Revista Alerg nr. 7

ă n a t n o m a e r Alerga

EIA EDIŢ R T

IE

A

Nr. 7 (anul 2), primăvara 2012

REU ÎN TOP IONUŢ ZINCĂ, ME UPĂ MARATON RECUPERAREA D „EARLY RISER” CUM SĂ DEVII UN

e m i ţ l ă n î la ALPI

BUCEGI

10 MUNŢI

cuprins

“Un alergător montan veritabil, în viziunea mea, este conștient de toate legăturile dintre existenţa peisajului cultural-montan cvasinatural, munca sătenilor și necesitatea achiziţionării produselor și serviciilor locale. El vede aceste legături ca fiind interdepedente și hotărăște în acest sens. Sportivul montan este interesat doar de înclinaţia pantelor, de timpi, premii, puncte de aprovizionare și de următorul concurs. Eu îmi doresc totuși să văd în câţiva ani din ce în ce mai mulţi sportivi, acum doar ambiţioși și de performanţă, devenind alergători montani veritabili. Tu unde te afli acum?”

EDITORIAL

ANTRENAMENT

ACTUALITATE

NUTRIŢIE

4 Munţoman sau ciupalac?

6 Semi-maraton la Brașov Maratonul Internaţional Cluj

7 Un bun început 8 Fetele vor fi la Olimpiadă INTERVIU

10 Alergare la înălţime. Ionuţ Zincă DOSAR MONTAN

15 Ecomarathon 2012. A treia ediţie 17 Cum a fost la Moieciu 19 Pe 10 munţi:

33 Recuperarea după un maraton 34 Kilometri și kilograme PRACTIC

36 Cum să devii un „early riser” ISTORIE

38 Olimpiadele și eroii lor ARTA FUGII

41 Dependent de maratoane PROFIL

42 Lucia Radu - alergarea fără vârstă

Cupa Internaţională a Alergărilor Montane

20 Inima sporturilor de iarnă bate în Bucegi!

23 În pas alergător... la deal COMPETIŢIE

24 Ultra Trail du Mont Blanc LA FEMININ

26 „Mișcarea e pentru mine un mod de viaţă” MEDIU

28 Alergător montan sau sportiv montan?

MULTISPORT

31 IronMan la Oradea

alerg.ro

⁄⁄

3

editorial Primul cuvânt nu există în dicţionar, în timp ce al doilea e un termen colocvial care înseamnă de fapt „individ", „tovarăș". Cele două cuvinte sunt folosite mai întotdeauna în opoziţie pentru că primul desemnează, după cum e lesne de dedus, o persoană căreia îi place muntele și practică sporturile montane. Al doilea termen este folosit peiorativ și ar descrie fie un „pantofar” (nu mai ofer explicaţia sensului), fie - în cazul nostru – un alergător de șosea care nu prea are habar cum stau lucrurile cu alergarea montană.

Ce se ascunde însă în spatele acestor cuvinte?

Grafică de Joaquim Hock www.joaquimhock.blogspot.com

Munţoman sau ciupalac?

D

de Marian Chiriac

e aici, de la aceste cuvinte, sau mai bine zis de la opoziţia dintre ele, am pornit la drum când am gândit acest nou număr din revista Alerg. Ne-am propus de aceea să vorbim mai mult despre alergarea montană, despre diferitele sale aspecte, forme, tehnici, implicaţii, efecte. Am lăsat pe moment alergarea de șosea deoparte, fără însă a crede că este o treabă de ciupalaci. Dimpotrivă.

Așadar, cine sunt munţomanii și ce fac ei? Răspunsul nu e simplu de dat. Dacă e să îl crezi pe Mihai Orleanu, un foarte bun maratonist montan și pasionat ecologist, există de fapt doar

două categorii: alergător și, respectiv, sportiv montan. „Un alergător montan veritabil”, spune Orleanu (vezi articolul de la pagina 28), „este conștient de legăturile dintre existenţa peisajului cultural-montan cvasinatural, munca sătenilor și necesitatea achiziţionării produselor și serviciilor locale. El vede aceste legături ca fiind interdepedente și hotărăște în acest sens. Sportivul montan este interesat doar de înclinaţia pantelor, de timpi, premii, puncte de aprovizionare și de următorul concurs”.

Iar Mihai Orleanu, în pledoaria sa de om îndrăgostit de munte, de localnici și tradiţiile lor spune în cele din urmă: „Eu îmi doresc totuși să văd în câţiva ani din ce în ce mai mulţi sportivi, acum doar ambiţioși și de performanţă, devenind alergători montani veritabili. Tu unde te afli acum?”

Tot despre munte și despre alergare montană este vorba și în grupajul de texte și imagini dedicate celei de a treia ediţii a EcoMaraton Moieciu, o competiţie bine organizată, cu un traseu ce te pune la încercare, desfășurată întrun cadru natural de vis. În acest an s-au înscris nu mai puţin de 800 de concurenţi la ambele curse, câte 400 la fiecare dintre ele: cros și maraton. Noutatea pe care o aduce EcoMarathon este includerea sa în circuitul internaţional de alergare montană Valetudo-Mountain Running International Cup, turneu în zece etape, ce include competiţii în mai multe ţări și regiuni.

Munţii (mai exact Bucegii) și tradiţia sportivă

a zonei Moieciu-Râșnov fac obiectul unui erudit articol al istoricului Nicu Pepene, un pasionat cercetător al trecutului din această parte a ţării. Și nu puteam să vorbim despre alergarea montană fără a lua în consideraţie și opiniile unor alergători montani. Primul dintre ei, Ionuţ Zincă, este în clipa de faţă cel mai performant sportiv român, participant cu succes la competiţii majore de orientare sportivă sau alergare montană. Despre el, despre cum și cât se muncește pentru a face performanţă, în rubrica „Interviu”. În plus, rubrica „La Feminin” prezintă acum pe inimoasa Andreea Dan, care vorbește – cum altfel? – despre pasiunea ei pentru munte, pentru mișcare.

Ca de obicei, revista Alerg conţine și informaţii utile, pentru alergătorii montani și nu numai. Astfel, Adi Bostan dezvăluie câteva din „trucurile” recomandabile pentru a alerga cât mai eficient pe teren accidentat, dr. Șerban Damian oferă un răspuns la întrebarea „De ce se îngrașă totuși maratoniștii?”, acestora adăugânduli-se sfaturi despre cum să devii un „early riser” sau despre cum să faci o recuperare cât mai eficace. În rest, rubricile tradiţionale dar, sper, interesante despre: actualitate, prezentări de noi produse, istoria maratonului, arta fugii (da, există și așa ceva!). În rest, să nu rămâneţi blocaţi în opoziţia munţoman vs ciupalac și mai bine să găsiţi un răspuns la întrebarea: sportiv sau alergător montan? Spor la alergat.

Alergarea montană

EIA EDI TR

E ŢI

A

Nr. 7 (anul 2), primăva ra 2012

IONUŢ ZINCĂ, MEREU ÎN TOP RECUPERAREA DUPĂ MARATON CUM SĂ DEVII UN „EARLY RISER”

la înălţime ALPI

BUCEGI

10 MUNŢI

Redactor-editor: Marian Chiriac Art director: Alex Spineanu Redactori specializaţi: dr. Șerban Damian (nutriţie sportivă), Mădălina Amza (redactor) Viorel Ghiţă-Grizon (narator), Paula Ion (reporter) Product Reviewer: CrazyFlower Foto Coperta 1: Laurenţiu Pavel Corectură: Ionela Bădescu Documentare: Matei Cristian Revista „Alerg” este un proiect al Asociaţiei de Investigaţii Media în Balcani și al Ro Club Maraton.

ISSN 2068 - 2832 Așteptăm orice comentariu, sugestie sau informaţie (text scris sau imagine) la adresa: maricu13@gmail.com Toate drepturile de autor pentru articolele și fotografiile publicate (cu excepţia celor unde este menţionat altceva) aparţin revistei „Alerg”. Reproducerea parţială sau totală se face numai cu acordul scris al redacţiei. Responsabilitatea pentru articolele și fotografiile publicate aparţine în exclusivitate autorilor.

Articolele publicate au un caracter exclusiv informativ. Revista „Alerg” nu poate fi făcută responsabilă pentru eventuale daune sau accidentări ale cititorilor în urma folosirii informaţiilor din revistă.

4

⁄⁄ primăvara 2012 www.alerg.ro

CENTRUL DE ECOLOGIE MONTANA

Primaria Moieciu

5 Mai 2012

EcoMarathon Marat

Eco

n ho

n ho

Eco

Marat

Moieciu de Sus Marathon: 42km Cross: 14km EcoKids

www.EcoMarathon.ro oferite de

Salvamont Bran

actualitate

Maratonul Internaţional Cluj

D

acă anul trecut debuta cu mult aplomb, a doua ediţie a Maratonului Internaţional Cluj, desfășurată pe 22 aprilie, nu a făcut decât să confirme că această cursă este deja una de tradiţie. Bine organizată, cu o participare tot mai numeroasă, competiţia a stat anul acesta sub semnul spectaculosului. Cel mai mult în acest sens a contat faptul că startul și sosirea (în fiecare tură, dar și la final) au avut loc pe Cluj Arena, un stadion modern, cu o pistă de atletism parcă scoasă din cutie. În acest spaţiu inedit pentru un maraton s-a reușit crearea unei atmosfere intime, în care încurajărilor spectatorilor și susţinătorilor s-au auzit mai tare ca de obicei. În rest, o competiţie bine organizată, cu un traseu plat, ce a trecut prin centrul orașului. În proba de semimaraton s-a alergat tare, kenyanul Sawe Kiprotich impunându-se cu un competitiv 1h:05min:48sec.

La feminin a câștigat sibianca Daniela Cârlan în 1h:15min:59sec. La maraton s-a alergat însă mai slab decât anul trecut, cursa fiind câștigată tot de etiopianul Ashenafi Erkolo, cu 2h:26min:08sec.

Maratonul feminin a fost câștigat de către o atletă de 39 de ani din Ungaria, Kiss Agnes, în 2h:54min:25sec.

Pe scurt §Douăzeci de alergători au luat startul la prima ediţie a Maratonului

Zăpezii, organizat pe 18 februarie în zona Râșnov din judeţul Brașov.

Temperatura pe durata concursului a fost, evident, negativă, oscilând între -7 și – 12 grade, chiar dacă pe la jumătatea cursei a nins frumos.

A fost prima competiţie de maraton de iarnă (alergare pe distanţa de 42.195 km) organizată în România. Cursa a câștigată la masculin de către Florin Simion (București) în 3h:49min:21 sec și la feminin de către Mariana Alexandru (Râșnov) cu timpul de 5h:02min:44sec.

§Andrei Roșu a reușit să ducă la bun sfârșit proiectul său de a alerga 7

ultra-maratoane pe tot atâtea continente ale lumii. Duminică 4 martie el a parcurs cei circa 50 de kilometri ai Supermaratona Cidade de Rio Grande (Brazilia) într-un timp de 5h:22min. Totodată, pentru acest insolit proiect, Roșu a intrat și în Cartea Recordurilor, fiind persoana care termine cursele într-un interval de sub doi ani de zile.

§Suma de 10 mii de euro a fost strânsă în doar o zi de participanţii la

campania umanitară “În Pas cu Paul”. Pentru fiecare kilometru parcurs în alergare, ING Asigurări de viaţă a donat 10 euro asociaţiei Inima Copiilor, bani ce vor fi folosiţi pentru Departamentul de cardiochirurgie din cadrul spitalului Marie Curie. Campania a coincis cu zilele (8 -14 aprilie) în care alergătorul Paul Dicu a participat pentru a doua oară la Marathon des Sables, unda dintre cele mai dificile competiţii de alergare desfășurată în Sahara. Dicu a terminat cei circa 250 de km ai cursei în 53h:25min.

L

Semi-maraton la Brașov 6

⁄⁄ primăvara 2012

a prima ediţie a semi-maratonului Intersport Brașov, desfășurată pe 7 aprilie au luat startul 359 de alergători, dintre care doar 61 au fost femei. Cursa a fost câștigată la masculin de către Marcel Laza (41 de ani), multiplu campion naţional militar la pentatlon, cu un timp de 1h:21min:35sec. La feminin s-a impus Gianina Tănase, CS Alternative Timișoara, 32 de ani, cu un timp de 1h:45min:51 sec. Rezultatele nu reprezintă o surpriză, poate doar prin faptul că Marcel Laza a reușit să învingă alergători montani mult mai tineri, dar experimentaţi. Premiile oferite au fost în bani și vouchere, la valori bune pentru nivelul din România.

Traseul este de dificultate medie, alergabil în proporţie de 60-70 la sută. După circa doi kilometri de alergare pe străzile din Brașov a urmat o urcare destul de solicitantă, de circa 6 km, pe teren accidentat, cu noroi. Nu au lipsit nici scurte porţiuni cu zăpadă. Ulterior, s-a alergat pe un teren denivelat, în coborâre, urmând o potecă bine delimitată. O ultimă urcare abruptă, dar nu lungă, s-a terminat apoi din nou pe străzile din oraș. Au fost două puncte de alimentare, cu suficiente băuturi de hidratare și fructe. Una peste alta, o organizare foarte bună, în nota tuturor competiţiilor organizate de către Asociaţia Cetatea Brașovului. Știri despre alergare pe www.alerg.ro

actualitate

Un bun început

E

diţia din acest an a Cupei Internaţionale a Alergărilor Montane - Marele Premiu al Naţiunilor (MnRIC) a debutat sub auspicii favorabile pentru Ionuţ Zincă, cel mai competitiv alergător montan din ţara noastră. Pe 14 aprilie, el s-a clasat pe locul al doilea în cadrul Coledade Horsehoe, cursă desfășurată în premieră în Anglia. Au fost nu mai puţin de 381 de concurenţi la masculin și 182 în competiţia feminină. Interesant este faptul că astfel de curse montane, ce se organizează în Anglia și Scoţia, nu au traseul marcat și nici puncte de alimentare (cu excepţia unei mese bogate, la final, oferită participanţilor). Doar opt zile mai târziu, Zincă s-a deplasat în Ţara Bascilor unde a câștigat de o manieră categorică Alonako Igoera, a doua etapă din cadrul MnRIC. A fost o cursă dificilă, marcată de noroiul din zonele joase ale traseului și de temperaturi scăzute pe creasta munţilor.

Ionuţ Zincă este câștigătorul de anul trecut al acestui circuit internaţional.

Următoarele două curse ale Cupei Internaţionale a Alergărilor Montane se desfășoară în premieră în România: EcoMaraton Moieciu (pe data de 5 mai) și respectiv Hercules Maraton (26 mai).

Mai multe informaţii despre circuit sunt disponibile la adresa www.mnric.com

actualitate

Fetele vor fi la Olimpiadă

Se aleargă

tot mai tare

R D

uminică 11 martie, la Nagoya (Japonia), maratonista Lidia Șimon (38 de ani) a reușit să obţină un timp ce îi permite participarea la Jocurile Olimpice de la Londra. Deși s-a clasat pe poziţia a 19-a, Lidia Șimon nu a forţat și a realizat un timp de 2h:33min:41sec, care se încadrează în baremul A de calificare la JO. Va fi cea de a cincea olimpiadă din cariera sa, Lidia Șimon având totodată un palmares extraordinar, inclusiv un titlu mondial la maraton și medalia olimpică de argint, obţinută acum 12 ani.

Pe 22 aprilie, în cadrul maratonului de la Londra, actuala campioană olimpică Constantina Diţă și-a reconfirmat clasa și a realizat un timp ce îi permite participarea la Jocurile Olimpice. Pușa (așa cum îi spun prietenii) a luat startul în grupul alergătorilor de elită și după ce pe primii kilometrii s-a menţinut în grupul fruntaș, a încetinit apoi ritmul făcând o cursă moderată. În cele din urmă s-a clasat pe locul 17 la general, cu un timp de 2h:32min:34sec, dar prima la categoria ei de vârstă (40-44 ani).

ivalitatea dintre atleţii kenyeni și cei etiopieni în cursele de maraton pare să intre într-o nouă etapă. Dacă anul trecut kenyenii au dominat categoric – au câștigat toate cursele din World Major Races, au realizat un nou record mondial la masculin, au obţinut aurul mondial și au stabilit numeroase recorduri de cursă – în 2012 situaţia pare să fie mai echilibrată. Lucru dovedit de primele curse majore ale sezonului de primăvară. Astfel, la maratonoanele de la Paris și Rotterdam (15 aprilie) etiopienii au câștigat trei din patru locuri 1 posibile. A doua zi, la Boston - cea mai veche competiţie de acest gen din lume – au câștigat sportivii kenyeni: Sharon Cherop (la feminin) și Wesley Korir (masculin). Spre deosebire de anul trecut, când s-au înregistrat rezultate fenomenale (sub recordul mondial, dar care nu au putut fi omologate), anul acesta natura nu a fost deloc blândă, iar căldura și-a pus decisiv amprenta pe timpii finali. Pe 22 aprilie, la Londra, kenyenii s-au impus din nou, aproape pe linie (primele două locuri la masculin și primele cinci la feminin). Cursele au fost câștigate clar de către Wilson Kipsang (2h:04min:44sec) și respectiv Mary Keitany (2h:18min:37sec), cu timpi foarte buni.

Deși abia a început sezonul competiţional, se poate spune deja că în 2012 se aleargă mult, mult mai repede decât anul trecut, ridicându-se întrebarea cât de repede vor fi doborâte recordurile mondiale la maraton. Spre comparaţie, dacă anul trecut șapte atleţi au alergat maratonul în timpi de sub 2h:5min (printre care patru în cursa de la Boston unde nu au putut fi omologate recordurile), până acum, în 2012, deja opt bărbaţi (dintre care cinci etiopieni) au reușit deja acest lucru. Și la feminin, într-un clasament al celor mai buni șase timpi din acest an se situează cinci etiopience.

Provocare nouă pentru

Tomescu

A

ntrenorul de atletism Valeriu Tomescu s-a lansat într-o nouă aventură profesională. Din martie, fostul antrenor al singurei noastre campioane olimpice la maraton a început să se ocupe de pregătirea lotului olimpic feminin de maraton al Chinei. Contractul se întinde pe patru ani de zile – un ciclu olimpic 2012-2016 – iar obiectivele sunt maxime: medalie la Campionatul

8

⁄⁄ primăvara 2012

mondial din 2015 și aur olimpic la Rio de Janeiro 2016.

Printre altele, la instalare Valeriu Tomescu spunea, citat de cotidianul ProSport: “Bazele de pregătire vor fi în China, în zonele de altitudine, unde sunt situate centrele olimpice. Vom efectua stagii de pregătire și în afara Chinei, adică în Statele Unite și în Europa. (…)

China s-a dezvoltat foarte mult și asta nu se putea decât cu o condiţie: muncă! Apoi, disciplină și mândria de a fi chinezi. Sportivii lor au dat mereu dovadă de devotament faţă de ţară, fiind dispuși la sacrificii și muncă titanică pentru a-și reprezenta ţara cât mai aproape de perfecţiune”.

KEEPS YOU ON TRACK, EVEN WHEN YOU’RE OFF IT. _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

SUUNTO QUEST The outdoors is your gym. Whether you’re training for competition or fun, you need a watch you can rely on. With Suunto Quest, you can personalize and download your training programs. Monitor your HR, speed, distance, running cadence and laps in real time. And even share, plan, and analyze your results at Movescount.com. All crafted in a distinctly rugged design

you can wear every day. Ensuring your life in the outdoors is always on track.

Join the fastest growing Trail Running community at www.movescount.com.

interviu

Prima sa iubire e un sport mai puţin cunoscut: orientarea sportivă. Presupune alergare, de sprint sau anduranţă, pe teren variat, folosind totodată o hartă și o busolă pentru orientare. Însă îi place foarte mult și alergarea montană, unde a obţinut mai multe rezultate extrem de bune la nivel internaţional. E ambiţios, muncitor și își dorește să lase ceva în urmă. E Ionuţ Zincă.

Alergare la înălţime 10

⁄⁄ primăvara 2012

interviu

Alerg: În ultimul timp ai reușit să obţii mai multe rezultate foarte bune în campionatele internaţionale de orientare sportivă, dar și în curse de alergare montană. Cu toate acestea, nu ești aproape deloc cunoscut – ca persoană – în România. Care e așadar povestea vieţii tale?

E una destul de obișnuită. M-am născut în 1985, în Plopeni, un orășel de vreo zece mii de locuitori de pe lângă Ploiești. În copilărie eram foarte energic, îmi plăcea foarte mult să fac mișcare, să stau pe afară cu prietenii mei. Și cum Plopeniul e înconjurat de păduri, făceam din faţa casei până acolo doar un minut, mai tot timpul ne jucam prin pădure. Acolo aveam multă libertate, nu eram urmăriţi de nimeni.

Dar în Plopeni e și un club sportiv, cu vreo zece secţii (cel puţin prin 1995 atâtea erau) și cu un stadion foarte frumos. La un moment dat, tatăl meu s-a întâlnit cu o antrenoare de la club, doamna Victoriţa, care era la antrenament cu unii copii, în spatele stadionului.

Tatăl meu când a aflat că se pregăteau pentru orientare a spus: “Uite un sport care se face în pădure, asta ar putea să îi placă fiului meu”.

Până pe la 11 ani eu nu făcusem niciun sport... La început nu prea m-a încântat pe mine ideea de a face orientare, să merg la un club, să mă supun regulilor. Dar antrenoarea a fost foarte amabilă, m-a primit în grupă. Și cum mie îmi plăcea să alerg... Încetul cu încetul a început să mă fascineze acest sport și am avut rezultate bune de la început, ceea ce m-a stimulat.

Alerg: Cum îţi explici acest lucru?

Cred că m-a ajutat fizicul, eram foarte slab, dar puternic. Pe de altă parte, m-a ajutat foarte mult tehnica, mai exact capul, am prins foarte repede cum trebuie să te orientezi. Și totul a mers bine până pe la 15 ani, când – fie neșansă, fie un mare noroc – am fost la schi și am făcut întindere de ligamente. A trebuit să stau două săptămâni cu piciorul imobilizat.

Au fost printre cele mai groaznice din viaţa mea, nu puteam să stau locului. Chestia m-a marcat, că nu puteam să mă duc la antrenamente.

După ce mi-am revenit, am simţit că vreau să alerg tot mai mult și mi-am dat seama că pot trage mai tare decât o făcusem până atunci.

M-am antrenat mai bine, m-am apropiat ca valoare de cei mai buni din ţară, am fost selecţionat în lotul naţional pentru un campionat balcanic, am obţinut o medalie de aur și una de bronz la ștafetă.

Atunci am decis: eu vreau să fac ceva în viaţa asta, numele meu vreau să rămână undeva și să fiu mândru de ce las în urmă.

La 16 ani am început o muncă mai susţinută, cu multe sacrificii și deși nu am putut fi susţinut de familie așa cum mi-aș fi dorit, am luptat, am mers înainte. Participam la concursuri, aveam rezultate bune. La 18 ani am devenit cam cel mai bun din ţară, am participat și la primul campionat mondial, unde am reușit să mă clasez pe locul 6 cu ștafeta.

Deja nu mai mă mulţumeam cu performanţe naţionale. Aveam ambiţie, îmi doream să obţin și mai mult la următorul campionat mondial de orientare sportivă. Acesta se desfășura în Spania, și îmi aduc aminte că am făcut vreo trei zile pe drum, dormind în microbuz. Mi se umflaseră picioarele, numai sportiv nu mai puteam să mă numesc. Dintr-o persoană care fugeam de mâncam asfaltul, la mondiale de-abia mai puteam să mă mișc. Primele etape au fost foarte grele, dar mi-am revenit treptat. Atunci, alt ghinion. Participam la o etapă intermediară a concursului, trăgeam tare, eram pe locul 2 cam cu un kilometru înainte de finiș când mi-am luxat piciorul. Nu am abandonat, dar am terminat pe locul 21, parcă.

Nu mai aveam chef de nimic, am mers acasă , eram dezamăgit pe plan sportiv. Pe mine acest eșec m-a afectat foarte mult. Terminasem liceul și, cu acordul părinţilor, urma să stau acasă un an de zile, doar ca să mă antrenez și să văd dacă reușesc pe plan sportiv. Nu am reușit, așa că eram foarte dezamăgit.

Cum nu mai puteam sta pe capul părinţilor, cum nu am primit nici ajutor de la club, care spre exemplu nu vroia să îmi dea drumul să mă transfer la un club cu mai mult potenţial (eu până la 18 ani nu am primit vreun ban ca sportiv) am decis să plec în Spania. alerg.ro

⁄⁄

11

interviu Alerg: A fost un alt fel de fugă, ar putea fi numită fuga de România. Dar ce sperai să faci în Spania, doar să muncești sau să ai o carieră sportivă? În Spania – unde am ajuns pe 14 ianuarie 2003 - doream să fac orice, la început să muncesc mai multe luni și apoi să reîncep activitatea sportivă. De fapt, în Spania m-am antrenat din prima zi în care am ajuns acolo... După câteva săptămâni eram legitimat la un club din Ţara Bascilor. Clubul, deși mic, m-a ajutat, am început să concurez, să câștig concursuri la nivel local. Am avut noroc să ajung în Ţara Bascilor. Vreau să spun că eu voi fi mereu recunoscător acestei.... ţări. Eu consider Ţara Bascilor ca un stat, fie și pentru simplul fapt că au o limbă, o istorie a lor.

Aveau o politică foarte bună privind străinii care doreau să se integreze, pe care îi ajutau mult. Și am ajuns într-un program de ajutror al primăriei, am studiat mai multe lucruri, am obţinut diplome, dar visul meu era să alerg din nou la nivel internaţional. În 2005 am obţinut dreptul de muncă și de atunci înainte puteam să particip la cupele mondiale, puteam să ies din Spania în mod legal.

Am început să particip la diferite curse. Întâi a fost finala Cupei Mondiale, în Italia, am mers cu naţionala României, fiind acceptat cu oarecare dificultate, chiar dacă mergeam pe banii mei. Am venit pe locul 29 în finală, într-un concurs foarte greu.

Viaţa mea devenea însă tot mai legată de Spania, unde mi-am adus și familia. Începusem să fac și curse montane, alergam tot mai multe, anual. Prin 2006 am ajuns în selecţionata Ţării Bascilor, care mergea în circuitul internaţional de alergare montană. Un an mai

târziu, când am văzut că părinţilor mei le merge bine în Spania, că sora mea a ajunses la facultate, am decis să renunţ să mai muncesc și să mă dedic exclusiv sportului. Am ajuns astfel la primul campionatul mondial de orientare de seniori, unde m-am clasat pe locul 12 în proba de lungă distanţă. Era cel mai bun rezultat obţinut până atunci de un român, dar mai puţin decât vroiam eu.

2008 a fost un an mai greoi, cu accidentări, nu prea am strălucit, chiar dacă m-am calificat la toate campionatele importante. În 2009 am obţinut locul 9 la mondialele de orientare, anul următor în Norvegia iar nu am fost în formă. În schimb, anul trecut a fost cel mai bun an al meu, cu un loc 5 la campionatele mondiale de orientare desfășurate în Franţa, locul 8 în una din etapele Cupei Mondiale, locul 1 în Cupa Internaţională a Alergărilor Montane (MnRIC), locul 7 la campionatul mondial de alergare montană.

Alerg: Ce e mai important în orientarea sportivă? E suficient să alergi bine?

Orientarea e ca un șah activ. Gândești în timp ce fugi. Trebuie să fii atent, trebuie să știi să citești harta, să interpretezi ceea ce vezi, să reacţionezi repede. Diferenţa în acest sport e făcută de viteza de reacţie, de viteza în alegerea rutei pentru a ajunge la punctul de control.

Desigur, trebuie să alergi și foarte bine, mai ales că se aleargă variat: de la probe de 3 km (în parcuri și orașe), care sunt rapide, pînă la concursuri montane de zeci de km, cu peste 2500 metri diferenţă de nivel pozitivă.

interviu Oricum, orientarea îmi place mai mult, e ca prima iubire pe care nu o uiţi vreodată. Alergarea montană e ceva suplimentar, deși îmi place și mă distrez foarte mult și aici.

trebuie să mă bat cu atleţi în care federaţia respectivă a investit cel puţin 15 mii de euro pe an, în timp ce noi avem foarte puţini bani. Așa că mai suplinesc prin atitudine, prin dorinţa de victorie.

Alerg: Cum și cât de mult te antrenezi?

Depinde de momentul de pregătire în care mă aflu. Dacă trebuie să fac volum alerg și peste 200 de kilometri pe săptămână. În perioada de concursuri ajung în schimb la circa 100 de kilometri pe săptămână.

Prefer să alerg pe teren variat, iar dacă este munte este și mai bine.

Un procentaj de 90 la sută din antrenamentele mele sunt pe teren variat. Alergarea montană nu înseamnă numai urcare, cursele care au și coborîre în profil se cîștigă de obicei pe coborâre.

Alerg: Ai un antrenor care îţi face programul de antrenament, care te ajută?

Nu, mă descurc singur. Antrenamentele mi le fac pe cont propriu, cam de când am început să fac performanţă. Momentan pot spune că m-am descurcat, nu am avut probleme majore.

Alerg: Cum arată un ciclu de antrenament de-al tău? Ai un singur vârf de formă pe sezon?

De obicei îmi fac un plan al curselor, în funcţie de obiectivele care mi le propun, Nu, nu am un singur vârf de formă pe sezon, câteodată trebuie să am 2-3 vârfuri pe sezon. Spre exemplu, anul acesta trebuie să am două vârfuri, unul pentru campionatul european de alergare montană (Turcia) și altul pentru campionatul mondial de orientare (Elveţia). Spre norocul meu sunt apropiate ca dată de desfășurare, de aceea sper să îmi menţin ușor vârful de formă. Dar apoi urmează cursele sfârșitului de sezon, care și ele sunt importante. Anul acesta, dacă totul merge bine, o să încerc să repet victoria din circuitul MnRIC. Alerg: Datele tale fizice - 176 cm înălţime și 58 de kg – arată că ești un sportiv mai curând firav, fără masă musculară mare. E asta un avantaj sau nu?

Din punct de vedere fizic par slab, dar sunt ca negrii de pe pistă (râde). Eu nu am foarte multă masă musculară, dar am viteză, viteză de reacţie. Nu știu ce contează mai mult. Oricum, consider că ești ceea ce te antrenezi, așa că pe mine nu mă sperie faptul că am mai puţină masă musculară decât alţii, atâta timp cât eu sunt bine pregătit.

Alerg: E importantă atunci pregătirea psihică?

La noi, în orientare, o bună pregătire psihică influenţează foarte mult rezultatele. Dacă în afară multe echipe au propriul psiholog, în România încercăm să supravieţuim cu ce avem. Spre exemplu, eu

Foto: Laurenţiu Pavel

Alerg: Urmează întrebarea mea favorită. Care sunt calităţile și defectele alergătorului Ionuţ Zincă?

(Râde) Aș putea spune despre mine că sunt cel mai bun din lume…

Asta, desigur, în glumă. Cred însă că dacă nu ești serios în ceea ce faci nu poţi să supravieţuiești. Cei care realizează ceva în viaţă sunt cei serioși, puţini pot conta numai pe noroc. Îmi place să fiu serios în ceea ce fac și pentru mine cel mai important e cuvântul dat. Defecte? Mi-e greu să spun. Poate faptul că sunt foarte impulsiv. În sport asta e cu două tăișuri, poate fi și bine și rău.

Alerg: Ce planuri de viitor ai?

Nu știu ce voi face în următorii 5-10 ani. E cam departe, eu nu știu de fapt nici ce voi face peste 3-4 luni. E sigur totuși că nu voi mai continua foarte mult cu orientarea, nu mai sunt la o vârstă chiar tânără. Am zis că anul acesta o să încerc să obţin noi performanţe, pe urmă voi vedea ce o mai fi.

Alerg: Te tentează atunci alergarea montană, știind că aici se obţin rezultate competitive și pe la 35-40 de ani?

Da, cred că mă voi axa mai mult pe alergarea montană, aici câștig mai mulţi bani, sponsorul pe care îl am acum – La Sportiva – are interes să particip la astfel de curse. Sunt oricum plătit în funcţie de rezultatele obţinute.

Alerg: Spuneai că pe la vârsta de 14-15 ani ai decis să faci lucruri care să rămână. Crezi că ai reușit asta?

Rămâne filozofia mea de viaţă. Așa am fost crescut de părinţii mei.

Când s-o întreba cineva: cine a fost Zincă Ionuţ?, ce a făcut el?, mi-aș dori să se știe că a fost campion al lumii sau cel care a obţinut un rezultat foarte bun pentru România. Întotdeauna mi-am dorit asta, așa a fost mentalitatea mea. Momentan, cred că am reușit o parte din ce mi-am propus. De visat, visăm cu toţii, însă pentru a-ţi transpune visul în realitate e un drum foarte lung și foarte greu. Nu mulţi oameni pot înţelege cât de greu e să ieși zi de zi la antrenament, să alergi cei 20-25 de kilometri din program, indiferent că e ploaie, că e vânt sau zăpadă. Dar asta e viaţa mea.

alerg.ro

⁄⁄

13

Foto: DragoČ™ Florescu

ecomarathon

ECOMARATHON a treia ediţie 2012 Mereu ne gândim la cine suntem acum și la cum am pornit iniţial, ca organizatori ai EcoMarathon. Această paralelă câteodată îţi dă putere și te face să lupţi până la capăt, indiferent de ceea ce ai ales să faci. Pe noi, în ceea ce privește acest proiect, ne face să zâmbim, să ne bucurăm de progresele extraordinare ale concursului, ale alergării montane în general. Și nu în ultimul rând, un progres incontestabil este cel al participanţilor, evoluţia lor – ca număr și nivel de pregătire - este extraordinară! de Cornelia David

Harta EcoMarathon Bucla 2

Moieciu de Sus Start/ Sosire

Bucla 3

Bucla 1

Bucla 1 = Cross - 14km, 600m D+ B1, B2, B3 = Marathon - 42km, 2400 D+

alerg.ro

⁄⁄

15

ecomarathon

E

xact cum ne-am dorit, sunt tot mai mulţi oameni noi care încearcă pentru prima oară acest concurs și vin la proba de cros, dar îi recunoaștem și pe cei mai îndrăzneţi, care acum participă la maraton, după ce la ediţiile anterioare au participat la proba scurtă. Sau sunt cei care au revenit la maraton mult mai bine pregătiţi, iar acum marea lor provocare este să se autodepășească. În anul 2010, la prima ediţie a EcoMarathon Moieciu, aproximativ 400 de concurenţi au luat startul la cele două probe: cros (14 km) și maraton (circa 42 km). Soarele extraordinar de primăvară, bucuria participanţilor, verdele pășunilor și albul zăpezii de pe crestele îndepărtate ale munţilor Bucegi, Leaota și Piatra Craiului au fost ingredientele unui concurs care credem că a debutat cu dreptul. Toate acestea au fost

Elevation(m)

1500

surprinse extraordinar în poze, iar aceste imagini i-au făcut pe mulţi să își dorească să participe și ei la EcoMarathon, ori – pe cei care au concurat – să își amintească cu bucurie acea zi frumoasă când au ajuns la sosire și când, probabil, și-au propus ca anul următor să fie mai bine pregătiţi. În anul 2011 a fost ediţia cu surprize din partea vremii... Cred că nu pot fi uitate soarele de la momentul startului, ca și – doar câteva ore mai târziu - zăpada neașteptată pe când alergătorii urcau grăbiţi către Guţanu ori peisajul de Crăciun din seara de 7 mai...

Dar ce mai conta când tu, alergătorule, ai primit la sosire un alt trifoi de colecţie!

Cadrul natural în care se desfășoară evenimentul, peisajele alpine ale crestelor înzăpezite, particularitatea traseului, prin forma sa inedită de trifoi ca și alternanţa urcărilor și a coborârilor sunt câteva din cele mai îndrăgite caracteristici ale acestui concurs. În acest an s-au înscris nu mai puţin de 800 de concurenţi la ambele curse, câte 400 la fiecare dintre ele: cros și maraton.

Noutatea pe care o aduce în acest an EcoMarathon este includerea sa în circuitul internaţional de alergare montană Valetudo-Mountain Running International Cup. E o competiţie în zece etape, ce include competiţii în mai multe ţări și regiuni:

Anglia, Ţara Bascilor, România, Slovenia, Grecia, Catalonia, Franţa și Italia.

O altă noutate a EcoMarathon 2012 e faptul că, pentru siguranţa participanţilor, deoarece traficul mașinilor nu era oprit pe drumul forestier din bucla 2, dar și pentru a păstra întreg traseul de maraton cât mai captivant am decis excluderea acestui drum forestier și înlocuirea sa cu o potecă mai veche, care făcea legătura între Moieciu - sat Cheia și Fundata. Distanţa rămâne aproximativ aceeași, dar urcarea spre complexul Cheile Grădiștei – Fundata va fi puţin mai abruptă, integral pe o potecă forestieră.

Pe de altă parte, sunt înscrise 150 de fete la cros și 77 la maraton, iar băieţii sunt ceva mai mulţi: 250 la cros și 323 la maraton. Sunt alergători din 19 ţări. De asemenea, concursul de copii EcoKids a luat amploare și este o cursă foarte așteptată. Cum înscrierile se fac în ziua alergării, cu siguranţă în acest an vor participa cel puţin 250 de copii.

Popularitatea și succesul concursului ne fac să încercăm să devenim mai profesioniști în organizare, chiar dacă uneori totul pare mai complicat decât am dori și chiar dacă am acumulat experienţă. Ne păstrăm încrederea în noi și în cei implicaţi, voluntari, comunitatea locală, sponsori și parteneri, dar în special în alergătorii care au înţeles că bucuria de a se întrece dar și responsabilitatea de a ocroti mediul înconjurător le revine lor, ca participanţi.

Pasiunea noastră pentru munte și alergare, entuziasmul participanţilor și obiectivele iniţiale care ne-au făcut să pornim la drum cu acest proiect rămân cele mai motivante lucruri. Împreună am reușit să facem din acest eveniment unul din cele mai așteptate concursuri de alergare montană ale anului.

Succes tuturor!

Traseu EcoMarathon - profil

1400 1300 1200 1100

1000

16

⁄⁄ primăvara 2012

30

35

42

Moieciu de Sus

25

Moieciu de Sus

20

Cheile Gradistei Fundata

15

Cheile Gradistei Moieciu

10

Moieciu de Sus

Scoala Fundata

5

La Mandru

Moieciu de Sus

800

Valea Bangaleasa

900

ecomarathon

Foto: Corina Fodor

Foto: Cristi Oprea

Foto: Laurenţiu Pavel

Foto: Dragoș Florescu

Foto: Valentin Pleș

Mulţumiri Organizatorii EcoMarathon mulţumesc în mod special tuturor voluntarilor și fotografilor, fără de care acest concurs nu ar exista.

Fotografii de Andrei Blumer, Corina Fodor, Dragoș Florescu, Paul Iliescu, Dragoș Istrate, Cristi Oprea, Laurenţiu Pavel, Valentin Pleș, Andrei Tănăsie.

Foto: Cristi Oprea

Foto: Dragoș Istrate

Foto: Paul Iliescu

alerg.ro

⁄⁄

17

SIMPLY CLEVER

ŠKODA Octavia

Cea mai vanduta

masina de import din Romania in 2011

Nr. 1 în Rom]nia

Numai anul trecut, ŠKODA Octavia a adus multumire in 4318 de familii din intreaga tara. In numele masinii preferate a romanilor, VA MULTUMIM si in 2012!

www.skoda-auto.com

Combined fuel consumption and CO2 emissions for the Superb model: 5,7–7,6 l/100 km, 151–180 g/km

montan

C

upa Internaţională a Alergărilor Montane - Marele Premiu al Naţiunilor (MnRIC) s-a născut la Barcelona în ianuarie 2010, în urma primei ediţii a concursului Classica Olla de Nuria ( Catalunia) – Grand Prix of Nations.

Participarea extraordinară de la această ediţie ne-a facut să luăm decizia de a organiza un circuit internaţional, păstrând valorile iniţiale ale Grand Prix-ului.

Particularitatea acestei cupe este dată de faptul că fiecare atlet este liber să aleagă din ce echipă face parte sau cărei ţări aparţine, indiferent dacă aceasta este un stat recunoscut de ONU sau nu, precum Scoţia, Sahara Occidentală, Catalunia, Tirolul de Sud, Flandra, Quebec etc. Alt principiu este că organizatorii concursurilor împărtășesc pasiunea și motivaţia de a promova alergarea montană, colaborează dar în același timp își păstrează propria identitate. Toate concursurile sunt posibile datorită alergătorilor și organizatorilor, cu toţii contribuind la sucesul competiţiilor și al Cupei MnRIC. Prima ediţie a MnRIC a fost dominată de sportivii din Catalunia, atât la masculin cât și la feminin, câștigătorii fiind Michel Rabat și Nuria Picas. Echipa catalană Diedre-Petzl a câștigat trofeul pe echipe, iar Grand Prix of Nations a fost câștigat de Catalunia în urma celor 6 curse desfășurate în Italia, Ţara Bascilor, Grecia, Catalunia, Franţa, Maroc.

La a doua ediţie, din 2011, câștigători au fost Ionuţ Zincă (România) și Emanuela Brizio (Italia), la fete. Pe echipe s-a impus Valetudo Skyrunning (Italia), urmată fiind de Diedre-Petzl (Catalunia) și de CSU Craiova/ EcoMarathon. Catalunia a câștigat din nou Trofeul Naţiunilor. În ediţia din 2011 concursul din Maroc a fost anulat și înlocuit cu Etna Valetudo Sky Race din Sicilia, care a fost și etapa finală. Începând din acest an calendarul MnRIC cuprinde câteva curse noi în ţări precum Anglia, Slovenia și România (EcoMarathon - 42 km și Hercules Maraton - 44km). Astfel, MnRIC include acum 10 curse în intervalul aprilieseptembrie 2012. Sunteţi invitaţi să descoperiţi aceste concursuri și să vă bucuraţi de frumuseţea locurilor, împărtașind pasiunea pentru munte și alergare! (Mai multe detalii pe siteul www.mnric.com)

T

he International Mountain Running Cup - Grand Prix of the Nations (MnRIC), was born in Barcelona in January 2010, as a result of the Grand Prix of Nations, which took place in a single race in July of 2009 - Classica Olla de Nuria (Catalonia). Successful participation was so important, we have decided to organize an international circuit, following the philosophy of this first Grand Prix of the Nations.

This philosophy is based on athletes freedom to choose what team and which nation they represents, defined as those nations that exist, whether or not as a state or recognized by the UN, such as Scotland, Sahara , Catalonia, Subtirol, Flanders, Quebec, etc..

Another basic principle of the circuit is that the organizers of each of the races share collaboration, passion, motivation, but each retains its own personality and organization. The races are possible thanks to the organizers and runners, both contribute to the success of the races and the Cup. The first edition of MnRIC, was clearly dominated by Catalans in the men and women categories, and the winner was Michel Rabat, and Nuria Picas for women. The Catalan team Diedre- Petzl won the Team Category and the Grand Prix of Nations was awarded to Catalonia for the highest pointing nation in the Cup made of 6 races and 6 nations, Italy, Catalonia, France, Basc Country, Greece and Morocco.

The second edition took part last year. The winner in the men category was the Romanian athlete Ionut Zinca and in the women category the winner was the Italian athlete Emanuela Brizio. In the teams category the winner was the Italian Team Valetudo Skyrunning followed closely by a slight margin by the Catalan Team Diedre-Petzl and thirdly by the Romanian Team CSU Craiova/EcoMarathon. Catalonia repeated the victory of the Grand Prix of the Nations. For safety reasons the race from Morocco had to be replaced in 2011.

The Cup had 7 races scheduled from April to November, in Italy, Basc Country, Greece, Catalonia, France and the final stage in Sicily, Italy.

Starting with 2012 the calendar of MnRIC includes several other races from England, Basc Country, Slovenia and Romania with EcoMarathon – 42 km and Hercules Maraton – 44km. You are invited to discover these races and to enjoy the beautiful places and share your passion for mountain and running!

(More details on the website of circuit: www.mnric.com)

Pe 10 munţi

MnRIC Calendarul curselor 2012

4 aprilie. COLEDADE HORSEHOE (Anglia).

http://www.fellrunner.org.uk/races.php?id=1890 Info_Coledale_Horseshoe.pdf

22 aprilie. ALOÑAKO IGOERA (Ţara Bascilor) http://www.aloina.net/Aloinako_Igoera/indexE.html

5 mai. ECOMARATON http://www.ecomarathon.ro/

26 mai. HERCULES MARATHON (Romania) http://www.alternativetm.ro/en/herculesmaraton

16 iunie. GM40 (Slovenia) http://www.gm4o.si/index.php?lang=en

24 iunie. OLYMPUS MARATHON (Grecia) http://www.olympus-marathon.com/

15 iulie. OLLA DE NÚRIA (Catalunia) http://www.olladenuria.cat

19 august. COURSE DES PERICS (Franţa) http://club.quomodo.com/coursedesperics/francais/bienvenue

2 septembrie. BECCA DI NONA SKYRACE (Italia) http://beccadinonaskyrace.com/

30 septembrie. ETNA VALETUDO SKYRACE (Italia) http://www.etnaskyrace.it/

alerg.ro

⁄⁄

19

istorie Sporturile de iarnă au în România o tradiţie de peste un secol. Încă de la începuturile sale, “inima” sporturilor de iarnă din România a fost zona delimitată de Munţii Bucegi și Postăvarul, respectiv localităţile montane ale Ţării Bârsei (Brașov și Râșnov), satele brănene și cele din partea superioară a Văii Prahovei (Sinaia și Predeal). În 2013, FOTE, competiţia care se dorește un alt început pentru mișcarea sportivă românească, este organizată exact în zona cu cea mai serioasă tradiţie în sporturile de iarnă din ţară.

Inima sporturilor de iarnă din România

bate în Bucegi!

Î

de Nicolae Pepene

n statutul primei societăţi turistice românești, Societatea carpatină „Sinaia”, înfiinţată în 1893, întâlnim și preocupări pentru sporturile de iarnă. În perioada 23-24 ianuarie 1911, pe pârtia de bob de la Sinaia (400 m), cu un traseu care trecea prin faţa castelului Peleș, a fost organizat „Marele premiu al schiorilor”, prima competiţie sportivă de schi cunoscută la sud de Carpaţi. Însă concursul, la care au participat nouă concurenţi, dintre care trei femei, a fost rezervat tinerilor din aristocraţie și s-a desfășurat fără reguli precise. De altfel, până la începerea Primului Război Mondial, în Vechiul Regat al României, patinajul, schiul, bobul, hochey-ul pe gheaţă au apărut în mediul aristocratic, sub patronajul Familiei Regale. Regele Carol al II-lea (1930-1940) a

20

⁄⁄ primăvara 2012

fost atât un schior pasionat, cât și principalul protector al sporturilor de iarnă. Astfel, în 1939 schiul a fost decretat „sport de utilitate naţională“ în România.

La 1 decembrie 1912, a fost înfiinţată ,,Federaţia Societăţilor Sportive din România”, sub patronajul principelui moștenitor Carol (viitorul rege Carol al II-lea). În cadrul federaţiei a fost înfiinţată și o ,,Comisie a sporturilor de iarnă”. În 1926 comisia s-a transformat în ,,Comisia pentru sporturile pe gheaţă” și ,,Comisia pentru sporturile pe zăpadă”, iar în 1931 în ,,Federaţia română de sporturi de iarnă”. În schimb, începuturile sporturilor de iarnă în Transilvania au fost legate de ,,Societatea carpatină transilvăneană a turiștilor” (Siebenbürgische Karpatenverein - S.K.V.), organizaţie săsească fondată în 1880, la Sibiu, sub influenţa societăţilor alpine din Austria și Germania. SKV-ul a iniţiat explorarea turistică a Munţilor Carpaţi și, în acest context, popularizarea schiului în Transilvania de sud.

Deși se pare că la Brașov a fost înfiinţată o societate pentru schi („Karpathia”) încă din 1880, cea mai importantă asociaţie transilvană pentru sporturile de iarnă a fost ,,Kronstadter Skiverein” (K.S.V.), înfiinţată la 3 noiembrie 1905, cu scopul ,,de a răspândi practica schiului, minunat mijloc de recreere și cunoaștere a frumuseţilor iernii în munte”. Societatea de schi a avut 54 membri fondatori, sași din Brașov și Râșnov.

Una dintre primele acţiuni importante ale societăţii a fost vizita „părintelui” schiului alpin, Mathias Zdarski, creatorul primei școli de schi (Lilienfeld), ajuns în 1907, la Brașov, pentru instruirea schiorilor. În ziarul bucureștean ,,Ecoul Sportiv” din 12 februarie 1912, activitatea sportivă brașoveană era lăudată deoarece ,,acolo sportul de iarnă nu se restrânge la un anumit cerc de prieteni, al unei anumite clase sociale, ci e practicat de toţi iubitorii lui”.

La 12 februarie 1909, ,,Kronstadter Skiverein” a organizat primul concurs de schi disputat pe teritoriul României.

Concursul s-a desfășurat pe un traseu de 7,5 km și a avut 10 participanţi. Sub titulatura „Campionatul Ardealului”, această competiţie s-a desfășurat până la începutul Primului Război Mondial. La ultimele trei ediţii, din totalul de cinci ediţii, au fost organizate și întreceri feminine pe distanţe scurte. Tot KSV a construit în 1913, pe Postăvarul, prima trambulină de sărituri cu schiurile, cu această ocazie organizându-se și primul concurs de sărituri de pe teritoriul României de astăzi. În privinţa istoriei patinajului în zona Ţării Bârsei și Valea Prahovei, Brașovul deţine cel mai important rol. Mai întâi, Asociaţia de patinaj, înfiinţată în 1880, promova patinajul ca un divertisment modern și nu ca un sport. Între anii 1894-1895, lângă Bastionul Ţesătorilor, a fost construit pavilionul Asociaţiei de patinaj din Brașov și un patinoar, unde erau organizate baluri cu invitaţi costumaţi, dotaţi cu patine, atrăgând conform presei vremii ,,mai mulţi spectatori

istorie

decât participanţi”. Cu toate acestea, nu se poate spune că în Brașov lipseau talentele, o dovadă fiind și victoria obţinută în martie 1913, de către o domnișoară din Brașov, Miti de Lemeny, la un ,,miting de patinaj” în Viena.

După Primul Război Mondial, în 1924, cu ocazia primei ediţii a campionatului naţional de patinaj, proba de vals a fost câștigată de cuplul brașovean Lehman-Navrea. De asemenea, trebuie să remarcăm că prima campioană de hochei a României a fost în 1925 Brașovia Brașov.

Deși Comitetul Olimpic Român a fost înfiinţat în 1914, România a participat pentru prima oară la Jocurilor Olimpice de iarnă la a doua ediţie, organizată la St. Moritz, în perioada 11-19 februarie 1928. Delegaţia română care a ajuns în Elveţia a fost formată din 17 sportivi, care au concurat la două sporturi – bob și patrulă militară. Echipa de patrulă a României s-a clasat pe locul 8. Cea mai bună clasare a României la o olimpiadă de iarnă a fost medalia de bronz la bob-2 persoane (Ion Panţuru și Nicolae Neagoe), Grenoble, 1968. În România, primul concurs internaţional de schi s-a desfășurat în ianuarie 1929, la Predeal cu participarea unor schiori din Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia și România.

O competiţie interbelică importantă a fost primul concurs internaţional de schi la probele alpine, organizat în 1939, pe Valea lui Carp (Sinaia), cu participarea unor schiori din Germania, Austria, Franţa (James Coutet, campion mondial 1938), Iugoslavia, Polonia și Anglia. În același an, la Predeal (Cioplea), a fost inaugurat primul schi-lift din România.

Tradiţia practicării schiului în satele brănene are la origine iniţiativa Principesei Ileana de România, fiica Reginei Maria, de a organiza la Fundata și Șirnea cursuri de schi.

La 5 ianuarie 1930, mareșalul Curţii Reginei

Maria a comunicat comandanţilor Batalioanelor 2 și 3 Vânători de Munte din Brașov și Batalionului 4 Vânători de Munte din Predeal că fiica reginei Maria, ,,în dorinţa de a face un bine ţărănimei de la munte, prin popularizarea schiului, a luat iniţiativa formării unor cursuri de schi cu copiii și fl ăcăii din satele Fundata și Șirnea”. Cursurile trebuiau să înceapă la mijlocul lunii ianuarie anuarie 1930 și durau patru săptămâni. Pentru această pregătire, vânătorii de munte trebuiau să ofere 15-20 perechi de schiuri, alese dintre schiurile degradate din serviciul trupei.

Armata a executat imediat dorinţa princiară.

Apoi, la 23 februarie 1930 a fost organizat primul eveniment sportiv din istoria satelor brănene. Spectaculoasă pentru istoria locală este prezenţa la competiţie a Principelui Regent Nicolae de România, însoţit de gen.

Cihoski, subsecretarul de stat Moldovan, gen.

Hanzu, gen. Olteanu, col. Iacobici.

Iniţiativa princiară s-a dovedit deosebit de inspirată, satele brănene devenind una dintre cele mai importante baze de selecţie pentru cluburile sportive de schi din România. În perioada comunistă, o mare parte a titlurilor de campioni naţionali la schi fond și schi biatlon au fost cucerite de sportivi brăneni, iar cea mai mare performanţă internaţională a schiului românesc, titlul de vicecampion mondial la biatlon (Minsk, 1974), a fost obţinută de Gheorghe Gârniţă, originar din satul Măgura (com. Moeciu).

După război, în 1951, la Poiana Brașov (Poiana Stalin), au fost organizate Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă, cea mai importantă competiţie internaţională din istoria sporturilor de iarnă din România, până în prezent. Cu ocazia competiţiei din 1951, în

Poiana Brașov s-a construit primul complex modern de schi: un teleferic, o serie de pârtii și o trambulină care permitea sărituri în jur de 80-85 m.

După 1951, în istoria sportului românesc, un alt eveniment sportiv de anvergură a fost ,,Universiada” de vară, desfășurată în 1981, la București. Însă, în domeniul sporturilor de iarnă, România a avut o contribuţie modestă la calendarul competiţional internaţional. Încurajată de încrederea acordată de Comitetul Olimpic Internaţional, prin încredinţarea organizării FOTE 2013, România își propune să devină o gazdă obișnuită pentru competiţii internaţionale importante și, în același timp, să formeze generaţii de sportivi care să aducă performanţe importante sporturilor de iarnă. În tot acest nou început, ,,inima” sporturilor albe continuă să bată în Bucegi, atât prin cea mai modernă infrastructură sportivă din România, cât și prin mentalitatea de învingători a urmașilor celor care au lăsat pentru prima oară urme de schiuri pe zăpada Bucegilor.

Nicolae Pepene este istoric, director al Direcţiei de cultură a orașului Râșnov.Fotografiile de arhivă sunt din colecţia autorului.

alerg.ro

⁄⁄

21

product review

Noutăţi de la Salomon SALOMON S-LAB

XT Wings S-LAB 4 Modelul este o continuare a seriei XT Wings Slab şi oferă aceiaşi stabilitate extraordinară. Sunt destinaţi oricărui teren şi oferă o foarte bună protecţie.

Talpa puţin mai joasă ajută la percepţia mai bună a terenului. Oferă un control foarte bun al mişcării de pronaţie a piciorului. Branţul folosit este Ortholite.

Schimbarea faţă de modelele anterioare se reflectă şi în folosirea materialelor din exterior şi înlocuirea cusăturilor cu lipirea părţilor componente, ceea ce conferă un confort sporit şi reduce riscul leziunilor prin frecare.

Talpa Contagrip cu un model specific oferă o aderenţă îmbunătăţită şi flexibilitate sporită. Şasiul special creează o suprafaţă optimă de rulare şi contribuie la creşterea stabilităţii permiţând o deplasare rapidă şi sigură.

Greutatea pantofului este de 325g la măsura 42,2/3.

22

⁄⁄ primăvara 2012

S-LAB 4 XT Wings SoftGround Acest pantof este modelul S-LAB 4 XT Wings îmbunătăţit pentru terenurile moi şi alunecoase folosind cele mai noi şi uşoare materiale existente.

Găsim acelaşi design specific al crampoanelor în formă de V care oferă aderenţă sporită pe urcare şi siguranţă pe porţiunile de coborâre şi frânare.

Oferă un control foarte bun al mişcării de pronaţie a piciorului. Branţul folosit este Ortholite.

Sistemul de şireturi Quicklace care se fixează în buzunarul caracteristic oferă o prindere rapidă şi uniformă a pantofului fară să sugrume piciorul şi este comun tuturor modelelor Salomon.

Greutatea pantofului este de 350g la măsura 42,2/3.

S-LAB Fellcross Fellcross are un aspect agresiv, este foarte jos şi foarte uşor identificându-se prin designul distinct. Este conceput pentru terenurile accidentate şi abrupte, este ideal pentru alergările în afara potecilor, pe dealuri si zone muntoase, de unde îi provine numele. Încă de la primele purtări Fellcross se simte că este făcut pentru viteză pe teren abrupt.

Talpa Contagrip este anti-alunecare iar cele aproximativ 50 de crampoane moi în formă de V oferă aderenţă maximă pe noroi, zăpadă, sau teren friabil. Branţul folosit este Ortholite.

Fellcross are călcâiul cu 4mm mai înalt decât vârful şi ajută la corectarea pasului, astfel încât picorul să aterizeze pe toată suprafaţa sau pe vârf.

Greutatea pantofului este de 262g la măsura 42,2/3.

montan Pentru că muntele nu vine la alergător, alergătorul trebuie să meargă la munte. Deși pare o mare provocare, muntele te face mai puternic, schimbă monotonia alergării și, de cele mai multe ori, te ajută să îţi îmbunătăţești performanţele și în alergarea pe teren plat.

Î

de Adrian Bostan

mbunătăţirea alergării la deal, de multe ori, necesită o abordare tehnică și psihică asta chiar dacă, din punctul de vedere al dificultăţii relative, alergarea în pantă este mai ușoară decât coborârea.

Alergarea la deal presupune mișcări puţin ample, poziţia corpului e ușor înclinată înspre înainte, pașii sunt mai mici și, pentru a menţine o viteză constantă, e necesară creșterea cadenţei. Ideal ar fi să ridici genunchii, în loc să împingi în picioare.

Coborârea, pe de altă parte, presupune o tehnică mai bine pusă la punct, mișcările sunt mult mai ample iar datorită gravitaţiei, de multe ori, viteza e greu de controlat și crește riscul accidentărilor.

Grupele musculare folosite pentru alergarea la deal sunt practic aceleași ca și cele folosite la sprinturi, și astfel antrenamentele în pantă cresc atât cadenţa cât și lungimea pasului, contribuind la creșterea vitezei în alergarea pe plat.

Unul din cele mai importante aspecte în alergarea la deal e păstrarea unui efort constant pe urcări, crescut cu puţin faţă de ritmul de până atunci. Scopul e de a ajunge în vârf și să te simţi bine, pentru a continua traseul sau coborârea.

Continuarea mișcării sau menţinerea cadenţei este foarte importantă pentru că influenţeză direct oxigenarea mușchilor, pașii scurţi și frecvenţi pe urcare trebuie înlocuiţi cu pași mari pe coborâre pentru

a compensa viteza și cadenţa. Pe lângă urcare și coborâre, foarte importantă este tranziţia între cele două faze. De aceea trebuie să te străduiești să menţii cadenţa și să ai o tranziţie lină și rapidă în forma și lungimea pasului și să anticipezi schimbările de teren pentru a nu fi luat prin surprindere.

O problemă frecventă e legată de eficienţa alergării, comparativ cu mersul rapid la deal.

Peste o anumită înclinaţie, mai mult de 1520%, alergatul la deal presupune mai mult efort decât mersul. În funcţie de nivelul de pregătire și de poziţionarea urcărilor pe traseu eu prefer să alerg, chiar cu pași mici dar cu cadenţă mare.

Dar dacă totuși urcarea este foarte abruptă iau mersul ca pe o oportunitate de a relaxa mușchii care încep să obosească de la alergat.

Cea mai mare provocare la urcări, fie că mergi fie că alergi, e păstrarea unui ritm constant, dar alert. În caz că mergi la deal, tendinţa este de a reveni la cadenţa normală de mers, ceea ce duce la o încetinire a ritmului – de aceea este foarte importantă concentrarea și impunerea unui ritm susţinut. Un ceas care îţi indică pulsul te ajută să nu ai variaţii foarte mari, păstrând astfel și un ritm constant.

De asemenea, e foarte folosit mersul la deal cu pași mari dar lenţi, dar consider că acest stil consumă mai multă energie, deși apelez și eu la această metodă pentru a mai relaxa mușchii antrenaţi în alergare.

O alta metodă destul de comună de a avansa pe urcări este împinsul în genunchi sau pe pulpe. De obicei se folosește pe urcările abrupte, dar pe care nu te poţi folosi de mâini pentru a te caţăra. Această metodă este mai eficientă când se merge cu pași mari si lenţi.

Un avantaj al folosirii mâinilor și împingerii în genunchi este că preia din greutatea și solicitarea zonei lombare.

Poziţia corpului la urcare influenţează foarte mult deplasarea. Ideal este să fii foarte puţin aplecat în faţă pentru a nu-ţi tensiona mușchii spatelui sau a te încurca la respiraţie.

Aplecarea exagerată în faţă reduce capacitate plămânilor de a folosi oxigen, și chiar dacă tentaţia este foarte mare, trebuie controlată.

Foarte eficient în alergarea sau mersul la deal este să te deplasezi în serpentine, unde terenul îţi permite, procedul fiind similar cu urcarea din schi-alpinism. Acest lucru îţi permite relaxarea gambelor și a tendonului lui Ahile, pentru că nu exercită presiune foarte mare și constantă ca la urcarea directă.

Alternarea urcării pe ambele părţi permite o relaxare și o economisire de energie. Unde îmi permite suprafaţa, prefer să alerg în serpentine, în loc să folosesc alte metode de deplasare.

Cunoașterea și studierea traseului te ajută la păstrarea resurselor pentru porţiunile care necesită concentrare mai mare. Este necesar să dozezi efortul în funcţie de dificultatea și lungimea traseului pentru a avea o cursă reușită. Baftă.

Adrian Bostan este alergător montan, câștigător printre altele al Maratonului Piatra Craiului și Hercules Maraton.

alerg.ro

⁄⁄

23

montan Este Sfântul Graal al alergătorilor montani. Sau, altfel spus, echivalentul Wimbledonului pentru tenismani, sau IronMan din Hawaii pentru triatloniști ori al Cupei Mondiale pentru fotbaliști.

Este Ultra Trail de Mont Blanc, pe scurt UTMB. Adică 166 de kilometri în Alpi, cu aproape 10 mii metri diferenţă de nivel pozitivă.

C

Ultra Trail du

Mont

de Mihai Orleanu

a să participi la o astfel de cursă îţi trebuie, pe lângă cele cinci puncte necesare pentru calificare și puţin noroc, pentru a fi selectat din mulţimea de doritori de pe tot globul. În fiecare an se înscriu aproximativ 3500 de atleţi și doar 2300 sunt trași la sorţi, ca să poată lua startul la Chamonix. Cele cinci puncte necesare le aduni prin participarea la cel puţin două curse, dintro listă scurtă de competiţii partenere. Asta am făcut și eu. Apoi am așteptat tragerea la sorţi.

Norocul a fost de partea mea, cel puţin în ce privește posibilitatea de a lua startul.

CURSA Cursa UTMB 2011 ar fi trebuit să aibă startul vineri 26 august, la ora 18:30. Atunci, tot centrul Chamonixului este dedicat acestei curse.

Fanfare, muzică, alergători care mai de care mai coloraţi, turiști gură cască, oameni îngrijoraţi de ce vor face dragii lor în timpul cursei.

Joi seara mă uitam pe net și vedeam îngozit că vremea se anunţa foarte proastă: furtună, ploaie, zăpadă pe creste. Gândul îmi

24

⁄⁄ primăvara 2012

zboară imediat la experienţa de anul trecut: oare cursa va fi din nou întreruptă sau se va porni indiferent de vreme? Nu știam.

Vineri la prânz primim un SMS: startul UTMB-ului se amână pentru ora 23:30.

Asta înseamnă că, în afara alergătorilor profesioniști, mai toţi participanţii ar fi trebuit să parcurgă o a doua noapte pe traseu. Emoţii, emoţii alte câteva ore. În fine, la ora convenită, Bernard Hinault, marele ciclist francez dă startul.

Plouă. Nici nu a început bine competiţia și sunt deja ud leoarcă și îmi este frig. Totuși,

după câţiva km mă simt mai în largul meu și alerg plăcut. Pana la Le Houche este o zona plata de vreo 8 km, în lungul râului L’Arve.

Apoi începe primul urcuș. Strategia mea e să alerg cu doar 65% din capacitatea maximă. În jur, nimeni nu se grăbește cu adevarat.

Sigur, unii urcă mai lent, alţii coboară mai repede. Ca poziţie sunt undeva pe la locul 160.

Traseul urcă tot mai mult. Mie îmi plac urcările, dar ajuns pe primul vârf “adevărat”, Col de Bonhomme, vântul bate tot mai tare, pe stâncărie e o pojghiţă de gheaţă care, deși nu te încurcă la alergat, îţi cere totuși atenţie, ca să nu aluneci. E noapte neagră în jur, nu vezi nimic.

Ninge. Ici-colo, câteva luminiţe ale frontalelor.

Urmează Col de Segnie, la fel de inalt, puţin sub 2600 m. Pe urmă încă un vârf.

Noaptea trece repede, mă simt bine. Frigul de pe vârfurile înalte l-am acceptat cu stoicism, la fel ca pe ploaie și zăpadă.

PROBLEME În toate aceste ore de noapte încerc sămi menţin riguros strategia de alimentare. Nu Foto: Maindru Photo

montan

Blanc

- din ce am văzut - e pitoresc, plăcut, prietenos, casele autentice. Dar eu am de urcat.

Folosesc beţele, mă ajută mult. Sunt deja de 12 ore în concurs. Până aici totul a decurs normal. Încerc să nu mă mai gândesc la micile greșeli pe care le-am făcut și să încerc să savurez peisajul. Versantul sudic al Mont Blancului e impresionant, dinamic. Gheţarii, dantelăria stâncoasă, vârfurile nenumărate mă fac să mă uit mai mult împrejur decât pe potecă. Rar “mănânc” cu ochii atâta peisaj ca acum.

Am zis “mănânc“? Îmi dau seama că trebuie să mă alimentez cu ceva, cât de puţin.

Deschid un tub de gel, dar îmi e imposibil să-l înghit. Stomacul se strânge și refuză orice.

Aici încep să-mi sune clopoţeii de alarmă!

Fără energie introdusă din afară e doar o chestiune de zeci de minute până când - în lipsa carbohidraţilor – aș fi început să folosesc resursele corpului, grăsimea din musculatură.

Iar asta însemna să mă mișc în ritm de melc.

Asta s-a și întamplat. Neputând să mănânc nimic, și asta s-a întâmplat până la Champex, pe la km 120, hotărăsc să-mi iau rămas bun de la competiţia sportivă. Acum am un singur ţel: să termin cursa.

IMPASUL

am luat însă în calcul un lucru: după șapte ore de cursă nu mai suport gustul gelurilor. Încerc să mănânc și altceva la staţiile de alimentare, brânză, fructe..Dar știu că numai gelurile îmi dau mie energia de care aveam nevoie ca să alerg. Mă forţez să mănânc geluri.

Cândva, după răsăritul soarelui, urmează mult râvnita coborâre spre Courmayeur.

Foarte abruptă. Cel mai mult te chinuie acolo treptele amenajate, înalte, care nu te lasă să alergi, ci te obligă mai mult să sari. Încep să simt durere la rotula genunchiului drept.

Admir priveliștea nemaipomenită și vreau să fac niște poze cu telefonul. Uitasem însă să îl împachetez și din cauza ploii nu mai mergea acum. Eram furios pe greșala mea.

Până în Courmayeur nu prea am stat la punctele de alimentare. Aici aveam de gând să poposesc mai mult, vreo 20 minute. Îmi schimb hainele, mă spăl. Mă bucur de echipamentul uscat. Începe o zi superbă, călduţă și senină. Încerc să usuc telefonul, să-l resuscitez.

Degeaba. Pierd însă timp, vreo 45 de minute.

Urmează o urcare prin oraș. Coumayeur

Încep să calculez în câte ore aș termina daca doar aș merge. Câte pauze aș mai putea face? Ce ar fi dacă m-aș culca undeva? Cu gândurile astea și alte sute de semne de intrebare am continuat. Am hotărât să merg.

Raţionamentul era simplu: „Mihai, nu mai irosi energie. Mergi cât poţi de constant, urcă și coboară lejer”. Asta am și făcut. Și nu prea am fost depășit de mulţi concurenţi, deoarece pe majoritatea care mă întreceau în alergare îi prindeam pe urcare.

Mergând, am avut mai mult timp pentru a savura cea ce munţii oferă: peisaje incredibile.

Treptat, începe să se însereze, așa că Champex am ajuns în plina noapte. Ma gândeam tot mai mult dacă nu ar fi mai bine să abandonez. Știam că pot merge așa, la foc mic, încă mult timp, dar nu mai vroiam. Începuse să-mi fie din nou frig și știam că pierd energie. În fine, la Champex am stat mult, prea mult, am vorbit cu organizatorii, m-au ajutat să o sun pe Nata, soţia mea. Medicul postului mi-a dat niște tablete împotriva greţii.

La un moment dat observ o coadă lungă.

Văd că oamenii nu se înghesuiau pentru mâncare ci…. ca să abandoneze. Trebuiau să-și dea jos chipul, să-l predea și să se înregistreze pentru a fi transportaţi înapoi la Chamonix. Știam că în fiecare an circa o treime dintre participanţi abandonează. Urma să fiu și eu printre ei? Nu. Nu vroiam să abandonez.

Pornesc din nou la drum. Ajung să cobor la Martigny, în Elveţia. De obicei, localitatea asta se vede doar de sus, de pe munte, când se face o traversare între două culmi. Noi trebuia însă să ne ducem jos, până la un punct de alimentare, improvizat ca urmare a vremii proaste.

Mă simt tot mai confuz, urmăresc marcajul impecabil al traseului ca un roboţel, dar nu știu încotro merg. Organizatorii adaptaseră din mers traseul la vremea oribilă. La Martigny am o surpriză placută: Nata și un prieten veniseră în mijlocul nopţii să-mi aducă un telefon nou.

Mă simt ușurat. Faptul că i-am văzut m-a motivat enorm să-mi continuu aventura și să trec peste toate îndoielile. Într-un final trec și peste ultimii munţi și ajung pe ultima coborâre către Vallorcine.

Eram undeva pe locul 160. De aici cunoșteam aproximativ ce mă așteapta, trebuia să trecem și de Argentiere, după care urma un drum cu multe suișuri și coborâșuri către Chamonix, în lungul L’Arve-ului. Mă tot gândeam că nu mai e mult, dar totuși fac circa trei ore.

BUCURIA Sunt în cele din urmă din nou pe străzile din Chamonix. Trăiesc experienţa unică să vezi cum te aclamă oamenii de pe stradă, cum unii opresc mașinile și aplaudă și ei. Senzaţia pe care o trăiesc e nespus de frumoasă. Îmi dădeau lacrimile când mă gândeam că o să termin cu adevărat UTMB-ul. Aproape la fel e și acum.

Mă întâmpină un grup de prieteni, alături de Nata și fetele mele, mama mea. Trec linia de sosire și mă îmbrăţișez cu toţi. Mă gândesc și la tata, care din cauza unei boli nu a avut cum să fie lângă mine. De fapt, mamei și tatei, lui Mâţa și lui Dino, cum le spun eu, am vrut să le dedic finishul meu la UTMB. Ei m-au sprijinit în tinereţe cât am făcut triatlon de performanţă, ei au dârdâit alături de mine așteptând să mă întorc sănătos din concursurile mele nebune.

Acum sunt mândru că nu am cedat la Champex, că nu am abandonat. Cred că aș fi avut un regret enorm dacă aș fi făcut asta.

UTMB 2013? Ne vedem acolo.

Mihai Orleanu este maratonist, director al Centrului de Ecologie Montană și membru al echipei EcoMan.

alerg.ro

⁄⁄

25

la feminin

„Mișcarea

e pentru mine

un mod de viaţă”

Recunoaște că e o leneșă dar și extrem de ambiţioasă, atunci când trebuie. Nu îi place monotonia, nu se antrenează prea riguros dar nici nu lasă să treacă prea multe zile fără să facă mișcare. Mică de înălţime, dar și debordând de energie. Toate aceste aparente contraste o definesc foarte bine pe Andreea Dan. CUM A ÎNCEPUT TOTUL? Prin anul 2000, când aveam 29 de ani, l-am întâlnit pe actualul meu soţ, Lucian Clinciu. Îl rugasem să mă ajute la organizarea unui concurs de schi-alpin pentru copii, „Memorialul Viorel Dan”, concurs organizat în memoria bunicului meu, care fusese ani la rând director și profesor de sport la Școala Generală nr. 3 din Zărnești (Brașov). Pentru Lucian, alergarea era deja un mod de viaţă, era un exemplu pentru toţi cei care îl cunoșteau.

Așa a devenit un exemplu și pentru mine.

Brusc, am vrut să văd ce îl face să fie așa de calm, echilibrat, optimist, adică... fericit! Am vrut să văd ce e cu alergarea asta, ce poate ea să-ţi ofere. Și am început să alerg.

Prima mea alergare a fost la vale, prin Prăpăstiile Zărneștiului și când l-am întrebat pe Lucian dacă o alergare la vale are efect, el mi-a răspuns: „Da, are efect de seră!”. Știu că a fost o

26

⁄⁄ primăvara 2012

glumă, însă eu am luat-o de bună! Și nu m-am mai oprit de atunci...

Alergarea aceea chiar a avut un efect de seră, pentru că în mine a crescut ceva, s-a schimbat aproape totul și toate calităţile mele s-au adunat, s-au canalizat într-o altă direcţie - una mai bună!

Așadar, deși am fost o adolescentă bolnăvicioasă, cu reumatism cronic, cu niște vertebre dislocate, deși nu am făcut sport în tinereţe (doar am mers pe munte), deși am avut probleme mereu cu greutatea, iată am reușit să alerg, să cochetez cu sportul, am reușit să mă bucur de toate beneficiile pe care le aduce libertatea mișcării!

DE CE MARATON? Ca tot omul, nici eu nu m-am mulţumit cu puţin. Când vezi că progresezi, vrei mai mult și mai mult. Asta uneori este bine,

alteori nu! De fapt, în perioada când am început să alerg, Lucian organiza un concurs de triatlon „IronMan Zărnești” și ţinta mea era să concurez aici. Teoretic, era imposibil, nu prea știam să înot, bicicleta o mai împrumutam câteodată de la un bun prieten, dar mai mult mă plimbam, iar cu alergarea nu stăteam prea bine! Însă era primăvară, iar concursul avea loc în iunie, așa că mai era ceva timp! Mi-am făcut un program de antrenament, iar acesta a devenit parte din mine timp de trei luni.

Nu mai făceam altceva, doar mergeam la serviciu și mă antrenam. Însă mă simţeam foarte bine, pentru prima dată în viaţă tot ce făceam avea un rost! Am terminat concursul în același timp cu o altă concurentă, Dani Kinga, în aproape 8 ore și am luat amândouă locul 1.

Iar în plus am primit și diplomă pentru fair-play, deoarece la alergare Kinga s-a simţit rău, iar eu am așteptat-o ca să terminăm cursa împreună!

Sentimentul pe care l-am avut atunci, la sosire, nu s-a deteriorat nici în ziua de azi, după 12 ani! A fost unul de mulţumire, de împlinire, de bucurie că prin comportamentul meu am determinat si pe alţi tineri să alerge, să facă sport!

Primul maraton montan (pentru că nu am participat la niciun maraton de șosea) a fost, desigur, Maratonul Piatra Craiului, prima ediţie din 2006, unde am terminat a doua la open feminin. Nu m-am grăbit însă să alerg maratoane, nu-mi plăcea, nu mi se potrivea!

Mereu am făcut doar ce-mi place, așa că între 2000-2006 am participat la concursuri de triatlon și la cele multi-sport (care implică și alergare montană) de genul „Carpathian Adventure”, în echipă cu Lucian, cu fraţii mei Adi și Dani sau uneori cu Silviu Manea, câștigând în această formulă de fiecare dată. În 2004 am născut-o pe Ana noastră, iar la patru luni după nașterea prin cezariană am concurat la „Carpathian Adventure” clasândune însă doar pe locul 3. Cred că este clar de ce!

Foto: Sportograf și arhiva Andreea Dan.

la feminin ECHIPAMENT, SUSŢINĂTOARE DE EFORT

În acești ani am alergat așadar, dar am învăţat și să merg pe mountain bike, să schiez off piste sau să manevrez cu succes schiurile de tură! Treptat, sportul, și mai mult, depășirea limitelor au devenit mod de viaţă!

Cum anul trecut am găsit sprijin financiar și echipament pentru participarea la GoreTex Transalpine Run din partea companiei Decathlon folosesc echipament complet Quechua – adidași, colanţi de compresie, șosete de compresie, windstopper, geacă, rucsac și vreau să spun că îl găsesc de foarte bună calitate. Mai ales încălţările sunt importante pentru mine, fiind pretenţioasă la acest capitol.

Folosesc toată gama Sponser și mă bazez din plin pe acestea! De altfel, pe lângă pregătire, susţinătoarele de efort și alimentaţia de înainte și din timpul cursei cât și recuperarea de după, fac toţi banii!

CÂTE CURSE? Nu am alergat prea multe maratoane, nici nu ţin o evidenţă. Ar fi totuși vorba de toate cele șase editii ale maratonului Piatra Craiului, o dată la EcoMarathon, o dată la Hercules Maraton, dar și curse mai lungi: de două ori Bucegi 7500 și trei ediţii de GoreTex Transalpine Run, adică de fiecare dată câte 8 zile, 270 km, 15.000 m diferenţă de nivel pozitivă cumulată. Ar mai fi și vreo trei semi-maratoane.

O AMINTIRE?

CUM TE ANTRENEZI? Răspuns corect: haotic! Cât de mult?

Uneori sunt foarte conștiincioasă, însă alteori... Alerg aici la mine acasă, în Zărnești, am muntele în spatele casei. Uneori, de exemplu pentru EcoMarathon, merg și mă antrenez pe traseul de concurs. E foarte important să te antrenezi la locul cu pricina!

Fac alergări lungi, îmi plac, nu vin acasă mai devreme de două ore și mereu mă întorc prin alt loc fiindcă nu-mi place monotonia. Nu-mi calculez niciodată kilometrii parcurși, uneori nici măcar nu știu câte zile pe săptămână alerg. Știu că este neprofesionist ce spun, dar ăsta e adevărul: eu nu sunt o profesionistă și nici nu vreau să fiu! Vreau doar să mă bucur!

De asemenea, sunt conștientă că aș putea mai mult dar nu fac nimic în acest sens!

Oricum, mie îmi place și să schiez și să merg cu bicicleta, așadar nu poţi fi foarte bun în toate. Când vrei să faci din toate câte puţin nu te poţi dedica unui singur sport! Pentru mine ar fi foarte grea alegerea și m-ar întrista să renunţ la vreunul dintre ele!

CALITĂŢI ȘI DEFECTE Cele mai importante calităţi pentru un alergător ar fi în această ordine: pasiunea, determinarea și un dat nativ! Calităţile mele sunt: pasiunea, capacitatea de testare a limitelor, un psihic puternic, optimismul, rezistenţa la efort!

Defecte? O căruţă! Uneori sunt leneșă, lasămă ca să te las, cum se zice! Nu mă abţin nici de la dulciuri! Una peste alta, îmi place să trăiesc.

CURSA FAVORITĂ Nu am o cursă pe care să o iubesc cel mai mult! De la fiecare am învăţat câte ceva, la fiecare am făcut mici sau mari greșeli, la unele mi-a mers excelent, la altele dimpotrivă. Oricum, maratonul Piatra Craiului rămâne în inima mea, însă nu pot vorbi de o cursă anume. Pe de altă parte, nu pot uita că a fost demult un triatlon, primul concurs din viaţa mea, în urma căruia s-a schimbat totul…

UN VIS Visez să particip la competiţii dragi mie până târziu în viaţă. Visez să particip la „Patrouille des Glaciers”, schi-alpinism, varianta lungă, fiindcă pe cea scurtă am făcut-o.

Visez să mă mișc până în ultima zi din viaţă.

Visez frumos, nu-i așa?

PROGRAM DE PREGĂTIRE? Așa cum am spus și înainte, nu prea urmez un program, ar fi prea monoton, plictisitor! Nu vreau să fiu înţeleasă greșit, nu trece săptămână fără să fac mișcare 3-4 zile, numai că asta înseamnă fie alergare, fie schi sau bicicletă, înot pentru recuperare, o tură pe munte! Uneori petrec zi de zi afară, făcând din toate câte puţin!

Când vreau să particip la un maraton încerc să alerg cât mai mult înainte și totdeauna cu diferenţă de nivel. Nu mă gândesc însă la kilometrii parcurși ci la numărul de ore, căci vreau ca organismul meu să se obișnuiască cu alergarea de anduranţă, pentru a-i fi mai ușor la concurs!

Performanţa cea mai muncită e de obicei și cea mai iubită! În cazul meu este acel loc 1 de la Maraton Piatra Craiului în 2008, când am venit frustrată de la GoreTex Transalpine Run deoarece am terminat competiţia în afara clasamentului (partenera mea s-a accidentat în ziua a 5-a și am continuat în afara cursei). La start la MPC mi-am zis: „Acum am să câștig la open feminin, nu contează cu ce preţ!”. Ceea ce s-a și întâmplat! A fost incredibil de ușor, dar asta numai datorită faptului că tot anul acela am muncit ca să fiu acolo! Întâmplări amuzante au avut loc mereu, deoarece eu când alerg într-o cursă, mai ales la noi unde îi cunosc pe mulţi dintre participanţi, îmi place să interacţionez cu oamenii de lângă mine, spun glume, dialoghez!

Toate întâmplările mă marchează, mă fac mai înţelegătoare, un om mai bun, mai prietenos, mai atent... Așa cred. E totuși o întâmplare care îmi vine în minte. Eram la MPC 2011, am alergat la început, însă nu am putut ţine ritmul. După primii 7 km mă simţeam groaznic și-mi încolţise în minte gândul abandonului.

Pentru prima oara în viaţă m-aș fi întors acasă.

Mergând așa îngândurată am văzut un bun prieten care luase deja decizia să se retragă din concurs. Îmi zice: “Nu vii cu mine la o plimbare până la Piscul Baciului? Uite ce vreme frumoasă este, facem o plimbare și apoi ne întoarcem la Zărnești. Ce atâta concurs și suferinţă?” Avea dreptate și pentru o fracţiune de secundă l-aș fi urmat! Ar fi fost așa o eliberare! Însă am tras aer în piept și m-am întrebat ce vreau de fapt?

Chiar dacă nu mă pregătisem pentru concurs prea bine, chiar dacă aveam pretenţii, chiar dacă era foarte greu, nu merita sa renunţ, nu acum, nu la MPC, nu în primii kilometri, nu fără un motiv serios! M-am gândit: cum o să apar eu în faţa fiicei mele, a soţului, a prietenilor, a celor care mă știu o învingătoare? Am continuat, rezultatul nu a fost prea bun, însă am prins podiumul la categoria de vârstă. Trebuie să te gândești foarte mult când iei decizii, cele luate în pripă nu prea ajută! Gândește înainte pentru a nu regreta mai tarziu! Eu spun sincer: nu am niciun regret! alerg.ro

⁄⁄

27

mediu Am o întrebare care mă preocupă: cum putem și noi, sportivi ai alergării montane, sau altfel spus, noi, consumatorii de mediu și peisaj montan să contribuim la menţinerea mediului? Doar prin admiraţie nu-l putem proteja sau menţine. Nu-i simplu de răspuns. Dar o să dau câteva idei, sugestii și recomandări.

T

de Mihai Orleanu

ransformarea peisajului natural montan (păduri de amestec , molidișuri etc) a început acum câteva sute de ani. Oamenii care au venit aici cu scopul de a trăi și de a crește animale au început transformarea lui într-un cadru cultural cvasinatural. Așa a luat naștere peisajul cultural montan cu care suntem obișnuiti atunci când alergăm: fâneţe, căpiţe de fân, turme mici de oi sau vaci, odăi de animale, din lemn, poteci mai peste tot, care fac legătura între odăi și sat, pășuni și păduri plantate în ultimele decenii sau chiar secole.

Gospodăriile pitorești, care sunt parte integrantă din peisaj, care l-au creat și-l întreţin și care adăpostesc o formă de agricultură de subzistenţă sau semi-subzistenţă, au generat o multitudine de produse: lapte, brânză, covoare, mobilă și mai nou locuri de cazare, a căror vânzare a contribuit la menţinerea acestui sistem agro-pastoral de munte și implicit a peisajului.

Transformarea de la peisaj natural la peisaj cultural-montan a fost una durabilă, care a dat naștere la o biodiversitate și complexitate naturală destul de stabilă.

Actualmente, această biodversitate extrem de mare este invidiată de mulţi specialiști din ţările Uniunii Europene, dar ea necesită permanent ca input munca oamenilor, a localnicilor. Munca

28

⁄⁄ primăvara 2012

Alergător montan sau sportiv montan?

aceasta este azi din ce în ce mai greu de desfășurat.

Mulţi tineri părăsesc regiunile montane, cei în vârstă fac faţă cu greu muncii de menţinere a peisajului și nici produsele lor nu prea mai au mare căutare, fiind concurate de produsele agro-industriale pe care le cumpărăm în supermarketuri.

Pentru a ne manifesta respectul faţă de mediul montan și implicit faţă de oamenii care trăiesc și muncesc în acest mediu poate că este rândul nostru să începem să luăm mai multe hotărâri în favoarea lor.

Sprijinindu-i pe localnici, sprijinim și peisajul montan de care ne-am îndrăgostit și pe care-l savurăm când alergăm pe munţi.

De fiecare dată când cumpărăm produse de duzină din supermarket sau servicii turistice “all inclusive” ignorăm produsele simple din gospodăriile de subzistenţă de la munte, alegând în contra peisajului pe care-l îndrăgim și a oamenilor care-l întreţin.

Când hotărâm să ne cazăm la un hotel turistic-industrial la munte, în loc să mergem să ne cazăm la o mică pensiune a unei familii oarecare, ce încă mai are vaci și oi și îngrijește fâneţele, hotărâm de fapt și pentru abandonul prelucrării fâneţelor la munte și astfel pentru dispariţia lor.

Dacă ne place, putem chiar să revenim în zonele care ne-au oferit atâtea bucurii și să ajutăm localnicii la coasă sau la fân

– desigur, dacă ne pricepem-, sau le putem achiziţiona produsele ori plăti pentru alte servicii pe care le oferă.

Un alergător montan veritabil, în viziunea mea, este conștient de toate aceste legături dintre existenţa peisajului cultural-montan cvasinatural, munca sătenilor și necesitatea achiziţionării produselor și serviciilor locale. El vede aceste legături ca fiind interdepedente și hotărăște în acest sens.

Sportivul montan este interesat doar de înclinaţia pantelor, de timpi, premii, puncte de aprovizionarve și de următorul concurs.

Eu îmi doresc totuși să văd în câţiva ani din ce în ce mai mulţi sportivi, acum doar ambiţioși și de performanţă, devenind alergători montani veritabili. Tu unde te afli acum?

Mihai Orleanu este alergător montan, președinte al Centrului de Ecologie Montană.

Foto: Paul Iliescu, SiS Team

utile

Manșete

pentru toate gusturile

E

încă primăvară, așa că deși am trecut la tricou cu mânecă scurtă, frigul tot ne dă târcoale și ne face să suferim, cel puţin în prima parte a curselor. Mă rog, mie mi-e încă frig, și din cauza asta sunt fan al “încălzitoarelor de mâini”, pe care pot să mi le scot atunci când încep să transpir. Apropos, știaţi că există astfel de manșete care acoperă inclusiv jumătate din palme? Iar în perspectiva verii care

se anunţă la fel de toridă și cu curse la fel de lungi ca anul trecut, am găsit și un “car”, adică un obiect care să combată viitoarea încălzire excesivă, dublată de o transpiraţie pe măsură.

Inclusiv prietenii care merg cu bicicleta o să se bucure de descoperirea “răcitoarelor de mâini”, adică a unor manșete care în loc să ţină cald… coboară temperatura braţelor și, prin răcirea încheieturilor (unde se simte pulsul), chiar și a corpului. Producătorii de la Zoot spun că manșetele în cauză reușesc să coboare temperatura pielii cu 3 grade Celsius, și în plus fac minuni pentru eliminarea transpiraţiei. Costă cam 32 dolari și îmi pun mari speranţe în ele pentru alergările de vară.

Triunghi reflectorizant pentru alergători

I

deea celor de la Nathan de a face un triunghi reflectorizant, care să se atașeze de haine fără ace și fără elastice sau alte curele mi se pare una bună. Principiul este acela al magnetului, și gura târgului (adică a persoanelor care au încercat) spune că este ușor și stabil

chiar și pe tricouri groase.

Așadar, ideea e bună, și îmi tresălta inima de bucurie că ideea le-ar putea surâde celor de la TransRomania Run. După care bula mea de entuziasm s-a spart: obiectul are 7 cm pe 7 cm. În condiţiile astea, de unde vizibilitate?

Păi deja că tricourile sunt colorate, iar să pui ceva mic și galben pe un tricou

Î

n anul 1970 Ron Hill era primul sportiv din Marea Britanie care câștiga maratonul de la Boston.

Doi ani mai târziu lansa linia de îmbrăcăminte specializată pentru alergători, iar după 40 ani de cercetare, dezvoltare și inovare produsele marca Ronhill se pot găsi acum și în România. Peste 50 de produse, de la pantaloni, colanţi, șorturi, tricouri tehnice, geci de alergare și accesorii sunt disponibile. (vezi www.RunningShop.ro)

Fuel Belt este cunoscută ca o marcă preferată de atleţii de top, fie că sunt triatloniști, fie alergători. Acum s-a lansat și în

verde-galben-roz fluorescent chiar că nu folosește la nimic.

Mi-l și imaginez pe șoferul de TIR din înălţimea cabinei lui fiind orbit de lumina degajată de obiect și încetinind…

Poate e pentru „alergătorii ninja” cum îi numește editorul nostru?, adică alergătorii care se îmbracă complet în negru și nu doresc să fie văzuţi când aleargă...

România noua gamă de bidoane și centuri de hidratare din gama Revenge cu 2, 3 și 4 bidoane, în culori diverse și vesele.

Atenţia la finisaje și la materialele folosite fac alergările de anduranţă mai plăcute. (vezi www.FuelBelt.ro) Firma americană Headsweats, care produce șepcile și accesoriile IronMan este prezentă din luna mai în România, prin intermediul www.RunningShop.

Ajutor pentru

Ahile

Ţ

in minte cu nostalgie că prima mea problemă legată de alergare a fost o inflamaţie a tendonului lui Ahile. Aproape două saptămâni n-am alergat. Uitându-mă la colegii de suferinţă de prin parcuri și de pe forumuri, cărora li se întâmplă în mod (re)curent, îi rog să caute și să încerce această nouă gleznieră care, spun producătorii, ar fi special concepută pentru a preveni tendinitele ahileene.

Practic, este vorba de două inserturi de silicon unite de o bandă, sistemul de strapping urmărind protejarea prin “blocarea” călcâiului astfel încât tendonul să nu se mai întindă atât de mult când alergăm și/sau sărim. Preţul este un pic sub 40 de euro.

Rubrică realizată de CrazyFlower, product reviewer al revistei Alerg.

ro. Colecţia cuprinde 14 modele de șepci IronMan pentru femei și bărbaţi.

Tot din luna mai, Inov8 aduce în România rucsacurile din gama RacePac de 4, 8 și 16 litri. Aceste noi modele sunt dotate standard cu rezervor vertical de hidratare și sunt ideale pentru ture de aventură, curse scurte pe munte și mountainbike. (vezi www.inov8.ro)

alerg.ro

⁄⁄

29

multisport

IronMan la Oradea Xterra Triathlon este în acest moment singura competiţie pe distanţa IronMan din România.

Presupune așadar înot 3800 m, bicicletă 180 km și alergarea unui maraton - 42.1 km. Competiţia, care se desfășoară în perioada 15 -17 iunie la Oradea, include și probe de halfIronMan sau de ștafetă. Unul dintre iniţiatorii acestui concurs, Istvan Szokolsky, oferă mai multe amănunte.

A

nalizând mișcarea sportivă de anduranţă din România, am observat că ar fi loc și pentru o competiţie gen IronMan. Mulţi sportivi, triatloniști și nu numai, mergeau în străinătate ca să participe la astfel de competiţii, iar așteptările lor de a avea un concurs și în România s-au materializat și prin ceea ce organizăm la Oradea.

Nu cred că facem minuni, deși din punct de vedere financiar a fost și este extrem de greu, pur și simplu concursul acesta este o necesitate. Cum organizatorii din Clubul Sportiv Xterra sunt cu toţii sportivi de anduranţă, ne-am străduit să facem un concurs cu sportivi, pentru sportivi. Asta ar caracteriza IronMan-ul de la Oradea.

Traseul nostru este puţin mai dificil decât unul obișnuit. Înotul se desfășoară pe un mic lac de agrement, traseul de bicicletă pe dealurile din apropiere de Oradea, iar alergarea în jurul unui parc din oraș. Cea mai dificilă probă rămâne cea de bicicletă, pentru că traseul are o diferenţă de nivel de aproximativ + 1350 metri, cu o urcare grea spre final, căreia eu anul trecut i-am spus că este precum cireșul (nu cireașa!, greșeala mea) de pe tort.

La prima ediţie a fost o mână de oameni, dar la a doua, de anul trecut, am ajuns deja la un număr semnificativ, de 98 de concurenţi.

Acum sperăm să strângem circa 150-160 de participanţi, majoritatea la individiual, fie la full IronMan, fie la half.

Pentru un începător, perioada minimă de pregătire pentru distanţa de half IronMan este de circa 3-4 luni și de două ori mai mult, deci de 6-8, luni pentru full IronMan. Acești

Echipamentul minim necesar Pentru înot

(25-40 lei) §Slip de antrenament Ochelari de înot (25-60 lei) § Cască înot (25-40 lei) § Neopren pentru concurs, opţional (550-900 lei) § (preţurile variază mult) §Abonament pentru înot

Pentru ciclism

§Cursieră, fie secondhand, dar bine echipată (1700-2400 lei) (80-120 lei fiecare) §Șort și tricou speciale Pentru alergare

§Pantofi sport pentru antrenament §Pantofi sport competiţie §Tricou, șort, ciorapi

timpi estimaţi depind oricum foarte mult de pregătirea generală a sportivului, de baza pe care o are în sporturile de anduranţă.

Nu întâmplător, cei mai mulţi Ironman se găsesc printre cicliștii de performanţă sau de anduranţă sau printre alergătorii de maratoane. Înotul este singura probă unde te mai poţi relaxa, fiind și cea mai scurtă. Dar este o vorbă care circulă printre triatloniști: înotul

(200-300 lei) (200-300 lei) 100-200 lei

e proba care nu te ajută să câștigi, dar e cea care te poate face să pierzi un IronMan. Nu știu care e viitorul triatlonului în România, dar cred că în scurt timp diversificarea sporturilor de anduranţă va genera mai mult interes din partea sportivilor. Ce ar trebui făcut? Păi, întâi de toate, de organizat cât mai multe competiţii de triatlon (circuitul Bioeel GrandPrix e un bun exemplu), unde să participe cât mai mulţi amatori, care ulterior să devină cât mai buni, dar și tineri, dintre care să se selecţioneze profesioniștii. Mai e nevoie de cât mai multă reclamă pentru acest sport frumos, dar și de cluburi locale, unde antrenori sau oameni carismatici, cu bună pregătire sportivă, să iniţieze copiii și tineretul în triatlon.

Nu în ultimul rând, ar trebui schimbate puţin mentalitatea oamenilor de afaceri, ei putând asigura baza financiară necesară, dar și a mass media, pentru că există și alte sporturi decât fotbalul. alerg.ro

⁄⁄

31

antrenament

Recuperarea

după un maraton

E dificil de spus cât durează recuperarea după un maraton, deoarece nu există un consens cu privire la ce înseamnă recuperare și nici privind modul în care aceasta poate fi măsurată. Literatura de specialitate conţine puţine cercetări riguroase, vehiculându-se mai degrabă teorii fără fundament știinţific.

U

de Mădălina Amza

n exemplu este teoria „zile pentru mile”, popularizată în anii ’70, care susţine că pentru fiecare milă alergată este nevoie de o zi de repaus (așadar, un maraton necesită 26 de zile de odihnă). Teoria este însă contestată de oamenii de știinţă.

Hirofumi Tanaka, specialist în fiziologia exerciţiului fizic la Universitatea Texas, afirmă că problema recuperării implică mai multe aspecte. Se știe, de exemplu, că sunt necesare 24 de ore pentru ca rezervele de glicogen din mușchi să se refacă, aceasta fiind principala sursă de energie folosită în timpul alergării.

Nu se poate vorbi însă de recuperare totală, aceasta implicând o serie de multe alte elemente care nu au fost studiate suficient.

Edward Coyle, coleg cu Tanaka, susţine că e nevoie de aproximativ o săptămână pentru ca durerile musculare să înceteze, iar forţa să fie redobândită. După această perioadă, dacă repausul continuă, efectele lipsei de antrenament devin vizibile. Dr. Coyle a efectuat biopsii ale ţesutului muscular provenit de la atleţi înainte și după o perioadă de pauză de o săptămână, studiind mitocondriile, micile „fabrici de energie” ale celulelor. El a constatat că după această perioadă de repaus au fost necesare trei săptămâni de antrenament pentru a reveni la performanţa iniţială, respectiv 60 de zile pentru o perioadă de o lună de odihnă. Ceea ce diferenţiază alergătorii de alte categorii de sportivi sunt contracţiile atipice care alungesc mușchiul, existând astfel riscul de a apărea microrupturi la nivelul fibrelor musculare. Dacă pentru cicliști sau înotători cel mai important aspect al recuperării este refacerea glicogenului muscular, pentru alergători recuperarea e mai îndelungată, deoarece presupune și refacerea fibrelor musculare.

Alţi cercetători au prelevat probe de sânge de la atleţi, studiind enzime precum creatinkinaza, care indică leziuni musculare, sau diverse proteine asociate cu inflamaţia. Maria Urso, cercetător în domeniul fiziologiei exerciţiului, consideră acest demers inutil, deoarece „se observă variaţii mari ale acestora de la individ

Foto de Bogdan Stamatin

la individ, de aceea nu pot fi corelate cu gradul de recuperare”. Atunci când sunt forţate limitele rezistenţei umane au loc o sumedenie de schimbări de ordin fiziologic, greu de agregat într-un singur indicator. Dr. Timothy Noakes, cercetător la Universitatea Cape Town, consideră că un astfel de indicator este performanţa: „Cum altfel să măsori gradul de recuperare decât prin a măsura performanţa într-un exerciţiu similar cu cel care a generat oboseala?”. În practică este însă greu de folosit, deoarece „din moment ce nu putem cere oamenilor să alerge încă un maraton, nu putem ști când s-a realizat recuperarea”.

De aceea, dr. Noakes pune accent mai degrabă pe componenta psihologică a recuperării, bazându-se pe experienţele relatate de marii alergători, precum și pe experienţa proprie de alergător de cursă lungă. Poate dura până la șase luni pentru ca un maratonist de elită să se simtă pregătit mental pentru un nou maraton, iar pentru cursele mai lungi poate dura și mai mult. Diferenţele individuale își spun însă cuvântul și în ceea ce privește acest aspect.

Ryan Hall, unul dintre cei mai buni maratoniști americani, a stabilit un record la maratonul de la Boston în aprilie anul trecut, apoi încă unul la maratonul Chicago în octombrie, iar în ianuarie 2012 a concurat la Olympic Marathon Trials, îndeplinind baremul olimpic. Bazânduse pe experienţa sa, dr. Urso recomandă un program de recuperare care presupune ca în primele trei săptămâni după maraton să se reia alergările crescând gradual intensitatea și durata antrenamentelor, pornind de la alergări ușoare care să nu depășească 60 de minute.

Recuperarea este deci un proces complex și se referă nu doar la redobândirea forţei musculare, ci și la pregătirea mentală necesară obţinerii de performanţe. Perioada optimă de recuperare variază de la om la om, în funcţie de caracteristici precum vârsta, nivelul de antrenament sau tipul de personalitate. De aceea este important ca fiecare alergător să fie conștient de resursele de care dispune și să ia cea mai bună decizie pentru sine. alerg.ro

⁄⁄

33

nutriţie

Kilometri și Kilograme

De ce uneori maratoniștii cresc în greutate

A

de dr. Șerban Damian

tunci când te antrenezi pentru un maraton sau alte curse pe distanţe lungi, probabil că te aștepţi să scazi în greutate, în special dacă ai câteva kilograme în plus. Pare logic să se întâmple așa. Parcurgi mulţi kilometri pe săptămână, antrenamentele sunt solicitante, iar long run-urile se întind pe durata a 2-3 ore sau chiar mai mult și consumă câteva mii de calorii. Însă unii dintre alergători se urcă pe cântar înainte de ziua concursului și constată că în loc să fi dat jos câteva kilograme, chiar au adăugat. În cele mai multe cazuri alergătorii iau în greutate pentru că își modifică obiceiurile alimentare odată cu intrarea într-un program de antrenament. Însă uneori creșterea în greutate poate fi chiar un semn că lucrurile merg bine.

Haideţi să vedem de

Tocmai te-ai întors de la un long run. Ai tropăit 30 de km sau poate mai mult. Ești obosit, însă mulţumit pentru că ţi-ai atins obiectivul de antrenament. Te pregătești să mănânci și mintea îţi șoptește: „ai tras cât ai putut, meriţi și tu să mănânci după pofta inimii!” Ce vei face? Te vei lăsa pradă tentaţiei sau vei rezista, mâncând atât cât trebuie? ce uneori cântarul o ia razna în perioada precompetiţională și cum să mănânci înainte de start pentru a-ţi menţine o greutate optimă.

TREBUIE SĂ FACI DIFERENŢA ÎNTRE FOAMEA REALĂ ȘI POFTĂ Antrenamentul pentru maraton presupune alergarea unor distanţe lungi, ceea ce crește atât numărul de calorii consumate, cât și pofta de mâncare. Este un mecanism adaptativ – practic organismul vrea să se asigure că primește suficientă energie pentru a susţine volumul mare de activitate fizică, iar semnalul prin care te va determina să aduci această energie în corp este senzaţia de foame. În urma studiilor s-a constatat că femeile resimt senzaţia de foame mai puternic decât bărbaţii,

34

⁄⁄ primăvara 2012

datorită faptului că efortul fizic are la ele un efect mai puternic de stimulare a secreţiei hormonilor implicaţi în reglarea apetitului.

După ce termini un long run care a durat trei ore este normal să iei o masă bogată în carbohidraţi și proteine - ca de exemplu o porţie de orez cu pui și salată – în felul acesta îţi refaci depozitele de glicogen din mușchi și ficat și, în plus, oferi organismului proteinele necesare pentru refacerea structurilor musculare. Însă, după ce mănânci această porţie (sau ceva similar), trebuie să îţi pui întrebarea dacă încă îţi mai este foame, sau îţi este de fapt sete sau… ești tentat să mănânci în continuare doar pentru plăcerea de a mânca. Analizândute atent, s-ar putea să ai o surpriză. Senzaţia reală de foame este însoţită de senzaţia de oboseală și lipsă de energie, gol în stomac și contracţii gastrice (uneori zgomotoase). Nu ai cum să confunzi așa ceva.

Ca să scapi de tentaţii și să eviţi introducerea în corp a unui exces de energie, nu cumpăra și nu pune la îndemână alimente

nutriţie de la care nu te poţi abţine – astfel vor fi șanse mai mici să te servești din ele chiar în condiţiile în care ești sătul, dar mai iei o bucăţică doar pentru că este acolo, la o lungime de braţ.

Dacă nu te poţi controla și simţi nevoia să “ronţăi”, încearcă o strategie simplă și eficientă.

Câteva studii au arătat că o plimbare în ritm rapid, cu durata de 10-15 minute este de natură să îţi reducă poftele alimentare. Deși ar putea să ţi se pară ciudat să mai faci o plimbare după un long run de 30 km, doar ca să scapi de tentaţia unui desert, gândește-te că îţi va fi utilă și pentru a favoriza metabolizarea acidului lactic acumulat în mușchi și pentru a crește fluxul de sânge la nivelul musculaturii, elemente care te vor ajuta să te refaci mai rapid și să eviţi febra musculară și senzaţia de picioare grele de a doua zi.

Dacă nu poţi să ieși la plimbare, încearcă altă strategie – forţează-te să te abţii de la a mânca în plus timp de 20-30 de minute și în cele mai multe cazuri vei vedea că pofta se va potoli.

NU MÂNCA MAI MULT DECÂT AI NEVOIE! Să zicem că ai fost la un antrenament de 15 km. Nici prea mult, nici prea puţin. Suficient cât să te simţi ușor obosit și înfometat. Te așezi la masă și dai gata vreo 2-3 sendviciuri cu brânză, 1-2 ouă, o salată de legume proaspete cu puţin ulei deasupra, 2-3 clătite cu gem, un suc de fructe, iar la plecarea din bucatărie iei cu tine și câţiva biscuiţi, ca să îi ronţăi în timp ce îţi notezi antrenamentul în jurnal. Dacă ai sta să faci un calcul caloric, ai descoperi cu stupoare că tocmai ai mâncat câteva sute de calorii, poate chiar spre mie. Iar antrenamentul tău nu a “ars” atâtea… Ce se întâmplă cu diferenţa? Nu cred că trebuie să îţi mai spun.

Practic, te-ai supraalimentat. Poate aveai impresia că asta se poate întâmpla doar obezilor sedentari, dar iată că și cei care fac sport în mod regulat pot să cadă în această capcană.

Ce trebuie să faci ca să eviţi această problemă? Orientează-te către alimente integrale, neprocesate, bogate în carbohidraţi, fibre și proteine. Acestea au avantajul că se digeră mai lent, menţin senzaţia de saţietate o perioadă mai lungă și te ajută să controlezi impulsul de a mânca necontrolat.

De asemenea, este foarte important momentul când mănânci. Obiectivul tău este să îţi asiguri suficientă energie pentru antrenament sau concurs și apoi pentru refacere după efort. Dacă vei mânca suficient cu două ore înainte de antrenament, nu vei simţi senzaţia de foame și nevoia de a mai lua o gustare chiar înainte de efort, care în mod evident îţi mai aduce calorii în plus. După antrenament, evită să mănânci ceva rapid, ca să îţi ameţești foamea, și ia o masă mai consistentă la 30-60 de minute.

UNEORI ESTE NORMAL SĂ IEI ÎN GREUTATE În unele situaţii, creșterea în greutate este dată de acumularea de masă musculară.

După luni de antrenament, stratul adipos se reduce și există șansa să mai acumulezi ceva masă musculară, care este mai densă și cântărește mai mult. Poate că circumferinţele s-au mai redus, însă cântarul arată mai mult ca în urmă cu câteva luni – este vorba de o modificare a compoziţiei corporale.

Un alt motiv pentru care greutatea ta ar putea fi mai mare înainte de o cursă este retenţia de apă, în special dacă ai făcut și carboloading. Fiecare gram de glicogen acumulat în mușchi este însoţit de alte 4 grame de apă.

Acestă creștere în greutate este relativă și se va rezolva după ce vei termina cursa. Acumularea de apă în organism îţi va da un avantaj în timpul efortului. Nu uita să te hidratezi corect – nu numai că vei alerga mai bine, dar vei putea să ţii sub control și senzaţia de foame.

Dr. Șerban Damian este medic nutriţionist sportiv și președintele Ro Club Maraton. alerg.ro

⁄⁄

35

practic Sunt convins că nu o dată v-aţi întrebat: ce ar trebui să schimb radical în viaţa mea pentru a îndeplini un obiectiv, pentru a atinge o performanţă sportivă dorită? Desigur, e nevoie de antrenament, de o bună alimentaţie, de odihnă, recuperare etc. Dar cum se pot împăca toate acestea cu restul vieţii fiecăruia dintre noi? Răspunsul, unul dintre mai multele posibile, poate fi: să devii un early riser.

Cum să devii un

„early riser”

T

de Matei Cristian

ermenul are un echivalent simplu în limba română: o persoană matinală.

Dar totuși am preferat varianta în limba engleză, deoarece acoperă o plajă mai mare de sensuri. Oricum, sună bine și expresia: cine se scoală devreme, ajunge departe.

Poţi așadar să îţi schimbi programul de viaţă și să devii un early riser? Te ajută acest lucru la mai buna organizare a timpului și duce implicit la atingerea obiectivelor sportive? La aceste întrebări răspunsul este pozitiv în cazul lui Sergiu Buciuc, alergător de maraton și triatlonist, care a început un program de reducere a orelor de somn, odihnindu-se în același timp sănătos, pentru că își dorea să se poată antrena cât mai bine pentru proba de IronMan. Sergiu este o persoană cu o viaţă normală, însă cu un serviciu solicitant, chiar peste medie. În plus, în mod obișnuit, avea nevoie de 8-9 ore de somn. Și-a propus însă

să ajungă la 6,5-7 ore dormite pe noapte, ceea ce i-ar fi permis ca într-o săptămână “să câștige“ 14 ore, adică exact de cât avea nevoie pentru antrenamentele propuse.

Exemplul său, pe care se bazează majoritatea concluziilor ce vor fi prezentate în continuare, nu trebuie luat decât ca o experienţă personală și nu ca un model obligatoriu.

DE CE TE-AI TREZI DEVREME? Totul a început pe 1 septembrie, anul trecut. Din acel moment, Sergiu Buciuc a decis ca timp de 30 de zile să se trezească la ora 5 de dimineaţă. În teoria dezvoltării personale este curentă ideea că o lună de zile este suficientă pentru stabilirea unui obicei, adică după această perioadă depășești punctul în care depui un efort de voinţă pentru a face un lucru, iar acesta devine un automatism.

Totodată, există studii știinţifice serioase (vezi spre exemplu http://onlinelibrary.wiley. com/doi/10.1002/ejsp.674/abstract) care spun că durata formării unui obicei durează între 18 și 254 de zile, media fiind totuși de 66 de zile.

Este foarte important să ai o motivaţie serioasă și clară pentru a-ţi modifica obiceiurile legate de somn. Iar înainte de a te apuca de așa ceva e recomandat să înţelegi și să îţi asumi mai multe lucruri: §Te trezești devreme ca să beneficiezi de

orele dimineţii, când poţi activa mai liniștit, fără întreruperi, fără trafic, fără presiuni. §Folosește dimineaţa pentru a face sport, dar cu moderaţie. Ora șase de dimineaţă nu este chiar momentul potrivit pentru o sesiune de intervale de alergare, mai ales dacă nu ești obișnuit cu ora matinală §Renunţă la antrenamentele de seară, care îţi pot solicita prea mult organismul și alunga somnul §Nivelul de energie trebuie să rămână cât se poate de constant în timpul zilei pentru a lucra cu plăcere și a fi productiv cât mai mult timp. Mai productiv înseamnă să-ţi termini treaba mai repede, implicit vei avea mai mult timp pentru ce contează cu adevărat. §Încearcă să eviţi stresul. Trebuie să îţi definești cu claritate ceea ce ai de făcut și să te apuci de la prima oră de lucrurile cu adevărat importante. §Ai o motivaţie puternică pentru a face toate aceste lucruri? Ţine-o tot așa! Dacă motivaţia tinde să dispară, trebuie reinventată, menţinută în mod activ. §Nu merge ceva și îţi vine să renunţi? Poate ţi-ai propus să obţii mai mult decât poţi duce.

Nu uita că ești o fiinţă umană și nu un robot și de aceea adoptă o strategie care să ţină cont, în mod realist, de defectele și slăbiciunile tale.

Ia în calcul tentaţiile inevitabile, evenimente neprevăzute, lipsa ocazională de chef etc.

PROPUN PROPUNE-ŢI UN INTERVAL DE TIMP ÎN CARE SĂ TE ACOMODEZI MO DEZI CU TREZIREA LA O ORĂ MATINALĂ, ÎNSĂ ARATĂDACĂ NU REUȘEȘTI. TE FLEXIBIL LEX 36

⁄⁄ primăvara 2012

practic O STRATEGIE POSIBILĂ Odată motivat, odată ce aţi înţeles ce ai de făcut, urmează să îţi stabilești strategia.

Cum aceasta nu e o reţetă universal valabilă, cel mai bine e ca fiecare să și-o aleagă plecând de la particularităţile vieţii sale. În cazul lui Sergiu Buciuc, acesta a abordat următoarea strategie:

1. A început să se trezească în fiecare zi la ora

5:00, timp de 30 de zile, fără excepţie. S-a dus la culcare atunci când i se făcea somn.

Nu și-a impus o oră fixă pentru culcare, deoarece nevoia de somn diferă de la o zi la alta.

2. A încercat să își creeze condiţiile pentru a putea adormi atunci când simţea că îi este somn. Așa că a preferat să fie în pat, la ora 9:30, cu o carte bună, spre exemplu, așteptând liniștit să i se facă somn.

3. I s-a întâmplat ca în perioada de acomodare să aibă unele zile în care se simţea obosit, iar un somn de 30 de minute la prânz devenea necesar. Cum adesea lucra de acasă, a rezolvat problema ușor. Dacă nu s-ar fi putut asta, ar fi căutat o soluţie pentru a strecura somnul în pauza de prânz.

4. Pentru a-și menţine motivaţia a dedicat acestui lucru 10-20 minute, imediat după trezire. Își asuma lista zilei, cu lucruri de îndeplinit, rememora situaţiile care i-au ieșit bine în trecut, citea ceva motivaţional, totul pentru a începe ziua într-o stare cât se poate de optimistă.

5. A dedicat dimineaţa nu doar sportului, ci și pregătirii meselor. Dimineaţa făcea piaţa, asigurându-se, spre exemplu, că în timpul zilei are mereu fructe și legume, ca să evite tentaţia de a apela la dulciuri pentru a-și potoli foamea, între mese.

“Fă piaţa cu aceeași disciplină ca și cum ai ieși la antrenament. Pregătește legumele în caserole pe care le iei la serviciu, ca să ai la îndemână pentru o salată. Ţine o listă cu alimentele importante și asigură-te că ai mereu rezerve suficiente. Află cum se păstrează legumele cât mai mult timp proaspete, pentru a nu fi nevoit să le cumperi în fiecare zi. Identifică un loc de unde să poţi cumpăra mâncăruri sănătoase și gustoase, atunci când nu ai timp să le prepari singur”, sunt câteva din recomandările bazate pe experienţa lui Sergiu Buciuc.

Cum s-a terminat procesul lui de transformare într-un early riser? “M-am ţinut cu dinţii de programul meu, am continuat să mănânc sănătos și până la urmă am bifat și ziua 30. Când am ajuns aici, deja aveam altă viaţă. Mă trezeam ușor și plin de energie, iar nivelul de energie era, de asemenea, mai bun în timpul zilei. Nu mai simţeam nevoia de somn la prânz decât rar. Odată terminat experimentul, nu am sărbătorit cu un somn luuung, așa cum ar crede unii. Și în ziua a 31-a tot la ora 5 de dimineaţă m-am trezit”.

Mai multe informaţii despre experimentul lui Sergiu Buciuc se pot obţine de pe blogul www.treisporturi.blogspot.com

ATENŢIE LA ALIMENTAŢIE! Orice schimbare radicală în modul de viaţă influenţează nivelul de energie al organismului. De aceea, trebuie acordată atenţie și modului în care te alimentezi pentru a păstra un nivel de energie bun și constant. Iar asta înseamnă, cel mai adesea, o dietă bazată preponderent pe fructe și legume proaspete, fără cofeină, alcool, tutun, dulciuri rafinate, eventual pâine, mâncăruri grele.

Să vedem însă experienţa lui Sergiu. “Între timp mi-am rafinat și obiceiurile pentru susţinerea unei alimentaţii sănătoase, fără de care nu se poate să ai energia constantă în timpul zilei, iar somnul bun și odihnitor. Să mănânci sănătos zi de zi - și aici nu mă refer la salata asortată de la masa de prânz - e al naibii de greu!”

Soluţia e una singură: trebuie să perseverezi, să găsești soluţii la problemele logistice legate de pregătirea mâncării. Dacă încerci constant să găsești soluţii, până la urmă lucrurile se optimizează, iar timpul petrecut pentru găsirea și pregătirea meselor se poate reduce considerabil. alerg.ro

⁄⁄

37

istorie

Olimpiadele și eroii lor Apropierea Jocurilor Olimpice ne duce cu gândul la Olimpiada din antichitate. Intenţionăm acum să vă relatăm despre învingătorii olimpici și despre onorurile pe care le primeau, ei devenind adevăraţi eroi ai acelor vremuri. Mai ales că suntem de acord cu Aristotel (secolul IV înaintea erei noastre) care spunea că „iubitorul de amintiri este în oarecare măsură un iubitor de înţelepciune”.

Î

de prof. Silviu Dumitrescu

ncoronarea învingătorilor la Jocurile Olimpice nu se făcea cu public, ci printr-o ceremonie sobră, în faţa templului lui Zeus, lângă un măslin sacru care, spune legenda, ar fi fost sădit de Hercule. Aici crainicul anunţa numele învingătorilor, iar judecătorul suprem le punea pe cap coroane de măslin, iar numele lor erau trecute în tablourilor de onoare ale Olimpiadelor.

Doar după ce toate aceste ritualuri erau îndeplinite, învingătorii se arătau în faţa mulţimii, defilând în aclamaţiile entuziaste ale celor prezenţi. Din acest moment, ei erau acoperiţi de cele mai înalte onoruri care se puteau acorda unui muritor. Ei primeau și daruri materiale: sclavi, cai, obiecte de valoare și chiar bani.

38

⁄⁄ primăvara 2012

Dar onorurile cele mai mari le primeau învingătorii la întoarcerea în cetate. Se forma un cortegiu în care învingătorul olimpic sosea pe un car triumfal cu patru cai. Campionii intrau în cetate printr-o spărtură făcută în zid, semnificând că orașul, cu un asemenea cetăţean, nu mai are nevoie de ziduri de apărare. Urmau serbări. De asemenea, ei erau scutiţi de impozite, căpătau o pensie viageră, erau primiţi în locurile de cinste la festivităţi etc.

Cel mai mare poet liric al Greciei antice, Pindar, a scris peste o sută de ode consacrate învingătorilor olimpici. El compara o victorie cu aurul printre giuvaeruri sau cu soarele printre aștri. Iar Cicero, vestitul orator roman, spunea că, în ochii grecilor, o victorie olimpică era mai valoroasă decât era pentru romani o victorie militară. Învingătorilor li se făceau statui așezate în Olimpia sau în cetăţile fiecăruia, multe dintre ele păstrate până în zilele noastre.

De altfel, Jocurile Olimpice erau și un criteriu de evidenţă a evenimentelor istorice. De pildă, vestita luptă de la Termopile a fost evocată și cinstită la a 75-a Olimpiadă (anul 480 înainte de Christos). Cel dintâi învingător olimpic la alergare a fost Korekos, trecut primul pe lista învingătorilor, în anul 776 înainte de Christos.

De atunci până la ultima Olimpiadă - anul 394 după Christos – au trecut 1172 de ani, adică 293 de Olimpiade, ţinute fără întrerupere. Asta, în timp ce Jocurile Olimpice moderne se ţin de doar 116 ani, din care trei ediţii nu s-au ţinut din cauza războaielor mondiale.

Am văzut fastul, onorurile și premiile pe care le primeau în antichitate învingătorii olimpici, din care reieșea mai ales latura morală. Însă, cei certaţi cu legea vremii nu erau primiţi la Jocuri.

Astăzi, această cerinţă nu mai este la modă nicăieri. Nu te întreabă

nimeni dacă ai sau nu ai cazier juridic, iar în afara câștigurilor materiale, celelalte onoruri sunt mult reduse. Este drept că astăzi avem pensiile viagere instituite și la noi în ultimii ani. De altfel, la Olimpiadele moderne, numărul învingătorilor la diferite sporturi este mult mai mare, de ordinul sutelor – disputându-se 28 de ramuri sportive, în timp ce la Olimpiadele vechi era doar un învingător la cele cinci probe ale pentatlonului.

Dar destul despre premii și avantaje. Să cunoaștem și câţiva eroi olimpici, unii dintre ei intraţi demult în legendă. Astfel, scriitorii vremii, dar și cei ce au scris sute de ani mai târziu, vorbesc de vestitul Milon din Crotona care a câștigat – notaţi bine – șase victorii la proba de trântă, iar la a 7-a Olimpiadă, când trebuia în finală să se lupte cu mult mai tânărul Timasitheos, acesta din urmă a refuzat. Vă daţi seama, supremaţia lui a ţinut 24 de ani, timp în care nimeni nu a putut să-l învingă, performanţă nereușită de-a lungul timpului de nimeni până astăzi.

Se povestesc despre el multe minunăţii pe care le făcea pentru a-și dovedi forţa. De pildă, ungea un disc și stătea în picioare pe el și nimeni nu reușea să-l dea jos. Sau se lega la cap cu o coardă, ca o cunună, și apoi – ţinânduși respiraţia – se încorda până când legătura se rupea sub presiunea venelor umflate. (…) Și, în sfârșit, scriu hrisoavele că singur și-a ridicat statuia cioplită și a pus-o pe soclu.

Acest neîntrecut Milon era și un cugetător, făcând parte din cercul de discipoli ai lui Pitagora. (…) Un alt erou, Glaucos, fiul lui Demylos, era agricultor. Într-o zi, pe când își ara pământul, i-a căzut brăzdarul de la plug. A reușit să-și repare plugul dând cu braţul lovituri tari ca de ciocan. Demylos, tatăl lui, când a văzut ce forţă are, l-a trimis la Jocurile Olimpice, unde, însă, neiniţiat în arta pugilatului, la un moment dat, plin de răni de la loviturile primite, era aproape să abandoneze. Atunci, Demylos i-a strigat: „Băiete, lovește cum ai lovit la plug!”.

Ceea ce a și făcut, și și-a răpus adversarul. De atunci a mai obţinut victorii, iar insula unde este mormântul lui îi poartă și astăzi numele.

Text apărut în volumul „Din lumea sportului.

Călcâiul lui Ahile“

arta fugii

500 de maratoane în 500 de zile

O

zi obișnuită din viaţa spaniolului Ricardo Abad Martínez arată cam așa. Dimineaţa se trezește devreme și își duce fiica, Ainhoa, la grădiniţă. Apoi, pe la 10:30 se îndreaptă spre parc sau spre stadion unde e așteptat de mai mulţi oameni: judecătorii acreditaţi și echipa sa tehnică. După circa cinci ore termină de alergat 42,195 kilometri și o ia spre casă.

A doua zi, la fel, mai aleargă un maraton! Și apoi încă unul și încă unul. Pe 12 februarie, la Barcelona, a alergat cel de-al 500-lea maraton consecutiv, stabilind un record în acest sens.

Ricardo Abad Martínez și-a ameliorat astfel recordul pe care îl deţinea și pentru care apare în Guinness Book: reușise să alerge de 356 de ori distanţa de 42,195 km. De data aceasta, el a parcurs în cele 500 de zile circa 21.097,5 kilometri, trecând prin 50 de capitale ale provinciilor din Spania sau alergând acasă, în curse oficiale sau pe cont propriu.

Ibericul e un obișnuit al curselor de anduranţă, înainte de a alerga mergând foarte mult pe bicicletă. Printre altele, în 1995, a traversat pe bicicletă Statele Unite, parcurgând 4.000 de kilometri în 20 de zile. Peste un an, a făcut 5.500 de kilometri în Australia, în 30 de zile. În 1998 a stabilit recordul pe bicicletă pentru traseul Camino de Santiago, 800 de kilometri în 32 de ore. În 2005 s-a născut Ainhoa, fiica sa. Și-a zis că nu mai poate dispărea de acasă cu lunile, acum, că devenise tată. Dar nu putea nici să renunţe la cursele lungi, așa că a decis să alerge maratoane și ultra-maratoane. În 2007 a făcut primele traversări de mai multe zile, în diferite provincii iberice, luând startul și la mai multe curse de maraton. Pregătea prima încercare la limită a carierei: 30 de maratoane în 30 de zile consecutive. A reușit. Nu s-a gândit să stabilească vreun record, ci doar să-și forţeze limitele, să le cunoască mai bine. Apoi, de la 30 de maratoane consecutive a trecut la 150 (proiect dus cu bine la sfârșit în 2009) iar acum 500 de maratoane în 500 de zile. Și-a propus să dea și o tentă umanitară proiectului său, strângând câte un euro pentru fiecare kilometru dintre cei peste 21.000 parcurși, suma finală fiind donată Asociaţiei pentru Persoane cu Handicap Mental din Spania.

40

⁄⁄ primăvara 2012

Trofeul primului maraton rămâne în Grecia

T

rofeul câștigat de grecul Spyridon Louis la maraton la prima ediţie a Jocurilor Olimpice din era modernă, în 1896, a fost adjudecat cu 655.454 de euro de către fundaţia elenă Stavros Niarchos.

Licitaţia, organizată de către casa Christie’s, a avut loc cu 100 de zile înainte de începerea Jocurile Olimpice de la Londra, care vor avea loc în perioada 27 iulie - 12 august.

Fundaţia Stavros Niarchos, înfiinţată de celebrul armator grec, a explicat într-un comunicat, că vrea să „împartă cu poporul elen” cupa de argint de 15 cm. Trofeul va fi expus într-un vast complex cultural ce va fi deschis de fundaţie în 2015, la Atena.

Până atunci, fundaţia va căuta un loc potrivit pentru a prezenta cupa scoasă la licitaţie, din motive financiare, de moștenitorii legendei maratonului.

Anunţul acestei vânzări a suscitat

emoţie în Grecia, după ce nepotul lui Spyridon (sau Spyros) Louis, un pensionar în vârstă de 71 de ani cu același nume, a declarat că vrea să „asigure viitorul copiilor săi”. “Este timpul să privim spre viitor, nu spre trecut. Am doi copii și lucrul cel mai important este să le asigur viitorul“, spunea actualul Louis, un pensionar. Trofeul a fost scos la licitaţie la Londra în cadrul unei vânzări de obiecte olimpice.

Louis a mai spus că a luat decizia de a vinde trofeul în urmă cu doi ani și l-a propus statului grec, la un preţ mai mic decât era estimat, dar nu s-a ajuns la un acord din cauza lipsei banilor.

Pe 29 martie 1896, un modest agricultor, Spyridon Louis, devenea erou naţional în Grecia după ce a câștigat proba de maraton din cadrul Jocurilor Olimpice în 2h:58min:50sec.

arta fugii

Î

Dependent de maratoane

n suburbiile orașului Tokyo locuiește Kenichi Ito (29 ani), cel mai rapid alergător “patruped”.

De aproape un deceniu, acesta a adoptat un stil de alergare inspirat de maimuţele Patas din Africa, intrând astfel în Cartea Recordurilor.

Din cauza trăsăturilor sale fizice mai aparte, Ito a fost tachinat încă din copilărie, fiind poreclit “Maimuţa”. Acest lucru nu l-a deranjat însă, deoarece maimuţele sunt printre animalele sale preferate. ”Din ziua în care am găsit o maimuţă care aleargă foarte repede, am început să exersez un stil de alergare cât mai asemănător”, spune el.

De mai bine de opt ani, Ito se plimbă prin cartier și își face treburile din gospodărie în patru labe, folosindu-se de informaţii de pe Internet și de vizitele la grădina zoologică pentru a-și perfecţiona stilul inedit de deplasare. Viteza sa variază de la mersul lejer până la galop, recordul său fiind de sub 20 secunde pe o distanţă de 100 m. Ito este convins că acest stil va deveni într-o zi probă olimpică, de aceea se antrenează organizând ocazional curse la care participă și alţi pasionaţi de alergarea în patru labe, dar și câini sau pisici.

Pasiunea sa i-a creat însă și probleme. Pentru că este frecvent oprit de poliţie atunci când aleargă pe străzi, Ito s-a gândit să plece într-o expediţie de o lună la munte, însă odată ajuns acolo a fost aproape de a fi împușcat de un vânător care l-a confundat cu un mistreţ.

Un alergător „patruped”

C

hiar dacă nu este cel mai rapid maratonist din lume, Chuck Engle (41 ani) este deţinătorul unui record mondial, având un palmares de 287 de maratoane alergate din anul 2000 până în prezent, dintre care 145 câștigate. El se caracterizează ca fiind „dependent de maratoane”, iar motto-ul său este “Aleargă mai mult!”.

Motivul pentru care a câștigat atâtea maratoane nu este viteza sa remarcabilă: timpul mediu obţinut de Engle este în jur de 2h:44min, cu un record personal de 2h:31min:01sec. În schimb, participă la curse de mică anvergură, pe care le câștigă deoarece concurenţa nu este foarte mare. “În cel mai bun caz pot spune despre mine că sunt un alergător mediocru”, recunoaște Engle. ”Anul acesta s-au înregistrat la nivel mondial cel puţin 4000 de rezultate mai bune decât ale mele.”

Cu toate acestea, el nu participă la curse mici pentru a câștiga, ci pentru că este pasionat de competiţii, iar oricum cele importante sunt mult mai costisitoare. “Bugetul meu este limitat și nici nu mă pot deplasa pe distanţe foarte mari. În plus, cursele mari sunt puţine și nu poţi participa la una în fiecare weekend.”

Și ei sunt alergători

S

e antrenează mai ales pe bandă sau practică ceea ce se cheamă aquarunning.

Adică “alergare în apă“. Fac asta deoarece le este mai ușor să se antreneze în acest mod, fiind orbi, fie din naștere, fie în urma unor accidente. Handicapul nu îi împiedică însă să fie alergători adevăraţi, inclusiv în curse de maraton. Pot fi văzuţi la marile competiţii sau la curse unde cea mai importantă este pasiunea, alergând poate mai încet, însoţiti sau îndrumaţi de către altcineva, însă mereu victorioși. O imagine precum cea alăturată (surprinsă la o cursă internaţională de către dl Valeriu Rosetnic) nu este inedită, dar emoţionează și te pune pe gânduri.

Mai merită spus că cel mai galonat alergător orb este tot un kenyan, Henry Wanyoike. Născut în 1974 el participă în mod current la jocurile paralimpice (unde a câștigat mai multe medalii de aur în probele de fond), dar și la marile curse de semi-maraton și maraton. Este deţinătorul recordurilor mondiale în ambele probe, pentru sportivii orbi. În proba de semi-maraton a reușit un timp de 1h:10min:26sec (Hong Kong, 2004) iar în cea de maraton un timp de 2h:31min:31sec (Hamburg, 2005).

alerg.ro

⁄⁄

41

profil 1963 și a trebuit să divorţez. Nu mi-a fost ușor, eram derutată, iar în aceste momente de cumpănă când nu prea știi încotro s-o iei sportul a fost direcţia mea. Atunci am schimbat totul în viaţă, serviciul, anturajul și am început totodată să practic două sporturi noi, schi și patinaj.

Asta nu înseamnă că nu continuam să alerg. Cel mai adesea, de câteva ori pe săptămână, plecam în pauza de masă de la serviciu, mă urcam pe bicicletă și ajungeam la stadionul Dinamo unde alergam. În 1983 m-am înscris în Asociaţia Atleţilor Veterani, de pe lângă Federaţia Română de Atletism. De atunci tot particip la concursurile de veterani, unde am obţinut rezultate foarte bune, medalii la campionatele naţionale, balcanice sau chiar mondiale. Nu am alergat distanţe foarte lungi, o singură dată un semimaraton, în RDG și proba de 20 km marș. Acum, cel mai adesea alerg în proba de 1500 metri sau în cea de 5 km marș.

Odată cu înaintarea în vârstă am înţeles că trebuie să mai scazi din distanţele de concurs. Dar nu am renunţat la concursuri, numai anul trecut am participat la 24 de competiţii de alergare, plus una de bicicletă.

Eu, de fapt, vreau doar să am continuitate, deoarece viaţa mea e mișcarea, socializarea. Mă bucur să particip la orice concurs, cât de mic, pentru că atunci am ocazia să fiu printre oameni, să schimb o idee, să confirm prietenii. Nu în ultimul rând sunt atentă la cât dorm și la cât mă odihnesc, ţin totodată să îmi acord perioade doar pentru mine.

Toată viaţa mea am încercat să fac doar ce îmi place, să mi-o dirijez eu. Nu am vrut ca nimeni să îmi taie aripile.

Acum mă antrenez cam de trei ori pe săptămână. Dacă iarna merg de obicei la sală, în restul timpului alerg cel mai mult pe pista de atletism a stadionului Iolanda Balaș. Încerc să îmi protejez articulaţiile și de aceea alerg pe cât posibil numai pe tartan și mai puţin pe suprafeţe dure, în parc.

Ce am învăţat eu de la alergare? Multe lucruri. Întâi de toate am învăţat ce înseamnă disciplina, cum să îţi ordonezi viaţa astfel încât să faci cât mai mult ce îţi place. M-am descoperit pe mine, și am înţeles că am voinţă, că sunt perseverentă dar și că trebuie să muncesc. Tot de la sport am învăţat multe lucruri despre cum să te hrănești raţional, cum să îţi menţii sănătatea.

Prin intermediul alergării am întâlnit mulţi oameni, care cred că sunt mai deschiși, mai buni și mai blânzi decât majoritatea.

Suntem cu toţii prieteni, cel puţin alergătorii veterani, și chiar dacă intrăm în competiţie unul cu celălalt, odată ce se dă startul, nu e vorba niciun moment de invidie între noi.

Mai e un lucru pe care l-am învăţat de la alergare: în viaţă nu e niciodată prea târziu să faci un lucru nou sau un lucru care îţi place.

Lucia Radu ALERGAREA FĂRĂ VÂRSTĂ

Unii oameni au șansa de a fi beneficiarii unei tinereţi ce nu ţine cont de numărul anilor. Cu o alură mignonă, cu ochi surâzători și zâmbet larg, un corp încă agil și armonios, în ciuda deceniilor scurse, cu o viaţă echilibrată completată de pasiunea pentru mișcare, cam așa poate fi descrisă pe scurt doamna Lucia Radu, o prezenţă mereu tonică în lumea alergătorilor veterani.

Să existe o reţetă pentru tinereţea fără vârstă?

C

e pot să spun cu mâna pe inimă e că fără mișcare, fără alergare, viaţa mea nu ar avea rost. Ar fi ca o mâncare fără sare, fără condimente.

Am început să fac sport încă din copilărie.

La 14 ani eram membră a Clubului Sportiv Universitar și timp de vreo doi ani am făcut atletism, alergare de viteză mai ales, pe distanţe de 100 și 200 metri. Dar cum concepţia de atunci era că, în primul rând, copiii trebuie să înveţe și că sportul e bun, dar nu și cantonamentele, a trebuit să renunţ la ideea de a face performanţă. Oricum, am continuat să fac tot timpul mișcare, să merg cu bicicleta, să merg la munte

42

⁄⁄ primăvara 2012

În plus, eram foarte activă. Am fost selectată încă din timpul liceului să muncesc la un ziar, apoi am început secţia de Canto de la Conservator și, în plus, mă înscrisesem și la Facultatea de Ziaristică, la fără frecvenţă. În perioada aceasta l-am cunoscut pe cel care avea să îmi devină soţ, jurnalistul și omul de televiziune Tudor Vornicu. Între 1959 și 1963 am trăit alături de el la Paris unde era corespondent de presă al Agerpres. Cum și lui îi plăcea sportul, fiind un bun rugbist, încercam să facem împreună mișcare, cât de des se putea. Din când în când mergeam la Versailles și alergam în parcul de acolo, câţiva kilometri, cât se putea. Din păcate, el era foarte ocupat, iar eu aveam puţină libertate de mișcare, nu aveam voie să mă expun prea mult în public, așa era viaţa atunci.

Cum viaţa e uneori plină de neprevăzut, m-am întors în ţară în

SALOMON.RO SALOMONRUNNING.COM

XR CROSSMAX CLIMASHIELD

“Some of the best reasons to train on trails are the changing seasons. The more change in the weather, the more interesting the run.”

- Jonathan Wyatt Two-time Olympic Competitor and 6-time World Mountain Running Champion

Mândri parteneri ai:

Salomon vă așteaptă în: •AFI Cotroceni •Centrul istoric din București •Str. Republicii în Brașov www.salomon.ro