GEOGRAFIA MEMORIEI S-au împlinit în iunie douăzeci de ani de când am trecut prima oară pragul Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” din Focşani si de atunci am revenit mereu. Sunt un om de bibliotecă, am văzut multe, de la Lisabona si La Valetta, la Bruxelles si Shenzen, dar mă întorc la Focşani cu sentimentul că sunt acasă, printre oameni, nu într-un depozit de cărţi, că e o complicitate fericită între cei care le au în grijă şi cititori. Mulţi cântă prohodul cărţii tipărite, vin cu scenarii negre, a la Fahrenheit 4510; eu nu cred în asta, mizez pe viitorul ei. Speranţa mi-e întărită, iată, de biblioteca vrânceană, care se reinventează mereu, lansează provocări, captează simpatii, prietenii, solidarităţi peste vârste. Povestea străzii mele, noua invitaţie la meditaţie si acţiune lansată din aula ei, e o dovadă în plus. E o geografie istorică în paginile acestei cărţi, un studiu de istorie urbană, dar mai presus de toate un argument că memoria e vie, nu adormită, că identitatea naţională (care trăieşte prin cultură, nu prin raliere slugarnică la modele provizorii) e greu de răpus. Cine mărturiseşte, se si mărturiseşte, confirmă un adevăr. Ba chiar mai multe! Un adevăr e că Focşanii vin de demult, din secolul XIII, când episcopia Milcoviei trebuie să fi avut o bibliotecă. Alt adevăr e că Focşanii au fost un spaţiu al concordiei interetnice, iar burghezia urbană, făuritoare şi păstrătoare de cultură, i-a adunat pe toţi în jurul unui ideal. Urmăriţi istoria caselor şi veţi vedea că numele proprietarilor: Iordache Pruncu, Sultana Milos, Ernest Vârnav, Alexandru Plagino, Marin Luis, Gheorghe Rarincescu, B. I. Margulis, Cristof Garabet, Nicolae Săveanu s.a. indică o confrerie, nu o dihonie. Clădit lângă Milcov, „Iordanul pământului românesc”, oraşul Focşani a avut primari pricepuţi şi buni gospodari, 5
5
7
7
5
7
7
5
7
7
5
5
5
5
5
5
5
7
7
11
