La război Iulian Mardar Mircea știa că lunetiștii de elită apasă pe trăgaci între bătăile inimii, dar el nu ajunsese încă la această performanță. Și nici măcar nu avea pușcă cu lunetă. De aceea, după ce ochi exact un deget deasupra cozorocului, folosindu-se de cătare și de cuiul cătării, își ținu respirația și apăsă pe trăgaci. Uralele din spatele său îi spuseră că trăsese, pentru a zecea oară în acea dimineață, punct ochit – puct lovit. - Gata, băiți, zece la rând! spuse, întorcându-se către camarazii săi. Hai să vedem dacă nemțălău’ ține pasul. Zicând aceasta, își puse boneta de soldat în vârful unui băț și o înălță deasupra tranșeei. După câteva secunde se auzi un foc de armă. Boneta se înălță puțin, dar rămase în băț. Mircea o coborâ astfel încât să vadă dacă fusese lovită. Da, aceasta avea o gaură în plus. Se ridică pe marginea tranșeei, fluturând-o deasupra capului, și strigă către ceilalți: - Țen! Țen, frăție, țen! Zer gut! Zer gut! Hai, că ești bun, dă-te dracu’! Reveni printre ai săi. Le arătă și lor unde fusese făcută ultima gaură. - Uite, aici a tras. Cre’ că îmi trebuie o bonetă nouă. Asta are zece găuri de intrare și câteva de ieșire. Vreo paișpe, în total. O putem folosi în loc de ciur. Plutonul lui Mircea aștepta ordine noi în acea tranșee de mai multe zile, dar încă nu ajunsese nimeni până la ei. Sergentul trimisese doi dintre soldații aflați sub comanda lui să dea de restul regimentului și să vină să-i ia de-acolo, și pe ei, și pe nemți, dar probabil că se rătăciseră, sau poate fuseseră omorâți de inamic. Oricum, sergentul nu voia să mai trimită pe nimeni, așa că așteptau, pentru că nici nu-i putea lăsa pe nemți nesupravegheați, să-și facă de cap în spatele frontului, dar nici nu voiau să-i atace, iar asta dintr-un sentiment care nu are de-a face cu războiul: de milă. „Io cre’ că nu mai știe nici dracu’ că suntem aici. O uitat de noi cât îi lumea!” zicea, din când în când, Vasile Brăcinaru, un ardelean stereotipic de calm, care nu zâmbea niciodată. „Da’ unde nu dă Dumnezeu să-și aducă aminte de noi când s-o sfârși urgia asta de război!”, replica, de obicei, Neculai Bujneață, telefonistul rămas fără telefon, Tulcean de origine, dar care se însurase pe undeva prin Iași. - Ia vezi, mă, mai vrea? îi zise Mircea lui Traian Golomoț, cel mai scund soldat care cărase vreodată o armă după el. Adică, mai degrabă, care târâse vreodată o armă. - Da’ uită-te tu, Lunganule! răspunse înciudat Traian, pe baza piticimii căruia se tot făceau glume. - Nu pot, mă, că de-abia mi-am aprins țigara asta. - Nu mai văd nicio șapcă, zise Ion Amărandei, un moldovean înalt, cu mustața pe oală. Băiat bun, să-l pui la rană, dar prea voia să le facă tuturor pe plac. - Auzi, da’ tu când ți-ai dat seama că și nemțălăii sunt rătăciți, fără comunicare, fără aprovizionare, fără nimic? îl întrebă Neculai Bujneață pe Mircea. - Când i-am luat arma lu’ ăsta micu și am aruncat-o afară din tranșee, înspre nemți. A trebuit să o aducă înapoi, că n-a avut încotro. N-au tras niciun foc. O fi ăsta mic, de zici că-i copil necrescut, da’ e război, și nemții ar fi tras, dacă ar fi avut ordin. - Poate că o să vină alții să-i ajute, se băgă în vorbă Vasile Brăcinaru, rostind cuvintele rar și apăsat. - O să vină pe dracu! răspunse Mircea. Ăștia bat în retragere de câteva luni. Îi cotonogesc rusnacii pe unde-i prind. Cre’ că acum sunt aproape de Berlin. - N-are cum, îl contrazise Traian. Săptămâna trecută eram în prima linie. Om fi noi acum în spatele frontului, după cum se vede, da’ nu cre’ că au ajuns deja la Berlin. Pur și simplu n-are cum. 1
Nu mai avea nimeni nimic de zis, așa că se apucară să facă fiecare câte ceva, chiar dacă ceva-ul acela era să stea tolănit pe fundul tranșeei, cu o țigară în colțul gurii, visând la fân cosit și serbări câmpenești. Grosul armatei o luase înainte, ținând pasul cu rușii și forțându-i pe nemți să se retragă înspre graniță, urmând a-i hărțui până la Berlin, așa cum se auzea. Acum erau și nu prea mai erau pe front. Pentru nemți era și mai rău, ca omul care nu e de prin partea locului. Plutonul lui Mircea mai număra, acum, optsprezece oameni, toți încercați în lupte crâncene, care călcaseră pe mâini și picioare retezate, peste intestine împrăștiate prin praf și peste cadavre mutilate. Nemții care ocupau tranșeea aflată la doar 60-70 de metri de ei erau, probabil, cam tot atâția, sau poate mai puțini, de nu aveau curajul să se expună gloanțelor ieșind din tranșee, nimicindu-și adversarii și pornind, apoi, în căutarea grosului armatei lor. - Bă, care faci un poker cu mine? întrebă, dintr-o dată, Mircea. Nu răspunse nimeni. Majoritatea erau oameni de la țară, care nu-și pierduseră niciodată timpul cu jocuri din astea, de domni simandicoși. - Hai, bă, că jucăm pe țigări, nu pe bani. Mircea se uită pe rând la camarazii săi și continuă, râzând sănătos: - Că de bani v-am ‘curățat’ io ieri! Cele câteva înjurături care îi ajunseră la urechi, și care îl vizau direct pe el, îl făcură să râdă și mai cu poftă. - Mă bag eu, zise Grigore, fost artilerist, devenit infanterist dintr-o greșeală de tipar. Da’ jucăm cu un pachet nou, pe care l-am ”rechiziționat” de la niște Friți luați prizonieri, săptămâna trecută. - Și eu de unde crezi că am cărțile? Dă să văd pachetu’! Mircea întinse mâna și rămase așa, în așteptare. Grigore scoase pachetul din buzunarul de la piept. - Na, ia de-aici. Îl luă și își dădu seama din prima clipă că erau la fel cu ale lui. - Uite, seamănă ca două picături de apă, zise Mircea, arătându-i cărțile lui de joc, care stătuseră pâna atunci în porthartul pe care îl căra doar așa, ca spațiu de depozitare. Grigore luă amândouă pachetele, scoase cărțile din ele și se convinse de faptul că erau identice. - Da, da’ tot vreau să jucăm cu ale mele, zise el. - Bine, bre, jucăm cu ale tale, ce mare brânză! acceptă, mai mult de lehamite, Mircea. Puse cărțile sale de joc pe masa improvizată din câteva ranițe și o pătură, așa, scoase din pachet cum erau, apoi se uită la Grigore cum se chinuia să le amestece pe ale sale. - Bă, da’ tălâmb mai ești! Cin’ te-a învățat să le amesteci așa? Mă dor și ochii când te văd cum te chinui. Dă-le la mine, să-ți arăt eu cum se face! Mircea trecea drept expert în cărțile de joc. Băiat de oraș, învățase poker de la fiul băcanului pentru care lucrase în civilie. Băcanul, om chibzuit, strânsese toată viața lui bani pentru copii, dar Dumnezeu îi dăruise unul singur, un băiat, căruia îi dăduse de toate, inclusiv bani pentru a merge la studii în străinătate, la Paris. Ajuns acolo, acesta descoperi jocul de poker și în scurt timp înzeci banii dați de tatăl său. Dacă avea sau nu să termine vreodată studiile, asta rămânea de văzut. Oricum, războiul pică la țanc și-i oferi scuza perfectă pentru întreruperea lor. Dar nu se întoarse în țară. Cu banii strânși de el, câștigați din poker, și cu un supliment de la tatăl său, se refugiase pe undeva prin America Latină. Mircea nu știa exact pe unde. 2
- Gata, le-am amestecat. Taie și întoarce o carte, ca să vedem cine-i prima mână. Grigore întoarse un opt de treflă, iar Mircea un popă de pică. - Bun așa, zise Mircea. Hai, treci la dat cărți. Dar Grigore nu apucă să împartă nici măcar o carte. Din tranșeea nemților se auzi o voce strigând, aparent, către ei. ‘Rumanich! Rumanisch!’, zicea vocea, care se străduia a nu fi belicoasă. - Ia vezi, Lunganule, ce vrea Friț, îi ordonă lui Mircea sergentul Mihuț Balaban, care până atunci stătuse deoparte, tăcut ca de obicei. Era un om care avea un simț al dreptății înnăscut și care încerca să fie mereu corect cu el și cu ceilalți. Oamenii din plutonul lui îl respectau și apreciau faptul că, în afară de porecle, nu folosea niciodată un cuvânt urât atunci când li se adresa. Lui Mircea i se se punea ‘Lunganu’ nu pentru că ar fi fost cel mai înalt din pluton, ci pentru că avea curajul nesăbuit de a-și iți capul din tranșee ori de câte ori era nevoie, riscându-și viața pentru a da informații celorlalți. - E un nemțălău cu o batistă albă în vărfu’ puștii. Face semne că vrea să vină la noi. - Să se predea? întrebă sergentul. - Dracu’ știe, don’ sergent? Nu stă cu mâinile în sus. Doar face semne că vrea să vină la noi. Sergentul se gândi câteva clipe, privind undeva în jos și la dreapta sa. Dacă ar fi avut o țigară aprinsă, ar fi tras cu sete din ea și, dând fumul afară, ar fi spus cele ce urmează, dar el nu era fumător, așa că zise pur și simplu: - Fă-i semn să vină. Vasile, îi ieși în intâmpinare și îl percheziționezi. Să nu aibă vreo grenadă la el, să ne omoare pe toți. Lunganule, stai cu pușca spre ei, să nu-l ia careva în cătare pe Vasile. Cei doi se întâlniră la jumătatea distanței dintre tranșee. Neamțul venise fără armă, iar Vasile o purta pe-a sa agățată pe umăr, semn că niciunul nu se temea de celălalt. Românul se întoarse cu fața la tranșeea unde erau camarazii săi, renunțând a mai sta cu un ochi pe cea unde erau nemții. După o percheziție sumară, îl apucă de cot pe neamț și, așa, îl conduse până la ai săi. Dintre toți, doar sergentul și cu Mircea rupeau ceva cuvinte în limba germană. - Was wilst do? întrebă sergentul, încercând să fie relaxat. - Wasser, veni răspunsul. Wasser, bite schon. Neamțul își dezveli dinții într-un zâmbet care lăsa să se vadă crăpăturile din buze, făcute de sete. - Vrea apă, don’ sergent, și ne mai și roagă frumos. - Știu, Lunganule, că doar eu l-am întrebat ce vrea, pe limba lui. Se uită mai atent la neamț și hotărâ că n-are de ce să nu-i dea niște apă. - Piticule, dă-i niște apă, îi ordonă lui Traian Vezi, pune-i doar puțin, pe fundul unei căni, că dacă nu a mai băut de câteva zile, dă ortu’ popii pe-aici. Voi, ceilalți, țineți ochii pe tranșeea nemților. Să nu le treacă ceva prin cap. Traian aduse apa pe care neamțul o bău cu evlavie. Se vedea după gesturi și după privire că era un om educat. - Ce caută ăsta la război, don’ sergent? Are față de domnișor de oraș, ceva om cu carte, pe care nu vrei să-l trimiți în bătaia puștii, întrebă, mirându-se sincer, Grigore, artileristul, în timp ce se uita când la neamțul din tranșeea lor, când la cei din cealaltă tranșee care, acum, ițindu-și capetele, aruncau priviri atente încercând să își dea seama ce se petrecea în tabăra românilor. - Hitler e disperat, ar trimite-o și pe mă-sa, dacă ar avea cum, își dădu cu părerea Traian, de la înalțime celor o sută cincizeci și șapte de centimetri ai săi. 3
Neamțul termină apa, pe care o bău cu înghițituri mici, apoi, arătând când spre cană, când spre camarazii săi, le dădu de înțeles că ar vrea apă și pentru ei. - Ete, na! Făcu Grigore. Le dai un deget și ei îți iau toată mâna. Te pomenești c-o să vrea să-i punem și la masă! - Nu e vina lor că sunt aici, zise sergentul. I-a trimis nebunu’ ăla. N-au avut încotro. Acuma, noi avem apă destulă, și putem oricând să mai aducem din satele pe lângă care am trecut, că suntem la noi acasă, dar ei... - După câte bag seama, cam vreți să le dați, zise Mircea, scărpănându-se în cap printr-una dintre gările bonetei sale. - Da, cam veau. - Io am o propunere, don’ sergent. Dacă mă bate la poker, îi dăm apă gratis. Dacă îl bat, tot le dăm apă, da’ tre’ s-o plătească. - Mă, da’ știu că-ți merge mintea la afaceri tot timpul, făcu admirativ Ion Amărandei. - Păi, și cum îi spunem asta? Că jumătate din ce știu pe nemțește deja s-a dus când l-am întrebat ce vrea, zise sergentul. - Las’ pe mine, don’ sergent, că-l fac eu să-nțeleagă, propuse Mircea. Acesta se poziționă în fața neamțului a cărei față era încremenită în zâmbetul acela de om bun, și începu, arătând spre cărțile de joc. - Du, asta, bucher? Cărți, bucher? Neamțul zâmbea în continuare. Ridică din umeri și zise. - Ich verstehe nicht. - Cum să nu-țelegi, măi, omule, nu ai văzut cărți în viața ta?! Cărți, buche, na, uită-te la ele, îi împinse Mircea cărțile sub nas. - Oh, Spielkarten, făcu neamțul, părând a se dumiri. - Buchen o fi cărți de citit, ‘nea Mircea, își dădu cu părerea Stelian Ogreanu, zis Țâcă, mezinul plutonului, singurul care vorbea încă mai rar decât sergentul. - Ete, prinse și Țâcă glas. Une-ai fost pân’-acu? Da’ cre’ că ai dreptate, zise Mircea. Hai, c-o s-o iau alfel. Se întoarse din nou către neamț și începu să explice, folosind cât de bine se pricepea, semne desenate prin aer cu brațele, cu capul și, în general, cu tot corpul. - Fii atent aici: poker, știi? Po-ker. - Ja, ja, poker. - Bun. Deci: poker, du și ich. Așa, du și ich poker. Ich câștigăn, du plătităn wasser, cu baninștain, pentru camaradinstăn a lu’ du. Jawohl? Du câștigăn, ich trimitaigăn wasser moacănștain la du. Jawohl? O fi înțeles sau nu, n-avem de unde ști, că lucrurile s-au întâmpla demult, dar știm că neamțul s-a așezat pe unul din bolovanii ce țineau loc de scaune, din jurul mesei improvizate, și făcu semn că ar vrea să amestece pachetul care fusese proaspăt desfăcut. Lunganu încuviință, iar neamțul se puse pe treabă. - Mamă, parcă-i de la circ! făcu Grigore privind la mâinile neamțului care se mișcau rapid și cu dexteritate, amestecând cărțile așa cum nu mai văzuseră ei niciodată. - Ai pus-o, Lunganule. Ăsta te bate și fără cărți în mână. Mircea nu recunoscu vocea celui care vorbise, dar nici nu îl interesa cine o făcuse. Privea fascinat cum neamțul făcea și desfăcea pachetul, de parcă vrăjise cărțile și acestea îl ascultau cu sfințenie. - Gata, ajunge, halt, basta! îi spuse neamțului după ce se dezmetici. Vezi că le rupi. - Lasă, nea Mircea, că mai ai un pachet fix la fel. 4
Era pentru a doua oară când vorbea mezinul poreclit Țâcă. Pesemne că spectacolul dat de neamț îl entuziasmase peste măsură. - Taci, că tre’ să mă concentrez. Neamțul îi dădu întregul pachet, semn că voia să joace ca bărbații adevărați. Românul le ‘tăie’, apoi neamțul împărți cărțile. Lunganu le filă ușor. Avea un trei de inimă roșie, o damă de treflă, un opt tot de treflă și doi șeptari. ”Păstrez șeptarii și le dau jos pe celelalte. Când joci cu tot pachetul, câștigi și cu o carte mai mare, un popă sau chiar un as, dară-mi-te cu o pereche.” De partea celaltă, neamțul gândea exact la fel, dar pe limba lui. Iar aici, ”la fel” nu sunt vorbe-n vânt, pentru că și neamțul avea, la fel ca românul, doi șeptari. Mai avea și un valet de pică, un doi de romb și un cinci de inimă roșie, dar se hotărâ ca pe acestea trei să le schimbe, sperând să-i mai intre măcar încă un șapte. Puse fiecare câte trei cărți jos, păstrând șeptarii. Neamțul îi dădu trei cărți lui Mircea, apoi trase și pentru el pe următoarele trei. Se priviră unul pe altul în ochi, sperând să vadă vreun semn, ceva. Nimic. După câteva secunde de tăcere încordată, în care cei doi se gândeau cum să continue jocul, se auzi motorul unui avion. - Ia vezi, Ioane, e de-al nostru? ordonă sergentul, pentru că Ion se pricepea foarte bine la a distinge avioanele după siluetă. Le ghicea din prima, de la distanță, de multe ori doar ascultând motorul. - E american, don’ sergent, zise el, deși avionul încă nu se vedea. Când apăru, de după un deal nu foarte înalt, zbura jos, căutând, parcă, ceva. - E clar american, don’ sergent, întări Ion. Poate ne caută pe noi. Avionul zbură pe deasupra lor cu motorul huruind - De ce să ne caute pe noi un avion american? se miră sergentul. Avionul întoarse și, de data aceasta, zbură la mică înălține pe deasupra tranșeei unde erau nemții. Cu cărțile de joc în mâini, Lunganu și neamțul erau în picioare, fiind atenți la avion, dar și unul la altul. - Ce vrea să facă americanu’ ăsta amețit? se întrebă mai mult ca pentru el Traian. Hai să-i facem din mână, că doar acum suntem cu ei, nu? continuă el, și începu să dea din mâini. Apoi cu toții, îl imitară. - Ich habe ein idee prima-ntâia, îi zise Mircea meanțului. Du și du camarads, faceți așa, dați din mâini. Fluturainăn din brațen. Hai, fă-le semne alor tăi să facă ce facem și noi! Neamțul, din nou, înțelese, și începu să-și agite brațele în aer, către camarazii săi. Aceștia îl imitare numaidecât. Acum, din ambele tranșee, nemți și români, foști aliați, actuali dușmani, făceau din mâini către avionul american, fost dușman pentru amândouă taberele din tranșee, actual aliat cu unii dintre ei. - Așa, strigă râzând Mircea, să mori tu dacă mai știi cu care ești, că și-așa, până am întors armele, ne-ați bombardat de ne-au sărit fulgii. Ia de-aici, american amețit! Români și nemți, făceau semne și strigau către avionul american, fiecare în limba lui, pentru că oricum pilotul n-avea cum să-i audă. La a patra tură, avionul se poziționă între tranșee și lansă unica bombă care era prinsă de burta lui. O secundă, amuțiră cu toții. Apoi... - Culcat! Down! Fir-ar mă-sa de bou! Sheisse! Bomba aruncă un val imens de praf și bolovani peste ambele tranșee. Mircea și neamțul cu care juca poker se aruncaseră la pământ, lângă masa improvizată. Încă mai aveau cărțile în mâini. Suflul expoziei nu fusese atât de puternic pe cât se așteptaseră. Prin praful gros, ridicat în aer de suflul exploziei, românul văzu cărțile din pachetul celălalt, răsfirate, care cu fața în sus, care cu fața în jos... Lângă mîna lui dreaptă, un șapte 5
de treflă. Îl înșfăcă numaidecât, îl puse printre cele cinci pe care le avea și, cercetând celelalte cărți în grabă, lăsă să-i cadă un nouă de pică, pentru a nu avea șase cărți. Se așeză apoi pe bolovanul care ținea loc de scaun și așteptă să se risipească norul de praf, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. În curând începu să distingă silueta neamțului, care aștepta și el, calm, cu același zâmbet pe față, să se așeze praful. - Mamă, ce ne-a făcut ăsta cu bomba lui! zise sergentul, ridicându-se din poziția culcat și scuturându-se de praf ca un câine ieșit din apă. E cineva rănit? Sunteți cu toții bine? Erau. Prăfuiți, dar bine. Prăfuiți bine. - Ei, hai să vedem, le dăm nemțălăilor apă gratis, sau ne-o plătesc? întrebă Ion, de parcă nu ar fi explodat o bombă lângă ei, cu doar un minut înainte. - Eu zic că o să plătească, zise Mircea. Hai, să văd ce ai! Bite, Ich will... cărți. Să văd! “N-are cum să-i bată pe cei trei șeptari ai mei”, gândi Lunganu. „Ne umplem de bani vânzând apă din fântână. Dacă or mai fi buni banii lor după război.” Neamțul întoarse cărțile către Mircea. Acesta se uită la ele zâmbind încrezător. Într-o secundă zâmbetul se transformă în grimasă. Deschise larg ochii și se apropie de cărțile ținute în mâna dreaptă de adversarul său. Se dădu înapoi, din corp, apoi se apropie din nou de ele. Se uită la cărțile din mâna sa, și din nou la cărțile din mâna neamțului. Se uită, după aceea, la cărțile împrăștiate pe jos. Înțelese. Începu a râde. Râdea de se scutura praful de pe el. Întoarse, râzând, cărțile sale către neamț. Acesta se holbă puțin la ele, după care se alătură lui Mircea în cascadele de râs. Aveau, amândoi, câtre trei șeptari. Câțiva dintre românii aflați în jurul lor înțeleseră și ei, și începură a râde zgomotos. Mircea se ridică, își trecu brațul în a cărui mână ținea cărțile după gâtul soldatului german, de parcă ar fi fost prieteni de-o viață, și le zise celorlalți, în timp ce îl bătea pe neamț, ușurel, cu pumnul în piept. - Că și neamțu’, și românu, când e vorba de poker, gândesc la fel: nu contează cum o faci, câtă vreme câștigi. Ha, ha, am vrut să ne-o facem unu’ altuia, da’ ne-am făcut amândoi de râsul curcilor. Românii le umplură gamelele nemților cu apă, gratis. Nu se știe exact cât au mai stat acolo, și unii, și alții, dar cert este că, atunci când au fost găsiți, nemții erau sătui de băut atâta apă, iar nici unul dintre soldații aflați în cele tabere nu mai avea gloanțe. În schimb, fiecare avea șapca, respectiv boneta, găurită în foarte multe locuri.
6