Dunarea de Jos, nr.129

Nr.129

Conferinţa de Umor în politicile convenţionale şi neconvenţionale Profesorul britanic Christie Davies, de la Universitatea din Reading, cunoscut mai ales pentru volumul „The Mirth of The Nations”, apărut în anul 2002, a primit în cadrul conferinţei, eveniment susţinut de Societatea Internaţională pentru Studiul Umorului, titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Dunărea de Jos. La oficiere au fost prezenţi, dintre oamenii politici, primarul Marius Stan, preşedintele CJ, Nicolae Bacalbaşa (care în fotografia 1 îi dăruieşte un binevenit buchet de flori), şi deputatul Florin Pâslaru.

(Foto E.Stamate)

Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1

SUMAR

În aces t număr

REVISTA

noiembrie

VĂ INVITĂM...

CENTENARE:

...cu deosebită plăcere şi drag la spectacolele noastre realizate în colaborare cu Teatrul Muzical Nae Leonard! În fiecare lună!

paginile 26 şi 28

Ion Mincu şi Vasile Gh.Popa - semnează

Katia Nanu, Dan Mircea Cipariu, Mitruţ Popoiu şi Andrei Velea Proză de Flann O’Brien, Constantin Tănase, Elena Maria Stara

Feisbucmania paginile 6-10

ADRIAN GHEORGHE MATUS Poezie pagina 11

TEATRU de Victor Cilincă pagina 22

Minorităţile religioase Mănăstirea Dumbrăviţa, din Dobrogea. Istorie şi actualitate o importantă pagina 34 aşezare Cronici de carte semnate de monahală din Dan Plăeşu, Petre Rău sudul Moldovei Cronici de film şi de artă plastică pagina 32

semnate de M. Popoiu şi C. Stoica

Caragiale în era digitală (p.5) Întâlnire de suflet În data de 1 noiembrie a avut loc în comuna Cuca o întâlnire de suflet cu bătrânii satului care au făcut parte din grupul de fluieraşi înfiinţat în 1959. Evenimentul s-a desfăşurat în cadrul proiectului „Sfatul bătrânilor” şi a fost prilejuit de prezentarea unei înregistrări video din anul 1974 când a fost realizat un documentar despre obiceiurile de nuntă din zona de sud a Moldovei.

Alături de bătrânii care au făcut parte din grupul de fluieraşi, pe atunci tineri, au fost prezenţi şi rude ale celor care au trecut cu dragul de fluier şi cântec în lumea de dincolo şi care nu şi-au putut stăpâni emoţiile revăzându-şi părinţii, fraţii sau bunicii doinind din fluier.

Implicat în această manifestare folclorică, domnul profesor Enciu Gheorghe a prezentat un istoric al înfiinţării formaţiei de fluieraşi şi a evoluţiei sale artistice. Primarul comunei Cuca a fost încântat de iniţiativa Centrului Cultural „Dunărea de Jos” de promovare a valorilor locale şi a promis celor prezenţi că va susţine o astfel de manifestare mult mai amplă, cu o participare mare a membrilor comunităţii.

Paul Buţa Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Eveniment

2

Nr.129

LA ANIVERSARĂ...

Încărcăt ura emoţională a oricărui jubileu este determinată, în ultimă instanţă, de gama sent imentelor împărtăşite la celebrarea lui sentimente trăite din plin şi datorită co nşt ient izării semnificaţiilor unui eveniment de asemenea amploare. O fi poate cam paradoxală afirmaţia, dar rostul de bază al celei de a XXV-a aniversări a Teatrului Republican Muzical-Dramatic „B.P.Haşdeu” din Cahul constă în faptul că el şi-a confirmat convingător, pe parcursul primului său sfert de secol, dreptul la existenţă, dreptul elementar de a fi. Zic aşa. Deoarece nu numai funcţionari de diferită importanţă, ci chiar şi unii dintre actorii care s-au aflat la capătâiul acestei instituţii inaugurate pe 17 oct ombrie 1987 în „capit ala de sud” a republicii Moldova, i-au abordat, mai târziu, destinul prin prisma îndoielilor, a vechii dileme hamletiene. Poate că n-a avut acest teatru din provincie realizări de răsunet, cu anumite influenţe asupra evoluţiei artei dramatice în spaţiul dintre Prut şi Nistru, dar distincţiile obţinute la Galele Premiilor UNITEM şi la puţinele festivaluri internaţionale, la care prezenţa noastră a fost de multe ori parcă întâmplătoare, demonstrează că actorii săi, de ieri şi de astăzi, şi-au făcut şi îşi fac cu har şi onestitate meseria. Şi dacă o aniversare constituie şi un îndemn de a realiza, cu sentimentul datoriei împlinite, unele bilanţuri, este 8 că în răstimpul menţionat au fost montate grăitorfoto faptul Dunărea de Jos

în ansamblu 78 de spectacole, adică în medie câte trei în fiecare stagiune o medie convenţională însă, deoarece au fost şi nişte perioade vitrege, când (după calamitatea din 1998, bunăoară, soldată cu demolarea scenei şi a unui segment al sălii de spectacole) timp de câţiva ani la rând “B.P.Haşdeu” n-a putut să pună în scenă o piesă sau alta. De altfel, condiţiile de activitate la Cahul au fost dificile întotdeauna. Dar vorba unui vers al patronului nostru spiritual: Arborul suspină,/Însă nu se-nchină,/ Înfruntând ispite/ Pieptu-i bărbătesc.

Condiţiile neadecvate au determinat nu numai anumite limite în promovarea politicii repertoriale, ci şi o fluctuaţie (neînsemnată, totuşi) a actorilor, deşi trupa a avut o componenţă relativ redusă de fiecare dată. Şi dacă voi spune că ea, trupa, s-a distins mereu prin „pieptu-i bărbătesc”, prin spirit de consacrare şi chiar de sacrificiu, să ştiţi că nu exagerez. Pentru că - vorba aceluiaşi B.P.Haşdeu - Arboru-i ideea,/ Frunzele-s aceia/ Ce-nviază ţara/ Ş-o ridică sus.

Arbore pentru noi, adică ideea ce ne uneşte şi ne întăreşte, este tocmai teatrul pe care-l slujim cu toată răspunderea şi abnegaţia de care suntem în stare. Nu întâmplător drept simbol neoficial al teatrului considerăm bradul evocat de B.P. Haşdeu - arborele ce, deşi aspiră ger, îndură foc, cu trăsnetul se luptă, o rădăcină de colos/ şi-a sfredelit în stâncă/ şi de stâncă, maiestos,/mai sfredeleşte încă.

Gheorghe Mândru actor şi regizor, directorul Teatrului „B.P.Haşdeu”

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

3

„ArtMUNDI” Festival al Comunităţilor etnice din Euroregiunea Dunărea de Jos Proiect Cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional La nivel internaţional, s-a colaborat cu Valentin St roya, direct or al Organizaţiei Publice de Tineret „Noua Generaţie a Europei”, raionul Reni, regiunea Odessa, Ucraina, Igo r Babaian, direct or Agency for Cross Border Cooperation Lower Danube Euroregion, Izmail, oblastul Odessa, Ucraina şi cu reprezentanţi ai instituţiilor Acest proiect s-a derulat sub egida de cultură şi colaboratori ai Uniunii Elene din România - Comunitatea Elenă Galaţi, din Consiliului Judeţului Galaţi şi în parteneriat cu: - Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Republica Elenă din Serres, Salonic şi Athena.

De altfel, misiunea Centrului Cultural „Dunărea Patrimoniul Naţional Galaţi, Uniunea Elenă din de Jos” este de a promova valorile civilizaţiei, România -Comunitatea Elenă Galaţi, Uniunea Democrată Turcă din România - filiala Galaţi, culturii şi artei naţionale şi universale, de a face Uniunea Armenilor din România - filiala Galaţi, vizibil patrimoniul cultural tradiţional material şi imaterial specific comunităţilor etnice şi arealului în care acestea s-au stabilit.

Prezenţi la această ultimă etapă de proiect au fost directori şi reprezentanţi ai instituţiilor de cultură din judeţul Galaţi, reprezentanţi ai altor instituţii organizatoare de eveniment e culturale, preşedinţi, vicepreşedinţi, membrii şi reprezentanţi ai Comunităţilor etnice existente în judeţul nostru.

Proiectul s-a bucurat de un real interes în rândul participanţilor, iar partenerii de proiect şi-au exprimat dorinţa continuării acestui tip de parteneriate, pentru a putea Alianţa Romilor din judeţul face vizibile nu numai aspectele cunoscute Galaţi, Uniunea Democrată ale minorităţilor etnice, dar şi problemele cu Maghiară din România care se confruntă acestea.

Comunitatea Maghiară Galaţi şi a avut ca obiectiv obiectiv protejarea şi promovarea Laura Elisabeta PANAITESCU valorilor autentice şi sprijinirea multiculturalităţii prin menţinerea diversităţii culturale şi promovarea dialogului intercultural. În data de 29 octombrie 2012, ora 11 , a avut loc lansarea broşurii cu DVD inclus şi, totodată închiderea proiectului cultural derulat sub titulatura „ArtMUNDI - festival al comunităţilor etnice din Euroregiunea Dunărea de Jos”.

Proiectul înscris în programul de activităţi al Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi, pentru anul 2012, a obţinut finanţare de la Administraţia Fondului Cultural Naţional, la aria Educaţie Culturală.

Evenimente

00

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

Cronici culturale gălăţene

4

Vis de copil

foto 2

În cadrul Festivalului „Perla Dunării”, Adina Tăbăcaru, care a luat şi premiul I la secţiunea interpretare, şi-a lansat volumul de debut, volum de versuri, „Vis de copil”, prezentat cu entuziasm de către poeta Eleonora Stamate şi directorul CCDJ, Sergiu Dumitrescu. Două poeme ale sale vă vor încânta cu siguranţă la pagina 14.

Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Vis de copil Adina Tăbăcaru „O bucurie neîmpărtăşită, ţinută doar pentru tine este un păcat” spune Virgil Matei, drept pentru care salut orice debut valoros în revista „Tecuciul literar artistic” al cărei redactor şef sunt. În luna august în revista amintită am debutat-o pe Adina Tăbăcaru, eleva de 12 ani din Tecuci, căreia soarta i-a produs o frumoasă surpriză, de ziua Şcolii Iorgu Iordan, pe 11 octombrie 2012 suflete nobile i-au oferit în dar primul volum de versuri din viaţa ei „Vis de copil” apărut la Editura Zigotto din Galaţi.

Cu această ocazie pot să-i transmit poetei de naţionalitate turcă Fatma Sadâc că s-a înşelat când îşi exprima temerea că „viitorul literaturii va avea o inimă de calculator”.

Adina face excepţie de la această zicere. Şi ascultând îndemnul lingvistului Gh.Vasilache care spunea. „Să vedem în copii nu numai un vas care trebuie umplut, ci mai degrabă o vatră care trebuie încălzită”. Ascultând acest îndemn azi mă aflu în faţa domniilor voastre pentru a vă prezenta primul volum de versuri al tinerei şi talentate poete tecucene Adina Tăbăcaru, o fiinţă pe care Dumnezeu a hărăzit-o nu numai cu talentul creaţiei poetice ci şi cu cel al cântecului şi al artei picturale.

Puritatea vârstei de copil este prezentă în versuri calde, suave.

Suflet angelic, mica poetă este atrasă de anotimpul cuvintelor presărând în versuri curate, de o simplitate plină de distincţie sentimente încărcate de emoţie.

Eleonora Stamate (urmarea la pagina 9)

5

Caragiale în era digitală De la o epocă la alta, umanitatea şi-a schimbat mentalitatea, cauzele acestor ajustări de gândire şi reprezentare fiind de ordin material dar şi spiritual. Constantele reprezentărilor au venit şi vin din rezidenţa formelor primare de punere în materie (cuvânt, piatră, sunet, mişcare, volume) a modului în care omul a înţeles să-şi transmită, de la o epocă la alta, ideile şi semnele frumosului. Cum teatrul european îşi are originea în serbările dionisiace din Grecia antică e şi firesc să-l raportăm pe clasicul Caragiale la o istorie sui generis cu rădăcini tocmai în vechea Eladă.

Oamenii acelor vremuri aveau o acută conştiinţă a sacrului şi de aceea zilele şi nopţile consacrate lui Dumnezeu aveau o încărcătură aparte, tocmai pentru că alternau plânsul diurn cu exuberanţa orgiastică a nopţilor. Omul grec îşi plângea soarta nefericită, aflată în întregime în mâna zeilor pe parcursul orelor bune cât dura reprezentarea tetralogiei dramatice, se mai însenina spre seară, când pe scenă se dezlănţuia comicul generator de râs, pentru ca mai apoi să se lase cuprins de extazul vinului şi al dansului până în zorii zilei următoare. Răpus de vin şi oboseală era însă obligat de oamenii cetăţii să fie în amfiteatru şi să asiste la o nouă tehnologie inspirată de miturile Greciei, trase în formă definitivă şi mult cizelată a Iliadei şi Odiseei.

Devenită forma mentis, reprezentarea omului sub tirania destinului tragic s-a perpetuat şi-n veacurile epocii medievale cu diferenţa semnificativă în ce priveşte voinţa divină, inevitabilă şi eternă. Teatrul medieval a luat în consecinţă forma misteriilor şi dramelor religioase, dar a păstrat multe dintre inovaţiile teatrului grec.

Odată cu epoca modernă tiparele teatrului au suferit oarecari schimbări, impuse de condiţia umană mult ameliorată prin ştiinţa de carte şi prin schimbarea de orizont. Noile cetăţi ce adăpostesc edificii speciale consacrate teatrului nu mai sunt înconjurate de ziduri, ci dimpotrivă, se deschid larg spre cele patru zări.

Omul modern cutreieră în lung şi-n lat pământul şi mările, oraşele devin cosmopolite şi tot mai confortabile, iar comunicarea e mult înlesnită de ziar, de telegraf de electricitate. Tot acest miracol al inovaţiilor tehnologice şi a schimbării de paradigmă a confortului urban l-a trăit Caragiale într-o lume

românească destul de rapid conectată la toate avantajele civilizaţiei de tip occidental.

Exilul său berlinez n-are o motivaţie de disconfort al civilizaţiei , ci a fost cauzat de supărările repetate pe care oamenii vremii le-au cauzat.

Bătrânul sátyr supărase şi el George Lateş pe mulţi transpunându-i în personaje comice, reunite pe scenă pentru a-şi arăta prostia, meschinăria sau inconsecvenţa. În Berlinul imperial Caragiale a găsit ceea ce aparent căuta (muzica lui Beethoven şi berea nemţească), în schimb i-a lipsit spectacolul gratuit străzii, al berăriei, al spaţiilor publice pe care le scruta cu ochiul atent şi-n care „vedea enorm şi simţea monstruos”. Pe bună dreptate, condeiul lui Caragiale şi-a pierdut agerimea în deceniul berlinez, iar toate insistenţele prietenilor din ţară sau ale vizitatorilor săi au rămas fără urmări.

Lipsit de contactul direct cu lumea din care îşi putea decupa personajele, Caragiale a trăit mai mult din amintiri, iar proiectul dramatic al comediei Titircă Sotirescu et comp. a rămas în stadiu de intenţie niciodată conturată măcar în forme bruionare. Hrănit la izvoarele clasicismului francez la rândul său tributar teatrului grec din Antichitate, Caragiale a perceput modernitatea în formele ei cele mai radicale. Pe bună dreptate, un exeget al operei acestuia (Ion Constantinescu) vede în dramaturgul român un pionier al modernităţii. „Începuturile teatrului modern european”, demonstrează acesta, sunt marcate de prezenţa inovativă a dramaturgului nostru clasic, încât un Eugen Ionescu s-a considerat obligat să-l indice, alături de Urmuz, printre modelele ilustre pe care le-a avut în asumarea condiţiei de autor modern.

Obsedaţi de apartenenţe, exegeţii noştri literari au văzut în Caragiale un clasic pur sânge, în opoziţie cu Eminescu, romanticul prin excelenţă, celorlalte două nume (Creangă şi Slavici) rezervându-le o etichetă mai puţin ilustră, mai plebee chiar, realismul.

Acelaşi Ion Constantinescu propune o grilă mai permisivă, situată însă în aceeaşi sferă conceptuală, „modernitatea clasicilor”, aptă să tempereze disputa *continuarea la pagina 21 Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

6

Nr.129

Mitruţ Popoiu

Feisbucmania „Bună Xulescu! Zulescu doreşte să fiţi prieteni pe Facebook. Îţi mulţumim, Echipa Facebook.

Răspunde acum: Confirmă prieten”.

Nu îmi amintesc exact cum anume am intrat în „familia” Facebook, însă de la început m-a ţinut lipit de calculator jocul Farmville. La fiecare 6 sau 12 ore trebuia să plantez varză, ardei sau căpşuni, apoi să le culeg la timp să nu se strice, să mulg vacile, să mai plantez vreun copac sau să îmi ajut vecinii fermieri. După vreo două luni de lupte aprige cu mine însumi, am reuşit să vând ferma cu toate produsele ei şi am pus un anunţ în mijlocul plantaţiei: „Am plecat în vacanţă în Mozambic”. Aşa am scăpat de o dependenţă destul de anevoie de lăsat. Aveam impresia că m-am lăsat de tutun sau de băut. Dar Facebook-ul e mult prea interesant. Găseşti colegi neîntâlniţi de 15 ani, poze ale prietenilor prietenilor, eventual ale duşmanilor, postezi filme, comentarii, marchezi că îţi place un articol sau o cauză internautică. Ba se fac şi revoluţii: cele din Tunisia şi Egipt au reuşit, rămâne să vedem ce se întâmplă cu altele... Şi uite aşa, în câţiva ani, doi sau trei, nici nu ştiu, poate patru, un om cu materie cenuşie un pic peste medie devine miliardar prin vânzarea unei iluzii bazate pe clic. Aştept momentul când statisticile vor zice că fondatorul reţelei de socializare, Mark Zuckerberg, va deveni mai bogat decât Bill Gates.

Căderea? Posibilă şi ea, pentru că avem de a face cu un castel construit de fapt în aer, însă greu de ajuns practic la ea.

Surfând zilnic pe ici, pe colo, mi-am dat seama că încet-încet am devenit dependent nu de internet, ci de Facebook. Dimineaţa pun ibricul pe foc, mai bine zis pe rezistenţa de la aragazul ăsta nemţesc, apăs în acelaşi timp butonul să pornesc calculatorul şi când cafeaua e gata, văd ce mai face ixuleasa, igreculescu şi cine anume şi-a schimbat statutul sau avatarul. Acum zi-mi şi mie, cum să şterg contul, că doar există buton şi pentru aşa ceva?

Nu de mult Ben Mezrich a scris cartea The Accidental Billionaires: The Founding of Facebook A Tale of Sex, Money, Genius and Dunărea de Jos

The Social Network, 2009 Regie: David Fincher Cu: Jesse Eisenberg, Justin Timberlake

Betrayal (“Milionari accidentali: înfiinţarea reţelei Facebook, o poveste despre sex, bani, geniu şi trădare”), sursa ulterioară a scenariului pentru pelicula The Social Network (“Reţeaua de Socializare”) a lui David Fincher. Cineastul american nu prea cunoscut a bifat succesele Alien 3 (1992), Seven (1995), Fight Club (1999), The Panic Room (2002), Zodiac (2007), Strania poveste a lui Benjamin Button (2008). Pe scurt, succese veritabile, o grămadă de milioane de dolari încasaţi, dar premii academice, mai deloc. Cu Reţeaua de Socializare David Fincher a primit în sfârşit 4 Globuri de Aur, fără să îl bifeze pe cel la categoria „cel mai bun regizor”. La Oscar probabil că va primi mai puţin, dar nu contează, pentru că a mai adăugat la CV un blockbuster şi un mini-record la încasări.

Filmul despre înfiinţarea gigantului internautic are un scenariu relativ simplu şi, serios vorbind, nu are stofă de Oscar, în niciun caz de cel mai bun film al anului, după cum aţi şi văzut. În urma unui eşec în dragoste, un geniu informatician de la Harvard inventează prin 2003 un site unde se comparau pozele cunoscuţilor. Asociat între timp cu alţi studenţi de la aceeaşi universitate de calibru, ciudăţelul şi introvertitul Mark Zuckerberg devine, ca pr oprietar a nou-botezatului site Facebook, cel mai tânăr miliardar în dolari, asta nu fără a intra în conflicte cu principalii săi colaboratori pe care, lasă filmul să se înţeleagă, îi sabotează fără a sta prea mult pe gânduri. La fel se întâmplă şi cu poate singurul prieten mai apropiat, lăsat cu ochii în soare şi cu buzunarele niţel cam goale. Până şi etica universităţii, atât de mult preţuită mai ales în mediul academic american, este prejudiciată de acest geniu deloc simpatic, într-o manieră însă foarte inteligentă, cu greu condamnabilă până şi de către cele mai competente tribunale sau procuraturi.

Pe scurt, povestea unui geniu care, fără a fi prea harismatic în sensul artistic al cuvântului, ba din contră, arată că aparenta alienare este numai aparentă. Iar dacă acei oameni cu “-erg” la capătul numelui chiar pot fi discriminaţi pe bună dreptate pentru ceva, este pentru aceea că sunt geniali. *notă: această cronică de film a apărut în numărul 110 al revistei noastre.

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

7

DAN MIRCEA CIPARIU

singurătatea vine pe facebook facebook dreams (I) ultimul meu simţ e visul cu el voi cerceta invizibilul şi tot ce e secret în inima şi în creierul celor ce stau chiar acum treji în reţea cu puterea visului voi trece pe nevăzute printre popoarele de insomniaci care îşi venerează zeii şi nostalgiile cu un like citesc pe peretele lui octavian soviany: “sfârşitul unei lumi nu este niciodată, şi nu poate fi niciodată, altceva decât sfârşitul unei iluzii” reneé guenon în bucătărie dorina prepară ceaiul magic de dimineaţă cu care voi trece iarăşi prin realitate ca într-un film fără final şi fără prea multe înţelesuri pisica tsunami stă cuminte la fereastră şi îmi cântă: „paradisul e întotdeauna o poartă deschisă” facebook dreams (III) îmi vorbeşti în fiecare dimineaţă despre vămile sufletului pe care o să le trecem în dezordine şi cu gesturi radicale „jocurile au fost făcute fără nici-o posibilitate de întoarcere” stau într-o pagină albă ca în primul loc al naşterii mele sunt un suflet nou-născut care ştie încă de la început despre termene-limită şi despre constrângeri

stau între linia inimii şi a capului la rând cu timizii şi îndrăgostiţii „sfârşitul nu vine niciodată singur!” citesc pe monitor pare un adevăr tot mai prietenos pentru care merită să dai like facebook dreams (IV) sunt conectat la o reţea de singurătate cu aparatele trase din priză ca într-o grevă spontană împotriva electricităţii şi a urmărilor ei contagioase cerul se aprinde sub ochii mei cu stele ca nişte lumânări din soia care nu vor păta destinul şi feţele albe de masă citesc „sufletul romantic şi visul” de albert béguin simt tot mai mult cum sunt întruparea unui călugăr zen care caligrafiază cu vârful limbii aceeşi şi aceeaşi scriptură „mă pregătesc pentru haos şi apocalipsă apocalipsa şi haosul se pregătesc pentru mine”

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

8

Nr.129

Katia Nanu Un like pentru pinguini Tocmai reciteam cartea aceea. Mă reîntâlneam cu Viktor şi Mişa, pinguinul. Exact atunci, cineva a postat un film cu pinguini. Ce coincidenţă, mi-am spus. Mai sunt şi iubitori de pinguini pe lumea asta!

Am deschis, am văzut şi am dat mai departe. După care, am deschis din nou. Evrika! Ochiul, urechea… Dacă ar fi să crezi tot ce vezi, să te mulţumeşti cu zgomotul de fond şi cu nuanţele dintre alb şi gri cotropind orizontul, reportajul ar fi gata.

O colonie de pinguini din Antarctica. Am presupus imediat că sunt imperiali, după statură, demnitate şi felul în care soarele se apleca să le îmbrace umerii. Se mişcă natural în haine de bal, primind oaspeţi. Mai întâi vine elicopetrul, apoi coloana exploratorilor şi imediat după, cu mantie regală, imperială, pinguinii trec prin faţa lor, a mea, până la asfinţitul unei vizite protocolare. Final de film şi de intrigă alb-albastră într-un colţ monoton de lume. Îmi place!

Un grup de apărători ai drepturilor pinguinilor se îndepărtează discret, după o ultimă reverenţă de rămas bun. Fotografii, filmări, totul s-a petrecut cu maxim respect, de la o distanţă decentă. Nici prea aproape să nu invadezi spaţiul © Mihai Zgondoiu intim al subiecţilor politicoşi şi cuminţi, dar nici prea departe, pentru că primplanurile trebuie să surprindă expresia unui domn serios, cu preocupări filozofico-ştiinţifice dezbătute într-un grup compact de adulţi responsabili, sau chipul naiv al unui pui cu gâtul întins către mama protectoare, care îi furnizează cald hrana, direct din ciocul larg deschis. Câteva cadre amuzante, un reportaj trebuie condimentat cu savoarea unor clipe de destindere, aşa că este filmată o duduie uşor supraponderală alunecând pe zăpadă cu burta transformată în sanie. Familia o priveşte îngăduitor de la înălţimea observaţiilor bipede. Câţiva pinguini dau chiar amuzaţi din aripi, scoţând mici strigăte de aprobare. La capătul pantei, duduia se ridică în două şi porneşte legănat către asistenţă, aşteptând aplauzele. Şi asta îmi place!

Dunărea de Jos

Asfinţitul se prelinge dulce pe deasupra zdrenţelor albe de gheaţă, sticlind oarecum auriu, iar junii cenuşii, viitorul coloniei, la jumătatea dimensiunii părinţilor, se adună de peste tot înconjurând grupul masculilor demni şi preocupaţi şi pe doamnele delicate care dau ritmic din ciocuri, ciugulindu-şi urmaşii. Apa nu se sparge de niciun mal, se ghiceşte doar, întunecată, undeva în fundal, iar hainele roşii ale vizitatorilor ruginesc către întunericul apropiat. Oameni şi păsări se privesc liniştit, într-o aşteptare a tăcerii şi filmul se sfârşeşte lin, calm, nu înainte de a rula pe ecran un slogan în sprijinul salvării acestor păsări acvatice care au aripi dar nu zboară, stau până la 18 minute sub apă dar nu sunt peşti, fac ouă dar nu sunt găini şi merg în cele două picioare însă nu sunt nici pe departe oameni.

Mie, lui Lili, Lumii copiilor, Librăriei Creionaş şi altor 35 de persoane ne place filmul cu pinguinii arcuiţi trist către obiectivul camerei de filmat, cu pinguinele - oare se poate spune aşa, la feminin?legănându-se protector deasupra puilor adunaţi de printre dârele albăstrii ale gheţii.

Aţi citit “Moartea pinguinului” de Andrei Kurkov? Pun întrebarea pe Facebook şi cineva îmi şi răspunde ca şi cum ar fi pândit momentul în care eu şi alte câteva zeci de persoane tocmai am terminat de văzut filmul sau de citit cartea. Pur şi simplu cineva, nici măcar nu contează cine, mi-a trimis filmul acela, cu pinguinii imperiali, vizitaţi de o echipă de oameni preocupaţi de salvarea pinguinilor, ca eu să-mi imaginez după cele cinci minute de vizionare, nu durează mai mult, că expeditorul este acolo, în Antractica, iar eu sunt alături de el pentru a scrie reportajul mult dorit şi imediat după aceea să vorbesc despre Viktor şi

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

9

Mişa, pinguinul din carte. Altor şapte persoane chestia asta le-a plăcut grozav şi au vrut să intre şi ei în vorbă.

Viktor, scriitor de necrologuri la morţile doar anunţate, înaintea întâmplării lor, are drept tovarăş un pinguin, Mişa. De fapt, şi el, Viktor este un pinguin chiar dacă treaba asta o înţelege târziu, când morţile s-au petrecut deja şi singurătatea l-a încolţit din toate părţile, sugrumându-l ca un val de frig. Nici nu mai contează dacă pinguinul supus unui transplant de cord supravieţuieşte sau moare. Victor, actorul mut al unei lumi croite pe relaţia dintre arta necrologului şi crima în serie simte, la aflarea adevărului, a unuia dintre adevăruri, doar tristeţe. Kurkov, autorul cărţii, trebuie să fi iubit unduirea lentă a ciocului negru din prelungirea unui singur ochi şi puful gălbui din dreptul unei tâmple de pinguin. Trei cititori mi-au dat imediat like pentru expresia asta.

Vezi, auzi ca şi când ai fi între gheţuri şi numai faptul că nu poţi atinge zăpada rece nu înseamnă că ea nu există, spun prietenii mei de pe Facebook, imediat ce vizionează filmul. Deja sunt sute. Pinguinii traversează noaptea şi ziua următoare, cu tot cu puii lor, cu doamna cea grasă plonjând pe burtă în faţa aparatului de filmat şi cu trimiterile mele la cartea lui Kurkov, pe care, sunt deja sigură, cineva caută să o citească. Reportajul despre film a rămas în mintea mea, însă poate fi oricând rescris, dăruit, postat, comentat, distribuit. Am această posibilitate. Îmi dau singură like, privesc câteva poze noi, ale unor oameni pe care habar nu am de unde să-i iau, citesc nişte sfaturi utile, un banc prost, o poezie cunoscută, trec peste nişte înjurătiuri între adversarii politici neobosiţi şi iarăşi mă întreb, pentru că mă întreabă Facebookla ce mă gândesc?

Cum la ce? La Mişa, pinguinul din carte şi la semenii lui din Antarctica, o colonie de domni distinşi, imperiali şi trişti, care habar nu au câţi prieteni au pe lume. Şi câte like-uri au primit într-o singură noapte şi apoi într-o singură zi. Pe Facebook. O altă colonie vizitată de alţi apărători ai unor drepturi. De liberă exprimare. Hai că asta e bună! Să-i dau like?

Vis de copil (continuare de pe coperta 2)

Sunt prezente unele motive literare în strânsă legătură cu elementele componente ale cadrului natural: viaţa pădurii, florile câmpului, lumea celor ce nu cuvântă dar care transmit şi electrizează sufletul inocent al autoare.

Chemarea pădurii fermecate ne cufundă într-o lume de basm, unde comuniunea între zânele împărăteşti şi fiinţele necuvântătoare te îmbie la visare, atunci când omul pătrunde în castelul viselor.

Imagini auditive, vizuale, cromatice produc efecte euforice de bună dispoziţie.

Simplitatea, naturaleţea, limpezimea firească a exprimării sporesc muzicalitatea şi armonia versurilor. Natura apare însufleţită creând o atmosferă de vibrantă emoţie şi taină.

Totul este ca-ntr-un vis de copil ca trăire maximă a idealului de comunicare a omului cu elementele naturii.

Fluidul fanteziei pulsează într-un concert plin de epitete, metafore, comparaţii revelatorii ….un suflet fin. curat care îşi găseşte reazem suprem în ideea Dumnezeirii.

O poezie sinceră, frumoasă în a cărei lumină se împletesc gândurile iar cerul îşi deschide braţele bucuros de întâlnirea cu purtătoarea unui condei neaşteptat de valoros.

Poezia Adinei este o ofr andă adusă sentimentului orfic ce se îmbină cu candoarea şi absorbţiile solare. În poezia ca „Ziua de Florii”, „Paştele”, „Sfânta Fecioară”, „Îngerul meu” poeta foloseşte o metaforă sugestivă şi revelatorie privind poezia ca nevoie de puritate şi aspiraţie a omului către o fiinţă superioară, ca mărturisire a (reprezentaţiei) prezenţei lui Dumnezeu în oameni.

Poetul N.Mihai spunea „Poezia înseamnă rugăciune” . poezia este astfel un lucru sacru, un har divin dat omului ca o binecuvântare.

Adina fiind pătrunsă de un optimism patetic, sincer, o fiinţă sensibilă, delicată receptivă la unduirile metafizice care-i bântuie interiorul balansând între introvertit şi extravertire.

Lumina sufletului ei se proiectează în oglinda trupului, iar dacă vrei să rămâi copil, în grădina plină de fructe şi cu basm, în pajiştea împodobită cu flori printre care prietenii adevăraţi, necuvântătoarele şi păsările cerului o fac să simtă viaţa în plenitudinea ei.

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

10

Nr.129

Mica mea revoltă… reală, virtuală Sunt revoltat! Dar să încep de la început…

Acum câteva zile am aflat că tema revistei „Dunărea de Jos” este „Facebook”. Şi nu am aflat pe „Facebook” asta, e adevărat. L-am vizitat pe a.g.secară („Anonimul Gălăţean”) în redacţie, unde mi-a comunicat acest adevăr „faţă în faţă”. Desigur: înainte l-am contactat pe „yahoo messenger” pentru disponibilitate.

Sunt revoltat! Cuvintele mele depind prea mult de corpul meu. Mi-aş fi dorit să spună ceva în sine, ele însele, independent de mişcarea buzelor mele sau a limbii pe cerul boltei palatine.

Ele, cuvintele mele, ideile mele, să comunice!

Sunt revoltat! În seara care a urmat vizitei la „Centrul Cultural”, ne întâlnim mai mulţi scriitori la „Clubul de lectură”. Acolo, o doamnă scriitoare îmi spune: „Andrei, oi fi eu de modă veche, dar să ştii că adevărata comunicare nu e cea în mediul virtual. Acolo e ceva ca apa de ploaie: nu poţi privi în ochi interlocutorul …” Am cerut explicaţii… Ba chiar am somat, politicos, acea persoană să-mi spună, să-mi exemplifice, de ce „Facebook” ar fi un mediu „fals” de comunicare, iar cel fizic unul „real”. „Na, spun eu, chiar şi faţă în faţă ne putem ascunde anumite lucruri…

Iar anonimatul poate, uneori, stimula sinceritatea…”

Doamna scriitoare nu a găsit de cuviinţă să adâncească discuţia, dar după câteva ore a postat pe „Facebook” un articol din care reieşea că mediul virtual ar reprezenta o adevărată rezistenţă în faţa unei culturi media tot mai agresive, manipulatoare…. O concesie, s-a putea spune!

Sunt revoltat! Tot ceea ce scriu acum, imposibil de pronunţat fizic în faţa fiecăruia dintre voi, va părea „fad”. Veţi spune: „Unde e autorul?!? El să

ne recite, în carne şi oase, poemele sale! Poemele de carne şi oase!”

Sunt revoltat! Pe scriitorul, să-i spunem, generic, F.I., l-am cunoscut… pe „Facebook”. Am polemizat civilizat pe teme sociale, estetice, politice.

Ne-am împrietenit, să spun aşa, virtual. „Prietenie virtuală”… Dar această prietenie s-a concretizat, nu a rămas la stadiul virtual. Scriitorul F.I. a citit poemele pe care i le-am trimis pe e-mail şi a avut amabilitatea de a scrie câteva cuvinte frumoase despre ele şi despre autorul lor… Şi iată motivul revoltei mele: scriitorul F.I a părăsit în această seară reţeaua de socializare „Facebook”. Iată şi motivaţia: „Prietenii fizici, ăia cu care te ciondăneşti la crîşmă, în redacţie şi în confruntările directe - sînt © Mihai Zgondoiu viaţa. Feisbucul e moartea într-o găoace”.

Sunt revoltat! De ce au nevoie cuvintele şi ideile frumoase de prezenţa fizică a celui care le gândeşte?!? De ce atâta separare, cu toporul, între „real” şi „virtual”? Şi de ce atâta ridicare în slăvi a unei prezenţe fizice?!?

Sunt revoltat! Poeme sublime au rămas fără autori fizici şi mă trag de mânecă să le citesc. „Nu am timp”, le spun. „Am câteva poeme normale, cu autori normali, palpabili, care îmi solicită atenţia…” Ştiţi care e temerea mea cea mai mare? Nu aceea cum că un anumit dialog ar fi „faţă în faţă” sau „virtual”. Ci aceea că nu ar mai fi deloc!... Atunci am muri de-a dreptul! Cât despre „Facebook”, eu zic că mai degrabă ne apropie. Dacă ştim să-l folosim, desigur. Altminteri şi banalul cuţit este o armă letală…

Dar ia încercaţi să nu aveţi unul bine ascuţit în casă!

Andrei Velea, 28.10.2012 Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

11

Premiul revistei „Dunărea de Jos” la Festivalul concurs Costache Conachi, Tecuci 2012

ADRIAN GHEORGHE MATUS (Satu Mare) jeanne jeanne, îmi înşir teama pentru vertebrele tale (mi-ai spus că-ţi pârâie coloana de atâta stat pe pânza pariziană) scaunul pe care stai-cimitir al poziţiilor nepictate îmi închipui că timp de optzeci de ani ai stat în acelaşi loc în aceeaşi casă în aceeaşi cameră sorbind din aceeaşi ceaşcă de cafea ce nu se mai termina am visat cum viermii stăteau la coadă- desigur, îşi doreau porţia din carnea ta ce nu mai putrezeanu ştiau că eşti o imagine şi le-ai spus şmechereşte că vei plăti un festin la montpamasse în cimitir. te-am găsit încovoiată într-un tablou al marilor muzee cârduri curioase de vizitatori ce-şi curgeau aparatele dorind mii de instantanee până când până când te-ai coborât din ramă oamenii din muzeu se holbau latine le era speranţa şi totuşi credeau că e o farsă grosolană a instituţiilor culturale, ca să mai atragă clientelă recunosc, şi eu te vedeam la început ca un desen animat, o hologramă care-şi va aştepta aplauzele pentru un spectacol reuşit nu ştiam cum sa reacţionez (în ghidul turistic nu scrie ce să faci dacă un personaj prinde viaţă) m-am pitit într-un colţ pentru că albul hainei tale se dilata într-o veselie fără precedent -explozie solară de-a dreptulchinezii fugeau/ se ascundeau după tablourile de monet REVISTA ai venit înspre ciudatul de mine, ce privea ameţit o human child

* mi s-au tăiat coordonatele cu lumea mi-ai oferit culorile părului tău peste nuanţe severe de alb sunet sec ieşea din gura mea, sunet de lebădă miroseam zgomotele culorilor înalte şi reci microgranule de nisip mi se înşirau pe retina adormită muream, dacă ochii tăi mai aveau culorile date de modigliani ** m-au scăpat din grămada de pete, au venit muzeografi, istorici de artă ce-mi vorbeau de concepte, de alte minuni academice etco.

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

12

Nr.129

pe coridoarele spitalului vedeam că pe colţul unghiei aveam o nuanţă de roşu în ochi, mai rămăsese puţin albastru, pentru că am văzut şi sufletul iar în buzunar, căştile de la telefon şi un ghid cu o împărăteasă raţională şi cuminte. ciudat, cei de la ambulanţă mi-au spus că m-au salvat de la înec ca şi pe copiii din mitologiile irlandeze, ce fugeau după zâne verzi, mi-am spus încet, ca să nu mă ducă la balamuc.

de atâta uscat ai coborât

ai coborât din stepele uscate ale Rusiei picioarele-ţi erau de praf uscate ţi s-au uzat tălpile de la atâta dans frenetic cu soldaţii ce fumează ţigări ieftine din tutun uscat ţi-era şi zâmbetul, aveai purulenţe ca şi aurolacii în jurul gurii de atâta uscat ai uitat de apă ţi-ai dezvoltat un ciudat alambic în interiorul corpului tău îţi răsuna corpul a tablă când veneai de pe muntele pietruit de atâta uscat ai uitat de toate ploile de prognoze şi de agriculturi, de cules castraveţi şi roşii şi ceapă şi pepene când te-am văzut prima oară am crezut că văd un copac ce se mişcă de ici, de colo, cu o viteză fantasmagorică mai aveai din ciudatele apucături (neamul te-a trădat) câinii ce te urmăreau se topeau la un moment dat cu piciorul tău îşi scoteau frumos pielea chiar dacă ne-am certat într-o seară pe tema asta atunci când nu ai recunoscut că urăşti apa că urăşti alcoolul urina sucul de portocale benzina acidul sulfuric serul fiziologic te-au intoxicat cu veninul ăsta roşu ţi-ai înfipt scârbosul picior în pragul tuturor naivilor- muncitorii te-au crezut, te-au târât prin tufişuri le-ai zâmbit, rând pe rând rând pe rând, băieţi, aşa nu se mai poate tovarăşi, komrad uneori Saturn devine o mică felină

m-a trezit pe la ora nouă un mieunat ce părea să spargă pereţii celor trei camere ce oricum erau mâncaţi sfâşiaţi de igrasie în curte mă aştepta un picior de pisică Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

13

(fără nimic în jurul lui) carbonizat lângă uscatul asfalt de vară

Lyrik

înspre beciul din curte se înşirau viscerele săracului animal ochii erau înşiraţi lângă muşcata pălită lângă furtunul cu care udam seara grădina se aşterneau maţele întinse pisicile vecinilor s-au adunat au venit s-au înghesuit unele peste altele unele îşi învârteau mustăţile a silă, altele veniseră doar pentru circ pentru a râde un pic totuşi, lăbuţa de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat. s-au adunat motanii bătrâni, s-au bătut între ei, s-au desfigurat, au mai tăiat o pisică pentru a reconstitui scena (şi, nu le-a reuşit)

Foto: © I.V.Anghel

mi-au mai cerut o pisică, am zis că nu am de unde să-le-o dau (între timp descopeream macabra soluţie) lăbuţa de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat.

Premiul revistei „Dunărea de Jos” la Festivalul concurs Costache Conachi, Tecuci 2012

pe pisica-mamă ce stătea sătulă la soare şi se lingea pe bot.

într-o zi am murit

dezbracă-ţi pielea cea ciuruită de gloanţe, coase-ţi repede ce a mai rămas din bolnavul tegumentia din peticele bunicilor-îmi pun ochelarii groşi din cutia de metal adună-ţi repede carnea ce a mai rămas împrăştiată pe pereţi sper să nu răceşti. sunt zece grade afară şi vântul uneori îngheaţă şi gândul mut. ţi-a trebuit să te gândeşti la moarte în fiecare zi ţi-ai legat moartea de coaste, ai umblat cu ea de mână în căşti asta ascultai, în metrou, pe peron, te-ai spălat cu ea pe cap noaptea, te înveleai în propriile stafii ale lumii încet şi mie mi-a mâncat dinţii, credeam că erau carii am crezut că e început de otită când n-am mai auzit pe urmă, doctorul a spus că e o răceală mai serioasă am stat la pat, mi-am pierdut vocea, râdeau cei cu care stăteam; aveam voce de fetiţă, pe urmă de copil. era cancer, mi-a mâncat ficatul, inima-aşteptam să-mi roadă genunchii să-mi rupă fâşii oasele. gata, ţi-e frig ia şi tu o haină, să te încălzeşti, mergem la un ceai.

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ADRIAN GHEORGHE MATUS (Satu Mare)

absenţa corpului a dat-o de gol

MMXII

14

Nr.129

Denisa Lepădatu

Lipseşti Adina Tăbăcaru Pescăruşul De pe stânca dintre valuri Se înalţă către nori Pescăruşul, ce spre maluri Se înalţă iar în zori.

Aripile-i de cenuşă Străbat aerul cu drag. Şi-apoi iese ca pe-o uşă Dintre norii, ce stau cheag. Ţipetele-i aspre curmă Liniştea plajei de aur, Iar soarele se-nroşeşte Ca şi ochiul de balaur.

Un alt pescăruş i-aude Strigătul amar de dor Şi-acum, amândoi se-ndreptă Spre plaiul cerurilor.

Nu eşti aici e gol şi trist locul lipseşti cum ceasul n-ar avea minute ziua n-ar avea ore n-aud vocea care-mi spune când să mă opresc e lumină şi parcă nu simt cum greseala mea doare pe inimă cad picături de ploaie lacrimi Şoapte Tăcere - cuvinte nespuse, Iubire - gânduri ascunse, Visare - interzisă de cine, Dor - tu crezi că mi-e bine?

Lumea mea

Vânturate şoapte de vânt Sentimente trimit prin cuvânt N-ai vrea nicicând să le ştii, Acum şi aici vreau să fii!

Inorogi frumoşi şi albi, Zâne cu pantofiori dalbi, Albinuţe mici şi dungate, Aici le găsesc pe toate!

Nu poţi, dar sigur ai vrea, Ştii ce e în inima mea Doar tăcerea rămâne aici, Eu cobor, tu abia te ridici.

Aripile ca de şoimi, Prinţese cu umeri goi, Copile cu ochii mari, Străjuiesc aici de ani.

Dor nemilos

Razele catifelate, Petalele colorate, Tot ce eu chiar îndrăgesc Între basme le găsesc.

Dunărea de Jos

Picături reci ca sufletul tău acum se scurg pe obrajii mei care suspină de dorul ce mă învăluie fără gând de oprire

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Tinere talente

15

CONSTANTIN TĂNASE AL ŞAPTELEA DE PE „CUTEZĂTORUL” (III)

Pe una din ferestrele laterale se vedea, umbrind o cornişă a marelui edificiu al dreptăţii, conturul unui arbore atins de toamnă. Ion Gheorghe, căruia tribunalul tocmai îi acordase ultimul cuvânt înainte de a se da o sentinţă în procesul său de tulburare a ordinii publice, al doilea în ordine cronologică, şi-a zis că până atunci nu l-a preocupat în vreun fel asemenea detalii ale succesiunii anotimpurilor.

“Ce aveţi de spus în apărarea dumneavoastră?” insista judecătorul ca şi cum l-ar fi avertizat asupra importanţei cruciale a acelui moment cu care nu se va mai întâlni. Încă privea coroana arborelui maiestuos atinsă de toamnă când s-a pomenit răspunzând tuturor acuzaţiilor ce i se aduseseră de-a lungul acelei judecăţi prin aceea că nu va renunţa la reconstruirea remorcherului ”Cutezătorul,” orice s-ar întâmpla, fapt ce avea puţine legături cu procesul în care trebuia să dea seamă pentru nişte rătăciri primejdioase cum ar fi ideea de a concretiza principiul abstract al egalităţii în drepturi ori de a reînvia stafia unei epave. De aceea a şi fost condamnat la pedeapsa maximă, avându-se în vedere că era recidivist în materie şi că existau circumstanţe agravante. Deşi trecuseră atâţia ani de la prima condamnare, acuzatorii nu uitaseră că s-a sustras de la înfăptuirea justiţiei prin părăsirea secţiei de poliţie înainte de a fi interogat în legătură cu încurcăturile liderului de sindicat. Mai mult, procurorul l-a făcut să-şi amintească de Pavel Militaru, ex-liderul Federaţiei Naţionale, care, în opinia lui, i-a întins o mână de ajutor frăţească pentru a-l scoate din acea cârdăşie periculoasă. I se spunea ex-lider deoarece între timp ajunsese parlamentar, adică om plătit de stat, scăpat de grija zilei de mâine.

“Pavel Militaru nu a fost decât un provocator,” a zis fără înconjur Ion Gheorghe atrăgându-şi astfel antipatia completului de judecată, taman când ar fi trebuit să se aştepte la compasiunea sau îngăduinţa celor chemaţi a-i pecetlui soarta. Şi după cum a previzionat apărătorul desemnat din oficiu, întrucât nu şi-a permis unul ales, din motive obiective desigur, a fost încarcerat într-un penitenciar de maximă siguranţă deoarece faptele lui vizau ordinea socială impunându-se un regim sever şi restrictiv. Acelaşi

avocat din oficiu i-a descâlcit înţelesurile hotărârii de condamnare lămurindu-l că avea de petrecut vreo cinci ani la puşcărie, floare la ureche dacă se avea în vedere că unii o încasaseră mai rău pentru fapte asemănătoare şi că va fi lipsit de beneficiul unor drepturi cum ar fi acela de a alege şi de a fi ales în funcţii publice etc.

“Nu-i nicio pagubă,” îl consola tipul expilcându-i că nu i-ar folosi la nimic, cel puţin în acea perioadă, să aspire la vreun loc în parlament, guvern,consilii şi orice alte autorităţi democratice ar mai fi în această lume. ”Am de spus în apărarea mea...” se străduia din răsputeri Ion Gheorghe să ţină isonul judecătorului care stăruia întrebându-l, încât a înţeles şi el că prea puţin îl interesau apărările lui, cât mai mult voia să arate tuturor ce-l poate aştepta pe oricine ar fi tentat să se răzvrătească împotriva stăpânirii şi a rânduielilor statornicite de aceasta. “Ultimul cuvânt?” “Da, ultimul.” “Ca şi cum de aici înainte nu voi mai avea dreptul să vorbesc?” Cornişa palatului justiţiei, ce se vedea prin una din ferestrele largi ale sălii de judectă părea a se retrage încet, încet, tot mai mult sub umbra arborelui atins de răsuflarea toamnei. Se simţea singur cum nu i se mai întâmplase niciodată şi nu găsea în toate amintirile lui pe cineva să-i fie aproape într-o asemenea împrejurare în afară de liderul uitatului sindicat neînscris la tribunal. Dar nici despre el nu-şi aducea aminte mare lucru decât că l-a întâlnit întâmplător după susţinerea examenului de admitere la facultatea de nave. L-a felicitat pentru reuşită şi i-a urat noroc.

I s-a părut cea mai sinceră din câte felicitări a primit cu acea ocazie. Spre deosebire de alţii i-a adresat câteva cuvinte simple, fără a se interesa ce va face în continuare, cum va înfrunta şi, mai ales, va rezolva principala problemă, cea financiară, fireşte, şi nici nu i-a promis, inutil, tot sprijinul de care va fi nevoie. A rostit acele cuvinte parcă ruşinat că nu-i stătea în puteri şi altceva, mai ales după ce el, Ion Gheorghe, muncitor în port şi membru de sindicat, lăsându-se cotropit de o francheţe egală cu a fostului său mentor, i-a dezvăluit, din proprie iniţiativă, că toate cheltuielile vor fi suportate de şantierul naval. L-a privit atent înainte de a se despărţi, pentru că i-a observat un fel de lucire ca de lacrimă şi nu intenţiona să provoace şi alte stări imprevizibile într-o relaţie dintre Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

16

unii ca ei, militanţi pentru drepturi egale, tratamente nediscriminatorii, justiţie socială şi mai ales respect faţă de muncă, singura activitate umană creatoare de plusvaloare, adică acea însuşire care fac posibile naşterea bogăţiei şi uzurparea ei de către cei ce nu muncesc. De atunci nu l-a mai văzut pe liderul sindicatului lor nerecunoscut de lege.

Aşadar, ar fi vrut să-i spună domnului preşedinte al completului de judecată (deprinsese aceste noţiuni din discuţiile cu avocatul din oficiu) că ideea de a reconstrui o navă eşuată din nepriceperea ori reaua-credinţă a unora nu putea constitui o vină pentru el. Însă, pentru a doua oară, a trebuit să admită că avocatul a avut dreptate când l-a sfătuit să-şi vadă de treabă şi să nu-şi supere judecătorii cu argumente imbatabile, cu idei verificate de cursul istoriei ori, Doamne fereşte, cu principii general acceptate în doctrine şi teorii de tot felul. “Lucruri de acest gen pot avea o anumită semnificaţie într-o campanie electorală şi numai dacă sunt rostite de vreun candidat acreditat cu şanse reale,” spunea avocat ul, ţinând să precizeze că acele amănunte nu făceau parte din obligaţiile lui în acel proces. “Noi nu suntem în campanie electorală ci într-un proces penal, iar dumneata eşti un inculpat cu şanse mari de a primi, nu un mandat de parlamentar, ci unul de vreo zece ani închisoare.” Aşa că, inginerul navalist Ion Gheorghe (acum nimeni nu-i mai rostea numele într-un singur cuvânt), a renunţat să-şi convingă judecătorii de nevinovăţia sa, prilej pentru întreaga societate contemporană (politică, presă, organizaţii civile etc.) să aducă din nou în discuţie maniera păguboasă de resemnare în faţa destinului implacabil.

Din cornişa palatului justiţiei, umbrită aproape total de coroana arborelui atins de rugina toamnei, nu se mai distingeau decât mici fragmente multicolore.

Era un fel de explozie cromatică, de parcă acest Dunărea de Jos

anotimp al îmbătrânirii voia să-şi ia o revanşă faţă de sezoanele germinării, naşterii şi desfăşurării ciclurilor denumite, printr-un singur cuvânt, viaţă. De undeva, dintr-un ungher protejat al memoriei, auzi o voce îndepărtată, cu modulaţii oarecum cunoscute, întrebându-l, cu o naivă convingere, dacă mai visa în ciuda tuturor acelor circumstanţe uşor de denumit, la o adică, vicisitudini. A ezitat să dea vreun răspuns, mai ales că avocatul părăsise încăperea, în locul lui văzând-o aievea pe femeia cu paharul cu apă din sala de aşteptare a secţiei de poliţie, de pe vremea preliminariilor celuilalt proces. “Sunteţi din partea Federaţii Naţionale?” s-a interesat în cele din urmă. ”Nu. Federaţia nu mai există.” ”Cum aşa?” “S-a desfiinţat odată cu plecarea lui Pavel Militaru. De fapt n-a fost decât o trambulină pentru lansarea lui în politică.” ”Şi acum ce faceţi?” “V-am adus o veste © Mihai Zgondoiu din partea Consiliului de Administraţie al Şantierului Naval.” “M-au concediat?”

“Nu. S-a aprobat reconstruirea remorcherului Cutezatorul.” Completul de judecată revenea în sală după deliberare. Urma să se anunţe verdictul. ”Mă bucur, dar pentru mine e cam târziu, doamnă,” i-a zis, încercând a o lămuri că s-ar putea să primească o pedeapsă destul de severă.

“Reconstruirea va fi a dumneavoastră,” l-a asigurat ea înainte să plece şi înainte ca Ion Gheorghe s-o întrebe care îi era numele şi cum o va putea găsi când... şi mai cu seamă înainte de a se da citire sentinţei. În final remorcherul Cutezătorul a fost reconstruit de o echipă condusă de inginerul Ion Gheorghe sprijinit necondiţionat de preşedinta consiliului de administraţie, femeia cu paharul cu apă.

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(Sfârşit)

17

ELENA MARIA STARA

MESAJE DE DINCOLO....

ARA stătea nemişcată lângă geamul bucătăriei, uitându-se în lungul străzii, ascultând vocile şoptitoare. Afară era rece şi bătea vântul. Frunzele îngălbenite de toamnă se chinuiau să se ridice de pe suprafaţa udă de ploaie a drumului şi să scape de vânt. O singură dată îi auzise vocea de mamă rostind cu claritate absolută: „Acum chiar că a trecut timpul!”, întinse braţele să-i zâmbească, dar deodată surâsul dispăru brusc.

Inspiră adânc „Ce înseamnă nefericirea adevărată? Un dor neîntrerupt”.

ARA rămase la fereastră privind strada pustie. Însă pe trotuar apăru cineva, îşi simţi degetele reci ca de gheaţă, dar silueta se depărta până se pierdu în umbră.

Rămase în picioare privind fix pe geam, gândindu-se că frunzele de pe stradă formau poate un mesaj pe care nu-l înţelegea oricât de lung le-ar privi, încercă să găsească ceva obişnuit de spus. În cele din urmă rosti cu glas tare : - Uneori mai stau de vorbă cu mama! Înţepenise lângă geam, iar cerul se întuneca treptat, chiar se făcuse întuneric. Lămpile stradale luminau doar câteva pete rotunde de asfalt. Nu se mişca nimic în lumina felinarelor, dar ce se afla oare ascuns în întuneric?

Apoi sună telefonul. La al treilea apel ridică receptorul.

- Sunt Gemi.

ARA se holbă la receptor ca şi cum fratele ei era de faţă.

- De ce nu răspunzi la telefon?

- Vorbesc cu mama.

- Dar mama, mama nu mai este.

ARA gemu şi trânti telefonul.

Cu mintea golită îşi îndreptă privirea către întunericul de dincolo de fereastră, aşteptând parcă să o vadă venind de acolo.

Telefonul sună din nou.

- Îmi pare rău Gemi, dar eu nu pot gândi ca tine.

Se vedea alergând de la şcoală cu ghiozdanul în spate şi mama întâmpinând-o şi strângând-o la pieptul ei. Amintirile erau atât de vii. Dar acum oare ce s-a întâmplat? Atâtea fapte de viaţă care nu mai erau de trebuinţă nimănui. Erau alte vremuri, suferea cumplit.

Telefonul sună pe neaşteptate. După o mică ezitare ridică receptorul. Nu răspunse nimeni. I se păru că aude o respiraţie la celălalt capăt: „Oare e mama!” Rămase cu receptorul lipit de ureche, atât de aproape, atât de departe...Pentru o clipă o năpădi mirosul parfumului bine cunoscut al mamei, dar totul se pierdu şi ARA avu impresia că era singură în Universul întreg şi că ascultă liniştea neagră a spaţiului cosmic. O povară întunecată, care îi apăsa pieptul. Ştia că nu ar fi trebuit să vorbească cu ea nici chiar pe tăcute în mintea ei, dar asta îi astupa golul dureros.

Nu mai exista timp nici energie pentru râs şi vise. Se simţea schilodită de o teribilă singurătate.

Chiar dacă cerul vast de deasupra ei s-ar fi prăvălit nu trebuia să însemne nimic.

Nu mai vorbea cu nimeni ruşinată parcă de propria-i durere. Nu poţi să pleci nicăieri, durerea există peste tot, oricum, întinse mâna spre masă şi aprinse o lumânare. Înainte să intre în pat o lăsă să ardă. O lumânare pentru mama. În lumina pâlpâitoare a flăcării luă o hotărâre.

Avea să lupte cu durerea. După câteva minute după ce lumânarea arsese aproape toată, stinse lumina şi se strecură în pat.

Ploaia torenţială ce ameninţase să cadă toată seara, se revărsă în cele din urmă pe pământ.

ARA stătu în întuneric şi ascultă cum micile şuvoaie încep să bolborosească şi să coboare pe panta acoperişului. Închise ochii şi adormi. Nu auzi ploaia oprindu-se peste o jumătate de oră. Nu auzi nici paşii în întuneric, nu simţi absolut nimic, nici mângâierea mamei.

Uitarea oferită de somn era adesea foarte tentantă şi o făcuseră să doarmă mult mai mult decât ar fi fost cazul.

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

18

Proză

OCOLUL PĂMÂNTULUI ÎN 80 SCHIŢE UMORISTICE

Flann O’Brien (Irlanda)

Mania P.S.-ului

Descopăr cu ruşine şi surprindere că, Şi totuşi, uneori PS-ul poate avea o funcţie până acum, în toate e-mail-urile mele - se înţelege de legitimă, dincolo de impertinenţa de ordin literar. la sine că multe dintre scrierile mele sunt extrem de Deunăzi un funcţionar de stat a primit de la superiorii valoroase - n-am făcut nici o referire la mania lui un e-mail care suna cam aşa: PS-ului. Unii sunt absolut incapabili să scrie un eStimate domnule Brown: În urma prezentării mail fără un PS şi acest PS trebuie să fie prezent chiar decontului deplasării efectuate de dvs. în interes dacă autorul nu are nimic de adăugat. Când PS-ul de serviciu, s-a constatat cheltuirea sumei de 170 are, totuşi, un înţeles anume, cusurul e că autorul îl de lire sterline prin închirierea unui taxi între foloseşte ca PS, în loc să-l includă în e-mail-ul oraşele Ballymick şi Ballypat. Distanţa dintre propriu-zis. aceste două localităţi, în Dragă Tom: Mulţumesc linie dreaptă, este de 5 foarte mult pentru cărţi. Au sosit kilometri. Solicităm, prin intacte. Marţi plec la Cork pentru urmare, o explicaţie două zile. Te sun când mă întorc. neîntârziată a cheltuielii Salutare, Jack. respective. © Mihai Zgondoiu P.S. L-am văzut pe fratele tău Funcţionarul a dat duminică, la cursele de cai, dar următoarea replică: n-am reuşit să vorbesc cu el. J. Drept răspuns la e-mail-ul dvs., doresc să vă Acesta este un exemplu de inutilitate cu care informez că localităţile Ballymick şi Ballypat sunt probabil sunteţi la fel de familiarizaţi ca şi mine. Sau: despărţite de un râu adânc şi nenavigabil iar cei Dragă Tom: Cărţile au sosit intacte. Îţi rămân care doresc să-l traverseze trebuie să meargă 30 recunoscător că mi le-ai trimis. Ţi le înapoiez cât de kilometri de-a lungul lui până la singurul pod de curând. Salutare, Jack. pe care se poate trece dintr-o parte într-alta. Cu PS. Sper că aţi scăpat cu toţii de gripă. stimă, Sean Pinion.

Duminică Bob se plângea că PS. Eu nu sunt pasăre ca să se simte rău. Azi se simte mai acopăr distanţa în linie dreaptă . bine. J. Dacă aş fi tentat de astfel de Observaţi, vă rog, că adaosuri, aş inventa un enigmatic ridicolul adaos se încheie ornament literar care să poarte numele întotdeauna cu o iniţială, spre de AS (ante-scriptum). autentificare. De parcă s-ar AS. Cum rămâne cu alea 50 de put ea cineva îndoi de lire pe care ţi le-am împrumutat paternitatea e-mail-ului. luna trecută? - J. Persoanele de sex feminin Dragă Tom: Cărţile pe care mi folosesc deseori PS-ul ca pe o le-ai trimis cu atâta promptitudine remarcă spirituală, sfioasă şi nu au aprobarea Comitetului fascinantă (întrucâtva).

Cenzorilor, deci nu le pot studia.

Dragă Tom: De-abia Salutare, Jack. aştept să mergem la club marţi seara. Betty.

Traducere de PS. Mulţumesc că te-ai PETRU IAMANDI făcut că nu mă vezi ieri, pe stradă.- B. Foto:I.V.Anghel Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

19

Radu Moţoc

Ecouri

Citeşte-mă, Românie! (II) O altă conjunctură de factori care au contribuit la apariţia unor volume grupate în colecţia Patrimoniului Cultural îl constituie în primul rând acel factor care a iniţiat această colecţie. Este vorba de prof. dr. Ioan Opriş care în calitatea de conducător de doctorate a propus editurii Oscar Print publicarea tezelor de doctorat care tratează „Patrimoniul cultural”. O contribuţie remarcabilă evident aparţine şi autorilor care au ales subiecte de importanţă naţională cu accent pe conservare şi restaurare unde a fost cazul. Un numitor comun al acestor volume din colecţie îl constituie prefaţa redactată de prof. dr. Ioan Opriş.

- Şcheii Braşovului în timpul regimului habsburgic (1691-1867).

Acest volum inaugurează colecţia Patrimoniul cultural, la editura Oscar Print. În prefaţa lucrării prof. dr.

Ioan Opriş consemnează valoarea documentară a lucrării scrise de IoanGeorge Andron: „ Lucrarea constituie un model al genului, adunând mulţimea informaţiilor documentare care - reunite şi (re)interpretate – repun Şcheii Braşovului într-un alt plan în contextul relaţiilor economice şi sociale.” Cadrul istoric, ocupaţiile şcheienilor, instituţiile precum biserica, şcoala, constituie capitole bine dezvoltate. Sunt consemnate şi revendicările şcheienilor faţă de Magistratul oraşului Braşov, care constituie o contribuţie originală prin analiza demersului revendicativ. 1 - Locuri, zidiri şi odoare. Concepţiile cu privire la conservarea patrimoniului cultural în România.

(Privire istorică şi antropologică).

Autoarea acestui volum este Rodica Antonescu care prin cunoaşterea aprofundată a concepţiilor privind conservarea patrimoniului cultural în România vine, după părerea prof. dr. Ioan Opriş, să servească unei largi clase de utilizatori din sistemul educaţional, din sectorul cultural şi al instituţiilor religioase, dar şi pentru administratori, jurişti sau colecţionari. 2 - Elitele şi Arhitectura Rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX). Autorul Narcis Dorin Ion face parte din generaţia istoricilor născuţi în anii 70. Având o vastă cultură istorică, dar şi o experienţă profesională ca universitar, editor, cercetător şi muzeograf, este remarcat ca utilizatorul unor moderne metode ştiinţifice de cercetare a izvoarelor istorice. Lucrarea prefaţată de prof. dr. Ioan Opriş consemnează în prefaţă: „Lucrarea analizează cele mai reprezentative monumente de arhitectură proiectate, edificate, decorate şi mobilate de arhitecţi, artişti, decoratori - străini în bună măsură, dar şi români - care au răspuns cererii comanditarilor”. 3

Merită a fi consemnate aceste obiective analizate în lucrare precum: Palatul Ghica Mavrocordat din Căciulaţi Palatul Cantacuzino – Ghica din Deleni Palatul Ştirbei din Buftea Conacul Callimachi din Stânceşti Conacul Brătianu de la Florica Conacul Rosetti – Roznovanu din Stânca Conacul Văcărescu - Callimachi din Măneşti Sunt puşi în valoare atât arhitecţii cât şi artiştii şi decoratorii care au lucrat în Ţările Române în perioada respectivă. Autorul trage următoarea concluzie la finele acestui remarcabil studiu:„ Toate clădirile analizate în această lucrare stau mărturie pentru bunul gust, educaţia aleasă, stilul şi rafinamentul aristocraţiei române de la cumpăna celor două veacuri”.4 - Istoria mişcării filatelice în România 5 - Icoane şi iconari din Ţara Făgăraşului. 6 - Frontierele necunoscutului. De la vest spre est prin Ţările Române: impresii de călătorie (secolul XIX).

Lucrarea coordonată de Irina Gavrilă conţine o grupare de studii a 7 cercetători de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” la care se adaugă Adrian-Silvian Ionescu de la Institutul de Arte „G. Oprescu” şi Constatin Ardeleanu de la „Universitatea Dunărea de Jos” din Galaţi.

Temele abordate se referă la: Arhitectura şi urbanismul din România; Bucureştiul - oraş al contrastelor; Însemnări de călătorie; Navigaţia prin gurile Dunării în relatările călătorilor străini; Percepţii ale călătorilor străini despre spaţiul românesc, etc. Demn de remarcat sunt litografiile reproduse în volum care ilustrează convingător temele abordate. 7 - Putna.

Ctitorii ei şi lumea lor. În anul 2004 la Sfânta Mănăstire Putna s-a organizat un colocviu „Ştefan cel Mare. Atlet al credinţei creştine”, manifestare prilejuită de împlinirea a 500 de ani de la moartea celui mai important domn al Moldovei.

Un an mai târziu la 2 ianuarie 2005 a luat naştere Centrul de Cercetare şi Documentare Ştefan cel Mare care publică şi Analele Putnei. Pentru a uşura accesul cercetătorilor la preţioasele surse de informare, au fost transpuse pe suport Dunărea de Jos MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

20

Nr.129

digital arhiva istorică a Putnei. „Lucrarea de faţă s-a dorit a fi un modest omagiu închinat celor care, de mai bine de 7 ani, ţin să ne aducă aminte că rezultatele muncii noastre sunt importante, că nu se pierd… Au fost reunite în final 15 texte dintre care 4 sunt consacrate istoriei şi odoarelor Mănăstirii Putna, alte 5 domniei lui Ştefan cel Mare şi succesorilor săi - iar ultimele 6 abordează diferite subiecte ale istoriei Moldovei. Este o mare varietate de abordări şi metode utilizate de la genealogie şi prosopografie la istoria socială, de la istoria politică, la istoria puterii” 8 Dintre cei 14 autori consemnăm pe următorii: Dumitru Nastase, Petronel Zahariuc, Gh. Lazăr, Maria Magdalena Szekely, Lucian-Valeriu Lefter, Ştefan S. Gorovei, Silviu Andrieş-Tabac, Mihai- Bogdan Atanasiu, etc.

- Învăţătorul Copiilor. Carte de citire în clasele primare de ambe sexe cu litere şi slove cuprinzând învăţături morale şi instructive. De institutorii: C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.

Lucrarea este o ediţie anastatică după ediţia a VII-a din 1883 editată la Iaşi. Prima ediţie a fost aprobată prin decret domnesc şi publicată în data de 1 februarie 1876. 9 Este o carte enciclopedică care tratează şi oferă explicaţi referitoare la : animale, diverse obiecte, personaje istorice, subiecte religioase, probleme financiare, administraţia puterii judecătoreşti, anatomie, termeni filozofici, monumente, etc.

Cartea cu siguranţă a avut un impact puternic în rândul elevilor în condiţiile în care în anul 1876 nu exista încă un dicţionar enciclopedic român.

După cum se vede există un fond de carte care poate constitui un îndemn spre a fi citite în primul rând datorită abundenţei de informaţii de ultimă oră oferite de specialişti din domeniul istoriei şi artei naţionale.

Este şi meritul editurii Oscar Print care cu toate riscurile asumate a editat aceste cărţi care au valoarea lor ştiinţifică.

Nelinişti autumnale de Rodica Gherghinoiu

Note: . Scheii Braşovului în timpul regimului habsburgic (1691-1867), Ioan-George Andron, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2010, pag. 1.

2 . Locuri, zidiri şi odoare, Rodica Antonescu, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2010, pag. 11.

3 . Elitele şi Arhitectura Rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX), Narcis Dorin Ion, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2011.

4 . Ibidem, pag. 453.

5 . Istoria mişcării filatelice în România.

6 .Icoane şi iconari din Ţara Făgăraşului.

7 .Frontierele Necunoscutului, coordonator Irina Gavrilă, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2011, pag. 7.

8 .Putna. Ctitorii ei şi lumea lor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2011, pag. 7-9.

9 .Învăţătorul copiilor, C. Grigorescu, Ion Creangă, V.Răceanu, Tipografia Naţională, Iaşi, 1883. Ediţia anastatică a apărut la Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2011.

1

Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

21

Laureaţii Festivalului Naţional de Poezie Costache Conachi, Tecuci 2012 Marele Premiu şi Premiul Cezar Ivănescu al revistei Dacia literară: Vlad Sibechi – Suceava; Premiul I: Adrian Agheorghesei – Iaşi; Premiul al II-lea: Adrian Gheorghe Matus – Satu Mare (şi premiile Mihai Ursachi şi Constant Tonegaru, al revistei Poezia, respectiv Dunărea de Jos); Premiul al II-lea: Mădălina Ionela Grosu – Suceava; Premiul al III-lea: Miruna Ştefana Belea – Dâmboviţa; Menţiuni: Nicoleta Onofrei – Galaţi; Mihai Gheorghe – Tg.Jiu (şi distincţia Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi şi al Atelierelor de scriere creativă The Godfathers of Oblio) şi Ana Mihaela Nuţu – Chişinău (şi premiul Ioanid Romanescu al revistei Convorbiri literare).

Membrii juriului: Lucian Vasiliu (poet, redactor şef al revistei „Dacia Literară”, preşedinte al juriului); Dan Cristea (critic literar, redactor şef al revistei „Luceafărul”), Gabriel Chifu (poet, director executiv al revistei „România Literară”), a.g.secară ( scriitor, secretar de redacţie al revistei „Dunărea de Jos”), Dionisie Duma (poet, preşedintele Cenaclului „Calistrat Hogaş” al Casei de Cultură Tecuci).

D.O.

Caragiale în era digitală *urmarea de la pagina 5

seculară cu privire la apartenenţa la un curent sau altul, ambele depăşite la momentul când Caragiale şi Eminescu se afirmau ca spirite emblematice ale „direcţiei noi”, aşa cum o gândise şi-n susţinerea cu consecvenţă criticul Junimii, Titu Maiorescu.

Cât de modern a fost Caragiale o întrebare cu răspuns ambiguu.

Cât de capabili suntem noi, cei născuţi şi obligaţi de destin să trăim sub cupola modernităţii, să-i aplicăm dramaturgului Caragiale o grilă valorizantă care să-i perpetueze o receptare vie şi favorabilă e o altă chestiune.

După încercări repetate, evident că şi eşuate, de contestare a modernităţii generice, ce debutează odată cu secolul Luminilor, exegeţii contemporani sunt tot mai tentaţi să considere postmodernismul o aventură conceptuală fără urmări prea mari în sfera ideologiei literare şi nu numai. În consecinţă un Caragiale al postmodernităţii e un nonsens, cu atât mai mult cu cât modernitatea nu şi-a consumat încă resursele, acelea care ţin de substanţa culturii şi nu de aparenţele insignifiante ale culturii de masă. La vremea lui Caragiale telegraful şi automobilul (încă trăsuromobil) erau în avangarda modernităţii, astăzi radioul pare desuet, căci i-a luat locul televiziunea digitală, iar automobilul e concurat de avion sau rachetă. Telegraful şi telefonul par a-şi trăi agonia căci internetul cu site-urile lui de socializare le concurează extrem de agresiv. Cum rezistă Caragiale la acest asalt tehnologic, cu efecte vizibile în planul mentalităţilor şi comportamentelor estetice e o întrebare ce merită pusă. Evident că receptarea sa cunoaşte un regres cantitativ, iar încercările de contemporaneizare, în genul „dac-ar trăi Caragiale”, sunt nu doar desuete, ci de-a dreptul hilare. La nivelul culturii de masă Caragiale îşi trăieşte agonia, tot mai puţini dintre adepţii societăţii de consum putând să-l includă printre achiziţiile culturale minimale. La nivelul culturii înalte, dramaturgul emblematic al literaturii noastre rămâne o provocare dintre cele mai incitante. Faptul că televiziunile comerciale îl ocolesc sau că site-urile de socializare nu-l au printre repere e benefic până la urmă, căci orice vulgarizare consumistă îl afectează ca reper estetic şi-l transformă într-o marfă. Societatea de consum n-are nevoie de Caragiale, dar nici Caragiale nu are nevoie de ea. Cu cât sunt mai puţini cei care poposesc pe textele sale, citindu-le sau recitindu-le, cu atât mai mult acesta câştigă în planul valorizării înalte, una care transgresează aparenţa de modernitate. Cine-i găseşte un loc lângă Aristofan sau Moličre valorează mai mult decât cohortele de consumatori, dispuşi, eventual să-l îngăduie lângă fast food sau un şlagăr efemer!

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

DULCEŢURI ŞI OTRĂVURI

Anul I.L.Caragiale

sau D´ALE CARAGIALELUI

Piesă-evocare de Victor Cilincă

După diferite mărturisiri scrise şi vorbite ale lui Ion Luca Caragiale şi ale altora despre nenea Iancu.

- Text distins cu Premiul III la Concursul naţional de dramaturgie-comedie al Festivalului de comedie „Fani Tardini”, 2012.

NOTĂ asupra textului scris: Textul cules bold reprezintă citate exacte ale unor autori atribuite lui Caragiale, ori extrase din scrisorile şi actele scrise şi semnate de dramaturg.

PERSONAJE (în ordinea intrării în scenă): JEAN GEORGES POPESCO (ION GHEORGHE POPESCU) – studinte la Drept FRAULEIN GOETHE - o ospătăriţă nemţoaică tânără HERR DIREKTOR - fost director al Teatrului Naţional Bucureşti; acum rentier, la 60 de ani, moştenitor al Mumuloaiei, meloman CELLA - pianistă, 25 ani MATEI – fiul recunoscut al lui Herr Direktor dintr-o relaţie neoficializată, 27 ani BARBU - avocat, scriitor, cam la 54 ani, tatăl Cellei HERR DOKTOR – bun filolog român din Leipzig, la vreo 29 ani DIDINA (adică Alexandrina), soţia lui Herr Direktor FIGURAŢIE: doi hamali, un ospătar, Spionul posibil, Mina, Wanda, o florăreasă, doi gălăţeni cu mesaj, trecători în parc (toată figuraţia poate fi jucată de doar două persoane, cu bărbi, haine diferite etc.)

ACTUL ÎNTÂI

Fraulein Goethe, Herr Direktor

Acţiunea actului întâi se petrece la Berlin, la masa de pe terasa unui restaurant modest, dar curat, „Nietzold”, cu terasa puţin mai ridicată faţă de rampa scenei. O uşă centrală cu doar unul dintre canaturi deschis în lături. Trei mese sunt „la stradă”. O oglindă mare cât un stat de om, sprijinită chiar lângă intrarea în restaurant, în care se vor compara personajele. Afişe de reclamă la bere şi la spectacole de operete sunt lipite pe geamurile mari şi destul de opace, de pe peretele restaurantului, paralel cu rampa scenei. De după geamurile mate vom vedea pe parcurs, proiectate ca într-un teatru de umbre, scene mimate care susţin câte un monolog al lui Caragiale.

Scena 1 Dunărea de Jos

Fredonând o arie, fraulein Goethe, o ospătăriţă nemţoaică tânără, iese pe uşă şi vine la rampă, ca să scuture o cârpă. Cu cârpa, şterge apoi cu totul superficial cele trei mese acoperite cu feţe de masă în carouri albastru cu alb. Iese din scenă. Se aude o muzică de fanfară TRECÂND. De după geamuri, se văd umbre în mişcare - ospătari, poate clienţi…

VOCEA LUI HERR DIREKTOR (care răspunde la un murmur de voci nedesluşit; el are voce învăluitoare, de dascăl în biserică, uşor tocitã de fumul de tutun ): Guten tag, danke shon!

Danke, herr Smidth! (mai încet, cu alt glas) ´R-ai al dracu´ cu docarul ăla al tău cu tot, că nu mai poate dormi omu´ dimineaţa!… Eih, guten tag, Frau Mathilde, guten, guten tag! (încet) Fosta-i lele cât

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

23

ai fost! Cândva, ce mi-ar fi plăcut să ne HERR DIREKTOR: Guten tag! Ăăăă… Bonjur, conversăm numai´ noi doi! Ja, guten tag, bonjur, cher monsieur. Vous n´est pas d´ici, n´est madam! ce pas?

JEAN: Mais oui, vous êtes un sorcier?

Intră, în sfârşit, în scenă „Herr HERR DIREKTOR: Vous viens de Boulgarie, Direktor” - Ion Luca Caragiale, cu un comme ça? mers obosit, nesigur. Când se apropie, JEAN: Pres de Boulgarie… Je suis… pardon, priveşte în jur, spre posibilii privitori de roumain… după ferestre, spre posibilii privitori din HERR DIREKTOR: Ha, auzi! Ceva îmi spunea sala de spectacol, îşi ia seama şi ia un mers mie că ăşti de-al meu! Păi de ce nu vorbeşti, mon vioi, ţanţoş, voit tineresc. cher, româneşte? Şi eu sunt român, dar de-aicea, din Berlinul ăst al nostru, de ani buni…

HERR DIREKT OR (tare, vorbind JEAN (tuşeşte): Tata zice… că-i mai sănătos publicului): Nu sunt eu neapărat superstiţios, să nu te dai român în străinătate. dar constat că, de îndată ce am un randez vous HERR DIREKTOR: Ba găsesc că-i mai cu moţ cu o pisică neagră, am totdeauna un ghinion să te dai străin mai degrabă în România, unde străinii colosal. Parol! E o pisică sunt bine văzuţi, da´ rău priviţi, mare, ditai mârtanul - am mare pe când aice, unde mai rar ai ghinion; e vreo pisicuţă sfioasă, încă plăcerea… Dacă n-ar fi slabă - am şi eu un ghinion mai mic. studenţii, să mă mai viziteze, Ocolesc strade întregi, dacă-i vorba sau pretini din ţară, care mai să nu provoc soarta şi aşa viu cu familiile şi-i găzduiesc potrivnică-mi ani peste ani! Da cu plăcere, nici n-aş şti cum astăzi… astăzi… ce să vezi? Mi-am mai merge dumneaei, făcut şi cruce. Cu amândouă mânile! politica…

Ei, ajung eu acu´ la capătul lui JEAN: Aha, sunteţi Hohenzollerndamm, văd o fâţă mică, profesor aice… (se ridică, cu neagră, cu coada uite-aşa, sus. Dau respect băţos) Eu mi-s s-o ocolesc larg, văz că se studinte, dară numai de probă, eschivează ea prima; fac sfânga, ea la Drept. Dar prin Berlin trec face dreapta; mă întorc, se întoarce pe partea cealaltă a stradei şi ea… Parcă… chitea c-o să-i atunce când aud româneşte, schimb eu norocu´, c-oi să-i port adică ca să nu mă expun la cine ştie mare-mare ghinion şi ce şi-o fi zis ce reutăţi, că io-s deja păţit… dumneaei? Ia să mă ocolească, ea, Ori îţi cere bani, ori înjură, ori pisicuţă mică, negricioasă pe mine, om mare cu râd prea din cale-afară, de parc-ar fi apropitar de redingotă neagră… Ce mai, dară: au ajuns şi pisicile strade, ori te fură… cele negre să mă ocolească! Ori mi se pare - că eu, HERR DIREKTOR: Mofturi! Nu poţi scăpa, se ştie, văz enorm şi simţ monstruos! frate, de ceea ce eşti! Mai bine să te fure unu´ de-al tău, decât unu´ de-al lor! Aşa vorbeşte un student, cu Scena 2 aşa puţin entuziasm?

JEAN: Păi, s-a dus vremea ligilor culturale care Herr Direktor, Jean Popescu visau din Paris ori Berlin, cu berea rece-n faţă, la unirea românilor! Acum, muntenii s-au unit cu moldovenii, Herr Direktor se fâţâie, nehotărât unde să am luat şi Dobrogea, înse, aşe aproape unii de alţii, ne se aşeze. A găsit în sfârşit, din ochi, masa prea vedem beteşugurile şi nu ni le mai răbdăm! potrivită, dar chiar acum intră în trombă Popescu, Despărţiţi de graniţa Milcovului, ne mistuiam de dor… care se aşază exact la acea masă, spre mica furie sau aşa cred eu că era pe-atunce… Acum ne a lui Herr Direktor. Jean îşi trânteşte melonul îngreţoşează unul, ne supără altul… pe masă şi întinde picioarele, bătând cu o HERR DIREKTOR: Păi atunce, hai să ne unim furculiţă într-un pahar. Caragiale se aşază şi el la şi noi un pic! Uite, fac cinste c-un rând. prima masă, apoi vine la una mai apropiată.

JEAN: Nu se cade, monsieur professeur! Ne întâlnim cândva la vreun examen - eu, învăţăcel, Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

24

dumneata, dascăl - şi mi-i scoate cu vârf şi îndesat hatârul. Eu zic să şadă fiecare la masa sa.

HERR DIREKTOR: Ce păgân! Cum te cheamă, monsieur? Măcar am câştigul de-a şti cu cine-am onoarea?

JEAN (se ridică, dar nu complet, de pe scaun, ia melonul şi îl aşază pe creştet doar pentru a-l ridica, apoi se aşează, cu meloonul pe cap): Popescu.

HERR DIREKTOR: Cum aşa?! Chiar Popescu, sau zici aşa, ca să te pierzi în Popeşti şi Ioneşti de care, pardon, îi plină lumea?

JEAN: Parol! Chiar Jean Georges Popescu, din Ploieşti.

HERR DIREKTOR: Păi şi eu mi-s ploieştean!

Simţ ş-acum gustul virşinelor alea turceşti, de când eram copil şi săream gardul vecinului… Ştii, din grădina aia mare, cu bălării, lângă casa lui Hagi Ilie lumânărarul - e oale şi ulcele cam demult, săracu´… Ţin minte bine salcâmii, mirosul de liliac, viţa de vie, prunii şi perii, câinii purecoşi cu praf pe ei, grădina de vară Lipănescu, unde se dădeau reprezentaţiuni teatrale pe cinste…

JEAN: Ei, la Ploieşti nu-i chiar ca la Berlin. Aici trebuie să vă fie bine, dacă ziceţi că aţi plecat de mult din ţeară…

HERR DIREKTOR: Nu zic că-i rău… Ce frumoasă-i lumea asta cea mare! M-am preumblat eu prin Europa, prin partea ei civilizată, deh? M-am preumblat bre, merci, grazie, thank you, danke!… (Se ridică, se plimbă gânditor, se uită în oglindă şi discută mai puţin cu Popescu decât cu el însuşi - un alt actor care stă în ramă şi la un moment dat nu mai repetă gesturile, cască etc.) Am fost, domnul meu, şi pe la alergări de automobile cu drag colorate, lăcuite de străluceau ca giuvaerurile, şi pe la curse de cai mari, m-am uitat (e dreptu, nu s-au şi văzut…) nu la una, ci la două comete epocale care nu searată şi pe la Bucureşci, m-am delectat privind urcând baloanele cele cu aer cald, precum odată ca niciodată băşicile lui Vodă Bibescu… Omul modern bea bere, dă cu băţul, cade în şanţ de beat, moare din invidie dar uite, mai şi zboară mai sus ca paserea! Şi chiar m-am îngrozit, dragă, atunci când s-a prăbuşit un echipaj american cu balon cu tot. M-am delectat p-aci cu temperaturi blânde, fără furtune de praf cu pureci sau zăduf excesif, cu peisaje curate, spălate, cu palate şi strade luminate! Şi, în primul rând, în toţi anii ăştia de răsplată am fost, domnule, la mari concerte!… La muzee nu prea m-am înghesuit Dunărea de Jos

eu, că-s multe rame şi cam puţine opere, mai bine cumpăr şi ţin acasă pe perete vreun tablou bun relativ la preţ… Deci, n-am văzut expoziţii, da´ ce terase, ce berării! Iar înapoi la Bucureşti… m-aş întoarce doar ca să… Oare de ce? Na, ca să susţin votul universal, să se dea adică voe la vot femeilor, ţăranilor şi calfelor. Dar asta va fi la Sfântu-Aşteaptă, n-apucăm noi democraţie! (Se înclină spre sală, scoţând pălăria şi salutând un trecător nevăzut.) Na, că a trebuit să viu tocmai aci la Berlin ca să fiu şi eu tratat în respect! Herr Schultze, florarul de pe strada mea (îl imită pe florarul pitic), îmi spune acu´ „Herr Direktor”, băcanul din colţ (imită un băcan mătăhălos) – „Herr Direktor”, croitorul Schmidth (se învârte, uşor aplecat, împingând cu degetul pince-nez-ul mai sus pe nas şi „măsurând” de zor „un client”), cu toate că nu i-am onorat toată nota, nu mă mai scoate din „Herr Direktor” - şi-o să-mi zică „Excelenţă” de-ndată ce-i achit totului tot!

JEAN: Adică nu sînteţi profesor, ci director de ceva…

HERR DIREKTOR (îl ignoră): Merita dară să viu tocma´ într-o ţară cu strade aşa drepte, unde nu se scuipă tutun de mestecat pă jos şi nu strigă-n zori oltenii „Iaurgiuuuu!”, să te scoale şi din morţi, unde îţi zâmbeşte dacă-i zâmbeşti… (se îndreaptă spre mese) Chiar dacă limba asta nemţească e cam pe dos… de ne-o ştie doar Alexandrina, săraca nevastă-mea, şi-mi scrie şi mie când îi poruncesc eu cu glas mieros… Ea are un cap complet pentru limbi streine, ceva de speriat, nu ca mine! Dar ce limbă de pedeapsă e asta nemţească! O limbă păsărească şi absurdă, în care soarele e de genul feminin şi luna masculină! Na, c-am ajuns să vorbesc acu´ şi singur, din cauza nemţilor ăştia de nu pricep, auzi, neam româneşte! Limba ta rămâne limba în care înjuri, nu aia în care linguşeşti! Degeaba am locuit eu numai în cartiere aristocratice, în Schöneberg şi Willmesdorf, dacă nimeni nu mă invită acolo acasă! (Se uită în sală şi dă din cap, întristat.) Când eşti într-un mare oraş în care nimene nu-ţi vorbeşte limba, nu-ţi rămâne decât să vorbeşti de unul singur, ca nebunii! (tonic) Dar ce climă blândă am aice! Şi ce doftori! Şi… moftangiii lor sunt mai dramatici decât ai noştri, d-asta ei au teatru şi noi, nu! Ei, banii să ne ajungă! Şi zilele!

JEAN (nu mai aşteaptă, jenat de debitul verbal mare al interlocutorului): Bonjour, bonjour, monsieur! Mă duc să merg, pardon să mo scuzaţi, îmi amintii de-o întâlnire grqabnică…

HERR DIREKTOR (nu-l mai bagă în seamă): Cum pofteşti, tinere domn. (Jean aproape a ieşit,

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

25

Herr Direktor îi vorbeşte fără să se întoarcă spre el) Mă recomand: Caragiale.

Ion, Luca…

Jean rămâne ca paralizat, pe jumătate întors. După minute bune, cu greu, se rupe şi iese, neştiind cum să reacţioneze.

Caragiale se aşează pe primul scaun de la prima masă, controlează atent faţa de masă, scrumiera şi, nemulţumit, se mută la cea din mijloc, tot întinzând gâtul ca să fie băgat în seamă din restaurant.

HERR DIREKTOR (scoate un şervet mare din buzunar şi se şterge atent): Niciodată nu eşti îndestul de precaut cu higiena! Nici chiar la Berlin… (strigă) Fraulein! Fraulein Goethe! Hei, Wollen Sie bitte die Polizei rufen! Se aude, madam? Hei! Ei! Ho! Intră din nou, încă năuc, Jean Popescu JEAN: Domnule, ştiţi ceva?

Eu am fost Cetăţeanul turmentat!

HERR DIREKTOR: Domnule, sper că nu mai bei…

Ei, glumeam, hai noroc, nu în fiece zi ai partesă-ţi vezi personajul viu! (Îl pofteşte să se aşeze şi insul se aproprie cu sfială, rămânând însă în picioare.) Ei, hai, mon cher, că azi nu mânânc oameni. Şi înţeleg că eu mi-s, cum s-ar zice, tatăl dumitale…

JEAN: Păi… dumneata?… Cum aşa?

HERR DIREKTOR: Păi, n-am făcut chiar eu, cu cerneală pe hârtie, Cetăţeanul turmentat? Eu l-am născut! În cap…

JEAN: A, da. Vă ziceam că am jucat „Scrisoarea perdută”…

HERR DIREKTOR (îngrijorat): Ei, nu mai spune! Ce teatru a mai îndrăznit iar să joace cine ştie cum fără îngăduinţa autorului?! (încet) Îi dau în judecată!

JEAN: Nu un teatru propriu-zis, domnu´ Caragiale, ci o trupă şcolară. Profesorul nostru de Francesă ne-a dat să învăţăm finalul „Scrisorii”, pentru serbareade absolvire… Ştiţi, eu am făcut chiar patru clase, la Olteniţa… Dar de ploieştean, mi-s ploieştean în regulă!

HERR DIREKTOR: Toată stima pentru un republican cinstit şi pe deaupra, neturmentat. Şi zici că urmezi aci Dreptul?

JEAN: Fac puţin Dreptul, puţin Inginerie de poduri, puţin ce mai prind...

HERR DIREKTOR: Păi, la ce bun? Câte poduri sunt în România?

JEAN: Păi, am speranţă că s-or mai strica podurile de prin ţări mai pricopsite, şi-or angaja inginerii noştri măcar ca maiştri ori drept calfe bine plătite…

HERR DIREKTOR: Eu zic mai bine să termini Dreptul, că la noi vor fi veşnic procese, hoţii, violenţe, păcăleli! Dar ia spune, drăguţă, nu-l ştii pe unu´, Matei, care a urmat şi el Dreptul aici? Cât l-a urmat…

JEAN: Matei? Ştiu un Mateiu…

HERR DIREKTOR: Aşa, aşa…

JEAN: Un orfan de famelie bună…

HERR DIREKTOR: Orfan? Cum aşa, orfan, cu părinţii în viaţă?!

JEAN: Adică, n-are tată. În rest, cred că e conteceva, cu un nume grecesc sau franţuzesc, nu mai ştiu…

H E R R DIREKTOR: Ascultămă bine, domnule…

JEAN: Popescu.

Jean Geor ges Popescu.

H E R R DIREKTOR: Aşa, domnule Ion Gheorghe Popescu: să nu faci copii şi, dacă se poate, să nu faci băieţi! Într-o zi, tot or să spună şi ei că n-au tată, chiar atunci când ai să le plăteşti, de unde ai, de unde n-ai, studiile pe care oricum le vor lepăda…

JEAN: Aşa?…

HERR DIREKTOR: Acum, dacă nu te superi, lasă-mă niţel singur, să plâng în voe!

JEAN: Să…

HERR DIREKTOR: Să cuget, deci să exist şi să mă îndoi! Am avut onoarea, domnule Popescu!

JEAN: Ba eu am avut onoarea… plăcerea…

HERR DIREKTOR: Şi să nu cumva să bei ca personajul cu pricina… (face o plecăciune: îl concediază) Al matale, Caragiale!

Popescu iese nelămurit, cu spatele. Goethe intră în sfârşit, însă nu se apropie imediat, şi o pufneşte râsul văzându-l pe muşteriul comic impacientat. Dar fata se reţine, profesionist. (va urma) Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

26

Nr.129

CENTENAR ION MINCU (1852-1912) Episodul al II-lea, de Radu Moţoc

8

„Bufetul” de la Şoseaua Kiseleff, chiar dacă nu urmează cronologic casei Lahovary, constituie o reluare a ideilor de la prima lucrare, prin acumularea unor noi idei şi elemente ornamentale. Clădirea a fost proiectată în anul 1889, pentru un pavilion românesc,

destinat a fi o „cârciumă românească” la expoziţia internaţională de la Paris, unde din diferite motive nu a putut fi realizată. (Fig. 1) Întreaga construcţie este compusă din elemente tradiţionale româneşti, de la casele ţărăneşti şi conacele boiereşti de deal, din zona Argeşului şi Vâlcei.

Există şi o influenţă a arhitecturii de tip Hurez, care la rândul ei r eprezintă o transpuner e savantă a elementelor componente ale unei case ţărăneşti.

Scara principală desfăşurată lateral spre foişor, te îndreaptă spre o „loggie”, o adevărată sală deschisă, care comunică cu sălile adiacente. Este remarcabilă proporţia înaltelor arcade, care conferă demnitatea unei case domneşti de tipul celor de la Mogoşoaia sau Potlogi. Se poate remarca virtuozitatea, cu care utilizează detaliul de relief, cromatic, lucrarea lemnului Dunărea de Jos

şi ornamentele ceramice aplicate pe zidărie, care pot constitui un creuzet foarte personal.

Stâlpul de lemn al cerdacului românesc e tratat având un piedestal şi capitel, păstrând însă proporţiile şi eleganţa stilului românesc. Colonetele de lemn nu susţin grinzi ca la prispa ţărănească. Frizele ornamentale de teracotă smălţuită, în relief, în care sursa de inspiraţie ne duce spre faianţarii atelierului de la Robia, dar şi spre decoratorii bisericilor din vremea lui Ştefan cel Mare, sau chiar a majolicei iberice 7. Toată această superbă dantelă de forme armonios proporţionate, se ridică pe un postament alb, masiv, cu o uşă boltită, ce semnalează o cramă, devenind în ansamblu o expresie a arhitecturii tradiţionale româneşti.

Prin cele două clădiri: „Casa Lahovary” şi „Bufetul” de la Şoseaua Kiseleff, Ion Mincu a creat premisele unor lucrări, care să dezvolte un nou stil, şi să se impună ca o arhitectură naţională românească. Şcoala centrală de fete din Bucureşti, construită în anul 1890, este un simbol am arhitecturii „Mincu”, inimitabilă, pentru că este foarte personală. Se poate face o paralelă cu ansamblurile mănăstireşti de la Hurezul din Oltenia, E d g a r Antim şi Văcăreşti din Bucureşti. Planul de formă Cayce dreptunghiulară, este compusă din patru aripi cu parter şi etaj fiecare, dispuse simetric în jurul unei curţi interioare. La etaj este amenajat internatul, compus

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

27

din şase dormitoare, fiecare cu intrări şi anexe independente. Curtea interioară este tratată ca o incintă mănăstirească, mărginită la parter de o suită de arcade trilobate în acoladă, sprijinite pe coloane de piatră. Ca şi foişorul „Bufetului”, zidul de deasupra arcadelor este tapiţat cu ornamente florale realizate din ceramică colorată. Pe faţada principală, brâul median construit din faianţă policromă şi lanţul continuu de arcuri sprijinite pe console de teracotă smălţuită verde de sub streaşină, îşi au originea în plastica decorativă caracteristică arhitecturii feudale româneºti8. (Fig. 2) Tema unei şcoli de fete a dat posibilitatea arhitectului, de a ieşi din tipicul şcolilor internat de tip cazarmă, intervenind, atât în rezolvarea funcţională, cât şi în plan stilistic. El a căutat să dezvolte o arhitectură modernă, pe linia tradiţiei naţionale, păstrând proporţiile monumentale. Mincu a adoptat o arhitectură, care trebuia să includă un mare număr de săli mari şi spaţioase, grupate pe circulaţii largi, gravitând în jurul elementelor centrale: amfiteatre, laboratoare.

El a transformat curtea interioară, utilizată anterior doar pentru iluminatul coridoarelor şi recreaţii insalubre, intr-o zonă activă de culoare şi lumină, o grădină înconjurată cu arcade frumos desenate şi ornate cu ceramică policromă. Amploarea spaţiilor şi decorarea interioarelor cât şi compoziţia ornamentelor de la faţadă, conferă acestei şcoli o viziune unitară deosebit de atractivă pentru elevi. Parterul cu cancelarii şi clase sunt separate de dormitoarele de la etaj printr-un brâu de inspiraţie românească. Ferestrele de la parter sunt deschise amplu pentru a ilumina clasele, în timp ce ferestrele de la etaj apar mai înguste şi rare, creânduse un agreabil joc de contraste care sugerează un caracter intim al sălilor. Ornamentele de ceramică smălţuită în tonuri predominant albastre a brâului dintre etajele clădirii, medalioanele-emblemă ce punctează plinurile dintre ferestrele etajului, cornişele bogat profilate sunt elemente care conferă o notă de inspiraţie naţională. Curtea interioară înconjurată de arcade, are o valoare incontestabilă datorită virtuozităţii desenului şi a paletei de culori care este pusă în slujba ideii de vioiciune şi prospeţime tinerească 9.

Această lucrare, prin multiplele ei abordări este considerată de specialişti, capodopera arhitectului Ion Mincu.

Casele Monteoru şi Vernescu Două reşedinţe de lux, aflate pe Calea Victoriei, la mică distanţă una de alta, au fost construite în perioada anilor 1887 -1889, imediat după casa

Lahovary, dar intr-o manieră cu totul opusă acesteia.

Abor da rea s t i l u l u i academic eclectic se poate explica prin faptul că cei doi coma ndit ar i, aparţineau unor familii bogate, care au dorit asemenea reşedinţe, care să-i reprezinte în societate.

(Fig. 3) La casa Monteoru se remarcă holul central pe trei nivele, scara fiind amplificată de amplasarea unei oglinzi, sufrageria cu lambriuri, deschisă, cu vedere spre grădină.

Casa Vernescu atrage atenţia prin plafoanele în casete şi chesoane, de forme şi ornamente, pe cât de variate, pe atât de abundente în modelaje şi culori.

Impresionează scara a cărei spirală fastuoasă culminează în rotonda cu splendide arcade. „Predomină

culoarea caldă, cu străluciri discrete a stucaturilor, bronzului, ornamentelor aurite, lambriurilor şi tapiţeriilor care poartă amprenta unui îndrăgostit al pitorescului senzual, care încălzeşte şi însufleţeşte întreaga operă a lui Mincu”10. Sunt două lucrări de virtuozitate, ale imaginaţiei şi al autenticului simţ al compoziţiei, cu care Mincu va aborda fiecare din lucrările sale. (Fig.4) (Va urma) Note: Ibidem, p. 33.

Grigore Ionescu, op. cit. p. 552, 553.

9 Mihail Caffé, op. cit., p. 42.

10 Ibidem, p. 50.

7 8

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

28

Nr.129

PREOTUL PROFESOR VASILE GH. POPA LA CENTENARUL NAŞTERII Pr. Eugen Drăgoi Cât de minunat şi de emoţionant este atunci când care aparţinea tot de comuna Nicoreşti. „Condiţia avem prilejul să comemorăm un semen de-al nostru, de orfan care a răzbit la lumina cărţii datorită care n-a trăit fără de folos în viaţa aceasta efemeră, dârzeniei şi minţii fosforescente a rămas o ci a lăsat unul sau mai multe semne generoase ale permanenţă a existenţei sale”4 . existenţei sale imanente! Este şi cazul preotului Urmează şcoala primară „Filimon Damian“ din profesor, prozator şi renumit folclorist Vasile Gh. Popa, Fântâni, dovedindu-se ascuţit la minte, cu o memorie de la a cărui naştere se împlinesc, la 23 noiembrie extraordinară, calităţi care vor face din elevul Vasile 2012, o sută de ani, dar care încă este prea puţin Popa cel mai de frunte absolvent al şcolii, „în vremea cunoscut, deşi ne-a lăsat o moştenire culturală de o aceea vestită în întreaga comună Nicoreşti”5, unde uimitoare bogăţie. strălucea un Acestui „Creangă“ vestit dascăl al tecucean îi închinăm şcolii din medalionul Fântâni, comemorativ de i ns t i t u t o r u l faţă, cu sentimentul Gheorghe Rău că la centenarul (1896-1984), naşterii sale i s-ar fi căruia mai cuvenit mult mai târziu, fostul mult decât câteva elev îi dedică pagini de evocare şi un întreg de r ecunoştinţă. capitol special Am beneficiat în volumele Lângă prezvitera Eva... Anul 1938. pentru acest sale de exerciţiu de amintiri6. admiraţie faţă de întreaga-i operă şi activitate de sprijinul constant şi În toamna anului 1924 este admis la Seminarul binevoitor al dlui dr. Vasile V. Popa (Guju), fiul preotului „Sf. Apostol Andrei” din Galaţi. Peste ani va povesti şi profesorului V. Popa, care şi-a împlinit cu asupra de cu lux de amănunte cum au decurs probele măsură îndatorirea faţă de memoria tatălui său1 , examinatoare şi cum a reuşit ca bursier7. Unchiul său străduindu-se să-i publice postum opera şi să-i facă îl avertizase serios: „Dacă reuşeşti cu bursă bine; numele cunoscut, „răzbunând“ astfel tratamentul dacă nu, acasă, înapoi la sapă, băiete, şi inuman şi marginalizarea la care părintele său a fost la chitonag!” 8 . supus în perioada comunistă. În vara anului 1932 a absolvit Seminarul „cu Vasile Gh. Popa s-a născut la 23 noiembrie 1912 rezultate strălucite, dovedind în ultimii ani un adevărat în Mălureni, un cătun al comunei Nicoreşti, judeţul talent literar şi de orator”9. Legăturile cu seminarul au Galaţi, din familie de podgoreni, aşezare descrisă astfel continuat însă şi după absolvire, întrucât a lucrat câţiva de cel ce a văzut lumina zilei în această localitate acum ani (1932 - 1935) în această şcoală ca pedagog10.

100 de ani: „Un sătuc modest, alcătuit din câteva În toamna anului 1932 este admis la Facultatea zeci de case, aşezat pe malul stâng al Siretului, de Teologie din Cernăuţi, iar după metoda vremii, mal înalt şi râpos, constituind o adevărată anomalie urmează, în paralel şi cursurile Facultăţii de Litere şi geografică“ 2 . Rămas orfan din fragedă vârstă 3 , Filozofie. Îşi încheie cursurile universitare în anul împreună cu o soră mai mare, Mitriţa, sunt crescuţi de 1936 11 . În 1937-1938 face Seminarul Pedagogic fratele tatălui lor, Ion Popa, zis şi Fuică, în satul Fântâni, Universitar „pentru specialitatea principală religie şi Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

29

specialitatea secundară limba română, absolvindu-l în vara anului 1938"12. Cu timpul, opţiunea pentru catedră devenind tot mai conturată, urmează Facultatea de Filologie la Bucureşti (între anii 1955-1960), fără frecvenţă,

priveşte pe Vasile Popa, era pură fantezie, profesorul fiind prea lucid în legătură cu situaţia politică şi cursul evenimentelor din ţară. Şi-a dus cu stoicism crucea suferinţei pe „Golgota” de la Aiud, unde a dialogat cu Petre Ţuţea, Vasile Voiculescu, Constantin Gane, Radu Gyr… “13.

După condamnare şi-a ispăşit pedeapsa în Penitenciarele din Botoşani, Jilava şi Aiud14 . După eliberarea din închisoare (1964) lucrează ca pontator şi contabil la GAS Şoldăneşti (Fălticeni)15. Abia în 1973 se întoarce la catedra sa de la Liceul „Nicu Gane”, însă numai ca suplinitor16. Preotul şi profesorul Vasile Popa a trecut la cele veşnice în ziua de 18 iulie 1976, în Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul Oprişeni din Fălticeni.

Dat fiind statutul său de deţinut politic, în timpul vieţii n-a reuşit să publice decât foarte puţin din vasta operă literară, memorialistică şi folclorică pe care a scris-o. Graţie fiului său devotat, medicul Vasile V. Popa din Galaţi au văzut lumina Al doilea din stânga, anul 1934, lângă colegi de facultate. tiparului, după 1990 importante tomuri care ni-l prezintă pe preotul şi profesorul Vasile Gh. Popa drept susţinând „cu succes”, examenele pentru ultimul an un literat complet şi foarte talentat. (anul V), în martie 1960.

Cele mai importante volume din creaţia literară, În anul 1936 se căsătoreşte cu Eva (n. la 3 folclorică şi memorialistică ale lui V. Gh. Popa au fost septembrie 1918, înrudită cu familia Lovineştilor), fiica publicate postum, între care: Folclor din „Ţara de preotului Vasile şi a prezviterei Elvira Varganici din Sus”, Editura Minerva, Bucureşti, 1983; Din copilărie, satul Târzia, judeţul Neamţ, din această alianţă vol. I (Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2003) matrimonială născându-se patru copii. şi II (Fundaţia Culturală „Antares“, Galaţi, 2005); După hirotonire (1938), slujeşte ca preot la parohia Nicolae Labiş, Editura Lidana, Suceava, 2006; Sarasău (Maramureş, lângă vestita localitate Săpânţa), Mărturii. Convorbiri cu Vasile Lovinescu, Editura apoi la parohia Cişmăneşti din jud. Botoşani. În anul Arionda, Galaţi, 2009; Convorbiri cu Virgil Tempeanu 1946 renunţă la cariera preoţească şi se angajează ca sau elogiul spiritualităţii Germaniei, Editura „Grai profesor la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, predând şi suflet – Cultura Naţională“, Bucureşti 1998; religia şi limba română, dar şi istoria, filozofia şi limba Letopiseţ fălticenean, ultima etapă, Fundaţia latină. În anul şcolar 1947 - 1948 a fost directorul Culturală Antares, Galaţi, 2011; Bunica, Editura liceului, desfăşurând o activitate meritorie. Ani de-a Junimea, Iaşi, 2006; Nicolae Labiş elev la Fălticeni, rândul va fi un autentic animator, întemeietor şi Editura Lidana, Suceava, 2012. conducător de cenacluri literare sau de formaţii de Îndemnul lui Vasile Popa de a culege folclor a teatru. venit de la Artur Gorovei, „cu care - zice V. Popa - pe Învinuit că împreună cu alţi câţiva fălticeneni ar fi vremuri am gustat ceasuri plăcute de înţelepciune şi urmărit răsturnarea guvernului totalitar comunist, de seninătate moldovenească“17. De aceea s-a străduit înlocuindu-l cu o structură democratică profesorul este să inspire şi elevilor săi dragostea pentru aceste arestat, în 1960, acuzat de uneltiri contra statului, nestemate populare. torturat vreme de peste 6 luni, judecat şi condamnat la Cel mai valoros dintre elevii lui V. G. Popa a fost ani grei de temniţă de către Tribunalul Militar din Nicolae Labiş. „Din materialele bogate şi interesante Bucureşti. Evident că toată această acuzaţie, în ce-l Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Fo 30

Nr.129

păstrate în arhiva personală, din îndelungile discuţii dintre profesor şi elev, Vasile Popa şi-a format o imagine precisă, cuprinzătoare, despre înzestratul său elev, viitorul poet Nicolae Labiş”18. Despre relaţia profesorului Vasile Popa cu poetul şi folcloristul Nicole Labiş, dascălul tânărului stihuitor vorbeşte în volumul apărut postum, Nicolae Labiş, folclorist, dar mai ales în volumul Nicolae Labiş elev la Fălticeni, apărut în chiar anul centenarului naşterii sale.

Binecunoscutul şi apreciatul scriitor Grigore Ilisei creionează imaginea preotului – profesor Vasile Gh. Popa astfel: „Hermeneut al culturii populare, clasicist, fin interpret al literaturii româneşti şi universale, teolog, filosof al culturii, om legat prin toate fibrele făpturii de ţara sa”19, iar poetul Cezar Ivănescu face o îndrăzneaţă dar îndreptăţită asociere axiologică: „Vasile Gh. Popa, ca şi Petre Ţuţea, face parte din acea nobilă falangă de intelectuali români de rasă proveniţi din rândurile ţărănimii interbelice, ţărănime care a participat la construirea României moderne cu arma în mână... Cu adevărat tot ceea ce a aşternut pe hârtie Vasile Gh. Popa merită să vadă lumina tiparului, căci fiecare rând scris e străbătut de o profundă vibraţie morală înveşmântată într-o admirabilă rostire românească“20 . În anul 2012 se împlineşte un secol de când Vasile Gh. Popa a văzut lumina zilei. Aceste rânduri sunt o ofrandă celui ce nu şi-a uitat rădăcinile şi şi-a adus prinosul muncii sale stăruitoare şi lacrimile suferinţei locurilor şi oamenilor care i-au dăltuit fiinţa. Se cuvine, deci, ca tecucenii şi gălăţenii - la un astfel de jubileu să-i răsplătească jertfa şi să-i nemurească opera, prin manifestări comemorative demne de un scriitor şi folclorist al cărui nume în panoplia literaţilor gălăţeni trebuie aşezat la locul înalt al recunoaşterii axiologice şi al recunoştinţei. (În fotografia de mai sus, prof.Vasile Gh.Popa şi bustul în marmură al poetului Labiş, sculptor Nicolae Crişan, la Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni).

Note: 1 Doctorul Vasile Popa, în volumul său, Jurnalul unui medic de ţară, Fundaţia culturală ANTARES, Galaţi, 2010 (prefaţă semnată de dr.Nicolae Bacalbaşa) face dese referiri la părintele său după trup. Vezi p. 24-26, 31, 32, 39, 40, 73-75, 94, 95, 157.

2 Vasile Gh. Popa, Din copilărie, vol. I, Centrul Cultural „Dunărea de Jos“, Galaţi, f.a. [2003], p. 5.

3 Tatăl său, Gheorghe Popa, mobilizat în Războiului Balcanic, a murit de holeră la carantina din Galaţi, în 1913, fiind înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Galaţi; mama, Profira, a decedat la 2 martie 1918. Vezi Vasile Gh. Popa, Din copilărie, I, p. 9, 14.

4 Grigore Ilisei, Un palimpsest tezaur, în Vasile Gh. Popa, Letopiseţ fălticenean. Ultima etapă, Fundaţia culturală Antares, Galaţi, 2011, p. 7.

5 Vasile Gh. Popa, Din copilărie, vol. II, Fundaţia culturală ANTARES, Galaţi, f.a. [2005], p. 311.

6 Domnu’ Rău, în Vasile Gh. Popa, Din copilărie, II, p. 311376.

7 Vasile Gh. Popa, Din copilărie, II, p. 193-207.

8 Vasile Gh. Popa, Din copilărie, II, p. 201.

9 Maria Luiza Ungureanu, Prefaţă, în vol. „Vasile G. Popa, Folclor din «Ţara de Sus», p. VIII-IX. 10 Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135r.

11 Este inexactă afirmaţia dr. Nicolae Bacalbaşa (Precuvântare, în vol. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, I, p.II) că Vasile Popa a fost student la Cernăuţi între 1933-1939.

12 Autobiografie, în Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135r.

Dunărea de Jos

13 Mihai Iacobescu, O nouă dimensiune valorică esenţială a operei lui Labiş, în „Crai nou”, nr. 5837, Suceava, 30 decembrie 2011, p. 1.

14 Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 53 (declaraţie autografă a lui Vasile Gh. Popa din 15 aprilie 1963).

15 Idem, f. 3.

16 Grigore Ilisei, Fălticeni, Editura Omnia, Iaşi, 2003, p.

182.

17 Maria Luiza Ungureanu, Prefaţă, în vol. „Vasile G. Popa, Folcor din «Ţara de Sus», p. VIII. 18 Idem, p. XII-XIII. 19 Grigore Ilisei, Un palimpsest tezaur, p. 6-7.

20 Ibidem, p. 6.

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

31

File de istorie:

Un renumit ambasador al navigaţiei la Dunărea de Jos (II)

Tudose Tatu O corecţie absolut necesară Cu toate acestea cel de-al 3 lea piroscaf austriac care este menţionat în această notă oficială şi care anul trecut nu a fost încă gata de a-şi îndeplini sarcina proiectată, cea de a efectua curse regulate între Constantinopol şi Dunăre, este pe punctul de a fi finalizat şi se va îndrepta în puţină vreme spre apele din Levant, pentru a completa astfel modalitatea de a stabili legătura directă pe apă între Viena şi Constantinopole. Înţelegerea între cele două societăţi va trebui astfel să se coreleze cu acest eveniment.

După spusele şi scrisurile unor istorici diplomaţi şi profesionişti, vorba lui ăla, legătura cu Stambulul a devenit funcţionabilă în toamna anului 1834, prin intermediul vasului Ferdinand I, operând pe ruta Galaţi-Sulina-Varna-Stambul.

Fals domnilor, complet fals!

Vasul Ferdinando Primo va debuta pe ruta GalaţiConstantinopol deabia în primăvara anului 1836.

Pentru cei interesaţi ştirea se află inserată în publicaţia austriacă Oesterreichische zeitschrift fur geschichts und staatskunde, nr. 27, de Sâmbătă, 2 aprilie 1836 şi este cuprinsă în articolul Industrielles und commerzzielles leben in Oesterreich, sub semnătura lui Von Christian Wilhelm Huber, devenit din 8 aprilie 1839 consulul Austriei la Galaţi, în subcapitolul intitulat Dampffschiffahrt, respectiv Navigaţia cu aburi.

Iată ce spune el: Ferdinand I. Stabilirea legăturii între localitatea menţionată anterior – respectiv Hîrşova n.n. - şi Constantinopol se va afla în sarcina sa.

Acest vas cu aburi împărătesc de 100 cai putere sub comanda căpitanului Everson a ieşit în data de 17 martie anul acesta din Triest şi va atinge în voiajul său la Constantinopol punctele interesante ale apelor greceşti numite Zante, Pireu, Syra şi Smirna.

Acesta, probabil în luna Mai, îşi va începe cursa stabilită prin decizie între Bosfor şi Dunăre.

Astfel, ambele vase Ferdinand I şi Franz I vor continua călătoria pe malul turcesc fără probleme de la Constantinopol ajungând până la Carantina de la Schupanek la Orşova.

Cele specificate de ambasadorul k.k. de la Sankt Petersburg sunt confirmate.

Atenţie, domni istorici ai marinei romane de comerţ şi de război!

Atenţie! În luna Mai a anului 1836 a debutat legătura dintre Viena-Hârşova-Galaţi-Constantinopol.

Nu mai devreme, nici mai târziu.

Chiar dacă presa oficială din Moldova, anume Buletin, Foae oficială”, An II, Nr. 44 din 14 iunie 1834 la pagina 293 avea să anunţe că din luna septembrie urma să-şi înceapă cursele o corabie

cu abur pe distanţa Galaţi-Constantinopol, lucrurile aveau să mai întârzie puţin.

Ca nişte cercetători care-şi respectă blazonul sfârşim prin a va prezenta data precisă.

Odessa 7 mai Se scrie de la Reni că în data de 28 aprilie <1836> la ora 1 d.a. piroscaful austriac destinat să întreţină legături regulate între Constantinopol şi Galaţi a trecut pentru prima oară urcând pe Dunăre prin faţa Carantinei de la Reni. În data de 30 la orele 6 dimineaţa el a coborât îndreptându-se spre Marea Neagră cu pasageri şi scrisori. (* Journal d’Odessa, Nr.37, Vineri 8/20.05.1836, pag.175) Datele sunt pe stil vechi.

Toate bune şi frumoase, grăia ambasadorul, dar...

Guvernul meu a avut plăcerea de a descoperi în chiar termenii notei oficiale deja citate aparţinând ministerului imperial o dovadă a primirii favorabile pe care curtea Rusiei este dispusă să o facă propunerii pe care subsemnatul a avut onoarea de a o prezenta prin nota sa din 3 februarie (23 ianuarie) a acestui an.

Pasajul următor din respectiva notă oficială pare să ofere această dovadă. „Domnul conte de Woronzoff nu crede că legătura astfel proiectată (între cele două societăţi) va putea în acest moment reclama alte facilităţi din partea Rusiei, cel puţin cât nu se va pune problema de a lua măsuri de siguranţă şi carantină pe maluri, masuri asupra cărora se va putea uşor conveni pe viitor.”

Precis la măsurile de carantină şi facilităţile ce vor fi oferite în acest caz mărfurilor expediate pe piroscafele de Dunăre se referă solicitarea guvernului subsemnatului şi acesta a oferit suportul său faţă de respectivele precauţii şi garanţii, care par să nu lase cu nimic de dorit.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu lumea de atunci şi problemele ei, este vremea să spunem că neexistând leac pentru molimele acelui timp, anume ciuma şi holera, prin măsuri de întărire a supravegherii sanitare la graniţele, punctele de trecere şi legătură pe apă şi pe uscat, prin stabilirea unor carantine unde călătorii şi vasele suspecte erau reţinute pe perioade variabile de timp - în funcţie de izbucnirea şi evoluţia epidemiilor în Orient se încerca pe cât posibil reducerea riscurilor de îmbolnăvire.

Construcţia Carantinei de la Sulina şi avansarea cordonului carantinar pe braţul cu acelaşi nume a fost prevăzută în decretul ţarist semnat de Nicolae I (ani de domnie 1825-1855) la data de 07 februarie 1836 şi publicat în Sankt Petersburg Zeitung, oficiosul de politică externă rusesc abia în data 12 aprilie 1836 stil vechi.

Cu o zi înainte de expedierea depeşei consulare austriece, dar având în vedere relaţiile strânse dintre ţar şi Charles Louis de Fiquelmont, acesta ştia deja după cum reiese şi din ultimul rând citat din scrisoare de intenţiile ţariste.

Edificarea propriu-zisă a celebrei carantine aşa cum reiese din ştirile şi vizita de informare a agentului consular girant francez de la Galaţi, domnul Papazoglu, vizită efectuată timp doar de 36 de ore în intervalul 26-27 iunie 1836, urma să debuteze la sfârşitul lunii Iulie 1836.

Un motiv de furtună în lumea diplomaţiei europene, numai că ambasadorul chezaro-crăiesc, domnul de Fiquelmont, avea să atace altceva... (va urma)

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

32

Nr.129

Mănăstirea Dumbrăviţa, o importantă aşezare monahală din sudul Moldovei Ştefan Andronache

În ultimul deceniu, în judeţul nostru s-a tot vorbit despre Mănăstirea (Schitul) Dumbrăviţa, unul dintre aşezămintele monahale dispărute până spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Demersul cercetătorilor contemporani este desigur binevenit, el fiind menit să contribuie la o mai bună cunoaştere a vieţii duhovniceşti din Ţara de Jos a Moldovei.

Dar pentru că, în mai multe articole publicate, s-au vehiculat şi unele informaţii eronate legate de locul unde se afla aceasta sau despre evoluţia sa dea lungul timpului, încercăm să recitim cu atenţie documentele deja publicate sau care mai există prin arhive încercând să restabilim adevărul şi să reconstituim istoria de două secole a Mănăstirii Dumbrăviţa din fostul ţinut al Tecuciului.

De la bun început va trebui să elucidăm locul unde s-a aflat aceasta.

Arhimandritul Daniil Olteanu, într-un important studiu, „Repere ale istoriei vieţii mănăstireşti în Eparhia Dunării de Jos“, menţionează că Schitul Dumbrăviţa era „situat pe malul stâng al Siretului, în dreptul localităţii Iveşti, jud.

Galaţi“ şi „depindea de Mănăstirea cu acelaşi nume de pe malul celălalt al râului“ (1).

La rândul său, drd. G.-L. Scarlat, citându-l pe prof. Gheorghe Frătiţa din Iveşti, autor al unei monografii a acestei localităţi, înclină să creadă că „schitul Dumbrăviţa, ca metoc al Mănăstirii de la izvoarele Dimaciului, a fost ridicat (…) pe malul stâng Dunărea de Jos

al Siretului într-o cotitură existentă şi astăzi la balastiera de la Buceşti, în direcţia actualului sat Diecheni“ (2).

Ambele relatări sunt menite să creeze două confuzii. Cea dintâi se referă la existenţa a două aşezăminte distincte, mănăstire şi schit, cu aceeaşi denumire, iar cea din urmă le situează pe acestea (!) pe ambele maluri ale râului Siret.

Nimic mai derutant pentru cei interesaţi de cunoaşterea acestui aşezământ.

Trebuiem să subliniem faptul că în urma investigaţiilor întreprinse până acum nu s-au descoperit niciun fel de document autentic care să dea un plus de credibilitate ipotezelor vehiculate de autorii articolelor citate. Într-un rezumat al unui zapis din anul 1675 reiese în mod explicit faptul că, la începuturi, adică în perioada sa prosperă, Dumbrăviţa a figurat doar ca mănăstire (3), iar de prin anul 1784 şi până la desfiinţarea sa, numai ca schit (4).

Supoziţia că Mănăstirea şi-ar fi putut avea aşezarea pe ambele maluri ale Siretului, pornindu-se doar de la faptul că moşiile acesteia sau lucrătorii lor se puteau afla de o parte şi de alta a râului, este infirmată şi de unele hărţi ce datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, în cadrul a

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

33

două planuri ale moşiilor Dumbrăviţa şi Sineşti, din 10 iunie 1809 şi, respectiv, 10 iunie 1819, Schitul Dumbrăviţa (reprezentat de o cruce cu denumirea de rigoare dedesubt) se vede în mod clar a fi situat în bucla „apei Dimaciului”, în aval de acest pârâiaş care se formase între râurile Putna şi Siret, la circa 1,5 km S de

localitatea Suraia şi la 2,5 NE de satul Boţârlău, comuna Vulturul (5). În cele ce urmează, ne propunem să reconstituim, pe baza informaţiilor oferite de documente autentice, momente mai importante din istoria acestui aşezământ monahal.

Ctitorul Sfintei Mănăstiri a fost, în mod cert, Ştefan, căpitan din Dumbrăviţa, căruia, anterior, i se întărise de către Domnul Vasile Lupu, „două părţi de ocină“, una din Sineşti şi o alta din Dumbrăviţa (6).

Din „Repertoriul bibliografic…..” elaborat de cercetătorul Nicolae Stoicescu aflăm că „M-rea de la izvorul Dimaciului“, cu hramul Sf. Ilie, data de la „mijlocul sec. XVII” (7).

Prima menţiune documetară referitoare la mănăstire o întâlnim însă într-un zapis din anul 1675, al lui „Tofan stareţ, ctitor Dumbrăviţii“, în care se spune că „ajungând la bătrâneţe, au primit pe Mihăilă, fecior<ul> Fotescu<lui> şi i-au dat mănăstirea cu toată moşia şi altele ce sănt în samă lui“ (8).

Pe 17 august 1676, Chirilă şi soţia sa Ghenia, precum şi alte rude de-ale acestora, vând „părintelui Tofan, călugărului de la Sfânta Mănăstire de la Dumbrăviţa” partea lor „de ocină din sat, din Sineşti“, pentru care aveau să primească „24 de lei bani de argint şi patru boi şi o iapă“, printre martori figurând: „Iftimie călugărul de la Homor, Nechita călugărul de la Dumbrăviţa, Chiril, călugărul de la Dragomirna, Onofrei călugărul de la Dumbrăviţa“ şi „Iachim călugărul de la Schitul paharnicului Gheorghe de supt Ceahlău“ (9). Faptul că la această tranzacţie participă nu numai cei trei călugări de la Dumbrăviţa, ci şi

monahi de la alte trei aşezăminte mănăstireşti importante din Moldova, dovedeşte faptul că mănăstirea, încă de la începuturile sale, se bucura de o anume reputaţie.

Zece ani mai târziu, pe vremea când egumen ajunsese Nechifor, „Drăgan călugărul, sin Ştefan căpitanul ot Dumbrăviţa“, se hotărăşte să facă danie moşia dobândită de la părinţii săi, adică „o parte de vad de moară, a patra parte, şi o parte de vad de pod ce îmblă la Crac“, „Sfintei Mănăstiri (…..) a Sfăntului <Ie>rusalim“. Printre martori apare şi „Teodosie, biv arhiepiscop i mitropolit Sucevskii“ (10). Şi tot atunci, pe 10 august 1686, într-un zapis scris la Focşani, monahul Drăgan şi tovarăşii săi, călugării Ioanichi şi Ilarion, mărturisesc că Rusul a vândut Mănăstirii părţile sale din moară şi din vadul podului, primind de la părintele Nichifor „bani gata 7 lei (…), o iapă sură (…) 2 vaci cu viţăi (…), 50 vedre de vin (…) şi 20 merţe de păne“, fapt ce demonstrează că Mănăstirea ajunsese la o oarecare prosperitate (11). La rândul ei, Marfa, „sora lui Drăgan“, lasă „cu limbă de moarte“ toată partea ei „de moşie din Dumbrăviţa (…) cu parte din cămpu şi din ţarină şi din pod la Săret şi cu parte de moară (…) Sfintei Mănăstiri Dumbrăviţii”, „ca să fie danie pentru sufletul ei şi a părinţilor ei“ (12).

După 1691, Nechifor egumenul de la Dumbrăviţa, cât şi predecesorul său Serafim, în anul 1694, se plâng domnitorilor Constantin Duca şi Antioh Cantemir de abuzurile „sin Stratului şi verilor săi, nepoţii lui Ştefan căpitan care împresoară moşiile Mănăstirii“ (13).

Pe moşiile Mănăstirii, alături de ţăranii clăcaşi, lucrau şi numeroşi ţigani. Dintr-un uric de întăritură, din 17 mai 1695, aflăm că „Serafim, egumenul de la Sf-ta Mănăstire de la Dumbrăviţa“, s-a dus la Constantin Duca Voievod „pentru a-i arăta un zapis de danie de la Tofan stareţul“, din care reiese că „Tudose cu feciorii săi Barliga şi Stamate, fecior Bărligăi“ fuseseră daţi „drept şărbi ţăgani Sfintei Mănăstirii Dumbrăviţăi” (14).

Pe timpul exercitării atribuţiilor de egumen ale lui Serafim, trei călugări, „anume Dosofteiu şi Tofan şi Ionică Dălbănilă“ se ocupau de îngrijirea stupilor Mănăstirii care se aflau într-o poiană (15). Acelaşi Serafim s-a implicat şi în rezolvarea unor probleme stringente ale aşezământului, între care cea mai importantă fusese cea legată de stabilirea proprietăţilor de drept ale Mănăstirii (16). În ianuarie 1701, el se plânge voievodului Constantin Duca de Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

34

atitudinea Rusului, care „face multă supărare şi gălciavă şi strănge dijma peste tot hotarul şi Mănăstirii nu vrea să dea nemică, nici altor răzeşi“, solicitându-i sprijin în alegerea „părţii de moşie a Mănăstirii, dispre Rusul” (17). (va urma) Note: 1. În „Credinţă, istorie şi cultură la Dunărea de Jos“, Galaţi, Editura Episcopiei Dunărea de Jos, 2005, p.324 şi 344.

2. Gina - Luminiţa Scarlat, „Schitul Dumbrăviţa din zona Buceşti - Diecheni“, în „Călăuza ortodoxă“, Galaţi, nr. 197-198, apr.-mai 2005, p. 16.

3. Biblioteca Academiei Române-Bucureşti, col.

Documente istorice, CMXXXIV/2, f.7.

4. C. Solomon şi C.A. Stoide, „Documente tecucene“, vol. 2, Sec. XVI-XIX, doc. LXI, p. 58.

5. Arhivele Naţionale ale României, Sediul Central-Bucureşti, fd. Planuri, vol. II, Judeţul Tutova/ 2; Judeţul Putna/51.

6. C.S. şi C.A.S., Doc. tec., II, doc. XIX, p. 22).

7. Nicolae Stoicescu, „Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova“, Bucureşti, 1974, p.273.

8. BAR-Buc., fd. DI, CMXXXIV/2, f. 7.

9. C.S. şi C.A.S., Doc. tec., II, doc. XXVIII, p.28-29.

10. ibidem, doc. XXXVII, p. 36; 11. ibidem, doc. XXXVI, p. 34-35; 12. ibidem, doc. XLI, p .41.

13. BAR-Buc., col. DI, CMXXXIV/2, f. 6; C.S. şi C.A.S., op. cit., doc. XLIV, p. 44.

14. C.S. şi C.A.S., op.cit., doc. XLV, p. 45.

15. ANR, SC-Buc., fd. Mitropolia Moldovei, VIII/119.

16. idem.

17. C.S şi C.A.S., op. cit., doc. XLVII, p.46-47.

Legenda fotografiilor: 1.Un inventar al actelor Schitului Dumbrăviţa aflat la BAR din Bucureşti.jpg 2.Planul moşiei Dumbrăviţa realizat în anul 1809.jpg

Dunărea de Jos

Victor Marola

Minorităţile religioase din Dobrogea. Istorie şi actualitate Introducere.

Majoritatea statelor europene au pe teritoriul lor minorităţi etnice, fie că le numesc astfel, fie comunităţi etnice, ,,grupuri etnice” sau alt indicativ. Unele state pun în evidenţă conceptul de cetăţenie (Franţa), altele noţiunea de naţiune (Grecia), deşi sunt semnatare a unor documente şi acorduri internaţionale care menţionează însemnătatea drepturilor omului.

Dacă nu toate consideră că au pe teritoriul lor minorităţi etnice, nu acelaşi lucru se poate spune despre existenţa unor minorităţi religioase.

Multiculturalismul a fost promovat de unele state europene (Franţa, Marea Britanie, Spania, Belgia, Elveţia, România ş.a.), iar de altele a fost privit cu rezerve. Pluriconfesionalismul nu poate fi ignorat deoarece minorităţi religioase există peste tot în Europa şi în lume. Multiculturalismul este o particularitate a societăţilor plurietnice şi pluriconfesionale în Europa şi un deziderat al comunităţilor în Europa de sud-est. În România sunt 18 culte recunoscute de stat 1 , care au o confesiune de credinţă şi o organizare bine definită. Acestea se întâlnesc în tot teritoriul ţării; unele însă au comunităţi mai numeroase în mediul rural şi în oraşele mici doar în anumite regiuni (creştinii de rit vechi-lipovenesc în judeţul Suceava şi în judeţul Tulcea, musulmanii se regăsesc cu precădere în judeţele Tulcea şi Constanţa).

Dobrogea este din acest punct de vedere un mozaic etnic şi multicultural sau plurireligios.

Dacă sub aspect etnic, alături de românii majoritari, convieţuiesc 17 minorităţi etnice, unele reduse numeric, sub aspect religios în Dobrogea, în afară de creştinii ortodocşi îşi desfăşoară ativitatea membrii a peste 10 culte, două monoteiste (cultul musulman şi cultul mozaic) şi celelalte creştine (de rit vechi, catolici, armeni, evanghelici, dar şi alte culte neoprotestante).

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

35

În unele situaţii religia este legată de etnie2, în alte cazuri religia sau confesiunea este cultul îmbrăţişat de mai multe etnii3. Şi în rândul creştinilor sunt culte indisolubil legate de etnia lor. De exemplu, ar menii sunt recunoscuţi cu acest indicativ şi sub aspect religios, dar şi din punct de vedere etnic. La fel şi lipovenii. Din punct de vedere sociologic, deosebirea dintre cele două confesiuni şi culte creştine este următoarea: în primul caz accentul cade pe etnic, pe cînd în cel de-al doilea caz accentul cade pe aspectul religios, care oferă marca identitară.4 Cultele şi minorităţile religioase din Dobrogea 1. Cultul musulman Adepţii religiei mahomedane din Dobrogea, ca şi cei din alte regiuni, consideră practica Islamului ,,o religie divină a păcii şi a toleranţei”, specific îndeosebi comunităţii turce şi a celei tătare. Dacă Islamul este considerat de musulmani o religie a păcii, ,,învăţătura Coranică instituie direct trăsături de comportament, obiceiuri şi cutume proprii, este un îndrumar de viaţă scris în parametrii toleranţei şi bunei convieţuiri”. 5 Din punct de vedere etimologic, Islamul înseamnă atât supunere faţă de voinţa lui Allah Preaînaltul, credinţa în El, cât şi pacea şi armonia cu tine şi cu celălalt (...) Din perspectivă religioasă, principiile de bază ale Islamului îşi au temeiul în Coran şi în Tradiţia (Sunna) Profetului”. 6 Cu cei peste un miliard de fideli, islamismul este răspândit pe toate continentele, fiind adepţii uneia din cele două ramuri: suniţi şi şiiţi. În Dobrogea majoritatea musulmanilor sunt suniţi şi au, potrivit Constituţiei României, aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi ceilalţi cetăţeni, apaţinători ai altor culte, renunoscute oficial. 7 Datoriile religioase ale unui musulman se referă la: respectarea postului de 30 de zile pe an, participarea la oficiul religios zilnic (namaz), susţinerea materială a celor neputincioşi şi bolnavi, rostirea zilnică a mărturisirii de credinţă şi pelerinajul la Mecca şi la mormântul lui Mahomed.

Din totalul comunităţilor musulmane din România, 85% se află în judeţul Constanţa şi 12% în judeţul Tulcea. Muftiatul, care conduce activitatea religioasă a musulmanilor, are sediul în Constanţa.

Musulmanii din Dobrogea de secole îşi încep ziua printr-o oraţie scurtă: ,,În numele lui Allah…”8 Unii

autori consideră, pe baza unor surse, că ,,populaţia musulmană a clădit în fiecare cătun, sat, comună urbană sau oraş, cel puţin un mesgid (locaş de cult mai modest) şi o geamie sau o moschee în centrele mai populate - înainte de anii 1870. 9 Aşa cum se cunoaşte, ,,în 1877 cultul musulman din România era organizat în patru muftiate. Între cele două războaie mondiale, prin contopire au rămas numai două, iar în 1943, muftiatele din Tulcea şi Constanţa s-au unificat, formând un singur muftiat (centru de cult), cu sediul la Constanţa.10 ,,Comunităţile musulmane cuprind pe toţi credincioşii musulmani dintr-o localitate, au o organizare aparte (comitet de conducere compus din 5-9 membri aleşi pe o perioadă de 4 ani) şi locaşuri de cult (geamii şi moschei).11 La Constanţa ,,pe locul geamiei Mahmudia s-a construit Moscheea Mare sau Moscheea Regală (1910), prima construcţie din beton armat şi cărămidă din România, splendidă îmbinare între stilurile maur, egiptean şi bizantin cu motive arhitecturale româneşti’’.12 În Dobrogea, pe lânga Moscheea Esmahan Sultan din Mangalia (Esmahan - fiica sultanului Selim al II-lea), mai sunt geamii la Medgidia (Abdul Meghid), Techirghiol, Agigea, Cernavodă, Azamcea, Hârova. Multe din acestea sunt monumente istorice. Alături de acestea, se mai adaugă geamiile din Babadag şi Hârşova, personalul clerical fiind constituit din hatipi, imami şi muezini.13 ,,După revoluţie (1989) s-au mai construit geamii noi în Constanţa, cartierul Tabăcări (Kumuluk Mahalle), la Valul lui Traian, la Eforie Nord, la Năvodari, la Medgidia (…) Geamii reprezentative ca arhitectură, construcţie şi de mare însemnătate pentru istoria provinciei se găsesc la Măcin, Isaccea, Mahmudia şi Tulcea.14 Profesorul universitar Ibraim Nuredin ne oferă şi alte detalii referitoare la minoritatea religioasă musulmană din Dobrogea. În judeţul Constanţa minoritatea musulmană beneficia de oficiu religios la moscheea din Constanţa, în alte 66 de geamii şi 4 mesgiduri (în localitaţile 2 Mai, Limanu, Făurei, Eforie Sud, Văleni). În judeţul Tulcea functionează 8 geamii. 15 ,,Din datele furnizate de Muftiatul Cultului Musulman din Romania referitoare la personalul de cult la 1 ianuarie 2006, rezultă că 22 de imami au ca pregătire Seminarul Musulman din Medgidia, 23 imami sunt absolvenţi de liceu (Liceul Teologic şi Pedagogic din Medgidia). 6 sunt absolvenţi ai Colegiului Universitar ,,Mustafa Kemal Atatturk” din Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

36

Nr.129

Constanţa şi 10 au studii universitare teologice la facultăţile de profil din Iordania, Sudan, Arabia Saudită şi Turcia.16 În viaţa religioasă musulmană din Dobrogea, Ramazan Bairam şi Kurban Bairam au o însemnătate deosebită. Ramazam este intervalul de post, iar Kurban Bairam sau Ziua Sacrificiului este prevestit de recitări din Coran, colinde, cântece. Sărbătoarea, care durează trei zile, Seker Bairam (Bairamul cel dulce pentru că se consumă dulciuri), prilejuieşte vizite la cunoscuţi şi posibilitatea împăcării.17 Aşa cum relevă documentele în vigoare, ,,statutul cultului musulman a fost recunoscut prin H.G. NR. 628/11 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, NR. 469 din 25 iunie 2008.”18 Note: ***Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, Tipogrup Press, Buzău, 2008, pp. 18-19; 2 Minoritatea turcă şi cea tătară îşi expimă specificul cultural potrivit religiei mahomedane.

3 Românii, ucrainienii şi grecii sunt în majoritate creştini ortodocşi.

4 În vreme ce armenii au un stat recunoscut internaţional, lipovenii nu au o ţară matcă.

5 D. Dumitrescu, Carol Căpiţă, Istoria minorităţilor naţionale din România, E.D.P., Bucureşti, 2008, p. 25.

6 Prof.dr. Ibrahim Nuredin, Musulmanii din România, Ed. Golden, Constanţa, 2007, p.126; 7 Vasile Popa, Dobrogea, spaţiu de interferenţe geopolitice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 96; 8 Ibidem, p.97; 9 Ibraim Nuredin, Musulmanii din România, Ed. Golden, Constanţa, 2007, p. 24; 10 *** (coord. Sorinel Ştirbu), Viaţa religioasă în România, Tipogrup, Buzău, 2008, p. 68; 11 Ibraim Nuredin, Musulmanii din România, Ed. Golden, Constanţa, 2007, p. 24; 12 Ibidem, p. 25; 13 *** (coord. Gigel Ştirbu), Viaţa religioasă în România, Tipogrup, Buzău, 2008, p. 69; 14 Ibraim Nuredin, Musulmanii din Dobrogea, Ed. Golden, Constanţa, 2007, pp. 25-26; 15 Ibidem, p.26; 16 Ibidem, p.27; 17 Mictat A. Gârlan, Etnopsihologii minoritare în Dobrogea, Ed. Lumen, Iaşi, 2007, p. 49 ; 18 *** (coord. Gigel Ştirbu), Viaţa religioasă în România, Tipogrup, Buzău, 2008, p. 69; 1

Dunărea de Jos

Dan Plăeşu despre...

Livia Ciupercă: „Scriitori gălăţeni de ieri şi de azi” Livia Ciupercă, din Iaşi, preocupată de istoria şi cercetarea literară, se alătură altor autori, puţini la număr, care au dorit să ofere publicului informaţii despre unii scriitori gălăţeni din acest veac şi din cele trecute. De mai mică ori de mai mare întindere, asemenea „fişe de lectură (...) o veritabilă lectură îndrăgostită de obiectul ei” – cum definea Emanuela Ilie conţinutul unei alte cărţi, semnate de autoare, „Terapeutica teatrului românesc”- pot capta interesul şi în cazul volumului de faţă. Înainte de a vorbi strict despre noua apariţie, să notăm că Livia Ciupercă a scris şi despre subiecte/ teme nelegate strict de Galaţi.

Trebuie să notăm mai întâi, atenţia deosebită, unică în ţară, acordată operei şi vieţii lui Ioan Petru Culianu, atenţie concretizată nu numai în organizarea unui simpozion anual consacrat memoriei cărturarului, ci şi în editarea unor lucrări proprii sau despre ilustrul istoric al religiilor, scriitor şi eseist ieşean, asasinat la Chicago, la numai 41 de ani. Acestui demers trebuie alăturate o monografie despre Ioan Alex. BrătescuVoineşti, cărţile „Terapeutica teatrului românesc”, „Pe urmele lui Paul Bujor”, „Dominic Stanca. Studiu monografic”, „Emoţii” etc. Pe multe altele le-a coordonat, a semnat numeroase lucrări cu profil didactic ş.a.m.d. A publicat cronici de carte şi articole de critică şi istorie literară (despre scriitori gălăţeni îndeosebi) în diverse reviste de profil din Iaşi, Galaţi şi din alte zone ale ţării, precum şi multe articole pe teme culturale diverse în presa ieşeană. Mă opresc aici cu prezentarea c.v.-ului, foarte bogat şi convingător pentru ilustrarea efortului profesional, spiritual şi sufletesc depus de Livia Ciupercă.

Cartea de acum, o primă parte a unei „istorii literare” locale, precum suntem avertizaţi, are şi o „Glăsuire lămuritoare”, semnată de autoare, din care cităm: „Ne-am străduit, în acest prim volum, sănfăţişăm câteva profiluri „de ieri” şi „de azi”, cu modestie, neuitând că există o „roată a duhului” divin: blândeţea judecăţii. Fără umbriri orgolioase. Fără spasme înfocate. Cu seninătate şi detaşare, înclinândune gândului cel bun. În fond, bobul divin a rodit

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

37

fiecăruia, aşa cum fu scris în tabla legilor străluminate. Ca fii ai luminii ce suntem şi-am vrea să rămânem - prin cuvânt, numai prin cuvânt, vom spori: zidind, iubind, dăruind”.

Dincolo de tonul excesiv liric al acestei „glăsuiri”, tonalitate ce face parte din alt „film”, am înţeles ce trebuia înţeles.

Trecând la deconspirarea conţinutului, începem, firesc, cu cei „de ieri”. Sau de alaltăieri, deoarece Timoleon Nebuneli („om iubitor de cultură, proprietar împreună cu fraţii săi al tipografiei şi editurii care le poartă numele”), acoperă sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, când a fost politician, primar de Galaţi etc. Ca memorialist („Amintiri din tinereţe”, 1900) aduce în atenţie vremuri pe care le-a dorit îmbrăcate (şi) în haină literară. Barbu Nemţeanu a rămas celebru prin catrenul: „Galaţi, o raş cumplit de negustori,/ La tine stă poetul ca-n Sodoma!/ El seamănă cu trudă mândre flori,/ Tu nu le poţi simţi, însă, aroma...” - vorbe nedezminţite nici azi de realitatea umană a locului.

Despre Emil Maur, autor ambiţios, autodidact, modest, aflăm că s-a născut la Galaţi în 1886 (pe 29 februarie!), unde a şi locuit până în 1953, când s-a mutat în Elveţia, pentru a mai trăi şi a scrie şi în „lumea liberă” încă zece ani.

Mihail Manoilescu pare cumva rătăcit, prin anvergura personalităţii, între cei din acest capitol de carte. Născut la Tecuci, în 1891, el a fost „gânditor, inginer, profesor, economist, sociolog, industriaş, finanţist, orator, publicist, memorialist, istoric, eseist şi om politic”, precum notează autoarea. A îndeplinit funcţii importante în diferite guverne, a fost guvernator al Băncii Naţionale. Ca ministru al Afacerilor Externe al României (4 iulie - 4 septembrie 1940), în ultimul guvern de sub Carol al II-lea, a intrat în istorie, prin semnarea, de nevoie, a Diktatului de la Viena. Iar faptul că avea strămoşi iluştri (logofătul Tăutu, primul

sfetnic al lui Ştefan cel Mare, între alţii) nu i-a folosit la nimic; a murit în închisoarea de la Sighet în 1950, decesul fiindu-i anunţat opt ani mai târziu; şi, culme a cinismului acelor ani, „deşi mort, în 1952, este condamnat, „în lipsă”, la 15 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică, plus confiscarea totală a averii,” precum se precizează în carte.

Paul Bujor (născut la Bereşti, 1862), „personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti, este revendicat deopotrivă de mediul academic ieşean şi bucureştean, dar şi de urbea natală.” În carte ni se oferă doar un mănunchi de informaţii despre el, cei dornici să ştie mai multe putând citi lucrarea amplă a Liviei Ciupercă, „Pe urmele lui Paul Bujor”, amintită mai sus. A trăit 90 de ani, apucând noul regim. Regim care l-a făcut academician!

Singurul academician originar din Bereşti până acum, precum notam într-o însemnare despre cartea pomenită. Şi, apropo de Bereşti, care este şi localitatea natală a Liviei Ciupercă, în oraş se păstrează încă intactă casa lui Paul Bujor, situată pe strada Trandafirilor la nr.

187. O viaţă lungă a avut şi Nicolae Dunăreanu (1881-1973), jurnalist şi scriitor, autor a numeroase volume de proză. A fost cunoscut şi ca Nicolae Ionescu Dunăreanu, tatăl, Pavel Perju, zis Dunăreanu, fiind mecanic-şef la marina militară, iar mama, Emilia Zender, fiică de mecanic de marină. Din atâta marină era firesc să răsară un Dunăreanu. Spre sfârşitul vieţii sale, care a numărat 92 de ani şi aproape două luni, era considerat pe drept cuvânt decanul de vârstă al scriitorilor români.

Poetul Constant Tonegaru (1919-1952) încheie ciclul scriitorilor „de ieri”.

Secţiunea scriitorilor „de azi” este deschisă de poeta Nina Cassian. Livia Ciupercă citează (pe trei pagini) multe versuri, foarte frumoase, desigur, adunate în profilul intitulat „Poezia ca spectacol Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

38

feminin şi tandru”, dar oferă foarte puţine alte informaţii despre, poate, cea mai importantă poetă născută la Galaţi. Pe 27 noiembrie 1924. Se zice că nu-i frumos să vorbeşti despre vârsta doamnelor, dar Nina Cassian a avut vreme să scrie zeci şi zeci de cărţi, inclusiv traduceri sau de eseuri. În 2010 i-a apărut „Memoria ca zestre”, în trei volume, lucrare în care scrie multe şi de toate, inclusiv despre unele (mici) derapaje din propria existenţă. Dar acestea sunt vorbele mele şi cer scuze că mi le amestec printre cele ale autoarei de faţă.

Fişa precedentă constituie un capitol cumva de trecere către un grup masiv de autori „de azi”: Corneliu Antoniu, Coriolan Păunescu, Mihai Batog-Bujeniţă, Aurel Brumă, Sebastian Reichmann, (născut la Galaţi, în 1947, cunoscut mai mult în străinătate decât în ţară), Iulian Bostan, Ion Zimbru, Katia Nanu, Petre Barbu, Angela Baciu şi Florina Zaharia. Este lipită şi o succintă adnotare despre „Istoria umorului gălăţean”.

Cât despre modul de alcătuire a cărţii (de peste 200 de pagini), trebuie remarcată mărimea diferită a fişelor de lectură, de la trei pagini la 40! Însă, credem noi, nu trebuie cântărită valoarea scriitorilor din volum după numărul de pagini oferit fiecăruia de autoare.

Se pare că atunci când a beneficiat de material documentar abundent, a alcătuit o imagine critică mai amplă despre scriitorul respectiv. Când nu, s-a străduit să ofere un tablou cât mai real din informaţiile pe care le-a putut obţine. Abundă citatele din opere.

Ceea ce este bine. Nu se oferă sentinţe valorice, iar asta este iarăşi bine. Dincolo de toate se impune aplaudat efortul de a coagula o carte despre scriitorii locului, de a oferi cititorilor posibilitatea cunoaşterii unei părţi din trecutul şi prezentul literar al Galaţiului, atât cât poate un om harnic şi pasionat să facă. Unele capitole din carte au putut fi citite anterior în revista „Dunărea de Jos”, (editura cu acelaşi nume girează apariţia lucrării), şi în alte publicaţii.

Dunărea de Jos

Comoara lui Uezen (Snowdon King - Uezen, Editura Fides, Iaşi, 2010, 3 volume, 160+98+100 pagini) Cartea în sine - un roman ştiinţifico-fantastic - este de fapt o trilogie, una mai puţin obişnuită, dar consistenţă şi bine echilibrată stilistic. Ea este alcătuită din volumele “Uezen şi alte povestiri”, “Conştiinţa lui Uezen” şi “Uezen. Echilibrul lumilor”.

Semnatarul cărţii este scriitorul româno-canadian Ionuţ Caragea.

Pentru cei care-l cunosc mai puţin amintim aici că autorul acestui roman de ficţiune este şi un binecunoscut poet, dar şi autor de aforisme, critic, editor şi promotor cultural, născut la 12 aprilie 1975 în Constanţa. Este membru al U.S.R., filiala Iaşi, dar şi cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec. Supranumit “poetul născut pe Google”, Ionuţ Caragea a publicat până în prezent 23 de volume, în limbile română, franceză şi engleză.

De remarcat faptul că romanul Uezen, publicat în 2010 în limba română la editura Fides din Iaşi sub pseudonimul Snowdon King, a fost tradus recent şi în limba engleză de către Petru Iamandi şi publicat la editura americană Wildside Press. Totodată, chiar de pe coperta primelor două volume aflăm că autorul este posesorul unor premii Helion câştigate în anii 2007, 2008 şi 2009.

Prefaţa la primul volum este semnată de Dumitru Bufnilă.

Acesta remarcă scrierea lui Ionuţ Caragea ca fiind “o literatură a interogaţiei continue, a încercării către un Adevăr Ultim, nu numai spre mulţumirea fiinţei lui, ci şi spre determinarea, provocarea cititorului”.

Onorabilul Dumitru Scorţanu, care semnează o întâmpinare în cel de-al doilea volum, declară făţiş că ar fi câştigat, şi nu o dată, ci chiar de două ori un pariu personal cu literatura, asumându-şi, probabil pe bună dreptate, descoperirea şi punerea în valoare a lui Ionuţ Caragea, mai întâi ca poet “preluat de pe Google”, pe care la promovat în multe ocazii, apoi şi ca prozator, creator de literatură SF, poveste în care mai întâi nu a crezut, dar apoi s-a lămurit că “Ionuţ Caragea scrie un SF de o calitate care m-a lăsat cu gura căscată”, pentru că este “unul dintre rarele cazuri de scriitori înzestraţi cu harul de a scoate din ei literatură de valoare aşa cum ţâşneşte apa din izvoarele munţilor”. În volumul al treilea profesorul dr. Adrian Botez îşi are rezervate 20 de pagini (din cele 100 cât are volumul) în care îşi expune, în stilul său obişnuit, atât prefaţa, cât şi postfaţa cărţii.

Deşi personal n-am putut găsi vreo raţiune pentru care romanul în discuţie a fost “foiletonizat” (primul volum debutează cu 15 “alte povestiri” scurte, volumul secund ascunde în final două cuprinsuri, iar cel de-al treilea înglobează un ultim capitol al părţii anterioare, abia după asta începând adevărata parte a III-a; în plus toate cele trei volume la un loc nu depăşesc 250 de pagini în format similar), singura explicaţie logică pe care o întrevăd fiind aceea că editorul a preluat periodic de la autor continuările.

Dacă ar fi să-i privim din acelaşi unghi al creaţiei artistice pe poetul Ionuţ Caragea pus faţă în faţă cu acelaşi tânăr autor care semnează cu Snowdon King acest roman, am putea conchide uşor că poetul există şi în această ficţiune, autorul nepărăsindu-şi aproape deloc ştiutu-i registru liric.

Lumea ficţională a autorului se articulează într-o dimesiune

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

39

a cincea dimensiune

aproape reală, cu personaje atent alese şi creionate, predispuse permanent la aventuri galactice, la căutări de comori, la împliniri de destine. Avem de-a face cu lumi de origini şi densităţi galactice, în care transpar planete, stele, comete, spaţii, sfere de tot felul, dar şi microprocesoare, substanţe criogenice, holograme, arme sofisticate, în care intervin des noţiuni de mare actualitate ştiinţifică şi tehnică legate de tenhologii hiperperfecţionate precum navete spaţiale, staţii cosmice, imunizare, cybord, matrice, sistem, misiune etc.

Ionuţ Caragea nu descrie un Univers sofisticat.

Simplitatea acestuia ne îmbie să credem frumos despre o lume la fel de frumoasă ca aceea despre care spunem că o cunoaştem fiindcă vieţuim în ea. În pofida a ceea ce susţin unii că, pentru a scrie literatură SF ai nevoie de vaste cunoştinţe de matematici şi fizici superioare, de electronică, astronomie ş.a., că trebuie să dispui de un întreg „arsenal” de cunoştinţe teoretice sofisticate, care să fie foarte bine însuşite, ei bine, în pofida acestor păreri pe care le consider exagerate, cred că un autor al acestui gen literar nu trebuie să aibă decât o cultură suficient de bogată cât a unui creator imaginativ, să deţină calităţi de autor inventiv şi să rânduiască cu chibzuinţă construcţia epică, bineînţeles, având permanent în vedere să amplifice miraculosul şi să ducă la cote imprevizibile, surprinzătoare, dinamica şi dimensiunile faptelor, personajelor şi spaţiului/cosmosului abordate...

O bună parte din povestirile adiţionale de început dar şi fragmente importante ale romanului propriu-zis plasează birocraţia terestră în spaţiile Universului, în lumi sofisticate şi excentrice. În aceste lumi, de pildă, clonaţii îşi caută originalul doar pentru faptul că au unele gânduri care nu par ale lor, se semnează contracte cu clauze similare pământeşti, aceeaşi iubire de pe Terra este singura care poate îmvinge moartea, apar vizite bizare ce provoacă sentimente şi mai bizare, chipuri umane care se transformă în năluci, halucinaţii la tot pasul, iluzii de tot felul, fantezii, căderi într-o lume a amintirilor (“cu cine te-ai mai văzut în ultimile amintiri?”), a unui trecut metamorfozat uneori la simpla dorinţă a vreunui promotor, prăbuşiri inclusiv în neant, lucruri care se pot crea cu puterea minţii, preschimbări continue, toate, dar absolut toate, într-o izbitoare asemănare cu seminţia telurică. În acelaşi timp intervin, inclusiv prin suprapunere, o mulţime de nominalizări, adesea sacrificiul suprem este simbolizat şi se întremează prin puterea iubirii supreme. Şi totul în numele unor rătăciri, de multe ori fără menire, prin “Marea Singurătate”. Şi tot în spiritul a ceea ce înseamnă terestrul, apar personaje notorii, precum Atempus - care învârte clepsidra, Narcis privindu-se des în oglindă, sau alte suflete ce rămân veşnic de partea luminii. Mai apar şi veşnicii cu sensuri noi, într-o dinamică ce nu poate fi

strunită, popoare, ţinuturi şi locuitori cu diferite particularităţi, arme letale într-o largă varietate de forme şi proprietăţi etc.

Cu siguranţă, o notă distinctivă ar putea fi aceea a echivalării lui Dumnezeu cu internetul - tehnologia de vârf a omenirii, cea care l-a creat pe homo interneticus.

Deşi pe parcurs îl vom (re)găsi pe eroul Uezen “îmblânzit”, la începutul romanului acesta apare ca o fiinţă misterioasă, o fiară sălbatică, “o creatură teribilă ce ucide din pură plăcere”, un fel de Thanatos al sistemului, într-o admisă voluptate a groazei desăvârşite prin pericolele întrevăzute, prin incitări la tot pasul şi printr-o mulţime de enigme nu toate desluşite. Fără îndoială, identificarea misteriosului personaj trebuia să se facă după parcurgerea în prealabil a unor distanţe imense, drumuri sinuoase şi pline de peripeţii prin deşerturi gigantice, şi ar fi adus făptuitorului cele mai mari bogăţii ale universului. Căutările se fac într-o singură direcţie, spre Nord. Până la urmă, Uezen se dovedeşte a fi o creatură cu caracteristici analog umane, înconjurat în schimb de o lumină puternică, un fel de aură binefăcătoare.

Enigmaticul său nume, însă, rămâne ascuns între cuvintele cărţii - aşa cum remarca şi un confrate care s-a aplecat mai adânc asupra romanului - cel mai probabil până ce autorul însuşi îl va dezvălui, dacă o va face vreodată.

Tot din roman aflăm că Snowdon (vibrantul nume din pseudonimul autorului) - întâmplător ales oare? - este întâlnit şi în poveste, fiind de fapt numele oraşului în care se născuse Lerman, un erou marcant al romanului.

Edenul lui Snowdon King are şi el multe asemănări cu Edenul adamic.

Cartea a treia ne dezvăluie însă că acesta nu este altceva decât a treia planetă de la Steaua Roşie (precum Terra faţă de Soare).

Indubitabil, romanul, ca şi povestirile de debut, ne suscită interesul de la bun început, de la un capăt la altul şi ne poartă, afectiv şi mental, printr-un epic întrucâtva comod, prin multe din cotloanele reflexivului.

Adrian Botez remarcă în ultima parte a romanului faptul că avem de-a face cu un final al “unui Luceafăr sinusoidal - sau Mântuirea prin oglinda spartă” şi că “a treia parte, Echilibrul lumilor, stă sub semnul Luceafărului eminescian”, ceea ce ar putea fi perfect adevărat, numai că argumentele sunt mai greu de susţinut.

Nimic nu face omul fără a se sprijini pe ceea ce este substanţial implantat în spiritul său. Nicio invenţie n-ar fi apărut, nicio descoperire n-ar fi fost completă dacă nu s-ar fi bazat pe acumulări profund şi istoriceşte ancorate în mintea umană. Şi, revenind la context, aş adăuga că niciun scriitor nu-şi doreşte să reinventeze roata, ci doar să o perfecţioneze în sensul iluminării drumului pe care îl are de parcurs.

Petre Rău Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

40

Mitruţ Popoiu Róża, Polonia 2011, 94 min.

Regia: Wojciech Smarzowski Cu: Agata Kulesza şi Marcin Dorociński În anii ‘80, când programul TV se rezuma la osanale ceauşiste şi filme chineze sau nord -coreene, antenele românilor se îndreptau care încotro. Bănăţenii „dădeau” la sârbi şi ştiau deja să zică „Tarzan gospodar jungle”, bucureştenii „dădeau pe bulgari” şi chiar începuseră să priceapă ceva vorbe, iar ardelenii vizionau programele de la Budapesta. În Moldova, antenele prindeau cu purici programul de la „ruşi” unde copiii se bucurau de Povestea de seară, iar mai bătrânii de transmisiile folclorice dintr-o sală mare din Chişinău, însă nimeni nu învăţa ruseşte. În anii ‘90 piaţa centrală din Galaţi era invadată de ruşi, care vindeau te miri ce pe bani puţini, iar ca să te înţelegi cu ei nu era nici o greutate. Ei ştiau româneşte. Din 2000 încoace presa de la noi a început să abunde în articole pro, dar mai ales contra unirii cu Basarabia. Ar costa prea mult, ar fi prea înapoiaţi, sau chiar nu sunt fideli românismului - cam acestea ar fi principalele argumente împotriva unirii. Între timp basarabenii au rămas tot acolo, au schimbat guvernul, au scos capul spre Europa şi speră la mai bine.

Dar acum sunt ameninţaţi dinspre răsărit că li se taie curentul, gazul, ori că nu li se mai cumpără vinul.

Basarabia, un tărâm care trăieşte condamnat să aibă două jumătăţi de inimă, disputat de două lumi care se urăsc reciproc, nu ştie încotro să o ia, iar suferinţa ei continuă pentru cine ştie cât timp de acum înainte. Mai sunt însă şi alte neamuri hibride care în loc să se bucure de multiculturalism, au suferit şi suferă din pricina identităţii. Mazurii, pe jumătate polonezi, pe jumătate nemţi, şi-au tot schimbat stăpânul de pe la mijlocul evului mediu şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Tema suferinţei nemeritate a celor de limbă slavă ca fraţii de la Varşovia, dar de religie luterană, ca vecinii din oraşul lui Kant, este exploatată cu succes de Wojciech Smarzowski în pelicula Róża din 2011, în care eroina cu numele filmului, văduva mazuriană a unui neamţ, începe o nouă viaţă printre câmpuri minate şi vizite neplăcute, împreună cu un dezertor din Armia Krajowa.

Regizorul polonez, cunoscut după tragicomedia Wesele (Nunta, 2004), în care exploatează de la sublim la grotesc metehnele neamurilor slavoneşti, nu îşi propune în filmul cu tematica războiului - al câtelea în ultimii ani? - să

Interviu cu Cristian Peppino

Dunărea de Jos

demonteze clişeele. Polonezii sunt eroi, doar că niţel cam xenofobi, ruşii - un neam necizelat de beţivi şi violatori, nemţii - populaţie cultă dar cam infatuată. Singuri mazurii, care locuiesc plaiurile dintre păduri şi lacuri încă dinainte de a se scrie istoria şi care nu au fost niciodată stăpâni pe propriul destin, au de suferit. Ruşii şi polonezii îi numesc nemţi şi îi tratează ca atare, nemţii nu mai au cum să îi ajute, fiindcă sunt undeva departe. Greşeala de a-l vota în procent de peste 90% pe Hitler la scrutinul decisiv ce l-a adus la putere îi costă din plin pe aceşti noi trădători de neam.

Drama Rozei (Agata Kulesza)este una a neîncrederii.

Totul e împotriva ei: i se confiscă proprietăţile, soldaţii moscoviţi o vizitează ades şi îi răpeşte intimitatea de prea multe ori. Renunţă la tot, mai puţin la fiica ascunsă luni în şir în podul casei. Găzduieşte refugiaţi din Lituania care ajung să devină stăpâni peste tot ce avea. Tocmai de aceea, stabilirea aproape cu forţa a lui Tadeusz, un om fără trecut şi fără viitor, dar bun la toate, nu îi inspiră încredere. Şi tocmai de la omul venit din neunde vine singura alinare, mai ales atunci când se pare că până şi Dumnezeu a părăsit-o.

Anii trec, bolile războiului se vindecă, însă numai pentru cei care doar privesc de departe. Mazuria şi-a schimbat etnia, ideologia, religia. În esenţă însă a rămas acelaşi tărâm al pădurilor de argint, al lacurilor cu nuferi şi al câmpurilor nesfârşite. Cele care oricum se schimbă - fie ele bucurii, credinţe, suferinţe, tragedii, - mor o dată cu cei care le-au văzut, le-au trăit şi s-au risipit, atunci când fereastra s-a deschis în lături, iar clopotele au început să bată.

Wojciech Smarzowski a câştigat cu Róża, în 6 septembrie a.c., marele premiu al Festivalului de Film al Europei Centrale de la Mediaş, „pentru calitatea realizării şi expresivitatea limbajului cinematografic, precum şi pentru curajul abordării unui subiect sensibil specific istoriei Europei Centrale”. La acelaşi festival, coproducţia româno-poloneză „Crulic - drumul spre dincolo”, în regia Ancăi Damian, a câştigat premiul special al juriului, „pentru originalitatea conceptului care înglobează diferite tehnici specifice filmului documentar şi de animaţie”.

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

41

DICŢIONAR - Artişti plastici gălăţeni (65)

Arte vizuale

MANTU, Nicolae - pictor (n. 24 aprilie 1871, Galaţi - m. 8 septembrie 1957, Galaţi).

După absolvirea Şcolii Comerciale „Alexandru Ioan I”, a urmat Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, pe care o termină în 1894. Aici a studiat cu Gh. Tattarescu şi cu Gh. Dem. Mirea.

O perioadă de 11 ani desfăşoară o bogată activitate de grafician, publicând caricaturi socialpolitice şi desene satirice în revistele umoristice ale vremii sau în unele publicaţii care aveau rubrici umoristice: „Adevărul”, „Moftul român”, „Patriotul”, „Tămâia”, „Belgia Orientului”, „Dimineaţa”, „Zeflemeaua”, „Moş Teacă”, „Furnica” etc. Cultivă teme antidinastice sau legate de problema ţărănească, se ridică împotriva demagogiei, a corupţiei, a farselor electorale şi a falsului patriotism, ridiculizează cu incisivă ironie pe guvernanţii şi politicienii timpului. Producţia sa de grafică publicistică este o adevărată cronică ilustrată a perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. În 1899 se îndreaptă către Academia Regală de Arte Frumoase din München, pe care o frecventează sporadic, însă din 1905 nu-şi va mai întrerupe cursurile.

Studiază pictura animalieră cu profesorul Heinrich von Zügel. Continuă să trimită desene satirice la revistele şi ziarele din ţară, iar datorită pictorului Lascăr Vorel, 3 pe care-l cunoaşte în capitala Bavariei, colaborează la revista satirică „Der Komet”. Obţine mai multe premii, între care Marea medalie de argint şi Diploma pentru atelierul de compoziţie şi, odată cu ea, atelierul de creaţie, unde timp de un an a lucrat având la dispoziţie, gratuit, tot felul de ustensile şi uşurinţe în realizările pictoriceşti. Debutează cu lucrări de pictură în expoziţia din toamna anului 1910 a Societăţii „Tinerimea artistică” din Bucureşti. Se reîntoarce în ţară în 1913, stabilindu-se definitiv în Galaţi. Aici se dedică întrutotul picturii şi unei mai vechi pasiuni, nu fără urmări în creaţia

sa - vânătoarea. În timpul primului război mondial, fiind concentrat, a lucrat în prima jumătate a anului 1917 ca reporter de război la ziarul de front „România”, „organ al apărării naţionale”, care apărea la Iaşi (director, căpitanul Mihail Sadoveanu), iar apoi a făcut parte din echipa artiştilor mobilizaţi în Marele Cartier General.

Participă la Expoziţia de pictură şi sculptură a acestora, deschisă la 27 ianuarie 1918 în patru săli ale Şcolii de Arte Frumoase. Reîntors la Galaţi, trimite periodic tablouri la expoziţiile din Capitală ale Societăţii „Tinerimea artistică”, participă la viaţa culturală şi civică a oraşului, este vicepreşedinte al Societăţii „V. A. Urechia”, membru în Consiliul Municipal. În casa părintească din strada Cuza Vodă nr.

46, au poposit de-a lungul anilor Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Radu D. Rosetti, Ion Minulescu, Gala Galaction, Cincinat Pavelescu, Ionel Teodoreanu, Gruia Păunescu, George Enescu ş.a. Lui Mihail Sadoveanu i-a ilustrat volumul „Povestiri de război”. Din 1948 s-a ocupat de organizarea mişcării plastice din Galaţi, punând bazele Cenaclului U.A.P., nucleu din care se va dezvolta actuala filială. În 1956 i s-a conferit Medalia Muncii, cls. a II-a, iar în 1957titlul de maestru Emerit al Artei. Este înmormântat la Cimitirrul „Eternitatea” din Galaţi.

Opera pictorului cuprinde în repertoriul său

Paginile 41-44 realizate de

Corneliu Stoica Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

42

Nr.129

compoziţii, portrete, scene de vânătoare, naturi statice, interioare, flori. Pictorul a evocat aspecte din luptele românilor din primul război mondial la care a participat („La Mărăşeşti”, „Spionul”, „Răniţii”, „Şarja de la Prunaru”), a surprins drama ţăranilor

răsculaţi în 1907 („Din ordin”, „După răscoală”, „Arestaţii”, „Incendierea unui conac”), a reţinut secvenţe din munca gălăţenilor pentru reconstrucţia oraşului distrus în cel de-al doilea război mondial („Reconstrucţie”, „După subotnic”, „Scenă de reconstrucţie”). A redat cu mijloacele picturii frumuseţea anatomică a animalelor („Cai la adăpat”, „Cai şi călăreţi”, „Cai”, „Porci în pădure”, „Viţei spre păşune”, „Rok”, „Căţelul alb”,”Flox”, „Havana”), a imortalizat pe pânză sau carton florile (panseluţe, petunii, trandafiri, cârciumărese, crizanteme, lumânărele, liliac), pe care le-a pictat cu o intensitate a sentimentului ce aminteşte de Ştefan Luchian. Din seria lucrărilor inspirate din luptele Războiului de întregire a neamului, pânza de mari dimensiuni „Şarja de la Prunaru” (2,500 x 1,650 m) este o strălucită evocare a acelei extraordinare acţiuni executată de cei 363 de ostaşi şi ofiţeri ai Regimentului 2 Roşiori, comandat de colonelul Gheorghe Naumescu, în noiembrie 1916, când aceştia au înfruntat călare, numai cu sabia şi lancea, un duşman mult superior, aflat sub comanda generalului August von Mackensen.

Dunărea de Jos

Cu preţul a numeroase jertfe, regimentul bravilor eroi români a oprit în satul Prunaru (comuna Bujoreni, judeţul Teleorman) înaintarea spre Capitală a trupelor inamice, deschizând calea unei divizii de infanterie române ameninţate cu încercuirea. Tabloul se detaşează prin monumentalitatea imaginii, prin naraţiunea de amplă desfăşurare epică ce o conţine. Nicolae Mantu, care cunoştea atât de bine anatomia şi psihologia animalelor şi avea predilecţie pentru cai, se dezvăluie aici în toată plenitudinea talentului său. Goana dezlănţuită a cailor (în ochii acestora se citeşte chiar o anumită disperare, ceea ce este foarte surprinzător şi greu de redat cu mijloace plastice, mai ales când este vorba de animale), mulţimea de soldaţi avântaţi în luptă subliniază atmosfera de supremă încordare, iureşul năvalnic al bătăliei. Este atâta mişcare în acest tablou, atâta dinamism, încât, fără să vrei îţi vin în minte versurile din „Scrisoarea III” prin care Eminescu înfăţişează apriga confruntare de la Rovine. Caii, oştenii au înfăţişări aproape sculpturale. Cerul este plumburiu, întunecat la orizont. De altfel întreaga compoziţie este realizată în griuri terne şi verzuri închise. Zguduitoare prin tensiunea momentului aşternut pe pânză sunt şi compoziţiile „Din ordin” şi „După răscoală”, inspirate din tragicele evenimente de la 1907.

Dacă în „Din ordin” artistul se opreşte la represaliile sângeroase ale răscoalelor, în „După răscoală” el surprinde un alt moment, acela al r e c uExplozie noaşterii lirică victimelor de către supravieţuitori şi ridicarea lor de pe câmpul pustiit de gloanţe.

Bibl.: Corneliu Stoica, Pictorul Nicolae Mantu, monografie, Editura Alma Print, Galaţi, 2005; Vasile Florea şi Gheorghe Székely, Mică enciclopedie de artă universală, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, 2005; Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009; Valentin Ciucă, Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010, Editura Art XXI, Iaşi, 2011.

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

43

Morphochroma

Valori ale tapiseriei româneşti Muzeul de Artă Vizuală şi-a făcut o obişnuinţă ca în cadrul manifestărilor temporare să organizeze şi expoziţii de cunoaştere şi valorificare a propriului patrimoniu, ştiut fiind faptul că zestrea oricărei instituţii de acest fel se află în cea mai mare parte conservată în depozite decât prezentată în expoziţia permanentă, care depinde în primul rând de spaţiul disponibil. După astfel de expoziţii organizate în ultimii ani („Amprenta”, „Grafica românească contemporană”, „Tradiţii ale plasticii gălăţene”, „Sculptura figurativă contemporană”, „Doamnele picturii româneşti”), a venit rândul să fie restituite publicului şi lucrări de artă decorativă, în speţă de tapiserie.

Intitulată „Tehnici în tapiseria românească”, expoziţia deschisă în trei săli de la parterul muzeului, de a cărei organizare s-a ocupat p ic to r iţ a- r es ta u ra to r Mihaela Lefterache, dincolo de faptul că îi familiarizează pe iubitorii de artă cu unele tehnici ale acestui gen (basse-lisse, hautelisse, broderie, colaj, tehnici mixte) şi materialele folosite în realizarea operelor (lână, păr de capră, rafie, pânză de sac, vâscoză), prezintă 17 tapiserii de o deosebită valoare artistică, aparţinând unui număr de 15 creatori români care sunt nume reprezentative în domeniul acestei arte: Elena HaschkeMarinescu (născută la Galaţi), Mimi Podeanu, Angela Balogh, Elena Munteanu, Theodora Moisescu-Stendl, Ioana Sturza, Pavel Codiţă, Aspasia Burduja, Eva Deac Bekc, Ileana Balotă,

Ion Pavel, Bonifaciu Petraşcu, Valentina Ghinea-Delaport, Viorica Iacob şi Berta Benkö Mrazek. Majoritatea acestor lucrări au fost create în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, când tapiseria a cunoscut în ţara noastră au adevărat reviriment, impunându-se pe plan naţional şi internaţional. Nu numai artiştii decoratori au cultivat-o, ci şi mulţi pictori şi graficieni şi-au ales fibra textilă ca mijloc de expresie plastică. A fost o perioadă fertilă, când prin reîntoarcerea la vechile tradiţii, tapiseria românească a atins cote înalte, îndepărtând concepţia unora că ea este o artă minoră şi netezind drumul modernităţii din deceniile următoare.

Tapiseriile expuse reprezintă valori certe ale reîntoarcerii la tradiţie şi a progresului tehnic şi estetic pe care arta textilelor l-a cunoscut în perioada menţionată.

Realizate la dimensiuni mari (unele de-a dreptul monumentale) şi medii, aceste tapiserii îndeplinesc importante funcţii decorative, având rolul de a încălzi austeritatea unor pereţi interiori, de-a înnobila întreaga ambianţă a locurilor în care sunt expuse, de a încânta ochiul şi înălţa spiritul prin diversitatea motivelor, formelor şi asociaţiilor cromatice. Elena Haschke-Marinescu, într-o compoziţie de mare sobrietate, cu ţesătură din cânepă, în care motivul spicului de grâu este dominant, configurat în basorelief pe suprafaţa ţesută, aduce un cald omagiu astrului zilei, care îşi revarsă blând lumina asupra pământului strămoşesc („Soare străbun”). Tot soarelui îi înalţă un vibrant imn cromatic şi Eva Deac Bekc, explorând virtuţile rafiei. Mimi Podeanu apelează la metaforă şi simbol, la forţa sugestivă a culorii pentru a cinsti memoria celor 11.000 Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

44

fantezie româneascã

de ţărani căzuţi în Răscoala de la 1907 („1907). La o cu totul altă modalitate de celebrare a unei personalităţi istorice şi a faptelor sale recurge Aspasia Burduja în lucrarea „Despre Ştefan”, plăsmuind imagini cu Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu grupuri de personaje şi stema Moldovei, folosindu-se de tehnica broderiei. Motivul păsării stilizate, alături de cel vegetal şi floral le întâlnim populând

lucrările semnate de Ileana Balotă („Păsările”), Angela Balogh („Motiv decorativ cu păsări”), la care se observă influenţa scoarţei populare în organizarea registrelor decorative, Theodora Moisescu-Stendl („Pom cu bufniţe”), Ion Pavel („Cucul”), Ioana Sturza („Domnişoara Isarlâc”) şi în una din cele două compoziţii ale lui Pavel Codiţă („Compoziţie”). Angela Balogh este şi autoarea unei lucrări în care a imortalizat un splendid peisaj al Transfăgărăşanului, cu o desfăşurare perspectivală largă („Transfăgărăşanul). Culorile sunt atât de nuanţate, încât ating rafinamentul. Valentina Ghinea-Delaport găseşte echivalenţe sugestive pentru a exprima mişcarea vântului („Vântul”), Bonifaciu Petraşcu realizează un panou decorativ bazat pe colaj (Compoziţie), în timp ce Pavel Codiţă („Compoziţie pe fond închis”), Elena Munteanu („Compoziţie”), Viorica Iacob („Dinamism”) şi Berta Benkö Mrazek („Verticale”) compun în cheie abstractă. Aceşti Dunărea de Jos

MMXII

artişti mizează pe forţa expresivă a culorii firului textil, pe ritmica formelor, pe aşezarea după o arhitectură echilibrată şi armonioasă a elementelor ce formează ansamblurile compoziţionale.

Mărturie a unei perioade de înflorire a tapiseriei româneşti, a creativităţii şi inventivităţii individuale a fiecărui autor al lucrărilor prezentate pe simeze, a reliefării frumuseţii şi capacităţii de expresie a materialelor folosite, dar şi exemplu pilduitor al valorilor artistice de mare preţ deţinute de Muzeul de Artă Vizuală, expoziţia se înscrie ca un important act de cultură oferit publicului şi o sărbătoare care nu ar trebui să scape nimănui.

Castelul zburator, acvatinta, 620x760 mm

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

45

Aspectul etno-cultural Covurlui-Tecuci Eugen HOLBAN

– Mărturii arheologice – Mărturiile arheologice descoperite pe teritoriul acestui spaţiu atestă prezenţa unor aşezări omeneşti cu multe milenii în urmă.

Bunăoară, M. Petrescu-Dâmboviţa a semnalat în punctul numit cetăţuia, satul Stoicani - de fapt un Tell - fragmente ceramice gumelniţene şi hallstatiene.1 Resturi ceramice gumelniţene s-au mai găsit şi pe malul lacului Covurlui, comuna Folteşti şi, de asemenea, pe un versant din valea Chiştilei din perimetrul satului Umbrăreşti, Tg. Bujor, situat în spaţiul de interferenţă a celor două mari culturi neolitice, Gumelniţa şi Cucuteni2.

Cele 15 morminte cu ocru descoperite în punctul „Cetăţuia”, satul Stoicani apar ţin, după păr erea descoperitorului, perioadei timpurii a epocii bronzului3, lucru confirmat mai târziu de N. Harţuche, prin confr untarea cu noi materiale descoperite4 .

Două morminte cu ocru au mai fost descoperite şi în satul Lungoci şi un altul în comuna Şendreni5 .

De-a lungul văii Bârladului şi a Siretului apare o adevărată salbă de tumuli - morminte, tumuli care lipsesc în interiorul Colinelor Covurlui. În comuna Băleni a fost descoperit un depozit ce cuprindea 269 de piese tot din epoca Bronzului, piese deosebit de variate ca funcţie: unelte, obiecte pentru podoabă, arme, piese diferite semifinisate şi rebuturi rezultate de la turnarea şi prelucrarea metalului. În afară de ultima categorie citată, categorie ce atestă prezenţa unor ateliere de prelucrare a metalului în zonă, cu multă grijă, prin turnare, batere şi ştanţare, unele fiind ornamentate prin tehnica incizării.

Urme din perioada timpurie şi de mijloc a epocii bronzului au fost găsite şi în apropierea oraşului Galaţi, pe malul bălţii Cătuşa. Este vorba de un sceptru de bazalt, probabil - după părerea descoperitorului - un însemn al puterii tribale6.

Existenţa unei populaţii străvechi, stabilită în perimetrul actual al oraşului Galaţi încă din prima epocă a fierului, este atestată de prezenţa câtorva movile denivelate, caracteristice mormintelor tumulare, pe

terasa Brateşului, precum şi de mai multe vârfuri de săgeată din bronz, de factură scitică. Vârfurile de săgeată proveneau probabil dintr-un mormânt, deoarece au fost găsite la un loc cu un schelet şi cioburi de ceramică, mormânt care nu s-a conservat însă7.

Un vârf de săgeată scitică din bronz s-a mai găsit, de asemenea, şi în satul Vameş8.

Pe malul bălţii Mălina, în latura nord-vestică a oraşului Galaţi,, în apropierea gării Barboşi, s-a descoperit ceramică hallstattiană, iar în comuna Vânători a fost găsit un mormânt din aceeaşi epocă9.

O bogată colecţie de vase greceşti descoperite la Barboşi şi aflată în inventarul Muzeului de istorie Galaţi atestă legăturile culturale pe care populaţia de aici lea avut cu lumea greacă 10 .

D o u ă amfore greceşti din secolele IVIII şi un vas de factură getodacică specific celei de-a doua epoci a fierului, folosite ca urne funerare, au fost găsite în apropierea s a t u l u i Tuluceşti11. În comuna Schela - fostă Lascăr Catargiu - pe movila „Mormântul tătarului” s-au găsit cioburi ceramice din epoca La Tene12.

Săpăturile efectuate la Barboşi - dealul Tirighina - au scos la iveală şi o aşezare dacică întărită, un fel de cetăţuie cu palisadă, datând de la sfârşitul secolului al II-lea î.d.Hr., - sec. II d.Hr. Ocupând şi distrugând această cetăţuie, romanii au construit Castrul de la Tirighina, apărat de un val „de apărare” desfăşurat între Prut şi Siret, mai precis între localităţile Tuluceşti şi satul Traian - comuna Şendreni - numit în trecut şi Troian13. În jurul zidurilor castrului roman s-a dezvoltat o aşezare civilă în fruntea căreia se afla un magistrat suprem. Numele unui asemenea demnitar, Lucius Iulius Iulianus, căruia i se mai zicea şi Rundacio, probabil un băştinaş romanizat, se păstrează pe o tăbliţă votivă14.

Două tăbliţe votive din marmură, descoperite tot în incinta castrului, îmbogăţesc colecţia de documente Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

Nr.129

46

din epoca de stăpânire romană. Pe una este reprezentat Cavalerul Trac, iar pe cealaltă Cavalerul Danubian15.

Deşi distrus de timp şi de oameni, Complexul de la Tirighina Barboşi a oferit arheologilor un bogat material, prin care se poate ilustra nu numai prezenţa romanilor în zonă, ci şi a dacilor, precum şi momentul etnogenezei poporului român.

Un mormânt sarmatic din sec. III, descoperit la Şendreni, marchează începutul migraţiilor, un mileniu de zbucium marcat de lupte violente, de jaf şi pârjol.

Partea sudică a zonei Covurlui a fost o adevăr ată poar tă de trecere a popoarelor migratoare spre Apus.16 Din hărţile publicate de Victor Spinei în anul 1982, hărţi ce ilustrează stadiul descoperirilor arheologice din trei perioade situate în epoca prestatală, adică: a) sec. al IX-lea - sec. al XI-lea, cultura Dridu; b) sec. al XIlea - mijlocul sec. al XIII-lea, cultura Răducăneni şi c) mijlocul secolului al XIII-lea - mijlocul sec. al XIVlea, reiese că sudul ţinutului Covurlui, adică zona etnoculturală Galaţi a fost slab populată.17 Aşezările atestate în cultura Dridu sunt cuprinse în perimetrul următoarelor aşezări actuale: Roşcani, Brăneşti, Viile, Tătarca, Tuluceşti, Vânători şi Şendreni. În cultura Răducăneni sunt atestate doar două aşezări, situate în perimetrul satelor Roşcani şi Stoicani, iar pentru cea de a treia perioadă, doar o aşezare, pe teritoriul actualei comune Oancea.

Dacă pentru ultimele două perioade slaba locuire a zonei coincide cu spaţiul din sudul Basarabiei, spaţiu situat oarecum simetric faţă de albia Prutului, în cultura Dridu discrepanţa dintre aceste două zone este foarte mare, deşi condiţiile geografice şi climatul sunt aproximativ asemănătoare.

N.Harţuche, Probleme privind Bronzul timpuriu şi mijlociu, în „Dominus”, vol.VIII-IX, p.74.

5 I.T.Dragomir, Două morminte ocromane din regiunea de sud a Moldovei, în „Muzeul Naţional”, III, 1976, p.5360.

6 I.T.Dragomir, Un depozit de obiecte de bronz descoperit la Băleni, în sudul Moldovei, în „Danubius”.

7 I.T.Dragomir, Descoperire arheologică pe actualul teritoriu al Galaţiului, din cele mai vechi timpuri şi până la întemeierea oraşului, în „Danubius”, nr.1, Galaţi, 1967, p.19, pl.2.

8 M.Petrescu Dâmboviţa, op.cit., p.189; vezi şi I.T.Dragomir, op.cit.,p.182.

9 M.Petrescu Dâmboviţa, op.cit., p.202.

10 I.T.Dragomir, op.cit., p.182.

11 Ibidem, p.199.

12 Ibidem, fig.4.

13 M.Petrescu Dâmboviţa, op.cit., p.203; 14 N.Gostar, Unităţile militare din Costellum Romanum de la Barboşi, în „Danubius”, vol.I, 1967, p.107, vezi şi I.T.Dragomir, op.cit., p.184.

15 N.Gostar, op.cit., fig.10/1 şi fig.10/2.

16 N.Gostar, op.cit., p.187.

17 Victor Spinei, Moldova în secolele IX-XIV, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, fig.2, 5, 32.

4

Note: M.Petrescu Dâmboviţa, Călătorie de cercetare arheologică în judeţul Covurlui, extras din „Orizonturi”, III, nr.5-10, 1940, p.193.

2 Idem.

3 M.Petrescu Dâmboviţa, Cetăţuia de la Stoicani, în „Materiale arheologice”, 1, 1953, p.116.

1

Dunărea de Jos

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

47

Lenuţa Tăune la a optzecea aniversare Adeseori, oamenii de lângă noi fac un fel de a fi din trăirea şi împărtăşirea frumosului. Alături de ei, frumosul îmbracă haina firescului şi pătrunde discret în viaţa noastră. Am avut bucuria de a reîntâlni şi a sărbători la Cavadineşti, la început de octombrie, alături de prieteni, colegi, colaboratori, un astfel de om: Lenuţa Tăune. Profesor al Claselor Externe Iniţiere Teatru Folcloric şi Ţesut - Cusut, din cadrul Centrului Cultural “Dunărea de Jos”, colaborator fidel al Căminul Cultural “Mihai Eminescu” din comuna Cavadineşti, doamna Lenuţa Tăune (prima din stânga) şi-a adus cu prisosinţă aportul de-a lungul timpului la valorificarea unor elemente de cultură populară tradiţională specifice Văii Horincei, la încurajarea şi promovarea tinerilor din comuna Cavadineşti, oferindu-le noi oportunităţi de exprimare şi manifestare artistică. Cu acest prilej, într-un cadru festiv, doamna Lenuţa Tăune a primit din partea Centrului Cultural “Dunărea de Jos” diploma de excelenţă.

Anişoara Stegaru Ştefănucă cArtESENŢE Salutări de... carte!

Această întâlnire autumnală bucură sufletul şi trezeşte parafrazări sentimentale ori melancolice reverii: Doamne, Doamne, cum trec anii Cu sau fără vuiet straniu De-ntomnări cu ruginire În visare şi nelinişti Anotimp rotit de sfere-n Nostalgii de-amurg vestind Alte căi predestinate Paradoxului din urmă Transfigurarea poetică ne duce în orizontul întâlnirii cu doamna Vali Crăciun într-o „lumină fragilă” a căutării de sine: „încă alergăm/ pe muchiile cerului/ încă învăţăm / să ne croim aripile/ pe ecouri/ şi o umbră mirată/ rămâne în urmă”.

Ecouri la o lansare de carte Peisajele interioare din aceste nostalgice inscripţii meditative sunt revelaţia „Neliniştilor autumnale” de-acum: „o cârtiţă roade din catifeaua timpului…, din preaplinul existenţei” Rămân pentru noi „memoria şi temerile şi neliniştea criptică” în oglinzi în care sufletul se purifică de absurd: „Viaţa şi moartea sunt una în partitura insomniilor”.

Important este acest plus de continuitate pe care poeta Vali Crăcun îl adaugă liricii naţionale. Îi mulţumim. „Să lăsăm cuvintele să respire”.

Nicolae Colceriu Nota red.: alte amănunte pe coperta a treia.

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII

teme pentru viitor

Nr.129

Agenda Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi

EDITOR: CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI CENTRULCULTURAL“DUNĂREA DE JOS”

Luna decembrie cuprinde programele cu proiectele: MEMORIA – Proiecte: Revista „Dunărea de Jos”, Cubul critic „OBLIO” , Clubul umoriştilor „VERVA”, Editare cărţi, CD-uri, DVD-uri, pliante etc.

ROGVAIV – Proiect: Seri culturale ale etniilor (concerte, spectacole) VISIO – Proiecte: Arte Vizuale, Arta Fotografică, Artele Spectacolului MEGALOPOLIS - Proiecte: „POEZI-MĂ”- proiect de lecturi publice, fotograme, jurnal, campanie proletară, participare naţională, Parteneri: U.S.R.- Filiala Sud Est, „cArtESENŢE”- publicarea celor mai frumoase poeme ale unui autor gălăţean (vol.10) CLEPSIDRA - Proiecte: FILANTROPIA (concerte) POMUL VIEŢII - Proiecte: Tezaur etnofolcloric, Casa Satului, Valori autentice ale culturii populare tradiţionale SATUL DIN NOI - Proiect: Tânărul şi tradiţia strămoşilor RO-ETHNOS - Proiect: la români de sărbătoare, Şezătoarea, Festivalul de Datini şi Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou „Tudor Pamfile”

Am revenit la... Tematici!

Numărul 130 va avea ca temă

Cum vă petreceţi Sfârşitul lumii?

Numărul 131 Winterfresh Numărul 132 Faust Alte detalii despre activitatea Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi pot fi aflate pe pagina web a instituţiei (http://www.ccdj.ro/) ori pe adresa de facebook Ccdj Galati. Adresa on-line a revistei şi arhiva parţială se găsesc pe aceeaşi adresă web.

Dunărea de Jos

REVISTA

DIRECTOR: SERGIU DUMITRESCU

Revista Dunărea de Jos este membră APLER (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România)

Redactor-şef: Florina ZAHARIA florina.zaharia@ccdj.ro florinazaarina@yahoo.com Secretar de redacţie, layout, documentare:

a.g.secară adi.secara@ccdj.ro secaradi@yahoo.com Rubrici: Pr.Eugen DRĂGOI, Eugen HOLBAN, Ion HORUJENCO, Petru IAMANDI, George LATEŞ, Radu MOŢOC, Katia NANU, Ionel NECULA, Nicoleta ONOFREI, Vasile PLĂCINTĂ, Mitruţ POPOIU, A.G.SECARĂ, Corneliu STOICA, A.VELEA Culegere şi corectură: Laura DUMITRACHE Realizarea copertelor: Eugen UNGUREANU În interior, grafică de Mihai ZGONDOIU

ISSN: 1583 - 0225 Adresa: Strada Domnească nr. 61, Galaţi cod 800008; tel/fax: 0236/418400; 415590 e-mail: office@ccdj.ro www.ccdj.ro Responsabilitatea pentru grafie, conţinutul opiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine, în exclusivitate, autorilor. Materialele primite, publicate sau nepublicate, nu se înapoiază. Redacţia revistei nu împărtăşeşte întotdeauna ideile conţinute în textele publicate. Fotografii din arhiva Centrului sau alte surse, precizate când este cazul.

MMXII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

exodus

Nelinişti autumnale

În ziua de 25 octombrie, la Colegiul Naţional Mihail Kogălniceanu, a avut loc lansarea celei de-a noua cărţi din colecţia cArtEsenţe, „nelinişti autumnale”, semnată de poeta Vali Crăciun (foto 1, stânga), în acelaşi timp cu vernisajul instalaţiei vizuale realizate de către artista plastică Rodica Gherghinoiu, membră a grupării Athanor (foto 1, dreapta). Evenimentul a fost prefaţat de actorul Lică Dănilă, care a recitat câteva poeme din carte (foto 3). Directorii Sergiu Dumitrescu şi Ioan Sava, primul al CCDJ, al doilea al Colegiului, şi coordonatoarea proiectului, poeta Florina Zaharia au invitat mai apoi criticii, poeţii, prietenii şi pe eroinele momentului să ia cuvântul... Au apreciat creaţiile şi oamenii criticii şi scriitorii Viorel Ştefănescu, a.g.secară, Ioan Toderiţă, Angela Baciu...(M.T.Sebastian)

Dunărea de Jos

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXII