Târguri în Valahia Consiliul Județean Dâmbovița
Centrul Județean de Cultură Dâmbovița
Târg de vite—Amedeo Presiozi-1869
Dincolo de aşezarea strategică a satului la răscruce de drumuri, nu încape îndoială că prezenţa lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) la Potlogi a scos din anonimat acest sat. Mai mult chiar, Potlogiul a devenit un reper al domniei, al curţii itinerante ce poposea deseori aici, iar urmaşii domnitorului au rămas ataşaţi de moşie vreme îndelungată, până în secolul al XIX-lea.
Negustorie în București—Amedeo Presiozi-1869
De la 1698, în fiecare zi de luni, indiferent de starea vremii, se ţine târgul săptămânal de vite. Acesta era amplasat în faţa curţii domneşti, la intersecţia drumurilor comerciale ce legau Transilvania de București și, mai departe, de Dunăre. Tîrgul este menționat și la 1776. Arhivele secolului XIX adundă de informații despre activitatea intensă a meșteșugarilor și negustorilor de la Potlogi, fiind amintiți boiangi, cojocari, fierari, croitori, mamulari, olari, pielarii, ţesători etc.
Târg –Amedeo Presiozi
Deşi aveau acelaşi nume, de târg, în ţările române deosebim două tipuri de locuri de comerţ: mai întâi, ceea ce numim în oraşele din centrul şi vestul Europei piaţa, zona cu negoţ permanent. Cercetările din ultima vreme, susţin existenţa unor astfel de zone structurate într-o piaţă centrală sau într-o grupare de străzi cu prăvălii, caracterizate prin folosirea intensă a terenului, împărţit în parcele înguste (la stradă), cu construcţii în front continuu, locuite de negustori şi meşteşugari. În secolele XVII-XVIII, spaţiul ocupat de piaţa centrală a fost divizat, fiind ocupat cu diverse clădiri, ceea ce împiedică astăzi reconstituirea sa precisă; acest fenomen se petrece pe fondul pătrunderii influenţelor orientale în economie, al scăderii nivelului autonomiei oraşelor, dar şi datorită creşterii cererii de teren în zona centrală. Al doilea tip de zonă în care se făcea negoţ este reprezentat de târgurile săptămânale sau lunare, ce se ţineau în alte locuri din oraş, în general aproape de margine, pentru a înlesni accesul ţăranilor din împrejurimi şi al negustorilor (de aici şi numele de „târgul din afară”).
Târg la Câmpulung—Carol Pop de Szatmary
Harta Specht din care sunt extrase aceste detalii este cea mai timpurie mărturie cartografică la o scară de detaliu (1:57.600)1. Harta a fost realizată sub comanda ofiţerului de stat major Friderich Specht în numai nouă luni (sept. 1790-mai 1791), în timpul ocupării Ţării Româneşti de către armata austriacă în timpul Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792). Harta Szatmary—Zona Potlogi
Târg la margine de oraș—Amedeo Presiozi
Piață în București—Amedeo Presiozi-1869
Vânzător ambulant—Amedeo Presiozi-1869
Parteneri:
Țărancă —Amedeo Presiozi-1869
Circulația monetară în Valahia
Negustorie în București—Amedeo Presiozi-1869
După întemeierea Ţării Româneşti şi câştigarea independenţei faţă de Ungaria în urma batăliei de la Posada, 1331, se impunea ca firească emiterea propriilor monede. Vladislav I Vlaicu este voievodul care bate cele dintâi monede în anul 1365, sub forma a 3 nominaluri din argint: ducatul - echivalent cu grosul emis de Sracimir la Vidin, dinarul – asemanator cu dinarul unguresc emis de Carol Robert, banul corespondent cu obolul unguresc. Emisiunile Tării Româneşti vor continua, cu unele întreruperi, până în deceniul sapte al secolului al XV - lea. Colecția Muzeului de Istorie din Târgoviște include exemplare din aceste prime emisiuni: Ducat, Vladislav I (1364 - 1377), 5 exemplare. Ducat, Radu I (1377 – 1383), 2 exemplare. Ducat, Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), 9 exemplare. Ducat, Vladislav II (1447 - 1456), 1 exemplar. La începutul secolului al XIII-lea, dogii veneţieni iniţiază baterea ducatului de argint care, ulterior apariţiei monedei de aur (1284), se va numi gros (dinar sau matapan). Calitatea acestei monede va inspira sistemele monetare din Serbia, Bizanţ, Bulgaria şi Ţara Românească. a) Ducat, Veneţia, Giovanni Dolfin (1356 - 1361), 1 exemplar, aur. b) Gros, Veneţia (1275 - 1325), 5 exemplare, argint.
Târg de vite—Amedeo Presiozi-1869
3. Bulgaria. Ţaratul de Vidin a) Gros, Ivan Alexandru şi Mihail (1337-1371), 2 exemplare, argint. b) Gros, Ivan Sracimir (1371-1396), 11 exemplare, argint. 4. Moldova a) Dublu gros, Alexandru cel Bun (1400 – 1432), argint. b) Gros, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), argint. c) Gros, Ştefăniţă (1517 – 1527), 9 exemplare, argint, tezaur cu loc de provenientă necunoscut; 5. Ungaria. Polonia a) Ducat, Mircea cel Bătrân, 3 exemplare, fragment tezaur Corneşti, argint; b) Dinar, Ungaria (Ferdinand I, Maximilian II, Rudolf II), 3 exemplare, fragment tezaur Corneşti, argint. c) Gros, Polonia, Sigismund II August ( 1548-1572), 5 exemplare, fragment tezaur Măneşti, argint.
La mijlocul secolului al XVIlea, ca o consecinţă a declinului politic în care se aflau, Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Ca urmare, piaţa monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către o multitudine de monede emise în întreaga Europă. În această epocă s-a impuns talerul-leu olandez, o monedă de argint foarte populară în întreg Imperiul Otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Această monedă a circulat în Ţările Române până în a doua jumătate a sec. XVIII, când a fost înlocuită de talerii Mariei Tereza şi de cei spanioli. Popularitatea talerului-leu era însă atât de mare, încât s-a ajuns ca, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat cu însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu, divizată în 40 parale. Deşi numele acesteia făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţă otomană. Începând cu anul 1687, sultanul Süleyman II, în încercarea de a rezolva criza monetară prin care trecea Imperiul Otoman în epocă, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. guruş), divizat în 40 parale (turc. para) care a avut o mare răspândire şi în Ţările Române. Prima emisiune comună pentru Ţara Românească şi Moldova
6. Imperiul Otoman a) Mangâr, Bayazid I (1389-1402), 2 exemplare, metal comun. b) Aspru, Mahomed II (1451-1481), 4 exemplare, argint. c) Aspru, Bayazid II (1481-1512), 2 exemplare, argint
În cursul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, când, la Sadagura (lângă Cernăuţi) s-a bătut, între anii 1772-1774, o serie de monede având reprezentate pe avers stemele celor două Ţări Române figurate sub coroana Imperiului rus, iar pe revers cifrul împărătesei Ecaterina II. Primele monede româneşti
Târg la Câmpulung—Carol Pop de Szatmary Târg la margine de oraș—Amedeo Presiozi Harta Szatmary
Haosul monetar existent în Moldova şi Ţara Românească la mijlocul veacului al XIX-lea a generat proiecte de înfiinţare a unui sistem monetar naţional, fapt împlinit la opt ani după Unirea Principatelor din 1859.Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar naţional a fost adoptată în anul 1867. Conform acesteia, unitatea monetară a României se numea leu şi era împărţită în 100 bani, fiind adoptat sistemul monetar bimetalism (aur şi argint) al Uniunii Latine (Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia). În acelaşi an, 1867, au fost emise primele monede româneşti din perioada modernă, piese din bronz, valorând 1, 2, 5 şi 10 bani. Monedele au fost bătute în Anglia, la Birmingam, apoi, din anul 1879, la Bucureşti. În 1868, Carol I testa reacţia Marilor Puteri faţă de proiectele sale cu o monedă purtând chipul său. Inscripţia din jurul efigiei - "Carol I Domnulu Româniloru" - era un gest foarte curajos, având în vedere că Austro-Ungaria era stăpână peste Transilvania, iar otomanii erau la putere în teritoriile unificate de Alexandru Ioan Cuza. ). Baterea monedei din aur şi argint a fost întârziată nu numai de lipsa mijloacelor financiare, dar şi din cauza naturii relaţiilor de dependenţă a statului român faţă de Imperiul otoman.
Interferențe Multietnice pe Drumul Sudului
Vedere spre Bosfor—Luigi Mayer –Aquatinte
Moscheea Sultan Ahmet din Istanbul—Luigi Mayer –Aquatine
Trecerea Balcanilor—Luigi Mayer –Aquatine
Veacul al XVIII-lea, în fapt, ultimele două decenii ale „perioadei fanariote” se caracterizează prin destrămarea vechilor structuri medievale, și afirmarea altora noi, la modernizarea tuturor sectoarelor de activitate și, în esență, a modului de viață însuși. În comparație cu centrul și apusul continentului, acest proces de modernizare ce va conduce la cristalizarea identităților și conștiințelor naționale, în Muntenia s-a manifestat târziu, datorită dominației otomane și consecințelor războaielor ruso-austro-turce. În același timp, remarcăm continuitatea prezenței minorităților etnice în spațiul dintre Carpați și Dunăre, prezență formată din negustori, meșteșugari, liberi profesioniști de diferite etnii. Aceștia pot fi identificați cu precădere în localități, orașe mai ales, aflate de-a lungul drumurilor Din punct de vedere istoric, secolul al XIX-lea în spațiul sud-est european este marcat de aparatia identitătilor naționale și de conturarea granițelor naționale ale statelor create în urmă disoluției autoritătii aministrative otomane. Acest aspect a determinat ca elementele ale minorităților naționale și chiar comunități ale diferitelor etnii să fie înconjurate de granițele unui stat național și, nu de puține ori, mai cu seamă prin manifestarea naționalismelor balcanice în perioada interbelică, să asistăm la încercari de asimilare a minorităților naționale. În ansamblul spațiului sud-est european, poziția geo-politică strategică a Țărilor Române și, mai ales a Munteniei ca zonă de trecere și legătură între munții Carpați și Dunăre, între comerțul apusean și cel levantin, și contribuie la identificarea coexistenței multiplelor identități etnice în acest areal geografic.
În munții Balcani—Luigi Mayer –Aquatinte
Ismael Bey și Mehmet Pasha—Luis Dupre–1825
Biserica Sfânta Maria din București, desen de Luigi Mayer, 1794, aquatinte de W. Wats, 1801;
De la Giurgiu prin Târgoviște spre Transilvania
Moscheea Sultan Ahmet din Istanbul—Luigi Mayer –Aquatine
Dreptul de etapă (jus stapuli, Stapelrecht) în general era un complex de reguli, ce avea mai multe componente: obliga negustorii străini să se oprească în localitatea ce beneficia de acest drept şi să vândă exclusiv localnicilor.
Trecerea Balcanilor—Luigi Mayer –Aquatine
Regele Ludovic a emis în 1382, porunca prin care interzicea negustorilor străini să treacă în Ţara Românească, pe de o parte, şi le permitea să vândă mirodenii la Sibiu doar cu ridicata. În cele mai multe cazuri, etapa era însoţită şi de dreptul de depozit, în virtutea căruia negustorii străini îşi depuneau marfa în spaţii special amenajate la Tălmaciu și mai apoi la Șelimbăr lângă Sibiu şi o vindeau localnicilor doar cu ridicata, fiindu-le interzis comerţul cu amănuntul. Vedere spre Bosfor—Luigi Mayer –Aquatinte
Scrisoarea trimisă de „toţi târgoveţii din Târgovişte” la Braşov în perioada 1475-1500 relevă impactul pe care noul privilegiu al Braşovului din 1468 l-a avut asupra negustorilor. Târgoviştenii doresc să negocieze termenii depozitului, încercând să obţină o etapă de 14 zile, după care să aibă libertatea de a încheia afaceri cu alţi negustori locali şi străini sau chiar să meargă la Sibiu. Cartea pe care se mizează este preferinţa pentru Braşov faţă de oraşul concurent: Iată cum ne-am sfătuit ca mai mult să nu mergem la Sibiu cu marfă,
ci dacă vă este voia, să ne faceţi carte ca să mergem la Braşov; astfel să stăm două săptămâni cu marfă. Apoi, dacă vom putea în cele două săptămâni să ne învoim din preţ cu domnia voastră, iar dacă nu vom putea, noi cum vom împlini cele două săptămâni, să fim volnici a vinde altor târgoveţi, sau moldovenilor, sau sibienilor, dacă vor veni ei la Braşov, sau noi înşine să mergem cu marfa la Sibiu.
Privilegiul de liber acces la târgurile Transilvaniei dat negustorilor greci în 1636 de către principele Gheorghe Rákóczi I, a subminat dreptul de depozit al oraşelor săseşti. Eforturile sibienilor de a impune respectarea dreptului de depozit de către negustorii greci a continuat în veacul al XVIII-lea, cu succese parţiale că grecii companiilor din Sibiu şi Braşov au reuşit să obţină libertatea deplină de comerţ cu amănuntul în cele două oraşe abia în 1777, printr-un decret al Mariei Tereza. Contestaţia saşilor nu a fost acceptată, acesta a fost de momentul în care dreptul de etapă şi depozit al Sibiului a încetat să mai fie în vigoare. Trecuseră aşadar patru secole de când Sibiul primise primul privilegiu ce proteja negustorii locali faţă de concurenţa negustorilor străini.
Biserica Sfânta Maria din București, desen de Luigi Mayer, 1794, aquatinte de W. Wats, 1801;
Ismael Bey și Mehmet Pasha—Luis Dupre–1825
În munții Balcani—Luigi Mayer –Aquatinte
Drumul Sudului de la Dunăre spre trecătorile Carpaților
Drumul între Giurgiu și București—Auguste Lancelot-1850 Malul vahah al Dunării—Auguste Lancelot-1850
Traversarea Dunării—Auguste Lancelot-1850
. Cu toate că erau situate la periferia Europei creştine, Moldova şi Ţara Românească erau traversate de mari drumuri, folosite atât de negustori, cât şi de oşti. Ca mijlocitoare ale transporturilor de orice fel, drumurile au avut un rol apreciabil în procesul de integrare a spaţiului românesc în circuitul economic internaţional. De-a lungul întregului ev mediu, până în prima parte a secolului al XIX-lea, două drumuri mari traversau cele două principate: prin Ţara Românească trecea o variantă a drumului ce lega Europa Centrală de Constantinopol, mai târziu Istanbul, drum care pleca de la Buda, trecea prin Oradea şi Braşov, apoi traversa Carpaţii în Ţara Românească, trecând prin Câmpulung şi Târgovişte, oprindu-se la Dunăre la Brăila, de unde lua calea apei, sau la Giurgiu, prin Bucureşti, de unde cobora spre ţinuturile bulgăreşti. Călător pe drumurile Valahiei de la București peste munți—Auguste Lancelot-1850 Trecerea Argeșului la Găești —Auguste Lancelot-1850
Hora, dansul valahilor—Auguste Lancelot-1850
Harta Speck—Localitatea Găești
Drumul cel Mare—Auguste Lancelot-1850
Valea Oltului, Mânăstirea Cozia—Auguste Lancelot-1850
Harta Szatmary Târg—Auguste Lancelot-1850 Târg la margine de oraș—Amedeo Presiozi Bordeie—Auguste Lancelot-1850 Sat de câmpie—Auguste Lancelot-1850
Negustori pe drumul de la Istanbul la Dunăre în secolul al-XVIII-lea
-
Moscheea Sultan Ahmet din Istanbul—Luigi Mayer –Aquatine
Trecerea Balcanilor—Luigi Mayer –Aquatine
Harta Valahiei—Antonio del Chiaro –sec XVII
După ce Bucureştiul a căpătat statutul de principală reşedinţă a domnilor, oraşul a devenit principala intersecţie de drumuri a ţării. Spre Giurgiu exista un drum care va deveni, odată cu creşterea influenţei otomane, una din cele mai importante rute din Ţara Românească: „drumul Giurgiului” În secolele XVII-XVIII, drumul spre Giurgiu ieşea din Bucureşti pe la Văcăreşti, traversa Argeşul la Copăceni şi Neajlovul la Călugăreni, pentru a ajunge prin satul Daia la portul de la Dunăre, ce aparţinea otomanilor.
Comercializarea în țările române a produselor provenind din spațiul otoman, denumite produse „turceşti”, era făcută de negustorii greci. „Grec” este etnonimul folosit în sensul strict de negustor de origine elenă, diferit de alţi negustori străini (munteni, turci, armeni, ş.a.), dar şi generic pentru a desemna negustorii creştini din Imperiul otoman, în cea mai mare parte elenizaţi. care făceau negoţ cu produse „turceşti”. În al doilea deceniu al veacului al XVII-lea exista deja în Transilvania un corp de legi privitoare la statutul juridic al grecilor şi al altor negustori din Balcani.
În munții Balcani—Luigi Mayer –Aquatinte
Vedere spre Bosfor—Luigi Mayer –Aquatinte
Mărfurile ajungeau prin porturile de la Marea Neagră sau pe drumurile care traversau Balcanii.
Ismael Bey și Mehmet Pasha—Luis Dupre–1825
Pod peste Dâmboviţa în dreptul mănăstirii Mihai-Vodă, desen de Luigi Mayer, 1794, aquatinte de W. Wats, 1801;
Biserica Sfânta Maria din București, desen de Luigi Mayer, 1794, aquatinte de W. Wats, 1801; Hartă britanică 1800