Liviu-Ioan STOICIU, M ai multe străzi ale m e le

MAI MULTE STRĂZI „ALE MELE”

Liviu-Ioan STOICIU

„Strada mea” s-a tot schimbat de-a lungul vieţii (din 19 februarie 1950 până azi, în 2021, cel puţin; sunt 71 de ani, de neimaginat!). Născut la un canton CFR de lângă Piatra Neamţ, la Dumbrava Roşie (tatăl meu fiind detaşat pe şantierul construcţiei căii ferate spre Bicaz, fiind şef la întreţinere de linii; aici am locuit un an, aproximativ) şi copilărit la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi (la 248 de kilometri de Bucureşti), în regiunea Bacău, locuinţă de serviciu a tatălui meu, n-am avut o „stradă a mea”, ci o cale ferată; la zece metri de Cantonul 248, linia Bucureşti- Bacău-Suceava, de o parte, şi drumul (cu bariera cantonierului) care lega şoseaua naţională Bacău-Bucureşti de Podu Turcului-Bârlad sau Tecuci, la Adjudu Vechi fiind pod peste Siret. Până în 1963, când am venit în clasa a VII-a la Adjud, la casa părintească (părinţii mei fiind cu case ale lor părinteşti la Adjud, tata Ion, şi la Adjudu Vechi mama, Ioana Sandu, care a murit când aveam un an şi jumătate la Cantonul 248, în iunie 1951, „trăsnită” în bucătăria de vară), închiriată pe atunci unor evrei înstăriţi cumsecade, n-am avut o „stradă a mea” . Tata avea casa lui cu grădină mare la Adjud, pe Strada Revoluţiei (fostă 30 Decembrie până la Revoluţia din 1989), care azi e o ruină... Nu spun că locuinţa din Strada 30 Decembrie Nr. 11 a tatălui meu are o poveste a ei... incredibilă. Tatăl meu a pus temelia casei (mare, de vis), dar a definitivat întâi grajdul pentru vite (un grajd cât o casă) şi gardurile. Ghinionist cum a fost toată viaţa, l-a prins „reforma monetară din 1952; adică 400 de lei vechi pentru un leu nou” cu sacoşe de bani pe care a trebuit să le arunce şi s-a ales praful de construcţia casei mari. Cu puţinii bani rămaşi a transformat grajdul în casă! Nu-şi dă nimeni seama că iniţial a fost grajd (fără temelie) casa care azi e în ruină... Pe această stradă, 30 Decembrie din Adjud, am avut domiciliul stabil până în mai 1975, când m-am căsătorit cu Doina Popa la Focşani (şi locuiam pe Aleea 11 Iunie, la bloc, în Cartierul Sud, împreună cu părinţii soţiei; azi apartamentul a fost vândut; pe prozatoarea Doina Popa am cunoscut-o la cenaclurile bucureştene). Strada 30 Decembrie din Adjud (care duce spre întreprinderea Integrata azi; în copilăria mea era nu departe de un canton CFR cu barieră pe linia ferată veche spre Ciceu; până ce linia ferată a fost scoasă din oraş)

e neschimbată până azi, avea magazine alimentare, moară (cei ce au stat în gazdă la noi îi erau proprietari; sigur, a dispărut între timp moara), maşini personale, asfalt, trotuare cu tei (azi sunt făcute praf trotuarele), vile sau case arătoase, stradă civilizată pentru vremea de atunci (sigur, fără apă curentă şi canalizare în adolescenţa mea, sau gaz metan; azi are apă curentă şi canalizare şi gaz metan; aveam „pompă de apă manuală” în ogradă şi closet, reînnoit în trei locuri; aveam leasă şi magazii, grajd, părinţii mei creşteau vaci cu viţei, găini şi porci; apropo de leasă, mi-am amintit zilele trecute brusc de cumpăna prin care am trecut în prima tinereţe, Doamne fereşte, când o eternită-azbociment, scăpată de tata, care acoperea leasa înaltă, a trecut la un milimetru de capul meu, a căzut într-un colţ pe pământ şi a fost la un pas să-mi reteze „laba” piciorului drept, de pe care mi-a jupuit o bucată de piele, am şi azi cicatricea cusăturii; să subliniez că tatăl meu s-a recăsătorit după ce a murit mama şi am avut o a doua mamă din toamna anului 1952, Elena Berescu, originară de pe valea Trotuşului, nu departe de Adjud, din Coţofăneşti-Bâlca sat, cu care tata a avut patru copii, fraţi buni mie, în viaţă azi: un frate, Marian şi două surioare, Mela şi Ita; o surioară, Sofia, a murit în condiţii dramatice la 18 ani). În 1965 tata s-a mutat de la Cantonul 248 la casa lui la Adjud, eu eram licean (el făcea o navetă epuizantă, pleca la 5 dimineaţa şi se întorcea seara acasă). Strada 30 Decembrie a fost strălucitoare pentru mine cât am fost îndrăgostit de o fetişcană care locuia pe această stradă, care a murit de cancer la nici 16 ani. N u mai fac aici caz de zbuciumul din anii de liceu teoretic (secţia umană) din Adjud, de exemplu de exmatricularea de trei zile (reprimit după trei zile, după ce tata i-a dat directorului liceului un viţel, din câte am aflat mult mai târziu), cu mutarea de la domiciliul din Str. 30 Decembrie la internatul liceului, pentru supraveghere - şi asta din motive „politice”, afişam poezii în liceu care deranjau evident, intrând pe fir Securitatea (de care eu habar nu aveam), un întreg an şcolar fiind obligat să stau la internat (în regim strict, „ca la armată”), care nu era departe de casă!

Am plecat de acasă cu diploma de bacalaureat din 1967, la 17 ani (am fost dat la şcoală la şase ani, la Adjudu Vechi), dar în acte am rămas cu domiciliul stabil în Str. 30 Decembrie Nr. 11 din Adjud, am bântuit întreaga ţară (cu viză flotantă la Baia Mare, apoi la Rugineşti-Vrancea, unde am fost profesor suplinitor, Bârlad un an şi patru luni, militar, Bălan, la mina de cupru, „vagonetar” în subteran un an şi jumătate, apoi un an corector şi şef al secţiei scrisori la ziarul Informaţia Harghitei, la Miercurea Ciuc, unde erau angajaţi viitorii scriitori Calistrat Costin şi Ioan

Nete, apoi la Bucureşti, cu mai multe gazde şi locuri de muncă, aici am condus şi un cenaclu studenţesc, intitulat „3,14”, plus facultăţi închipuite, apoi Petroşani-Livezeni, la mină de cărbune în subteran, până ce m-am accidentat, apoi Cluj-Napoca, unde n-am reuşit să mă integrez nicicum). Interesant de reţinut, până la reorganizarea administrativă a ţării din 1968, Adjudul aparţinea de regiunea Bacău, după anul 1968 a trecut la judeţul Vrancea. La Focşani, din 24 mai 1975 (căsătorit, cu copil născut în 25 iulie), am locuit în trei locuri la bloc, pe Aleea 11 Iunie, la părinţii Doinei Popa, cum spuneam, şi apoi la un apartament al nostru, lângă complexul mare alimentar şi Piaţa Sud, tot în Cartierul Sud (pe atunci nu era gaz metan în Cartierul Sud, iar încărcarea unei butelii era o aventură), după ce m-am angajat prin concurs pedagog la Liceul Nr. 1 (ISEH) şi Nr. 4 (Construcţii), şi apoi mânuitor de carte şi bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” . Aici am suferit, în acest apartament la bloc aflat la parter: era balamucul de pe lume, având două bănci în dreptul ferestrelor, pe care beţivii şi „golani cartierului” se reuneau, infernali, non-stop. Într-un final, după ce am debutat editorial, ne-am mutat în Str. Bucegi, „pe colţ” la intersecţia cu Bulevardul Brăilei (nu departe de noul parc numit Schuman azi, pe care îl traversam zilnic, în drum spre Biblioteca Judeţeană, pe Str. Mihail Kogălniceanu)... Erau apartamente închiriate de stat, nu particulare. Nu vreau să-mi amintesc de dezastrul moral legat de tăierea curentului electric numai pe partea unde era blocul în care locuiam (aparţinând de reţeaua electrică a cartierului Bahne), pe partea cealaltă a străzii Bucegi nu se tăia niciodată, fiind considerată „centru” . Nu-mi venea să cred că stau în întuneric şi peste drum blocurile aveau tot timpul lumină. Sau de absenţa apei calde, deşi centrala termică era în spatele blocului nostru (dar nu primea cică „agent”). Am locuit în Str. Bucegi până la finalul anului 1990, când m-am mutat la Bucureşti (ales în februarie 1990, în lipsă, redactor-şef al unui nou săptămânal al Uniunii Scriitorilor, Contrapunct, de la care am plecat în vara anului 1991 la revista Viaţa Românească, la care m-am pensionat şi la care mai sunt şi azi redactor, nu pentru mult timp însă, îmi ajunge, îmi tot amân retragerea inutil; revista Contrapunct, devenită lunară şi trimestrială, a dispărut cred în 1993, nu mai ştiu exact când), pe Str. Bibescu Vodă, „La fântâni”, în Piaţa Unirii, unde am fost terorizat efectiv 17 ani de o cârciumă cu proprietari israeliano-irlandezi, deschisă ilegal sub apartamentul meu de la etajul 1 (cu muzică dată la maximum, cu program non-stop, cu mirosuri infecte de la bucătărie şi scandaluri pe terasa

deschisă sub ferestrele noastre; cârciuma există şi azi, izvor de corupţie la toate nivelurile Capitalei), de unde am plecat în 2014 şi m-am mutat la capătul Căii Giuleşti (cu domiciliu stabil; dar unde, de când cu „pandemia”, trecem rar), într-un ansamblu rezidenţial intitulat „Dolce Vita”, şi flotant la Braşov, pe Str. Cedrilor, într-un ansamblu rezidenţial intitulat „Green Park Villas” ... Am schimbat atâtea străzi cu domicilii stabile de-a lungul vieţii, las la o parte pe cele flotante (nu multe domicilii stabile, dar semnificative; 15 ani la cantonul CFR Dumbrava Roşie şi Cantonul 248, fără străzi, nu-mi s s 5 5 dau seama cum arătau actele cu domiciliul stabil al părinţilor mei cât au locuit la aceste cantoane CFR, probabil erau înregistraţi la Adjud; apoi zece ani în Str. 30 Decembrie din Adjud; apoi 15 ani pe trei străzi din Focşani; şi 30 de ani la Bucureşti, din care şapte ani flotant la Braşov), Dumnezeu cu mila... Curios, tot mutându-mă, n-am reuşit să-mi cumpăr un loc de veci! În sfârşit, să atrag atenţia că de şapte ani, de când apare la două luni frumoasa revistă Scriptor de la Iaşi, fondată-condusă de Lucian Vasiliu, editată de Editura Junimea (au apărut 80 de numere, pe banii Primăriei Iaşi) public pagini ample de jurnal din anul Revoluţiei, zi de zi din 1989, în care se poate citi în amănunt ce „am făcut şi ce am dres” pe Str. Bucegi (acasă) şi pe Str. M. Kogălniceanu (la Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu).

Liviu-Ioan ST O IC IU s-a născut în anul 1950, în Dumbrava Roşie (la Cantonul CFR) - Piatra Neamţ. Copilăreşte la Cantonul 248 - Halta CFR Adjudu Vechi (la 4 kilometri de oraşul Adjud). Plecat voluntar în armată, după „ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia”, urmează un lung „drum al iniţierii” : cunoaşte oameni, realităţi, în diferite locuri din ţară, profesează meserii diverse şi de scurtă durată şi cunoaşte boema timpului. Nemembru de partid, „rezistent/opozant” recunoscut - contestatar al dictaturii. La Revoluţie, din 22 decembrie 1989 şi până la 5 martie 1990 (când se retrage) este ales preşedintele CFSN/CPUN Vrancea, membru al Parlamentului Provizoriu. În ianuarie 1990 fondează la Focşani revista literară bilunară „Revista V”, pe care o va conduce trei sferturi de an. Din 5 martie 1990, lucrează la Uniunea Scriitorilor şi face parte din diferite colective redactionale la Bucureşti. La „Viaţa Românească” (redactor,

redactor principal, redactor-şef adjunct), lucrează/colaborează şi azi. Între 1991 şi 2004 este redactor-colaborator permanent extern „Cotidianul” (fondat de Ion Raţiu). În anul 1995, devine cofondator al publicaţiei literare „Caietele de la Durău” . În 1980, îi apare volumul de debut „La fanion” (prima ediţie), care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor (deşi a fost primit în Uniunea Scriitorilor după Revoluţie, având „dosar de urmărire operativă informativă la Securitate” din 1981). A publicat numeroase volume de versuri: „Inim a de raze”, „Când memoria va reveni”, „O lume paralelă”, „Poeme aristocrate”, „Singurătatea colectivă”, „Ruinele Poemului”, „Post-ospicii”, „Poemul animal”, „La plecare”, „Cantonul 248”, antologie de versuri de autor, „pam-param-pam (adjudu vechi)”, „Craterul Platon” şi „Le cratere Platon”, trad. Sorin Barbul - lansate la Paris, la Salon du livre, în anul 2016, „Pe prag /Vale- Deal”, „Lanţul” (seria „Opera Omnia”), „Substanţe interzise”, „Nous”, (Colecţia Magister) „Opera Poetică”, volumul 1-3; „Efecte 2.0”, „Stricarea frumuseţii”, antologie de autor. De asemenea, a publicat (selectiv): volume de memorialistică / publicistică: „Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piaţa Universităţii, Bucureşti)”, „Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal ”; romane: „Femeia ascunsă”, „Grijania”, „Vrăjmaş”, „Transfer” şi piesa „Teatrul uitat”, A primit numeroase şi prestigioase premii literare (selectiv): Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei României, Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, „Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul Festivalului Internaţional de Literatură Româno- Canadian „Ronald Gasparic”, „Premiul Balcanica pentru poezie” la Festivalul Poeţilor din Balcani, Marele Premiu „Cununa de Lauri din Tracia” (Grecia), Premiul Festivalului-concurs Internaţional de Poezie „Avangarda XXII” - Bacău, Premiul pentru Poezie al Revistei „Observator cultural”, Premiul „Cartea de Poezie a anului 2012”, Premiul pentru Poezie al revistei „Viaţa Românească”, Marele Premiu al Festivalului Naţional de Literatură „FestLit” Cluj-Napoca, Marele Premiu „Alexandru Vlahuţă” al Salonului literar Dragosloveni, Vrancea. La Teatrul Naţional Radiofonic regizorul Gavriil Pinte, a pus în scenă spectacolul intitulat „Ochii Arhanghelului din vis - o biografie poetică a lui Eminescu” după un ciclu de poeme ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Este tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, rusă, sârbă, chineză, ucraineană, maghiară, turcă şi a apărut în antologii de poezie şi în reviste din străinătate.