O altfel de invitaţie la plimbare...
8
Reîntoarcerea la natură Nu numai oamenii, ci şi parcurile îşi au istoria lor, care, printr-o extensie conceptuală, poate coborî până în Antichitatea greacă, ce a inventat polis-ul, cetatea întărită cu ziduri de apărare şi în interiorul căreia vegetaţia nu-şi găsea loc, abia reuşind să-i protejeze pe oamenii care trăiau acolo în condiţii destul de precare, având însă asigurată protecţia vieţii lor efemere. Cei care trăiau în afara zidurilor erau expuşi riscurilor unor atacuri venite mai ales de pe mare, nu neapărat din noţiuni militare, ci în scop de jaf. Era o existenţă aventuroasă pe care textele vremii le consemnează destul de frecvent. Polis-ul a fost soluţia ideală de conservare a vieţii şi de articulare a unei existenţe care să ţină cont de nevoile materiale şi spirituale ale comunităţii din aceste cetăţi, veritabile state în miniatură. Fiind o civilizaţie a pietrei, opusă celei de pământ sau de lemn, între aceste ziduri a înflorit nu doar civilizaţia de tip urban, ci şi cultura care se rafinează până într-atât, încât devine model pentru cetăţile Imperiului Roman şi mai apoi pentru oraşele mari ale Europei şi ale continentelor ce se întâlnesc în jurul Mediteranei. În chip firesc, între aceste ziduri s-a inventat ideea de grădină/parc (vezi Grădina lui Akademos), gândită ca spaţiu al instrucţiei, al meditaţiei, al plimbărilor peripatetice ale maestrului cu ucenicul său. O astfel de grădină, de dimensiuni reduse, evident, era o alternativă la peisajul de piatră în care doar cercul de deasupra mai amintea de natură, în sens generic, cea opusă culturii, aşa cum procedează Lévi-Strauss în cărţile sale. Modelul antic de cetate s-a perpetuat de-a lungul Evului Mediu şi chiar în epocile următoare până ce palatele regale ies din incinta zidurilor şi se plasează în afara lor, fiind înconjurate de păduri sau parcuri imense, gândite de arhitecţi ca o completare a palatului fastuos. Reîntoarcerea la natură este un curent, mai degrabă
filosofic, în Secolul Luminilor (rousseau-ismul) şi devine fapt cotidian în epoca romantică. Acum natura devine „stare de spirit”, altfel spus peisajul e un rezonator firesc al trăirilor, emoţiilor, sentimentelor şi, mai mult decât atât, se metamorfozează într-un limbaj indirect al acestora. Noua mentalitate duce la o civilizaţie a parcurilor ce întrerup monotonia urbană şi se deschid pentru orice doritor de evadare într-un spaţiu natural prin excelenţă la englezi şi ordonat geometric la francezi. Aşa ajunge şi-n spaţiul românesc ideea de parc sau grădină, mult întâr ziată de ceea ce era realitatea urbană a locului, mai ales cea din Principate, în care lipseau oraşele propriu-zise, locul lor fiind luat de târguri. Într-o astfel de aşezare parcul era un non-sens, căci logica uliţelor şi a caselor era una mai apropiată de rural decât de urban. Casele de chirpici alternau încă cu cele de cărămidă, prăvăliile erau aşezate una lângă alta, cu deschidere la uliţa principală, iar locuinţa şi grădina veneau în continuarea celor dintâi. La ce-ar fi folosit parcul într-o astfel de aşezare pentru care lumea vegetală era la îndemână? Cei înstăriţi aveau şi livadă şi vie, nemaiavând nevoie de un spaţiu al reveriei, al plimbărilor solitare sau în grup. Doar în momentul în care unele târguri devin în cele din urmă oraşe, parcul se inventează şi-n spaţiul urban românesc. Istoria târgurilor, ce devin treptat oraşe, se circumscrie nu atât în jurul unui Centru, cât în cel al unei grădini, numită „publică” atunci când e iniţiativa primăriei sau poartă numele celui care a gândit-o sau a donat terenul spre folosul obştei. Poate că de aici vine şi precaritatea spiritului urban în spaţiul cultural românesc, cetatea fără centru (Agora generică) fiind mai degrabă o realitate preponderent rurală, pentru care grădina sau parcul sunt cvasiinutile.