Povestea străzii mele

O ZI PLINĂ DE GRAŢIE...

Janine VADISLAV Casă mică, colorată în galben, cu toate ferestrele deschise, trasă în ulicioara scurtă, acoperită de muşeţel înflorit, legată prin cordonul ombilical de strada mai mare, N. M/, apoi Nordului şi iar N. M. (Cine-o fi fost oare de-l pomenim în fiesce zi?). În umbra merilor târzii, înfrunzind discret - a fost iarnă lungă - clipind din frunza strânsă ca o omidă de smarald, sunând din clopoţeii zimţaţi, strânşi unii într-alţii..., şade Alise cuibărită în perna moale, silabisind din cartea groasă, care-i lasă urme pe genunchiul julit. „Sis-ley... un Sisley solid (solid?), sobru (ca tata-moşu), ra-fi-nat (ce înseamnă?), un Monet albastru... Să-l întreb pe Monet?” . Vocea clară se aude în sala despărţită de restul casei de perdeaua de mătase şi caşmir, mişcată uşor de aerul divin. Tonuri de gri şi de verde, nuanţe de brun deschis, de trandafiriu, câte o amprentă abia marcată ici şi colo de clarobscur, absorbit de ton, totul dispărând în ocheanul întors. „Ar fi de ajuns să întind mâna, să deschid portiţa; ar fi un appasionnato poetic, o atingere uşoară, o boare prietenoasă, sălbatică şi misterioasă, sau să deschid o poartă care nu există, să păşesc într-o curte care nu mai păstrează nici umbra urmei Leontinei, în aerul plin de praf acum? Pe un perete a rămas o fotografie care aminteste de locul unde a fost viaţa ei în primii 45 de ani. Era oraşul pe ale cărei străzi treceau ghetele cu toc mic deasupra cărora se înălţa trupul ei frumos înfăşurat în catrinţa elegantă şi părul strâns în coadă, acoperit până deasupra frunţii cu baticul înnodat pe ceafă. Şi ce se vede!

Prin geamul îngust, cu o pădure de nalbe înflorite, jumătate din chipul copilei, cealaltă jumătate ascunsă în umbra înserării, inexpresivă, ciudată, mută..., obosită, absentă, cu un fetru verde tras pe linia sprâncenelor blonde. Strada, întortocheată, cu praf încins de soare, cu o cărare pe marginea caselor, cu arome de plante putrede, de mucegai şi de var proaspăt stins. Numărate de două ori şi un sfert, pe degete, strada are 23 de case...

Doi ochi albaştri iscodesc casa de la nr. 23 în care, 7 fete ca 7 păpuşi încremenite în sorţul negru cu guleraş alb şi fileu ( croşetat de bunica Roxanei dintr-a 7-a ), în care părul dispare cu totul, aşteaptă... În capul mesei, grav ca un episcop în halatul violet şi bonet de aceeaşi culoare pe 241