s mii trebăluieşti prin clipe-atât de grele... că-i important pentru un pui de dor să facă tot ce-i stă azi în putință; ca să transforme primăvara-n rod are nevoie doar de inocență! tu, pui de om, întreg semn de-ntrebare, de unde-ți iei în fiecare zi surâsul plin de bucurie?!... oare îl ții ascuns în lăzi cu jucării? ori, poate, ți-l dau albinele ce-n zbor presară peste tine stropi de soare? din ce ținuturi fără niciun nor aduci în lumea mea numai culoare? mă uit la tine şi se-opreşte timpul, mirându-se şi el de câte-mi spui; cu cel mai dulce glas se-mbracă vântul, ducându-ți vorbele pe-aripa lui... 219

infanzia scoppia lo scandalo tra i giocattoli, che tutti vogliono che ti ricordi di essi, la giornata è breve, i giocattoli a migliaia farnetichi tra attimi assai oppressi... e com'è importante pet un cucciolo umano far oggi ciò che nei suoi poteri sta, per volgere la primavera in grano ne ha bisogno solo d'ingenuità! tu, cucciolo umano, intero punto interrogativo, da dove prendi tutte le giornate il sorrisetto pien di gioia?!... o lo tieni celato nei bauli dove giocate?! o, forse, te lo danno le api nel loro volar cospargendo su di te gocce di sole? dalle contrade senza alcuna nuvola porti nel mio mondo solo un bel colore guardo te e si ferma il tempo, stupito di quanto mi dici; della voce più mite si riveste il vento, portando sulle sue ali le tue parole... 220

Parafrazându-l pe Damian Ureche, mă prezint în fața dv.: „Mă numesc Carina A. Baba și atât. Umblu pe străzi cu cerul descheiat la gât. Dau de lucru sentimentelor să cunoască dragostea și țara. Dacă i-aș coase nasturi vântului, m-aș îmbrăca cu el toată vara.” Sunt dascăl de mulți ani. Pasiunea mea este frumosul, în toate formele pe care poate să le ia acesta. Iubesc muzica, pictura, drumețiile, dar dragostea mea cea mai mare a fost și rămâne literatura. Uneori scriu poezii. Destul de rar, totuși. Iscălesc Carina A. Ienășel, drept omagiu adus alor mei de mai demult. 221

Cred că oamenii trebuie să aibă trei pasiuni: una care să le asigure un venit, una care să îi ajute să se relaxeze și una care să îi provoace, să le stârnească dorința de a descoperi ceva nou, să le stârnească dorința de a se depăși. Ei bine, îmi fac meseria cu drag, scriu și citesc din vremea liceului (ba chiar de mai devreme!) și învăț mereu câte ceva nou… de când sunt redactor al emisiunii „Români pentru Români” – RTV Unirea Internațional. De asemenea, sunt membru al Salonului Cultural Gutenberg și al Ligii Scriitorilor – Arad. Pasiunile mele au un element comun: cuvântul, un fel de aer al sufletului. Acest volum nu este altceva decât un semn de aducere aminte, pe care îl împart cu drag prietenilor. Nu am stat prea mult să selectez dacă e bine sau dacă nu e bine. În definitiv, suntem pe drum spre plus infinit, spre cel mai bine, dar, până atunci, luăm gândurile așa cum vin, le dăm veșmânt din cuvinte și ne bucurăm de amănunte... Carina A. Ienășel

222

Cuprins 2016, 2017, 2018 (Amprente pe suflet) / 1 însemn pe o zi de toamnă / 4 cântec șoptit / 6 (în)semn pe un amurg / 7 2019 (Timpul potrivit) / 8 decembrie / 9 polifonii de iarnă / 10 iarnă în Babel / 12 cântec de iarnă / 14 scara din soare / 16 obârșie (1) / 18 obârșie (2) / 20 noiembrie dimineața, cu dor / 21 noiembrie, doi / 23 cutumă / 24 fugă în do(r) minor / 26 octombrie / 27 *** (în ochii mei strâng sarea dintr-un munte) / 28 bitter song for the middle of summer / 30 câmp de mușețel / 32 călătorie / 34 vineri dimineața, cu dor / 36 223

summer wine / 38 cântec marin / 40 crepuscul / 41 *** (din adâncurile sufletului se aud tot mai tare) / 43 soresciană / 44 *** (sufletul îmi e o colivie) / 45 *** (după-amiezile pot fi perfecte) / 46 Ziua Soarelui / 48 *** (se surpă drumurile-n urma mea) / 49 un simplu cântec de dragoste / 50 poezie cu pisici pentru un înger cu lipici / 51 cântec de duminică / 52 cântec cu maci / 53 într-o joi cu dragoste / 54 *** (ascunși după un pod zidit din nori) / 56 ștrengarul / 57 dacă / 58 *** (la ora-n care mi-este dor de tine) / 59 un simplu cântec de dragoste / 60 șoimul / 61 song for a purple spring / 62 blue song for ocarina / 63 *** (îți știu toate timpurile...) / 64 ahava / 65 general de pisicuțe... / 66 inocență / 68 mărțișor / 69 224

inscripție pe un arbore / 70 nu-mi mai rămâne de făcut nimic / 72 altă matematică / 73 *** (pașii mei se sting...) / 74 detaliu dintr-o zi de vară / 76 cântec din drag de tine / 77 monograma / 78 de iarnă / 79 *** (hai să pășim pe valuri împreună) / 80 *** (mi se deșiră sufletul) / 82 *** (te-am căutat prin toată această urbe) / 83 *** (îmi voi petrece timpul pe un munte) / 85 *** (vin zile grele,-ncercănate-n ger) / 86 *** (am să te fac să-ți fie dor de mine) / 87 2020 (Timpul potrivit) / 88 #poemele dimineții / 89 recviem pentru tatăl meu / 91 mărturisire / 92 #oldpoem_2018 / quiet morning with espresso logic / 93 *** (a-nceput ninsoarea, dar numai în gânduri) / 94 pastel / 95 pastel de iarnă / 96 *** (au încetat ninsorile în munți) / 97 *** (cad tot mai multe visuri pe frontul rece-al vieții) / 98 inocență / 99 225

intuiție / 100 #sundaymood / 101 *** (poezie de dragoste și de război) / 102 cântec pentru toamnă / 103 *** (dincolo de cuvinte, gândurile îmi vorbesc pe șleau) / 104 totem / 105 inscripție pe timp / 106 #autumnmood / 107 sincron / 108 cântec de toamnă / 109 călătorie într-un vis de august / 110 tăceri / 111 matcă / 112 rara avis / 114 *** (verdele-și revarsă veselia) / 115 *** (norii coboară la tine pe umeri) / 116 *** (cuvintele mi se încolăcesc la-ncheietură) / 117 *** (sunt totuși intersecții-aglomerate) / 119 *** (prin vene silvestre) / 120 *** (cât nefiresc e-n liniștea aceasta) / 121 *** (primăvarea îmi cade, pieziș, peste frunte) / 122 sunset`s games / 123 86.400 de mii de secunde / 124 aici... zorile sunt liniștite / 126 portret / 127 pretext / 128 *** (suntem mereu pe muchie de timp) / 129 226

*** (ne trecem ca și merele-n livezi) / 131 cântec pentru Mart(i)e / 133 câteva secunde de tăcere / 134 pretext de iarnă / 135 2021 (Timpul potrivit) / 136 cântec de toamnă / 137 *** (cu mine nu te joci de-a v-ați ascuns) / 138 de drag / 139 masa tăcerii / 141 *** (de-acum nu se mai poate fără tine) / 142 rendez-vous / 144 camuflaj / 145 septembrie / 146 spirală / 148 #timp / 149 titirezul / 151 cântec pentru copilărie / 153 biblioteca soarelui / 154 rost / 155 cântec pentru august / 157 între două lumi / 158 pretext / 159 lecția despre phi / 160 acasă / 161 rara avis / 163 227

august / 165 #matematici (din cer până în miezul pământului) / 166 #galactic_journey / 169 *** (totuși, soarele și luna...) / 171 #matematici (vine o vreme...) / 174 cântec (mă strecor prin sufletul tău) / 176 *** (ca un lup singuratic) / 177 *** (secundele-mi curg printre degete) / 178 *** (cu dorul meu stârnesc furtună) / 180 #inspire_me / 182 timpul potrivit / 183 2022 (Timpul potrivit) / 185 1 Decembrie / 186 amalgam / 188 cântec de drum / 190 Crăciun / 192 *** (cade peste noi, albă și rece) / 193 *** (dincolo de cuvinte) / 194 dincolo de puncte cardinale / 195 doi prieteni buni / 196 însemn pe o zi oarecare / 198 liniște / 199 orgolii / 200 *** (totul depinde de modul în care prezinți datele problemei) / 202 228

*** (haide să fugim din urbe) / 203 *** (se lasă ceața în cetate) / 205 se va-ntâmpla, desigur, la chindie / 206 tihnă / 207 cântec de(spre)florile mărului / 208 efectul de pârghie / 209 Traduceri / 210 cuminecare / 211 cântec / 213 matematici /215 copilărie / 219 „Fișă personală” / 221 Cuprins / 223

229

230